TEMA 11.

POLITICA DE DIVIDEND
PLAN:
1.Politica de dividend: noţiune, teorii, particularităţi
2.Tipurile şi etapele de elaborare a politicii de
dividend
3.Factorii de influenţă asupra politicii de dividend.
Indicatorii politicii de dividend
4.Forme de dividend. Decizii cu privire la
distribuirea şi plata dividendelor
 
 
OBIECTIVE DE REFERINŢĂ:
-să definească dividendul şi politica de dividend;
-să aprecieze rolul distribuirii dividendelor;
-să caracterizeze etapele de elaborare a politicii de dividend;
-să evalueze eficienţa politicii de dividend;
-să identifice indicatorii politicii de dividend;
-să determine criteriile de stabilire a nivelului de dividend;
-să cunoască formele de plată a dividendelor;
-să explice restricţiile ce ţin de plata dividendelor.
 1. POLITICA DE DIVIDEND: NOŢIUNE, TEORII,
PARTICULARITĂŢI
Întreprinderea îşi desfăşoară activitatea într-un mediu
complex, astfel conducerea este impusă să realizeze politica
financiară printr-o multitudine de decizii financiare, printre
care deciziile de repartizare a profitului care, la rândul său,
influenţează modalităţile de repartizare a dividendelor.
Repartizarea profitului trebuie corelată cu:
1. politica de autofinanţare;
2. politica de rambursare a creditelor;
3. politica de dividende.
Prin politica de autofinanţare, întreprinzătorul are interesul
să asigure resursele necesare unor plasamente pe termen lung,
care să permită expansiunea şi perfecţionarea tehnologiilor.
Totodată, profitul constituie o sursă de rambursare a
datoriilor şi se asigură şi acoperă costul capitalului propriu,
evaluat prin intermediul dividendelor.
 Repartizarea profitului are ca obiectiv armonizarea
intereselor acţionarilorprin distribuirea de dividende.
Deciziile date se concretizează, prin opţiunile întreprinderii:
a) între reinvestirea parţială sau integrală a profitului net;
b) distribuirea acestuia sub formă de dividende.
Aceasta impune stabilirea unui raport oportun între profitul
pentru autofinanţare, dividende şi participare la profit.
Profitul este cea mai semnificativă sursă de finanţare a
creşterii SA, iar dividendele – fluxurile de numerar datorate
acţionarilor.
Politica de dividende este o cale de afirmare a societății sub
aspectul viabilităţii, prosperităţii, rentabilităţii şi dezvoltării.
Ea, fiind hotărârea AGA de a distribui profitul net între plata
dividendelor şi finanţarea întreprinderii, reprezintă o
componenta a politicii de finanţare care stă la baza formarii
structurii financiare şi vizează decizia de repartizare a
profitului sub forma dividendelor, ca remunerare a
capitalurilor intreprinderii.
 Decizia de a repartiza sau nu dividende, si in ce măsura
reprezinteă un conflict de interese intre manageri si acţionari.
Managerii intreprinderii doresc fructificarea oportunităţilor
de investiţii si procurarea de surse de capital cat mai ieftine.
Acţionarii au preferinţă pentru:
1. obţinerea în viitor a unui venit cat mai ridicat, cu scopul de
a-si recupera, intr-un timp cat mai scurt, investiţia
efectuata in întreprindere;
2. de a minimiza pe cat posibil riscul capitalurilor investite,
generat de politica de finanţare a intreprinderii.
Procesul decizional de distribuire a dividendelor, este
influenţat de:
– factorii interni: obiectivele şi interesele SA; tehnicile
atingerii obiectivelor; natura produselor sau serviciilor;
implicarea managerilor şi angajaţilor în atingerea
obiectivelor etc.;
– factorii externi: legislaţia fiscală; distribuitorii produselor;
furnizorii de resurse materiale, echipamente, forţă de muncă;
concurenţii etc.
 Dividendele reprezintă parte din profitul unei societăți pe acțiuni pe
care o primesc posesorii de acțiuni în funcție de valoarea nominală a
acestora.
DIVIDEND

FIX
- se acordă deținătorilor
de acțiuni preferențiale;
- este în sumă fixă, determinată
odată cu emiterea acțiunilor;
- nu se modifică în funcție
de mărimea profitului firmei.
VARIABIL
- se acordă deținătorilor
de acțiuni obișnuite;
- mărimea dividendului
depinde de mărimea
profitului și de politica
de dividend al firmei.

Politica de dividend vizează:

- reinvestirea parțială sau totală - distribuirea parțială sau
a profitului net sau totală a profitului net sub
formă de dividende
 Noţiunea „politică de dividend” ține de repartizarea
profitului SA, dar, principiile şi metodele de distribuire pot fi
aplicate şi pentru alte forme organizatorico-juridice.
Politica de dividend vizează ansamblul deciziilor şi
tehnicilor de distribuire a profitului net între dividende, ca
remunerare a capitalurilor plasate de acționari şi pentru
constituirea fondurilor pentru reinvestire.
Ea se realizează în opţiunea de a distribui sau nu dividende
în anumite exerciţii financiare, de creştere, reducere sau
păstrare a mărimii şi folosirii diverselor surse pentru plata lor.
Dividendul este remuneraţia acţiunii în decursul de un an şi
este, de asemenea, o formă de participare a acţionarilor la
împărţirea profitului.
Dezvoltarea întreprinderii pe baza de profit poate fi în
contradicţie cu distribuirea dividendelor, fiindcă reduce
volumul lichidităţilor, dar asigură creşterea venitului
acţionarilor și a randamentului plasamentului.
 Scopul politicii de dividend poate fi:
1. întărirea încrederii şi formarea unui acţionariat fidel, care
nu tinde să vândă acţiunile, contribuind la stabilitatea
cursului şi a valorii lor bursiere (dividende mari sau în
creștere, de la un an la altul);
2. creşterea economică a societăţii pe acțiuni (când se acordă
prioritate capitalizării profiturilor şi nu creşterii
dividendelor);
3. creşterea bonităţii, a încrederii terţilor faţă de SA (când se
promovează o politică stabilă sau în creştere, de la un an la
altul, chiar apelând la surse adiţionale de plată a acestora).
Politica de dividend depinde de o serie de restricţii:
– nivelul profitului, impozitelor şi dividendelor;
– necesitatea constituirii unii fond suplimentar de dezvoltare
pentru refacerea şi creşterea economică;
– constituirea unor fonduri de rezervă şi provizioane;
– stabilitatea profitului;
– prevederile legislaţiei economice şi financiare etc.
 Ea nu are caracter de creştere sau de stabilitate pentru o
perioadă mai mare de timp, indiferent de oscilaţiile profitului,
atunci când managerul urmăreşte:
1. penetrarea pieţei de capital;
2. câştigarea concurenţei de pe piaţa de capital;
3. reducerea pachetului de control prin difuzarea accentuată a
acţiunilor pe piaţa de capital, etc.
În rezultatul evoluţiei managementului financiar, privitor la
politica de dividend, s-a încercat de a găsi răspuns la întrebări:
– de ce se distribuie dividende?;
– care este politica optimă de dividend?;
– dividendele au vreun impact asupra valorii societăţii pe
acţiuni? etc.
Iniţial, prin politica de dividend, în condiţiile unui mediu
economic caracterizat printr-o relativă simplitate, se definea
modul de repartizare pe destinaţii a profitului net pentru
dividende sau pentru reinvestire.
 Conform teoriei semnalului, politica de dividend reprezintă
un factor de influenta a valorii acţiunilor. Savanții au
fundamentat diverse modele de corelare a evoluţiei acţiunilor
cu evoluţia dividendelor.
S-a ajuns la concluzia ca marimea dividendelor nu
determina modificarea valorii intreprinderii, insa oferă
informaţii privind perspectivele de viitor ale acesteia.
Controverse ale politicii de divid
Cum afecteaza politica de dividend valoarea firmei?
1. Grupul conservator - O crestere a dividendului se regaseste
in cresterea valorii întreprinderii
2. Radicalistii de stanga - O crestere a dividendului se traduce
in scaderea valorii întreprinderii
3. Grupul de mijloc - Politica de dividend nu are nici o
influenta asupra valorii întreprinderii.
 Politica de dividend este echivalentă cu politica de
investiții
Argument Profiturile acumulate reprezintă una din sursele
principale de finanțare a creșterii întreprinderii, în timp ce
dividendele reprezintă fluxuri de numerar acordate
acționarilor, ieșite din întreprindere.
Ca urmare, creșterea proporției profiturilor distribuite sub
formă de dividende va determina scăderea profiturilor
acumulate și implicit a capacității de finanțare a investițiilor
din sursele proprii.
Teze legate de politica de dividend:
1. Teoria irelevanței (neutralității) politicii de dividend;
2. Teoria distribuirii de dividende ca factor de creștere a
valorii întreprinderii (favorizare a repartizării de
dividende);
3. Teoria reziduală a dividendului (descurajare a distribuirii
de dividende).
 Teoriile clasice se pot considera teorii normative. Scopul lor
nu era de a găsi o explicaţie a comportamentul acţiunilor pe
piaţa bursieră sub impactul dividendelor, ci de a impune
managerii de a adopta o politică optimă de dividend.
Testele empirice nu verifică rezultatele logice, sub aspect
economic, ale aplicării acestor modele teoretice.
Marea majoritate a lucrărilor, care tratează problematica
politicii de dividend, prezintă ca punct de pornire a abordărilor
teoretice modelul Miller-Modigliani.
Teza neutralitatii politicii de dividend – Miller-Modigliani:
a) politica de dividend este o politica de finantare;
b) valoarea intreprinderii este independenta de politica de
dividend.
Teoria neutralităţii (teoria irelevanţei dividendului)
Miller-Modigliani identifică, că politica de dividend nu are
nici o incidenţă asupra preţului de piaţă a acţiunilor şi nici
asupra costului capitalului.
 Ca și în celelalte teoreme elaborate, cei doi cercetători Miller și Modigliani
pornesc de la următoarele ipoteze:

1.Nu există impozit pe profitul întreprinderii

sau pe profitul personal (lipsa fiscalitate);
2. Nu există costuri de emisiune sau de
tranzacții pentru noile acțiuni emise;
3. Mediul economic este cert, investitorii și
managerii au aceleași informații despre Valabilitatea
perspectivele întreprinderii; acestor
4. Levierul financiar nu are nici un efect asupra ipoteze
costul capitalului; nu este
5. împărțirea profitului net în dividende și profituri recunoscută
acumulare nu are nici – o influență asupra costului de practica
capitalului propriu; financiară
6. Politica de dividend nu influențează bugetul
de investiții.
 Savanții, in tratarea independenţei valorii intreprinderii de
structura financiară, au evidențiat așa ipoteze idealiste, ca:
1. existenta unei pieţe perfecte;
2. absenta fiscalitatii;
3. liberalizarea accesului la piaţa financiara;
4. inexistenta costurilor de intermediere;
5. absenta asimetriei de informaţii etc.
Aceștea, afirmau că într-o lume perfectă, acţionarii ar trebui
să fie indiferenţi între a încasa dividendele la momentul
prezent şi a reinvesti profiturile.
Singurele variabile de influenta sunt:
6. marimea cash-flow-urilor degajate de activitatea de
exploatare
7. costul mediu ponderat al capitalului intreprinderii, cost care
coincide cu rata minima de rentabilitate acceptata de câtre
investitori:
Ea reiese de la relaţia de cuantificare a valorii intreprinderii,
unde politica de dividend nu influenţează valoarea de piaţă.
 Vn= EBIT / Ks = Vi = EBIT / Ka, unde :
Vn = valoarea întreprinderii neîndatorate ;
EBIT = profitul din exploatare sperat înainte de deducerea
cheltuielilor financiare si a impozitului pe profit
Ks= costul capitalului întreprinderii neîndatorate (coincide cu
costul capitalului propriu);
Vi = valoarea întreprinderii îndatorate ;
Ka = costul capitalului întreprinderii îndatorate ;
Costul mediu ponderat al capitalului unei întreprinderi este
independent de structura financiara a întreprinderii, fiind egal
cu rata de capitalizare a fluxului de venituri viitoare ale unei
întreprinderi neîndatorate cu aceleaşi clase de risc.
Cele doua întreprinderi efectuează acelaşi gen de activitate
economica, prin urmare potenţialul cash-flow de exploatare
este identic in ambele cazuri.
Astfel este asigurata egalitatea valorii de piaţă a celor doua
întreprinderi, si este dovedita independenta politicii de
dividend asupra valorii de piaţă unei întreprinderi.
 Modelul determina valoarea întreprinderi după relaţie:
Vo = V1 +X1 – Io / 1 +Ka, unde
T1 - perioada următoare emisiunii de acțiuni si distribuirii de
dividende;
V1 – valoarea întreprinderii in momentul ulterior emisiunii;
X1 – mărimea cash-flow-ului aferent perioadei (to-t1);
Io – investițiile aferente aceleași perioade;
Ka – costul capitalului întreprinderii.
În acest caz, politica de dividend nu este decât un subprodus
al politicii de investiţii.
În alte situaţii, o întreprindere poate avea în vedere creşterea
dividendelor, întrucât hotărâse majorarea coeficientului de
îndatorare.
Ca urmare, politica de dividend devine un subprodus a
politicii de îndatorare.
În consecinţă, nu se impune ca întreprinderile să acorde o
importanţă majoră politicii de dividend, ci trebuie lăsate să
 Astfel, se respectă postulatul – obiectivul managementului
financiar îl reprezintă maximizarea averii proprietarilor.
În plus, necesităţile de resurse financiare pe termen scurt pe
care le pot manifesta acţionarii, în anumite momente, pot fi
acoperite în permanenţă, la un preţ just, prin vânzarea
propriilor acţiuni, deţinute pe piaţa de capital.
Savanţii şi-au bazat argumentele pe ipotezele de piaţă
perfectă, adică unui mediu financiar ideal, constând în:
1. absenţa costurilor de emisiune sau de tranzacţie și a
fiscalităţii;
2. simetria informaţiei, demonstrând că politica de dividend
nu este altceva decât o politică de finanţare.
Teoria neutralităţii susţine:
3. influenta politicii de investiţii (mărimea cash-flow-ului şi a
investiției) si a ratei de rentabilitate a capitalului economic
asupra valorii întreprinderii;
4. independenta politicii de dividend asupra valorii sale de
piaţă.
2. Teoria distribuirii de dividende ca factor de creștere a
valorii întreprinderii. Rata costului capitalului propriu
crește odată cu reducerea dividendelor – investitorii sunt
mai puțin siguri de câștigurile viitoare ce vor fi generate de
profiturile prezente reinvestite decât de încasarea
dividendelor prezente.
M.J. Gordon şi E. Shapiro (1956) recomandă o politică
orientată spre distribuirea de dividende şi creşterea sumei
dividendelor pe acţiune.
Modelul, elaborat se bazează pe un set de reguli şi anume:
1. absenţa fiscalităţii şi a costurilor de tranzacţionarea
titlurilor pe piaţă;
2. creşterea permanentă a dividendelor cu o rată constantă, cu
condiţia ca aceasta să fie inferioară ratei de rentabilitate
solicitată de acţionari;
3. finanțarea investiţiilor de menţinere din sumele calculate
ca uzură;
4. investiţii realizate numai din reinvestirea profitului net.
 La baza modelului este pusă rata constanta de creştere a
dividendelor de la an la an. Matematic el se axează pe relaţia
dintre preţul unei acţiuni, dividendul pe acţiune, costul
capitalului şi rata de creştere constantă:
P = D / ka x g, unde:
D = dividend pe acţiune;
P = preţul unei acţiuni;
g = rata de creştere a dividendului pe acţiune;
ka = costul capitalului întreprinderii.
Din relaţie – o evoluţie continuă a ratei de creştere a
dividendelor pe acţiune (g < ka), concomitent cu sporirea
masei dividendelor pe acţiune (D), determină o evoluţie
crescătoare tot mai pronunţată a preţului pe acţiune.
O creştere a dividendelor mai mare decât costul capitalului
întreprinderii este nejustificată din punct de vedere economic,
întrucât ar duce la suplimentarea costului capitalului deloc
neglijabilă, poate chiar periculoasă.
 Relația arată că evoluţia ratei de creştere a dividendelor pe
acţiune, concomitent cu sporirea masei dividendelor,
determină tendința creșterii preţului pe acţiune.
Modelul cercetătorilor M. Gordon şi E. Shapiro privind
distribuirea de dividende ca factor de creştere a valorii
întreprinderii, prezintă două inconveniente:
1.valoarea unei acţiuni este definită de o singură variabilă,
dividendul. Orice eroare de estimare conduce la o deformare
a valorii acţiunii;
2.valoarea acţiunii este dependentă de estimările ratei anuale
de creştere, iar eroarea modifică valoarea acţiunii şi valoarea
întreprinderii.
Spre deosebire de aceştia, Myron Gordon şi John Litner
consideră că investitorii au o certitudine scăzută cu privire la
obţinerea unui câştig de capital care trebuie să rezulte din
profiturile reţinute, decât ar primi din plata integrală a
profitului ca dividende.
 Ei afirmă că valoarea întreprinderii va fi maximizată prin
nivel ridicat de plată a dividendelor, întrucât acestea sunt mai
puţin riscante, decât un câştig de capital potenţial obţinut în
urma reinvestirii profitului.
În aceeaşi categorie normativă, luându-se în considerare
argumentul diferenţei de impozitare dintre profiturile
reinvestite şi dividende, Brennan [1970] recomandă ca acestea
din urmă să nu fie distribuite niciodată.
Iar, anumite modele afirmă necesitatea repartizării de
dividende, pentru simplul motiv că acestea constituie
remunerarea efectivă de care beneficiază acţionarii,
recomandările lui Graham şi Dodd [1951].
În plus, teoriile mai moderne pun accentul pe conţinutul
informaţional al dividendelor (vezi, de exemplu, Bhattacharya
[1979]), precum şi pe rolul pe care îl joacă acestea în
monitorizarea activităţii managerilor de către acţionari (Rozeff
[1982], Easterbrook [1984] ş.a.).
Alături de aceste teorii normative, trebuie menţionate
teoriile care încearcă să identifice exact factorii determinanţi ai
politicilor de dividend efectiv aplicate de întreprinderi.
 Primul cercetător care a studiat fenomenul practic al
politicii de dividend, este J. Lintner (1956).
Savantul, stabileşte un model al comportamentului firmelor
în ceea ce priveşte politica de dividend, pornind în sens invers,
respectiv de la realitatea de pe piaţă către un model teoretic.
Principalele concluzii pe care el le desprinde sunt:
1. managerii acordă o importanţă mai mare modificării ratei
de distribuire a dividendelor decât a mărimii sumelor cu
această destinaţie;
2. ei vor evita schimbarea ratelor de distribuire a
dividendelor, atâta timp cât vor fi convinşi că indicatorii de
performanţă în viitor se vor repeta;
3. factorul determinant al deciziilor de distribuire îl constituie
modificările profitului net;
4. investiţiile au un impact minor asupra sumei distribuite ca
dividende.
J. Lintner evidenţiază că întreprinderile prezintă o politică
flexibilă de dividend, dar nu întotdeauna bine definite. În plus,
nu se poate vorbi despre o politică universală de dividend.
 El indică că ea poate fi descrisă, luându-se în consideraţie:
1. modificarea dividendului pe acţiune distribuit;
2. dividendul pe acţiune dorit;
3. dividendul pe acţiune distribuit în anul precedent;
4. viteza de ajustare la nivelul plăţilor de dividend dorite etc.
Prin aceste teorii se încearcă explicarea fenomenelor pe
considerente nu numai matematice, ci şi psihologice.
Unele dintre argumentele sunt date de aspecte legate de
comoditate (dividendele), de control (putere de vot sau pur şi
simplu de modă sau dispoziţie sufletească (Shiller [1989]).
3. Teoria reziduală a dividendului
1) Plasează satisfacerea nevoii de autofinanțare (finanțarea
proiectelor de investiții din profiturile acumulate) înaintea
plății dividendelor;
2) Acționarii preferă că întreprinderea să reinvestească profiturile
realizate în loc să le distribuie ca dividende cu condiția ca rata de
rentabilitate pe care întreprinderea o poate obține prin
reinvestirea profiturilor să fie mai mare decât rata de rentabilitate
pe care investitorii ar putea să o obțină din altă investiție,
Politica de dividend este de fapt o
politică de autofinanțare

Teoria reziduala a dividendului (J.E.Walter), susţine ca politica

de dividend nu reprezintă o prioritate in politica generala a
întreprinderii, iar direcţiile principale de acţiune, in perspectiva
dezvoltării si creşterii economice, sunt reflectate de politica de
investiţii si politica de finanţare.
Conform acestei teorii, acţionarii trebuie sa abordeze o atitudine
de conservare a capitalurilor, prin evitarea ieşirilor de lichidităţi
cauzate de o decizie de distribuire de dividende.
 Astfel, situaţia trezoreriei rămâne stabilă, iar sursele de
finanţare necesare unor investiţii, de rentabilitate cel puţin
egala cu rata dobânzii, vor fi asigurate din fonduri proprii, fără
a se apela la o îndatorare suplimentara, sau diluare a
drepturilor vechilor acţionari, prin emisiunea de noi acţiuni.
Suma dividendelor distribuite variază în funcţie de
oportunităţile de investiţii si de mărimea fondurilor de
finanţare pe care întreprinderea le are la dispoziţie.
In consecinţă, Walter stabileşte o serie de paşi ce trebuie
urmaţi in stabilirea strategiei financiare si a politicii de
finanţare a întreprinderii :
1. stabilirea proiectelor de investiţii;
2. cuantificarea nivelului surselor de finanţare necesare;
3. repartizarea profitului in scopul finanţării investițiilor
întreprinderii;
4. profitul rămas după finanţarea investițiilor poate fi
distribuit.
 Conform teoriei, acţionarii accepta reinvestirea profitului
atât timp cat proiectele de investiţii finanţate prin profitul
obținut se caracterizează printr-o valoarea neta actualizata
pozitiva, iar cash-flow-urile viitoare au o tendinţa crescătoare.
Aceste cash-flow-uri sporite vor constitui, in final, baza de
remunerare a acţionarilor.
Însa, o astfel de politica nu se soldează cu efecte pozitive in
planul imaginii întreprinderii, care doreşte sa atragă diverse
fonduri de pe piaţa de capital (titluri de capital, sau de credit).
In pofida finanţării unor proiecte ce se dovedesc profitabile,
mediul extern reacţionează nefast la adoptarea unei politic de
reinvestire integrala a profitului, inclusiv creditorii care
previzionează o posibila dificultate financiara a întreprinderii
in perioada viitoare.
Astfel ca, la încercările de suplimentare a capitalurilor de
finanţare, întreprinderea se confrunta cu reticenta investitorilor
de capital.
 Pentru ameliorarea imaginii întreprinderii, se procedează la
determinarea unui nivel minim de repartizare a profitului
obținut prin distribuirea de dividende.
In consecinţa profitul de repartizat pentru finanţarea de
investiţii se diminuează, si necesitatea de creditare devine
iminenta.
Modelul deciziei de distribuire de dividend, in viziunea lui
Walter, este reprezentat de relaţia dintre preţul acţiunii, rata de
rentabilitate a proiectelor de investiţii, si proporţiile de
repartizare a protiului obținut pe cele doua direcţii posibile
(profit reinvestit, acordare dividende):
P= (D+r*(PNA-D) / ka ) / ka
unde : D = mărimea dividendului pe acțiune ;
PNA = mărimea profitului pe acțiune ;
ka = costul mediu ponderat al capitalului întreprinderii ;
r = rata de rentabilitate a investițiilor;
P = prețul unei acțiuni.
 Oportunitatea proiectelor de investiţii se reflecta in:
1. mărimea valorii nete actualizate;
2. mărimii cash-flow-urilor viitoare;
3. mărimii ratei interne de rentabilitate, ori a ratei de
rentabilitate.
Atât timp cat rata de rentabilitate a investițiilor este
superioara costului capitalului, întreprinderea este interesata sa
adopte o politica de reinvestire integrala a profitului.
In situaţia in care întreprinderea finanţează proiectele
proprii de investiţii, iar mărimea profitului repartizat finanţării
acestora nu este utilizata integral, acţionarii pot beneficia de
suplimentarea ulterioara a dividendelor, prin acordarea de
extradividende.
 2. TIPURILE ŞI ETAPELE DE ELABORARE A
POLITICII DE DIVIDEND
Deși teoria financiară propune numeroase modele cu privire
la politica optimă de dividend, decizia de distribuire a
profitului este influențată de variabile economice şi de
variabile legate de psihologia acţionarilor.
Decizia de a repartiza sau nu dividende, şi în ce măsură,
reprezintă un conflict de interese între manageri (care doresc
realizarea investiţiilor şi procurarea de surse de capital cât mai
ieftine) și acţionari care au preferinţa de a obţine în viitor un
venit ridicat, ce ar permite de a recupera într-un timp scurt
investiţia şi a minimiza riscul capitalurilor.
Opţiunea între reinvestirea parţială sau integrală a profitului
net şi/sau distribuirea lui sub formă de dividende, defineşte
politica de dividend.
Alegerea uneia sau alteia dintre alternative, ori a unei
combinaţii dintre ele, este guvernată de cerinţă maximizării
 Prin intermediul dividendului, se poate recupera cel mai
comod suma investită în acţiuni. ventuala vânzare de acţiuni
poate fi o renunţare la investiţia iniţială, din cauza absenţei
perspectivelor, iar încasarea de dividende apare ca o
cointeresare pentru păstrarea titlului în portofoliu.
Perspectivele dezvoltării întreprinderii por fi identificate prin
obţinerea unor venituri substanţiale, iar dividendele ridicate
sunt semnale ale performanţelor viitoare mai ridicate ale SA.
Cu cât dividendele şi rata lor de creştere vor fi mai mari, cu
atât va crește valoarea acţiunilor, dar va apărea necesitatea
distribuirii mai mare din profit.
Capcana constă în faptul că dividend de o mărime mare,
ridică probleme pe termen lung privitor la perspectivele de
creştere ale SA.
Datorită impactului diferitori factori asupra mărimii
profitului şi dividendelor, politica de dividend a fost în centrul
polemicii.
 J.E.Walter susţinea că, la împărțirea profitului, cu prioritate,
trebuie urmărită realizarea politicii de investiţii şi finanţare, iar
politica de dividend nu este majoră, ci reziduală, formulând
teoria reziduală a dividendului.
Conform teoriei, investitorii raţionali vor prefera să
investească, decât să primească dividende, dacă rentabilitatea
fondurilor reinvestite să fie superioară rentabilităţii care ar
putea s-o obţină, pe cont propriu.
Teoria deciziei de distribuire de dividend, în viziunea lui
Walter este dată de relaţia: r  ( PNA  D )
D
ka
V 
ka
unde:
D = mărimea dividendului pe acţiune;
PNA = mărimea profitului net pe acţiune;
ka= costul mediu ponderat al capitalului întreprinderii;
r = rata de rentabilitate a investiţiilor;
V = preţul unei acţiuni.
 Dacă r > ka, întreprinderea nu va distribui dividend, pentru
că altfel nu ar putea obţine o valoare maximală pentru V0. În
caz când se va decide repartizarea unui dividend (D > 0).
Dacă r = ka, valoarea de piaţă a acţiunilor este independentă
de politica de dividend. În caz contrar, întreprinderea trebuie
să adopte o politică de distribuire cât mai mare a profitului
prin acordarea de extradividende.
Teoria stabileşte că acţionarii trebuie să abordeze o atitudine
de conservare a capitalurilor, prin evitarea generării ieşirilor de
lichidităţi, cauzate de o decizie de distribuire de dividende.
În cazul dat, politica de dividend va fi o politică de
autofinanţare, întrucât noile proiecte nu pot fi adoptate decât
dacă au o valoare actualizată netă mai mare de zero.
Oportunitatea proiectelor se reflectă prin mărimea valorii
actualizate nete, a cash-flow-urilor viitoare, a ratei de
rentabilitate.
 Conform teoriei, acţionarii acceptă reinvestirea profitului
atât timp, cât rentabilitatea investiţiilor este superioară costului
capitalului, proiectele au valoare netă actualizată pozitivă,
cash-flow-urile viitoare au tendinţă crescătoare.
Decizia de distribuire de dividende este subordonată
deciziei de investiţii şi de finanţare, formând politica reziduală
de dividend.
Însă, politica dată nu se soldează cu efecte pozitive în planul
imaginii întreprinderii, care doreşte să acceseze fonduri de pe
piaţa de capital.
La finanţarea proiectelor profitabile, mediul acţionează
nefast la adoptarea unei politici de reinvestire integrală a
profitului, inclusiv creditorii care previzionează o posibilă
dificultate financiară în viitor.
Pentru ameliorarea imaginii, se procedează la determinarea
nivelului minim de repartizare a profitului obţinut prin
distribuirea de dividende.
 J.E. Walter fixează etapele elaborării strategiei şi politicii
financiare, care sunt:
1. stabilirea proiectelor de investiţii;
2. stabilirea mărimii surselor de finanţare;
3. repartizarea profitului pentru finanţarea investiţiilor;
4. distribuirea profitul după finanţarea investiţiilor.
Adoptarea ei în practică este dificilă pentru societățile mari,
pentru că prevede o fluctuație mare a dividendelor.
În sens opus, s-a conturat teoria privind necesitatea
distribuirii de dividende, adică politica de distribuire cât mai
pronunţată a dividendelor.
Cu cât dividendele şi rata lor de creştere vor fi mai mari, cu
atât valoarea acţiunilor este mai mare şi se impune o
distribuire a unei cote mai mare din profit.
Capcana constă în faptul că dividendul de mărime mare
ridică probleme pe termen lung în funcţionarea societății.
Practica demonstrează adesea că dividendele distribuite şi
creşterea lor în raport cu anii precedenţi par a fi principalii
factori explicativi ai evoluţiei cursului acţiunilor.
 Tipurile politicii de dividend:

Reziduală
Sumei
de
constante
dividend

Ratei
constante
 În practică s-au conturat următoarele tipuri de politică a
dividendelor: politica reziduală, politica ratei constante,
politica sumei constante.
Politica reziduală se bazează pe faptul că, dacă rata
rentabilităţii pentru profitul reinvestit depăşeşte cea pe care
investitorii ar obţine plasând dividendele în alte investiţii, ei
vor preferă ca întreprinderea să reţină şi să reinvestească
profitul, dar nu dividende. El exprimă intensitatea legăturii
dintre dividende şi valoarea întreprinderii.
În esenţă, ea constă în distribuirea drept dividend a unei
sume care rămâne disponibilă după acoperirea nevoilor de
finanţat, adică mai întâi se acoperă cheltuielile investiţionale,
după care se efectuează plata dividendelor.
La sfârşitul exerciţiului financiar, SA îşi determină volumul
surselor proprii ce pot fi mobilizate în exerciţiul viitor, la care
adaugă împrumuturile avantajoase de care poate beneficia sau
eventualele creşteri de capital.
Din suma totală obţinută se scade valoarea proiectelor pe
care doreşte să le finanţeze, iar ceea ce rămâne se distribuie
sub formă de dividend.
 Drept sursă de plată a dividendelor pot figura, alături de
profit şi alte resurse (credite bancare avantajoase, creşteri de
capital), denumite surse adiţionale.
Justificarea utilizării lor rezidă din avantajele ce le-ar putea
obţine societatea ca urmare a satisfacerii regulate a exigenţelor
de remuneraţie ale acţionarilor.
Totodată, o asemenea decizie duce la sporirea credibilităţii
societăţii în relaţia cu partenerii, la contracte economice care
asigură creşterea cifrei de afaceri şi, pe această bază, la
îmbunătăţirea indicatorilor de eficienţă.
Dividendul maxim posibil reprezintă o politică opusă celei
reziduale, în care reţinerile din profit apar ca un reziduu.
Teoria se bazează pe distribuirea de dividende crescătoare,
an de an, într-o rată constantă, mai mică decât rata de
actualizare a dividendelor viitoare.
Cu cât dividendele şi rata anuală de creştere sunt mai mari,
cu atât valoarea acţiunilor întreprinderii va fi mai mare.
 Politica ratei constante prevede aplicarea de SA, an de an,
a unei proporţii fixe a dividendelor în raport cu profitul total.
Stabilirea unei proporţii constante creează o anumită
siguranţă acţionarilor privind remuneraţia, indiferent de
politica de autofinanţare dusă de societate.
În acelaşi timp, ea nu exclude variaţia sumei absolute a
dividendelor anuale, întrucât acestea depind de masa profitului
realizat în fiecare an.
Politica sumei constante presupune obligaţia asumată de
societate de a acorda drept dividend o sumă fixă pentru fiecare
acţiune deţinută, indiferent de mărimea profitului.
Ea asigură acționarilor venituri constante, chiar în cazul
nerealizării de întreprindere a unor beneficii la nivelul anilor
anteriori şi când este necesară apelarea la surse adiţionale.
Dividend constant constituie o politică de menţinere a
dividendelor la nivelul perioadei anterioare şi se promovează
de către societăți care cred în valoarea informativă a
dividendelor.
 Astfel, acţionarilor se sugerată o imagine de siguranţă şi
soliditate, formând efectul de ,,clientelă’’ în sensul tendinţei
întreprinderii de a atrage investitori care preferă un anumit
nivel al dividendelor, în funcţie de rata impozitului suportată.
În cazul unei scăderi a profitului, rezervele devin surse de
compensare a sumelor necesare dividendelor promise.
Un alt motiv de renunţare la scăderea dividendelor este
acela că asemenea operaţiune poate fi interpretată de acţionari
ca un semnal negativ în gestiunea întreprinderii, ceea ce poate
avea efect nefavorabil asupra preţului acţiunilor.
Dividendul la care raportul dividende/profit este constant se
bazează pe modelul de repartizare a profitului, numit
,,Modelul de ajustare parţială” (J. Lintner).
La baza lui este pusă convingerea că ,,cea mai mare parte a
acţionarilor preferă un dividend rezonabil, dar stabil” şi că
piaţa financiară stimulează stabilitatea sau creşterea
dividendelor.
 Ca rezultat se adoptă un dividend calculat prin raportul
dividend/profit, apreciat ca rată normală.
Întrucât profiturile sunt fluctuante, în unele situaţii, pentru
acoperirea dividendelor se va cere resurse suplimentare.
Se poate stabili un dividend relativ scăzut încât să fie
posibil şi în anii mai puţin profitabili şi care să fie suplimentat
cu un extradividend în anii când există fonduri în exces.
Necesitatea fundamentării politicii de dividend, constă în:
1. dacă creşterea profitului are caracter regulat, politica de
dividend pierde din  importanţă, iar întreprinderea poate să
reducă rata de distribuire;
2. dacă profitul are caracter ciclic, ca urmare a profilului
sezonier, este important să se păstreze regularitatea
distribuirii dividendelor;
3. un dividend variabil nu aduce nici o informaţie
investitorului potenţial, dar îi poate sugera că societatea se
caracterizează prin incoerenţă în politica de dezvoltare a
activităţii.
 O cotă mai mare a dividendelor atrage o rată mai mică a
profiturilor şi necesitatea obținerii surselor externe noi pentru
finanţarea proiectelor.
Totodată, distribuirea unui volum mai mare de dividende,
va duce la o rată scăzută a profitului şi a dividendelor în viitor.
Astfel, politica de dividend are două efecte contradictorii.
Situația optimă este cea care găseşte echilibrul între
dividendele curente şi rata creşterii viitoare.
Privitor la dividende, conducătorii au un obiectiv exprimat
prin rata de distribuire.
Ei fixează să distribuie o anumită cotă din profit, încercând
să atenueze, fluctuaţiile dividendului în cazul variaţiilor
sensibile ale profitului, de la o perioadă la alta.
Politica optimă asigură echilibrul dintre dividende curente şi
creşterea lor viitoare, care maximizează preţul acţiunilor.
O politică de distribuire este considerată scăzută, dacă rata
de distribuire nu depăşeşte 20% din profitul net, iar de la 60%
în sus, politica se atestă ca puternică.
 Dacă SA decide sporirea ratei de distribuire, ea va recurge la
noi resurse:
1. face apel la acţionari, preluând ceea ce a distribuit. Dacă se
distribuie mai mult, valoarea societății va fi mai scăzută,
iar acţionarul va dispune de mijloace lichide mai însemnate
și, invers, dacă mai puţin, valoarea va fi mai mare, iar
acţionarul va avea mijloace lichide mai reduse;
2. recurge la credite, având ca efect creşterea mai redusă a
fondurilor proprii şi sporirea riscului pe piaţă.
Cea mai mare parte a societăţilor pe acţiuni se orientează
către o politică de stabilitate a sumei absolute a dividendelor
sau a ratei, cu tendinţa de creştere uşoară de la un an la altul.
Majoritatea întreprinderilor realizează previziuni ale
situaţiei financiare.
Ca urmare sunt estimate cash-flow-urile viitoare şi valoarea
dividendelor ce pot fi plătite, fără să fie necesare emisiuni
suplimentare de titluri pentru a face faţă nevoilor de investiţii.
 Dividendele trebuie stabilite la cel mai mic nivel, astfel
încât dacă cele mai sumbre previziuni se adeveresc, ea să nu
fie nevoită să reducă nivelul stabilit.
În cazul în care o schimbare în politica dividendelor este
necesară, aceasta trebuie realizată gradual, întrucât o
modificare bruscă poate să trimită un semnal eronat cu privire
la profitabilitatea proiectelor întreprinderii.
Poziţiile diferite ale SA pe piaţă, conduc la niveluri diferite
ale proporţiei dividendelor plătite.
Astfel, etapele stabilirii valorii dividendului de plată sunt :
1. previziunea cash-flow-urilor suplimentare, rezultate după
scăderea fondurilor necesare pentru realizarea investiţiilor,
din fluxurile pozitive de fonduri generate, în mod normal,
de către firmă pe termen lung;
2. plata unor dividende constante, pe baza previziunii
realizate;
3. în cazul în care realitatea depăşeşte aşteptările, plata unui
bonus sub forma unui dividend suplimentar.
 Elaborarea politicii impune parcurge un şir de etape:
1. identificarea factorilor ce determină premisele elaborării ei;
2. selectarea, în baza strategiei de dezvoltare a tipului de
politică;
3. determinarea mărimii dividendelor pe acțiune;
4. elaborarea procedurii de distribuire a profitului;
5. identificarea formelor de plată a dividendelor;
6. evaluarea eficienţei politicii de dividend.
La prima etapă se determină factorii de influenţă a politicii
de dividend, care se divizează în patru grupe:
I. Factorii ce caracterizează oportunitățile de investiții :
a.ciclul de viață (în primele etape – investiții mai mari în
dezvoltare, limitând plata dividendelor);
b.necesitatea extinderii programelor investiționale
(dezvoltarea vizează creșterea activelor imobilizate,
necorporale, sporeşte necesitatea de a capitaliza profitul);
c.gradul de pregătire a proiectelor de investiții cu un nivel
ridicat de eficienţă.
2. Factorii ce definesc formarea resurselor din surse
alternative, cuprind:
a. suficienţa rezervelor de capital propriu, generat în
perioada anterioară;
b. costul atragerii suplimentare a capitalului propriu;
c. costul atragerii suplimentare a capitalului împrumutat;
d. disponibilitatea creditelor pe piața financiară;
e. nivelul capacităţii de creditare, determinată în baza
situaţiei financiare.
3. Factori legaţi de constrângerile obiective includ:
a. nivelul de impunere a dividendelor;
b. nivelul de impunere a patrimoniului societăţii;
c. efectul de levier financiar (structura);
d. mărimea efectivă a profitului şi rata rentabilităţii
capitalului propriu.
4. Alți factori, printre care:
e. nivelul plăților de dividende la alte societăţi (concurenţa);
f. ciclul conjuncturii mărfurilor pe piaţă;
g. scadenţa creditelor anteriore (menținerea solvabilității);
h. posibilitatea de pierdere a controlului societății.
 La a doua se determină tipul politicii de dividend pentru
perioadele viitoare.
La a treia mecanismul de distribuire a profitului, conform
tipului ales a politicii de dividend, prevede procedură:
1. din profitul net se scad cheltuielile și contribuțiile în fond
de rezervă. Suma rămasă servește ca bază de elaborare a
politicii de dividend;
2. partea rămasă a profitului net se redistribuie pentru
capitalizare și consum. În cazul aplicării politicii reziduale
de dividend, prioritate îi revine formării fondului de
dezvoltare și invers;
3. fondul de consum se utilizează pentru formarea fondului de
distribuire a dividendelor și celui de stimulare a
personalului;
Etapa a patra ține de selectarea metodei de distribuire a
dividendelor, care poate fi: în bani, prin acțiuni, în natură, prin
capitalizare.
Etapa a cincea prevede determinarea eficienței politicii de
dividend prin intermediul sistemului de indicatori.
Etapa a șasa evaluarea eficienţei politicii de dividend
 3. FACTORII DE INFLUENŢĂ ASUPRA POLITICII DE DIVIDEND.
INDICATORII POLITICII DE DIVIDEND
Politica de dividend ține de decizia acţionarilor referitor la
distribuirea sau reinvestirea profitului net. Distribuirea de dividende
cu regularitate are drept consecinţe formarea unui acţionariat fidel și
creşterea cererii acestor acţiuni pe piaţa bursieră.
Reinvestirea profitului net duce la creşterea autonomiei financiare,
majorarea capacităţii de autofinanţare şi asigurarea unei creşteri
economice pe seama capitalului propriu.
Din punct de vedere al acţionarilor, politica de dividend evidenţă
stabilitatea dividendelor şi vizează importanţa evoluţiei distribuirii lor.
Acesta porneşte de la importanţa analizei volumului dividendelor
distribuite în anii anteriori, în vederea asigurării stabilităţii sumei lor.
Politica de dividend, practicată anterior, are impact asupra nivelului
dividendelor sperat de acţionari și cursul acţiunilor.
 Întreprinderea, care în decursul perioadelor dificile nu a
suspendat distribuirea regulată, va fi favorizată în raport cu
alta ce suspendă distribuirea lor.
În cele din urmă, distribuirea constantă de dividende
conduce la creşterea încrederii publicului faţă de întreprindere,
la ascensiunea valorii de piaţă a acesteia.
O politică de dividend trebuie să fie credibilă, adică
coerentă în ceea ce priveşte profiturile obţinute.
Orice politică de dividend, chiar dacă are un caracter
regulat, nu poate avea efecte favorabile pe termen lung, decât
dacă este compatibilă cu politica de repartizare a profitului.
Reinvestirea unei părţi semnificative din profitul net
conduce la creşterea autonomiei financiare, la diminuarea
riscului financiar și, invers, distribuirea unei părți reduse din
profit, va înregistra o creştere a cursului acţiunilor sale, dar îşi
va selecta acţionarii.
La elaborarea politicii de dividend, SA trebuie să țină cont
de reglementările juridice care stabilesc plata dividendelor din
profitul anului curent sau anii precedenţi.
 Legislaţia subliniază trei reguli:
1. regula profiturilor nete – dividendele pot fi plătite din
profiturile prezente şi trecute, după constituirea rezervelor
legale;
2. regula referitoare la capital, protejează creditorii,
interzicând plata dividendelor din capital împrumutat;
3. regula insolvabilităţii – se interzice plata dividendelor, dacă
în urma acestor plăţi societatea devine insolvabilă.
Un aspect important este:
a. gradul de concentrare a acţionarilor (un singur acţionar,
grup de acţionari, sau persoane);
b. preferinţele lor privind acordarea de dividende.
Dacă acţionarul majoritar Societate de Investiţii, preferă să
dea dividende acţionarilor săi, adoptând o politică stabilă a
plăţii dividendelor.
Reieșind din politica acţionarilor şi interesele lor, politica de
dividend trebuie să satisfacă preferinţele acţionarilor.
 Pornind de la interesele acţionarilor, întreprinderea prin
politica promovată, trebuie să satisfacă cel puţin două cerinţe:
1. stabilitatea sumei dividendelor distribuite;
2. formularea unei politici credibile pentru investitori.
Asigurarea stabilităţii dividendelor presupune că politica de
dividend influenţează mărimea dividendelor obținute de
acţionari care exercită o influenţă asupra cursului acţiunilor.
Politica credibilă – profitul real şi repartizarea dividendelor.
Politica de dividend este influenţată şi de psihologia
investitorilor. Ea reclamă că investitorul poate să-şi procure
singur lichidităţile în cazul dividendelor necorespunzătoare,
prin vânzarea acţiunilor.
Dintre totalitatea de factori ce au impact asupra distribuirii
de dividende se evidenţiază situaţia financiară a întreprinderii.
În cazul în care ea este îndatorată înseamnă că se confruntă
cu restricţii în repartizarea profitului întrucât, mai întâi, va
trebui să-şi asigure resursele necesare stingerii obligaţiilor.
 Categoriile de factori ce influenţează asupra
politicii de dividend

Situaţia
financiară Influenţele
a întreprinderii pieţei
Preferinţele
acţionarilor
 Situaţia de insolvabilitate nu permite plata de dividende,
pentru a nu diminua capitalul şi a proteja creditorii.
În acest sens, se încheie contracte, în care se stipulează că
dividende se pot plăti numai când există lichidităţi suficiente.
Este posibil ca societatea să fie profitabilă, dar să nu aibă
disponibilităţi din cauza deficienţelor în sfera lichidităţilor.
Dacă întreprinderea are probabilitatea de amânare a plăţilor
sau de accelerare a realizării fluxurilor de numerar, va creşte
flexibilitatea în sfera plăţii dividendelor, pe seama profitului.
În cazul în care întreprinderea caută o finanţare fără a
recurge la îndatorare, ea trebuie să apeleze la profitul reţinut
sau emiterea de noi acţiuni.
Dacă costurile de emitere sunt ridicate, atunci finanţarea
prin profitului reţinut (prin renunţarea la dividende) devine cea
mai ieftină.
Între totalitatea de factori se remarcă fiscalitatea (prin
nivelul cotelor sau facilităţi fiscale acordate).
 Ea influențează opţiunea între reinvestire parţială sau
integrală a profitului net, (inclusiv formarea altor fonduri sau
rezerve şi/sau distribuirea profitului sub formă de dividende),
ţinând cont că alegerea se află sub impactul fiscalităţii, rata
dobânzii şi alți factori.
Reinvestirea profitului constituie sursă de autofinanţare, iar
distribuirea dividendelor este remunerarea acţionarilor.
Deşi acestea destinaţii sunt contradictorii, ambele au efecte
benefice, în sensul că prima finanţează creşterea economică a
întreprinderii, iar a doua remunerarea capitalului.
Impozitarea diferită a profiturilor şi a dividendelor, precum
şi a creşterilor de capital, favorizează o politică de
autofinanţare.
Acţionarii cu o rată a impozitului mare se orientează spre
întreprinderile care promovează o politică de dividende
scăzute, însă cu creşteri substanţiale de capital.
În schimb, acţionarii cu o rată mică de impunere preferă
întreprinderile cu dividende mari.
 Deciziile privind distribuirea/reinvestirea profitului are
efecte contradictorii. Prin politica optimă de dividende se
găseşte echilibrul între dividendele curente de plătit şi rata
creşterii viitoare, iar preţul acţiunilor firmei să fie maxim.
Altă alternativă în luarea deciziei de finanţare este alegerea
între datorii şi capitalul propriu.
Dacă costul îndatorării este mic, întreprinderea poate stabili
nivelul datoriilor şi să menţină dividendele la un nivel
constant.
Restricţiile impuse prin contractele de credit este încă un
factor de influenţă asupra politicii de dividend.
Ele protejează creditorul stabilind:
- dividendele viitoare pot fi plătite numai din câştigurile
obţinute după semnarea contractului de credit, nu din
profituri acumulate în trecut;
- nu se pot plăti dividende când capitalul de lucru (fondul de
rulment net) este mai mic decât o anumită sumă specificată;
- posibilitatea accelerării/amânării proiectelor de investiţii va
permite să se respecte cu uşurinţă partea din profit destinată
plăţii dividendelor.
 Situaţia financiară a întreprinderii
influenţează prin:

net
lichidităţii îndatorării
profitului
Nivelul Rata
Nivelul
 Accesul la pieţele de capital. Dacă SA are nevoie de resurse
pentru finanţarea investiţiei, ea poate utiliza fie capitalul
propriu (acumulările de profit), fie emiterea de noi acţiuni.
În cazul în care costul emiterii este ridicat, se recomandă să
se finanţeze prin reţinerea profitului net, aferent plăţii
dividendelor.
Invers, în cazul când costul este mai scăzut, este indicat să se
adopte o pondere ridicată a dividendelor în profitul net, iar
investiţia să se finanţeze din resurse procurate de pe piaţa de
capital.
Controlul. Dacă managerii au obiectiv de a menţine
controlul, ei ar putea să nu fie dispuși să emită şi să vândă noi
acţiuni (s-ar diminua puterea de control a grupului dominant).
SA ar putea să deţină o proporţie mai mare din profituri,
dacă nu ar exista această problemă.
Dacă acţionarii doresc dividende mai mari, dorinţa lor
trebuie satisfăcută.
 Influenţele pieţei:

Cererea la
produsele
oferite de
întreprin-
dere Preţul
Rata factorilor de
dobânzii producţie
 Reglementări juridice. Acestea se referă în general la
următoarele reguli:
1. Regula profitului net conform căreia dividendele pot fi
plătite numai din profitul net prezent sau trecut;
2. Regula referitoare la capital protejează creditorii
interzicând plata dividendelor din capitalul împrumutat;
3. Regula insolvabilității interzice plata dividendelor la
întreprinderile aflate în stare de insolvabilitate sau dacă,
prin plata dividendelor, întreprinderea întră în stare de
insolvabilitate, prevenind – se astfel folosirea fondurilor
care aparțin de drept creditorilor.
Printre factorii de influenţă se mai evidenţiază:
4. disponibilitatea numerarului – dividendele în bani pot fi
plătite numai cu numerar. Criză de numerar poate
restricţiona plata dividendelor. Situația poate fi neutraliza
prin capacitatea de împrumut;
2. necesitatea de a rambursa datoriile. La emiterea titlurilor
societatea, pentru a-şi procura resurse financiare necesare
extinderii activităţii, se confruntă cu două alternative:
a. refinanţarea datoriei, prin emiterea altor titluri, când
aceasta ajunge la scadentă;
b. stabilirea prevederilor de rambursare a datoriei.
Rambursarea – se reţine profitul si nu sacordă dividende;
3. datoriile societăţii. În cazul datoriilor istorice mari, ea va
reţine o cotă mai mare din profit, iar suma alocată ca
dividende va fi mică sau nulă;
4. efectele politicii de dividend asupra costului capitalului.
Managerii, trebuie să ţină cont de piaţa acţiunilor şi
elaborarea politicii în situații de acordare a dividendelor.
Politica de dividend a SA poate fi reflectată prin o serie de
indicatori. Modificarea politicii de dividend va conduce la
schimbarea valorii lor în sus sau în jos, în funcţie de sensul
modificării politicii de dividend.
 Pentru urmărirea politicii de dividend, crearea posibilității
comparării cu alte unităţi similare sau scoaterea în evidenţă a
performanţelor privind politica dividendelor, se pot utiliza
diverşi indicatori, fiecare scoţând în evidenţă, cu precădere, un
aspect sau altul.
Cei mai importanți dintre acești indicatori sunt:
Dividend pe acţiune marchează suma dividendelor care se
distribuie pentru o acţiune deţinută.
Indicatorul se calculă conform relaţiei:

El prezintă interes, atât pentru acţionar, care, cunoscând

sumele ce-i vor fi vărsate, îşi poate proiecta bugetul, cât şi
pentru bonitatea SA, întrucât o politică fermă de dividende
atrage interesul investitorilor potenţiali de a cumpăra astfel de
acţiuni, dar şi încrederea partenerilor.
 Dar, având o expresivitate economică mare, el nu exprimă
integral forţa SA, care depinde nu atât de rentabilitate, cât de:
profitul pentru distribuire, politica de autofinanţare sau
mărimea surselor suplimentar.
Rata distribuirii dividendelor identifică politica de distribuire
şi este relativ opusă politicii de autofinanţare şi invers
proporţională cu gradul de capitalizare. Indicatorul se calculă
folosind formula:

Un grad ridicat de distribuire nu, în toate situaţiile,

înseamnă o autofinanţare redusă, pentru această trebuie să se
ţină seama de incidenţa politicii de amortizare.
Indicatorul nu oferă informaţii privind mărimea
dividendului cuvenit acţionarilor, el depinde de volumul
profitului: un profit mare, dar cu rată de distribuire redusă
poate forma un dividend mai mare decât în cazul unui profit
mic, dar cu rată de distribuire ridicată.
 Randamentul pe acţiune este indicator de mare interes pentru
acţionari întrucât, fiind calculat la valoarea de piaţă a
acţiunilor, semnifică rentabilitatea capitalului plasat în acţiuni,
respectiv de valorificarea capitalului, se determină conform
formulei:

Privitor la dividende se elaborează politici de repartizare şi

plata unei părți din profitul net sau de a reţine profitul pentru
reinvestire. Fiecare acţionar, cunoscând mărimea indicatorului,
poate decide dacă păstrează sau vinde acţiunile.
Indicatorul poate fi comparat cu randamentul ce s-ar putea
obţine în alte investiri, inclusiv în depozite la bănci sau în
obligaţiuni, urmând ca decizia să se ia în consecinţă.
Diminuarea randamentului nu poate fi considerată ca
fenomen negativ, întrucât creşterea cursului bursier este și un
rezultat al politicii de dividend, iar câştigul în capital poate fi
mai atractiv decât cel al remunerării capitalului.
 Beneficiul pe acţiune reprezintă îmbogăţirea acţionarilor în
cursul unui an. Profitul, fie că se distribuie ca dividend, fie că
se capitalizează, reprezintă averea acţionarilor. Indicatorul
caracterizează partea de profit distribuit sub formă de dividend
şi cea prevăzută pentru capitalizare. El nu prevede flux
financiar, fiindcă nu întregul profit se repartizează ca dividend,
dar este element pentru aprecierea valorii de piaţă a acţiunilor.

Rentabilitatea capitalului investit în acţiuni. Indicatorul are

relevanţă întrucât dividendul se calculează şi se varsă la
valoarea nominală a acţiunilor, în speţă la capitalul social şi
atunci este important de cunoscut cât reprezintă profitul faţă
de capitalul social. Cu cât indicatorul are o valoare mai mare,
cu atât este mai bun în sensul folosirii eficiente a capitalului
social. indicatirul poate fi determinată în baza formulelor:
sau
 Cu cât indicatorul are o valoare mai mare, cu atât capitalului
social este folosit mai eficient.
Coeficientul de capitalizare, denumit şi multiplu de
capitalizare este tot mai utilizat şi exprimă valoarea
întreprinderii pe baza numărului de ani de beneficii.
Acest indicator se calculă conform formulei:

Indicatorul permite de a aprecia în câţi ani investitorul

recuperează valoarea de piaţă a acţiunilor, fără obţinerea
lichidităţii financiare.
Activul net pe acţiune. Indicator este estimarea contabilă a
valorii acţiunii ca rezultat al activităţii trecute, în timp ce
valoarea financiară pune accentul pe fluxurile viitoare de venit
(dividende + valoarea reziduală), se determină după formula:
 Valoarea activului net este diferenţă dintre mărimea
activului şi datoriile din pasiv.
Dacă cursul acţiunii este mai ridicat decât valoarea
indicatorului, valoarea de piaţă este mai mare decât cea
contabilă.
Capacitatea de autofinanţare pe acţiune este un indicator care
poate explica de ce indicatorul Beneficiul/acţiune este slab.
În asemenea cazuri, explicaţia poate fi că s-a constituit un
fond mare de amortizare (ca sursă de autofinanţare) care a
făcut să crească costurile de producţie şi deci să scadă
beneficiul net.
Ea poate fi determinată atât pentru capacitatea de
autofinanţare potenţială (CAFp), cât şi pentru capacitatea de
autofinanţare reală (CAFr), conform formulei:
 Capacitatea de autofinanţare reală semnifică efortul net total
pentru creşterea economică având, din acest punct de vedere,
cea mai mare însemnătate pentru întreprindere, dar şi pentru
partenerii de afaceri şi bănci.
Toţi indicatorii prezentaţi exprimă rezultate şi procese reale,
fapt pentru care pot sta în atenţia analiştilor din întreprinderi,
în atenţia acţionarilor, a băncii sau a unor parteneri de afaceri
şi participanţi la operaţiunile bursiere.
SA dispune de un capital social de 1200000 lei, format din:
- număr de acţiuni emise 500
- valoarea nominală a unei acţiuni 2400 lei
- cursul unei acţiuni 3700 lei
- capitalizarea bursieră 1850000 lei
- dividende de plată 240000 lei
- profit net 300000 lei
- activul net 20070000 lei
 Pe baza informaţiilor prezentate mai sus, se pot calcula
indicatorii politicii de dividend:

Randamentul pe acţiune de 12,97% poate fi comparat cu

randamentul ce s-ar putea obţine în alte investiri.

Diferenţa mică ce există între indicatorul dividend pe

acțiune1 şi beneficiu pe acțiune arată că cea mai mare parte a
profitului se distribuie drept dividend (480 lei), în timp ce
numai 120 lei se afectează capitalizării.
  
 

Indicatorul are valoarea de 25%, ceea ce este pozitiv, întrucât în 4 ani

se recuperează valoarea capitalului social pe seama profitului net.
În acest stadiu este instructivă comparaţia dintre următorii indicatori:

Datele arată că acţionarul recuperează valoarea de piaţă a acţiunilor

sale în 6 ani şi 57 zile [6 ani + (0,16 x 360)], după care poate rămâne
acţionar exclusiv din câştigul obţinut.
  

Dacă cursul acţiunii este mai ridicat decât valoarea indicatorului dat,
valoarea financiară a întreprinderii este mai mare decât valoarea
contabilă. În exemplu valoarea bursieră a acţiunii (3700) este mai mică
decât valoarea contabilă (4140 lei), de unde rezultă o supraevaluare a
activelor, comparativ cu preţul ce s-ar putea obţine în cazul vânzării lor.

CAFp pe acţiune (940lei) > beneficiul pe acţiune (600 lei); adică se

înscrie în interpretarea făcută în aliniatul precedent:

Indicatorul CAFr pe acţiune (460 lei) este foarte apropiat de

indicatorul Dividend pe acţiune (480 lei), ceea ce exprimă echilibrul
dintre politica de distribuire a dividendelor şi politica de autofinanţare.
 4. FORME DE DIVIDEND. DECIZII CU PRIVIRE LA DISTRIBUIREA ŞI PLATA
DIVIDENDELOR
Remuneraţiile care se pot acorda acţionarilor sub formă de dividende
la finele exerciţiului, pot lua așa forme ca: în bani, în natură şi în
acţiuni.
Remuneraţiile în bani sunt oportune acţionarilor, care obţin câştigurile
direct şi imediat şi SA - costuri reduse şi rapidității executării. Ea
presupune apariţia unor fluxuri financiare negative și se va aplica cu
condiţia de a nu micşora prea mult volumul lichidităţii.
La acordarea dividendelor în bani, apar două tipuri de efecte:
1.Directe, la acordare preţul pe acţiune scade cu valoarea lui pe
acţiune;
2. indirecte: acordarea ține de banii, care ies din întreprindere şi nu pot
fi folosite pentru investiţii, dezvoltarea afacerii etc.
Distribuirea de dividende în acţiuni este o practică a SA care doresc să
protejeze lichidităţile sau nu dispun de lichidităţi, pentru plata în bani.
 În funcţie de volumul dividendelor, se emit noi acţiuni, care se
distribuie acţionarilor, conform mărimii dividendelor datorate, sau se
vând la bursă procurându-şi lichiditățile de care au nevoie. Plata
dividendelor în acţiuni permite de a reduce fluxurile negative, îşi
conservă lichidităţile existente şi, totodată, se obţine şi o creştere a
capitalului social.
Sub aspect contabil, operaţiunea se derulează astfel:
Beneficii libere nerepartizate = Dividende de plată în acţiuni
Dividende de plată în acţiuni = Capital social (acţiuni emise şi
vărsate)
Metodă este avantajoasă pentru societăţi care tind să reducă fluxurile
negative, să mențină lichidităţile şi majoreze capitalului social.
Distribuirea în natură este o formă de remunerare întâlnită rar. Se
aplică în cazuri când SA produc şi comercializează mărfuri de interes
pentru acţionari (combustibil, materiale de construcţie etc.)
 Avantajul SA – păstrarea lichidităţilor şi realizarea creşterii
cifrei de afaceri.
Pentru acţionari – acoperirea nevoilor de consum individual
la preţuri mici.
Politica întreprinderii trasează opţiunea de a distribui sau nu
dividende în anumite exerciţii financiare: de creştere, reducere
sau menținere a mărimii dividendelor și este o cale de
asigurare a viabilităţii, prosperităţii, rentabilităţii şi dezvoltării.
Distribuind dividende mici, se descurajează acţionarii, care
pot plasa acţiunile pe piaţă, contribuind la scăderea cursului.
O politică de stabilitate are influenţă asupra încrederii
acţionarilor şi investitorilor.
Printre motivele care susţin distribuirea dividendelor :
1. situații când întreprinderea poate investi doar în proiecte cu
randament inferior celui pe care acţionarii l-ar putea obţine
prin alte plasamente;
2. dividendele au fost plătite și modificarea politicii ar dăuna
acţionarilor;
3. acţionarii merită recompensarea capitalurilor, dividendele se
oferă în numerar pentru a evita suportarea anumitor costuri;
4. acţionarii sunt scutiţi de impozite sau cota de impozitare
este redusă.
Fiscalitatea, influențează asupra deciziei acţionarului de a
încasa sau nu dividende, întrucât plata lor indirect depinde de
cota impozitului.
Dacă, în momentul primirii deciziei de distribuire, cota
impozitului pentru acţionari, este mare, se reduce rentabilitatea
capitalului deţinut în acţiuni și, respectiv, este oportun să se
lase dividendele la dispoziţia întreprinderii.
O rată ridicată de impunere a câştigurilor de capital, în
raport cu rata impozitului pe dividend, încurajează acordarea
de dividende, iar rată redusă a câştigurilor, comparativ cu rata
impozitului pe dividend, stimulează reinvestirea profitului.
O rată a impozitului pe totalitatea veniturilor (salarii,
dividend, câştiguri de capital) mai mare decât rata impozitului
pe profit va încuraja folosirea profitului pentru autofinanţare.
 Distribuirea are ca efect opoziţia dintre SA şi acţionari. Orice
deţinător de acţiuni are dreptul de a primi dividende, dar SA
este autorizată să repartizeze dividende cu respectarea
condiţiilor:
1. să dispună de suficient profit, astfel că distribuirea de
dividende să nu afecteze substanţa societăţii, adică
reducerea capitalizării bursiere. Suma dividendelor să nu
depășească volumul total al profitului;
2. distribuirea de dividende să nu afecteze lichiditatea
financiară a SA, pentru a nu pune în pericol siguranţa
creditorilor (creanţe scadente).
Politica de distribuire reduce sursele de autofinanţare, dar ea
poate atinge obiectivul strategic de maximizare a valorii
întreprinderii prin îmbogăţirea acţionarilor.
Întrucât, SA juridic nu sunt obligate, în fiecare an să
distribuie dividende, ele pot adopta o politică de reducere sau
suspendare a plăţii lor, în favoarea unei politici de
 Dacă toate acţiunile emise de o societate comercială sunt cu drept
de vot (ordinare), mărimea dividendelor şi randamentul vor fi egale
pentru toate acţiunile.
Dacă SA a emis, pe lângă acţiuni ordinare şi acţiuni cu drepturi
prioritare de dividend (acţiuni cu privilegii), distribuirea
dividendelor se face diferit, în funcţie de caracteristicile acţiunilor.
Modul de distribuire poate fi influenţat de tipul de acţiuni, astfel:
1.dacă se emit acţiuni ordinare şi cu privilegiul de dividend sau cu
drept prioritar de dividend, cele din urmă au avantajul siguranţei
încasării dividendului, chiar dacă profitul nu este îndestulător
pentru remunerarea tuturor acţiunilor, ca dezavantaj ele nu-şi pot
spori randamentul peste cel prevăzut în certificatul de acţiune;
2.pentru acţiuni cu privilegiul de dividend cumulativ remunerarea
se facă retroactiv, având ca prioritate anii când nu s-a făcut
distribuirea, pentru celelalte categorii dividendele nedistribuite
sunt pierdute;
3.acţiunile cu privilegiul de participaţie permit sporirea
randamentului acţiunilor cu privilegiu la nivelul randamentului
acţiunilor ordinare.
 La prima vedere, s-ar părea că deţinătorii acţiunilor cu
privilegiul de dividend sunt avantajaţi faţă de ceilalţi acţionari.
În realitate, nu există o inechitate sau dezavantaje dintre
acționari, pentru că ei sunt proprietarii societății, respectiv, ei
înşişi sunt cei care optează asupra tipului de acţiuni pe care
doresc să le obţină.
Societatea nu face decât să ofere spre vânzare acţiuni cu
caracteristici cerute de potenţialii cumpărători.
În procesul distribuirii, din masa totală a profitului afectat,
acţionarii pot obţine randamente diferite, în funcţie de
categoria de acţiuni deţinută:
1. acţionarii care posedă acţiuni cu privilegiul de dividend
obţin, în mod sigur, randamentul prevăzut ca privilegiu;
2. deţinătorii acţiunilor ordinare (cu drept de vot) pot obţine
randamente mai mici, egale sau mai mari decât cele
cuvenite acţiunilor privilegiate.
 De exemplu, o SA, cu un capital social de 5000mii lei, format din:
- 2000 acţiuni de categoria A, cu valoarea nominală (VN) = 1000 lei,
- cu privilegiul de dividend de 10%, - capitalul social 2000 mii lei
- 600 acţiuni categoria B, fără valoare nominală, cu drept de vot – capitalul
social 3000mii lei
Total capital social 5000 mii lei
În ultimii 3 ani, s-a decis să repartizeze profit pentru distribuiri, mii lei:
În anul III (N-3) – 290; în anul II (N-2) – 500; în anul I (N-1) – 740.
Distribuirea dividendelor în cei 3 ani, s-a realizat în felul următor:
1.anul III (N-3) – profit 290 mii lei
2.acţiuni categoria A, s-a distribuit dividend egal cu 10% din capitalul social (la
nivelul privilegiului): 2000 x 10% = 200 mii lei
- acţiuni categoria B, s-a distribuit ceea ce a rămas : 290 –200 = 90 mii lei
2. anul N-2 – profit 500mii lei
3. acţiuni categoria A, s-a distribuit 10% din capitalul social, adică 200 mii lei
- acţiuni categoria B, s-a distribuit restul 300 mii lei (500 – 200)
Randamentul va constitui: Acţiuni de categoria A 200 / 2000 = 10%
Acţiuni de categoria B 300 / 3000 = 10%
3. anul N-1 – profit 740 mii lei
4. acţiuni categoria A, s-a distribuit tot 10% din capitalul social, adică 200 mii
lei
- acţiuni categoria B, s-a distribuit restul 540 mii lei (740 – 200)
Randamentul va constitui: Acţiuni de categoria A 200 / 2000 = 10%
Acţiuni de categoria B 540 / 3000 = 18%
 Deţinătorii acţiunilor de categoria A au fost remuneraţi cu
prioritate şi în mod stabil, în cei 3 ani, la nivelul privilegiului,
cu câte 200 mii lei, randament constant 10%, dar n-au putut
obţine sporirea randamentului în anul al 3-lea, când a existat
un profit mare.
Cei din categoria B au obţinut în anul N – 3 un randament
de doar 3%, dar în anul al 3-lea, când profitul a fost mare, au
atins randamentul de 18%.
Rezultă că acţiunile cu privilegiul de dividend, sub aspectul
stabilității şi siguranţei remunerării, prezintă atât avantaje cât
şi inconveniente față de cele ordinare, care creează
posibilitatea sporirii randamentului pentru cazurile când există
suficient profit.
Deci, deţinerea de acţiuni ordinare sau cu privilegii exprimă
atitudinea acţionarilor faţă de risc.
 În cazul că SA nu distribuie dividende într-un an sau altul,
dividendele nedistribuite sunt pierdute definitiv, pentru toate
categoriile de acţiuni, cu excepţia acţiunilor care au privilegiul
de dividend cumulativ, pentru că se păstrează dreptul de a
primi dividend retroactiv, în primul an când se efectuează
distribuiri, pentru toţi anii în care nu s-au făcut distribuiri.
Dividendele nedistribuite în anii anteriori se ţin ca obligaţie,
dar nu constituie o datorie pentru societatea comercială decât
atunci, când decide să efectueze o nouă distribuire de
dividende.
În aceste cazuri, dividendul restant se distribuie cu prioritate,
apoi, în limita profitului destinat distribuirii, urmează a fi
retribuite acţiunile cu privilegiul de dividend şi, în final,
acţiunile ordinare.
SA, cu capital social de 5750 mii lei, a emis 3 categorii de acţiuni format
- 1500 acţiuni categoria A fără valoare nominală, cu privilegiul de vot –
capitalul social 750 mii lei;
- 2000 acţiuni categoria B, fără valoare nominală, cu privilegiul de dividend
cumulativ de 210 lei/acţiune – capitalul social 3800 mii lei;
- 1000 acţiuni categoria C, fără valoare nominală, cu privilegiul de dividend de
120 lei /acţiune – capitalul social 1200 mii lei
Total capital social .......................................................................5750 mii lei
SA în ultimii 2 ani n-a distribuit dividende. În anul N, s-a propus trei variante a
sumei profitului, ce urmează să fie afectat distribuirii:
var. 1 – 800 mii lei, var. 2 – 1240 mii lei, var. 3 – 650 mii lei
În vederea luării unei decizii, s-a propus modul distribuirii, în 3 variante:
Varianta 1 – profit 800 mii lei, în ultimii 2 ani nu s-au distribuit dividende,
- pentru acţiuni de categoria B, s-au acumulat dividende reţinute:
2000 acţiuni x 210 lei/acţiune x 2 ani = 840 mii lei
Suma de 800 mii se va utiliza integral pentru plata dividendelor cuvenite
acţiunilor din categoria B, fără a satisface datoria restantă (– 40 mii lei).
- acţiunile din categoriile A şi C nu se remunerează.
Varianta 2 – profit 1240 mii lei
- prima tranşă va fi utilizată pentru plata retroactivă a dividendelor cuvenite
acţiunilor din categoria B, rămânând suma de 400 mii lei.
1240 – (2000 x 210 x 2) = 400 mii lei
- a doua tranşă, respectiv suma rămasă de 400000, se distribuie proporţional
pentru plata dividendelor cuvenite acţiunilor din categoriile B şi C, care au
privilegiul de dividend, fără a putea satisface integral obligaţiile respective.
 Calculul este prezentat mai jos:
Categoriile de acţiuni Dividend cuvenit mii, Cota, % Dividend %
lei plătit, mii lei

acţiuni categoria B (2000 x 210) 420 77,77 311,1

acţiuni categoria C (1000 x 120) 120 22,23 88,9
Total 540 100,0 400 74,07
- acţiunile din categoria A nu se remunerează deloc.
Varianta 3 – Profit 1650 mii lei
-prima tranşă se utilizează pentru acoperirea retroactivă a dividendelor cuvenite acţiunilor din categoria
B: 2000 acţiuni x 210 lei/acţiune x 2 ani = 840 mii lei
-tranşa a doua acoperă integral dividendul curent cuvenit acţiunilor din categoriile B şi C, care au
privilegiul de dividend:
acţiuni categoria B → 2000 acţiuni x 210 lei/acţiune = 420 mii lei
acţiuni categoria C → 1000 acţiuni x 120 lei/acţiune = 120 mii lei
Total 540mii lei
-ceea ce rămâne după plata dividendelor cuvenite acţiunilor categoriilor B şi C - 270 mii lei (1650 – 840
– 540 = 270 ) se distribuie pentru categoria A, care au drept de vot.
Astfel, acţiunile de categoria A (1500 acţiuni): capitalul social - 750 mii lei, dividendul – 270 mii lei,
randamentul 12 % anual;
acţiunile de categoria B (2000 acţiuni): capitalul social – 3800 mii lei, dividendul – 1260 mii lei,
randamentul 11,05 % anual;
acţiunile de categoria C (1000 acţiuni): capitalul social – 1200 mii lei, dividendul – 120 mii lei, iar
randamentul 3,33 % anual.
 Privilegiul de participaţie poate fi ataşat acţiunilor cu privilegiul de
dividend. El permite primirea dividendului suplimentar celui cuvenit
acţiunilor cu privilegiul de dividend, cu condiţia ca mărimea profitului
permite deţinătorilor de acţiuni fără privilegiul de dividend să primească
echivalentul în procente, faţă de capitalul subscris şi vărsat. Avantajul lor
rezultă din faptul că deţinătorul poate participa, în mai mare măsură, la
repartizarea profitului, spre deosebire de acţiuni cu privilegiul de dividend
la care nu se poate spori randamentul peste cel prevăzut în privilegiu.
SA deţine două categorii de acţiuni, cu un capital social de 550 mii lei,
constituit din:
-2000 acţiuni categoria A, fără VN, cu privilegiul de dividend 24
lei/acţiune şi cu participaţie la formarea capitalului social în mărime de 400
mii lei
-1000 acţiuni categoria B, fără VN, cu drept de vot - capital social - 150
mii lei
Total capital social - 550 mii lei
AGA ia în discuţie 3 variante privind suma profitului care să fie afectată
distribuirii totală a : varianta 1 – profit 40 mii lei, varianta 2 – profit 60 mii
lei, varianta 3 – profit 90 mii lei, propunând 3 variante de distribuire a
dividendelor pentru cele 2 categorii de acţiuni.
Varianta 1 – profit 40000 lei:
-se satisface parţial plata dividendelor a acţiunilor din categoria A, cu
privilegiul de dividend, rămânând o diferenţă de 8 mii, care nu se poate
onora: 40 mii – (2000 x 24) = – 8 mii lei
 Varianta 2 – profit 60 mii lei
- prima tranşă se folosește pentru plata dividendelor la acţiuni categoria A cu
privilegiul de dividend: 2000 x 24 lei/acţiune = 48 mii lei
- ceea ce rămâne 12 mii lei (60 – 48) se distribuie acţiunilor categoria B pentru
ca şi acestea să ajungă, treptat, la nivelul acordat acţiunilor din categoria A.
Profitul rămas (12) nu este satisfăcător însă pentru atingerea acestui deziderat.
Randamentul acţiunilor va constitui:
-acţiuni categoria A: 48 / 400 = 12% acţiuni categoria B: 12 /150 = 8%
Varianta 3 – Profit 90 mii lei
-prima tranşă - 48mii lei (2000 x 24) ține de plata cuvenită acţiunilor din
categoria A, care au privilegiul de dividend. Randament = 48 / 400 = 12%
-a doua – 8 mii lei (150 x 12%) este remunerarea acţiunilor ordinare, ca şi
acestea să atingă randamentul, stabilit prin privilegiu, acţiunilor categoria A.
Randament = 18 / 150 = 12%
-ceea ce rămâne 24 mii lei (90 – 48 – 18) se împarte, în aceeaşi proporţie,
pentru cele două categorii de acţiuni, în vederea menţinerii unui randament
egal: 17454 pentru acţiuni categoria A şi 6546 pentru acţiuni categoria B.
Astfel, mărimea totală a dividendelor va constitui:
-pentru acţiunile de categoria A 35454 lei (18000 + 17454)
-pentru acţiunile de categoria B 24546 lei (18000 + 6546)
 Între randamentul dividendelor şi profitul aşteptat există
legătură directă. Spre exemplu SA care obţine o
rentabilitate de 20% la capitalul propriu în primul caz,
distribuie sub formă de dividende 10% din profit, iar în al
doilea caz - 50%, având un capital propriu egal cu 1000. În
anul următor, în al doilea caz, scade capacitatea de
autofinanţare, iar creşterea dividendului faţă de anul precedent
este mai mare în primul caz.
Deţinătorii acţiunilor ordinare încasează dividend anual, în
funcţie de politica de dividend și mărimea profitului, iar celor
privilegiate au dreptul la obţinerea unui dividend fix,
indiferent de mărimea profitului obţinut. În practică, fiecare
SA decide anual asupra modului de repartizare a dividendelor.
Distribuirea micșorează capacitatea de finanţare internă,
asigurând venit acţionarilor care determină creşterea
randamentului. Ea privează societatea și de lichidităţi.
 Decizia de distribuire este legată de politica de finanţare şi
de structura de creştere a capitalului. Parametrii deciziei de
dividend sunt:
1. - rata de distribuire a dividendului, raportul dividende /
profitul net;
2. - rata de creştere a dividendului pe acţiune.
Decizia urmăreşte să atenueze fluctuaţia dividendului, în
cazul variaţiilor sensibile ale profitului de la o perioadă la
alta. 
Când SA decide să distribuie dividende, întocmeşte o
declaraţie de dividend prin care avizează acţionarii că va avea
loc o distribuire, stabilindu-se data plăţii dividendelor şi data
până la care se face înregistrarea acţionarilor.
Ea este documentul prin care ea se obligă să verse valoarea
dividendelor declarate.
Din acest moment, apare obligaţia plăţii, ca pasiv al
societăţii, iar contabil aceasta se realizează astfel:
Beneficii nerepartizate libere= Dividende de plată
 Între data publicării declaraţiei şi data înregistrării
acţionarilor, preţul acţiunilor pe piaţă creşte ca rezultat al
încasării imediate a dividendului.
După înregistrare, cursul acţiunilor revine la cel normal,
întrucât dreptul de dividend revine numai celui care a
înregistrat acţiunile, nu ultimului posesor.
Dacă se adoptă politica de plată a dividendelor mari apare
tendinţă de creştere a preţului acţiunilor, iar aceasta
diminuează sursele pentru reinvestire, rata viitoare de creştere
aşteptată va scădea şi aceasta va micşora preţul acţiunilor.
Astfel, cu toate că politica de distribuire de dividende reduce
sursele de autofinanţare, totuşi se poate atinge maximizarea
valorii întreprinderii, adică creşterea bogăţiei acţionarilor.
Dividendul se distribuie proporțional cu participarea
acționarilor la formarea capitalul social. Pentru a se putea
distribui dividend, trebuie ca societatea să fi înregistrat profit
la sfârșitul exercițiului financiar.
 AGA poate prevedea acordarea, la început, a unui dividend
minimal (numit primul dividend), care să se ridice la un
anumit procent în raport cu valoarea nominală a acţiunii.
Dacă după satisfacerea repartizărilor mai rămâne profit,
acesta poate fi utilizat pentru majorarea primului vărsământ,
constituind supradividendul.
Există posibilitatea ca SA să verse la începutul anului un
acont asupra dividendelor, înainte de aprobarea bilanţului şi a
fixării definitive a cuantumului dividendelor.
Anunţul prevede că plata va fi efectuată tuturor purtătorilor
înscriși la o dată de înregistrare.
Apoi, aproximativ după două săptămâni, vărsările de
dividende sunt adresate acționarilor.
SA nu este liberă să verse orice sumă de dividende.
Limitele pot fi impuse de către creditori, care sunt, în mod
direct, interesaţi de dividendele excesive care nu vor limita
posibilităţile de plată a datoriilor companiei.
 La încheierea fiecărui exerciţiu financiar, SA prezintă AGA
repartizarea profitului într-o cotă pentru capitalizare şi alta
pentru distribuţie sub formă de dividend.
Decizia cu privire la plata dividendelor, aprobată de SA, se
publică în termen de 15 zile de la data adoptării. Decizia cu
privire la plata dividendelor care nu corespunde unui criteriu
prevăzut trebuie să fie adusă la cunoştinţa fiecărui acţionar
personal, în termen de 15 zile de la data luării ei, precum şi
poate fi publicată în mijloacele mass-media.
Momentul, în care apare dreptul de a încasa dividendul, se
determină de AGA, dar nu poate să prevadă un termen mai
mare de 3 luni de la data adoptării deciziei de plată a
dividendelor. Mărimea anunţată pe acţiune de aceeaşi clasă
trebuie să fie egală, indiferent de termenul plasării lor.
Dividendele se plătesc cu mijloace băneşti, iar în cazurile
prevăzute de statut, cu acţiuni sau bunuri, destinate
consumului. Dacă după satisfacerea repartizărilor rămâne
profit, el poate fi folosit la majorarea primului vărsământ,
constituind supradividendul. Acesta reprezintă suma
distribuită acţionarilor peste (în plus) primul dividend.