Partea IV.

Latura subiectivă a infracţiunii

Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, studenţii vor avea capacitatea:

 Să identifice importanţa laturii subiective a infracţiunii;
 Să determine formele vinovăţiei;
 Să relateze intenţia cu modalităţile sale şi imprudenţa cu modalităţile
sale;
 Să distingă infracţiunea cu două forme de vinovăţie;
 Să cunoască motivul şi scopul infracţiunii.

3.4.1 Noţiunea şi importanţa laturii subiective a infracţiunii.

Dacă latura obiectivă reprezintă aspectul exterior al conduitei
prejudiciabile, atunci latura subiectivă - aspectul ei interior, psihic.
Latura subiectivă a infracţiunii reprezintă reflectarea sau posi -
bilitatea reflectării concomitente în conştiinţa subiectului infracţiunii a
semnelor obiective ale faptei comise, adică a acţiunii sau inacţiunii
prejudiciabile, a consecinţelor infracţionale, a legăturii de cauzalitate dintre
ele, precum şi a celorlalte semne obiective cu care este descrisă infracţiunea
în legea penală. Latura subiectivă a infracţiunii caracterizează atitudinea
psihică a infractorului faţă de faptele sale.
La fel ca şi semnele laturii obiective, cele ale laturii subiective sunt de două
tipuri: obligatorii şi/ facultative. La categoria semnelor obligatorii se referă
vinovăţia, prin cel puţin una din formele ei, iar la cele facultative - mobilul
(motivul) şi scopul infracţiunii.
Doctrina penală consideră atât semnele obiective, cât şi cele subiective la fel de
importante.
Procesul determinării şi demonstrării semnelor laturii subiective este mai
dificil, deoarece este vorba de circumstanţele psihologice ale infracţiunii săvârşite.
Mai mult decât atât, persoana care a comis fapta infracţională, de obicei, se străduie
să prezinte acţiunile sau inacţiunile sale ca fiind comise fără vinovăţie, sau, cel
puţin, din imprudenţă.
 Latura subiectivă a infracţiunii, proces ce decurge în psihicul infractorului,
cuprinde momentul intelectual (conştiinţa), momentul volitiv (voinţa) şi cel
emoţional (trăirea cu intensitate a celor săvârşite), care se dezvăluie prin aşa semne
juridice ca vinovăţia, mobilul şi scopul făptuitorului în momentul comiterii
infracţiunii. Aceste trei semne au o legătură organică reciprocă şi depind unul de
altul, fiecare dintre ele având şi o importanţă de sine stătătoare.
Vinovăţia, mobilul şi scopul infracţiunii pot fi direct indicate în lege. De
exemplu, omorul intenţionat (art. 145 C.P.), distrugerea sau deteriorarea din
imprudenţă a bunurilor (art. 198 C.P.), vătămarea intenţionată gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii, care a provocat decesul victimei (alin. 4 art. 151 C.P.).
Vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii săvârşită
din motive de duşmănie sau ură socială, rasială sau religioasă (lit. j alin. 2 art. 152
С.Р.), diversiunea săvârşită în scopul slăbirii bazei economice şi a capacităţii de
apărare a ţării (art. 343 C.P.) etc.
În unele cazuri, vinovăţia, mobilul şi scopul trebuie determinate cu ajutorul
diferitelor metode de interpretare. De exemplu, vinovăţia poate: 1) rezulta din
esenţa termenilor utilizaţi, bunăoară, oprirea samavolnică, fără necesitate a trenului,
poate fi săvârşită numai intenţionat (art. 270 C.P.), iar pierderea documentelor ce
conţin secrete de stat poate fi comisă numai din imprudenţă (art. 345 C.P.); 2) reieşi
din indicaţiile legii, privind buna-ştiinţă (art. 177 C.P.), rea-voinţa (art. 203 C.P.),
motivul sau interesele făptuitorului (art. 164 C.P.), scopul (art. 188 C.P.), ce
caracterizează doar o infracţiune intenţionată; 3) fi numai intenţionată în cazul în care
infracţiunea este descrisă doar prin comiterea unor anumite acţiuni sau inacţiuni
(aşa-numitele componenţe formale de infracţiuni); 4) decurge din interpretarea
sistematică a legii,
Latura subiectivă a infracţiunii este una dintre cele mai complicate probleme ale
dreptului penal, cu o colosală importanţă teoretică şi practică.
În primul rând, conţinutul laturii subiective, în mare măsură, determină
caracterul şi gradul prejudiciabil al conduitei infracţionale, precum şi gradul de
pericol al persoanei care o comite.
În al doilea rând, latura subiectivă a infracţiunii ne permite delimitarea
infracţiunilor adiacente sau a celor asemănătoare.
În al treilea rând, elementele laturii subiective ne permit diferenţierea
esenţială a tipurilor componenţelor de infracţiune: de bază, cu circumstanţe atenuante
şi cu circumstanţe agravante. De exemplu, omorul săvârşit din gelozie constituie
componenţa de bază a omorului intenţionat (alin. l art. 145 C.P.), omorul săvârşit în
stare de afect constituie componenţa cu circumstanţe atenuante a omorului intenţionat.

3.4.2 Formele vinovăţiei

Potrivit art. 6 C.P, persoana este supusă răspunderii şi pedepsei penale numai
pentru faptele săvârşite cu vinovăţie. Vinovăţia reprezintă un semn obligatoriu al
fiecărei infracţiuni. Ea cuprinde atitudinea psihică a făptuitorului faţă de cele
săvârşite, fără a da răspuns la chestiunea de ce şi pentru ce el săvârşeşte infracţiunea.
Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a persoanei atât faţă de acţiunile sau
inacţiunile prejudiciabile comise, cât şi faţă de urmările prejudiciabile dorite sau
admise; fie faţă de cele pe care ea credea superficial că vor fi evitate, fie faţă de cele
pe care ea trebuia şi putea să prevadă că vor surveni.
principale ce caracterizează vinovăţia sunt conţinutul, forma, esenţa socială şi
gradul ei prejudiciatul.
1. Locul central îi revine conţinutului vinovăţiei, format din intelect şi voinţă.
Momentul intelectual include înţelegerea de către persoană a caracterului
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, posibilitatea de a prevedea caracterul
prejudiciabil al urmărilor lor, înţelegerea circumstanţelor în care se comite
infracţiunea, esenţa şi importanţa lor, perceperea corectă a legăturii de cauzalitate
dintre acţiune sau inacţiune şi consecinţele infracţionale.
Elementul volitiv se reduce la caracteristica manifestărilor psihologice care
orientează conduita omului într-o anumită direcţie, reglementează alegerea
soluţiei: de a săvârşi o acţiune concretă sau de a se abţine de la ea. Esenţa
momentului volitiv în comiterea infracţiunilor intenţionate constă în orientarea
conştientă a acţiunilor pentru atingerea scopurilor scontate, iar în comiterea
infracţiunilor din imprudenţă - în nechibzuinţa, nepăsarea, neglijenţa manifestată de
făptuitor.
2. Forma vinovăţiei se determină de corelaţia elementelor psihice care
formează conţinutul ei.
Formele vinovăţiei reprezintă fenomene psihice caracteristice numai faptelor
infracţionale.
 Potrivit art. 6 С.Р., vinovăţia poate avea numai două forme: intenţia şi
imprudenţa, însă atunci când infracţiunea este construită dintr-un cumul de două
infracţiuni, dintre care una se comite intenţionat, iar alta - din imprudenţă, această
infracţiune unică complexă se consideră săvârşită cu două forme de vinovăţie (art.
19 С.Р.), numită şi praeterintenţie sau intenţie depăşită, ce nu poate fi considerată ca
o a treia formă de vinovăţie.
3. Esenţa vinovăţiei, ca şi a oricărei noţiuni şi instituţii juridice, are un
caracter social-politic şi e strâns legată de menirea acestora, de rolul lor în viaţa
socială.
Determinând intenţia şi imprudenţa ca forme ale vinovăţiei, legiuitorul, în
acelaşi timp, specifică că anume în ele se manifestă atitudinea negativă a persoanelor
faţă de interesele societăţii.
4. Determinarea gradului vinovăţiei persoanei reprezintă concretizarea
formei şi conţinutului ei în fiecare caz concret. Determinarea gradului vinovăţiei
depinde de următoarele condiţii:
1. Gradul vinovăţiei depinde de caracterul şi gradul prejudiciabil al
infracţiunii săvârşite, fiindcă ea este cuprinsă de vinovăţia subiectului.
2. Gradul vinovăţiei depinde de formele ei, de caracterul intenţiei sau al
imprudenţei. Intenţia întotdeauna, pe lângă celelalte condiţii egale, e mai
primejdioasă decât imprudenţa şi determină un grad de vinovăţie mai grav.
3. O influenţă importantă asupra gradului vinovăţiei o exercită motivul
şi scopul infracţiunii, unele dintre care pot fi prevăzute de lege ca
circumstanţe agravante, altele - ca circumstanţe atenuante ale infracţiunii.
4. Gradul prejudiciabil poate depinde şi de circumstanţele ce caracterizează
personalitatea vinovatului, reflectate în vinovăţia subiectului.
5. Gradul prejudiciabil al vinovăţiei persoanei care a comis o infracţiune
depinde şi de cauzele şi condiţiile săvârşirii ei, care au influenţat la formarea
intenţiei sau a imprudenţei infracţionale.
Vinovăţia este caracterizată atât cantitativ, cât şi calitativ de conţinutul, forma,
esenţa şi gradul ei, aspecte multilaterale şi exhaustive.1

1
П. С. Дагель и Д. П. Котов. Субъективная сторона преступления и ееустановление. Воронеж, 1974, р. 72-74.
3.4.3 Intenţia şi modalităţile sale
Potrivit art. 17 C.P., "se consideră că infracţiunea a fost săvârşită cu intenţie
dacă persoana care a săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al
acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit sau
admitea, în mod conştient, survenirea acestor urmări".
Atitudinea psihică a făptuitorului faţă de cele săvârşite în cazul intenţiei
cuprinde trei elemente:
1. Subiectul îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau
inacţiunii sale;
2. A prevăzut urmările ei prejudiciabile;
3. Le-a dorit sau admitea, în mod conştient, survenirea acestor urmări.
Intenţia directă se caracterizează prin faptul că persoana, care a săvârşit
infracţiunea, îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii
sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile şi a dorit survenirea acestor urmări.
Intenţia indirectă (eventuală) presupune că persoana, care a săvârşit
infracţiunea, îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii
sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile şi admitea, în mod conştient, survenirea
acestor urmări.
Doctrina penală şi practica judiciară cunoaşte şi alte clasificări ale intenţiei, pe
lângă intenţia directă şi indirectă. în dependenţă de momentul apariţiei şi formării
intenţiei, ea se divizează în intenţie premeditată şi intenţie subită.
Intenţia premeditată apare până la începerea comiterii infracţiunii, când
vinovatul îşi consolidează hotărârea săvârşirii infracţiunii, chibzuieşte proiectul
ei, alege metodele şi mijloacele învingerii obstacolelor posibile.
Intenţia subită se realizează imediat după apariţia infaracţiunii. Adeseori,
intenţia subită apare datorită unor circumstanţe exterior aparente: păstrarea fără pază
a bunurilor, somnul unei persoane în stare de ebrietate în câmp, acte violente, insulte
grave, alte acte ilegale sau imorale ale victimei etc. La rândul său, intenţia subită
poate fi simplă sau afectată.
Intenţia subită simplă apare la vinovat într-o situaţie psihică normală, bunăoară,
făptuitorul a sustras bunuri străine, care la moment nu erau păzite de proprietar.
Intenţia subită afectată presupune comiterea infracţiunii în stare de afect, survenită
în mod subit, provocată de conduita victimei sau a altor persoane. Starea de afect se
consideră circumstanţă atenuantă la calificarea infracţiunii (art. 146 şi 156 C.P.)
 În dependenţă de concretizarea de către vinovat a consecinţelor prejudiciabile
distingem intenţie determinată, nedeterminată şi alternativă.
Intenţia determinată se caracterizează prin faptul că ea este orientată spre a
produce o daună exact determinată cantitativ şi calitativ.
Intenţia nedeterminată presupune că vinovatul prevede, în linii generale,
survenirea consecinţelor prejudiciabile, însă mărimea daunei cauzate nu-1
interesează, de aceea, în conştiinţa sa consecinţele nu-s concretizate.
Intenţia alternativă presupune că vinovatul prevede posibilitatea egală a
survenirii mai multor consecinţe individual-determinate. De exemplu, vinovatul
prevede că în urma acţiunilor sale poate surveni fie decesul persoanei, fie
vătămarea gravă a integrităţii corporale.
In dependenţă de caracterul orientării intenţiei, ea se divizează în intenţie
proprie şi intenţie specială.
Intenţia proprie este orientată spre comiterea unei infracţiuni anumite, pe
când intenţia specială se caracterizează prin prezenţa unui scop special care
urmăreşte un rezultat infracţional, aflat în afara infracţiunii corespunzătoare
săvârşite.

3.4.5 Infracţiunea cu două forme de vinovăţie

Din textul legii rezultă că există infracţiuni care cuprind, în latura lor subiectivă, atât
intenţia cît şi imprudenţa. Aceste infracţiuni se realizează atunci cînd fătuitorul, săvîrşind cu
intenţie o faptă prevăzută de legea penală, poate produce un rezultat, cauzat din imprudenţă,
mai grav sau în plus faţă de acela prevăzut şi urmărit sau acceptat, astfel încît, intenţia
iniţială a făptuitorului a fost depăşită, de unde a apărut şi denumirea dată acestei situaţii –
praeterintenţie (praeter - peste) sau intenţie depăşită.
În lege sunt puţine infracţiuni cu două forme de vinovăţie şi toate au două tipuri de
descriere: componenţe materiale de infracţiunii cu circumstanţe agravante şi componenţe
formale de infracţiuni cu circumstanţe agravante.
Infracţiunea săvîrşită cu două forme de vinovăţie nu trebuie, nicidecum, confundată cu
aşa-numita vinovăţie mixtă, pe care o considerăm complet incorectă, nejustificată,
necorespunzătoare legii penale. Adepţii existenţei vinovăţii mixte opinau, că în limitele
uneia şi aceleiaşi infracţiuni se produc două atitudini psihice diferite ale persoanei una vis-a-
vis dee acţiuni şi alta referitor la consecinţe, care nu intră pe de plin în structura legislativă a
intenţiei şi imprudenţei şi de aceea, există a treia formă de vinovăţie, zisă formă mixtă a
vinovăţiei.
Prin urmare, vinovăţia reprezintă o noţiune multilaterală, care caraterizează
atitudinea psihică a vinovatului faţă de acţiuni sau inacţiuni şi consecinţe.

3.4.6 Motivul şi scopul infracţiunii

Conduita infracţională, ca şi orice acţiune sau inacţiune a omului, are anumite

motive şi e îndreptată spre atingerea unui anumit scop.
Prin motiv sau mobil al infracţiunii se înţelege impulsul intern (dorinţă, tendinţă,
pasiune, sentiment) al infractorului ce a făcut să se nască în mintea lui ideea săvârşirii
unei anumite activităţi conştient orientată spre satisfacerea acelei dorinţe, tendinţe,
pasiuni eronate.
În pofida importanţei sale, mobilul faptei nu constituie, de regulă, un semn
obligatoriu al laturii subiective a infracţiunii, deoarece oricare ar fi impulsul intern
al conduitei, săvârşirea acesteia este aproape totdeauna suficientă pentru întregirea
laturii subiective a infracţiunii.
în unele cazuri, motivul infracţiunii constituie o circumstanţă agravantă a
infracţiunii.
Motivul întotdeauna premerge intenţiei, concretizând-o, consolidând-o. După
conţinutul şi forma manifestării, motivele pot fi diferite: răzbunare, interese
materiale, gelozie, invidie, duşmănie, ură, frică, groază, teamă, impulsuri sexuale
normale sau aberante, lăcomie, intenţii huliganice, carierism, alte interese
personale etc.
Teza precum că toate infracţiunile intenţionate sunt motivate este unanim
acceptată de doctrina penală. Mai complicat se rezolvă problema privind motivarea
infracţiunilor comise din imprudenţă. Unii autori neagă importanţa motivelor pentru
infracţiunile comise din imprudenţă.2
Scopul infracţiunii reprezintă o imagine mentală apărută în psihicul
persoanei privind obiectivul propus şi reprezentat de făptuitor ca rezultat al acţiunii
sau inacţiunii sale infracţionale.
Scopul nu trebuie confundat cu consecinţele prejudiciabile ale infracţiunii.
Scopul, ca o imaginare privind rezultatul scontat, caracterizează gândirea, cugetarea
persoanei.

2
А. А. Пионтковский. Учение о преступлении. Москва, 1961, р. 342.
 Motivul infracţiunii răspunde la întrebarea după ce s-a călăuzit persoana,
săvârşind infracţiunea, iar scopul infracţiunii determină orientarea acţiunilor spre
rezultatul apropiat, spre care tinde persoana.
Ca şi motivul, scopul nu constituie, de regulă, un semn obligatoriu al laturii
subiective a infracţiunii, deoarece oricare ar fi scopul conduitei făptuitorului,
săvârşirea acesteia este suficientă pentru constatarea laturii subiective a infracţiunii,
în aceste cazuri, scopul infracţiunii se ia în consideraţie la aplicarea pedepsei penale.
Uneori, scopul reprezintă esenţa circumstanţelor agravante ale infracţiunii. De
exemplu, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale săvârşită cu scopul de
a preleva şi/sau utiliza ori comercializa organele sau
Uneori, scopul reprezintă esenţa circumstanţelor agravante ale infracţiunii. De
exemplu, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale săvârşită cu scopul de
a preleva şi/sau utiliza ori comercializa organele sau ţesuturile victimei (lit. d alin.
3 art. 151 C.P.), pronunţarea unei sentinţe, decizii, încheieri sau hotărâri contrare
legii săvârşite în scop de profit (lit. b alin. 2 art. 307 C.P.) etc.
Cunoaşterea motivului de care s-a călăuzit infractorul şi a scopului urmărit de el
este deosebit de utilă pentru determinarea caracterului şi gradului prejudiciabil al
faptei, pentru cunoaşterea periculozităţii infractorului şi pentru stabilirea măsurii de
apărare socială adecvată.

3.4.7 Eroarea şi importanţa ei juridico-penală

Prin eroare înţelege cunoaşterea greşită a circumstanţelor reale juridice şi/sau
faptice, în care a avut loc săvârşirea faptei. Drept urmare, deosebim două modalităţi
de erori: eroarea juridică (error juris) şi eroarea de fapt (error facti).
Eroarea juridică o reprezintă imaginaţia greşită a persoanei privind
caracterul infracţional al faptei comise sau inexistenţa acestui caracter, calificarea
juridico-penală a celor săvârşite, precum şi a categoriei şi limitelor pedepsei, care
poate fi aplicată pentru comiterea acestei fapte. Sunt posibile următoarele modalităţi
ale erorii juridice: eroarea privind legalitatea sau ilegalitatea faptei, eroarea privind
calificarea faptei, eroarea privind categoria şi limitele pedepsei.
Eroarea privind legalitatea sau ilegalitatea faptei, la rândul său, are două
varietăţi, în prima sa variantă, persoana are o închipuire corectă privind caracterul
infracţional al faptei comise, în timp ce legea nu consideră aceste acţiuni ca
infracţionale. Această eroare exclude răspunderea penală,
 În a doua sa variantă, persoana are o reprezentare incorectă privind lipsa
caracterului infracţional al faptei comise, în timp ce legea consideră o infracţiune
fapta comisă.
Această eroare nu înlătură vinovăţia persoanei.
Eroarea privind calificarea faptei presupune o reprezentare incorectă privind
calificarea juridică a faptei comise.
Eroarea privind categoria şi limitele pedepsei este o reprezentare incorectă
privind categoria şi limitele pedepsei şi nu exclude nici vinovăţia, nici răspunderea
penală.
Eroarea de fapt presupune o reprezentare greşită privind circumstanţele ale
realităţii obiective în care a avut loc săvârşirea faptei. Sunt posibile următoarele
varietăţi ale erorii de fapt: eroarea privind obiectul juridic al infracţiunii, eroarea
privind obiectul material al infracţiunii, eroarea privind personalitatea victimei,
eroarea privind mijloacele de comitere ale infracţiunii, eroarea referitoare la
consecinţele infracţiunii, eroarea privind raportul de cauzalitate şi eroarea privind
circumstanţele agravante ale infracţiunii.
1. Eroarea privind obiectul juridic al infracţiunii înseamnă reprezentarea
greşită a persoanei privind cauzarea daunei unui obiect, pe când, în realitate, suferă
daună un alt obiect.
2. Eroarea privind obiectul material al infracţiunii presupune greşeala
persoanei privind caracteristica obiectului material al infracţiunii în limitele relaţiilor
sociale la care ea a atentat.
3. Eroarea privind personalitatea victimei constă în faptul că vinovatul, din
greşeală, cauzează daune altei persoane.
4. Eroarea privind mijloacele de comitere a infracţiunii presupune utilizarea,
din greşeală, a altor mijloace pentru săvârşirea infracţiunii. Această eroare, de
obicei, nu influenţează calificarea celor comise. Dacă persoana, din greşeală,
utilizează apă distilată pentru omorul unei persoane în loc de otravă, atunci ea
trebuie să răspundă pentru tentativă de infracţiune, în dreptul penal, astfel de acţiuni
se mai numesc tentative cu mijloace nule (improprii).
5. Eroarea referitoare la consecinţele infracţiunii presupune greşeala
persoanei privind calitatea şi cantitatea caracteristice proporţiei consecinţelor
prejudiciabile. Consecinţele survenite pot fi mai mari sau, din contra, mai mici
decât cele scontate de făptuitor.
 6. Eroarea privind raportul de cauzalitate înseamnă reprezentarea greşită a
persoanei privind dependenţa cauză-efect între fapta comisă şi consecinţele
prejudiciabile survenite. Pentru răspunderea penală este destul ca psihicul
infractorului să cuprindă în linii generale dezvoltarea firească a legăturii de
cauzalitate fără a intra în amănunte.
7. Eroarea privind circumstanţele agravante ale infracţiunii se manifestă prin
faptul că făptuitorul greşeşte referitor la lipsa circumstanţelor agravante, presupunând,
că el săvârşeşte infracţiunea fără circumstanţe agravante şi, de fapt, circumstanţele
agravante prezente nu sunt cuprinse de atitudinea sa psihică, în aceste cazuri,
inculpatul este tras la răspundere penală pentru infracţiunea simplă, de bază, fără
circumstanţe agravante.
Regula generală pentru toate modalităţile erorii, de fapt, presupune că
răspunderea penală trebuie determinată în corespundere cu vinovăţia persoanei,
reieşind din ceea ce percepea sau trebuia să perceapă vinovatul în momentul
comiterii infracţiunii.
AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR:
1. Care este noţiunea laturii subiective a infracţiunii?
2. Care semn al laturii subiective este obligatoriu pentru
calificare şi de ce?
3. Formulaţi noţiunea vinovăţiei?
4. Care sunt cauzele apariţiei noţiunii vinovăţiei mixte?
5. Ce varietăţi ale intenţiei există?
6. Care sunt varietăţile imprudenţei?
7. Formulaţi noţiunea motivului infracţiunii.
8. Pot fi motivate infracţiunile din imprudenţă?
9. Care este noţiunea scopului infracţiunii?
10.Ce înţelegem prin eroare şi ce categorii de erori se
cunosc?

BIBLIOGRAFIE :

1. Drept penal. Partea generală. Sub redacţia lui A. Borodac. Chişinău: Ştiinţa,
1994.
2. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. Sub redacţia A. Barbăneagră.
Chişinău: ARC, 2003.
3. Costică Bulai. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti: ALL, 2000.
4. В. В. Лунеев. Мотивация преступного поведения. Москва, 1991.
5. В. А. Якушин. Ошибка и ее уголовно-правовое значение. Казань, 1988.