CURS DE LECŢII

DREPT COMERCIAL
 2

Chestionar subiecte:
1.Definiţia, obiectul si izvoarele dreptului comercial
2.Comerciantul persoana fizica. Determinarea calitatii de
comerciant si condiţii de exercitare a acestei profesii
3.Procedura de inregistrare in registrul comertului a
comerciantului
4.Obligatia comerciantului de a intocmi registrele comerciale
5.Condiţii generale privind actele de comert
6.Natura juridica a fondului de comert
7.Conditiile de validitate ale firmei
8.Clientela. Noţiune si trasaturi
9.Reglementarea registrelor comerciale prin legea 82/1991
10.Societatile comerciale. Noţiune, clasificare si forme
11.Trasaturile societatii in nume colectiv
12. Trasaturile societatii in comandita simpla
13. Trasaturile societatilor pe actiuni
14. Trasaturile societatii cu raspundere limitata
15.Contractul de societate. Noţiune si caractere juridice
16.Fondatorii societatii. Noţiune si condiţii pentru calitatea de
fondator
17.Conditiile de fond, forma si procedura ale prospectului de
emisiune
18.Atributiile Adunarii Constitutive
19.Procedura de inregistrare a societăţilor comerciale
20.Filialele si sediile secundare ale societăţilor comerciale.
Noţiune si caracteristici
 3

21.Constatarea neregularitatilor dupa constituirea societăţilor

comerciale
22.Organizarea societăţilor comerciale
23.Drepturile asociatilor comanditari
24.Caracteristicile actiunilor
25.Obligatiile administratorilor
26.Administrarea si controlul societatii in comandita simpla pe
actiuni
27.Obligatiile asociatilor in cadrul unei societăţi cu raspundere
limitata
28.Modificarea capitalului social
29.Cauze comune de dizolvare a societatilor comerciale
30.Trasaturile obligatiilor comerciale
31.Probatiunea obligatiilor comerciale. Noţiune, obiectul si
sarcina probei
32.Mijloacele de proba specifice dreptului comercial
33.Cambia. Noţiune, trasaturi si functii
34.Conditiile de validitate ale cambiei
35.Transmiterea cambiei
36.Biletul la ordin
37.Cecul. Definiţie, participanţi, elemente esenţiale, modalitati de
plata
38.Contractul de vanzare cumparare comerciala. Noţiune si
caractere juridice
39.Conditiile de validitate ale contractului de vanzare cumparare
comerciala
40.Obiectul contractului de vanzare cumparare comerciala
41.Obligatiile vanzatorului in contractul de vanzare cumparare
comerciala
 4

42.Obligatiile cumparatorului in contractul de vanzare

cumparare comerciala
43.Contractul de mandat comercial. Noţiune si condiţii de
validitate
44.Efectele contractului de mandat comercial
45.Incetarea contractului de mandat comercial
46.Efectele contractului de comision
47.Efectele contractului de consignatie
48.Contractul de depozit. Noţiune si caractere juridice
49.Efectele contractului de depozit comercial
50.Contractul de report. Noţiune si condiţii necesare pentru
incheierea acestui contract
51.Efectele si incetarea contractului de report
52.Contractul de cont curent. Noţiune si caractere juridice
53.Contractul de leasing. Noţiune si caractere juridice
54.Drepturile si obligatiile finantatorului in contractul de leasing
 5

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE IN STUDIUL DREPTULUI COMERCIAL

1.Definiţia dreptului comercial

Dreptul comercial este acea ramură a dreptului privat care cuprinde

ansamblul unitar al normelor juridice ce reglementează relaţiile sociale
patrimoniale si cele nepatrimoniale din sfera activităţii de comerţ, relaţii
care se nasc de regulă între persoane care au calitatea de comerciant si care
se află pe poziţie de egalitate juridică 1.
Concretizând, se poate aprecia ca, dreptul comercial este acea ramură
a dreptului privat ce reglementează materia comercială.
Explicarea acestei definiţii presupune câteva precizări:
a) Expresia „materie comercială" cuprinde persoanele si afacerile care fac să
circule mărfurile, care fac să se întoarcă preţul de la consumator la
producător, pentru că, atât “Codul Comercial cât si legile speciale
comerciale au drept obiect înlesnirea si organizarea acestui trafic" 2.
b) Termenii de „persoane" si „afaceri" se referă la comercianţi si la actele de
comerţ;
c) Comercianţii sunt persoanele care fac acte obiective de comerţ în nume
propriu, cu titlu de profesie;
d) Afacerea, în sens larg priveşte „viata unei întreprinderi de la înfiinţare
până la încetarea existentei sale, iar în sens restrâns presupune o
operaţiune sau un act de comerţ;
e) Actul obiectiv de comerţ este, în esenţă, orice act de intermediere purtat
asupra unei operaţiuni de schimb si care, de regulă, se exercită de un
comerciant cu titlu de profesie, operaţiuni cărora li se poate adaugă
activitatea de producţie a mărfii pentru a fi destinata consumului.

1
Smaranda Angheni – Drept comercial, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, pag.2
2
CesareVivante – Principii de drept comercial, Eitura Cartea Românească, Bucureşti, 1928, pag.10, citat de
Samarnda Angheni, op.cit., pag.22
 6

2. Obiectul dreptului comercial

Normele juridice de drept comercial au ca obiect de reglementare, în

principal, relaţiile sociale patrimoniale, care prezintă caracter comercial si,
în secundar, relaţii personale nepatrimoniale. In cazul relaţiilor personale
nepatrimoniale care privesc unele atribute de identificare ale comercianţilor
persoane fizice si societăţi comerciale (numele comercial, sediul, emblema
etc.), în dreptul comercial acestea dobândesc natura patrimonială.
În consecinţă, încălcarea lor este apărată printr-o acţiune
patrimonială, fie în concurentă neloială, fie în contrafacere, fie în daune.
Cu toate acestea, în dreptul comercial există si relaţii personale
nepatrimoniale reglementate de normele juridice de drept comercial, cum ar
fi dreptul de a alege si de a fi ales în organe de conducere ale societăţii.

3. Izvoarele dreptului comercial

În materie comercială principalul izvor de drept îl constituie Codul

Comercial Român3. Aceasta rezultă din caracterul declarativ al primului
aliniat din articolul l al Codului Comercial potrivit căruia „În comerţ se
aplică legea de fată". Ca izvor de drept subsidiar, în aliniatul doi al aceluiaşi
articol se arată că: „Unde ea {legea de fată} nu dispune se aplică codicele
civil". Concepţia redactorilor codului comercial adoptată cu privire la
definirea izvoarelor de drept comercial si la unii termeni folosiţi (legea de fată
si codicele civil) a fost criticată cu ocazia discuţiilor care au avut loc în 1886
în Corpurile Legiuitoare, odată cu dezbaterile asupra proiectului, care urma
să devină Codul Comercial român. Printre criticile aduse care priveau
izvoarele de drept comercial au fost : omisiunea includerii uzurilor si a
legilor comerciale ca izvoare de drept comercial, precum si folosirea
termenilor vagi de : „legea de faţă" sau „codicele civil" care restrângeau aria

3
PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL din 10 mai 1887. Codul Comercial a fost promulgat prin decret la
10 mai 1887 şi a intrat în vigoare la 1 septembrie 1887. În cursul anilor, Codul comercial a suferit modificări
substanţiale în anii 1895, 1900, 1902, 1906, 1920, 1925, 1929, 1930, 1931, 1932, 1933, 1934, 1936, 1943, 1947,
1948, 1949, 1950, 1990, 1995.
 7

izvoarelor de drept. Redactorii codului comercial, pentru raţiuni justificate la

data redactării articolului l din cod, nu au adoptat versiunea codului
comercial italian care prevedea că : „In materie de comerţ se observă legile
comerciale. Unde acestea nu dispun se aplică uzurile comerciale, uzurile
locale sau speciale ce prevalează asupra uzurilor generale. In lipsă se aplică
dreptul civil". Daca am aplica într-un mod „literal" termenii folosiţi de
articolul l pentru definirea izvoarelor dreptului comercial ar trebui să
considerăm că acestea sunt numai Codul Comercial si codul (codicele) civil.
Acesta nu corespunde însă înţelesului “larg" al termenilor, astfel că,
prin exprimarea „legea de fată" trebuie să înţelegem „legile comerciale",
comerţul fiind reglementat nu numai de Codul Comercial, ci si de legile
comerciale. La rândul său prin expresia “codicele civil" din alin. 2 trebuie să
înţelegem întreaga materie civilă, inclusiv procedura civilă.
În aceste condiţii, izvoarele de drept comercial sunt Codul Comercial
şi legile comerciale ca izvoare principale, precum si legislaţia civilă, ca izvor
subsidiar, când izvorul principal de drept nu conţine nici o reglementare.
Această ierarhizare a izvoarelor de drept îşi găseşte explicaţia în
caracterul autonom si suveran al dreptului comercial fată de dreptul civil.
Raportul dintre dreptul comercial si dreptul civil nu atribuie dreptului
comercial un caracter de disciplină excepţională, întrucât face parte, alături
de dreptul civil, din ramura dreptului privat, nu poate avea decât un
caracter special. Caracterul special al dreptului comercial confirmă
dualismul dreptului privat, dar, totodată, si una din consecinţele acestuia,
interpretarea sau extensiunea analogica, în aceste condiţii extensiunea
analogică va putea fi folosită ca izvor de drept comercial, interpunându-se
între legile comerciale si legislaţia civilă.

4. Subiectele Dreptului Comercial

Comerciantul persoană fizică

Prin sintagma “subiecte de drept comecial” avem în vedere persoanele

care participă în cadrul raporturilor comerciale (comercianţii), atât persoane
fizice cât şi persoane juridice. În art.7 din Cod, se precizează că “sunt
comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o profesiune
 8

obişnuită şi societăţile comerciale”. Orice persoana care într-un chip

accidental face o operaţiune de comerţ, nu poate fi considerată ca
comerciant, ea este însă supusă legilor şi jurisdicţiunii comerciale pentru
toate contestaţiunile ce se pot ridica din aceasta operaţiune.

4.1. Determinarea calităţii de comerciant persoană - fizică

Concepţia obiectivă si subiectivă
Determinarea calităţii de comerciant se face în baza a două concepţii,
respectiv concepţia obiectivă si concepţia subiectivă. In concepţia obiectivă,
principalul element (criteriu) care determină calitatea de comerciant este
natura faptelor (actelor) pe care le săvârşeşte acel comerciant.
Dacă persoana fizică „face" fapte de comerţ, calificate astfel, conform
art.3 Cod Comercial, în mod obişnuit, cu titlu de profesie, dobândeşte
calitatea de comerciant. Potrivit concepţiei subiective (specifică dreptului
german), o persoană fizică este comerciant dacă exercită cu titlu de profesie
o activitate de comerţ si are numele sau firma înregistrate în Registrul
Comerţului. Prin înregistrarea firmei se creează o prezumţie absolută cu
privire la calitatea de comerciant a persoanei în cauză, indiferent dacă
săvârşeşte sau nu fapte (acte) de comerţ. Consecinţa practică este ca
persoana respectivă suportă procedura falimentului, fără a avea
posibilitatea de a contesta calitatea de comerciant.

Condiţiile impuse comerciantului persoană fizică

Natura juridică a faptelor pe care le săvârşeşte persoana fizică nu este
suficientă pentru definirea comerciantului. Persoana fizica dobândeşte
calitatea de comerciant dacă îndeplineşte în mod cumulativ mai multe
condiţii. In literatura de specialitate 4, aceste condiţii au fost grupate în
două categorii:
a) condiţii referitoare la persoană, care, la rândul lor sunt, de două feluri:
- condiţii necesare protejării persoanei care vrea să facă comerţ (capacitatea
juridică de folosinţă5 si de exerciţiu6);

4
Yves Guyon – Droit Commercial, Paris, 1988, citat de Samranda Angheni, op.cit., pag.60
5
Capacitatea de folosinţa este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii
6
Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii,
savirsind acte juridice
 9

- condiţii necesare protejării intereselor generale (incapacităţi si

incompatibilităţi);
b) condiţii referitoare la activitate, care presupune cu necesitate
îndeplinirea faptelor (actelor) de comerţ cu titlu de profesie.
Avându-se în vedere principiul libertăţii de a face comerţ - libertate
recunoscută de legiuitor, în principiu, oricărei persoane - sunt stabilite şi
unele limite legale şi uneori, convenţionale ale acestui principiu.
Sunt incluse în categoria limitelor legale:
incapacităţile care tind a proteja interesele incapabilului, împotriva unei
activităţi comerciale cu consecinţe păgubitoare pentru patrimoniul său
(minorii, alienaţii mintali);
interdicţiile, decăderile, incompatibilităţile si alte reglementări care sunt
prevăzute ulterior cu scopul protejării intereselor generale.
Limitele convenţionale au în vedere:
diferitele clauze de non-concurentă;
obligaţia de garanţie contra evicţiunii din partea vânzătorului unui fond de
comerţ sau a locatorului în cazul contractului de locaţie de gestiune a
fondului de comerţ;
obligaţia de non-concurentă, stipulată în contractul de muncă sau în
contractul de reprezentare comercială.

Sintetizând aceste idei, considerăm că o persoană fizică poate să

dobândească calitatea de comerciant dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
persoana fizică, cetăţean român, să aibă capacitatea juridică cerută de lege,
atât capacitate de folosinţă, cât si capacitatea de exerciţiu;
persoana fizică trebuie să exercite în mod obişnuit, cu titlu de profesie, fapte
de comerţ;
comerţul să fie desfăşurat în nume propriu;
activitatea comerciantului să se finalizeze într-un câştig, din care să-si
asigure cel puţin existenta (finis mercatorum est lucrum), excluzându-se,
în principiu o activitate nelucrativă;
persoana fizică - comerciant să acţioneze pe riscul său si cu răspundere
nelimitată;
obţinerea autorizaţiilor prevăzute de lege.
 10

Capacitatea persoanei fizice-comerciant

A) Capacitatea de folosinţă
În privinţa capacităţii de folosinţă, orice persoană beneficiază de
această prerogativă, putere recunoscută de lege.
Nimănui nu i se poate îngrădi capacitatea de folosinţă, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege. Aşadar, regulă este că, orice persoană fizică are
vocaţia necesară pentru a fi comerciant, vocaţie care izvorăşte din principiul
libertăţii comerţului. Există anumite incompatibilităţi, decăderi si interdicţii,
de regulă legale, si în mod excepţional convenţionale, motive care împiedică
o persoana fizică de a dobândi calitatea de comerciant.

b) Incompatibilităţi
Activitatea de comerţ, datorita caracterului său speculativ, este
incompatibila cu anumite funcţii sau profesii ale unor anumite categorii de
persoane fizice. Astfel, nu pot fi comercianţi, datorită funcţiei pe care o
deţin:
parlamentarii;
magistraţii (judecătorii, procurorii)7;
Nu pot fi comercianţi, datorită profesiei, acele persoane care exercită
profesiuni liberale:
avocaţii8;
notarii9;

7
Art.7 din LEGEA Nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul magistraţilor , PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL
OFICIAL NR. 576 din 29 iunie 2004
8
art.14 din LEGE Nr. 51 din 7 iunie 1995, Republicată, pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat,
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 113 din 6 martie 2001. Republicată în temeiul art. V din
Legea nr. 231 din 4 decembrie 2000 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi
exercitarea profesiei de avocat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 7 decembrie
2000, dându-se alineatelor şi articolelor numerotarea corespunzătoare. Legea nr. 51/1995 a fost publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 9 iunie 1995 şi a mai fost modificată prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 85/1997 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 29
decembrie 1997, aprobată şi modificată prin Legea nr. 246/1998, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 495 din 22 decembrie 1998, şi ulterior abrogată prin Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 31 august 1999) şi prin Legea nr. 231/2000, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 7 decembrie 2000.
9
Art.35 din LEGE Nr. 36 din 12 mai 1995, Legea notarilor publici şi a activităţii notariale, PUBLICATĂ ÎN:
MONITORUL OFICIAL NR. 92 din 16 mai 1995
 11

medici10.
c) Decăderi
Potrivit dispoziţiilor legale11, persoanele care au fost condamnate penal
pentru una din faptele prevăzute de art.l din legea nr.12/1990 republicata
nu mai pot exercita profesiunea de comerciant. Evident este nevoie de o
hotărâre judecătorească prin care să se fi interzis condamnatului
exercitarea profesiei de comerciant, ca o pedeapsă complimentară (art.64
Cod penal12).

d) Interdicţii
Interdicţiile pot fi legale sau convenţionale. Interdicţiile legale se refera
la anumite activităţi care nu pot face obiectul comerţului particular (privat)
si care sunt monopol de stat. Prin monopol de stat, se înţelege dreptul
statului de a stabili regimul de acces al agenţilor economici cu capital de
stat şi privat, inclusiv producători individuali, după caz, la activităţile
economice constituind monopol de stat şi condiţiile de exercitare a acestora.
Constituie monopol de stat13:
- fabricarea şi comercializarea armamentului, muniţiilor şi explozibililor;
- producerea şi comercializarea stupefiantelor şi a medicamentelor care
conţin substanţe stupefiante;
- extracţia, producerea şi prelucrarea în scopuri industriale a metalelor
preţioase şi a pietrelor preţioase;
- producerea şi emisiunea de mărci poştale şi timbre fiscale;
- fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a
alcoolului şi a băuturilor spirtoase distilate;

10
Art.14 din LEGE Nr. 306 din 28 iunie 2004, privind exercitarea profesiei de medic, precum şi organizarea şi
funcţionarea Colegiului Medicilor din România, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 578 din 30
iunie 2004
11
LEGE Nr. 12 din 6 august 1990, privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite,
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 133 din 20 iunie 1991. Republicată în temeiul art. II din Legea
nr. 42 din 13 iunie 1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 17 iunie 1991, dîndu-
se articolelor o nouă numerotare. Legea nr. 12/1990 este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
97 din 8 august 1990.
12
CODUL PENAL AL ROMÂNIEI, Republicat, PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 65 din 16
aprilie 1997. Republicat în temeiul art. III din Legea nr. 140/1996, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996.Codul penal a fost publicat în Buletinul Oficial nr. 79 - 79 bis din 21
iunie 1968 şi a mai fost republicat în Buletinul Oficial nr. 55 - 56 din 23 aprilie 1973, în temeiul art. III din
Legea nr. 6/1973, publicată în Buletinul Oficial nr. 49 din 6 aprilie 1973.
13
Art.2 din LEGE Nr. 31 din 6 mai 1996, privind regimul monopolului de stat, PUBLICATĂ ÎN:
MONITORUL OFICIAL NR. 96 din 13 mai 1996
 12

- fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a

produselor din tutun şi a hârtiei pentru ţigarete;
- organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau
disimulate;
- organizarea şi exploatarea pronosticurilor sportive.

Interdicţiile convenţionale sunt folosite sub forma clauzelor inserate în

contract si produc efecte, evident, între părţile contractante conform
principiului res inter alios acta. Exemplificăm în acest sens situaţia ivită
într-un contract de vânzare a fondului de comerţ, când, este posibil să se
poată stabili o clauză, prin care, vânzătorul fondului de comerţ se obligă, ca
o anumita perioadă de timp, socotită din momentul cesionării fondului, sa
nu facă acelaşi gen de comerţ sau să nu se restabilească în acel loc pentru
exercitarea aceluiaşi comerţ. Incompatibilităţile convenţionale pot rezulta şi
din clauze de exclusivitate, prin care un distribuitor se obligă faţă de
producător să nu vândă decât anumite produse (cele fabricate de
producător), deci distribuitorul este incompatibil de a comercializa alte
categorii de produse.

B) Capacitatea de exerciţiu
În privinţa capacităţii de exerciţiu, persoana fizică dobândeşte
calitatea de comerciant numai dacă are capacitatea de exerciţiu deplină,
deci să fi împlinit vârsta de 18 ani. Aceasta prevedere rezulta în mod expres
din conţinutul art.1014 din Codul Comercial coroborat cu art.8 din Decretul
nr.31/195415 privitor la persoana fizică si juridică. În prezent, acest articol
fiind abrogat, se pune întrebarea firească dacă şi minorii sub 18 ani, cu
capacitate de exerciţiu restrânsă (14-18 ani), pot dobândi calitatea de
comerciant. Chiar daca nu exista o prevedere expresa in acest sens,
considerăm că această categorie de persoane nu poate dobândi această
calitate, datorită gravităţii efectelor actelor şi faptelor de comerţ pentru
patrimoniul minorului (inclusiv falimentul). De asemenea, minorii până la
vârsta de 18 ani nu pot începe o activitate de comerţ în nume propriu si cu

14
În prezent abrogat prin art. V din Decretul nr.185/1949, publicat în Buletinul Oficial nr.25 din 30 aprilie 1949
15
PUBLICAT ÎN: BULETINUL OFICIAL NR. 8 din 30 ianuarie 1954
 13

titlu de profesiune, dar, reprezentanţii lor legali pot continua un comerţ în

numele minorului, dacă acesta a dobândit un fond de comerţ pe cale
succesorală. Nici în privinţa femeii care se căsătoreşte înaintea împlinirii
vârstei de 18 ani (la 16 ani si, excepţional, la 15 ani) şi care dobândeşte
capacitate de exerciţiu deplină nu operează calitatea de comerciant.
Capacitatea de exerciţiu deplină a femeii căsătorite înaintea vârstei de
18 ani este recunoscuta numai pentru actele de drept civil, cu scopul de a
asigura egalitatea între soţi în timpul căsătoriei si pentru a fi reprezentanta
legală a minorilor care rezultă din căsătorie. În privinţa persoanelor puse
sub interdicţie, potrivit art.14 Cod Comercial, acestea nu pot fi comercianţi
si nici nu pot continua comerţul. Persoanele puse sub interdicţie sunt lipsite
de discernământ datorită alienaţiei sau debilitaţii mintale. Aşadar, această
categorie de persoane nu poate începe si nici nu poate continua prin
reprezentant legal activitatea de comerţ. Concluzionând, apreciem că nu au
capacitate necesară dobândirii calităţii de comerciant minorii si nici
persoanele puse sub interdicţie. O situaţie specială o au persoanele cu
privire la care s-a instituit curatela, potrivit art.152 din Codul Familiei 16.
Aceste persoane, deşi au discernământ, nu pot să-si apere singure
interesele datorită unei anumite boli, infirmităţi sau din cauza bătrâneţii.
La cererea persoanei în cauză, autoritatea tutelară numeşte un
curator (persoană care reprezintă interesele celui aflat în imposibilitate
pentru unul din motivele arătate). Teoretic, persoanele puse sub curatela
sunt incapabile cu privire la exercitarea comerţului. Dispoziţiile legale însă
nu prevăd incapacitatea de a face comerţ a persoanelor aflate sub curatela.
Din punct de vedere practic este mai greu ca o persoană aflata într-o astfel
de situaţie să exercite o activitate de comerţ, chiar dacă actele sau faptele
juridice se încheie de către curator, în numele si pe seama persoanei aflate
sub curatela.

Activitatea desfăşurată de comerciantul persoană fizică

16
Adoptat prin LEGE Nr. 4 din 4 aprilie 1956, PUBLICATA ÎN: BULETINUL OFICIAL NR. 13 din 18 aprilie
1956. Codul familiei a fost adoptat prin Legea nr 4 din 4.04.1956 şi republicat în B. Of. nr. 13 din 18.04.1956.
Lucrarea reda textul republicat cu modificările ce i s-au adus prin Decretul nr. 779/1966 (B. Of. nr. 64 din
8.10.1966 ), Legea nr. 3/1970 (B. Of. nr. 70 din 25.06.1970), Decretul nr. 174/1974 (B. Of. nr. 108 din 1 august
1974) şi Legea nr. 59/1993 (M. O f. nr. 177 din 26 iulie 1993 ).
 14

A doua condiţie pe care trebuie sa o îndeplinească o persoana fizica

pentru a fi comerciant se refera la activitatea pe care o desfăşoară.
Persoanele fizice, cetăţeni români sau cetăţeni străini, care provin din
statele membre ale Uniunii Europene şi din statele aparţinând Spaţiului
Economic European, pot desfăşura activităţi economice pe teritoriul
României, în mod independent, sau pot constitui asociaţii familiale în
condiţiile prevăzute de prezenta lege. Persoanele fizice şi asociaţiile familiale
pot fi autorizate să desfăşoare activităţi economice în toate domeniile,
meseriile şi ocupaţiile, cu excepţia celor reglementate prin legi speciale.
Persoana fizică trebuie să exercite în mod obişnuit, cu titlu de
profesie, fapte de comerţ. Aşadar, potrivit criteriului obiectiv de definire a
comerciantului, persoana dobândeşte această calitate dacă săvârşeşte fapte
de comerţ cu caracter constituitiv sau esenţial de comerţ şi în mod
excepţional fapte conexe (auxiliare) de comerţ. Nu dobândeşte această
calitate acea persoană care este împuternicită fie să facă comerţ în numele
comerciantului, fie să semneze o cambie, ori să constituie garanţii personale
sau reale. Ea este însă supusă legilor şi jurisdicţiunii comerciale pentru
toate obiecţiunile ce se pot ridica din operaţiunile executate.
Faptele de comerţ trebuie sa fie o permanenţă a activităţii persoanei
care îşi face o profesie din activitatea de comerţ, acţionând cu conştiinţa
calităţii pe care o are. Profesia presupune o pregătire teoretică şi practică de
un anumt gen şi de un anumit grad pentru exercitarea unei anumite
ocupaţii. Caracterul continuu, repetat al faptelor de comerţ rezultă din
prevederile art.7 si art.9 Cod Comercial.

Desfăşurarea comerţului în nume propriu

A treia condiţie constă în obligaţia persoanei fizice de a face comerţ în
nume propriu. Aşadar, persoana care exercită o activitate de comerţ în
numele si pe seama altei persoane nu dobândeşte calitatea de comerciant.
Astfel, nu sunt comercianţi auxiliari de comerţ (prepusul, procuristul,
vânzătorul, comisul-voiajor), deoarece actele de comerţ pe care le încheie nu
sunt în nume propriu, ci pe numele si pe seama comerciantului la care sunt
angajaţi sau pentru care lucrează.
 15

Desfăşurarea comerţului pentru obţinerea unui profit

A patra condiţie specifica unui comerciant este ca activitatea lui sa se
finalizeze într-un câştig, din care să-şi asigure cel puţin existenta (finis
mercatorum est lucrum), excluzându-se, în principiu, o activitate
nelucrativă17. Ceea ce interesează este elementul subiectiv, în sensul
intenţiei comerciantului de a obţine un profit, si nu neapărat obţinerea
efectivă si imediată a profitului. De asemenea, nu interesează că
desfăşurarea comerţului de către comerciant să fie unică sau sursă de
venituri. Astfel, de exemplu, este foarte posibil ca un comerciant persoana
fizica să fie angajat în cadrul unei unităţii, beneficiind astfel, în baza
contractului individual de munca, de un anumit salariu.
Esenţa acestei condiţii rezida însă din faptul că orice activitate
desfăşurată în condiţiile legii de câtre o persoana fizică are drept scop
principal obţinerea unui profit, neîncadrându-se astfel în prestaţiile
non-profit.

Desfăşurarea comerţului pe riscul comerciantului

A cincea condiţie este aceea ca persoana fizică comerciant sa
acţioneze pe riscul sau şi cu răspunderea nelimitata. Riscul este specific
oricărei afaceri, important este ca persoana fizică comerciant să depună
toată diligenta în înlăturarea sau în diminuarea efectelor riscurilor în
afaceri. De aceea este important ca într-un contract comercial să fie
stipulate clauze de modificare (adaptare) a obligaţiilor părţilor contractante,
în funcţie de diferiţi factori, în principal concurenta terţei persoane.
Răspunderea nelimitată este caracteristica pentru comerciantul
persoană fizică. Comerciantul debitor răspunde pentru datoriile ce izvorăsc
din fapte (acte) de comerţ cu întreaga sa „avere", cu toate bunurile mobile si
imobile prezente si viitoare care se găsesc în patrimoniul său, ca persoană
fizică. Creditorii „comerciali" nu beneficiază, în principiu, de garanţii legale
pe baza cărora să fie satisfăcuţi (îndestulaţi) cu preferinţa. În patrimoniul

17
Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica – Drept Comercial, Editia a II-a revazută şi adăugită,
Editura Oscar Print, pag.66
 16

debitorului comerciant nu există bunuri corporale sau incorporale care să

fie urmărite pentru satisfacerea creanţelor „comerciale".
Întrucât răspunderea persoanei fizice comerciant este nelimitată, în
practică se preferă constituirea unei societăţi comerciale cu răspundere
limitată, chiar cu unic asociat, potrivit Legii nr.31/1990 18, republicată.

Obţinerea autorizaţiilor prevăzute de lege

O altă condiţie necesară exercitării activităţii de comerţ este obţinerea
de către comerciant a autorizaţiei prevăzute de lege. Autorizaţia pentru
desfăşurarea de către persoane fizice a unor activităţi economice în mod
independent, precum şi pentru înfiinţarea şi funcţionarea de asociaţii
familiale, se eliberează, la cerere19:

18
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 1066 din 17 noiembrie 2004. Republicată în temeiul art. XII
din titlul II al cărţii a II-a din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, cu modificările ulterioare,
dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 31/1990 a mai fost republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 33 din 29 ianuarie 1998, iar ulterior a fost modificată şi completată prin:
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 16/1998 pentru prorogarea termenului prevăzut la art. VI alin. 1 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 22 septembrie 1998,
aprobată prin Legea nr. 237/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 11 decembrie
1998;
- Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999, cu modificările ulterioare;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 22 august 2003, cu modificările ulterioare;
- Legea nr. 127/2000 pentru modificarea şi completarea art. 156 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 25 iulie 2000;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 76/2001 privind simplificarea unor formalităţi administrative pentru
înregistrarea şi autorizarea funcţionării comercianţilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 413 din 14 iunie 2002, cu modificările şi completările ulterioare;
- Legea nr. 314/2001 pentru reglementarea situaţiei unor societăţi comerciale, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 338 din 26 iunie 2001, cu modificările şi completările ulterioare;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2002 privind unele măsuri pentru stimularea cererii de atribuire
a folosinţei gratuite şi a investiţiilor în imobilele ce fac obiectul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
168/2001 privind punerea în valoare a construcţiilor zootehnice dezafectate, destinate creşterii, îngrăşării şi
exploatării animalelor, precum şi a fabricilor de nutreţuri combinate dezafectate, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 673 din 11 septembrie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
78/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 26 martie 2003, cu modificările
ulterioare;
- Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice,
a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările ulterioare;
- Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din
29 iunie 2004.
19
Art.8 din LEGE Nr. 300 din 28 iunie 2004 privind autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţiilor familiale care
desfăşoară activităţi economice în mod independent, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 576 din
29 iunie 2004
 17

a) în cazul desfăşurării activităţii în contextul dreptului de stabilire, de

către primarii comunelor, oraşelor, municipiilor, respectiv ai sectoarelor
municipiului Bucureşti, în a căror rază teritorială solicitanţii îşi au
domiciliul sau reşedinţa;
b) în cazul desfăşurării activităţii în contextul prestării de servicii, de
către primarii comunelor, oraşelor, municipiilor, respectiv ai sectoarelor
municipiului Bucureşti, în a căror rază teritorială solicitanţii vor presta
activităţile respective.
Primăria are obligaţia ca în termen de 10 zile lucrătoare de la data
înregistrării cererii de autorizare sau, după caz, de completare a autorizaţiei,
să elibereze autorizaţia şi copia certificată a acesteia. În cazul refuzului
eliberării autorizaţiei, persoana fizică solicitantă poate să acţioneze în
instanţă împotriva organului administraţiei publice, potrivit procedurii
stabilite prin Legea nr.554/200420 privind contenciosul administrativ,
reclamantul fiind îndreptăţit să ceară daune materiale cât si daune morale
pentru prejudiciul ce i s-a cauzat prin fapta omisivă a organului competent.
Actul administrativ individual (autorizaţia) trebuie sa îndeplinească
condiţiile de validitate prevăzute de lege pentru orice act administrativ,
respectiv condiţii de fond, de formă si de procedura.
Autorizaţia de exercitare a comerţului, fiind un act administrativ,
poate fi revocată, suspendată de către organul emitent si chiar anulată de
organul ierarhic superior celui care a emis autorizaţia.
Autorizaţia va cuprinde în mod obligatoriu:
- datele de identificare a emitentului autorizaţiei;
- datele de identificare a persoanei fizice care va desfăşura activităţi
economice în mod independent sau a persoanei din iniţiativa căreia se
înfiinţează asociaţia familială şi a membrilor acesteia;
- activitatea principală şi, după caz, activităţile secundare pentru care se
eliberează autorizaţia, codificate conform Clasificării activităţilor din
economia naţională - CAEN, aprobată prin Hotărârea Guvernului
nr. 656/199721, actualizată prin Ordinul preşedintelui Institutului Naţional
de Statistică nr. 601/200222, clasă de 4 cifre;
20
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 1154 din 7 decembrie 2004
21
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 301 din 5 noiembrie 1997
22
PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 908 din 13 decembrie 2002
 18

- locul de desfăşurare a activităţii principale şi, după caz, a activităţilor

secundare;
- data eliberării autorizaţiei şi numărul de înregistrare al acesteia.

O persoană fizică care desfăşoară activităţi economice în mod

independent sau o asociaţie familială are dreptul de a deţine o singură
autorizaţie. Pentru desfăşurarea altei activităţi care nu este prevăzută în
autorizaţie este necesară completarea autorizaţiei. Activităţile de formare
profesională prin ucenicie la locul de muncă pot fi realizate, în condiţiile
stabilite de dispoziţiile legale în vigoare, fără a fi necesar ca aceste activităţi
să fie prevăzute în autorizaţie. Pentru a fi comerciant este necesar ca
persoana care solicită obţinerea autorizaţiei de exercitare a comerţului să
aibă pregătire profesională pentru domeniile respective de activitate.

4.2. Statutul juridic al comerciantului

Comerciantul beneficiază de anumite drepturi şi obligaţii, care,
împreună, formează conţinutul statutului juridic al comerciantului.
Cele mai importante obligaţii ale comerciantului sunt:
• Înmatricularea sau, după caz, înscrierea în registrul comerţului;
• Întocmirea registrelor comerciale.

Procedura de înregistrare în registrul comerţului

Potrivit Legii registrului comerţului, Legea nr. 26/1990 23, art. l alin.1,
comercianţii au obligaţia ca, înainte de începerea comerţului, să ceară
înmatricularea în registrul comerţului, iar în cursul exercitării si la
încetarea comerţului să ceară înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor
privind actele a căror înregistrare este prevăzută de lege.
Registrul Comerţului este un document public, asigurând publicitatea
activităţii comercianţilor cu scopul protejării intereselor comercianţilor dar,
mai cu seamă, a terţelor persoane. Modificările care apar în cadrul

23
LEGE Nr. 26 din 5 noiembrie 1990, Republicată, privind registrul comerţului, PUBLICATĂ ÎN:
MONITORUL OFICIAL NR. 49 din 4 februarie 1998. Republicată în temeiul art. IV din Legea nr. 12 din 8
ianuarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 19 ianuarie 1998, dându-se
articolelor o nouă numerotare. Legea nr. 26/1990 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
121 din 7 noiembrie 1990.
 19

operaţiunilor realizate de comerciant sau cu privire la fondul d comerţ în

totalitate ori a elementelor componente sunt opozabile terţelor persoane
numai de la data înscrierii lor în registrul comerţului. Din punct de vedere
organizatoric, registrul comerţului se tine de către Oficiul registrului
comerţului, organizat pe lângă Camera de Comerţ si Industrie a României.
Înregistrările în registrul comerţului se fac numai pe baza unei
încheieri a judecătorului delegat sau, după caz, a unei hotărâri
judecătoreşti. Controlul legalităţii operaţiilor efectuate in registrul
comerţului se face de un judecător delegat (anual) sau de către preşedintele
tribunalului judeţean/municipiului Bucureşti.
Registrul Comerţului este alcătuit din:
- registrul pentru înregistrarea comercianţilor persoane fizice;
- registrul pentru înregistrarea comercianţilor persoane juridice;
- repertoriul alfabetic al comercianţilor înregistraţi precum şi dosarele cu
actele depuse

Modul de ţinere a registrelor, precum şi de efectuare a înregistrărilor

se stabileşte unitar, pentru toate oficiile, prin norme emise de Camera de
Comerţ şi Industrie a României, împreună cu Ministerul Justiţiei 24.
In privinţa comerciantului persoană fizică, înregistrarea în registrul
comerţului se face pe baza unei cereri de înmatriculare, care trebuie sa
cuprindă date referitoare la:
- numele şi prenumele, domiciliul, cetăţenia, data şi locul naşterii, starea
civilă, averea şi modul de evaluare a acesteia şi activitatea comercială
anterioară;
- firma comercială şi sediul acesteia;
- obiectul comerţului, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale,
astfel cum sunt prevăzute în autorizaţia pentru exercitarea comerţului.
- numărul, data şi organul emitent al autorizaţiei pentru exercitarea
comerţului.
Cererea de înmatriculare va fi semnată de comerciant sau de o
persoană împuternicită prin procură specială, procură care trebuie

24
LEGE Nr. 12 din 8 ianuarie 1998, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 26/1990 privind Registrul
comerţului, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 15 din 19 ianuarie 1998
 20

întocmită în formă autentică. În mod obligatoriu, cererea de înmatriculare

va fi însoţită de acte doveditoare ale datelor pe care le cuprinde.
În vederea eliberării certificatului de înregistrare, primăriile au
obligaţia să ia măsurile necesare pentru a asigura obţinerea cazierului fiscal
şi dovada rezervării denumirii firmei necesare pentru eliberarea şi
depunerea autorizaţiei, în copie certificată, la oficiul registrului comerţului.
Depunerea autorizaţiei în copie certificată de oficiul registrului
comerţului se realizează în termen de maximum 3 zile de la eliberarea
acesteia. În cazul în care transmiterea documentelor menţionate mai sus se
face prin poştă, taxele poştale aferente sunt suportate din taxa de eliberare
a autorizaţiei. Prin excepţie de la dispoziţiile art. 6 alin.1 din Legea nr.
26/199025 privind registrul comerţului, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, înregistrarea în registrul comerţului a comercianţilor
persoane fizice şi asociaţii familiale se face numai pe baza autorizaţiei emise
de primari. În termen de 7 zile lucrătoare de la primirea documentelor
transmise de primărie, oficiul registrului comerţului va emite şi va transmite
către primărie certificatul de înregistrare. Data comunicării certificatului de
înregistrare către comerciant va fi transmisă de către primării organelor
fiscale competente din structura teritorială a Ministerului Finanţelor
Publice, pentru evidenţa fiscală. Transmiterea se face în scris, nominal, în
intervalul cuprins între prima şi a cincea zi a fiecărei luni, pentru luna
anterioară. Pentru dovedirea specimenului de semnătură, comerciantul va
semna la oficiul registrului comerţului, în prezenţa judecătorului delegat
sau a conducătorului oficiului ori a înlocuitorului acestuia, care va certifica
semnătura. În absenţa comerciantului, semnătura acestuia poate fi
înlocuită prin prezentarea unui specimen legalizat de notarul public.
În conformitate cu dispoziţia cuprinsă în art. 29 din Legea nr.
26/1990, republicata, comerciantul este obligat să menţioneze pe facturi,
oferte, comenzi, tarife, prospecte şi orice alte documente întrebuinţate în
comerţ, numele/denumirea, sediul social, codul unic de înregistrare şi, dacă
este cazul, codul numeric personal. Sunt exceptate bonurile fiscale emise de

25
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 49 din 4 februarie 1998. Republicată în temeiul art. IV din
Legea nr. 12 din 8 ianuarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 19 ianuarie
1998, dându-se articolelor o nouă numerotare. Legea nr. 26/1990 a fost publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 121 din 7 noiembrie 1990.
 21

aparatele de marcat electronice, care vor cuprinde elementele prevăzute de

legislaţia din domeniu. Pe parcursul exercitării comerţului, potrivit art. 21
din Legea nr. 26/1990, republicată, comerciantul este obligat să evidenţieze
în registrul comerţului toate modificările referitoare la 26:
- donaţia, vânzarea, locaţiunea sau garanţia reală mobiliară constituită
asupra fondului de comerţ, precum şi orice alt act prin care se aduc
modificări înregistrărilor în registrul comerţului sau care face să înceteze
firma ori fondul de comerţ;
- numele şi prenumele, cetăţenia, codul numeric personal, pentru cetăţenii
români, seria şi numărul paşaportului, pentru cetăţenii străini, data şi locul
naşterii împuternicitului sau a reprezentantului fiscal, dacă este cazul; dacă
dreptul de reprezentare este limitat la o anumită sucursală, menţiunea se va
face numai în registrul unde este înscrisă sucursala
- brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu,
denumirile de origine, indicaţiile de provenienţă, firma, emblema şi alte
semne distinctive asupra cărora societatea comercială, regia autonomă,
organizaţia cooperatistă sau comerciantul persoană fizică sau asociaţie
familială are un drept;
- hotărârea de divorţ al comerciantului, precum şi cea de împărţire a
bunurilor comune pronunţate în cursul exercitării comerţului;
- hotărârea de punere sub interdicţie a comerciantului sau de instituire a
curatelei acestuia, precum şi hotărârea prin care se ridică aceste măsuri;
- deschiderea procedurii de reorganizare judiciară sau de faliment, după caz,
precum şi înscrierea menţiunilor corespunzătoare;
- hotărârea de condamnare a comerciantului pentru fapte penale care îl fac
nedemn de a exercita această profesie;
- orice modificare privitoare la actele, faptele şi menţiunile înregistrate.

In cazul în care comerciantul are sucursale, este obligat să ceară

înmatricularea acestora la Oficiul registrului comerţului de la sediul fiecărei
sucursale, arătându-se si oficiul registrului comerţului unde a fost

26
Articolul a fost modificat de LEGE Nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 279 din 21 aprilie 2003
 22

înmatriculat sediul principal. Cererea de înmatriculare a sucursalelor va fi

însoţită de copii certificate de oficiul sediului principal, copii referitoare la
toate actele, pe baza cărora a fost înregistrata ,,firma mamă ".
Oficiul registrului comerţului de la sediul sucursalei va transmite
oficiului registrului comerţului de la sediul principal al comerciantului un
extras de pe înregistrarea efectuată, pentru a fi menţionată în registrul
comerţului respectiv. Potrivit art. 24 din Legea nr. 26/1990, republicată, în
situaţia în care comerciantul care are sediul principal al comerţului sau în
străinătate şi înfiinţează o sucursală sau o filială în România va fi supus
tuturor dispoziţiilor referitoare la înmatricularea, menţionarea şi publicarea
actelor şi faptelor cerute pentru comercianţii din ţară.
Cererile de înmatriculare vor indica şi:
a) denumirea sucursalei şi numele/denumirea, forma şi sediul
comerciantului din străinătate;
b) numele şi calitatea persoanelor care pot reprezenta faţă de terţi şi în
justiţie comerciantul din străinătate, precum şi ale celor dintre ele care se
ocupă nemijlocit de activitatea sucursalei;
c) ultima situaţie financiară a comerciantului din străinătate aprobată,
verificată sau publicată potrivit legislaţiei statului în care comerciantul are
domiciliul/sediul.
Dacă este cazul, se vor înregistra şi menţiuni referitoare la:
a) deschiderea unei proceduri judiciare sau extrajudiciare de insolvenţă
asupra comerciantului din străinătate;
b) dizolvarea societăţii din străinătate, numele şi puterile lichidatorilor;
c) închiderea sucursalei.

Efectele înregistrării
In dreptul român, drept de inspiraţie franceză, înmatricularea,
înscrierea în registrul comerţului a firmei si a celorlalte date are efect
declarativ cu privire la calitatea persoanei, creându-se o prezumţie relativă
de comercialitate cu privire la faptele pe care aceasta le săvârşeşte si cu
privire la calitatea de comerciant. În dreptul german, înmatricularea are
efect constitutiv cu privire la calitatea de comerciant a persoanei care
solicită acest lucru, iar din punct de vedere probatoriu, înmatricularea
 23

echivalează cu o prezumţie absolută de comercialitate a faptelor pe care le

săvârşeşte persoana calificată comerciant27.

Răspunderea comerciantului pentru nerespectarea dispoziţiilor cuprinse în

Legea privind registrul comerţului
Sancţiunile prevăzute de Legea nr. 26/1990, republicată sunt de două
feluri:
- sancţiuni civile;
- sancţiuni penale.
Sancţiunile civile constau în plata de amenzi civile, amendă aplicată
de instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială s-a săvârşit fapta.
Contravenţia pentru care sancţiunea constă în amendă civilă poate
consta în:
- neîndeplinirea obligaţiei referitoare la înmatricularea sau înregistrarea
unei menţiuni ori, depunerea unor acte sau semnături;
- nerespectarea dispoziţiilor prevăzute în art. 29 din Legea nr. 26/1990,
republicată, adică omisiunea comerciantului de a menţiona pe facturi,
scrisori, oferte, comenzi, tarife, prospecte şi orice alte documente
întrebuinţate în comerţ numărul de înregistrare în registrul comerţului şi
anul înregistrării.

Cuantumul amenzii civile prevăzute de legiuitor pentru comercianţi

persoane fizice este de la 5O0.OOO lei la 5.0OO.OOO lei, dacă fapta nu
constituie infracţiune. În cazul în care înmatricularea, menţiunea,
depunerea specimenului de semnătură sau a actului sunt în sarcina unei
persoane juridice, amenda judiciară este de la 5.000.000 lei la 20.000.000
lei, dacă fapta nu constituie infracţiune. Dacă sunt mai multe persoane
obligate la îndeplinire, amenda se aplică fiecăreia dintre ele.
Sancţiunile penale constau în pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani
sau amenzi de la 1.000.000 lei la 5.OOO.OOO lei, dacă fapta întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de declarare inexactă a unor date pe
baza cărora s-au făcut înregistrările ori menţiunile. Forma de vinovăţie

27
Smaranda Angheni şi colectiv – op.cit.pag.70
 24

trebuie să fie intenţia (persoana în cauză să fi dat ,,cu rea credinţă"

declaraţii inexacte). Dacă potrivit legii penale, fapta întruneşte elementele
constitutive ale altor infracţiuni (fals, uz de fals, înşelăciune) desigur
persoana va fi pedepsită conform legii penale.

Radierea înregistrărilor
Potrivit art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată, “orice persoană
fizică sau juridică prejudiciată ca efect al unei înmatriculări ori printr-o
menţiune în registrul comerţului are dreptul să ceară radierea înregistrării
păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în
cazul în care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot
sau în parte sau modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire
la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost
dispusă menţionarea în registrul comerţului". Persoana prejudiciata poate fi
comerciantul însuşi sau orice alta persoana. Cererea de radiere se
soluţionează de către judecătorul delegat, pronunţând o încheiere, cu
citarea părtilor. Tribunalul se pronunţă asupra cererii cu citarea oficiului
registrului comerţului şi a comerciantului. Hotărârea judecătorească de
soluţionare a cererii poate fi atacată numai cu recurs, iar termenul de
recurs curge de la pronunţare, pentru părţile prezente, şi de la comunicare,
pentru părţile lipsă. Oficiul registrului comerţului va efectua radierea şi va
publica hotărârea judecătorească irevocabilă în Monitorul Oficial al
României, Partea a IV-a, pe cheltuiala părţii care a introdus cererea.
În acest scop, instanţa va comunica oficiului registrului comerţului
hotărârea judecătorească, în copie legalizată, cu menţiunea rămânerii
irevocabile.

Întocmirea registrelor comerciale

O altă obligaţie principală a comerciantului este evidenţierea în
registrele contabile a activităţii pe care o desfăşoară. Spre deosebire de
registrul comerţului care este un document public, orice persoană având
acces la informaţiile înscrise în cuprinsul lui, registrele comerciantului sunt
registre private în care sunt menţionate toate operaţiile privitoare la
patrimoniul comerciantului. Reglementările legale privind registrele
 25

comerciantului se regăsesc în dispoziţiile Codului comercial, respectiv

art. 22-24 si în Legea nr. 82/199128 - Legea contabilităţii.
Potrivit Codului comercial (art.22), registrele obligatorii pentru
comerciant sunt:
- registrul jurnal;
- registrul inventar;
- registrul copier.

Registrul jurnal cuprinde operaţiile economico-juridice efectuate de

comerciant zilnic, în ordine cronologică, operaţii referitoare la patrimoniul
sau. La sfârşitul lunii, în registrul jurnal se vor înscrie si sumele de bani
cheltuite pentru „nevoile casei". Registrul inventar conţine inventarul
patrimoniului comerciantului. Potrivit art. 24 Cod Comercial, comerciantul
este obligat ca la începutul exercitării comerţului si în fiecare an sa facă un
inventar al averii sale, adică a tuturor bunurilor mobile, imobile, a activului
si pasivului, încheind bilanţul contabil. Inventarul întocmit si bilanţul se vor
trece (copia) în registrul special, numit registru-inventar.
Registrul copier (la care nu se mai refera actualmente Legea nr.
82/1991) cuprindea, în ordine cronologica, toate scrisorile pe care
comerciantul le expedia. Aceste scrisori privind activitatea comerciantului
erau copiate si trecute în registrul-copier (art. 25 Cod Comercial).
Noile reglementări în materie, respectiv Legea nr. 82/1991(art.20),
stabilesc, în mod implicit, obligaţia comercianţilor de a tine:
- registrul jurnal;
- registrul inventar;
- registrul cartea mare.
Întocmirea, editarea şi păstrarea registrelor de contabilitate se
efectuează conform normelor elaborate de Ministerul Finanţelor Publice.
Conţinutul primelor două registre este ca si cel prevăzut în Codul
comercial. Cartea mare (cod 14-1-3) este un registru contabil obligatoriu în

28
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 48 din 14 ianuarie 2005. Republicată în temeiul art. IV din
Ordonanţa Guvernului nr. 70/2004 pentru modificarea şi completarea Legii contabilităţii nr. 82/1991, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 773 din 24 august 2004, aprobată cu modificări prin Legea nr.
420/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 993 din 28 octombrie 2004, dându-se textelor
o nouă numerotare. Legea contabilităţii nr. 82/1991 a mai fost republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 629 din 26 august 2002.
 26

care se înregistrează lunar şi sistematic, prin regruparea conturilor,

mişcarea şi existenţa tuturor elementelor de activ şi de pasiv, la un moment
dat29. Acesta este un document contabil de sinteză şi sistematizare şi
conţine simbolul contului debitor şi al conturilor creditoare corespondente,
rulajul debitor şi creditor, precum şi soldul contului pentru fiecare lună a
anului curent. Registrul Cartea mare poate conţine câte o filă pentru fiecare
cont sintetic utilizat de unitate. Cartea mare stă la baza întocmirii balanţei
de verificare. Registrul Cartea mare poate fi înlocuit cu Fişa de cont pentru
operaţiuni diverse. Editarea Cărţii mari se va efectua numai la cererea
organelor de control sau în funcţie de necesităţile proprii.
Registrul-jurnal, Registrul-inventar şi Registrul Cartea mare se
păstrează în unitate timp de 10 ani de la data încheierii exerciţiului
financiar în cursul căruia au fost întocmite, iar în caz de pierdere,
sustragere sau distrugere, trebuie reconstituite în termen de maximum 30
de zile de la constatare.

Alte obligaţii ale comercianţilor

Comerciantului îi revin si alte obligaţii legate de activitatea contabilă.
In aceasta categorie se înscrie si obligaţia de întocmire a bilanţului
contabil, anual si, după caz, în momentul reorganizării (prin comasare,
fuziune sau absortie, ori prin divizare) sau dizolvări. Bilanţul contabil
conţine imaginea fidelă a patrimoniului comerciantului 30. Bilanţul contabil
este verificat si certificat de către cenzori, contabili autorizaţi sau experţi
contabili, în condiţiile legii. După aprobare, bilanţul contabil se publica si
un exemplar se depune la Administraţia financiară. In situaţia în care
comerciantul nu respectă obligaţiile ce-i revin în legătură cu organizarea si
conducerea contabilităţii, acesta răspunde conform legii.

29
Conform ordinului Nr. 1850 din 14 decembrie 2004, privind registrele şi formularele financiar-contabile,
PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 23 bis din 7 ianuarie 2005
30
Pentru exerciţiul financiar al anului 2005 se aplică Reglementările contabile simplificate, armonizate cu
directivele europene, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 306/2002, cu modificările
ulterioare, şi Reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi
cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 94/2001,
cu modificările şi completările ulterioare. Aceste dispoziti sunt prevazute in ORDINUL Nr. 1775 din 29
noiembrie 2004 privind unele reglementări în domeniul contabilităţii, PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL
NR. 27 bis din 10 ianuarie 2005
 27

Astfel, potrivit dispoziţiilor din Legea nr. 82/1991 este considerată

contravenţie si se sancţionează cu amendă încălcarea normelor emise de
Ministerul Finanţelor referitoare la:
1. deţinerea, cu orice titlu, de bunuri materiale, titluri de valoare, numerar
şi alte drepturi şi obligaţii, precum şi efectuarea de operaţiuni economice,
fără să fie înregistrate în contabilitate;
2. nerespectarea reglementărilor emise de Ministerul Finanţelor Publice cu
privire la:
a) utilizarea şi ţinerea registrelor de contabilitate;
b) întocmirea şi utilizarea documentelor justificative şi contabile pentru
toate operaţiunile efectuate, înregistrarea în contabilitate a acestora în
perioada la care se referă, păstrarea şi arhivarea acestora, precum şi
reconstituirea documentelor pierdute, sustrase sau distruse;
c) efectuarea inventarierii;
d) întocmirea şi auditarea situaţiilor financiare anuale;
e) întocmirea şi depunerea situaţiilor financiare periodice stabilite potrivit
legii;
f) nedepunerea declaraţiei din care să rezulte că persoanele prevăzute la art.
1 din lege nu au desfăşurat activitate;
g) publicarea situaţiilor financiare anuale, potrivit legii.
3. prezentarea de situaţii financiare care conţin date eronate sau necorelate,
inclusiv cu privire la identificarea persoanei raportoare.
Potrivit art. 43 din legea 82/1991, coroborat cu art. 289, 291 Cod
penal, constituie infracţiune de fals intelectual “efectuarea cu ştiinţă de
înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în
contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor,
rezultatelor financiare, precum şi a elementelor de activ şi de pasiv ce se
reflectă în bilanţ”. O altă obligaţie a comerciantului este îndeplinirea la timp
a obligaţiilor fiscale, respectiv:
- plata impozitului pe profit potrivit Legii nr.571/2003 31
- plata impozitului pe venituri, potrivit Legii nr.246/1998 32
- plata altor taxe si impozite datorate statului.

31
privind Codul fiscal, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 927 din 23 decembrie 2003
32
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 495 din 22 decembrie 1998
 28

În cazul în care un comerciant nu-si îndeplineşte obligaţiile fiscale, va

răspunde contravenţional sau penal, potrivit Legii nr. 87/1994 33 privind
combaterea evaziunii fiscale. Evaziunea fiscală reprezintă „ sustragerea prin
orice mijloace de la impunerea sau de la plata impozitelor, taxelor,
contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale,
bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale de către
persoanele fizice şi persoanele juridice române sau străine".
In capitolul II din lege sunt prevăzute faptele pe care legiuitorul le
califică infracţiuni si pedepsele aplicabile, iar în capitolul III sunt
reglementate contravenţiile si sancţiunile corespunzătoare.
Cu titlu de exemplu, este infracţiune fapta de “organizare şi
conducerea de evidenţe contabile duble, alterarea sau distrugerea de acte
contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale
sau alte mijloace de stocare a datelor, în scopul diminuării veniturilor sau
surselor impozabile”34. Este contravenţie, de exemplu, fapta de “nedeclarare
în termenele prevăzute de lege, de către contribuabili, a veniturilor si
bunurilor supuse impozitelor, taxelor si contribuţiilor, sancţiunea fiind
amenda de la 500.000 la 30.000.000 lei, pentru persoana fizica (art. 13 lit. a
alin.1 si 2 din Legea nr. 87/1994)”. In sfârşit, una din obligaţiile importante
ale comerciantului este aceea de a-şi exercite activitatea cu bună-credinţă,
potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a
cerinţelor concurenţei loiale35. Legea nr.11/199136 privind combaterea
concurentei neloiale stabileşte faptele pe care legiuitorul le califică
infracţiuni de concurentă neloială , dupa cum urmeaza:

33
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 545 din 29 iulie 2003 Republicată în temeiul art. XII din
titlul II al cărţii a II-a din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, dându-se textelor o nouă numerotare.
Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 299 din 24 octombrie 1994, şi a fost modificată prin:
- Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 644 din 30 august 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 79/2003,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 26 martie 2003;
- Legea nr. 161/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003.
34
Art.11 lit.D din legea 87/1994
35
Art.1 din LEGE Nr. 298 din 7 iunie 2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 11/1991 privind
combaterea concurenţei neloiale, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 313 din 12 iunie 2001
36
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 24 din 30 ianuarie 1991
 29

a) folosirea unei firme, invenţii, mărci, indicaţii geografice, unui desen sau
model industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unei embleme sau
unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt
comerciant;
b) punerea în circulaţie de mărfuri contrafăcute şi/sau pirat, a căror
comercializare aduce atingere titularului mărcii şi induce în eroare
consumatorul asupra calităţii produsului/serviciului;
c) folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări a căror
obţinere a necesitat un efort considerabil sau a altor informaţii secrete în
legătură cu acestea, transmise autorităţilor competente în scopul obţinerii
autorizaţiilor de comercializare a produselor farmaceutice sau a produselor
chimice destinate agriculturii, care conţin compuşi chimici noi;
d) divulgarea unor informaţii prevăzute la lit. c), cu excepţia situaţiilor în
care dezvăluirea acestor informaţii este necesară pentru protecţia publicului
sau cu excepţia cazului în care s-au luat măsuri pentru a se asigura că
informaţiile sunt protejate contra exploatării neloiale în comerţ, dacă aceste
informaţii provin de la autorităţile competente;
e) divulgarea, achiziţionarea sau utilizarea secretului comercial de către
terţi, fără consimţământul deţinătorului său legitim, ca rezultat al unei
acţiuni de spionaj comercial sau industrial;
f) divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane
aparţinând autorităţilor publice, precum şi de către persoane împuternicite
de deţinătorii legitimi ai acestor secrete pentru a-i reprezenta în faţa
autorităţilor publice;
g) producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre
vânzare sau vânzarea unor mărfuri/servicii purtând menţiuni false privind
brevetele de invenţii, mărcile, indicaţiile geografice, desenele sau modelele
industriale, topografiile de circuite integrate, alte tipuri de proprietate
intelectuală cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel
vestimentar al personalului, mijloacele publicitare şi altele asemenea,
originea şi caracteristicile mărfurilor, precum şi cu privire la numele
producătorului sau al comerciantului, în scopul de a-i induce în eroare pe
ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari.
 30

Prin menţiuni false asupra originii mărfurilor, în sensul alin. 1 lit. g),
se înţelege orice indicaţii de natură a face să se creadă că mărfurile au fost
produse într-o anumită localitate, într-un anumit teritoriu sau într-un
anumit stat. Nu se socoteşte menţiune falsă asupra originii mărfurilor
denumirea unui produs al cărui nume a devenit generic şi indică în comerţ
numai natura lui, în afară de cazul în care denumirea este însoţită de o
menţiune care ar putea face să se creadă că are acea origine.
Pedeapsa prevăzută lege este închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu
amendă de la 25.000.000 lei la 50.000.000 lei. Potrivit art. 4 din Legea nr.
11/1991, sunt contravenţii si se sancţionează cu amendă fapte ca:
a) oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui
concurent ori acceptarea unei asemenea oferte;
b) divulgarea, achiziţionarea sau folosirea unui secret comercial de către un
comerciant sau un salariat al acestuia, fără consimţământul deţinătorului
legitim al respectivului secret comercial şi într-un mod contrar uzanţelor
comerciale cinstite;
c) încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei
mărfi sau executarea unor prestaţii în mod avantajos, cu condiţia aducerii
de către client a altor cumpărători cu care comerciantul ar urma să încheie
contracte asemănătoare;
d) comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de
afirmaţii asupra întreprinderii sale sau activităţii acesteia, menite să inducă
în eroare şi să îi creeze o situaţie de favoare în dauna unor concurenţi;
e) comunicarea, chiar făcută confidenţial, sau răspândirea de către un
comerciant de afirmaţii mincinoase asupra unui concurent sau asupra
mărfurilor/serviciilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunului mers al
întreprinderii concurente;
f) oferirea, promiterea sau acordarea - mijlocit sau nemijlocit - de daruri ori
alte avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia,
pentru ca prin purtare neloială să poată afla procedeele sale industriale,
pentru a cunoaşte sau a folosi clientela sa ori pentru a obţine alt folos
pentru sine ori pentru altă persoană în dauna unui concurent;
g) deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu
această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant;
 31

h) concedierea sau atragerea unor salariaţi ai unui comerciant în scopul

înfiinţării unei societăţi concurente care să capteze clienţii acelui comerciant
sau angajarea salariaţilor unui comerciant în scopul dezorganizării
activităţii sale.
Contravenţiile prevăzute la lit. a) - c) se sancţionează cu amendă de la
10.000.000 lei la 100.000.000 lei, iar cele prevăzute la lit. d) - h), cu amendă
de la 15.000.000 lei la 150.000.000 lei. Actualizarea cuantumului amenzilor
se face prin hotărâre a Guvernului, în funcţie de rata inflaţiei.
Sancţiunea poate fi aplicată şi persoanelor juridice.
Contravenţiile se constată, la sesizarea părţii vătămate, a camerelor de
comerţ şi industrie sau din oficiu, de către personalul de control
împuternicit în acest scop de Oficiul Concurenţei, care aplică şi amenda.
În cazurile de concurenţă neloială ce afectează în mod semnificativ
funcţionarea concurenţei pe piaţa, Oficiul Concurenţei va sesiza Consiliul
Concurenţei pentru soluţionarea cazului în conformitate cu dispoziţiile Legii
concurenţei nr. 21/199637. Oficiul Concurenţei va transmite camerelor de
comerţ şi industrie teritoriale actele de decizie adoptate pentru cazurile de
concurenţă neloială care constituie contravenţie, conform prevederilor
prezentei legi. Comerciantul care încalcă sau nesocoteşte dispoziţiile legale
privind concurenta cinstita poate să răspundă si civil, fie prin obligarea lui
la încetarea sau înlăturarea actului respectiv, fie va fi obligat sâ-1
despăgubească pe comerciantul lezat pentru prejudiciul material si moral ce
i s-a cauzat prin săvârşirea faptei de concurentă neloială. Soluţionarea
cererilor este de competenta tribunalului locului săvârşirii faptei sau în a
cărui rază teritorială se află domiciliul sau sediul pârâtului ori inculpatului.

37
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 88 din 30 aprilie 1996. Modificari ulterioare :
- Ordinul preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 7/1998;
- Ordinul preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 13/2001;
- Ordinul preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 216/2002;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 121/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 184/2004;
- Legea nr. 184/2004.
 32

CAPITOLUL II

TEORIA GENERALA A FAPTELOR (ACTELOR) DE COMERŢ

1.Consideraţii generale
Codul Comercial român stipuleaza în art. 7 că: „sunt comercianţi
aceia care fac fapte de comerţ având comerţul ca profesiune obişnuită si
societatile comerciale", omiţând însă să definească in mod concret ce este
fapta de comert. In art. 3, 4 si 6 se realizeaza o enumerare de „operaţii" sau
„activităţi" pe care legea le consideră ca fapte de comerţ.
Notiunea de fapta presupune o actiune, un lucru infaptuit 38.
Intr-o logică pură si în sensul cel mai larg al cuvântului, prin fapt de
comerţ trebuie să înţelegem comerţul în mişcare, iar comerţul, astfel cum l-a
definit profesorul Virgil Madgearu, nu este decât ,,un inel în lanţul funcţiilor
economice ale societăţilor moderne întemeiate pe diviziunea muncii si pe
circulaţia mărfurilor". Această definiţie duce în mod firesc la concluzia că
toate faptele în legătură cu funcţiile economice trebuie să fie fapte de
comerţ, astfel încât o limitare a lor, de către art. 3, 4 si 6 din Codul de
comerţ, nu este justificată. In realitate nu exista nici o limitare din punctul
de vedere al comerciantului. Explicaţia poate fi găsita în una din lucrările
fundamentale ale dreptului comercial, operă a profesorului Cesare Vivante.
Acesta, în legătură cu noţiunea de act (fapt) de comerţ arată că: ,,din
întinsa si complicată ţesătură a activităţii neîncetate a omului legiuitorul a
detaşat unele operaţii, de o deosebită importantă economică în scopul de a
le supune legilor comerciale. Aceste operaţii calificate de legea comercială ca
acte de comerţ" au un conţinut obiectiv sau profesional.
Acest conţinut obiectiv se divide în doua clase: faptele (actele)
obiective de comerţ si actele subiective de comerţ. Tradiţia dreptului
comercial defineşte însă aceste activităţi ca acte, nu fapte de comerţ.
Datorită identităţii de conţinut, cele două noţiuni au fost considerate,
de practica dreptului comercial, ca sinonime, intrând astfel în limbajul

38
Dictionar enciclopedic, Editia a III-a ravazuta si adaugita, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1986
 33

comun. Legislaţiile italiene si franceze, de la care s-a inspirat codul nostru

comercial, au dat denumirea de „ atti di commercio" (în italiană) si ,,acte de
commerce" (în franceză), activităţilor pe care legislaţia le denumeşte „fapte"
de comerţ. Redactorii codului nostru, inspiraţi de disputa din doctrină, cu
privire la relaţia dintre dreptul civil (care reglementează materia contractelor
de drept comercial si care este o disciplină speciala, dar foloseşte
echivalentul contractelor civile) si dreptul comercial, a înlocuit termenul de
acte de comerţ cu acela de fapte de comerţ. Proiectul codului comercial
român din 1938 a îndreptat această greşeală. El a folosit noţiunea de „acte
de comerţ", deşi nu fusese încă delimitată graniţa dintre actele si faptele de
drept civil si cele de drept comercial privind operaţiile care prin natura lor
sunt comerciale. In prezent termenul de act de comerţ a fost oficializat prin
art. l al legii asupra societăţilor comerciale 39 care precizează ca: ,,în vederea
efectuării de acte de comerţ persoanele fizice si juridice se pot asocia... ".
Diversitatea opiniilor exprimate cu privire la continutul acestor
notiuni, a făcut imposibilă definirea termenului de act sau fapt de comerţ.
O sumara examinare a celor 20 de operaţii comerciale, enumerate de
art. 3 si a celor 2 operaţii de art. 6, demonstrează, în mod elocvent,
dificultatea de netrecut în găsirea unei definiţii a actului sau faptului de
comerţ. S-a propus si un criteriu practic de delimitare a activităţilor
comerciale potrivit căruia operaţiunile enumerate de articolul 3 si 6 sunt:
acte de interpunere în schimbul mărfurilor, titlurilor si fondurilor cum sunt
actele la care fac referire art. 3 pct. l (cumpărări de produse sau de
mărfuri spre a le vinde); pct. 2 (vânzările si încheierile de mărfuri în
natură sau lucrate); pct. 3 (contractele de raport asupra obligaţiilor de
stat);
acte de interpunere în schimbul muncii care cuprind întreaga categorie a
întreprinderilor (art. 3 pct. 6, 7, 8, 9, 10, 13) comerciale de diverse
preocupări;
acte declarate comerciale de legiuitor (art. 3 pct. 14-18 privitoare la
navigaţie).

39
Legea 31/1990 republicata
 34

Un alt sistem de grupare a actelor obiective de comerţ are în vedere

caracterul condiţionat sau necondiţionat al actului de comerţ.
Din prima grupă fac parte un număr de 4 acte a căror comercializare
nu este condiţionată de nici o altă operaţie. Prin natura lor ele sunt socotite
a fi de esenţă obiectiv comercială. Acestea sunt: cambia si biletul la ordin,
toate actele referitoare la navigaţie; depozitul în magazinele generale si
contractul de report. Din cea de a două grupă fac parte 15 acte obiective de
comerţ. Caracterul de act obiectiv se datoreste preexistentei unei condiţii.
Cele mai semnificative acte sunt: cumpărarea cu scop de revânzare;
vânzarea comercială; operaţii de bancă si schimb; contractul de asigurare
precum si diferitele întreprinderi. Cea de a treia grupă, din care fac parte 5
acte obiective de comerţ, îşi datoreste aceasta particularitate unui raport de
dependenta, actul în sine fiind un accesoriu. Fac parte din aceasta grupă
operaţiile de mijlocire a afacerilor comerciale; depozitul pentru cauza
comerciala, cumpărările sau vânzările de părţi de acţiuni ale societăţilor
comerciale (a nu se confunda cu vânzarea sau cumpărarea speculativă);
contul curent si cecul, precum si mandatul, gajul si fidejusiunea comercială.
Trebuie menţionat faptul că indiferent de modul de grupare, pe
categorii asemănătoare a actelor obiective de comerţ aceasta a permis, sub
imperiul aplicatiunei art.3, extinderea acestora, prin analogie, si alte situaţii
asemănătoare. Practicarea analogiei este uşurată mai ales de faptul că
enumerarea actelor obiective de comerţ, făcută în art.3, a fost interpretata
ca având caracter demonstrativ iar nu limitativ.
Caracterizarea ca exemplificativa a enumerării făcute de Codul de
comerţ, a fost dedusă din redactarea primului alineat.
Acesta permite analogia prin adăugare de noi operaţii, care se
asemănă si întrunesc caractere comune cu cele expres indicate in articolul
3. Actele juridce sunt manifestari de vointa facute cu intentia de a produce
efecte juridce, in timp ce faptele juridice sunt actiuni ale omului facute fara
intentia de a produce efecte juridice. Notiunea de “fapt” de comert este
folosita pentru a se desemna toate operatiunile de comert, fie ca acestea
sunt acte juridice de comert fie ca sunt numai fapte juridice de comert.
Indiferent de folosirea termenului de fapt sau de act de comerţ noţiunile
sunt echivalente. Ele indică o operaţie comercială prevăzută de lege, făcută
 35

de un comerciant, în cadrul exerciţiului constant al profesiei sale si care

obiectivizează, în sine, această activitate.

2. Actele obiective si subiective

Astfel cum a mai fost spus nu a putut fi dată o definiţie faptului sau
actului de comerţ datorita multitudinii si eterogenităţii acestora.
Autorii Codului comercial, inspirându-se din codurile comerciale
italian si francez au izolat si separat actele de drept civil de operaţiile
comerciale. Caracterul comercial al acestor operaţii rezulta din natura lor
obiectivă. Ele sunt supuse legii comerciale, indiferent de calitatea sau
poziţia celor care le încheie fiind denumite acte obiective de comerţ.
In codul nostru comercial actele obiective de comerţ, sunt în număr
de 22 si sunt înscrise în articolele 3 si 6. Actele obiective de comerţ, au fost
considerate astfel deoarece ele „servesc" unui scop comercial si realizează
producerea si desfacerea mărfurilor la locul unde acestea sunt cerute, în
cantitatea si calitatea necesară desfacerii, la timpul oportun.
Printre aceste operaţii, în ordine succesivă pot apare: pregătirea
mărfurilor în vederea vânzării si cumpărării lor; pregătirea mărfurilor prin
transformarea acestora în vederea vânzării lor; constituirea în scopul
vânzării sau transformării mărfii a unor întreprinderi, agenţii, birouri de
afaceri etc. Pregătirea mărfurilor cuprinde totodată toate accesoriile care se
includ în operaţia actului de comerţ si care servesc, alături de pregătirea
mărfii la împlinirea sau la lichidarea actului de comerţ.
Sunt acte obiective de comerţ numai operaţiile care, în mod expres
legiuitorul le defineşte ca atare. La originea lor majoritatea acestor acte au
fost de natura civilă. Convertirea lor, în acte de comerţ, a fost determinată
de necesităţile de ordin practic, respectiv de organizare socială.
Odată ce a fost instituţionalizata profesia de comerţ, operaţiile făcute
de aceştia au fost declarate de lege ca acte obiective de comerţ, fiind
reputate, prin natura lor, comerciale. Caracterizarea operaţiei ca act obiectiv
de comerţ nu este o coincidentă a exercitării profesiunii de comerciant.
Dimpotrivă, numai practicarea, în nume propriu, si în mod obişnuit,
ca profesie, a acestor acte obiective de comerţ, acesta defineşte pe
comerciant. Actul obiectiv de comerţ precede si defineşte prin existenta sa
 36

profesia de comerciant si nu viceversa. Dacă practicarea acestor acte se face

în mod izolat de un necomerciant, aceasta nu conferă autorului lor calitatea
de comerciant, în schimb, datorită naturii specifice a actului, ridicat de
legiuitor la rangul de act obiectiv, impune aplicarea normelor de drept
comercial (art. 9 Cod. com.) celui care a practicat asemenea acte.
Situaţia actelor subiective de comerţ este însă diferita.
Caracterizarea ca act subiectiv de comerţ este condiţionată de
preexistenta profesiei de comerciant. Sediul materiei se află înscris în
articolul 4 care declara că: ,,se socotesc afară de acestea (actele obiective
enumerate de articolele 3 si 6) ca fapte de comerţ celelalte contracte si
obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă
contrariul nu rezultă din însuşi actul". Consideram că legiuitorul român în
prevederile art. 4, a definit „ o altă" natură juridică unei serii de operaţii la
care participă comerciantul, care însă nu se înscriu în categoria actelor
obiective prevăzute de comerţ. Aceste acte si fapte sunt prezumate ca fiind
comerciale dar numai datorită calităţii persoanelor care le fac.
Ele sunt cunoscute sub denumirea de ,fapte" (acte) subiective de
comerţ, deoarece îşi trag caracterul comercial după persoană
comerciantului, după calitatea subiectului de drept comercial, care le
îndeplineşte. Actele subiective de comerţ în opoziţie cu actele obiective
determinate după propria lor natură, sunt o reminiscenta a organismului
medieval al corporaţiilor. Potrivit regulilor corporaţiilor, actele făcute de
membrii acestora, erau considerate acte comerciale, fiind făcute în cadrul
comerţului. Redactorii codurilor comerciale moderne deşi au menţinut
privilegiul de casta în organizarea comerţului medieval, i-au adus un
important amendament. Privilegiul jurisdicţiei speciale a comercianţilor a
fost redus la o prezumţie fundamentată pe criteriile omogenităţii si unităţii
activităţii subiectului de drept comercial. Dispoziţia articolului 4 are un
caracter foarte larg datorită termenilor folosiţi. Astfel, se arată că „se
socotesc... ca fapte de comerţ celelalte contracte si obligaţii ale unui
comerciant... ". Această redactare cu caracter general a dat naştere unei
controverse cu privire la înţelesul său, respectiv daca pot fi caracterizate ca
acte subiective si quasi-contractele, delictele si quasi-delictele.
 37

Doctrina comercială considera fapte de comerţ subiective nu numai

acelea rezultând din contracte dar si din fapte ilicite săvârşite de comerciant
personal sau prin prepusii săi, toate beneficiind de aceeaşi prezumţie de
comercialitate40. Un împrumut va fi prezumat ca fiind un act comercial
subiectiv atâta timp cât actul nu conţine o declaraţie expresă că banii au
fost destinaţi în scopuri străine comerţului, sau cât timp din clauzele si
împrejurările contractului, nu va reieşi dovada potrivit căreia creditorul
cunoştea sau trebuia să cunoască, în momentul încheierii contractului, că
împrumutul nu era în interesul comerţului. Asadar este esential ca, din
acele clauze sau împrejurări să rezulte caracterul civil al obligaţiei.
Prezumţia de comercialitate încetează însă în cazul în care contractele
si obligaţiile sunt exclusiv de natură civilă. Definirea naturii juridice, civile
sau comerciale, unui act făcut de un comerciant în condiţiile arătate impune
stabilirea scopului în care acesta a fost făcut. Calitatea profesională de
comerciant nu conferă în mod automat si de drept, natura juridică
comercială a actului respectiv. Articolul 4 de drept, instituie numai o
prezumţie de comercialitate a actului, în caz de dubiu ceea ce va domina va
fi natura esenţială a actelor încheiate în aceste condiţii.

Consideratii cu privire asupra prezumţiei de comercialitate a actului subiectiv

de comerţ
Prezumţia de comercialitate a activităţii comerciale s-a fundamentat
pe ideea unităţii si omogenităţii activităţii comerciale a comerciantului.
Ea este înscrisă sub forma unei prelungiri a activităţilor enumerate de
articolul 3 (a actelor obiective de comerţ), indicând caracterul complex al
comerţului exercitat de un comerciant. Prezumţia de comercialitate a fost
stabilita în principal în interesul comerciantului.
Prin aceasta i se garantează că obligaţiile asumate fată de el vor fi
supuse normelor generale înscrise în codul de comerţ.
Prezumţia de comercialitate, a fost inspirată, în aceeaşi măsură, si de
grija fată de terţii cu care comerciantul intră în raporturi de afaceri.

40
Spre exemplu, cazul in care o persoana cade in apa din cauza ruperii podului de la debarcader, interpretarea
daunelor cauzate prin delict se realizeaza sub aspectul unor fapte subiective de comert, întrucât naşterea
obligaţiei a avut loc cu ocazia unui contract de transport.
 38

Aceştia sunt puşi în cunoştinţa de cauza asupra tratamentului juridic

ce va fi aplicat contractelor sau obligaţiilor născute din raporturile încheiate
cu un comerciant. Spre deosebire de actele obiective de comerţ, actele
subiective nu sunt considerate ca fiind comerciale, ele beneficiază numai de
o prezumţie de comercialitate. Potrivit articolului 4 se socotesc fapte de
comerţ „celelalte contracte si obligaţiuni ale unui comerciant dacă nu sunt
de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însăşi actul".
Prezumţia de comercialitate, sub rezerva ca actul să nu fie de natură
civilă, sau ca din conţinutul său să nu rezulte că este comercial, a fost
definită ca fiind o prezumţie iuris tantum41.
Credem ca mult mai aproape de economia legii si de particularităţile
prezumţiei se situează faptul ca ar fi o prezumţie „sui generis" sau „mixta",
deoarece ea lasă deschisă o singura posibilitate - aceea de a dovedi ca actul
este străin activităţii comerciale. Dovada poate fi făcuta fie prin proba că
obligaţia este civilă, fie că izvorăşte dintr-o activitate străină comerţului.
Particularitatea acestei prezumţii „sui generis" constă în faptul că ea
nu poate fi înlăturată prin orice probă ci ca actul comercial să fie
„esenţialmente" civil. Legiuitorul român a preluat textul italian, dar a
eliminat condiţia „esenţialităţii", existentă în redactarea italiană.
In versiunea italiană numai dacă actul de comerţ este „esenţialmente"
civil va putea fi înlăturata prezumţia de comercialitate, în caz contrar
prezumţia devine operantă.

Excepţii de la considerarea f aptelor de comerţ

Potrivit articolului 5 din Codul de comerţ “nu sunt considerate fapte
de comerţ cumpărările de produse sau de mărfuri care se fac pentru uzul
sau consumaţia cumpărătorului ori a familiei sale, sau revânzarea acestora.
Desigur, nu sunt fapte de comerţ produsele pe care proprietarul sau
cultivatorul le realizează de pe pământul său sau sunt cultivate de el.
Consideram ca modificările aduse produselor, forma si substanţa,
dacă sunt cerute ca o necesitate logică si imediată a exploatării agricole,

41
Prezumtie relativa care poate fi rasturnata prin proba contrara. Acest tip de prezumtii constituie regula
deoarece legea instituie prezumtii absolute (care nu pot fi rasturnate prin nici un mijloc de proba) numai in mod
exceptional
 39

sunt de natură civilă 42. Aceste activităţi sunt acte civile, chiar dacă vânzarea
noilor produse se face în pieţe publice. Când operaţia transformării
produsului natural implică însă o operaţie manufacturieră, cu lucrători,
maşini de industrializare, care nu sunt accesorii naturale, constituind o
îndeletnicire, o activitate al cărei scop principal este transformarea
produselor si de transformarea valorii acestora fată de materia primă,
operaţiile devin comerciale43.

3. Conţinutul actelor obiective de comerţ

Articolul 3 si 6 din Codul Comercial enumera 22 de acte obiective de comerţ.

Conform articolului 3 pct.l, sunt acte obiective de comerţ, “cumpărăturile de
producte sau mărfuri spre a se revinde, fie în natura, fie după ce se vor fi
lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi cumpărarea
spre a se revinde, de obligaţiuni ale Statului sau alte titluri de credit circulând
în comerţ”.
Pentru înţelegerea particularităţilor actului obiectiv de comerţ sunt
necesare unele observaţii:
O primă observaţie în legătură cu acest act de comerţ priveşte convertirea
actului de vânzare-cumpărare, care este un act de natură pur civilă, într-un
act obiectiv de comerţ. Declararea de către codul de comerţ a cumpărării ca
act obiectiv de comerţ s-a datorat faptului că vânzarea-cumpărarea
realizează apropierea producătorului de consumator, una din principalele
activităţi ale comerţului. Convertirea, din civil în comercial, nu a atras însă
nici o modificare a naturii sale juridice, deoarece, ca act de comerţ va
rămâne tot o convenţie sinalagmatică. Elementul care converteşte natura
civilă a actului este însă acela al cauzei juridice (cauza proximă) care a
determinat pe cumpărător să intre în astfel de operaţiuni contractuale 44.
Intenţia de a revinde, si de a nu păstra pentru folosul propriu este
determinantă si numai ea schimbă, converteşte, natura juridică din civila în

42
Spre exemplu transformarea laptelui în produse, sau orice alte transformări asupra propriilor bunuri.
43
Spre exemplu producţia de brânzeturi, vinificare etc.
44
Causa proxima sau scopul imediat, ca element al cauzei actului juridic, consta in rezultatul urmarit de fiecare
parte in schimbul a ceea ce se obliga, fiind stabilit pe categorii de acte juridice
 40

comercială a actului. Este necesar ca intenţia să existe la data cumpărării,

devenind irelevant dacă, ulterior, intenţia nu se realizează.
Intenţia de a revinde trebuie să joace rolul principal iar nu unul
accesoriu. De asemenea, este necesar ca această intenţie să fie manifestată,
respectiv să fie cunoscută de partenerul de contract.
Intenţia de revânzare este produsul unui proces mental, psihic.
Datorită acestui fapt se pot crea dificultăţi probatorii privind natura
actului. Dovada intenţiei fiind însă liberă vor putea fi folosite toate
mijloacele de probă, inclusiv prezumţiile.
O altă observaţie ce trebuie făcută în legătură cu acest act de comerţ
priveşte obiectul său. Textul precizează că pot fi cumpărate spre revânzare
producte, mărfuri, obligaţii de stat sau alte titluri circulând în comerţ. Prin
producte legiuitorul a înţeles toate produsele agricole. Actul de
cumpărare a unor ambalaje în care produsele vor fi oferite spre vânzare este
un act civil si nu unul comercial 45. Producătorul industrial al unor bunuri
de consum, cum ar fi viticultorul, care cumpără sticle în vederea îmbutelierii
vinului, nu le cumpără cu intenţia principală de a revinde sticlele
cumpărate. Intenţia de cumpărare a ambalajelor este în acest caz, indirecta
si accesorie. Vânzarea ambalajelor cumpărate sau cumpărarea acestora nu
a urmărit un „animus lucri" (lucru intentionat).
Considerăm că în situaţia dată, raporturile juridice vor fi supuse
normelor de drept civil si nu ne găsim în fata unor operaţii de interpunere în
schimb, deoarece bunul cumpărat nu este destinat în principal schimbului
sau circulaţiei. Prin mărfuri se înţeleg, în general, produsele industriale,
care au suferit o transformare sau prelucrare cu ajutorul mâinii salariate si
a maşinii.
Ultima observaţie priveşte caracterul respectiv al bunurilor cumpărate cu
intenţia de revânzare sau închiriere. Codul Comercial s-a referit la bunurile
mobile, corporale sau incorporale. Legiuitorul a omis intenţionat, bunurile
imobile. Credem ca raţiunile omisiunii au fost multiple, prin acestea
figurând justificări si de ordin probator.

45
În aceste cazuri intenţia de a revinde obiectele sau bunurile cumpărate nu este principală, ci este accesorie.
 41

Astfel, daca in ceea ce priveste proba cumpărării, cu scopul de

revânzare sau închiriere, a bunurilor mobile, poate fi făcută si prin martori,
în ceea ce priveşte imobilele proba cumpărării nu poate fi făcută decât prin
acte scrise. Astfel, au fost excluse de la caracterul de acte obiective de
comerţ operaţiile imobiliare, de cumpărare cu scop de revânzare sau de
închiriere. Concluzionand, putem spune ca, in ceea ce priveste cumpararea,
aceasta este de natura comerciala atunci cand a fost facuta cu intentia de a
revinde, iar vanzarea este comerciala atunci cand a fost precedata de o
cumparare comerciala, adica facuta cu intentia de a revinde.
Conform articolului 3 pct. 2 din codul de comerţ sunt considerate acte
obiective: „vânzările de producte, vânzările si închirierile de mărfuri în natură
sau lucrate, si vânzările de obligaţiuni ale statului sau de alte titluri de comerţ
circulând în comerţ până când vor fi fost cumpărate cu scop de revânzare sau
închiriere ". Din examinarea art.3 pct.2 rezultă că pentru a fi act obiectiv de
comerţ “vânzările de producte, vânzările si închirierile de mărfuri" este
necesar sa se îndeplinească următoarele condiţii:
• să fie o vânzare;
• de producte, mărfuri, obligaţii de stat/sau titluri de credit circulând în
comerţ;
• cumpărarea acestora să fi fost făcută cu intenţia de revânzare;
• intenţia să fi fost concomitentă cu cumpărarea.
Deşi din punct de vedere al dreptului civil contractul de
vânzare-cumpărare este tratat ca exprimând o singură operaţie juridică dar
cu două cauze diferite, din punct de vedere al dreptului comercial el este
tratat ca întrunind două acte obiective de comerţ separate.
Cumpărarea cu intenţie de revânzare este primul act cu care se începe
comerţul iar vânzarea încheie primul act, prin aceasta realizându-se speculă
ca activitate comercială.
Potrivit articolului 3 pct.3, sunt considerate ca acte obiective de comerţ
„contractele de report asupra obligaţiunilor de stat sau a altor titluri de credit
circulând în comerţ”.
Printre actele obiective de comerţ se află si contractul de report46.
46
Art.74 Cod Comercial - Contractul de report constă în cumpărarea pe bani gata a unor titluri de credit
circulând în comerţ, şi în revinzarea simultanee cu termen şi pe un preţ determinat către aceeaşi persoană a unor
titluri de aceeaşi specie.
 42

Bunurile care fac obiectul contractului de report sunt Obligaţiile de

stat si Titlurile de credit. Obligaţiile de stat sunt titluri de creanţă pentru
împrumuturi lansate de stat, titularizate prin obligaţii de stat.
În ceea ce priveşte definirea naturii juridice a titlurilor de credit
aceasta s-a materializat odată cu extinderea folosirii cambiei ca mijloc de
schimb valoric. Titlul de credit este definit ca fiind un document care
încorporează un drept de creanţă în aşa fel încât persoana care deţine acest
titlu este totodată si titularul dreptului respectiv, indiferent când si în ce
condiţii a luat naştere titlul. Prin autonomia titlului se înţelege
inoperabilitatea fată de detentorul de titluri a oricăror excepţii ridicate de
terţi cu privire la modul de naştere sau de transmitere a creanţelor
antecesorilor, ca în materie de transmisiuni succesorale.
Autonomia reprezintă o excepţie de la regula “nemo plus iuris ad alium
transferre potest quam ipse habet"47. In ceea ce priveste contractul de report,
acesta este un contract real, predarea efectivă a titlurilor fiind un element
esenţial în realizarea sa. Reportul se deosebeste de vânzarea cu pact de
răscumpărare deoarece în acest contract revânzarea este facultativă,
vânzătorul rezervându-si dreptul de a răscumpăra lucrul vândut, în timp ce
în cazul reportului restituirea obiectului contractului este obligatorie.

Cumpărările si vânzările de părţi sau de acţiuni ale societăţilor comerciale,

sunt considerate, potrivit art. 3 pct. 4 din Codul de comerţ, acte obiective de
comerţ. Tranzactiile privind actiunile si partile sociale ale societatilor
comerciale prezinta caracterul unui act de comert, deoarece, prin aceste
operatiuni se dobindeste sau se pierde calitatea de asociat intr-o societate
comerciala, indiferent de scopul urmarit prin efectuarea operatiunii.

Constituie act obiectiv de comerţ potrivit articolului 3, pct.5 „orice

întreprindere de furnituri". Din punct de vedere juridic noţiunea de
întreprindere implica existenta unei organizaţii, cu personalitate juridica,
aptă să intre în raporturi juridice pentru procurarea de bunuri (materii
prime), de capital sau de angajare a mâinii de lucru, toate acestea cu scopul

47
Nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decat are el insusi. Aceasta regula, formulata inca din
dreptul roman, are menirea de a intari securitatea juridica a transmisiunilor patrimoniale
 43

producerii de noi bunuri pentru realizarea schimbului de produse si în final

a unui profit. Caracterstica generala a acestor intreprinderi consta intr-o
continuitate a prestatiilor (furnizarea de produse sau servicii).
Furnizorul de produse sau servicii, in schimbul unui pret stabilit
anticipat si in baza unui contract de furnizare, asigura rulajul la termene
succesive a serviciilor sau produselor. Nu se confunda cu vanzarea-
cumpararea, deoarece furnizarea de produse/servicii este o obligatie
continua sau la termene succesive a intreprinderii, pe cand vanzarea-
cumpararea este un contract cu executare instantanee.

Întreprinderile de spectacole publice (art.3 pct.6). In înţelesul codului

comercial, întreprinderile de spectacole publice sunt organizaţiile economice
care au ca obiect prezentarea la dispoziţia publicului a distracţiilor de orice
natură. Singurele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească pentru a fi
caracterizate ca „întreprinderi" sunt organizarea economică a producţiei de
spectacol si operaţiile efectuate să urmărească realizarea de câştiguri si ca
obiectul activităţii să fie distracţia publicului.

Sunt considerate conform art. 3 alin. 7 ca fapte de comerţ, întreprinderile de

comisioane, agenţii sau oficii de afaceri. Din punct de vedere al sensului
juridic al comisionului acesta implică participarea la actul respectiv a trei
subiecţi de drept care dau naştere la două raporturi juridice. Pe de altă
parte operaţia juridica a comisionului deşi se prezintă ca un act juridic
autonom, totuşi cele două raporturi juridice, la care participă trei subiecţi
de drept, au cauze juridice diferite. Cei trei subiecţi de drept sunt
comisionarul, comitentul si terţul contractat, iar cele două raporturi juridice
iau naştere diferit, primul între comisionar si comitent, subsecvent între
comisionar si terţul contractant. În afara faptului ca atât întreprinderile de
comision cât si comisionul ca operaţie izolată sunt considerate fapte de
comerţ, Codul Comercial consideră că si agenţiile sau oficiile de afaceri sunt
de asemenea comerciale. Agentiile si oficiile de afaceri se organizeaza in
diferite domenii de activitate (reclama, publicitate, turism, calatorii, etc). In
absenta oricărei precizări, noţiunea de „agenţie" sau „oficiu", rămâne
neclară.
 44

Întreprinderile de construcţii. Conform art.3, pct.8 sunt considerate fapte de

comerţ acele activităţi prin care o întreprindere sau un antreprenor
efectuează lucrări de construcţii. Prin lucrări de construcţii se înţeleg nu
numai construcţii de case, ci orice fel de construcţii civile si industriale
(diguri, canale, poduri, străzi sau chiar numai săpături sau desecări de
terenuri inundate).

Întreprinderile de fabrici, de manufactură si imprimerie sunt de asemenea

considerate ca fapte de comerţ (art.3, pct.9). Sunt astfel de fabrici cele care
au ca obiect de activitate transformarea unor materii prime, prelucrarea si
obtinerea unor produse industriale (fabrici de tesaturi care transforma firele
de matase intr-un produs finit). Intreprinderile de imprimerie dezvolta
activitati de multiplicare a operelor literare, stiintifice folosind in acest sens
mijloace mecanice sau manuale.

Întreprinderile de editură, librărie si obiecte de artă sunt considerate ca

exercitând fapte de comerţ (art.3, pct.10)

Sunt deasemenea considerate fapte de comerţ operaţiile de bancă si de

schimb (art.3, pct.11). Operaţiunea de banca nu există ca operaţie simplă,
ea este o operaţie complexă care, la rândul ei, se descompune în diferite alte
operaţii simple denumite operaţii de credit. Ideea esenţială care stă la baza
conceptului operaţiilor de bancă este intermedierea de credit. În
ce priveşte operaţiunile de schimb se înţelege numai schimbul monedelor,
fie sub formă obişnuită când este schimbată monedă contra monedă, fie
schimbul denumit „tras " când moneda de schimb este predată în alt loc.

Operaţiunile de mijlocire (samsarie) în afaceri comerciale (art.3, pct.12).

Au un caracter civil, dar datorita legaturii stranse cu un fapt calificat de
comert, dobindesc caracter comercial potrivit regulii “accesorim sequitur
principale”. Aceasta mijlocire in afaceri presupune incheierea unei intelegeri
intre doi parteneri de afaceri, cu ajutorul unui intermediar, care este
considerat un auxiliar de comert.
 45

Sunt considerate ca fapte de comerţ, conform art.3, pct.13, întreprinderile

de transporturi de persoane sau de lucruri pe apă sau pe uscat. Aceste
operaţii sunt totdeauna comerciale cu condiţia ca ele să fie făcute de o
întreprindere sau chiar de către un întreprinzător particular iar nu în mod
izolat sau de persoane ce fac acte ce nu întrec un meşteşug. Din
cuprinsul textului constatam ca legiutorul, la vreme respectiva, a facut
referire numai la transportul pe uscat si pe apa, transportul aerian nefiind
reglementat deoarece nu exista. Apreciem ca textul de lege trebuie aplicat si
acestui gen de transport48.

Cambiile si ordinele în producte de mărfuri (art.3, pct.14), atunci cand au in

vedere o operatiune comerciala

Articolul 3, pct.15 din Codul Comercial consideră fapte de comerţ

“construcţiunea, cumpărarea, vânzarea si revânzarea de tot felul de vase
pentru navigaţie interioară si exterioară, si tot ce priveşte la echiparea,
armarea si aprovizionarea unui vas ". Sunt catalogate fapte de comert in
virtutea principiului accesorialitatii, deoarece privesc comertul pe mare si
navigatiunea. Toate operaţiile si afacerile maritime sunt comerciale
indiferent dacă sunt făcute cu scop de speculă, de capacitate si de
dimensiunea vasului sau de mijloacele de propulsie. De asemenea toate
operaţiile privitoare la înrolarea echipajului, aprovizionare etc., sunt
considerate ca acte obiective de comerţ, comercializarea lor rezultând din
însuşi scopul urmărit.

In art.3, pct.16, Codul Comercial considera ca act de comerţ “Expediţiile

maritime, închirierile de vase si toate contractele privitoare la comerţul de
mare si navigaţie ".

48
Reglementat prin ORDONANŢĂ Nr. 29 din 22 august 1997, Republicată, privind Codul aerian,
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 45 din 26 ianuarie 2001. Republicată în temeiul art. III din
Legea nr. 130 din 21 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 31 iulie 2000,
dându-se articolelor şi alineatelor numerotarea corespunzătoare. Ordonanţa Guvernului nr. 29 din 22 august
1997 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 26 august 1997 şi a fost aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 130/2000.
 46

In art.3, pct.17 si 18 sunt considerate de asemenea, acte de comerţ obiectiv

“Asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii si
asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigatiunei”. Activitatea de
asigurare este realizata numai de catre societatile de profil constituite
conform legii 32/200049. Asigurarile sunt legale sau facultative.

Potrivit art.3 pct.19 sunt acte obiective de comerţ operaţiile privind

“depozitele pentru cauza de comerţ". Pentru ca depozitul sa devină act
obiectiv de comerţ este necesar ca operaţia ce intervine între părţi (exemplu
cumpărarea spre revânzare) să aibă ea însăşi, sau cel puţin pentru o parte,
caracter comercial, în caz contrar simplul depozit de mărfuri constituie o
operaţie civilă.

Conform art. 3 alin. 20 sunt acte obiective de comerţ operaţiile privind

“Depozitele în docuri şi antrepozite, precum şi toate operaţiunile asupra
recipiselor de depozit (warante) şi asupra scrisurilor de gaj, liberate de ele."
Se are in vedere organizarea activitatii de depozit sub forma unei
intreprinderi precum si operatiunile de depozitare si documentele care
atesta existenta marfii in depozit.
Codul Comercial mai consideră ca operaţii comerciale, contul curent
si cecul. Contul curent este un contract intervenit între două persoane care
sunt în legătură de afaceri50. Operaţia de cont curent urmăreşte să crediteze,
în mod reciproc, aceste persoane pentru un timp determinant urmând ca
numai la sfârşitul timpului convenit sa se procedeze la o lichidare. Această
lichidare se realizează prin scăderea pasivului din activ, atribuindu-se
diferenţa, determinată de sold, părţii în favoarea căreia aceasta a rezultat.
Particularitatea contului curent consta în interzicerea achitării sau a cererii
de achitare a unei creanţe mai înainte de lichidare.
Operaţia de cont curent pentru necomercianţi nu devine comercială
decât dacă are o clauză comercială. Contul curent este comercial când este
deschis de banca unei întreprinderi comerciale sau industriale.

49
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 148 din 10 aprilie 2000
50
Contractul de cont curent este reglementat de art.370 Cod Comercial
 47

Cecul este un ordin de plată emis într-o forma determinanta si supus

unor dispoziţii legale speciale. El este un înscris asemănător cu cambia prin
care o persoană (fizică sau juridică) care are fonduri disponibile la o altă
persoana, banca sau bancher, dă ordin să plătească altei persoane indicate,
la ordinul acesteia sau la purtător, suma stipulată în ordinul de plata.

CAPITOLUL III

FONDUL DE COMERŢ

1. Cadrul legal
 48

Expresia „fond de comerţ" este folosita rareori de legiuitor, atât în

dreptul român cât si în cel francez. In dreptul român, în mod incidental
legiuitorul foloseşte termenul de “fond de comerţ" (în art. 861 din Codul
comercial text aplicabil procedurii falimentului (în prezent abrogat în art. 21
si art. 42 din Legea nr. 26/1990, republicată, privind registrul comerţului).
In schimb, normele juridice actuale care reglementează activitatea
contabilă51 folosesc expresia „fond de comerţ" stabilindu-i conţinutul,
considerând că este o parte a „fondului comercial". În dreptul francez, legea
din 17 martie 1909 conţine reglementări cu privire la fond de comerţ,
dispoziţiile care se limitează doar în a stabili câteva reguli relative la
vânzarea, garantarea si urmărirea lui. Legiuitorul foloseşte expresia „ fond
de comerţ" mai cu seamă în materie fiscală.

2. Evoluţie istorică
Din punct de vedere istoric, în dreptul francez, noţiunea de fond de
comerţ a apărut în secolul al XlX - lea din necesităţi de ordin practic.
Vechiul drept nu cunoştea decât fondul boutiqurilor, comun
profesiunilor de negoţ si artizanat, care s-a identificat încet, încet cu
mărfurile antrepozitate (depozitate) în magazinul exploatantului.
La acea epocă există un stoc redus de marfa, puţine materiale si
maşini si o absentă cvasitotală a drepturilor de proprietate industrială,
acestea concentrându-se asupra emblemei si numele comerciantului.
Expresia de „fond de comerţ", în sensul sau modern, a apărut în
Franţa, pentru prima oară în Legea din 28 mai 1838 care a modificat
dispoziţiile din Codul Comercial (astăzi abrogate), la faliment si bancrute.
A trebuit să se aştepte Legea fiscală din 28 februarie 1898, prin care
s-a reglementat organizarea, înregistrările mutaţiilor din fondul de comerţ,
pentru a acorda o importantă noţiunii de fond de comerţ.
Legea din l martie 1898 a introdus instituţia gajului fondului de
comerţ. Ulterior, Legea din 17 martie 1909 (denumita legea „ Cordelet " după
numele senatorului care a propus-o) a marcat o etapă decisivă în privinţa
clarificării conceptului de „fond de comerţ". Legea din anul 1909 reglementa
51
HOTĂRÂRE Nr.22 din 16 ianuarie 2003 pentru abrogarea unor dispoziţii legale, precum şi pentru
modificarea şi completarea unor metodologii contabile şi fiscale , PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL
NR. 44 din 27 ianuarie 2003
 49

trei operaţiuni fundamentale cu privire la fondul de comerţ : garantarea,

vânzarea si aportul în societate a fondului. Mai târziu, Legea din 20 martie
1965 a reglementat locaţia de gestiune a fondului de comerţ comercial si
artizanal, operaţii frecvente care antrenează disocierea proprietăţii de
exploatare a fondului. Legislaţia nu oferă decât o imagine generală asupra
acestor operaţii, fondul de comerţ rămânând în continuare o creaţie a
practicii. Necesităţile de ordin practic care au impus instituţia fondului de
comerţ se concretizează în faptul că:
Pe de o parte, comercianţii doreau să-si protejeze clientela împotriva actualilor
si potenţialilor concurenţi.
In acest scop ei au cerut protejarea investiţiilor intelectuale si
financiare pe care le-au realizat în timpul constituirii si dezvoltării
întreprinderii, în final, au obţinut protecţia cu privire la bunurile,
bucurându-se de un statut particular, inclusiv de posibilitatea de a ceda
aceste bunuri. Astfel, comercianţii au ieşit din categoria simplilor lucrători
(întreprinzători), intrând în aceea a capitaliştilor, deoarece rezultatele
obţinute nu proveneau în exclusivitate din munca lor, ci si din capitalul
investit în fondul de comerţ.
Pe de altă parte, recunoaşterea fondului de comerţ a fost reclamata de către
creditorii comercianţilor.
Bunurile afectate comerţului constituie elemente ale activului
patrimonial al comercianţilor. Pentru a înlătura sau numai a diminua riscul
efectuării de către comerciant a unor operaţiuni juridice în frauda
creditorilor (de exemplu: disimularea preţului, vânzări oculte etc.) cesiunea
fondului de comerţ a fost supusă unei proceduri si unor formalităţi
particulare. Si totuşi această procedură este incompletă, deoarece creditorii
fondului nu se bucură de un regim preferenţial în raport cu ceilalţi creditori
ale căror creanţe izvorăsc din acte juridice civile (de exemplu: toţi creditorii
au dreptul de a face opoziţie cu privire la preţul la care s-au vândut bunurile
ce fac parte din fondul de comerţ).
3. Natura juridică a fondului de comerţ
3.1. Fondul de comerţ - universalitate de fapt
În dreptul francez, fondul de comerţ este considerat ca o
universalitate de fapt si ca bun mobil incorporabil. Fondul de comerţ este
 50

deci o universalitate, ceea ce înseamnă că are o identitate de sine stătătoare

si nu se reduce la elementele sale componente. Stabilind că fondul de
comerţ este o universalitate, în mod automat putem explică următoarele
consecinţe:
fondul de comerţ, el însuşi, poate face obiectul unor contracte cu titlu oneros
sau cu titlu gratuit, poate fi gajat etc.
Astfel de contracte sunt diferite de acelea ce se poartă asupra
elementelor componente ale fondului de comerţ (de exemplu: contractele
privind cesiunea drepturilor de proprietate industrială).
calificând fondul de comerţ ca o universalitate, putem exemplifica fenomenul
subrogaţiei reale a bunurilor componente.
Astfel, de exemplu, mărfurile pot fi înlocuite, emblema poate fi
modificată sau completată, etc. Fondul de comerţ există în toate momentele
existentei întreprinderii, ca entitate de sine stătătoare. Cu toate acestea,
fondul de comerţ nu este privit ca un patrimoniu, el rămâne în continuare
un element component al patrimoniului, alături si împreună cu celelalte
elemente ale acestuia.
fondul de comerţ este o universalitate de fapt, si nu o universalitate juridică.
Cu privire la acest aspect, în doctrina franceză există două teorii:
Potrivit primei teorii, fondul de comerţ este o universalitate juridică,
constituind un patrimoniu distinct, aparte. Fondul de comerţ este format
dintr-o masă de bunuri unite printr-o afectaţiune comună. El nu este un
simplu patrimoniu contabil sau fiscal, ci un patrimoniu de afectaţiune.
Potrivit acestei opinii, comerciantul are două patrimonii: un
patrimoniu civil si un altul comercial, reprezentat prin fondul de comerţ.
Consecinţele acestei teorii constau în faptul că activul va fi afectat
plătii pasivului comercial, în caz de cesiune el va fi transmis cesionarului în
acelaşi timp cu pasivul. Fondul de comerţ va fi supus urmăririi de câtre
creditorii comerciali, care vor fi satisfăcuţi cu prioritate (preferinţă) fată de
creditorii civili. Această teorie este criticată, în primul rând pe motivul că,
deocamdată, dreptul pozitiv francez consacră teoria unicităţii patrimoniului.
O persoană fizică sau juridică nu poate avea decât un singur
patrimoniu. Cu toate acestea, numeroase exemple vin să sprijine teoria
universalităţii de drept a fondului de comerţ si noţiunea de întreprindere.
 51

Dreptul de ,,bail" (folosinţă asupra spaţiului în care este exploatat

fondul de comerţ), licenţele de export, contractele de muncă, toate se pot
transmite. De asemenea, transmiterea datoriilor fiscale, existenta unei
autonomii financiare si fiscale care se exprimă în bilanţul contabil, crearea
societăţii cu răspundere limitata cu unic asociat sunt exemple pe care se
întemeiază teoria existentei unei separatiuni de patrimonii.
Potrivit celei de-a doua teorii, fondul de comerţ nu este decât o
universalitate de fapt, de bunuri reunite printr-o legătură de fapt, în scopul
afectării lor unui scop comun: exercitarea unui comerţ determinat.
Astfel, fiecare element îşi păstrează individualitatea proprie.
Deşi această teorie este în concordantă cu dreptul pozitiv si - ,,de lege
lata "- trebuie să o acceptăm, nu este mai puţin adevărat că si ea poate fi
criticată. De exemplu, teoria universalităţii de fapt nu explică cum poate fi
cedat fondul de comerţ în integralitatea lui sau cum poate fi dat în garanţie
pe baza unor norme juridice diferite de cele care reglementează elementele
componente. Lăsând la o parte cazurile de excepţie, în principiu, fondul de
comerţ este o universalitate de fapt. Această concluzie se întemeiază pe
argumentul juridic potrivit căruia fondul de comerţ este o universalitate de
fapt. În consecinţă, cesionarul nu este ţinut să plătească datoriile
cedentului. Cesiunea fondului de comerţ trebuie să fie adusă la cunoştinţa
terţilor creditori pentru a-si putea valorifica creanţele din preţul obţinut în
urma cesionarii fondului. În practică, dat fiind interesul imediat de
exploatare a fondului de comerţ, cesionarul are tot interesul să preia
contractele încheiate de predecesorul sau, fără însă a fi obligat să procedeze
în acest sens. Astfel, pot fi preluate de către cesionar contractele care au ca
obiect: furnizarea de energie electrică si alimentarea cu apă, abonamentul
de telefon, contractele de muncă etc. Deci transmiterea acestor contracte nu
operează ipso facto, prin simpla cesionare a fondul de comerţ.

3.2. Fondul de comerţ - bun mobil incorporal

Pentru că este socotit un bun mobil incorporabil, fondul de comerţ
este supus reglementărilor juridice specifice bunurilor mobile, si nu
regimului imobilelor. Deşi calificarea juridică făcută este de „bun mobil",
totuşi unele reguli ale fondului de comerţ se inspiră din tehnicile dreptului
 52

imobiliar. Dovada că fondul de comerţ este un bun mobil si ca imobilele,

prin natura lor, nu sunt componente ale acestuia, constă si în faptul ca
imobilele au un regim juridic diferit. Astfel, dacă un comerciant doreşte să
vândă în acelaşi timp atât fondul de comerţ, cât si imobilul în care se
exploatează fondul, operaţiunile juridice vor fi diferite si cu un regim juridic
distinct. Pentru că este calificat ca un bun incorporabil, fondul de comerţ nu
există prin el însuşi, în sine. El nu durează decât atât timp cât este
exploatat, existenta lui fiind mai puţin stabila decât cea a unui bun
corporal. În literatura româna de specialitate52 sunt opinii diferite in
legătură cu natura juridică a fondului de comerţ, în funcţie de răspunsul
dat la întrebarea : imobilele sunt elemente componente ale fondului de
comerţ? Opinia majoritara53 considera ca fondului de comerţ este o
universalitate de fapt si că trebuie calificat ca bun mobil incorporal,
discutabil fiind daca imobilele sunt incluse în fondu de comerţ.
Principalul argument al opiniei potrivit căreia imobilele nu fac parte
din fondul de comerţ este art. 3 pct. l si 2 Cod omercial, dispoziţii prin care
legiuitorul stabileşte ca sunt fapte de comerţ activităţile de intermediere în
operaţiunile de schimb privind mărfurile si productele. Per a contrario,
imobilele sunt excluse din aceste categorii de bunuri. In legătură cu natura
juridică a fondului de comerţ, si mai cu seamă cu privire la bunurile
componente ale acestuia, Curtea Suprema de Justiţie a decis că operaţiunile
comerciale asupra unor imobile care fac parte din fondul de comerţ sunt
operaţii supuse regimului juridic al dreptului comercial 54.
Există si opinia55 potrivit căreia fondul de comerţ conţine atât bunuri
mobile cât si imobile corporale si incorporale pe care un comerciant le
afectează desfăşurării unei activităţi comerciale, în scopul atragerii clientelei
si, implicit, obţinerii unui profit. Disocierea între localul exploatării fondului
de comerţ si alte active care compun fondul de comerţ si aparţin aceluiaşi
proprietar are repercusiuni asupra operaţiilor juridice pe care proprietarul
doreşte să Ie facă. Din acest punct de vedere excluderea imobilelor din
fondul de comerţ nu ar fi soluţia cea mai convenabilă. Practic, proprietarul

52
Samarnda Angheni si colectiv – op.cit.pag.84
53
Corneliu Turianu – Practica judiciara in materie comerciala, 1990-1998, Editura ALLBECK, 1999, apg.473
54
Decizia nr.10/1994, comentata de Raoul Petrescu in Drept comercial roman, op.cit.pag.89
55
Octavian Capatana – Caracteristicile generale ale societatilor comerciale, Revista Dreptul nr.9-12/1990, p.23
 53

poate consimţi cu privire la vânzarea imobilului fondului de comerţ, dar

operaţiile vor fi diferite. Reglementările în legislaţia română care formează
dreptul comun în materia transmiterii, înstrăinării bunului diferă, parţial, în
funcţie de natura juridică a acestora. Daca bunurile sunt mobile, dreptul de
proprietate se poate transmite în orice condiţii, la momente diferite, după
cum bunul este cert (individual determinat) sau de gen, deci determinat prin
caractere generice. In cazul bunurilor certe, dreptul de proprietar si riscul
pierii fortuite se transmit, în principiu, din momentul realizării acordului de
voinţă, chiar dacă bunul nu a fost predat si preţul nu a fost plătit (res perit
domino), cu excepţia cazului când în contract s-a stabilit un termen de
predare si vânzătorul, pus în întârziere, întârzie predarea. In această ultimă
situaţie, riscul pieirii fortuite aparţine vânzătorului (deci debitorul obligaţiei
de predare a bunului), si nu cumpărătorului. Vânzătorul va fi exonerat de
răspundere dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit si la proprietar, chiar dacă
predarea s-ar fi făcut la termen. În cazul bunurilor de gen, dreptul de
proprietate si riscul pierii forţate se transmit în momentul individualizării
bunului, care, de regulă, se face în momentul predării acestuia, riscul
aparţinând vânzătorului, potrivit regulii “res perit debitori" pentru ca
“genera non prereunt" (bunurile de gen nu pier). Din punct de vedere al
formei, contractul de vânzare-cumpărare de bunuri mobile este un contract
consensual, în practică se foloseşte forma scrisă doar “ad probationem".
Dacă bunurile sunt imobile, trebuie să distingem dacă acestea sunt
terenuri sau/si construcţii:
 54

în cazul înstrăinării de terenuri, Legea nr.18/1991 56 privind fondul funciar

si Legea nr. 54/199857 privind circulaţia juridică a terenurilor impun
încheierea contractului în forma înscrisului autentic ca o condiţie “ad
validitatem", “ad solemnitatem".
dacă imobilele ce urmează a fi înstrăinate sunt numai construcţii,
contractul se încheie „solo consensu", dar este opozabil terţilor din
momentul intabulării lui în cartea funciară de la instanţa în a cărei rază
teritorială se află imobilul, potrivit Legii nr. 7/1996 58.
în ipoteza vinderii atât a construcţiei, cât si a terenului, construcţia fiind un
accesoriu al terenului, aceasta urmează regimul juridic al principiului,
conform regulii „accesorium sequitur principale". In consecinţă, întreaga
operaţiune juridică se face în formă autentica “ad validitatem".

Fondul de comerţ, fiind calificat ca bun mobil, incorporabil, va fi

supus reglementărilor generale privind bunurile mobile, la care se adaugă
dispoziţia prevăzută în art. 21 din Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerţului, republicată, referitoare la efectuarea menţiunii la registrul
comerţului cu privire la donaţia, vânzarea, locaţiunea sau gajul fondului de
comerţ. Dacă titularul înstrăinează fondul de comerţ unei persoane iar
imobilul în care s-a exploatat fondul altei persoane, practic, de „lege lata",
nu există reglementări prin care dobânditorul fondului să păstreze localul si

56
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 1 din 5 ianuarie 1998. Republicată în temeiul art. VII din
Legea nr. 169 din 27 octombrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299 din 4
noiembrie 1997, dându-se textelor o nouă numerotare. Menţionăm că Legea nr. 169/1997 conţine şi unele
articole proprii, numerotate de la II la V, care nu au fost încorporate în textul republicat al Legii nr. 18/1991 şi
care sunt reproduse în nota de la pag. 16. Legea nr. 18 din 19 februarie 1991 a fost publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 20 februarie 1991 şi a mai fost modificată prin Legea nr. 29 din 21
martie 1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 22 martie 1991, prin Ordonanţa
Guvernului nr. 23 din 21 august 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 28
august 1992 (aprobată prin Legea nr. 114 din 18 noiembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 311 din 30 noiembrie 1992), prin Ordonanţa Guvernului nr. 46 din 12 august 1994, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 241 din 29 august 1994 (aprobată prin Legea nr. 132 din 22
decembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 23 decembrie 1994), prin
Ordonanţa Guvernului nr. 20 din 4 august 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 184 din
15 august 1995 (aprobată prin Legea nr. 104 din 16 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 270 din 21 noiembrie 1995), prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 5 din 31 august 1996,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 2 septembrie 1996 (aprobată prin Legea nr. 47
din 4 aprilie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 8 aprilie 1997) şi prin
Ordonanţa Guvernului nr. 57 din 28 august 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225
din 30 august 1997.
57
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 102 din 4 martie 1998
58
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 61 din 26 martie 1996
 55

sâ-1 exploateze. În schimb, dacă proprietarul înstrăinează doar imobilul, iar

titularul fondului de comerţ deţinea imobilul pe baza unui contract de
închiriere, acest contract este opozabil noului dobânditor până la expirarea
termenului, dacă contractul a fost încheiat în forma autentică sau sub
semnătura privată cu dată certă, data certă fiind data înregistrării
contractului la Administraţia financiară.

4. Firma. Emblema. Camera de comerţ

4.1. Firma. Noţiune si categorii
Comercianţii persoane fizice sau societăţi comerciale exercită acte de
comerţ în nume propriu, prin intermediul firmei. Firma 59 este denumirea
folosită de comerciant în realizarea operaţiilor ce fac obiectul comerţului
său. Ea constituie o importantă valoare patrimoniala si face parte din fondul
de comerţ împreună cu celelalte bunuri mobile corporale sau incorporale,
inclusiv drepturile de proprietate industrială. Firma poate fi individuală -
pentru comercianţii persoane fizice - si socială - pentru societăţile
comerciale. Firma comerciantului poate fi originară (constitutiva) sau
derivată (dobândită de la adevăratul titular). In cazul unei firme derivate,
dobânditorul firmei trebuie sa înscrie în firma menţiunea ,,succesor".

Reglementări juridice aplicabile firmei

Firma, ca atribut de identificare a unui comerciant (persoană fizica
sau societate comercială), este reglementată în legislaţia româna de Legea
nr. 26/1990 (Legea privind registrul comerţului), republicată, în art. 30-42.
Un comerciant - persoană fizică sau o societate comerciala - îşi
stabileşte firma prin actele constitutive întocmai ca si sediul, ambele fiind
elemente de identificare ale subiectelor raporturilor de drept comercial.
Potrivit art. 30 alin.(l) din Legea nr. 26/1990, republicată, prin firmă
se înţelege numele sau, după caz, denumirea sub care comerciantul îşi
exercită comerţul si sub care semnează. Din acest text legal rezultă că firma
are doua funcţii principale, si anume:

59
Notiunea de firma este sinonima cu numele comercial, in franceza nom commercial
 56

funcţia de identificare a comerciantului, motiv pentru care firma este unică.

Un comerciant nu poate avea decât o singură firmă;
funcţia economică, deoarece având în vedere faptul că firma figurează pe
toate înscrisurile comerciantului, este menită să atragă clientela.

Termenul de „firmă" si conţinutul lui juridic este utilizat atât pentru

persoane juridice (societăţile comerciale), cât si pentru persoane fizice
(comercianţi cu firma individuală). Deşi legiuitorul foloseşte terminologie, în
fapt, firma se compune dintr-un nume, dacă este vorba de un comerciant
persoană fizică, sau dintr-o denumire, dacă se constituie o societate
comercială, cu anumite excepţii prevăzute de lege pentru societatea în nume
colectiv, societatea în comandita simpla si societatea cu răspundere limitată.

Reguli privitoare la determinarea conţinutului firmei

Conţinutul firmei poate fi determinat pe baza principiului verităţii,
potrivit căruia firma coincide cu numele patronimic al comerciantului (dacă
este persoană fizica si, uneori, chiar o societate comercială), fie pe baza
principiului libertăţii, potrivit căruia comerciantul poate să aleagă o
denumire la libera fantezie ori un nume altul decât numele său.
Potrivit art. 31 (1) din Legea nr. 26/1990, republicată, “Firma unui
comerciant persoană fizică se compune din numele comerciantului scris în
întregime sau din numele si iniţiala prenumelui acestuia".
Firma nu poate să conţină vreo menţiune care ar introduce în eroare
asupra naturii sau întinderii comerţului ori situaţiei comerciantului.
Singura posibilitate este includerea unei menţiuni care să arate mai
precis persoana comerciantului sau felul comerţului său.
În cazul firmelor sociale, legiuitorul prevede următoarele reguli privind
stabilirea conţinutului lor:
- firma unei societăţi în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel
puţin unuia dintre asociaţi, cu menţiunea „Societate în nume colectiv"
scrisă în întregime (art.32);
- firma unei societăţi în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a cel
puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi, cu menţiunea „Societate în
comandită" scrisă în întregime (art.33). In cazul în care firma conţine si
 57

numele unui asociat comanditar sau al unei terţe persoane (străină în

societate), cu consimţământul ei, persoana în cauză va răspunde solidar si
nelimitat, întocmai ca si asociaţii comanditaţi.
- firma unei societăţi pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni trebuie sa
conţină o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi,
urmând a fi însoţită de menţiunea, scrisă în întregime, „Societatea pe
acţiuni" sau “S.A." ori, după caz “societatea în comandită pe acţiuni"
(art.35). Deşi legiuitorul nu prevede în mod expres posibilitatea includerii în
conţinutul firmei societăţilor pe acţiuni a numelui unei persoane fizice,
totuşi doctrina de specialitate si practica în materie au acceptat o asemenea
soluţie. Sunt cunoscute societăţi importante în domeniul industrial sau
bancar care conţin în firmă numele acţionarului principal sau al altei
persoane.
- firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire
proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau a mai multor asociaţi,
urmând a fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime “Societate cu
răspundere limitată" sau “S.R.L. "(art.36). In cazul în care o societate străină
îşi deschide în România o sucursala, firma acesteia va trebui să cuprindă si
menţiunea sediului principal din străinătate (art.37).

Condiţii de validitate a firmei

O firmă individuală sau colectivă poate fi înregistrată în registrul
comerţului dacă îndeplineşte condiţiile de validitate de fond si de forma
prevăzute de Legea nr. 26/1990, republicată.
Condiţiile de validitate de fond privind firma sunt:
* disponibilitatea firmei;
* noutatea firmei;
* liceitatea firmei.
a) Disponibilitatea firmei
O firma este disponibila dacă numele sau denumirea aleasă nu
aparţine deja altui comerciant, care a înregistrat-o anterior în registrul
comerţului. Potrivit art. 39 alin. l din Legea nr. 26/1990, republicata,
„Oficiul registrului comerţului va refuza înscrierea unei firme care, fără a
introduce elemente de deosebire, poate produce confuzie cu alte firme
 58

înregistrate". Înainte de întocmirea actelor constitutive sau, după caz, de

modificare a firmei, Oficiul registrului comerţului va verifica disponibilitatea
firmei. Verificarea disponibilităţii, a anteriorităţii firmei se realizează în
funcţie de firmele înregistrate în acelaşi registru al comerţului sau în raport
cu cele înregistrate în toata tara. În privinţa firmei, legiuitorul nu face
precizări referitoare la limitele teritoriale în care se verifică anterioritatea ei
(dacă există vreo firmă identică deja înregistrată). Evident, se va verifica
anterioritatea firmelor înscrise în registrul comerţului din acelaşi judeţ sau
municipiul Bucureşti. In schimb, în art. 43 alin. (1) din Legea nr. 26/1990,
republicată, referindu-se la emblemă, legiuitorul extinde spaţiul teritorial în
care se verifică anterioritatea emblemei.

b) Noutatea firmei
Potrivit art. 38 alin. l din Legea nr. 26/1990, republicată, ,,orice firmă
nouă trebuie să se deosebească de cele existente" si potrivit art. 38 alin. (2)
„când o firmă nouă este asemănătoare cu alta, trebuie să se adauge o
menţiune care să o deosebească de aceasta, fie prin desemnarea mai precisă
a persoanei, fie prin indicarea felului de comerţ exercitat sau în orice alt
mod". Noutatea firmei nu trebuie să fie absolută, ci numai relativă. O firma
trebuie sa se deosebească de alta pentru a nu se produce confuzie între ele
si pentru a se înlătura o eventuală concurentă neloială.

c) Liceitatea firmei
Firma aleasă de un comerciant trebuie să aibă caracter ilicit. Astfel,
potrivit art. 40 din Legea nr.26/1990, republicată, „nici o firmă nu va putea
cuprinde o denumire întrebuinţată de comercianţii din sectorul public ".
O firmă nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a fi înregistrată daca,
de exemplu, cuprinde „denumiri care au devenit uzuale, necesare sau
generice pentru comerţul care formează obiectul de activitate al societăţii,
sau constituie reproducerea, limitarea sau traducerea unor firme din alt
stat, notoriu cunoscute în România, pentru branşe de comerţ identice,
similare sau chiar diferite. Condiţiile de validitate de forma privind firma se
regăsesc în art. 30 alin. (3) ,din Legea nr. 26/1990, republicată, conform
 59

căruia „firmele si emblemele vor fi scrise în primul rând in limba română ",
ceea ce înseamnă că, în mod excepţional, pot fi scrise si într-o limbă străină.

Natura juridică a dreptului comerciantului asupra firmei

Comerciantul are un veritabil drept de proprietate asupra firmei, chiar
dacă în art. 30 alin (4) din Legea nr. 26/1990, republicată, legiuitorul
foloseşte expresia „drept de folosinţă exclusivă". Această terminologie
folosită de legiuitor are semnificaţie numai cu privire la faptul ca dobândirea
dreptului asupra firmei, asupra emblemei si a mărcii de produs operează
din momentul înscrierii acestora în registrul comerţului (firma si emblema)
sau la OSIM (marca de produs).

Transmiterea firmei
Potrivit art.42 din Legea nr.26/1990, republicată, firma nu poate fi
înstrăinată separat de fondul de comerţ la care este întrebuinţată.
Unicitatea firmei folosita de un comerciant si dreptul de proprietate
incorporai pe care acesta îl are asupra firmei explica motivul pentru care
legiuitorul interzice înstrăinarea separata a firmei. Aplicând argumentul de
interpretare logica „per a contrario" înseamnă că celelalte elemente
incorporale ale fondului de comerţ pot fi transmise si separat sau în mod
individual. Daca firma este înstrăinată, evident împreuna cu fondul de
comerţ, dobânditorul va putea să utilizeze firma anterioara care conţine
numele unui comerciant persoană fizică sau al altui asociat, numai cu
acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor săi în drepturi.
In acelaşi timp există obligaţia pentru dobânditor de menţinere în
cuprinsul firmei a calităţii de succesor (art. 41 alin.1 din Legea nr. 26/1990,
republicată). In cazul societăţilor comerciale, păstrarea firmei precedente
este permisă societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu
răspundere limitată, fără cerinţa menţionării raportului de succesiune (art.
41 alin.2). Totuşi există o excepţie, si anume în cazul mai multor asociaţi, în
ipoteza transmiterii ei dobânditorul este obligat să menţioneze în firmă
calitatea lui de „succesor "(art. 41 alin.3).
4.2. Emblema
Noţiune
 60

Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant

de altul de acelaşi gen sau o întreprindere de alta de acelaşi gen.
Temeiul legal se regăseşte în art. 30 alin. (2) din Legea nr. 26/1990,
republicată. Prin „semn" se înţelege o figuraţie grafica care deosebeşte o
întreprindere de alta, spre deosebire de marca de fabrică care deosebeşte
mărfurile unui fabricant sau produsele aceluiaşi comerciant sau spre
deosebire de firmă, care individualizează persoana comerciantului.

Principiul libertăţii emblemei

În alegerea emblemei predomină principiul libertăţii. Dacă un
comerciant are mai multe întreprinderi comerciale va putea sa folosească
mai multe embleme, potrivit fanteziei sale. De exemplu, un comerciant poate
să aibă două întreprinderi: o întreprindere de fierărie cu emblema „La
Columb" si o întreprindere de textile cu emblema „Tesătoarea".
Dacă una dintre aceste întreprinderi va avea sucursala în aceeaşi
localitate sau judeţ, legea impune obligativitatea unicităţii emblemei.
Emblema trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de validitate de
fond si de formă prevăzute de legiuitor si în cazul firmei. In legătură cu
verificarea anteriorităţii si a disponibilităţii emblemei Legea nr. 26/19920,
republicată, prevede în art. 43 următoarele: „Orice emblemă va trebui să se
deosebească de emblemele înscrise în acelaşi registru al comerciantului,
pentru acelaşi fel de comerţ, precum si de emblemele altor comercianţi de pe
piaţă unde comerciantul îşi desfăşoară activitatea".
Aşadar, spre deosebire de firma a cărei anterioritate si disponibilitate
se verifica în registrul comerţului din judeţul unde va fi înregistrată,
emblema trebuie verificată si pe piaţa unde comerciantul îşi desfăşoară
activitatea. Dacă emblema cuprinde o denumire, firma va fi scrisă cu litere
de mărimea a cel puţin jumătatea literelor cu care este scrisă emblema, spre
a nu se confunda. Emblema poate fi folosită pe panouri de reclamă, oriunde
ar fi aşezate, pe facturi, scrisori, note de comandă, afişe, publicaţii si în
orice alt mod, numai dacă vor fi însoţite în mod vizibil de firma
comerciantului. Firma si emblema fac parte din fondul de comerţ si au
caracter patrimonial, recunoscându-li-se următoarele efecte juridice:
 61

- pot fi înstrăinate, ca orice element al fondului de comerţ, firma numai

împreuna cu fondul de comerţ, iar emblema si separat de fondul căruia i-a
aparţinut;
- comerciantul are un veritabil drept de proprietate asupra firmei si
emblemei, care se traduce prin folosinţa lor exclusivă de către proprietar.
Firma si emblema pot fi protejate prin intermediul următoarelor acţiuni:
- acţiunea de ,,revendicare" în cazul uzurpării firmei sau emblemei de un alt
comerciant;
- acţiunea în concurentă neloială, în cazul defăimării firmei, emblemei si în
alte situaţii prevăzute de Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurentei
neloiale;
- acţiunea penală în cazul când fapta săvârşită de alt comerciant legată de
firma sau emblema unui comerciant întruneşte elementele constitutive ale
unei infracţiuni;
- acţiunea în daune (despăgubiri) materiale si morale pentru prejudiciul
cauzat ca urmare a faptelor de concurenta sau uzurpare.

5. Clientela
Clientela reprezintă totalitatea persoanelor fizice si juridice cu care
comerciantul se află în raporturi juridice. Deşi comerciantul nu are drept
asupra clientelei, totuşi el se bazează, pe o clientela stabilă pe care o
evaluează în momentul transmiterii fondului de comerţ. Factorii care
influenţează clientela se pot grupa în două categorii:
factorii care sunt, în acelaşi timp, elemente componente ale fondului de
comerţ:
- firma (reputaţia numelui comerciantului);
- emblema;
- vadul comercial (achalandage-ul);
- drepturile de proprietate industriala;
- calitatea mărfurilor ori a utilajelor folosite etc.
 factori interni care nu fac parte din fondul de comerţ, dar - care fie că
sunt obiectivi, fie că sunt subiectivi - contribuie la atragerea clientelei si,
implicit la sporirea valorii fondului transmis.
 62

Aceşti factori fie că fac parte din conceptul larg de patrimoniu al

întreprinderii, fie că sunt componente ale conceptului de „întreprindere" si
care influenţează clientela sau „supravaloarea", aşa numitul ,,goodwill" sunt
factorii interni (obiectivi si subiectivi) si factorii externi.
Factorii obiectivi interni : calitatea imobilizărilor productive (grad de
tehnicitate, parametrii funcţionali, calitatea construcţiilor, posibilităţi de
extindere, amplasări fată de căi de acces etc.), calitatea produselor fabricate
sau prestaţiilor furnizate, preturi competitive de piaţă etc.

Factorii subiectivi interni sunt legaţi, de regulă, de personalul întreprinderii

(comerciantului): fidelitatea si loialitatea personalului, calitatea prestaţiilor
efectuate, dinamismul administraţiei, calitatea serviciilor administrative,
pregătirea si competenta personalului în domeniul managementului fiscal,
contabil, juridic etc.

Factorii externi, care influenţează clientela dar si supravaloarea firmei, sunt,

cu titlu de exemplu, elemente legate de concurenta (numărul, calitatea si
poziţia concurenţilor pe piaţa), piaţa deţinuta, elemente legate de furnizorii
comerciantului (posibilitatea de a alege furnizorii comerciantului, calitatea
produselor livrate de furnizori etc.), elementele legate de bancherii
comerciantului (întreprinderii), posibilitatea de a obţine credite pe termen
lung etc.

Toate aceste elemente - care, de multe ori, nu fac obiectul tranzacţiilor

pe o piaţa specifică si care, unele, sunt negociabile - permit obţinerea unui
profit superior. Aceste elemente pot fi grupate într-o altă noţiune, si anume
aceea de „fondcomercial", numit si „goodwill" (supraevaluarea).
Valoarea fondului de comerţ apare astfel compusă din două elemente:
o valoare patrimonială si o alta valoare, care nu este si nu poate fi exprimată
într-o cifră, dar care concură la creşterea valorii fondului de comerţ în
integritatea lui.

Trăsăturile clientelei
 63

Un fond de comerţ nu poate exista decât dacă are o clientelă. Clientela

trebuie să reunească două condiţii:
- să existe în realitate;
- să fie personală celui care o exploatează;
- clientela trebuie să existe, deci trebuie să fie reală si singură. O clientelă
virtuală sau potenţială, deci ipotecară, nu va fi luată în consideraţie.
Problema teoretică si practica care a apărut în această materie este
următoarea: dacă fondul de comerţ se constituie după primele contracte cu
clienţii, si deci este necesară o exploatare, sau dacă există mai întâi
stabilimentul (magazinul) si apoi clientela. Aceasta problemă a apărut vis –a
- vis de acele magazine care au în public un incontestabil renume,
sunt,,puncte de trecere " care „apriori" au clientela reală si sigură.

Clientela să fie personală a celui care o exploatează

Cu privire la această condiţie exista, practic, probleme mai cu seamă
când doua întreprinderi, în stare de dependentă comerciala sau juridica,
sunt succesibile de a se prevala de dreptul asupra lor. Dependenta
comercială apare atunci când un comerţ este exploatat în cadrul altei
întreprinderi (micile comerţuri exploatate în incinta marilor magazine,
restaurante instalate într-o întreprindere foarte mare); clientela depinde de
competenta, notorietatea si de celelalte elemente ale fondului de comerţ ce
aparţin celui care-l exploatează. Indiferent de dependenta comercială sau
juridică, clientela aparţine aceluia care are un renume, o marcă de comerţ
sau de fabricaţie cunoscută, ceea ce denotă încă o dată că, clientela există
numai în strânsa corelaţie cu alte elemente ale fondului de comerţ.
Cu toate acestea, clientela contribuie la reputaţia comerciantului, la
creşterea valorii fondului de comerţ (în integritatea lui), deci o putem califica
ca factor extern, exterior fondului de comerţ, alături de alţi factori externi.
Clientela poate fi calificată mai degrabă un scop al exploatării
fondului. Această valoare este denumită „fond comercial" (goodwill) si este
formată din toţi factorii interni si externi care contribuie la supravaloarea
fondului de comerţ, în această categorie, mai mult economică decât juridică,
am putea include si clientela atât timp cât nu se poate stabili că există un
drept cu privire la personalul angajat de comerciant sau cu privire la terţele
 64

persoane. Toate împreună contribuie la sporirea valorii fondului comercial

în integralitatea lui.

6. Vadul comercial (achalandage)

Un alt element incorporal al fondului de comerţ este vadul comercial.
Vadul comercial reprezintă capacitatea, posibilitatea firmei sau a
fondului de comerţ în totalitatea lui de a atrage clientela. Factorii care
influenţează vadul comercial:
factori obiectivi: fie locul de amplasare a magazinului unde comerciantul îşi
desfăşoară activitatea, fie locul unde se află uzina, fabrica sau depozitul
producătorului ori intermediarului;
factorii subiectivi: calitatea personalului (vânzătorilor), modul de a se
comportă fată de clienţi, publicitatea pe care comerciantul si-o face, în aşa
fel încât să fie cunoscut pe piaţă si să aibă capacitatea de a atrage clientela.
Dacă locul în care se desfăşoară activitatea comerciantului (magazinul
său) este deţinut (posedat) pe baza unui contract de închiriere („bail" sau
„credit-bail"), la stabilirea chiriei se va avea în vedere si faptul că magazinul
este amplasat într-un anume loc, care, prin natura lui, va atrage clientela si
deci comerciantul va obţine un profit ridicat. In aceste cazuri cuantumul
chiriei va fi mai mare decât acela plătit pentru un spaţiu similar, dar
amplasat într-un alt loc. Din acest punct de vedere, se socoteşte că au vad
comercial bun magazinele colective.

7. Dreptul de bail (bunurile comerciale)

In dreptul francez, dreptul de folosinţă asupra spaţiului comercial în
care se exploatează fondul de comerţ este supus unei legislaţii speciale,
respectiv Decretul din 30 septembrie 1953 si, indiscutabil, acest drept de
folosinţă este element j incorporai al fondului de comerţ, care se bucură de o
protecţie deosebită. In dreptul român nu exista asemenea reglementări,
toate imobilele, indiferent de destinaţie, fiind supuse aceluiaşi regim juridic,
respectiv Codul civil si Legea nr.5/1973 60, abrogată aproape în totalitate,
prin Legea nr.114/199661, republicata, care reglează raporturile juridice
60
PUBLICATA ÎN: BULETINUL OFICIAL NR. 47 din 31 martie 1973
61
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 393 din 31 decembrie 1997. Republicată în temeiul art. II
din Legea nr. 196 din 17 noiembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 331 din 26
 65

dintre proprietari si chiriaşi si Legea nr.15/1990 62. In fapt, practica

judecătorească recunoştea că dreptul de folosinţă pe care-1 are
comerciantul asupra imobilului în care-si desfăşoară activitatea face parte
din fondul de comerţ, dar care este supus reglementărilor de drept comun.
Problema devine dificilă în momentul transmiterii fondului de comerţ,
în totalitatea lui, căci cesionarul nu este protejat cu privire la dreptul de
folosinţă asupra localului, deci practic, dacă nu beneficiază de acest spaţiu,
preluarea fondului de comerţ ar fi inutilă. Si totuşi, poate exista fond de
comerţ si fără un anumit local, dar aceasta este excepţia. De regulă, un
comerţ trebuie să fie exercitat într-un anume local ar trebui să aibă un
regim juridic diferit de acela al spatiilor locative (de locuit).
In dreptul francez, bunurile imobile închiriate au un regim juridic
diferit în funcţie de destinaţia lor, regim care poate fi civil sau de drept
comercial (este un regim original). Originalitatea dreptului francez, în
aceasta materie, constă în faptul că nu natura imobilului stabileşte regimul
juridic al bunurilor, ci - în funcţie de conjunctura - un acelaşi imobil poate fi
închiriat pentru a fi locuit sau pentru un scop comercial.
Ceea ce determină regimul juridic de drept civil sau comercial pentru
imobilul respectiv este, pe de o parte, calitatea locatarului (comerciant sau
simplu particular) si pe de altă parte, natura activităţii pe care o va exercita
în acel local. Principalele deosebiri între cele două regimuri juridice sunt:
 Bail-ul civil se încheie în considerarea persoanei locatarului (deci este un
contract „intuitu persoane", de regulă) si în principiu, acesta nu poate
modifică destinaţia imobilului închiriat. Dacă imobilul a fost închiriat numai
pentru a fi locuit, nu se poate exercita în acel loc o activitate profesională.
 In schimb, locatarul comerciant care se bucură de un drept de băii
calificat „comercial", poate exercita în acel loc si alte activităţi, tot
comerciale, aşa - numite activităţi conexe sau complementare. In anumite
condiţii el poate modifica complet activitatea să fără să aibă consimţământul
proprietarului (art. 34 si urmatoarele din Decretul din 30 septembrie 1953),

noiembrie 1997. Legea nr. 114 din 11 octombrie 1996 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 254 din 21 octombrie 1996 şi a mai fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40 din 10
iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 14 iulie 1997 şi prin Legea nr. 146
din 24 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 29 iulie 1997.
62
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 98 din 8 august 1990
 66

ceea ce înseamnă ca la expirarea duratei de locaţiune pentru evicţiune, în

cazul când proprietarul refuză reînnoirea contractului. Beneficiarul
dreptului de bail se bucură aproape de toate prerogativele titularului unui
drept real si, în principal, dreptul de urmărire si de preferinţă.
Bail-ul comercial poate fi cedat unui alt comerciant. Această operaţiune
ridica poate fi foarte avantajoasa pentru cedent, care poate cere cu această
ocazie “pas de porte". Paradoxal, s-a ajuns la concluzia că este avantajos să
fie exploarat comerţul - un spaţiu închiriat pe baza contractului de băii,
decât să ai în proprietate imobilului respectiv. In situaţia în care
comerciantul are în proprietate imobilul, tic, imobilul în exploatare face
parte din patrimoniul (lato sensu) srciantului, si nu din fondul de
comerţ. Comerciantul poate totuşi să scindeze rimoniului său constituind o
societate imobiliară care va închiria spaţiul pentru exploatarea unui alt fond
de comerţ. Această soluţie poate fi avantajoasă din punct de vedere fiscal cât
si financiar. Aşadar, legea franceză (respectiv Decretul din 30 septembrie
1953) acordă o protecţie deosebită comercianţilor care, pe baza contractului
de băii, exploateaza comerţul într-un anumit spaţiu.

8. Registrele comerciale

Reglementarea registrelor comerciale prin Legea nr.31/1990, republicată

Separat de registrele de contabilitate, obligatorii pentru orice

comerciant, Legea nr. 31/1990, republicată, prevede în art.177, pentru
unele forme de societăţi, obligaţia tinerii unor registre comerciale.
Astfel, în cazul societăţilor pe acţiuni si în comandită pe acţiuni
administratorii sau cenzorii acestora au obligaţia să tină seama de
următoarele registre:
a) un registru al acţionarilor care să arate, după caz, numele şi prenumele,
codul numeric personal, denumirea, domiciliul sau sediul acţionarilor cu
acţiuni nominative, precum şi vărsămintele făcute în contul acţiunilor.
Evidenţa valorilor mobiliare emise de o societate deţinută public,
tranzacţionate pe o piaţă reglementată, va fi ţinută de o societate de registru
 67

autorizată de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, conform prevederilor

legii 297/200463
b) un registru al şedinţelor şi deliberărilor adunărilor generale;
c) un registru al şedinţelor şi deliberărilor consiliului de administraţie;
d) un registru al şedinţelor şi deliberărilor comitetului de direcţie;
e) un registru al deliberărilor şi constatărilor făcute de cenzori în
exercitarea mandatului lor;
f) un registru al obligaţiunilor, care să arate totalul obligaţiunilor emise şi
al celor rambursate, precum şi numele şi prenumele, denumirea, domiciliul
sau sediul titularilor, când ele sunt nominative. Evidenţa obligaţiunilor
emise în formă dematerializată şi tranzacţionate pe o piaţă organizată va fi
ţinută conform Legii nr. 297/2004).

Potrivit art. 178 din Legea nr. 31/1990, republicată, administratorii

sunt obligaţi să pună la dispoziţia acţionarilor registrele si în conformitate
cu dispoziţiile prevăzute la art. 177 alin.1 lit.a si să elibereze, la cerere, pe
cheltuiala acestora, extrase de pe ele. In urma modificării, în aceleaşi
condiţii trebuie să pună la dispoziţia deţinătorilor de obligaţiuni extrase din
registrul de obligaţiuni. Registrul acţionarilor si cel al obligaţiunilor se pot
tine manual sau în sistem computerizat. Potrivit actualelor reglementări, se
pot constitui societăţi comerciale de „registre independente private", care să
întocmească registrul acţionarilor sau al obligaţiunilor în sistem
computerizat si să efectueze înregistrările si alte operaţiuni legate de acest
registru. Tinerea registrului acţionarilor si/sau a registrului obligaţiunilor de
către o societate de registru independent autorizat este obligatorie în
cazurile prevăzute de lege. Legea nr. 31/1990, republicata, mai prevede
pentru administratorul sau administratorii societăţilor cu răspundere
limitată, obligaţia tinerii unui registru al asociaţilor (art. 198 alin.1), în care
se vor înscrie toate datele de identificare a asociaţilor, partea fiecăruia la
capitalul social, transferul pârtilor sociale si orice altă modificare referitoare
la acestea. Potrivit art. 198 alin. (2), administratorii răspund personal si
solidar pentru orice dauna pricinuită prin nerespectarea prevederilor la alin.

63
privind piaţa de capital, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 571 din 29 iunie 2004
 68

l. Legea nr. 31/1990, republicată, prevede pentru lichidatori obligaţia de a

tine un registru cu toate operaţiunile lichidării, în ordinea datei lor (art. 253
alin. 4 partea finală). Potrivit art. 261 alin.1, după efectuarea lichidării,
respectiv după aprobarea socotelilor si terminarea repartiţiei, registrele si
actele societăţii în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere
limitată, care nu vor fi necesare unuia dintre asociaţi se vor depune la
asociatul desemnat de majoritate. În societăţile pe acţiuni si în comandită
pe acţiuni, acestea vor fi depuse la registrul comerţului, unde orice parte
interesată va putea lua cunoştinţă de ele, cu autorizaţia instanţei.
Registrele tuturor societăţilor vor fi păstrate timp de 5 ani.

Reglementarea registrelor contabile prin Legea nr. 82/1991 - Legea

contabilităţii

Legea contabilităţii nr.82/1991, în capitolul III (art.20-26),

reglementează registrele de contabilitate, fără a fi abrogate dispoziţiile din
Codul Comercialreferitoare la acestea. Aşadar, în prezent, registrele de
contabilitate sunt reglementate, în paralel, de doua acte normative - Codul
Comercialsi Legea contabilităţii. Comparând textele din Codul Comercialsi
Legea contabilităţii, se poate observa că si Legea contabilităţii obliga pe
comerciant să întocmească trei registre, respectiv:
 registrul-jurnal;
 registrul-inventar;
 registrul cartea mare.
Aceste registre sunt, în principiu, obligatorii. Numai referitor la
registrul cartea mare există excepţii care îi vizează pe micii comercianţi.
Registrele contabile trebuie să fie ţinute în mod regulat, în aşa fel
încât ele să poată permite în orice moment identificarea si controlul
operaţiunilor comerciale efectuate. Legea contabilităţii (art. 25), ca si Codul
Comercial (art. 30) prevăd că „registrele se păstrează de către comercianţii -
persoane fizice timp de 10 ani". In caz de încetare a activităţii, registrele,
împreună cu documentele justificative care au stat la baza înregistrărilor, se
predau la arhivele statului. Dacă se utilizează sisteme moderne de
 69

prelucrare automată a datelor, există aceleaşi obligaţii de respectare a

normelor contabile privind stocarea, păstrarea si controlul datelor
înregistrate în contabilitate. Spre deosebire de reglementările din Codul
comercial, Legea contabilităţii prevede sancţiuni în cazul în care
comercianţii încalcă dispoziţiile legale referitoare la modul de tinere a
registrelor de contabilitate64. Aceste fapte sunt calificate de legiuitor ca fiind
contravenţii. In privinţa forţei probante a registrelor comerciale există două
reguli:
registrele regulat ţinute sau neregulat ţinute fac proba împotriva
comerciantului, fie că este persoană fizică, fie că este societate comercială;
registrele ţinute în mod corespunzător, cu respectarea dispoziţiilor legale,
pot fi folosite ca probă si în favoarea comerciantului.

Aceasta este regula pe baza căreia s-a ajuns la concluzia că o copie a

scrisorii menţionate în registrul copier poate fi utilizată ca probă în favoarea
comerciantului. In ipoteza existentei unor contradicţii între cele menţionate
în registrul copier, aceeaşi valoare probantă o au copiile scrisorilor trimise
de comerciant, copii păstrate la sediul comercial. Dacă destinatarul afirmă
că nu a primit scrisoarea, evident că expeditorul este obligat să dovedească
faptul expedierii prin postă. În ipoteza în care scrisoarea este pierdută sau
distrusă, riscul aparţine expeditorului care este proprietarul ei până în
momentul ajungerii la destinatar. Prezentarea registrelor în fata instanţei de
judecată, ca instrumente probatorii, este admisă în cazuri deosebite, căci
astfel, în comerţ, domină secretul operaţiunilor comerciale. In cazurile în
care se admite prezentarea registrelor, legea prevede procedura de înfăţişare
a registrelor în instanţă. Potrivit acestei proceduri, nu se poate cerceta
întreg conţinutul registrului, ci numai acela privitor la problemele in litigiu.
Înfăţişarea registrelor poate fi înlocuită prin prezentarea unui extras
din registru, făcut de partea care-1 foloseşte si legalizat de tribunal, sau prin
prezentarea unui raport de expertiză întocmit de un expert contabil, la
cererea instanţei de judecată. În aceste condiţii, se poate considera că
comunicarea registrelor are caracter excepţional. Acesta este motivul pentru
care legea nu o îngăduie decât în anumite cazuri, respectiv:
64
art.41, pct.2 din legea 82/1991
 70

- în materie succesorală, pentru a se determina masa succesorală de

împărţit si cotele ce revin moştenitorilor;
- în materia comunităţii de bunuri, se impune cunoaşterea situaţiei
contabile pentru a se determina valoarea bunurilor ce vor face obiectul unui
eventual partaj al bunurilor comune soţilor;
- în materia societăţilor comerciale, comunicarea registrelor este necesară
pentru stabilirea beneficiilor de impartit în cazul dizolvării si lichidării;
- în materia producerii falimentului, se cere comunicarea registrelor pe
consideraţiuni de ordine publică interesând deopotrivă pe creditori si
creditul, în general, de a se constitui masa pasivă (masa obligaţiilor) si de a
se asigură lichidarea întregului activ patrimonial;
- în materia asocierii în participaţiune se impune recunoaşterea dreptului
asociatului ,,ascuns", de a examina exactitatea înregistrărilor făcute de
asociatul care tine evidenta contabila, în vederea stabilirii participării sale la
beneficii si pierderi.

Societatea comercială, prin grija administratorilor, este obligată ca la

sfârşitul fiecărui exerciţiu financiar să întocmească bilanţul contabil, în
condiţiile impuse de Legea nr. 82/1991 - Legea contabilităţii si Legea
31/1990, republicată. După aprobarea de către adunarea generala a
asociaţilor, bilanţul si contul de profit si pierderi va fi depus de către
administratori la administraţia financiară. Bilanţul se publică în Monitorul
Oficial si se depune la oficiul registrului comerţului.

CAPITOLUL IV
SOCIETĂŢI COMERCIALE

1. Noţiune si clasificare
1.1. Noţiune si natură juridică
Societatea comercială poate fi privită din cel puţin două sensuri:
 71

ca o instituţie juridică în sine, considerată a fi un organism constituit de

regula pe baze asociative, cu scopul obţinerii unui anumit profit de către cei
care s-au asociat si în vederea realizării unei activităţi comerciale;
ca un contract, cu caracteristici proprii determinate de specificul scopului
pentru care s-a realizat acordul de voinţă.

Este de observat faptul că legislaţia română nu defineşte nicăieri, în

nici unul din sensuri, noţiunea de societate comercială. A fost meritul
doctrinei, care a încercat o asemenea definiţie plecând, de regulă, de la
dispoziţiile Codului civil care, în art. 1491, defineşte societatea civilă, în
sensul de contract de societate. De altfel, si în doctrina de specialitate
străină (de exemplu, în cea franceză) societăţile comerciale sunt definite
pornind de la noţiuni apropiate, reglementate însă de Codul civil.
Cele două sensuri în care trebuie privită societatea comercială explică
de altfel si natura sa juridică cu totul specifică, natură ce rezultă din
înţelegerea conceptelor de societate-contract si societate - instituţie.
Astfel, concepţia contractualistă, impusă de dezvoltarea teoriei
contractelor în secolul trecut, explică existenta societăţilor comerciale
pornind de la condiţiile de validitate impuse oricărui contract si de la
tehnicile contractualiste ce stabilesc raporturile în cadrul societăţilor
formate (de exemplu, administrarea societăţilor are la bază un contract de
mandat în baza căruia îşi desfăşoară activitatea administratorul).
Dezavantajele absolutizării unei asemenea teorii rezidă din aspectele
specifice care conturează o societate comercială, aspecte ce nu pot fi
explicate exclusiv prin mecanisme contractuale (de exemplu, o societate
comercială intră efectiv în circuitul comercial numai după înmatricularea sa
în registrul comerţului, respectiv în baza unei formalităţi administrative
încât simpla manifestare de voinţă a asociaţilor nu ar fi suficientă pentru a
activa însăşi societatea). Totodată, o asemenea conceptualizare nu ar putea
da nici o explicaţie existentei societăţilor de tip unipersonal (societăţile cu
răspundere limitată cu unic asociat, reglementate ca atare de Legea
română), deoarece acordul de voinţă, fundamental pentru orice contract,
lipseşte. Aşa se explică de ce s-a încercat definirea societăţii comerciale prin
prisma constituţională, pornind de la faptul că instituţia juridica reprezintă
 72

un ansamblu de reguli care organizează într-o manieră imperativă si

durabila un grup de persoane având un scop bine determinat.

1.2. Evoluţie istorică

Societatea comercială, entitate de natură contractuala, bazata pe
asocierea liberă a membrilor ei, are o istorie de mii de ani.
Codul lui Hamurabi reglementa activitatea comercială în mai multe
dispoziţii referitoare la contractul de locaţiune, de comision, precum si cel
de împrumut65. În dreptul roman66, societăţile erau de mai multe feluri:
societăţii în cadrul cărora se puneau în comun toate bunurile prezente si
viitoare (societas omnium bonorum);
societăţii în cadrul cărora se punea în comun un singur lucru (societas
unius rei);
societăţii în cadrul cărora se puneau în comun veniturile (societas
quaestus);
societăţi cu un singur fel de afaceri (societas alianius negationis), ca de pildă
societatea publicanilor (societas publicanomm), care avea drept obiect
arendarea impozitelor statului.

Societatea comercială, cu principiile ei atribuite, apare în evul mediu,

în republicile italiene Florenţa, Genova si Veneţia comerţul maritim si
terestru a cunoscut o puternică înflorire la începutul secolului al XII - lea.
Dezvoltarea comunităţilor urbane a condus la apariţia unor corporaţii
ale negustorilor, conduse de ,,consuli", cu atribuţii judecătoreşti si apărători
ai comerţului si corporaţiei. Meritul deosebit al sistemului corporaţiilor a
constat tocmai în faptul că el a determinat organizarea unei reglementări
unitare a regulilor referitoare la comerţ. Odată cu extinderea schimburilor
comerciale ce au urmat cruciadelor, a apărut societatea în comandita.
Ea a fost reglementată pentru prima oara în Ordonanţa lui Ludovic al
XlV-lea, privind comerţul terestru din 1673. Marile cuceriri coloniale din
secolele XVI si XVII au solicitat importante capitaluri, care au fost obţinute
în Olanda, Franţa, Anglia, prin înfiinţarea societăţilor anonime pe acţiuni.

65
Vladimir Hanga – Mari legiutori ai lumii, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1977, pag.31
66
Constantin Tomulescu – Drept privat roman, Tipografia Universitatii Bucuresti, 1972, pag.83
 73

Compania Olandeză a Indiilor Orientale (înfiinţată în 1602), Compania

Olandeză a Indiilor Occidentale, Compania Noii Frânte, Societatea Franceză
a Indiilor Orientale, Compania India de Est si Compania Mărilor Sudului,
celebre în epocă, au jucat un rol important în procesul de colonizare.
Printr-o lege din 1892, în Germania s-a introdus o nouă formă de
societate care s-a extins rapid: societatea cu răspundere limitată.
A fost luată si reglementată în Franţa în 1925 si apoi în alte tari.
Referindu-ne la perioada modernă, este de semnalat faptul că prima
reglementare sistematică si cuprinzătoare a societăţilor comerciale o
reprezintă Codul Comercialfrancez din 1807. O formă de societate
cunoscută sub numele de „societe generale", este consacrată sub denumirea
de societate în nume colectiv, în baza contractului „de command", se
reglementează societatea în comandită. Preluând principiile care
reglementau marile companii coloniale, a fost reglementată si societatea
anonimă, cu cele două forme ale sale: societatea pe acţiuni si societatea în
comandită pe acţiuni. In ce priveşte reglementarea societăţilor comerciale în
tara noastră, este de remarcat că primele dispoziţii referitoare la activitatea
comercială au fost cuprinse în Codul Calimachi al Moldovei si Codul
Caragea al Munteniei, ambele în anul 1817. Regulamentele organice de la
1821 au creat „judecători de comerciu", la Bucureşti, precum si un tribunal
de comerţ la Galaţi. In art. 241 al Regulamentului din Muntenia se prevedea
ca „în principatul Valahiei pricinile de cornerciu se vor judeca după condica
de comerciu a Franţei, care se va traduce în limba românească, luându-se
dintr-însa toate câte se vor potrivi cu starea tării". Tradus în româneşte,
Codul Comercial francez avea să devină, în anul 1840, cel dintâi cod
comercial al Munteniei, iar din 1863 a fost extins si în Moldova.
Societăţile comerciale capătă o reglementare amplă, distinctă de cea a
societăţilor civile prevăzute de Codul civil, prin Codul Comercialde la 1887,
în vigoare, cu modificările survenite ulterior, si astăzi. Legiuitorul nostru s-a
inspirat, în cea mai mare parte, după Codul de comerţ italian din 1882,
considerat cel mai modem act al acelor timpuri.

1.3. Delimitarea societăţilor comerciale de alte persoane juridice

 74

Delimitarea societăţilor comerciale de asociaţii si fundaţii non- profit

Conform art. l alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, societăţile
comerciale sunt persoane juridice, iar în măsura în care se constituie pe
teritoriul României, sunt persoane juridice de naţionalitate română.
Fie că ne raliem teoriei ficţiunii, fie celei a realităţii, persoana juridică
reprezintă un subiect colectiv de drept, care, în măsura în care îndeplineşte
condiţiile impuse de lege, este titular de drepturi si obligaţii.
Societăţile comerciale sunt persoane juridice de drept privat, care,
spre deosebire de alte persoane juridice constituite pe baze asociative
(asociaţii si fundaţii), au un scop lucrativ.
Este de remarcat faptul că prin Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 67,
deşi asociaţiile si fundaţiile sunt definite în chiar cuprinsul art. l alin. (2) din
lege ca fiind persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial, conform
art.48 din Ordonanţa, ele pot desfăşura orice activităţi economice directe,
dacă acestea au caracter accesoriu si sunt în strânsă legătură cu scopul
principal al persoanei juridice. Astfel, aceasta categorie de persoane juridice
se deosebeşte fundamental de societăţile comerciale, al căror scop principal
si nu accesoriu este obţinerea de profit, acest scop nefiind nicicum
condiţionat sau derivat dintr-o alta cauză ce ar fi dus la constituirea
persoanei juridice. De asemenea, reglementarea nouă cu privire la asociaţii
si fundaţii (reglementare care abrogă dispoziţiile în materie cuprinse în
Legea nr. 21/192468), stabileşte si dreptul în favoarea asociaţiilor si
fundaţiilor de a înfiinţa societăţi comerciale, dividendele astfel obţinute fiind
obligatoriu de folosit, fie ca reinvestitie în cadrul acelei societăţi, fie pentru
realizarea scopului principal al fundaţiei sau asociaţiei.
In cadrul celorlalte persoane juridice, societăţile comerciale prezintă
un specific cu totul deosebit, conferit de faptul ca persoanele care se
asociază în vederea constituirii societăţii consimt să pună în comun anumite
bunuri pentru efectuarea de acte de comerţ.

Delimitarea societăţilor comerciale de societăţile civile

67
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 39 din 31 ianuarie 2000
68
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 27 din 6 februarie 1924, in prezent abrogata de
O.G.26/2000
 75

Spre deosebire de societăţile comerciale, societăţile civile nu au

calitatea de persoane juridice. Astfel, societatea civilă rămâne doar cu o
natură juridică contractuală, ea reprezentând, conform art. 1491 din Codul
civil, contractul prin care două sau mai multe persoane îşi manifestă
acordul de voinţa, punând în comun anumite bunuri sau industrie (muncă),
cu scopul de a împărţi foloasele ce ar rezulta din exploatarea acelor bunuri.
Elementul de fond care separă cele două categorii de societăţi în civile
si comerciale este obiectul societăţii. Astfel, în măsura în care în obiectul
contractului de societate sunt incluse activităţi care, conform art. 3 din
Codul comercial, sunt considerate a fi fapte obiective de comerţ, acea
societate este civilă chiar daca ea a fost constituita cu respectarea
formalităţilor impuse de Legea nr. 31/1990 (este, de exemplu, cazul
societăţilor constituite în vederea cumpărării si vânzării bunurilor
imobiliare, având în vedere faptul că în conformitate cu dispoziţiile art. 3
pct. l si 2 Cod Comercial coroborate cu dispoziţiile art. 5 Cod Comercial, pe
cale de interpretare, astfel de operaţiuni au întotdeauna natura juridica a
unor acte civile). Ceea ce apropie însă o societate civilă de una comercială,
este tocmai elementul care declanşează crearea lor, respectiv realizarea
acordului de voinţă între mai multe persoane, care urmăresc obţinerea unor
beneficii, în urma punerii în comun a unor bunuri. Se poate considera astfel
că, din prisma contractuală:
pe de o parte, ambele societăţi sunt rezultatul unui contract, ce, în
principiu, impune aceleaşi condiţii generale de validitate;
pe de alta parte, si într-un caz si în celălalt, asociaţii urmăresc un scop
lucrativ.
Este de observat faptul că, în legislaţia unor alte state europene,
modificări legislative au impus o apropiere între regimul juridic aplicabil
societăţilor civile si cel aplicabil societăţilor comerciale (în special a
societăţilor în nume colectiv). Astfel de exemplu, se recunoaşte si pentru
cazul societăţilor civile intervenţia procedurii falimentului si a lichidării
judiciare în cazul încetării plăţilor, deosebirea constând în competenta
instanţelor care intervin în asemenea situaţii (respectiv, tribunalele
comerciale, pentru cazul societăţilor comerciale, si tribunalele de drept
comun, pentru cazul societăţilor civile). La ora actuală, criteriul modern
 76

pentru delimitarea unei societăţii comerciale de o societate civilă este un

criteriu formal opus celui tradiţional, de ordin obiectiv, ce are în vedere
obiectivul activităţii societăţii. Astfel, conform acestui criteriu formal o
societate este comercială în măsura în care este constituită într-una din
formele recunoscute de lege pentru societăţile comerciale (societate în nume
colectiv, în comandită simplă, pe acţiuni, în comandită pe acţiuni, sau cu
răspundere limitata).

1.4. Clasificarea societăţilor comerciale

O primă clasificare a societăţilor comerciale a fost realizată prin
intermediul Legii nr.15/199069, Legea privind transformarea fostelor unităţi
socialiste de stat în societăţii comerciale si regii autonome.
Având în vedere momentul în care a fost adoptată această lege, ea a
încercat să facă o delimitare a societăţilor comerciale ţinând cont de
titularul de capital. Astfel, conform Legii nr. 15/1990, societăţile comerciale
puteau fi:
societăţi cu capital integral de stat;
societăţi cu capital mixt (de stat si privat);
societăţi cu capital integral privat.
In ceea ce priveşte situaţia societăţilor comerciale cu capital integral
de stat (societăţi care la momentul adoptării legii reprezentau majoritatea),
acestea nu aveau calitatea de persoane juridice de drept public.
Patrimoniul societăţii aparţinea societăţii (aceasta având calitatea de
proprietar), statul nefiind decât unic acţionar, titular al capitalului societăţii.
O asemenea soluţie, de altfel, este pe deplin îndreptăţită, având în
vedere că însăşi legea, în cuprinsul art. 20, stabileşte modul în care, în
urma unei evaluări a patrimoniului, acesta va trece în proprietatea societăţii
comerciale. După adoptarea Legii nr. 31/1990 s-a revenit la clasificarea
societăţilor comerciale după natura lor, în societăţi de capitaluri si societăţi
de persoane, având în vedere enumerarea formelor de societate în cuprinsul
legii. Alături de societăţile de persoane si cele de capital, ca societate de
graniţă - care împrumută atât trăsături specifice societăţilor de persoane,
cât si de la cele de capital - s-a constituit societatea cu răspundere limitată,
69
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 98 din 8 august 1990
 77

societate care, în special în actuala conjunctura social - economică din

România, reprezintă forma cel mai des uzitată.
Alte criterii de clasificare a societatilor comercial :
In functie de raspunderea asociatilor
- societăţi în care asociaţii au răspundere limitată;
- societăţi în care asociaţii au răspundere nelimitată.
În funcţie de structura capitalului social:
- societăţi comerciale cu capital social împărţit în acţiuni;
- societăţi comerciale cu capital social împărţit în părţi de interese.
In funcţie de titluri de valoare:
- societăţi comerciale care emit titluri de valoare;
- societăţi comerciale care nu pot emite astfel de titluri.
Este de observat însă ca toate aceste clasificări, în realitate sunt
circumscrise împărţirii societăţilor comerciale în societăţi de persoane si
societăţi de capital, cu luarea în considerare a elementelor specifice
societăţii cu răspundere limitată. Astfel, de exemplu, în ceea ce priveşte
răspunderea asociaţilor, aceasta este nelimitată în cazul societăţilor de
persoane si limitată la aportul la capitalul social în cazul societăţilor de
capital. Societăţile cu răspundere limitată, după cum le indică si numele, au
împrumutat această trăsătură de la societăţile de capital, asociaţii în cadrul
lor având o răspundere limitată. La fel, societăţile de capital presupun un
capital social împărţit în părţi de interese, în cazul societăţilor cu
răspundere limitată, capitalul social este împărţit în părţi sociale, acestea
reprezentând o formă specifică a pârtilor de interese.
Societăţile comerciale pot fi clasificate si având in vedere modul lor de
reglementare. Din acest punct de vedere, există:
societăţi comerciale reglementate de Legea generală (legea nr. 31/l990,
republicată);
societăţi comerciale reglementate de legi speciale:
- societăţi bancare, reglementate de Legea nr.58/199870;
70
privind activitatea bancară, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 78 din 24 ianuarie
2005.Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 443/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 1.035 din 9 noiembrie 2004, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 58/1998 a fost publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 23 martie 1998 şi a mai fost modificată prin: Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 24/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 31 martie
1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 246/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
304 din 9 mai 2002; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56/2000, publicată în Monitorul Oficial al
 78

- societăţi agricole, reglementate de Legea nr.36/199171;

- societăţi de asigurări, reglementate prin Legea nr.32/2000 72.
Prin Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr.30/1997 s-a modificat
fundamental însăşi existenta regiilor autonome, astfel cum acestea erau
reglementate de Legea nr.15/1990. In aceste condiţii, o parte din aceste regii
s-au desfiinţat, o altă parte s-a transformat si, în sfârşit, cele considerate a
funcţiona în domenii esenţiale ce privesc interesele statului au continuat să
existe în forma iniţială, în ce priveşte cazul regiilor autonome transformate,
acestea s-au reorganizat sub forma unor societăţi naţionale sau companii
naţionale, care însă s-au constituit si sunt considerate a fi societăţi
comerciale, potrivit Legii nr.15/1990. De altfel, asemenea societăţi cu un
anumit specific se regăsesc si în reglementările altor state.

2. Formele societăţii comerciale

2.1. Societăţile de persoane
Noţiuni generale
În societatea de persoane, ceea ce interesează e calitatea asociaţilor, si
nu capitalul aportat de aceştia în societate. La baza înfiinţării unei societăţi
de persoane există încrederea între asociaţi, fapt ce determină ca relaţia care
duce la constituirea unei societăţi de persoane să fie „intuitu personae".
Sunt societăţi de persoane:
 societăţile în nume colectiv;

României, Partea I, nr. 227 din 23 mai 2000, aprobată prin Legea nr. 437/2001, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 404 din 20 iulie 2001; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 137/2001, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 24 octombrie 2001, aprobată cu modificări prin Legea nr.
357/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 25 iunie 2002; Legea nr. 485/2003,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 10 decembrie 2003; Legea nr. 116/2004 privind
aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 29/2004 pentru reglementarea unor măsuri financiare, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 22 aprilie 2004; Legea nr. 278/2004 pentru aprobarea
Ordonanţei Guvernului nr. 10/2004 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului instituţiilor de
credit, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 30 iunie 2004.
71
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 97 din 6 mai 1991
72
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 148 din 10 aprilie 2000. A mai fost modificata prin :
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2000, aprobată prin Legea nr. 300/2001;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2001, aprobată prin Legea nr. 509/2001;
- Ordonanţa Guvernului nr. 7/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 493/2002;
- Legea nr. 414/2002;
- Legea nr. 493/2002;
- Legea nr. 76/2003;
- Legea nr. 403/2004.
 79

 societăţile în comandita simplă.

Societatea în nume colectiv si în comandită simplă se constituie prin
contract de societate (art. 5 pct. l din Legea nr. 31/1990, republicată).

Trăsăturile societăţilor în nume colectiv

 Asociaţii
Societăţile de persoane în general sunt societăţi cu număr mic de
asociaţi (minimum 2 asociaţi) si sunt considerate în doctrină „societăţi
închise". Au caracter închis datorită relaţiei „intuitu personae",
constituindu-se de regulă în familie, sau între persoane ale căror relaţii se
bazează pe încredere, în acelaşi timp, caracterul „închis" al societăţilor este
demonstrat si prin faptul că un asociat nu poate fi înlocuit cu o altă
persoană prin cesionarea tuturor părţilor sociale de care dispune, decât
daca toţi ceilalţi asociaţi sunt de acord.

 Capitalul social
In societăţile de persoane legea nu prevede un minimum de capital
social, dar firesc acesta trebuie să existe chiar din momentul constituirii
societăţii, pentru ca altfel nu ar putea dobândi personalitate juridica.
Orice persoană juridică trebuie sa aibă un patrimoniu.
 Aporturile la capitalul social
In societăţile de persoane se admite a se aporta orice fel de bunuri:
numerar, în natură (bunuri corporale sau incorporale) si creanţe.
Cu privire la aportul în muncă sau în industrie, deşi este admis în
societăţile de persoane, acesta nu reprezintă un aport la capitalul social.

 Părţile sociale
Capitalul social este divizat în părţi sociale, numite în doctrină „părţi
de interese", de valoare egală, care nu sunt reprezentate prin titluri
negociabile si, în principiu, sunt netransmisibile. Cesiunea pârtilor sociale
sau transmiterea lor în caz de deces al unui asociat operează numai dacă în
 80

actul constitutiv al societăţii s-a prevăzut în mod expres continuitatea

activităţii cu moştenitorii celui decedat.

 Răspunderea asociaţilor
Răspunderea asociaţilor este solidară si nelimitată.
Răspunderea este solidară, în sensul că dacă patrimoniul social nu
este suficient pentru plata datoriilor societăţii, creditorii pot urmări pe
oricare dintre asociaţi pentru acoperirea creanţelor. Asociatul care a plătit
va avea acţiune în regres (recurs) împotriva celorlalţi coasociaţi debitori,
fiecare urmând să răspundă în funcţie de modul cum au convenit să
participe la beneficii si pierderi, în lipsa unei asemenea prevederi
contractuale, asociaţii vor răspunde proporţional cu cota de participare la
capitalul social. Aşadar, solidaritatea asociaţilor există numai în raport cu
creditorii societăţii, în schimb, între asociaţi obligaţiile sunt divizibile, în
funcţie de modul de participare la beneficii si pierderi al fiecărui asociat.
Răspunderea este nelimitată, în sensul că fiecare asociat răspunde
pentru datoriile societăţii, inclusiv cu bunurile proprii, aşa încât, în
momentul constituirii societăţii, asociaţii trebuie să declare „averea proprie",
deci bunurile mobile si imobile pe care le au în patrimoniul propriu.
Deşi asociaţii răspund nelimitat, totuşi aceştia pot invoca un beneficiu
de disciitiune. Potrivit acestui drept, asociaţii acţionaţi de către creditori pot
solicita acestora să urmărească în primul rând, societatea pentru acoperirea
creanţelor, si, numai dacă aceasta nu plăteşte, să fie urmărite bunurile
fiecărui asociat (art. 3 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată).

 Conducerea, administrarea si controlul

Conducerea societăţilor de persoane revine adunării generale a
asociaţilor. Hotărârile în adunările generale se adoptă, de regulă, cu
unanimitate de vot. Administrarea si reprezentarea societăţilor în relaţiile cu
terţii se face de către unul sau doi administratori (garanţi) care, de regulă,
sunt asociaţi, dar pot fi si terţe persoane. Controlul activităţii economico-
financiare se realizează, de regulă, de către asociaţi, aceştia având
posibilitatea să desemneze unul sau mai mulţi cenzori.
 81

 Dizolvarea
Dizolvarea societăţilor de persoane se produce pentru cauze generale,
comune tuturor formelor de societăţi comerciale, dar si pentru unele cauze
specifice, respectiv: moartea, incapacitatea, falimentul, retragerea sau
excluderea unui asociat, în condiţiile prevăzute de art. 227 din Legea
31/1990, republicată. Cu privire la cauzele specifice de dizolvare se impune
o precizare legată de falimentul unui asociat. Datorită existentei acestei
cauze s-a pus problema dacă asociaţii în societăţile de persoane dobândesc
calitatea de comerciant. În doctrina de specialitate 73, opinia majoritară este
aceea că asociaţii nu devin comercianţi prin participarea la o societate
calificată „depersoane" si că legiuitorul a avut în vedere situaţia când un
asociat este chiar o societate comercială aflată în stare de faliment.

Trăsăturile societăţii în comandită simplă

In general, trăsăturile analizate pentru societăţile în nume colectiv se
regăsesc si în cazul societăţilor în comandită simplă. Cu toate acestea există
insa unele diferenţieri datorită particularităţilor societăţii în comandită
simplă. Societatea în comandită simplă presupune doua categorii de
asociaţi:
- asociaţi comanditaţi;
- asociaţi comanditari.
Asociaţii comanditari sunt cei care au puterea de comandă a
societăţii, care finanţează societatea, fără a participa în mod direct la
conducerea si administrarea patrimoniului acesteia. Asociaţii comanditaţi
lucrează sub comanda comanditarilor, ei fiind aceia care administrează
efectiv societatea. Asociaţii comanditari răspund numai în limita aportului
la capitalul social, pe câtă vreme asociaţii comanditaţi răspund în mod
solitar si nelimitat, ca si asociaţii in societatea în nume colectiv.
În cazul acestei societăţi, situaţia asociaţilor comanditaţi e
asemănătoare cu cea a asociaţilor din societăţile în nume colectiv.
Societatea este legal constituită dacă în denumirea sa cuprinde
numele a cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi.

73
Smaranda Angheni, op.cit., pag.114
 82

Societatea în comandită simplă îşi încetează existenta în cazul

decesului, dispariţiei, punerii sub interdicţie a unui asociat, dacă în
contract nu există o clauză de continuare a societăţii cu moştenitorii.
La fel ca si în cazul societăţilor în nume colectiv, excluderea sau
retragerea asociaţilor comanditaţi este cauza de dizolvare a societăţii.
În ambele cazuri nu se admite societatea de tip unipersonal.
O societate în nume colectiv este valabil constituită dacă are cel puţin
doi asociaţi, în timp ce o societate în comandită simplă e valabil constituita
dacă are cel puţin un asociat comanditar si un asociat comanditat.
Avantajele si dezavantajele societăţilor de persoane
Avantaje :
- asociaţii pot aporta la capitalul social, bunuri si creanţe;
- pentru constituirea societăţii, legea nu prevede un minim de capital social;
- controlul activităţii societăţii se face de asociaţi, nefiind nevoie de cenzori.
Dezavantaje:
- răspunderea asociaţilor este solidară si nelimitata;
- părţile sociale nu pot fi negociate;
- în principiu, părţile sociale nu se pot transmite nici măcar moştenitorilor,
cu excepţia cazului când s-a prevăzut în actul constitutiv acest lucru;
- sunt societăţi închise, terţele persoane neavând posibilitatea de a dobândi
calitatea de asociaţi, decât în cazurile prevăzute în actul constitutiv.

2.2. Societăţile de capital

Societăţile de capital presupun ca element de esenţă capitalul aportat
de către asociaţii-acţionari, capitalul având mai multă relevantă decât
calităţile asociaţilor. Sunt societăţi de capital:
• societăţile pe acţiuni;
• societăţile în comandită simplă pe acţiuni.

Societăţile pe acţiuni
Constituire
Societăţile pe acţiuni se constituie în baza unui act constitutiv, ce
trebuie să cuprindă obligatoriu atât elemente specifice ale contractului de
societate, cât si cele ale statutului de funcţionare. Specific societăţilor pe
 83

acţiuni este faptul că ele se pot constitui atât prin subscripţie instantanee,
la fel ca oricare altă societate comercială, membrii fondatori aportând la
capital sumele subscrise, cât si prin subscripţie publică, în baza unui
prospect de emisiune.

Acţionarii
Societăţile pe acţiuni sunt societăţi mari, ce presupun un număr mare
de acţionari la constituire. Ele au existentă valabilă în măsura în care există
minim 5 acţionari.

Capitalul social
Capitalul social obligatoriu la constituire este stabilit, prin lege, minim
25 milioane lei. Capitalul social se poate constitui numai în bani si în
natură. Este posibil să nu fie vărsat întreg capitalul la constituire.
Legea impune ca la constituire să fie vărsat minim 30% din aportul
fiecărui acţionar la capitalul social subscris, urmând ca diferenţa să fie
achitată în termen de 12 luni (în cazul constituirii societăţii pe acţiuni prin
subscripţie simultană).

Acţiunile
Capitalul social este împărţit în acţiuni, reprezentate prin titluri
negociabile si transmisibile atât pe pieţe financiare organizate (cum sunt
bursele de valori), cât si pe pieţe neorganizate, mai cu seamă când acţiunile
nu sunt cotate la bursa. Acţiunile sunt transmisibile atât prin acte juridice
„inter vivos" (vânzare, donaţie), cât si prin acte juridice (morţis cauza)
(testament). In principal, acţiunile sunt nominative (atunci când în
conţinutul lor este înscris titularul dreptului) sau la purtător (simpla
deţinere a acestora valorând titlu de proprietate). O societate de capital
poate emite ca titluri de valoare atât acţiuni, cât si obligaţiuni.

Răspunderea acţionarilor
Răspunderea acţionarilor pentru datoriile societăţii este limitată la
valoarea acţiunilor pe care le deţine fiecare.
 84

Conducerea, administrarea si controlul

Conducerea societăţii se face pe principiul majorităţii voturilor
acţionarilor, si nu al unanimităţii. Organul de conducere este adunarea
generală a acţionarilor, care poate fi ordinară si extraordinară.
Administrarea societăţii se realizează, de regulă, de către un consiliu
de administraţie si, eventual, un comitet de direcţie. Este posibil ca
administrarea societăţii să poată fi efectuată si numai de un singur
administrator (conform art. 137 alin.1 din Legea nr. 31/1991, republicată).
Controlul activităţii societăţii se realizează, în mod obligatoriu, de o
comisie de cenzori formată din minimum 3 cenzori si tot atâţia supleanţi,
dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare. In toate
cazurile, numărul cenzorilor trebuie să fie impar (conform art. 159 alin.1 din
Legea nr. 31/1990, republicată).

Dizolvarea
Dizolvarea societăţilor de capital se produce pentru cauze generale,
comune tuturor societăţilor comerciale, dar si pentru cauze speciale, în
situaţia în care nu mai sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege la
constituire, respectiv:
- dacă numărul minim de acţionari a scăzut sub limita prevăzută de lege;
- dacă limita minimă a capitalului social s-a redus si nu s-a dispus
completarea lui în termenul prevăzut de lege.
Societăţile în comandită pe acţiuni
Societatea în comandită pe acţiuni este reglementată de dispoziţiile
referitoare la societăţile pe acţiuni. Societăţile în comandită pe acţiuni
presupun împărţirea acţionarilor în doua categorii : comanditari si
comanditaţi. Comanditaţi au răspundere solidară si nelimitată pentru
debitele societăţii, în timp ce comanditarii au o răspundere limitată doar la
aportul lor la capitalul social. Administrarea societăţii este încredinţată
unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi. În societatea în comandită pe
acţiuni, administratorii vor putea fi revocaţi de adunarea generală a
acţionarilor, printr-o hotărâre luată cu majoritatea stabilită pentru
adunările extraordinare. Asociaţii comanditaţi, care sunt administratori, nu
pot lua parte la deliberările adunărilor generale pentru alegerea cenzorilor,
 85

chiar dacă posedă acţiuni ale societăţii. In rest, toate celelalte trăsături
specifice societăţilor pe acţiuni se regăsesc si în cazul societăţilor în
comandită pe acţiuni.

Avantaje si dezavantaje societăţile de capital prezintă următoarele avantaje

principale:
- răspunderea acţionarilor este limitată la valoarea acţiunilor subscrise;
- acţiunile sunt titluri negociabile si transmisibile.
Societăţile de capital prezintă următoarele dezavantaje principale:
- existenta unui număr minim de acţionari, respectiv cinci;
- existenta unui capital social minim prevăzut de lege.

Societatea cu răspundere limitată

Particularităţi
Societatea cu răspundere limitata este o formă intermediara de
societate comercială între societăţile de persoane si societăţile de capitaluri.
Este forma intermediara deoarece, în unele privinţe, se aseamănă cu
societăţile de persoane, iar sub alte aspecte cu cele de capitaluri prezentând
însă si particularităţi proprii care îi justifică autonomia.
Societatea cu răspundere limitată este o formă de societate comercială
apărută mai târziu în activitatea comercială. Prima oara a fost reglementată
în anul 1892 în Germania, fiind preluată în 1925 in Franţa, iar în România
si-a găsit consacrarea abia prin Legea nr. 31/1990, republicată.
Aceasta formă de societate a fost iniţiată din nevoia de a satisface
anumite cerinţe ale activităţii comerciale. Intr-adevăr, societăţile de
persoane (în special societatea în nume colectiv) asigurau condiţiile pentru
folosirea capitalurilor mici, iar societăţile de capitaluri (mai ales societatea
pe acţiuni) erau adecvate utilizării capitalurilor mari, destinate unor afaceri
de mare anvergură. Era nevoie de o formă de societate care să fie adaptată
exigentelor fructificării capitalurilor mijlocii. Acest lucru s-a realizat prin
introducerea societăţii cu răspundere limitată, ca formă mixta, care
împrumută anumite caractere atât de la societăţile de persoane, cât si de la
societăţile de capitaluri.
 86

Trăsăturile societăţii cu răspundere limitată

Constituire
Societatea cu răspundere limitată poate fi definită ca o societate
constituită, pe baza deplinei încrederi, de două sau mai multe persoane care
pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială,
în vederea împărţirii beneficiilor, si care răspund pentru obligaţiile sociale în
limita aportului lor. Societatea cu răspundere limitată se constituie în baza
unui act constitutiv care cuprinde elemente specifice contractului de
societate, dar si cele specifice statutului de funcţionare.
In văzul societăţilor cu unic asociat, actul constitutiv va presupune,
evident, numai statutul de funcţionare.

Asociaţi
Societatea cu răspundere limitată se bazează pe încrederea asociaţilor
ca si în cazul societăţii în nume colectiv. Datorită acestui fapt, numărul
asociaţilor este limitat, iar părţile sociale nu sunt liber cesibile.
Societatea cu răspundere limitată este o structura juridică destinata
unui număr mic de asociaţi, legea impunând ca numărul de asociaţi sa nu
fie mai mare de 50.

Capitalul social
In cazul societăţilor cu răspundere limitată, legea stabileşte un capital
minim pentru constituire, respectiv 2 milioane lei.
Capitalul social se constituie din aporturile aduse de asociaţi la
constituire, aporturi care pot consta în bani sau în natură, legea
neadmiţând în cazul societăţilor cu răspundere limitată si aportul de
creanţe, conform art. 16 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată.

Părţile sociale
Capitalul social, în cazul societăţilor cu răspundere limitata este
împărţit în parti sociale, considerate a fi titluri de valoare nenegociabile, care
nu sunt liber transmisibile, operând, în cazul cesiunii acestora, reguli
specifice stabilite de art.202 din Legea nr. 31/1990, republicată.
 87

Conducerea, administrarea si controlul

Conducerea societăţilor cu răspundere limitată este asigurată de
adunarea generală a asociaţilor, aceasta având atribuţii esenţiale cu privire
la funcţionarea societăţii. In adunarea generală, hotărârile se adoptă de
regulă la majoritatea absolută de voturi, în afara cazurilor expres prevăzute
de lege când se cere o majoritate calificată. Adunarea generală a acţionarilor
este organul societăţii care formează voinţa socială, ceea ce înseamnă că
actul juridic de tip contractual pe care îl reprezintă hotărârea adunării
generale a acţionarilor de a numi administratorul şi care încorporează voinţa
socială, unit cu acceptarea de către administrator a funcţiei încredinţate, se
încadrează în tiparul mandatului comercial. Conţinutul mandatului dat
administratorului nu este exclusiv contractual, reglementarea acestui
conţinut fiind completată de dispoziţiile legale referitoare la obligaţiile
imperative stabilite în sarcina administratorului, precum şi la limita
mandatului acestuia. Revocabilitatea mandatului administratorului este de
esenţa acestuia. Şi în cazul revocării abuzive măsura este definitivă,
caracterul esenţialmente revocabil al mandatului menţinându-se, fiindcă
încrederea care stă la baza mandatului nu poate fi impusă de vreme ce
funcţia de administrator are un caracter "intuitu personae".
Este inadmisibilă acordarea daunelor morale administratorului revocat în
condiţiile în care acesta nu a dovedit că a suferit un prejudiciu constând în
imaginea negativă74.

Administrarea societăţii se realizează prin intermediul unuia sau mai

multor administratori, numiţi prin actul constitutiv sau aleşi de adunarea
generala din rândul asociaţilor sau ca persoane din afara societăţii.
Controlul este asigurat fie prin intermediul cenzorilor (numirea acestora
fiind obligatorie în cazul în care numărul asociaţilor este mai mare de 15,
conform art.199 alin.3 din Legea nr. 31/1990, republicată), fie direct de
către asociaţii care nu au si calitatea de administrator.

74
DECIZIE COMERCIALĂ Nr. 1898 din 11 decembrie 2003, CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - Secţia a
V-a comercială
 88

Răspundere
După cum rezultă si din denumire, în societatea cu răspundere
limitata, răspunderea asociaţilor este limitată. La fel ca si în cazul societăţii
pe acţiuni, aceştia răspund pentru obligaţiile sociale numai în limita
aportului lor.

Dizolvare
Societatea cu răspundere limitata se dizolvă atât pentru cauze
generale, comune tuturor societăţilor comerciale, cât si pentru cauze
specifice, multe dintre acestea regăsindu-se însă si în cazul societăţilor de
persoane: moartea, incapacitatea, interdicţia, retragerea, excluderea unui
asociat, dacă nu există în actul constitutiv clauza de continuare a activităţii
cu moştenitorii celui decedat sau dacă, rămânând un singur asociat, nu se
hotărăşte transformarea societăţii în societate cu răspundere limitată cu
unic asociat.

Societatea cu unic asociat

Legea română recunoaşte si societăţile unipersonale, sub forma
societăţilor cu răspundere limitată cu un singur asociat, situaţie care poate
fi calificată ca o ficţiune juridică recunoscută si răspândită în practica
societăţilor comerciale. Asociatul unic poate fi atât persoană fizică, cât si
persoană juridică. O persoană, fizică sau juridică, nu poate fi asociat unic
decât într-o singură societate cu răspundere limitată. In practică, se
procedează la întocmirea unei declaraţii, de regulă, în formă autentică, prin
care asociatul unic arată ca nu mai are o altă societate cu răspundere
limitată în care sa fie asociat unic. Asociatul unic este cel care exercită
atribuţiile adunării generale existentă în cazul societăţilor cu mai mulţi
asociaţi. Asociatul unic poate fi administratorul societăţii.
De asemenea, pentru a beneficia de drepturi de asigurări sociale de
stat, el poate încheia un contract de asigurare cu direcţia teritorială de
muncă si protecţie socială, urmând să verse contribuţiile datorate statului
în baza acestui contract.
 89

Avantajele si dezavantajele S.R.L -ului

Societăţile cu răspundere limitată prezintă următoarele avantaje
principale:
- asociaţii răspund numai în limita aportului adus la capitalul social al
societdezavantajeăţii;
- controlul activităţii poate fi realizat chiar de către asociaţi, cu excepţia
cazului când trebuie desemnat cel puţin un cenzor (dacă numărul
asociaţilor este mai mare de 15);
- asociatul se poate retrage din societate în condiţiile prevăzute în actul
constitutiv si în Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, republicată;
- pentru finanţarea si dezvoltarea societăţii, societatea comercială cu
răspundere limitată poate apela la noi aporturi de capital aduse de o
persoana din afara societăţii, care este interesată ca astfel să se asocieze.
In consecinţa, capitalul social al societăţii se va majora, iar terţa
persoana va dobândi calitatea de asociat.
Societăţile cu răspundere limitată prezintă următoarele dezavantaje 75:
- cesiunea părtilor sociale se face numai în concordantă cu dispoziţiile legale
potrivit dispoziţiilor statutare sau ale actului constitutiv unic. Fată de alte
persoane, cesiunea pârtilor sociale se face numai dacă există
consimţământul asociaţilor care reprezintă cel puţin 3/4 din capitalul
social, în actul constitutiv fiind posibil de stipulat chiar clauze mai drastice
pentru cesiune (de exemplu, aprobarea acesteia cu unanimitate de voturi);
- aportul la capitalul social poate să constea fie numai în numerar, fie în
natură si în numerar. In societăţile cu răspundere limitată aportul în
creanţe sau în industrie (în muncă) este interzis. Potrivit art.16 din Legea
nr.31/1990, republicată, aporturile în numerar sunt obligatorii la
constituirea oricărui tip de societate. Din redactarea textului de lege rezultă
că aporturile în numerar trebuie să existe numai la constituirea societăţii. In
schimb, în cazul majorării capitalului social pot exista numai aporturi în
natură. Indiferent de situaţie însă, aportul în natură trebuie să se predea în
momentul constituirii societăţii;

75
Smaranda Angheni si colectiv – societatea cu raspundere limitata de la A la Z, Editura Rentrop & Straton,
Bucuresti, 1998, pag. A10.1-A10.4
 90

- relaţiile dintre asociaţi au la bază încrederea reciprocă ce există între

aceştia, aspect ce apropie mai mult, din acest punct de vedere, societăţile cu
răspundere limitată de societăţile de persoane, dar totodată restrânge sfera
de mişcare a asociaţilor, în special în ce priveşte luarea deciziilor.

3. Contractul de societate
3.1. Noţiune si caracteristici

Definiţie
Potrivit art. 1491 Cod civil “Societatea este un contract prin care două
sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun cu scop de a
împărţi foloasele ce ar putea deriva ". Aşadar, contractul de societate este un
acord de voinţă prin care două sau mai multe persoane convin să constituie
un fond comun din aporturile individuale, pentru a desfăşura o activitate
comerciala în urma căreia să obţină un profit pe care să-1 împartă între ei,
de regulă, în funcţie de valoarea aportului adus de fiecare la constituirea
fondului comun (capitalul social). Ceea ce este specific contractului de
societate este prezenta elementului subiectiv („afectio societatis"), care
consta în intenţia fiecărui asociat de a afecta societăţii aportul sau
individual, în schimbul împărţirii beneficiului realizat de societate ca urmare
a desfăşurării activităţii în comun.

Caracterele juridice ale contractului de societate

Contractul de societate este un contract cu titlu oneros, comutativ si
formal. Caracterul oneros al contractului rezultă explicit din cuprinsul art.
1491 C.civ. Astfel, fiecare asociat urmăreşte un „avantaj" patrimonial, un
câştig care se concretizează în profitul net realizat de societate.
Contractul de societate are caracter comutativ, în sensul ca întinderea
obligaţiilor pe care si le asuma fiecare asociat este cunoscută din momentul
realizării acordului de voinţă. Certitudinea existentei si întinderii prestaţiilor
este trăsătura prin care contractele comutative se deosebesc de contractele
aleatorii. Este adevărat că există si în contractele comutative un oarecare
risc cu privire la eventualele pierderi care ar rezultă din activitatea
 91

comercială, dar aceasta nu schimbă cu nimic caracterul cumulativ al

contractului de societate. Contractul de societate este un contract formal.
Daca în dreptul civil contractul de societate are caracter consensual,
întrucât legiuitorul nu impune o anumită condiţie de forma pentru
validitatea lui, în dreptul comercial, potrivit art.5 din Legea nr. 31/1990,
republicata, actul constitutiv se încheie în formă autentică.
Faptul că asociaţii, pe baza libertăţii de voinţă, stabilesc conţinutul
contractului (obiect social, durata, capital social, participare la beneficii si
pierderi etc.) nu înseamnă că actul de voinţă al asociaţilor exprimat prin
contractul de societate are un caracter pur consensual. Dacă forma scrisă
ar fi cerută doar ,,ad probationem ", ar fi însemnat ca acordul de voinţă să
se exteriorizeze în orice formă scrisă, nu numai a înscrisului autentic. In
consecinţă, contractul ar fi trebuit să fie considerat valabil încheiat
indiferent de formă. Or, în cazul societăţilor comerciale nu se poate admite
ideea constituirii lor în afara condiţiilor de formă prevăzute de lege. In lipsa
formei autentice, contractul de societate comercială nu este valabil încheiat
si, ca atare, nu va putea conduce la constituirea legală a unei societăţi
comerciale. Aşadar, forma scrisa si autentificată a actului constitutiv este o
condiţie „ad validitatem". Lipsa acestei forme a actului constitutiv este o
cauză de nulitate a societăţii înmatriculate. Nulitatea poate fi remediată
dacă până la soluţionarea cererii de constatare a nulităţii de către tribunal
se înlătură cauza de nulitate, autentificându-se actul constitutiv (art. 56 si
57 din Legea nr. 31/1990, republicată).

3.2. Condiţiile generale (de fond) impuse pentru validitatea contractului de

societate comercială
Contractul de societate trebuie sa îndeplinească condiţiile generale de
fond, comune tuturor contractelor (cele prevăzute în art. 948-968 C.civ.,
respectiv capacitatea pârtilor, consimţământul, obiectul si cauza).
In plus, în contractele de societate trebuie sa fie avute în vedere si
aspectele referitoare la aporturile la capitalul social, participarea asociaţilor
la beneficii si pierderi, precum si concretizarea condiţiilor referitoare la
„afectio societatis".
 92

Capacitatea juridică a pârtilor

Orice act juridic, deci contactul de societate comerciala, se încheie în
mod valabil dacă subiectele participante au capacitatea deplină de folosinţa
si de exerciţiu. Asociatul, persoană fizică sau juridică, trebuie să aibă
capacitatea prevăzută de lege, deoarece constituirea unei societăţi
comerciale presupune stipularea unor aporturi, care înseamnă, de fapt, o
diminuare a patrimoniului celui ce aportează, indiferent dacă aportul este în
bani, în natură sau în creanţe. Capacitatea juridica de a contracta este o
componentă a statutului individual al persoanei, aşa încât lipsa acesteia în
cazul unuia dintre asociaţi nu poate influenta validitatea contractului de
societate. Contractul de societate va continua să-si producă efectele fată de
ceilalţi asociaţi care îndeplinesc condiţiile prevăzute de legea comercială.

Consimţământul
Consimţământul este o latură a voinţei asociaţilor de a se asocia si de
a desfăşura în comun o activitate comercială în scopul obţinerii unui profit
pe care sa-1 împartă. Voinţa asociaţilor trebuie să fie conştienta si liber
exprimata, cu scopul de a produce efecte juridice, si să nu fie afectată de
vreun viciu de consimţământ, respectiv de eroare, doi sau violentă.
Eroarea presupune o falsă reprezentare a realităţii cu privire la
persoana sau persoanele cu care se asociază cel a cărui consimţământ se
află în eroare sau cu privire la identitatea obiectului contractului sau la
calităţile esenţiale ale acestuia. Practic, având în vedere faptul că în cazul
societăţilor de persoane contractul de societate este un contract „intuitu
personae", relevanta majoră are eroarea cu privire la persoana contractantă.
Dolul reprezintă o eroare provocata de asociaţi, prin folosirea unor
mijloace dolosive, frauduloase. S-ar putea pune problema existentei dolului
în cazul subscrierii de acţiuni pe baza unui bilanţ fals, întocmit astfel cu
intenţia de a induce în eroare un asociat si a-1 determina să subscrie la
capitalul social. Violenta se manifesta ca o formă de constrângere datorată
unei ameninţări cu un râu fizic sau psihic. Acest viciu de consimţământ
poate fi analizat însă doar din punct de vedere teoretic. Practic, este greu de
imaginat că o persoană consimte sa se asocieze cu o altă persoană care a
folosit constrângerea fizică sau morală pentru a o determina saşi exprime
 93

consimţământul. In toate situaţiile când se constată existenta vreunui viciu

de consimţământ sancţiunea va fi nulitatea relativa. Ori de câte ori este
posibil, efectele nulităţii vor fi parţiale, pentru menţinerea astfel în fiinţă a
societăţii comerciale, mai ales în cazul când sunt mai mulţi asociaţi.
Chiar dacă nulitatea ar fi totală oricum trebuie să producă efecte în
continuare clauza referitoare la repartizarea beneficiilor si pierderilor, dacă
societatea si-a început activitatea. Aceasta clauză produce efecte până în
momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de anulare sau de
constatare a nulităţii.

Obiectul contractului
Obiectul contractului de societate nu se confundă cu obiectul
societăţii. Obiectul contractului de societate comercială constă în prestaţiile
la care s-au obligat părţile contractante, în timp ce obiectul societăţii constă
în activităţile pe care urmează să le realizeze societatea, respectiv: producţie,
comerţ, import-export, prestare de servicii, executare de lucrări.
Ca si în cazul oricărui contract, si în contractul de societate
comercială obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil, să constea
într-o prestaţie a celui ce se obligă, să fie real, posibil, licit, moral si să nu
contravină regulilor de convieţuire socială. Obiectul este ilicit ori de câte ori
se prevăd activităţi, operaţiuni contrare legii sau dacă este inserată în
contract aşa numită,,clauză leonină", prin care se prevede fie ca una din
părţi participă la încasarea beneficiilor în totalitatea lor, fie că un asociat nu
va fi obligat să suporte eventualele pierderi (ceea ce înseamnă că acesta va
participa numai la profit, nu si la pierderi). Există unele activităţi ale
societăţii comerciale care sunt incluse într-una din categoriile admise de
lege si pentru care societatea este obligată sa obţină avizul prealabil al
organului de stat competent în domeniul respectiv. De exemplu, pentru
comercializarea de produse farmaceutice este necesar avizul Ministerului
Sănătăţii sau pentru operaţiuni bancare este nevoie de obţinerea avizului
Băncii Naţionale a României. Dacă obiectul contractului de societate
comercială lipseşte, este ilicit ori imoral sau contravine regulilor de
convieţuire socială, sancţiunea va fi nulitatea absolută a contractului.
 94

În situaţia în care societatea s-a înfiinţat si se constată ulterior că

obiectul nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, pe lângă nulitatea
absoluta a contractului societatea respectivă se va dizolva, iar patrimoniul
acesteia va fi lichidat.

Clauza (scopul) contractului de societate comercială

Motivaţia încheierii contractului de societate constă în crearea unei
comunităţi de bunuri afectate realizării activităţii de comerţ, cu scopul
obţinerii unui profit care urmează a fi împărţit între asociaţi, fie în funcţie de
cota de participare la capitalul social, fie în funcţie de înţelegerea asociaţilor
care pot stabili un alt procent de participare a fiecăruia la impartirea
beneficiilor. Cauza contractului de societate trebuie sa fie reala, licita,
morala si in concordanta cu regulile de convieţuire sociala.
Nerespectarea acestor condiţii are drept consecinţa nulitatea absoluta
a contractului de societate încheiat, asociaţii fiind repuşi in situaţia
anterioara realizării acordului de voinţa. Daca desfiinţarea contractului, ca
efect al constatării nulităţii, se produce după începerea activităţii, asociaţii
vor fi îndreptăţiţi atât la restituirea aportului fiecăruia la capitalul social, cat
si la repartizarea beneficiilor si, eventual, a pierderilor înregistrate pana la
momentul desfiinţării.

3.3. Aportul la capitalul social - condiţie de fond speciala a contractului de

societate comerciala
Definiţie si importanta
Aportul consta in aducerea in comun a unui bun. Se poate aporta fie
dreptul de proprietate asupra bunului, fie numai folosinţa asupra acestuia.
Deşi formularea cuprinsa in textul de lege este imprecisa, totuşi este
evident ca prin aport se înţelege transmiterea unui drept din patrimoniul
celui care aportează in patrimoniul societăţii comerciale sau chiar prestarea
unui serviciu. In contraprestaţie, asociatul va primi una sau mai multe părţi
sociale sau acţiuni. Termenul de „aport" are un dublu sens:
• aport in sens de obligaţie de aportare;
• aport in sens de bunuri care formează obiectul raportului obligational de
aportare.
 95

Aporturile nu sunt proprii numai contactului de societate.

Exista aporturi si in cazul unor structuri economice lipsite de
personalitate juridica, cum ar fi asociaţiunea in participaţiune (art. 251-256
Cod comercial) sau, potrivit legislaţiei franceze, grupările de interes
economic76. Cu toate acestea, aporturile au cel mai important rol in cazul
societăţilor comerciale întrucât din momentul reunirii lor aporturile
formează patrimoniul iniţial al societăţii (capitalul societăţii).
Operaţiunea juridica de aportare se prezintă sub forma unui contract
cu titlu oneros si translativ de drepturi. Daca aportul consta in transmiterea
dreptului de proprietate, aportul are aceleaşi obligaţii ca vânzătorul, inclusiv
obligaţia de garanţie pentru vicii si pentru evactiune, in timp ce societatea
comerciala are drepturile asemănătoare cumpărătorului din contractul de
vânzare-cumpărare. In privinţa obligaţiilor, societatea este obligata sa
atribuie asociatului părţi sociale sau acţiuni care sa confere titularului
drepturi patrimoniale de creanţa cu privire la dividende precum si drepturi
nepatrimoniale (respectiv, dreptul de a alege si de a fi ales in organele de
conducere ale societăţii). Diferenţa intre ,,vânzare" si ,,aportare" consta in
faptul ca in cazul vânzării, părţile contractante cunosc existenta si
întinderea prestaţiilor, in timp ce in cazul aportării asociatul cunoaşte
numai valoarea bunurilor pe care le aportează primind in contraprestaţie
părţi sociale sau acţiuni, dar nu cunoaşte cu certitudine daca va incasa
beneficii. Obţinerea de beneficii depinde de activitatea societăţii, care este
influenţată de aşa-numitele „riscuri in afaceri". Daca obligaţia de aportare se
refera la transmiterea dreptului de folosinţa, asociatul are aceleaşi obligaţii
ca si locatorul din contractul de locaţiune. Fiecare asociat are obligaţia de a
aporta la patrimoniul societăţii. Aporturile care formează patrimoniul iniţial
al societăţii pot fi inegale si de natura diferita. In toate cazurile aporturile
trebuie sa fie efective. Absenta aporturilor sau fictivitatea unui aport poate
sa antreneze nulitatea absoluta a contractului de societate.

76
reglementate si in tara noastra prin LEGE Nr.161din 19 aprilie 2003, privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 279 din 21 aprilie 2003, titlul V, art.118
din. In acceptiunea legii, grupul de interes economic - G.I.E. reprezintă o asociere între două sau mai multe
persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii
economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective. Grupul de interes
economic este persoană juridică cu scop patrimonial, care poate avea calitatea de comerciant sau necomerciant.
 96

Spre exemplu, este fictiv aportul unui bun fără valoare (brevet de
invenţie perimat). De asemenea, nu se admite aportul unui bun grevat de
sarcini (ipoteca, gaj) a căror valoare este cu mult superioara valorii bunului
aportat.

Obiectul obligaţiei de aportare

a) Aportul in numerar
Aportul in numerar este aportul in bani (lichidităţi) si este cel mai
utilizat. Potrivit art.15 alin.1 din Legea nr. 31/1990, republicata, aporturile
in numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei forme de societate.
Nu trebuie confundat aportul in numerar cu finanţarea societăţii, prin
efectuarea unor depuneri de bani de către asociaţi. Asociaţii pot sa avanseze
diferite sume de bani societăţii pe baza unui contract de împrumut, sume de
bani care se înregistrează in contul curent al societăţii. Spre deosebire de
aceste împrumuturi (finanţări) pe care le pot face asociaţii, aportul in
numerar este înregistrat in bilanţul contabil in contul „capital".
b) Aportul in natura
Aportul in natura poate sa constea in următoarele: bunuri imobile,
mobile, fond de comerţ, brevete de investiţie, in general orice bunuri de
producţie care sunt in circuitul comercial si pot fi transmise in patrimoniul
unei societăţi comerciale. Aportul in natura este posibil la orice forma de
societate comerciala. Evaluarea aportului in natura se poate face
convenţional sau de către experţi. Evaluarea trebuie făcuta in mod
obligatoriu de către expert daca:
forma de societate este S.R.L. cu unic asociat. Soluţia legiuitorului este data
in scopul ocrotirii intereselor creditorilor, întrucât capitalul social reprezintă
gajul creditorilor care ar putea fi defavorizaţi printr-o evaluare lăsata la
aprecierea celui care aportează bunurile;
în cazul societăţii pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publica si
subscriitorii nu sunt de acord cu evaluările făcute de fondatori: (in cazul
majorării capitalului social prin aport in natura) la societăţile pe acţiuni;
ori de cate ori instanţa de judecata dispune efectuarea unei expertize de
evaluare a aportului in natura. Instanţa de judecata dispune efectuarea
unei expertize de evaluare a aportului in natura.
 97

c) Aportul in creanţe
Aportul in creanţe (titluri) este posibil numai in cazul societăţilor de
persoane. Fiind vorba de creanţe neîncasate, se poate pune problema naturii
aportului, daca acesta este in numerar sau in natura (propriu-zis). Este de
preferat soluţia calificării ca fiind totuşi aport in natura, căci valoarea
creanţei nu depinde numai de valoarea nominala (înscrisa pe titlu), ci si de
solvabilitatea debitorului. De aceea este nevoie de o evaluare chiar a
creanţelor. In legislaţia romana, legiuitorul - ocrotind-o pe cesionara
(respectiv societatea comerciala) - a dispus prin art. 84 pct. l din Legea nr.
31/1990, republicata ca cedentul (asociatul) sa răspundă in mod solidar cu
debitorul cedat pentru efectuarea plaţii creanţelor cedate. Cedentul dispune
insa de acel beneficiu de discuţie, in sensul ca poate sa pretindă societăţii
cesionare sa-1 urmărească pe debitorul cedat si numai daca acesta este
insolvabil cedentul sa fie obligat la plata. Daca cedentul asociat ar fi un
fidejusor (garant) al debitorului cedat, societatea cesionara ar putea sa-1
urmărească direct pe cedent pentru acoperirea creanţelor, căci potrivit art.
42 alin. 2 Cod comercial fidejusorii răspund in mod solidar cu cei ale căror
creanţe le garantează fără a mai putea invoca acel „beneficiu de discuţie".
Cedentul asociat desigur nu poate fi calificat fidejusor al debitorului
cedat, insa potrivit art. 84 pct.2 din Legea nr. 31/1990, republicata va
răspunde de suma datorata daca nu s-a obţinut plata de la debitorul cedant
plus dobânda calculata din ziua scadenta creanţelor aprobate.

d) Aportul in munca (industrie)

Aportul in munca consta in angajamentul pe care si-1 asuma
asociatul de a desfăşura o activitate in societate punând la dispoziţia
acesteia cunoştinţe, tehnici profesionale, inclusiv diligentele sau demersurile
făcute de fondatori in timpul constituirii societăţii. Aportul in munca
(industrie) are următoarele trasaturi:
reprezintă o prestaţie cu caracter succesiv si pentru viitor. Potrivit
art.15 pct.4 din Legea nr.31/1990, republicata, prestaţiile in munca nu pot
constitui aport la formarea sau majorarea capitalului social. Aporturile in
munca nu fac parte din capitalul social, pentru ca ele nu pot servi drept
 98

garanţie (gaj) pentru creditori, dar sunt socotite aporturi in societate in

patrimoniul social;
aportul in munca nu conferă asociatului dreptul la plaţi sociale, ci doar
dreptul de a participa la beneficii si la împărţirea activului social, rămânând
obligat sa participe la pierderi;
evaluarea aportului in munca se poate face convenţional si, in lipsa vreunei
stipulatiuni, se aplica art. 1151 alin. 2 C.civ., potrivit căruia aportul in
munca reprezintă partea cea mai mica in numerar sau in natura asusa de
un alt asociat. Aportul in munca este exclus in cazul societăţilor cu
răspundere limitata si admisibil doar la societăţile de persoane.

3.4. Capitalul social

Suma aporturilor asociaţilor, mai puţin aportul in munca, formează
capitalul social. Bunurile care compun capitalul social au un regim juridic
diferit de cel aplicabil celorlalte bunuri care se afla in patrimoniul societăţii.
Capitalul social prezintă un dublu interes: juridic si contabil.
Din punct de vedere juridic, capitalul social reprezintă gajul
creditorilor sociali. Din punct de vedere juridic, capitalul social reprezintă
gajul creditorilor sociali. Orice modificare la capital (structura capitalului
social, valoarea etc.) trebuie sa respecte normele legale de publicitate, in
principal efectuarea menţiunii in registrul comerţului. Reducerea capitalului
si majorarea lui se face in condiţiile prevăzute de lege, cu respectarea
dreptului de opoziţie al creditorilor in cazul reducerii capitalului, al fuziunii
si al dizolvării societăţii. Capitalul social poate fi majorat prin noi aporturi
fie din dividende, fie din rezervele societăţii. Capitalul social prezintă un
interes si pentru asociaţi, deoarece dreptul la dividende si la conducerea
societăţii (adoptarea deciziilor) depinde de procentul pe care ii deţine fiecare
asociat din capitalul social. Din punct de vedere contabil, capitalul se
distinge de activul patrimonial. In momentul constituirii societăţii, activul
patrimonial se identifica cu capitalul social. Disocierea intre capital si
patrimoniu apare imediat după înregistrarea in contabilitate a primelor
datorii ale societăţii, respectiv cele care izvorăsc din cheltuielile ocazionate
cu înfiinţarea societăţii. Ulterior, in măsura in care societatea obţine
beneficii (profit), activul patrimonial creste depăşind capitalul social.
 99

Pe plan contabil, in bilanţ, capitalul social apare ca pasiv, căci

societatea are obligaţia restituirii aporturilor către asociaţi in momentul
dizolvării si lichidării societăţii. Cu toate acestea, bunurile aportate figurează
la activ si numai din punct de vedere valoric apar la pasivul patrimoniului
(ca datorii ale asociaţilor fata de asociaţi). Capitalul social nominal se
delimitează de fondurile proprii. Fondurile proprii cuprind capitalurile si
rezervele. Acestea sunt sumele investite de asociaţi, spre deosebire de
sursele exterioare de finanţare (împrumuturile).

3.5. Participarea la beneficii si pierderi

Noţiunea de beneficii
Scopul constituirii unei societăţi comerciale este, in principal,
obţinerea de beneficii care urmează sa fie împărţite intre asociaţi.
Obţinerea de beneficii si partajarea lor intre asociaţi este un scop
comun tuturor forjelor de asociere, chiar daca este o societate civila sau o
asociaţiune in participaţiune. Ceea ce particularizează societate comerciala
este faptul ca, pe lângă obţinerea de beneficii si împărţirea lor, societatea
urmăreşte si obţinerea unei economii. Singurele structuri instituţionale de
drept privat care nu urmăresc împărţirea beneficiilor si nici a economiilor
sunt asociaţiile cu scop nelucrativ, căci cele cu scop lucrativ pot obţine
rezultate financiare care sa servească dezvoltării lor. Legislaţia societăţilor
comerciale nu conţine o definiţie cu privire la „beneficii". Beneficiul poate fi
definit ca un câştig pecuniar sau un câştig material care ajuta la formarea
averii societăţilor. Aceasta definiţie nu este in toate cazurile valabila, căci
beneficiile pot consta nu numai in sume de bani, ci si in alte bunuri
materiale. Exista societăţi care împart asociaţilor, cu titlu de beneficii,
bunurile pe care le-au produs (de exemplu, societăţile constituite in
agricultura).

Raportul dintre beneficii si dividende

Potrivit art.67 din Legea nr.31/1990, republicata, dividendul este
cota-parte din beneficiu ce se va plaţi fiecărui asociat. Aşadar, dividendul
este o parte din beneficiu si deci nu se poate confunda cu acesta.
 100

Dividendele constau totdeauna in sume de bani. Asociaţii, de comun

acord, pot stabili criteriile de distribuire a dividendelor. In lipsa unei
stipulatiuni exprese, dividendele se vor plaţi in proporţie cu cota de
participare la capitalul social. Dividendele se pot distribui numai daca exista
profituri determinate potrivit legii (art.67 pct.3 din Legea nr.31/1990,
republicata). Beneficiile sunt fictive in cazul când la încheierea exerciţiului
financiar al societăţii nu exista beneficii distribuabile. Daca se distribuie
beneficii fictive, operaţiunea este ilicita si are drept consecinţa răspunderea
administratorului chiar penala, daca fapta întruneşte elemente constitutive
ale infracţiunii de inselaciune sau a altei fapte prevăzuta de legile penale
sau cele extrapenale. Din punct de vedere civil, asociaţii care au încasat
dividende fictive vor fi obligaţi la restituirea lor către societate (art. 67 pct.4
din Legea nr. 31/1990, republicata). Dreptul material la acţiune privind
restituirea dividendelor se prescrie in termen de 3 ani de la data distribuirii
lor. Dividendele care se cuvin după data transmiterii acţiunilor aparţin
cesionarului, în afară de cazul în care părţile au convenit altfel.

Împărţirea beneficiilor si pierderilor

Măsura diviziunii este determinata de valoarea aporturilor sociale,
daca nu se convine altfel, legea interzicând ca un asociat sa perceapă
totalitatea câştigurilor realizate si sa fie scutit de participarea la pierderi
(clauza leoniana). O asemenea clauza va fi nula. Intenţia de a se asocia
reprezintă voinţa pârtilor de a duce si exploata ceva in comun, împărţind
foloasele si riscurile (pierderile ce ar rezulta). Efectul principal al
contractului de societate este crearea societăţii comerciale, ca persoana
juridica, ca entitate distincta de persoana asociaţilor.

4. Constituirea societăţilor comerciale

4.1. Noţiuni generale
Orice societate comerciala se constituie parcurgându-se, in principal,
doua etape:
 redactarea actului constitutiv si autentificarea acestuia in condiţiile
impuse de lege;
 înmatricularea societăţii in registrul comerţului.
 101

In prezent, procedura de inregistrare a societăţilor comerciale este

reglementata de Ordonanta de urgenta nr.75/200477

4.2. Actul constitutiv al societăţii comerciale

Actul constitutiv al societăţii in nume colectiv sau in comandita
simpla este contractul de societate, iar al societăţii pe acţiuni, in comandita
pe acţiuni sau cu răspundere limitata este contractul de societate si
statutul. Contractul de societate si statutul pot fi încheiate sub forma unui
singur înscris, numit act constitutiv unic. Indiferent de denumirea pe care o
are, actul constitutiv înseamnă de fapt contractul care se încheie intre
asociaţi.

Fondatorii
Din punct de vedere teoretic, un aspect comun tuturor formelor de
societăţi comerciale este cel legat de noţiunea de fonduri ale societăţii.
Legea face referire in doua situaţii la noţiunea de fondator:
sunt fondatori, in temeiul art. 6 din Legea nr.31/1990, republicata,
semnatarii actului constitutiv, precum si persoanele care au un rol
determinant in constituirea societăţii;
sunt fondatori persoanele care demarează constituirea unei societăţi pe
acţiuni prin prescripţie publica, întocmind prospectul de emisiune pe care
urmează sa ii dea publicităţii.
Prin reglementarea dubla a aceleiaşi noţiuni având doua înţelesuri, se
poate crea o confuzie intre persoanele care participa iniţial la constituirea
unei societăţi si cele care au calitate aparte in cazul societăţii pe acţiuni
constituite prin subscripţie publica. In doctrina 78 s-a încercat o definire a
fondatorilor in sensul Codului comercial, considerându-se ca aceştia sunt
persoanele care colaborează in cele mai variate forme la constituirea unei
societăţi comerciale, indiferent daca după constituirea societăţii vor avea
sau nu calitatea de asociat. Pe de alta parte, actul constitutiv, chiar si in

77
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în
registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a
acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL
NR. 932 din 12 octombrie 2004
78
Elena Circei – Societatile comerciale pe actiuni, Editura ALL BECK, Bucuresti, 1999, pag.86-88
 102

cazul societăţii pe acţiuni, este semnat de către reprezentanţii tuturor

asociaţilor, indiferent daca au fost sau nu fondatorii subscripţiei.
Problema se impune cu atât mai mult rezolvata, cu cat Legea nr.
31/1990, republicata, reglementează in cuprinsul unui întreg capitol
sancţiuni specifice, cele mai multe fiind aplicabile si fondatorilor.
In aceste condiţii se impune a se avea in vedere:
 un sens larg al noţiunii de fondatorii: acele persoane care îşi dau
consimţământul la constituirea societăţii comerciale, inclusiv persoane cu
rol determinat in constituirea societăţii, cu condiţia sa fie asociaţi;
 un sens restrâns al noţiunii de fonduri: numai membrii fondatori ce
hotărăsc cu privire la constituirea unei societăţi pe acţiuni prin subscripţie
publica.
Pentru ca o persoana sa poată fi considerata fondator, conform Legii
nr. 31/1990, republicata, este necesar ca ea sa îndeplinească următoarele
condiţii:
- sa aibă capacitate deplina de exerciţiu;
- sa nu fi fost condamnat pentru gestiune frauduloasa, abuz de încredere,
fals si uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasa, dare/luare
de mita sau orice alta infracţiune reglementata de Legea nr.31/1990,
republicata.
Se observat ca, de fapt, aceste condiţii sunt necesare a fi îndeplinite
de către orice asociat, deoarece nu poate fi asociata o persoana care nu are
capacitate deplina de exerciţiu. S-a apreciat ca ar fi posibila si participarea
unei persoane fără capacitate deplina de exerciţiu ca asociat in cadrul unei
societăţi comerciale, respectiv a unui minor prin ocrotitorul sau legal sau a
unui interzis prin intermediul curatorului, in măsura in care aceasta
participare la constituirea unei societăţi poate fi privita ca o forma de
plasament de capital. Consideram ca atâta vreme cat art.6 alin.2 din Legea
nr. 31/1990, republicata stabileşte in mod clar ca nu pot avea calitatea de
fondatori - in sensul de persoane semnatare a unui contract de societate -
persoanele incapabile, nu ar fi de admis ca minorul sau interzisul, prin
reprezentant, sa poată încheia astfel de acte de dispoziţie, nici chiar cu
acordul autorităţilor tutelare. Dincolo de textul de lege, ar putea fi adus ca
argument si faptul ca asociatul dobândeşte si o serie de drepturi personal
 103

nepatrimoniale, cum ar fi dreptul de a participa la adoptarea hotărârilor in

cadrul adunărilor generale, drepturi care interesează direct persoana
asociata si care deci nu s-ar putea exercita prin reprezentant.
Pentru constituirea unei societăţi comerciale, printre actele necesare
ce urmează a se depune le oficiul registrului comerţului sunt declaraţii pe
proprie răspundere ale asociaţilor 79, prin care aceştia atesta faptul ca
îndeplinesc condiţiile pentru a fi asociat (printre aceste condiţii figurând si
cea referitoare la faptul ca nu au fost condamnaţi pentru una din
infracţiunile enumerate de art.6 alin.2 din Legea nr.31/l 990, republicata).

Conţinutul actului constitutiv

Indiferent de forma de societate, actul constitutiv trebuie sa cuprindă
unele menţiuni comune, cum ar fi:
- identificarea asociaţilor;
- denumirea societăţii si forma acesteia;
- sediul principal si eventualele sedii secundare (sucursalele, puncte de
lucru, birouri, agenţii, etc.);
- obiectul de activitate, cu precizarea domeniului principal de activitate;
- capitalul social subscris si vărsat de asociaţi;
- organele de conducere, de administrare si de control al societăţii;
- modul de participare la beneficii si pierderi;
- cauzele de dizolvare si modalitatea de lichidare a patrimoniului societăţii.

Orice act constitutiv trebuie semnat de fondatori. Actul constitutiv al

societăţii în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată
va cuprinde:
a) numele şi prenumele, codul numeric personal, locul şi data naşterii,
domiciliul şi cetăţenia asociaţilor persoane fizice; denumirea, sediul şi
naţionalitatea asociaţilor persoane juridice; numărul de înregistrare în
registrul comerţului sau codul unic de înregistrare, potrivit legii naţionale; la
79
pentru fondatori, administratori, reprezentanţi, cenzori, numiţi prin actul constitutiv: declaraţia pe propria
răspundere, din care să rezulte că îndeplinesc condiţiile legale pentru deţinerea acestor calităţi. Declaraţia poate
fi făcută în formă autentificată de notarul public sau în faţa judecătorului delegat ori a directorului oficiului
registrului comerţului. De asemenea, declaraţia va putea fi prezentată în forma atestată de avocat în condiţiile
Legii nr. 51/1995 ori va putea fi inclusă în actul constitutiv sau modificator autentic; articolul 32, alin.2, lit.b din
NORME METODOLOGICE Nr. 773 din 21 aprilie 1998 privind modul de ţinere a registrelor comerţului şi de
efectuare a înregistrărilor, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 176 din 11 mai 1998
 104

societatea în comandită simplă se vor arăta asociaţii comanditari, asociaţii

comanditaţi, precum şi reprezentantul fiscal, dacă este cazul;
b) forma, denumirea, sediul şi, dacă este cazul, emblema societăţii;
c) obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a
activităţii principale;
d) capitalul social subscris şi cel vărsat, cu menţionarea aportului fiecărui
asociat, în numerar sau în natură, valoarea aportului în natură şi modul
evaluării, precum şi data la care se va vărsa integral capitalul social
subscris. La societăţile cu răspundere limitată se vor preciza numărul şi
valoarea nominală a părţilor sociale, precum şi numărul părţilor sociale
atribuite fiecărui asociat pentru aportul său;
e) asociaţii care reprezintă şi administrează societatea sau administratorii
neasociaţi, persoane fizice ori juridice, puterile ce li s-au conferit şi dacă ei
urmează să le exercite împreună sau separat;
f) partea fiecărui asociat la beneficii şi la pierderi;
g) sediile secundare - sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea
unităţi fără personalitate juridică -, atunci când se înfiinţează o dată cu
societatea, sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în
vedere o atare înfiinţare;
h) durata societăţii;
i) modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii. La autentificarea actului
constitutiv se va prezenta dovada eliberata de oficiul registrului comerţului
privind disponibilitatea firmei si a emblemei. Cercetarea disponibilităţii
firmei si a emblemei se face in baza cererii solicitantului, adresata oficiului
registrului comerţului in raza teritoriala a sediului central al societăţii in
constituire.

Actul constitutiv al societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni

va cuprinde:
a) numele şi prenumele, codul numeric personal, locul şi data naşterii,
domiciliul şi cetăţenia asociaţilor persoane fizice; denumirea, sediul şi
naţionalitatea asociaţilor persoane juridice, numărul de înregistrare în
registrul comerţului sau codul unic de înregistrare, potrivit legii naţionale; la
 105

societatea în comandită pe acţiuni se vor arăta asociaţii comanditari şi

asociaţii comanditaţi, precum şi reprezentantul fiscal, dacă este cazul;
b) forma, denumirea, sediul şi, dacă este cazul, emblema societăţii;
c) obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a
activităţii principale;
d) capitalul social subscris şi cel vărsat. La constituire, capitalul social
subscris, vărsat de fiecare acţionar, nu va putea fi mai mic de 30% din cel
subscris, dacă prin lege nu se prevede altfel. Restul de capital social va
trebui vărsat în termen de 12 luni de la înmatriculare;
e) valoarea bunurilor constituite ca aport în natură în societate, modul de
evaluare şi numărul acţiunilor acordate pentru acestea;
f) numărul şi valoarea nominală a acţiunilor, cu specificarea dacă sunt
nominative sau la purtător. Dacă sunt mai multe categorii de acţiuni, se vor
arăta numărul, valoarea nominală şi drepturile conferite fiecărei categorii de
acţiuni;
g) numele şi prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia
administratorilor, persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea
administratorilor, persoane juridice; garanţia pe care administratorii sunt
obligaţi să o depună, puterile ce li se conferă şi dacă ei urmează să le
exercite împreună sau separat; drepturile speciale de reprezentare şi de
administrare acordate unora dintre ei. Pentru societăţile în comandită pe
acţiuni se vor indica comanditaţii care reprezintă şi administrează
societatea;
h) numele şi prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia
cenzorilor, persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea cenzorilor,
persoane juridice;
i) clauze privind conducerea, administrarea, funcţionarea şi controlul
gestiunii societăţii de către organele statutare, controlul acesteia de către
acţionari, precum şi documentele la care aceştia vor putea să aibă acces
pentru a se informa şi a-şi exercita controlul;
j) durata societăţii;
k) modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor;
l) sediile secundare - sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea
unităţi fără personalitate juridică -, atunci când se înfiinţează o dată cu
 106

societatea, sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în

vedere o atare înfiinţare;
m) avantajele rezervate fondatorilor;
n) acţiunile comanditarilor în societatea în comandită pe acţiuni;
o) operaţiunile încheiate de asociaţi în contul societăţii ce se constituie şi
pe care aceasta urmează să le preia, precum şi sumele ce trebuie plătite
pentru acele operaţiuni;
p) modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii.

Societatea pe acţiuni se constituie prin subscriere integrală şi

simultană a capitalului social de către semnatarii actului constitutiv sau
prin subscripţie publică. Capitalul social al societăţii pe acţiuni şi al
societăţii în comandită pe acţiuni nu poate fi mai mic de 25.000.000 lei.
Numărul acţionarilor în societatea pe acţiuni nu poate fi mai mic de 5.
Capitalul social al unei societăţi cu răspundere limitată nu poate fi
mai mic de 2.000.000 lei şi se divide în părţi sociale egale, care nu pot fi mai
mici de 100.000 lei. Părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri
negociabile.

4.3. Aspecte specifice privind actul constitutiv si constituirea societăţilor pe

acţiuni prin subscripţie publica
Noţiuni generale
Societăţile pe acţiuni se pot constitui fie prin subscripţie instantanee,
fie prin subscripţie publica. In cazul subscripţiei instantanee, procedura de
constituire este, in principiu, identica cu cea care intervine in cazul
constituirii oricărei forme de societate comerciala. In cazul subscripţiei
publice, Legea nr. 31/1990, republicata, stabileşte o etapa prealabila, care,
practic, presupune însăşi procedura de realizare a subscripţiei.

Prospectul de emisiune
Procedura de constituire a societăţilor pe acţiuni prin subscripţie
publica debutează cu întocmirea unui înscris, numit prospect de emisiune,
 107

care trebuie sa îndeplinească condiţiile de validitate de fond, de forma si de

procedura prevăzute de lege. Scopul acestei faze procedurale este de a
atrage economiile publicului pentru a subscrie acţiuni necesare formarii
capitalului social al societăţii.
a) condiţii de fond privind prospectul de emisiune
Fondatorii societăţii care au decis subscripţia publica întocmesc un
prospect de emisiune, care cuprinde in conţinutul sau, in principal,
elementele care trebuie sa le cuprindă însuşi actul constitutiv al societăţii pe
acţiuni, mai puţin datele referitoare la administrarea si controlul societăţii.
Totodată, in cuprinsul prospectului de emisiune trebuie stabilita, in
mod expres, data încheierii subscripţiei.
b) condiţii de forma privind prospectul de emisiune
Prospectul de emisiune se întocmeşte in forma scrisa si autentificata,
fiind semnat de către toţi membrii fondatori. Condiţia de forma impusa de
lege prospectului de misiune reprezintă o condiţie de validitate pentru însuşi
actul prealabil necesar la constituirea unei societăţi pe acţiuni prin aceasta
modalitate.
c) condiţii de procedura privind prospectul de emisiune
Fondatorii vor depune prospectul de emisiune la oficiul registrului
comerţului din judeţul in care urmează a se stabili sediul societăţii, actul
astfel întocmit fiind supus unui control jurisdicţional, asigurat de
judecătorul delegat de la oficiul registrului comerţului. Judecătorul delegat
va controla îndeplinirea condiţiilor de fond si de forma ale prospectului de
emisiune. Concret, judecătorul delegat va controla:
- cuprinderea in conţinutul prospectului de emisiune a tuturor elementelor
care trebuie sa se regăsească si in conţinutul actului constitutiv;
- menţionarea expresa a datei închiderii subscripţiei;
- forma autentica a actului si semnarea acestuia de către toţi acţionarii
fondatori.
In situaţia in care din conţinutul unui prospect de emisiune lipseşte
unul din elementele stabilite de lege pentru actul constitutiv al unei societăţi
pe acţiuni (mai puţin aspectele legate de administrator si cenzor), acesta va
fi lovit de nulitate. In măsura in care judecătorul delegat constata ca
prospectul cuprinde in conţinutul sau toate aspectele impuse de lege, este
 108

semnat de către toţi membrii fondatori si îmbracă forma autentica, va

autoriza publicarea prospectului. In măsura in care prospectul de emisiune
nu cuprinde toate menţiunile impuse de lege este lovit de nulitate absoluta.

Subscrierea acţiunilor
Prin intermediul subscrierii, o persoana, denumita subscriitor,
accepta oferta fondatorilor de a face parte dintr-o societate pe acţiuni,
aducând ca aport o suma de bani cel puţin egala cu nivelul nominal al unei
acţiuni al cărei proprietar va deveni astfel. Din punct de vedere al
subscriitorului, actul sau are valoarea unui act unilateral de voinţa, o
declaraţie proprie prin care se angajează sa facă parte ca acţionar din
viitoarea societate ce urmează a fi constituita. Ca operaţiunea in sine insa,
subscrierea apare ca act bilateral, fiind rezultatul realizării acordului intre
oferta fondatorilor si acceptarea subscriitorilor. Problema care s-a pus insa
in doctrina a fost aceea de a califica daca actul subscriitorului este un act
civil sau de comerţ, marea majoritate a doctrinei opinând in sensul ca
subscrierea de acţiuni este un act de comerţ, el fiind premergător
constituirii unei societăţi comerciale. Persoanele care accepta prospectul de
emisiune îşi subscriu acţiunile cu care intervin in societate pe exemplarele
prospectelor de emisiune vizate de judecătorul delegat.
Subscrierea propriu-zisa a acţiunilor presupune:
- atributele de identificare ale subscriitorului (nume, prenume/denumire,
domiciliu/sediu);
- numărul acţiunilor subscrise;
- data in care s-a realizat subscrierea;
- declaraţia expresa ca subscriitorul cunoaşte si accepta prospectul de
emisiune, astfel cum acesta a fost formulat.
Subscrierea reprezintă o forma expresa de acceptare a intervenţiei
subscriitorilor in cadrul societăţii comerciale in formare si aderarea la
elementele de baza ale actului constitutiv. Cu toate acestea, conform art.18
alin.3 din Legea nr.31/1990, republicata, participările la beneficiile
societăţii, rezervate de fondatori in folosul lor, chiar daca au fost acceptate
de subscriitori, prin semnarea prospectului de emisiune, nu au ca efect
 109

decât in măsura in care sunt aparte aprobate in cadrul adunării

constitutive.

Adunarea constitutiva
Voinţa asociaţilor si a subscriitorilor de a constitui o societate pe
acţiuni prin subscripţie publica este expres manifestata in cadrul adunării
constitutive.

Convocare
Adunarea constitutiva se întruneşte, după închiderea subscrierii pe
baza convocării ce revine in sarcina membrilor fondatori.
In acest sens, membrii fondatori au obligaţia ca intr-un termen de
maximum 15 zile de la momentul închiderii subscrierii sa convoace
adunarea constitutiva, publicitatea convocării fiind asigurata prin Monitorul
Oficial si prin intermediul a doua ziare de larga răspândire.
Convocarea publica trebuie realizata cu cel puţin 15 zile înainte de
data fixata pentru desfăşurarea adunării constitutive, înştiinţarea trebuie sa
cuprindă cel puţin data si locul de desfăşurare a adunării si precizarea
problemelor ce vor fi supuse discuţiei.

Participarea acceptanţilor
La adunarea constitutiva au dreptul sa participe, alături de membrii
fondatori, numai persoanele care au acceptat subscripţia. In acest scop,
legea impune membrilor fondatori (împuterniciţi cu organizarea adunării
constitutive) sa afişeze la locul unde urmează a se desfăşura adunarea o
lista a comercianţilor subscripţiei, cu menţionarea numărului de acţiuni
corespunzătoare pentru fiecare dintre acceptanţi. Lista se afişează cu cel
puţin 5 zile înaintea de data fixata pentru desfăşurarea adunării
constitutive. Adunarea constitutiva va avea loc la momentul stabilit de
înştiinţare, dar nu mai târziu de 2 luni de la momentul in care s-a încheiat
subscripţia. Asupra listei astfel afişate, oricare dintre acceptanţi poate
formula observaţii, pe care le va pune in discuţie in adunarea generala
 110

înainte de intrarea in ordinea de zi, adunarea generala fiind singura

îndreptăţită sa decidă cu privire la aceste observaţii.
Pentru buna desfăşurare a lucrărilor adunării generale, la demararea
dezbaterilor se va alege un preşedinte de şedinţa si doi sau mai mulţi
cenzori. Prezenta acceptanţilor in cadrul adunării constitutive se constata in
baza unor liste semnate de fiecare acceptant prezent si vizate de preşedinte
si de unul din secretari. Pentru ca o adunare constitutiva sa fie legal
constituita, in cadrul ei trebuie sa participe cel puţin jumătate plus unul din
numărul total de acceptanţi. Acceptanţii pot participa la adunarea
constitutiva si printr-un reprezentant, împuternicit pentru o asemenea
operaţiune printr-o procura speciala. Legea nu admite insa ca un
împuternicit sa reprezinte mai mult de 5 acceptanţi.

Modul de votare
In cadrul adunării constitutive, fiecare acceptant are dreptul la un
singur vot, neavând nici un fel de relevanta numărul acţiunilor subscrise.
Acceptanţii care au subscris aporturi in natura nu pot participa la vot
in situaţia in care acceptanţii in cauza au subscris si acţiuni in numerar
sau au calitatea de reprezentanţi ai altor acceptanţi, fie ei chiar dintre aceia
care au subscris numai acţiuni in numerar. In adunarea generala hotărârile
se adopta cu votul a jumătate plus unul din numărul celor prezenţi,
acceptanţi si membrii fondatori.
Capitalul social
O societate comerciala pe acţiuni se poate constitui in măsura in care
întregul capital prevăzut in prospectul de emisiune a fost subscris.
In ceea ce priveşte vărsarea efectiva a capitalului subscris, art. 20
alin.1 din Legea nr.31/1990, republicata, pentru aportul in numerar fiecare
acceptant are obligaţia de a varsă cel puţin jumătate din valoarea acţiunilor
subscrise, diferenţa urmând a fi vărsata intr-un termen de maximum 12
luni de la momentul înmatriculării societăţii. Daca exista si aporturi in
natura, acestea nu trebuie predate integral in momentul constituirii
societăţii. Aportul in creanţe este exclus in cazul societăţilor pe acţiuni care
se constituie prin subscripţie publica. Vărsămintele astfel efectuate de către
acceptanţii subscriitorului se predau persoanelor special împuternicite in
 111

acest scop prin actul constitutiv al societăţii. Daca astfel de persoane nu

sunt aparte desemnate, după înmatricularea societăţii Consiliul de
administraţie va nominaliza persoanele care se vor ocupa de preluarea
vărsămintelor de la acceptanţi. Având in vedere faptul ca legea stabileşte ca
la momentul efectuării vărsămintelor persoana împuternicita are obligaţia
sa prezinte certificatul de înmatriculare a societăţii comerciale, este de
observat ca preluarea vărsămintelor de către persoanele nominalizate prin
decizie de către consiliul de administraţie se refera numai la situaţia in care
la momentul constituirii societăţii, acceptanţii nu au vărsat integral valoarea
acţiunilor. In situaţia in care in urma subscripţiei publice a rezultat o
valoare mai mare sau mai mica decât cea stabilita pentru capitalul social in
prospectul de emisiune, membrilor fondatori le revine obligaţia de a supune
aprobării adunării constitutive, modificarea capitalului social la nivelul
subscripţiei. Evident ca reducerea capitalului social nu poate fi sub limita
impusa de lege pentru constituirea legala a unei societăţi pe acţiuni,
respectiv de 25 milioane lei.

Raportul de expertiza
Daca exista aporturi in natura, avantajele acordate fondatorilor,
operaţiuni încheiate de fondatori in contul societăţii care se constituie si pe
care aceasta urma sa le ia asupra sa, adunarea constitutiva numeşte unul
sau mai mulţi experţi care isi vor da avizul asupra evaluărilor (art.25 alin.1
din Legea nr. 31/1990, republicata). In situaţia in care adunarea
constitutiva nu se hotărăşte cu privire la desemnarea experţilor sau
cvorumul cerut de lege pentru adoptarea unui hotărâri cu privire la acest
aspect nu este realizat, experţii vor fi numiţi de către judecătorul delegat de
la oficiul registrului comerţului. Conform art.37 alin.2 din Legea nr.
31/1990, republicata, raportul întocmit de experţi urmează a fi depus de
către aceştia in termen de 15 zile la oficiul registrului comerţului, putând sa
fie astfel examinat de creditorii personali ai asociaţilor sau de orice alte
persoane interesate. In urma expertizei astfel efectuate, se va proceda la o
noua convocare a adunării constitutive. Fata de textul cuprins in art. 37
alin.2 din Legea societăţilor comerciale, se pot pune in discuţie doua aspecte
 112

 legea stabileşte un termen înlăuntrul căruia se impune ca experţii sa

rezolve obiectivele expertizei, respectiv exact acest termen de 15 zile. Acest
termen începe sa curgă de la numirea experţilor de către judecătorul
delegat;
 după terminarea expertizei raportul este dat publicităţii, in sensul ca el va
putea fi consultat de către orice persoana interesata, la sediul oficiului
registrului comerţului.
Mai mult decât atât, legea admite si posibilitatea ca la cerere, si pe
cheltuiala solicitantului interesat, oficiul registrului comerţului, sa aibă
posibilitatea sa elibereze copii după raportul de expertiza sau extrase din
acesta. Evident ca primele persoane interesate cu privire la un astfel de
raport ar fi creditorii personali ai asociaţilor, aceştia fiind direct interesaţi
atât cu privire la bunurile aportate in natura la capitalul social, cat si la
eventualele avantaje pe care fondatorii au urmărit sa si le rezerve.
Aceasta insa nu exclude posibilitatea ca si o alta persoana sa aibă
interese directe in cunoaşterea conţinutului raportului de expertiza.
Aşa se explica de ce legiuitorul a încercat, practic, sa asigure dreptul
de a informa cu privire la conţinutul raportului de expertiza pentru orice
persoana, asigurând astfel caracterul public al acestui act.

Atribuţiile adunării constitutive

Art.28 din Legea nr.31/1990, republicata, enumera obligaţiile
adunării constitutive, respectiv acestea:
a) verifica existenta vărsămintelor. In acest sens adunarea constitutiva va
verifica îndeplinirea condiţiilor impuse de art.20 din Legea nr.31/1990,
republicata, respectiv aportarea efectiva a bunurilor (aporturile in natura) si
vărsarea a cel puţin jumătate din valoarea acţiunilor subscrise de către
fiecare acceptant.
b) examinează si validează raportul experţilor de evaluare a aporturilor in
natura. După modul in care este redactat textul, ar rezulta ca aceasta
obligaţie priveşte atât expertiza convenţionala (atunci când membrii
adunării constitutive s-au înţeles cu privire la experţii care urmează sa
efectueze evaluarea aportului in natura), cat si in cazul expertizei judiciare,
 113

expertiza care se realizează in baza încheierii de numire a experţilor

autorizaţi de către judecătorul delegat de la oficiul registrului comerţului.
c) discută şi aprobă actul constitutiv al societăţii, membrii prezenţi
reprezentând, în acest scop, şi pe cei absenţi, şi desemnează pe aceia care se
vor prezenta pentru autentificarea actului şi îndeplinirea formalităţilor cerute
pentru constituirea societăţii; In adunarea constitutiva, practic, se întrunesc
pentru prima data acţionarii societăţii, chiar daca unii au calitatea de
fondatori, iar ceilalţi de subscriitori acceptanţi. Ca atare, este normal ca
actul ce va determina naşterea unei persoane juridice sa fie supus aprobării
intr-un asemenea cadru.
d) numeşte pe administratori şi cenzori.

In condiţiile in care, conform art.18 alin.1 din Legea nr. 31/1990,

republicata, pentru ca un prospect de emisiune sa fie valabil din punct de
vedere al conţinutului sau trebuie sa cuprindă toate elementele care se
regăsesc intr-un act constitutiv al unei societăţi pe acţiuni, mai puţin
elementele referitoare la administratori si cenzori, aceste aspecte trebuie sa
fie ulterior clarificate.

Statutul juridic specific al fondatorilor

Având in vedere ca fondatorii unei societăţi pe acţiuni ce se constituie
prin subscripţie publica sunt cei care, practic, isi manifesta iniţial voinţa in
vederea înfiinţării unei asemenea societăţi, depunând toate diligentele
necesare, emiţând prospectul de emisiune si ocupându-se de toate
procedurile care se impun pentru desfăşurarea adunării constitutive, este
normal ca acestora legea sa le rezerve un statut preferenţial fata de ceilalţi
acceptanţi. Astfel, aceştia îşi pot rezerva o cota mai mare de participare la
beneficiul net al societăţii, cota a cărei valoare este stabilita de către
adunarea constitutiva. Art.31 alin.2 din Legea nr.32/1990, republicata,
stabileşte totuşi o limitare a beneficiilor de care s-ar putea bucura membrii
fondatori, atât cu privire la valoarea cotei din beneficii, cat si cu privire la
durata in timp in care fondatorii s-ar putea bucura de aceste beneficii.
 114

Astfel, cota de participare la beneficiul net ce revine fondatorilor nu

poate depăşi 6% din beneficiul net si nu se poate acorda pentru o perioada
mai mare de 5 ani de la momentul constituirii societăţii.
Membrii fondatori pot beneficia de o cota parte din beneficii timp de 5
ani din momentul înmatriculării, societatea comerciala, dobândindu-si
personalitate juridica, se constituie ca persoana juridica.
De asemenea, pot beneficia de aceste beneficii numai acei membrii
fondatori a căror calitate a fost recunoscuta ca atare prin actul constitutiv.
Altfel spus, pentru ca anumiţi acţionari sa poată beneficia de o cota de
pana la 16% din beneficiul net al unei societăţi comerciale constituite prin
subscripţie publica, este necesar ca in prealabil ei sa fie nominalizaţi ca
atare in actul constitutiv, aceasta recunoaştere conferindu-le dreptul la
beneficii speciale. Nu pot beneficia de un astfel de regim favorabil decât
persoanele fizice, nu si cele juridice, chiar daca acestea ar avea calitatea de
fondatori ai unei societăţi pe acţiuni si chiar daca ar fi nominalizaţi ca atare,
in actul constitutiv. In situaţia in care, pe parcursul celor 5 ani in care
membrii fondatori se bucura de beneficii, se majorează capitalul social al
societăţii respective, aceasta majorare nu prezintă relevanta si pentru
avantajele acordate fondatorilor, deoarece aceştia vor beneficia in continuare
de aceleaşi sume din beneficiul net al societăţii. In situaţia in care societatea
se dizolva anticipat, conform art.33 din Legea 31/1990, republicata,
fondatorii au dreptul sa ceara daune de la societate, daca dizolvarea s-a
făcut in fraudarea drepturilor lor. Dreptul la acţiunea in daune de care
beneficiază membrii fondatori intr-o asemenea situaţie se prescrie intr-un
termen de 6 luni. Termenul de prescripţie începe sa curgă de la data in care
adunarea generala a societăţii a hotărât dizolvarea anticipata.
4.4. Înmatricularea societăţilor comerciale
In prezent procedura de inregistrare a societatilor comerciale in
registrul comertului este reglementata de Legea 359/2004 80 modificata prin
Ordonanta de urgenta nr.75/200481. Aceste acte normative au in vedere
transpunerea acquisului comunitar şi armonizarea cadrului legislativ cu cel

80
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 839 din 13 septembrie 2004
81
privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor
familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării
persoanelor juridice, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 932 din 12 octombrie 2004
 115

al statelor membre ale Uniunii Europene. De asemenea, se impunea

constituirea unui cadru juridic adecvat pentru stimularea spiritului
antreprenorial, prin simplificarea şi accelerarea procedurilor de înregistrare
a comercianţilor. Actuala procedură de înmatriculare în registrul comerţului
şi de înregistrare fiscală a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi
persoanelor juridice, precum şi de autorizare a funcţionării pe baza
declaraţiilor-tip pe propria răspundere ale persoanelor juridice are ca
principal scop simplificarea procedurilor administrative şi promovării
calităţii serviciilor. In acest sens, legea prevede ca societăţile comerciale,
societăţile şi companiile naţionale, grupurile de interes economic, regiile
autonome şi organizaţiile cooperatiste, sucursalele înfiinţate de acestea,
precum şi alte persoane juridice care se înregistrează în registrul comerţului
potrivit unor acte normative speciale sunt denumite solicitanţi.
In acceptiunea legii, prin autorizarea funcţionării, se înţelege
asumarea de către solicitant a responsabilităţii privitoare la legalitatea
desfăşurării activităţilor declarate. Activităţile cu impact semnificativ asupra
mediului vor fi autorizate din punct de vedere al protecţiei mediului de către
autorităţile competente de protecţia mediului, la sediile acestora.
Procedura de autorizare şi lista activităţilor cu impact semnificativ
asupra mediului vor fi stabilite prin ordin al ministrului mediului şi
gospodăririi apelor, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a
prezentei legi.Solicitarea efectuării înregistrării în registrul comerţului se
face la biroul unic din cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă
tribunal de către fondatori, administratori sau de reprezentanţii acestora,
precum şi de orice persoană interesată, în condiţiile legii, prin întocmirea
cererii de înregistrare. Solicitanţii dobândesc personalitate juridică de la
data înregistrării în registrul comerţului a încheierii judecătorului-delegat,
prin care se dispun autorizarea constituirii şi înmatricularea, bineinteles
dacă nu se dispune altfel. La înmatriculare solicitanţilor li se eliberează
certificatul de înregistrare conţinând numărul de ordine din registrul
comerţului şi codul unic de înregistrare atribuit de Ministerul Finanţelor
Publice, însoţit de încheierea judecătorului-delegat, precum şi de alte acte
prevăzute de prezenta lege. Termenul de eliberare a certificatului de
 116

înregistrare şi, după caz, a certificatului de înscriere de menţiuni este de 3

zile, respectiv 5 zile, calculat de la data înregistrării cererii.
Pe parcursul existenţei persoanei juridice dovada privind starea
acesteia, referitoare la funcţionare, dizolvare, reorganizare, lichidare,
insolvenţă, reorganizare judiciară, faliment sau suspendare temporară a
activităţii, se face cu extrasul de registru emis de oficiul registrului
comerţului de pe lângă tribunal, valabil 30 de zile de la data emiterii.
Solicitarea înregistrării fiscale se face prin depunerea cererii de
înregistrare la biroul unic din cadrul oficiului registrului comerţului de pe
lângă tribunal, iar atribuirea codului unic de înregistrare de către Ministerul
Finanţelor Publice este condiţionată de admiterea cererii de înregistrare în
registrul comerţului de către judecătorul-delegat. Pe baza datelor transmise
potrivit prevederilor legale Ministerul Finanţelor Publice atribuie, în termen
de maximum 8 ore, codul unic de înregistrare. În vederea eliberării de către
biroul unic din cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal a
certificatului de înregistrare conţinând codul unic de înregistrare sau, după
caz, a certificatului de înscriere de menţiuni, solicitantul are obligaţia să
depună, o dată cu cererea de înregistrare şi actele doveditoare, declaraţia-tip
pe propria răspundere, semnată de asociaţi sau de administratori, din care
să rezulte, după caz, că:
a) persoana juridică nu desfăşoară, la sediul social sau la sediile
secundare, activităţile declarate, o perioadă de maximum 3 ani;
b) persoana juridică îndeplineşte condiţiile de funcţionare prevăzute de
legislaţia specifică în domeniul prevenirii şi stingerii incendiilor (P.S.I.),
sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei mediului şi protecţiei muncii, pentru
activităţile precizate în declaraţia-tip.
Orice modificare cu privire la cele declarate atrage obligaţia
solicitantului de a depune la biroul unic din cadrul oficiului registrului
comerţului de pe lângă tribunal o nouă declaraţie-tip pe propria răspundere
corespunzătoare modificărilor intervenite. Oficiul registrului comerţului de
pe lângă tribunal înregistrează în registrul comerţului datele din declaraţiile-
tip de lege. Procedura de autorizare a funcţionării pe baza declaraţiei-tip pe
propria răspundere se desfăşoară prin intermediul biroului unic din cadrul
 117

oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal, la care solicitantul are

obligaţia înregistrării sediului social sau secundar.
Oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale, prin birourile unice,
efectuează următoarele activităţi:
a) primesc, verifică şi înregistrează cererile de înregistrare şi actele depuse în
susţinerea acestora, precum şi declaraţiile-tip;
b) încasează taxele şi tarifele pentru operaţiunile efectuate de oficiile
registrului comerţului de pe lângă tribunale, precum şi cele datorate altor
autorităţi implicate în procedura de înregistrare;
c) ţin în sistem computerizat evidenţa declaraţiilor-tip;
d) transmit autorităţilor publice competente declaraţiile-tip în copie, şi, pe
cale electronică, datele de identificare ale persoanelor juridice înregistrate în
registrul comerţului;
e) completează şi emit în termen certificatele constatatoare privind
înregistrarea declaraţiilor-tip potrivit prezentei legi;
f) urmăresc termenele prevăzute de prezenta lege şi eliberează solicitanţilor
certificatele de înregistrare, certificatele de înscriere de menţiuni, încheierile
judecătorului-delegat, precum şi certificatele constatatoare prevăzute de lege

Biroul unic din cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă

tribunal, pe baza declaraţiilor-tip prevăzute de lege, eliberează solicitanţilor
certificate constatatoare care atestă că:
a) s-a înregistrat declaraţia-tip pe propria răspundere, din care rezultă că la
sediul social sau secundar nu se desfăşoară activităţile prevăzute în actul
constitutiv sau modificator;
b) s-a înregistrat declaraţia-tip pe propria răspundere, din care rezultă că
sunt îndeplinite condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în
domeniul prevenirii şi stingerii incendiilor (P.S.I.), sanitar, sanitar-veterinar,
protecţiei mediului şi protecţiei muncii, pentru activităţile declarate;
c) s-a înregistrat declaraţia-tip pe propria răspundere, din care rezultă
modificările intervenite faţă de declaraţia-tip anterioară.

Certificatele constatatoare se eliberează o dată cu certificatul de

înregistrare sau certificatul de înscriere de menţiuni. Pentru sediul social şi
 118

pentru fiecare sediu secundar se va elibera câte un certificat constatator

care atestă că s-au înregistrat declaraţiile-tip.În vederea efectuării
controlului de către autorităţile publice competente privind conformitatea
celor declarate, oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunal transmite
acestora copiile declaraţiilor-tip şi, pe cale electronică, datele de identificare
ale persoanelor juridice, în termen de 3 zile de la data înregistrării în
registrul comerţului. Autorităţile publice competente in efectuarea
controlului sunt:
- brigăzile şi grupurile de pompieri militari din subordinea Ministerului
Administraţiei şi Internelor;
- direcţiile de sănătate publică teritoriale din subordinea Ministerului
Sănătăţii sau ministerele cu reţea proprie de sănătate publică;
- Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa
Alimentelor sau ministerele cu reţea sanitară veterinară proprie;
- autorităţile publice teritoriale de protecţie a mediului din subordinea
Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor;
- inspectoratele teritoriale de muncă din subordinea Ministerului Muncii,
Solidarităţii Sociale şi Familiei.

În cazul în care autorităţile publice competente constată că nu sunt

îndeplinite condiţiile legale de funcţionare, notifică acest fapt solicitantului,
la sediul înregistrat, acordând un termen de remediere a neregularităţilor
constatate. Termenul curge de la data primirii notificării şi poate fi prelungit
la cererea expresă a solicitantului, adresată autorităţii publice competente.
În cazul în care neregularităţile nu sunt remediate, autorităţile publice
competente notifică oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal
actul prin care s-a interzis desfăşurarea activităţii, în termen de 3 zile de la
emiterea acestuia, pentru a fi înregistrat din oficiu în registrul comerţului.
Oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale asigură condiţiile
necesare pentru arhivarea tuturor documentelor aferente procedurii de
autorizare a funcţionării pe baza declaraţiei-tip pe propria răspundere.
În cadrul oficiilor registrului comerţului de pe lângă tribunale se
desfăşoară activităţi de asistenţă acordate solicitanţilor, la cererea şi pe
 119

cheltuiala acestora, pentru efectuarea procedurilor necesare înregistrării în

registrul comerţului a actelor constitutive sau modificatoare.
Serviciile de asistenţă se acordă, la cererea şi pe cheltuiala
solicitantului, înainte de depunerea cererii de înregistrare la oficiul
registrului comerţului de pe lângă tribunal.

4.5. Publicitatea constituirii societăţilor comerciale

Conform art.14 din legea 359/2004, după efectuarea înmatriculării
societăţilor comerciale în registrul comerţului, un extras al încheierii
judecătorului delegat se comunică, din oficiu, Regiei Autonome "Monitorul
Oficial", spre publicare, pe cheltuiala solicitantului.
Se pot publica numai extrase din încheierea de înmatriculare, vizate
insa de judecătorul delegat.
Aceste extrase trebuie sa cuprindă:
numărul şi data încheierii,
denumirea,
sediul social şi forma juridică,
numele şi adresa fondatorilor, administratorilor şi, dacă este cazul, a
cenzorilor,
domeniul şi activitatea principală,
capitalul social şi durata de funcţionare,
codul unic de înregistrare atribuit,
numărul de ordine în registrul comerţului

Extrasul poate fi transmis şi pe cale electronică. La cererea şi pe

cheltuiala solicitantului, încheierea judecătorului delegat se publică integral
în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. Publicitatea este necesara
pentru orice persoana interesata sa aibă posibilitatea sa atace actul
constitutiv al societăţii sau existenta societăţii, in măsura in care aceasta îi
lezează interesele. În aceste condiţii, legea stabileşte posibilitatea de acţiune
a persoanei interesate si in funcţie de momentul publicităţii sau de
conţinutul actelor supuse publicităţii. Acele acte sau fapte pentru care nu s-
a efectuat publicitatea nu sunt opozabile fata de terţi decât in măsura in
care se face dovada ca terţii aveau cunoştinţa de conţinutul lor.
 120

Rezulta ca publicitatea are drept efect opozabilitatea actelor fata de

terţi, neavând insa si efect constitutiv. Prezumţia de opozabilitate impusa de
lege este relativa, in măsura in care se poate face dovada ca terţii aveau
cunoştinţa de aceste acte. Aceasta prezumţie relativa este o prezumţie
pozitiva legea insa prevede si o prezumţie negativa, in sensul ca in situaţia
in care un terţ face dovada ca a fost in imposibilitate de a lua la cunoştinţa
de publicitatea societăţii prin Monitorul Oficial, acestuia nu-i sunt opozabile
operaţiunile societăţii pana la a 16-a zi de la momentul publicării încheierii
de înmatriculare in Monitorul Oficial. In ceea ce priveşte elementele de
conţinut ale actului constitutiv, legea stabileşte obligaţia societăţii cu privire
la verificarea identităţii dintre textul depus la registrul comerţului in vederea
înregistrării si ceea ce s-a publicat efectiv. Când exista diferenţe intre textul
iniţial si cel publicat, opozabil este textul publicat, in afara situaţiei in care
terţii aveau cunoştinţa de textul real. Terţii, in măsura in care ulterior iau
cunoştinţa de existenta unui text care exprima efectiv voinţa asociaţilor si
care se deosebeşte de textul publicat, in funcţie de propriul lor interes pot
invoca oricare dintre cele doua texte.

4.6. Filialele si sediile secundare ale societăţilor comerciale

Noţiune
Societatea îşi poate realiza activitatea si in alt loc decât sediul
principal, in aceeaşi localitate sau in alte localităţi din tara ori chiar din
străinătate, cu respectarea legislaţiei statutului respectiv.
In aceste condiţii, societatea comerciala isi poate constitui, in temeiul
art.42 din Legea nr.31/1990, republicata, filiale, cu personalitate juridica,
sau, in temeiul art.43 din aceeaşi lege, dezmembraminte ale societăţii,
denumite sedii secundare, lipsite de personalitate juridica.
In doctrina82 s-a precizat ca înfiinţarea de sucursale si filiale ale
societăţilor trebuie privita ca o manifestare a funcţiei de organizare a
societăţii comerciale, care acţionează pe toata durata existentei societăţii, si
se explica prin nevoia de adaptare a societăţii la mediul in care acţionează.
In aceste condiţii, ele pot fi privite si ca structuri societare.

82
Alexandru Ticlea, Corneliu Birsan, Mircea Toma, Ion Suceava, Virgil Erdei, Mariana Sticlaru, op.cit,
pag.494-495
 121

Sunt considerate a fi sedii secundare ale societăţii:

- sucursalele;
- agenţiile;
- reprezentantele;
- alte unităţi fără personalitate juridica, cum ar fi punctele de lucru si
birourile.

Sediile secundare
Aşa cum le defineşte legiuitorul in art.43 din Legea nr. 31/1990,
republicata, sucursalele si celelalte sedii secundare sunt „dezmembraminte"
fără personalitate juridica ale societăţilor comerciale.
Termenul „dezmembraminte" folosit de legiuitor, înseamnă, de fapt,
părţi componente, unităţi, structuri fără personalitate juridica care aparţin
unei societăţi comerciale. Sucursala se caracterizează prin faptul ca este
dependenta total, juridic si patrimonial, de societatea in cadrul căreia
funcţionează, beneficiind de o anumita autonomie de funcţionare, având
sediu propriu si propriile atribute de identificare. Pornind de la aceste
trăsături, sucursala a fost definita ca fiind o structura societara
instituţionalizata, lipsita de patrimoniu si personalitate juridica, ce
funcţionează relativ independent, autonom si durabil, intr-un sediu propriu
si căreia i se încredinţează ca prelungire a capacităţii societăţii care o
constituie, printr-un mandat general, puterea de reprezentare, negociere si
executare de operaţiuni comerciale in raza ei de activitate.
Sediile secundare nu au personalitate juridica pentru ca nu au un
patrimoniu propriu. Drepturile asupra bunurilor pe cere le poseda aparţin
societăţii - mama. La nivelul sucursalelor administratorul sucursalei îşi
desfăşoară activitatea in limitele împuternicirii de reprezentare data de
conducătorul societăţii-mama. Sucursalele se înregistrează la oficiul
registrului comerţului din judeţul in care vor funcţiona, unde se vor depune
copii-certificate ale tuturor actelor care au fost depuse si la oficiul
registrului comerţului de la sediul principal al societăţii.
Celelalte sedii secundare -agenţii, depozite, puncte de lucru- se
înregistrează la oficiul registrului comerţului de la sediul principal al
societăţii. Atât sucursalele, cat si celelalte sedii secundare se înregistrează
 122

fiscal la administraţia financiara in raza căreia vor funcţiona, in termen de 5

zile de la menţionarea lor in registrul comerţului (art.3 din Legea nr.
87/199483 privind combaterea evaziunii fiscale). Declararea fictiva a sediului
in lege, in scopul sustragerii de la controlul fiscal este infracţiune si se
pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani si interzicerea unor drepturi,
conform art.12 din Legea nr.87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale).

Procedura de înfiinţare a sucursalelor

In cuprinsul art.43 alin.2 din Legea societăţilor comerciale, legiuitorul
prevede in mod distinct cazul înfiinţării unei sucursale intr-o localitate din
acelaşi judeţ sau chiar in aceeaşi localitate cu societatea fondatoare.
In acest caz, sucursala se va înmatricula in acelaşi registru, insa in
mod distinct, ca înmatriculare independenta. Firma sucursalei va conţine
denumirea si localitatea sediului societăţii-mama la care se adaugă
menţiunea „sucursala" si localitatea sediului acesteia.
Potrivit art.52 din Normele metodologice 84 privind modul de tinere a
registrelor comerţului si de efectuare a înregistrărilor, la depunerea cererii
de autorizaţie si/sau înmatriculare, referentul oficiului registrului
comerţului are obligaţia de a efectua verificarea existentei următoarelor
documente:
a) hotărârea organului statutar de înfiinţare, care cuprinde adresa sediului
secundar, obiectul de activitate, datele de identificare a persoanelor
împuternicite să reprezinte sucursala şi limita mandatului acordat;
b) actul adiţional în formă autentică privind înfiinţarea sucursalei, dacă
această înfiinţare nu este prevăzută în actul constitutiv;
c) dovada sediului sucursalei
d) declaraţia pe propria răspundere a împuternicitului sucursalei

83
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 545 din 29 iulie 2003. Republicată în temeiul art. XII din
titlul II al cărţii a II-a din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, dându-se textelor o nouă numerotare.
Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale a fost publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 299 din 24 octombrie 1994, şi a fost modificată prin:
- Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 644 din 30 august 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 79/2003,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 26 martie 2003;
- Legea nr. 161/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003.
84
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 176 din 11 mai 1998
 123

e) dovezile privind achitarea taxelor legale precum şi a taxei de publicare în

Monitorul Oficial al României a încheierii de înmatriculare a sucursalei,
înfiinţată de către o societate comercială.

In cazul in care sucursala se înfiinţează in baza actului constitutiv al

societăţii fondatoare, conform art.53 din Normele metodologice cererea de
autorizaţie si de înmatriculare a sucursalei va fi însoţita de:
- actul constitutiv;
- dovada deţinerii cu titlu legal a spaţiului aferent (contract de vânzare-
cumpărare, certificat de moştenitor, contract de închiriere, contract de
subînchiriere, contract de leasing imobiliar, comodat, uz, uzufruct, extras
din Cartea funciară etc.). În cazul în care imobilul este deţinut în
coproprietate, se va prezenta şi acordul coproprietarilor. Dacă sediul social
s-a stabilit într-un imobil care intră sub incidenţa Legii locuinţei nr.
114/199685, republicată, se prezintă şi avizul favorabil al proprietarilor şi,
după caz, al titularilor contractelor de închiriere din locuinţele cu care se
învecinează spaţiul, pe plan orizontal şi vertical;
- pentru deponenţii şi/sau semnatarii cererilor depuse: împuternicirea
specială sau împuternicirea avocaţială, iar pentru comercianţii, persoane
fizice, procură specială şi autentică;
- pentru firmă şi emblemă: se va proceda conform prevederilor cap. I din
prezentul titlu;
pentru obiectul de activitate, domeniul şi activitatea principală: se va utiliza
"Clasificarea activităţilor din economia naţională" - CAEN, aprobată prin
Hotărârea Guvernului nr.656/199786.

Obiectul de activitate se va exprima prin grupe CAEN de trei cifre

pentru domenii şi prin clase CAEN de patru cifre pentru activităţi. Indicarea
domeniului şi a activităţii principale se va face printr-o grupă de trei cifre şi

85
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 393 din 31 decembrie 1997
Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 196 din 17 noiembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 331 din 26 noiembrie 1997. Legea nr. 114 din 11 octombrie 1996 a fost publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 21 octombrie 1996 şi a mai fost modificată prin Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 40 din 10 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154
din 14 iulie 1997 şi prin Legea nr. 146 din 24 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 173 din 29 iulie 1997.
86
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 301 din 5 noiembrie 1997
 124

printr-o clasă de patru cifre aparţinând grupei respective. Se va recomanda

comercianţilor ca obiectul de activitate să fie omogen, în sensul de a nu
cuprinde mai multe grupe CAEN diferite. In cererea de înmatriculare se va
indica numărul sub care a fost înmatriculata societatea-mama.
Din punct de vedere procedural, încheierea de înmatriculare a
sucursalei se va comunica, din oficiu, registrului comerţului de la sediul
principal. Orice modificare ulterioara referitoare la sucursala se
înregistrează in registrul comerţului de la sediul la care a fost înmatriculata
sucursala si se va comunica din oficiu la sediul principal unde se va
menţiona acea modificare.

Filialele
Filialele sunt societăţi comerciale cu personalitate juridica si se
constituie intr-una din formele de societăţi comerciale prevăzute de lege,
urmându-se aceeaşi procedura (art. 42 din Legea nr. 31/1990, republicata).
De altfel, filialele, ca de altfel si sediile secundare, se constituie pentru
nevoile specifice ale comerţului. Cu privire la noţiunea de filiala, in doctrina
de specialitate s-au căutat modalităţi variate si complexe de exprimare a
conceptului. Astfel, s-a considerat ca filiala este o întreprindere cu
personalitate juridic aparţinând societăţii comerciale, cu un patrimoniu
propriu si îndreptăţita sa încheie contracte cu terii in nume propriu.
Ele pot fi considerate ca fiind adevărate societăţi comerciale,
componente ale societăţii-mamă, asupra lor exercitându-se influenta,
direcţia sau controlul societăţii-mamă. Se considera ca filiala apare ca
element exogen, atât in raport cu societatea mama, cat si cu celelalte
dezmembraminte ale acesteia, fiind constituita cu scopul dezvoltării
afacerilor societăţii-mamă, care astfel sunt conservate.
De altfel, se considera ca elementul definitoriu al filialelor este tocmai
raportul de dependenta speciala fata de societatea-mama, aceasta aservire
nerezultând dintr-un ordin emis de societatea-mama, ci din angajamentele
sociale ale filialei de a integra voinţa societăţii-mamă, potrivit voinţei prin
exerciţiul dreptului de vot.

4.7. Constatarea neregularităţilor după constituirea societăţilor comerciale

 125

Daca se constata, după înmatricularea societăţii, anumite

neregularităţi in ceea ce priveşte societatea, exista obligativitatea ca
societatea sa le remedieze intr-un termen de 8 zile de la momentul
constatării acestora. In situaţia in care societatea nu înlătură
neregularităţile, orice persoana interesata - înţelegând prin persoana
interesata atât asociaţi, cat si terţi - are dreptul sa solicite in instanţa
înlăturarea neregularităţilor. Intr-o asemenea situaţie, persoana interesata
are la îndemâna acţiunea in regularizarea societăţii înmatriculate, existând
posibilitatea, daca se face dovada unui prejudiciu, ca cel interesat sa solicite
daune. Aceasta acţiune este de competenta tribunalului in raza teritoriala a
sediului social al societăţii. Acţiunea este prescriptibila - termenul de
prescripţie fiind de un an de la momentul autentificării actului constitutiv.
Inlăturarea neregularităţilor, precum si acţiunea in regularizare a fost
legiferata tocmai pentru ca astfel sa fie restrânsă cat mai mult posibilitatea
de intervenţie a nulităţii unei societăţi comerciale. In ceea ce priveşte
răspunderea cu privire la operaţiunile efectuate pentru înmatriculare si
publicare, fondatorii societăţii sau orice persoana care a lucrat in numele
societăţii in constituire au o răspundere solidara si nelimitata pentru toate
operaţiunile pe care le-au efectuat pentru societate, precum si pentru
prejudiciile pe care le-au cauzat fata de terţi datorita unor neregularităţi cu
privire la menţiunile din actul constitutiv. Daca răspunderea fondatorilor
sau reprezentanţilor societăţii rezulta din operaţiuni efectuate pe parcursul
constituirii societăţii, o asemenea răspundere poate fi înlăturată în măsura
în care adunarea generala a societăţii hotărăşte ca operaţiunile astfel
efectuate sa fie preluate in contul societăţii. Daca exista o asemene hotărâre,
se va considera ca acele operaţiuni sunt efectuate de însăşi societatea,
aceasta fiind răspunzătoare fata de terţi. Prin excepţie insa, daca
prejudicierea unor terţi rezulta ca urmare a neregularităţilor cu privire la
menţiunile din actul constitutiv, răspunderea nelimitata si solidara continua
sa existe in sarcina fondatorilor si reprezentanţilor societăţii, precum si in
sarcina primilor administratori si a primelor organe de control ale societăţii.
In situaţia in care intervine o neregularitate referitoare la numirea
reprezentanţilor societăţii sau a organelor societăţii - conducere,
administrare si control - acestea nu pot fi invocate împotriva membrilor
 126

organelor societăţii, nici de către terţi, si nici de către însăşi societatea, in

măsura in care ele se regăsesc in actul publicat. In cazul societăţilor de
capital, ca si in cazul societăţilor cu răspundere limitata, in raporturile cu
terţii, societatea este integral angajata pentru actele încheiate in numele ei
de reprezentanţii acesteia, chiar si in situaţia in care reprezentanţii si-au
depăşit mandatul conferit de societate. Excepţie de la aceasta situaţie o
reprezintă cazul in care terţii cunoşteau depăşirea limitelor mandatului
acordat, dovada in acest sens revenind societăţii. Simpla publicare in
Monitorul Oficial nu reprezintă o dovada absoluta cu privire la faptul ca
terţii cunoşteau limitele mandatului lor. Astfel spus, legea instituie o
prezumţie, conform căreia se considera ca toate actele efectuate de
reprezentanţi sunt efectuate de însăşi societatea. Orice terţ se va îndrepta
pentru realizarea drepturilor sale împotriva societăţii, urmând ca societatea
sa facă dovada de faptul ca terţul cunoştea ca reprezentantul si-a depăşit
limitele mandatului si cu toate acestea a încheiat actul cu acesta.

4.8. Nulitatea
Prin intermediul Legii nr.31/1990, republicata, s-a introdus o
instituţie noua - instituţia nulităţii societăţilor comerciale.
Competenta in domeniul declarării nulităţii revine tribunalului din
raza teritoriala a sediului comercial. Nulitatea unei societăţi înmatriculate
poate interveni numai in cazurile expres si limitativ prevăzute de art.56 din
Legea nr.31/1990, republicata. Sunt cazurile de nulitate a societăţilor
comerciale:
- inexistenta sau nerespectarea condiţiilor de forma;
- lipsa formei autentice a actului constitutiv.
Din moment ce legea stabileşte ca lipsa formei autentice are drept
consecinţa nulitatea societăţii, rezulta ca condiţia de forma a actului
constitutiv este o condiţie „ad validitatem", contractul de societate fiind un
act formal si solemn;
- atunci când toţi fondatorii au fost la momentul constituirii societăţii
incapabili.
Legea se refera la o condiţie care are in vedere, pe de o parte pe toţi
asociaţii, iar pe de alta parte momentul constituirii, respectiv momentul
 127

înmatriculării. Daca numai unii dintre asociaţi sunt incapabili, societatea se

poate constitui si poate exista, deoarece orice persoana interesata poate
invoca ulterior o neregularitate cu privire la asociaţi printr-o acţiune in
regularizare, aşa cum este posibil ca însuşi judecătorul delegat sa se
autosesizeze cu privire la unii dintre asociaţi si sa solicite regularizarea
înaintea înmatriculării.
- atunci când obiectul de activitate este ilicit sau contrar bunelor moravuri;
- când lipseşte încheierea de înmatriculare a judecătorului delegat. Soluţia
legii se impune, deoarece o societate comerciala exista ca persoana juridica
numai in momentul înmatriculării, iar înmatricularea este dispusa numai in
baza unui act jurisdicţional - încheierea de înmatriculare a judecătorului
delegat.
- când lipseşte autorizarea administrativa de constituire a societăţii.
In cazul in care prin acte normative speciale, pentru constituirea unor
societăţi cu un anumit obiect de activitate, se solicita anumite autorizări,
chiar daca acestea se solicita de către oficiul registrului comerţului, lipsa
autorizării are drept consecinţa desfiinţarea societăţii prin nulitate;
- daca in actul constitutiv nu exista menţiuni cu privire la denumirea
societăţii, obiectul de activitate, aporturile asociaţilor si capitalul social
subscris de asociaţi, orice persoana interesata poate invoca nulitatea
societăţii respective;
- daca s-au încălcat dispoziţiile imperative ale legii privind capitalul social
subscris si vărsat.
- atunci când numărul de asociaţi este sub limita minima impusa de lege.
Nulitatea societăţilor comerciale este remediabila. In acest sens, legea
stabileşte ca daca, pana la momentul punerii concluziilor pe fond in cazul
cererii pentru declararea nulităţii societăţii, cauzele de nulitate au fost
înlăturate, instanţa nu mai poate dispune nulitatea societăţii respective.
Deşi legea face referire la nulitatea relativa, atât cauzele care duc la
nulitatea societăţii, cat si faptul ca orice persoana interesata este in drept sa
invoce nulitatea, creează concluzia ca in realitate nulitatea ce poate
interveni este absoluta.

5. Funcţionarea societăţilor comerciale

 128

5.1. Reguli generale privind funcţionarea societăţilor comerciale

Patrimoniul si aportul la capitalul social al societăţii
Exista trăsături comune pentru toate societăţile comerciale, aşa cum
exista elemente specifice care funcţionează pentru fiecare tip de societate,
pentru societăţile de persoane, de capital sau pentru societăţile cu
răspundere limitata. Oricare societate comerciala fiind persoana juridica, ea
presupune existenta celor trei elemente constitutive, respectiv:
- un patrimoniu propriu;
- organizare de sine stătătoare;
- un scop bine determinat.
In privinţa persoanelor juridice, principiul libertăţii de asociere este
înţeles in limitele specialităţii capacităţilor lor de folosinţa.
Capacitatea juridica a persoanei juridice este limitata la obiectul de
activitate, ea nu poate încheia decât acele acte juridice care au legătura cu
obiectul de activitate. In ceea ce priveşte patrimoniul, conform art.65 alin.1
din Legea nr.31/1990, republicata, tot ceea ce se aportează de către asociaţi
la capitalul social se considera a intra in patrimoniul societăţii, societatea
dispunând, de regula, de un drept de proprietate asupra bunurilor
naportate de la momentul înmatriculare sale. O problema controversata in
practica societăţilor comerciale este aceea privitoare la vocaţia soţilor de a
aduce in societate bunuri comune supuse regimului matrimonial al soţilor.
Prin regim matrimonial se înţelege ansamblul regulilor prin care se
stabilesc drepturile si obligaţiile fiecărui soţ in momentul încheierii
căsătoriei asupra bunurilor proprii (numite bunuri prezente) si asupra
bunurilor dobândite in timpul căsătoriei (numite bunuri dobândite) si care
determina puterile fiecăruia asupra celor doua categorii de bunuri in timpul
căsătoriei. In doctrina de specialitate au fost emise doua puncte de vedere,
diametral opuse.
a) Astfel, in opinia unor autori, s-a considerat ca bunurile comune ale soţilor
nu pot reprezenta aport Ia capitalul social atât vreme cat acestea fac parte
din comunitate de bunuri. Aceasta soluţie porneşte de la faptul ca asupra
acestor bunuri nu exista un drept individualizat al fiecăruia dintre soţi,
proprietatea fiind devalmasa. In aceste condiţii, bunurile comune nu ar
putea fi aprobate de soţi la formarea capitalului social, chiar daca exista
 129

consimţământul celuilalt soţ, deoarece pe cale convenţionala s-ar renunţa la

însuşi principiul comunităţii de bunuri. Or, o asemenea convenţie este lovita
de nulitate absoluta, aşa cum dispune legiuitorul in art. 30 alin.2 din Codul
Familiei. Practic, aportarea unor bunuri comune la constituirea capitalului
social s-ar putea face după ce, in prealabil, s-a realizat partajarea bunurilor.
Or, numai instanţa de judecata poate sa decidă partajarea bunurilor
soţilor in timpul căsătoriei, daca exista motive temeinice. Faptul ca
libertatea de asociere pentru constituirea unei societăţi comerciale
reprezintă sau nu un motiv temeinic pentru partajarea bunurilor comune in
timpul căsătoriei. Rămâne numai la aprecierea instanţei care soluţionează
cauza, simpla absenta a unor reglementari de dreptul familiei care sa
rezolve aceasta problema neîndreptăţind instanţa sa respingă acţiunea de
partajare a bunurilor soţilor. Daca instanţa doreşte sa păstreze regimul
comunităţii de bunuri a soţilor, poate transforma forma de coproprietate,
din proprietate comuna in devălmăşie, in proprietatea comuna pe cote părţi,
cunoscând întinderea ideala a cotei părţi ce-i revine fiecăruia din masa
bunurilor comune. In situaţia in care soţii devin coproprietari indivizi
asupra unor acţiuni, conform art.102 alin.4 din Legea nr.31/1990,
republicata aceştia sunt răspunzători in mod solidar pentru efectuarea
vărsămintelor datorate.
b) Intr-o alta opinie, precum si in practica judiciara, s-a considerat ca soţul
asociat poate aporta in societate bunuri din comunitatea de bunuri, cu
precizarea ca daca sunt bunuri mobile operează „mandatul tacit", iar daca
sunt imobile este necesar consimţământul expres al celuilalt soţ.
Soţii se pot asocia pentru a constitui o societate cu răspundere
limitata, singura problema fiind legata de faptul daca bunurile comune ale
soţilor pot constitui sau nu aport la capitalul social. In cazul in care aportul
consta in sume de bani, teoretic, fiecare soţ poate dispune de o anumita
suma de bani pe care a economisit-o, fie in retribuţia proprie, fie din alte
surse materiale. Practic insa, exista puncte de vedere diferite, in sensul ca
unele instanţe judecătoreşti solicita dovada ca sumele de bani sunt proprii
si numai in aceasta situaţie sunt acceptate ca aport la capitalul social.
Aceasta practica încurajează, de fapt, întocmirea unor acte cu
caracter pur fictiv (de exemplu, prezentarea unui act de donaţie in care sa se
 130

arate ca sumele respective au fost donate de terţe persoane soţului care

urmează sa se asocieze si sa aporteze la capitalul social sumele respective).
In legătura cu bunurile proprii, fiecare soţ poate, in mod liber, sa
exercite o profesiune, sa administreze sau sa dispună de bunurile sale
personale. Aceasta dispoziţie este de ordine publica, deci are caracter
imperativ. In cazul in care asociaţii nu depun aportul la capitalul social fix,
fie la momentul in care fac subscrierea, fie ca la momentul ulterior stabilit
de lege ori de actul constitutiv, ei sunt ţinuţi răspunzători pentru toate
daunele pricinuite societăţii. Legea concretizează cazul întârzierii la vărsarea
capitalului in numerar, stabilind ca neefectuarea vărsămintelor atrage
automat obligarea asociatului culpabil, cel puţin la plata dobânzilor legale.
Nimic nu împiedica o societate sau un terţ, păgubit de asociatul care
nu a vărsat aportul, sa solicite alături de dobânda legala si alte despăgubiri.
Principiul conform căruia din momentul înmatriculării, societatea
deţine un drept de proprietate asupra aportului asociaţiei la capitalul social
este stabilit de lege printr-o norma dispozitiva. Aceasta face ca prin actul
constitutiv sa existe posibilitatea ca părţile sa transmită societăţii numai
dreptul de folosinţa sau de uzufruct asupra bunurilor aduse la capitalul
social. Aşadar, in principiu, bunurile aduse ca aport la capitalul social devin
proprietatea societăţii, daca nu exista stipulatiune contrarie sau daca in
actele constitutive nu exista vreo precizare in acest sens.
Prin excepţie, bunurile aduse ca aport intra in folosinţa sau
uzufructul societăţii, asociatul păstrând in continuarea dreptul de
proprietate asupra lor. Dreptul de folosinţa poate fi acordat societăţii pe
baza unui contract de închiriere sau de împrumut, aportul asociatului
constând in contravaloarea lipsei de folosinţa. Dreptul de uzufruct consta in
a acorda societăţii de către asociat a dreptului de a folosi si de a culege
fructele bunului (imobil) aportat cu titlu de uzufruct. Asociatul păstrează
„nuda proprietate", respectiv dreptul de dispoziţie asupra bunului aportat.
In cazul aportării unor bunuri in natura (mobile, imobile, corporale
sau incorporale) asociatul răspunde fata de societate atât prin evactiune, cat
si pentru viciile lucrului, potrivit dreptului comun. Daca se transmite
dreptul de proprietate, societatea dobândeşte proprietatea din momentul
realizării acordului de voinţa, chiar daca bunul nu a fost încă predat.
 131

Din acelaşi moment se transmite si riscul pieirii fortuite, potrivit

regulii ,,res perit domino" (cu excepţia cazului când in actele constitutive ale
societăţii s-a prevăzut ca riscul pieirii fortuite se transmite de la asociat
către societate, in momentul predării bunului). In cazul când predarea
bunului trebuia sa se facă la un anume termen si asociatul este in
întârziere, se aplica regula „res perit debitori", urmând ca asociatul culpabil
sa suporte pagubele pricinuite societăţii prin nepredarea la termen a
bunului la care s-a obligat sa-1 aporteze. Aportul pe care asociaţii ii aduc la
capitalul social nu este purtător de dobânda, conform regulii stabilite de art.
68 din Legea nr.31/1990, republicata. Daca acest capital social se
micşorează, iar micşorarea are efecte asupra dreptului ce revine asociaţilor,
repartizarea beneficiilor societăţii nu este posibila decât după reîntregirea
capitalului social. De aici rezulta ca o data constituit un capital social, el
poate intra in operaţiunile societăţii. Dar având in vedere faptul ca in funcţie
de valoarea capitalului social se stabileşte si participarea la beneficii, la
momentul bilanţului anual in funcţie de care se face repartizarea
beneficiilor, trebuie sa se regăsească cel puţin capitalul social la valoarea
iniţiala stabilita in actul constitutiv.

Acordarea dividendelor
In cadrul dispoziţiilor legii cu privire la funcţionarea societăţii
comerciale, se regăseşte si definiţia legala a noţiunii de dividende.
Conform art.67 alin.1 din Legea nr.31/1990, republicata, dividendul
este acea cota parte din beneficiu ce se va plaţi fiecăruia dintre asociaţi,
proporţional cu cota de participare a asociaţilor respectivi la capitalul social
vărsat, daca prin actul constitutiv nu se prevede altfel.
Astfel, este posibil ca prin actul constitutiv pentru unii asociaţi sa se
creeze un regim juridic mai favorabil in ceea ce priveşte cota de participare
la beneficii, ţinând cont, de exemplu, de calitatea pe care o au aceştia in
cadrul societăţii. Când dividendele se plătesc altfel decât in condiţiile legii,
peste limitele stabilite in temeiul legii sau prin actul constitutiv, legea
impune obligarea celui care le-a primit la restituire. In acest sens, legea
recunoaşte un drept la acţiune in restituire a persoanelor interesate, drept
la acţiune care se prescrie in termenul general al prescripţiei (3 ani de la
 132

distribuirea dividendelor). Distribuirea dividendelor se face întotdeauna din

beneficiul net, in acest sens legea făcând referire la noţiunea de beneficii
reale. In legătura cu distribuirea dividendelor, pot interveni probleme atunci
când acordarea dividendelor sunt in legătura cu respectarea regimului
matrimonial al comunităţii de bunuri. In regimul comunităţii de bunuri,
câştigul (profitul) este un bun comun. Ca atare, aceste bunuri nu pot fi
urmărite decât pentru achitarea datoriilor comune. In legislaţia romana
câştigul realizat de soţi se concretizează, de regula, in retribuţie.
Deşi in raporturile dintre soţi salariul este un bun comun, efectele
comunităţii de bunuri sunt înlăturate in raporturile dintre soţul celui
încadrat in munca si terţele persoane. Astfel, pretenţiile privitoare la plata
salariului pot fi formulate numai de către angajat. Aşadar, celalalt soţ nu
poate cere ca, pe temeiul juridic al comunităţii de bunuri sa încaseze
retribuţia soţului angajat. Aceasta soluţie ar fi un argument in favoarea
opiniei conform căreia salariul este un bun propriu. Problema regimului
juridic al dividendelor se poate rezolva in felul următor:
 daca dividendele sunt asemănate retribuţiei pana la momentul încasării
lor, dividendele sunt bunuri proprii, iar in momentul încasării sunt bunuri
comune;
 daca dividendele sunt asemănătoare câştigurilor din jocurile de noroc
instituţionalizate, regimul juridic ar fi diferit in funcţie de natura juridica a
sumelor de bani aduse ca aport in societate; daca sumele de bani sunt
proprii, si dividendele ar trebui sa aibă acelaşi regim juridic.

Organizarea societăţilor comerciale

Funcţionarea societăţilor comerciale presupune existenta unor organe
de conducere, de administrare si de control. Orice societate comerciala, de
regula prin actul constitutiv, îşi stabileşte propriile organe, respectiv:
- organe de conducere - adunarea generala fiind singura in măsura sa
hotărască cu privire la problemele fundamentale ale societăţii;
- organele de administrare - administratorii;
- organele de control - cenzorii.
Daca orice tip de societate comerciala impune asigurarea conducerii si
administrării, obligativitatea numirii cenzorilor prin actul constitutiv
 133

intervine in cazul societăţilor de capital. Legea stabileşte regimuri specifice

pentru flecare categorie de societate comerciala, atât in legătura cu modul
de desfăşurare a adunării generale, cat si cu privire la administrarea si
controlul societăţii. Ca reglementare generala, administratorul societăţii este
cel care reprezintă o societate in relaţiile cu terţii.
Administratorul dobândeşte acest mandat in baza actului constitutiv
sau in baza hotărârii adunării generale. De asemenea, exista posibilitatea ca
administratorul sa transmită prerogativele sale unei alte persoane.
Având in vedere faptul ca asociaţii împuternicesc doua sau mai multe
persoane pentru a reprezenta interesele societăţii, cei care astfel exercita
administrarea nu pot transmite propriul mandat către o alta persoana decât
daca exista o voinţa expresa afirmata de către ceilalţi asociaţi.
In cazul in care administratorii nu respecta mandatul încredinţat de
ceilalţi asociaţi, adică in cazul in care un administrator substituie o alta
persoana pentru a asigura reprezentarea societăţii, răspunde fata de
societate. Astfel, societatea este in drept sa pretindă beneficiile rezultate din
operaţiunea făcuta de împuternicit de la administratorul numit expres prin
voinţa asociaţilor. Daca dimpotrivă, in urma operaţiunilor, societatea suferă
anumite prejudicii, administratorul mandatar si înlocuitorul submandatar
sunt ţinuţi răspunzători in solidar pentru pagubele produse societăţii.
Toate aspectele generale legate de activitatea si răspunderea
administratorului sunt guvernate de reguli de drept comun in materia
mandatului si de reguli specifice din Legea nr.31/1990, republicata.
In prezent, pornind de la faptul ca Legea nr.31/1990, republicata a
introdus noţiunea de contract de administrare, s-a concretizat un regim
juridic specific pentru acei administratori ce intra sub incidenţa
reglementarilor specifice, respectiv administratorii din cadrul societăţii
comerciale cu capital majoritar de stat. Când o societate este administrata
de mai multe persoane, legea stabileşte situaţii concrete in care
administratorii răspund solidar, respectiv:
- pentru îndeplinirea hotărârii adunării generale, având calitatea de organ
executiv fata de organul de conducere care este adunarea generala.
 134

Adunarea generala fiind de fapt cea care exprima voinţa societăţii,

îndeplinirea hotărârii adunării generale reprezintă pentru administratori
punerea in executare a voinţei societăţii.
- pentru stricta îndeplinire a oricărei îndatorări pe care legea sau actul
constitutiv le impune.
Când art.73, alin.l, lit.e din Legea nr.31/1990, republicata, exprima
răspunderea solidara a administratorilor pentru mandatul cu care au fost
împuterniciţi in conducerea societăţi.
- pentru realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi. Administratorii
răspund pentru constatarea in patrimoniul societăţii a existentei efective a
capitalului;
- pentru existenta reala a dividendelor, in sensul ca in măsura in care la o
societate comerciala se plătesc dividende in condiţiile in care nu s-a obţinut
un beneficiu real, cei ţinuţi răspunzători pentru efectuarea plaţii sunt
administratorii. Administratorii răspund solidar ori de cate ori dividendele s-
au plătit sau figurează ca fiind plătite, in condiţiile in care asociaţii erau
lipsiţi de dreptul de a beneficia de dividende.
- pentru existenta, precum si pentru corecta completare a registrelor.

Obiectul de activitate
In cadrul oricărei societăţi comerciale, prin actul constitutiv trebuie sa
se stabilească obiectul de activitate, realizându-se distincţia intre obiectul
principal si obiectul secundar. Soluţia este explicabila pentru ca in materia
societăţilor comerciale funcţionează principiul specializării capacităţii de
folosinţa. O societate comerciala trebuie sa se constituie cu scopul de a
realiza obiectul de activitate propus. Legea nr.31/1990, republicata, acorda
dreptul general pentru administratori de a efectua toate acele operaţiuni ce
se impun in vederea realizării obiectului de activitate, mandatul general al
administratorilor in acest sens fund posibil de restricţionat numai prin
intermediul actului constitutiv. Legea nr.31/1990, republicata, stabileşte o
serie de aspecte ce ţin de identificarea societăţii comerciale. Art.74 din Legea
nr.31/1990, republicata, impune obligaţia pentru societatea comerciala de a
cuprinde in orice act pe care-1 emite, denumirea, sediul, forma juridica de
constituire, numărul de înmatriculare la oficiul registrului comerţului si
 135

codul fiscal. Cu privire la identificare, in cazul societăţilor cu răspundere

limitata se impune si menţionarea pe orice înscris al capitalului social, iar in
cazul societăţilor de capital, capitalul social efectiv vărsat la momentul
emiterii înscrisului, conform ultimului bilanţ contabil aprobat.

5.2. Funcţionarea societăţii in nume colectiv

Asociaţi. Incompatibilităţi
Daca specificul funcţionarii societăţilor de persoane este dat de regula
unanimităţii, asociaţii, uniţi in cadrul societăţii prin interese comune, nu
pot interveni in operaţiunile efectuate in cadrul societăţii, daca interesele lor
proprii nu concorda cu cele ale societăţii. In acest sens, Legea nr.31/1990,
republicata, stabileşte o serie de incompatibilităţi pentru asociaţi, astfel:
 In cazul in care un asociat are, intr-o operaţiune determinanta, interese
contrarii acelora ale societăţii el nu poate participa la eliberarea sau luarea
deciziilor cu privire la problema in cauza. Se considera a fi contrarietate de
interese atât in situaţia in care asociatul lucrează in nume propriu, cat si in
situaţia in care lucrează pentru altul. Nerespectarea unei asemenea
dispoziţii atrage răspunderea asociatului, dar aceasta răspundere are
caracter limitat, deoarece, conform dispoziţiilor art.79 alin.2 din Legea
nr.31/1990, republicata, asociatul răspunde numai in măsura in care votul
sau pentru adoptarea unei anumite decizii a fost hotărâtor.
Astfel, daca indiferent de decizia asociatului cu activitate concurenta,
aceeaşi ar fi fost hotărârea adoptata de adunarea generala a asociaţilor,
chiar si in situaţia in care o asemenea hotărâre a creat prejudicii societăţii,
asociatul nu răspunde pentru pagubele astfel create. Astfel spus, legea nu
sancţionează in mod direct comportamentul asociatului cu interese contrarii
fata de societate, ci numai in măsura in care, in urma participării active a
acestuia la vot, decizia adoptata de către asociaţi a prejudiciat societatea.
Explicaţia unei asemenea soluţii rezida din faptul ca, daca asociatul
cu interese contrarii ar fi respectat interdicţia de a participa la deliberarea si
votarea operaţiunii concrete, societatea nu ar fi realizat o asemenea
operaţiune, prejudiciabila pentru propriile sale interese. In schimb, daca
indiferent de participarea sau neparticiparea asociatului cu interese
contrarii, hotărârea organismului decizional al societăţii ar fi fost aceeaşi,
 136

legiuitorul nu a înţeles sa sancţioneze asociatul, in sensul obligării acestuia

la înlăturarea consecinţelor negative suportate de societate in urma
efectuării operaţiunii respective.
• Nu este mai puţin adevărat insa faptul ca Legea nr.31/1990, republicata,
stabileşte pentru asociaţii din societăţile in nume colectiv si o interdicţie cu
privire la participarea ca asociat in cadrul oricărei alte forme de societăţi cu
răspundere nelimitata, in măsura in care o asemenea societate ar fi
concurenta sau ar avea acelaşi obiect de activitate.
• De asemenea, art.82 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata, interzice
asociaţiilor sa realizeze orice operaţiuni in contul lor sau al altora, in acelaşi
fel de comerţ sau intr-un altul asemănător fără consimţământul prealabil al
celorlalţi asociaţi. Practic, daca in art.79, din Legea nr.31/1990,
republicata, se stabileşte interdicţie speciala pentru asociaţii din societăţile
in nume colectiv, (acestora interzicându-se participarea la deliberarea si
luarea hotărârii cu privire la o operaţiune determinata), in art.82 alin. l
stabileşte o interdicţie generala (in sensul ca asociaţilor nu li se permite sa
aibă calitatea de asociat intr-o alta societate cu răspundere nelimitata aflata
in concurenta sau cu un obiect de activitate asemănător sau sa realizeze
orice operaţiuni pentru ei înşişi sau in calitate de reprezentanţi intr-un
comerţ de acelaşi tip sau asemănător, fără consimţământul celorlalţi
asociaţi). In cazul nerespectării condiţiei consimţământului prealabil al
celorlalţi asociaţi prestarea unor activităţi concurente, asociatul culpabil
poate suporta următoarele consecinţe:
- excluderea din cadrul societăţii;
- obligarea sa la plata unor despăgubiri fata de societate.
De asemenea, este posibil ca societatea sa considere ca acel asociat,
deşi culpabil având in vedere dispoziţiile art.82 din Legea nr.31/1990,
republicata, a lucrat in contul societăţii si, ca atare, sa-si asume toate actele
pe care acesta astfel le-a încheiat. De altfel, situaţia existentei unui raport
de concurenta intre asociat si societate, oricum nu poate fi opus terţilor care
au încheiat acte cu societatea, chiar daca acestea au fost intermediate de
asociatul culpabil. Intr-o asemenea situaţie, practic societăţii nu-i rămâne
decât posibilitatea ca ulterior, daca astfel de acte au prejudiciat-o sa se
întoarcă împotriva asociatului culpabil, pentru a se despăgubi.
 137

Administrarea societăţilor in nume colectiv

Administrarea societăţii este asigurata, de regula, de către un asociat.
Daca in cadrul societăţii sunt numiţi mai mulţi administratori,
dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecăruia dintre asociaţii
respectivi. Legea admite posibilitatea stabilirii unui organism colegial de
administrare, daca prin actul constitutiv s-a prevăzut astfel. In aceasta
situaţie, decizia organismului colegial nu se poate lua decât cu unanimitate
de voturi. In situaţia in care persista divergente intre administratori, se
impune adoptarea unei decizii. Legea stabileşte ca se va decide prin
majoritate absoluta, respectiv vor decide acei asociaţi administratori care -
fata de cota de participare la capitalul social - deţin votul majoritar.
Fata de aceasta dispoziţie a legii rezulta ca, in primul rând, se va
urmări obţinerea unanimităţii. In măsura in care in cadrul şedinţei
organismului colegial de administrare nu se realizează unanimitatea, numai
in mod subsidiar se poate apela la regula majorităţii. In situaţia in care un
administrator ia o decizie cu privire la o anumita operaţiune in condiţiile in
care la administrare participa fiecare administrator si nu un organism
colegial, daca prin aceasta operaţiune depăşeşte limitele normale ale faptelor
de comerţ pe care le realizează de regula societatea, el are obligaţia ca, in
prealabil, sa înştiinţeze pe toţi ceilalţi administratori despre necesitatea
îndeplinirii acelei operaţiuni. Când unul dintre administratori încheie o
operaţiune prin care se depăşeşte limita normala a comerţului efectuat de
societate fără insa a înştiinţa – conform art.78 alin.1 din Legea nr.31/1990,
republicata - si pe ceilalţi administratori, cel ce a efectuat operaţiunea
respectiva răspunde individual de toate pagubele eventuale pe care
societatea ar putea sa le suporte in urma efectuării operaţiunilor, in situaţia
in care împotriva acestei operaţiuni ceilalţi administratori au făcut opoziţie.
Fata de terţi pentru operaţiunea respectiva, operaţiunea producându-
si efectele intre părţi si fiind opozabila terţilor, ulterior existând la îndemâna
societăţii o acţiune împotriva administratorului care a încheiat operaţiuni
fără a tine cont de opoziţie in măsura in care prin aceasta operaţiune
societatea a fost păgubita.
 138

5.3. Funcţionarea societăţilor in comandita simplă

Comanditari si comanditaţi
Regimul juridic specific funcţionarii societăţilor comerciale in
comandita simpla este direct influenţat de specificul acestei forme de
societate, care îmbina doua categorii de asociaţi : asociaţi comanditari si
asociaţi comanditaţi. In aceste condiţii responsabilitatea pentru operaţiunile
societăţii revine, in principiu, asociaţilor comanditaţi, aceştia fiind insa si cei
care acţionează efectiv activitatea societăţii, in acest sens art.88 din Legea
nr.31/1990, republicata, stabilind in mod clar ca administrarea societăţii in
comandita simpla se încredinţează unuia sau mai multor asociaţi
comanditaţi. Altfel spus, administrator al unei societăţi in comandita simpla
nu poate fi decât un asociat comanditat. Nu poate fi decât un asociat,
deoarece la fel ca si in cazul societăţii in nume colectiv, si in cazul
societăţilor in comandita simpla, exista relaţii bazate pe încrederea intre
asociaţi, de tip “intuiţii personae", si este normal deci ca administrarea
societăţii sa fie asigurata prin intermediul unui asociat. Acest asociat
trebuie sa fie asociat comanditat, deoarece aceştia sunt cei direct implicaţi
in însăşi existenta societăţii, suportând si răspunderea pentru societate,
solidar si nelimitat ca orice asociat in cadrul unei societăţi de persoane.
In ceea ce priveşte situaţia comanditarului, acesta poate încheia
operaţiuni in contul societăţii numai in măsura in care este împuternicit in
baza unei procuri speciale, înregistrata la registrul comerţului, de către
reprezentanţii societăţii (respectiv administratorul - asociat comanditat).
In cazul in care totuşi asociatul comanditar executa operaţiuni in
contul societăţii fără o asemenea procura speciala pentru acele operaţiuni,
se considera ca el practic a lucrat ca un comanditat si, ca atare, dobândeşte
mai departe o răspundere de tipul celei a asociaţilor comanditaţi.
Astfel, asociatul comanditar va răspunde nelimitat si solidar cu ceilalţi
asociaţi comanditaţi pentru toate obligaţiile societăţii pe care aceasta si le-a
asumat, de la momentul in care asociatul comanditar a efectuat o
operaţiune in contul societăţii fără procura speciala a administratorului
societăţii. Fata de o asemenea dispoziţie cuprinsa in art.89 alin.l din Legea
nr.31/1990, republicata, se poate considera ca lărgirea răspunderii
comanditarului se explica nu numai ca sancţiune, ci si prin faptul ca însuşi
 139

comanditarul, renunţând la poziţia sa de „asociat aflat in spatele asociaţilor

comanditaţi", îşi asuma singur o răspundere identica cu a acestora.

Drepturile asociaţilor comanditari

Prin lege, comanditarului i se recunosc următoarele drepturi:
 sa îndeplinească servicii in administrarea interna a societăţii. Având in
vedere dispoziţiile imperative ale art.88 din Legea nr.31/1990, republicata,
conform cărora nu poate fi administrator decât un asociat comanditat,
rezulta ca serviciile pe care le-ar putea face un asociat comanditar in
administrarea interna a societăţii ar avea caracterul unor servicii cu titlu
gratuit, in favoarea societăţii si conform solicitării administratorilor
comanditaţi. De asemenea, nimic nu împiedica un comanditar sa fie angajat
al societăţii, desfăşurând in aceasta calitate prestaţii pentru acea societate;
 sa realizeze acte de supraveghere. De exemplu, s-ar putea considera ca un
asociat comanditar este in drept sa solicite intervenţia unor cenzori care sa
supună controlului societatea respectiva;
 sa participe Ia numirea si revocarea administratorilor. Chiar daca, din
anumite puncte de vedere, posibilitatea de intervenţie a unui comanditar
intr-o societate in comandita este mai limitata decât a unui comanditat, el
rămâne totuşi asociat in societatea respectiva. In virtutea acestei calităţi,
este normal sa aibă drepturi depline de a participa la şedinţele adunării
generale a asociaţilor, inclusiv la actele de decizie cu privire la numirea si
revocarea celor care asigura administrarea societăţii;
 sa acorde, in limitele actului constitutiv, autorizarea administratorilor
pentru operaţiuni ce depăşesc puterile lor. Astfel, pe baza unor asemenea
autorizări, o parte din prerogativele comanditarilor, se pot realiza prin
intermediul unui asociat comanditat, care este administratorul societăţii.
 sa solicite actele societăţii din care sa rezulte situaţia financiara a
societăţii. Astfel, asociatul comanditar poate solicita copie de pe bilanţul
contabil si de pe contul de profit si pierderi;
 sa supună controlului exactitatea datelor înscrise in actele societăţii
(bilanţ si cont de profit si pierderi cu privire la situaţia financiara a
 140

societăţii), având posibilitatea sa cerceteze registrele si orice alte documente

justificative ale societăţii.

In concluzie, se poate afirma ca asociaţilor comanditari li se interzice

prin lege participarea la actele de administrare externa efectuate de
societate, respectiv acele acte care angajează societatea in relaţiile cu terţii,
in primul rând, pentru ca astfel se urmăreşte protejarea intereselor terţilor.
Astfel, având in vedere răspunderea specifica a asociaţilor in cadrul
societăţii in comandita simpla, exprimata printr-o diferenţiere de tratament
juridic aplicabil intre asociaţii comanditari si comanditaţi, un terţ care ar
trata cu un comanditar ar putea considera ca acesta răspunde pentru
operaţiunile efectuate pentru societate cu întregul sau patrimoniu, fapt ce
nu este valabil decât in cazul asociaţilor comanditaţi. In acelaşi context, s-ar
putea considera ca un asociat comanditar realizează o imixtitudine
nepermisa in actele de administrare externa a unei societăţi, chiar si atunci
când acesta, de exemplu nu participa decât la pregătirea lor, nu si la
finalizarea si semnarea lor efectiva. In schimb, asociatul comanditar poate
participa la activităţile de administrare interna ale societăţii si in calitate de
asociat, alături de asociaţii comanditaţi, având dreptul sa supravegheze
activitatea efectiva ce se desfăşoară in cadrul societăţii respective.

Excluderea si retragerea asociaţilor comanditaţi

Excluderea asociaţilor comanditaţi se face in cazurile expres prevăzute
de art.222 din Legea nr.31/1990, republicata. In schimb, asociaţii
comanditari nu pot fi excluşi din societate decât in situaţia in care, deşi au
fost puşi in întârziere, nu si-au adus aportul la capitalul social, toate
celelalte cazuri prevăzute de lege funcţionând exclusiv in cazul asociaţilor
comanditaţi. Legea face precizarea expresa pentru celelalte situaţii ca
acestea funcţionează fie pentru asociatul cu răspundere nelimitata, deci
numai asociatul comanditat, fie pentru asociatul administrator care, in
virtutea art.88 din lege nu poate fi decât tot un asociat comanditat.
De asemenea, in temeiul art.206 din Legea nr.31/1990, republicata,
un asociat comanditar poate fi exclus din societate in situaţia in care
creditorii săi particulari au făcut in instanţa o opoziţie împotriva hotărârii
 141

adunării generale prin care s-a decis ca prelungirea termenului pentru care
s-a constituit societatea respectiva. Acest caz de excludere vizând orice
asociat, respectiv pe cei ce iau deciziile in cadrul organului de conducere a
societăţii, poate duce la excluderea atât a asociatului comanditat, cat si a
celui comanditar, in funcţie de creditorul particular al asociatului respectiv,
ale cărui interese sunt stinse prin decizia de prelungire a duratei de
existenta a societăţii. In ceea ce priveşte retragerea asociaţilor, funcţionează
aceleaşi reguli ca si in cazul retragerii asociaţilor dintr-o societate in nume
colectiv.

5.4. Funcţionarea societăţilor pe acţiuni

Acţiunile
a) Noţiune
Conform Legii societăţilor comerciale, acţiunile sunt titluri de valoare
emise de către o societate comerciala pe acţiuni constituita in condiţiile legii.
In doctrina, noţiunii de acţiune i s-au atribuit mai multe sensuri.
Astfel, pornind de la faptul ca in conformitate cu art.91 alin.l din
Legea nr.31/1990, republicata, capitalul este reprezentat prin acţiunile
emise de societate, acţiuni de valoare egala, s-a considerat ca o acţiune
reprezintă o fracţiune a capitalului social. De asemenea, având in vedere
faptul ca acţiunea apare si ca un element determinant al raportului juridic
ce se va naşte intre societate si asociatul acţionar, acţiunea desemnează si
un raport juridic specific, un raport societar. In sfârşit, acţiunile pot fi
considerate si titluri de credit, cu un anumit specific, respectiv titluri de
credit societare. Astfel, acţiunile presupun o singura trăsătura specifica a
titlurilor de credit, respectiv faptul ca ele incorporează dreptul in chiar
cuprinsul titlului, fără insa a fi autonome (îşi găsesc izvorul in actul
constitutiv al societăţii) si literale, din cuprinsul acţiunii nerezultând efectiv
drepturile ce revin titularilor lor.
b) Caracteristicile acţiunilor
• Orice acţiune are o valoare nominala, stabilita in actul constitutiv,
care reprezintă o fracţiune din capitalul social al societăţii respective.
Conform art.93 alin.(l) din Legea nr.31/1990, republicata, valoarea
nominala minima a unei acţiuni este de 1.000 lei.
 142

• Acţiunile sunt indivizibile

Indivizibilitatea acţiunilor este stabilita cu valoare de principiu de
însăşi Legea, in cuprinsul art.102 alin.l. Din punct de vedere economic,
indivizibilitatea presupune înlăturarea posibilităţilor de fracţionare a
acţiunilor. In planul dreptului, se ridica probleme atunci când o acţiune este
deţinuta de mai mulţi coproprietari. Coproprietarii au obligaţia, prin lege, sa
desemneze un reprezentant care sa exercite toate drepturile specifice
acţiunilor (soluţia funcţionează atât in situaţia acţiunilor nominative, cat si
a celor la purtător). In situaţia in care coproprietarii nu se înţeleg cu privire
la persoana care urmează sa exercite drepturile specifice acţionarilor,
consideram ca problema se rezolva pe cale jurisdicţionala.
In cazul societăţilor constituite prin subscripţie publica, daca pentru
acele acţiuni deţinute in coproprietate nu s-a realizat vărsământul la
capitalul social, pentru îndeplinirea obligaţiei de vărsare sunt titnuti solidar
toţi coproprietarii.
• Acţiunile au valoare egala, conferind titularilor lor drepturi egale.
Prin excepţie, existând acţiuni care conferă titularilor lor drepturi
preferenţiale, respectiv acţiunile cu dividend prioritar.
• Ca titluri de valoare, acţiunile sunt titluri negociabile, ele incorporând
valoarea in conţinutul lor.
Prin esenţa lor, acţiunile se pot transmite de la un titular la altul,
situaţiile in care negociabilitatea acţiunilor este restrânsă fiind expres si
limitativ prevăzuta de lege sau de actul constitutiv.
c) Categorii de acţiuni
In funcţie de modul de transmitere, acţiunile pot fi:
• acţiuni nominative - atunci când in cuprinsul titlurilor de valoare se
stabileşte titularul dreptului asupra acţiunii.
• acţiuni la purtător - adică acele acţiuni pentru care simpla deţinere
materiala reprezintă dreptul acelei acţiuni.
Art.92 din Legea nr.31/1990, republicata, permite schimbarea naturii
acţiunilor, in sensul ca, in baza unei hotărâri a adunării generale
extraordinare este de admis ca acţiunile nominative sa se transforme in
acţiuni la purtător si invers. In măsura in care acţiunile sunt emise de o
societate constituita prin subscripţie publica, iar aceasta societate se refera
 143

la valori mobiliare, legea stabileşte ca regula tranzacţionarea acţiunilor

direct pe piaţa de valori mobiliare (potrivit art.34 din Legea nr.31/1990,
republicata). In afara acestor acţiuni, considerate a fi acţiuni ordinare,
exista si acţiuni specifice respectiv acţiunile preferenţiale sau prioritare.
d) Menţiuni obligatorii in cuprinsul acţiunii
O acţiune se considera valabila daca cuprinde menţiunile obligatorii
impuse de lege, respectiv:
a) denumirea şi durata societăţii;
b) data actului constitutiv, numărul din registrul comerţului sub care este
înmatriculată societatea, codul unic de înregistrare şi numărul Monitorului
Oficial al României, Partea a IV-a, în care s-a făcut publicarea;
c) capitalul social, numărul acţiunilor şi numărul lor de ordine, valoarea
nominală a acţiunilor şi vărsămintele efectuate;
d) avantajele acordate fondatorilor.
Pentru acţiunile nominative se vor mai menţiona: numele, prenumele,
codul numeric personal şi domiciliul acţionarului persoană fizică;
denumirea, sediul, numărul de înmatriculare şi codul unic de înregistrare
ale acţionarului persoană juridică, după caz. Orice acţiune pentru a fi
valabila trebuie semnata de administrator. Daca societatea este
administrata de un consiliu de administraţie, acţiunile sunt valabil emise
daca sunt semnate de cel puţin doi administratori. Daca o societate
comerciala nu emite acţiuni pe suport material, ea are obligaţia ca, la
solicitarea acţionarului, sa elibereze acestuia un certificat de acţionar care
va cuprinde obligatoriu toate menţiunile ce trebuie sa se regăsească in
conţinutul unei acţiuni precum si elementele de identificare ale acţionarului,
poziţia la care e înscris acţionarul in registrul acţionarilor si numărul de
ordine al acţiunilor astfel emise. Aceasta modalitate stabilita de lege da
conţinut ideii de titluri cumulative, deoarece certificatul de acţionar nu
numai ca face dovada calităţii titularului lui, dar, prin elementele pe care le
conţine, face dovada si cu privire la titlurile deţinute de acel acţionar.
S-ar putea considera ca un certificat de acţionar, pe fond, ar putea
echivala cu însăşi titlu de valoare. Cum valoarea acţiunilor determina
valoarea capitalului social, in măsura in care se realizează vărsământul
integral la capitalul social se acoperă integral si valoarea acţiunilor.
 144

Orice majorare de capital social este posibila numai in măsura in care

valoarea integrala a acţiunilor emise deja a fost acoperita. Aceasta înseamnă
ca o noua emisiune de acţiuni, care are drept consecinţa majorarea
capitalului social, nu este posibila decât după realizarea integrala a
vărsămintelor. Daca exista acţiuni neacoperite, valoarea lor nu poate fi
tranzacţionala. Intr-o asemenea situaţie, in mod abstract se va considera ca
acţiunile au cel puţin valoarea nominala. Acţiunile au valoare egala,
conferind titularilor lor drepturi egale concretizate in dreptul la vot si
dreptul la beneficiile societăţii. Având in vedere ca legea permite acordarea
unor avantaje speciale in cazul societăţilor pe acţiuni este posibil ca
drepturile conferite in baza aceloraşi acţiuni sa difere. Astfel, se emit acţiuni
preferenţiale care stabilesc drepturi specifice pentru titulari, dar numai cu
privire la dividende.
e) Acţiunile cu dividend prioritar fără drept de vot
Titularul unei acţiuni cu dividend prioritar beneficiază de:
- dreptul de a primi propriul sau dividend, înaintea oricăror altor reţineri din
beneficiile societăţii, calculate la încheierea exerciţiului financiar;
- drepturile obişnuite ce ar reveni oricărui titular de acţiuni ordinare, mai
puţin dreptul de a participa la vot in cadrul adunării generale.
Acţiunile cu dividend prioritar nu pot depăşi 1/4 din capitalul social,
iar valoarea lor nominala va fi aceeaşi cu cea stabilita pentru acţiunile
ordinare. Aceasta limitare impusa de legiuitor are in vedere si faptul ca, din
moment ce se recunoaşte prioritatea la obţinerea dividendelor pentru felul
acestor acţiuni speciale, nu se pot dubla avantajele si in sensul
recunoaşterii unor valori mai mari pentru acţiunile deţinute.
Legea limitează si titularii acţiunilor cu dividend prioritar in sensul ca
se interzice deţinerea unor asemenea acţiuni pentru cenzori, administratori,
orice alţi reprezentanţi ai societăţii, pentru ca aceştia participa in organele
executive de control ale societăţii si pot determina voinţa societăţii in sensul
intereselor proprii determinate de obţinerea dividendelor prioritare.
Si in cazul acestor acţiuni speciale, legea permite ca, prin hotărârea
adunării generale extraordinare, acţiunile ordinare sa fie convertite in
acţiuni cu dividend prioritar si invers.
 145

Titularii de acţiuni cu dividend prioritar au posibilitatea de a se reuni

in adunări proprii.
f) Transmiterea acţiunilor
In cazul acţiunilor nominative, dreptul de proprietate asupra
acţiunilor se transmite in baza unei menţiuni înscrise in registrul
acţionarilor, semnata de titularul iniţial si cel căruia i se transmite fie in
nume propriu, fie prin mandatar. Pentru ca transmiterea sa fie valabil
efectuata, in cuprinsul acţiunilor trebuie sa se facă o menţiune cu privire la
aceasta transmitere. Transmiterea efectiva a acţiunii se realizează prin
mecanismul cesiunii. Norma legala cu privire la modalitatea de transmitere
a acţiunilor are caracter dispozitiv, fiind posibila orice alta modalitate de
transmitere stabilita de acţionari prin actul constitutiv. Daca acţiunile sunt
dematerializate, transmiterea se face conform regulilor specifice ce
guvernează valorile mobiliare in general. In situaţia in care s-au transmis
acţiuni de la titularii iniţiali către transmiţători, aceşti beneficiari ulteriori
sunt ţinuţi răspunzători in mod solidar pentru vânzarea sumelor subscrise
in urma dobândirii acţiunilor. Membrii fondatori se pot îndrepta împotriva
subscriitorilor ulteriori pe o perioada de 3 ani de la momentul efectuării
menţiuni cu privire la transmiterea acţiunilor in registrul acţionarilor.
In cazul acţiunilor la purtător, transmiterea dreptului de proprietate
se face prin tradiţiune directa, posesorul titlului fiind prezumat a fi titularul
dreptului asupra acţiunii.
g) Drepturile titularilor de acţiuni
In baza acţiunilor pe care le deţin, acţionarii beneficiază in cadrul
societăţii de anumite drepturi, astfel:
 dreptul de vot
In baza acţiunilor pe care le deţin, acţionarii isi pot exercita dreptul de
vot in cadrul adunării generale. Conform art.101 alin.l din Legea
nr.31/1990, republicata, orice acţiune plătită da dreptul la un vot, daca
astfel se stabileşte prin actul constitutiv, ca dreptul la vot să fie exprimat
prin existenta unui număr mai mare de acţiuni. Esenţial este insă faptul că
exerciţiul dreptului la vot se realizează proporţional cu numărul acţiunilor.
In doctrină s-a pus problema in ce măsura ar fi de admis in categoria
acţiunilor privilegiate si acţiunile cu vot plural, considerându-se că atâta
 146

vreme cat art.94 alin.2 din Legea nr.31/1990, republicata stabileşte ca se

pot emite in baza actului constitutiv categorii de acţiuni care conferă
titularilor drepturi diferite, ar rezulta ca pot fi emise atât acţiuni cu dividend
prioritar, cat si acţiuni care dau drepturi specifice la vot.
Prin actul constitutiv al societăţii se poate limita dreptul la vot pentru
acei acţionari care deţin un număr foarte mare de acţiuni. Aceasta practica,
deşi recunoscuta de lege, poate crea o inechitate intre acţionari, cu atât mai
mult cu cat este vorba de societăţi de capital. Daca in cazul societăţii de
persoane sau al societăţii cu răspundere limitata o asemenea soluţie ar fi
admisibila, având in vedere faptul ca ceea ce interesează sunt calităţile
personale ale asociaţilor, in cazul societăţii de capital, atâta vreme cat
esenţa lor este data de capitalul pe care ii investesc, ar fi normal ca
participarea la decizie sa fie determinata exclusiv de aportul lor la capitalul
social.
 dreptul la dividende
Proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, acţionarii
beneficiază de dividende in cuantumul stabilit de adunarea generala a
acţionarilor. In afara acestor drepturi esenţiale pentru un acţionar, in
doctrina de specialitate se face referire la dreptul acţionarilor de a fi
informaţi, având in vedere faptul ca in cadrul adunărilor generale se
prezintă rapoartele cenzorilor si ale administratorilor cu privire la activitatea
desfăşurata de aceştia. De asemenea, art.178 din Legea nr.31/1990,
republicata, stabileşte ca administratorii au obligaţia de a pune la dispoziţia
acţionarilor registrele societăţii. La fel ca si dreptul la informare, se
recunoaşte acţionarilor si un alt drept nepatrimonial, respectiv acela de a
participa la adunările generale ale societăţii. Pe cale de consecinţa,
exercitând acest drept, acţionarii au posibilitatea de a-si exercita un drept
esenţial, respectiv dreptul la vot. In sfârşit, in cazul lichidării societăţii,
acţionarii au un anumit drept asupra pârtii corespunzătoare acţiunilor ce le
deţin, in urma lichidării.
h) Răspunderea acţionarilor pentru neefectuarea vărsămintelor
In situaţia in care, la momentul constituirii societăţii, nu s-a vărsat
integral capitalul social, cei obligaţi la efectuarea vărsămintelor vor fi somaţi
la plata la momentul scadentei, in baza unei somaţii colective. Aceasta
 147

somaţie trebuie sa îndeplinească condiţiile de publicitate, legea impunând

ca ea sa fie publicata de doua ori in Monitorul Oficial. Daca in urma somării
repetate, cei obligaţi la efectuarea vărsămintelor nu si-au efectuat obligaţia,
consiliul de administraţie are doua posibilităţi:
 va face demersuri pentru urmărirea acţionarilor râu platnici si pentru
executarea debitelor acestora;
• va anula acţiunile deţinute de către acţionarii râu platnici, caz in care,
hotărârea de anulare trebuie publicata in Monitorul Oficial cu specificarea
numărului de ordine al acţiunilor anulate. Ca excepţie, daca se hotărăşte
anularea acţiunilor se admite posibilitatea unei noi emisiuni, acţiunile nou
emise purtând numărul acţiunilor anulate. Aceste acţiuni urmează a fi
vândute pe piaţa libera.
i) Dobândirea de către societate a propriilor sale acţiuni
Ca regula de principiu, o societate pe acţiuni nu-si poate dobândi
propriile sale acţiuni, fie in mod direct, fie prin persoana care lucrează in
nume propriu, dar pe seama societăţii. Se admite, in mod excepţional,
dobândirea de către o societate pe acţiuni a propriilor sale acţiuni, daca
exista o hotărâre in acest sens a adunării generale extraordinare si cu
condiţia ca acţiunile astfel dobândite sa nu depăşească 10% din capitalul
social subscris. Operaţiunile ce privesc dobândirea propriilor acţiuni sunt
restricţionate prin lege. In situaţia in care o societate pe acţiuni îsi
dobândeşte propriile acţiuni fără respectarea condiţiilor impuse de lege sau
de adunarea generala extraordinara, are obligaţia sa înstrăineze acţiunile
astfel dobândite intr-un termen de un an de la momentul subscrierii lor.
Daca societatea nu le înstrăinează in acest termen, acţiunile astfel
dobândite se anulează, societatea fiind obligata sa-si modifice corespunzător
capitalul social. In anumite situaţii, restricţiile specifice impuse de lege
pentru dobândirea propriilor acţiuni nu mai funcţionează, acestea fiind
posibil de dobândit in mod liber. Legea enumera expres si limitativ aceste
situaţii:
- in situaţia in care societăţile dobândesc propriile acţiuni pentru a le anula
si a realiza astfel reducerea capitalului social;
- pentru cesionarea ulterioara a acestor acţiuni către proprietarul personal
al societăţii respective, daca astfel a hotărât adunarea generala si cu
 148

condiţia ca cesiunea sa se realizeze intr-un termen de un an de la momentul

in care s-a publicat in Monitorul Oficial hotărârea adunării generale care a
hotărât cesionarea propriilor acţiuni către salariaţii societăţii;
- in cazul in care societatea dobândeşte propriile acţiuni cu titlu gratuit;
- in cazul in care societatea dobândeşte propriile acţiuni ca urmare a
succesiunii universale sau ca urmare a fuziunii cu o alta societate
acţionara;
- in cazul in care societatea pe acţiuni a dobândit propriile acţiuni ca
urmare a unei hotărârii judecătoreşti data intr-o procedura de executare
silita impusa unui debitor al societăţii;
- atunci când in baza hotărârii Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare si cu
avizul acesteia, acţiunile sunt dobândite cu scopul eliberării si regularizării
pieţei bursiere si extrabursiere.
Acţiunile dobândite de o societate pe acţiuni si care-i sunt proprii, nu
dau dreptul la dividende. Dreptul la vot pe care-1 naşte dobândirea acestor
acţiuni este suspendat pe perioada cat acţiunile sunt deţinute de societatea
emitenta.

Obligaţiunile
Obligaţiunile reprezintă bunuri incorporate si apar ca titluri de
valoare emise de societăţile de capital, in baza cărora titularul dobândeşte
anterior un drept fata de societate, deoarece cel ce le dobadeste practic
realizează un împrumut al societăţii. Ca valoare nominala, obligaţiunile
emise de o societate pe acţiuni nu poate fi mai mica de suma de 25 mii lei.

In cazul in care se emit mai multe obligaţiuni intr-o singura emisiune,

se impune ca valoarea nominala a acestora sa fie egala si sa confere
titularilor lor aceleaşi drepturi. Obligaţiunile pot fi nominative sau la
purtător si pot fi emise pe suport de hârtie sau prin înscriere in cont
(obligaţiuni dematerializate). O societate pe acţiuni nu poate face emisiune
de obligaţiuni pentru o suma mai mare de ¾ din capitalul vărsat si existent,
conform ultimului bilanţ. Obligaţiunile pot fi emise si prin subscripţie
 149

publica, realizându-se o oferta publica. In acest caz se va întocmi un

prospect de emisiune ce trebuie publicat de administratorul societăţii.
Legea stabileşte exact care sunt menţiunile obligatorii pe care trebuie
sa le cuprindă prospectul de emisiune (art.163 din lege), respectiv:
- denumirea, obiectul de activitate, sediul si durata societăţii;
- capitalul social si rezervele;
- data publicării in Monitorul Oficial al României a încheierii de
înmatriculare si modificările ce s-au adus actului constitutiv;
- situaţia patrimoniului social după ultimul bilanţ contabil;
- categoriile de acţiuni emise de societate;
- suma totala a obligaţiunilor care au fost emise anterior si a celor care
urmează a fi emise, modul de rambursare, valoarea nominala a
obligaţiunilor, dobânda lor, indicarea daca sunt nominative sau la purtător,
precum si indicarea daca sunt convertibile dintr-o categorie in alta ori in
acţiuni;
- sarcinile ce grevează imobilele societăţii;
- data la care a fost publicata hotărârea adunării generale extraordinare care
a aprobat emiterea obligaţiunilor.

Subscrierea obligaţiunilor se face pe exemplarele proiectului de

emisiune, iar pentru obligaţiunile astfel subscrise valoarea lor trebuie sa fie
de la începutul integral vărsata. Oferta publica de obligaţiuni necesita,
înainte de publicarea prospectului de emisiune, autorizarea de către
Comisia Naţionala a Valorilor Mobiliare, in afara situaţiilor in care exista o
dispensa de autorizare acordata de Comisia Naţionala a Valorilor Mobiliare.
Oferta publica făcuta fără autorizare sau dispensa ori nerespectând
condiţiile stabilite prin autorizaţie este nula de drept si atrage pentru cei in
culpa aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege. Ofertantul va fi ţinut fata de
partenerii de buna-credinţa (care nu au cunoştinţa de respectivul viciu al
ofertei publice) la obligaţia de repetitiune (restituire cu titlu de plata
nedatorata a oricăror sume primite in urma ofertei) si la daune interese
decurgând din nulitatea tranzacţiilor eventual încheiate pe baza unei astfel
de oferte. Deţinătorii de obligaţiuni au posibilitatea sa-si constituie, conform
legii, o adunare generala speciala, care-si va desfăşura activitatea pe
 150

cheltuiala societăţii emitente. Societatea emitenta nu are dreptul sa

intervină in deliberările adunării generale a obligatarilor, interzicându-se in
acest sens participarea efectiva a administratorilor, cenzorilor si
funcţionarilor societăţii. Reprezentarea deţinătorilor de obligaţiuni este
asigurata de reprezentatul numit in cadrul adunării obligatarilor.
Aceasta reprezintă obligatarii atât in fata societăţii, cat si in justiţie,
având totodată dreptul de a asista la adunările generale ale societăţii
comerciale respective. In schimb, nici reprezentantul si nici supleanţii
acestuia (numiţi in aceleaşi condiţii) nu pot participa la administrarea
societăţii. Adunarea detinatorilor de obligatiuni este acea parte care, practic,
asigura supravegherea intereselor deţinătorilor de obligaţiuni, având
dreptul, de exemplu, conform art.172 alin.l din Legea nr.31/1990,
republicata, sa se opună la orice modificare a actului constitutiv al societăţii
sau al condiţiilor in care se efectuează împrumutul, daca astfel s-ar aduce
atingere drepturilor deţinătorilor de obligaţiuni. Totodată, adunarea
obligatarilor este in drept sa se pronunţe si asupra emiterii de noi
obligaţiuni. Hotărârile adunării obligatarilor se adopta cu o majoritate
specifica reprezentând cel puţin 1/3 din titlurile emise si nerambursabile.
In situaţia in care se pune problema ca prin hotărâre adunarea
obligatarilor sa se pronunţe cu privire la emiterea de noi obligaţiuni sau sa
se opună la modificarea actului constitutiv sau a condiţiilor împrumutului,
cvorumul impus de lege este de minimum 4/5 din titlurile prezentate la
adunare, iar adunarea se considera valabil constituita in măsura in care
participa deţinătorii reprezentând cel puţin 2/3 din titlurile nerambursate.
Odată adoptata o hotărâre a adunării obliatarilor, ea are caracter
obligatoriu si pentru deţinătorii de obligaţiuni care fie ca nu au luat parte la
adunare, fie s-au opus adoptării acelei hotărâri. Chiar daca o asemenea
hotărâre le este opozabila, atât deţinătorii de obligaţiuni neparticipanţi la
adunare, cat si cei care au votat împotriva au posibilitatea ca, in temeiul
art.174 alin.2 din Legea nr.31/1990, republicata, sa atace in justiţie acea
hotărâre. In baza obligaţiunilor ce le deţine obligatorul are posibilitatea de a
acţiona societatea emitenta in instanţă. Pentru a fi admisibila o astfel de
acţiune, se impune ca acţiunea sa nu fie contrara unei hotărâri adoptate de
adunarea generala a deţinătorilor de obligaţiuni.
 151

Obligaţiunile se rambursează, de regula, la scadenta.

Daca se urmăreşte o rambursare anterioara scadentei, obligaţiunile
din aceeaşi emisiune si cu aceeaşi valoare pot fi rambursate prin tragere la
sorti la o suma superioara valorii lor nominale si in baza unei publicităţi,
societatea emitenta are obligaţia sa anunţe public tragerea la sorti cu cel
puţin 15 zile înainte. Exista posibilitatea de convertire a obligaţiunilor in
acţiuni, daca o astfel de soluţie este stabilita prin prospectul de emisiune.

Administrarea societăţii pe acţiuni

a) Consideraţii generale
Administrarea societăţii pe acţiuni este reglementata de dispoziţiile
cuprinse in Capitolul IV, secţiunea a-III-a din Legea nr.31/1990,
republicata, respectiv art.137-153. Astfel, potrivit art.134, societatea pe
acţiuni este administrata de unul sau mai mulţi administratori, temporari
sau revocabili. Când sunt mai mulţi administratori, ei constituie un consiliu
de administraţie. Unicul administrator sau preşedintele consiliului de
administraţie si cel puţin jumătate din numărul administratorilor vor fi
cetăţeni romani, daca prin actul constitutiv nu se prevede astfel.
Numirea si înlocuirea administratorilor se face exclusiv de către
adunarea generala. Primii administratori pot fi numiţi prin contractul de
societate, insa termenul mandatului lor nu poate fi mai mare de patru ani.
Daca nu s-a stabilit durata mandatului prin actul constitutiv, el este
de doi ani. Administratorii sunt reeligibili când prin actul constitutiv nu se
prevede altfel. Aşadar, deşi mandatul administratorilor este temporar, totuşi
ei pot fi realeşi, cu excepţia cazului când in actul constitutiv s-a prevăzut
imposibilitatea realegerii aceloraşi persoane. Persoanele care, potrivit
prezentei legi, nu pot fi fondatori, nu pot fi nici administratori, directori sau
reprezentanţi ai societăţii, iar daca au fost alese sunt decăzute din drepturi,
(art.138). Or, este ştiut ca, potrivit art.6 din Legea nr.31/1990, republicata,
„Nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile sau care
au fost condamnate pentru gestiune frauduloasa, abuz de încredere, fals, uz
de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasa, dare sau luare de
mita, precum si pentru alte infracţiuni prevăzute de lege ".
 152

Potrivit art.139, o persoana juridica poate fi numita sau aleasa

administrator al unei societăţi comerciale, daca respecta condiţiile art.138.
Drepturile si obligaţiile pârtilor se stabilesc printr-un contract de
administrare. In contract se va stipula, printre altele, ca persoana juridica
este obligata sa-si desemneze un reprezentant permanent, persoana fizica.
Acesta este supus aceloraşi condiţii si obligaţii si are aceeaşi
responsabilitate civila si penala ca si un administrator persoana fizica ce
acţionează in nume propriu, fără ca prin aceasta persoana juridica pe care o
reprezintă sa fie exonerata de răspundere sau sa i se micşoreze răspunderea
solidara. Când persoana juridica îşi revoca reprezentantul, ea are obligaţia
sa numească, in acelaşi timp, un înlocuitor. O problema speciala care a
apărut in doctrina de specialitate este aceea referitoare la existenta sa nu a
unei incompatibilităţi intre calitatea de administrator a unei peroane cu cea
de salariat (angajat) al societăţii respective. Salariatului administrator ii vor
fi aplicabile dispoziţiile specifice dreptului muncii, in ceea ce priveşte
calitatea sa de salariat si cele specifice relaţiilor comerciale, in ceea ce
priveşte calitatea sa de administrator. Prin excepţie, exista situaţii de
incompatibilitate care determina aplicarea unui statut juridic sau al altuia.
Astfel, de exemplu, administratorul salariat nu va răspunde pentru
prejudiciul cauzat societăţii in temeiul răspunderii materiale reglementate
de Codul muncii, ci in temeiul răspunderii contractuale de drept comun,
pentru neîndeplinirea mandatului pe care 1-a primit de la societate, astfel
încât răspunderea sa va acoperi atât prejudiciul efectiv produs, cat si
beneficiul nerealizat.

b) Obligaţiile administratorilor
Legea nr.31/1990, republicata, stabileşte obligaţii specifice ce
incumba administratorului, persoana fizica, la momentul in care acesta
preia reprezentarea societăţii. Aceste obligaţii vizează mai curând o serie de
condiţionări impuse de legiuitor pentru persoana căreia adunarea generala
I-a atribuit aceasta calitate.
 Obligaţia de a depune o garanţie
Potrivit art.137 alin.(l) din Legea nr.31/l 990, republicata, fiecare
administrator este obligat sa depună o garanţie pentru administraţia sa,
 153

prevăzuta in actul constitutiv ori, in lipsa unei clauze specifice in acest sens,
aprobata de adunarea generala a acţionarilor. Garanţia nu poate fi mai mica
decât valoarea nominala a 10 acţiuni sau decât dublul remuneraţiei lunare.
Daca administratorul este acţionar, garanţia se poate constitui, la
cererea acestuia, prin depunerea a 10 acţiuni, care, pe perioada
mandatului, sunt inalienabile si se păstrează in societate. Garanţia se va
depune înainte de intrarea in funcţiune a administratorului; ea poate fi
depusa si de un terţ. Daca garanţia nu se va depune înainte de data la care
trebuia sa intre in funcţiune, administratorul este considera demisionat.
Garanţia rămâne la dispoziţia societăţii si nu va putea fi restituita
administratorului decât după ce adunarea generala a aprobat bilanţul
ultimului exerciţiu, in care administratorul a funcţionat, si i-a dat
descărcarea.
 Obligaţia de a depune specimen de semnătura
Semnăturile administratorilor vor fi depuse la registrul comerţului,
odată cu prezentarea certificatului eliberat de cenzori, din care rezulta
depunerea garanţiei.
 Contrarietate de interese
Potrivit art.149 din Legea nr.31/1990, republicata, administratorul
care are intr-o anumita operaţie, direct sau indirect, interese contrare
intereselor societăţii, trebuie sa înştiinţeze despre aceasta pe ceilalţi
administratori si pe cenzori si sa nu ia parte la nici o deliberare privitoare la
aceasta operaţi. Aceeaşi obligaţie o are administratorul in cazul in care,
intr-o anumita operaţie, ştie ca sunt interesate soţia, rudele sau afinii săi
pana la gradul al patrulea inclusiv. Administratorul care nu respecta aceste
dispoziţii va răspunde pentru pagubele cauzate societăţii.
c) Consiliul de administraţie
In cazul in care gestiunea societăţii este încredinţata mai multor
administratori, aceştia formează consiliul de administraţie al societăţii.
Consiliul de administraţie este un organ colegial de gestiune a
societăţii, a căreia activitate reflecta voinţa majorităţii membrilor
competenţi, indiferent de modificările care intervin in compunerea acestuia.
Consiliul de administraţie este condus de un preşedinte, desemnat
potrivit dispoziţiilor prezentate in actul constitutiv. In lipsa unor prevederi
 154

ale actului constitutiv, preşedintele consiliului de administraţie poate fi ales

de membrii acestuia. Totodată, preşedintele consiliului de administraţie
reprezintă societatea in relaţiile cu terţele persoane, încheind acte juridice in
numele si pe seama acesteia. Legea nr.31/1990, republicata, stabileşte o
serie de interdicţii cu privire la componenta consiliului de administraţie.
Potrivit art.145 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata, „Nimeni nu
poate funcţiona in mai mult de trei consilii de administraţie concomitent".
Aceasta interdicţie nu se refera la cazurile când cel ales in consiliul de
administraţie este proprietar a cel puţin unei pătrimi din totalul acţiunilor
societăţii respective sau este administrator unic al unei societăţi ce deţine o
pătrime din capitalul social (art.145 alin.2). Acela care nu va respecta
dispoziţiile prevăzute in art.145 va pierde de drept calitatea sa de
administrator, obţinută prin depăşirea numărului legal si va fi condamnat,
in folosul statului, la plata remuneraţiei si a celorlalte beneficii ce i se cuvin,
cat si la restituirea sumelor încasate prin încălcarea prevederii legale.
Alături de consiliu de administraţie, legea romana recunoaşte si
posibilitatea numirii unui al doilea organ colegial, respectiv comitetul de
direcţie, căruia consiliul de administraţie ii deleagă o parte din atribuţiile si
prerogativele sale. Membrii comitetului de direcţie si directorii unei societăţi
pe acţiuni nu vor putea fi, fără autorizaţia consiliului de administraţie,
administratori, membri in comitetul de direcţie, cenzori sau asociaţi cu
răspundere nelimitata, in alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect,
nici exercita acelaşi comerţ sau altul concurent, pe cont propriu sau al altei
persoane, sub pedeapsa revocării si răspunderii pentru daune (art.145
alin.5). Este de observat ca si prin aceasta reglementare s-a urmărit
limitarea cumulului in cazul administratorilor si celorlalţi funcţionari ai
societăţii, tocmai pentru a se asigura astfel respectarea obligaţiei de
fidelitate a acestora fata de societatea pe care o reprezintă.

d) Comitetul de direcţie
 155

Potrivit legii87, consiliul de administraţie poate delega o parte din

puterile sale unui comitet de direcţie, compus din membrii aleşi dintre
administratori, fixându-le in acelaşi timp si remuneraţia.
Preşedintele consiliului de administraţie este si director general sau
director, in care calitate conduce si comitetul de direcţie.
Decizia consiliului de administraţie privind suma necesara
remunerării membrilor comitetului de direcţie va trebui ratificata de
adunarea generala, daca depăşeşte prevederile statutului sau daca in actul
constitutiv nu se prevede nimic in legătura cu cu aceasta.
Comitetul de direcţie se întruneşte cel puţin o data pe săptămâna si
deciziile se iau cu majoritatea absoluta a voturilor membrilor săi.
In comitetul de direcţie votul nu poate fi dat prin delegaţie.
Comitetul de direcţie este un organ colegial din care fac parte numai
persoane care au calitatea de administratori. Aşa cum rezulta din conţinutul
art.143, consiliul de administraţie poate sa delege o parte din atribuţiile sale
comitetului de direcţie si nicidecum totalitatea acestor atribuţii.
e) Directorii executivi
Executarea operaţiilor societăţii poate fi încredinţata unuia sau mai
multor directori executivi, funcţionari ai societăţii. Directorii executivi nu vor
putea fi membri in consiliul de administraţie al societăţii.
Ei sunt răspunzători fata de societate si de terţi, ca si administratorii,
precum neîndeplinirea îndatoririlor lor, chiar daca ar exista o convenţie
contrara.

f) Atribuţiile consiliului de administraţie

Consiliul de administraţie are atât atribuţii comune stabilite de lege in
art.73 din Legea nr.31/1990, republicata, pentru toţi administratorii,
indiferent de forma de societate, cat si de atribuţii specifice.
O atribuţie speciala este cea prevăzuta in art.158, potrivit căruia, daca
administratorii constata că, în urma unor pierderi, activul net, determinat
ca diferenţă între totalul activelor şi datoriile societăţii, reprezintă mai puţin
de jumătate din valoarea capitalului social, vor convoca adunarea generală

87
art.143 din Legea nr.31/1990 republicata
 156

extraordinară, pentru a hotărî reîntregirea capitalului, reducerea lui la

valoarea rămasă sau dizolvarea societăţii.
Aceasta norma are caracter dispozitiv, deoarece prin actul constitutiv
se poate stabili ca adunarea extraordinara sa fie convocata si la o pierdere
mai mica. In cazul când adunarea extraordinara nu poate fi întrunită nici in
urma celei de-a doua convocări, administratorii vor cere instanţei din raza
teritoriala in care se afla sediul societăţii numirea unui expert, care va
verifica pierderea din capitalul social. Instanţa, pe baza expertizei,
constatând pierderea, va da o încheiere, autorizând administratorii sa
convoace adunarea generala, care va putea sa hotărască limitarea
capitalului la suma rămasa sau dizolvarea societăţii, cu orice număr de
acţionari prezenţi. In principiu, consiliul de administraţie poate sa decidă cu
privire la orice operaţiune legata de gestiunea societăţii.

g) Funcţionarea Consiliului de administraţie

Consiliul de administraţie se întruneşte ori de cate ori este necesar, dar cel
puţin o data pe luna, la sediul societăţii, iar comitetul de directie, cel putin o
data pe saptamana. Convocările pentru întrunirile consiliului de
administraţie vor cuprinde locul unde se va tine şedinţa si ordinea de zi,
neputându-se lua nici o decizie asupra problemelor neprevăzute, decât in
caz de urgenta si cu condiţia ratificării in şedinţa următoare de către
membrii absenţi. Indiferent de forma în care este făcută, în ceea ce priveşte
conţinutul convocării, ea trebuie să arate data şi locul în care se va ţine
adunarea generală, precum şi ordinea de zi.
Cu privirea la acest aspect facem urmatoarea discutie :
Indiferent de forma în care este făcută, în ceea ce priveşte conţinutul
convocării, ea trebuie să arate data şi locul în care se va ţine adunarea
generală, precum şi ordinea de zi. Având în vedere precizarea expresă a
legiuitorului în art.117 alin. 7 din Legea nr. 31/1990, republicată, conform
căreia convocarea se face "cu menţionarea explicită a tuturor problemelor care
vor face obiectul dezbaterilor adunării", se poate trage concluzia că ordinea de
zi trebuie să cuprindă menţiuni clare cu privire la chestiunile supuse
dezbaterii. Convocarea, aşa cum s-a arătat, trebuie să indice, de asemenea,
ordinea de zi a adunării. Ordinea de zi trebuie să fie clară şi precisă.
 157

Enunţurile vagi, de genul "probleme diverse", "chestiuni variate", "eventuale

răspunderi", nu răspund acestui standard, ele fiind de natură să scadă
interesul acţionarilor, îndrumându-i în mod indirect să renunţe a lua parte la
adunare sau să se pregătească în vederea dezbaterilor.
În acest sens consideram ca, in practica, deşi convocarea Consiliului s-
ar face în termenul prevăzut de art.117 alin.4 din Legea nr.31/1990,
republicată, dar aceasta nu a cuprins ordinea de zi cu menţionarea explicită a
tuturor problemelor ce vor face obiectul adunării, hotararea luata in urma
acestei adunarii va fi nula (de exemplu, daca, la un anumit punct din
convocator, se menţionează vag că se va discuta verificarea eventualei
responsabilităţi a administratorului, care era şi acţionar al societăţii, şi
acţionarea în consecinţă, fara a fi detaliat). Consideram insa, ca prevederile
textulului art.131 nu creează o nouă categorie de nulităţi, în ceea ce priveşte
hotărârile adunării generale. Acestea se referă, pe de o parte, la acţiunile în
anulare care izvorăsc din încălcarea unor norme legale supletive sau a unor
prevederi ale actului constitutiv, iar, pe de altă parte, la acţiuni în anulare ce
provin din nerespectarea condiţiilor generale de validitate a contractelor
raportate la fiecare acţionar. Există, de asemenea, acţiuni în nulitate
absolută, atunci când sunt încălcate norme de ordine publică, iar majoritatea
normelor care reglementează formarea voinţei sociale în cadrul adunării
generale sunt de ordine publică, deoarece ele protejează în acelaşi timp pe
acţionari şi creditul general. Concluzionand, apreciem că sunt lovite de
nulitate absolută acele hotărâri care au fost luate fără respectarea normelor
privitoare la convocarea adunărilor prevăzute de art.117 din Legea nr.
31/1990, republicată. La întrunirile Consiliului de administraţie vor fi
convocaţi si cenzorii. Directorii vor prezenta rapoarte scrise despre
operaţiunile pe care le-au executat, iar comitetul de direcţie va
prezenta registrul deliberărilor sale. La fiecare şedinţa se va întocmi un
proces-verbal, care va cuprinde: ordinea deliberărilor, deciziile luate,
numărul de voturi întrunite si opiniile separate (art.151 alin.6). Menţionarea
in procesul-verbal a opiniilor separate este foarte importanta in cazul
stabilirii raspunderii administratorilor, deoarece acei administratori care s-
 158

au opus la adoptarea unei decizii pagubitoare societatii, sunt exonerati de

raspundere.
Sedintele sunt conduse de presedintele consiliului de administratie.

h) Deciziile consiliului de administratie

Pentru valabilitatea deciziilor consiliului de administratie, este
necesara prezenta a cel putin jumatate din numarul administratorilor, daca
prin actul constitutiv nu se prevede un numar mai mare.
In consiliul de administratie, deciziile se iau cu majoritatea membrilor
prezenti. Pentru anumite situatii, legea stabileste un cvorum special in
vederea adoptarii unei decizii de catre consiliul de administratie.
Astfel, in situatia vacantarii unui post din consiliul de administratie,
pana la convocarea adunarii generale, se impune numirea unui membru
provizoriu in consiliu. Numirea se hotaraste de catre ceilalti administratori,
impreuna cu cenzorii in cadrul unei sedinte care impune prezenta a doua
treimi din membrii consiliului de administratie (si, in tacerea legii,
consideram ca si din numarul cenzorilor societatii respective).
Hotararea se adopta cu majoritatea absoluta de voturi si normele
referitoare la numirea membrului provizoriu din consiliul de administratie
are caracter pozitiv, atata vreme cat legea permite ca prin actul constitutiv
sa se dispuna astfel. Cand este un singur administator si acesta vrea sa se
retraga, adunarea generala va trebui sa fie convocata. Convocarea adunarii
generale ramane insa in sarcina unicului administrator, ca de altfel si
celelalte atributii ce ii revin in aceasta calitate, pana la numirea unui nou
administrator de catre adunarea generala. In caz de moarte sau impiedicare
fizica a unicului administator, numirea provizorie se va face de catre
cenzori, insa adunarea generala va fi convocata de urgenta pentru numirea
definitiva a administratorului. Intr-o asemenea situatie, o perioada scurta de
timp societatea este lipsita teoretic de un reprezentant.
Calitatea de administrator si toate atributiile aferente nu pot fi
preluate de cenzori, acestora revenindu-le unica sarcina de a convoca de
urgenta adunarea generala, in vederea numirii unui nou administrator.
 159

Activitatea Consiliului de administratie este controlata de catre

adunarea generala a actionailor, care are putere de a hotari cu privire la
oportunitatea si legalitatea deciziilor luate de acesta.
In cazul in care adunarea generala aproba o decizie adoptata de
consiliul de administratie, decizie care este nelegala, actionarii vor putea sa
atace in justitie hotararea adunarii generale.
i) Raspunderea administratorilor
Administratorii sunt raspunzatori de indeplinirea tuturor obligatiilor
ce le revin cu privire la reprezentarea si buna gestionare a societatii.
In cazul societatilor in care administrarea este asigurata de mai multi
administratori, raspunderea acestora fata de societate este solidara.
Astfel, atat administratorii cat si comitetul de directie, raspund fata de
societate pentru actele indeplinite de directori sau de personalul incadrat,
cand paguba nu s-ar fi produs daca ei ar fi exercitat supravegherea impusa
de indatoririle functiei lor. In acest sens, comitetul de directie va trebui sa
instiinteze consiliul de administratie de toate abaterile constatate in
executarea obligatiei lui de supraveghere. Administratorii societatii sunt
solidar raspunzatori cu predecesorii lor imediati daca, avand cunostinta de
neregularitatile savarsite de acestia, nu le denunta cenzorilor.
In societăţile care au mai mulţi administratori, răspunderea pentru
actele săvârşite sau pentru omisiuni nu se întinde si la administratorii care
au cerut sa se menţioneze in registrul deciziilor consiliului de administraţie
opoziţia lor si ai încunoştinţat despre aceasta, in scris, pe cenzori.
Pentru deciziile luate in şedinţele la care administratorul nu a asistat,
el rămâne răspunzător daca, in termen de o luna de când a luat cunoştinţa
de acestea, nu a făcut opoziţie in formele arătate de lege.
Acţiunea in răspundere împotriva administratorilor, cenzorilor si
directorilor aparţine adunării generale, care va decide in baza votului
acţionarilor ce deţine majoritatea absoluta din capitalul social reprezentat la
adunare. Hotărârea va putea fi luata chiar daca problema răspunderii
acestora nu figurează in ordinea de zi.
Adunarea generala a acţionarilor, discutând problema răspunderii
administratorilor desemnează cu aceeaşi majoritate, persoana însărcinata
sa exercite acţiunea in justiţie. Daca adunarea hotărăşte sa pornească
 160

acţiunea împotriva directorilor, mandatul acestora încetează de drept si

adunarea va proceda la înlocuirea lor. In ipoteza in care acţiunea se
porneşte împotriva directorilor, aceştia sunt suspendaţi de drept din funcţie
pana la rămânerea definitiva a sentinţei. In cazul in care administratorul
sau directorul încheie acte juridice care prejudiciază societatea, iar
societatea, din cauza poziţiei deţinute de aceştia, nu acţionează in vederea
recuperării prejudiciului, oricare dintre acţionarii minoritari are dreptul sa
introducă acţiune in numele societăţii, in scopul recuperării prejudiciului
respectiv.

j) Drepturile acţionarilor cu privire la supravegherea modului de gestionare a

societăţii
• Dreptul de a se informa despre gestiunea societăţii
Aceasta suma de bani reprezintă daune sau amenzii civile prevăzute
de legiuitor in cazul obligaţiilor de „facere".
 Dreptul de a solicita efectuarea unei expertize privind gestiunea societăţii
Daca unul sau mai mulţi acţionari care deţin cel puţin 10% din
acţiunile reprezentând capitalul social, vor putea cere intervenţia unor
experţi pentru a analiza anumite operaţiuni din gestiunea societăţii 88.
Experţii vor fi obligaţi sa întocmească un raport, pe care sa-1
înmâneze acţionarilor si cenzorilor societăţii spre a fi analizat si a se decide
in consecinţa. Conform art.136 alin.2, “Onorariile experţilor vor fi suportate
de către societate, cu excepţia cazului când acţionarii care au făcut
sesizarea au fost de rea-credinţa ".

5.5. Funcţionarea societăţii in comandita pe acţiuni

Acţionarii comanditari si acţionarii comanditaţi

In principiu, regulile aplicabile societăţii pe acţiuni funcţionează si in
cazul societăţii in comandita pe acţiuni. Având in vedere insa existenta celor
doua categorii de acţionari, respectiv comanditari si comanditaţi, capitolul 5
din Legea nr.31/l990, republicata, are in vedere anumite dispoziţii specifice.

88
art.136, alin.1 din legea 31/1990 republicata
 161

Asociaţii comanditaţi răspund nelimitat si solidar pentru datoriile

societăţii, lor fiindu-le aplicabile interdicţiile specifice asociaţilor din
societăţile in nume colectiv. Comanditarilor le vor fi in schimb aplicabile
dispoziţiile specifice comanditarilor din societăţile in comandita simpla.

Administrarea societăţii
Prin Legea 99/199989, privind unele masuri de accelerare a reformei
economice, legiuitorul a modificat si completat Legea nr.31/1990,
republicata, introducând in cadrul secţiunii a Il-a din capitolul IV, privitor la
societăţile pe acţiuni, articolele 135 si 136 prin care se reglementează
dreptul la informare al acţionarilor asupra gestiunii societăţii.
Astfel, potrivit art.135, „Intre şedinţele adunărilor generale, cel mult
de doua ore in cursul unui exerciţiu financiar, acţionarii au dreptul de a se
informa asupra gestiunii societăţii, consultând documentele prevăzute in
actul constitutiv in conformitate cu art.8 lit.i". Pentru a-si exercita dreptul
de informare, acţionarii pot solicita conducerii societăţii copii legalizate de
pe documentele societăţii, pe cheltuiala acţionarilor.
In urma consultării documentelor privitoare la gestiunea societăţii,
acţionarii vor putea sesiza consiliul de administraţie, acesta fiind obligat sa
răspundă in scris, in termen de 15 zile de la înregistrarea sesizării.
In cazul in cere consiliul de administraţie nu va răspunde in termenul
de 15 zile prevăzut de art.135, acţionarii se vor adresa instanţei competente,
care va putea obliga societatea la plata unei sume de bani pentru fiecare zi
de întârziere. Aceasta suma de bani reprezintă daune sau amenzii civile
prevăzute de legiuitor in cazul obligaţiilor de ,,facere".

 Dreptul de a solicita efectuarea unei expertize privind gestiunea societăţii

Potrivit art.133 alin.(l), unul sau mai mulţi acţionari care deţin cel
puţin 10% din acţiunile reprezentând capitalul social, vor putea cere
intervenţia unor experţi pentru a analiza anumite operaţiuni din gestiunea
societăţii. Experţii vor fi obligaţi sa întocmească un raport, pe care sa-1
înmâneze acţionarilor si cenzorilor societăţii spre a fi analizat si a se decide

89
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 236 din 27 mai 1999
 162

in consecinţa. Conform art.136 alin.2, „Onorariile experţilor vor fi suportate

de către societate, cu excepţia cazului când acţionarii care au făcut
sesizarea au fost de rea - credinţa ".

5.5. Funcţionarea societăţii in comandita pe acţiuni

Acţionarii comanditari si acţionarii comanditaţi
In principiu, regulile aplicabile societăţii pe acţiuni funcţionează si in
cazul societăţii in comandita pe acţiuni. Având in vedere insa existenta celor
doua categorii de acţionari, respectiv comanditari si comanditaţi, capitolul 5
din Legea nr.31/1990, republicata, are in vedere anumite dispoziţii
specifice. Asociaţii comanditaţi răspund nelimitat si solidar pentru datoriile
societăţii, lor fiindu-le aplicabile interdicţiile specifice asociaţilor din
societăţile in nume colectiv. Comanditarilor le vor fi in schimb aplicabile
dispoziţiile specifice comanditarilor din societăţile in comandita simpla.

Administrarea societăţii
Administrarea societăţii va fi asigurata numai de către acţionari
comanditaţi, neexistând posibilitatea, aşa cum se întâmpla in cazul
societăţii de capital, ca aceştia sa fie persoane care nu au calitatea de
acţionari. Revocarea administratorilor este de competenta adunării generale
a tuturor acţionarilor, comanditaţi si comanditari, in baza hotărârii luate cu
majoritatea ceruta pentru adunările extraordinare. In tăcerea legii si având
in vedere faptul ca sunt reglementate in mod specific adunării extraordinare
numai in cazul societăţilor pe acţiuni, ar rezulta ca este necesar cvorumul
specific stabilit pentru adunările extraordinare din cadrul societăţilor pe
acţiuni. In situaţia revocării unui administrator, acesta, si după încetarea
mandatului sau, are o răspundere nelimitata fata de terţi pentru obligaţiile
contractate in timpul mandatului sau. Lege admite insa posibilitatea ca
administratorul in cauza sa se întoarcă intr-o asemenea situaţie cu o
acţiune de regres, îndreptată împotriva societăţii, evident in situaţia in care
in sarcina sa nu se poate retine nici o culpa 90. Aceeaşi majoritate este
necesara si in situaţia in care se impune numirea unui administrator in

90
art.189, alin.5 din legea 31/1990
 163

urma vacantarii postului din consiliul de administraţie sau in situaţia in

care societatea nu mai are administrator, atunci când administratorul
anterior a decedat, a devenit incapabil sau mandatul sau a expirat.
In situaţia in care societatea este administrata de mai mulţi
administratori, numirea unui nou administrator este supusa aprobării
celorlalţi administratori. Acceptarea numirii, astfel realizata, presupune,
totodată, si acceptarea faptului ca noul administrator devine asociat
comanditat in societate.

Controlul societăţii
Pornind de la dispoziţia de principiu cuprinsa in art.181 din Legea
nr.31/1990, republicata, rezulta ca reglementările referitoare la cenzorii din
societăţile pe acţiuni sunt perfect aplicabile si pentru societăţile in
comandită pe acţiuni. In mod specific insa, conform art.185 din lege, se
interzice administratorilor comanditaţi să participe la deliberările adunării
generale pentru alegerea cenzorilor. Legea stabileşte ca o asemenea
interdicţie funcţionează chiar si in situaţia in care administratorii
comanditaţi poseda acţiuni ale societăţii.

5.6. Funcţionarea societăţilor cu răspundere limitata

A.Drepturile asociaţilor in cadrul societăţilor cu răspundere limitata

Principalele drepturi ale asociaţilor in societatea cu răspundere
limitata sunt:
 dreptul de informare cu privire la societate;
 dreptul la vot;
 dreptul de a cere efectuarea unei expertize cu privire la gestiunea
patrimoniului societăţii;
 dreptul de a acţiona in justiţie;
 dreptul de a se retrage din societate;
 dreptul la beneficii.
 164

a) Dreptul Ia informare cu privire la societate

Asociaţii au dreptul de a obţine de la administrator orice informaţii
necesare adoptării unor hotărâri care sunt de competenta adunării generale.
Dreptul de informare presupune obţinerea de către oricare dintre
asociaţi a unei copii de pe toate documentele prezentate de administrator.
Astfel, oricare dintre asociaţi are dreptul de a cere administratorului,
in orice moment, următoarele documente:
- bilanţul, contul de rezultate si anexele;
- rapoartele administratorilor supuse adunării generale pe ultimii trei ani;
- procesele-verbale ale adunării generale (registrul de deliberări);
- inventarul cu privire la bunurile societăţii.
Dreptul de a consulta aceste documente aparţine persoanei care are
calitatea de asociat sau a unui mandatar (împuternicit) al sau. In aceste
condiţii, se asigura posibilitatea ca asociatul sa fie însoţit de un expert sau
chiar de un avocat, in vederea exercitării dreptului sau la informare.

b) Dreptul la vot
Oricare asociat poate sa intervină in viata societăţii, in principal, prin
exercitarea dreptului la vot in cadrul adunărilor generale ale asociaţilor.
Art.192 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata, stabileşte, cu
valoare de principiu, faptul ca fiecare parte sociala da dreptul la un vot.
Dreptul la vot se exercita, de regula, personal de către fiecare asociat.
Cu toate acestea, cu valoare de excepţie, legea romana recunoaşte si
posibilitatea exerciţiului acestui drept prin corespondenta, in măsura in
care o asemenea posibilitate este prevăzuta in mod expres de actul
constitutiv. Este de observat faptul ca legea nu dezvolta mai mult procedura
votului prin corespondenta (de exemplu, sa stabilească daca este necesar ca
scrisoarea prin care se exprima votul sa fie o scrisoare recomandata sau
este suficient un vot transmis prin fax). De altfel, nici nu ar fi fost necesare
dezvoltări suplimentare, atâta vreme cat numai prin actul constitutiv se
poate insera o clauza care permite votul prin corespondenta.
In aceste condiţii, ar fi normal ca tot in actul constitutiv sa fie
cuprinse toate precizările cu privire la modul in care se realizează
corespondenta. Având in vedere faptul ca legea nu stabileşte in mod expres
 165

nici o interdicţie, rezulta ca dreptul de vot poate fi exercitat si prin

mandatar. Mai mult decât atât, daca in cazul societăţilor pe acţiuni legea
stabileşte in mod expres faptul ca admite reprezentarea in adunarea
generala a maximum 5 acţionari, o astfel de limitare nu exista si in cazul
asociaţilor din societăţile cu răspundere limitata. Nu este mai puţin
adevărat insa si faptul ca relaţiile dintre asociaţi in cadrul societăţilor cu
răspundere limitata fiind apropiate de cele existente in cadrul societăţilor de
persoane, pot fi considerate relaţii intuitu persoane. Cu toate acestea, atât
in practica s-a considerat ca dreptul la vot poate fi exercitat direct sau prin
mandatar. Astfel, pot reprezenta interesele asociatului in cadrul adunării
generale a asociaţilor, exprimând votul in locul acestuia, un alt asociat sau
chiar o terţa persoana, cu condiţia ca reprezentantul sa aibă un mandat
special. Prin actul constitutiv al societăţii se poate limita insa posibilitatea
intervenţiei unui terţ ca reprezentant al asociatului in cadrul adunării
generale. Mandatarul este împuternicit sa-1 reprezinte pe asociat in cadrul
adunărilor generale, având drept de vot pentru o parte din părţile sociale si
sa voteze personal pentru cealaltă parte. Cu toate acestea, conform art.126
administratorii nu pot vota, în baza acţiunilor pe care le posedă, nici
personal, nici prin mandatar, descărcarea gestiunii lor sau o problemă în
care persoana sau administraţia lor ar fi în discuţie.

c) Dreptul de a cere efectuarea unei expertize cu privire la gestiunea

patrimoniului societăţii
Practic, asociatul are dreptul de a solicita expertiza cu privire la una
sau mai multe operaţii de gestiune.Daca raportul de expertiza pune in
evidenta unele aspecte negative in gestiunea societăţii, acesta poate fi un
motiv întemeiat pentru revocarea administratorului si pentru o eventuala
acţiune in responsabilitatea acestuia. Cheltuielile legate de efectuarea
expertizei vor fi suportate de către societate si, in cazul stabilirii unei
vinovaţii a administratorului, acestea vor fi recuperate de la administratorul
vinovat.

d) Dreptul de a acţiona in justiţie

Asociaţii beneficiază de următoarele acţiuni injustiţie:
 166

 acţiunea individuala împotriva administratorului

Fiecare asociat, in mod individual, beneficiază de o asemenea acţiune
in cazul in care administratorul, printr-o fapta personala, a cauzat un
prejudiciu unui asociat (de exemplu, nu i-a plătit la timp dividendele
cuvenite, deşi s-a dispus partajarea si distribuirea către asociaţi).
O asemenea acţiune are întotdeauna un caracter personal.
Totodată, potrivit art.217 si 218 din Legea nr.31/1990, republicata,
oricare dintre asociaţi poate cere instanţei de judecata excluderea
administratorului asociat care comite frauda in dauna societăţii sau care se
serveşte de semnătura sociala sau de capitalul social in folosul lui sau a
altora.
 acţiunea colectiva împotriva administratorului
Aceasta acţiune permite tuturor asociaţilor sau numai unora dintre ei
de a obţine repararea prejudiciului cauzat de administratorul societăţii.
Despăgubirile la care va fi obligat administratorul se plătesc societăţii
comerciale, si nicidecum asociaţilor care au acţionat injustiţie.
 acţiunea individuala sau colectiva împotriva hotărârilor adoptate de
adunarea generala a asociaţilor
Aceasta acţiune este formulata împotriva societăţii si are ca obiect
anularea hotărârii adunării generale, daca aceasta contravine actului
constitutiv al societăţii sau contravine legii. Având in vedere dispoziţiile
art.196 din Legea nr.31/1990, republicata, conform cărora regulile existente
pentru societăţile pe acţiuni, cu privire la atacarea unei hotărâri a adunării
generale sunt aplicabile si pentru cazul societăţilor cu răspundere limitata,
rezultă ca o acţiune poate fi introdusa de oricare dintre asociaţii care nu au
luat parte la adunarea generala sau au votat si au cerut sa se insereze
aceasta in procesul-verbal al şedinţei. Hotărârea adunării generale poate fi
atacata in instanţa chiar de către administrator, caz in care societatea va fi
reprezentata in justiţie de persoana desemnata de preşedintele instanţei,
dintre asociaţi. In momentul intentării acţiunii de anulare, reclamantul
poate cere preşedintelui instanţei suspendarea executării hotărârii atacate.
Cererea de suspendare poate fi admisa sau respinsa. In ipoteza
admiterii suspendării executării hotărârii, preşedintele instanţei poate obliga
pe reclamant la plata unei sume de bani, cu titlu de garanţie, numita
 167

cauţiune, împotriva ordonanţei de suspendare se poate face recurs in

termen de 15 zile de la pronunţare.

e) Dreptul de a se retrage din societate

Orice asociat se poate retrage din societate daca nu este de acord cu
hotărârea adunării generale privind modificarea actului constitutiv al
societăţii. Retragerea din societate intervine daca:
- fie s-a prevăzut in statutul societăţii dreptul de retragere;
- fie ca exista acordul tuturor asociaţilor;
- fie, pentru motive temeinice, instanţa judecătoreasca a admis o asemenea
soluţie.
Asociatul care se retrage din societate are dreptul la beneficii pana in
ziua retragerii, insa încasarea lor se va face in momentul repartizării lor,
conform prevederilor statutare. Asociatul care se retrage nu are dreptul la o
parte proporţionala din patrimoniul social, ci numai la o suma care sa
reprezinte valoarea acesteia. Daca in momentul retragerii sunt operaţii in
curs de executare, asociatul este obligat sa suporte consecinţele acestora si
nu va putea să încaseze partea ce i se cuvine decât după terminarea
operaţiilor respective.

f) Dreptul la beneficii
Asociatul are dreptul la încasarea beneficiilor atât in timpul
funcţionarii societăţii, cat si in cazul dizolvării si lichidării acesteia.
In timpul funcţionarii societăţii, dreptul asociaţilor de a participa la
beneficii se concretizează in dreptul la dividende. In fiecare an, daca
rezultatele societăţii permit acest lucru, adunarea generala a asociaţilor
poate sa decidă distribuirea către asociaţi a unei fracţiuni din beneficii.
Astfel, dividendele se acorda numai in măsura in care, la nivelul
societăţii, se obţin venituri reale, constatate ca atare prin bilanţul contabil.
De regula, dividendele se atribuie in funcţie de părţile sociale deţinute,
fiecare asociat determinând o suma de bani proporţionala cu numărul de
titluri pe care le deţine, adică sub forma unui procent din capitalul social. In
actul constitutiv se va arata aceasta cota procentuala ce revine fiecărui
asociat din beneficiile societăţii. In actul constitutiv al societăţii se poate
 168

stabili si o repartiţie inegala a beneficiilor, întemeiată pe alte criterii decât

numărul pârtilor sociale deţinute de fiecare asociat (de exemplu, pentru
asociatul care participa activ la viata societăţii, fie prin cunoştinţele sale
profesionale, fie prin alte modalităţi). Singura limitare in privinţa repartizării
beneficiilor este cea referitoare la interzicerea clauzelor leoniene prin care un
asociat ar fi exclus categoric de la beneficii. Cu ocazia dizolvării si lichidării
societăţii, fiecare asociat va primi din activul patrimoniului societăţii ceea ce
a aportat la capitalul social (de regula, sub forma unei sume de bani), după
plata tuturor datoriilor pe care le are asociatul fata de terţele persoane.
In funcţie de rezultatele societăţii, asociaţii au dreptul si la alte sume
de bani sau bunuri in natura, care se distribuie, de regula, in funcţie de
cota procentuala pe care o are fiecare asociat din capitalul social.
Actul constitutiv al societăţii poate sa prevadă o distribuire inegala a
rezultatelor obţinute cu ocazia lichidării.

B.Obligaţiile asociaţilor in cadrul societăţilor cu răspundere limitata

Principalele obligaţii ale asociaţilor in societatea cu răspundere
limitata sunt:
 participarea la pierderi;
 obligaţia de non-concurenta;
a) Participarea la pierderi
Participarea la pierderile societăţii se face, de regula, in funcţie de
numărul de părţi sociale deţinute de fiecare asociat. Totuşi, prin actele
constitutive ale societăţii pot deroga de la aceasta regula, stabilind o
participare inegala a asociaţilor la pierderile societăţii. In actul constitutiv al
societăţii trebuie sa se prevadă cota in procente de participare a asociaţilor
la pierderi. Singura limitare este aşa numita clauza leoniana, prin care un
asociat nu poate fi descărcat in totalitate de pierderi la fel ca si atunci când
s-ar dispune ca un asociat sa suporte in totalitate pierderile.
Spre deosebire de modul de reglementare a participării la beneficii a
asociaţilor, reglementarea referitoare la participarea la beneficii presupune
doua elemente de esenţa, respectiv:
 169

- participarea la pierderi este limitata la valoarea aporturilor la capitalul

social al asociaţilor, potrivit principiului răspunderii limitate care
caracterizează aceasta forma de societate;
- participarea la pierderi este adesea constatata in momentul dizolvării
societăţii.
Concret, după realizarea activului (încasarea creanţelor) si plata
pasivului (achitarea datoriilor), societatea trebuie sa restituie asociaţilor
aportul pe care 1-au adus la constituirea societăţii. Daca nu este posibil
acest lucru, societatea va rambursa numai o parte din aceste aporturi,
situaţie in care asociaţii vor suporta in mod definitiv pierderile reprezentând
diferenţa dintre valoarea aportata si cea primita. In mod excepţional,
societatea poate sa micşoreze capitalul social daca se constata pierderi,
situaţie in care asociaţii vor schimba părţile sociale anterioare cu noile părţi
sociale, care vor avea o valoare mai mica. Diferenţa de valoare intre titlurile
deţinute anterior si cele deţinute după reducerea capitalului constituie o
pierdere pe care o suporta asociaţii.

b) Obligaţia de non-concurenta
Obligaţia de non-concurenta a asociaţilor decurge, de regula, dintr-o
clauza contractuala. Pentru administrator, obligaţia de non-concurenta este
prevăzuta de lege. Astfel, potrivit art.145 alin.5 din Legea nr.31/1990,
republicata, administratorii nu pot primi, fără autorizarea adunării
asociaţilor, mandatul de administratori in alte societăţi concurente pe cont
propriu sau pe contul altei persoane fizice sau juridice, sub sancţiunea
revocării si răspunderii pentru daune. Obligaţia de non-concurenta poate fi
prevăzuta si in contractul de munca ori de cate ori asociaţii au in acelaşi
timp si calitatea de angajat al societăţii respective. Pentru a se stabili o
clauza de non-concurenta, trebuie sa se respecte doua reguli fundamentale:
- limitarea clauzei in timp (durata) si spaţiu (teritoriu);
- stabilirea unor limite concrete cu privire la activitatea care nu trebuie sa
fie exercitata de asociaţi.

Răspunderea asociaţilor in societatea cu răspundere limitata

 170

In principiu, asociaţii nu sunt răspunzători de gestiunea societăţii

atâta vreme cat aceasta este sarcina administratorului. Cu toate acestea,
legea stabileşte doua situaţii in care se reţinea direct răspunderea
asociaţilor, amândouă in legătura cu aportul asociaţilor la capitalul social,
respectiv:
• in momentul constituirii societăţii, daca declara fals in legătura cu aportul
la capitalul social, adică aportează bunuri care nu-i aparţin din punct de
vedere juridic.
Asociatul in cauza va răspunde fata de societate pentru evicţiune,
care provine fie de la terţa persoana care pretinde ca dovedeşte ca are un
drept asupra bunului aportat, fie chiar de la un asociat, care se obliga sa
aporteze acelaşi bun unei alte societăţi;
 daca valoarea aportului in natura este mai mica decât cea declarata de
asociatul care s-a obligat la acel aport.

Adunările generale
Adunarea asociaţilor reprezintă forma de organizare care permite
elaborarea si exprimarea in decizii si hotărâri a voinţei sociale. In ansamblul
societăţii comerciale, adunarea societăţilor reprezintă cel mai important
organ de conducere, având plenitudine de competenta si atribuţii. Astfel, cu
titlu exemplificativ, adunarea generala are si următoarele atribuţii:
- numeşte celelalte organe ale societăţii sau le revoca;
- fixează limitele de competenta a organelor numite de ea;
- exercita controlul asupra activităţii organelor societăţii;
- decide modificarea actului constitutiv al societăţii, in concordanta cu
necesităţile decurgând din scopul urmărit.
Adunarea asociaţilor din societăţile cu răspundere limitata reprezintă
organul de decizie suprem al societăţii, constituit din totalitatea asociaţilor.
Ca regula generala, in adunarea generala o hotărâre se adopta cu
votul asociaţilor reprezentând majoritatea absoluta a asociaţilor si a partilor
sociale. Societatea cu răspundere limitata, fiind o forma de societate care se
întemeiază pe încrederea personala dintre asociaţi, foloseşte in formulările
sale, cu precădere, expresia „o participare personala individuala".
 171

Excepţiile de la participarea personală a asociaţilor sunt prevăzute de

lege, ori prevăzute in actul constitutiv. Prin excepţie, conform art.192 alin.2
din Legea nr.31/1990, republicata, in cazul adoptării unei hotărâri ce
presupune modificarea actului constitutiv este necesar votul tuturor
asociaţilor. Dispoziţia legala are caracter supletiv, deoarece prin actul
constitutiv se poate deroga de la norma legala. Adunarea generala se
convoacă la sediul societăţii cel puţin o data sau ori de cate ori este nevoie.
Convocarea se face de către administratorul societăţii. Prin excepţie,
convocarea adunării asociaţilor se poate face si de către un asociat sau un
număr de asociaţi care reprezintă cel puţin l/4 din capitalul social, cu
obligaţia de a arata scopul convocării. De asemenea, cenzorii sunt obligaţi
sa convoace adunarea generala când acest lucru nu a fost făcut de către
administrator. Convocarea adunării generale se face in forma in care este
prevăzuta in actul constitutiv. In lipsa unei asemenea stipulaţii convocarea
se face prin scrisoare recomandata. Convocarea adunării generale trebuie
făcuta cu cel puţin 10 zile înaintea de ziua fixata pentru tinerea şedinţei.
Potrivit art.189 din Legea nr.31/1990, republicata, adunării generale
ii revin următoarele obligaţii:
- sa aprobe bilanţul contabil si sa stabilească repartizarea beneficiului net;
- sa desemneze pe administratori si cenzori, sa-i revoce si sa le dea
descărcare pentru activitatea lor;
- sa decidă urmărirea administratorilor si cenzorilor pentru daunele
pricinuite societăţii, desemnând si persoana însărcinată sa o exercite;
- sa modifice actul constitutiv.
Hotărârile asociaţilor se iau in adunarea generala. Exista posibilitatea
ca votarea sa se facă si prin corespondenta. In situaţia in care adunarea
generala legal constituita nu poate lua o hotărâre valabila din cauza
neîntrunirii majorităţii cerute, adunarea convocata din nou poate decide
asupra ordinii de zi, oricare ar fi numărul de asociaţi si partea din capitalul
social reprezentata de asociaţii prezenţi. Legea stabileşte anumite interdicţii
in cazul unui conflict de interese intre societate si asociaţi.
De exemplu, potrivit art.193 alin.23 din lege, un asociat nu-si poate
exercita dreptul de vot in cazul deliberărilor in adunarea generala referitor la
aporturile sale in natura sau la actele juridice încheiate intre el si societate.
 172

Hotărârile adunării generale sunt obligatorii pentru toţi asociaţii,

inclusiv pentru cei care au participat la vot sau pentru cei care au votat
împotriva. Spre deosebire de hotărârile adunării generale a acţionarilor,
pentru hotărârile adunării asociaţilor legea nu cere aducerea acestora la
cunoştinţa terţilor. In cazul in care, printr-o hotărâre a adunării asociaţilor,
unui asociat i se încalcă drepturile, acesta are posibilitatea de a cere in
instanţa anularea hotărârii.

Administratorii societăţii

a) Noţiune
Realizarea obiectului social si a scopului pentru care a fost constituita
societatea devine posibila numai prin executarea actelor de administrare si
gestionare. Ca operaţiune juridica, administrarea societăţii presupune
exercitarea atributelor de posesie, folosinţa si dispoziţie asupra fondului de
comerţ si a celorlalte elemente ale patrimoniului, precum si săvârşirea de
acte de conservare, administrare sau dispoziţie in legătura cu aceste bunuri.
Cele mai numeroase acte vor fi desigur cele legate de operaţiunile
comerciale. Ele au menirea de a face productive bunurile societăţii si a
obţine beneficii in numele si in interesul firmei si al asociaţilor.

b) Numire si revocare
Societatea poate fi admisa de unul sau mai mulţi administratori,
asociaţi sau neasociaţi, numiţi prin actul constitutiv sau de adunarea
generala. Administratorii nu pot primi, fără autorizarea adunării generale,
mandatul de administrator in alte societăţi concurente sau având acelaşi
obiect de activitate, nici sa facă acelaşi fel de comerţ ori altul concurent pe
cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau juridice, sub sancţiunea
revocării si răspunderii pentru daune. Aşa cum rezulta din dispoziţiile Legii
nr.31/1990, republicata, exista o dubla alternativa pentru numirea
administratorilor, respectiv prin actul constitutiv sau ulterior constituirii
societăţii si înmatriculării ei. Reprezentanţii societăţii, spunea legea, sunt
obligaţi sa depună la registrul comerţului semnăturile lor in termen de 15
 173

zile de la data înmatriculării, daca au fost numiţi prin actul constitutiv, iar
cei aleşi in timpul funcţionarii societăţii in termen de 15 zile de la alegere.
Potrivit dispoziţiilor art.77 din Legii nr.31/1990, republicata,
(dispoziţie care priveşte societăţile in nume colectiv, dar care se aplica si
societăţii cu răspundere limitata), asociaţii care reprezintă majoritatea
absoluta a capitalului social pot alege unul sau mai mulţi administratori
dintre ei, fixându-le puterile, durata însărcinării, eventuala lor remuneraţie,
afara de cazul daca prin actul constitutiv se dispune astfel.
Aceeaşi majoritate este ceruta si pentru revocarea din funcţie a
administratorilor. Totuşi, ţinând cont de dispoziţiile art.189 din lege, se
impune ca desemnarea administratorilor sa se facă cu respectarea dublei
majorităţi (majoritatea cu privire la numărul asociaţilor si numărul pârtilor
sociale), si nu numai majoritatea capitalului social, aşa cum prevede art.77
din lege. Cum legea nu stabileşte o derogare de la regula dublei majorităţi,
nu se poate înlătura aplicarea ei pe baza dispoziţiilor de trimitere prevăzute
in art. 193 alin.3 din Legea nr.31/1990, republicata.
In ce priveşte revocarea administratorilor, aceasta se poate face prin
votul tuturor asociaţilor, daca administratorii au fost numiţi prin actul
constitutiv, sau cu votul majorităţii absolute a asociaţilor si a părţilor
sociale, daca administratorii au fost desemnaţi de către adunarea
asociaţilor. In cazul revocării administratorului numit prin actul constitutiv,
practic intervine o modificare a actului constitutiv prin înlocuirea unui
administrator, fapt ce determina adoptarea unei hotărâri cu unanimitate de
voturi. In situaţia in care prin actul constitutiv sunt numiţi doi sau mai
mulţi administratori, asociaţii pot stabili ca aceştia sa îşi exercite mandatul
împreuna sau individual. In cazul in care ei lucrează împreuna, deciziile se
iau cu unanimitate de voturi, iar in caz de divergenta vor decide asociaţii in
cadrul adunării generale, in condiţiile art.187 din Legea nr.31/1990,
republicata.

c) Atribuţii
 174

Administratorii societăţii cu răspundere limitata pot face toate

operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului societăţii,
afara de restricţiile stabilite prin actul constitutiv. Art.198 din Legea
nr.31/1990, republicata, prevede obligaţia administratorilor de a tine un
registru al asociaţilor societăţii. Nerespectarea acestei obligaţii atrage
răspunderea personala si solidara a administratorilor pentru prejudiciile
cauzate societăţii. Administratorii au obligaţia, prin lege, de a convoca
adunarea asociaţilor. Daca prin actul constitutiv nu s-a stabilit care dintre
administratori este reprezentant al societăţii, dreptul de reprezentare
aparţine fiecăruia dintre ei.

d) Răspundere
Administratorul răspunde pentru prejudiciile cauzate societăţii sau
chiar terţelor persoane, indiferent daca este asociat sau neasociat.
Răspunderea civila intervine ori de cate ori administratorul cauzează
prin actele pe care le îndeplineşte un prejudiciu. Daca sunt mai mulţi
administratori ei răspund solidar. In cazul răspunderii solidare, oricare
dintre administratori poate fi obligat pentru acoperirea întregii pagube.
Potrivit art.73 din Legea nr.31/1990, republicata, administratorii
răspund solidar fata de societate pentru:
- realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi;
- existenta reala a dividendelor plătite;
- existenta registrelor cerute de lege si corecta lor tinere;
- exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;
- stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea sau actul constitutiv le
impun.

Administratorul care a plătit paguba are posibilitatea unei acţiuni in

regres împotriva celorlalţi administratori pentru a fi despăgubit de ceilalţi,
fiecare participând la acoperirea pagubei proporţional cu vina pe care o are.
Acţiunea in răspundere împotriva administratorilor aparţine si
creditorilor societăţii, insa aceştia o vor exercita numai in caz de faliment al
societăţii. Administratorul răspunde penal in cazul săvârşirii unor fapte
considerate infracţiuni atât de către Codul penal, cat si legile extrapenale
 175

care conţin dispoziţiile penale (din Legea nr.31/1990, republicata, Legea

nr.87/1994).

Retragerea si excluderea asociatului din societate

a) Retragerea
Retragerea asociatului dintr-o societate cu răspundere limitata este
reglementată de dispoziţiile art.222 din Legea nr.31/1990, republicata, care
privesc retragerea asociatului din societatea in nume colectiv, in comandita
simpla sau cu răspundere limitata. Retragerea asociaţilor este posibila in
următoarele condiţii:
a) în cazurile prevăzute în actul constitutiv;
b) cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi;
c) în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se realizează
acordul unanim asociatul se poate retrage pentru motive temeinice, în baza
unei hotărâri a tribunalului, supusă numai recursului, în termen de 15 zile
de la comunicare.

Drepturile asociatului retras cuvenite pentru părţile sale sociale se

stabilesc fie prin acordul asociaţilor, fie printr-un expert desemnat de
asociat, fie de către tribunal in caz de neînţelegere.

b) Excluderea
Potrivit art.222 din Legea nr.31/1990, republicata, poate fi exclus din
societate cu răspundere limitata asociatul care se afla in una din
următoarele situaţii:
a) asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat;
b) asociatul cu răspundere nelimitată în stare de faliment sau care a devenit
legalmente incapabil;
c) asociatul cu răspundere nelimitată care se amestecă fără drept în
administraţie ori contravine dispoziţiilor art. 80 şi 82;
d) asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se
serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al
altora.
 176

Excluderea se pronunţa prin hotărâre judecătoreasca, la cererea

societăţii sau a oricărui asociat. Hotărârea irevocabilă de excludere se va
depune, în termen de 15 zile, la oficiul registrului comerţului pentru a fi
înscrisă, iar dispozitivul hotărârii se va publica la cererea societăţii în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.
Drepturile asociatului exclus sunt:
- sa participe la beneficii, calculate pana la data excluderii din societate;
- sa încaseze o suma de bani corespunzătoare pârtii pe care o deţine din
capitalul social.
In ce priveşte obligaţiile asociatului exclus acesta răspunde de pierderi
pana la data excluderii. De asemenea, pentru operaţiunile in curs de
executare asociatul exclus este obligat sa suporte consecinţele si nu va
putea retrage partea ce i se cuvine decât după terminarea operaţiunilor.

6. Modificarea societăţilor comerciale

6.1. Modificarea actului constitutiv
Aspecte generale
Atât timp cat o societate comerciala exprima voinţa celor care s-au
asociat si modificarea societăţii comerciale care se concretizează practic in
modificarea actului constitutiv, presupune acordul de voinţa.
Acesta este sensul dispoziţiei legii care stabileşte ca, in măsura in care
se recurge la modificarea unei societăţi comerciale, trebuie sa fie îndeplinite
condiţii de fond si de forma necesare ca si la constituirea societăţii
comerciale. Acordul de voinţa al asociaţilor privind modificarea actului
constitutiv se concretizează in doua acte principale:
- hotărârea adunării generale extraordinare a asociaţilor adoptata potrivit
prevederilor din actul constitutiv si, in lipsa lor, potrivit legii;
- actul adiţional, încheiat in forma autentica, prin care se modifica actul
constitutiv al societăţii.

In legatura cu primul aspect, consideram ca este legală hotărârea

asociaţilor privind majorarea capitalului social, luată fără votul unanim al
acestora, dacă în actul constitutiv s-a prevăzut astfel, potrivit art. 187 din
 177

Legea nr. 31/1990, republicată91. Nu este necesară semnătura asociaţilor pe

actul adiţional încheiat la notariat, întrucât semnătura în faţa notarului prin
delegat împuternicit de adunarea generală a asociaţilor este pe deplin
valabilă.

Delimitarea dispoziţiilor legale aplicabile in funcţie de importanta aspectelor

ce se modifica
In funcţie de importanta elementelor supuse modificării, in anumite
situaţii este necesara intervenţia judecătorului delegat de la registrul
comerţului, iar in alte situaţii este suficienta o rezoluţie a directorului
oficiului registrului comerţului. Modificarea se poate realiza in baza unei
încheieri a judecătorului delegat, care dispune efectuarea menţiunilor in
registrul comerţului daca se modifica sediul societăţii comerciale intr-o
localitate, soluţie explicabila deoarece competenta teritoriala cu privire la
înregistrare pentru societatea respectiva, de cele mai multe ori, aparţine
unui alt oficiu teritorial al registrului comerţului. Modificarea in baza
încheierii judecătorului delegat intervine cu privire la:
- modificarea obiectului principal de activitate;
- modificarea capitalului social;
- modificarea duratei societăţii;
- fuziunea si divizarea societăţii comerciale;
- dizolvarea si lichidarea societăţii comerciale.
Orice modificare care intervine in actul constitutiv presupune un act
adiţional încheiat in forma autentica ce trebuie înregistrat la oficiul
registrului comerţului fie in baza încheierii judecătorului delegat, fie in baza
rezoluţiei directorului oficiului registrului comerţului. Din acest punct de
vedere, legea face referire la o asimilare a deciziei directorului oficiului
registrului comerţului cu încheierea judecătorului delegat, considerând ca
aceste doua acte au acelaşi regim legal. Legea impune ca actul aditional sa
fie depus in întregime la oficiul registrului comerţului, pentru ca, după
înregistrarea lui, oficiul registrului comerţului sa trimită actul la Monitorul

91
Spre exemplu, daca din continutul actului constitutiv al unei societăţi, rezultă că adunarea generală a
asociaţilor este legal constituită când numărul asociaţilor reprezintă 3/4 din capitalul social, iar deciziile se pot
lua legal cu un număr de 3/4 din voturile celor prezenţi.
 178

Oficial pe cheltuiala societăţii. Prin excepţie, in cazul societăţilor de

persoane procedura publicării nu are caracter obligatoriu.
Daca prin acelaşi act adiţional se aduc mai multe modificări actului
constitutiv iniţial, actul constitutiv trebuie depus la oficiu registrului
comerţului cu toate modificările la zi. Prin excepţie, se admite a nu se face
referire la datele de identitate ale membrilor fondatori ai societăţii, respectiv
a membrilor din organele de conducere, administrare si control al societăţii,
daca acestea nu se modifica. O asemenea excepţie poate funcţiona doar
daca deja acea societate este cunoscuta in mediul de afaceri (are o vechime
de minim 5 ani calculaţi la momentul înmatriculării) si daca prin actul
constitutiv nu se prevede o limitare cu privire la acest aspect.
Prin modificarea societăţii comerciale se înţelege inclusiv modificarea
formei societăţii. O asemenea modificare nu duce la crearea unei persoane
juridice noi, ci la modificarea persoanei juridice existente in condiţiile in
care existenta societăţii se explica prin acordul de voinţa a unor persoane
care se asociază. Potrivit dispoziţiilor art.131 alin.2 din Legea nr.31/1990,
republicată, hotărârile adunării generale contrare legii sau actului
constitutiv pot fi atacate în justiţie, în termen de 15 zile de la data publicării
în Monitorul Oficial, de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la
adunarea generală sau care au votat şi au cerut să se consemneze aceasta
în procesul-verbal. Potrivit alin.6 al aceluiaşi articol, cererea se judecă în
camera de consiliu. În cazul in care soluţionarea cauzei are loc în şedinţă
publică, consideram ca se încălca dispoziţiile legale mai sus menţionate,
intervenind astfel sanctiunea nulitatii absolute, deoarece s-au încălcat
prevederi imperative din lege. Nulitatea poate fi ridicată în orice fază a
procesului. In cazul societăţilor de persoane, creditorii particulari ai
asociaţilor pot face opoziţie, daca adunarea generala a asociaţilor din
societatea de persoane hotărăşte prelungirea duratei existentei unei societăţi
pe termenul fixat in actul constitutiv. Aceasta opoziţie poate interveni numai
in măsura in care creditorii personali dispun de un titlu executoriu dobândit
anterior hotărârii adunării generale atacate. Daca creditorul particular care
introduce o astfel de opoziţie are câştig de cauza in instanţa, in termen de o
luna din momentul in care hotărârea judecătorului a devenit irevocabila
asociaţii pot alege intre doua posibilităţi:
 179

• sa renunţe la prelungirea duratei existentei societăţii;

• sa dispună excluderea din societate a asociatului debitor, caz in care
drepturile acestuia vor fi calculate având in vedere ultimul bilanţ contabil al
societăţii.

6.2. Modificarea capitalului social

Reducerea capitalului social
Potrivit art.207 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata, reducerea
capitalului social se poate face prin:
• micşorarea numărului de părţi sociale sau de acţiuni;
• reducerea valorii nominale a pârtii sociale sau a acţiunii;
• dobândirea propriilor acţiuni, urmata de anularea lor.
Capitalul social se mai poate reduce, cu condiţia ca reducerea sa nu
fie motivata de pierderi, prin:
- scutirea in tot sau in parte a asociaţilor de anumite vărsăminte datorate de
aceştia;
- restituirea către acţionari a unei părţi din aportul lor iniţial, proporţional
cu reducerea capitalului social. O asemenea reducere funcţionează in
funcţie de reducerea valorii nominale a acţiunilor sau a pârtilor sociale;
- alte procedee prevăzute de lege (de exemplu, in cazul retragerii sau
excluderii din societate).
Pentru a opera o reducere a capitalului social este necesara
publicarea, alături de actul adiţional si, după caz, de noua forma a actului
constitutiv si publicarea prealabila a hotărârii adunării generale.
Procedura de publicitate este necesara pentru ca orice creditor
interesat sa poată face opoziţie. Legea impune obligativitatea publicării
hotărârii adunării generale cu cel puţin doua luni înainte de reducerea
efectiva a capitalului social. In hotărârea adunării generale trebuie sa fie
cuprinse motivele care au determinat asociaţii sa hotărască reducerea
capitalului social. Opoziţia unui creditor poate fi introdusa in termen de
minim doua luni de la momentul publicării. Cu titlu imperativ, legea
stabileşte ca orice reducere a capitalului social trebuie sa respecte valoarea
minima a capitalului impusa de lege. Daca societatea emite obligaţiuni (in
cazul societăţilor pe acţiuni) capitalul social se poate reduce si prin
 180

rambursarea de obligaţiuni in contul acţiunilor. Daca emiterea unei

obligaţiuni reprezintă o forma prin care o societate pe acţiuni este
împrumutata, la restituirea obligaţiunilor acţionarii pot solicita restituirea
sumelor iniţial investite.

Majorarea capitalului social

In ce priveşte majorarea capitalului social in cazul societăţilor pe
acţiuni, aceasta se poate realiza prin emisiunea unor noi acţiuni sau prin
majorarea valorilor nominale a acţiunilor existente, daca la societate sunt
aduse noi aporturi in natura si in numerar. Pot fi emise acţiuni noi si prin
alte modalităţi:
- incorporarea in capitalul social a rezervelor societăţii, mai puţin rezervele
legale;
- incorporarea beneficiilor sau a primelor de emisiune;
- compensarea unor creanţe pe care anumiţi debitori le au asupra societăţii,
prin acordarea către aceştia a unor acţiuni din capitalul social in situaţia in
care creanţele sunt lichide si exigibile.

Daca in urma reevaluării patrimoniului social intervin diferenţe

favorabile, acestea pot fi folosite pentru mărirea capitalului social, fiind
incluse in rezervele societăţii. In cazul măririi capitalului social prin
majorarea valorii nominale a acţiunilor, este necesar acordul tuturor
acţionarilor exprimat in cadrul adunării generale a acţionarilor.
De la aceasta condiţie face excepţie situaţia măririi capitalului social,
daca majorarea valorii nominale a acţiunilor este rezultatul incorporării
rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune. Hotărârea adunării
extraordinare pentru mărirea capitalului social urmează a fi publicata in
Monitorul Oficial, iar acţionarii existenţi au un drept de preferinţa asupra
dobândirii acţiunilor nou emise. Termenul înăuntrul căruia numai acţionarii
deja existenţi pot dobândi acţiuni din noua emisiune este de minimum o
luna. Mărirea capitalului social in cazul in care se emit noi acţiuni pentru o
societate constituita prin subscripţie publica presupune si întocmirea unui
nou prospect de emisiune, al cărui conţinut trebuie sa cuprindă cel puţin
elementele impuse de art.212 din Legea nr.31/1990, republicata.
 181

Astfel, in prospectul de emisiune se vor cuprinde:

- data si numărul înmatriculării societăţii in registrul comerţului;
- denumirea si sediul societăţii;
- capitalul social subscris si vărsat;
- numele si prenumele administratorilor, cenzorilor, precum si domiciliul
acestora;
- ultimul bilanţ aprobat, contul de profit si pierderi si raportul cenzorilor;
- dividendele plătite in ultimii 5 ani sau, in situaţia in care societatea nu are
5 ani de la constituire, dividendele plătite in momentul constituirii pana la
zi;
- obligaţiunile emise de societate;
- hotărârea adunării generale privitoare la noua emisiune de acţiuni,
valoarea totala a acestora, numărul si valoarea lor nominala, felul lor,
relaţiile privitoare la aporturi altele decât in numerar, avantajele acordate,
precum si data de la care se vor plaţi dividendele.

In cazul in care se majorează capitalul social se face prin aport in

natura, adunarea generala extraordinara care a hotărât prin votul ei
mărimea capitalului social urmează ca, in acelaşi cadru, sa numească
experţii necesari pentru evaluarea aporturilor in natura. In cadrul adunării
generale, acesta are posibilitatea sa ridice acţionarilor, in tot sau in parte,
dreptul de a subscrie noi acţiuni, in măsura in care exista motive temeinice
care sa justifice un astfel de demers. Intr-o asemenea situaţie in convocarea
efectuata pentru adunarea generala ce va hotăra asupra majorităţii
capitalului social, urmează a se cuprinde următoarele menţiuni:
- motivele ce determina mărirea capitalului social;
- persoanele cărora urmează a li se atribui noile acţiuni;
- numărul de acţiuni atribuit fiecărei persoane;
- valoarea de emisiune a acţiunilor si bazele fixării acestei valori. Adunarea
generala care hotărăşte intr-o asemenea situaţie este legal
constituita daca:
- sunt prezenţi minimum ¾ din numărul titularilor capitalului social;
- hotărârea a fost adoptata cu votul acţionarilor ce deţin acţiuni
reprezentând minimum jumătate din capitalul social.
 182

In situaţia in care majorarea capitalului social se realizează prin

aportul in natura, un astfel de drept de preferinţa, in baza căruia pot
beneficia numai unii dintre acţionari, nu poate exista. In situaţia in care
sunt emise noi acţiuni in schimbul unor aporturi in numerar, la momentul
subscrierii aportului trebuie achitat cel puţin 30% din valoarea nominala a
acţiunilor. Restul, pana la acoperirea integrala a valorii, trebuie achitat in
maximum 3 ani de la data publicării in Monitorul Oficial al României a
hotărârii adunării generale. In cazul in care sunt emise acţiuni in schimbul
unor aporturi in natura, acestea urmează a fi achitate subscriitorilor in
acelaşi termen de 3 ani de la data publicării in Monitorul Oficial a hotărârii
adunării generale. Daca adunarea generala dispune cu privire la acordarea
unei prime de emisiune, aceasta trebuie plătită integral la data efectuării
subscrierii. In cazul societăţilor pe acţiuni si in comandita pe acţiuni care la
momentul intrării in vigoare a Ordonanţei de Urgenta a Guvernului
nr.32/199792 nu deţineau un capital social de minim 25.000.000 Iei,
acestea aveau obligaţia sa-si completeze capitalul in termen de un an de la
data intrării in vigoare a noilor dispoziţii legale.
Pana la expirarea termenului de un an, capitalul social vărsat in
contul majorării de capital nu ar fi putut fi insa mai mic de 30% din cel
subscris in acest scop. Aceeaşi este soluţia si in cazul societăţii cu
răspundere limitata care la momentul intrării in vigoare a Ordonanţei de
Urgenta a Guvernului nr.32/1997 aveau un capital social mai mic de
1.000.000 lei. Majorarea capitalului social conform dispoziţiilor noii legi s-a
putut face prin:
- prin utilizarea rezervelor, mai puţin a celor legale.
Potrivit art.183 din Legea nr.31/1990, republicata din beneficiile
societăţii se va prelua in fiecare an cel puţin 5% pentru formarea fondului
de rezerva, pana când acesta se va atinge minimum a cincea parte a
capitalului social;
- utilizarea beneficiilor si primelor legate de capital;
- diferenţele favorabile rezultate in urma reevaluării patrimoniului social;
- orice alte modalităţi admise de lege.

92
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 133 din 27 iunie 1997
 183

In cazul in care societăţile nu pot majora capitalul social conform

dispoziţiilor actuale, acestea au posibilitatea de a opta pentru transformarea
societăţii intr-o alta forma, la care capitalul social este corespunzător,
intr-un termen de un an. Sancţiunea aplicabila in cazul nerespectării
termenului de un an pentru majorarea capitalului social in conformitate cu
legea este dizolvarea societăţii, dispusa de tribunalul din raza teritoriala a
sediului principal a societăţii. Tribunalul poate fi sesizat intr-o asemenea
situaţie de către stat, prin intermediul Ministerului Finanţelor, de către
Camerele de Comerţ si Industrie teritoriale sau de către orice alta persoana
interesata. In cazul in care instanţa astfel sesizata constata ca nu au existat
motive temeinice datorita cărora nu s-a putut realiza majorarea capitalului
social in termen de un an, poate acorda societăţii in cauza un alt termen de
garanţie de maximum 6 luni pentru completarea capitalului social.

7. Dizolvarea societăţilor comerciale

Dizolvarea societăţilor comerciale reprezintă o etapa in procesul de
încetare a personalităţii juridice a acestora, formata dintr-un ansamblu de
operaţiuni care au ca urmare lichidarea patrimoniului societăţii in cauza.
Dizolvarea se poate traduce:
- in baza unei hotărâri a asociaţilor;
- prin hotărârea instanţei judecătoreşti;
- in virtutea legii (de drept).
Legea societăţilor comerciale prevede cauze comune, generale, de
dizolvare a societăţilor comerciale si cauze specifice fiecărei forme.

7.1. Cauze comune de dizolvare a societăţilor comerciale

Potrivit art. 227 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata, sunt cauze
comune de dizolvare a societăţilor comerciale următoarele:
a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea
acestuia;
c) declararea nulităţii societăţii;
d) hotărârea adunării generale;
 184

e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive

temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică
funcţionarea societăţii;
f) falimentul societăţii;
g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.

Trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii

Prelungirea societăţii prin voinţa asociaţilor este posibila in măsura in
care hotărârea de prelungire are loc înainte de expirarea duratei stabilite in
actul constitutiv, altminteri insa dizolvarea operează de drept.
In acest caz, asociaţii trebuie sa fie consultaţi cu cel puţin trei luni
înainte de expirarea duratei societăţii, daca se hotărăşte cu privire la
eventuala prelungire a duratei de funcţionare a acesteia.
In cazul in care asociaţii nu sunt consultaţi cu cel puţin trei luni
înainte de expirarea duratei societăţii cu privire la eventuala prelungire a
acesteia, la cererea oricărui dintre asociaţi, tribunalul va putea dispune,
prin încheiere, efectuarea consultării. Creditorii particulari ai asociaţilor
dintr-o societate in nume colectiv, in comandita simpla sau cu răspundere
limitata pot face opoziţie împotriva hotărârii adunării asociaţilor de
prelungire a duratei societăţii peste termenul fixat iniţial, daca au drepturi
stabilite printr-un titlu executoriu anterior hotărârii. Opoziţia se face in
termen de 30 de zile de la data publicării hotărârii sau a actului adiţional
modificator in Monitorul Oficial al României si se depune la oficiul
registrului comerţului.
In cazul admiterii opoziţiei, asociaţii trebuie sa opteze, in termen de o
luna de la data la care hotărârea a devenit irevocabila, fie pentru a renunţa
la prelungire, fie pentru a exclude din societate pe asociatul debitor al
creditorului care a făcut opoziţie, caz in care drepturile cuvenite asociatului
debitor se vor calcula pe baza ultimului bilanţ contabil aprobat.

Imposibilitatea realizării obiectului sau realizarea acestuia (dizolvare de

drept)
Aceasta dispoziţie a existat si in redactarea iniţiala a Legii societăţilor
comerciale, rămânând deschisa posibilitatea pentru asociaţi:
 185

- fie de a modifica obiectul de activitate in condiţiile art.199 si urm. din

Legea nr.31/1990, republicata;
- fie de a hotărî dizolvarea societăţii.

In acest sens, exemplificam cazul in care acţionarii societăţii pot hotărî

dizolvarea voluntară a acesteia pe considerentul că societatea nu a fost în
măsură să asigure un capital minim net în conformitate cu dispoziţiile legale
şi, prin ordonanţă a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, a fost retrasă
autorizaţia de funcţionare a societăţii. In acest caz o posibila opoziţie a
Administraţiei Finanţelor Publice împotriva acestei hotărâri - pe considerentul
că societatea are datorii către bugetul de stat, debite ce nu pot fi cunoscute
decât în urma unui control de fond la societate - consideram ca este este
neîntemeiată, deoarece hotărârea acţionarilor societăţii de dizolvare voluntară
a avut ca motiv imposibilitatea realizării obiectului de activitate şi nu a
urmărit prejudicierea vreunui creditor. Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor
art. 228 din Legea nr. 31/1990, republicată, dizolvarea societăţii are ca efect
deschiderea procedurii lichidării, iar lichidatorii au obligaţia de a realiza
inventarierea bunurilor societăţii şi stabilirea activului şi pasivului, în vederea
stingerii tuturor obligaţiilor sociale.

Declararea nulităţii societăţii93

In declararea nulităţii societăţii se va interveni pe baza hotărârii
pronunţata de instanţa de judecata prin care se constata nerespectarea
condiţiilor de fond si forma impuse de normele imperative privind
constituirea societăţilor comerciale. Nulitatea actului constitutiv atrage
nulitatea societăţii înfiinţate in baza lui. O problema ar putea-o constitui
includerea nulităţii prin cauzele de dizolvare, din moment ce dizolvarea
reprezintă, îndeobşte, încetarea existentei unui subiect colectiv de drept
legal constituit. Dizolvarea intervine după ce persoana juridica a înfiinţat ca
atare, reprezentând procesul de încetare a existentei acestuia.
Nulitatea societăţii, in schimb, nu poate viza decât cauze originare,
iniţiale, de nelegalitate, ea intervenind cu efecte retroactive si având drept

93
introdusa prin ordonanta de urgenta nr.32/1997
 186

consecinţa repunerea asociaţilor in situaţia anterioara, ca si cum societatea

nu ar fi existat

Hotărârea adunării generale (dizolvare voluntara)

Intrucât legea nu limitează cazurile in care societatea poate fi
dizolvata prin hotărârea adunării asociaţilor, decurge ca aceştia sunt liberi
sa aprecieze motivele pentru care decid dizolvarea societăţii.
Un caz legal de dizolvare a societăţii de către adunarea generala
priveşte dizolvarea acesteia înainte de expirarea termenului fixat pentru
durata societăţii. Dizolvarea anticipata este un caz de modificare a actului
constitutiv al societăţii, care se realizează in condiţiile legii.
Potrivit art.231 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata, in caz de
dizolvare a societăţii prin hotărârea asociaţilor, aceştia vor putea reveni, cu
majoritatea ceruta pentru modificarea actului constitutiv, asupra hotărârii
luate, atât timp cat nu s-a făcut nici o repartiţie din activ.
În conformitate cu aceste dispoziţii, în cazul în care se hotărăşte de
către asociatul unic dizolvarea societăţii, consideram ca acesta poate oricând
reveni asupra hotărârii luate, atât timp cât nu s-a făcut nici o repartiţie din
activ. Această revenire este legală, întrucât societatea nu a fost nicicând
radiată. Noua hotărâre se menţionează in registrul comerţului, după ce
oficiul registrului comerţului o va trimite Monitorului Oficial al României
spre publicare pe cheltuiala societăţii. Creditorii si orice parte interesata pot
face opoziţie la tribunal împotriva hotărârii, in termen de 30 de zile de la
data publicării acesteia potrivit. Opoziţia se depune la oficiul registrului
comerţului care, in termen de 3 de zile de la data depunerii, o va menţiona
in registru si o va înainta tribunalului sediului societăţii. Opoziţia se judeca
in camera de consiliu a tribunalului, cu citarea pârtilor.

Hotărârea tribunalului
Dizolvarea societăţii comerciale este posibila si ca urmare a unei
hotărâri judecătoreşti, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice
(de exemplu, neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedica funcţionarea
societăţii). Acest caz de dizolvare, nou introdus in Ordonanţa de Urgenta a
Guvernului nr.32/1997 si prevăzut in art.226 din Legea nr.31/1990,
 187

republicata, lasă la latitudinea instanţei aprecierea măsurii in care

societatea îşi mai poate continua sau nu activitatea, in condiţiile in care nu
exista o hotărâre a adunării generale in sensul încetării acestei activităţi.
Legiuitorul a prevăzut acest caz de dizolvare deoarece in practica s-a
constatat ca, după constituirea societăţii comerciale, in timp au apărut
neînţelegeri atât de grave, încât au împiedicat funcţionarea in mod normal a
societăţii. Dizolvarea societăţii pentru acest motiv este pe deplin justificata,
pentru a ocroti, in primul rând, interesele creditorilor societăţii, care ar
putea fi lezaţi in drepturi din cauza neînţelegerilor grave intervenite intre
asociaţi. Divergenţele dintre asociaţi care fac imposibilă continuarea societăţii
apar sub forma lipsei sau dispariţiei elementului affectio societatis, atunci
când interesul social ajunge să fie încălcat sau pus în umbră de interesele
personale ale asociaţilor. Neînţelegerile grave dintre asociaţi si, in special,
temeinicia acestora, va fi apreciata de instanţa de judecata in funcţie de
problemele administrate in cauza.

Falimentul societăţii
In cazul in care instanţa de judecata dispune falimentul unei societăţi
comerciale, evident societatea se va dizolva, urmând a fi radiata din registrul
comerţului. Falimentul societăţii reprezintă, in opinia noastră, o forma de
dizolvare silita a unei societăţi comerciale (având caracter sancţionator),
care intervine, de cele mai multe ori, in situaţia in care societatea a înşelat
buna-credinţa a creditorilor.

Alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii

Art.237 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata a prevăzut si alte
cauze de dizolvare a societăţii. Astfel, la cererea oricărei persoane interesate,
precum şi a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, tribunalul va putea
pronunţa dizolvarea societăţii în cazurile în care:
a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot
întruni;
b) societatea nu a depus, în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor
legale, situaţiile financiare anuale sau alte acte care, potrivit legii, se depun
la oficiul registrului comerţului;
 188

c) societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediul social cunoscut ori nu

îndeplineşte condiţiile referitoare la sediul social sau asociaţii au dispărut
ori nu au domiciliul cunoscut sau reşedinţa cunoscută;
d) societatea nu şi-a completat capitalul social, în condiţiile legii.

Este exceptata situaţia in care societatea a fost in inactivitate

temporara, anunţata organelor fiscale de drept si înscrisa in registrul
comerţului. Legea prevede insa ca durata inactivităţii nu poate depăşi 3 ani.
La expirarea termenului de 3 ani, instanţa de judecata constata
dizolvarea de drept a societăţii. Si aceste situaţii speciale de dizolvare au fost
impuse din raţiuni de ordin practic, constatându-se ca foarte multe societăţi
comerciale s-au înfiinţat imediat după intrarea in vigoare a Legii
nr.31/1990, republicata, fără ca ele sa fi avut vreo activitate.
De asemenea, s-a constatat ca, la un moment dat, asociaţii au
dispărut, in sensul ca fie au părăsit România, fie nu au domiciliat sau
reşedinţa cunoscuta. Acelaşi lucru s-a întâmplat si cu privire la sediul
societăţii care fie nu mai era cunoscut, fie s-a dovedit ca a fost fictiv.
Hotărârea tribunalului prin care s-a pronunţat dizolvarea se
înregistrează în registrul comerţului, se comunică direcţiei generale a
finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, şi se publică
în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pe cheltuiala titularului
cererii de dizolvare, acesta putând să se îndrepte împotriva societăţii.
Împotriva hotărârii, orice persoana interesata poate face apel in
termen de 30 de zile de la data publicării in Monitorul Oficial.
După rămânerea definitiva a hotărârii de dizolvare societatea va fi
radiata din registrul comerţului.

7.2. Cauze sociale de dizolvare a societăţilor comerciale in funcţie de fiecare

forma de societate reglementata de lege

A)Dizolvarea societăţilor de capital

a)Dizolvarea societăţilor pe acţiuni
 189

Conform art.227 din Legea nr.31/1990, republicata, societatea pe

acţiuni se dizolva:
 in cazul si in condiţiile prevăzute de art.158, respectiv daca administratorii
constata pierderea unei jumătăţi din capitalul social (sau a unei pierderi mai
mari sau mai mici, daca prin actul constitutiv se prevede astfel) si
convoacă adunarea generala extraordinara. Dizolvarea societăţii având
drept cauza reducerea capitalului, reprezintă o alternativa lăsata de legiuitor
la aprecierea adunării generale extraordinare de a hotăra reconstituirea
capitalului la suma rămasa, in urma constatării pierderii unei jumătăţi din
aceasta sau a unei părţi mai mici. Numai in cazul in care procedura
prevăzuta pentru aceasta faza nu se poate realiza se parcurge o a doua faza,
când adunarea generala, prin abilitarea data de instanţa, va hotăra fie
limitarea capitalului la suma rămasa, fie dizolvarea societăţii.
 când capitalul social se reduce sub minimul legal. Capitalul societăţii pe
acţiuni nu poate fi mai mic de 25.000.000 lei. Respectarea pragului minim
legal al capitalului social este obligatoriu, iar daca acesta nu se completează,
in cazul in care a coborât sub plafonul legal, societatea se dizolva. Art.228
alin.3 din Legea nr.31/1990, republicata, prevede ca societatea pe acţiuni
nu se va dizolva in situaţia in care, in termen de 9 luni de la data constatării
pierderii sau micşorării capitalului social, acesta este reîntregit sau redus ia
suma rămasa ori la minimul legal sau când societatea se transforma intr-o
alta forma la care capitalul social existent corespunde. Legea are in vedere,
de exemplu, transformarea societăţii pe acţiuni intr-o societate cu
răspundere limitata, in care capitalul social minim prevăzut de lege este de
2.000.000 lei;
 când numărul acţionarilor scade sub minimum legal
Societatea pe acţiuni este legal constituita daca numărul asociaţilor
este de cel puţin 5. Art.228 alin.4 din Legea nr.31/1990, republicata,
prevede posibilitatea evitării dizolvării societăţii in cazul in care in termen de
9 luni de la data constatării reducerii numărului de acţionari sub minimul
legal acest număr este completat.

b) Dizolvarea societăţii in comandita pe acţiuni

 190

Societatea in comandita pe acţiuni se dizolva in cazul pierderii unei

jumătăţi din capitalul social sau, după caz, al micşorării lui sub minimul
legal, daca in termen de 9 luni de la data constatării pierderii sau micşorării
capitalului social, acesta nu este reîntregit ori redus la suma rămasa sau la
minimul legal, iar adunarea generala nu decide transformarea societăţii
intr-o alta forma la care capitalul social corespunde. Societatea in
comandita pe acţiuni se dizolva, de asemenea, prin deschiderea procedurii
lichidării judiciare fata de singurul asociat comanditat sau comanditar sau
prin incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul acestuia daca nu
exista clauza de continuare cu moştenitori.

B) Dizolvarea societăţii de persoane

a) Dizolvarea societăţii in nume colectiv
Conform art.229 din Legea nr.31/1990, republicata, societăţile in
nume colectiv se dizolva prin falimentul, incapacitatea, excluderea,
retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când datorita acestor cauze
numărul asociaţilor s-a redus la unul singur si nu exista clauza de
continuare cu moştenitorii. In cazul acestor societăţi, daca un asociat
decedează si daca nu exista convenţie contrara societatea trebuie sa
plătească partea ce se cuvine moştenitorilor, după ultimul bilanţ aprobat, in
termen de 3 luni de la notificarea decesului asociatului, daca asociaţii
ramaşi nu prefera sa continue societatea cu moştenitorii care consimt la
aceasta.
b) Dizolvarea societăţii in comandita simpla
Societăţile in comandita simpla se dizolva prin falimentul asociatului
comanditat sau comanditar ori prin incapacitatea, excluderea, retragerea
sau decesul acestuia. In acest din urma caz, in lipsa de convenţie contrara,
societatea va plaţi moştenitorilor partea ce li se cuvine, după ultimul bilanţ
aprobat, in termen de 3 luni de la notificarea decesului asociatului, afara
daca moştenitorii săi nu prefera sa rămână in societate in calitatea avuta de
autorul lor.

c)Dizolvarea societăţii cu răspundere limitata

 191

Societatea cu răspundere limitata se dizolva in cazul pierderii unei

jumătăţi din capitalul social sau, după caz, al micşorării sub minimul legal
de 2.000.000 lei ori prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea
sau decesul unuia dintre asociaţi când datorita unor cauze, numărul
asociaţilor s-a redus la unul singur.
Sunt exceptate următoarele situaţii:
- in termen de 9 luni de la data constatării pierderii sau micşorării
capitalului social, acesta este întregit sau este redus la suma rămasa ori la
minimul legal de 2.000.000 lei;
- in actul constitutiv exista clauza de continuare a activităţii societăţii cu
moştenitorii celui decedat;
- asociatul rămas in urma deschiderii procedurii falimentului fata de ceilalţi
asociaţi ori a incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului acestora,
hotărăşte continuarea existentei societăţii sub forma societăţii cu
răspundere limitata cu asociat unic.

7.3. Efectele dizolvării

Din punct de vedere procedural, legiuitorul prevede in art.233 alin.l
din Legea nr.31/1990, republicata, ca dizolvarea societăţii are ca efect
deschiderea procedurii lichidării patrimoniului societăţii. Prin excepţie,
dizolvarea are loc fără lichidare in cazul fuziunii ori divizării totale a
societăţii sau in alte cazuri prevăzute de lege. In societăţile in nume colectiv,
in comandita simpla si cele cu răspundere limitata asociaţii pot hotăra cu
cvorumul si majoritatea prevăzute pentru modificarea actului constitutiv,
odată cu dizolvarea si modul de lichidare al societăţii, atunci când sunt de
acord cu privire la repartizarea si lichidarea patrimoniului societăţii si când
asigura stingerea pasivului sau regularizarea lui in acord cu creditorii.
Art.232 din Legea nr.31/1990, republicata prevede necesitatea
înscrierii dizolvării societăţilor comerciale in registrul comerţului si
publicarea ei in Monitorul Oficial (cu excepţia cazului in care dizolvarea
intervine ca efect al trecerii timpului stabilit pentru durata societăţii).
Înscrierea şi publicarea se vor face conform art.204, când dizolvarea
are loc în baza unei hotărâri a adunării generale, şi în termen de 15 zile de
la data la care hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă, când
 192

dizolvarea a fost pronunţată de justiţie. Conform art.232 alin.3 din Legea

nr.31/1990, republicata, in cazul in care dizolvarea societăţii se produce in
urma falimentului, aceasta se va pronunţa de tribunalul investit cu
procedura falimentului. Aşadar, in principal, dizolvarea societăţilor
comerciale are ca efect lichidarea patrimoniului societăţii in cauza, cu
excepţia reorganizării prin fuziune sau divizare, precum si in cazul in care
societatea are un asociat unic. Din momentul dizolvării, administratorii nu
mai pot întreprinde noi operaţii; in caz contrar ei sunt personal răspunzători
pentru operaţiile pe care le-au întreprins. Aceasta interdicţie se aplica in
ziua expirării termenului fixat pentru durata societăţii, ori de la data la care
dizolvarea a fost hotărâta de adunarea generala sau declarata prin sentinţa
judecătoreasca. Pe perioada operaţiunilor lichidării, personalitatea juridica a
societăţilor se păstrează pana in momentul radierii acesteia la registrul
comerţului. Potrivit art.236 din Legea nr.31/1990, republicata, dizolvarea
unei societăţi cu răspundere limitata cu asociat unic atrage transmiterea
universala a patrimoniului societăţii către asociatul unic, fără lichidare.
Prin aceasta dispoziţie, legiuitorul se abate de la reglementările
tradiţionale din legislaţia romana cu privire la dizolvarea persoanelor
juridice, care, in mod obişnuit, are ca efect lichidarea patrimoniului acesteia
(Decretul nr.31/1954 privitor la persoana fizica si juridica).
Mai mult decât atât, legiuitorul stabileşte ca patrimoniul societăţii
comerciale se va transmite asociatului unic, fie ca acesta este persoana
fizica, fie persoana juridica. Aşadar, efectele acestui caz de dizolvare sunt
asemănătoare celor existente in cazul reorganizării persoanelor juridice.
Transmiterea patrimoniului are loc si societatea îşi încetează existenta
la următoarele momente:
a) dacă nu s-a făcut opoziţie, pe data expirării termenului de introducere a
opoziţiei;
b) dacă s-a făcut opoziţie, pe data la care a devenit irevocabilă hotărârea de
respingere a opoziţiei sau, după caz, hotărârea prin care se constată că
societatea sau asociatul unic a plătit datoriile ori a oferit garanţii acceptate
de creditori sau a convenit cu aceştia un aranjament pentru plata datoriilor.
.
 193

7.4. Aspecte procedurale privind dizolvarea societăţilor comerciale

In aceste proceduri dizolvării voluntare ii sunt necesare următoarele

acte si operaţiuni:
- hotărârea adunării generale a asociaţilor in care se arata si modul de
lichidare a patrimoniului;
- întocmirea actului adiţional, in forma autentica;
- depunerea la oficiul registrului comerţului a actului adiţional, pentru a fi
înscris in registru si publicarea lui in Monitorul Oficial, însoţit de extrasul
de pe ultimul bilanţ contabil vizat de Administraţia financiara;
- înscrierea menţiunii de dizolvare in registrul comerţului, după trecerea
unui termen de 30 de zile de la data publicării actului adiţional in Monitorul
Oficial.
Oficiul registrului comerţului va înregistra menţiunea de dizolvare
daca sunt depuse următoarele acte:
- actul adiţional autentificat;
- dovada publicării actului adiţional in Monitorul Oficial;
- declaraţia administratorului pe proprie răspundere ca in termen de 30 de
zile de la data publicării actului adiţional terţii au făcut opoziţie;
- dovada achitării taxei de menţiuni la registrul comerţului.
Lichidatorii vor depune specimene de semnătura la oficiul registrului
comerţului, după care urmează procedura de radiere a societăţii in registrul
comerţului. Cererea de radiere întocmita de lichidator va f! însoţita de:
- bilanţul de lichidare vizat de Administraţia financiara;
- certificatul fiscal eliberat de Administraţia financiara din care sa rezulte ca
societatea nu are datorii către stat;
- originalele documentelor emise de registrul comerţului;
- raportul lichidatorului privind modul de repartizare a activului si de
stingere a pasivului;
declaraţia lichidatorului cu privire la exactitatea operaţiunilor efectuate.

Societatea comerciala îşi încetează existenta, deci personalitatea juridica,

din momentul radierii ei din registrul comerţului. Aceeaşi procedura trebuie
urmata si in cazul dizolvării de drept a unei societăţi. Daca societatea se
 194

dizolva pe baza unei hotărâri judecătoreşti in care sunt desemnaţi si

lichidatorii, aceasta se va publica in Monitorul Oficial si se va depune la
oficiul registrului comerţului, însoţita de celelalte acte menţionate in
paragrafele precedente.

8. Lichidarea societăţilor comerciale

8.1. Aspecte comune lichidării pentru toate formele de societăţi comerciale

Noţiune
In legea societăţilor comerciale, art.252-270, sunt prevăzute atât
dispoziţiile generale privind lichidarea societăţilor comerciale, cat si unele
dispoziţii speciale aplicabile fiecărei forme de societăţi. In aceasta lucrare am
considerat ca este util a va prezenta aspectele teoretice si practice privind
dispoziţiile generale, comune tuturor formelor de societăţi comerciale.
Aşa cum am arătat anterior, dizolvarea nu are ca efect imediat
încetarea existentei societăţii comerciale, ci numai intrarea ei in lichidare.
Abia la încheierea operaţiunilor de lichidare poate înceta definitiv
existenta societăţii comerciale, ci numai intrarea ei in lichidare.
Abia la încheierea operaţiunilor de lichidare poate înceta definitiv
existenta societăţii dizolvate. Prin urmare, aşa cum rezulta din dispoziţiile
legale, lichidarea este esenţa dizolvării, fiind efectul principal, direct si
obligatoriu. In sens larg, prin lichidare se înţelege toate operaţiunile care au
drept scop determinarea afacerilor in curs in momentul declarării dizolvării,
astfel încât sa se poată obţină realizarea activului, plata pasivului si
repartizarea activului patrimonial net intre asociaţi.
Fata de acest înţeles, intr-un sens restrâns se considera ca lichidarea
cuprinde operaţiile efectuate intre momentul declarării dizolvării si
momentul repartizării activului patrimonial net intre asociaţi.
Pentru lichidarea si repartizarea patrimoniului social, chiar daca in
actul constitutiv se prevăd norme in acest scop, sunt obligatorii următoarele
reguli:
a) până la preluarea funcţiei de către lichidatori, administratorii continuă
mandatul lor, cu excepţia celor prevăzute la art. 233;
 195

b) actul de numire a lichidatorilor sau sentinţa care îi ţine locul şi orice act
ulterior, care ar aduce schimbări în persoana acestora, trebuie depuse, prin
grija lichidatorilor, la oficiul registrului comerţului, pentru a fi înscrise de
îndată şi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.

Lichidatorii răspund la fel ca si administratorii, iar împotriva deciziilor

lor creditorii pot face opoziţie.

Principii
Din modul in care legea reglementează procedura lichidării, rezulta ca
aceasta faza existenţiala a societăţii comerciale este guvernata de
următoarele principii:
a) Lichidarea este prevăzuta in favoarea asociaţilor
Per a contrario, lichidarea nu poate interveni la cererea creditorilor
(nici sociali, nici personali ai asociaţilor). Aceasta nu înseamnă ca drepturile
creditorilor sociali nu sunt ocrotite de lege. Astfel, asociaţii nu pot obţine
repartizarea nici unei sume cuvenite lor prin lichidare, mai înainte de
achitarea creditorilor sociali. Faptul ca lichidarea este o procedura
organizata de lege in favoarea asociaţilor se poate argumenta si prin aceea
ca asociaţii au dreptul de a numi pe lichidatori prin actele constitutive.
b) Lichidarea este obligatorie
Lichidarea este obligatorie, deoarece declararea dizolvării nu este un
scop in sine, ci o etapa care - ţinând cont de anumite evenimente ce
afectează viata societăţii - precizează momentul de la care activitatea
acesteia este orientata pentru repartizarea activului net intre asociaţi, după
ce au fost satisfăcuţi creditorii sociali. Lichidarea este, altfel spus, o
consecinţa logica si necesara declarării dizolvării. Este de amintit faptul ca
in doctrina de specialitate s-au conturat si alte puncte de vedere. In opinie,
s-a considerat ca lichidarea este facultativa, iar nu obligatorie, deoarece, pe
de o parte, lichidarea poate fi înlăturata daca asociaţii hotărăsc fuziunea cu
alta societate ori prelungirea duratei acesteia. Intr-o alta opinie, lichidarea
este obligatorie, fiind de neconceput ca societatea sa rămână in faza de
dizolvare. Cel mai important efect al lichidării este totuşi încetarea calităţii
de subiect de drept a societăţii comerciale. Acest efect produs prin lichidare,
 196

pe data radierii societăţii din registrul comerţului, face ca, ope legis,
personalitatea juridica a societăţii sa înceteze. Aşa cum s-a arătat, după
terminarea lichidării, lichidatorii trebuie sa întocmească bilanţul contabil de
lichidare si sa propună repartizarea activului intre asociaţi.
Asociatul nemulţumit poate face opoziţie in termen de 15 zile de la
notificarea bilanţului contabil de lichidare si a proiectului de repartizare.
După examinarea acestui termen sau după ce sentinţa asupra
opoziţiei a rămas irevocabila, bilanţul contabil de lichidare si repartizare se
considera aprobat si eliberează pe lichidatori.

Drepturile si obligaţiile lichidatorilor

a) In desfăşurarea operaţiunii de lichidare, lichidatorii au următoarele
obligaţii:
- sa facă un inventar si se încheie un bilanţ care sa constate situaţia exacta
a activului si pasivului societăţii;
- sa păstreze patrimoniul societăţii, registrele ce li s-au încredinţat de
administratori si actele societăţii;
- sa întocmească un registru cu toate operaţiunile lichidării, in ordinea datei
lor.
b) Lichidatorii au următoarele drepturi:
- sa execute si sa termine operaţiunile de comerţ referitoare la lichidare;
- sa dea in judecata in calitate de reclamant sau de parat in interesul
lichidării patrimoniului societăţii;
- sa vândă prin licitaţie publica bunurile mobile si imobile ale societăţii, sa
facă tranzacţii.
Ei nu pot însă, în lipsă de dispoziţii speciale în actul constitutiv sau în
actul lor de numire, să constituie ipoteci asupra bunurilor societăţii, dacă
nu vor fi autorizaţi de instanţă, cu avizul cenzorilor. Lichidatorii care
întreprind noi operaţiuni comerciale ce nu sunt necesare scopului lichidării
sunt răspunzători personal şi solidar de executarea lor.
Atât in literatura de specialitate, cat si in practica judecătoreasca, s-a
pus problema daca lichidarea patrimoniului societăţii in cauza se face
numai prin vânzarea la licitaţie a bunurilor sau este posibil ca unele sa
revină in patrimoniul asociaţilor care le-au aportat. Fata de împrejurarea ca
 197

legiuitorul nu face nici o precizare in acest sens, evident pot exista doua
opinii. Intr-o opinie, se afirma ca toate bunurile societăţii trebuie prefăcute
in bani, in vederea satisfacerii creditorilor sociali si împărţirii restului intre
asociaţi. Intr-o alta opinie, căreia ne raliem, daca in actul constitutiv s-a
prevăzut ca in caz de lichidare a societăţii, după achitarea datoriilor fata de
terţii creditori, fiecare asociat sa-si reia bunul aportat in societate, acest in
lucru este posibil. Argumentul legal privind partajul intre asociaţi a
bunurilor societăţii rezulta din Legea nr.31/1990, republicata, text potrivit
căruia asociaţii au dreptul de a hotăra prin actul constitutiv regulile de
lichidare a societăţii.
- sa lichideze si sa încaseze creanţele societăţii.

Termenul in care trebuie terminata lichidarea este de cel mult trei ani,
tribunalul, in cazuri excepţionale, având posibilitatea sa prelungească
termenul cu încă doi ani. Lichidatorii, după terminarea lichidării
patrimoniului societăţii, trebuie sa întocmească bilanţul de lichidare si sa
propună repartizarea activului intre asociaţi. Asociaţii pot fi plătiţi in contul
pârtilor sociale pe care le deţin numai după achitarea creditorilor sociali.
Expertului lichidator numit de instanţă în condiţiile reglementate de art.
262 alin.2 din Legea nr. 31/1990, republicată, îi incumbă obligaţia întocmirii
bilanţului contabil de lichidare, iar nu un drept de opţiune cu privire la
această activitate. Neîndeplinirea acestei sarcini echivalează cu neexecutarea
hotărârii judecătoreşti prin care a fost desemnat, justificând obligarea de
către instanţă la realizarea ei sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii.

8.2. Operaţiuni specifice procedurii de lichidare

Procedura lichidării este instituita in favoarea asociaţilor si i se aplica
regulile stabilite prin actul constitutiv si prin lege, in măsura in care nu
sunt incompatibile cu lichidarea. Pe întreaga durata a lichidării,
personalitatea juridica a societăţii comerciale in cauza subzista intacta.
Societatea foloseşte in continuare firma înregistrata, singura restricţie
impusa de lege constând in obligaţia ca toate actele ce emana de la societate
sa arate ca aceasta este in lichidare. Procedura de lichidare cuprinde
următoarele operaţiuni principale:
 198

- înlocuirea organelor de administraţie curenta;

- predarea gestiunii;
- restrângerea obiectului acesteia in scopul de a asigura plata creditorilor
sociali si satisfacerea drepturilor asociaţilor;
- întocmirea si executarea bilanţului final;
- radierea din registrul comerţului a fostei societăţi comerciale.

Înlocuirea organelor de administrare

Ca efect al dizolvării societăţii, administratorii trebuie sa fie înlocuiţi
prin lichidatori. Numirea acestora poate fi voluntara sau juridica.
Potrivit art.262 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata, daca in actul
constitutiv nu se prevede altfel, pentru desemnarea voluntara se cere
unanimitatea de voturi a asociaţilor. In cazul in care nu se poate obţine
cvorumul legal, numirea lichidatorilor se face de către instanţa
judecătoreasca, la cererea oricărui administrator sau asociat.
Pentru a decide, instanţa trebuie sa asculte pe toţi asociaţii sau
administratorii. Impotriva sentinţei pronunţata de instanţa se poate declara
numai recurs in termen de 15 zile de la pronunţare. Actul de numire a
lichidatorilor sau sentinţa care-i tine locul, precum si orice act ulterior care
ar aduce schimbări in persoana aceasta, trebuie depusa la oficiul registrului
comerţului pentru a fi înscrise de îndată si publicarea in Monitorul Oficial.
Lichidatorii pot fi persoane fizice sau reprezentanţi permanenţi -
persoane fizice – ai societatii lichidatoare trebuie sa fie lichidatori autorizaţi.
Administratorii sunt obligaţi sa-si continue mandatul pana la intrarea
in functiune a lichidatorilor, fără a mai avea dreptul de a întreprinde noi
operaţii in numele societatii comerciale.

Predarea gestiunii
Preluarea de către lichidatori a administraţiei se efectuează prin
întocmirea unor acte de predare-primire. Potrivit regimului general instituit
de art.253 alin.3 din Legea nr.31/1990, predarea gestiunii se realizează in
temeiul inventarului si bilanţului. Aceste documente trebuie sa constate
situaţia exacta a activului, precum si a societatii. Îndată după intrarea in
 199

funcţie, lichidatorii au datoria ca, impreuna cu administratorii societăţii, sa

întocmească inventarul si sa încheie bilantul, semnand aceste acte.
Lichidatorii sunt obligaţi sa primească si sa păstreze patrimoniul si
actele societatii, ei trebuie sa tina un registru cu toate operaţiile lichidării, in
ordinea datei lor.

Restrângerea obiectului de gestiune

Lichidatorii sunt indreptatiti sa exercite acele atribuţii care le sunt
conferite la adunarea generala a asociaţilor, printr-o hotărâre adoptata cu
aceeaşi majoritate care este necesara si pentru numirea lor.
Activitatea lichidatorilor poate fi prelungita pe durata anului in care a
avut loc numirea lor. Lichidatorii trebuie sa execute si sa termine operaţiile
referitoare la lichidare. In cazul in care întreprind noi operaţiuni comerciale
care nu sunt necesare scopului lichidării, sunt răspunzători personal si
solidar de executarea lor. Astfel, prin norme imperative, legiuitorul restrânge
obiectul gestiunii pe care o exercita lichidatorii. Lichidatorii pot fi acţionaţi
in judecata ca reprezentanţi ai societăţii comerciale in interesul acesteia, dar
numai pentru actele de lichidare. Pentru a recupera sumele datorate
societăţii, lichidatorii trebuie sa urmărească pe debitorii societăţii.
Lichidităţile vor deservi pentru satisfacerea creditorilor sociali si a
drepturilor cuvenite asociaţilor. Bunurile din patrimoniul societăţii vor fi
transformate in numerar, scop in care lichidatorii au dreptul sa vândă - prin
licitaţie publica - imobilele si orice avere mobiliara; vânzarea bunurilor nu se
va face „in bloc", ci numai singular, pentru fiecare bun in parte.
Lichidatorii trebuie sa facă tranzacţii in numele societăţii, sa lichideze
si sa încaseze creanţele societăţii, chiar in caz de faliment al debitelor, dând
chitanţa.

Lichidarea pasivului social

Sumele obţinute de lichidatori in condiţiile anterior examinate servesc,
in mod prioritar, pentru stingerea datoriilor societăţii comerciale.
In reglementarea Legii nr.31/1990, republicata, activitatea de
lichidare si de repartizare a patrimoniului social este de competenta
lichidatorilor, iar nu a instanţei judecătoreşti. Implicarea directa a instanţei
 200

judecătoreşti in operaţiunea de lichidare este greşita.Competenta instanţei

de judecata in faza lichidării societăţilor comerciale este strict reglementata
de lege in doua cazuri:
 formularea unei cereri pentru numirea lichidatorilor, atunci când nu se
poate întruni unanimitatea voturilor asociaţilor asupra persoanei acestora
(art.2 alin.2);
 atunci când asociaţii formulează o opoziţie la bilanţul de lichidare întocmit
de lichidatori (art.263 alin.2).

Drepturile creditorilor sociali

Cumulativ cu obligaţia lichidatorilor de a asigura stingerea datoriilor
sociale, creditorii societăţii comerciale sunt ei însuşi in măsura sa-si
valorifice drepturile corespunzătoare. Lichidarea se face in interesul
asociaţilor, dar fără a vătăma pe creditori. In sensul arătat, art.260 alin.4
din Legea nr.31/1990, republicata, prevede ca “lichidarea nu liberează pe
asociaţi si nu împiedica deschiderea procedurii de faliment a societăţii".
Noţiunea de faliment va fi înţeleasa in sensul Legii nr.64/1995,
republicata. Atunci când nu recurg la procedura declarării societăţii in stare
de faliment, creditorii dispun de acţiuni in justiţie, pe care le pot îndrepta
atât împotriva lichidatorilor, cat si contra asociaţilor. Contra lichidatorilor,
creditorii societăţii au dreptul de a exercita acţiunile care decurg din
creanţele ajunse la termen. Posibilitatea urmăririi este insa mărginită numai
pana la concurenta bunurilor existente in patrimoniul societăţii.
Creditorii sociali se pot îndrepta asupra asociaţilor pentru plata
sumelor datorate din valoarea aporturilor la capitalul societăţii, daca
asociaţii nu au făcut vărsăminte la capitalul social.
Pe durata existentei societăţii, dreptul de a cere asociaţilor restanţieri
(al căror aport nu a fost predat integral) sa-si îndeplinească obligaţia
asumata, aparţine administratorilor si lichidatorilor.

Drepturile asociaţilor
Asociaţii au dreptul de a-si recupera valoarea aporturilor subscrise la
data înfiinţării societăţii comerciale sau cu prilejul majorării ulterioare a
capitalului social. In faza dizolvării societăţii, drepturile asociaţilor pot fi
 201

satisfăcute doar după acoperirea pasivului social. Potrivit legii, lichidatorii

nu pot plaţi asociaţilor nici o suma in contul pârtilor ce li s-ar cuveni din
lichidare, înaintea achitării creditorilor societăţii.
Creditorii pot cere ca sumele realizate in cursul lichidării sa fie depuse
la Casa de Economii si Consemnaţiuni ori la o societate bancara.
Aceste sume pot fi repartizate chiar in timpul lichidării, dar după
îndeplinirea tuturor obligaţiilor societăţii scadente sau care vor ajunge la
scadenta, in măsura in care rămâne un disponibil de cel puţin 10% din
cuantumul lor. Impotriva deciziei prin care, astfel, lichidatorii repartizează
asociaţilor numerarul, creditorii societăţii pot introduce opoziţie la instanţa
competenta, in termen de 15 zile de la data deciziei. Opoziţia suspenda
decizia de repartizare.

Întocmirea si executarea bilanţului final

Faza de lichidare a societăţii comerciale se încheie prin întocmirea
bilanţului final. Acesta trebuie sa stabilească modul de repartizare a
activului intre asociaţi. Bilanţul final va fi semnat de lichidatori.
Orice asociat nemulţumit de propunerea de repartizare a activului,
făcuta de lichidatori, poate introduce opoziţie la instanţa in termen de 15
zile, termen ce se calculează de la data notificării. Bilanţul, împreuna cu
modul de repartizare a activului propus de lichidatori, se considera aprobate
de toţi asociaţii de la data când expira termenul de 15 zile arătat sau când
sentinţa pronunţata de instanţa asupra opoziţiei rămâne definitiva.
Urmează etapa de executare in fapt a repartizării activului, lichidatorii
trebuind sa predea fiecărui asociat partea ce-i revine potrivit bilanţului final,
in schimbul chitanţei de primire. Prin îndeplinirea acestor condiţii,
lichidatorii sunt liberaţi. In ceea ce priveşte registrele si actele societăţii,
după aprobarea socotelilor si terminarea repartiţiei, acestea vor fi depuse de
lichidatori la asociatul desemnat de majoritatea. Registrele tuturor
societăţilor comerciale lichidate trebuie păstrate timp de 5 ani, termenul
calculându-se de la data depunerii lor, in condiţiile arătate mai sus.
 202

Radierea societăţii comerciale din registrul comerţului

După terminarea lichidării, lichidatorii trebuie sa ceara radierea
societăţilor din registrul comerţului, radiere care se poate face si din oficiu.
Cererea de radiere a asociaţilor din registrul comerţului trebuie sa fie
insolita de următoarele acte:
- bilanţ in lichidare vizat de organul fiscal;
- raportul lichidatorilor privind modul de repartizare a activului si de
stingere a pasivului;
- certificat fiscal eliberat de Administraţia financiara, din care sa rezulte ca
societatea nu are datorii fata de stat;
- originalele documentelor emise de oficiul registrului comerţului
(certificat de înmatriculare, cerere de înmatriculare, cerere de menţiune
etc.);
- declaraţia lichidatorilor cu privire la executarea operaţiilor efectuate.
La data îndeplinirii formalităţilor de radiere, personalitatea juridica a
societăţii încetează atât in raporturile dintre asociaţi, cat si fata de terţele
persoane.
 203

CAPITOLUL V
OBLIGAŢIILE COMERCIALE

1.1 Încheierea si executarea contractului.

1.1.1 Consideraţii generale

Principiul libertăţii de voinţă contractuală

În principiu, încheierea oricărui contract este liberă si, mai mult,
părţile contractante pot stabili conţinutul contractului pe baza acordului de
voinţa. Libertatea voinţei juridice trebuie exercitată însă cu respectarea
limitelor generale legale. Aceste limite sunt stabilite generic prin art.5 si 968
Cod civil potrivit căruia “nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii
particulare, la legile care interesează ordinea publica şi bunele moravuri.
Cauza este nelicită când este prohibită legii, când este contrarie
bunurilor moravuri si ordinii publice". Aşadar, libertatea de voinţă
contractuală trebuie sa se manifeste atât în cadrul legal, cât si în cel al
normelor moralei, chiar dacă aceste reguli de etică nu sunt exteriorizate în
forma juridică necesară obligativităţii lor juridice.

1.1.2 Ordinea publică

Noţiunea de ordine publică comportă diferite aspecte: ordine publică,
morală, socială, economică. Prin ordine publică se înţelege totalitatea
normelor juridice care protejează organizarea fundamentală a societăţii:
statul, familia, libertăţile individuale etc. Ele se exteriorizează, adesea, prin
dispoziţii penale care au ecou si în materie contractuală (de exemplu, este
interzis ca cineva să se asigure împotriva amenzilor penale). Ordinea publică
socială se manifestă prin ceea ce se numeşte „drept social", relativ la munca
si la securitatea socială, fiind un raport incontestabil al ştiinţei dreptului
secolului al XXI-lea. Ordinea publică economică se află într-o strânsă
legătură cu ordinea publică socială. Ea are două laturi: ordine publică de
protecţie, destinată protejării unor anumite categorii sociale cu posibilităţi
economice (financiare) reduse (de exemplu, consumatori, împrumutaţi,
locatari etc.) si ordinea publică de direcţie, destinată a transmite diferitelor
 204

sisteme de activităţi deciziile statului, atunci când operează pentru un

singur sistem dirijist (de exemplu, politica de preturi, care se traduce prin
dreptul la concurentă, dreptul fiscal, prin care statul intervine in cadrul
activităţii comercianţilor etc.). In dreptul comercial, libertatea de voinţă a
părţilor se manifestă în mod deplin atât în stabilirea conţinutului
contractului, cât si în privinţa formei de exteriorizare a consimţământului,
ca element al voinţei de a contracta. Astfel, in privinţa conţinutului, părţile
contractante pot stabili clauze derogatorii de la dreptul comun, cum ar fi:
 clauza privind dovedirea obligaţiilor cu orice mijloc de probă, potrivit
art.46 C.com. (facturi acceptate, corespondentă comercială, registrele
comerciale si chiar proba cu martori) in limitele arătate chiar de „legea
comercială";
 clauza de loialitate sau de confidenţialitate, specifică contractelor privind
producţia, comercializarea sau distribuţia unui produs si contractelor de
prestare de servicii. Această clauză poate fi numită si clauză de
neconcurentă etc;
 clauza de exclusivitate, specifică contractelor de distribuţie de produse,
transfer de tehnologie sau de know-how etc;
 clauza privind soluţionarea litigiilor pe calea arbitrajului comercial,
numita,, clauză compromisorie ".
Libertatea de voinţa a partilor capătă dimensiuni specifice în dreptul
comercial si sub aspectul exteriorizării, manifestării consimţământului
pârtilor contractuale.

1.2. Încheierea contractelor

1.2.1 Aspecte prealabile
Acordul de voinţa al pârtilor asupra clauzelor contractuale se
formează prin întâlnirea ofertei cu acceptarea ei. Mecanismul întâlnirii
ofertei cu acceptarea este complex, de nenumărate ori acesta fiind precedat
de negocieri. Negocierea este, de fapt, invitaţia lansata de una din părţi de a
trata conţinutul unui eventual contract. Aceasta invitaţie se deosebeşte de
oferta ferma prin aceea ca negocierea poate fi urmata sau concretizata
intr-un „acord de principiu", „scrisoare de intenţie" sau „protocol de acord"
practicate mai ales in comerţul internaţional. Din punct de vedere juridic,
 205

exista in aceasta privinţa doua principii contradictorii. Pe de o parte,

libertatea pârtilor de a desfiinţa acordul prealabil, fără a antrena
responsabilitatea celui care a renunţat, întemeiata pe principiul libertăţii
contractuale. Pe de alta parte, exista obligaţia pârtilor de a se manifesta cu
buna credinţa in cadrul negocierii si de a respecta „angajamentele de
principiu". In cadrul acestor relaţii trebuie sa se acorde un termen rezonabil,
in interiorul căruia destinatarul ofertei sa se pronunţe cu privire la
conţinutul ofertei - in sensul acceptării sau nu a acesteia.
Cu toate acestea, in măsura in care una din părţi dovedeşte rea -
credinţa in respectarea negocierii prealabile, paguba prezentând
echivalentul cheltuielilor făcute de organizarea negocierii si cu eventualelor
studii prealabile efectuate.

1.2.2.Oferta de a contracta
Încheierea contractului începe cu propunerea de a contracta, anumita
oferta sau policatiune. Ea reprezintă mai mult decât promisiunea de a
contracta (care este un antecontract) 94. Ceea ce distinge oferta de a
contracta de antecontract este faptul ca oferta trebuie sa îndeplinească
anumite condiţii:
• Oferta trebuie sa fie ferma, ceea ce înseamnă ca ofertantul nu are
posibilitatea de a modifica sau retracta.
• Oferta trebuie sa fie precisa si completa, deci sa cuprindă toate elementele
esenţiale contractului.
• Oferta trebuie sa fie neechivoca, sa exprime intenţia ofertanţilor de a
contracta. De exemplu, o marfa expusa in vitrina fără de preţ poate conduce
la concluzia ca este un model si nicidecum un obiect de vânzare.

94
Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare este un antecontract prin care părţile se obligă să încheie în
viitor contractul de vânzare-cumpărare. Prin urmare, acest antecontract nu transmite dreptul de proprietate de la
promitentul-vânzător la beneficiarul-cumpărător, ci dă naştere numai la obligaţii de a face în sarcina părţilor,
respectiv de a vinde pentru promitent şi de a cumpăra pentru beneficiarul promisiunii. Dacă promitentul-
vânzător nu respectă obligaţia şi vinde lucrul unei alte persoane, beneficiarul-cumpărător nu poate cere predarea
lucrului, pentru că nu a dobândit proprietatea; el poate cere însă daune-interese pentru neexecutare, iar în cazul
în care vânzarea s-a încheiat în frauda intereselor sale, poate cere constatarea nulităţii acesteia pentru cauză
ilicită. Dacă lucrul se mai găseşte în patrimoniul vânzătorului, instanţa poate să pronunţe, în baza art. 1073 -
1077 Cod civil, care consacră principiul executării în natură a obligaţilor, o hotărâre care să ţină loc de act
autentic de vânzare-cumpărare.
 206

• Oferta trebuie sa fie o manifestare de voinţa reala, serioasa, conştienta si

cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic. De altfel, aceasta
condiţie se realizează in măsura in care sunt îndeplinite celelalte prevederi.

Oferta poate fi expresa sau tacita, exprimata in scris sau verbal, si

poate fi adresata publicului sau unei persoane determinate. In legătura cu
oferta tacita, este dificil de conceput ca o oferta este si tacita. Cu toate
acestea, atunci când, din anumite atitudini, in împrejurări bine determinate
se poate trage concluzia existentei unei manifestări de voinţa chiar si in
tăcere, se poate admite acest lucru. De asemenea, se poate considera oferta
de prelungire a contractului de încheiere (tacita relocatiune), daca termenul
contractual a expirat si chiriaşul foloseşte in continuare imobilul.
Oferta adresata publicului rezulta, de exemplu, din anunţurile de
vânzare lansate prin diferite publicaţii cotidiene. In acest caz, ofertantul va fi
obligat fata de primul acceptant. Din punct de vedere al efectelor, acest gen
de oferta nu se deosebeşte de oferta adresata unei persoane determinante.
Daca oferta este cu termen, ea trebuie menţinută in limita termenului
respectiv. Termenul poate fi expres, dar el poate rezulta implicit din natura
contractului si din timpul necesar de gândire se de acceptare de către
destinatar, termen numit termen rezonabil.

1.2.3 Acceptarea ofertei

Acceptarea ofertei este tot un act unilateral de voinţa, la fel ca si
oferta, care provine de la destinatarul ofertei. Acceptarea reprezintă cea de-a
doua latura a consimţământului.
Ca si oferta, acceptarea trebuie sa îndeplinească mai multe condiţii:
• sa fie clara (sa exprime voinţa de a încheia contractul);
• sa fie pura si simpla (neviciata);
• sa fie expresa (scrisa sau verbala) sau tacita.
In primul rând, acceptarea trebuie sa fie clara, deci sa concorde cu
oferta. Daca acceptarea limitează sau condiţionează ori excede condiţiile
ofertei, se considera ca aceasta a fost refuzata si acceptarea poate fi
considerata o contraoferta. In acest caz, acceptarea nu mai este pura si
simpla. In al doilea rând, acceptarea ofertei trebuie sa fie libera, neviciata.
 207

Aceasta este o condiţie necesara oricărui act juridic, fiind vorba

despre o manifestare de voinţa făcuta cu intenţia producerii efectelor
juridice. In al treilea rând, daca oferta este adresata unei persoane
determinate, numai aceea poate accepta oferta; daca este adresata
publicului, evident ca se va încheia contractul cu prima persoana care a
acceptat oferta. In sfârşit, acceptarea ofertei trebuie sa se facă înainte ca
oferta sa fi fost revocata sau sa fi devenit caduca. Din punctul de vedere al
formei, expresia poate fi expresa sau tacita (implicita). Acceptarea este
implicita atunci când ea nu face obiectul unei declaraţii speciale de voinţa,
dar rezulta din situaţia de fapt; de exemplu, executarea de îndată a ofertei.
Cea mai importanta problema, din punct de vedere juridic, este
valoarea tăcerii persoanei căreia i s-a adresat oferta.
Principiul recunoscut, atât de legislaţia noastră, cat si de alte legislaţii
de tradiţie romanista, este ca acceptarea nu se poate sa rezulte din tăcere.
Cu toate acestea, legiuitorul si practica judecătoreasca admit unele
excepţii, ca de exemplu:
- tacita reconditiune prevăzuta in art.1437 C.civ95.;
- părţile pot stabili anticipat ca simpla tăcere după primirea ofertei sa aibă
valoare de acceptare;
- in dreptul comercial, daca intre părţi au existat relaţii anterioare de afaceri
se prezuma ca, in cazul lansării unei oferte adresata aceluiaşi partener de
afaceri, simpla tăcere a acestuia valorează acceptarea.

1.2.4 Momentul încheierii contractului

Momentul încheierii contractului este acela in care acceptarea
întâlneşte oferta. Daca părţile nu sunt prezente, contractul se poate încheia
prin corespondenta, motiv ce determina clarificarea momentului încheierii
contractului, datorita existentei unui decalaj in timp intre cele doua laturi
ale formarii acordului de voinţa: oferta si acceptarea.
Întemeindu-se pe conţinutul câtorva dispoziţii legale, care, direct sau
indirect, marchează momentul întâlnirii acceptării cu oferta, in doctrina
95
După expirarea termenului stipulat prin contractul de locaţiune, dacă locatarul rămâne şi e lăsat în posesie,
atunci se consideră locaţiunea ca reînnoită, efectele ei însă se regulează după dispoziţiile articolului relativ la
locaţiunea fără termen. În art. 1436 alin. 2 din Codul civil se menţionează că, dacă contractul a fost fără termen,
concediul (denunţarea) trebuie să se dea de la o parte la alta. Lipsa notificării concediului, înseamnă că între
părţi contractul de închiriere continuă să producă efecte juridice.
 208

juridica au fost propuse mai multe sisteme, au fost expuse in mai multe
teorii. Un prim sistem este acela al emisiunii (declaraţiunii), conform căruia
acordul de voinţa al pârtilor se formează din momentul in care destinatarul
ofertei si-a manifestat acordul cu privire la oferta primita, chiar daca nu a
expediat acceptarea ofertantului. Teoria emisiunii a fost criticata in
literatura juridica, motivându-se ca atâta timp cat acceptarea nu a fost
expediata ofertantului, aceasta poate fi revocata de acceptant.
Cea de-a doua teorie este aceea a expediţiunii. Potrivit acesteia,
contractul se considera încheiat din momentul in care destinatarul ofertei a
acceptat-o si a expediat răspunsul sau afirmativ.
Si aceasta teorie este vulnerabila pe considerentul ca, pana in
momentul ajungerii la ofertant, acceptarea poate fi revocata, si, ca atare, nu
se poate cunoaşte cu certitudine momentul încheierii contractului.
A treia teorie este cea a receptiunii. Potrivit sistemului receptiunii,
contractul se considera încheiat din momentul in care acceptarea făcuta de
beneficiar a fost primita de către ofertant, chiar daca acesta nu a luat
cunoştinţa de conţinutul ei. In sfârşit, cea de-a patra teorie este teoria
informatiunii, întemeiata pe dispoziţiile art.35 C.Com., potrivit căruia
contractul se considera încheiat „daca acceptarea a ajuns la cunoştinţa
propuitorului in termenul hotărât de dansul sau in termenul necesar
schimbului propunerii si al acceptării după natura contractului".
Cunoaşterea momentului încheierii contractului are importanta din
următoarele considerente:
- in raport de acest moment se apreciază posibilitatea revocării ofertei sau
daca ea a devenit caduca;
- in cazul conflictelor de legi in timp, se va aplica legea existenta la un
momentul încheierii contractului;
- consimţământul si celelalte condiţii de validitate se apreciază la
momentul realizării acordului de voinţa si, in măsura in care acestea nu
sunt respectate, cauzele de nulitate se stabilesc in funcţie de acest moment;
- efectele contractului se produc, de regula, din momentul realizării
acordului de voinţa, daca nu exista stipulatiune contrarie. Aşadar, in cazul
contractelor translative de drepturi reale, acestea se transmit (pentru
bunurile individual determinate) din momentul încheierii contractului, cu
 209

excepţia imobilelor (terenurilor), unde acordul de voinţa al pârtilor trebuie sa

îmbrace forma autentica.

1.3. Determinarea preţului si locul plaţii

1.3.1 Preţul in obligaţiile comerciale
Potrivit dreptului civil, in cazul contractului de vânzare-cumpărare
preţul trebuie sa fie determinat de doua părţi (art.1303 C.civ.), adică trebuie
sa fie cert. Se poate accepta, de exemplu, si preţul determinabil supus
arbitrului adică unui terţ, (art. 1304 C.civ.). Daca acesta nu voieşte sau nu
poate sa determine preţul, contractul de vânzare nu poate lua fiinţa.
Potrivit art. 969 C. civ., convenţiile legal încheiate au putere de lege
între părţile contractante şi nu pot fi revocate decât prin înţelegerea
acestora, consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege.
Astfel, intr-o speta solutionata de instanta suprema, s-a constatat că
preţul legal datorat de pârâtă era cel stabilit de părţi prin contract şi nu cel
reţinut de instanţa de apel, potrivit notei de arbitrare a preţului.
Aceasta nu poate fi apreciată ca având caracter imperativ şi ca atare
nu putea conduce la modificarea de drept a înţelegerii intervenite între părţi
sub acest aspect, chiar daca părţile au prevăzut în contract posibilitatea
renegocierii preţului, dar, nu s-a făcut nici o dovadă că această negociere
s-ar fi produs. În consecinţă, cât timp contractul dintre părţi nu a fost
modificat, preţul legal datorat de pârâţi este cel stabilit iniţial prin consensul
părţilor96. De asemenea, pe aceleasi sustineri, consideram ca in lipsa unei
negocieri, un furnizor nu poate modifica, cu de la sine putere, preţul de livrare
al unor produse către beneficiar, atâta timp cât are un contract cu acesta,
renegocierea preţului nefiind posibilă prin acord tacit fără acordul scris al
beneficiarului. In schimb insa, revenirea de către executantul unor lucrări
contractate asupra facturii iniţiale, la obiecţiunile beneficiarului acestor lucrări
şi emiterea unei noi facturi, acceptate la plată, echivalează cu acordul părţilor
de modificarea preţului stabilit prin contract, fără a fi necesar să se încheie un
act adiţional.

96
Decizie nr. 1577/1996, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, PUBLICATĂ ÎN: Dreptul nr. 6 din
1997, pag. 109
 210

Codul comercial, adaptând dispoziţiile civile la traficul comercial,

modificându-le chiar, permite ca preţul sa fie stabilit si ulterior, prevăzându-
se in contract o indicaţie abstracta si impersonala „preţul just" sau „preţul
curent", in funcţie de locul plaţii sau de cotele oficiale ale bursei, (art.40
C.com.).

1.3.2 Locul executării obligaţiilor comerciale

In dreptul civil, potrivit art. 1104 C.civ., plata se face la locul arătat in
contract. Daca este vorba de un bun cert si determinat, plata trebuie făcuta
la locul unde se găseşte acel bun. In materie de vânzare, plata trebuie sa se
facă la locul predării (art. 1362 C.civ.). Nu poate fi primita susţinerea unei
persoane în sensul că nu ar datora preţul pretins, întrucât obligaţia de plată
a acesteia a fost generic formulată în contract fără să se stabilească
scadenţa. Aceasta obligatie reiese din coroborarea dispoziţiilor art. 1361 şi
art. 1362 C. civ., cu art. 43 din Codul comercial, rezultand că, în cazul în
care prin contract nu s-a prevăzut data la care se face plata, cumpărătorul
este dator a plăti preţul la locul şi la timpul în care se face predarea
lucrului. Deci un cumparator, primind anumite produse de la un vanzator,
potrivit contractului şi actelor adiţionale, are obligaţia de a achita preţul
acestora integral la data livrării lor şi nu în parte97.
In toate celelalte cazuri plata se face la domiciliul debitorului, ceea ce
înseamnă ca este cherabila (art. 1104 C.civ.). In dreptul comercial aceasta
regula a suferit modificări adaptate si impuse de nevoile, tradiţia si uzurile
traficului comercial.
Astfel, potrivit art.59 C.com., obligaţiile comerciale trebuie executate:
 la locul arătat expres in contract;
 la locul rezultat din intenţia pârtilor;
 in locul unde, potrivit materiei contractului apare fireasca executarea.
In cazul in care in contract nu s-a precizat in mod expres locul
executării obligaţiilor si acest lucru nu rezulta din natura operaţiunii,
executarea obligaţiilor se face la sediul comerciantului, domiciliul sau
reşedinţa sa, existenta la data încheierii contractului (art.59 alin.2 C.com.).

97
Decizie nr. 669/1997, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, PUBLICATĂ ÎN: Dreptul nr. 10 din
1997, pag. 118
 211

Daca obligaţia consta intr-o suma de bani, plata acesteia se va face

potrivit dispoziţiilor cuprinse in art.59 alin.2 C.com., deci in cele din urma la
sediul, domiciliul sau reşedinţa debitorului.

2. Trăsăturile obligaţiilor comerciale

Obligaţiile comerciale sunt reglementate prin dispoziţiile derogatorii de
la dreptul comun datorita specificului relaţiilor comerciale.
2.1. Solidaritatea obligaţiilor
Solidaritatea codebitorilor (art.42 C.corn.)
Solidaritatea poate fi definita ca acea modalitate a obligaţiilor care
împiedica diviziunea lor, chiar daca, prin natura lor, sunt divizibile.
Solidaritatea debitorilor reprezintă, in acelaşi timp, o garanţie pentru
creditori, care pot urmări pe debitorul solvabil realizându-si astfel creanţa.
Solidaritatea poate fi activa (o pluralitate de creditori) sau pasiva (o
pluralitate de debitori). In dreptul civil, legiuitorul prevede atât solidaritatea
activa, cat si cea pasiva. In schimb, in dreptul comercial exista dispoziţii
numai cu privire la solidaritatea pasiva. Caracterele solidarităţii se pot
sintetiza in următoarele:
• Fiecare codebitor solidar este ţinut de plata întregii datorii, fata de acelaşi
creditor, creditorul putând urmări la alegerea sa pe oricare dintre codebitorii
solidari pentru întreaga creanţa.
• In raporturile dintre codebitorii solidari obligaţia este divizibila, fiecare
răspunzând in limita pârtii sale de datorie.
• Debitorul care a plătit întreaga datorie sau mai mult decât datoria
dobândeşte un drept de regres împotriva celorlalţi codebitori solidari.
Solidaritatea poate fi legala atunci când operează de drept, in virtutea
legii (de exemplu, in materie de delicte quasi-delicte art.1003 C.civ., in cazul
obligaţiilor asociaţilor societăţilor in nume colectiv sau a comanditaţilor in
societăţile in comandita simpla etc.). Solidaritatea poate fi si
contravenţionala, stabilita de comun acord de părţile contractante.
In dreptul civil, conform art.1041, obligaţia solidara care nu se
prezuma trebuie sa fie stipulata expres, aceasta regula nu încetează decât
numai cana obligaţia solidara are loc de drept, in virtutea legii".
 212

In dreptul comercial, legiuitorul dispune in art.42 din Codul

comercial, următoarele: „In obligaţiunile comerciale codebitorii sunt ţinuţi
solidariceste, afara de stipulatiune contrarie". Conform acestor dispozitii, în
privinţa obligaţiilor comerciale legea instituie o prezumţie relativă de
solidaritate a codebitorilor, astfel că fiecare debitor este ţinut de întreaga
datorie, afară de cazul când există stipulaţia contrarie. Prezumţia instituită
de Codul comercial este diametral opusă soluţiei consacrate de Codul civil
(art. 1041), conform căruia, în cazul pluralităţii de debitori, regula este că
obligaţiile sunt divizibile. În acest sens consideram ca operează prezumţia de
solidaritate instituită de art. 42 din Codul comercial, chiar dacă faptele de
comerţ sunt unilaterale, vizând-o numai o parte, iar pentru cealalta parte
avand un caracter civil, deoarece, potrivit art. 56 din Codul comercial, dacă un
act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi,
cât priveşte acel act, legii comerciale.
Aceeaşi prezumţie exista si contra fidejusorului, chiar necomerciant,
care garantează o obligaţie comerciala.
Ea nu se aplica la necomercianţi pentru operaţiuni care, in ceea ce ne
priveşte, nu sunt fapte de comerţ. Aşadar, daca in dreptul civil solidaritatea
pasiva trebuie sa fie prevăzuta in mod expres in contract sau de către
legiuitor, in dreptul comercial solidaritatea pasiva se prezuma 98.
Justificarea acestei prezumţii legale consta in necesitatea asigurării
creditului existent in relaţiile comerciale. In aceeaşi ordine de idei, Codul
Comercial prin dispoziţiile sale instituie solidaritatea fidejusorilor, a
garanţilor personali ai debitorului.

2.1.2 Solidaritatea fidejusorilor

In dreptul civil (art.1652 si urm.C.civ.) fidejusorul este ţinut pentru
obligaţiile debitorului numai in subsidiar, daca debitorul principal nu face
plata, si nu solidar cu acesta, recunoscandu-i-se beneficiul de discuţiune si
de diviziune (in cazul când sunt mai mulţi fidejuşori). Fidejusiunea trebuie
să fie expresă şi nu se poate întinde peste marginile în care s-a contractat.

98
Solidaritatea fiind de natura însăşi a obligaţiunii comerciale, conform art. 42 Cod comercial nu trebuie
stipulată expres în convenţia părţilor. Prezumţia de solidaritate comercială dispare numai când se face dovada că
părţile au convenit să o înlăture. Proba cade în sarcina celui care pretinde că nu s-a obligat solidar şi se face cu
orice mijloc de probă, potrivit art. 46 Cod comercial.
 213

In dreptul comercial, de regula, garanţii personali ai debitorului

răspund solidar, suprimându-li-se dreptul de discuţiune si de diviziune.
In literatura de specialitate si in practica judecătoreasca exista puncte
de vedere (opinii) diferite si soluţii diferite in legătura cu răspunderea
persoanei care a garantat cu un imobil o obligaţie comerciala ce aparţine
altei persoane. In mod concret, persoana care a garantat, deci a ipotecat un
imobil al sau raspunde in mod solidar cu debitorul obligatiei principale.
Fidejusorul insa, nu se confunda cu garantul ipotecar. Fidejusorul
este persoana care se obliga fata de creditor sa execute obligaţia in cazul in
care debitorul principal n-o face. Or, in cazul garantului ipotecar acesta nu
executa el însuşi obligaţia fata de creditor. Creanţa va fi îndestulata in urma
vânzării bunului ipotecat. In concluzie, răspunderea garantului ipotecar al
unui credit bancar comercial se limitează la valoarea bunului imobil ipotecat
înscrisă în contractul de ipotecă. Opinam pentru aceasta solutie, deoarece
prin contractul menţionat, garantul nu şi-a asumat o obligaţie solidară, iar
prezumţia de solidaritate instituită prin art. 42 alin. 2 Cod comercial operează
doar în cazul fidejusorului, care este un garant personal al debitorului
comercial. Prezumţia de solidaritate a debitorilor poate fi înlăturata numai
printr-o stipulaţie expresa a pârtilor. Deşi, in principiu, este admisa
răsturnarea prezumţiei de solidaritate, totuşi exista situaţii când legiuitorul
nu permite acest lucru. Astfel, nu se poate deroga de la solidaritate
instituita de legiuitor in privinţa asociaţilor in societăţile in nume colectiv, a
comanditaţilor in societăţile in comandita simpla, a administratorilor
societăţilor comerciale, a lichidatorilor care nesocotesc dispoziţiile referitoare
la lichidare, a mandatarilor comerciali etc. Solidaritatea debitorilor in aceste
cazuri reprezintă unul dintre argumentele legale potrivit cărora in dreptul
comercial legiuitorul ii ocroteşte in primul rând pe creditor, acordând
prioritate „creditului".

2.1.3 Condiţiile de aplicare a solidarităţii obligaţiilor

 214

Analizând conţinutul art.42 C.com. rezulta ca regula solidarităţi

obligaţiilor in materie comerciala se aplica daca sunt îndeplinite următoarele
condiţii:
• Obligaţia are caracter comercial pentru debitori, deci izvorăşte dintr-un
fapt de comerţ „lato sensu". Acest caracter rezulta din alin.3 al art.42
C.com. potrivit căruia ,,solidaritatea nu se aplica la necomercianţi,
pentru operaţiuni care, in cat ii priveşte, nu sunt fapte de comerţ".
Daca sunt mai mulţi debitori si numai pentru unii dintre ei obligaţia
are caracter comercial, solidaritatea operează numai pentru aceştia din
urma. Ceilalţi debitori vor răspunde in limita datoriei (obligaţiei) proprii,
deoarece pentru ei obligaţia este conjuncta (divizibila).
In schimb, daca actul juridic are caracter comercial, prezumţia de
solidaritate a debitorilor operează si in cazul necomercianţilor.
• Prezumţia de solidaritate a debitorilor poate fi înlăturata printr-o
manifestare de voinţa exteriorizată intr-o anumita forma scrisa, verbala sau
chiar din faptul executării. Important este a se dovedi prin orice mijloc de
proba ca părţile au convenit sa înlăture solidaritatea.

2.2. Fructificarea de drept a banilor (dies interpellatpro hominem)

In dreptul civil, potrivit art.1073 C.civ., oricine se obliga la efectuarea
unei prestaţii este îndatorat sa o îndeplinească sub sancţiunea plaţii
daunelor-interese. Daunele-interese trebuie sa acopere atât paguba efectiv
produsa cat si câştigul nerealizat. Daunele-interese (despăgubirile) trebuie
dovedite de cei care le pretinde in situaţia când obligaţia debitorului consta
in „a face" sau ,,a da'" un bun, altul decât o suma de bani. Daca prestaţia
consta intr-o suma de bani, daunele sunt prezumate si, ca atare, nu mai
trebuie dovedite de creditor, ele exprimându-se sub forma dobânzii aferente
sumelor neachitate. In cazul obligaţiilor care constau in sume de bani,
dobânzile reprezintă echivalentul daunelor cauzate creditorului.
Dobânda poate sa curgă de la o anumita data prevăzuta de legiuitor,
de exemplu, in cazul restituirii plaţilor sumelor nedatorate, daca
,,accipiensul" este de rea-credinţa (art.934 C.civ.) sau in cazul neîndeplinirii
obligaţiilor de vărsare a aportului datorat de către societate etc. In aceste
situaţii dobânda curge de drept. In dreptul comercial, potrivit art.43 C.com.,
 215

„datoriile comerciale lichidate si plătibile in bani produc dobânda de drept

din ziua când devin exigibile", ceea ce înseamnă ca debitorul este de drept in
întârziere prin simpla ajungere la termen. Aceasta regula se întemeiază pe
faptul ca circulaţia banilor nu este compatibila cu toleranta din partea
creditorului. Orice suma de bani aflata in mâinile unui comerciant trebuie
“sa producă bani". Dispoziţia prevăzuta de art.43 C.com. se aplica numai
daca este vorba de o obligaţie comerciala si care consta intr-o suma de bani.

2.3. Neexecutarea contractelor bilaterale. Inexistenta termenului de gratie

Cadrul legal
Potrivit art.44 C.com. “in obligaţiunile comerciale judecătorul nu poate
acorda termenul de gratie permis de art. 1021 din Codul civil".
In conformitate cu art. 1020 C.civ., in orice contract sinalagmatic
condiţia rezolutorie este subinteleasa. Daca una din părţi si-a executat
obligaţiile, iar cealaltă nu le-a executat si nici nu este pe cale de a le
îndeplini, partea care si-a onorat obligaţiile are doua posibilităţi:
• fie sa ceara executarea contractului (atunci când mai este posibil);
• fie sa ceara rezolutionarea contractului si daune-interese compensatorii. In
cea de-a doua situaţie, in lipsa unei stipulatiuni a partilor ca rezolutionarea
sa opereze in drept, judecătorul poate acorda un termen de gratie,
inlauntrul căruia partea care nu si-a îndeplinit obligaţia sa o poată face (art.
1021 C.civ). In dreptul comercial o asemenea regula este incompatibila cu
punctualitatea executării obligaţiilor, a creditului personal care domina
viata comerciala si care constituie „onorarea" comerciantului. Operaţiunile
comerciale nu sunt izolate, ceea ce înseamnă ca de la o persoana la alta prin
mijlocirea în operaţiuni de schimb. Neîndeplinirea unei obligaţii la termen
poate atrage cele mai grave urmări pentru altele cu care se afla intr-o
strânsa conexiune. Daca judecătorul ar acorda termen de gratie ar însemna
sa dezorganizeze comerţul, putând sa se ajungă la efecte dezastruoase ca:
executări silite, faliment etc. Ca atare, inadmisibilitatea acordării de către
judecător a unui termen de gratie este o măsura raţionala. Cu toate acestea,
partea care si-a executat obligaţiile poate ea însăşi sa acorde un „termen de
gratie" celeilalte părţi. Acest termen este unic si daca nici de data aceasta
 216

obligaţiile nu sunt îndeplinite, rezoluţiunea operează de plin drept si orice

executare peste termene devine inadmisibila.
Operaţiunea parţii care si-a îndeplinit obligaţiile se configurează
astfel:
- daca a cerut rezolutionarea contractului, nu mai poate sa revină asupra
hotărârii iniţiale pretinzând debitorului sa facă plata. In cazul in care s-ar
accepta ca hotărârea sa fie anulata ar însemna ca intuatia debitorului sa se
înrăutăţească, mai ales daca, intre timp, preţul mărfii pe care trebuie sa-1
încaseze creditorul a crescut fata de cel prevăzut in contract.
- in schimb, poate sa ceara rezolutionarea contractului, după ce in prealabil
a cerut executarea sa. Intr-o atare situaţie debitorul nu mai poate fi lezat,
întrucât fiind ţinut la executare el trebuie ori sa pună marfa la dispoziţia
creditorului ori sa fi manifestat prin refuzul sau intenţia de a nu executa.
In ambele cazuri, debitorul nu se poate plânge ca ar fi fost lezat prin
faptul creditorului.
- in sfârşit, daca partea care a executat obligaţia a solicitat rezolutionarea
contractului, cealaltă parte nu mai este îndreptăţită a oferi executarea.
Prestaţiile făcute nu mai sunt socotite valabile, cu excepţia cazului când
prin convenţie se fixase un termen de executare.

Rezolutiunea in cazul termenului esenţial

Termenul esenţial este acela care are o importanta decisiva in
executarea contractului si a fost considerat ca un element determinant la
încheierea contractului. Termenul poate fi esenţial in următoarele situaţii:
• prin natura însăşi a contractului cum ar fi contractul de report sau
operaţiunile de bursa si, in special, contractele de vânzare de titluri de credit
sau de valuta, pe termen. Executarea la data stabilita in contract este
esenţiala fata de posibilitatea cursului valutar;
• prin voinţa partilor contractante. Exprimarea voinţei pârtilor trebuie sa fie
neechivoca si se practica, de obicei, in contractul de vânzare daca marfa
trebuie transportata si încărcata pe un anumit vas.
Art.67 C.com. reglementează termenul esenţial in cazul contactului de
vânzare, ca modalitate a contractului. Practica a extins aceasta regula la
toate obligaţiile comerciale.
 217

Rezilierea contractelor cu executare succesiva

In cazul contractelor cu executare succesiva, rezilierea pentru
neîndeplinirea obligaţiilor de către una din părţi produce efecte ex nunc
(pentru viitor). Partea care si-a executat obligaţiile, pentru a beneficia de
dreptul de a cere rezilierea trebuie ca după prima neexecutare sa pună in
întârziere cealaltă parte, urmând ca rezilierea sa se producă la prima
neîndeplinire, ulterioara punerii in întârziere.

2.4. Retractul litigios

Potrivit art.45 C.com. „Retractul litigios prevăzut de art.1402, 1403 si
1404 din Codul civil nu poate avea loc in caz de cesiune a unui drept derivat
dintr-un fapt comercial". In dreptul civil o persoana care cere instanţei
recunoaşterea existentei sau a validităţii unui drept subiectiv poate sa
cedeze unui terţ dreptul sau litigios. Cesiunea de drepturi litigioase se face,
de regula, in condiţii de preţ favorabile cesionarului, acesta însuşindu-si
insa si riscul incertitudinii de care este afectata creanţa. Pentru a înlătura
eventualele presiuni pe care le-ar face cesionarul împotriva debitorului cedat
legiuitorul oferă posibilitatea acestuia de a-1 scoate din cauza pe cesionar,
răscumpărând dreptul litigios cu preţul real pe care cesionarul 1-a plătit
cedentului plus cheltuielile si dobânda de la data achitării preţului cesiunii.
Aceasta facultate recunoscuta debitorului cedat se numeşte refract
litigios. Reglementând retractul litigios legiuitorul înlătura orice intenţie a
unora de a fi cesionari de drepturi litigioase pentru a-i înlocui in proces pe
acei creditori „înfricoşaţi de perspectiva pierderii procesului".

Condiţiile legale privind exercitarea retractului litigios

Potrivit dispoziţiilor din Codul civil, retractul litigios se poate exercita
daca sunt îndeplinite următoarele condiţii:
• sa existe un proces in curs de soluţionare asupra fondului dreptului, atât
in momentul cesiuni ii dreptului, care si la data exercitării retractului
litigios (art.1403 C.civ.);
• cesiunea dreptului litigios sa fie făcuta in schimbul unui preţ. Aceasta
condiţie rezulta in mod expres din conţinutul art.1402 C.civ., potrivit căruia
„cel contra căruia exista un drept litigios vândut se va putea libera de
 218

cesionar, numărându-i preţul real al cesiunii, spezele contractului si

dobânda din ziua când cesionarul a plătit preţul cesiunii". Aşadar, cesiunea
de drepturi litigioase si implicit retractul litigios nu se poate realiza pe calea
unui contract de schimb, donaţie sau întreţinere.
• retractul litigios se realizează numai daca se plăteşte preţul real al
cesiunii, cu dobânzile aferente din ziua plaţii si a cheltuielilor efectuate de
cesionar;
• retractul litigios trebuie exercitat numai in fata instanţei de judecata, in
cadrul procesului in care se judeca fondul litigiului sau pe cale
extrajudiciara printr-o notificare.

Cesiunea de drepturi litigioase este o varietate a cesiunii de creanţă, si

are ca obiect una sau mai multe creanţe care fac obiectul unui litigiu în
curs. Consideram ca poate fi admisibilă şi în relaţiile comerciale, dar numai
daca nu deriva dintr-un fapt comercial. In caz contrar (daca deriva dintr-un
fapt comercial), nu se admite o asemenea operaţie juridica, deoarece ar
stânjeni libera circulaţie a creanţelor si a drepturilor incorporabile in general
care impune o diferenţa intre preţul de cumpărare si cel de vânzare.

3. Răspunderea contractuala
3.1. Evaluarea convenţionala a daunelor-interese sub forma clauzei penale
Utilitatea clauzei
Atât in raporturile contractuale de drept civil, cat sî in cele de drept
comercial, părţile au posibilitatea ca, in cuprinsul contractului sau printr-o
convenţie separata, ulterioara momentului încheierii contractului, dar
înainte de procedura prejudiciului, sa determine cuantumul daunelor-
interese, datorate de debitor, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor
contractuale. Aceasta convenţie, numita clauza penala, este expresia
principiului libertăţii contractuale si prezintă o deosebita utilitate practica.
Răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale din
contractele comerciale poate fi răspundere sub forma penalităţilor şi
răspunderea sub forma despăgubirilor. În ce priveşte răspunderea sub
forma despăgubirilor, aceasta intervine în cazul în care, datorită
nerespectării obligaţiilor contractuale, a fost cauzat un prejudiciu, care
 219

trebuie să fie acoperit de partea în culpă. Răspunderea sub forma

penalităţilor, intervine în cazul în care s-a prevăzut o clauză în acest sens.
Dobânda legală se stabileşte, în materie comercială, la nivelul
dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României 99.
Daca părţile nu au prevăzut cuantumul penalităţilor,
consideram ca o eventuala clauza penala stipulata intr-un contract
se va raporta la penalităţile legale.
Avantajele stipulării clauzei penale constau in:
• evitarea unui eventual proces intre părţi, a unui litigiu care ar avea ca
obiect stabilirea despăgubirilor datorate pentru prejudiciul cauzat
creditorului prin neexecutarea obligaţiilor contractuale si, in consecinţa,
obligarea debitorului la plata sumelor de bani, reprezentând daunele-
interese.
• scutirea partilor de orice proba cu privire la existenta si întinderea
prejudiciului si, implicit, a cuantumului daunelor-interese datorate de
debitor. Acest avantaj oferit de clauza penala izvorăşte din primul, deoarece,
daca se evita un proces, se înlătura si dificultatea sistemului probator.
• in ipoteza in care indemnitatea stabilita este mai mica decât valoarea reala
a prejudiciului, responsabilitatea debitorului este micşorată prin jocul
clauzei penale.

Noţiunea si obiectul clauzei penale

Potrivit art.1066 C.civ., „clauza penala este aceea prin care o
persoana, spre a da asigurare pentru executarea unei obligaţii, se leagă a da
un lucru in caz de neexecutare din parte-i". Pe baza acestei dispoziţii, in
literatura juridica, clauza penala a fost definita ca fiind acea „convenţie
accesorie prin care părţile determina anticipat echivalentul prejudiciului
suferit ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau
necorespunzătoare a obligaţiilor de către debitorul sau "sau clauza penala
este „convenţia accesorie prin care debitorul se obliga ca, in cazul in care
nu-si va executa obligaţiile contractuale, sa plătească creditorului o suma
de bani sau alta valoare patrimoniala drept despăgubire".

99
Art.3 din LEGE Nr. 356 din 6 iunie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 9/2000 privind nivelul
dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 425 din 18 iunie 2002
 220

Aşadar, in temeiul art.1066 C.civ., clauza penala este o convenţie

intervenita intre părţi, accesorie obligaţiei contractuale principale, prin care
debitorul se angajează ca, in cazul neexecutării obligaţiei principale sau
executării necorespunzătoare ori cu întârziere, sa remită creditorului o
suma de bani ori un alt bun drept despăgubire, in vederea reparării
prejudiciului cauzat prin fapta sa culpabila. Stipularea clauzei penale are
rolul de a-l asigura (garanta) pe creditor cu privire la executarea obligaţiilor
de către debitor. Pentru definirea clauzei penale este important de precizat
momentul realizării acordului de voinţa, cu privire la evaluarea prejudiciului
si stabilirea cuantumului daunelor-interese. De obicei, părţile convin asupra
cuantumului daunelor-interese după procedura prejudiciului, ca urmare a
executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor contractuale.
Părţile contractante au insa si o alta posibilitate, si anume aceea de a
determina cuantumul daunelor-interese înaintea momentului procedurii
prejudiciului. Aceasta evaluare anticipata a despăgubirilor se realizează sub
forma clauzei penale, inserata in cuprinsului contractului ori stabilita
printr-o convenţie separata, ulterioara încheierii contractului, dar oricum
înaintea procedurii prejudiciului. Cu privire la obiectul clauzei penale,
conform art.1066 C.civ., aceasta consta fie intr-o suma de bani, fie intr-un
alt obiect. In general, obiectul clauzei penale consta in obligaţia de a plaţi o
suma de bani determinata sau determinabila, numita penalitate.
Daca părţile stabilesc ca obiect al clauzei penale un lucru, pentru ca
legea permite acest lucru, se pune problema delimitării clauzei penale de
gaj.
 In primul rând, in cazul clauzei penale, lucrul asupra căruia s-a convenit
ca obiect al acestuia, rămâne in posesia debitorului, spre deosebire de gaj
care, de regula este cu deposedare.
 In al doilea rând, in literatura juridica se considera ca beneficiarul clauzei
penale, nefiind titularul unui drept real asupra bunului ce face obiectul
clauzei penale, nu are drept de urmărire si de preferinţa asupra acestui
bun. Ca atare, creditorul obligaţiei cu clauza penala este un creditor
chirograf, care vine in concurs cu ceilalţi creditori ai respectivului debitor.
 In al treilea rând, se apreciază ca deosebirea dintre obiectul clauzei penale
si cel al gajului consta in faptul ca, in cazul gajului, obiectul poate fi scos la
 221

vânzare pentru îndestularea creditorului sau poate fi trecut in proprietatea

creditorului prin hotărârea instanţei de judecata, ceea ce nu se întâmpla in
cazul clauzei penale.

Clauza penala este eficienta numai in măsura in care prezintă, in mod

real, o asigurare (garanţie) pentru beneficiul ei. In literatura juridica, clauza
penala a fost delimitată si de obligaţia alternativa, care este o obligaţie cu
popularitate de prestaţii, urmând a fi executata una din ele, la alegerea
ambelor părţi sau a uneia dintre ele. Executarea unei singure prestaţii duce
la stingerea obligaţiei. In situaţia obligaţiei cu clauza penala exista, de fapt,
doua raporturi obligationale distincte, chiar daca convenţia de clauza penala
are caracter accesoriu fata de raportul obligational principal.
Aşadar, in cazul clauzei penale nu se pune problema opţiunii
debitorului sau creditorului in alegerea uneia din cele doua prestaţii,
deoarece fiecare face parte din conţinutul unor raporturi obligationale
distincte. Este adevărat ca daca se executa obligaţia din raportul
obligational principal clauza penala nu se mai aplica. Rolul ei este de a
determina anticipat răspunderea contractuala a debitorului care, firesc, nu
mai operează in cazul executării de către debitor a obligaţiilor asumate.
O instituţie asemănătoare clauzei penale, dar cu care nu se confunda,
este convenţia de arvuna. Prin arvuna se înţelege suma de bani pe care o
parte (cumpărătorul) o plăteşte celeilalte părţi (vânzătorul) Ia momentul
încheierii contractului. Daca cumpărătorul executa obligaţiile, suma
constituind arvuna se imputa asupra preţului sau daca s-a plătit de
vânzător i se restituie. Daca contractul nu se executa iar neexecutarea se
datorează celui care a dat arvuna, suma plătită cu titlu de arvuna nu i se
mai restituie. In situaţia in care de neexecutarea contractului este culpabila
cealaltă parte, ea va restitui dublul sumei pe care a primit-o drept arvuna.
Arvuna este reglementata in cadrul contractului de vânzare-
cumpărare (art. 1297 si 1298 C.civ.) si funcţionează ca o clauza penala, de
care se deosebeşte prin faptul ca arvuna consta intr-o prestaţie efectiva, in
vreme ce, in cazul clauzei penale, suma constituind penalitatea este numai
promisa. In cazul când convenţia de arvuna apare ca un pact comisoriu, in
sensul ca in caz de neexecutare contractul este desfiinţat, in loc ca părţile sa
 222

fie repuse in situaţia anterioara încheierii contractului, partea culpabila va

pierde suma pe care o reprezintă arvuna. In aceasta situaţie, o rezoluţiune
convenţionala este dublata de o duza penala.

Natura juridica si caracterele clauzei penale potrivit reglementarilor din Codul

civil si din legislaţia comerciala
In mod evident, clauza penala are o natura contractuala.
Fiind o convenţie, ea trebuie sa îndeplinească condiţiile de validitate
prevăzute de lege (art. 948 C.civ) pentru orice convenţie, si anume:
capacitatea juridica a pârtilor, consimţământul si cauza.
Consimţământul si cauza sunt cele doua componente ale voinţei
partilor de a contracta. Consimţământul consta in manifestarea de voinţa a
pârtilor, ca in ipoteza in care debitorul nu-si executa obligaţia asumata, sa
presteze obligaţia prevăzuta in cauza penala. Cauza (scopul) imediata a
clauzei penale consta in obţinerea de către creditor a obiectului obligaţiei
clauzei penale, iar cauza (scopul) mediata exprima mobilul subiectiv al
creditorului, anume: repararea prejudiciului ce i s-a produs de către debitor,
ca urmare va neexecutării obligaţiei asumate in contractul principal.
Obiectul obligaţiei penale, fie ca este o suma de bani, fie ca este un alt
lucru sau valoare patrimoniala, trebuie sa fie determinat, licit, moral si in
concordanta cu regulile de convieţuire sociala. Natura contractuala a clauzei
creează posibilitatea pârtilor ca, de comun acord, sa o modifice si chiar sa o
desfiinţeze. Clauza penala are un caracter accesoriu fata de obligaţia
principala, aşa încât validitatea obligaţiei principale constituie o condiţie
esenţiala pentru existenta clauzei penale. Daca raportul juridic obligaţional
principal nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege, atunci si clauza penala va
fi inoperanta. Clauza penala poate fi caracterizata sub anumite aspecte ca o
obligaţie facultativa deoarece, in cazul neîndeplinirii prestaţiei principale,
obligaţia se rezuma la cuantumul clauzei penale. Debitorul nu are un drept
de opţiune intre executarea obligaţiei principale si plata clauzei penale; el nu
poate refuza executarea, oferind clauza penala. In schimb, creditorul, in
cazul neexecutării din partea debitorului, poate cere fie îndeplinirea
obligaţiei principale, fie clauza penala (art.1068 C.civ.). Aceasta posibilitate a
creditorului exista numai după împlinirea termenului contractual si numai
 223

daca plata nu a fost efectuata. Aceasta concluzie rezulta din interpretarea

per a contraria a art.1068 C.civ. Ea corespunde voinţei reale a pârtilor,
întrucât scopul clauzei penale este determinarea anticipata a întinderii
prejudiciului in caz de neexecutare a obligaţiei de către debitori, iar nu
crearea unei posibilităţi pentru acesta de a se libera printr-o alta prestaţie
(clauza penala) decât cea principala.

Funcţiile clauzei penale, cu privire speciala asupra funcţiei de evaluare

si de reparare a prejudiciului
Din punct de vedere teoretic, funcţiile unei instituţii juridice nu
rezulta doar dintr-o prevedere legala. Fiind rezultatul unui proces de
abstractizare, funcţia presupune luarea in consideraţie a unui ansamblu de
dispoziţii normative. Cu toate acestea, in privinţa clauzei penale funcţiile
acesteia se pot determina chiar in cuprinsul art.1066 C.civ.
In primul rând, prin clauza penala, o persoana, debitorul, da
„asigurare" creditorului un lucru pentru executarea unei obligaţii.
Din aceasta exprimare a legiuitorului rezulta cu claritate funcţia de
garanţie a clauzei penale in cadrul raporturilor contractuale.
Termenul de „garanţie" trebuie înţeles in sensul cel mai cuprinzător,
incluzându-se toate mijloacele juridice pe care le are la îndemâna creditorul
in vederea executării obligaţiilor către debitor. Aceasta interpretare este
singura posibila, deoarece, de lege lata, clauza penala nu conferă
creditorului o garanţie speciala asupra bunurilor debitorului.
In al doilea rând, funcţia de asigurare a executării obligaţiilor
contractuale este conjugata cu cea de mobilizare a debitorului, mai ales
când plata penalităţilor ar părea pentru el mai oneroasa decât plata de
daune-interese pentru neexecutare, executare necorespunzătoare sau
tardiva. Aceasta funcţie este condiţionata de raportul dintre cuantumul
penalităţii si cel al daunelor-interese; ea operează cată vreme nu s-a ajuns la
neexecutare. In ipoteza neexecutării, utilitatea ei consta in ideea ca, fiind
determinata anticipat, facilitează repartitiunea prejudiciului cauzat
creditorului in urma neexecutării sau executării defectuoase, creditorul fiind
scutit de dovada existentei pagubei si, cu atât mai puţin, a închiderii ei.
 224

Funcţia mobilizatoare, stimulatoare de executare, a clauzei penale se

poate concretiza in stabilirea unor penalităţi progresive in cazul întârzierii in
executare. Cu toate acestea, funcţia de asigurare pe care o realizează clauza
penala se întemeiază pe ideea ca, prin stipularea ei in contract, creditorul
urmăreşte, de fapt, executarea obligaţiei principale. Obţinerea obiectului
clauzei penale rămâne doar un subsidiar. In al treilea rând, clauza penala
îndeplineşte o funcţie sancţionatoare. Fiind un mijloc de stabilire anticipata
a răspunderii penale, clauza penala are o valoare mai mare decât
cuantumul daunelor-interese si, mai cu seama, in cazul când prejudiciul
lipseşte complet. In ultima situaţie, plata penalităţilor are rolul de a pedepsi
simplu fapt al neexecutării obligaţiei si apare ca o adevărata amenda civila.
Caracterul sancţionar al clauzei penale si natura contractuala a
acesteia ar trebui sa excludă orice intervenţie corectivă a judecătorului.
De lege lata (art.107 C.civ), cuantumul penalităţii poate fi redus de
judecător, daca obligaţia principala a fost executata parţial.
Pentru a se justifica funcţia sancţionatorie a clauzei penale se
impune, de legeferenda, înlăturarea posibilităţii instanţei de a reduce
penalităţile in cazul unei executări parţiale. Dreptul instanţei de a reduce
penalităţile ar trebui sa exercite doar in cazul aşa-numitelor ,,clauze
abuzive", când penalităţile sunt exagerat de mari in raport de întinderea
reala a prejudiciului. Astfel, ar fi un argument in plus si pentru funcţia
mobilizatoare a clauzei penale. In dreptul comercial se vorbeşte despre
funcţia limitativa de răspundere a clauzei penale, atunci când penalitatea
este fixata la un nivel maxim al despăgubirilor. Chiar si atunci când clauza
penala are rolul de a plafona despăgubirile, ea nu poate fi confundata cu o
convenţie limitativa de răspundere. In cazul încheierii unei asemenea
convenţii, creditorul nu este dispensat de obligaţia de a proba existenta
prejudiciului. Reparaţia nu va putea depăşi valoarea maxima asupra căreia
părţile au convenit. Or, stipularea in contract a clauzei penale este utila, in
primul rând, pentru faptul ca scuteşte pe creditor de orice probaţiune
referitoare la existenta si întinderea prejudiciului. Aşadar, clauza penala
îndeplineşte, in anumite limite, o funcţie sancţionatoare.
Cu toate acestea, funcţia clauzei penale este, in principal,
compensatorie, de evaluare si de acoperire a pagubei produse de către
 225

debitor creditorului, prin faptul neexecutării, executării necorespunzătoare a

obligaţiilor contractuale. Principiul reparării integrale a prejudiciului implica
repararea tuturor pagubelor care sunt o consecinţa directa si necesara a
faptei păgubitoare, adică a neexecutării contractului.

4. Probaţiunea obligaţiilor comerciale

4.1. Aspecte generale
In principiu, in dreptul comercial obligaţiile se dovedesc cu mijloace
ca si obligaţiile civile. Mijloacele de proba deşi sunt aceleaşi, diferă in unele
cazuri admisibilitatea si modul lor de administrare. Legislaţia comerciala
admite printr-o măsura mult mai mare posibilitatea dovedirii faptelor ce duc
la stabilirea existentei raportului juridic obligational, a modificării sau
stingerii lui. Spre deosebire de dreptul comun, unde necesitatea formei
scrise este reclamata in mai multe operaţii juridice, fie ad validitatem, fie ad
probationem, in materie comerciala formalismul este diminuat, dar nu
înlăturat in totalitate. Activitatea comerciala se bazează pe încrederea intre
partenerii de afaceri, aşa încât in unele situaţii formalismul este înlăturat,
de exemplu in privinţa contractelor, iar in alte cazuri el este accentuat, de
exemplu in materia titlurilor de credit, a contractelor de drept maritim, a
societăţilor comerciale. Potrivit art.46 Cod com., obligaţiile comerciale si
liberatiunile se dovedesc cu: acte autentice, acte sub semnătura privata,
facturi acceptate prin corespondenta, prin telegrame, registrele pârtilor,
martori de cate ori instanţa judecătoreasca ar crede ca trebuie sa admită
proba testimoniala chiar in cazurile prevăzute in art.l 191 C.civ.
In sfârşit, obligaţiile comerciale pot fi dovedite prin orice alte mijloace
de proba admise de legea civila.

4.2. Noţiunea, importanta, obiectul si sarcina probei

Noţiune, terminologie
Termenul „proba" se utilizează in legislaţie, doctrina 100 si practica, in
următoarele sensuri:

100
Gheorghe Beleiu – Drept civil roman, Editura Sansa 1998, pag.111
 226

• prin proba se înţelege acţiunea de prezentare in fata instanţei a mijloacelor

de convingere legale prin care se tinde stabilirea unui fapt juridic; in acest
sens este folosit termenul de proba in expresia „sarcina probei";
• prin proba, se înţelege mijlocul de convingere sau de proba prin care se
poate stabili existenta sau inexistenta unui fapt generator de drepturi si
obligaţii; in acest sens se numesc probe toate mijloacele de convingere (de
proba) admise de lege (înscrisuri, declaraţiile martorilor, mărturisirea,
prezumţiile etc.);
• prin proba se înţelege rezultatul acţiunii de prezentare in instanţa a
mijloacelor de proba; in acest sens este folosit termenul de proba in cadrul
unor expresii ca: „proba este completa"; ,,proba este convingătoare ";
,,proba este făcuta " etc.
Pentru a denumi proba (mijlocul de proba) se mai utilizează cuvântul
dovada sau expresia fapt probator, iar acţiunea este denumita probaţiune.
Precizam ca in Codul civil se reglementează unele reguli de ordin
general privind probele, cat si cele mai importante mijloace de proba:
înscrisurile, mărturia, mărturisirea si prezumţiile (art.1169-1206), iar in
Codul de procedura civila se reglementează alte mijloace de proba (expertiza,
cercetarea la fata locului, probele materiale) si modul de administrare a
probelor (art. 167-225 si art.235-241).

Importanta practica
Oricine pretinde un drept subiectiv trebuie sa dovedească existenta
lui. Probele constituie mijloacele juridice cu ajutorul cărora cei ce se pretind
titulari de drepturi subiective stabilesc faptele din care izvorăsc acele
drepturi. Dreptul subiectiv si proba lui sunt noţiuni distincte,
neconfundabile, deoarece dreptul subiectiv exista si poate fi realizat
independent de proba daca nu este contestat si daca obligaţia corelativa este
executata de buna voie, dar probele apar ca mijloace prin care se asigura
constatarea si realizarea drepturilor împotriva celor care le nesocotesc.
Probele constituie, de asemenea, mijlocul de stabilire a adevărului
obiectiv (material) de către organele de justiţie, fiind hotărâtoare in
pronunţarea unor hotărâri temeinice si legale. Probele au si un rol in
prevenirea litigiilor. Acest rol se realizează prin aceea ca un drept a cărui
 227

existenta poate fi uşor stabilita prin probe sigure si convingătoare, va fi (de

regula) recunoscut si respectat voluntar, încât şansele de a-1 contesta si de
a stabili contrariul sunt minime. Reţinem ca probele prezintă importanta si
in afara de procesul civil (de exemplu, prezentarea unor dovezi la vânzarea
unui imobil).

Obiectul probei
Prin obiectul probei înţelegem elementul ce trebuie dovedit de cel ce
invoca un drept. In acest sens, obiectul probei ii constituie faptele si actele
juridice din care rezulta drepturile si obligaţiile raportului juridic concret.
De exemplu, daca se pretinde plata preţului lucrului vândut,
vânzătorul trebuie sa dovedească existenta contractului de vânzare-
cumpărare, iar victima unui prejudiciu va dovedi faptul ilicit si culpabil din
care izvorăşte dreptul sau. In mod firesc proba se face cu privire la faptele
pozitive. In cazul actelor pentru care legea cere formarea solemna, proba
actelor se poate face cu prezentarea formelor respective (actul autentic).
Sigur ca este vorba numai de acea categorie de acte juridice pentru
care forma solemna este ceruta ca o condiţie de validitate. Toate celelalte
acte, care reprezintă majoritatea, sunt guvernate de principiile
consensualismului si libertăţii formelor (contractuale), înscrisul fiind cerut
doar pentru dovedirea înscrisului. Mai precizam ca faptele constatate de lege
(prezumţiile legale) nu trebuie si nu pot fi dovedite; faptele notorii nu trebuie
dovedite; daca legea cere, ceea ce trebuie dovedit este notorietatea si nu
însuşi faptul; faptele cunoscute de judecător in afara procesului nu pot fi
probe in procesul pe care-l judeca.

Reguli privind sarcina probei

• „Cel ce face o propunere înaintea judecaţii trebuie sa o dovedească"
(art.1169 C.civ.); cum cel ce face primul o propunere instanţei este
reclamantul, solicitând prin acţiune sa i se recunoască un drept contestat,
înseamnă ca sarcina probei revine - in primul rând - reclamantului.
• La rândul sau, paratul poate sa combată pretenţiile reclamantului, prin
invocarea si dovedirea unor fapte de natura sa paralizeze acţiunea
reclamantului, invocând excepţii precum: împlinirea prescripţiei, stingerea
 228

datoriei, nulitatea actului, lipsa calităţii procesuale. In unele cazuri paratul

ridica pretenţii asupra reclamantului pe calea acţiunii reconvenţionale.
In toate asemenea situaţii, sarcina probei incumba paratul care, după
cum se spune ,,in excepţie, paratul este reclamant" (,,in incipiendo reus fit
actor"), iar in aceasta situaţie de „reclamant", paratul este supus regulii
prevăzute de art.1169 C.civ. Apoi, din nou reclamantul are posibilitatea - in
replica - sa ridice obiecţii, trebuind sa le dovedească, fiind supus aceleaşi
reguli din art.1169 C.civ. Aşadar, in cursul desfăşurării procesului, sarcina
probei se împarte intre reclamant si parat, revenind alternativ când unuia,
când celuilalt.
• alta regula este aceea potrivit căreia instanţa judecătoreasca are un rol
activ in tot procesul, inclusiv in privinţa probaţiunii. „Judecătorii sunt datori
sa stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul si pentru
a preveni orice greşeala in cunoaşterea faptelor; ei vor da pârtilor ajutor
activ in ocrotirea drepturilor si interesele lor". Preşedintele este in drept sa
pună întrebări pârtilor sau sa pună in dezbaterea lor orice împrejurări de
fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar daca nu sunt
cuprinse in cerere sau întâmpinare. El va putea ordona dovezile pe care le
va găsi de cuviinţa, chiar daca părţile se împotrivesc (art.130 si 129
C.proc.civ).

Condiţii de admisibilitate a probelor

Pentru a fi admisibila, orice proba trebuie sa îndeplinească
următoarele condiţii:
- sa nu fie oprita de lege: in general, nu este permisa dovada contrarie care
tinde la răsturnarea unei prezumţii absolute, irefragabile;
- sa fie verosimila: este neverosimila atunci când proba tinde la dovedirea
unor fapte imposibile;
- sa fie utila: este inutila proba care tinde la dovedirea unor fapte
incontestabile, pe care însăşi legea le socoteşte stabile (spre exemplu, daca X
cere instanţei sa constate uzucapiunea unui imobil care aparţine lui Y,
atunci dovedirea dreptului de proprietate către Y este inutila);
 229

- sa fie pertinenta: este pertinenta proba care are legătura cu obiectul

procesului; daca nu priveşte obiectul litigiului, ci aspectele nelegate de
proces, nu poate fi încuviinţata de organul de jurisdicţie;
- sa fie concludenta: proba trebuie sa fie apta sa contribuie la rezolvarea
pricinii de către organul de jurisdicţie; proba este neconcludenta atunci
când nu poate contribui la soluţionarea procesului. O proba concludenta
este întotdeauna si pertinenta, dar nu orice proba pertinenta este si
concludenta.

4.3. Mijloacele de proba

4.3.1 Înscrisurile
A. Noţiune si clasificare
Prin înscris se înţelege orice declaraţie despre un act sau despre un
fapt juridic, făcuta prin: scriere cu mana, prin dactilografiere ori imprimare,
cu orice litere sau sistem de scriere, pe hârtie sau pe orice material: sticla,
lemn, metal, pânza, telex, telefax etc. Cu înscrisurile asimilate sunt:
declaraţiile verbale, înregistrate pe banda electromagnetica, pelicula, disc
etc. Inscrisurile sunt preferate de părţi, fiind un mijloc de proba ce cuprinde
voinţa pârtilor, uşor de păstrat si de utilizat intr-un litigiu.
B. Înscrisul autentic
a) Noţiune
Potrivit art.1171 C.civ.: „Actul autentic este acela care s-a făcut cu
solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are dreptul de a
funcţiona in locul unde actul s-a făcut".
b) Categorii de acte autentice:
- înscrisuri autentice notariale (Legea nr.36/1995);
- hotărârile organelor jurisdicţionale.
Inscrisul autentic (notarial) se întocmeşte in atâtea exemplare
originale cate cer părţile, la care se adaugă un exemplar original care se
păstrează de către notarul public. Autentificarea îşi produce efectele din
momentul in care notarul a luat consimţământul pârtilor si acestea au
semnalat înscrisul.
c) Puterea doveditoare
 230

Puterea doveditoare a înscrisului autentic decurge din faptul ca a fost

autentificat sau chiar întocmit si autentificat de notarul public.
Pentru determinarea puterii doveditoare a înscrisului autentic trebuie
sa facem distincţie intre diferitele menţiuni pe care le poate conţine un
asemenea înscris. Astfel:
- menţiunile referitoare la constatările personale ale notarului se bucura de
cea mai deplina putere doveditoare, ele neputând fi combătute decât prin
procedura (speciala si complicata) a înscrierii in fals;
Aceasta putere doveditoare, deosebita, sa justifice prin garanţia de
certitudine pe care o reprezintă notarul in calitatea sa, ca si prin
consecinţele deosebit de grave la care s-ar expune daca ar săvârşi vreun
fals, in exerciţiul funcţiunii sale. Inscrisul care, prin forma si aparenta sa
exterioara, are înfatisarea unui înscris autentic, se bucura de o prezumţie
de autenticitate. In cazul in care se contesta autenticitatea, persoana care
invoca înscrisul autentic n-are a face nici o dovada, revenind contestatorului
sarcina de autenticitate, de care se bucura înscrisul autentic, operează o
inversare a sarcinii probei. Pentru a cunoaşte puterea doveditoare a
înscrisului nul ca înscris autentic, trebuie făcuta următoarea distincţie:
 in cazurile in care înscrisul autentic este cerut de lege ca o condiţie de
forma - ad validatem - nulitatea înscrisului autentic atrage, in mod necesar,
problema de a atribui o alta putere doveditoare înscrisului autentic, căci
actul juridic trebuind sa fie desfiinţat, nu mai exista ca sa se probeze;
 in cazurile in care înscrisul autentic a fost întocmit pentru ca părţile au
dorit sa-si asigure o dovada, adică atunci când actul juridic a fost îmbrăcat
in haina riscului autentic - ad probationem - nulitatea înscrisului autentic
nu atrage nulitatea actului juridic constatat prin acel înscris si nu atrage
nevalabilitatea înscrisului respectiv, ca înscris sub semnătura privata, daca
a fost semnat de părţi (art.l 172 C.civ.).
Menţionam faptul ca, potrivit art.376 Cod procedura civila, înscrisul
autentic poate fi investit cu forma executorie, devenind titlu executoriu, ceea
ce va permite trecerea la executarea silita, fără a se mai lua calea unui
proces.
C. Inscrisul sub semnătura privata
a) Noţiune
 231

Prin înscris sub semnătura privata se înţelege orice înscris semnat de

partea sau părţile de la care emana.
b) Condiţiile de validitate
Sunt doua categorii de condiţii:
- condiţia generala a semnăturii, ceruta pentru orice astfel de înscris;
- condiţii speciale, cerute numai pentru anumite înscrisuri pentru
semnătura privata.
Semnătura este condiţia necesara si suficienta ceruta pentru
validitatea înscrisului sub semnătura privata. Ea rezulta din însăşi
denumirea înscrisului. Semnătura se cere a fi scrisa, neapărat, de mana
pârtii ori a pârtilor. Ea nu poate fi dactilografiata, litografiata ori imprimata
si nici înlocuita cu o parafa, cu un sigiliu, cu vreun alt semn sau prin
punere de deget. In cazul in care sunt doua sau mai multe persoane care
trebuie sa semneze, semnarea se poate face succesiv, la date diferite.
Este suficient ca semnătura sa fie aşa cum cere obiceiul sa semneze
persoana respectiva. Semnătura poate fi pusa oriunde, principalul este ca,
din locul aşezării ei, sa rezulte ca se refera la întregul cuprins al înscrisului.

Condiţii cerute pentru anumite înscrisuri sub semnătura privata:

 Condiţia pluralităţii de exemplare pentru înscrisurile care constata
convenţii sinalagmatice (contracte bilaterale). Potrivit art.l 179 C.civ.:
„Actele sub semnătura privata, care cuprind convenţii sinalagmatice, nu
sunt valabile daca nu s-au făcut in atâtea exemplare originale cate părţi
sunt cu interes contrar. Este de ajuns un singur exemplar original pentru
toate persoanele care au acelaşi interes " (alin.l).
 Fiecare exemplar trebuie sa facă menţiunea de numărul originalelor ce s-
au făcut" (alin.2).
Prin instituirea acestei condiţii, părţile sunt in situaţie de egalitate in
ce priveşte posibilitatea fiecăruia din ele de a-si dovedi drepturile si
obligaţiile reciproce, ce rezulta din convenţii sinalagmatice. In literatura de
specialitate si in practica judiciara s-a stabilit ca nu este necesara
formalitatea multiplului exemplar in materie comerciala, cu excepţia acelor
situaţii in care legislaţia comerciala cere întocmirea actului in scris.
 232

Inscrisul sub semnătura privata care constata o convenţie

sinalagmatica, nul ca înscris sub semnătura privata pentru ca nu a fost
întocmit in atâtea exemplare cate părţi cu interese distincte sunt, ori pentru
ca nu s-a făcut, pe fiecare exemplar, menţiunea despre numărul de
exemplare întocmite, valorează totuşi ca început de dovada scrisa, care se
poate completa cu alte mijloace de proba (martori, prezumţii etc.).
Nulitatea poate fi confirmata prin executarea, de buna voie, a
convenţiei, după încheierea ei ori prin depunerea de către părţi, de comun
acord, a unicului exemplar la o terţa persoana.
 Condiţia scrierii in întregime sau a menţiunii „bun si aprobat" - făcuta de
mana debitorului - in cazul înscrisurilor ce constata obligaţiile unilaterale
având ca obiect o suma de bani sau o cantitate de bunuri fungibile.
Art.1180 C. civ. prevede ca „Actul sub semnătura privata, prin care o
parte se obliga către alta a-i plaţi o suma de bani sau o câtime oarecare,
trebuie sa fie scris in întregul lui, de acela care l-a subscris sau cel puţin,
acesta, înainte de a subsemna, sa adauge in finele actului cuvintele «bun si
aprobat», arătând totdeauna in litere suma sau câtimea lucrurilor si apoi sa
iscălească". De mai multe ori, cei ce se obliga prefera sa scrie cu mana
înaintea semnăturii menţiunea „bun si aprobat pentru suma de...sau pentru
cantitatea de... ". De aceea, aceasta formalitate este denumita menţiunea
„bun si aprobat". Neîndeplinirea condiţiei scrierii in întregime sau a
menţiunii „bun si aprobat" (in acest al doilea caz, neapărat, in litere), de
mana debitorului, conduce la: neafectarea valabilităţii actului juridic
(negotium); nulitatea (relativa) a celui înscris, ca înscris sub semnătura
privata; păstrarea valorii de „început de dovada scrisa " (daca sunt întrunite
condiţiile prevăzute de art. 1179 C.civ.).
 Condiţia scrierii, semnăturii si datării - de mana testatorului - a
testamentului olograf. Potrivit art.859 C.civ., pentru validarea testamentului
făcut sub forma testamentului olograf, se cere ca testatorul sa scrie,
semneze si dateze, cu mana sa, înscrisul respectiv. Derogarea priveşte
necesitatea datării înscrisului. De reţinut ca aceste trei aspecte „scrierea,
semnarea si datarea" de mana testatorului, fac ca testamentul olograf sa fie
solemn, in sensul ca aceasta forma este ceruta ad validitatem.
c) Puterea doveditoare a înscrisului sub semnătura privata
 233

Art.176 prevede ca „Actul sub semnătura privata, recunoscut de acela

căruia se opune sau privit, după lege, ca recunoscut, are acelaşi efect ca
actul autentic, intre acei care l-au înscris si intre cei care reprezintă
drepturile lor". Potrivit art.l 177 C.civ. „Acela care se opune unui act sub
semnătura privata este dator a-l recunoaşte sau a tăgădui curat scriptura
sub semnătura sa (alin.l). Moştenitorii săi sau cei care reprezintă drepturile
aceluia al căruia se pretinde ca ar fi actul, pot declara ca nu cunosc
scriptura sau semnătura autorului lor" iar potrivit art.l 178 C.civ. „Când
cineva nu recunoaşte o scriptura si semnătura sa sau când succesorii săi
declara ca nu le cunosc, atunci justiţia ordona verificarea actului".
Pe baza acestor dispoziţii se dau următoarele soluţii cu privire la
puterea doveditoare:
- in cazul in care partea căreia i se opune un înscris sub semnătura privata
neaga semnătura sau înscrisul, precum si in cazul in care moştenitorii sau
urmaşii celui de la care se pretinde ca emana înscrisul declara ca nu cunosc
semnătura sau scrisul autorul înscrisului, înscrisul sub semnătura privata
nu are nici o putere doveditoare. Instanţa judecătoreasca este insa obligata
sa verifice, chiar si din oficiu, autenticitatea (apartenenţa) înscrisului si a
semnăturii, prin mijloace ca: expertiza grafica, comparaţia înscrisului cu
semnătura si scrisul pârtii in fata sa, comparaţia înscrisului cu alte
înscrisuri ale pârtii;
- in cazul in care înscrisul sub semnătura privata este recunoscut de partea
căreia i se opune si in cazul in care, pe baza verificării de scripte, instanţa a
stabilit ca provine de Ia partea căreia i-a fost opus înscrisul, înscrisul sub
semnătura privata face dovada pana la proba contrarie atât intre părţi, cat
si intre cei care reprezintă drepturile lor, precum si fata de terţi.
In privinţa puterii doveditoare a datei înscrisului sub semnătura
privata, deosebim după cum e vorba de raporturile dintre părţi sau de
raporturile dintre părţi si terţi. In consecinţa, soluţiile in privinţa puterii
doveditoare a datei înscrisului sub semnătura privata sunt următoarele:
 in raporturile dintre părţi, data trecuta in înscris are aceeaşi putere
doveditoare ca si celelalte menţiuni si enunţuri ale înscrisului, adică pana la
proba contrarie;
 234

 fata de terţi, data trecuta in înscris nu are nici o putere doveditoare atât
timp cat nu a devenit data certa; aceasta soluţie se explica prin grija
legiuitorului de a ocroti pe terţi împotriva pericolului pe care poate sa-1
prezinte pentru ei trecerea unei date false.
Mijloacele de dovedire a datei certe sunt arătate in art.1182 C.civ., iar
terţii in aceasta materie sunt succesori cu titlu particular ai partilor :
- creditorii pârtilor, atunci când invoca drepturi proprii;
- moştenitorii uneia dintre părţi, atunci când exercita un drept ce le
aparţine in mod propriu;
- soţii si foştii soţi, atunci când unul dintre ei opune celuilalt data unui
înscris sub semnătura privata prin care a dobândit un bun, spre a dovedi ca
1-a dobândit înainte de data căsătoriei si ca, astfel, este un bun propriu, iar
nu bun comun.
Nu sunt terţi:
- succesorii universali sau cu titlu universal ai pârtilor, care, fiind urmaşii in
drepturi si obligaţii ai acestora, se substituie in totul in poziţia lor juridica;
- creditorii chirografici ai pârtilor atunci când invoca drepturi ale
debitorilor lor.

4.3.2. Mărturia (proba cu martori ori testimonială)

Mărturia este relatarea orală, făcută de o persoană, în faţa instanţei
de judecată, cu privire la acte sau fapte litigioase, săvârşite în trecut, despre
care are cunoştinţă personal. Dovada actelor juridice ce depăşesc valoarea
de 250 de lei nu se poate face cu martori, ci se face doar printr-un act
autentic, sau printr-un act sub semnătură privată.

4.3.3. Mărturisirea (Recunoaşterea)

Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană a unui act sau
fapt pe care o altă persoană îşi întemeiază o pretenţie şi care este de natură
să producă efecte contra autorului ei.

1. Mărturisirea poate fi extrajudiciară şi judiciară.

2. După modul de exprimare, mărturisirea poate fi expresă şi tacită.
3. După structură, se disting următoarele categorii:
 235

• mărturisirea simplă care înseamnă recunoaşterea pretenţiei

reclamantului, făcută de către pârât, aşa cum a fost formulată pretenţia;
• mărturisirea calificată constă în recunoaşterea de către pârât a faptelor
invocate de către reclamant, dar şi a altor împrejurări strâns legate de faptul
invocat, anterior ori concomitent faptului pretins, care schimbă semnificaţia
sa juridică;
• mărturisirea complexă constă în recunoaşterea de către pârât a faptului
pretins de reclamant, dar şi a altei împrejurări ulterioare care anihilează pe
primul.

4.3.4. Prezumţiile
Prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul le trage dintr-
un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.
Clasificarea prezumţiilor :
1. După autorul lor prezumţiile sunt de două feluri: legale (cele stabilite de
către legiuitor) şi simple (cele stabilite de judecător). Prezumţiile legale sunt
limitate numeric, pe când prezumţiile simple sunt nelimitate sub aspectul
numărului lor.
2. După forţa probantă, prezumţiile legale se împart în prezumţii absolute
(adică cele ce nu pot fi răsturnate prin proba contrarie şi se numesc
irefragabile) şi prezumţiile relative (adică cele ce pot fi răsturnate prin proba
contrarie, fie mai uşor, fie mai greu).

4.4. Aplicarea probelor in dreptul comercial

In materie comerciala domina principiul libertăţii depline a probaţiunii
obligaţiilor. Ca atare se admite orice mijloc de proba cu excepţiile prevăzute
de lege prin dispoziţiile cu caracter special. Acest principiu implica
adaptarea dispoziţiilor din dreptul comun la nevoile vieţii comerciale.
Astfel, potrivit dreptului civil, art.1191 C.civ. si art.1197 C.civ. actele
juridice care au o valoare mai mare de 250 lei nu pot fi dovedite cu martori,
cu excepţia cazului când exista un început de dovada scrisa, adică un
înscris care provine de la cel împotriva căruia s-a făcut cerere sau de cel pe
care ii reprezintă si care face verosimil faptul pretins.
 236

Mijloacele de proba specifice dreptului comercial

Codul Comercial in art.46 enumera mijloacele de probaţiune a obligaţiilor
comerciale, adăugând la cele de drept comun si altele care, deşi fac parte
din categoria probelor preconstituite prezintă unele caracteristici care
impun explicaţii deosebite. Potrivit art.46 Cod com., ,,Obligaţiunile
comerciale si liberatiunile se probează: cu acte autentice; cu acte sub
semnătura privata; cu facturi acceptate; prin corespondenta; prin telefoane;
cu registrele pârtilor; cu martori, ori de cate ori autoritatea judecătoreasca
ar crede ca trebuie sa admită proba testimoniala si aceasta chiar in cazurile
prevăzute de art.1191 C.civ. In fine, prin orice alte mijloace de proba admise
de legea civila ". In articolele următoare, respectiv art.47-52, legiuitorul
stabileşte valoarea probanta a telegramei si a registrelor comerciale.
Aceste mijloace de proba specifice sunt:
- Facturi acceptate;
- Corespondenta;
- Telegramele;
- Registrele comerciale;
- Factura acceptata.

Factura acceptata
Conform art. 46 din Codul comercial, obligaţiile comerciale se
probează cu facturi acceptate, în sensul de facturi legale acceptate.
In cazul in care o factura a fost expediată cu scrisoare recomandată,
consideram ca nu echivalează cu acceptarea acesteia la plată, semnătura de
primire a scrisorii recomandate neechivalând cu acceptarea la plată a facturii.
Aceste documente contabile, care produc consecinţe pe plan juridic,
trebuie să respecte dispoziţiile Legii nr.82/1991 si ale Legii nr.571 101.
Nu se poate accepta să se dea eficienţă juridică unor înscrisuri
neconforme cu legea. Factura este un înscris care cuprinde elementele
esenţiale ale unei vânzări comerciale: identificarea pârtilor, cantitatea de
marfa, calitatea, condiţii de livrare etc. Factura este un înscris probatoriu.
Ea poate fi si titlu de credit in situaţia când, ca document, însoţeşte
marfa făcând posibila circulaţia ei. In privinţa forţei probante, factura face

101
privind Codul fiscal PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 927 din 23 decembrie 2003
 237

dovada deplina împotriva emitentului, adică a vânzătorului si in favoarea

aceluia care-1 deţine, adică a destinatarului, a cumpărătorului.
Factura poate sa facă dovada si in favoarea vânzătorului atunci când
este acceptata de cumpărător. Potrivit art. 46 din Codul comercial, factura
neacceptată şi avizul de expediţie confirmat de altă persoană juridică decât
cea trecută în documentele menţionate, nesubordonată acesteia din urmă,
nu fac dovada raportului fundamental care să poată antrena obligarea la
plată.

Corespondenta comerciala
Prin corespondenta, in sens comercial se înţelege orice fel de scrisori,
telegrame, etc., schimbate intre comercianţi si intre aceştia si clientela lor,
adică expediate si primite. Corespondenta face parte din categoria actelor
scrise sub semnătura privata si face dovada împotriva aceluia de la care
emana. Corespondenta comerciala face parte din categoria înscrisurilor sub
semnătura privata, ceea ce înseamnă ca acestea trebuie semnate de către
comerciantul de la care provin. Fiind înscrisuri sub semnătura privata toate
actele care reprezintă „corespondenta comerciala" trebuie respecte condiţiile
prevăzute de Codul civil privind valabilitatea lor. Ceea ce este specific
dreptului comercial este faptul ca adaugă sistemului dreptului comun
valoare probanta copiei simple a scrisorii expediate păstrata in registrul
copier, copie care este primita ca mijloc de proba chiar si in favoarea pârtii
de la care emana. Dovada poarta insa numai asupra conţinutului scrisorii,
nu si in ce priveşte faptul daca scrisoarea a fost efectiv expediata si primita.
Derogarea de la normele dreptului comun se întemeiază mai ales pe
considerentul ca exista un registru comercial obligatoriu in care
corespondenta expediata este copiata (art.25 C.com.).

 Telegramele
Deşi telegrama, prin structura sa de act scris, face parte din
corespondenta comerciala, totuşi reglementarea sa este separata (art.47-49
C.com.) din cauza condiţiilor speciale in care are loc transmiterea si
schimbul declaraţiilor de voinţa. Telegrama are aceeaşi forţa probanta ca si
un înscris sub semnătura privata pe motivul ca un original semnat de
 238

expeditor exista depus la oficiul postai de expediere. Legea prezuma ca intre

original si reproducere exista perfecta concordanta, o prezumţie juris
tantum care poate fi combătută dovedindu-se contrariul.
In cazul in care se constata culpa funcţionarului postai pentru
contrafacerea conţinutului telegramei, acesta va răspunde pe temei
delictual, conform art.998 C.civ.. Aşadar, telegrama este, de fapt, copia unei
declaraţii cu voinţa predata oficiului postai sub forma scrisa, care, la rândul
sau o transmite destinatarului prin mijloace mecanice.
Telegrama are valoare probanta in funcţie de natura juridica a
înscrisului predat Ia oficiul postai. Urmărind acest criteriu, legiuitorul
distinge următoarele situaţii:
- Originalul telegramei este înscris si semnat chiar de persoana care-si
declara voinţa. In acest caz telegrama are forţa probanta specifica unui
înscris sub semnătura privata (art.47 C.com.);
- Originalul telegramei nu poarta semnătura persoanei care-si declara
voinţa. Văzând conţinutul art.47 C.com., concluzionam ca si in cazul in care
originalul telegramei nu poarta semnătura transmiţătorului, ci a unei alte
persoane, telegrama are tot valoare probatorie a unui înscris sub semnătura
privata. Aceasta forţa probanta nu exista in cazul in care legiuitorul cere ca
originalul telegramei sa fi fost semnat de cel care-si manifesta voinţa pentru
ca actul juridic care se încheie sa fie valabil.
- Originalul telegramei conţine semnătura autentificata a persoanei care-si
declara voinţa. In acest sens, legiuitorul prevede in art.49 C.com.
următoarele: ,,ln comerţ, mandatul in orice declaraţiune de consimţământ
chiar judiciar, transmise prin telegraf cu subscrierea declarata autentica de
autoritate competenta sunt valabile si fac proba injustiţie ".
Spre deosebire de înscrisurile sub semnătura privata care fac dovada
pana la proba contrarie, înscrisurile autentice fac dovada deplina pana la
înscrierea in fals.
Data telegramei
Data telegramelor stabileşte ziua si ora in care ele au fost expediate de
oficiile poştale, pana la data contrarie (art.47 alin.3 C.com.)
 239

Răspunderea in cazul erorilor de transmitere a telegramei

Potrivit art.48 C.com. ,,In caz de eroare, schimbarea sau întârziere in
transmiterea unei telegrame se aplica principiile generale asupra culpei".
In conformitate cu acelaşi text de lege, partea finala, transmiţătorul
este exonerat de orice răspundere daca „se prezuma ca nu este in culpa",
daca s-a îngrijit sa colaţioneze telegrama si sa o transmită in mod corect
destinatarului.
 Mijloacele moderne de plata
Comunicările prin telex si fax
Telexul si telefaxul se folosesc tot mai frecvent atât in relaţiile
comerciale internaţionale, cat si cele interne. Chiar daca sunt foarte
răspândite totuşi telexul si faxul nu au regim probatoriu special.
Aceste mijloace moderne de comunicare pot folosi in justiţie ca un
început de dovada scrisa, potrivit art. 1197 alin.2 C.civ. sau ca prezumţii, in
condiţiile art.1023C.civ. In conformitate cu practica Curţii de Arbitraj
Bucureşti si opiniile exprimate in doctrina 102, se considera ca telexul si
telefaxul pot fi asimilate ca forţa probatorie telegramelor si deci pot fi
utilizate ca înscrisuri sub semnătura privata. In dreptul comerţului
internaţional comunicările prin telex sunt prevăzute in mod expres pentru a
se dovedi momentul încheierii contractului prin corespondenta, convenţiilor
de arbitraj etc.
Înregistrările electronice
Înregistrările electronice sunt tot mai frecvent folosite in activitatea
agenţilor economici. Daca la început aceste înregistrări erau folosite numai
in contabilitate, in prezent sunt folosite in activitatea bancara, fiind
consacrate chiar de către legiuitor.

Registrele comerciale
Registrele comerciale analizate in cadrul obligaţiilor comercianţilor au
forţa juridica probanta urmărindu-se in principal doua reguli:
- registrele, regulat sau neregulat, fac proba împotriva comerciantului;

102
Smaranda Angheni si colectiv – Drept comercial, Editura Oscar Print, 2001, pag.412
 240

- registrele ţinute in mod corespunzător, cu respectarea dispoziţiilor legale

pot fi folosite ca proba si in favoarea comerciantului.
Aceasta este regula pe baza căreia s-a ajuns la concluzia ca poate fi
utilizata ca proba in favoarea comerciantului copia scrisorii menţionata in
registrul copier. Pentru a stabili forţa probanta a registrelor comerciale
trebuie sa facem următoarele precizări:
* registrele comerciale nu sunt înscrisuri sub semnătura privata deoarece
un act sub semnătura privata trebuie sa provină de la partea împotriva
căreia se foloseşte (partea adversara);
* registrele comerciale nu pot fi considerate un început de dovada scrisa
care sa poată fi completat cu martori sau prezumţii;
* registrele comerciale au valoare probatorie proprie, pe baza legii si
nicidecum prin recunoaşterea pârtii adverse aşa cum se cere in privinţa
înscrisurilor sub semnătura privata;
* registrele comerciale reprezintă un mijloc de proba facultativa.
Comerciantul este liber sa folosească registrele sale comerciale ca
mijloc de proba. Daca întocmirea lor este o obligaţie legala a fiecărui
comerciant, in schimb folosirea lor ca dovada este facultativa.
Instanţa de judecata este singura îndreptăţită sa se pronunţe cu
privire la valoarea probatorie a registrelor. Aceasta concluzie rezulta explicit
din conţinutul art.54 C.com., potrivit căruia ,,Judecata este in drept a
aprecia daca se poate atribui conţinutul registrelor unui comerciant, cu
caracter de validitate mai mult sau mai puţin mare, daca trebuie a se
renunţa la aceasta proba in caz când registrele comerciale ale pârtilor nu
concorda, sau a atribuit o credinţa mai mare registrelor uneia dintre părţi".
* registrele comerciale reprezintă un mijloc de proba complet si
independent de înscrisurile care au stat la baza înregistrărilor, deci fără a se
cere prezentarea documentelor justificative;
* registrele comerciale fac dovada împotriva comerciantului.
Temeiul legal este, in principal, art.52 C.com., potrivit căruia
„Registrele comercianţilor, chiar neţinute in regula, fac proba in contra lor.
Partea insa care voieşte, a se referi la damele nu poate scinda conţinutul
lor".
 241

* registrele comerciale fac dovada in favoarea celui care le-a ţinut in

următoarele condiţii prevăzute de art.50 C.com.:
- daca sunt invocate in raporturile cu alţi comercianţi;
- daca sunt prezentate pentru aprobarea unor fapte sau acte de
comerţ;
- daca sunt ţinute in regula. Aplicând argumentul de interpretare
logica ,,per a contraria", registrele care nu sunt întocmite si ţinute in mod
regulat nu pot face dovada in favoarea comerciantului. Daca sunt
îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege, registrele comerciale au
valoarea probatorie a unei mărturisiri extrajudiciare.

Înfăţişarea registrelor
Ori de cate ori intr-un litigiu, una din părţi înţelege sa se refere la
registrele comerciale ale celeilalte părţi, sau când judecătorul însuşi, din
oficiu, doreşte acest lucru, el poate solicita înfăţişarea registrelor in
instanţa. Potrivit acestei proceduri, nu se poate cerceta întreg conţinutul
registrului, ci numai acela privitor la problemele din litigiu. Înfăţişarea poate
fi substituita prin procedura unui extras din registru făcut de partea care-1
foloseşte legalizat de tribunal sau prin prezentarea unui raport de expertiza
întocmit de către un expert contabil, la cererea instanţei de judecata.

Comunicarea registrelor
Comunicarea registrelor are caracter excepţional. Acesta este motivul
pentru care legea nu o îngăduie decât in anumite cazuri: in materie
succesorala, comunitate de bunuri, societăţi, faliment, asociaţie in
participaţiune. In cazul succesiunii, comunicarea este necesara pentru a
putea determina, in principiu, care este masa succesorala de împărţit si
cotele ce revin moştenitorilor. Comunitatea de bunuri impune cunoaşterea
situaţie contabile, pentru a se determina valorile, bunurile ce vor face
obiectul unui eventual partaj. In cazul societăţii comunicarea este necesara
pentru stabilirea beneficiilor de împărţit in materie de dizolvare si lichidare
etc. Falimentul este procedura la care se cere comunicarea registrelor pe
consideraţiuni de ordine publica interesând deopotrivă pe creditori si
 242

creditul, de a asigura lichidarea întregului activ, de a se constitui masa

pasiva in întregime.

5. Prescripţia extinctiva
5.1. Noţiune, reglementare, funcţii, scop, efecte
Noţiune
Prescripţia extinctiva consta in pierderea dreptului creditorului de a
obţine o hotărâre judecătoreasca in temeiul căreia sa se poată proceda la
excluderea silita a obligaţiilor, in urma neexercitării acţiunii in justiţie in
intervalul prevăzut de lege. După trecerea unei perioade de timp, prescripţia
pune capăt valorificării unui drept pe cale de constrângere.
Titularul dreptului nu poate acţiona in justiţie, iar cel care nu si-a
îndeplinit obligaţia îşi vede consolidata situaţia. După împlinirea termenului
de prescripţie, titularul dreptului nu mai este ocrotit de lege, iar debitorul,
deşi poate sa-si execute obligaţia nu mai poate fi constrâns. Art.l din
Decretul nr. 167/1958 precizează: „Dreptul de acţiune, având un obiect
patrimonial, se stinge prin prescripţie, daca nu a fost exercitat in termenul
stabilit de lege. Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept
principal se stinge si dreptul la acţiune privind drepturile accesorii.
Orice clauza care se abate de la reglementarea legala a prescripţiei
este nula". Cu alte cuvinte si in concluzie, prescripţia extinctiva este modul
de stingere a dreptului de acţiune prin neexecutarea acestuia in termenul
prevăzut de lege. Trecerea la economia de piaţa a revigorat mai multe
dispoziţii din Codul civil, precum si din Codul comercial, aducând in
actualitate, in lipsa unei reglementari legale unitare, unele discuţii privind
domeniile de aplicare, caracterul normelor, termenele de prescripţie 103.
In legatura cu aceste aspecte consideram necesare urmatoarele
aprecieri : În literatura şi practica juridică din ultimii ani s-a ajuns la
concluzia potrivit căreia dispoziţiile cuprinse în art. 3 alin. 1 (teza a II-a)
precum şi ale art. 4 din Decretul nr. 167/1958, deşi neabrogate expres, au

103
Termenul general de prescripţie de 18 luni prevăzut de art. 3 alin. 1 teza a II-a şi dispoziţiile art. 4 din
Decretul nr. 167/1958 ce se aplică raporturilor dintre organizaţiile socialiste au rămas fără aplicabilitate după
intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990, potrivit căreia toate organizaţiile economice aparţinând statului s-au
reorganizat. Întrucât nu a intervenit nici o prevedere expresă a legii cu privire la aplicarea unor principii
derogatorii - termenul general de prescripţie de 3 ani este aplicabil şi în raporturile juridice dintre doi subiecţi de
drept comercial.
 243

rămas fără obiect, deci fără aplicare, de vreme ce în România în prezent nu

mai există organizaţii socialiste. Până la intrarea în vigoare a Decretului nr.
167/1958 termenul general de prescripţie (de drept comun) era de 30 ani (art.
1890 Cod civil) iar în materie comercială, aceeaşi prescripţie era de 10 ani
(art. 947 din Codul Comercial). Decretul nr. 167/1958 face de asemenea
distincţie în ce priveşte categoriile de raporturi juridice civile:
- cele stabilite între organizaţiile socialiste (art. 3, 4, 16 lit. a, 20 alin. 2) şi
- celelalte raporturi civile între persoane fizice; între persoanele fizice şi
juridice.
Astfel, textul art. 3 alin. 1, are următorul cuprins: "Termenul de
prescripţie este de 3 ani iar în raporturile dintre organizaţiile socialiste de 18
luni".
- Art. 4 - din acelaşi decret, prevede că "între organizaţiile socialiste"
termenul de prescripţie este de 6 luni în ipoteza a cinci categorii de acţiuni,
dar în aliniatul final, textul statorniceşte că "termenul de prescripţie prevăzut
de prezentul articol nu este aplicabil în raporturile dintre întreprinderile de
stat pentru comerţul exterior şi organizaţiile socialiste furnizoare de mărfuri
pentru export sau beneficiare ale produselor importate.
Raţiunea dispoziţiilor art. 3 alin. 1 (teza a II-a) şi ale art. 4 - derogatorii
în domeniul prescripţiei extinctive în cazul raporturilor juridice între
organizaţiile socialiste a fost relevată în literatura juridică în sensul că
"termenele stabilite se justifică prin aceea că îndeplinirea planului de
dezvoltare economico-socială reclamă o valorificare cât mai grabnică a
drepturilor". În raport de dispoziţiile art. 26 din Decretul nr. 167/1958, deci
atât în materie civilă cât şi în cea comercială, termenele generale de
prescripţie amintite (30 ani şi respectiv 10 ani) s-au redus la 3 ani sau 18
luni, după cum raportul juridic era sau nu între "organizaţii socialiste".
În prezent, după intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990 şi
reorganizarea tuturor organizaţiilor economice ce au aparţinut statului
nemaiexistând "organizaţii socialiste" nu îşi mai pot găsi aplicare toate
dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, care statorniceşte în ipoteza raporturilor
"între organizaţiile socialiste" fie termenul de prescripţie extinctivă distinct fie
alte norme speciale. Textele de lege amintite au rămas fără obiect şi deci fără
aplicare, ducând la fiinţarea unui singur termen general de prescripţie
 244

extinctivă, cel de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. 1 (teza a I-a) - Decret nr.
167/1958, în locul a două atare termene de 3 ani şi respectiv 18 luni.
Nici un principiu de drept şi nici un text de lege nu interzic ca o normă
legală anterior abrogării sale exprese să nu rămână fără obiect, deci fără
aplicare. Este posibil ca în viitor, pe măsura perfecţionării şi sistematizării
legislaţiei civile şi comerciale să se statornicească în materie comercială un
termen general de prescripţie mai scurt decât cel aplicabil în domeniul
raporturilor juridice civile.

Prescripţia extinctiva in materie comerciala

In Codul comercial, Cartea a IV-a, Titlul II „Despre prescripţii" exista
câteva dispoziţii in vigoare privind prescripţia extinctiva in materie
comerciala, dispoziţii care se completează cu cele din Codul civil in materie
si din Decretul nr. 167/1958. Principala trăsătura a termenelor de
prescripţie prevăzute in Codul Comercial (art.947, 949, 956) consta in faptul
ca ele sunt mai scurte decât termenele de prescripţie prevăzute de Codul
civil si chiar in Decretul nr. 167/1958 datorita celerităţii operaţiunilor
comerciale. In al doilea rând, dispoziţiile referitoare la prescripţia extinctiva
prevăzuta de Codul Comercial se aplica si actelor juridice care au caracter
unilateral sau mixt de comerţ. Astfel, potrivit art. 945 C.com., „Acţiunile
derivând din acte care sunt comerciale chiar numai pentru una din părţi, se
prescriu pentru toate părţile contractante, in conformitate cu dispoziţiile
legii comerciale". In al treilea rând, Codul Comercial conţine reglementari
speciale in privinţa începerii cursului prescripţiei pentru unele operaţiuni
comerciale (art. 949, 952 si 953). Cu prilejul unei noi reglementari - care se
impune cu evidentă - trebuie revizuite toate aspectele prescripţiei, cum
sunt:
- domeniul de aplicare;
- termenele;
- prescripţia dreptului de acţiune in sens material;
- prescripţia dreptului de acţiune in sens procesual;
- suspendarea si întreruperea cursului prescripţiei.
 245

Este incontestabil ca prescripţia stingerii dreptului la acţiune

stimulează pe titularii de drepturi pentru a le valorifica in termenele
prevăzute de lege. Prescripţia extinctiva contribuie la accelerarea soluţionării
unor litigii intre părţile unui raport juridic, la executarea obligaţiilor si
restabilirea drepturilor, fiind un instrument important in asigurarea
stabilităţii raporturilor juridice. Prescripţia extinctiva înlătura litigiile vechi,
neglijate de-a lungul anilor, in care dovada drepturilor devine tot mai
anevoioasa din cauza dispariţie unei probe; drepturile nu pot rămâne mereu
in incertitudine sub ameninţarea unor litigii, cu pretenţii născute intr-un
drept îndepărtat, iar raporturile existente se cer a fi consolidate.
Aceasta necesitate obiectiva o îndeplineşte prescripţia extinctiva.
Stingerea dreptului la acţiune prin prescripţia extinctiva este o sancţiune a
neglijentei titularul, care nu 1-a exercitat un timp îndelungat. In esenţa,
prescripţia extinctiva îndeplineşte o funcţie de consolidare a raporturilor
juridice si de înlăturare a dificultăţilor in administrarea probelor, precum si
o funcţie sancţionatorie.

Efectul prescripţiei extinctive

Ce se stinge prin prescripţia extinctiva? La aceasta întrebare s-au
formulat doua răspunsuri, ambele bazate pe Codul civil. Pornind de la art.
1091 C.civ., care enumera prescripţia printre modurile de stingere a
obligaţiilor, si de la art. 1837, care dispune ca „Prescripţia este un
mijloc...de a se elibera de o obligaţie", s-a susţinut ca in prescripţie se stinge
obligaţia civila si pe cale de consecinţa si dreptul subiectiv civil.
Art. 1890, 1903 si 1904 din Codul civil, pe de alta parte, se refera la
prescripţia acţiunilor in justiţie. Aceste dispoziţii, coroborate cu art. l din
Decretul nr. 167/1958 - care se refera la „dreptul la acţiune in sens
material" - au fundamentat concepţia, dominanta, care considera, justificat,
ca prin prescripţie se stinge dreptul la acţiune, si nu dreptul subiectiv.
In concluzie:
- prin prescripţie se stinge dreptul la acţiune in sens material. Intr-adevăr,
art. l din Decretul nr. 167/1958 dispune ca „dreptul la acţiune, având un
obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie... ".
 246

- Stingerea dreptului la acţiune privind drepturile accesorii. O data cu

stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge si dreptul
la acţiune privind drepturile accesorii (art.l alin.2 din Decretul nr.
167/1958);
- stingerea succesiva a dreptului la acţiune: „In cazul când un debitor este
obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre
aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebita" (art.l2 din
Decretul nr. 167/1958);
- imprescriptibilitatea dreptului la acţiune in sens procesual. Dreptul la
acţiune, ca si acţiunea, are un dublu sens: material si procesual. Prin
dreptul la acţiune in sens material se înţelege posibilitatea unei persoane de
a realiza un drept subiectiv, împotriva paratului care 1-a încălcat sau
contestat, obţinând cu ajutorul instanţei judecătoreşti, executarea
obligaţiei corelative. Prin dreptul la acţiune in sens procesul se înţelege
posibilitatea unei persoane de a sesiza organul competent in vederea
realizării dreptului. Cel ce se stinge este dreptul la acţiune in sens material,
si nu procesual, deoarece tocmai prin sesizare se poate examina si controla
daca este sau nu îndeplinita prescripţia.
- supravieţuirea dreptului subiectiv civil si a obligaţiei civile corelative.
Dreptul subiectiv si obligaţia corelativa, prin efectul prescripţiei, se
transforma, devenind drepturi si obligaţii imperfecte, nemaifiind ocrotite de
forţa de constrângere a statului (art. 20 alin. l din Decretul nr. 167/1958).

5.2. Termenele de prescripţie aplicabile materiei comerciale

Termenul general de prescripţie
Termenul general de prescripţie de 10 ani, aplicabil materiei
comerciale si prevăzut in art. 947 Cod.com., a fost modificat din momentul
intrării in vigoare a Decretului nr. 167/1958. In prezent, termenul general
de prescripţie aplicabil materiei comerciale este termenul de trei ani
prevăzut in art. 26 din Decretul nr. 167/1958 si care domina prescripţia
extinctiva atât in materie civila cat si comerciala.
 247

Termene speciale de prescripţie prevăzute in Codul comercial

Termenele speciale de prescripţie prevăzute de Codul Comercial
trebuie reconsiderate in lumina Decretului nr. 167/1958, după cum
urmează:
 Termenele de prescripţie de cinci ani prevăzut in art. 949 C.com. privitor la
acţiunile care deriva din contractul de societate sau din alte operaţiuni
sociale, precum si acţiunile privind cambia, cecul a fost înlocuit cu termenul
de trei ani, potrivit Decretului nr. 167/1958;
 Termenul de prescripţie de doi ani prevăzut in art. 952 Cod com. se aplica
acţiunilor mijlocitorilor pentru plata drepturilor ce li se cuvin;
 Termenele de prescripţie de sase luni si un an aplicabile contra cărăuşului
in baza contractului de transport.

Termenele speciale de prescripţie prevăzute in legi speciale

 Termenul de prescripţie de trei ani privind restituirea dividendelor
prevăzut in Legea nr.31/1990, republicata, art.67;
 Termenul de prescripţie de sase luni privin acţiunea in daune a
fondatorilor împotriva societăţii in cazul dizolvării anticipate;
 Termenul de prescripţie de un an privind acţiunea in daune pentru
prejudiciile cauzate prin fapte de concurenta neloiala prevăzut in art. 12 din
Legea nr. 11/1991.

Începutul termenului de prescripţie

Termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 al
Decretului nr. 167/1958 este aplicabil şi în raporturile comerciale, în lipsa
unor dispoziţii contrare în legile comerciale. Termenul începe să curgă de la
data când s-a născut dreptul la acţiune, conform art. 7 al Decretului nr.
167/1958. In materie comerciala, potrivit dispoziţiilor din Codul Comercial
si din legislaţia speciala începutul cursului prescripţiei se socoteşte după
cum urmează:
 Termenul de prescripţie de trei ani, aplicabil acţiunilor care deriva din
contractul de societate sau din alte operaţiuni sociale începe sa curgă din
ziua când obligaţia a ajuns la termen sau din ziua îndeplinirii formalităţilor
 248

prevăzute de lege (art. 949 alin. 2 C.corn.), iar in cazul acţiunilor derivate
din cambie sau cec, din ziua scadentei sau din ultima zi a termenului
prevăzut de lege (art. 949 alin. 3 C.com.);
 Termenul de prescripţie de doi ani, aplicabil acţiunilor mijlocitorilor pentru
plata drepturilor ce li se cuvin, încep sa curgă din ziua terminării afacerilor
(art. 952 C.com.);
 Termenul de prescripţie de sase luni, aplicabil acţiunilor contra cărăuşului
in contractul de transport daca expedierea s-a făcut in alte tari decât cele
europene, termenul de prescripţie, începe sa curgă fie de la data când marfa
trebuia sa ajungă la destinatar (in cazul pierderii totale) fie de la data
primirii mărfii de către destinatar (in cazul pierderii parţiale, a avarierii ori
întârzierii etc.), potrivit art. 956 C.com.;
 Termenul de prescripţie de trei ani, privind restituirea dividendelor începe
sa curgă de la data când adunarea generala a asociaţilor a hotărât
distribuirea de dividende (art.67 din Legea nr. 31/1990, republicata);
 Termenul de prescripţie de sase luni, privind acţiunea in daune a
fondatorilor contra societăţii comerciale începe sa curgă de la data când
adunarea generala a asociaţilor a hotărât dizolvarea anticipata a societăţii
(art. 33 din Legea nr. 31/1990, republicata);
 Termenul de prescripţie de un an, aplicabil in privinţa acţiunii in daune
pentru prejudicii cauzate prin fapte de concurenta neloiala, incepe sa curgă
de la data când păgubitorul a cunoscut sau ar trebui sa cunoască existenta
prejudiciului si evident pe cel care 1-a acuzat, dar nu mai târziu de trei ani
de la data săvârşirii faptei (art. 12 din Legea nr. 11/1991).

5.3. Suspendarea si întreruperea prescripţiei extinctive (modificarea

prescripţiei)
Din momentul intrării in vigoare a Decretului nr. 167/1958, cauzele
de suspendare si de întrerupere a prescripţiei extinctive sunt aceleaşi atât in
materie civila, cat si comerciala. Temeiul legal al acestei concluzii este in
privinţa întreruperii prescripţiei art.946 alin.2 Cod com. iar in privinţa
suspendării art.946 alin.l nu se mai aplica, fiind in contradicţie cu
dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.
 249

Noţiunea de suspendare a cursului prescripţiei

Suspendarea înseamnă oprirea cursului prescripţiei pe timpul cat
durează cauzele limitative prevăzute de lege, care ii pun pe titularul
dreptului in imposibilitatea de a acţiona.

Cauzele de suspendare (art. 13 si art. 14 din Decretul nr. 167/1958)

 cat timp cel împotriva căruia curge prescripţia (creditorul) este împiedicat
de un caz de forţa majora se face întrerupere;
 pe timp cat creditorul sau debitorul fac parte din forţele armate ale
României aflate „pe picior de război";
 pana la rezolvarea reclamaţiei administrative făcute de cel îndreptăţit cu
privire la despăgubiri ori restituiri, in temeiul unui contract de transport
sau de prestări de servicii de posta si telecomunicaţii, insa cel mai târziu
pana la expirarea unui termen de trei luni, socotit de la înregistrarea
reclamaţiei (art.13 lit.c este modificat prin art.7 alin.l din Legea
nr.554/2004104 privind contenciosul administrativ, care prevede un termen
de 30 de zile si nu de trei luni);
 cat timp socotelile nu au fost date si aprobate, prescripţia nu curge:
- intre părinţi, tutori si cei care sunt sub ocrotirea lor;
- intre reprezentanţi si cei pe care ii reprezintă;
- intre cei care administrează bunuri si cei ale căror bunuri sunt
administrate;
 împotriva celor lipsiţi de capacitatea de exerciţiu pana nu au reprezentant
legal;
 împotriva celui cu capacitate restrânsă, cat timp nu are cine sa-i
încuviinţeze actele;
 intre soţi in timpul căsătoriei.

Efectele suspendarii (art.15 din Decretul nr. 167/1958)

După încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se si
timpul scurs înainte. Deci pe timpul cat durează cauzele de suspendare,
curgerea prescripţiei este oprita. La încetarea cauzelor de suspendare
prescripţia îşi reia cursul, adică continua sa curgă socotindu-se si timpul
104
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 1154 din 7 decembrie 2004
 250

anterior cauzelor de suspendare. Art. 15 alin.2 cuprinde o dispoziţie de

favoare pentru cel împotriva căruia curge prescripţia, stabilind:
 In cazul prescripţiilor mai mari de sase luni termenul nu se va împlini
înainte de sase luni daca de la încetarea cauzei de suspendare a rămas un
termen mai scurt de sase luni;
 In cazul prescripţiilor mai scurte de sase luni termenul nu se îndeplineşte
înainte de o luna daca de la încetarea cauzei de suspendare a rămas un
termen mai scurt de o luna.

5.4. Noţiunea de întrerupere

Intreruperea consta in ştergerea prescripţiei începute înainte de ivirea
unei cauze prevăzute de lege ca întrerupe prescripţia si începerea unei noi
prescripţii la încetarea acestor cauze.

Cauze de întrerupere (art.16 din Decretul nr.167/1958)

Curgerea termenului prescripţiei extinctive se întrerupe numai în
condiţiile prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Prescripţia se întrerupe numai în cazurile limitativ prevăzute de
dispoziţia legală citată, respectiv prin introducerea unei cereri de chemare în
judecată ori de arbitrare şi printr-un act începător de executare, potrivit art.
16 din acelaşi decret. Nu constituie un motiv de întrerupere a termenului de
prescripţie, spre exemplu, daca se efectueaza unele cercetări penale,
finalizate prin neînceperea urmăririi, deoarece prescriptia se intrerupe numai
in cazurile limitativ prevazute de lege.
 prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie de către cel in
favoarea căruia curge (debitorul). Recunoaşterea datoriei, chiar implicită,
are ca efect întreruperea cursului prescripţiei deoarece, potrivit art. 16 lit. a
din Decretul nr. 167/1958, o asemenea recunoaştere nu trebuie să fie
expresă (pe cuantum de sume sau obligaţie de plată), ci doar neîndoielnică.

 prin introducerea unei cereri de chemare in judecata ori de arbitrare,

chiar daca cererea a fost introdusa la o instanţa de necompetenta (art.
1867-1873 C.civ.);
 251

 printr-un act începător de executare (prin aceasta cauza se prescrie

dreptul de a cere executarea silita, poprirea, sechestrul asigurător).
In cazul obligaţiilor cambiale întreruperea prescripţiei fata de un debitor
cambial nu produce efecte si fata de ceilalţi codebitori (art. 946 alin. 3
C.com.).

Repunerea in termenul de prescripţie (art.19 din Decretul nr.167/1958)

In cazul in care instanţa judecătoreasca sau arbitrala constata
existenta unor motive temeinice justificate pentru care termenul a fost
depăşit, poate sa dispună chiar din oficiu judecarea acţiunii ori sa
încuviinţeze executarea silita. Repunerea in termen apare ca un beneficiu
acordat de lege titularului de drept care, din motive temeinice, nu a putut
introduce acţiunea in justiţie in termenul de prescripţie. Efectul repunerii in
termen consta in judecarea litigiului ca si cum prescripţia nu s-a împlinit.
Implinirea termenului de prescripţie stabilit pe ani si luni are loc in
ziua corespunzătoare din ultimul an ori ultima luna; daca in ultima luna nu
are o zi corespunzătoare, termenul se socoteşte împlinit in ultima zi a
acestei luni (art. 100 alin. 4 Cod procedura civila). In cazul termenului
stabilit pe zile, calculul se face astfel: ziua in care începe prescripţia nu intra
in calcul (dies a qua non computatu in termina); ziua in care se îndeplineşte
prescripţia intra in calcul. „Prescripţia nu se socoteşte câştigată decât după
îndeplinirea celei din urma zile a termenului definit prin lege" (art. 1889
C.civ.). Acest sistem se numeşte „intermediar" aşezat intre sistemul
„exclusiv" (pe zile libere) si sistemul „inclusiv" (pe zile pline) la care se
calculează atât prima cat si ultima zi. Potrivit art. 1886 C.civ. „Ziua se
împarte in 24 de ore. Ea începe la miezul nopţii si se sfârşeşte la miezul
nopţii următoare".

TITLURILE DE CREDIT
 252

Titlurile de credit constituie o categorie de valori care constau in

documente sau inscrisuri care au incorporat in ele dreptul patrimonial
precizat, asa incat detinatorul acestora este titularul lor.
1.1 Cambia
Cambia este înscrisul care cuprinde ordinul dat de o persoana numita
trăgător, unei alte persoane, numita tras de a plaţi unei terţe persoane,
numita beneficiar, la scadenta sau la ordinul acesteia o suma de bani
stabilita. In operaţiunea cambiala participa trei persoane:
- trăgătorul, creditorul sau expeditorul care emite titlul;
- trasul, debitorul sau importatorul căruia ii este adresat ordinul sau
mandatul de a plaţi o anumita suma;
beneficiarul sau terţa persoana către sau la ordinul căreia se face plata.
Creanţa trăgătorului către tras reprezintă previziunea sau acoperirea
cambiei, iar creanţa beneficiarului contra trăgătorului, valoarea furnizata.

1.2. Caracterele (trăsăturile) cambiei

- In primul rând cambia este un titlu de credit, plata cambiei fiind făcuta, de
regula, la scadenta. Pana la momentul scadentei, executarea obligaţiei de
plata se amâna, realizându-se, astfel, o operaţie de creditare.
- In al doilea rând, cambia este un titlu de credit formal si complet, in
sensul ca atât drepturile si obligaţiile - in totalitatea lor - rezulta din
menţiunile înscrise in cambie.
- In al treilea rând, cambia este un titlu de credit care creează obligaţii
necondiţionale, in sensul ca obligaţiile cambiale nu pot fi afectate de o
condiţie indiferent de natura ei; in cazul stipulării unei condiţii, cambia va fi
lovita de nulitate absoluta.
- In al patrulea rând, cambia este un titlu de credit abstract, obligaţiile
decurgând din cambie fiind independente de raporturile juridice
fundamentale (cauza juridica) care au stat la baza emiterii ei (de exemplu,
contract de vânzare-cumpărare si de împrumut). De aceea prin cambie se
creează obligaţii autonome, distincte de cele existente in raporturile juridice
fundamentale.
 253

- In la cincilea rând, cambia conţine un ordin aşa încât se transmite printr-o

procedura speciala, respectiv prin „gir" (andosare) cu excepţia cazului când
cambia conţine menţiunea „nula ordin", situaţie in care cambia se va
transmite, potrivit dreptului comun, prin cesiune de creanţa cu unele
aspecte (particularităţi) derogatorii de la cesiunea din dreptul civil.

1.3. Funcţiile cambiei

Cambia îndeplineşte urmatoarele functii:
• Din punct de vedere economic, financiar, cambia, la origine, a fost un
instrument de schimb valutar. De altfel, etimologic, „cambio" in limba
italiana înseamnă „schimb". Aceeaşi funcţie a fost avuta in vedere si de
dreptul francez, folosind pentru cambie denumirea de „lettre de change".
• O alta funcţie, de altfel cea mai importanta, este cea de a fi titlu de credit.
Plata cambiei nu se face imediat, ci la scadenta sau la vedere, motiv
pentru care cambia amâna in timp plata datoriei si, ca atare, este titlu de
credit. Se admite ca plata sa se facă imediat prin operaţiunea numita
„scont". Beneficiarul sau dobânditorul cambiei poate remite cambia unei
banei care va achita suma arătata in cambie. Pana la scadenta, banca va
calcula si va retine echivalentul dobânzilor ce i se cuvine pentru faptul ca a
încheiat imediat suma de bani arătata in cambie.
• In sfârşit, cambia este un instrument de plata, deci îndeplineşte si aceasta
funcţie. Trăgătorul (emitentul cambiei) are posibilitatea sa achite datoria pe
care o are fata de creditorul sau prin tragerea unei cambii asupra unui
debitor propus in favoarea creditorului care devine beneficiarul cambiei.

1.4. Condiţii de validitate a cambiei

- Condiţii de fond
Cambia este un act juridic, aşa încât si in cazul ei trebuie respectate
condiţiile de validitate prevăzute de Codul civil, respectiv art.948 Cod civ.
Aceste condiţii de validitate se analizează in funcţie de particularităţile
cambiei ca operaţiune (fapt) de comerţ, potrivit art. 3 Cod com. Cambia este
valabila daca emitentul are capacitatea juridica necesara unui comerciant.

- Condiţii de forma
 254

Cambia se întocmeşte in forma scrisa, forma rezultând implicit din

conţinutul art.l din Legea nr.58/1934105. Cambia conţine atât menţiuni
obligatorii cat si facultative.

- Elemente sau noţiuni obligatorii ale cambiei

• Denumirea de cambie
Potrivit Legii nr.58/1934, înscrisul cambial trebuie sa conţină
denumirea de „cambie" ceea ce înseamnă ca orice alta menţiune adică
„trata" sau „poliţa" nu poate fi folosita pentru indicarea unei cambii.
• Ordinul necondiţionat de plata a unei sume de bani determinate.
Ordinul de plata dat de trăgător (emitentul cambiei) trasului
trebuie sa fie pur si simplu si nicidecum afectat de o condiţie indiferent de
natura ei. „Ordinul de plata" se exprima, de regula, prin cuvintele „veţi
plaţi", „plătiţi" sau „autorizaţi sa plătiţi". Suma de bani care se va plaţi
trebuie sa fie determinata in moneda de plata si sa se facă menţiunea in
litere.
• Numele trasului
Trasul, cel care va face plata cambiei, poate fi o persoana fizica sau o
persoana juridica, arătându-se numele sau denumirea (ori numele
comercial) acesteia. Poate fi indicat ca tras însuşi trăgătorul. De asemenea,
pot fi indicate mai multe persoane care sa facă plata, situaţie in care aceste
persoane vor răspunde in mod solidar. Trasul indicat va face plata numai
după acceptarea de către el a cambiei.
• Indicarea termenului de plata (scadenta)
Cambia trebuie sa conţină indicarea scadentei sau a termenului la
care se va plaţi cambia. Scadenta trebuie sa fie certa (adică sa se
menţioneze ziua sau termenul limita la care se va face plata). Cambia nu
poate sa conţină o menţiune cu privire la plata in rate a sumei arătate in
cambie. Potrivit art. 36 din Legea nr.58/1934, cambia cu menţiunea privind
plata in rate este lovita de nulitatea absoluta. Daca in cambie nu se
precizează scadenta, înseamnă ca plata ei se va face ,,la vedere ".

105
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 100 din 1 mai 1934
 255

Modalităţi de stabilire a scadentei

O cambie poate fi extrasa la vedere, la un anumit timp de la vedere
sau la un anumit timp de la data emisiunii, la o zi fixa.
• Indicarea locului plaţii cambiei
Cambia trebuie sa prevadă locul unde se va face plata cambiei
indicându-se numai localitatea si nicidecum domiciliul ori sediul
debitorului. Pot fi indicate mai multe locuri de plata la alegerea posesorului
cambiei (art. 2 alin. 5 din Legea nr. 58/1934). Daca in cambie nu se prevede
locul plaţii legea prezuma ca acesta este locul arătat lângă numele trasului
(art.2 alin.3). Cambia poate sa conţină o clauza prin care sa se indice ca loc
de plata fie domiciliul unui terţ, fie localitatea unde domiciliază trasul sau
alta localitate. O astfel de cambie poarta denumirea de cambie domiciliata.
• Numele aceluia căruia sau la ordinul căruia se va face plata.
Cambia trebuie sa conţină numele beneficiarului, adică a persoanei
căreia sau la ordinul căreia se va face plata. Pot fi indicate mai multe
persoane in calitate de beneficiar, după cum poate fi beneficiar chiar
trăgătorul însuşi (art.3 din Legea nr.58/1934).
• Data si locul emiterii cambiei
Data emiterii cambiei înseamnă ca trebuie sa se indice ziua, luna si
anul emiterii ei. Cambia este importanta pentru a se stabili exigibilitatea
plaţii cambiei daca exista menţiunea efectuării plaţii „la un anumit termen
de la emiterea cambiei" si pentru a se verifica capacitatea juridica a
trăgătorului in momentul emiterii ei. Locul emiterii cambiei înseamnă ca
trebuie sa se indice localitatea unde a fost emisa cambia. In lipsa menţiunii
cu privire la locul emisiunii legea prezuma ca acesta este locul indicat lângă
numele trăgătorului.
• Semnătura trăgătorului
Trăgătorul este obligat sa semneze cambia, indicându-se numele,
prenumele, respectiv denumirea (firma). Semnătura trebuie sa fie autografa
(„manu proprio"). Aceeaşi condiţie trebuie a fi îndeplinita si cu privire la
semnăturile celorlalţi debitori cambiali, respectiv, tras, girant si avalist.
Semnătura trăgătorului si celelalte semnături aplicate pe cambie au
caracter independent aşa încât, daca una din ele este valabila, celelalte nu
sunt afectate de aceasta situaţie.
 256

1.5. Elemente sau menţiuni facultative ale cambiei

• Clauza „nu la ordin" înseamnă interzicerea transmiterii cambiei prin gir. In
acest caz, cambia se va transmite prin cesiune de creanţa potrivit dreptului
comun.
• Clauza „fara cheltuieli" sau „fara protest". Exercitarea acţiunii in regres se
poate face numai daca beneficiarul cambiei întocmeşte un protest de
neacceptare. De la aceasta regula exista o excepţie, respectiv, in cazul când
in cambie este stipulata clauza „fără protest", situaţie in care beneficiarul
este scutit de obligaţia de a întocmi protestul de neacceptare si deci va
putea exercita acţiunea in regres in caz de refuz de acceptare din partea
debitorului cambiei (trăgător, tras, avalist).
• Clauza privind „indicarea unui acceptant la nevoie", in cazul refuzului
acceptării sau a plaţii cambiei de către tras.
• Clauza ,,fără procura ", ceea ce înseamnă ca posesorul cambiei pretinde
suma de bani arătata in cambie, in virtutea unui drept propriu si nicidecum
in calitate de procurator sau mandatar.
• Clauza ,,după aviz". Daca in cambie exista o asemenea clauza ea se
traduce in sensul ca trasul va face plata numai după primirea avizului dat
de către trăgător.
• Clauza „valoare data in garanţie" se traduce in sensul ca titlul a fost dat in
scopul garantării executării altei obligaţii.
Exista unele clauze considerate ca „nescrise" pentru ca sunt in
contradicţie cu particularităţile si funcţiile cambiei, iar altele sunt nule
întrucât contravin dispoziţiilor legale. Astfel, este considerata ca nescrisa
clauza de descărcare a trăgătorului de obligaţia de plata, întrucât trăgătorul
rămâne debitor cambial in momentul achitării (plaţii) cambiei.
Este considerata nula clauza prin care executarea obligaţiei prevăzuta
in cambie depinde de realizarea unei condiţii întrucât cambia este un titlu
de credit care conţine un ordin necondiţionat.

Cambia in alb
Trăgătorul poată sa emită in mod intenţionat o cambie care sa conţină
toate menţiunile obligatorii prevăzute de Legea nr.58/1934 (art.l pct.1-8) dar
 257

care urmează a fi completate ulterior de către primitorul cambiei sau de un

posesor succesiv al acesteia (art.12 din Legea nr.58/1934). O asemenea
cambie este numita „cambie in alb". Cambia in alb trebuie sa conţină
numele trăgătorului, in rest celelalte menţiuni pot sa lipsească.
Cambia in alb poate fi completata oricând, pe baza „contractului de
completare" încheiat intre trăgător si primitorul cambiei, insa înainte de
prezentarea ei la plata si cel mai târziu in termen de 3 ani de la data emiterii
ei.

1.6. Acceptarea cambiei

Executarea obligaţiei prevăzuta in cambie depinde de manifestarea de
voinţa a trasului. Deci trasul trebuie sa accepte cambia si, prin acceptare el
devine debitor principal. In mod excepţional, beneficiarul (posesorul)
cambiei are obligaţia prezentării cambiei spre acceptare, respectiv in cazul
când scadenta cambiei este intr-un anumit termen de la „vedere", deci in
mod obligatoriu cambia trebuie văzuta de tras, aşa încât beneficiarul ei
trebuie sa o prezinte spre acceptare. Este, de asemenea, obligatorie
prezentarea cambiei pentru acceptare, daca exista in conţinutul ei o clauza
prin care este prevăzuta o asemenea obligaţie. Prin acceptare, trasului ii
revin obligaţii atât fata de posesorul (beneficiarul) cambiei, cat si fata de
trăgător (emitentul). Fata de posesorul cambiei trasul este obligat sa facă
plata, fiind ţinut in mod solidar cu trăgătorul ei, eventual cu avalistul
pentru executarea obligaţiei. Fata de trăgător, trasul are obligaţii in sensul
ca, in caz de neplata, posesorul, fie el trăgătorul are împotriva acceptantului
o acţiune directa. Acceptarea cambiei se face prin menţiunea de acceptare
făcuta pe cambie. Acceptarea poate fi revocata de către tras, situaţie in care
va menţiona pe titlu „anulat", adăugând semnătura. Revocarea se poate face
numai înainte de înapoierea titlului către posesorul cambiei.
Refuzul de a accepta cambia se consemnează intr-un protest de
neacceptare care se întocmeşte si care are valoarea unui înscris autentic
înregistrat intr-un Registru special al Notarului Public, potrivit Legii
nr.36/1995106. Legea nr. 58/1934 prevede ca declaraţia de acceptare trebuie

106
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 92 din 16 mai 1995
 258

constatata printr-un act întocmit de executorul judecătoresc si condiţiile

prevăzute de art. 66-69.Daca exista refuz de acceptare a cambiei, posesorul
poate exercita, înainte de scadenta, dreptul de regres împotriva giranţilor,
trăgătorului si a celorlalţi debitori cambiali.Cambia poate fi acceptata in
mod extraordinar de anumite persoane indicate in cuprinsul cambiei sau de
o terţa persoana (care doreşte sa facă plata).

1.7. Transmiterea cambiei

Cambia se transmite prin gir.
* Girul
Girul este „un act juridic prin care posesorul cambiei numit girant,
transmite altei persoane, numita girator, printr-o declaraţie scrisa si
semnata pe titlu si prin predarea titlului, toate drepturile izvorând din titlu
respectiv". Girul este o menţiune făcuta pe spatele titlului cu privire la
numele dobânditorului si conţine ordinul de plata adresat trasului sau
emitentului de către posesorului cambiei de a se face aceluia (in mâinile)
căruia î s-a transmis cambia. Persoana care transmite titlul (cambia) este
denumita „girant", iar aceea care primeşte poarta denumirea de „girator".
Cambia circula de la o persoana la alta prin ordinul scris menţionat
pe dosul titlului sau pe un înscris (allonge) document denumit „ordin-
gir"sau andosament.
* Funcţiile girului
Principala funcţie a girului este aceea de transmitere a cambiei, deci
giratarul dobândeşte proprietatea asupra cambiei. Prin gir se transmit toate
garanţiile constituite in vederea „asigurării" plaţii cambiei, respectiv: gajul,
ipoteca si privilegiile. Daca in cambie figurează clauza „nu la ordin", cambia
nu se va transmite prin gir, ci prin cesiune de creanţa, potrivit dispoziţiilor
din Codul civil.

* Comparaţie intre gir si cesiune de creanţa

- Asemănări
 259

Atât girul cat si cesiunea de creanţa au ca efect transmiterea

dreptului patrimonial asupra sumei (valorii) arătata in titlu de la o persoana
girant-cedent către giratar-cesionar si celelalte garanţii ale dreptului.

- Deosebiri
In cazul girului, girantul dobândeşte un drept propriu si autonom fără
sa i se opună excepţiile care puteau fi opuse girantului (prescripţia,
compensaţia etc.). In cazul cesiunii, cesionarul dobândeşte drepturile pe
care le-a avut cedentul, aşa încât debitorul cedat poate opune cesionarului
toate excepţiile pe care le poate invoca fata de cedent. Prin gir, girantul
garantează executarea obligaţiei, pe cată vreme, in cazul cesiunii de creanţa,
cedentul nu garantează fata de cesionar pentru solvabilitatea debitorului
cedat. Din punct de vedere formal, procedural, girul este valabil prin simpla
menţiune făcuta pe titlu cu privire la dobânditor, in timp ce in cazul cesiunii
este obligatorie notificarea debitorului sau acceptarea in forma autentica din
partea debitorului cedat. O alta funcţie a girului este aceea d,e „garanţie"
pentru acceptare. Girul nu îndeplineşte funcţia de garanţie in cazul când in
cambie este prevăzuta menţiunea „fără garanţie". In sfârşit, girul mai
îndeplineşte funcţia ,,de legitimitate" a posesiunii cambiei.

* Avalul
Cambia poate fi garantata prin aval. Avalul conţine angajamentul unei
terţe persoane, numita avalist, prin care se obliga sa facă plata cambiei,
garantând astfel executarea obligaţiei de către cel ce trebuie sa plătească,
numita avalizat. Aşadar, avalistul garantează efectuarea plaţii de către
avalizat. Avalul se indica pe cambie si se semnează de către persoana care-1
da, folosindu-se menţiunea ,,pentru aval". Avalul se poate da pentru
garantarea executării obligaţiei fie de către tras, fie de către trăgător sau
chiar pentru un alt avalist. Avalul este asemănător fidejisiunii din dreptul
comun, cu unele particularităţi:
- avalul nu poate fi dat sub condiţie;
- avalul nu poate sa prevadă beneficiul de diviziune si de discuţiune al
avalistului, acesta răspunzând in mod solidar cu ceilalţi debitori cambiali;
- avalul poate garanta numai o parte din obligaţie;
 260

- daca nu se precizează persoana avalizata, se prezuma ca avalul este

pentru garantarea obligaţiilor trăgătorului.

Efectele avalului
a) Avalistul, fiind un fidejusor cambial, are aceleaşi obligaţii ca si
fidejusorul, potrivit dreptului comun, cu excepţia celor care sunt
incompatibile cu regimul juridic al cambiei;
b) Obligaţia de garanţie a avalistului este o obligaţie accesorie, subsidiara
obligaţiei principale;
c) Avalistul poate opune posesorului titlului excepţiile pe care debitorul
avalizat le avea contra lui;
d) Avalistul are dreptul de a opune posesorului excepţiile si decăderile
debitorului garantat;
e) Avalistul se subroga in toate drepturile posesorului in cazul plaţii cambiei,
exercitând dreptul de regres împotriva celorlalţi debitori cambiali: tras,
trăgător etc.

1.8. Plata cambiei

Plata cambiei se face la scadenta. Cambia cu scadenta la vedere va fi
plătită la prezentare, cu excepţia cazului când s-a prevăzut un termen de
plata calculat (socotit) de la ,,vedere". Plata efectuata de tras ii eliberează pe
toţi debitorii cambiali. Refuzul trasului are drept consecinţa răspunderea
solidara a tuturor debitorilor cambiali (trăgător, girant, avalist).

* Locul plaţii
Locul plaţii trebuie sa fie arătat in conţinutul cambiei. In lipsa
indicării locului plaţii, plata se va face in localitatea indicata lângă numele
trasului sau celui indicat sa facă plata (deci plata este cherabila).
* Cine face plata
Plata va fi făcuta de tras - daca a acceptat cambia - si de avalisti.

* Efectele plaţii
 261

Daca plata se face la scadenta, efectul firesc este stingerea datoriei

cambiale. Când plata se face de către girant sunt liberaţi de plata numai
debitorii cambiali succesivi lui, nu si cei anteriori.

* Plata parţiala si plata anticipata

In principiu se admite atât plata parţiala, cat si cea anticipata.
Plata parţiala este admisa, cu excepţia celei care se face de debitorii de
regres (giranţii) sau de avalistii lor. Plata parţiala nu poate fi făcuta anticipat
de scadenta. In schimb, plata integrala poate fi făcuta chiar înainte de
scadenta, dar cu consimţământul creditorului.

1.9. Mijloacele cambiale

Potrivit legii, mijloacele cambiale sunt proceduri speciale de
valorificare a drepturilor cambiale. Ele constau in acţiuni cambiale care pot
fi folosite împotriva celor obligaţi la plata sau punerea in executare.
Acţiunile cambiale sunt de doua feluri:
- Directe - îndreptate împotriva celor direct obligaţi la plata, care sunt
acceptantul sau avalistul sau (art.31 alin.2 din lege). Sunt cereri de chemare
in judecata obişnuite care se exercita in temeiul titlului, putându-se a se
exercita in termenul de prescripţie.
- De regres - acţiuni contra oricărui alt obligat cambial, trăgătorul,
giranţilor si avalistilor acestora. Pot fi exercitate pe cale juridica, in condiţiile
prevăzute de lege. Executarea cambiala este o procedura speciala de
valorificare a drepturilor cambiale.

1.10. Mijloacele extracambiale

Mijloacele extracambiale constau in anumite acţiuni, reglementate de
dreptul comun, prin care se valorifica pe cale judiciara drepturile rezultate
din raporturile juridice civile si comerciale.

- Regresul
Daca trasul accepta cambia trasa asupra lui, dar la scadenta refuza
plata, creditorul ii poate urmări fie pe ele, fie pe avalistii săi. El are împotriva
 262

acestei categorii de obligaţii o acţiune cambiala directa. Trăgătorul, giranţii

si avalistii lor nu-si asuma decât o obligaţie subsidiara de plata, in sensul ca
nu pot fi urmăriţi de creditorul cambial decât daca prestaţia trasului, plata,
nu are loc. Obligaţia trăgătorului de a garanta plata este absoluta, iar
obligaţia de garanţie a giranţilor nu este absoluta, deoarece aceştia pot fi
exoneraţi atât de răspunderea pentru acceptare, cat si de aceea pentru
plata. Obligaţia de garanţie consta in obligaţia de a plaţi in clipa când
obligatul principal nu-si îndeplineşte prestaţia, la scadenta daca refuza
plata, înainte de scadenta daca nu se întâmpla anumite fapte care dau
certitudinea ca plata cambiei nu va avea loc. Daca prestaţia trasului, adică
plata nu are loc la scadenta sau înainte, in cazurile enumerate mai sus,
posesorul cambiei poate urmări pe aceia care aveau obligaţiunea de a
garanta aceasta prestaţie. Aceştia sunt obligaţi de regres, iar acţiunea
împotriva lor este regresul cambial (termenul de prescripţie este mai scurt si
este supus unor formalităţi speciale). Titular al dreptului de regres este
posesorul legitim al cambiei si mai apoi debitorii de regres, care plătesc.
Avalistul unui debitor de regres poate si el urmări pe acel avalist si pe
giranţii anteriori debitorului sau in şirul giranţilor.

- Regresul la scadenta
Dreptul de regres se exercita la scadenta, exercitarea lui presupunând
existenta unor condiţii materiale, prezentarea titlului in termenele legale si
neefectuarea plaţii. Plata trebuie ceruta trasului, in cazul in care sunt mai
mulţi traşi, si se prezintă tuturora. Refuzul justificat al plaţii nu deschide
dreptul de regres.

- Regresul înainte de scadenta

Cazurile in care posesorul cambiei poate sa exercite, înainte de
scadenta, drepturile de regres împotriva giranţilor, trăgătorului si a celorlalţi
obligaţi de regres sunt (art.48 lit. b din lege):
a) Refuzul acceptării cambiei (art. 48 lit.b pct. l din lege)
Daca la prezentarea cambiei acceptarea a fost refuzata, in total sau in
parte, posesorul cambiei poate exercita dreptul de regres împotriva tuturor
semnatarilor cambiei. Refuzul acceptării cambiei nu da dreptul la
 263

exercitarea acţiunilor de regres înainte de scadenta in cazul cambiilor

neacceptabile sau a unei interdicţii de prezentare (art.25 din lege).
b) Dificultăţi de plata ale trasului (art. 48 lit.b pct. 2 din lege). Inainte de
scadenta, posesorul cambiei poate exercita acţiuni de regres daca trasul se
afla in dificultate de plata. Legea are in vedere falimentul trasului, chiar
daca nu este constatat printr-o hotărâre judecătoreasca, fiind suficienta
declararea procedurii.
c) Falimentul trăgătorului (art.48 lit.b pct.3 din lege)
Posesorul cambiei poate exercita înainte de scadenta acţiuni in regres,
in cazul in care trăgătorul a fost supus procedurii falimentului. In toate
cazurile prevăzute de art.48 din lege, dreptul de exercitare a acţiunilor
înainte de scadenta nu se stinge.

- Protestul
Pentru a putea păstra si exercita drepturile cambiale, legea impune
posesorului îndeplinirea unor formalităţi. Constatarea efectuării lor se face
in mod obişnuit printr-un protest. Funcţia sa este probatorie, fiind un act
public, el nu poate fi in principiu înlocuit cu un alt mijloc de proba, afara de
cazurile enumerate de lege. Situaţiile care trebuie constatate prin protest
sunt:
a) prezentarea cambiei si refuzul plaţii;
b) prezentarea cambiei si refuzul plaţii la scadenta sau înainte in caz de
nesiguranţa economica a trasului;
c) neprezentarea cambiei pentru acceptarea indicatului la nevoie daca
domiciliază la locul plaţii (art. 75 din lege);
d) refuzul plaţii din partea acceptantului prin intervenţie sau a indicatului la
nevoie (art. 79 din lege);
e) refuzul de acceptare a unei cambii ce trebuia prezentata intr-un anumit
termen sau a unei cambii plătibila la un anumit timp de la vedere;
f) refuzul de restituire a unuia dintre exemplarele cambiei, când exista mai
multe exemplare;
g) refuzul deţinătorului unui exemplar original al cambiei de a-1 preda
posesorului legitim al copiei cambiei;
 264

h) constatarea plaţii prin intervenţie sau prin refuzul plaţii oferite prin
intervenţie.
O importanta si o utilizare frecventa o au in special primele doua
feluri de protest: protestul pentru neplata si protestul de neacceptare. Ele
sunt legate de instituţia regresului. Protestul de neplata este indispensabil
pentru conservarea dreptului de regres al posesorului cambiei. El poate fi
întocmit in una din cele doua zile următoare plaţii. Protestul de neacceptare
nu este obligatoriu daca posesorul cambiei este dispensat de obligaţia de a
mai prezenta din nou cambia, la scadenta pentru plata.

- Forma si conţinutul protestului

Protestul se face printr-un singur act, întrucât nu s-ar putea admite
adresarea mai multor proteste. Protestul poate fi adresat printr-un act
separat, in care trebuie făcuta menţiunea de adresare pe cambie.
Competenta întocmirii protestului aparţine executorului judecătoresc
(art.66 din Legea nr.58/1934, modificata prin O.G. 11/1993 107).
Competenta întocmirii protestului a fost data si notarului public prin
Legea nr.36/1995. Protestul are valoarea unui act autentic si, întocmit in
condiţiile legii, face dovada deplina, iar cele constante nu pot fi combătute
decât prin înscrierea in fals. Legea permite ca debitorii in regres sa renunţe
la adresarea protestului. Clauza de scutire de protest (fără protest) trebuie
scrisa pe cambiei si semnata, după caz, de: trăgător, girant sau avalist.
Cuprinsul protestului este stabilit de lege si trebuie sa conţină
următoarele elemente:
- data întocmirii;
- numele si prenumele celui care a cerut întocmirea protestului;
- numele si prenumele persoanei căreia i s-a întocmit protestul;
- arătarea locului unde s-a întocmit protestul;
- menţionarea cererilor făcute;
- somaţia de plata;
- răspunsurile primite sau motivele pentru care nu s-a obţinut nici un
răspuns.

107
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 201 din 23 august 1993
 265

Protestul trebuie sa fie semnat de persoana care 1-a întocmit (art.69

din lege). Protestul poate fi înlocuit, daca posesorul este de acord, printr-o
declaraţie de refuz, de acceptare sau de plata scrisa si data pe titlu sau pe
adaos, semnata de cel împotriva căruia protestul urma sa fie făcut (art. 73
din lege). Ştersăturile, îndreptările sau adăugirile, pentru a fi luate in
seama, trebuie sa fie aprobate de executorul judecătoresc sau de notarul
public.

* Avizul
In cazul in care trasul refuza acceptarea sau plata cambiei, procesorul
cambiei trebuie sa încunostiinteze pe girantul sau si pe trăgător despre
neacceptarea sau neplata in cele patru zile lucrătoare ce urmează zilei
protestului. Fiecare girant este ţinut ca, in cele doua zile lucrătoare ce
urmează zilei in care a primit incunostiintarea, sa aducă la cunoştinţa
girantului sau incunostiintarea primita, cu precizarea numelui si adreselor
celor care au făcut incunostiintarile precedente. Legea cambiala prevede ca
obligaţia de incunostiintare exista ori de cate ori se deschide dreptul de
regres, fie ca aceasta formalitate se petrece la scadenta in ipoteza neplăţii,
sau înainte de scadenta in caz de neacceptare. In principiu, obligaţia
incunostiintarii ia naştere numai daca a fost adresat protestul sau daca,
existând clauza,,fără protest", s-a făcut prezentarea cambiei.
Obligaţia de avizare nu exista când regresul se deschide ca urmare a
declaraţiei de faliment si când, deşi acceptarea va fi refuzata, posesorul nu
doreşte sa se folosească de facultatea de exercitare a regresului înainte de
scadenta. Avizarea se poate face prin orice mijloc de comunicare (scrisoare,
telegrama etc.) prin simpla trimitere a cambiei neacceptate sau neplătite si
poate fi dovedita prin orice mijloace de proba, sarcina probei revenind celuia
care este obligat sa dea avizul. Nerespectarea formalităţilor de avizare nu
decade din dreptul de regres. Cel care nu a făcut incunostiintarea răspunde
pentru paguba cauzata din culpa sa, fără ca despăgubirile sa poată depăşi
suma menţionata pe cambie. Trebuie sa stabilească legătura de cauzalitate
intre prejudiciul suferit si neîndeplinirea din culpa a operaţiei de avizare,
debitorul fiind ţinut sa acopere numai daunele care au putut sa fie
prevăzute, in aceasta materie aplicându-se principiile răspunderii
 266

contractuale. Prin neîndeplinirea obligaţiei de avizare se întrerupe lanţul

incunostiintarilor, au dreptul la despăgubire nu numai girantul celui in
culpa, care ar fi trebuit sa primească avizul, ci si toţi predecesorii acestuia,
care si ei, la rândul lor, nu au mai fost avizaţi.

1.11. Executarea cambiala

Posesorul cambiei, pe lângă acţiunile directe si de regres (acţiuni
cambiale) are si posibilitatea caii executării cambiei. Pe aceasta cale,
posesorul cambiei trece direct la executare, in temeiul cambiei, care are
valoarea unui titlu executor (cambia are valoare de titlu executor pentru
capital si accesorii). Caracterul executor al cambiei este o caracteristica a
titlului (orice clauza de excludere a forţei executorii a cambiei este
considerata nescrisa).

* Condiţiile executării cambiale

Dreptul de executare cambiala aparţine posesorului cambiei, care
poate fi beneficiarul sau ultimul giratar al cambiei, debitorii in regres care
au plătit cambia. Acest drept se exercita împotriva debitorilor cambiali.
Creditorul poate intenta o acţiune cambiala impotriva oricăruia dintre
debitori, care se va judeca cu celeritate. Cambia trebuie sa fie completata
din punct de vedere formal, iar posesorul ei, ultimul giratar sa fi îndeplinit
actele de diligenta cambiala pentru exercitarea regresului. Girantul, in baza
unui gir dat, după protest poate, de asemenea sa procedeze la executare,
întrucât girul după protest produce efectele unei cesiuni si transmite
giratarului toate drepturile cambiale ale girantului. Executarea cambiala
poate fi folosita cu condiţia ca drepturile cambiale sa nu fie prescrise.

* Investirea cambiei
In vederea executării cambiale, legea impune investirea cambiei cu
formula executorie. Aceasta trebuie investita de judecătoria in a cărei raza
se găseşte locul de plata, sau, in lipsa indicaţiei, la locul domiciliului
trasului. Rolul instanţei judecătoreşti se va limita la verificarea condiţiilor
formale ale cambiei si scadenta cambiei, precum si daca au fost efectuate
actele de conservare a drepturilor cambiale. Investirea cambiei cu formula
 267

executorie se ordona printr-o încheiere, conform condiţiilor art. 269 Cod

procedura civila, încheierea de investire a cambiei cu formula executorie nu
este supusa apelului.

* Formalităţi privind executarea cambiala

Din momentul investirii cambiei cu formula executorie se poate
proceda la executarea silita a debitorului, legea cambiala cuprinzând
anumite dispoziţii referitoare la somaţia pe care creditorul trebuie sa o
adreseze debitorului si poziţia pe care o face debitorul.In baza art. 62 din
lege, posesorul cambiei investita cu formula executorie trebuie sa adreseze
debitorului o somaţie de plata care se notifica prin executorul judecătoresc.
Somaţia trebuie sa cuprindă transcrierea exacta a cambiei, a
protestului, precum si a celorlalte acte din care rezulta suma datorata.
Transcrierea protestului devine obligatorie daca somaţia se adresează
unui debitor in regres.

* Opoziţia la executare
Debitorul poate exercita dreptul la opoziţie la executare in termen de 5
zile de la primirea somaţiei. Aceasta opoziţie se depune la judecătoria care a
investit cambia cu titlu executoriu. Prin opoziţie debitorul pune in discuţie
valabilitatea actului (titlului), putând invoca excepţii care ii exonerează de
obligaţia de plata, excepţii care se rezolva pe calea unui proces cambial,
fiind pornit de debitor.

* Suspendarea executării
In mod excepţional, art. 62 alin.3 din lege admite ca instanţa
judecătoreasca va putea suspenda executarea in cazul când debitorul nu
recunoaşte semnătura sau procura. Aceasta procedura de suspendare a
executării in caz de nerecunoastere a semnăturii intervine daca debitorul se
inscrie in fals. In caz de suspendare, creditorul va putea obţine masuri de
asigurare.

1.12. Excepţiile cambiale

 268

Caracterul autonom al obligaţiilor cambiale face ca posibilităţile de

apărare ale debitorului sa fie mai limitative decât in dreptul comun. In
materie cambiala, se deroga de la principiul „nerno plus juris ad alium
transfere protest" admis in dreptul comun. In art.19 din lege se prevede ca
persoanele împotriva cărora s-a pornit o acţiune cambiala nu pot opune
excepţii întemeiate pe raporturile lor personale, afara de cazul in afara de
cazul in care posesorul - dobândind cambia - a lucrat cu ştiinţa in paguba
debitorului. Doctrina a clasificat excepţiile cambiale in doua categorii:
obiective si subiective.

- Excepţiile obiective
Excepţiile obiective privesc titlul cambial, obligaţia cambiala si
condiţiile cerute pentru executarea acţiunilor cambiale. Ele se subdivid in
doua categorii:
- excepţii obiective absolute, excepţii pe care orice debitor le poate invoca
împotriva oricărui creditor (posesorul cambiei), ca de exemplu:
nevalabilitatea formala a cambiei datorita nerespectării art. l si 2 din lege;
prescripţia dreptului la acţiune; stingerea obligaţiei pentru plata efectuata
de tras etc.
- excepţii obiective relative, excepţii pe care anumiţi debitori le pot opune
oricăruia dintre posesorii cambiei. Intra in aceasta categorie:
nevalabilitatea obligaţiei cambiale, falsificarea semnăturilor cambiale, lipsa
de reprezentare etc.

- Excepţii subiective
Excepţiile subiective privesc persoana posesorului cambiei ori a
raportului fundamental si se subclasifica in doua categorii:
- excepţii subiective absolute, pe care orice debitor cambial le poate opune
anumitor posesori ai cambiei, ca de exemplu incapacitatea posesorului
cambiei de a primi plata ori falimentul acestuia etc.
- excepţii subiective relative, care privesc un anumit raport cambial, de
exemplu excepţiile referitoare la viciile de consimţământ, excepţii referitoare
la raportul juridic fundamental etc.
 269

In conformitate cu art. 63 alin. 3 din lege, orice excepţie cambiala

trebuie formulata de către debitor la primul termen de înfatisare.
Aceasta excepţie trebuie sa fie grabnic soluţionata si întemeiata pe o
proba scrisa. Orice acţiune rezultând din cambie împotriva acceptantului si
avalistilor săi se prescrie in termen de 3 ani, termen care curge de la data
scadentei cambiale (prescripţia acţiunilor in regres). Acţiunile posesorului
cambial împotriva giranţilor, a trăgătorilor si avalistilor se prescriu in
termen de l an, termen care curge de la data protestului de neacceptare a
plaţii (prescripţia acţiunilor in regres). Acţiunile giranţilor exercitate de unii
contra altora si împotriva trăgătorului se prescrie in termene de 6 luni,
termen care curge din ziua când girantul a plătit cambia ori din ziua când
acţiunea de regres a fost pornita împotriva sa.

1.13. Acţiuni extracambiale

Pe lângă mijloacele cambiale, legea reglementează si mijloacele
extracambiale, acţiuni de drept comun, care pot fi folosite de către posesorul
cambiei pentru satisfacerea drepturilor sale si anume: acţiunea cauzala si
acţiunea de îmbogăţire fara cauza.

* Acţiunea cauzala
Prin emiterea cambiei, ca si prin transmiterea ei se nasc anumite
obligaţii abstracte, desprinse din cauzele care le-au dat naştere.
Emiterea cambiei sau transmiterea ei nu duce la stingerea
raporturilor fundamentale. Numai excepţional poate opera o novaţie, caz in
care obligaţia veche din raportul fundamental este înlocuita cu o obligaţie
noua. In cazul in care obligaţia cambiala nu s-a executat, posesorul cambiei
are la indemna împotriva debitorului, pe lângă acţiunile cambiale, si o
acţiune bazata pe raportul fundamental, numita acţiune cauzala.
In art. 64 din lege se prevede: ,,Daca din raportul care a dat naştere
emisiunii sau transmiterii cambiei deriva o acţiune cauzala, aceasta rămâne
in fiinţa cu toata emiterea sau transmiterea cambiei, afara de cazul in care
se dovedeşte novatiunea ". Din lege rezulta ca pentru a se exercita o acţiune
cauzala trebuie îndeplinite doua condiţii:
- legea cere dovedirea cu protestul lipsei de acceptare sau de plata;
 270

- posesorul cambiei trebuie sa ofere debitorului restituirea cambiei, prin

depunerea ei la grefa instanţei sesizate cu acţiunea cauzala si cu dovedirea
îndeplinirii formalităţilor necesare pentru consemnarea fata de debitor a
acţiunilor in regres aparţinând posesorului cambiei (art. 64 alin. 3 din lege).
Posesorul cambiei este ţinut sa depună cambia la grefa instanţei.
Daca acţiunea creditor, este admisa si si-a efectuat plata, cambia va fi
predata creditorului, care devine posesorul legitim si care va putea exercita
acţiunea de regres la care are dreptul. Prescripţia acţiunii cauzale este
legata de raportul fundamental, de natura comerciala sau civila a acestuia,
care a dat naştere emisiunii sau transmiterii cambiei. Termenul general de
prescripţiei in materie civila si comerciala este de 3 ani, termen care curge
de la data naşterii dreptului de acţiune - si anume data protest - de
neacceptare sau de neplata.

* Acţiunea de îmbogăţire fara cauza

Legea reglementează in favoarea posesorului cambiei si o alta acţiune
extracambiala pentru satisfacerea drepturilor cambiale si anume acţiunea
de îmbogăţire fără cauza. Aceasta poate fi folosita când posesorul cambiei a
pierdut acţiunile cambiale si împotriva debitorilor cambiali nu are o acţiune
cauzala. Legea considera ca fiind inechitabila păstrarea de către debitorii
cambiali a sumei cuvenite posesorului cambiei si, in consecinţa, recunoaşte
acestuia posibilitatea de a reclama ceea ce i se datorează prin acţiunea de
îmbogăţire fără cauza. Pentru exercitarea acţiunii de îmbogăţire fără cauza
legea cere îndeplinirea mai multor condiţii:
- existenta unui titlu cambial valabil;
- pierderea tuturor acţiunilor cambiale prin decădere sau prescripţie;
- lipsa unei acţiuni cauzale;
- existenta unei îmbogăţiri pe nedrept a unuia sau unora dintre debitori;
existenta unei daune (prejudiciu) suferita de posesorul cambiei.
Potrivit legii, acţiunea de îmbogăţire fără cauza aparţine posesorului
titlului.
2. Biletul la ordin
 271

Biletul la ordin este un înscris prin care o persoana numita emitent

sau subscriitor, se obliga sa plătească la scadenta o suma de bani unei alte
persoane, numita beneficiar, sau la ordinul acestuia. In cazul biletului la
ordin participa doua persoane:
- emitentul, care se obliga sa facă plata;
- beneficiarul, căruia i se face plata sau la ordinul căruia se va face plata.
Biletul la ordin se practica in relaţiile comerciale internaţionale
unde
emitentul este importatorul, iar beneficiarul este exportatorul unor mărfuri.

Elemente esenţiale
Ca si cambia, biletul ordin trebuie sa conţină menţiunea prevăzuta de
lege (art. 104 din Legea nr. 58/1934) si care comporta aceleaşi explicaţii ca
si in cazul cambiei:
- denumirea de bilet la ordin;
- promisiunea necondiţionata de a plaţi o suma determinata; scadenta;
- locul de plata;
- numele beneficiarului;
- data si locul emiterii;
- semnătura emitentului.
Nerespectarea acestor condiţii de forma atrage după sine sancţiunea
nulităţii titlului. Potrivit art.62 alin.2 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei
şi biletului la ordin, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993
(aprobată cu modificări prin Legea nr. 83/1994 108), şi art.320 lit.e din
Normele-cadru nr.6/1998 emise de Banca Naţională a României,
soluţionarea cererii având ca obiect suspendarea executării silite a biletului
la ordin aparţine judecătoriei care a învestit acest titlu cu formulă
executorie.

108
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 292 din 14 octombrie 1994
 272

3. Cecul
Cecul este un inscris care conţine ordinul dat de emitentul cecului
numit trăgător, unei banei la care are disponibil bănesc, numit tras, de a
plaţi o suma de bani unui beneficiar la prezentarea titlului.
Subiectele participante sunt:
- trăgătorul sau emitentul titlului, care dispune efectuarea unei plaţi;
- trasul sau banca, care primeşte ordinul de a plaţi o suma de bani
determinata;
- beneficiarul, posesorul titlului sau terţa persoana care încasează la
scadenta suma indicata.
Titlu se trage asupra băncii, in limita fondurilor de care dispune
emitentul. Cecurile se emit de titularul contului potrivit convenţiei încheiate
cu banca: convenţie expresa sau tacita.

Elemente esenţiale
Legea asupra cecului prevede următoarele elemente esenţiale:
- denumirea de cec;
- mandatul (ordinul) necondiţionat de a plaţi o anumita suma de bani;
- numele trasului;
- locul de plata;
- data si locul emiterii;
- semnătura trăgătorului.
Sancţiunea pentru nerespectarea acestor elemente esenţiale este
aceea a nulităţii. Deci titlul nu are valoarea unui cec ci a unei simple
obligaţii putând fi folosit ca mijloc de proba.

Pluralitatea exemplarelor
De regula, cecul poate fi tras numai in mai multe exemplare identice,
cu excepţia titlurilor la purtător. Ele trebuie sa conţină un număr de ordine
in absenta numerotării, fiecare exemplar constituie un cec distinct.

Formele cecului
In funcţie de modurile de circulaţie cecurile pot fi: nominative, la ordin
si la purtător. In funcţie de modul de încasare, cecurile pot fi: barate,
 273

circulare, certificate poştale, de călătorie, cec netransmisibil si cec plătibil in

cont.

Cecul barat
Cecul barat are pe fata titularului doua linii paralele. Bara poate fi
generala sau speciala si se face de posesorul sau de trăgătorul cecului.
• Cecul cu bara generala se plăteşte unei banci sau unui client al trasului si
nu cuprinde nici o menţiune intre cele doua linii sau se scrie numai ,,banca"
sau un alt echivalent.
• Cecul cu bara speciala cuprinde intre cele doua linii numele unei banei.
Cecul cu barare speciala se plăteşte băncii arătate intre bare.
In situaţia in care banca este chiar trasul, plata se va face unui client
al sau. Forma cecului barat are relevanta practica, in sensul ca evita
folosirea si falsificarea titlurilor care au fost pierdute sau furate. In acelaşi
timp cecul barat permite si creditarea clientului fiind un instrument de plata
scriptic.
Cecul circular
Cecul circular este un titlu de credit la ordin. El se emite de o banca
autorizata si se plăteşte la vedere posesorului legitim al titlului.
Cecul certificat
Cecul certificat conţine semnătura trasului pe fata titularului. Aceasta
semnătura are semnificaţia certificării (acoperirii) si menţinerea acestei
acoperiri la dispoziţia posesorului cecului pana la expirarea termenului de
prescripţie.
Cecul postal
Cecul postal se utilizează in localităţile in care nu exista sucursale ale
băncilor de depozit. Cecul postal este un serviciu bancar făcut de posta
alături de contul curent postai si de viramentul postai. Cecul postal este
supus aceloraşi reguli de forma ca si cecul barat, cu singura particularitate
ca nu poate fi transmis prin gir.
Cecul de călătorie
Cecul de călătorie este un titlu cu o valoare fixa emis de o banca
pentru a fi utilizat de o persoana care afectează un voiaj in străinătate.
 274

Cecul de călătorie este alcătuit din doua părţi: talonul si cecul

propriu-zis.
Cecul transmisibil
Cecul care are menţiunea ,,netransmisibil" poate fi plătit numai
primitorului sau ori la cererea acestuia. Cu suma care figurează in cec poate
fi creditat contul curent al primitorului. Acest cec nu poate fi transmis decât
unei banei in numele primitorului.
Cecul plătibil in cont
Caracterizarea acestei varietăţi de cec consta in faptul ca trăgătorul
sau posesorul lui poate interzice plata, in numerar, inserând transversal pe
fata cecului cuvintele,, plătibil in cont", „numai prin virament". Banca trasa
efectuează numai operaţiunea scriptica (credit in cont, virament in cont sau
compensaţie). Operaţiunea scriptica de virament echivalează cu plata.

Garantarea cecului
Plata cecului poate fi garantata printr-un aval pentru întreaga suma
sau numai pentru o parte din ea. Obligaţia avalistului este la fel ca cea
garantata. Avalistul care plăteşte cecul dobândeşte toate drepturile
rezultând din titlu, împotriva avizatorului si a celor ţinuţi fata de persoana
garantata.

Plata cecului
Potrivit Normelor comune ale băncilor comerciale din România privind
tehnica de decontare a cecurilor din carnete cu limita de suma, la plata
cecurilor se vor respecta următoarele reguli:
- Cecurile din carnetele cu limita de suma vor fi achitate, in primul rând,
din contul trăgătorului (plătitorului) si apoi suma respectiva va fi
înregistrata in contul beneficiarului.
- Beneficiarul va prezenta cecurile primita la plata la tras (banca
plătitorului) după cum acest lucru ii poate face banca sa (a beneficiarului)
care preda cecurile (băncii plătitorului) contra spezelor de remitere in
încasare.
- Beneficiarul prezintă cecurile cu borderou de încasare, întocmit in trei
exemplare: exemplarul nr. l pentru banca beneficiarului, exemplarul nr. 2 si
 275

cecul se remit băncii trasului (plătitorului), exemplarul nr. 3 se restituie

beneficiarului. Banca plătitoare achita cecul din contul trăgătorului
(plătitorului) si creditează contul beneficiarului sau banca acestuia pe baza
exemplarului nr. 2 al borderoului. Daca cecul nu are acoperire se restituie
beneficiarului sau băncii sale cu menţiunea,, lipsa de disponibil".
Banca plătitorului poate cere ca cecul sa-i fie predat cu menţiunea
,,achitat". Posesorul nu poate refuza plata parţiala. In acest caz banca cere
sa se facă menţiunea pe cec despre aceasta plata si sa i se dea chitanţa.
Banca trebuie sa verifice autenticitatea semnăturilor, daca aparţin
trăgătorului, comparând specimenul de semnătura depus de acesta la
banca cu semnătura de pe cec.
- Cecul este plătibil la vedere. Orice stipulaţie contrara se considera ca fiind
nescrisa.
- Termenele de prezentare la plata a cecurilor emise si plătibile in România
sunt: 8 zile daca cecul este plătibil in localitatea unde a fost emis si 15 zile
in celelalte cazuri. Termenele curg de la emiterea cecului.
Prezentarea cecului după expirarea termenului legal are ca efect
pierderea dreptului de regres împotriva giranţilor si avalistilor acestora.
In situaţia in care trasul nu plăteşte cecul prezentat in termen util,
posesorul titlului poate exercita dreptul de regres împotriva giranţilor si
avalistilor. Refuzul de plata trebuie constatat printr-un protest sau
declaraţie a trasului scrisa si datata pe cec. Posesorul titlului îşi poate
realiza drepturile prin acţiunea de regres sau prin executarea silita daca
cecul a fost investit cu formula executorie.

CAPITOLUL VII
CONTRACTE COMERCIALE SPECIALE
 276

1.Contractul de vânzare-cumpărare comerciala

1.1. Noţiune si caractere juridice

Vânzarea-cumpărarea este o operaţie comerciala care înlesneşte si

face posibil schimbul mărfurilor. Marea majoritate a actelor de comerţ
prevăzute de art. 3 Cod com. se afla in legătura cu contractul de vânzare-
cumpărare. Astfel:
- realizarea circulaţiei mărfurilor se realizează pe calea unei vanzari-
cumparari comerciale;
- întreprinderile de transport fac posibila tocmai aceasta circulaţie, după ce
in prealabil a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare;
- întreprinderile de asigurare garantează realizarea echivalentului
mărfurilor vândute, daca au fost distruse in caz de forţa majora;
- întreprinderile de banca finanţează - prin intermediul operaţiunilor de
credit - schimbul, punând la dispoziţie fondurile necesare cumpărătorului
sau vânzătorului.
Determinarea comercialitatii unui contract de vânzare-cumpărare se
face fie in funcţie de criteriul pozitiv prevăzut in art. 3 pct. l si 2 Cod com.,
fie, privind criteriului negativ prevăzut in art. 5 Cod com.

* Noţiune
Doctrina de specialitate a definit contractul de vânzare-cumpărare
întocmai ca si legiuitorul, cu următoarele precizări:
- transmiterea dreptului de proprietate este de natura contractului de
vânzare-cumpărare, si nu de esenţa lui; ceea ce înseamnă ca, prin
contractul de vânzare-cumpărare se poate transmite fie un alt drept real (de
exemplu, dreptul de uzufruct, dreptul de superfictie), fie un drept de creanţa
(de exemplu, cesiunea de creanţa);
- vânzarea-cumpărarea poate sa aibă ca obiect unul sau mai multe bunuri
corporale sau incorporale, ori o universalitate juridica (de exemplu, in cazul
vânzării unei moşteniri) sau o universalitate de fapt (de exemplu, vânzarea
unui fond de comerţ);
Nu pot face obiectul unei vânzări următoarele drepturi:
 277

- drepturile ,,intuitu personae" (de exemplu, dreptul la pensie, dreptul de

întreţinere etc);
- drepturile patrimoniale au caracter strict personal (de exemplu, dreptul de
abitaţie al soţului supravieţuitor, dreptul real de uz).

Vânzarea-cumpărarea poate fi definita ca fiind acordul de voinţa care

se realizează intre doua părţi, numite vânzător si cumpărător, prin care
vânzătorul se obliga, in principal, sa transmită dreptul de proprietate si sa
predea lucrul vândut, iar cumpărătorul se obliga sa plătească preţul
lucrului. Cadrul legal al contractului de vânzare-cumpărare este Codul civil
art. 1294-1404, Codul Comercialart. 60-73 si diferite legi speciale cum sunt,
de exemplu, Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, H.G.nr. 610/1992 109
privind cartea de identitate a vehiculului si Instrucţiunile ministrului de
interne, ministrului finanţelor si ministrului transporturilor nr. 290/2802 110

Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare

a) Contractul de vânzare-cumpărare este un contract sinalagmatic
(bilateral) perfect, existând o reciprocitate a obligaţiilor ce incumba ambelor
părţi. Vânzătorul are obligaţia de a transmite dreptul de proprietate, de a
preda lucrul vândut se de-al garanta pe cumpărător pentru evicţiune si
pentru viciile lucrului, iar cumpărătorul are obligaţia de preluare a bunului,
de a plaţi preţul si, de regula, de a suporta cheltuielile vânzării (art. 1313,
1336, 1337, 1361 C.civ.). Fiind un contract bilateral, se vor aplica efectele
specifice acestei categorii de contracte, respectiv: rezolutionarea sau
rezilierea contractului, excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non
adimpleti contractus) si riscul contractual.
b)Contractul de vânzare-cumpărare este un contract cu titlu oneros, ambele
părţi urmărind realizarea unui avantaj material (patrimonial), si anume:
vânzătorul urmăreşte sa primească preţul, iar cumpărătorul sa primească
bunul in schimbul prestaţiei sale de plata a preţului.

109
PUBLICATA ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 262 din 21 octombrie 1992
110
PUBLICATE ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 110 din 28 mai 1993
 278

c) Contractul de vânzare-cumpărare este un contract cumulativ deoarece

ambele părţi cunosc existenta si întinderea obligaţiilor pe care le au încă din
momentul încheierii contractului.
d) Contractul de vânzare-cumpărare este, de regula, un contract
consensual, fiind încheiat in mod valabil prin simplul acord de voinţa al
partilor, fără îndeplinirea vreunei formalităţi sau predarea bunului vândut
(art. 1295 C.civ.).
e) Contractul de vânzare-cumpărare este, in principal, un contract translativ
de proprietate.
Dreptul de proprietate se transmite de la vânzătorul la cumpărător in
momente diferite, in funcţie de natura bunului vândut:
- Daca bunul este individual determinat (bun cert) dreptul de proprietate se
transmite, de regula, din momentul realizării acordului de voinţa, chiar daca
bunul nu a fost predat si preţul nu a fost plătit (art. 1295 C.civ.).
- Daca bunul este determinat prin caractere generice (bun de gen), dreptul
de proprietate se transmite in momentul individualizării bunului prin
cântărire, măsurare, numărare, operaţiuni care se fac, de regula, in
momentul predării lui. Riscul pieirii fortuite aparţine vânzătorului care va
trebui sa predea cumpărătorului un bun de aceeaşi calitate cu cel care a
pierit (genera non pereunt).
- In cazul vânzării de bunuri viitoare (de exemplu, o recolta viitoare), dreptul
de proprietate se transmite in momentul existentei, iar in cazul recoltei
viitoare, proprietatea se va transmite fie in momentul când acesta este gata
de adunat, fie in momentul individualizării;
- In cazul vânzării afectate de termen sau de condiţie, dreptul de proprietate
se va transmite in momentul îndeplinirii termenului (de exemplu, la 30
septembrie 2000) sau daca se realizează condiţia (de exemplu, daca
vânzătorul se muta din Bucureşti va vinde maşina cumpărătorului);
- In cazul vânzării unui teren, dreptul de proprietate se transmite in
momentul întocmirii contractului in forma autentica. Lipsa formei autentice
atrage după sine nulitatea absoluta a contractului încheiat.
In cazul vânzării de imobile (terenuri, construcţii), dreptul de
proprietate trebuie sa fie înregistrat (intabulat) in registrul de publicitate
 279

imobiliara, respectiv in cartea funciara. Conform art.27 din Legea

nr.7/1996111 - Legea cadastrului funciar, intabularea este necesara pentru
opozabilitatea vânzării fata de terţele persoane. Potrivit art.1295 alin.2 Cod
civ., vânzarea nu este opozabila terţilor decât din momentul transcrierii.
Daca dreptul de proprietate nu a fost înscris in cartea funciara,
pentru terţele persoane ea nu exista. In ipoteza vânzării succesive a
aceluiaşi bun imobil, va fi protejat acel dobânditor care a făcut primul
înscrierea dreptului in cartea funciara.

1.2. Condiţiile de validitate a contractului de vânzare-cumpărare

Capacitatea juridica a partilor
In principiu, sunt aplicabile condiţiile esenţiale de validitate ale
convenţiilor, cu precizările speciale prevăzute in art. 1306-1309 C.civ.
Cu privire la capacitatea de folosinţa, potrivit dispoziţiilor art. 1306
din Codul civil, regula este capacitatea, iar incapacitatea este excepţia.
Pot cumpăra toţi cărora nu le este oprit prin lege. Cazurile de
incapacitate de folosinţa sunt expres si limitativ prevăzute in lege si ,,sunt
calificate in doctrina de specialitate ca fiind incapacităţi speciale", iar in
practica judiciara ca fiind ,,prohibiţii sau interdicţii de a cumpăra".

* Incapacităţi speciale (interdicţii)

Se grupează in doua categorii:
• interdicţii legate de persoana care vinde si cumpăra sau care cumpăra;
• interdicţii stabilite in funcţie de natura bunurilor sau de destinaţia lor
(interdicţii de a vinde ce ţin de inalienabilitatea bunurilor).
Interdicţiile legate de persoane pot fi, la rândul lor, interdicţii generale
si speciale. Interdicţiile generale de încheiere a contractului de vânzare-
cumpărare privesc:
a) vânzarea intre soţi, care este interzisa atât când este încheiata direct, cat
si atunci când se încheie prin persoane interpuse (art. 1307 C.civ.).
O asemenea interdicţie este stabilita deoarece:

111
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 61 din 26 martie 1996
 280

- donaţia intre soţi fiind revocabila (art. 937 C.civ.), aceasta dispoziţie legala
ar putea fi ocolita prin încheierea unei vânzări simulate. Prevăzându-se
ca vânzarea intre soţi este nula, practic nu s-ar putea face o donaţie
irevocabila sub forma unei vânzări;
- prin interzicerea vânzării intre soţi, practic se apară interesele
moştenitorilor rezervativi sau a celor care beneficiază de raportul donaţiilor;
- interzicându-se vânzarea intre soţi, se apară interesele creditorilor care ar
putea sa fie fraudaţi prin încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare
simulate, chiar fictive.
b) Tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor aflate sub tutela lor atât
timp cat nu au dat descărcarea de gestiune (socotelile nu au fost date si
primite, art. 1308 pct. l C.civ.). Aceasta interdicţie este prevăzuta de
legiuitor in scopul ocrotirii intereselor persoanelor aflate sub tutela de actele
abuzive ale tutorelui care ar fi interesat intr-o asemenea operaţiune prin
stabilirea unui preţ mai mic decât s-ar cuveni vânzătorului. In cazul
nerespectării dispoziţiei cuprinse in art. 1308 pct. l C.civ., contractul de
vânzare-cumpărare va fi lovit de nulitate absoluta (in opinia noastră) fiind
vorba de interesele unei categorii de persoane ocrotite de legiuitor prin
instituţia tutelei. In acest caz, nulitatea poate fi invocata de orice persoana
sau chiar din oficiu de către procuror sau de instanţa judecătoreasca.
Mandatarii convenţionali sau legaţi nu pot, de regula, cumpăra bunurile
pentru care au fost împuterniciţi sa le vândă (art. 1308 pct. 2 C.civ.).
Aceasta interdicţie se bazează pe faptul ca, in principiu, o persoana nu
poate sa acţioneze, in acelaşi timp, in numele vânzătorului, dar si in interes
propriu. De la acest principiu exista si excepţii, respectiv instituţia
mandatului cu sine însuşi, care este admis de legiuitor in măsura in care nu
sunt lezate interesele mandantului (reprezentantului). De exemplu, daca
preţul de vânzare a bunului este stabilit chiar de mandant (reprezentant),
cumpărătorul (mandatarul) nu ar avea cum sa lezeze interesele
vânzătorului.
d) Administratorii bunurilor statului, comunelor, oraşelor, municipiilor
sau judeţelor nu pot cumpăra bunurile aflate in administrarea lor (art. 1308
pct. 3 C.civ.).
 281

e) Funcţionarii publici si cei din comisiile de licitaţii nu pot cumpăra

bunurile statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale care se vând
prin mijlocirea lor (art. 1308 pct. 4 C.civ.).
f) Judecătorii, procurorii si avocaţii nu pot fi cesionari
(dobânditori) de drepturi litigioase care sunt de competenta Curţii de Apel in
a cărei circumscripţie îşi exercita funcţia sau profesia de avocat (art. 1309
C.civ.).
g) Cetăţenii străini si apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra
terenurilor (art. 41 alin.(2) din Constituţie). In schimb, daca investesc in
România constituind o societate comerciala care, potrivit legii romane (Legea
nr. 105/1992 privind unele norme de drept internaţional privat), este
persoana juridica romana, aceasta poate dobândi terenuri, chiar daca
asociat unic este cetăţean străin sau apatrid.
h) Persoanele insolvabile sau, mai curând, in incapacitate de plata nu pot
cumpăra bunurile imobile care se vând prin licitaţie publica (art. 535
C.pr.civ.). Interdicţia vizata in textul de lege citat se refera doar la imobile,
căci in privinţa bunurilor mobile, vânzarea lor la licitaţie se face „pe bani
gata", deci o persoana care nu are lichidităţi (sume de bani) nu poate
cumpăra asemenea bunuri.

Interdicţiile speciale de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare

comerciala

Aceste interdicţii sunt prevăzute in Codul Comercialsi in legi speciale

(Legea nr.31/1990, republicata). Potrivit dispoziţiilor din Codul comercial,
prepusul nu poate încheia operaţiuni comerciale deci si din vânzare-
cumpărare, de natura celor pe care trebuie sa le îndeplinească pentru
comitent. Temeiul legal al acestei interdicţii este art.397 Cod com., text
potrivit căruia „Prepusul nu poate, fără învoiala expresa a patronului, a
face operaţiuni, nici a lua parte in socoteala sa proprie sau a altuia, in alte
negoţuri de natura aceluia cu care este însărcinat. In caz contrariu,
prepusul este responsabil de daune-interese si patronul are încă dreptul de
a retine pentru sine foloasele ce ar rezulta din aceste operaţiuni".
 282

Interdicţiile stabilite in funcţie de natura bunurilor sau de destinaţia

lor vor fi analizate in obiectul contractului, respectiv lucrul vândut.
In privinţa capacităţii de exerciţiu, vânzarea-cumpărarea este un act
de dispoziţie pentru ambele părţi, ceea ce înseamnă ca ambele trebuie sa
aibă capacitate de exerciţiu deplina. Persoanele lipsite de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă vor încheia acte de
vânzare-cumpărare numai prin reprezentantul legal sau cu încuviinţarea
prealabila a acestuia. In caz contrar, contractul de vânzare-cumpărare va fi
lovit de nulitate relativa, ceea ce înseamnă ca reprezentatul legal poate sa
confirme ulterior contractul încheiat.

* Consimţământul partilor
In practica dreptului comercial încheierea unui contract de vânzare-
cumpărare este precedată, uneori, de aşa-numitele negocieri sau tratative
prealabile. In aceasta faza debutanta a afacerilor, viitorii parteneri se
întâlnesc pentru a discuta posibilitatea perfectării unui contract de vânzare-
cumpărare in condiţiile propuse de fiecare parte. Din punct de vedere
juridic, in principiu, aceste negocieri sau tratative nu au forţa juridica, deci
nu creează obligaţii pentru partenerii săi, ceea ce înseamnă ca ei nu vor fi
ţinuţi sa perfecteze contractul. Oricare dintre negociatori se pot retrage de la
„masa tratativelor" fără a exista posibilitatea pentru celalalt partener de a-1
trage la răspundere. Încheierea contractului de vânzare-cumpărare, deci
realizarea acordului de voinţa, este precedată uneori de unele acte juridice
prealabile, respectiv:
• promisiunea unilaterala de vânzare;
• promisiunea bilaterala de vânzare-cumpărare;
• pactul de preferinţa;
• dreptul de preemţiune.
Vom analiza in continuare aceste aspecte specifice privind
consimţământul.
• Promisiunea unilaterala de vânzare - Promisiunea unilaterala de a vinde
este un antecontract, spre deosebire de oferta de a contracta care este un
act juridic unilateral prin care o persoana se obliga fata de alata sa-i vândă
in viitor un alt bun.
 283

• Promisiunea bilaterala de vânzare - Promisiunea bilaterala de vânzare este

un antecontract prin care ambele părţi - atât vânzătorul, cat si
cumpărătorul - s-au obligat reciproc sa încheie in viitor contractul de
vânzare-cumpărare in condiţiile stabilite si cu îndeplinirea formalităţilor
prevăzute de lege. De exemplu, daca se vinde un teren, contractul se va
întocmi in forma autentica, iar dreptul de proprietate transmis
cumpărătorului se va înscrie in cartea funciara pentru opozabilitate fata de
terţi.
• Pactul de preferinţa - Pactul de preferinţa este înţelegerea prin care o
persoana se obliga fata de alta ca in cazul care va vinde un anumit bun sa-i
acorde preferinţa, Ia un preţ egal. Spre deosebire de promisiunea unilaterala
de vânzare, in care promitentul se obliga ca in viitor sa încheie contractul cu
beneficiarul promisiunii, in cazul pactului de preferinţa promitentul nu se
obliga sa vândă, aşa încât beneficiarul nu-1 obliga sa încheie contractul.
Răspunderea promitentului fata de beneficiar intervine numai in cazul
când nu-i acorda preferinţa încheind contractul de vânzare-cumpărare cu o
terţa persoana. De regula, răspunderea vânzătorului promitent este
angajata fata de beneficiarul promisiunii numai in privinţa daunelor-
interese. Contractul de vânzare încheiat cu terţa persoana rămâne, in
principiu, valabil, exceptând frauda beneficiarului promisiunii si
complicitatea terţului achizitor („fraus omnia corrumpit). In privinţa viciilor
de consimţământ se impun câteva precizări in legătura cu dolul.
Potrivit uzanţelor comerciale, dolul in materie comerciala nu se
apreciază cu aceeaşi rigurozitate ca in dreptul civil, datorita faptului ca este
o obişnuinţa pentru comercianţi a-si vinde marfa apelând la o serie de
mijloace nu neapărat înşelătoare pentru clienţi, ci exagerate in raport de
calitatea mărfii. Instanţa de judecata va aprecia in ce măsura mijloacele
folosite de vânzător pentru a-si vinde marfa sunt dolosive. In privinţa dolului
prin reticenta, nici acesta nu poate sa aibă ca efect in toate cazurile
anularea contractului de vânzare-cumpărare. Acest lucru s-ar putea
întâmpla numai in cazul când vânzătorul si numai el va avea posibilitatea sa
cunoască defecţiunile de calitate ale mărfurilor vândute si nu le-a adus la
cunoştinţa cumpărătorului si in acest caz rămâne la aprecierea
judecătorului daca exista doi ca viciu de consimţământ, care sa aibă ca efect
 284

anularea contractului, ori este vorba despre obligaţia vânzătorului de

garanţie pentru viciile lucrului, vicii ascunse cu viclenie, unde, evident, nu
se mai pune problema anularii contractului, ci a răspunderii vânzătorului
pentru viciile (defecţiuni de calitate) bunului vândut (art. 1352C.civ.).

* Obiectul contractului de vânzare-cumpărare

Obiectul contractului este reprezentat de obligaţiile (prestaţiile) la care
s-au obligaţi părţile contractante. Obligaţiile pârtilor se refera la bunuri
(lucruri corporale), respectiv lucrul vândut si preţul. Aşadar, vânzătorul are
obligaţia de a preda lucrul vândut, iar cumpărătorul trebuie sa plătească
preţul.

Lucrul vândut
Potrivit dispoziţiilor Codului civil si, după caz, ale legislaţiei speciale
(de exemplu, Legea nr.18/1991), lucrul vândut trebuie sa îndeplinească
următoarele condiţii:
Prima condiţie este ca lucrul sa fie in circuitul civil general (in comerţ).
Potrivit art. 1310 C.civ. coroborat cu art. 963 C.civ., pot fi vândute
bunurile care se afla in comerţ („in commercio). Conţinutul acestor dispoziţii
da expresia principiului liberei circulaţii a mărfii (bunurilor). In mod
excepţional o asemenea înţelegere (pact) care apare sub forma unei clauze
contractuale ar putea fi valabila daca are natura garantării executării unei
obligaţii. Pana in momentul îndeplinirii obligaţiei, se poate interzice
înstrăinarea bunului. Interdicţia (prohibiţia) vânzării bunurilor scoase din
circuitul civil poate fi absoluta sau relativa. Prohibiţia este absoluta in cazul
când bunurile prin natura lor sau prin determinarea legii sunt de uz sau de
interes public si din acest motiv sunt inalienabile. Prohibiţia înstrăinării
poate fi si relativa in cazul bunurilor care nu sunt inalienabile, dar care pot
fi vândute numai de către anumite persoane si in anumite condiţii, adică au
o circulaţie restrânsă.

A doua condiţie pe care trebuie sa o îndeplinească lucrul vândut este ca el

sa existe in prezent (la momentul încheierii contractului) sau sa poată
exista in viitor. Daca in momentul încheierii contractului bunul pierise,
 285

potrivit art. 1311 C.civ. vânzarea este nula absolut, deoarece obiectul
lipseşte. Daca in momentul încheierii contractului bunul exista in parte,
cumpărătorul are următoarele posibilităţi:
- sa ceara rezolutionarea contractului
- sa ceara executarea pârtii din lucrul rămas cu reducerea corespunzătoare
a preţului.
Vânzarea este valabila daca bunul va exista in viitor.
A treia condiţie este generala, comuna tuturor contractelor, respectiv bunul
trebuie sa fie determinat sau determinabil, licit, posibil, moral.
A patra condiţie este cea referitoare la calitatea vânzătorului de a fi
proprietarul lucrului vândut.

Preţul
Preţul reprezintă unul din elementele esenţiale ale contractului si
principala contraprestaţie a cumpărătorului. Un contract de vânzare-
cumpărare este valabil încheiat daca preţul îndeplineşte următoarele
condiţii:
• consta in sume de bani
Un contract este calificat contract de vânzare-cumpărare daca, in
schimbul prestaţiei pe care o face cumpărătorul, vânzătorul primeşte de la
acesta suma de bani. Daca vânzătorul accepta un alt lucru sau serviciu,
contractul nu mai poate fi calificat contract de vânzare-cumpărare ci, după
caz, contract de schimb, dare de plata etc.
a) Determinarea preţului. Principiul stabilirii preţului. Libertatea de voinţa
a pârtilor, care este principiul fundamental in formarea contractului, îşi
pune amprenta si asupra determinării preţului contractual. Principiul
libertăţii stabilirii preţului este prevăzut in mod expres in H.G. nr.
206/1993112, potrivit căreia preturile si tarifele se stabilesc si se adaptează
de către agenţii economici, indiferent de forma de organizare si titularul
dreptului de proprietate, prin negociere cu beneficiarii. Preţul este
determinat si in cazul in care in contract se prevede ca se va putea plaţi
preţul practicat pe piaţa pentru categoria respectiva de produse, preţ care va
exista la momentul efectuării prestaţiei de plata a preţului. Astfel, potrivit
112
PUBLICATA ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 136 din 28 iunie 1993
 286

art. 60 Cod com. „ vânzarea pe un preţ nedeterminat in contract este

valabila daca părţile au convenit asupra unui mod de a-l determina in
natura. Preţul poate fi determinat si de o terţa persoana, numita arbitru,
arătata in contract sau nominalizata ulterior. Daca părţile nu se înţeleg cu
privire la persoana desemnata ca arbitru, nominalizarea acesteia se va face
de către instanţa de judecata.
Clauze contractuale privind preţul
Indexarea preţului
Părţile contractante au posibilitatea ca in cuprinsul contractului sa
prevadă o clauza prin care preţul ce se va plaţi va depinde de un anumit
indice convenit de către părţi, denumit „moneda de cont a contractului".
Suma de bani pe care o va plaţi cumpărătorul va depinde de valoarea
indicelui convenit de părţi, indice care va determina o variaţie a preţului in
sensul majorării sau micşorării lui.
Revizuirea preţului
Părţile au posibilitatea sa prevadă o clauza de revizuire a preţului mai
cu seama ca, potrivit art. 60 C.com., este posibila stabilirea ulterioara a
preţului in funcţie de preţul practicat pe piaţa, in localurile de bursa etc.
Potrivit clauzei de revizuire a preţului, părţile stabilesc la momentul
încheierii contractului un anumit preţ care va putea fi revizuit ulterior.
Daca părţile pot stabili si ulterior preţul datorat de cumpărător, in
baza art. 60 Cod com. „a fortiori" ele pot modifica preţul stabilit iniţial in
contract, daca exista clauza contractuala in acest sens. Revizuirea preţului
apare in contract mai cu seama sub forma clauzei de reactualizare a
preţului in funcţie de evoluţia cursului valutar. Modificarea preţului potrivit
clauzei de revizuire sau de reactualizare nu se poate face in mod unilateral
de vânzător, mai cu seama ca, de regula, preţul este majoritar.
Clauza de rezerva a proprietăţii (pactum reservati domini)
Aceasta clauza contractuala însoţeşte uneori o alta clauza
contractuala, respectiv clauza de plata a preţului in rate. Potrivit clauzei de
rezerva a proprietăţii, vânzătorul va transmite dreptul de proprietate asupra
lucrului vândut in momentul achitării ultimei rate a preţului datorat de
cumpărător.
Efectele juridice ale clauzei de rezerva a proprietăţii
 287

- Din momentul realizării acordului de voinţa, cumpărătorul dobândeşte

doar dreptul de folosinţa asupra bunului cumpărat, devenind un detentor
precar pana la momentul achitării integrale a preţului când se va transmite
proprietatea.
- Riscul pieirii fortuite a bunului vândut aparţine vânzătorului, potrivit
regulii ,,resperit domino " cu excepţia cazului când in contract s-a prevăzut
astfel.
- In cazul pagubelor cauzate de lucrul cumpărat unei terţe persoane va
răspunde cumpărătorul care are posesia si folosinţa lucrului.
- Vânzarea este opozabila terţilor ca orice fapt juridic, ştiut fiind ca o
convenţie este opozabila terţilor ca fapt juridic, si nicidecum ca act juridic.
Vânzarea cu plata preţului in rate
Vânzarea cu plata preţului in rate poate fi calificata ca o vânzare pe
credit, preţul fiind fracţionat si plătibil la diferite intervale de timp. In
momentul încheierii contractului se achita un avans (parte de preţ) după
care sunt evaluate ratele in cote progresive egale sau regresive. Creditul
poate fi acordat de către vânzător sau de o terţa persoana. Este important
de reţinut ca la preţul cuvenit se adaugă dobânda si cheltuielile accesorii
vânzării. Dreptul de proprietate si riscurile pieirii fortuite se transmit de la
vânzător la cumpărător in momentul semnării contractului de vânzare-
cumpărare. Daca in contract lipseşte cauza cu privire la preţ acesta va fi
lovit de nulitate absoluta.
• alta condiţie pe care trebuie sa o îndeplinească preţul este ca el sa fie
sincer si serios.
Preţul este sincer daca el corespunde realităţii. Daca preţul este fictiv
(simultan) contractul este nul ca vânzare-cumpărare, dar poate fi valabil ca
o donaţie deghizata, in măsura in care sunt îndeplinite condiţiile legale in
materia donaţiei. Daca preţul este deghizat numai parţial, singura problema
este aceea referitoare la fraudarea fiscului. Preţul este serios daca nu este
derizoriu, adică sa existe o vădita disproporţie intre valoarea bunului vândut
si preţul stabil. Daca preţul nu îndeplineşte condiţiile referitoare la
„sinceritate" si „seriozitate", contractul va fi lovit de nulitate absoluta. Ca si
in cazul neîndeplinirii celorlalte condiţii cu privire la preţ, si de aceasta data
 288

contractul poate fi valabil ca si contract de donaţie, daca sunt respectate

dispoziţiile legale privitoare la libertăţi, in general, si la donaţii, in special.

1.3. Interpretarea clauzelor contractului

Potrivit art. 977 din Codul civil, "Interpretarea contractelor se face
după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al
termenilor." Interpretarea contractului este necesară atunci când
insuficienţa de orice natură a clauzelor creează dificultăţi în determinarea
exactă a înţelesului contractului. Este de reţinut că, potrivit art. 984 din
Codul civil, oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi de părţi, obiectul
contractului se reduce numai la lucrurile la care se pare că părţile şi-au
propus a contracta. In materia interpretării clauzelor unui contract se aplica
art. 983 C.civ., potrivit căruia clauzele îndoielnice (neclare) intr-un contract
se interpretează in favoarea celui care se obliga (debitorul).
Aceasta regula nu se aplica in privinţa contractului de vânzare-
cumpărare, deoarece, se aplica numai in subsidiar, in măsura in care
instanţa de judecata nu poate sa stabilească adevărul in funcţie de celelalte
reguli de interpretare existente in dreptul comun.

1.4. Obligaţiile vânzătorului

De regula, vânzătorul are doua obligaţii principale:
sa predea cumpărătorului lucrul vândut
sa-1 garanteze pentru evicţiune si pentru viciile lucrului.
* Obligaţia de predare a lucrului vândut
Prin „predare" se înţelege obligaţia vânzătorului de a pune la dispoziţia
cumpărătorului bunul vândut, in aşa fel încet cumpărătorul sa intre in
detenţia bunului. Executarea obligaţiei de predare nu se confunda cu
obligaţia de transmitere a dreptului de proprietate si nici a posesiei.
Cumpărătorul este proprietar, si deci posesor al bunului, din
momentul realizării acordului de voinţa chiar daca nu a intrat încă in
detenţia lucrului („corpore alieno "). Vânzătorul trebuie sa predea obiectul
(lucrul) neprevăzut in contract „in măsura determinata" (art. 1326 C.civ.).
Daca bunul este individual determinat acesta se va preda in starea in
care se afla la momentul realizării acordului de voinţa („in momentul
 289

vânzării"), iar daca bunul este determinat prin caractere generice (bun de
gen) se va preda in starea existenta in momentul individualizării lui prin
cântărire, măsurare, numărare etc. Daca bunul vândut este un imobil, mai
cu seama teren, se pune problema clarificării condiţiei de conformitate
stabilita de legiuitor in art. 1327 C.civ. „pe alta măsura ".In lipsa unei
stipulaţii exprese in contract, prevede se va face la locul situaţiilor bunului
vândut, in momentul încheierii contractului (art. 1319 C.civ.). Lucrul vândut
se preda la termenul stabilit in contract, iar in lipsa unui termen se aplica
reguli generale din materia executării obligaţiilor. Predarea presupune ca
vânzătorul sa îndeplinească anumite fapte prin care sa pună la dispoziţia
cumpărătorului lucrul vândut. In funcţie de natura bunului, obligaţia de
predare se considera executata fie prin predarea cheilor apartamentului sau
autoturismului, fie prin remiterea titlurilor de proprietate sau de creanţa
etc. Vânzătorul este obligat la daune-interese daca duce prejudicii
cumpărătorului prin nepredarea la timp a lucrului. In legătura cu obligaţia
de predare a lucrului vândut, Codul civil (art 1316) prevede trei forme de
predare a bunurilor:
- predarea reala;
- predarea consensuala;
- predarea simbolica.
• Predarea reala se realizează prin transferarea posesiei materiale a lucrului.
Problema de drept si de interpretare a textului art. 1316 C.civ. este
următoarea: in cazul contractului de transport, predarea de către vânzător a
mărfurilor vândute cărăuşului înseamnă îndeplinirea obligaţiei de predare
către cumpărător si este o predare reala.
• Predarea consensuala exista ori de cate ori, din motive diferite, in
momentul vânzării nu poate interveni predarea materiala, de exemplu, in
cazul fructelor neculese, a bunurilor viitoare in general sau când
cumpărătorul deţine bunul in calitate de sechestru judiciar. Pana la
expirarea duratei sechestrului nu se poate pune problema ca el deţine bunul
in calitate de cumpărător. Deci nu exista încă predarea „reala ".
• Predarea simbolica. In dreptul comercial pot exista diferite forme de
predare simbolica datorita existentei titlurilor reprezentative de mărfuri:
recipisele de depozit, conosamentul etc. Expedierea mărfurilor vândute
 290

însoţite de titlurile de credit reprezentative poate sa însemne o predare

simbolica.

Obligaţii accesorii predării

Vânzătorul este obligat sa păstreze bunul, in schimb cheltuielile
făcute cu depozitarea vor fi suportate de cumpărător. Daca in contract nu s-
a prevăzut o clauza privind suportarea cheltuielilor vânzării, se aplica
dispoziţia prevăzuta de art. 1317 Cod civil, potrivit căreia cheltuielile legate
de predare sunt in sarcina vânzătorului.In cazul neexecutării obligaţiei de
predare, cumpărătorul are următoarele posibilităţi (art. 1320 C.civ.):
a) sa ceara executarea in natura a obligaţiei, prin punerea lui in posesia
lucrului cumpărat;
b) sa invoce excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti
contractus) daca nici cumpărătorul nu si-a îndeplinit obligaţiile proprii;
c) sa ceara rezolutionarea contractului de vânzare-cumpărare cu obligarea
vânzătorului la plata daune-interese113;
d) sa procure bunul de la o terţa persoana pe seama vânzătorului (art. 1077
C.civ.) daca este vorba despre un bun determinat prin caractere generice
(bun de gen)

Obligaţia de garanţie pentru evicţiune in dreptul civil

Potrivit art. 1336 C.civ., vânzătorul este obligat sa-1 garanteze pe
cumpărător pentru liniştea si utila posesie a lucrului. Evicţiunea intervine
in cazul in care o terţa persoana sau vânzătorul însuşii pretinde ca are un
drept asupra bunului vândut. Aşa cum rezulta din art. 1337 C.civ., obligaţia
de garanţie contra evicţiunii exista nu numai fata de cumpărător, ci si fata
de subdobanditor, chiar daca cumpărătorul iniţial nu răspunde pentru
evicţiune fata de subdobanditorul cu titlu gratuit (art. 828 C.civ.).

- Obligaţia de garanţie a vânzătorului rezultând din fapte personale

113
Potrivit dispoziţiilor art.1020 din Codul civil, condiţia rezolutorie este subînţeleasă, totdeauna, în contractele
sinalagmatice, în cazul când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său. Conform prevederilor art. 1021 din
Codul civil, contractul nu este însă desfiinţat de drept, partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are
alegerea sau să silească pe cealaltă parte a executa convenţia, când e posibil, sau să ceară, în justiţie, desfiinţarea
sa, cu daune-interese.
 291

Sediul materiei este art. 1139 C.civ., potrivit căruia vânzătorul

răspunde fata de cumpărător pentru “faptul personal" care poate sa
însemne fie o tulburare de drept, fie de fapt. De exemplu, vânzătorul si-a
rezervat dreptul de uzufruct, de servitute etc. asupra bunului vândut, fie il
deposedează pe cumpărător de o parte din terenul vândut. Obligaţia de
garanţie pentru evicţiune din partea vânzătorului exista indiferent de
momentul apariţie cauzei de evicţiune, înainte sau după încheierea
contractului. Daca vânzătorul vinde de doua ori acelaşi imobilul va
răspunde fata de primul cumpărător daca cel de-al doilea si-a intabulat
titlul in cartea funciara.
- Obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiunea care rezulta din
fapta unei terţe persoane.
Vânzătorul răspunde pentru evicţiunea care provine din fapta terţei
persoane, daca sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) fapta terţei persoane sa fie o tulburare de drept;
b) cauza evicţiunii sa fie anterioara vânzării;
c) cauza evicţiunii sa nu fi fost cunoscuta de cumpărător.

a) Fapta terţei persoane sa fie o tulburare de drept

Exista tulburare de drept ori de cate ori terţa persoana revendica de la
cumpărător bunul vândut, considerând ca are un drept legitim asupra lui.
Daca exista tulburare de fapt, cumpărătorul se poate apară singur
prin intermediul acţiunilor posesorilor.
b) Cauza evicţiunii sa fie anterioara vânzării
Vânzătorul răspunde fata de cumpărător daca evicţiunea are o cauza
anterioara. Când cauza evicţiunii este ulterioara, cumpărătorul in calitate de
proprietar se poate apară singur, cu excepţia cazului când evicţiunea
cazului când evicţiunea ulterioara momentului vânzării provine din fapta
proprie a vânzătorului (de exemplu, vânzătorul vinde a doua oara acelaşi
bun unei alte persoane). In cazul uzucapiunii începuta înaintea vânzării si
continuata după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul
nu răspunde pentru evicţiune, deoarece cumpărătorul avea posibilitatea sa
întrerupă cursul prescripţiei achizitive.
c) Cauza evicţiunii sa nu fi fost cunoscuta de cumpărător
 292

Obligaţia de garanţie pentru evicţiune exista numai daca, in

momentul cumpărării, cumpărătorul nu a cunoscut faptul ca o terţa
persoana are un drept asupra lucrului cumpărat. In ipoteza in care
cumpărătorul a cunoscut cauza evicţiunii, practic el si-a asumat riscul
pierderii sau afectării dreptului sau de proprietate. Sarcina probei aparţine
vânzătorului.

Pentru ca vânzătorul sa răspundă, el trebuie sa fi introdus in proces

(art.1351 C.civ.) in caz contrar, vânzătorul poate opune cumpărătorului
,,excepţia procesului râu condus ". Aceasta excepţie este grefata pe acţiunea
principala a cumpărătorului prin care solicita rezolutionarea totala sau
parţiala a contractului de vânzare-cumpărare si obligarea vânzătorului la
plata daunelor-interese. Evicţiunea poate fi totala sau parţiala.
a) Evicţiunea totala
Daca evicţiunea este totala, vânzătorul trebuie sa restituie
cumpărătorului preţul primit de la acesta, chiar daca valoarea lucrului s-a
micşorat din caz fortuit sau din vina cumpărătorului, cu excepţia foloaselor
percepute de cumpărător pe urma distrugerii bunurilor (de exemplu, daca
cumpărătorul a încasat indemnizaţia de asigurare). Cumpărătorul are
dreptul sa pretindă vânzătorului valoarea fructelor pe care le-a predat
terţului evingator, fructe percepute după ce a luat cunoştinţa de adevăratul
proprietar, pentru ca din acel moment el este considerat de ,,rea-credinta".
Pana la acea data se aplica dispoziţia prevăzuta in art. 45 C.civ.,
potrivit căreia dobânditorul de ,,buna-credinţa " păstrează fructele.
Cumpărătorul are dreptul sa pretindă vânzătorului cheltuielile de
judecata pe care le-a plătit cu ocazia cererii prin care a fost evins de către
terţ plus cheltuielile făcute cu încheierea contractului (taxa de autentificare,
taxa de timbru etc.), potrivit art. 1341 pct. 3-4 Cod civil. Cumpărătorul are
dreptul sa pretindă daune-interese (despăgubiri) in baza art. 1341 pct. 4
C.civ. coroborat cu art. 1350 C.civ., având in vedere următoarele reguli:

- Potrivit art. 1344 C.civ., vânzătorul va plaţi cumpărătorului diferenţa

dintre preţ si sporul de valoare dobândit de lucru intre momentul încheierii
contractului si data producerii evicţiunii;
 293

- Potrivit art. 1345-1346 Cod civil, vânzătorul va restitui cumpărătorului

cheltuielile necesare si utile conservării lucrului, chiar daca vânzătorul a
fost de rea-credinţa si cheltuielile voluptorii (de plăcere, de lux).
b) Evicţiunea parţiala
In cazul evicţiunii parţiale cumpărătorul pierde o fracţiune (parte) din
lucrul cumpărat, fie o cota ideala din dreptul de proprietate fie ca terţa
persoana si-a valorificat un drept cu privire la lucru (de exemplu, un drept
de arbitratie, superfice, servitute etc). Rezolutionarea vânzării intervine in
cazul in care evicţiunea unei părţi din lucru sau drept este atât de
importanta, ca daca ar fi ştiut, cumpărătorul n-ar fi cumpărat. Contractul
de vânzare-cumpărare poate fi menţinut si in cazul valorificării de către
terţul evingator a unor drepturi reale - servituţi, uzufruct - dar
cumpărătorul are dreptul la daune-interese, in condiţiile dreptului comun.
• Modificările convenţionale ale obligaţiei de garanţie a vânzătorului
pentru evicţiune
Clauzele de agravare a răspunderii vânzătorului nu sunt limitate de
legiuitor. Practic, părţile contractante pot sa prevadă in contract ca
vânzătorul va răspunde si pentru expropriere sau alte cauze care au ca efect
pierderea dreptului cumpărătorului asupra lucrului cumpărat.
Clauzele de exonerare de răspundere a vânzătorului sunt, in
principiu, admise cu următoarele limitări:
- vânzătorul nu poate fi exonerat daca evicţiunea provine din fapta proprie
(art. 1339C.civ.);
- vânzătorul nu poate fi exonerat de obligaţia de restituire a preţului către
vânzător (art. 1340 C.civ.), cu excepţia cazului când cumpărătorul a
cunoscut la încheierea contractului pericolul evicţiunii.

Obligaţia de garanţie pentru evicţiune in dreptul comercial

Este ştiut ca vânzarea comerciala are ca obiect bunurile mobile, aşa
încât este interesant de ştiut ca dispoziţiile din Codul civil referitoare Ia
bunurile mobile vândute se aplica si in materie comerciala. Este interzis
vânzătorului sa-l tulbure pe cumpărător in liniştita folosire a dreptului de
 294

proprietate asupra fondului de comerţ prin fapta de exercitare a aceluiaşi

comerţ sau a unuia asemănător in vecinătatea fondului de comerţ vândut.
Potrivit art. 1337 din Codul civil, obligaţia de garanţie pentru
evicţiune revine vânzătorului, care a încheiat actul în calitatea sa de
proprietar. Încheierea actului juridic prin mandatar nu transferă obligaţia de
garanţie pentru evicţiune în sarcina acestuia, principala obligaţie a
mandatarului fiind aceea de executare a mandatului primit (art. 1539 din
Codul civil).

* Obligaţia vânzătorului de garanţie pentru viciile lucrului vândut

• Vânzătorul este obligat de a asigura cumpărătorului utila folosinţa a
lucrului Potrivit art. 1352 C.civ., vânzătorul răspunde pentru viciile ascunse
ale lucrului in sensul ca daca ar fi ştiut de existenta lor nu ar fi cumpărat
sau ar fi cumpărat la un preţ mai mic. Vânzătorul răspunde pentru viciile
lucrului daca sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) viciul lucrului sa fie ascuns (art.1352 C.civ.). Daca viciile sunt aparente
vânzătorul nu răspunde, căci cumpărătorul avea posibilitatea sa le observe
(art.1353 C.civ.). Legiuitorul nu prevede obligaţia pentru cumpărător de a
apela la o persoana calificata pentru constatarea viciilor aparente ale
lucrului, deci posibilitatea constatării viciilor se apreciază „in abstracta" de
cumpărătorul vigilent si prudent care s-ar afla intr-o asemenea situaţie;
b) viciul ar fi existat in momentul încheierii contractului. Vânzătorul
răspunde fata de cumpărător numai daca viciul exista in momentul
încheierii contractului, astfel, pentru viciile ulterioare acestui moment
răspunde cumpărătorul in calitate de proprietar, mai precis suporta paguba;
c) viciul lucrului sa fie grav, adică defecţiunile de calitate sunt atât de
importante încât ii pun pe cumpărător in imposibilitatea de a folosi bunul
sau ii micşorează substanţial valoarea.
Cele trei condiţii privind răspunderea vânzătorului pentru viciile
lucrului trebuie sa fie dovedite de către cumpărător.
Precizări complementare
- viciul lucrului nu trebuie sa fie cunoscut de vânzător, dar întinderea
răspunderii acestuia diferă de faptul daca a cunoscut sau nu acest fapt;
 295

- obligaţia de garanţie pentru vicii exista la orice vânzare (vânzarea sub

condiţie, vânzare cu plata preţului in rate, vânzarea de drepturi litigioase);
- in cazul vânzării unei moşteniri, vânzătorul răspunde pentru calitatea sa
de moştenitor, nu si pentru viciile lucrului care fac parte din masa
succesorala;
- obligaţia de garanţie pentru viciile lucrului nu exista in cazul vânzării prin
licitaţie publica, care se face prin intermediul instanţei de judecata (art.
1360 Cod civil).

• Efectele si întinderea răspunderii vânzătorului pentru viciile lucrului

Cumpărătorul are un drept de opţiune intre acţiunea redhibitorie si
acţiunea estimatorie (actio estimatoria sau quanti minoris). In cadrul
acţiunii redhibitorii, cumpărătorul solicita instanţei de judecata
rezolutionarea contractului de vânzare-cumpărare. Prin acţiunea estimatorie
cumpărătorul poate cere reducerea preţului proporţionala cu micşorarea
valorii lucrului. Valoarea lucrului se va stabili prin expertiza de specialitate,
estimându-se viciile, importanta lor si in ce măsura ele pot fi remediate de
cumpărător, pe cheltuiala vânzătorului.

* Obligaţia vânzătorului la plata daunelor-interese

Daca in cazul evicţiunii vânzătorul răspunde pentru daune indiferent
ca este de „buna" sau de „rea" credinţa, in cazul viciilor lucrului, vânzătorul
răspunde pentru daune numai daca a fost de ,,rea-credinţa" daca este de
buna-credinţa va restitui numai preţul si cheltuiala vânzării.
• Riscul pieirii lucrului afectat de vicii (art. 1358 C.civ.) Problema riscului
pieirii lucrului se rezolva in funcţie de cele doua ipoteze posibile:
- daca lucrul a pierit din cauza viciilor lucrului, vânzătorul este obligat sa
restituie preţul si cheltuielile vânzării, plus daune-interese, daca vânzătorul
a fost de rea-credinţa;
- daca lucrul piere fortuit sau din vina cumpărătorului, vânzătorul nu
răspunde.

• Prescripţia dreptului la acţiune pentru intenţia acţiunii in garanţie pentru

viciile lucrului
 296

Potrivit art. 5 din Decretul nr. 167/1958, dreptul material la acţiune

privind viciile ascunse ale lucrului se prescrie prin împlinirea unui termen
de 6 luni, cu excepţia cazului când viciile au fost ascunse cu viclenie, când
termenul de prescripţie este de 3 ani. Termenele de 6 luni si de 3 ani încep
sa curgă de la data descoperirii viciilor, dar nu mai târziu de l an de la
predare sau de 10 ani pentru construcţii (art. 29 din Legea nr. 10/1995,
privind calitatea in construcţii). In vânzările comerciale de bunuri de la piaţa
la piaţa, denunţarea viciilor trebuie sa se facă in termen de doua zile de la
predare-primire daca sunt vicii aparente si in termen de doua zile de la
descoperire daca sunt vicii ascunse. Descoperirea viciilor nu se confunda cu
prescripţia dreptului la acţiune. Termenele sunt de doua feluri:
- termenele de descoperire a viciilor care sunt termenele de l an si 3 ani
pentru construcţii;
- termene de prescripţie, respectiv de 6 luni se de 3 ani daca viciile au fost
ascunse cu viclenie.
• Modificări convenţionale ale obligaţiei de garanţie pentru viciile lucrului
Clauza contractuala privind limitarea sau înlăturarea obligaţiei de
garanţie pentru viciile lucrului vânzătorului este valabila daca acesta a fost
de buna-credinţa. Limitarea răspunderii poate fi stipulata si sub forma
scurtării termenului de descoperire a viciilor, respectiv termenul de l an sau
de 3 ani, fără sa afecteze termenele de prescripţie legale.
Cauza de agravare nu comporta limitări, dar nu trebuie sa afecteze
termenele legale pentru reclamarea viciilor ascunse.

1.5. Obligaţiile cumpărătorului

* Obligaţia de plata a pretului (art. 1361 C.civ.)
Una din obligaţiile principale ale cumpărătorului este obligaţia de
plata a preţului, preţ care consta in plata unei sume de bani. Plata preţului
se face la locul si in momentul in care se face predarea lucrului vândut daca
nu s-a prevăzut astfel de contract (art. 1326 C.civ.). Aşadar, in privinţa
contractului de vânzare, ca o derogare de la dispoziţia cuprinsa in art. 1104
C.civ., potrivit căruia plata este cherabila (se face la domiciliul debitorului),
plata este portabila (se face domiciliul debitorului), plata este portabila (se
face la domiciliul creditorului-vânzătorului). Trebuie spus ca voinţa pârtilor
 297

este suverana in privinţa locului si datei plaţii preţului, dispoziţiile Codului

civil fiind supletive. Daca in contract nu s-a prevăzut locul de preluare a
bunului, vor fi aplicabile dispoziţiile Codului civil fiind supletive. Daca in
contract nu s-a prevăzut locul de preluare a bunului, vor fi aplicabile
dispoziţiile cuprinse in art. 59 Cod comercial. Plata preţului se face integral,
potrivit principiului indivizibilităţii plaţii. Plata preţului se poate face in rate
(pe credit), dar si in acest caz plata este o prestaţie unica, plata in rate fiind
o modalitate de executare, deci nu este o vânzare succesiva. Astfel, termenul
de prescripţie pentru plata preţului începe sa curgă de la data stabilita in
contract pentru plata ultimei rate neplătite anterior. Pentru fiecare rata de
preţ scadenta, curge un nou termen de prescripţie, potrivit art.7 alin.3 si
art. 12 din Decretul nr. 167/1958, dar oricum nu se poate susţine ca ar fi
vorba despre o vânzare succesiva. Dovada plaţii se face potrivit art. 46 Cod
com. Daca plata preţului s-a făcut prin virament bancar dovada se face
numai prin extras de cont bancar.
• Obligaţia cumpărătorului la plata dobânzilor
In dreptul civil, art. 1363 C.civ. prevede obligaţia pentru cumpărător
de a plaţi vânzătorului dobânda pana la achitarea integrala a preţului, daca
sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- exista convenţie in sensul obligării cumpărătorului si la plata de dobânzi;
- lucrul vândut, prin natura lui, este producător de fructe naturale sau
civile;
- in toate celelalte cazuri numai din momentul punerii in întârziere a
cumpărătorului printr-o notificare. Dobânda se va calcula din momentul
notificării făcute cumpărătorului.
In dreptul comercial, potrivit art. 43 C.com. debitorul este de drept in
întârziere si datorează dobânzi din momentul scadentei obligaţiei si pana la
data plaţii efective.

• Sancţiunea neplăţii preţului (art. 1365 C.civ.)

Neexecutarea obligaţiei de plata a preţului de către cumpărător da
dreptul vânzătorului sa aleagă intre:
 298

- executarea in natura (forţată) a obligaţiei de către cumpărător 114, acţiunea

putând fi intentata in termenul general de prescripţie de 3 ani;
- invocarea excepţiei de neexecutare a contractului daca vânzătorul însuşi
nu si-a îndeplinit obligaţia de predare a bunului vândut;
- rezoluţiuna contractului, in condiţiile art. 1020, 1021 si 1101 C.civ. si ale
legislaţiei speciale.

* Obligaţia de primire a lucrului vândut

Luarea in primire a lucrului se va face la locul si Ia termenul la care
vânzătorul era obligat sa-1 predea, cumpărătorul urmând sa suporte
cheltuielile ridicării bunului de Ia locul predării. In ipoteza in care
cumpărătorul nu-si îndeplineşte obligaţia de ridicare a bunului cumpărat,
vânzătorul are următoarele posibilităţi:
- sa ceara instanţei de judecata ca paratul (cumpărătorul) sa ia in primire
bunul cumpărat sub sancţiunea plaţii de daune cominatorii (amenzi civile)
pentru fiecare zi de întârziere;
- sa depoziteze bunul la el sau in alt loc, pe cheltuiala cumpărătorului (art.
1370 C.civ.);
- sa ceara rezolutionarea contractului plus daune-interese iar daca sunt
bunuri perisabile sau care se deteriorează, rezolutionarea contractului
operează de drept, chiar daca in contract nu s-a prevăzut un pact comisoriu
expres.
In acest caz nu este nevoie de punere in întârziere sau vreo alta formalitate.

* Obligaţia de a suporta cheltuielile vânzării

Potrivit art. 1305 C.civ., cumpărătorul, in lipsa de stipulaţie contrara,
este obligat sa suporte cheltuiala vânzării (taxa de autentificare, taxa de
timbru, onorariul notarului public sau taxa de publicitate imobiliara).
Fata de terţele persoane, in special fata de stat, părţile contractante
răspund in mod solidar, cu privire la obligaţia de achitare a taxelor de
timbru de autentificare. Aşadar, dispoziţia cuprinsa in art. 1305 C.civ. si

114
Obligaţia de plată a preţului este o obligaţie de a da (de a plăti o sumă de bani), care se poate executa silit.
Daunele cominatorii sunt admisibile doar în cazul obligaţiilor a căror executare silită în natură este imposibilă,
aşa cum sunt obligaţiile de a face sau de a nu face.
 299

prevederile contractuale se refera doar la efectele acestei obligaţii intre

părţile contractante. Legiuitorul a protejat interesele statului, in sensul ca,
indiferent de înţelegerea pârtilor sau de dispoziţia art. 1305 C.civ., oricare
dintre părţile contractante poate fi urmărita pentru achitarea sumelor
datorate statului. In cazul in care una din părţi nu-si executa obligaţiile,
cealaltă parte are posibilitatea sa apeleze la dispoziţiile din dreptul comun
privind executarea silita in natura a obligaţiei daca este posibil sau sa ceara
rezolutionarea ori rezilierea contractului potrivit dispoziţiilor art. 1021 C.civ.
In afara acestor dispoziţii exista in dreptul comercial instituţia juridica
numita „executarea coactiva" prevăzuta de art. 68 C.com.

Varietăţi ale contractului de vânzare-cumpărare

* Vânzarea după greutate, număr sau măsura
In cazul vânzării după greutate, număr sau măsura obiectul ii
formează bunuri de gen dintr-un lot determinat, dintr-un gen limitat si este
absolut necesar a se proceda la individualizarea bunurilor prin: cântărire,
măsurare, numărare (de exemplu, se vând 500 kg de mere a 1000 lei/kg)
sau individualizare prin determinarea preţului (de exemplu, se vinde tot
lotul de cereale cu 10 milioane lei). In ambele situaţii de individualizare a
bunurilor de gen, vânzarea este perfecta din momentul realizării acordului
de voinţa (art. 1300 C.civ.). Efectele contractului, respectiv dreptul de
proprietate si riscul pieirii fortuite, se transmit după individualizarea
bunurilor fie prin cântărire, măsurare, fie prin determinarea preţului.
Individualizarea bunurilor se face in momentul încheierii contractului.
Efectele contractului in privinţa transmiterii drepturilor de proprietate
si a riscului pieirii fortuite se produc din momentul realizării acordului de
voinţa, data la care se individualizează bunurile vândute.
* Vânzarea pe încercare
Potrivit art. 1302 C.civ., vânzarea pe încercare este o varietate a
contractului de vânzare-cumpărare, in care realizarea acordului de voinţa
este supus (afectat) unei condiţii suspensive a încercării bunului de către
cumpărător. Pentru determinarea calităţilor bunului trebuie efectuata o
expertiza, căci astfel realizarea acordului de voinţa ar depinde in
exclusivitate de voinţa (plăcerea) cumpărătorului, situaţie in care s-ar pune
 300

problema validităţii unei asemenea condiţii, fiind condiţie pur protestativa

supusa nulităţii, potrivit art. 1010 C.civ. In cazul vânzării pe gustate (art.
1301 C.civ.) contractul nu se considera încheiat dact după ce cumpărătorul
a gustat bunul si este de acord sa-1 cumpere, in schimb in cazul vânzării pe
încercate contractul se încheie, dar este afectat de o condiţie suspensiva de
realizarea căreia depinde transmiterea dreptului de proprietate de la
vânzător la cumpărător, inclusiv riscul pieirii fortuite a bunului.
* Vânzarea cu pact de răscumpărare
Vânzarea cu pact de cumpărare este o vânzare afectata de o condiţie
rezolutorie expresa care consta in facultatea pe care si-o rezerva vânzătorul
de a relua (de a se înapoia) lucrul vândut, restituind preţul si cheltuielile
făcute de cumpărător. Restituirea către vânzător a bunurilor răscumpărate
are efect retroactiv in sensul ca operează atât in privinţa cumpărătorului a
succesorilor in drepturi ai cumpărătorului, si a terţilor dobânditori
reţinându-se doar fructele. Se exceptează situaţiile in care terţul dobânditor
invoca uzucapiunea pentru imobilele sau posesia de buna-credinţa in
materia bunurilor imobile.

2.Contractul de mandat comercial

2.1. Particularităţi
Potrivit art. 374 Cod comercial, mandatul are ca obiect tratarea de
afaceri comerciale pe seama si socoteala mandatului. Mandatul este
contractul in temeiul căruia o persoana (mandant) împuterniceşte alta
persoana (mandatar) sa încheie anumite acte juridice in numele si pe seama
mandantului. Mandatul comercial prezintă următoarele caracteristici:
a) Mandatul comercial, spre deosebire de mandatul civil, are drept obiect
afaceri comerciale si nu se presupune a fi gratuit. Prin afaceri comerciale
trebuie sa se înţeleagă actele enumerate in art. 3 din Codul comercial, care
sunt fapte de comerţ pentru mandant. Mandantul va fi comercial numai
daca actele încheiate sunt acte comerciale, pe când mandatul civil are ca
obiect încheierea de acte civile.
b) Mandatul comercial este un act cu titlu oneros, mandatarul fiind
remunerat printr-o suma printr-o suma ferma sau forfetara ori sub forma
unui procent calculat la cifra de afaceri. Chiar daca părţile nu au prevăzut
 301

in contract plata sau modalităţile de plata, mandantul datorează

remuneraţia (art. 374 Cod comercial). In absenta unei stipulaţii
contractuale, remuneraţia este stabilita de instanţa de judecata.
c) Mandatul comercial poate fi cu reprezentare, dar si fără
reprezentare; aceasta nu este de esenţa mandatului ci numai de natura lui.
d) Mandatul comercial poate fi general, pentru toate afacerile
mandatului, sau special, pentru o anumita afacere. In cazul mandatului
comercial se conferă mandatarului o mai mare libertate de acţiune si
independenta, potrivit dinamicii activităţii comerciale.

2.2. Condiţiile de validitate a contractului de mandat comercial

* Condiţii de fond
Pentru a fi valabil încheiat, contractul de mandat comercial trebuie sa
respecte condiţiile cerute in art. 948 Cod civil: consimţământul, capacitatea
pârtilor, obiectul contractului si cauza.
• Consimţământul pârtilor
Mandatul comercial, fiind un contract consensual, se considera
perfect in momentul acordului de voinţa al mandatarului si mandatului.
Mandatul poate fi expres sau tacit, acceptarea mandatului putând fi
tacita si sa rezulte executarea lui. Mandatarul care nu doreşte a primi
însărcinarea data de mandant trebuie sa-1 înştiinţeze imediat pe acesta.
Daca mandantul întârzie in luarea masurilor cu privire la bunurile
încredinţate, mandatarul poate cere punerea bunurilor sub sechestru
judiciar.
• Capacitatea pârtilor
Mandantul trebuie sa aibă capacitatea de a încheia el însuşi actele
juridice care urmează sa fie încheiate in numele sau de către mandatar.
Mandatarul trebuie sa aibă capacitatea de exerciţiu pentru a fi in
măsura sa încheie acte juridice personal, in numele si pe seama altuia, fără
insa ca legea sa-i ceara si calitatea de comerciant. Cat priveşte calitatea
voinţei, buna sau reaua-credinţa la încheierea actului juridic, modalitatea si
locul încheierii actului juridic, se raportează la persoana reprezentantului
mandatar si la terţ.
• Obiectul contractului
 302

In art. 374 din Codul Comercialse arata ca obiectul mandatului

comercial este „tratarea de afaceri comerciale". Deci obiectul contractului de
mandat îl constituie faptele de comerţ. In afara condiţiilor generale, comune
tuturor contractelor - respectiv: sa fie determinat sau determinabil, sa fie
posibil, licit, in circuitul civil etc. - cu privire la obiectul mandatului se
impun următoarele precizări
- mandatul are ca obiect încheierea de acte juridice de către mandatar. Daca
acesta îndeplineşte si fapte materiale, actele sau faptele materiale vor avea
caracter accesoriu (de exemplu, preluarea bunului care urmează a fi vândut
de către mandatar, in numele si pe seama mandantului);
- actele juridice au caracter strict personal (de exemplu, testamentul) nu pot
fi încheiate prin mandatar ori alte declaraţii strict personale.
• Cauza (scopul) contractului
Cauza, ca element de validitate a contractului de mandat, trebuie sa
îndeplinească condiţiile generale, comune tuturor actelor juridice: sa fie
reala, licita, morala, sa nu contravină regulilor de convieţuire sociala.
Forma contractului
Contractul de mandat se încheie prin simplul acord de voinţa al
pârtilor („solo consensum ") având, de regula, caracter consensual. Legea,
respectiv Codul civil, nu impune o anumita forma, deoarece, potrivit art.
1533 C.civ., mandatul poate fi acordat in forma scrisa, verbala sau poate fi
chiar tacit. Deoarece Codul Comercialnu prevede reguli derogatorii de la
dreptul comun înseamnă ca in privinţa formei mandatului sunt aplicabile
dispoziţiile Codului civil. In practica, mandatul este exteriorizat, de obicei,
printr-un înscris numit procura. Cu aceeaşi semnificaţie, de reprezentare, a
unei persoane fata de terţele persoane, se foloseşte si termenul de
„împuternicire" sau chiar de „delegaţie" (in raporturile de dreptul muncii).
Procura are o dubla semnificaţie.
- In primul rând, procura semnifica operaţiunea juridica numita
„negotium" prin care o persoana împuterniceşte o alta persoana (mandatar,
procuror) sa încheie unul sau mai multe acte juridice in numele si pe seama
ei. Din acest punct de vedere, procura este un act juridic unilateral care
urmează a fi acceptat de către mandatar prin executarea împuternicirii;
 303

- In al doilea rând, procura semnifica mijlocul juridic numit

„instrumentum" care dovedeşte existenta si, mai cu seama conţinutul
mandatului, categoriile de acte juridice care vor fi încheiate si limitele
puterilor conferite mandatarului.
Procura poate fi data sub forma înscrisului sub semnătura privata
sau sub forma înscrisului autentic. Forma autentica a procurii este
necesara ori de cate ori actul juridic pe care-1 va încheia mandatarul
(procuratorul) cu terţa persoana este întocmit in forma autentica.

2.3. Felurile mandatului

In funcţie de întinderea puterilor conferite mandatarului, mandatul
poate fi general sau special. Mandatarul este general in cazul in care
mandatarul este împuternicit sa încheie orice acte juridice, cu excepţia
acelora pentru care legea impune existenta unui mandat special
(,,procuratio amnium bonorum "). Mandatul este special daca mandatarul
este împuternicit sa încheie un anumit act juridic („procuratio unicus rei")
sau pentru anumite operaţiuni determinate. Exista anumite categorii de
acte juridice care nu pot fi încheiate prin mandatar decât daca procura
(mandatul) este speciala.
Actul cu sine însuşi.
In practica este posibil ca mandatarul sa aibă in acelaşi timp si
calitatea de mandant, astfel încât, practic, el încheie un contract cu sine
însuşi. Aşadar, in aceasta situaţie, mandatarul acţionează o data in numele
mandantului (adică in numele societăţii comerciale pe care o reprezintă) si a
doua oara in nume si interes propriu.
Dubla reprezentare (antecontract)
In aceasta situaţie (dubla reprezentare) mandatarul ii reprezintă atât
pe mandant, cat si pe terţa persoana. Asemenea operaţiuni nu sunt
interzise de legiuitor numai ca in permanenta trebuie sa se observe in ce
măsura sunt afectate interesele celor reprezentaţi. Astfel, mandantul poate
cere anularea actelor juridice. Daca in procura data mandatarului s-a
precizat preţul cu care se va vinde bunul care face obiectul actului juridic
sau mandantul este de acord ca bunul sa fie vândut chiar mandatarului ori
 304

terţei persoane pe care o reprezintă acelaşi mandatar, mandatarul nu ar

putea sa ceara anularea actului juridic.
• Mandatul de interes comun („procuratio in rem suam")
Aceasta operaţiune juridica este valabila încât mandatarul acţionează
in acelaşi timp in nume si interes propriu si ca mandatar al altei persoane.
Mandatarul in interes comun nu se confunda cu mandatul cu titlu
oneros, in care mandatarul este si trebuie sa fie remunerat chiar daca terţul
juridic pe care trebuie sa-1 încheie mandatarul nu s-a făcut, de exemplu,
datorita culpei terţei persoane.

2.4. Efectele contractului de mandat comercial

Contractul de mandat face parte din categoria contractelor „intuitu
personae", in care încrederea pârtilor, in special a mandatului fata de
mandatar, trebuie sa fie perfecta.

* Obligaţiile mandatarului:
- mandatarul are obligaţia sa execute însărcinarea primita cu diligenta unui
bun comerciant, ca si cum afacerile ar fi ale sale;
- mandatarul trebuie sa arate terţilor împuternicirea;
- mandatarul este dator sa incunostiinteze fără întârziere pe mandant
despre executarea mandatului;
- mandatarul este obligat sa păstreze destinaţia sumelor primite pe
socoteala mandantului. In cazul neexecutării acestei obligaţii
mandatarul este dator la plata dobânzilor aferente sumei, din ziua primirii
acesteia. In caz de doi sau frauda, mandatarul este posibil sa răspundă si
penal;
- mandatarul este ţinut a plaţi dobânzi la sumele de bani cuvenite
mandantului, din ziua in care era dator a le trimite sau a le consemna
(facandu-se aplicarea normei generale prevăzute in art. 43 C.corn.).

* Obligaţiile mandantului:
- mandantul este obligat sa pună la dispoziţia mandatarului mijloacele
necesare pentru executarea mandatului (art. 385 C.com.);
- mandantul este ţinut de obligaţia de plata a remuneraţiei convenite;
 305

- mandantul are obligaţia sa restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru

executarea mandatului.
Mandantul are obligaţii si fata de terţele persoane in baza actelor
juridice încheiate de mandatar, evident in limitele împuternicirii sale.

Răspunderea mandatarului fata de mandant in cazul substituirii unei terţe

persoane
Contractul de mandat este, de regula, un contract „intuitu personae",
aşa incat mandatarul trebuie sa îndeplinească el însuşi împuternicirea data
de mandant. Cu toate acestea este posibil ca in conţinutul contractului sa
se prevadă ca mandatarul are posibilitatea sa-si substituie o terţa persoana
pentru îndeplinirea in totalitate sau numai parţial a împuternicirii date de
mandant. Mandatarul va răspunde fata de mandant numai in următoarele
cazuri:
- a desemnat o alta persoana (substituit) pentru îndeplinirea mandantului
fără sa fi avut încuviinţarea mandantului;
- a desemnat o persoana incapabila a încheia actele juridice cerute de
mandant incapabila (nedestoinica) sau in stare de insolvabilitate notorie
(art. 1542 alin. 2 C.civ.).
In aceasta situaţie, mandatarul a avut dreptul de a se substitui dar se face
vinovat de „alegerea "nepotrivita a persoanei care o substituie.

* Privilegiul mandatarului
Mandatarul beneficiază de un privilegiu special (drept de retentie)
pentru tot ce i se datorează din executarea mandatului (art. 386 C.com.).
Creanţele mandatarului au prioritate fata de orice alte creanţe pe care
le are fata de mandant. Pentru a exercita acest privilegiu (garanţie),
mandatarul trebuie sa notifice sumele datorate mandantului, cu somaţia de
a plaţi in 5 zile, cu precizarea ca in caz contrar va trece la vânzarea
terenurilor. Mandantul poate face opoziţie (art.388 C.corn.). Daca termenele
de formulare a opoziţiei expira, mandatarul poate trece la vânzarea
bunurilor.

2.5. Încetarea contractului de mandat comercial

 306

Contractul de mandat încetează prin îndeplinirea funcţiei sale

juridice. Exista si situaţii de natura obiectiva sau subiectiva, care duc la
stingerea mandatului, respectiv:
* Revocarea mandatului in cazuri bine justificate ştiut fiind faptul ca
mandatul comercial este, de regula, cu titlu oneros.
Cu toate acestea, contractul de mandat rămâne si in
dreptul comercial un contract care se bazează pe încrederea pe care o are
mandantul in persoana mandatarului, aşa încât mandatul poate fi revocat
in cazuri întemeiate. Revocarea poate fi expresa printr-o declaraţie făcuta in
acest sens si care trebuie sa fie notificata (comunicata) terţelor persoane
care, de buna-credinţa ar putea încheia acte juridice cu primul mandatar. In
lipsa notificării terţii se pot apară invocând aparenta de drept in privinţa
primului mandatar. Revocarea poate sa fie tacita, ceea ce înseamnă ca poate
fi dedusa din orice împrejurări care dovedesc voinţa mandantului de a
revoca mandatul încredinţat unei persoane. De exemplu, desemnarea unui
nou mandatar pentru îndeplinirea aceleaşi operaţiuni înseamnă, tacit,
revocarea mandatarului precedent. In cazul in care mandatul este cu titlu
oneros, mandatarul poate sa-i solicite mandantului despăgubiri daca
revocarea sa este intempesiva sau abuziva115.
* Îndeplinirea termenului pentru care a fost încheiat contractul
Renunţarea mandatarului
Este cauza de stingere a mandatului civil. In cazul mandatului
comercial, mandatarul este ţinut sa-1 despăgubească pe mandant, in caz de
renunţare la împuternicirea primita. Mandatarul poate sa renunţe la
mandat, anuntandu-1 pe mandant despre aceasta intenţie. Daca prin
renunţare mandantul este prejudiciat, mandatarul poate fi tras la
răspundere pentru acoperirea prejudiciului, cu excepţia cazului când se

115
Spre exemplu, adunarea generală a acţionarilor este organul societăţii care formează voinţa socială, ceea ce
înseamnă că actul juridic de tip contractual pe care îl reprezintă hotărârea adunării generale a acţionarilor de a
numi administratorul şi care încorporează voinţa socială, unit cu acceptarea de către administrator a funcţiei
încredinţate, se încadrează în tiparul mandatului comercial. Conţinutul mandatului dat administratorului nu este
exclusiv contractual, reglementarea acestui conţinut fiind completată de dispoziţiile legale referitoare la
obligaţiile imperative stabilite în sarcina administratorului, precum şi la limita mandatului acestuia (art. 72 din
Legea nr. 31/1990, republicată). Revocabilitatea mandatului administratorului este de esenţa acestuia. Şi în cazul
revocării abuzive măsura este definitivă, caracterul esenţialmente revocabil al mandatului menţinându-se,
fiindcă încrederea care stă la baza mandatului nu poate fi impusă de vreme ce funcţia de administrator are un
caracter "intuitu personae". Este inadmisibilă acordarea daunelor morale administratorului revocat în condiţiile
în care acesta nu a dovedit că a suferit un prejudiciu constând în imaginea negativă.
 307

dovedeşte ca el însuşi ar fi suferit o paguba însemnata daca ar fi continuat

executarea mandatului.
* Moartea mandatarului sau a mandantului
Daca mandatarul decedează, moştenitorii lui trebuie sa-1
incunostiinteze pe mandant si sa continue executarea acestuia pentru a nu
cauza paguba mandantului. Tot astfel, daca moare mandantul moştenitorii
acestuia trebuie sa-i comunice mandatarului. Acesta va fi obligat sa încheie
operaţiunea pentru care a primit împuternicire, pentru a nu cauza pagube
moştenitorilor mandantului.
* Incapacitatea, interdicţia, falimentul uneia dintre părţi au ca efect încetarea
mandatului.
Aceste clauze se întemeiază tot pe caracterul „intuiţiipersonae"al
mandatului, pe „încrederea" existenta intre părţi dublata de faptul ca,
mandatarul trebuie sa fie o persoana „capabila" sa încheie acte juridice in
numele si pe seama mandantului.
2.6. Mandatul fără reprezentare. Contractul de interpunere
In practica este posibil ca mandatarul sa încheie acte juridice in nume
propriu, dar pe seama mandantului. In acest caz, mandatul este fără
reprezentare, numit contract de pretenom (împrumut de nume) sau contract
de interpunere de persoane. In dreptul comercial mandatul fără
reprezentare poate îmbracă forma contractului de comision, de consignaţie
etc. Interpunerea de persoane (mandatul fără reprezentare) este utilizata in
cazul in care mandantul nu ar vrea sa fie cunoscut de către terţi, folosindu-
se astfel de numele mandatarului. Exista doua opinii cu privire la natura
juridica a contractului de „prete-nom":
- Intr-o opinie contractul de interpunere este un ,,mandat simulat", un caz
particular de simulaţie prin interpunere de persoane.
- în alta opinie nu poate confunda contractul de „prete-nom" cu simulaţia
prin interpunere de persoane întrucât in acest caz terţul contractant este
complice la simulaţie. Indiferent de faptul ca terţa persoana a cunoscut
simulaţia si a acceptat-o sau nu, convenţia de „prete-nom" este o simulaţie
intre interpunere de persoane, deosebirea constând in regimul juridic
aplicabil.
3. Contractul de comision
 308

Potrivit art. 405 Cod com.: ,,Comisionul este un contract având ca

obiect tratarea de afaceri comerciale de către comisionar pe socoteala
comitentului". Contractul de comision se aseamănă cu contractul de
mandat, deosebirea constând in faptul ca actele juridice încheiate de
comisionar sunt in nume propriu, dar pe seama comitentului.
Comisionul este una dintre operaţiile juridice cele mai frecvente in
practica comerciala. Adeseori el se înfăţişează ca negotii specializate, prin
conexiunea normelor proprii cu cele ale activităţilor pe care le înlesneşte.
Astfel, exista elemente ale comisionului in materie de consignaţie, de
expediţie, in operaţiuni de bursa etc. Ca operaţie de sine stătătoare,
contractul de comision se caracterizează prin faptul ca intermediarul
(comisionarul) are doua categorii de obligaţii:
• obligaţii care izvorăsc din relaţiile cu terţii;
• obligaţii fata de comitent.
Contractul de comision prezintă următoarele caractere juridice: este
un contract bilateral cu titlu oneros, el neputând fi revocat pe cale
unilaterala. Comisionarul este plătit pentru serviciile făcute comitentului cu
o suma de bani, numita comision, care se stabileşte sub forma unei sume
fixe, fie procentual, calculat la cifra de afaceri pe care o realizează
comisionarul in raporturile cu terţele persoane (comisionarul beneficiază, ca
si mandatarul, de privilegiul special si de dreptul de retenţie asupra
bunurilor comitentului pana la încasarea de bani ce i se cuvin).

3.2. Efectele contractului de comision

Intre părţile contractului de comision se nasc obligaţiile, guvernate de
regulile mandatului. Comisionarul se obliga direct si personal fata de terţi.
Acest tip de contract creează doua tipuri de raporturi juridice.
Obligaţiile comisionarului;
- comisionarul este obligat sa respecte dispoziţiile date de comitent in limita
puterilor conferite;
- comisionarul nu poate face operaţiuni de vânzare pe credit pe socoteala
comitentului;
 309

- momentul transmiterii dreptului de proprietate asupra mărfurilor si

obiectelor interesate in acest transfer;
- comisionarul este obligat sa dea socoteala comitentului asupra îndeplinirii
mandatului primit;
- comisionarul este ţinut sa îşi îndeplinească obligaţiile cu buna-credinţa si
diligenta unui profesionist.
Comisionarul trebuie sa depună o diligenta sporita, ceruta unui
profesionist, acţionând cu buna-credinţa.
Obligaţiile comitentului:
- comitentul are obligaţia sa plătească comisionul cuvenit
comisionarului. Aceasta obligaţie curge din momentul in care comisionarul
a încheiat acte juridice cu terţi, chiar daca nu au fost executate încă
obligaţiile rezultate din actele juridice încheiate. In acest sens, consideram
ca, comisionarul care şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin contractul de
comision, şi anume aceea de a prospecta piaţa în vederea găsirii unui
cumpărător pentru lucrul supus vânzării, este îndreptăţit la primirea
remuneraţiei cuvenite pentru operatiunea efectuata, chiar dacă, ulterior
încheierii precontractului de vânzare-cumpărare, cumpărătorul s-a răzgândit
şi nu a mai încheiat contractul.
- comitentul este obligat sa restituie cheltuielile făcute de comisionar cu
îndeplinirea însărcinării primite. In cazul in care comisionarul a efectuat
anumite cheltuieli pentru ducerea la îndeplinire a mandatului, comitentul
trebuie sa restituie cheltuielile care trebuiesc a fi dovedite si reţinute in
registrele comerciale separat pentru fiecare operaţiune comerciala.

3.3. Încetarea contractului de comision

Efectele contractului de comision încetează in următoarele cazuri:
- revocarea împuternicirii de către comitent;
- renunţarea la împuternicirea primita de către comisionar;
- moartea comitentului ori comisionarului;
- interdicţia comisionarului ori comitentului;
- insolvabilitatea ori falimentul pârtilor (art. 1552 C.civil).
 310

In aplicarea acestor cazuri de încetare a contractului de comision

trebuie sa se tina seama de necesitatea asigurării securităţii raporturilor
comerciale.

4. Contractul de consignaţie
4.1. Noţiunea contractului de consignaţie
Contractul de consignaţie este o varietate a contractului de comision,
cuprinzând insa si elemente ale altor tipuri de contracte, de exemplu: ale
vânzării de mărfuri, ale depozitului. Pentru serviciul sau, consignatarul are
dreptul la o remuneraţie sau numai la suprapreţul obţinut din vânzare.
Vinderea bunurilor se face întotdeauna pe un preţ anticipat stabilit de
consignant. Consignatarul este obligat sa remită consignatului suma de
bani obţinută ca preţ al vânzării sau sa restituie bunul in natura in cazul in
care nu este vândut.
4.2. Caracterele juridice ale contractului de consignaţie
Contractul de consignaţie are următoarele caractere juridice:
- este un contract unilateral (sinalagmatic), el dând naştere la obligaţiile in
sarcina ambelor părţi;
- este un contract cu titlu oneros, părţile contractante urmărind un interes
patrimonial. Remiterea către consignatar a bunurilor mobile pentru a fi
vândute terţilor nu este o condiţie a încheierii contractului, ci un efect al
acestuia;
- este un contract consensual, deoarece el ia naştere prin simplul acord de
voinţa al pârtilor. Contractul de consignaţie se încheie in forma scrisa
existenta acestuia, precum si orice convenţie privitoare la modificarea,
transformarea sau desfiinţarea lui, se pot dovedi numai in scris.
4.3. Efectele contractului de consignaţie
Contractul de consignaţie da naştere la anumite obligaţii intre părţile
contractante. Prin încheierea actelor de vânzare-cumpărare se nasc si
anumite obligaţii intre consignatar si terţi.
Obligaţiile consignantului:
Din contractul încheiat rezulta anumite obligaţii pentru consignant:
a) consignantul are obligaţia sa predea consignatarului bunurile mobile care
urmează sa fie vândute;
 311

b) Consignantul are obligaţia sa restituie cheltuielile făcute de consignatar

cu ocazia îndeplinirii însărcinării primite;
c) Consignantul este obligat la plata unei remuneraţii.
Obligaţiile consignatarului:
a) consignatarul este obligat sa ia masurile necesare pentru păstrarea si
conservarea bunurilor primite;
b) consignatarul este obligat sa asigure bunurile ce i-au fost încredinţate la
o societate acceptata de consignant;
c) consignatarul are obligaţia sa execute mandatul dat de consignant;
d) consignatarul este obligat sa dea socoteala asupra îndeplinirii mandatului
sau.
Consecinţele nerespectării obligaţiilor
Nerespectarea obligaţiilor atrage după sine si răspunderea civila si
raspunderea penala.
• Răspunderea civila - Pentru nerespectarea obligaţiilor se angajează
răspunderea civila contractuala a pârtii in culpa in condiţiile stabilite pentru
contractul de mandat.
• Răspunderea penala - Sa sancţioneze penal consignatarul care săvârşeşte
următoarele fapte :
- îşi însuşeşte bunurile încredinţate in consignaţie sau le va înstrăina in alt
mod sau in alte condiţiuni decât cele prevăzute in contract sau nu le va
restitui consignantului la cerere;
- care nu va remite consignantului sumele de bani, cambiile sau valorile
încasate sau primite de el, drept preţ al bunurilor vândute;
- care la cererea consignantului nu va face de îndată notificările prevăzute in
legislaţie;
- care, cu rea-credinţa, nu va face consignantului înştiinţările prevăzute de
legislaţie;
- care, cu buna ştiinţa, va face consignantului înştiinţări neexacte privitoare
la situaţia vânzărilor si încasărilor făcute de ele;
- care nu va notifica consignantului orice urmărire îndreptata asupra
bunurilor încredinţate lui in consignaţie sau asupra valorilor rezultate din
vânzarea lor, de îndată ce va fi avut la cunoştinţa de acele urmăriri;
 312

- care va înlătura, va distruge, va deteriora sau va face sa se înlăture,

distrugă sau deterioreze ambalajele, etichetele, mărcile sau orice alte semne
exterioare aplicate de consignant asupra mărfurilor încredinţate lui in
consignaţie;
- care va depozita sau muta mărfurile încredinţate lui in consignaţie;
- care nu va pune la dispoziţia consignantului, la cererea acestuia, registrele
speciale de consignaţie, in cazul când contractul prevede tinerea unor
asemenea registre.
In cazul in care delictele prevăzute mai sus sunt săvârşite de o
persoana juridica, pedepsele se vor aplica reprezentanţilor legali si
presupuşilor vinovaţi. Suplimentar, persoana juridica va fi sancţionată si cu
o amenda civila, in condiţiile legii.

4.4. Încetarea contractului de consignaţie

Contractul de consignaţie încetează prin:
- revocarea de către consignant a împuternicirii;
- renunţarea la mandat;
- insolvabilitatea ori falimentul pârtilor.
Consignantul poate sa revoce contractul in orice moment, chiar daca
a fost încheiat pe o perioada determinata, in cazul in care nu exista nici o
stipulaţie contrara.

5. Contractul de depozit
5.1. Noţiunea contractului de depozit comercial
Depozitul comercial este un contract prin care o persoana, numita
deponent, încredinţează unei alte persoane, numita depozitar, o marfa cu
obligaţia acestuia sa o păstreze, sa o conserve si sa o restituie la cerere in
schimbul unei sume de bani, numita taxa de depozit.
5.2. Caracterele juridice ale contractului de depozit
Caracterul de depozit comercial are următoarele caractere juridice:
- este un contract real, deoarece el se considera perfectat in momentul
remiterii materiale a mărfii date in depozit;
- este cu titlu oneros, depozitarul fiind plătit pentru serviciile sale, prin taxa
de depozit, calculata in raport cu cantitatea de marfa depozitata care ocupa
 313

un anumit spaţiu si de durata depozitului. Fiind un contract cu titlu oneros,

depozitul comercial se deosebeşte de cel civil care poate fi si cu titlu gratuit.
Sechestrul judiciar este, de asemenea, cu titlu oneros (art. 1633 alin. l
si 3 Cod civil).
- este un contract sinalagmatic, el dând naştere la obligaţii in sarcina
ambelor părţi. Prin încheierea acestui contract nu se transmite dreptul de
proprietate.
Depozitul comercial este, de regula, voluntar, deponentul având
posibilitatea sa aleagă pe depozitar.
5.3. Felurile contractului de depozit
Contractul de depozit comercial este o varianta a contractului de
depozit civil. Daca depozitarul este o întreprindere specializata in primirea
mărfurilor (in magazii generale, antrepozite, docuri) expres autorizate si
practicând tarife oficiale, deponentul primeşte in schimbul mărfii depuse
trei înscrisuri: un certificat de depozit (recipisa), talonul si buletinul de gaj
(warantul). Toate înscrisurile au acelaşi conţinut , cuprinzând obligatoriu
următoarele menţiuni:
- denumirea si sediul depozitarului;
- numărul curent din registrul in care au fost înscrise mărfurile depozitate;
- data emiterii documentelor;
- numele si sediul deponentului;
- natura, cantitatea si valoarea mărfii depozitate;
- plata taxelor de import si, după caz, poliţa de asigurare;
- durata depozitului.
Certificatul de depozit (recipisa) si buletinul de gaj (warantul) sunt
titluri de credit care incorporează marfa data in depozit si care se remite
deponentului. Ele pot fi titluri de credit la ordin sau la purtător, negociabile
împreuna si separat.
5.4. Efectele contractului de depozit comercial
Obligaţiile depozitarului;
a) depozitarul este obligat sa păstreze marfa ca un bun proprietar;
b) depozitarul este obligat sa restituie marfa la cererea deponentului.
Obligaţiile deponentului:
 314

a) Deponentul este obligat sa remită depozitarului marfa ambalata,

etichetata in funcţie de natura acesteia;
b) Deponentul este obligat sa achite depozitarului eventualele cheltuieli
pentru păstrarea, conservarea mărfii sau când a suferit pagube pricinuite de
marfa depozitata.
c) Deponentul este obligat sa achite taxa de depozit datorata conform
contractului.

5.5. Încetarea contractului de depozit comercial

Efectele contractului de depozit comercial încetează in următoarele
cazuri:
- îndeplinirea in avans a obligaţiilor contractuale;
- rezilierea unilaterala a contractului;
- moartea;
- interdicţia;
- insolvabilitatea ori falimentul pârtilor.

6. Contractul de report
6.1. Noţiunea contractului de report
Contractul de report este un act juridic complex care cuprinde: o
dubla vânzare; o vânzare ce se executa imediat, iar cea de-a doua este o
vânzare cu termen si la un preţ determinat. In concepţia Codului comercial,
contractul de report este o fapta de comerţ conexa (accesorie) dobândind
comercialitate datorita obiectului si anume titluri de credit. In temeiul
acestui contract, persoana deţinătoare de titluri, denumit reportat, da in
raport titlurile unei persoane, denumita reportator, in schimbul unui preţ
plătibil imediat. La un anumit termen reportatorul revinde reportatului
titluri de credit de aceeaşi specie (nu aceleaşi titluri pe care le-a dobândit),
primind un preţ determinat. Reportatorul primeşte de la reportat o
remuneraţie data si cea încasata de reportator poarta denumirea de report.
6.2. Condiţiile reportului
Pentru a se încheia un contract de report trebuie sa se îndeplinească
următoarele condiţii:
- sa existe un acord de voinţa intre reportat si reportator;
 315

- acordul de voinţa privind vânzarea si revânzarea sa fie simultan;

- vânzarea si revânzarea sa aibă ca obiect titluri de credit care circula in
comerţ.
6.3. Efectele contractului de report
Aceste efecte privesc transferul dreptului de proprietate asupra
titlurilor de credit si fructele civile ale acestora. Contractul de report este un
contract translativ de proprietate; dreptul asupra obiectului contractului de
report de transfera de la vânzător la cumpărător, în esenţa, in privinţa
transferului sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun. În cursul duratei
contractului, titlurile de credit pot produce anumite fructe civile (dividende,
dobânzi etc.). Aceste fructe se cuvin reportatorului care culege fructele.
Părţile pot stabili ca fructele produse de titlurile de credit sa revină
reportatului (art. 74 alin. 4 C.com.).
6.4. Încetarea contractului de report
Contractul încetează, ca urmare a procedurii efectelor sale, la
termenul stabilit de părţi. Potrivit legii, la împlinirea termenului părţile pot
sa prelungească contractul cu obligaţia de a păstra condiţiile iniţiale (art. 75
C.com.). In cazul reînnoirii contractului intre părţi se lichidează diferenţele
si rămân la reportator titlurile in vederea unei noi lichidări la o noua
scadenta. Contractul de report poate fi prorogat, reînnoit sau supus
deportului. Prorogarea este o operaţiune juridica prin care se amâna
scadenta revanzarii pe unul sau mai multe termene (preţul de revanzare
rămâne neschimbat). Reînnoirea intervine la expirarea reportului si are ca
obiectiv titluri care diferă prin conţinut sau specia lor, presupunând o
predare efectiva a titlurilor (este o novatiune prin schimbarea obiectului
contractului). Deportul este o operaţiune inversa reportului si intervine
pentru satisfacerea nevoilor pe termen, de titluri, de credit ale unei
persoane: operaţia juridica privind deportul intervine pentru satisfacerea
nevoilor unei terţe persoane de a realiza un anumit stoc de acţiuni in
vederea exercitării dreptului de opţiune la o noua emisiune, ori pentru a
obţine majoritatea de voturi in adunarea generala a acţionarilor.

7. Contractul de cont curent

7.1. Noţiunea contractului de cont curent
 316

Prin contractul de cont curent, părţile se înţeleg ca, in Ioc sa achite

separat si imediat creanţele lor reciproce izvorâte din prestaţiile făcute una
de către celalalt, lichidarea sa se facă la un anumit termen, prin achitarea
soldului de către partea care va fi debitoare.
7.2. Caracterele juridice ale contractului
Contractul de cont curent prezintă următoarele caractere:
- este un contract bilateral, deoarece părţile se obliga sa se crediteze
reciproc pentru prestaţiile făcute;
- este un contract intuitu personae, in sensul ca identitatea persoanei cu
care se încheie contractul este determinata prin consimţământul exprimat la
încheierea contractului, in considerarea calităţii acelei persoane;
- este un contract consensual, el încheindu-se prin simplul acord de voinţa
al pârtilor;
- este un contract cu titlu oneros: pentru sumele înscrise in contul curent
curg dobânzi „in debitul primitorului, de la data înscrierii" (art. 371 pct. 3
Cod comercial);
- este un contract cu executare succesiva in timp, prin remiteri reciproce si
alternante;
- este un contract accesoriu, pentru ca se încheie in vederea executării altui
contract sau a altor contracte intre aceleaşi părţi. El poate fi conceput ca un
contract autonom numai daca este încheiat intre doua banei;
- fiind un contract intuitu personae, se desfiinţează prin moartea,
incapacitatea sau falimentul uneia din părţi.

7.3. Inchiderea contului curent

Pentru înţelegerea sensului juridic al operaţiunii de încheiere a
contului curent, trebuie sa se distingă doua situaţii:
a) când închiderea contului curent este definitiva, caz in care aceasta
coincide cu încetarea sau desfiinţarea contractului;
b) când încheierea contului curent este periodica, fie anuala, fie trimestriala
(convenţionala). In ambele situaţii se produce compensarea maselor
indivizibile de credit si debit in stabilirea unui sold final, creditor in favoarea
unui corentist si debitor in sarcina celuilalt. In practica, de la data încheierii
contului (definitiva sau temporar) se obişnuieşte ca partea in favoarea căreia
 317

a fost stabilit soldul sa remită celeilalte părţi un extras al contului curent,

pe care partea respectiva ii poate aproba expres, tacit sau refuza (contesta).
In cazul contestării valorii soldului, stabilirea acesteia se va face pe cale
judecătoreasca. Soldul creditor constituit poate fi garantat fie cu o garanţie
reala (ipoteca, gaj), fie cu o garanţie personala (fidejusiune).

7.4. Desfiinţarea contului curent

• Contractul de cont curent este un contract intuitu personae, aşa încât se
desfiinţează prin moartea, incapacitatea sau falimentul uneia dintre părţi.
• Contractul se poate desfiinţa si pe cale convenţionala când părţile au
stabilit un termen prin convenţia lor sau chiar pana la împlinirea
termenului, daca convin astfel.
• Daca nu s-a prevăzut un termen, contractul se desfiinţează de drept in caz
de faliment datorita existentei efectelor patrimoniale ale falimentului:
ajungerea la scadenta a tuturor creanţelor; desesizarea falimentara,
nulitatea de drept a actelor posterioare sentinţei declarative de faliment
etc.

8. Contractul de leasing
8.1. Operaţiunile de leasing
Potrivit art.l din O.G.nr.51/1997116, republicata, operaţiunile de
leasing sunt acele operaţiuni prin care o parte, denumita locator/finanţator,
transmite pentru o perioada determinata dreptul de folosinţa asupra unui
bun al cărui proprietar este cealaltă parte, denumita utilizator, la solicitarea
acestuia, contra unei plaţi periodice, denumita rata de leasing
Prin rata de leasing, in sensul art. 2 lit. d) din lege, se înţelege:
• in cazul leasingul financiar, cota parte din valoarea de intrare a bunului si
a dobânzii de leasing. Dobânda de leasing reprezintă rata medie a dobânzii
bancare pe piaţa româneasca;

116
privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 9
din 12 ianuarie 2000. Republicată în temeiul art. VII din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru
accelerarea reformei economice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999,
dându-se textelor o nouă numerotare. Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 a fost publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 224 din 30 august 1997 şi a fost aprobată şi modificată prin Legea nr. 90/1998, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 30 aprilie 1998.
 318

• in cazul leasingului operaţional, cota de amortizare, calculata in

conformitate cu actele normative in vigoare si un beneficiu stabilit de către
părţile contractante.
La sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obliga sa
respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a
prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale.
In ceea ce priveşte noţiunea de leasing financiar la care am făcut
referire mai sus, aceasta reprezintă operaţiunea de leasing care îndeplineşte
una sau mai multe din următoarele condiţii:
- riscurile si beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra
utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;
- părţile au prevăzut expres ca la expirarea contractului de leasing se
transfera utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului;
- utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de
cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piaţa) pe care
aceasta o are la data la care operaţiunea poate fi exprimata;
- perioada de folosire a bunului in sistem de leasing acoperă cel puţin 75%
din durata normala de utilizare a bunului, chiar daca, in final, dreptul de
proprietate nu este transferat.
Condiţiile leasingului financiar nu sunt cumulative.
Leasingul operaţional reprezintă operaţiunea de leasing care nu
îndeplineşte nici una din condiţiile leasingului financiar. In ce priveşte
calitatea de finanţator, aceasta poate fi o societate de leasing, persoana
juridica romana sau străina.

8.2. Societăţile de leasing

Operaţiunile de leasing sunt realizate de către societăţile de leasing,
persoane juridice romane care se înfiinţează si funcţionează potrivit Legii nr.
31/1990 privind societăţile comerciale, republicata. Societăţile de leasing
sunt acele societăţi care au in obiectul de activitate desfăşurarea
operaţiunilor de leasing si un capital social minim, subscris si vărsat
integral la înfiinţare de 500 milioane lei. Aşa cum se cunoaşte, in momentul
constituirii unei societăţi comerciale in actul constitutiv trebuie arătat
obiectul sau obiectele de activitate cu precizarea obiectului principal.
 319

Consideram ca, pentru a fi calificata ca o societate de leasing, aceasta

trebuie sa aibă ca obiect principal de activitate „operaţiuni de leasing".

8.3. Contractul de leasing

Leasingul este la acest moment, pe plan internaţional, unul din cele
mai răspândite mijloace de realizare a finanţărilor. Problema esenţiala pe
care o ridica noţiunea de ,,contract de leasing" o reprezintă existenta sau
inexistenta unui asemenea contract. Se pune întrebarea: este leasingul un
contract sau o operaţiune formata dintr-un complex de contracte?
Deşi se aseamănă cu contractele de închiriere, vânzare in rate, cat si
de locaţie viagera, leasingul ca natura juridica este o modalitate
contractuala de finanţare la termen. Leasingul era, pana nu demult, un
contract întâlnit mai cu seama in legislaţia comerciala internaţionala, fiind
impus insa de noile realităţi economice pe plan naţional, ca un adevărat
contract complex având următoarele caracteristici:
- un contract de vânzare-cumpărare, prin care se achiziţionează bunul
solicitat de utilizator;
- un contract de mandat, prin care sunt stabilite elementele vânzării si, in
acelaşi timp, se realizează operaţiunile tehnice, dar si formalităţile
administrative necesare;
- un contract de locaţie, a cărui durata cat si ratele sunt determinate din
cota parte din valoarea de intrare a bunului si a dobânzii de leasing in cazul
leasingului financiar si din cota de amortizare calculata in conformitate cu
actele normative in vigoare si un beneficiu stabilit de către părţile
contractante in cazul leasingului operaţional;
- o promisiune unilaterala de vânzare in favoarea cumpărătorului utilizator.

Se poate concluziona astfel, ca leasingul este un contract propriu de

finanţare, fiind o fuziune de tehnici juridice. Ca urmare, finanţatorul nu
poate fi confundat cu un simplu locator aşa cum desprindea din redactarea
iniţiala a O.G. nr. 51/1997. Analizând trăsăturile juridice ale contractului
de leasing, constatam ca acesta este un act bilateral, numit, cu titlu oneros,
având conţinut patrimonial, cu executare succesiva, intuitu personae si
consensual.
 320

* Părţile contractului
Potrivit legii, un element esenţial al contractului de leasing ii
constituie părţile in contract, si anume locatorul-finanţatorul si utilizatorul.
Iata deci ca, spre deosebire de complexa operaţie de leasing bazata pe
o operaţie trilaterala (furnizor-finanţator, utilizator) contractul in sine se
încheie intre doua părţi.

* Drepturile si obligaţiile finanţatorului

Finanţatorul se bucura de următoarele drepturi stipulate in O.G.
nr.51/1997, republicata:
- daca utilizatorul se afla in reorganizare judiciara si/sau faliment, in
conformitate cu dispoziţiile Legii nr.64/1995, cu modificările ulterioare
drepturilor reale ale finanţatorului asupra bunului utilizat in baza unui
contract de leasing sunt opozabile judecătorului sindic;
- daca insa utilizatorul se afla in dizolvare si/sau lichidare, dispoziţiile
alineatului precedent se aplica si lichidatorului numit potrivit Legii nr.
31/1990 privind societăţile comerciale, republicata.
Potrivit art. 9 finanţatorul are următoarele obligaţii:
- sa respecte dreptul utilizatorului de a alege furnizorul potrivit
necesitaţilor;
- sa încheie un contract de vânzare-cumpărare cu furnizorul desemnat de
utilizator, in condiţiile expres formulate de către acesta;
- sa încheie contract de leasing cu utilizatorul si sa transmită acestuia, in
temeiul contractului de leasing, toate drepturile derivând din contractul de
vânzare-cumpărare, cu excepţia dreptului de dispoziţie;
- sa respecte dreptul de opţiune al utilizatorului, care consta in posibilitatea
de a opta pentru prelungirea contractului sau achiziţionarea ori restituirea
bunului;
- sa ii garanteze utilizatorului folosinţa liniştita a bunului, in condiţiile in
care acesta a respectat toate clauzele contractuale;
- sa asigure, printr-o societate de asigurare, bunurile oferite in leasing.

* Drepturile si obligaţiile beneficiarului

Intr-un contract de leasing utilizatorul are următoarele drepturi:
 321

- in cazul reclamaţiilor privind livrarea, calitatea, asistenta tehnica, service-

ul necesar in perioada de garanţie si postgarantie utilizatorul are drept de
acţiune asupra furnizorului;
- dreptul de a exercitară acţiunile posesorii fata de terţi.
Obligaţiile utilizatorului sunt reglementate prin art. 10 si constau in
următoarele:
- sa recepţioneze si sa primească bunul la termenul stipulat in contractul de
leasing;
- sa exploateze bunul conform instrucţiunilor elaborate de către furnizor si
sa asigure instruirea personalului desemnat sa ii exploateze;
- sa nu greveze de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing
fără acordul finanţatorului;
- sa respecte termenele de plata si cuantumul ratelor de leasing;
- sa suporte cheltuielile de întreţinere si alte cheltuieli ce deriva din
contractul de leasing;
- sa îşi asume totalitatea obligaţiilor care decurg din folosirea directa sau
prin prepuşii săi (inclusiv riscul pierderii, distrugerii sau avarierii), precum
si din cazuri fortuite a bunului pe întreaga perioada contractuala in paralel
cu plata ratelor de leasing pana la atingerea valorii contractului de leasing;
- sa nu împiedice finanţatorul in verificarea stării modului de exploatare a
bunului obiect al contractului de leasing;
- sa informeze finanţatorul, in timp util, cu privire la orice tulburare venita
din partea unui terţ, referitor la dreptul acestuia de proprietate;
- sa nu modifice obiectul contractului fără acordul prealabil al
finanţatorului;
- sa restituie bunul respectând prevederile contractuale.

9. Contractul de franciza

9.1. Definiţia si caracterele contractului de franciza

Apărut in S.U.A., odată cu legislaţia antitrust, prin care s-a interzis
desfacerea mărfurilor de către producător, contractul de franciza, ca mod de
comercializare a unor produse a devenit in toate tarile europene, datorita
dinamismului si rentabilităţii sale, o forma de cooperare comerciala.
 322

Fiind o varietate recenta si răspândita a contractului de concesiune,

franciza constituie o metoda moderna de a face afaceri pe baza colaborării
permanente intre parteneri. In sistemul de drept romanesc, franciza a fost
definita legal prin art. l din O.G. nr. 52/1997 117 privitoare la regimul juridic
al francizei, modificata, completata si aprobata prin Legea 79/1998 118,
astfel: „Franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare
continua intre persoane fizice sau juridice, independente din punct de
vedere financiar, prin care o persoana, denumita francizar, acorda altei
persoane, denumita beneficiar, dreptul de a exploata o afacere, un produs
sau un serviciu". Aceasta definiţie data de legiuitor este deficitara sub mai
multe aspecte. Astfel, sunt lăsate in afara definiţiei elemente esenţiale ale
francizei, ca de exemplu: know-how-ul; asistenta comerciala si tehnica;
folosinţa de către beneficiar a însemnelor atragerii clientelei (marca, renume)
ale francizorului. Legiuitorul a introdus o parte din elementele definitorii ale
francizei in definiţiile date partenerilor contractuali si in obligaţiile pârtilor
prevăzute in lege. In doctrina juridica, franciza s-a definit in diverse moduri.
Intr-o prima definitie, contractul de franchinsing (termen englez) consta in
acordarea de catre comerciantul producator, numit franchiser, a dreptului
de a vinde anumite bunuri sau de a presta anumite servicii si de a beneficia
de un sistem de relatii care contine marca, renumele, know-how-ul si
asistenta sa unui comerciant, persoana fixica sau juridica, numita
franchisee, in schimbul unui pret constand intr-o suma de bani initiala si o
redeventa periodica, numita franchise-fee. Intr-o alta definitie se arata ca
acordurile de franciza constau, esential, in licentierea drepturilor de
proprietate industriala sau intelectuala, relative la marci, embleme sau
know-how-ului, care pot fi combinate cu restrictiile asupra livrarilor sau
cumpararilor de produse. Contractul de franciza este un contract bilateral,
consensual si cu titlu oneros. Francizorul este un comerciant care:
- este titularul drepturilor unei marci inregistrate. Drepturile trebuie sa fie
exercitate pe o durata cel putin egala cu durata contractului de franciza;

117
privind regimul juridic al francizei, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 180 din 14 mai 1998.
Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 79 din 9 aprilie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 147 din 13 aprilie 1998, dându-se textelor o nouă numerotare. Ordonanţa Guvernului nr. 52 din 28
august 1997 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 30 august 1997.
118
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 147 din 13 aprilie 1998
 323

- confera dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o

tehnologie sau un serviciu;
- asigura beneficiarului o pregatire initiala pentru exploatarea marcii
inregistrate;
- utilizeaza personal si mijloacele financiare pentru promovarea marcii sale,
a cercetarii si inovatiei, asigurand dezvoltarea si viabilitatea produsului.
Beneficiarul este un comerciant, persoana fizica sau juridica,
selectionata de francizor, care adera la principiul omogenitatii retelei de
franciza asa cum este definita de francizor. Know-how-ul este ansamblul
formulelor definiţiilor tehnice, documentelor si modelelor, reţelelor,
procedeelor si altor elemente analoage care servesc la fabricarea si
comercializarea unui produs. Legiuitorul a prevăzut si obligativitatea ca in
contractul de franciza sa fie introduse următoarele clauze:
- obiectul contractului;
- drepturile si obligaţiile pârtilor;
- condiţiile financiare;
- durata contractului;
- condiţii de modificare, prelungirea si rezilierea (art. 5 din lege). Contractul
de franciza va respecta obligatoriu următoarele principii:
- termenul va fi fixat astfel încât sa permită beneficiarului amortizarea
investiţiilor;
- francizorul va înştiinţa pe beneficiar cu un preaviz suficient de mare
asupra intenţiei de a reînnoi contractul la data expirării sau de a nu semna
un nou contract;
- in cadrul clauzelor de reziliere se vor stabili circumstanţele care pot
determina o reziliere fără preaviz;
- condiţiile in care va putea sa opereze cesiunea drepturilor decurgând din
contract, in special de desemnare a unui succesor;
- dreptul de preemţiune va fi prevăzut, dac interesul menţiunii sau
dezvoltării reţelei de franciza necesita recunoaşterea acestui drept;
- clauzele de non-concurenta vor fi cuprinse in contract pentru protejarea
know-how-ului;
- obligaţiile financiare ale beneficiarului vor fi cu claritate precizate, astfel
încât sa favorizeze obiectivele comune.
 324

Francizorul controlează respectarea tuturor elementelor constitutive

ale imaginii mărcii. Marca francizorului constituie garanţia calităţii
produsului, serviciului, tehnologiei furnizate consumatorului, garanţie
asigurata prin transmitere si prin controlul respectării know-how-ului,
furnizarea unei game omogene de produse si/sau servicii si/sau tehnologie.
9.2. Efectele contractului de franciza
Francizorul se obliga sa furnizeze informaţii (art. 2.3 din lege) despre:
- experienţa dobândita si transferabila;
- condiţiile financiare ale contractului, respectiv redevenţa iniţiala sau taxa
de intrare in reţea, redevenţe periodice, redevenţe de publicitate,
determinarea tarifelor privind prestări de servicii si tehnologii, in cazul
clauzei obligaţiilor contractelor de cumpărare;
- elementele care permit beneficiarului sa facă calculul rezultatului
previzionat si sa-si întocmească planul financiar;
- obiectivele si aria exclusivităţii acordate;
- durata contractului, condiţiile reînnoirii, rezilierii, cesiunii. Francizorul
trebuie sa îndeplinească următoarele cerinţe (art. 4.2 din lege):
- sa deţină si sa exploateze o activitate comerciala pe o anumita perioada,
anterior lansării reţelei de franciza;
- sa fie titularul drepturilor de proprietate intelectuala si/sau industriala;
- sa asigure beneficiarilor săi o pregătire iniţiala, precum si asistenta
comerciala si/sau tehnica permanenta pe toata durata existentei drepturilor
contractuale.
Francizorul va notifica in scris beneficiarului orice încălcare a
obligaţiilor contractuale si-i va acorda un termen rezonabil de remediere
(art. 7 din lege). Francizorul se asigura ca beneficiarul, printr-o publicitate
adecvata, face cunoscut ca este o persoana independenta din punct de
vedere financiar in raport cu francizorul sau cu alte persoane.
Beneficiarul trebuie sa îndeplinească următoarele cerinţe (art.4 pct.3
din lege):
- sa dezvolte reţeaua de franciza si sa menţină identitatea comuna, precum
si reputaţia acesteia;
 325

- sa furnizeze francizorului orice informaţie de natura a facilita cunoaşterea

si analiza performantelor si a situaţiei reale financiare, pentru a asigura o
gestiune eficienta in legătura cu franciza;
- sa nu divulge terţelor persoane know-how-ul furnizat de către furnizor,
atât pe durata contractului de franciza, cat si ulterior.
Beneficiarului i se impune de către francizor respectarea unor obligaţii
ferme de protejare a caracterului confidenţial al afacerii, in special
neutralizarea know-how-ului de către o reţea concurenta (art. 8 pct.2 din
lege). Publicitatea pentru selecţionarea beneficiarilor trebuie sa fie lipsita de
ambiguitate si sa nu conţină informaţii eronate. Incetarea contractului de
franciza poate interveni prin rezilierea contractului. Relaţiile post
contractuale se vor baza pe regulile unei concurente loiale.
9.3. Contractul de exclusivitate
In cazul unui contract de exclusivitate propus de francizor, vor fi
respectate următoarele reguli (art. 9 din lege):
- daca este încasata o taxa de intrare in reţeaua de franciza la semnarea
contractului de franciza, suma privind drepturile de exclusivitate, prevăzuta
in contract, este proporţionala cu taxa de intrare si se adaugă acesteia;
- in lipsa taxei de intrare, modalităţile de rambursare a taxei de exclusivitate
sunt precizate in cazul rezilierii contractului de franciza;
- taxa de exclusivitate poate fi destinata pentru a acoperi o parte a
cheltuielilor necesarii implementării francizei si/sau pentru a delimita zona
si/sau pentru know-how-ul transmis;
- contractul de exclusivitate trebuie sa prevadă o clauza de reziliere,
convenabila ambelor părţi;
- durata contractului este determinata in funcţie de caracteristicile proprii
flecarei francize.
9.4. Avantajele contractului de franciza
Aceasta forma de contractare, care se bucura de o supleţe deosebita, s-a
dovedit a fi un instrument economic eficient, cu o rentabilitate uluitoare,
deoarece reuşeşte sa atragă in circuit potenţiale forte economice care poate
altfel nu ar fi rentabile optim, in afara încadrării lor in disciplina
contractului de franciza.
 326

GRIGORE FLORESCU
DREPT COMERCIAL ROMÂN
II
PROCEDURA REORGANIZĂRII JUDICIARE ŞI A FALIMENTULUI
OBLIGAŢIILE COMERCIALE
CONTRACTE COMERCIALE
TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE
 327

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE DREPT

Prof. univ. dr. GRIGORE FLORESCU

DREPT COMERCIAL ROMÂN

II
PROCEDURA REORGANIZĂRII JUDICIARE ŞI A FALIMENTULUI
OBLIGAŢIILE COMERCIALE
CONTRACTE COMERCIALE
TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE
 328

Bucureşti, 2005

CUPRINS

CAPITOLUL I
PROCEDURA REORGANIZĂRII JUDICIARE
ŞI A FALIMENTULUI
1. Consideraţii
generale.............................................................................................................................
...............6 2. Cadrul
legal....................................................................................................................................
........................6 3. Noţiunea de procedură a reorganizării
judiciare şi a falimentului în reglementarea legală în vigoare......6
3.1. Definiţie
legală.................................................................................................................................
...................6 3.2.
Insolvenţa..........................................................................................................................
.................................6 4. Caracterele
procedurii..........................................................................................................................
...............6 5. Condiţiile aplicării
procedurii..........................................................................................................................
...6 5.1. Condiţii cu privire la persoanele cărora li se
aplică procedura...................................................................6
5.2. Condiţii cu privire la
insolvenţă.......................................................................................................................7
5.3. Condiţii cu privire la bunurile asupra cărora se aplică
procedura.............................................................7 6. Organele
care aplică
procedura..........................................................................................................................
7 7. Declanşarea procedurii. Aspecte
procedurale..................................................................................................12
7.1. Cererea de deschidere a
procedurii................................................................................................................12
7.2. Opoziţii la cererea de deschidere a
procedurii..............................................................................................14
8. Efectele deschiderii
procedurii..........................................................................................................................
.14 8.1. Deschiderea
procedurii..........................................................................................................................
..........14 8.2. Efectele deschiderii procedurii
asupra debitorului, administratorilor statutari ai acestuia. Efecte
neretroactive asupra patrimoniului
debitorului..................................................................................................14
8.3. Efectele deschiderii procedurii faţă de
creditori...........................................................................................15
9. Efectele retroactive ale deschiderii procedurii cu privire la actele încheiate
anterior deschiderii
procedurii..........................................................................................................................
........................................15 9.1. Anularea actelor
frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor
creditorilor.............................15 9.2. Anularea
constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale către
terţi.......................................16 9.3. Regimul juridic al
actelor/contractelor aflate în curs de
derulare..............................................................16
10.Reorganizarea.............................................................................................................
 329

........................................16 10.1. Primele

măsuri................................................................................................................................
...............16 10.2. Planul de
reorganizare......................................................................................................................
.............19 10.3. Executarea planului de
reorganizare...........................................................................................................22
10.4. Încetarea
reorganizării.....................................................................................................................
.............22 11.
Falimentul.........................................................................................................................
.................................23 11.1. Cazuri de declanşare a
procedurii falimentului........................................................................................23
11.2. Încheierea prin care se decide intrarea în
faliment..................................................................................23
11.3. Măsurile procedurale care urmează intrării în
faliment..........................................................................24
11.4. Efectuarea
lichidării............................................................................................................................
.........24 11.5. Distribuirea sumelor realizate în urma
lichidării.....................................................................................25
11.6. Raportul final asupra
lichidării..................................................................................................................26
11.7. Închiderea
procedurii..........................................................................................................................
.........26 11.8. Efectele închiderii
procedurii.......................................................................................................................2
7 12. Răspunderea membrilor organelor de
conducere........................................................................................27

CAPITOLUL II
OBLIGAŢIILE COMERCIALE
1. Noţiuni
generale.............................................................................................................................
.....................28 2. Reguli privind formarea obligaţiilor
comerciale.............................................................................................29
2.1. Momentul formării contractului.
Teorii........................................................................................................29
2.2.
Oferta.................................................................................................................................
................................30 2.3. Acceptarea
ofertei.................................................................................................................................
............30 3. Reguli speciale în executarea
obligaţiilor comerciale......................................................................................30
3.1. Solidaritatea între
debitori..............................................................................................................................
30 3.2. Regimul juridic al
dobânzilor.........................................................................................................................
30 3.3. Termenul de
graţie..................................................................................................................................
.........31 3.4. Retractul
litigios................................................................................................................................
................31 3.5. Data actelor
comerciale.........................................................................................................................
...........31 3.6. Stabilirea adevăratului preţ sau
preţului curent..........................................................................................32
3.7. Locul de executare a obligaţiilor
comerciale.................................................................................................32
3.8. Probele în materie
comercială.........................................................................................................................
32 3.9. Prescripţia extinctivă în materie
 330

comercială.................................................................................................32
3.10. Suspendarea şi întreruperea
prescripţiei.....................................................................................................32

CAPITOLUL III
CONTRACTE COMERCIALE
1. Consideraţii generale privind contractele
comerciale.....................................................................................33
2. Contractul de vânzare-cumpărare
comercială................................................................................................34
2.1. Noţiunea contractului de vânzare-cumpărare
comercială..........................................................................34
2.2. Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare
comercială.................................................34 2.3. Delimitarea
contractului de vânzare-cumpărare comercială de alte
contracte.......................................35 2.4. Comercialitatea
contractului de vânzare-cumpărare
comercială.............................................................35
2.5. Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare
comercială...........................................35 2.6. Efectele
contractului de vânzare-cumpărare
comercială...........................................................................36 2.7.
Consecinţele nerespectării obligaţiilor
comerciale.....................................................................................38
2.8. Executarea
coactivă..............................................................................................................................
.........40 2.9. Reguli speciale privind anumite
vânzări.....................................................................................................40
3. Contractul de mandat
comercial....................................................................................................................41
3.1. Consideraţii
generale.............................................................................................................................
.......41 3.2. Noţiune şi
definiţie..............................................................................................................................
..........41 3.3. Natura juridică şi caracterele
contractului de mandat comercial..........................................................41
3.4. Delimitarea contractului de mandat comercial de alte
contracte...........................................................41 3.5. Condiţiile de
valabilitate ale mandatului
comercial..................................................................................41
3.6. Efectele contractului de mandat
comercial.................................................................................................42
3.7. Încetarea contractului de mandat
comercial..............................................................................................42
4. Contractul de
comision.............................................................................................................................
........43 4.1. Consideraţii
generale.............................................................................................................................
........43 4.2. Noţiune şi
definiţie..............................................................................................................................
............43 4.3. Natura juridică şi caracterele
contractului de comision............................................................................43
4.4. Condiţiile de valabilitate ale
comisionului....................................................................................................43
4.5. Efectele contractului de
comision..................................................................................................................43
4.6. Efectele executării contractului de
comision................................................................................................43
4.7. Încetarea contractului de
comision...............................................................................................................43
 331

5. Contractul de
consignaţie........................................................................................................................
..........44 5.1. Consideraţii
generale.............................................................................................................................
.........44 5.2. Noţiune şi
definiţie..............................................................................................................................
.............44 5.3. Natura juridică şi caracterele contractului
de consignaţie.........................................................................44
5.4. Condiţiile de valabilitate ale contractului de
consignaţie............................................................................44
5.5. Efectele contractului de
consignaţie...............................................................................................................44
5.6. Încetarea contractului de
consignaţie............................................................................................................45
6. Contractul de cont
curent.................................................................................................................................
..46 6.1. Noţiunea contractului de cont
curent.............................................................................................................46
6.2. Caracterele juridice ale contractului de cont
curent....................................................................................46
6.3. Efectele contractului de cont
curent...............................................................................................................46
6.4. Încheierea contului
curent...............................................................................................................................4
6 6.5. Încetarea contractului de cont
curent............................................................................................................46
7. Contractul de
report..................................................................................................................................
........46 7.1. Noţiunea contractului de
report....................................................................................................................46
7.2. Condiţiile
reportului..........................................................................................................................
.............46 7.3. Natura juridică a contractului de
report.....................................................................................................46
7.4. Efectele contractului de
report........................................................................................................................46
7.5. Încetarea contractului de
report.....................................................................................................................46
8. Contractul de garanţie reală
mobiliară.............................................................................................................47
9. Contractul de
leasing................................................................................................................................
...........47 9.1. Contractul de leasing
financiar.......................................................................................................................48
9.2. Contractul de leasing
operaţional...................................................................................................................48
CAPITOLUL IV
TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE
1.1. Consideraţii
generale.............................................................................................................................
.......49 1.2. Caracteristici comune ale titlurilor
de valoare..........................................................................................49
1.3. Utilitatea comercială a titlurilor de
valoare...............................................................................................49
1.4. Clasificarea titlurilor de
valoare..................................................................................................................49
2.
Cambia...............................................................................................................................
................................51 2.1. Consideraţii
generale.............................................................................................................................
 332

........51 2.2. Caractere

juridice...............................................................................................................................
...........51 2.3. Condiţii de validitate ale
cambiei..................................................................................................................52
2.4. Cambia în
alb.......................................................................................................................................
............53 2.5. Transmiterea cambiei
(girul)..........................................................................................................................53
2.6. Acceptarea
cambiei...............................................................................................................................
...........54 2.7. Avalul
cambiei...............................................................................................................................
...................54 2.8. Plata cambiei şi consecinţele neplăţii
acesteia...............................................................................................54
2.9. Excepţiile
cambiale............................................................................................................................
...............55 2.10.
Prescripţia.........................................................................................................................
...............................55 3. Biletul la
ordin...................................................................................................................................
...................55 3.1. Consideraţii
generale.............................................................................................................................
...........55 3.2. Condiţii de formă şi de
executare....................................................................................................................55
4.
Cecul...................................................................................................................................
...................................55 4.1. Consideraţii
generale.............................................................................................................................
...........55 4.2. Condiţii de valabilitate şi de
executare...........................................................................................................55
Bibliografie
selectivă...............................................................................................................................
..................57
 333

CAPITOLUL I
PROCEDURA REORGANIZĂRII JUDICIARE
ŞI A FALIMENTULUI

1. Consideraţii generale
Din punct de vedere etimologic, denumirea de procedură a falimentului derivă din faillir, cuvânt
care înseamnă în limba franceză a eşua şi din cuvântul latinesc fallo – fallere, cu sensul de a înşela, a nu
izbuti, a greşi. Reorganizarea judiciară şi falimentul reprezintă o instituţie juridică complexă de drept
comercial (fiind aplicabilă exclusiv comercianţilor), care, pe de o parte, se referă la starea şi capacitatea
persoanelor, iar pe de altă parte, se referă direct la bunurile acestor persoane, asupra cărora instituie un
regim de indisponibilizare şi le afectează scopului procedurii, fie de redresare, fie de lichidare a activului
în vederea acoperirii pasivului.
2. Cadrul legal
Legea nr. 64/1995- denumită în continuare Legea – publicată în M.Of. 130/29.06.1995 – a
reprezentat introducerea unei reglementări unitare în materie. Legea nr. 64/1995 a fost modificată prin
O.G. 38/1996, abrogată prin O.U.G. 58/1997 şi ulterior prin Legea nr. 99/1999. În baza art. XI din
Legea 99/1999, Legea nr. 64/1995 a fost republicată în M. Of. Nr. 608/13.12.1999, rectificată în M.Of.
89/28.02.2000, iar ulterior a mai fost modificată prin O.G. 38/2002 (aprobată prin Legea nr. 82/2003). În
temeiul dispoziţiilor art. VIII alin. (1) din Legea nr. 149/2004, Legea 64/1995 a fost republicată în
M.Of. 1066/17.11.2004, ulterior fiind modificată prin Legea nr. 249/2005, publicată în M.Of nr.
678/28.07.2005.

3. Noţiunea de procedură a reorganizării judiciare şi a falimentului în reglementarea legală

în vigoare
3.1. Definiţie legală. Conform Legii (art. 2.), procedura reorganizării judiciare şi a falimentului
este acea procedură instituită în vederea acoperirii pasivului debitorului, în insolvenţă, prin reorganizarea
comerciantului şi a activităţii acestuia, prin lichidarea unor bunuri din averea lui până la stingerea
pasivului sau prin faliment.
3.2. Insolvenţa. Noţiunea de insolvenţă implică o situaţie patrimonială dificilă sau de criză a unui
comerciant, determinând imposibilitatea îndeplinirii de către acesta la termen şi în bune condiţii a
obligaţiilor de plată asumate. Conform legii, insolvenţa este „acea stare a patrimoniului debitorului,
caracterizată prin incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile” – art.
1 alin (2) din Lege.

4. Caracterele procedurii
 Caracter colectivist, de apărare în comun a intereselor tuturor creditorilor comerciantului
aflat în stare de insolvenţă, prin efectuarea unei publicităţi având ca scop informarea creditorilor în
scopul înscrierii acestora la masa credală. Prin aceasta, procedura falimentului se deosebeşte de
procedura executării silite, exercitată în condiţiile Codului de Procedură Civilă în mod individual de
fiecare creditor.
 Caracter generalizat. Procedura falimentului este o procedură care vizează întreaga „avere
a debitorului”, şi nu doar unul sau unele bunuri din patrimoniul acestuia, cum este cazul executării silite
mobiliare sau imobiliare de drept comun. Legea precizează în art. 3: „Averea debitorului cuprinde
totalitatea bunurilor şi drepturilor patrimoniale ale acestuia – inclusiv cele dobândite în cursul procedurii
stabilite de prezenta Lege – care pot face obiectul unei executări silite, în condiţiile Codului de procedură
civilă.” Remarcăm faptul că procedura falimentului se poate aplica şi asupra unor bunuri, care la data
declanşării procedurii nu se mai află în patrimoniul debitorului, dar care sunt readuse cu efect retroactiv
prin anularea unor acte „suspecte” încheiate de către debitor în perioada anterioară deschiderii
procedurii.
 334

 Caracter egalitar. Egalitatea de tratament a creditorilor este realizată prin acordarea

tuturor creditorilor a posibilităţii de a participa concomitent la masa credală şi de a-şi satisface creanţele
proporţional cu ponderea pe care fiecare dintre aceştia o deţine în pasivul patrimoniului debitorului.
 Caracter unitar. Procedura falimentului este unică şi se desfăşoară simultan pentru toate
creanţele deţinute împotriva patrimoniului debitorului. Nu se poate concepe desfăşurarea în acelaşi timp
a două sau mai multe proceduri cu privire la averea aceluiaşi debitor. De asemenea, procedura are un
caracter unic sau unitar, în sensul că este aceeaşi pentru oricare comerciant, indiferent de forma de
organizare sau de mărimea patrimoniului acestuia, cu excepţia unor cazuri reglementate expres, cum ar fi
procedura falimentului băncilor.
 Caracter judiciar. Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului se realizează prin
intermediul şi cu participarea organelor judecătoreşti, fiind astfel o procedură judiciară forţată în cadrul
căreia de cele mai multe ori se realizează în mod colectiv o executare silită a activelor din patrimoniul
debitorului.
 Caracter profesionist. Se aplică persoanelor fizice sau juridice care au calitatea de
comerciant, dar şi persoanelor fizice care lucrează în mod individual, asociaţiilor familiale şi societăţilor
agricole.

5. Condiţiile aplicării procedurii

5.1. Condiţii cu privire la persoanele cărora li se aplică procedura
Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului se aplică exclusiv comercianţilor persoane
fizice sau juridice, noţiunea de comerciant având sensul conturat de prevederile Codului Comercial. Art.
1 din Legea nr. 64/1995 defineşte sfera de aplicare a procedurii, prin menţionarea categoriilor de
comercianţi faţă de care aceasta se aplică. Articolul menţionat prevede: „Procedura se aplică oricăreia
dintre următoarele categorii de comercianţi, aflaţi în insolvenţă şi denumiţi debitori: a) comercianţii; b)
societăţile agricole; c) grupurile de interes economic”.
Din dispoziţiile textului de lege rezultă că pentru aplicarea procedurii reorganizării judiciare şi a
falimentului, legea impune două condiţii:
- debitorul să facă parte din categoriile de persoane cărora li se aplică procedura;
- debitorul să se afle în insolvenţă.
Legea nr. 64/1995 se aplică următoarelor categorii de comercianţi:
1) societăţile comerciale;
2) cooperativele de consum şi cooperativele meşteşugăreşti, denumite organizaţii
cooperatiste, asociaţiile teritoriale ale cooperativelor de consum şi meşteşugăreşti,
constituite potrivit Decretului-lege nr. 66/1990 privind organizarea şi funcţionarea
cooperaţiei meşteşugăreşti, cu modificările ulterioare, respectiv Legii nr. 109/1996
privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit, cu
modificările ulterioare, precum şi societăţile cooperative;
3) persoanele fizice care acţionează individual sau în asociaţii familiale.
4) orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice . Această
prevedere ,, orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice” a fost
introdusă prin Legea nr. 249/2005.
Anumite categorii de comercianţi sunt exceptate de la aplicarea procedurii
prevăzute de Legea nr. 64/1995, fiind supuse unor reglementări legale specifice, după
cum urmează: a) societăţi comerciale cu capital majoritar de stat; b) regiile
autonome – conform art. 149 din lege, procedura aplicabilă regiilor autonome aflate în
stare de insolvenţă se va stabili prin lege specială; c) societăţile bancare – procedura
de reorganizare judiciară şi faliment a băncilor se realizează în baza unei legi speciale
– Legea nr. 83/1998; d) societăţile de asigurări – în baza Legii nr. 32/2000 cu
modificările ulterioare.
4) societăţilor agricole, constituite şi funcţionând în baza Legii nr. 36/1991, şi
celor care exercită profesiuni liberale (avocaţi, medici, meseriaşi, agricultori etc.), care
nu sunt consideraţi comercianţi. Procedura se poate aplica şi unui comerciant străin,
persoană fizică sau juridică, în cazul în care are în România un sediu secundar – o
sucursală, agenţie, reprezentanţă, cărora le sunt aferente bunuri aflate în România.
Grupurile de interes economic (GIE) constituie o entitate nouă, reglementată
prin Legea nr. 161/2003.
Potrivit art. 118 din Lege, grupul de interes economic este o asociere între două
sau mai multe persoane fizice sau juridice , constituită pe o perioadă determinată, în
scopul înlesnirii sau al dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al
îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective.
Potrivit art. 127 din Lege, grupul de interes economic poate avea calitatea de
 335

comerciant sau de necomerciant, în funcţie de caracterul comercial sau necomercial

al activităţii pe care o desfăşoară.
În temeiul art. 1 din Legea nr. 64/1995, grupul de interes economic este supus
procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, atât în cazul în care are calitatea
de comerciant, cât şi în cazul în care are calitatea de necomerciant.

5.2. Condiţii cu privire la insolvenţă

Procedura se aplică exclusiv comercianţilor aflaţi în insolvenţă definită de lege ca
fiind „acea stare a patrimoniului debitorului, caracterizată prin incapacitatea vădită
de plată a datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile” – art. 1 alin (2) din Lege.
Insolvenţa există chiar în cazul în care, din lipsă de disponibilităţi băneşti, nu poate fi achitată o
singură datorie scadentă. Sarcina probei stării de insolvenţă incumbă persoanei care afirmă existenţa
acesteia. Starea de insolvenţă poate fi probată prin orice mijloace de probă admisibile în dreptul
comercial. Definirea noţiunii de insolvenţă se bazează pe noţiunea relativă de incapacitate vădită de
plată.
5.3. Condiţii cu privire la bunurile asupra cărora se aplică procedura
Procedura se aplică asupra întregii averi a debitorului. „Averea debitorului cuprinde totalitatea
bunurilor şi drepturilor patrimoniale ale acestuia – inclusiv cele dobândite în cursul procedurii stabilite
de prezenta lege – care pot face obiectul unei executări silite, în condiţiile Codului de procedură civilă” –
art. 3 din Lege. Averea debitorului cuprinde atât bunurile şi drepturile aflate în patrimoniul debitorului la
data declanşării procedurii, cât şi bunurile ieşite din patrimoniul debitorului, dar readuse în acesta ca
urmare a procedurii.

6. Organele care aplică procedura

Organele care aplică procedura (art. 5 alin 1 din Lege) sunt: instanţele
judecătoreşti; judecătorul-sindic; administratorul judiciar şi lichidatorul.
Organele menţionate au îndatorirea să asigure efectuarea cu celeritate a actelor
şi a operaţiunilor prevăzute de lege, precum şi realizarea în condiţiile legii, a
drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la aceste acte şi operaţiuni.
La realizarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului participă şi alte
persoane: adunarea creditorilor, comitetul creditorilor, adunarea generală a
membrilor sau asociaţilor/acţionarilor şi reprezentantul membrilor sau
asociaţilor/acţionarilor.
Potrivit legii (art. 6), procedura reorganizării judiciare şi a falimentului este de
competenţa exclusivă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul
debitorului, astfel cum figurează acesta în registrul comerţului, respectiv în registrul
societăţilor agricole, şi sunt exercitate de un judecător-sindic desemnat de
preşedintele tribunalului.
În afară de tribunal, competentă este şi Curtea de apel. Potrivit art. 8 alin. 1 din lege, Curtea de apel
este instanţa de recurs, pentru hotărârile date de judecătorul-sindic. Termenul de recurs este de 10 zile de
la comunicarea hotărârii, dacă legea nu prevede altfel (art. 8 alin. 2). Recursul va fi judecat de complete
specializate, în termen de 30 de zile de la înregistrarea dosarului la curtea de apel. Citarea părţilor se face
prin publicitate. În vederea soluţionării recursului, se trimit la curtea de apel în copie certificată, sub
semnătura grefierului-şef al tribunalului, numai actele care interesează rezolvarea recursului (art. 8 alin.
3). Hotărârile judecătorului-sindic nu vor putea vi suspendate de instanţa de recurs (art. 8 alin. 4).
Prevederile alin. (4) nu se aplică în cazul judecării recursului împotriva următoarelor hotărâri ale
judecătorului-sindic:
a) hotărârea de respingere a contestaţiei debitorului;
b) hotărârea prin care se decide intrarea în faliment;
c) hotărârea de soluţionare a contestaţiei la planul de distribuire a fondurilor
obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe (art. 8 alin. 5).
Judecătorul-sindic are statutul juridic al unui judecător al tribunalului.
Conform art. 9 din Legea nr. 64/1995, republicată, astfel cum a fost acest articol modificat prin
Legea nr. 249/2005, judecătorul-sindic este nominalizat, în fiecare caz, în conformitate cu prevederile
Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările şi completările ulterioare, dintre
judecătorii desemnaţi ca judecători sindici, în temeiul art. 47 din această lege”.
 336

Articolul 47 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată 119
prevede că preşedinţii instanţelor desemnează judecătorii care urmează să
îndeplinească, potrivit legii, şi alte atribuţii decât cele privind activitatea de judecată.
În temeiul acestei dispoziţii a legii, preşedintele tribunalului îi desemnează pe
judecătorii tribunalului care vor avea calitatea de judecător-sindic şi, deci, vor
exercita atribuţiile prevăzute de lege pentru aplicarea procedurii reorganizării
judiciare şi a falimentului.
Potrivit art. 11 alin. 1, Principalele atribuţii ale judecătorului-sindic, în cadrul prezentei legi, sunt:
a) darea hotărârii de deschidere a procedurii;
b) judecarea contestaţiei debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor pentru începerea
procedurii;
c) desemnarea administratorului sau a lichidatorului, stabilirea atribuţiilor acestora, controlul
asupra activităţii lor şi, dacă este cazul, înlocuirea lor. Desemnarea are caracter provizoriu până la
prima adunare a creditorilor, care poate decide menţinerea sau schimbarea administratorului ori a
lichidatorului numit de judecătorul sindic. Pentru desemnarea provizorie, judecătorul sindic ţine cont
de eventuale cereri ale creditorilor petenţi şi poate respinge aceste cereri numai motivat;
d) judecarea cererilor de a se ridica debitorului dreptul de a-şi mai conduce activitatea;
e) judecarea acţiunilor introduse de administrator sau de lichidator pentru anularea unor transferuri
cu caracter patrimonial, anterioare deschiderii procedurii;
f) judecarea contestaţiilor debitorului ori ale creditorilor împotriva măsurilor luate de administrator
sau de lichidator;
g) confirmarea planului de reorganizare sau, după caz, de lichidare, după votarea lui de către
creditori;
h) hotărârea de a se continua activitatea debitorului, în caz de reorganizare;
i) soluţionarea obiecţiilor la rapoartele administratorului sau lichidatorului;
j) autentificarea actelor juridice încheiate de lichidator, pentru a căror validitate este necesară forma
autentică;
k) darea hotărârii de închidere a procedurii.
Potrivit art. 12, ,,hotărârile judecătorului-sindic sunt definitive şi executorii. Ele
pot fi atacate separat cu recurs”.
Administratorul. Potrivit art. 23 alin. 1 din Lege, ,, în cadrul primei şedinţe a
adunării creditorilor sau ulterior, creditorii care deţin cel puţin 50% din valoarea
totală a creanţelor pot decide desemnarea unui administrator - persoană fizică sau
societate comercială -, stabilindu-i şi remuneraţia”.
Potrivit art. 23 alin. 4 ,,administratorul, persoană fizică sau societate comercială,
inclusiv reprezentantul acesteia, trebuie să aibă calitatea de practician în
reorganizare şi lichidare, în condiţiile legii”.
,,Nu poate fi desemnat administrator sau lichidator persoana fizică care nu poate
fi fondator, administrator, director, cenzor sau reprezentant al unei societăţi
comerciale, potrivit art. 6 alin. (2) şi art. 138 din Legea nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale, republicată” (art. 23 alin. 5).
,,Înainte de desemnarea sa administratorul trebuie să facă dovada că este
asigurat pentru răspundere profesională, prin subscrierea unei poliţe de asigurare
valabile care să acopere eventualele prejudicii cauzate în îndeplinirea atribuţiilor
sale. Riscul asigurat trebuie să reprezinte consecinţa activităţii administratorului pe
perioada exercitării calităţii sale”. (art. 23 alin. 7)
,,Este interzis administratorului, sub sancţiunea revocării din funcţie şi a
reparării eventualelor prejudicii cauzate, să diminueze, în mod direct sau indirect,
valoarea sumei asigurate prin contractul de asigurare” (art. 23 alin. 8).
Art. 24 din Legea nr. 64/1995 stabileşte că ,, Principalele atribuţii ale administratorului, în cadrul
prezentei legi, sunt:
a) examinarea activităţii debitorului în raport cu situaţia de fapt şi întocmirea unui raport amănunţit
asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea persoanelor
cărora le-ar fi imputabilă, precum şi asupra posibilităţii reale de reorganizare efectivă a activităţii
debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea şi supunerea acelui raport judecătorului-sindic
119
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a abrogat şi, deci, înlocuit, majoritatea articolelor din Legea nr. 92/1992
privind organizarea judecătorească. Legea nr. 304/2004 a fost republicată în ,,Monitorul Oficial” nr. 827/13.09.2005.
 337

într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depăşi 60 de zile de la desemnarea
administratorului;
b) întocmirea actelor prevăzute la art. 33 alin. (1), în cazul în care debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia
respectivă înăuntrul termenelor legale, precum şi verificarea, corectarea şi completarea informaţiilor
cuprinse în actele respective, când acestea au fost prezentate de debitor;
c) elaborarea planului de reorganizare a activităţii debitorului, în funcţie de cuprinsul raportului
menţionat la lit. a) şi în condiţiile şi termenele prevăzute la art. 91;
d) supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului;
e) conducerea integrală, respectiv în parte, a activităţii debitorului, cu precizarea expresă, în acest caz,
a atribuţiilor sale şi a condiţiilor de efectuare a plăţilor din contul averii debitorului;
f) stabilirea datelor şedinţelor adunării creditorilor;
g) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor
creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operaţiuni comerciale încheiate
de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta, susceptibile a prejudicia drepturile
creditorilor;
h) aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor corespunzătoare pentru conservarea
lor;
i) sesizarea de urgenţă a judecătorului-sindic în cazul în care constată că nu există bunuri în averea
debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative;
j) menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
k) verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea;
l) urmărirea încasării creanţelor referitoare la bunurile din averea debitorului sau la sumele de bani
transferate de către debitor înainte de deschiderea procedurii;
m) cu condiţia confirmării de către judecătorul-sindic, încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii,
descărcarea fidejusorilor, renunţarea la garanţii reale;
n) sesizarea judecătorului-sindic în legătură cu orice problemă care ar cere o soluţionare de către
acesta;
o) orice alte atribuţii stabilite prin încheiere de către judecătorul-sindic, cu excepţia
celor prevăzute de lege în competenţa exclusivă a acestuia.
Conform art. 25 alin. 1 ,,administratorul va depune la dosarul cauzei un raport
lunar, cuprinzând descrierea modului în care s-a achitat de atribuţiile sale, precum
şi justificarea cheltuielilor efectuate”.
,,Debitorul persoană fizică, reprezentantul membrilor sau al
asociaţilor/acţionarilor, oricare dintre creditori, precum şi orice altă persoană
interesată pot face contestaţie împotriva măsurilor luate de administrator”. (alin. 2)
Potrivit alin. 3, ,,contestaţia trebuie să fie înregistrată în termen de 5 zile de la
depunerea raportului prevăzut la alin. (1)”.
,,Judecătorul-sindic va soluţiona contestaţia, în termen de 10 zile de la
înregistrarea ei, în Camera de consiliu, cu citarea contestatorului şi a
administratorului, putând, dacă va considera necesar, să suspende executarea
măsurii contestate” (alin. 4).
,,Judecătorul-sindic va sancţiona cu amendă judiciară de la 5.000.000 lei la 10.000.000 lei refuzul,
fără motive temeinice, al practicianului în reorganizare şi lichidare de a accepta desemnarea ca
administrator”. (art. 26 alin. 1)
,,Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului începe pe baza unei cereri introduse la tribunal de
către persoanele abilitate de lege. În exercitarea atribuţiei de control prevăzute la art. 11 alin. (1) lit. c)
judecătorul-sindic poate desfiinţa măsurile ilegale luate de administrator, chiar dacă nu au fost contestate,
putând, dacă va considera necesar, să citeze în Camera de consiliu administratorul şi persoanele
interesate”. (alin. 2)
,,În orice stadiu al procedurii, pentru motive temeinice, judecătorul-sindic poate dispune, prin
încheiere, înlocuirea administratorului”. (alin. 3)
,,În vederea adoptării măsurii menţionate la alin. (3), judecătorul-sindic îi va cita în Camera de consiliu
pe administrator şi comitetul creditorilor”. (alin. 4)
 338

,,Judecătorul-sindic va sancţiona administratorul cu amendă judiciară de la 5.000.000 lei la 20.000.000

lei în cazul în care acesta, din culpă sau cu rea-credinţă, nu îşi îndeplineşte sau îndeplineşte cu întârziere
atribuţiile prevăzute de lege sau stabilite de judecătorul-sindic”. (alin. 5)
,,Dacă prin fapta prevăzută la alin. (5) administratorul a cauzat un prejudiciu, judecătorul-sindic va
putea, la cererea oricărei părţi interesate, să-l oblige pe administrator la acoperirea prejudiciului produs”.
(alin. 6)
Potrivit art. 27, ,,în vederea îndeplinirii atribuţiilor sale administratorul va
putea desemna persoane de specialitate. Numirea şi nivelul retribuţiilor acestor
persoane vor fi supuse aprobării judecătorului-sindic”.
Lichidatorul. În cazul când se dispune trecerea la procedura falimentului este
necesară numirea unui lichidator, care să realizeze operaţiunile de lichidare a
bunurilor din patrimoniul debitorului.
În cazul în care dispune trecerea la faliment, judecătorul-sindic va desemna un
lichidator.
Atribuţiile administratorului încetează la momentul stabilirii atribuţiilor
lichidatorului de către judecătorul-sindic (art. 28 alin. 2 din lege). Poate fi desemnat
lichidator şi administratorul desemnat anterior (alin. 3).
Potrivit art. 29, ,,principalele atribuţii ale lichidatorului, în cadrul prezentei legi, sunt:
a) examinarea activităţii debitorului în raport cu situaţia de fapt şi întocmirea unui raport amănunţit
asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi
imputabilă, şi supunerea acelui raport judecătorului-sindic într-un termen stabilit de acesta, dar care nu
va putea depăşi 60 de zile de la desemnarea lichidatorului, dacă un raport cu acest obiect nu fusese
întocmit anterior de administrator;
b) conducerea activităţii debitorului;
c) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor
creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operaţiuni comerciale încheiate
de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta, susceptibile a prejudicia drepturile
creditorilor;
d) aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor corespunzătoare pentru conservarea
lor;
e) menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
f) verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea;
g) urmărirea încasării creanţelor din averea debitorului, rezultate din transferul de bunuri sau de sume
de bani efectuat de acesta înaintea deschiderii procedurii;
h) primirea plăţilor pe seama debitorului şi consemnarea lor în contul averii debitorului;
i) vânzarea bunurilor din averea debitorului în conformitate cu prevederile prezentei legi;
j) încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea fidejusorilor, renunţarea la garanţii reale
sub condiţia confirmării de către judecătorul-sindic;
k) sesizarea judecătorului-sindic cu orice problemă care ar cere o soluţionare de către acesta;
l) orice alte atribuţii stabilite prin încheiere de către judecătorul-sindic”.
Potrivit art. 30 alin. 1, ,,actele încheiate de lichidator, pentru a căror validitate este necesară forma
autentică, vor fi supuse autentificării judecătorului-sindic.
Potrivit art. 30 alin. 2, ,,judecătorul-sindic va pronunţa o încheiere de
autentificare, în baza căreia actul va putea fi înscris în registrele de publicitate”.
Adunarea creditorilor. Potrivit art. 14 alin. 1, ,,adunarea creditorilor va fi convocată şi prezidată de
către administrator sau, după caz, de către lichidator, dacă legea sau judecătorul-sindic nu dispune altfel;
secretariatul şedinţelor adunărilor creditorilor este în sarcina administratorului sau, după caz, a
lichidatorului”.
,,Creditorii cunoscuţi vor fi convocaţi de administrator sau de lichidator în cazurile prevăzute de
lege şi ori de câte ori va fi necesar” (alin. 2).
,,Adunarea creditorilor va fi convocată şi la cererea creditorilor deţinând creanţe în valoare de cel
puţin 30% din valoarea totală a acestora” (alin. 3).
Conform art. 15 alin. 1, ,,convocarea creditorilor va trebui să cuprindă ordinea de zi a şedinţei”.
 339

,,Orice deliberare asupra unei chestiuni necuprinse în convocare este nulă, cu excepţia cazului în
care la şedinţă participă titularii tuturor creanţelor”. (alin. 2)
,,Creditorii pot fi reprezentaţi în adunare prin împuterniciţi, pentru fiecare adunare, cu procură specială
şi legalizată sau, în cazul creditorilor bugetari şi al celorlalte persoane juridice, cu delegaţie semnată de
conducătorul unităţii”. (alin. 3)
,,Nu se va ţine seama de declaraţiile scrise trimise de creditori, cu excepţia cazurilor în care legea
admite votul prin adeziune. În cazul în care este permisă votarea prin corespondenţă, creditorii îşi pot
transmite votul printr-un înscris în format electronic căruia i s-a încorporat, ataşat sau asociat o
semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat valabil” (alin. 4)
,,La şedinţele adunării creditorilor vor participa 2 delegaţi ai salariaţilor debitorului, votând pentru
creanţele reprezentând salariile şi alte drepturi băneşti”. (alin. 5)
,,Dacă examinarea chestiunilor supuse deliberării creditorilor nu se poate finaliza într-o singură zi,
deliberarea va continua de drept în prima zi lucrătoare următoare, fără o nouă înştiinţare, procedându-se
astfel în continuare până la rezolvarea tuturor chestiunilor”. (alin. 6)
,,Procesul-verbal al adunării creditorilor va fi semnat de preşedintele şedinţei şi va cuprinde în rezumat
dezbaterile ţinute, votul creditorilor pentru fiecare chestiune şi deciziile adoptate”. (alin. 7)
Comitetul creditorilor. Potrivit art. 16 alin. 1, ,,în cadrul şedinţelor adunării creditorilor aceştia vor
putea desemna un comitet al creditorilor şi vor avea dreptul să analizeze situaţia debitorului, rapoartele
întocmite de comitetul creditorilor, măsurile luate de administrator sau de lichidator şi efectele acestora
şi să propună, motivat, şi alte măsuri”.
,,Cu excepţia cazurilor în care legea cere o majorare specială, şedinţele vor avea loc în prezenţa
titularilor de creanţe însumând cel puţin 30% din valoarea totală a creanţelor împotriva averii
debitorului, iar deciziile adunării creditorilor se adoptă cu votul titularilor unei majorităţi, prin valoare, a
creanţelor prezente” (alin. 2).
,,Calculul valorii totale a creanţelor prevăzute la alin. (2) împotriva averii debitorului se va determina
prin raportare la următoarele criterii:
a) ulterior afişării tabelului definitiv şi până la confirmarea unui plan de reorganizare, astfel cum reiese
din cuprinsul tabelului definitiv;
b) ulterior confirmării planului de reorganizare şi până la afişarea tabelului definitiv consolidat, astfel
cum reiese din planul de reorganizare confirmat; şi
c) ulterior afişării tabelului definitiv consolidat, astfel cum reiese din cuprinsul acestuia”. (alin. 3)
,,Planul de reorganizare va fi supus votului adunării creditorilor”. (alin. 4)
Potrivit art. 17 alin. 1, ,,judecătorul-sindic va desemna, dacă este necesar, în raport cu proporţiile
cazului, un comitet format din 3-7 creditori dintre cei cu creanţele garantate şi chirografare cele mai
mari, prin valoare”.
,,Desemnarea se va face fie prin hotărârea de deschidere a procedurii, fie după prezentarea sau
întocmirea listei de creditori, dacă lista nu este disponibilă la data deschiderii procedurii” (alin. 2).
,,În cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor aceştia vor putea alege un comitet format din 3-7
creditori dintre cei cu creanţe garantate şi cei chirografari, care se oferă voluntar; comitetul astfel
desemnat va înlocui comitetul desemnat anterior de judecătorul-sindic”. (alin. 3)
,,Dacă nu se va obţine majoritatea necesară, judecătorul-sindic va putea desemna comitetul potrivit
criteriilor prevăzute la alin. (1) sau va putea menţine comitetul desemnat anterior” (alin. 4).
,,În cursul activităţii sale judecătorul-sindic va putea cere asistenţa comitetului creditorilor sau a unui
delegat al acestuia” (alin. 5).
Potrivit art. 18 alin. 1, ,,comitetul creditorilor face parte dintre cei îndreptăţiţi ca, atunci când debitorul
nu şi-a declarat intenţia de reorganizare în condiţiile art. 33, respectiv art. 39, ori nu a fost propus de
debitor sau nu a fost confirmat un plan de reorganizare, să ceară judecătorului-sindic să ridice debitorului
dreptul de administrare”.
,,Comitetul creditorilor poate fi autorizat de judecătorul-sindic să introducă acţiuni pentru anularea
unor transferuri cu caracter patrimonial - făcute de debitor în frauda creditorilor -, atunci când astfel de
acţiuni nu au fost introduse de administrator sau de lichidator” (alin. 2).
 340

Adunarea generală a membrilor sau asociaţilor/acţionarilor. Reprezentantul membrilor sau

asociaţilor/acţionarilor. Potrivit art. 19. alin. (1), ,, pe perioada desfăşurării procedurii prevăzute de
prezenta lege adunarea generală a asociaţilor/acţionarilor va fi convocată ori de câte ori se va considera
necesar şi va fi prezidată de administrator sau lichidator, dacă legea ori judecătorul-sindic nu dispune
altfel”.
,,Adunarea generală a asociaţilor/acţionarilor va fi convocată şi la cererea asociaţilor/acţionarilor
reprezentând cel puţin 10% din capitalul social sau o cotă mai mică, dacă în actul constitutiv se prevede
astfel”. (alin. 2)
,,Prevederile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător adunării generale a membrilor grupurilor de
interes economic şi, respectiv, ai societăţilor cooperative; în cazul acestor persoane juridice, procentul
prevăzut la alin. (2) se raportează la numărul membrilor acestora”. (alin.3)
,,Membrilor sau, după caz, asociaţilor/acţionarilor li se vor notifica, în condiţiile legii, în mod
obligatoriu:
a) hotărârea de deschidere a procedurii;
b) propunerea de îndeplinire a unor acte, operaţiuni şi plăţi care depăşesc condiţiile obişnuite de
exercitare a activităţii curente;
c) solicitarea de intrare în faliment, precum şi hotărârea judecătorului-sindic de intrare în faliment a
debitorului;
d) propunerea de vânzare în bloc sau de vânzare a imobilelor;
e) raportul final şi bilanţul general, întocmite de lichidator;
f) hotărârea de închidere a procedurii” (alin. 4).
Potrivit art. 20 alin. 1, ,,în cadrul şedinţelor adunării generale a membrilor sau, după caz, a
asociaţilor/acţionarilor, aceştia vor desemna, pe cheltuiala lor, un reprezentant, persoană fizică sau
juridică, care să le reprezinte interesele şi vor avea dreptul să analizeze situaţia debitorului, rapoartele
întocmite de reprezentantul membrilor ori, după caz, al asociaţilor/acţionarilor, măsurile luate de
administrator sau de lichidator şi efectele acestora şi să propună, motivat, şi alte măsuri”.
,,Cu excepţia cazurilor în care legea cere o majoritate specială, şedinţele vor avea loc în prezenţa
asociaţilor/acţionarilor reprezentând cel puţin jumătate din capitalul social, iar deciziile se adoptă cu
majoritate simplă, raportată la capitalul social reprezentat. În toate cazurile însă deciziile se adoptă doar
cu votul asociaţilor/acţionarilor reprezentând cel puţin o treime din capitalul social” (alin. 2).
,,Comunicarea sau notificarea oricărui act de procedură către membri sau, după caz, asociaţi/acţionari
se realizează la adresa reprezentantului membrilor ori, după caz, al asociaţilor/acţionarilor, aleasă de
acesta” (alin. 4).
,,Reprezentantul membrilor sau, după caz, al asociaţilor/acţionarilor este împuternicit să exercite orice
drepturi ori atribuţii pe care le poate exercita debitorul persoană fizică, cu excepţia cazurilor în care legea
prevede că acestea vor fi exercitate de membri sau, după caz, asociaţi/acţionari, individual ori în alte
condiţii” (alin. 5).
,,În cazurile prevăzute la art. 19 alin. (4) lit. b), c), d) şi e), reprezentantul membrilor sau, după caz, al
asociaţilor/acţionarilor va putea formula obiecţii în condiţiile stabilite de lege, dar nu va participa la
exercitarea votului pentru aprobarea măsurilor respective, dacă un astfel de vot este prevăzut de lege”
(alin. 6).
Conform art. 21 alin. 1, ,,judecătorul-sindic va desemna un reprezentant dintre primii 3
asociaţi/acţionari titulari ai părţilor sociale/acţiunilor cele mai mari, prin valoare”.
,,Desemnarea se va putea face fie prin hotărârea de deschidere a procedurii, fie ulterior” (alin. 2)
,,În cadrul primei şedinţe a adunării generale a asociaţilor/acţionarilor sau ulterior, aceştia vor putea
alege, pe cheltuiala lor, un reprezentant, persoană fizică sau juridică; reprezentantul astfel desemnat va
înlocui reprezentantul desemnat anterior de judecătorul-sindic” (alin. 3)
,,În cursul activităţii sale judecătorul-sindic va putea cere asistenţa reprezentantului
asociaţilor/acţionarilor sau a unui delegat al acestuia” (alin. 4).
Potrivit art. 22, ,,reprezentantul membrilor sau, după caz, al asociaţilor/acţionarilor poate îndeplini
următoarele atribuţii:
a) propunerea de desemnare a unui administrator;
 341

b) consultarea cu administratorul sau lichidatorul cu privire la desfăşurarea şi administrarea procedurii;

c) examinarea actelor săvârşite de debitor, administrator sau lichidator, a activităţii şi situaţiei financiare
a debitorului, precum şi a posibilităţii de continuare a activităţii acestuia;
d) formularea şi negocierea unui plan de reorganizare, precum şi informarea şi consilierea membrilor
sau, după caz, a asociaţilor/acţionarilor cu privire la conţinutul oricărui alt plan propus;
e) efectuarea oricăror alte activităţi necesare pentru protejarea intereselor membrilor sau, după caz, ale
asociaţilor/acţionarilor”

7. Declanşarea procedurii. Aspecte procedurale

7.1. Cererea de deschidere a procedurii
Procedura reorganizării judiciare şi falimentului se declanşează în baza unor
cereri adresate tribunalului de la sediul debitorului de către (A) debitor sau (B)
creditori. Prin art. 31 alin. 2, se dă o competenţă specială, în sensul că ,,Banca
Naţională a României, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor vor putea introduce cerere împotriva persoanelor juridice
aflate sub supravegherea şi controlul acestora, care, potrivit datelor de care
autorităţile respective dispun, îndeplinesc criteriile prevăzute de dispoziţiile legale
speciale pentru pornirea procedurii prevăzute de prezenta lege”. Aceste cereri sunt
denumite de lege „cereri introductive”.
7.1.1. Cererea debitorului
A. Obligativitatea introducerii cererii. În forma iniţială a Legii nr. 64/1995 era prevăzută
posibilitatea acordată debitorului de a formula o cerere de declanşare a procedurii, dar în reglementarea
actuală această posibilitate a devenit o obligaţie. De altfel, potrivit art. 32 alin. 1 din Legea nr.
64/1995, ,,debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi
supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.”
Există, de asemenea, posibilitatea formulării unei cereri de declanşare a procedurii de către debitorul
care nu se află în insolvenţă, dar care cunoaşte că apariţia stării de insolvenţă este iminentă.
Pentru a împiedica cererile de declanşare a procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului care
ar putea fi introduse cu rea-credinţă de către un comerciant, pentru a întârzia sau a se sustrage de la
îndeplinirea obligaţiilor asumate, Legea nr. 64/1995 prevede în art. 32 alin. 4 că „introducerea
prematură, cu rea-credinţă sau tardivă de către debitor a unei cereri de deschidere a procedurii atrage
răspunderea patrimonială a debitorului persoană fizică sau a reprezentanţilor legali ai persoanelor
juridice debitoare, pentru prejudiciile pricinuite”.
B. Condiţii cu privire la cerere şi la admisibilitatea acesteia. Potrivit art. 32 din Legea nr. 64/1995,
debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus
dispoziţiilor acestei legi.
Prin urmare, dacă debitorul constată că, datorită stării în care se afla patrimoniul său, este în
incapacitate vădită de plată a datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile, el trebuie să ceară
tribunalului să fie supus procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului.
Cererea trebuie făcută în 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.
Legea permite deschiderea procedurii chiar înainte de ivirea stării de insolvenţă, dacă aceasta este
iminentă. Dar, în acest caz, cererea este facultativă, fiind lăsată la aprecierea debitorului.
Potrivit art. 33 alin. 1, ,, Cererea debitorului va trebui să fie însoţită de următoarele acte:
a) bilanţul şi copii de pe registrele contabile curente;
b) o listă completă a tuturor bunurilor debitorului, incluzând toate conturile şi băncile prin care
debitorul îşi rulează fondurile; pentru bunurile grevate se vor menţiona datele din registrele de
publicitate;
c) o listă a numelor şi a adreselor creditorilor, oricum ar fi creanţele acestora: certe sau sub
condiţie, lichide sau nelichide, scadente sau nescadente, necontestate sau contestate, arătându-se
suma, cauza şi drepturile de preferinţă;
d) o listă cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale efectuate de debitor în cele 120 de zile
anterioare formulării cererii introductive;
e) contul de profit şi pierderi pe anul anterior depunerii cererii;
f) o listă a membrilor grupului de interes economic sau, după caz, a asociaţilor cu răspundere
nelimitată, pentru societăţile în nume colectiv şi cele în comandită;
 342

g) o declaraţie prin care debitorul îşi arată intenţia de intrare în faliment sau de reorganizare,
conform unui plan, prin restructurarea activităţii sau prin lichidarea, în tot sau în parte, a averii, în
vederea stingerii datoriilor sale; dacă această declaraţie nu va fi depusă până la expirarea
termenului stabilit la alin. (2), se prezumă că debitorul este de acord cu începerea falimentului;
h) o declaraţie pe propria răspundere sau un certificat de la registrul societăţilor agricole ori,
după caz, oficiul registrului comerţului în a cărui rază teritorială se află domiciliul
profesional/sediul social, din care să rezulte dacă a mai fost supus procedurii prevăzute de prezenta
lege într-un interval de 5 ani anterior formulării cererii introductive.
Conform art. 35 din Lege, nu vor fi primite de tribunal cererile de reorganizare ale debitorilor care
în ultimii 5 ani precedenţi au mai făcut o astfel de cerere sau au fost obiectul unei astfel de cereri
introduse de creditori.

7.1.2. Cererea creditorilor

A. Creditorii îndreptăţiţi să formuleze o cerere introductivă. Cererea introductivă poate fi
înregistrată de către orice creditor al debitorului, comerciant sau necomerciant, fără a se face – în această
fază – nici o diferenţiere între creditorii chirografari şi creditorii ai căror creanţe sunt garantate (art. 36).
Legea nu impune condiţia existenţei unei pluralităţi de creditori şi nici cerinţa formulării cererii de către
mai mulţi creditori. Pe cale de consecinţă, cererea poate fi formulată doar de un singur creditor în mod
independent şi indiferent dacă mai există sau nu şi alţi creditori.

B. Condiţii de admisibilitate. Admisibilitatea cererii creditorului este condiţionată

de îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

• Condiţii cu privire la creanţă: a) Caracterele creanţei. Cererea creditorului este

admisibilă numai în măsura în care creanţa acestuia este certă, lichidă şi exigibilă; b)
Cuantumul creanţei. Admisibilitatea cererii introductive a creditorului este condiţionată
de „importanţa” valorică a creanţei. Cuantumul creanţei care condiţionează
admisibilitatea cererii introductive diferă în funcţie de raportul juridic din care izvorăşte
creanţa: dacă creanţa izvorăşte din raporturi de muncă sau raporturi obligaţionale
civile, creanţa trebuie să aibă un cuantum superior valorii însumate a 6 salarii medii pe
economie, stabilite în condiţiile legii şi calculate la data formulării cererii introductive
(art. 36 alin. 1 lit. a din Legea 64/1995); în celelalte cazuri, creanţa trebuie să aibă un
cuantum superior echivalentului în lei al sumei de 3.000 euro (art. 36 alin. 1 lit. b),
calculat la data formulării cererii introductive; în cazul unui creditor care deţine creanţe
din ambele categorii menţionate, cuantumul total al creanţelor trebuie să fie superior
valorii însumate a 6 salarii medii pe economie, stabilite în condiţiile legii şi calculate la
data formulării cererii introductive (art. 36 alin. 1 lit. c).

Conform art. 36 alin. 2, ,,dacă între momentul formulării cererii de către un creditor
şi cel al judecării acestei cereri de către judecătorul-sindic sunt formulate cereri de
către alţi creditori, judecătorul sindic va dispune conexarea acestora şi va stabili
îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1) referitoare la cuantumul minim al creanţelor
în raport cu valoarea însumată a creanţelor tuturor creditorilor care au formulat cereri”.
• Condiţii cu privire la debitor. Pe lângă condiţionările privind creanţa, legea continuă să menţină
condiţia cu privire la încetarea plăţilor de către debitor timp de cel puţin 30 de zile.

7.2. Opoziţii la cererea de declanşare a procedurii

7.2.1. Opoziţia creditorilor la cererea introductivă a debitorului

Creditorii debitorului pot depune opoziţie împotriva deschiderii procedurii. Legea
nu prevede termenul în care trebuie formulată opoziţia, ci doar faptul că, în cazul în
care creditorii se opun deschiderii procedurii în termen de 15 zile de la publicarea
notificării, judecătorul-sindic va ţine, în termen de 10 zile, o şedinţă la care vor fi
citaţi debitorul şi creditorii care se opun deschiderii procedurii, în urma căreia va
soluţiona, deodată, printr-o sentinţă, toate opoziţiile (art. 38 alin. 1 din Lege).
7.2.2. Contestaţia debitorului faţă de cererile introductive ale creditorilor
 343

Debitorul poate face contestaţie în termen de 5 zile de la primirea copiei cererii

creditorului/creditorilor, care este comunicată de către judecătorul sindic. La cererea debitorului, pentru
motive temeinice, judecătorul sindic îi poate obliga pe creditorii care au introdus cererea să consemneze,
în termen de maximum 15 zile, la o bancă, o cauţiune de cel mult 10% din valoarea creanţelor.
Cauţiunea va fi restituită creditorilor, dacă cererea lor va fi admisă. Dacă cererea va fi respinsă,
cauţiunea poate fi folosită pentru a acoperi pagubele suferite de debitor, ca urmare a introducerii cererii.
În cazul când cauţiunea nu este consemnată în termen, cererea introductivă va fi respinsă (art. 38 alin. 4
din Lege).

8. Efectele deschiderii procedurii

Potrivit Legii nr. 64/1995, deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului produce
anumite efecte juridice. Efectele nu privesc persoana debitorului, ci patrimoniul său. Aceste efecte se
referă la drepturile şi
obligaţiile debitorului, precum şi la drepturile terţilor privind valorificarea creanţelor împotriva
debitorului.

8.1. Deschiderea procedurii

Dacă cererea debitorului îndeplineşte condiţiile de admisibilitate judecătorul sindic va pronunţa o
sentinţă de deschidere a procedurii, data deschiderii procedurii fiind data pronunţării sentinţei.
8.2. Efectele deschiderii procedurii asupra debitorului, administratorilor statutari ai
acestuia. Efecte neretroactive asupra patrimoniului debitorului
8.2.1. Obligaţiile debitorului derivând din deschiderea procedurii: a) obligaţia de a comunica acte
şi informaţii; b) obligaţia de publicitate faţă de terţi a deschiderii procedurii.
8.2.2. Indisponibilizarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute de către administratori. După
deschiderea procedurii, administratorii statutari ai societăţii comerciale debitoare pot înstrăina acţiunile
sau părţile lor sociale, deţinute la debitorul care face obiectul procedurii, numai cu acordul judecătorului
sindic.
8.2.3. Ridicarea dreptului de administrare a activităţii şi averii debitorului. Ridicarea dreptului de
administrare intervine numai atunci când: debitorul nu a declarat intenţia de reorganizare; judecătorul
sindic a dispus începerea falimentului; la cererea creditorilor, comitetului creditorilor, a reprezentantului
membrilor sau, după caz, al asociaţilor/acţionarilor, având ca justificare pierderile continue din averea
debitorului sau lipsa probabilităţii de realizare a unui plan raţional de activitate(art. 50 alin. 5 din Lege).
Potrivit alin. 6 al art. 50 din Lege, judecătorul-sindic va examina în termen de 15 zile cererea de ridicare
a dreptului de administrare al debitorului , într-o şedinţă la care vor fi citaţi debitorul, creditorii,
administratorul, comitetul creditorilor şi reprezentantul membrilor sau, după caz, al
asociaţilor/acţionarilor.
Dreptul de administrare al debitorului încetează de drept la data la care se dispune începerea
procedurii falimentului.
În toate cazurile de ridicare a dreptului debitorului de administrare a averii, judecătorul-sindic va
da dispoziţie tuturor băncilor la care debitorul are disponibil în conturi să nu dispună de acestea fără un
ordin al său sau al administratorului/lichidatorului (art. 51 alin. 1 din Lege). Încălcarea acestor dispoziţii
ale judecătorului-sindic atrage răspunderea băncilor, precum şi o amendă judiciară de la 4.000.000 lei la
10.000.000 lei (art. 51 alin. 2 din Lege).
8.2.4. Supravegherea activităţii. După deschiderea procedurii, desfăşurarea activităţii debitorului
se află sub supravegherea creditorilor, a adunării acţionarilor şi a judecătorului sindic, indiferent dacă
administrarea activităţii debitorului a fost ridicată sau nu.
8.2.5. Interdicţia constituirii de garanţii
Potrivit art. 55 din Legea nr. 64/1995, republicată, bunurile înstrăinate de administrator sau
lichidator, în exerciţiul atribuţiilor sale prevăzute de această lege, sunt dobândite libere de orice sarcini,
precum ipoteci, garanţii reale mobiliare sau drepturi de retenţie, de orice fel, ori măsuri asigurătorii.
8.2.6. Întocmirea unui raport asupra cauzelor care au condus la încetarea plăţilor

8.3. Efectele deschiderii procedurii faţă de creditori

8.3.1. Suspendarea tuturor acţiunilor judiciare şi extrajudiciare pentru realizarea creanţelor
asupra
debitorului sau a bunurilor sale
 344

Art. 42 din Lege prevede că de la data deschiderii procedurii se suspendă toate acţiunile judiciare
sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.
Din textul legal rezultă că toate acţiunile individuale, anterioare deschiderii procedurii, având ca scop
realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, vor fi suspendate pe data începerii procedurii.
Deci, ca efect al începerii procedurii, orice urmărire individuală împotriva debitorului se suspendă.
Efectul suspensiv al începerii procedurii are menirea să protejeze pe creditori.
Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului este o procedură colectivă, prin care se urmăreşte
redresarea debitorului şi plata pasivului sau lichidarea patrimoniului debitorului, prin procedura
falimentului, în vederea satisfacerii creanţelor creditorilor. Având în vedere acest scop al procedurii, de
la data începerii ei, nu mai sunt posibile urmări individuale, deoarece ele ar leza interesele colective ale
creditorilor.
În concepţia Legii nr. 64/1995, suspendarea interzice continuarea acţiunilor începute şi, cu atât mai
mult, începerea unor acţiuni noi.
Conform art. 43 alin. 1 din lege, creditorul titular al unei creanţe garantate cu ipotecă, gaj sau altă
garanţie reală mobiliară ori drept de retenţie, de orice fel, poate solicita judecătorului-sindic ridicarea
suspendării acţiunii cu privire la creanţa sa şi valorificarea imediată, în cadrul procedurii, a bunului
asupra căruia poartă garanţia sau dreptul de retenţie, în una din următoarele situaţii:
- atunci când valoarea obiectului garanţiei este pe deplin acoperită de valoarea totală a creanţelor şi
părţilor de creanţe garantate cu acel obiect;
- obiectul garanţiei nu prezintă o importanţă vitală pentru reuşita unei reorganizări care, în cazul
concret, ar avea şanse efective de realizare;
- atunci când nu există o protecţie corespunzătoare a creanţei garantate în raport cu obiectul
garanţiei datorită:
- diminuării valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior, ca urmare a acumulării
dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor de orice fel la o creanţă garantată cu rang superior;
- lipsei unei asigurări a obiectului garanţiei împotriva riscului pieirii sau deteriorării.
8.3.2. Suspendarea cursului prescripţiei
Pentru a proteja pe titularii acţiunilor care au fost suspendate, legea reglementează şi suspendarea
cursului prescripţiei privind aceste acţiuni.
Potrivit art. 44 din lege, deschiderea procedurii suspendă orice termene de prescripţie a acţiunilor
judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau a bunurilor sale.
8.3.3. Suspendarea curgerii dobânzilor creanţelor negarantate
Articolul 45 din Legea nr. 64/1995 prevede că nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel
ori cheltuială nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior deschiderii procedurii şi negarantate cu
ipotecă, gaj sau altă garanţie reală mobiliară ori drept de retenţie, de orice fel, sau părţilor negarantate din
creanţele garantate cu astfel de garanţii, de la data deschiderii procedurii, în afară de cazul în care, prin
programul de plată a creanţelor cuprins în planul de reorganizare, se derogă de la prevederile de mai sus.
Prin urmare, deschiderea procedurii are efecte diferite asupra curgerii dobânzilor, majorărilor şi
penalităţilor privind creanţele născute anterior deschiderii procedurii.
După deschiderea procedurii curg şi, deci, se iau în considerare la stabilirea drepturilor creditorilor,
numai dobânzile, majorările şi penalităţile aferente creanţelor garantate, nu şi în privinţa creanţelor
chirografare, afară de cazul când prin planul de reorganizare s-a stabilit altfel.
Aceeaşi distincţie operează şi în privinţa cheltuielilor.
8.3.4. Interdicţia înstrăinării acţiunilor sau părţilor sociale
Potrivit art. 46 alin. 1 din lege, după deschiderea procedurii este interzis administratorilor
debitorilor, persoane juridice să înstrăineze, fără acordul judecătorului-sindic, acţiunile ori părţile lor
sociale sau de interes, deţinute la debitorul care face obiectul procedurii reorganizării judiciare şi a
falimentului120.
Interdicţia înstrăinării acţiunilor şi părţilor sociale sau de interes de către prsoanele menţionate are
drept scop protejarea creditorilor.
Pentru a asigura o eficienţă acestei interdicţii, alin. 2 al art. 46 din lege prevede că judecătorul-
sindic va dispune indisponibilizarea acţiunilor ori a părţilor sociale sau de interes în registrele speciale de
evidenţă sau în conturile înregistrate electronic.
Actele făcute cu încălcarea interdicţiei sunt lovite de nulitate.

120
Ca urmare a Rectificării publicată în ,,Monitorul Oficial” nr. 251/25.03.2005, la art. 46 alin. 1 din Legea nr.
64/1995, republicată în ,,Monitorul Oficial” nr. 1066/17.11.2004, în loc de ,,...deţinute de debitorul...” se va
citi ,,...deţinute la debitorul...”. Aşadar, conform rectificării publicată în ,,Monitorul Oficial”, corect este
,,...deţinute la debitorul...”.
 345

9. Efectele retroactive ale deschiderii procedurii cu privire la actele încheiate

anterior deschiderii
procedurii
9.1. Anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor
Art. 60 din Lege dă administratorului sau, după caz, lichidatorului posibilitatea de a iniţia acţiuni
pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, pe parcursul
unei perioade de 3 ani, perioadă anterioară deschiderii procedurii.

9.2. Anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi

9.2.1. Actele a căror anulare se poate cere
A. Acte de transfer cu titlu gratuit efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu excepţia
sponsorizărilor în scop umanitar, inclusiv actele simulate – cum ar fi donaţiile deghizate – în măsura în
care se poate proba simularea.
B. Operaţiuni comerciale în care prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea primită, efectuate în
cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii.
C. Acte încheiate de debitor cu intenţia de a leza drepturile creditorilor.
Sunt anulabile actele de orice natură încheiate de către debitor în cei 3 ani
anteriori deschiderii procedurii.
D. Transferuri de proprietate din perioada imediat anterioară deschiderii
procedurii. Se poate solicita anularea actelor de transfer de proprietate către
un creditor pentru stingerea unei datorii anterioare sau în folosul acestuia,
efectuate în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii, dacă suma pe
care creditorul ar putea să o obţină în caz de faliment al debitorului este mai
mică decât valoarea actului de transfer.
E. Constituirea ori perfectarea unei garanţii reale pentru o creanţă care era chirografară, în cele
120 de zile anterioare deschiderii procedurii.
F. Plăţile anticipate ale datoriilor, efectuate în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii,
dacă scadenţa lor fusese stabilită pentru o dată ulterioară deschiderii procedurii.
G. Operaţiuni comerciale, încheiate, în anul anterior deschiderii procedurii, cu persoane aflate în
raporturi juridice cu debitorul, dacă sunt în paguba intereselor creditorilor.
9.2.2. Situaţia terţilor dobânditori şi subdobânditori în cazul anulării actului (art. 64 şi 65)
A. Terţul dobânditor de bună-credinţă în cadrul unui transfer patrimonial, anulat de către tribunal,
va trebui să restituie averii debitorului bunul transferat sau, dacă bunul nu mai există, valoarea acestuia
de la data transferului efectuat de către debitor. Ca urmare a acestei restituiri, terţul dobânditor va obţine
o creanţă împotriva averii debitorului de aceeaşi valoare cu restituirea, având alături de ceilalţi creditori
dreptul de a o recupera ca urmare a procedurii colective.
B. Terţul dobânditor de rea-credinţă în cadrul unui transfer patrimonial va restitui bunul sau
valoarea acestuia la data transferului fără a avea posibilitatea înregistrării creanţei sale împotriva averii
debitorului.
C. Terţul dobânditor cu titlu gratuit de bună-credinţă va restitui bunurile în starea în care se
găsesc, iar în lipsa acestora, va restitui diferenţa de valoare cu care s-a îmbogăţit.
D. Terţul dobânditor cu titlu gratuit de rea-credinţă va restitui, în toate cazurile, bunul sau întreaga
valoare, precum şi fructele percepute.
E. Terţul subdobânditor va putea fi obligat să restituie bunul sau valoarea acestuia în cazul
îndeplinirii cumulative a două condiţii: o condiţie obiectivă: nu a plătit valoarea corespunzătoare a
bunului; o condiţie subiectivă: cunoştea sau trebuia să cunoască faptul că transferul iniţial este
susceptibil de a fi anulat.
9.3. Regimul juridic al actelor/contractelor aflate în curs de derulare
Legea consacră un drept de opţiune al administratorului sau, după caz, al lichidatorului de a
menţine sau denunţa contractele aflate în curs de executare, care au fost încheiate de către debitor
anterior deschiderii procedurii. Legea face diferenţieri pe categorii de contracte şi precizează care sunt
drepturile corelative ale cocontractanţilor debitorului.
10. Reorganizarea
Procedura reorganizării constă fie în reorganizarea activităţii debitorului, fie în lichidarea unor
bunuri din patrimoniul debitorului. Legea consacră principiul preeminenţei reorganizării faţă de faliment.
10.1. Primele măsuri
Art. 75 din lege prevede că, în urma deschiderii procedurii, administratorul va trimite o notificare
tuturor creditorilor menţionaţi în lista depusă de debitor în conformitate cu art. 33 sau art. 39 ori, după
 346

caz, întocmită în condiţiile art. 40, debitorului şi oficiului registrului comerţului sau, după caz, registrului
societăţilor agricole unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii. Dacă creditorii cu
sediul sau cu domiciliul în străinătate au reprezentanţi în ţară, notificarea va fi trimisă acestora din urmă.
Notificarea prevăzută se va publica totodată, pe cheltuiala averii debitorului, într-un ziar de largă
circulaţie.
Conform art. 76 alin. 1, notificarea va cuprinde:
a) termenul limită de depunere, de către creditori, a opoziţiilor la hotărârea de deschidere a procedurii,
pronunţată ca urmare a cererii formulate de debitor, în condiţiile art. 38 alin. (1), precum şi termenul de
soluţionare a opoziţiilor, care nu va depăşi 10 zile de la data expirării termenului de depunere a acestora;
b) termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra averii debitorului, care va
fi de maximum 60 de zile de la deschiderea procedurii, precum şi cerinţele pentru ca o creanţă
înregistrată să fie considerată valabilă;
c) termenul de verificare a creanţelor, întocmire, afişare şi comunicare a tabelului preliminar al
creanţelor, care nu va depăşi 30 de zile de la expirarea termenului prevăzut la lit. b);
d) termenul de definitivare a tabelului creanţelor, care nu va depăşi 30 de zile de la expirarea
termenului prevăzut la lit. c);
e) locul, data şi ora primei şedinţe a adunării creditorilor.
Dacă debitorul are bunuri supuse transcripţiei, inscripţiei sau înregistrării în registrele de publicitate, va
fi trimisă instanţelor, autorităţilor sau instituţiilor care ţin aceste registre o copie de pe hotărârea de
deschidere a procedurii, spre a se face menţiune.(art. 77) Cu
excepţia salariaţilor ale căror creanţe vor fi înregistrate de administrator conform evidenţelor contabile,
toţi ceilalţi creditori, ale căror creanţe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea
de admitere a creanţelor în termenul fixat în hotărârea de deschidere a procedurii; declaraţiile de creanţe
vor fi înregistrate într-un registru care se va păstra la grefa tribunalului. (art. 78 alin. 1).
(2) Prevederile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, titularilor de acţiuni la purtător.
(3) Cererea de admitere a creanţelor trebuie făcută chiar dacă acestea nu sunt stabilite printr-un titlu.
(4) Creanţele nescadente sau sub condiţie la data deschiderii procedurii vor fi admise provizoriu la
masa credală şi vor fi îndreptăţite să participe la distribuiri de sume în măsura îngăduită de prezenta lege.
(5) Sunt considerate sub condiţie şi acele creanţe care pot fi valorificate împotriva debitorului numai
după executarea unui codebitor principal.
Cererea va cuprinde: numele/denumirea creditorului, domiciliul/sediul, suma datorată, temeiul creanţei,
precum şi menţiuni cu privire la eventualele drepturi de preferinţă sau garanţii. (art. 79 alin.1).
La cerere vor fi anexate documentele justificative ale creanţei şi ale actelor de constituire de garanţii
(alin.2).
(3) Posesorii de titluri de valoare la ordin sau la purtător pot solicita administratorului restituirea
titlurilor originale şi păstrarea la dosar a unor copii certificate de acesta. Administratorul va face
menţiunea pe original despre prezentarea acestora. Originalele vor fi prezentate din nou la orice repartiţie
de sume între creditori, precum şi la exercitarea votului în adunarea creditorilor.
Potrivit art. 80 alin.1, toate creanţele vor fi supuse procedurii de verificare prevăzute de prezenta lege,
cu excepţia creanţelor constatate prin titluri executorii.
(2) Nu sunt supuse acestei proceduri creanţele bugetare rezultând dintr-un titlu executoriu necontestat
în termenele prevăzute de legi speciale.
(3) Prin creanţe bugetare, în sensul prezentei legi, se înţelege creanţele izvorâte din impozite, taxe,
contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare, precum şi accesoriile acestora, respectiv dobânzi, penalităţi
şi penalităţi de întârziere.
(4) Toate creanţele prezentate pentru a fi admise şi înregistrate la grefa tribunalului vor fi prezumate
valabile şi corecte dacă nu sunt contestate de către debitor, administrator sau creditori.
Conform art. 81 alin. 1, administratorul va proceda de îndată la verificarea fiecărei cereri şi a
documentelor depuse şi va putea efectua o cercetare amănunţită pentru a stabili legitimitatea, valoarea
exactă şi prioritatea fiecărei creanţe.
(2) În vederea îndeplinirii atribuţiei prevăzute la alin. (1), administratorul va putea solicita explicaţii de
la debitor, va putea să poarte discuţii cu fiecare creditor, solicitându-i, dacă consideră necesar, informaţii
 347

şi documente suplimentare.
Art. 82. - Creanţele negarantate şi părţile negarantate ale creanţelor garantate, care nu sunt scadente la
data înregistrării cererii de admitere, vor fi înscrise în tabelul de creanţe cu întreaga lor valoare, însă, în
cursul falimentului, orice distribuire de sumă pentru astfel de creanţe se va face cu observarea
dispoziţiilor art. 124.
Art. 83. - (1) Creanţele constând în obligaţii, care nu au fost calculate în valoare monetară sau a căror
valoare este supusă modificării, vor fi calculate de către administrator şi înscrise în tabelul de creanţe cu
valoarea nominală pe care ele o aveau la data deschiderii procedurii. Judecătorul-sindic va decide asupra
oricărei contestaţii împotriva calculului făcut de administrator pentru astfel de creanţe.
(2) Creanţele exprimate în valută vor fi înregistrate la valoarea lor în lei, la cursul Băncii Naţionale a
României existent la data deschiderii procedurii.
Art. 84. - O creanţă a unui creditor cu mai mulţi debitori solidari va fi înscrisă în toate tabelele de
creanţe ale debitorilor cu valoarea nominală, până va fi complet acoperită. Nici o reducere a sumei
creanţei prevăzute în tabelul de creanţe nu va fi făcută în vreunul dintre tabelele de creanţe ale
debitorilor, până ce creditorul a fost deplin satisfăcut, în numerar sau în bunuri. Dacă totalul sumelor
distribuite creditorului, în toate acţiunile cu debitorii, va depăşi totalul sumei care îi este datorată, acesta
va trebui să restituie sumele primite în plus, care vor fi reînscrise ca fonduri în averea debitorilor,
proporţional cu sumele pe care fiecare dintre debitori le-a plătit peste ceea ce era datorat.
Art. 85. - (1) Un creditor care, înainte de înregistrarea unei cereri de admitere, a primit o plată parţială
pentru creanţa sa de la un codebitor sau de la un fidejusor al debitorului poate avea creanţa înscrisă în
tabelul de creanţe numai pentru partea pe care nu a încasat-o încă.
(2) Un codebitor sau un fidejusor, care este îndreptăţit la restituire ori la despăgubire din partea
debitorului pentru suma plătită, va fi trecut în tabelul de creanţe cu suma pe care a plătit-o creditorului. În
acest caz, creditorul comun are dreptul de a cere să i se plătească, până la achitarea integrală a creanţei
sale, cota cuvenită codebitorului sau fidejusorului, rămânând creditor al acestuia doar pentru suma
neachitată.
(3) Codebitorul sau fidejusorul debitorului, care pentru asigurarea regresului său are asupra bunurilor
acestuia un drept de garanţie, concură la masa credală, pentru a face posibilă realizarea garanţiei sale, dar
preţul obţinut din vânzarea bunurilor grevate va fi atribuit creditorului, scăzându-se din suma ce este
datorată.
Art. 86. - (1) Ca rezultat al verificărilor făcute, administratorul va întocmi şi va înregistra la tribunal un
tabel preliminar cuprinzând toate creanţele împotriva averii debitorului, precizând că sunt: chirografare,
garantate, cu priorităţi, sub condiţie sau nescadente şi arătând pentru fiecare numele/denumirea
creditorului, suma pentru care s-a cerut verificarea şi suma cu care a fost trecut în tabel.
(2) La creanţele garantate cu un drept de preferinţă se vor arăta titlul din care izvorăşte preferinţa,
rangul acesteia şi motivele pentru care creanţele sau drepturile de preferinţă au fost trecute parţial în
tablou sau au fost înlăturate.
(3) Tabelul preliminar va fi, totodată, afişat de grefă la uşa instanţei, întocmindu-se în acest sens un
proces-verbal de afişare, şi va fi comunicat debitorului.
(4) O dată cu afişarea tabelului, administratorul va trimite imediat notificări creditorilor, ale căror
creanţe sau drepturi de preferinţă au fost trecute parţial în tabelul preliminar sau înlăturate, precizând
totodată şi motivele.
Art. 87. - (1) Debitorul, creditorii şi orice altă parte interesată vor putea să formuleze contestaţii cu
privire la creanţele şi drepturile de preferinţă trecute de administrator în tabelul preliminar al creanţelor.
(2) Contestaţiile trebuie depuse la tribunal cu cel puţin 10 zile înainte de data stabilită, prin sentinţa de
deschidere a procedurii, pentru definitivarea tabelului de creanţe.
(3) La termenul stabilit prin sentinţa de deschidere a procedurii pentru definitivarea tabelului de
creanţe, judecătorul-sindic va soluţiona deodată, printr-o singură sentinţă, toate contestaţiile, chiar dacă
pentru soluţionarea unora ar fi nevoie de administrare de probe; în acest din urmă caz, judecătorul-sindic
poate să admită, în tot sau în parte, creanţele, în mod provizoriu, la masa credală, atât în ceea ce priveşte
deliberările, cât şi repartiţiile.
 348

(4) Dacă se admite creanţa fără dreptul de preferinţă pretins, aceasta va participa la repartiţiile sumelor
obţinute din valorificarea bunurilor negrevate de garanţii.
(5) Din sumele care s-ar obţine din valorificarea bunurilor supuse dreptului de preferinţă contestat se va
consemna partea ce s-ar cuveni acelei creanţe.
Art. 88. - (1) După ce toate contestaţiile la creanţe au fost soluţionate, administratorul va înregistra, de
îndată, la tribunal şi va avea grijă să fie afişat la sediul acestuia tabelul definitiv al tuturor creanţelor
împotriva averii debitorului, arătând suma, prioritatea şi situaţia - garantată sau negarantată - a fiecărei
creanţe.
(2) După înregistrarea tabelului definitiv, numai titularii creanţelor înregistrate în tabelul definitiv pot
să participe la votul asupra planului de reorganizare, la adunările creditorilor şi la orice repartiţii de sume
în caz de faliment.
Art. 89. - (1) După expirarea termenului de depunere a contestaţiilor, prevăzut la art. 87 alin. (2), şi
până la închiderea procedurii, orice parte interesată poate face contestaţie împotriva trecerii unei creanţe
sau a unui drept de preferinţă în tabloul definitiv al creanţelor, în cazul descoperirii existenţei unui fals,
dol sau erori esenţiale care au determinat admiterea creanţei sau a dreptului de preferinţă, precum şi în
cazul descoperirii unor titluri hotărâtoare şi până atunci necunoscute.
(2) Judecarea contestaţiei se va face de judecătorul-sindic, după citarea contestatorului şi a celorlalte
părţi interesate.
(3) Până la judecarea irevocabilă a contestaţiei, judecătorul-sindic va putea declara creanţa sau dreptul
de preferinţă contestat ca admis numai provizoriu.
Art. 90. - (1) Cu excepţia cazului în care notificarea deschiderii procedurii s-a făcut cu încălcarea
dispoziţiilor art. 7, titularul de creanţe anterioare deschiderii procedurii, care nu depune cererea de
admitere a creanţelor până la expirarea termenului prevăzut la art. 76 alin. (1) lit. b), este decăzut, cât
priveşte creanţele respective, din următoarele drepturi:
1. dreptul de a participa şi de a vota în cadrul adunării creditorilor;
2. dreptul de a participa la distribuirile de sume în cadrul reorganizării şi falimentului;
3. dreptul de a-şi realiza creanţele împotriva debitorului sau a membrilor ori asociaţilor cu răspundere
nelimitată ai persoanei juridice debitoare, ulterior închiderii procedurii, sub rezerva ca debitorul să nu fi
fost condamnat pentru bancrută simplă sau frauduloasă ori să nu i se fi stabilit răspunderea pentru
efectuarea de plăţi ori transferuri frauduloase.
(2) Decăderea va putea fi invocată oricând, de orice parte interesată, pe cale de acţiune sau
excepţie.
10.2. Planul de reorganizare
Reorganizarea se efectuează în baza unui Plan – de reorganizare a activităţii sau de lichidare a unor
bunuri din patrimoniul debitorului – propus de participanţi, publicat, votat de către creditori şi confirmat
de către judecătorul sindic.
Art. 91. - (1) Următoarele categorii de persoane vor putea propune un plan de reorganizare în condiţiile
de mai jos:
a) debitorul, o dată cu formularea cererii sale introductive sau ulterior, până la afişarea tabelului
definitiv al creanţelor, dacă acesta şi-a prezentat intenţia de reorganizare în condiţiile prevăzute la art. 33,
respectiv art. 39;
b) administratorul, de la data desemnării sale şi până la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data
afişării tabelului definitiv al creanţelor;
c) comitetul creditorilor, reprezentantul membrilor sau, după caz, al asociaţilor/acţionarilor, în termen
de 30 de zile de la data afişării tabelului definitiv al creanţelor.
(2) La cererea oricărei părţi interesate, judecătorul-sindic poate scurta, pentru motive temeinice,
perioadele prevăzute la alin. (1).
(3) Planul va prevedea fie reorganizarea şi continuarea activităţii debitorului, fie lichidarea unor bunuri
din averea acestuia.
(4) Nu vor putea propune un plan de reorganizare debitorul care, într-un interval de 5 ani anterior
formulării cererilor introductive, a mai fost subiect al procedurii instituite în baza prezentei legi şi nici
debitorul care a fost condamnat definitiv pentru: bancrută frauduloasă, gestiune frauduloasă, abuz de
 349

încredere, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, infracţiuni de fals ori infracţiuni prevăzute în
Legea concurenţei nr. 21/1996, cu modificările şi completările ulterioare.
(5) Nerespectarea termenelor prevăzute la alin. (1) conduce la decăderea părţilor respective din dreptul
de a depune un plan de reorganizare şi, ca urmare, la trecerea, din dispoziţia judecătorului-sindic, la
faliment.
Art. 92 (3) Executarea planului de reorganizare nu va putea depăşi 2 ani, socotiţi de la data confirmării.
(4) Planul de reorganizare va menţiona:
a) categoriile de creanţe care nu sunt defavorizate;
b) tratamentul categoriilor de creanţe defavorizate;
c) dacă şi în ce măsură debitorul, membrii grupului de interes economic, asociaţii din societăţile în
nume colectiv şi asociaţii comanditaţi din societăţile în comandită vor fi descărcaţi de răspundere;
d) ce despăgubiri urmează a fi oferite titularilor tuturor categoriilor de creanţe, în comparaţie cu
valoarea estimativă ce ar putea fi primită prin distribuire în caz de faliment; valoarea estimativă se va
calcula la data propunerii planului. Art. 95.
- (1) Se prezumă că o categorie de creanţe este defavorizată de plan dacă, pentru oricare dintre creanţele
categoriei respective, planul prevede o modificare fie a creanţei, fie a condiţiilor de realizare a acesteia.
(2) Nu se consideră modificare a creanţei sau a condiţiilor de realizare a acesteia situaţia în care planul
propus prevede revenirea la condiţiile de realizare a creanţei anterioare survenirii evenimentelor care au
condus la modificarea condiţiilor respective, cum ar fi neplata uneia sau mai multor rate scadente ale
unui împrumut, la termenele şi în condiţiile stipulate în contract, care conduce la accelerarea plăţii
întregului rest al împrumutului.
(5) Planul va specifica măsurile adecvate pentru punerea sa în aplicare, cum ar fi:
A. păstrarea, în întregime sau în parte, de către debitor, a conducerii activităţii sale, inclusiv dreptul de
dispoziţie asupra bunurilor din averea sa, cu supravegherea activităţii sale de către un administrator
desemnat în condiţiile legii;
B. obţinerea de resurse financiare pentru susţinerea realizării planului şi sursele de provenienţă ale
acestora;
C. transmiterea tuturor sau a unora dintre bunurile averii debitorului către una sau mai multe persoane
fizice sau juridice, constituite anterior sau ulterior confirmării planului;
D. fuziunea debitorului, în condiţiile legii;
E. lichidarea tuturor sau a unora dintre bunurile averii debitorului, separat sau în bloc, libere de orice
sarcini, sau distribuirea acestora către creditorii debitorului, în contul creanţelor pe care aceştia le au faţă
de averea debitorului;
F. modificarea sau stingerea garanţiilor reale, cu acordarea obligatorie, în beneficiul creditorului
garantat, a unei garanţii sau protecţii echivalente, în condiţiile prevăzute de art. 43 alin. (2) lit. c);
G. prelungirea datei scadenţei, precum şi modificarea ratei dobânzii, penalităţii sau a oricărei alte
clauze din cuprinsul contractului sau a celorlalte izvoare ale obligaţiilor sale;
H. modificarea actului constitutiv al debitorului, în condiţiile legii ;
I. emiterea de titluri de valoare de către debitor sau oricare dintre persoanele menţionate la lit.C şi
D, în condiţiile prevăzute de Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, şi de Legea
nr.297/2004 privind piaţa de capital. Pentru înscrierea în plan a unei emisiuni de titluri de valoare, este
necesar acordul expres, în scris, al creditorului care urmează să primească titlurile de valoare emise,
acord ce se va da înainte de admiterea planului de către judecătorul-sindic, în conformitate cu
prevederile art.97 alin.(3).
a) în schimbul următoarelor categorii de bunuri: numerar, drepturi reale principale, drepturi de
proprietate intelectuală, titluri de valoare;
b) prin conversie a creanţelor; sau
c) prin orice altă metodă adecvată;
J. inserarea în actul constitutiv al debitorului - persoană juridică -sau al persoanelor menţionate la lit.
C. şi D. a unor prevederi:
a) de prohibire a emiterii de acţiuni fără drept de vot;
 350

b) de determinare, în cazul diferitelor categorii de acţiuni ordinare, a unei distribuţii corespunzătoare a

votului între aceste categorii; şi
c) în cazul categoriilor de acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar faţă de alte categorii de acţiuni, de
reglementare satisfăcătoare a numirii administratorilor reprezentând categoriile de acţiuni respective în
ipoteza neonorării obligaţiei de plată a dividendelor. Art. 96. -
Dacă proiectul planului de reorganizare, în vederea redresării prin continuarea activităţii, prevede
restrângeri de personal din raţiuni economice, se vor indica măsurile deja luate şi se vor expune acţiunile
şi perspectivele de natură să ducă la reorientarea profesională a personalului.
Art. 97. - (1) Câte o copie de pe planul propus va fi depusă la grefa tribunalului şi la registrul
comerţului sau, după caz, la registrul societăţilor agricole şi va fi comunicată debitorului,
administratorului, comitetului creditorilor şi reprezentantului membrilor sau, după caz, al asociaţilor/
acţionarilor.
(2) Judecătorul-sindic va convoca o şedinţă, în termen de 20 de zile de la înregistrarea planului la
tribunal, la care vor fi citaţi cei care au propus planul şi persoanele menţionate la alin. (1) şi în care
planul va fi admis sau respins de judecătorul-sindic, după audierea persoanelor citate.
(3) Judecătorul-sindic va putea admite un plan propus de părţile legal îndreptăţite, care conţine toate
informaţiile şi care denotă şanse obiective de realizare. Judecătorul-sindic poate să ceară părerea unui
expert practician în reorganizare şi lichidare autorizat, confirmând posibilitatea de realizare a planului,
înainte de admiterea lui. Plata expertului va fi suportată din averea debitorului.
(4) Dacă mai multe planuri au fost propuse şi admise la intervale relativ scurte de timp, judecătorul-
sindic va căuta să le supună împreună la vot în adunarea creditorilor.
Art. 98. - (1) După admiterea planului, judecătorul-sindic va dispune convocarea adunării creditorilor
într-un termen cuprins între 30 şi 45 de zile, dar nu mai devreme de afişarea tabelului definitiv al
creanţelor. Debitorul şi administratorul vor fi convocaţi.
(2) Judecătorul-sindic va dispune, în termen de 48 de ore de la admitere, publicarea unui anunţ referitor
la propunerea planului în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, şi în două ziare cu largă
răspândire, cu indicarea celui care l-a propus, a datei când se va vota cu privire la plan şi a faptului că
este admisibilă votarea prin scrisoare, cu legalizarea semnăturii creditorului de către notarul public,
comunicată prin orice mijloace şi înregistrată la tribunal cu cel puţin 5 zile înainte de data fixată pentru
exprimarea votului, precum şi a datei de confirmare a planului, care va avea loc în maximum 15 zile de
la data exprimării votului asupra planului.
(3) Acţionarii şi creditorii cu titluri de valoare la purtător vor trebui să depună originalele la
administrator cu cel puţin 5 zile înainte de data fixată pentru exprimarea votului, sub sancţiunea
decăderii din dreptul de a vota.
(4) Din momentul publicării, toate părţile interesate vor fi socotite că au cunoştinţă despre plan şi data
de exprimare a votului. În toate cazurile, debitorul va asigura posibilitatea consultării planului la sediul
său, pe cheltuiala solicitantului.
Art. 99. - (1) La începutul şedinţei de vot administratorul judiciar va informa creditorii despre
voturile valabile exprimate în scris.
(2) Următoarele categorii de creditori vor vota separat:
a) creditorii titulari de creanţe garantate;
b) creditorii bugetari;
c) creditorii chirografari.
Un plan va fi socotit acceptat de o categorie de creditori dacă titularii majorităţii creanţelor din acea
categorie votează în favoarea planului.
(21) Creditorii care, direct sau indirect, controlează, sunt controlaţi sau se află sub control comun cu
debitorul, în sensul legislaţiei pieţei de capital, pot participa la şedinţă, dar pot vota cu privire la plan
doar în cazul în care acesta le acordă mai puţin decât ar primi în cazul falimentului.
(3) Nu vor fi incluse în cvorum şi nu vor participa la votarea asupra planului de reorganizare, propus
de debitorul persoană fizică, creanţele al căror titular este soţ, rudă sau afin, până la gradul al patrulea
inclusiv, cu debitorul.
 351

(4) Fiecare creanţă beneficiază de un drept de vot, pe care titularul acesteia îl exercită în categoria de
creanţe din care face parte creanţa respectivă.
(5) abrogat priun dispoziţiile art. unic, pct. 13 din Legea nr. 249/2005.
(6) Creanţele următoarelor categorii de persoane vor constitui categorii distincte de creanţe şi vor
participa la vot, în cazul în care titularii acestora sunt îndreptăţiţi să voteze conform alin. (2):
a) titularii fiecărei categorii de creanţe subordonate, în conformitate cu prevederile art. 122 pct. 9;
b) membrii, asociaţii şi acţionarii, pentru drepturile reziduale derivând din calitatea lor.
(7) Un plan va fi socotit acceptat de către o categorie de creanţe dacă în categoria respectivă planul este
acceptat în următoarele condiţii cumulative:
a) de către o majoritate de două treimi din valoarea creanţelor din acea categorie;
b) de către cel puţin jumătate din numărul titularilor de creanţe din categoria respectivă.
(8) abrogat priun dispoziţiile art. unic, pct. 13 din Legea nr. 249/2005.
(9) În cazul în care planul prevede că, pentru creanţele dintr-o anumită categorie, nu se va primi nimic,
se consideră că acestea au respins planul şi nu e necesară votarea planului de către creanţele categoriei
respective.
Art. 100. - La data stabilită, un plan va fi confirmat de către judecătorul-sindic, dacă sunt întrunite
următoarele condiţii:
A. cel puţin două dintre categoriile de creanţe menţionate la art.99 alin.(2) acceptă planul;
B. în situaţia în care există doar două categorii de creditori planul este acceptat de creditorii care
deţin 2/3 din valoarea masei credale;
C. dacă există o singură categorie de creditori planul este acceptat de creditorii care deţin 75% din
valoarea masei credale.
Art. 101. - (1) Când hotărârea care confirmă un plan intră în vigoare, activitatea debitorului este
reorganizată în mod corespunzător; creanţele şi drepturile creditorilor şi ale celorlalte părţi interesate
sunt modificate astfel cum este prevăzut în plan. În cazul unei executări silite, planul confirmat va fi
socotit ca o hotărâre definitivă împotriva debitorului.
(2) Creditorii conservă acţiunile lor, pentru întreaga valoare a creanţelor, împotriva codebitorilor şi
fidejusorilor debitorului, chiar dacă au votat pentru acceptarea planului.
(3) Dacă nici un plan nu este confirmat şi termenul pentru propunerea unui plan, în condiţiile art. 91, a
expirat, judecătorul-sindic va dispune începerea de îndată a procedurii falimentului, în condiţiile art. 106
şi următoarele.
(4) Remuneraţiile persoanelor angajate în temeiul art. 10, al art. 23 alin. (1), al art. 27, al art. 28 şi al
art. 97 alin. (3) şi alte cheltuieli administrative vor fi achitate la momentul prevăzut, după caz, de lege, cu
excepţia cazurilor în care părţile interesate ar accepta, în scris, alte termene de plată. Planul trebuie să
precizeze cum va fi asigurată această plată.
(5) Plata va putea fi făcută trimestrial, pe bază de acte legale
10.3. Executarea planului de reorganizare
10.3.1. Obligaţia îndeplinirii măsurilor stabilite prin planul confirmat de reorganizare
În îndeplinirea planului de reorganizare, debitorului îi revin anumite obligaţii.
În primul rând, activitatea debitorului trebuie reorganizată corespunzător planului; creanţele şi
drepturile creditorilor şi ale celorlalte părţi interesate trebuie modificate astfel cum s-a prevăzut în plan
(art. 101 din lege).
În cazul unei executări silite, planul confirmat va fi socotit ca o hotărâre definitivă împotriva
debitorului.
În al doilea rând, debitorul este obligat să pună în practică măsurile avute în vedere pentru
redresarea activităţii. Este vorba de măsurile organizatorice, economice, financiare, juridice, care sunt
menite să ducă la însănătoşirea activităţii debitorului şi, implicit, la asigurarea resurselor necesare pentru
plata creanţelor creditorilor. În acest sens, art. 102 alin. 3 din lege prevede că debitorul va fi obligat să
îndeplinească, fără întârziere, schimbările de structură prevăzute în plan.
10.3.2. Administrarea activităţii şi averii debitorului pe perioada reorganizării
Art. 102 alin. 1 din lege prevede că, în urma confirmării unui plan de reorganizare, debitorul îşi va
conduce activitatea sub supravegherea administratorului şi în conformitate cu planul confirmat.
Deci, în cursul reorganizării, debitorul are dreptul de a-şi conduce activitatea, dar sub
supravegherea administratorului. Se înţelege că dreptul de conducere a activităţii trebuie exercitat în
sensul aducerii la îndeplinire a prevederilor planului de reorganizare.
 352

În cazul reorganizării unei persoane juridice, conducerea se asigură de către persoanele legal
împuternicite să le reprezinte, sub supravegherea administratorului.
Atribuţiile administratorului privind supravegherea sunt cele stabilite de judecătorul-sindic.
Legea (art. 102 alin. 2) prevede că acţionarii, asociaţii şi membrii cu răspundere limitată nu au
dreptul să intervină în conducerea activităţii ori în administrarea averii debitoarei, cu excepţia şi în limita
cazurilor expres şi limitativ prevăzute în lege şi în planul de reorganizare.
Dreptul de conducere al debitorului încetează atunci când judecătorul-sindic dispune, motivat,
încetarea reorganizării şi trecerea la procedura falimentului, în condiţiile art. 106 şi urm. din lege.
10.3.3. Furnizarea utilităţilor pe parcursul reorganizării
Conform art. 103 alin. 1 din lege, în cursul reorganizării, furnizorii de servicii – electricitate, gaze
naturale, apă, servicii telefonice şi alte asemenea – nu au dreptul să schimbe, să refuze sau să întrerupă
temporar un astfel de serviciu către debitor sau către averea acestuia.
Evident, aceste interdicţii sunt menite să asigure debitorului condiţiile pentru continuarea activităţii
şi realizarea măsurilor stabilite prin planul de reorganizare.
Potrivit legii (art. 103 alin. 2), la cererea furnizorului de servicii, judecătorul-sindic poate să
dispună ca debitorul să depună o cauţiune la o bancă, ca o condiţie pentru îndatorirea furnizorului de a-i
presta serviciile sale în cursul desfăşurării procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995.
Cauţiunea nu va putea depăşi 30% din costul serviciilor prestate debitorului şi neachitate.
10.3.4. Obligaţii de raportat
În cursul reorganizării, debitorul sau, după caz, administratorul, trebuie să prezinte judecătorului-
sindic anumite rapoarte privind desfăşurarea activităţii debitorului.
Astfel, debitorul sau, după caz, administratorul trebuie să prezinte trimestrial rapoarte asupra
situaţiei financiare a averii debitorului. Aceste rapoarte sunt înregistrate la grefa tribunalului, iar
debitorul sau, după caz, administratorul va notifica aceasta tuturor creditorilor, în vederea consultării
rapoartelor respective.
Apoi, administratorul este obligat să prezinte situaţia cheltuielilor efectuate pentru desfăşurarea
activităţii, în vederea recuperării lor, în condiţiile art. 101 alin. 4 din lege.
10.4. Încetarea reorganizării
Procedura reorganizării încetează în următoarele două situaţii: a) planul de
reorganizare a fost în întregime adus la îndeplinire, creditorii recuperându-şi
creanţele conform planului (art. 130); b) intrarea debitorului în faliment. Dacă
debitorul nu se conformează planului sau desfăşurarea activităţii aduce pierderi
averii sale, administratorul sau oricare dintre creditori poate solicita judecătorului să
aprobe intrarea în faliment.

11. Falimentul
Legea nr. 64/1995 reglementează, pe lângă procedura reorganizării
judiciare, procedura falimentului.
Falimentul se aplică în cazurile prevăzute de lege şi are drept scop
prefacerea în bani a bunurilor din patrimoniul debitorului, în vederea
satisfacerii creanţelor creditorilor.
Procedura falimentului constă într-un ansamblu de acte juridice şi
operaţiuni care privesc: hotărârea de intrare în faliment; stabilirea masei
active; efectuarea lichidării bunurilor din patrimoniul debitorului; distribuirea
sumelor de bani realizate din lichidarea bunurilor din patrimoniul debitorului;
închiderea procedurii falimentului.
Toate actele juridice şi operaţiunile pe care le implică procedura
falimentului sunt realizate de organele abilitate de lege cu aplicarea acestei
proceduri.
11.1. Cazuri de declanşare a procedurii falimentului:
Art. 106 alin. 1 din lege, judecătorul-sindic va decide, prin încheiere, intrarea în faliment în
următoarele cazuri:
A.a) debitorul şi-a declarat intenţia de a intra în faliment ori nu şi-a declarat intenţia de
reorganizare; şi
b) nici unul dintre celelalte subiecte îndreptăţite nu a propus un plan de reorganizare, în condiţiile
prevăzute la art. 91, sau nici unul dintre planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat;
B.a) debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus un plan de reorganizare ori
planul propus de acesta nu a fost acceptat şi confirmat; şi
b) nici unul dintre celelalte subiecte îndreptăţite nu a propus un plan de reorganizare, în condiţiile
prevăzute la art. 91, sau nici unul dintre planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat;
 353

C. obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite, în condiţiile stipulate prin planul
confirmat, sau desfăşurarea activităţii debitorului în decursul reorganizării aduce pierderi averii sale;
D. a fost aprobat raportul administratorului prin care se propune intrarea în faliment a debitorului,
potrivit art. 57.

11.2. Încheierea prin care se decide intrarea în faliment

Potrivit art. 106 alin. 2 din legea nr. 64/1995, prin încheierea prin care se decide intrarea în
faliment, judecătorul-sindic va pronunţa dizolvarea societăţii debitoare şi va dispune:
a) ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
b) desemnarea unui lichidator, precum şi stabilirea atribuţiilor şi a remuneraţiei acestuia, în
conformitate cu criteriile aprobate prin hotărâre a Guvernului;
c) termenul maxim de predare a gestiunii averii de la debitor/administrator către lichidator, împreună
cu lista actelor şi operaţiunilor efectuate după deschiderea procedurii, menţionată la art. 49 alin. (2);
d) întocmirea şi predarea către lichidator, în termen de maximum 10 zile de la intrarea în faliment, a
unei liste cuprinzând numele şi adresele creditorilor şi toate creanţele acestora la data intrării în faliment,
cu indicarea celor născute după deschiderea procedurii;
e) notificarea intrării în faliment.
Potrivit alin. 3 din lege, încheierea va indica şi termenele prevăzute la art. 107 alin. (2). Conform
art. 107 alin. 2, notificarea va cuprinde:
a) termenul-limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor menţionate la alin. (3), în
vederea întocmirii tabelului suplimentar, care va fi de maximum 45 de zile de la data intrării în faliment,
precum şi cerinţele pentru ca o creanţă înregistrată să fie considerată valabilă;
b) termenul de verificare a creanţelor menţionate la alin. (3), întocmire, afişare şi comunicare a
tabelului preliminar al acestora, care nu va depăşi 30 de zile de la expirarea termenului prevăzut la lit. a);
c) termenul de depunere la tribunal a contestaţiilor, care va fi de cel puţin 10 zile înainte de data
stabilită, prin încheierea de intrare în faliment, pentru definitivarea tabelului suplimentar;
d) termenul de definitivare a tabelului suplimentar al creanţelor menţionate la alin. (3) şi de întocmire a
tabelului definitiv consolidat, care nu va depăşi 30 de zile de la expirarea termenului prevăzut la lit. b).
Potrivit art. 107 alin. 3, vor fi supuse verificării toate creanţele asupra averii debitorului, născute după
data deschiderii procedurii. Art. 108. - În cazul intrării în faliment după confirmarea unui
plan de reorganizare, titularii creanţelor participă la distribuiri cu valoarea acestora, astfel cum au fost
prezentate în planul confirmat, mai puţin cota încasată în cursul reorganizării.
Art. 109. - Garanţiile reale şi personale constituite pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate prin planul
de reorganizare rămân valabile în favoarea creditorilor pentru plata sumelor datorate acestora potrivit
planului de reorganizare.
Art. 110. - (1) Creditorii nu sunt obligaţi să restituie sumele încasate în cursul reorganizării.
(2) Actele cu titlu gratuit, efectuate între data confirmării planului de reorganizare şi intrarea în
faliment, vor fi anulate.
(3) Celelalte acte efectuate în intervalul menţionat la alin. (2), exceptându-le pe cele făcute cu
respectarea dispoziţiilor art. 52 alin. (1) şi (2) şi pe cele permise expres de planul de reorganizare, sunt
prezumate ca fiind în frauda creditorilor şi vor fi anulate, cu excepţia cazului în care cocontractantul
dovedeşte buna sa credinţă la momentul încheierii actului.
11.3. Măsurile procedurale care urmează intrării în faliment
Intrarea debitorului în faliment este urmată de măsuri procedurale desfăşurate sub supravegherea
judecătorului sindic şi care vizează în principiu: notificarea creditorilor cu privire la intrarea debitorului
în faliment; sigilarea bunurilor debitorului; inventarierea bunurilor din patrimoniul debitorului; stabilirea
masei credale. În sens juridic, obiectul procedurii falimentului îl constituie masa activă, formată din
totalitatea bunurilor şi drepturilor patrimoniale cuprinse în patrimoniul debitorului. În masa activă intră
nu numai bunurile şi drepturile existente în patrimoniul debitorului la data deschiderii procedurii, ci şi
cele dobândite de debitor în cursul procedurii, prin valorificarea unor creanţe ale debitorului, anularea
unor acte juridice încheiate anterior procedurii etc. În masa activă sunt cuprinse numai bunurile şi
drepturile patrimoniale ale debitorului care sunt susceptibile de executare silită, în condiţiile Codului de
procedură civilă. În masa pasivă sunt cuprinse datoriile debitorului.
 354

Art. 111. - (1) Vor fi puse sub sigilii: magazinele, magaziile, depozitele, birourile, corespondenţa
comercială, arhiva, dispozitivele de stocare şi prelucrare a informaţiei, contractele, mărfurile şi orice alte
bunuri mobile aparţinând averii debitorului.
(2) Nu vor fi puse sub sigilii:
a) obiectele care vor trebui valorificate de urgenţă, spre a se evita deteriorarea lor materială sau
pierderea din valoare;
b) registrele de contabilitate;
c) cambiile şi alte titluri de valoare scadente sau care urmează a fi scadente în scurt timp, precum şi
acţiunile ori alte titluri de participaţie ale debitorului, care vor fi luate de lichidator pentru a fi încasate
sau pentru a efectua activităţile de conservare cerute;
d) numerarul pe care lichidatorul îl va depune la bancă în contul averii debitorului.
(3) Când debitorul are bunuri şi în alte judeţe, judecătorul-sindic va trimite notificări tribunalelor din
acele judeţe, în vederea sigilării de urgenţă a bunurilor.
(4) Documentele întocmite de alte tribunale, certificând că sigiliile au fost aplicate, vor fi trimise
judecătorului-sindic.
(5) În timpul acţiunii de sigilare, lichidatorul va lua măsurile necesare pentru conservarea bunurilor.
Art. 112. - (1) Dacă averea debitorului poate fi inventariată complet într-o singură zi, lichidatorul va
putea proceda imediat la inventariere, fără a aplica sigiliile. În toate celelalte cazuri el va proceda la
inventariere în cel mai scurt timp posibil. Debitorul va trebui să fie de faţă şi să asiste la inventar, dacă
judecătorul-sindic dispune astfel. Dacă debitorul nu se va prezenta, el nu va putea contesta datele din
inventar.
(2) Lichidatorul, pe măsura desfăşurării inventarierii, ia în posesie bunurile, devenind depozitarul lor
judiciar.
Art. 113. - (1) Inventarul va trebui să descrie toate bunurile debitorului, chiar şi pe cele nepuse sub
sigiliu, şi să indice valoarea lor aproximativă la data inventarului. La cererea comitetului creditorilor sau
a lichidatorului, judecătorul-sindic poate numi un expert, pe cheltuiala averii debitorului, pentru
evaluarea bunurilor.
(2) Actul de inventar va fi semnat de lichidator, de debitor şi de expert, dacă este cazul

11.4. Efectuarea lichidării

Lichidarea bunurilor debitorului va începe imediat după afişarea tabelului creanţelor definitiv
consolidat şi va fi efectuată de lichidator sub controlul judecătorului sindic, cu excepţia cazurilor
prevăzute expres de lege. Lichidarea se realizează prin vânzarea bunurilor debitorului.
Modalităţi de vânzare a bunurilor
(a) Bunurile pot fi vândute în bloc, ca un ansamblu în stare de funcţionare. Dacă bunurile nu se
pot vinde prin licitaţie publică, acestea vor fi vândute prin negociere directă (art. 114 alin. 2 din Legea
nr. 64/1995, modificat prin dispoziţiile art. unic, pct. 16 din Legea nr. 249/2005).
(b) Vânzarea bunurilor în mod individual. În măsura în care nu se aprobă vânzarea bunurilor în
bloc sau, dacă este mai profitabil ca bunurile să fie vândute separat, lichidatorul va vinde bunurile în
mod individual.
(c) Vânzarea directă a imobilelor se poate face doar în baza aprobării judecătorului sindic, pe
baza propunerii lichidatorului, în care sunt identificate bunul şi sarcinile de care este grevat.
(d) Bunurile vor fi vândute prin negociere directă, iar dacă aceasta nu se poate, atunci vor fi
vândute la licitaţie. (a se vedea art. 115 alin. 2 litera c din Legea nr. 64/1995, astfel cum a fost modificat
prin art. unic, pct. 17, din Legea nr. 249/2005).
(e) Valorile mobiliare vor fi vândute în conformitate cu reglementările privind pieţele de
capital şi valorile mobiliare.

Evaluarea bunurilor
Potrivit art. 114 alin. 3 din legea nr. 64/1995, lichidatorul va angaja în numele debitorului un
evaluator, persoană fizică sau juridică, ce va evalua bunurile din averea debitorului, în conformitate cu
standardele internaţionale de evaluare.
 355

Colectarea sumelor care rezultă în urma vânzării bunurilor

Contractele de vânzare-cumpărare vor fi încheiate de către lichidator. Sumele realizate din vânzări
vor fi depuse în contul deschis în conformitate cu art. 4 alin. (2) din Lege, recipisele fiind predate
judecătorului sindic. Veniturile obţinute din administrarea clădirilor sau a altor bunuri ale averii
debitorului vor fi depuse în contul averii acestuia şi vor fi împărţite creditorilor în acelaşi timp cu preţul
obţinut din vânzarea acelor bunuri.
11.5. Distribuirea sumelor realizate în urma lichidării
11.5.1. Planul de distribuire
Fondurile obţinute din vânzarea bunurilor debitorului se distribuie către creditori La fiecare 3 luni,
calculate de la data începerii lichidării, lichidatorul va prezenta judecătorului sindic un raport asupra
fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe şi un plan de distribuire între creditori.
Raportul va prevedea şi plata retribuţiei sale şi a celorlalte cheltuieli cu taxele, timbrele şi altele similare
aferente procedurii.
11.5.2. Ordine de distribuire
În elaborarea planului de distribuire se va ţine cont de ordinea plăţii creanţelor indicată de art. 122.
Potrivit art. 122, Creanţele vor fi plătite, în cazul falimentului, în următoarea ordine:
1. taxele, timbrele şi orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin prezenta lege, inclusiv
cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea debitorului, precum şi
plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile prevăzute de lege;
2. creanţele reprezentând creditele, cu dobânzile şi cheltuielile aferente, acordate de instituţii de credit
după deschiderea procedurii, precum şi creanţele rezultând din continuarea activităţii debitorului după
deschiderea procedurii;
3. creanţele izvorâte din raporturi de muncă, pe cel mult 6 luni anterioare deschiderii procedurii;
4. creanţele bugetare;
5. creanţele reprezentând sumele datorate de către debitor unor terţi în baza unor obligaţii de
întreţinere, alocaţii pentru minori sau de plată a unor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de
existenţă;
6. creanţele reprezentând sumele stabilite de judecătorul-sindic pentru întreţinerea debitorului şi a
familiei sale, dacă acesta este persoană fizică;
7. creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi dobânzile aferente, cele rezultate din livrări
de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, precum şi din chirii;
8. alte creanţe chirografare;
9. creanţele subordonate, în următoarea ordine de preferinţă:
a) creditele acordate persoanei juridice debitoare de către un asociat sau acţionar deţinând cel puţin
10% din capitalul social, respectiv din drepturile de vot în adunarea generală a asociaţilor, ori, după caz,
de către un membru al grupului de interes economic;
b) creanţele izvorând din acte cu titlu gratuit;
10. abrogat prin dispoziţiile art. unic, pct. 18 din Legea nr. 249/2005.
11.5.3. Principiile după care se realizează distribuirea
A. Principiul egalităţii creditorilor din cadrul aceleiaşi categorii. Conform art. 123, creditorii cu
acelaşi rang de prioritate vor primi din sumele obţinute, ca urmare a lichidării, sume proporţionale cu
suma alocată pentru fiecare creanţă, prin tabelul definitiv consolidat. Altfel spus, creditorii din aceeaşi
categorie sunt trataţi în mod egal, participând la distribuire proporţional cu ponderea pe care o deţin
creanţele lor în cadrul tabelului consolidat. În cazul insuficienţei sumelor necesare acoperirii valorii
integrale a creanţelor cu acelaşi rang de prioritate, titularii acestora vor primi o cotă falimentară,
reprezentând suma proporţională cu procentul pe care creanţa lor îl deţine în categoria creanţelor
respective. (art. 124 alin 2).
B. Principiul satisfacerii în întregime a creanţelor din categoria ierarhic superioară. Titularii de
creanţe dintr-o categorie vor participa la distribuirea sumelor rezultate din lichidare numai după
satisfacerea în întregime a titularilor de creanţe din categoria ierarhic superioară, potrivit ordinii
prevăzute la art. 122.
11.5.4. Distribuirea fondurilor obţinute din vânzarea bunurilor debitorului, grevate, în favoarea
creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte garanţii reale mobiliare (art. 120)
 356

Art. 120 alin. 1 din Lege prevede că fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din averea
debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte garanţii reale mobiliare ori
drepturi de retenţie, de orice fel, vor fi distribuite în următoarea ordine:
1. taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile
necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi plata retribuţiilor persoanelor
angajate în condiţiile art. 28;
2. creanţele creditorilor garantaţi, cuprinzând tot capitalul, dobânzile, majorările şi
penalităţile de orice fel, precum şi cheltuielile.
Conform art. 120 alin. 2, în cazul în care sumele realizate din vânzarea acestor
bunuri ar fi insuficiente pentru plata în întregime a respectivelor creanţe garantate,
creditorii vor avea, pentru diferenţă, creanţe chirografare care vor veni în concurs cu
cele cuprinse în categoria corespunzătoare, potrivit naturii lor, prevăzute la art. 122.
Dacă după plata sumelor prevăzute la alin. (1) rezultă o diferenţă în plus, aceasta va fi
depusă, prin grija lichidatorului, în contul averii debitorului.
De asemenea, potrivit alin. 3 al art. 120, un creditor cu creanţă garantată este
îndreptăţit să participe la orice distribuire de sumă, făcută înaintea vânzării bunului
supus garanţiei lui. Sumele primite din acest fel de distribuiri vor fi scăzute din cele pe
care creditorul ar fi îndreptăţit să le primească ulterior din preţul obţinut prin vânzarea
bunului supus garanţiei sale, dacă aceasta este necesar pentru a împiedica un astfel
de creditor să primească mai mult decât ar fi primit dacă bunul supus garanţiei sale ar
fi fost vândut anterior distribuirii.

11.6. Raportul final asupra lichidării

Art. 128. - (1) După ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, lichidatorul va supune
judecătorului-sindic un raport final împreună cu un bilanţ general; copii de pe acestea vor fi comunicate
tuturor creditorilor şi debitorului şi vor fi afişate la uşa tribunalului. Judecătorul-sindic va convoca
adunarea creditorilor la un termen de maximum 30 de zile de la afişarea raportului final. Creditorii pot
formula obiecţii la raportul final cu cel puţin 5 zile înainte de data convocării.
(2) La data şedinţei, judecătorul-sindic va soluţiona, prin încheiere, toate obiecţiunile la raportul final,
îl va aproba sau va dispune, dacă este cazul, modificarea corespunzătoare a acestuia.
(3) Creanţele care la data înregistrării raportului final vor fi încă sub condiţie nu vor participa la vreo
distribuire.
Art. 129. - După ce judecătorul-sindic aprobă raportul final al lichidatorului acesta va trebui să
facă distribuirea finală a tuturor fondurilor din averea debitorului. Fondurile nereclamate în termen de 90
de zile de către cei îndreptăţiţi la ele vor fi depuse de către lichidator la bancă, în contul averii
debitorului, iar extrasul de cont, la tribunal.
11.7. Închiderea procedurii falimentului
Art. 130. - În orice stadiu al procedurii prevăzute de prezenta lege, judecătorul-sindic va putea da o
sentinţă de închidere a procedurii, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că
acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi nici un creditor nu se oferă să
avanseze sumele corespunzătoare.
Art. 131. - (1) O procedură de reorganizare prin continuarea activităţii sau lichidare pe bază de plan
va fi închisă, printr-o sentinţă, în urma îndeplinirii tuturor obligaţiilor de plată asumate în planul
confirmat. Dacă o procedură începe ca reorganizare, dar apoi devine faliment, aceasta va fi închisă în
conformitate cu alin. (2).
(2) O procedură de faliment va fi închisă atunci când judecătorul-sindic a aprobat raportul final, când
toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite şi când fondurile nereclamate au
fost depuse la bancă. În urma unei cereri a lichidatorului, judecătorul-sindic va pronunţa o sentinţă,
închizând procedura, iar în cazul persoanelor juridice dispunând şi radierea acestora.
Art. 132. - Judecătorul-sindic va pronunţa o sentinţă de închidere a procedurii chiar înainte ca bunurile
din averea debitorului să fi fost lichidate în întregime, dacă creanţele au fost complet acoperite prin
distribuirile făcute.
Art. 133. - (1) În cazul procedurii deschise în urma formulării cererii introductive de către debitor, în
condiţiile art. 32, dacă judecătorul-sindic constată, la expirarea termenului pentru înregistrarea cererilor
 357

de admitere a creanţelor, că nu s-a depus nici o cerere, va pronunţa o sentinţă de închidere a procedurii şi
de revocare a hotărârii de deschidere a procedurii.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1), închiderea procedurii nu produce efectele prevăzute la art. 136. Cu
toate acestea, operaţiunile de administrare, legal făcute asupra averii debitorului, îşi vor produce efectele,
iar drepturile dobândite până la revocare rămân neatinse.
Art. 134. - Sentinţa de închidere a procedurii va fi notificată de judecătorul-sindic debitorului, tuturor
creditorilor, membrilor sau, după caz, asociaţilor/acţionarilor, direcţiei teritoriale a finanţelor publice şi
oficiului registrului comerţului sau, după caz, registrului societăţilor agricole unde debitorul este
înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii, şi se va afişa în extras la sediul tribunalului.
.

11.8. Efectele închiderii procedurii

11.8.1. Faţă de judecătorul sindic, administrator şi lichidator (Art. 135). Prin închiderea
procedurii judecătorul-sindic, administratorul/lichidatorul şi toate persoanele care i-au asistat sunt
descărcaţi de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea lui, creditori,
titulari de garanţii, acţionari sau asociaţi.
11.8.2. Faţă de debitor (Art. 136). (1) Prin închiderea procedurii de faliment, debitorul persoană
fizică va fi descărcat de obligaţiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment, însă sub rezerva de a nu
fi găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăţi ori transferuri frauduloase; în astfel de situaţii el va
fi descărcat de obligaţii numai în măsura în care acestea au fost plătite în cadrul procedurii, cu excepţia
cazului prevăzut la art. 90 alin. (1) pct. 3.
(2) Nu beneficiază de descărcarea de obligaţii prevăzută la alin. (1) debitorul persoană fizică care a
beneficiat, într-o procedură de reorganizare sau de faliment anterioară, de o măsură similară, intervenită
cu cel mult 5 ani anterior deschiderii procedurii subsecvente.
(3) Pe data confirmării unui plan de reorganizare, debitorul este descărcat de diferenţa dintre valoarea
obligaţiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului şi cea prevăzută în plan, cu excepţia cazului
în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) planul de reorganizare al debitorului persoană fizică prevede lichidarea totală sau substanţială a
bunurilor din averea debitorului;
b) planul prevede că debitorul nu va mai continua activitatea comercială după executarea planului; şi
c) la momentul confirmării planului, debitorul nu ar beneficia de măsura descărcării de obligaţii în
cazul în care s-ar afla într-o procedură de faliment.
(4) Descărcarea de obligaţii a debitorului nu atrage descărcarea de obligaţii a fidejusorului sau
codebitorului principal.
11.8.3. Faţă de creditori Cu excepţia celor trei cazuri în care debitorul nu este descărcat de
obligaţiile sale, creditorii care au participat la procedura falimentului nu-şi vor mai putea recupera partea
din creanţe nesatisfăcute în cadrul procedurii. Creditorii care nu au luat parte la procedură şi la
distribuirea sumelor rezultate nu-l vor mai putea urmări pe debitor, în condiţiile dreptului comun, pentru
recuperarea creanţelor anterioare deschiderii procedurii.

12. Răspunderea membrilor organelor de conducere

Judecătorul sindic poate dispune ca o parte a datoriilor debitorului
persoană juridică să fie acoperite de către membrii organelor sale de conducere care prin fapta lor au
generat starea de insolvabilitate a debitorului. Această prevedere legală este o aplicare a principiului
reparării prejudiciului cauzat, urmând practic regulile răspunderii civile delictuale. În măsura în care
faptele persoanelor din conducerea debitorului constituie infracţiuni, acestea vor avea, evident, şi o
răspundere penală, care se cumulează cu cea civilă.
Răspunderea pentru acoperirea unei părţi a pasivului debitorului intervine în cazul săvârşirii
următoarelor fapte enumerate limitativ de art. 137 din lege:
a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte
persoane;
b) au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit persoana
juridică la încetarea de plăţi;
 358

d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut
contabilitatea în conformitate cu legea;
e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit, în mod fictiv,
pasivul acesteia;
f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii
încetării de plăţi;
g) în luna precedentă încetării plăţilor au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui
creditor, în dauna celorlalţi creditori.
2) Aplicarea dispoziţiilor alin. (1) nu înlătură aplicarea legii penale pentru faptele care constituie
infracţiuni.
Art. 138. - Sumele depuse potrivit art. 137 alin. (1) vor intra în averea debitorului şi vor fi
destinate, în caz de reorganizare, completării fondurilor necesare continuării activităţii debitorului, iar în
caz de faliment, acoperirii pasivului.
Art. 139. - În vederea luării măsurilor prevăzute la art. 137, judecătorul-sindic va dispune măsuri
asigurătorii, din oficiu sau la sesizarea făcută de către administrator/lichidator, de către oricare dintre
creditori, membri sau, după caz, asociaţi/acţionari.
Art. 140. - (1) Executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art.137 alin.(1) se efectuează
de către executorul judecătoresc conform Codului de procedură civilă.
(2) După închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate
de către executorul judecătoresc, în conformitate cu prevederile prezentei legi, în temeiul tabelului
definitiv consolidat pus la dispoziţia sa de către lichidator.

CAPITOLUL II

OBLIGAŢIILE COMERCIALE

1. Noţiuni generale
Una dintre problemele mult discutate în literatura de specialitate este existenţa unei teorii generale
a obligaţiilor specifică obligaţiilor comerciale. După cum am văzut, raportul juridic comercial prezintă o
serie de particularităţi, impuse îndeosebi de cerinţele şi exigentele comerţului, exprimate succint în
sintagma Credit, Celeritate, Securitate.
Răspunsul la problema sus-menţionată poate fi dat numai ţinând seama de cele două mari tendinţe
ale dreptului comercial: în cazul în care nu se recunoaşte autonomia dreptului comercial, cum ar fi în
sistemul englez sau în cel elveţian, unde există un unic „Cod al obligaţiilor”, evident nu se recunoaşte
existenţa unei teorii a obligaţiilor distincte şi specifice dreptului comercial. În sistemul de drept francez,
german şi roman, unde există o reglementare distinctă a raporturilor juridice comerciale sub forma unor
„coduri comerciale”, care subliniază şi particularităţile obligaţiilor comerciale, au fost unii autori
partizani ai existenţei unei teorii generale a obligaţiilor comerciale specifice şi distincte de dreptul privat.
Codul Comercial în vigoare cuprinde un titlu relativ restrâns intitulat „Despre obligaţii comerciale
în general” (art.46-59), care conţine o serie de reglementări derogatorii de la dreptul civil al obligaţiilor,
în special referitoare la executarea contractului. În afară de această scurtă reglementare, Codul Comercial
mai cuprinde şi o serie de reglementări dedicate unor contracte, precum vânzarea-cumpărarea, mandatul
etc., care sunt cunoscute şi în dreptul civil, dar adaptate nevoilor comerţului prezintă anumite
particularităţi. Există şi unele reglementări date prin legi speciale unor contracte care, prin esenţa şi
 359

finalitatea lor, au caracter comercial şi care constituie un important izvor al dreptului comercial, cum ar
fi contractul de consignaţie, leasing, gaj comercial, franciza etc. Toate aceste contracte urmează a fi
examinate pe scurt în continuare, după ce, în prealabil, vom evidenţia trăsăturile şi reglementările
specifice dreptului comercial în domeniul obligaţiilor.

2. Reguli privind formarea obligaţiilor comerciale

2.1. Momentul formării contractului. Teorii

Stabilirea cu exactitate a momentului încheierii contractului are o deosebită importanţă. Dacă, în
cazul contractelor încheiate între prezenţi, nu se ridică probleme în ceea ce priveşte momentul formării
contractului, în schimb, în situaţia contractelor încheiate prin corespondenţă sau inter absentes, problema
momentului formării contractului a suscitat o serie de discuţii şi teorii.
Momentul formării contractului este important, pentru că în raport cu acesta se vor aprecia o serie
de elemente esenţiale, cum ar fi: capacitatea părţilor pentru ca respectivul contract să fie valabil încheiat;
existenţa viciilor de consimţământ; tardivitatea revocării ofertei sau acceptării; efectele pe care urmează
sa le producă contractul; termenele stipulate în contract, precum şi prescripţia extinctivă; determinarea
preţului, dacă preţul este cel curent din ziua contractării; soluţionarea conflictelor de legi în timp (tempus
regit actum); determinarea locului contractului.
În legătură cu formarea contractelor s-au emis mai multe teorii, şi anume:
a. Teoria declaraţiunii acceptării. Conform acestei teorii, con-tractul se consideră încheiat în
momentul în care destinatarul ofertei îşi manifestă voinţa sa de acceptare. În acest sens, pentru existenţa
consimţământului este suficient ca cele două voinţe identice să existe fără a fi necesară şi o informare
reciprocă a celor două părţi.
b. Teoria expediţiunii acceptării. În temeiul acestei teorii, se consideră că un contract este format
în momentul în care acceptarea a fost expediată sau, în orice caz, acceptantul a îndeplinit toate
formalităţile necesare pentru ca acceptarea să ajungă la ofertant. Fundamentul acestei teorii este acelaşi
ca şi în cazul teoriei declaraţiunii acceptării, fiind suficient ca cele două voinţe identice să existe pentru
ca, astfel, contractul să fie format. Această teorie a fost adoptată de numeroase legislaţii, argumentele în
favoarea ei fiind, în primul rând, o oarecare certitudine cu privire la momentul formării contractului.
c. Teoria recepţiunii acceptării. Conform acestei teorii, contractul se consideră încheiat în
momentul în care acceptarea ajunge în sfera de activitate a ofertantului. Temeiul acestei teorii îl
reprezintă faptul că, din momentul în care acceptarea a ajuns la destinatar, depinde numai de ofertant să
ia cunoştinţă de acceptare.
d. Teoria informaţiunii. În temeiul acestei teorii, contractul nu este considerat ca încheiat până
când acceptarea nu a ajuns la cunoştinţa ofertantului. Ea se bazează pe considerentul că întâlnirea
voinţelor, necesară pentru formarea contractului, nu are loc mai înainte ca ofertantul să fi luat cunoştinţă
de acceptare, deoarece pentru a exista consimţământul ambelor părţi trebuie să existe o informare
reciprocă cu privire la voinţele celor două părţi. Această teorie a fost adoptată şi de sistemul român de
drept, art.35 din Codul Comercial consacrând teoria informaţiunii.

2.2. Oferta
Oferta reprezintă comunicarea pe care o persoana o adresează alteia în vederea încheierii unui
contract. Această manifestare de voinţă, prin însăşi finalitatea ei, nu poate produce efectele specifice
decât în măsura şi din momentul în care este adusă la cunoştinţă celeilalte părţi.
Oferta trebuie să fie fermă, adică să ateste voinţa autorului său de a se angaja, să fie precisă şi
completă, adică să precizeze suficient toate elementele contractului spre a cărui încheiere tinde, astfel
încât să se poată realiza perfectarea acestuia printr-o simplă acceptare.
Cu privire la forma ofertei există numeroase divergenţe între diferite sisteme de drept. Astfel, unele
legislaţii prevăd forma scrisă necesară ad validitatem în privinţa contractelor comerciale, iar în alte
legislaţii, forma scrisă este necesară numai spre a putea fi prezentată instanţelor de judecată în caz de
litigiu (ad probationem). Însă practica celor mai multe state a statuat în sensul că pentru contracte
comerciale nu se cere nici o condiţie de formă. Ca urmare, oferta poate fi dovedită prin orice mijloace de
probă, inclusiv martori, dacă părţile nu adoptă o altă soluţie, regula sus-menţionată fiind dispozitivă.
În ceea ce priveşte revocarea ofertei, de asemenea, există practici diferite, în funcţie de momentul
la care destinatarul a luat cunoştinţă de această revocare. Astfel, cele mai multe legislaţii admit
revocabilitatea ofertei, continuând tradiţia dreptului roman, unde revocarea ofertei se justifică prin
absenţa unui act formal (stipulatio), singurul care putea genera acţiunea în dreptul comun. Legislaţia
altor state consacră principiul irevocabilităţii ofertei, care statuează că oricine acceptă o ofertă în
termenul prevăzut de ofertant trebuie să considere că, prin efectul acceptării sale, contractul este format.
Soluţia acceptată de practică este următoarea: revocarea ofertei nu poate să producă efecte decât dacă
soseşte la destinatar mai înainte ca acesta să fi expediat acceptarea ori să fi săvârşit un act echivalent,
 360

deşi contractul nu este încă încheiat. Oferta este irevocabilă numai când ea conţine un termen de
acceptare sau arată în mod expres că este fermă sau irevocabilă şi când revocarea nu e făcută cu bună-
credinţă.

2.3. Acceptarea ofertei

Acceptarea constă, în genere, într-o declaraţie adresată de destinatarul ofertei către ofertant. Ea
poate fi expresă sau să conste dintr-un alt fapt care să exprime voinţa de acceptare a destinatarului
ofertei, cum ar fi începutul de executare a unui contract, expedierea lucrului ori a preţului sau
promisiunea de expediere a acestuia şi orice alt act care ar putea fi considerat ca echivalent al declaraţiei
de a accepta oferta. Voinţa de a accepta trebuie să rezulte în toate cazurile dintr-un fapt pozitiv, care să o
exprime în mod clar, şi nu dintr-o atitudine pasivă a destinatarului sau din tăcerea sa, deoarece, în acest
din urmă caz, ar fi foarte greu să se constate voinţa de acceptare şi mai ales să se poată preciza momentul
acceptării.Conform art. 39 din Codul comercial, ,,acceptarea condiţionată sau limitată se consideră ca un
refuz al primei propuneri şi formează o nouă propunere”. În ceea ce priveşte conţinutul său, acceptarea,
spre a-şi produce efectele specifice, trebuie să corespundă în mod exact ofertei. Aceasta decurge din
însăşi esenţa contractului, care reprezintă întâlnire de voinţe identice în conţinutul lor.

3. Reguli speciale în executarea obligaţiilor comerciale

Obligaţiile comerciale sunt prevăzute în titlul V din Codul comercial român (art. 35-59), titlu
intitulat ,,Despre obligaţiile comerciale”. Codul comercial consacră anumite reguli speciale privind
executarea obligaţiilor. Aceste reguli derogatorii de la dreptul comun se justifică prin considerente care
ţin de specificul activităţii comerciale: asigurarea creditului, a celerităţii executării obligaţiilor etc.
3.1. Solidaritatea între debitori
Cu privire la obligaţiile comerciale, art. 42 din Codul Comercial instituie principiul solidarităţii
debitorilor. Astfel, codebitorii se prezumă că s-au obligat solidar, fiecare din aceştia fiind obligaţi la plata
întregii datorii. După cum se observă, acest principiu este diferit de prevederile art.1041 din Codul Civil,
care stabileşte că solidaritatea nu se presupune şi că ea trebuie să rezulte dintr-un text al legii sau din
convenţia expresă a părţilor, astfel încât debitorii răspund în raporturile civile numai pro parte şi pot în
consecinţă să invoce atât beneficiul diviziunii, cât şi beneficiul discuţiunii.
În temeiul alin. 2 al art. 42 Cod com., solidaritatea se extinde şi la fidejusorul necomerciant care
garantează personal o obligaţie comercială. În schimb, art.42 alin.3 din Codul Comercial restrânge sfera
solidarităţii, stipulând că „prezumţia solidarităţii nu se aplică debitorilor necomercianţi”.
3.2. Regimul juridic al dobânzilor
Conform art. 43 Cod com., „Datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de
drept din ziua când devin exigibile.” În consecinţă, nu este necesară punerea în întârziere ca în dreptul
civil. Astfel, dobânzile aferente întârzierilor la plată curg de drept în favoarea creditorului obligaţiei
comerciale (Dies interpelat pro hominem), deoarece în materie comercială se aplică regula: „Banii au
valoare prin deţinerea lor.” De asemenea, în relaţiile comerciale, spre deosebire de cele civile, este
permis anatocismul (calcularea şi perceperea dobânzilor la dobândă).
Conform art. 1 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, părţile
sunt libere să stabilească în convenţii rata dobânzii pentru întârzierea în plata unei obligaţii băneşti.
Art. 2 din acelaşi text de lege precizează că, în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau
prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti
dobânda legală.
Art. 3. - Dobânda legală se stabileşte, în materie comercială, când debitorul este comerciant, la nivelul
taxei oficiale a scontului stabilit de Banca Naţională a României.
Potrivit art. 7 din Codul comercial, sunt comercianţi cei care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o
profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale.
În toate celelalte cazuri dobânda legală se stabileşte la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit de
Banca Naţională a României, diminuat cu 20%.
Nivelul taxei oficiale a scontului, în funcţie de care se stabileşte dobânda legală, este cel din ultima zi
lucrătoare a fiecărui trimestru, valabil pentru întregul trimestru următor. Nivelul taxei oficiale a scontului
se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin grija Băncii Naţionale a României.
Art. 4. - În relaţiile de comerţ exterior sau în alte relaţii economice internaţionale, atunci când legea
română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an.
Art. 5. - În raporturile civile dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an.
Dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia se datorează numai dobânda legală.
 361

Art. 6. - Prin dobândă se înţelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, dar şi alte prestaţii
sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinţei capitalului.
Art. 7. - Plata anticipată a dobânzilor se poate efectua pe cel mult 6 luni. Dobânda astfel încasată
rămâne bine dobândită creditorului, indiferent de variaţiile ulterioare.
Art. 8. - Dobânda se va calcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate.
Cu toate acestea, dobânzile se pot capitaliza şi pot produce dobânzi în temeiul unei convenţii speciale
încheiate în acest sens, după scadenţa lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe cel puţin un an.
Dispoziţiile alin. 1 şi 2 nu se aplică contractului de cont curent, precum şi atunci când prin lege s-ar
dispune altfel.
Art. 9. - În raporturile civile obligaţia de a plăti o dobândă mai mare decât cea stabilită în condiţiile
prezentei ordonanţe este nulă de drept.
Art. 10. - Dobânzile percepute sau plătite de Banca Naţională a României, de bănci, de Casa de
Economii şi Consemnaţiuni, de cooperativele de credit - bănci populare - şi de Ministerul Finanţelor,
precum şi modul de calcul al acestora se stabilesc prin reglementări specifice.
Conform reglementărilor în vigoare (O.G. nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002), dobânda
legală este stabilită în materie comercială pentru plăţile în lei la nivelul dobânzii de referinţă a Băncii
Naţionale a României, comunicată lunar de această instituţie.

3.3. Termenul de graţie

Conform art. 44 Cod com., judecătorul nu poate acorda în obligaţiile comerciale termenul de graţie
prevăzut de art. 1021 Cod civil. Potrivit art. 1021 Cod civil, ,,partea în privinţa căreia angajamentul nu s-
a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară
desfiinţarea cu daune-interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care, după circumstanţe,
poate acorda un termen părţii acţionate”. Interdicţia aplicării termenului de graţie are ca principal scop şi
efect asigurarea executării la termen şi întocmai a obligaţiilor comerciale. Din art. 44 Cod com. Rezultă
condiţiile în care operează interdicţia legală a acordării termenului de graţie:
a) obligaţia debitorului să aibă caracter comercial;
b) obligaţia debitorului să rezulte dintr-un contract sinalagmatic;
c) contractul trebuie să prevadă un termen ferm de executare.

3.4. Retractul litigios

Art. 45 din Codul comercial prevede interdicţia aplicării retractului litigios, prevăzut de art. 1402,
1403 şi 1404 Cod civil cesiunilor de drepturi derivând din fapte comerciale. În materie comercială,
cesiunea creanţelor litigioase este curentă şi, în aceste condiţii, retractul litigios (posibilitatea unui
debitor a cărui creanţă a fost cedată de a se elibera de întreaga sa obligaţie prin plata către cesionar a
preţului cesiunii, a spezelor contractului şi a dobânzii ulterioare cesiunii) ar fi împotriva principiilor
comerţului, care prezumă scopul speculativ, de obţinere a unui profit, al operaţiunilor comerciale.

3.5. Data actelor comerciale

În dreptul comercial este permisă proba datei actelor prin orice mijloc de probă admis de lege (art.
57 Cod com.). Art. 57 alin. 1 Cod com. prevede că ,,data actelor şi contractelor comerciale trebuie să
arate locul, ziua, luna şi anul”. Admiţând în dreptul comercial orice mijloc de probă admis de legea
civilă, inclusiv prezumţiile, şi statuând că data din titlurile la ordin (cambie, bilet la ordin, cec) şi girurile
lor se prezumă adevărate până la proba contrară – art. 57, alin. 3, Cod com. (prezumţie relativă), sistemul
nostru de drept comercial sporeşte încrederea şi puterea circulatorie a titlurilor la ordin şi uşurează proba
actelor comerciale.

3.6. Stabilirea adevăratului preţ sau preţului curent

Preţul este un element esenţial al contractelor bilaterale (sinalagmatice), inclusiv al contractelor
comerciale. Potrivit art. 1302 C. civ., ,,vinderea făcută pe încercate este întotdeauna presupusă
condiţională până la încercare”. Ca element al contractului, preţul se stabileşte de către părţile
contractante sau de un terţ (art. 1303 şi 1304 Cod civil). În contractele comerciale, părţile se pot referi la
„preţul curent” sau „adevăratul preţ”, care poate fi determinat în funcţie de preţurile de bursă sau după
mercurialele locului unde contractul a fost încheiat. În lipsa acestora, preţul poate fi determinat prin orice
mijloc de probă (art. 40, 41, art. 60, 61 Cod comercial), în unele cazuri chiar de instanţa de judecată.
Dacă preţul este stabilit în monedă străină, iar cursul acesteia nu a fost stabilit de părţi în contract, plata
va putea fi făcută şi în moneda ţării respective, după cursul de schimb din ziua scadenţei, la locul plăţii.
 362

3.7. Locul de executare a obligaţiilor comerciale

Conform art. 59 Cod com., obligaţiile comerciale se execută la locul stabilit în contract sau la locul
rezultat din natura operaţiunii sau din intenţia părţilor. Locul poate fi stabilit expres sau tacit. În lipsa
unei clauze exprese, contractul se va executa la sediul, domiciliul sau reşedinţa debitorului. Art. 1104
Cod civil stabileşte locul plăţii doar la domiciliul debitorului: ,,plata se face în locul arătat în convenţie.
Dacă locul nu este arătat, plata se va face în locul în care se găsea obiectul obligaţiei în timpul
contractării. În orice alt caz, plata se face la domiciliul debitorului.

3.8. Probele în materie comercială

Art. 46 Cod comercial enumeră unele din mijloacele de probă, cu precizarea că în materie
comercială nu se aplică interdicţia probării cu martori în contra sau peste cuprinsul unui înscris a cărui
valoare depăşeşte 250 lei, interdicţie prevăzută de art. 1191 Cod civ. Pe lângă mijloacele de probă
admise de legea civilă (înscrisuri, martori, prezumţii), în dreptul comercial există şi mijloace specifice de
probă, şi anume: facturile acceptate (înscrisuri constatatoare, într-o anumită formă, care prevede livrarea
produsului, precum şi preţul, TVA-ul, etc.), corespondenţa (prin mihjloace clasice sau prin mijloace
moderne de comunicare – telegrame, fax, e-mail) şi registrele comercianţilor. Cu privire la registrele pe
care trebuie să le ţină comercianţii (registrele comercianţilor), acestea sunt reglementate de Legea
contabilităţii, Legea nr. 82/1991 şi sunt următoarele: registrul-jurnal, registrul-inventar, registrul copier
şi registrul cartea mare. Aceste registre, dacă sunt ţinute în regulă, pot constitui probe în justiţie în
favoarea comerciantului. Conform art. 52 C. com., ,,registrele comercianţilor, chiar neţinute în regulă,
fac probă contra lor (comercianţilor respectivi)”. Restricţii cu privire la probe: a) judecătorul poate primi
proba cu martori (acceptarea sau nu a probei cu martori este lăsată la aprecierea judecătorului); b) proba
cu martori este admisă pentru actele unde este cerută forma scrisă. În materie comercială modalităţile de
probă sunt diverse, ţinând cont de faptul că legiuitorul comercial este mai puţin formalist. Cu toate
acestea, există aspecte specifice dreptului comercial, în care forma scrisă a actului este cerută ad
validitatem: cambia şi biletul la ordin, cecul, contractul de societate, contractul de înrolare, contractul de
împrumut maritim. În cazul altor acte comerciale, forma scrisă este cerută doar ad probationem:
contractul de asociere în participaţiune, contractul de asigurare, contractul de gaj şi contractul de
consignaţie.

3.9. Prescripţia extinctivă în materie comercială

Codul comercial cuprinde în Cartea a IV-a, Titlul II ,,Despre prescripţie” (art. 945- 956 C. com.),
anumite dispoziţii privitoare la prescripţia extinctivă în materie comercială. Decretul nr. 167/1958
reprezintă dreptul comun în materia prescripţiei, acest act normativ abrogând în mod expres o serie de
articole din Codul comercial (cele care reglementau termene de prescripţie mai lungi de 3 ani). Cu toate
acestea, au rămas în vigoare unele dispoziţii care stabilesc termene speciale de prescripţie în materie
comercială, adică termenele de 3 ani şi mai scurte.
Codul comercial stabileşte şi anumite termene speciale de prescripţie:
a) Art. 952 C.com. stabileşte un termen de prescripţie de 2 ani pentru acţiunile mijlocitorilor pentru
plata dreptului lor.
b) Art. 956 C.com. reglementează termene de prescripţie privind acţiunile contra cărăuşului în
temeiul contractului de transport: 6 luni, dacă expedierea a fost făcută în Europa; un an, dacă expedierea
s-a făcut în ţări extra-europene. Alte reglementări specifice dreptului comercial prevăd termene speciale
de prescripţie, după cum urmează: termenul de 6 luni pentru acţiunile în daune ale fondatorilor împotriva
societăţii (art. 34 din Legea nr. 31/1990), termen care curge de la data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea a IV-a, a hotărârii adunării generale a acţionarilor care a decis dizolvarea anticipată;
termenul de 3 ani pentru restituirea dividendelor fictive (art. 67 din Legea nr. 31/1990), termenul de un
an pentru acţiunea în daune pentru prejudiciile cauzate prin fapte de concurenţă neloială (art. 12 din
Legea nr 11/1991).

3.10. Suspendarea şi întreruperea prescripţiei

Prescripţia se suspendă în condiţiile stabilite de art. 13-15 din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, prescripţia se suspendă:
- pe perioada cât cel împotriva căruia curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte
de întrerupere;
- pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din forţele armate ale României, care sunt pe
picior de război;
- până la rezolvarea reclamaţiei administrative;
Prescripţia se întrerupe prin:
- recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută în folosul celui căruia curge
prescripţia;
 363

- introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare;

- act începător de executare.
Prescripţia curge de când se naşte dreptul la acţiune.

CAPITOLUL III

CONTRACTE COMERCIALE

1. Consideraţii generale privind contractele comerciale

Contractul, respectiv acordul de voinţă al părţilor trbuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de
art. 942-969 C. civ., dobândind însă natura juridică de contract comercial, datorită faptului că obiectul pe
care îl tratează este comercial.
 364

Codul comercial exprimă în mod sintetic acelaşi punct de vedere în cele două alineate ale art. 1.
Astfel, în primul alineat, referindu-se la obiectul codului comercial, se face precizarea de principiu
conform căreia: ,,În comerţ se aplică legea de faţă”.
Codul comercial, în enumerarea multiplelor fapte (acte) sau operaţii pe care le consideră
comerciale se referă şi la anumite contracte (art. 374-490). Pentru constituirea lor, este însă nevoie să se
recurgă la codul civil, condul comercial precizând în alineatul 2 al primului articol că: ,,Unde ea (legea,
respectiv codul comercial) nu dispune, se aplică Codul civil”.
În concluzie, în materia contractului comercial, acesta, sub aspect formal, este de drept civil, dar
sub aspect substanţial este de drept comercial.
Cauzele care au determinat constituirea unor forme paralele ale unor contracte, care la origine au
fost civile, îşi găsesc explicaţia în incompatibilitatea acestora cu funcţia economică a comerţului. Cu
titlu, de exemplu, contractele de vânzare-cumpărare, mandat sau comision.
Aceste contracte civile pot să îndeplinească şi una din funcţiile economice ale comerţului,
devenind comerciale. Pentru aceasta a fost însă necesar ca regulile sale originare să se modifice pentru ca
activitatea contractuală să devină compatibilă cu funcţia economică a comerţului. Or, comerţul are
nevoie de reguli juridice şi de instituţii favorabile celerităţii tranzacţiilor şi siguranţei creditului, ceea ce
nu oferă dreptul comun.

2. CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPăRARE COMERCIALĂ

2.1. Noţiunea contractului de vânzare-cumpărare comercială

Din punct de vedere economic, vânzarea este o variantă mai evoluată a schimbului, în care îşi are
originea. Datorită importanţei sale pentru activitatea comercială, contractul de vânzare-cumpărare
comercială face obiectul unei reglementări legale speciale, sediul materiei acestui contract regăsindu-se
 365

numai în parte în Codul comercial, regulile generale fiind cuprinse în Codul civil, Cartea a III-a, Titlul V
(art. 1294-1404).
Distinct de regulile aplicabile oricărui contract de vânzare-cumpărare comercială, unele legi
speciale reglementează şi reguli specifice privind anumite vânzări. În concluzie, contractul de vânzare-
cumpărare comercială este supus unei duble subordonări legale, civilă şi comercială, după principiul
instituit de art. 1 C.com.
Codul comercial nu oferă o definiţie a contractului de vânzare-cumpărare comercială, astfel că,
apelând la Codul civil (art. 1294 C.civ.), vom defini contractul de vânzare-cumpărare comercială ca un
contract prin care o parte (vânzătorul) se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unui bun către
cealaltă parte (cumpărătorul), care se obligă în schimb să plătească vânzătorului o sumă de bani drept
preţ, adăugând la aceasta elementul de comercialitate prevăzut de art. 3 C.com., şi anume intenţia de
revânzare şi obţinerea de profit.

2.2. Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare comercială

Din definiţia dată mai sus rezultă că acest contract este sinalagmatic (bilateral),
cu titlu oneros, comutativ, consensual şi translativ de proprietate.
Vânzarea este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece prin încheierea sa dă naştere la
obligaţii reciproce între părţile contractante. Vânzătorul are obligaţia să predea efectiv marfa vândută; să-
l asigure pe cumpărător de conformitatea mărfii predate cu clauzele contractuale şi să-i predea
vânzătorului documentaţia tehnică (pentru bunuri de folosinţă îndelungată, de ex.: televizor, computer,
bunuri electrocasnice – robot de bucătărie). Cumpărătorul are două obligaţii: plata preţului şi luarea în
primire a lucrului vândut.
Vânzarea este un contract cu titlu oneros. Ambele părţi urmăresc anumite interese patrimoniale,
adică primirea unui echivalent în schimbul prestaţiei la care se obligă. Vânzătorul urmăreşte să
primească preţul, iar cumpărătorul urmărşte să primească bunul cumpărat în schimbul preţului stabilit.
Vânzarea este un contract comutativ, deoarece existenţa şi întinderea obligaţiilor reciproce sunt
cunoscute de părţi din momentul încheierii contractului şi nu depind, ca în contractele aleatorii, de un
eveniment viitor şi incert, care ar face să existe şanse de câştig şi pierdere pentru ambele părţi
contractante.
Vânzarea este un contract consensual, putând fi încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor
(solo consensu), fără îndeplinirea vreunei formalităţi şi fără remiterea lucrului (mărfii) vândut şi a
preţului în momentul încheierii contractului (,,vinderea este perfectă...îndată ce părţile s-au învoit...” –
art. 1295 C. civ.).
Prin excepţie de la principiul consensualismului, în cazurile special prevăzute de lege vânzarea
devine un contract solemn. De exemplu, terenurile – indiferent că sunt situate în intravilanul ori
extravilanul localităţilor – pot fi înstrăinate (dobândite) prin acte juridice între vii, sub sancţiunea nulităţii
absolute (virtuale), numai dacă actul a fost încheiat în formă autentică (art. 46 alin. 1 din Legea nr.
18/1991).
Noţiunea de ,,înstrăinare” (a terenurilor) vizează transmiterea proprietăţii. Astfel fiind, pentru
constituirea sau transmiterea dezmembrămintelor dreptului de proprietate (uzul; uzufructul; dreptul de
abitaţie; dreptul de servitute; dreptul de superficie) nu se cere respectarea formei autentice.
Forma autentică nu este cerută nici în cazul înstrăinării dreptului de proprietate asupra
construcţiilor, care nu au fost scoase niciodată din circuitul civil general.
Dacă înstrăinarea are ca obiect o construcţie cu terenul aferent, dar contractul nu a fost autentificat,
cumpărătorul dobândeşte numai un drept de superficie (drept de proprietate asupra construcţiei şi un
drept de folosinţă asupra terenului), în privinţa proprietăţii terenului actul valorând numai ca un
antecontract de vânzare-cumpărare.
Vânzarea este un contract translativ de proprietate din momentul încheierii lui. Aceasta înseamnă
că, prin efectul realizării acordului de voinţă (solo consensu) şi independent de predarea lucrului vândut
şi de plata preţului, se produce nu numai încheierea contractului, dar operează şi transferul dreptului de
proprietate de la vânzător la cumpărător. Pentru a fi translativ de proprietate, un contract de vânzare-
cumpărare trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
- obiectul contractului să-l formeze bunuri individual determinate (res certa), pentru că în cazul
unor bunuri determinate numai generic (res genera), dreptul de proprietate se transferă în momentul
individualizării bunului;
- vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândut;
- părţile să nu fi amânat transferul proprietăţii printr-o clauză specială pentru un moment ulterior
încheierii contractului.
Din momentul dobândirii dreptului de proprietate, cumpărătorul suportă şi riscul pieirii lucrului,
potrivit principiului res perit domino (lucrul piere pentru stăpân, pentru proprietar), dacă vânzătorul-
debitor al obligaţiei de predare – dovedeşte intervertirea unei cauze străine exoneratoare de răspundere,
adică natura fortuită, iar nu culpabilă, a pieirii lucrului. În cazul când cauza străină a fost dovedită,
 366

vânzătorul va suporta riscurile numai dacă a fost pus în întârziere cu privire la executarea obligaţiei de a
preda lucrul vândut (art. 1074 alin. 2 C. civ.) şi nu reuşeşte să dovedească faptul că lucrul ar fi pierit şi la
cumpărător dacă l-ar fi predat la termen (art. 1156 alin. 2 C. civ.).

2.3. Delimitarea contractului de vânzare-cumpărare comercială de alte contracte

Pentru a înţelege mai bine natura contractului de vânzare-cumpărare
comercială este necesar ca acesta să se delimiteze de alte contracte asemănătoare,
cum ar fi: contractul de schimb; contractul de report; aportul de bunuri adus în
societăţile comerciale; contractul de antrepriză; contractul de furnitură; contractul de
leasing.

2.4. Comercialitatea contractului de vânzare-cumpărare comercială

Vânzarea-cumpărarea comercială se distinge prin elemente de comercialitate din
care decurg particularităţi ce îi sunt proprii şi care o individualizează ca instituţie
juridică distinctă faţă de vânzarea-cumpărarea din dreptul civil.
Trăsătura caracteristică a vânzării-cumpărării comerciale o constituie intenţia
interpunerii în schimbul mărfurilor, materializată prin intenţia de revânzare.
Cumpărarea este făcută în scop de revânzare sau închiriere, iar vânzarea este
precedată de o cumpărare făcută în scop de revânzare (art. 3 pct. 1 şi 2 C.com.).
Deosebirea între cele două tipuri de vânzări nu este scopul imediat de dobândire a
bunului în schimbul preţului, ci scopul mediat, care este revânzarea bunului şi care
conferă caracter de comercialitate contractului, fiind evidentă funcţia economică a
acestui contract de interpunere în schimbul bunurilor.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească, cumulativ, intenţia de revânzare
sunt: să existe în momentul cumpărării; să fie cunoscută cocontractantului; să
privească, în principal, bunul cumpărat.
Bunurile ce pot face obiectul vânzării-cumpărării comerciale sunt numai
bunurile mobile (cuprinse în prevederile art. 3 C.com. şi 963 C.civ.), întrucât
operaţiunile cu imobile sunt considerate încă civile.
2.5. Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare comercială
Conform art. 948 C.civ., condiţiile de validitate ale oricărui contract sunt
consimţământul părţilor, capacitatea acestora de a contracta, obiectul determinat şi
cauza licită. În continuare vom expune numai aspectele care diferă de cele ale
contractului de vânzare-cumpărare civilă şi care interesează astfel activitatea
comercială.
A. Consimţământul părţilor. Promisiunea de vânzare sau de cumpărare. Dintre
viciile de consimţământ, numai dolul îmbracă o formă specială în materia vânzării
comerciale. Particularităţile dolului în materie comercială derivă din faptul că acesta
nu se apreciază cu aceeaşi rigoare ca în dreptul civil, instanţa de judecată fiind
chemată să aprecieze calitatea mijloacelor folosite de vânzător pentru a-şi vinde
marfa. Reticenţa (tăcerea) este sancţionată ca dol numai atunci când vânzătorul nu a
adus la cunoştinţa cumpărătorului faptul determinant în darea consimţământului.
Promisiunea de vânzare este un antecontract care se încheie în vederea perfectării în
viitor a contractului de vânzare-cumpărare propriu-zis.
B. Capacitatea părţilor. Pe lângă condiţiile generale privind capacitatea de a
încheia acte juridice, contractul comercial de vânzare-cumpărare este supus unor
interdicţii speciale, cum ar fi interdicţia încheierii de către prepus a unor operaţiuni
de natura comerţului cu care este însărcinat – art. 397 C.com. – şi interdicţia
încheierii de către asociaţi cu răspundere nelimitată a unor operaţiuni care ar atinge
interesele societăţii comerciale – art. 82 din Legea nr. 31/1990.
C. Obiectul contractului. Se aplică, în acest sens, condiţiile generale în materie
civilă, cu precizarea că bunurile imobile nu pot face obiectul contractului comercial,
cu excepţia menţionată (categoria imobilelor prin destinaţie). Astfel, obiectul
contractului îl formează marfa vândută (bunul vândut), în schimbul căreia
cumpărătorul ploăteşte vânzătorului preţul stabilit. Ex. de bunuri mobile: producte,
mărfuri, obligaţii ale statului (titluri de credit) sau alte titluri de credit (mobiliare)
care circulă în comerţ. Obiectul contractului de vânzare-cumpărare poate fi, astfel
cum prevede art. 1310 C.civ., orice bun care este în comerţ şi care are o valoare de
schimb, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta. De la regula libertăţii depline de
vânzare a bunurilor care sunt în comerţ şi care pot forma obiect de cesiune, codul
comercial a consacrat două derogări, şi anume: operaţiile asupra bunurilor imobile şi
vânzarea lucrului altuia.
 367

Jurisprudenţa şi doctrina, în absenţa unei interdicţii a vânzării lucrului altuia

au statuat că vânzarea lucrului altuia poate avea loc în cazul vânzării lucrurilor
mobile ,,de gen”, când transferul proprietăţii are loc prin ,,numărare, cântărire,
măsurare”. În recunoaşterea vânzării lucrului altuia, jurisprudenţa română a socotit
că transmisiunea proprietăţii nu este de esenţa vânzării.
Poziţia vânzării lucrului altuia a fost tranşată în mod diferit în legislaţia italiană.
Codul civil italian nu preia în art. 1429 opinia tranşată din art. 1599 Cod civil
francez, dar instituie o nulitate relativă. Soluţia este însă total diferită în materie
comercială. Codul comercial italian, în art. 59, legalizează vânzarea lucrului altuia.
În sistemul dreptului civil român, care nu a reprodus nulitatea unei astfel de
convenţii, s-a făcut aplicaţia art. 1306 şi 1310, acceptându-se tacit valabilitatea unei
astfel de convenţii. Soluţia a fost teoretic argumentată pe coexistenţa, în momentul
vânzării, a două obligaţii. Prima, obligaţia de a da (de predare a lucrului) şi a doua,
obligaţia de a procura bunul care a format obiectul unei astfel de vânzări, obligaţia
de a face.
Adevărata dimensiune a problemei validităţii vânzării lucrului altuia a apărut în
materie comercială. Codul comercial român nu conţine
o prevedere care să reglementeze o astfel de vânzare, deşi ea este frecventă în materie
comercială.
Datorită dezvoltării comerţului şi în scopul legalizării unei practici în materie
comercială, proiectul din anul 1940 al Codului comercial a introdus o prevedere care
să legitimeze vânzarea lucrului altuia. Astfel, art. 397 prevedea că: ,,Vânzarea
lucrului altuia este valabilă. Vânzătorul este obligat să dobândească bunul şi să-l
predea cumpărătorului; în caz contrar, răspunde de daune”.
Textul respectiv a fost inspirat de proiectul franco-italian al obligaţiei, care a
instituit o nulitate relativă. S-a argumentat că în interesul comerţului este valabilă o
astfel de obligaţie a vânzătorului de a procura lucrul vândut, contractul reziliindu-se
în caz de neexecutare.
Proiectul de cod comercial din 1940, care, datorită evenimentelor nu a mai
putut fi aplicat, consacră, în acelaşi ritm cu evoluţia comerţului modern, legitimarea
în materie comercială a vânzării lucrului altuia.
Bunul vândut este obiectul prestaţiei vânzătorului şi trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- bunul trebuie să existe;
- vânzătorul să fie proprietarul bunului vândut;
- preţul să fie sincer (real, pe care părţile să-l fi stabilit nu în mod fictiv, ci în
scopul de a fi cerut şi plătit în realitate) şi serios (adică să nu fie derizoriu,
disproporţionat în raport cu valoarea lucrului vândut).
2.6. Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială
Efectele juridice produse de contractul comercial, deşi sunt aceleaşi ca în
dreptul civil, prezintă totuşi unele particularităţi:
A. Transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor
Părţile contractante pot cădea de acord că numai după plata integrală a preţului
lucrului asupra căruia s-a convenit, iar proprietatea poate trece din acel moment de
la vânzător la cumpărător. În materie comercială, unde obiectul convenţiei constă
întotdeauna dintr-un bun imobil, convenţia pactum reservati domini este frecvent
aplicată. Validitatea convenţiei de rezervă a dreptului de proprietate până la plata
preţului sau până la plata ultimei rate, când s-a convenit că plata preţului se face în
acest mod, poate găsi numeroase justificări legale. Astfel, poate fi invocată existenţa
unei clauze suspensive care produce, temporar, efectul stopării convenţionale a
transmisiunii de drept a proprietăţii.
Derogarea de la regula de drept comun, în materie comercială, a transferului de
drept a proprietăţii, poate avea consecinţe directe asupra riscului provenit prin
dispariţia lucrului. Astfel, în cazul clauzei de rezervă a proprietăţii până la plata
preţului, riscul va fi suportat de vânzător fiindcă nu şi-a pierdut dreptul de
proprietate.
O particularitate în materie comercială are loc în cazul transmiterii dreptului de
proprietate ulterior încheierii contractului pentru bunuri determinate generic
aparţinând vânzătorului ori procurate de acesta. În acest caz, se face distincţia între
bunuri de gen nelimitat şi bunuri de gen limitat. Sunt de gen nelimitat acele bunuri
determinate prin anumite calităţi particulare şi de gen limitat cele care sunt astfel
 368

specificate, încât se deosebesc de genul căruia aparţin (fără a se confunda cu

bunurile individual determinate), împrumutând efecte juridice şi de la cele de gen
nelimitat şi de la cele individual determinate (exemplu: produse ale unei anumite
fabrici). Conform art. 62 C.com. (care se referă la bunuri de gen nelimitat – exemplu:
produse comercializate de un distribuitor), putem concluziona că imposibilitatea
subiectivă de executare nu exonerează de răspundere, în schimb cea obiectivă şi
absolută antrenează asemenea efecte. Pentru bunurile de gen limitat, vânzătorul este
însă exonerat de răspundere în caz fortuit.
Alte reguli speciale stabilite de Codul comercial se referă la transmiterea
dreptului de proprietate şi a riscurilor produsă într-un moment diferit de acela al
acordului de voinţă între părţi: în cazul bunurilor determinate generic care circulă de
pe o piaţă pe alta prin intermediul cărăuşului şi în cazul mărfurilor care se
transportă pe apă.
Pentru prima situaţie, transferul proprietăţii şi al riscurilor se efectuează în
momentul predării bunurilor către cărăuş, în vederea transportului. Individualizarea
mărfurilor se face la predarea lor pentru transport cărăuşului, această operaţiune
producând efecte şi în raporturile dintre vânzător şi cumpărător, operând
transmiterea proprietăţii şi a riscurilor în baza contractului de vânzare-cumpărare
comercială. Astfel, dacă bunurile pier fortuit în cursul transportului, riscul este
suportat de către cumpărător.
Cea de a doua situaţie este reglementată de art. 63 C.com., care consacră
condiţia suspensivă a sosirii în bună stare a vasului transportator la destinaţie. În
consecinţă, dacă bunurile pier fortuit în cursul transportului riscurile cad în sarcina
vânzătorului (art. 1018 C.civ.). Pentru producerea acestor efecte sunt necesare
anumite condiţii stipulate în art. 63-66 C.com. în legătură cu desemnarea vasului şi
termenul pentru sosirea la destinaţie. Aceste reguli suferă modificări în cazul
aplicării condiţiilor INCOTERMS CIF şi FOB.
B. Obligaţiile părţilor
În afară de obligaţiile reglementate de dreptul comun în materie (art. 1313
C.civ.), părţile, prin voinţa lor, pot stabili şi alte obligaţii în sarcina lor.

a) Obligaţiile vânzătorului
Obligaţiile vânzătorului sunt următoarele: obligaţia de predare şi obligaţia de
garanţie. Alături de
În afara acestor obligaţii, vânzătorul mai are o obligaţie subsidiară. El va trebui
să conserve lucrul până la preluarea acestuia faţă de către cumpărător, devenind un
simplu detentor precar, deoarece a pierdut proprietatea.
Aceasta este o obligaţie accesorie obligaţiei principale de predare. Ea instituie pe
,,debitor” într-un ,,custode” al bunului. Încetarea stării de custodie intervine în
momentul în care creditorul obligaţiei de predare se prezintă să ridice bunul.
În privinţa obligaţiei de predare a lucrului, Codul comercial, în art. 59, prevede
că aceasta trebuie executată ,,la locul arătat în contract sau la locul care ar rezulta
din natura operaţiei sau din intenţia părţilor contractante...”
Sintetizând ampla redactare a art. 59 se desprinde că acesta are în vedere trei
situaţii de predare a lucrului:
a) la locul arătat în contract sau care rezultă din intenţia părţilor sau din natura
contractului;
b) la locul unde cel obligat îşi avea stabilimentul său comercial sau cel puţin
domiciliul ori reşedinţa la data semnării contractului;
c) la locul unde se găsea lucrul în momentul contractării, dacă nu s-a dispus
altfel.

Obligaţia de garanţie
Modul de realizare a acestei obligaţii este precizat de art. 1336 C.civ. şi constă
în asigurarea liniştitei posesiuni a lucrului, precum şi de răspundere pentru viciile
lucrului. În materia dreptului comercial această obligaţie are unele particularităţi.
a) Asigurarea liniştitei posesii a lucrului
Obligaţia de asigurare a liniştitei posesii a lucrului este definită de art. 1337
C.civ. ca fiind răspunderea de evicţiune.
b) Situaţia specială a răspunderii pentru evicţiune în cazul bunurilor mobile,
respectiv în materia dreptului comercial.
 369

Obiectul garanţiei de evicţiune are în vedere numai bunurile imobile, nu şi

bunurile mobile.
Acest lucru este confirmat de prezumţia de proprietate a bunurilor mobile,
rezultând din faptul posesiunii. Conform art. 1909 C.civ., ,,lucrurile mişcătoare se
prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere în timp”.
În aceste condiţii nu poate subzista obligaţia de garanţie pentru bunurile
mobile vândute, dacă acestea sunt bunuri corporale, cât timp cumpărătorul nu poate
invoca prevederile art. 1909 C.civ. Per a contrario, o astfel de răspundere subzistă
însă în cazul vânzării bunurilor mobile incorporale, cum ar fi fondul de comerţ,
universalităţi de drept, drepturi de proprietate intelectuală, drepturi de proprietate
industrială, brevete de invenţie.

c) Răspunderea de viciile lucrului vândut

Normele de drept civil, înscrise în art. 1352-1359, referitoare la răspunderea
vânzătorului de viciile lucrului vândut sunt completate în materia comercială cu
prevederile art. 70 C.com. Deşi acest text se referă la ,,mărfuri sau producte din altă
piaţă”, el completează prevederile dreptului comun, adăugând un element deosebit
de însemnat, referitor la viciile lucrului, derogând de la dreptul civil.
Conform art. 1352 C.civ. vânzătorul este răspunzător de viciile ascunse ale
lucrului vândut. Art. 70 C.com. extinde răspunderea vânzătorului , în cazul
buunurilor provenind din altă piaţă, şi la viciile aparente.
Pentru a exista răspunderea comercială, atât pentru viciile ascunse, cât şi
pentru cele aparente, este nevoie ca, din cauza acestora, lucrul să nu mai poată fi
întrebuinţat potrivit destinaţiei sale, sau întrebuinţarea să fie micşorată astfel încât
cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat.

Răspunderea specifică dreptului comercial, prevăzută de art. 70 C.com.

Textul respectiv este derogator de la prevederile Codului civil, el instituind o
răspundere a vânzătorului şi pentru viciile aparente ale lucrului. Prevederea
respectivă se referă la situaţia cumpărătorului unor bunuri, mărfuri sau producte
provenind din altă piaţă. Astfel, dacă viciile sunt aparente, cumpărătorul trebuie să
le denunţe vânzătorului în termen de 2 zile de la primire. De asemenea, în acelaşi
termen de 2 zile el trebuie să denunţe şi viciile ascunse. Pentru verificarea calităţii şi
stării în care se află lucrul vândut, la cererea cumpărătorului sau a vânzătorului,
instanţa judecătorească competentă teritorial va dispune, conform art. 71 C.com.,
numirea unui expert sau indisponibilizarea lucrului la un depozitar public.

Obligaţia de informare a cumpărătorului

Alături de obligaţiile prevăzute, tind să obţină o individualitate proprie alte două
obligaţii ale vânzătorului: obligaţia de informare a cumpărătorului şi obligaţia de
securitate, reglementate prin Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia
consumatorilor în vederea asigurării calităţii produselor şi serviciilor.
În general, obligaţia de informare este considerată ca fiind accesorie obligaţiei de
predare sau chiar de prelungire a acesteia.
b) Obligaţiile cumpărătorului
Cumpărătorul are trei obligaţii:
a) preluarea bunului cumpărat;
b) plata spezelor de încheiere a contractului şi de preluare a lucrului;
c) plata preţului

a) Obligaţia de preluare a bunului

Obligaţia de preluare este o consecinţă firească şi directă a consensualităţii
contractului de vânzare. Conform art. 1295 C.civ., ,,vinderea este perfectă între părţi
şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, îndată ce părţile s-au învoit
asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă
nu se va fi numărat”.
Din momentul perfectării acordului de voinţă, vânzătorul devine un detentor
precar al lucrului, iar cumpărătorul, ca titular al dreptului de proprietate, trebuie să
se îngrijească de lucrul devenit proprietatea sa şi săp suporte riscul pierderii
lucrului.
 370

Preluarea bunului devine astfel ,,cherabilă”.

b) Plata spezelor de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, precum şi

spezele referitoare la preluarea bunului vor fi suportate de cumpărător, astfel cum
dispun prevederile art. 1305 şi 1317 C.civ.

c) Obligaţia de plată a preţului

Principala obligaţie a cumpărătorului, înscrisă în art. 1361 C.civ. constă în
plata preţului. Aceasta este obligaţia sa corelativă faţă de dobândirea dreptului de
proprietate asupra lucrului care a format obiectul vânzării.
Codul comercial conţine, într-o anumită măsură, norme deosebite faţă de cele
ale dreptului civil. Prevederile art. 1303 şi 1304 C.civ. sunt însă cele aplicabile şi în
materie comercială, preţul urmând să fie serios şi determinat de părţi sau de un
arbitru.
Deosebirea faţă de prevederile amintite este evidenţiată de art. 60 C.com. care
prevede că: ,,vânzarea făcută pe un preţ nedeterminat în contract este valabilă” dacă
părţile au convenit asupra unui mod de a-l determina. Prevederea respectivă
constituie o derogare de la regula înscrisă în art. 1303 C.civ. conform căreia în mod
riguros ,,preţul vânzării trebuie să fie serios şi determinat de părţi”.
Derogarea făcută de către Codul comercial evidenţiază particularităţile modului
de constituire a contractului comercial.
În caz de neplată a preţului, conform art. 43 C.com., cumpărătorul urmează a fi
obligat să plătească dobânzi, care vor curge de drept.
Totodată, este îndreptăţit să ceară rezoluţiunea contractului în condiţiile art.
1021 C.civ.
Dovada plăţii se poate face de către cumpărător în condiţiile art. 46 C.com., cu
menţiunea că dovada plăţii nu se poate face prin dispoziţie de plată în copie, ci
numai prin extrase de cont care dovedesc efectuarea plăţii prin virament.
2.7. Consecinţele nerespectării obligaţiilor contractuale
Excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus)

Definiţia
Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre
părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca
partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii.
Prin invocarea acestei excepţii, partea care o invocă obţine, fără intervenţia instanţei
judecătoreşti, o suspendare a executării propriilor obligaţii, până în momentul în care cealaltă parte îşi va
executa obligaţiile ce-i revin. De îndată ce aceste obligaţii vor fi îndeplinite, efectul suspensiv al
excepţiei de neexecutare a contractului încetează.
Reglementare
În codul nostru civil nu există un text general care să reglementeze excepţia de neexecutare a
contractului, dar ea este consacrată în câteva cazuri, în materie de vânzare, de schimb şi depozit
remunerat.
“Vânzătorul nu este dator să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu are dat de vânzător
un termen pentru plată”, dispune art. 1322 Cod civil. Tot astfel, cumpărătorul are şi el dreptul de a opune
excepţia de neexecutare.
În cazul contractului de schimb, partea ce a primit lucrul ce i s-a dat în schimb de către cealaltă
parte, fără ca acesta să fi fost proprietarul lucrului respectiv, nu poate fi constrânsă să predea lucrul pe
care, la rândul său, l-a promis, ci numai să întoarcă pe cel primit (art. 1407 Cod civil).
În materia contractului de depozit, “depozitarul poate să oprească depozitul până la plata
integrală cuvenită din cauza depozitului”(art. 1619 Cod civil).
Temeiul juridic
În doctrină, excepţia de neexecutare a contractului este fundamanetată, de majoritatea autorilor,
pe reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor născute din contractele sinalagmatice., dar este susţinut
şi punctul de vedere potrivit căruia fundamentul excepţiei de neexecutare este principiul bunei-credinţe
 371

şi echităţii, în baza căruia nici una dintre părţi nu ar putea solicita celeilalte părţi executarea
angajamentelor sale, fără a oferi şi ea ce datorează.
Condiţiile invocării excepţiei de neexecutare a contractului
Pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului se cer întrunite următoarele condiţii:
-obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract. De exemplu,
cumpărătorul nu poate refuza să plătească preţul pe motiv că vânzătorul îi datorează o sumă de bani pe
care i-a împrumutat-o;
-este necesar ca din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare, chiar parţială, dar
suficient de importantă;
-neexecutarea să nu se datoreze faptei înseşi a celui ce invocă excepţia, faptă ce l-a împiedicat pe
celălalt să-şi execute obligaţia;
-părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligaţiile reciproce. Dacă un
astfel de termen a fost convenit, înseamnă că părţile au renunţat la simultaneitatea de executare a
obligaţiilor şi deci nu mai există temeiul pentru invocarea excepţiei de neexecutare;
-pentru invocarea excepţiei de neexecutare nu se cere ca debitorul să fi fost pus în întârziere.
Invocarea excepţiei de neexecutare are loc direct între părţi, fără a fi necesar să se pronunţe
instanţa judecătorească. Este însă posibil ca partea căreia i se opune această excepţie să sesizeze instanţa
judecătorească ori de câte ori pretinde că invocarea ei s-a făcut în mod abuziv.
Excepţia de neexecutare poate fi opusă nu numai celeilalte părţi, ci tuturor persoanelor ale căror
pretenţii se întemeiază pe acel contract. Aşadar, ea poate fi invocată şi faţă de un creditor al celeilalte
părţi care solicită obligarea la executare pe calea acţiunii oblice. În schimb nu poate fi opusă acelor terţi
care invocă un drept propriu şi absolut distinct născut din contractul respectiv.
Efectul invocării excepţiei de neexecutare a contractului
Efectul invocării excepţiei de neexecutare a contractului constă în suspendarea obligaţiei
asumate de partea care foloseşte aceste mijloc de apărare, până la momentul la care cealaltă parte îşi va
îndeplini obligaţia a cărei neexecutare a determinat invocarea excepţiei.

. Rezoluţiunea contractului se produce de drept când o parte oferă executarea şi cealaltă nu îşi
execută obligaţia sa. Clauzele contractuale exprese prin care părţile prevăd rezoluţiunea contractului
pentru neexecutarea obligaţiilor uneia din ele se numesc pacte comisorii.
Aceste clauze sau pacte comisorii exprese nu trebuie confundate cu condiţia rezolutorie expresă
care constituie o modalitate a contractului. În cazul condiţiei rezolutorii, rezoluţiunea depinde de un
eveniment viitor şi nesigur, străin de comportamentul debitorului şi nu are caracter sancţionator.
Dimpotrivă, în cazul pactului comisoriu, rezoluţiunea se datorează neexecutării obligaţiilor contractuale
de către debitor şi se pune în valoare la iniţiativa creditorului.
Având în vedere consecinţele lor asupra fiinţei contractelor, pactele comisorii sunt interpretate
de practica judiciară restrictiv şi cu mai mare severitate. Intenţia părţilor de a stipula o asemenea clauză
trebuie să rezulte fără echivoc din cuprinsul actului juridic.
După modul în care sunt redactate, respectiv intensitatea cu care produc efectele rezoluţiunii,
pactele comisorii sunt de patru tipuri:
a) Pactul comisoriu de gradul I este clauza contractuală prin care părţile prevăd că, în cazul în
care una dintre ele nu execută prestaţiile ce le datorează, contractul se desfiinţează;
b) Pactul comisoriu de gradul II este clauza prin care părţile convin că în cazul în care o parte
nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte este în drept să considere contractul ca desfiinţat. Instanţa sesizată
de partea care nu şi-a executat obligaţia va putea totuşi să constate că, deşi obligaţia nu a fost îndeplinită
la termen totuşi ea a fost executată înainte de a fi avut loc declaraţia de rezoluţiune. Astfel, instanţa nu
poate acorda un termen de graţie, dar va putea să constate că rezoluţiunea nu a avut loc;
c) Pactul comisoriu de gradul III constă în clauza prin care se prevede că, în cazul în care una
dintre părţi nu îşi va executa obligaţiile sale, contractul se consideră rezolvit de plin drept. Aceasta
înseamnă că instanţa de judecată nu este îndreptăţită să acorde termen de graţie şi să se pronunţe referitor
la oportunitatea rezoluţiunii contractului.
 372

d) Pactul comisoriu de gradul IV este acea clauză contractuală prin care părţile prevăd că, în cazul
neexecutării obligaţiei, contractul se consideră desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în
întârziere şi fără intervenţia instanţei de judecată. O asemenea stipulaţie are drept efect desfiinţarea
necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost
adusă la îndeplinire. Instanţa de judecată sesizată de una dintre părţi nu va avea altă posibilitate decât
aceea de a constata faptul că rezoluţiunea contractului a operat de plin drept.
În legătură cu toate pactele comisorii este necesar a fi făcută observaţia generală că singurul în
drept a aprecia dacă este cazul să se aplice rezoluţiunea este creditorul care şi-a executat sau se declară
gată să-şi execute obligaţiile. Înscrierea în contract a unui pact comisoriu expres nu înlătură posibilitatea
acestuia de a cere executarea silită a contractului şi de a nu se ajunge la rezoluţiune.
Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a pretinde rezoluţiunea contractului,
chiar dacă în cuprinsul acestuia a fost inserat un pact comisoriu expres de tipul cel mai sever.
Reguli speciale sunt reglementate de Codul comercial cu privire la rezoluţiunea
contractului prin art. 67, care stabileşte condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca
rezoluţiunea de drept să opereze. Astfel, ,,când, mai înainte de expirarea termenului
fixat pentru executarea convenţiei, una din părţi a oferit celeilalte predarea lucrului
vândut sau plata preţului şi acesta nu-şi îndeplineşte la termenul fixat obligaţiunea
sa, atunci condiţiunea rezolutorie se înedeplineşte de drept în favoarea părţii care îşi
executase obligaţiunea sa”.
De asemenea, art. 69 C.com. reglementează aplicarea art. 1370 C.civ. în
comercial (rezoluţiunea pentru nerespectarea termenului esenţial). Pentru a deveni
operantă rezoluţiunea de drept prevăzută de art. 69 este necesar ca fie vânzătorul, fie
cumpărătorul să se afle în faţa unui contract care conţine o dată fixă pentru
executarea obligaţiei de plată a preţului sau de predare a mărfii vândute.
În aceste condiţii, mai înainte de scadenţa obligaţiei şi de plată sau de livrarea
mărfii, contractantul care urmăreşte executarea contractului trebuie să ofere
executarea la termen a prestaţiei sale. Dacă partea cocontractantă nu vine în
întâmpinarea partenerului de contract care a făcut propria sa ofertă, contractul se
consideră rezoluţionat de drept, rezoluţiunea operând ca şi cum ar fi intervenit un
pact comisoriu de gradul II-III.
În alineatele 2 şi 3 ale art. 67 se prevede că, în cazul în care a intervenit între
părţi o astfel de ofertă, în condiţiile precizate, rezoluţiunea nu va putea fi dispusă
decât prin hotărâre judecătorească, prin aplicaţiunea reguliiu de drept comun a
condiţiei rezolutorii tacite.

2.8. Executarea coactivă

Codul comercial, prin art. 68, reglementează executarea coactivă (participarea
părţii interesate în obţinerea executării obligaţiei). Sunt reglementări speciale atât
pentru situaţia neexecutării de către vânzător a obligaţiei de predare a lucrului, cât şi
pentru situaţia neexecutării de către cumpărător a obligaţiei de a lua în primire
lucrul vândut. Astfel, conform art. 68 C.com., ,,când cumpărătorul uhnui lucru
mişcător nu-şi îndeplineşte obligaţia sa, vânzătorul are facultatea sau a depune
lucrul vândut la o casă acreditată de comerţ, pe socoteala şi cheltuiala
cumpărătorului, sau de a-l vinde”. Din acest text de lege rezultă că executarea
coactivă nu este obligatorie. Precizăm că această executare coactivă trebuie să aibă
loc imediat după îndeplinirea termenului. Potrivit art. 69 C.com., ,,dacă termenul
stipulat într-un contract de vânzare a unui lucru imobil este esenţial naturii
operaţiei, partea care voieşte executarea convenţiei fără să ţină seama de expirarea
termenului stipulat în favoarea sa, trebuie să înştiinţeze pe cealaltă parte în termen
de 24 de ore de la expirarea termenului”. Singurul element nou care îl aduce art. 69
pentru instituţia vânzării coactive este urgentarea procedurii vânzării lucrului.
Sensul de termen esenţial înscris în art. 69 este o consecinţă a caracterului său
convenţional, fixat de părţi prin convenţii. Prin analogie, în afara caracterului
convenţional constituie termen esenţial şi acela care este intim legat de executarea
obligaţiei.
Termenul ,,esenţial” constituind o excepţie de la regula înscrisă în art. 68, este
de strictă interpretare. În caz de dubiu, vânzarea coactivă trebuie făcută cu
îndeplinirea procedurii prevăzute de art. 68.
 373

2.9. Reguli speciale privind anumite vânzări

În anumite cazuri, datorită particularităţilor lor, există unele reglementări
specifice, cum ar fi pentru vânzarea după greutate, număr şi măsură (se are în
vedere vânzarea bunurilor determinate generic), vânzarea pe încercate şi vânzarea cu
plata preţului în rate, aceasta din urmă fiind reglementată de HG nr. 280/1990
(vânzarea afectată de modalităţi), vânzarea drepturilor litigioase, vânzarea în afara
spaţiilor comerciale, reglementată prin OG nr. 106/1999.

3. CONTRACTUL DE MANDAT COMERCIAL

3.1. Consideraţii generale

În vederea dezvoltării comerţului său, în condiţiile unei pieţe concurenţiale
deschise, şi în vederea optimizării randamentului factorilor de producţie, comerciantul
a simţit nevoia creării şi dezvoltării unor relaţii bazate pe încredere, ce implică
participarea unui număr diversificat de persoane la realizarea activităţii sale
comerciale. Importanţa şi rolul acestor persoane auxiliare în materia obligaţiilor
comerciale implică reglementarea în Codul comercial a contractului de mandat
comercial şi de comision.
3.2. Noţiune şi definiţie
Mandatul comercial se deosebeşte de cel reglementat în materie civilă nu prin
structură, cât prin funcţie. Mandatului comercial îi sunt astfel aplicabile principiile
generale referitoare la mandatul civil, cu specificaţia că funcţia deosebită a mandatului
comercial este de a mijloci afaceri comerciale. Pentru aceasta, normele speciale ce
reglementează mandatul comercial sunt cuprinse în art. 374 – 391 C. com.
Conform art. 374 C.com., ,,mandatul comercial are de obiect tratarea de afaceri
comerciale pe seama şi pe socoteala mandantului. Mandatul comercial nu se
presupune a fi gratuit”.

3.3. Natura juridică şi caracterele contractului de mandat comercial

a) Caracterul civil sau comercial al contractului de mandat se determină în funcţie de obiectul
acestuia. Mandatul civil are ca obiect încheierea actelor juridice, pe când mandatul comercial are ca
obiect încheierea unor acte juridice care sunt fapte de comerţ pentru mandant. Aşadar, deosebirea constă
în natura actelor juridice pe care mandatarul urmează să le încheie cu terţul.
b) După scopul urmărit de părţi, mandatul comercial este întotdeauna cu titlu oneros, fiecare parte
urmărind procurarea unui avantaj. Deci, mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit niciodată şi
chiar dacă în contract nu a fost stabilită o sumă pentru remuneraţia mandatarului, aceasta se poate
determina de către instanţă, conform art. 386 Cod comercial.
c) După conţinutul contractului, mandatul comercial este un contract sinalagmatic (bilateral).
Mandatul civil, fiind în principiu un contract cu titlu gratuit, este considerat un contract sinalagmatic
imperfect, deoarece obligaţia mandantului de a plăti remuneraţia datorată pentru executarea mandatului
nu se naşte din contractul însuşi, chiar dacă se naşte cu ocazia contractului.
d) După modul de formare, este un contract consensual, care se încheie prin simplul acord de
voinţă al părţilor. De reţinut însă că dacă mandantul îl însărcinează pe mandatar cu încheierea unor acte
pentru care este cerută forma scrisă solemnă ad validitatem, contractul de mandat trebuie să respecte
aceeaşi formă solemnă, de regulă forma autentică. În practică, mandatul este constatat de obicei printr-un
înscris numit procură sau împuternicire.
e) Mandatul nu se confundă cu reprezentarea. Mandatul civil implică în mod obişnuit
reprezentarea, pe când mandatul comercial se poate executa atât prin reprezentare, cât şi fără
reprezentare, caz în care mandatarul încheie acte juridice în nume propriu (cazul contractului de
comision).
 374

f) O altă deosebire a mandatului comercial faţă de cel civil se referă la puterile mandatarului. În
civil, puterile mandatarului trebuie să fie riguros reglementate, mandatul fiind de două feluri: general şi
special. Şi mandatul comercial poate fi de două feluri: general, când mandatul se dă pentru toate
afacerile mandantului, sau special, când mandatul se dă pentru o anumită afacere în particular a
mandantului. Art. 375 alin. 3 C.com. prevede că ,,mandatul pentru o anume afacere cuprinde
împuternicire şi pentru toate actele necesare executării lui chiar când nu ar fi anume arătate”. Puterile
mandatarului nu sunt la fel de riguros delimitate în mandatul comercial, acesta conferind mandatarului o
mai mare libertate de acţiune şi independenţă decât în cel civil, libertate reclamată de natura şi cerinţele
activităţii comerciale.

3.4. Delimitarea contractului de mandat comercial de alte contracte: faţă de contractul de

comision; contractul individual de muncă; contractul de antrepriză; contractul de agent; contractul de
management.

3.5. Condiţiile de valabilitate ale mandatului comercial

Conform art. 948 C.civ., pentru a fi valabil încheiat, contractul de mandat comercial trebuie să
respecte condiţiile cerute pentru validitatea oricărui contract: consimţământul părţilor, capacitatea
acestora de a contracta, obiectul determinat şi cauza licită. În cele ce urmează, vom evidenţia numai
unele aspecte specifice.
a) Capacitatea părţilor. Îndeplinirea condiţiilor cerute de lege impune ca
mandantul să aibă capacitatea deplină de exerciţiu necesară încheierii de către el
însuşi a actelor juridice (fapte de comerţ pentru mandant) ce formează obiectul
contractului, deci capacitatea de a încheia acte de comerţ, şi ca mandatarul să aibă
capacitate deplină de exerciţiu (pentru a-şi exprima un consimţământ valabil) în
încheierea actelor de comerţ.
b) Consimţământul părţilor. Precum am menţionat mai sus, mandatul comercial se încheie prin
acordul de voinţă al ambelor părţi. Specific mandatului comercial este faptul că, potrivit art. 376 Cod
comercial, comerciantul care nu vrea să primească însărcinarea mandantului are obligaţia să înştiinţeze
pe acesta de refuzul său cât mai urgent posibil. Legea îl consideră mandatar chiar dacă nu a acceptat
mandatul, obligându-l să păstreze bunurile care i s-au expediat şi să le conserve pe cheltuiala
mandantului, până când acesta va putea să ia măsurile necesare.
c) Obiectul contractului. Acest aspect a fost tratat mai sus la punctul 3, a).
Precizăm că actele juridice care se încheie în baza mandatului privesc, cel mai adesea,
vânzarea-cumpărarea de mărfuri.

3.6. Efectele contractului de mandat comercial

Efectele contractului de mandat comercial ridică trei probleme: obligaţiile părţilor, privilegiul
mandatarului şi efectele pe care le produce executarea mandatului.
a) Obligaţiile părţilor. Întocmai ca orice contract, şi contractul de mandat comercial dă naştere la
obligaţii în sarcina părţilor contractante, obligaţii ce sunt atât cele prevăzute la contractul de mandat
civil, cât şi cele prevăzute de Codul comercial.
Obligaţiile mandatarului sunt: i) obligaţia de a executa mandatul; ii) obligaţia de a îşi îndeplini
obligaţiile izvorâte din contract cu bună-credinţă şi diligenţa unui bun proprietar; iii) obligaţia de a aduce
la cunoştinţa terţului cu care încheie actul împuternicirea în baza căreia acţionează (contemplatio
domini); iv) obligaţia de a face cunoscută mandantului executarea contractului; v) obligaţia de a plăti
dobânzi la sumele cuvenite mandantului.
Obligaţiile mandantului sunt: i) obligaţia de a pune la dispoziţia mandatarului toate mijloacele
necesare executării mandatului; ii) obligaţia de a plăti remuneraţia datorată mandatarului pentru
executarea contractului; iii) obligaţia de a restitui cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea
mandatului.
b) Privilegiul mandatarului. Acest privilegiu special de retenţie asupra lucrurilor mandantului pe
care mandatarul le deţine în vederea executării contractului, sau care se găsesc la dispoziţia sa, sau
pentru care poate proba prin posesiunea legitimă a poliţei de încărcare sau a celei de transport că i s-au
expediat, este prevăzut în art. 387 C.com., care prevede totodată că acest privilegiu persistă chiar în cazul
vinderii lucrurilor, purtând în continuare asupra preţului. Conform dispoziţiilor legale, creanţele amintite
au precădere asupra oricăror creanţe împotriva mandantului sau chiar vânzătorului care revendică, deşi
plăţile şi cheltuielile au fost făcute înainte sau după ce lucrurile au intrat în posesia mandatarului.
Valorificarea privilegiului de către mandatar se face conform art. 388 C.com.
c) Efectele executării mandatului. Încheierea de către mandatar a actelor juridice în baza
contractului de mandat comercial creează raporturi juridice între mandant şi terţ, dar numai în limita
puterilor conferite mandatarului sau a ratificării mandantului a celor făcute peste aceste limite.
 375

3.7. Încetarea contractului de mandat comercial

Contractul încetează conform art. 1552 C.civ. şi art. 390 C.com., art. 391 C.com. reglementând şi
situaţia renunţării sau revocării contractului fără justă cauză, caz în care întreruperea executării
contractului conduce la răspundere pentru prejudiciile cauzate cu daune-interese. Întrucât încrederea –
care este baza mandatului – nu se poate impune, singurul drept al mandatarului, când contractul este
arbitrar retras, este o acţiune în daune, nu în reintegrare. Art. 391 alin. 2 C.com. dispune că, în cazul
încetării contractului prin moartea unei părţi, retribuţia cuvenită mandatarului va fi determinată după
ceea ce s-a executat, proporţional cu ceea ce s-ar fi datorat pentru executarea integrală a mandatului.

4. CONTRACTUL DE COMISION

4.1. Consideraţii generale

În realizarea activităţii lor, comercianţii folosesc în multe ocazii un mandat special,
fără reprezentare, denumit contract de comision, acesta fiind specific dreptului
comercial şi reglementat de art. 405-412 C.com.

4.2. Noţiune şi definiţie

Conform art. 405 C.com., „comisionul are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de către
comisionar în socoteala comitentului”. Acest contract comercial presupune ca o persoană (comitentul) să
dea altei persoane (comisionarul), care acceptă, împuternicirea de a face un act sau o serie de acte
comerciale în nume propriu, dar în interesul acestui comitent. În aceste condiţii, comisionarul se află
exclusiv în raporturi cu reprezentantul (comitentul), în timp ce în relaţiile cu terţii acţionează în nume
propriu, ca şi cum ar fi vorba despre acţiunea comisionarului.

4.3. Natura juridică şi caracterele contractului de comision

Caracterele juridice ale contractului de comision reies din definiţia de mai sus şi din dispoziţiile
legale în materie şi sunt, succint, următoarele: a) contract (sinalagmatic) bilateral; dă naştere la drepturi
şi obligaţii în sarcina ambelor părţi, atât a comisionarului, cât şi a comitentului; b) contract cu titlu
oneros; prin încheierea contractului, ambele părţi urmăresc procurarea unui avantaj patrimonial; c)
contract consensual; se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor.

4.4. Condiţiile de valabilitate ale comisionului

Conform art. 948 C.civ., pentru a fi valabil încheiat, contractul de comision trebuie să
îndeplinească condiţiile cerute pentru validitatea oricărui contract: consimţământul părţilor, capacitatea
acestora de a contracta, obiectul determinat şi cauza licită. Aspectele specifice sunt asemănătoare cu
acelea de la contractul de mandat, cu menţiunea expresă că pentru comisionar este necesară capacitatea
sa deplină de exerciţiu (pentru că încheie acte juridice proprio nomine), el dobândind astfel şi calitatea
de comerciant.

4.5. Efectele contractului de comision

 376

Se creează două categorii de raporturi juridice: între comitent şi comisionar şi între comisionar şi
terţ (comisionarul se obligă direct şi personal faţă de terţi), fiindcă între comitent şi terţ nu se nasc nici un
fel de raporturi juridice. Obligaţiile comisionarului sunt: i) obligaţia de a executa mandatul încredinţat de
comitent; ii) obligaţia de a-şi îndeplini obligaţiile izvorâte din contract cu bună-credinţă şi diligenţa unui
bun proprietar; iii) obligaţia de a da socoteală comitentului asupra îndeplinirii mandatului primit.
Obligaţiile comitentului sunt: i) obligaţia de a plăti remuneraţia (comisionul) datorată comisionarului
pentru executarea contractului; ii) obligaţia de a restitui cheltuielile făcute de comisionar pentru
executarea contractului.

4.6. Efectele executării contractului de comision

Comisionarul încheie acte juridice în nume propriu, acţionând în baza împuternicirii primite şi,
conform art. 406 C.com., fiind parte contractantă cu terţul, are calitatea de debitor sau creditor faţă de
terţ. În baza contractului de comision, între comitent şi terţ nu se stabilesc nici un fel de raporturi
juridice, în cazul nerespectării obligaţiilor din contractul încheiat între comisionar şi terţ, răspunderea
aparţinând părţii contractante în culpă. În situaţia nerespectării obligaţiei de către terţ, comitentul poate
cere comisionarului, în temeiul contractului de comision, să intenteze acţiunea corespunzătoare
împotriva terţului sau să-i cedeze lui această acţiune. Menţionăm că legea dispune răspunderea
comisionarului faţă de comitent numai pentru încheierea actelor juridice, nu şi pentru executarea lor,
conform art. 412 C.com. Tot acest articol prevede posibilitatea stabilirii de către părţi prin contract a unei
obligaţii de garanţie a executării contractului, numită provizionul star del credere sau pentru credit.

4.7. Încetarea contractului de comision

Fiind vorba de o varietate a contractului de mandat, se aplică identitatea
cauzelor de încetare a comisionului cu cele ale mandatului, datorită naturii juridice a
comisionului ca mandat fără reprezentare.

5. CONTRACTUL DE CONSIGNAŢIE

5.1. Consideraţii generale

Codul comercial nu conţine nici o reglementare referitoare la „contractul de
consignaţie”. S-a elaborat o reglementare detaliată prin Legea nr. 178 din 30 iulie
1934, „pentru contractul de consignaţie”, publicată în „Monitorul Oficial” nr.
173/1934 şi modificată ulterior prin Legea nr. 34/1936, publicată în „Monitorul
Oficial” nr. 77 din 1 aprilie 1936, care este şi în prezent în vigoare.

5.2. Noţiune şi definiţie

Art. 1 din Legea 178/1934 defineşte contractul de consignaţie ca fiind convenţia prin care una din
părţi, numită consignant, încredinţează celeilalte părţi, numită consignatar, mărfuri sau obiecte mobile
spre a le vinde pe socoteala consignantului. Caracteristica acestei forme de vânzare constă în
interpunerea în raporturile dintre proprietarul-furnizor şi cumpărător a consignatarului, care îndeplineşte
funcţii de intermediar. Din punctul de vedere arătat, consignaţia se analizează ca o specie a contractului
de comision, deoarece cosignantul deţine, analogic vorbind, poziţia de comitent, iar consignatarul pe cea
de comisionar. Pe baza acestor elemente, contractul de consignaţie poate fi definit ca „acel contract prin
care o parte, numită consignant, încredinţează celeilalte părţi, numită consignatar, anumite bunuri mobile
pentru a fi vândute, în nume propriu, dar pe seama consignantului, la un preţ stabilit anticipat, cu
obligaţia consignatarului de a remite consignantului preţul obţinut sau de a-i restitui bunul nevândut”.
5.3. Natura juridică şi caracterele contractului de consignaţie
Contractul de consignaţie, aşa cum este reglementat de Legea 178/1934, a fost caracterizat în
doctrina vremii ca fiind un contract consensual, oneros, sinalagmatic, de comandament, încheiat intuitu
personae, principal, comutativ şi, în sfârşit, comercial. Contractul de consignaţie se încheie în scris,
deoarece, potrivit art. 2 din Legea 178/1934, el se poate dovedi numai prin proba scrisă. Deci, forma
scrisă a contractului este cerută ad probationem.
 377

Delimitarea contractului de consignaţie de alte contracte: a) faţă de contractul de comision; b)

faţă de contractul de mandat comercial; c) faţă de contractul de depozit; d) faţă de contractul de vânzare
sub condiţie.
5.4. Condiţiile de valabilitate ale contractului de consignaţie
Pentru a fi valabil încheiat, contractul de consignaţie trebuie să îndeplinească condiţiile cerute
pentru validitatea contractului de comision, cu observaţia că art. 1 din Legea nr. 178/1934 se referă
numai la „mărfuri sau obiecte mobile”.
5.5. Efectele contractului de consignaţie
Contractul de consignaţie dă naştere la anumite obligaţii între părţile contractante. Totodată, prin
încheierea actelor de vânzare-cumpărare se nasc anumite obligaţii între consignatar şi terţi.
a) Obligaţiile părţilor. Între părţi se nasc raporturi juridice asemănătoare celor izvorâte din
contractul de mandat privitor la raporturile dintre mandant şi mandatar. În acest sens, pot fi invocate
dispoziţiile art. 405 alin. 2 C.com., care, deşi se referă la contractul de comision, sunt aplicabile şi
contractului de consignaţie.
Obligaţiile consignantului sunt: i) obligaţia de a preda consignatarului bunurile care urmează să fie
vândute; ii) obligaţia de a plăti remuneraţia datorată consignatarului pentru executarea contractului; iii)
obligaţia de a restitui cheltuielile făcute de consignatar cu îndeplinirea însărcinării primite.
Obligaţiile consignatarului sunt: i) obligaţia de a lua măsurile necesare pentru păstrarea şi conservarea
bunurilor primite (art. 5-9 din Lege); ii) obligaţia de a executa mandatul dat de consignant (art. 11-14 din
Lege); iii) obligaţia de a da socoteală consignantului asupra îndeplinirii mandatului său.
Sancţiuni
Conform art. 23 din Legea nr. 178/1934 ,,se va pedepsi cu închisoare de la 2 luni până la 2 ani şi cu
amendă de la 10000 - 100000 lei, fără a se putea acorda circumstanţe atenuante, consignatarul:
1. Care-şi va insuşi bunurile încredinţate în consignaţie, sau le va instrăina în alt mod sau în alte
condiţiuni decât acelea prevăzute în contract, sau nu le va restitui consignantului la cerere.
2. Care nu va remite consignantului sumele de bani, cambiile sau valorile încasate sau primite de el,
drept preţ al bunurilor vândute.
3. Care la cererea consignantului nu va face de îndată notificările prevăzute la art. 13, al. 3 din
prezenta lege.
Art. 24. - Se va pedepsi cu închisoare de la o lună până la un an, fără a se putea acorda circumstanţe
atenuante, consignatarul:
1. Care, cu rea credinţă, nu va face consignantului înştiinţările prevăzute la art. 18 din prezenta lege.
Se consideră de rea credinţă consignatarul care, în termen de trei zile libere de la cererea scrisă a
consignantului, nu i-a facut înştiinţarea sus arătata.
2. Care, cu bună ştiinţă, va face consignantului înştiinţări neexacte privitoare la situaţiunea vânzărilor
şi incasărilor făcute de el
3. Care nu va notifica consignantului orice urmărire indreptată asupra bunurilor încredinţate lui in
consignaţie sau asupra valorilor rezultate din vânzarea lor, de indată ce va fi avut cunoştinţă de acele
urmăriri.
4. Care va inlătura, va distruge, va deteriora sau va face să se inlăture, distrugă sau deterioreze
ambalajele, etichetele, mărcile sau orice alte semne exterioare aplicate de consignant asupra mărfurilor
incredinţate în consignaţie.
5. Care va depozita sau muta mărfurile încredinţate lui în consignaţie în contra dispoziţiunilor
contractului
6. Care nu va pune la dispoziţia consignantului, la cererea acestuia, registrele speciale de consignaţie în
cazul când contractul prevede ţinerea unor asemenea registre.

b) Efectele executării contractului de consignaţie. În cazul efectelor executării contractului de

consignaţie sunt aplicabile regulile comisionului. Prin intermediul reprezentării indirecte se realizează o
transmitere automată către reprezentat a drepturilor dobândite de către comisionar de la terţ.
Nerespectarea obligaţiilor din contractul de consignaţie atrage răspunderea părţii în culpă. Potrivit legii,
această răspundere este o răspundere civilă sau o răspundere penală.
5.6. Încetarea contractului de consignaţie
 378

În privinţa încetării contractului de consignaţie, având în vedere natura sa juridică şi caracterul

intuitu personae, sunt aplicate regulile mandatului.

6. CONTRACTUL DE CONT CURENT

6.1. Noţiunea contractului de cont curent

Instituţie tipică comerţului de bancă, contractul de cont curent reglementează
creanţele reciproce în afaceri. Sub aspect juridic, acest contract este cel prin care
două persoane care se găsesc în raporturi de afaceri (de regulă, o bancă şi clientul
ei), denumiţi corentişti, se învoiesc ca în loc să-şi remită reciproc şi succesiv bani sau
alte valori izvorâte din prestaţiile făcute de una către alta, să le înscrie într-un cont,
în partide de debit şi credit, iar la închiderea contului, la un anumit termen, soldul
creditor rezultat din compensare să fie achitat de partea debitoare.
Prestaţiile sau transmisiunile de valori care se concretizează prin creanţe în
favoarea uneia dintre părţi, care sunt depuse în contul curent, se numesc remize sau
rimese, care pot fi obligatorii sau facultative. După trecerea rimesei în contul curent,
aceasta ia denumirea de post, partidă sau articol.
Contractul de cont curent este reglementat de art. 370-373 C.com., care se
referă la efectele pe care le produce între părţile contractante, fiind menţionat şi în
art. 6 C.com., care stabileşte că contractul de cont curent este civil sau comercial,
după calitatea persoanelor contractante şi cauza pentru care a fost încheiat.
 379

Contractul de cont curent se deosebeşte de alte operaţiuni juridice sau contracte cu

funcţiuni apropiate, cum ar fi contractul de deschidere de credit sau de deschidere
de credit în cont curent, contractul de depozit în cont curent etc.
6.2. Caracterele juridice ale contractului de cont curent: contract consensual:
contract cu titlu oneros; contract sinalagmatic (bilateral); contract neformal; contract
de executare succesivă; contract accesoriu.
6.3. Efectele contractului de cont curent
Contractul de cont curent produce efecte juridice principale (esenţiale) –
transferul de proprietate, novaţia, indivizibilitatea şi compensaţia şi efecte juridice
secundare – dobânzile, comisionul şi diverse cheltuieli.
6.4. Încheierea contului curent
Încheierea contului curent spre a se constata care dintre corentişti este creditor şi pentru ce sumă
(sold creditor) se realizează la scadenţa termenelor stabilite prin convenţie şi, în lipsă, la 31 decembrie,
în fiecare an.
6.5. Încetarea contractului de cont curent
Acest contract poate înceta de drept în cazurile expres prevăzute de lege şi la cererea unei părţi,
conform art. 373 C.com.

7. CONTRACTUL DE REPORT

7.1. Noţiunea contractului de report

Contractul de report este folosit în general în situaţia în care o persoană
proprietară a unor titluri de credit are nevoie de numerar. Conform art. 74 C.com.,
contractul de report constă în cumpărarea pe bani gata a unor titluri de credit care
circulă în comerţ şi revânzarea simultană cu termen şi pe un preţ determinat către
aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi specie. Acest contract se dovedeşte a fi un
contract juridic complex, o dublă vânzare, cea de a doua fiind cu termen şi la un preţ
determinat. Persoana care vinde (temporar) sau dă în report se numeşte reportat, iar
cea care cumpără – reportator. Reportatorul primeşte de la reportat o remuneraţie,
denumită preţ de report sau premiu, care constituie preţul serviciului prestat de
reportat. Diferenţa dintre suma dată şi cea încasată de reportator (profitul) poartă
denumirea de report.
7.2. Condiţiile reportului: a) să existe acordul de voinţă al ambelor părţi; b)
manifestările de voinţă să fie simultane şi să aibă loc între aceleaşi persoane; c)
vânzarea şi revânzarea să aibă ca obiect titluri de credit care circulă în comerţ.
7.3. Natura juridică a contractului de cont curent
Acest contract este unul sui generis, deosebit de vânzare-cumpărare prin faptul
că necesită remiterea materială a titlurilor de credit, operând un dublu transfer de
proprietate între aceleaşi persoane şi la termene diferite asupra unor titluri de credit
de aceeaşi specie.
7.4. Efectele contractului de report
Contractul de report produce efecte juridice privitoare la transferul de
proprietate asupra titlurilor de credit şi fructele civile ale acestora. Dacă în privinţa
efectului translativ de proprietate sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun,
referitor la fructele civile produse de titlurile de credit precizăm că acestea se cuvin
reportatorului (el a devenit proprietarul acestora) în lipsă de stipulaţie contrară între
părţi în cadrul contractului.

7.5. Încetarea contractului de report

Acest contract încetează ca urmare a producerii efectelor sale, părţile putând opta
pentru prelungirea contractului pentru unul sau mai multe termene succesive (art. 75
C.com)., dar cu păstrarea condiţiilor iniţiale.

8. CONTRACTUL DE GARANŢIE REALĂ MOBILIARĂ

Contractul de garanţie reală mobiliară, cunoscut şi sub numele de contract de gaj, reprezintă un
contract numit, în baza căruia debitorul constituie în favoarea creditorului o garanţie asupra unui bun
mobil corporal sau încorporal în vederea garantării executării unei obligaţii civile sau comerciale.
 380

Garanţia reală mobiliară este reglementată în Titlul VI al Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri
pentru accelerarea reformei economice („Legea”), care a abrogat în mod expres prevederile din Codul
Comercial referitoare la gaj şi are următoarele caractere juridice: a) este un contract solemn în sensul că
este necesară forma scrisă a acestuia ad validitatem; b) este un contract unilateral, creând obligaţii
numai în sarcina debitorului obligaţiei de garanţie; c) este un contract cu titlu oneros comutativ, în baza
acestui contract urmărindu-se crearea unor avantaje materiale uneia dintre părţile la acest contract; d)
este un contract constitutiv de drepturi reale; e) este un contract accesoriu contractului prin care se
creează obligaţia principală; f) contractul este un titlu executoriu prin efectul legii.
Conform prevederilor Titlului VI din Legea 99/1999, garanţia reală mobiliară are următoarele
caracteristici: a) reprezintă un drept real creat în vederea garantării îndeplinirii unei obligaţii; b) garanţia
se poate constitui cu sau fără deposedarea proprietarului bunului respectiv; c) conferă creditorului
garanţiei dreptul de a urmări bunul respectiv în mâinile oricărei persoane s-ar afla respectivul bun; d)
garanţia poate avea ca obiect orice tip de obligaţie, inclusiv obligaţii viitoare sau sub condiţie,
determinată sau determinabila; e) garanţia astfel creată acoperă atât obligaţia garantată, cât şi accesoriile
acesteia: dobânzi, penalităţi sau alte costuri.
Obiectul garanţiei reale mobiliare îl constituie orice bun mobil corporal sau incorporal, conform
art. 6 alin. 1 din Lege, ca şi bunurile enumerate în acest scop în art. 6 alin. 5, cum ar fi: stocurile de
marfă, soldurile creditoare ale conturilor bancare, certificate de depozit, acţiunile şi părţile sociale;
drepturi de proprietate intelectuală; instrumente negociabile, poliţele de asigurare, drepturile de creanţă
garantate, fondul de comerţ sau universalitatea bunurilor mobile ale debitorului, inclusiv bunurile
viitoare, echipamente, maşini agricole. Împreună cu bunurile afectate garanţiei, legea consideră
constituită garanţia şi asupra produselor obţinute din valorificarea acestor bunuri.
Garanţia reală mobiliară se constituie de regulă printr-un înscris sub semnătură privată sau încheiat
în formă autentică. În cazul unor bunuri al căror regim juridic este în mod special reglementat de alte
acte normative, în afara formalităţilor precizate în Lege, este necesară şi îndeplinirea unor formalităţi
specifice. De exemplu, în cazul acţiunilor afectate unei obligaţii de garanţie, acestea vor fi
indisponibilizate potrivit regulilor pieţei pe care sunt tranzacţionate sau prin menţiune în registrul
acţionarilor societăţii conform regulilor de drept comun.
În principal, ca efect al contractului de garanţie, creditorul are dreptul să intre în posesia bunului,
să îl reţină şi să îl valorifice în cazul în care debitorul nu îşi execută obligaţiile astfel garantate la termen
sau în condiţiile agreate. Mai mult, creditorul are dreptul de a inspecta bunul pe durata contractului şi
dreptul de a trece la executarea garanţiei dacă are temeiuri comercial rezonabile de a crede că bunul este
pus în pericol sau plata este pe cale a fi împiedicată. Debitorul, având posesia bunului, are dreptul de a
administra bunul pe toată durata contractului şi de a dispune de acesta şi de produsele acestuia, inclusiv
prin închiriere, constituirea unei alte garanţii sau vânzarea acestuia.
Debitorul are obligaţia de a păstra bunul în cele mai bune condiţii şi de a evita orice degradare sau
depreciere a acestuia, să întreţină şi să folosească bunul cu diligenţa unui bun proprietar şi să ţină o
evidenţă clară a bunului şi a produselor acestuia, dacă este cazul.
Contractul de garanţie încetează prin executarea obligaţiei al cărei accesoriu este, prin actul
eliberator al creditorului sau prin hotărâre judecătorească.
Legea stabileşte un anumit sistem specific de publicitate a garanţiilor reale mobiliare prin
intermediul Arhivei Electronice de Garanţii Reale Mobiliare (A.E.G.R.M.) – un sistem informatic de
evidenţă a priorităţii garanţiilor reale mobiliare structurat pe persoane şi bunuri.
În cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a obligaţiei garantate, creditorul poate trece la
executarea garanţiei, Legea punând la dispoziţia sa două posibilităţi: fie procedura de executare
mobiliară reglementată de Codul de Procedură Civilă, fie procedura specială reglementată de Lege.

9. CONTRACTUL DE LEASING

Contractul de leasing este un contract prin care o parte, denumită locator/finanţator, transmite,
pentru o perioadă determinată, dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte
părţi, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar
la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al
utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile
contractuale.
Contractul de leasing este reglementat de Ordonanţa Guvernului nr. 51 privind operaţiunile de
leasing şi societăţile de leasing aprobată în baza prevederilor Legii nr. 90/1998 şi modificată în baza
prevederilor Legii nr. 99/1999.
Contractul de leasing are următoarele caractere juridice: este un contract
consensual, în sensul că forma scrisă a acestuia nu este necesară ad validitatem;
 381

este un contract bilateral, creând obligaţii numai în sarcina debitorului obligaţiei de

garanţie; este un contract cu titlu oneros comutativ, în baza acestui contract
urmărindu-se crearea unor avantaje materiale uneia dintre părţile la acest contract;
contractul este titlu executoriu prin efectul legii în cazul în care utilizatorul nu predă
bunurile la sfârşitul perioadei de leasing.
Obiect al contractului de leasing îl pot constitui bunuri imobile, precum şi bunuri mobile de
folosinţă îndelungată, aflate în circuitul civil, cu excepţia înregistrărilor pe bandă audio şi video, a
pieselor de teatru, manuscriselor, brevetelor şi a drepturilor de autor.
Din punct de vedere al legislaţiei fiscale din România, sunt identificate două tipuri de contracte de
leasing, şi anume:

9.1. Contractul de leasing financiar, care reprezintă orice contract de leasing ce îndeplineşte cel
puţin una dintre următoarele condiţii: a) riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului
care face obiectul leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul când contractul de leasing
produce efecte; b) contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului
ce face obiectul leasingului către utilizator la momentul expirării contractului; c) perioada de leasing
depăşeşte 75% din durata normală de utilizare a bunului ce face obiectul leasingului; în înţelesul acestei
definiţii, perioada de leasing include orice perioadă pentru care contractul de leasing poate fi prelungit.
9.2. Contractul de leasing operaţional – orice contract de leasing încheiat între locator şi locatar,
care nu îndeplineşte condiţiile contractului de leasing financiar. În calitate de utilizator poate figura orice
persoană fizică sau juridică română sau străină, iar în calitate de finanţator, orice societate de leasing
persoană juridică română sau străină care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege în acest sens –
obiectul de activitate al societăţii este unic, activităţi de leasing, şi capitalul social este de minimum 500
milioane lei.
În conformitate cu art. 6 din OG 51/1997 republicată, contractul de leasing trebuie să prevadă în
mod obligatoriu următoarele clauze: părţile, obiectul contractului, valoarea totală a contractului, valoarea
ratelor de leasing, perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului, clauza privind obligaţia asigurării
bunului.
În principal, în baza contractului de leasing, locatorul are obligaţia de a respecta dreptul
utilizatorului de a-şi alege furnizorul şi asigurătorul bunului, să încheie contractul de vânzare-cumpărare
al bunului cu furnizorul indicat de utilizator; să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului la încetarea
contractului; să garanteze folosinţa liniştită şi utilă a bunului. La rândul său, utilizatorul are obligaţia de a
primi bunul obiect al contractului de leasing, de a exploata bunul conform destinaţiei acestuia, de a
achita ratele de leasing, să suporte cheltuielile de întreţinere a bunului, să nu greveze bunul respectiv cu
sarcini fără acordul finanţatorului.
Răspunderea părţilor este reglementată în mod separat şi se referă atât la cauzele exprese de
răspundere stabilite de lege în sarcina finanţatorului, cât şi la cazurile de răspundere ale utilizatorului,
atât în ceea ce priveşte răspunderea contractuală, cât şi răspunderea pentru bunul obiect al contractului
de leasing. În afară de prevederile exprese ale legii în acest sens, părţile sunt libere să stabilească atât alte
clauze adiţionale în cadrul contractului de leasing, cât şi clauze de agravare a răspunderii acestora în ceea
ce priveşte executarea obligaţiilor decurgând din respectivul contract.
 382

CAPITOLUL IV

TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE

1.1. Consideraţii generale

Titlurile de valoare sau de credit reprezintă înscrisuri care încorporează anumite
valori patrimoniale şi care constată existenţa unei obligaţii comerciale sau drept de
creanţă pe care posesorul acestuia îl poate executa după trecerea unui anumit
interval de timp. Circulaţia acestor titluri care încorporează valori patrimoniale nu
este condiţionată de efectuarea unor formalităţi, cum ar fi cele prevăzute de legislaţia
civilă pentru cesiunea de creanţă, ci, prin încorporarea drepturilor în titlu, se
simplifică circulaţia acestora, iar excepţiile personale ale debitorului faţă de titularul
iniţial nu mai pot fi ridicate.
Emiterea şi circulaţia titlurilor de valoare sau a titlurilor de credit reprezintă
fapte de comerţ obiective, conform prevederilor art. 3 din Codul Comercial.

1.2. Caracteristici comune ale titlurilor de valoare:

a) caracter constitutiv – dreptul de creanţă este încorporat direct în titlul de valoare
respectiv şi poate fi exercitat numai în temeiul înscrisului respectiv;
b) caracter formal – înscrisul care constată dreptul respectiv trebuie să îmbrace o anumită formă şi
să conţină toate menţiunile prevăzute cu caracter obligatoriu de lege;
c) caracter literal – întinderea şi natura dreptului conţinut în titlu se pot determina numai în măsura
şi în condiţiile menţionate în înscrisul respectiv. Astfel, nu pot fi admise nici un fel de alte mijloace de
probă în vederea determinării cuprinsului sau întinderii obligaţiilor/drepturilor respective în afara titlului
însuşi. Titlul conferă posesorului legitim certitudinea dreptului său în condiţiile menţionate în acesta;
d) titlul conferă un caracter autonom creanţei respective – după emiterea titlului, emitentul acestuia
nu este obligat în virtutea raportului juridic originar (fundamental), ci exclusiv în virtutea semnării
titlului. Mai mult, în circulaţia titlului, fiecare nou posesor este considerat a avea un drept nou, originar
propriu, autonom şi nu un drept cedat. Deci, dobânditorul are un drept autonom, adică un drept care este
independent faţă de dreptul transmiţătorului. Ca o consecinţă a acestui fapt, dobânditorului titlului nu se
pot opune excepţiile care puteau fi opuse transmiţătorului.

1.3. Utilitatea comercială a titlurilor de valoare: a) instrumente de plată – pot servi la stingerea
unei obligaţii băneşti; b) instrumente de credit – pot fi cedate înainte de scadenţă fie în proprietate, fie în
garanţie, pentru a se obţine un credit, mobilizând o creanţă bănească; c) instrumente de garanţie – având
în vedere caracterul constitutiv şi autonom al titlurilor de valoare, acestea pot fi folosite ca mijloace
alternative de garantare a executării unor obligaţii comerciale, aceasta fiind funcţia cea mai des utilizată
în practică pentru titlurile de valoare.

1.4. Clasificarea titlurilor de valoare:

a)După conţinutul acestora: titluri de valoare care dau dreptul la plata unei sume de bani – efecte
de comerţ, negociabile, care reprezintă şi titluri de credit: cambia, biletul la ordin şi cecul; titluri care
conferă drepturi complexe patrimoniale şi nepatrimoniale – valorile mobiliare, în principal acţiunile şi
obligaţiunile emise de societăţile comerciale deţinute public; titluri de valoare care conferă dreptul la
anumite cantităţi de mărfuri – titluri reprezentative ale mărfurilor: conosamentul, recipisa de depozit,
warantul. Conosamentul este înscrisul eliberat de comandantul sau armatorul navei cu care se transportă
mărfurile, care atestă încărcarea mărfurilor pentru a fi transportate. Posesorul legitim al înscrisului este
considerat proprietarul mărfurilor. Recipisa de depozit este un înscris care
conferă titularului dreptul de proprietate asupra mărfurilor depozitate în magazii specializate (docuri,
antrepozite etc.). Warantul este înscrisul care conferă calitatea de titular al unui drept de garanţie reală
mobiliară asupra mărfurilor depozitate.

b) După modul de circulaţie al acestora: titluri nominative, în cuprinsul cărora este menţionat
numele posesorului legitim. Potrivit legii, titlul nominativ se poate transmite prin cesiune. Cesiunea
constă în înscrierea în titlu a numelui cesionarului şi predarea titlului; titlurile la ordin – titlurile care
cuprind drepturi ce pot fi exercitate numai de către o anumită persoană şi care se transmit prin gir –
cambia şi biletul la ordin. Operaţiunea girului, prin care se realizează transmiterea titlului, constă dintr-o
menţiune translativă de drepturi făcută de posesorul titlului, chiar în titlu, cu precizarea numelui
dobânditorului; titlurile la purtător, care nu determină persoana titularului drepturilor şi care se transmit
prin simpla tradiţiune a titlului respectiv (transmiterea materială a înscrisurilor).
 383

c) După cauză: titlurile cauzale, care menţionează cauza obligaţiei – acţiunile, conosamentul; titlurile
abstracte, care încorporează dreptul respectiv, fără a menţiona cauza obligaţiei, având valoare juridica
prin ele însele – cambia, biletul la ordin, cecul.
În activitatea comercială sunt folosite unele înscrisuri care înprumută anumite caracteristici ale
titlurilor de valoare, fără a fi veritabile titluri comerciale de valoare. De aceea, ele sunt denumite titluri
de valoare improprii. Sunt avute în vedere: biletele de călătorie cu mijloacele de transport (metrou,
tranvai, troleibuz, autobuz, tren etc.), biletele de loterie, biletele pentru staţiunea de odihnă, biletele de
intrare la teatru etc.
 384

2. CAMBIA

2.1. Consideraţii generale

Cambia este unul dintre titlurile de credit cu mare aplicabilitate în activitatea comercială.
Cambia este un titlu de valoare în baza căruia o persoană, numită trăgător, dă ordin unei alte
persoane, numită tras, să plătească la scadenţă o anumită sumă de bani unei terţe persoane – beneficiar –
sau la ordinul acesteia. Aşa cum rezultă din definiţie, cambia implică participarea a trei persoane:
trăgătorul (emitentul), trasul şi beneficiarul. Trăgătorul (emitentul) este persoana care emite titlul; el dă
dispoziţia să se plătească o sumă de bani. Prin semnătura sa, trăgătorul îşi asumă obligaţia de a face să se
plătească suma de bani beneficiarului de către tras. Emitentul înscrisului poartă denumirea de trăgător,
deoarece ,,trage” titlul asupra debitorului care este obligat să efectueze plata. Trasul este persoana căreia
i se adresează dispoziţia (ordinul) de a plăti o sumă de bani. Beneficiarul este persoana căreia sau la
ordinul căreia urmează să se facă plata către tras.
Cambia este emisă sau transmisă în principal în scopul stingerii unui raport juridic fundamental
izvorât dintr-un contract comercial. În cadrul mecanismului cambial, un rol important este jucat nu
numai de către raportul fundamental în baza căruia cambia a fost emisă iniţial, dar şi de funcţia acesteia
de titlu de valoare formal şi complet. Astfel, în baza raportului fundamental, debitorul urmărit poate
opune creditorului o excepţie specifică raporturilor lor personale, dar fiecare semnatar ulterior al
cambiei, în virtutea titlului însuşi, este ţinut răspunzător de plata acestuia faţă de posesorul legitim al
cambiei. Pe de altă parte, raportul juridic fundamental în baza căruia cambia a fost emisă este exterior şi,
de regulă, preexistent faţă de raportul juridic cambial. Prin emiterea cambiei către beneficiar se sting, de
fapt, două obligaţii: obligaţia trasului faţă de trăgător, ca şi obligaţia trăgătorului faţă de beneficiar.
Beneficiarul poate stinge mai departe alte obligaţii ale sale prin transmiterea cambiei prin gir în favoarea
creditorului său, înscriind pe spatele acesteia ordinul de a se plăti acea sumă de bani creditorului său.
Noul raport juridic de drept cambial nu antrenează desfiinţarea raportului fundamental, astfel că
posesorul cambiei acceptă un instrument de plată simplificat, dar nu renunţă la garanţiile suplimentare ce
pot fi ataşate raportului fundamental. În acest fel se poate explica faptul că obligaţia cambială, deşi este o
obligaţie abstractă, este nulă dacă este semnată fără cauză sau dacă se bazează pe o cauză ilicită.
Legislaţia aplicabilă în materie este Legea nr. 58/1934, care corespunde principiilor fundamentale
menţionate în Convenţia Internaţională referitoare la legea uniformă a cambiei şi biletului la ordin din
1930, semnată la Geneva,cuprinzând legea uniformă asupra cambiei şi biletului la ordin, modificată şi
completată de către Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993 împreună cu reglementările specifice emise de
către Banca Naţională a României.

2.2. Caracterele juridice

Pe lângă caracterele generale ale titlurilor de valoare, cambia are şi următoarele
caractere proprii:
a) titlu de credit utilizat ca efect de comerţ sau efect financiar datorită
caracterului abstract şi literal al înscrisului;
b) are ca obiect întotdeauna plata unei sume de bani;
c) este un titlu complet – în sensul că va trebui să cuprindă toate menţiunile
necesare pentru identificarea obligaţilor cambiali sau a sumelor de bani ce vor fi
plătite; lipsa unor astfel de menţiuni nu poate fi suplinită cu alte documente, iar
calitatea obligatului cambial menţionată pe titlu nu poate fi contestată;
d) titlu la ordin , transmisibil prin gir. Dreptul cuprins în cambie poate fi exercitat
de beneficiar sau de persoana căreia acesta i-a transmis cambia prin gir. Clauza ,,la
ordin” este subînţeleasă în orice cambie. Deci, emitentul cambiei autorizează pe
posesorul ei să o transmită altei persoane oricând doreşte şi la infinit. Legea permite
transmiterea cambiei şi pe calea dreptului comun a cesiunii de creanţă. În acest scop,
în cambie trebuie să se facă menţiunea ,,nu la ordin”;
e) titlu abstract – în sensul că, odată emisă cambia, drepturile şi obligaţiile
decurgând din aceasta devin independente de raportul juridic fundamental în baza
căruia cambia a fost emisă;
f) creează obligaţii autonome, în sensul că obligaţiile create în baza raportului
juridic cambial sunt independente, fiecare semnătură pusă pe cambie fiind sursa unui
nou raport juridic distinct;
g) creează obligaţii necondiţionale, în sensul că obligaţiile create în baza
raportului juridic cambial nu pot fi afectate de nici un fel de condiţie;
 385

h) creează obligaţii juridice solidare – în sensul că, prin transmiterea cambiei pe

calea girului, ultimul posesor legitim al acesteia poate cere plata sumei de bani
prevăzute în cambie de la oricare dintre semnatarii acesteia, fără a exista o ordine
prestabilită.
Funcţiile cambiei sunt următoarele:
a) instrument de schimb valutar. Cambia a apărut ca o necesitate impusă de nevoile existenţei unui
instrument juridic prin care să se realizeze schimbul valutar. Noţiunea de cambie este preluată din
dreptul italian şi are la bază cuvântul ,,cambio”, care înseamnă schimb. În dreptul francez se foloseşte
expresia ,,lettre de change”, care înseamnă ,,scrisoare de schimb”. Deci, cambia era menită să realizeze
un schimb. La origine era vorba de un schimb de monedă. Funcţia cambiei de instrument de schimb
valutar are, în prezent, o valoare istorică. Ea ar mai putea prezenta interes în raporturile comerciale
internaţionale.
b) instrument de credit. Principala funcţie a cambiei este aceea de instrument de credit. Într-
adevăr, deoarece suma de bani prevăzută în cambie nu trebuie achitată imediat, ci la un anumit termen,
prin intermediul cambiei se acordă debitorului un credit pe intervalul de timp determinat de acesta.
c) instrument de plată. Cambia are şi funcţia de instrument de plată. Această funcţie este
asemănătoare funcţiei pe care o îndeplineşte moneda. Cambia prezintă însă avantajul că evită folosirea
de numerar.
2.3. Condiţiile de validitate ale cambiei
2.3.1. Condiţiile emiterii cambiei:
2.3.1.1. Condiţii de fond: sunt supuse legilor comerciale, cambia fiind, în baza art. 3 din Codul
Comercial, o faptă de comerţ. Trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute de Codul civil pentru validitatea
actelor juridice: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza (art. 948 C.civ.). Astfel, condiţiile de fond
ale cambiei sunt: consimţământul şi cauza; capacitatea şi obiectul.
a) Consimţământul şi cauza cambiei prezintă o particularitate. În aprecierea lor trebuie avut în
vedere caracterul general şi abstract al obligaţiilor cambiale. Orice obligaţie cambială se desprinde de
cauza care i-a dat naştere şi se manifestă ca o obligaţie de sine-stătătoare.
b) Capacitatea cerută pentru asumarea unor obligaţii cambiale este cea prevăzută de dispoiziţiile
Decretului nr. 31/1954 pentru încheierea actelor juridice. Într-adevăr, Codul comercial conţine dispoziţii
speciale pentru capacitatea cerută persoanei fizice pentru a fi comerciant, dar nu reglementează nici o
condiţie de capacitate pentru încheierea actelor juridice comerciale.
c) Obiectul cambiei îl constituie prestaţiile la care se obligă persoanele implicate în raporturile
cambiale. Fiecare obligaţie cambială are un obiect concret, care este determinat de natura obligaţiei
asumate (trăgător, tras, avalist etc.).
Nerespectarea condiţiilor pentru validitatea cambiei atrage după sine sancţiunea nulităţii, în
condiţiile reglementate în dreptul comun.
2.3.1.2. Condiţii de formă:
2.3.1.2.1. Forma scrisă.
Legea nr. 58/1934 nu prevede în mod expres condiţia formei scrise. Această condiţie este
subînţeleasă de vreme ce art. 1 din lege se referă la ,,textul înscrisului”, iar cambia trebuie semnată şi
poate fi transmisă prin gir tot prin semnătură. Cambia poate fi scrisă în limba română ori într-o limbă
străină, indiferent dacă persoanele implicate cunosc ori nu această limbă. O cambie trebuie scrisă doar
într-o singură limbă (română sau străină) pentru a nu crea confuzii. O cambie poate fi scrisă de mână,
bătută la maşină ori tipărită. Se admit şi formularele tipizate, care se completează în spaţiile libere. În
toate cazurile însă, semnătura trebuie să fie manuscrisă, adică să aparţină persoanei care semnează.
2.3.1.2.2. Menţiunile obligatorii:
a) denumirea de cambie
Întrucât legea impune ca în înscris să fie inclusă menţiunea de cambie, înseamnă că nu sunt admise
expresii echivalente. În consecinţă, nu ar putea fi folosite noţiunile de ,,trată” sau ,,poliţă”, care erau
folosite de reglementările anterioare, chiar dacă în trecut erau larg cunoscute ; ordinul necondiţionat de
plată a unei sume de bani determinate. Ordinul de plată trebuie exprimat sub forma unui ordin propriu-
zis (,,plătiţi”, ,,veţi plăti” etc.) sau în altă formă ,,mai politicoasă”, ,,vă autorizez să plătiţi” etc. Dacă
suma de bani a fost arătată în cifre şi litere, în caz de necponcordanţă între ele prevalează suma arătată în
litere (art. 6 din lege).
b) numele trasului
Legea cere ca înscrisul să prevadă numele persoanei care trebuie să execute plata, adică numele
trasului. Se are în vedere numele şi prenumele persoanei fizice sau, după caz, denumirea (firma)
persoanei juridice. În cazul neindicării trasului, cambia este lovită de nulitate. În calitate de tras poate fi
indicată orice persoană fizică sau juridică. Potrivit legii, în calitate de tras poate fi indicat însuşi
trăgătorul (art. 3). Legea permite şi posibilitatea indicării mai multor persoane în calitate de tras, dar în
mod cumulativ, adică numai dacă fiecare din aceste persoane acceptă plata întregii sume (obligaţie
solidară); indicarea scadenţei. Potrivit legii, înscrisul trebuie să indice scadenţa, adică data la care
 386

obligaţia cambială devine exigibilă şi posesorul cambiei poate cere plata sumei de bani menţionată în
înscris. Scadenţa trebuie să fie unică. Legea interzice cambia cu plata în rate. O cambie cu scadenţe
succesive este lovită de nulitate (art. 36 din lege). Modalităţile de stabilire a scadenţei sunt prevăzute de
lege. Art. 36 din Legea nr. 58/1934 prevede că o cambie poate fi trasă: la vedere; la un anume timp de la
vedere; la un anumit timp de la data emisiunii; la o zi fixă.
c) indicarea locului unde trebuie făcută plata. Înscrisul trebuie să prevadă locul unde debitorul
(trasul) va face plata. Întrucât legea cere să se indice locul plăţii, se consideră că trebuie să se arate numai
localitatea, iar nu domiciliul ori sediul debitorului. Deci, în cambie trebuie precizată localitatea unde se
va face plata şi nu adresa completă a debitorului (stradă, nr. etc.). Legea permite indicarea mai multor
locuri de plată. În acest caz, posesorul cambiei o poate prezenta pentru acceptare sau plată la oricare
idntre aceste locuri (art. 2 alin. 5 din lege). În lipsa unei menţiuni privind locul unde trebuie făcută plata,
legea prezumă ca loc al plăţii, locul arătat lângă numele trasului, care este considerat şi loc al
domiciliului trasului (art. 2 alin. 5 din lege).

d) numele celui căruia sau la ordinul căruia se va face plata

Potrivit legii, în cambie trebuie să se arate persoana căreia i se va face plata sau la ordinul căreia
plata trebuie făcută. În cambie pot fi indicaţi mai mulţi beneficiari, în mod cumulativ ori alternativ. De
asemenea, trăgătorul este îndreptăţit să se indice pe sine în calitate de beneficiar (art. 3 din lege).
e) data şi locul emiterii
Înscrisul trebuie să cuprindă data şi locul emiterii cambiei de către trăgător. Data se indică prin
ziua, luna şi anul emiterii cambiei. În cazul când în titlu nu figurează data de emisiune, cambia este
lovită de nulitate. Totodată, precizarea datei emiterii cambiei permite stabilirea capacităţii trăgătorului în
momentul tragerii cambiei. În cambie ttrebuie să se menţioneze locul emisiunii. Deci, înscrisul ntrebuie
să cuprindă localitatea în care a fost emisă cambia. Menţionarea locului emiterii cambiei prezintă interes
pentru determinarea legii aplicabile pentru formarea cambiei (locus regit actum).
f) semnătura trăgătorului
Faptul că voinţa exprimată în cambie aparţine trăgătorului este atestat de semnătura acestuia pe
înscrisul în cauză. De aceea, pentru a produce efecte, cambia trebuie semnată de trăgător. În absenţa
semnăturii trăgătorului, cambia este lovită de nulitate. Semnătura trebuie să fie autografă (manu
proprio). Ea se compune din numele şi prenumele ori numele şi iniţiala prenumelui, respectiv firma
trăgătorului (art. 8 din legea nr. 58/1934).
2.3.1.2.3. Menţiunile facultative
1) Clauze care influenţează obligaţia cambială. Legea permite menţionarea unor clauze care
influenţează obligaţia cambială.
a) clauza ,,nu la ordin”. O atare caluză are ca efect interzicerea transmiterii cambiei prin gir. În
acest caz, cambia este transmisibilă numai în forma şi cu efectele unei cesiuni din dreptul comun (art. 13
alin. 2 din lege).
b) clauza ,,fără cheltuieli” sau ,,fără protest”. Această clauză înscrisă în cambie scuteşte pe
beneficiarul cambiei de obligaţia de a aresa protestul de neacceptare sau neplată, care este cerut pentru
exercitarea acţiunii în regres (art. 51 din lege).
2) Clauze care nu influenţează obligaţia cambială.
a) clauza ,,fără procură”. Această caluză confirmă că posesorul cambiei pretinde suma menţionată
în titlu în virtutea unui drept propriu.
b) clauza ,,valoare dată în garanţie”. O asemenea menţiune atestă faptul că titlul a fost dat în scopul
garantării executării altei obligaţii. Deci, clauza arată cauza transmiterii titlului, dar nu are nici un efect
asupra obligaţiei cambiale.
3) Clauze considerate nescrise. Legea interzice includerea în cambie a unor menţiuni. Dar, întrucât
aceste menţiuni nu sunt în contradicţie cu obligaţiunile cambiale, aceste menţiuni sunt considerate
nescrise.
Clauza de descărcare a trăgătorului de obligaţia de plată. Potrivit legii, trăgătorul răspunde de
acceptarea şi plata cambiei. El se poate descărca de răspunderea pentru acceptarea cambiei de către tras,
nu însă şi de răspunderea pentru plata cambiei. Orice clauză prin care trăgătorul se descarcă de
răspunderea de plată a cambiei se socoteşte nescrisă (art. 11 din lege).
4) Clauze care atrag nulitatea obligaţiei cambiale. Unele clauze alterează natura obligaţiilor
cambiale şi, în consecinţă, ele conduc la nulitatea cambiei. Fac parte din această categorie: clauza prin
care se stipulează o condiţie a obligaţiei cambiale; clauza privind plata cambiei printr-o altă prestaţie în
locul sumei de bani; clauza privind completarea elementelor esenţiale ale cambiei prin alte înscrisuri etc.

2.4. Cambia în alb

Cambia poate fi emisă de trăîgător, în mod deliberat, făsă a cuprinde toate menţiunile obligatorii
prevăzute de lege, urmând ca acestea să fie completate ulterior, cu excluderea intervenţiei trăgătorului,
de către primitorul cambiei sau de un posesor succesiv al acesteia (art. 12 din lege). Di dispoziţiile legii
 387

rezultă că poate fi lăsată în alb oricare dintre menţiunile obligatorii, cu excepţia semnăturii trăgătorului.
Fără semnătura trăgătorului nu poate exista o obligaţie cambială. Cambia în alb este completată fie de
primitorul ei, fie de posesorul succesiv al cambiei. Temeiul juridic al completării este dreptul de
completare care se transmite dobânditorului odată cu remiterea titlului. Acest drept poate fi exercitat în
limitele înţelegerii dintre trăgător şi primitorul cambiei (contract de completare). Înţelegerea de
completare poate fi expresă ori tacită, în acest din urmă caz înţelegerea poate rezulta din celelalte
menţiuni ale cambiei ori din cuprindul raportului fundamental care a determinat emiterea cambiei.
Cambia în alb poate fi completată oricând, însă înainte de prezentarea ei la plată. Dreptul de completare
trebuie exercitat în termen de 3 ani de la data emiterii titlului (art. 12 din lege). După expirarea acestui
termen, posesorul cambiei decade din dreptul de completare.
2.5. Transmiterea cambiei – girul
Girul este actul juridic prin care posesorul cambiei – girant – transmite altei persoane – giratar –
printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe cambie şi prin predarea titlului, toate drepturile izvorând din titlul
respectiv. Girantul este persoana titulară a dreptului, legitimată în condiţiile legii şi care este posesoarea
titlului. Giratarul poate fi orice persoană, indiferent dacă este o persoană străină sau care este implicată în
raportul cambial (trăgător, tras etc.). La fel cum emiterea cambiei se justifică prin existenţa prealabilă a
unor raportri juridice între persoanele implicate în raportul cambial (raporturi juridice fundamentale), tot
astfel şi girul are la bază un raport juridic preexistent între girant şi giratar. Prin gir, beneficiarul ordonă
trasului să plătească suma de bani înscrisă pe titlu giratarului sau altei persoane desemnate la ordinul
acestuia. Prin gir se creează un nou raport juridic distinct prin care se garantează şi plata de către
obligatul principal către giratar a sumei de bani înscrise pe cambie. Între gir şi cesiune există importante
deosebiri. Astfel, prin gir, giratarul dobândeşte un drept propriu şi autonom, fără să i se poată opune
excepţiile care puteau fi opuse girantului; în cazul cesiunii, cesionarul dobândeşte drepturile pe care le-a
avut cedentul şi deci excepţiile pe care debitorul le putea invoca cedentului pot fi opuse şi cesionarului.
Apoi, prin gir, girantul garantează plata de către obligatul principal (trasul) a sumei de bani faţă de
giratar; în cesiunea de creanţă, cedentul garantează numai existenţa creanţei, iar nu şi insolvabilitatea
debitorului. Girul este trecut pe titlu, pe când în cazul cesiunii este necesară notificarea către debitor sau
acceptarea din partea acestuia.
Pentru a fi valabil, girul trebuie să îndeplinească anumite condiţii de formă, şi anume, trebuie scris
pe cambie sub forma unui ordin de plată a sumei de bani adresat debitorului principal.
Efectele girului sunt următoarele: a) efectul translativ – ca efect al legii, prin gir se transmit toate
drepturile izvorâte din cambie, inclusiv eventualele drepturi accesorii acesteia; b) efectul de garanţie – în
baza girului, girantul îşi asumă obligaţia de a garanta acceptarea la plată a cambiei de către tras astfel
fiind ţinut personal pentru plata sumei de bani în cazul în care trasul refuză acceptarea la plată; c) efectul
de legitimare – ca efect al girului, giratarul este legitimat în calitate de creditor al sumelor menţionate în
cambie şi este socotit ca un posesor legitim al acesteia.
2.6. Acceptarea cambiei
Acceptarea la plată a cambiei reprezintă manifestarea de voinţă a trasului în sensul asumării şi
executării la scadenţă a obligaţiei de a plăti suma de bani menţionată în cambie. Prezentarea cambiei la
acceptare este o obligaţie facultativă a posesorului cambiei, astfel încât cambia poate fi prezentată de
către posesorul ei legitim la plată fără o acceptare prealabilă a acesteia. În cazul în care scadenţa cambiei
este precizată ca fiind la un anumit timp de la vedere, prezentarea cambiei spre acceptare este
obligatorie. De asemenea, această formalitate este obligatorie în cazul în care trăgătorul sau girantul au
inserat în titlu o clauză specială în acest sens.
Cambia se prezintă spre acceptare de către posesorul acesteia către tras până la data scadenţei, cu
excepţia cazurilor în care acceptarea este obligatorie. Prezentarea cambiei spre acceptare se face la
domiciliul trasului. Acceptarea se va înscrie pe cambie prin cuvântul „acceptat” sau orice altă expresie
echivalentă. Simpla semnătură a trasului poate echivala cu acceptare. Acceptarea cambiei la plată trebuie
să fie necondiţionată.

2.7. Avalul cambiei

Avalul poate fi definit ca un act juridic prin care o persoană, numită avalist, se obligă să garanteze
obligaţia asumată de unul dintre debitorii cambiali, numit avalizat. Plata unei cambii poate fi garantată
de către un terţ, pentru întreaga sumă prevăzută în cambie sau pentru o parte din ea. Avalul este deci o
garanţie înscrisă pe cambie, asumată de un semnatar al cambiei sau de o terţă persoană de a plăti integral
sau parţial suma menţionată pe cambie, în aceleaşi condiţii ca şi cel garantat. Avalul reprezintă o
garanţie pentru plata sumei de bani, şi nu pentru persoana debitorului. Spre deosebire de gir, al cărui
scop principal este transmiterea cambiei şi numai în subsidiar garantarea acceptării la plată, unicul scop
al avalului îl reprezintă constituirea unei garanţii. Prin aval se creează un nou raport juridic independent,
de garantare a plăţii cambiei.
 388

2.8. Plata cambiei şi consecinţele neplăţii acesteia

Cambia trebuie prezentată la plată în mod obligatoriu de către posesorul legitim al titlului către
tras, chiar în cazul în care acesta a refuzat acceptarea cambiei, sau avalistului, trasului sau altor debitori
în regres dacă s-au îndeplinit formalităţile legale. Plata cambiei se poate cere la scadenţă, care este
determinată de la emiterea titlului sau determinabilă ulterior de către posesorul acesteia. Cambia trebuie
prezentată la plată în ziua scadenţei sau în maximum două zile lucrătoare după expirarea scadenţei
acesteia. În cazul scadenţei la vedere, cambia trebuie plătită la prezentare. Locul şi adresa plăţii sunt cele
indicate în titlu, iar în lipsa acestora, plata se face la locul şi adresa indicate lângă numele trasului.
Pentru a fi valabilă, plata trebuie să fie făcută de o persoană capabilă şi care nu a fost declarată în
faliment. Plata la scadenţă, în condiţiile legii, făcută de către trasul acceptant duce la stingerea obligaţiei
cambiale a trasului, ca şi a celor ale tuturor debitorilor cambiali.
Posesorul cambiei care nu a primit suma de bani prevăzută în cambie poate obţine satisfacerea
dreptului său prin mijloace cambiale – acţiunile cambiale sau prin mijloace extracambiale, care sunt de
fapt acţiuni în justiţie reglementate de dreptul comun (îmbogăţirea fără justă cauză, acţiunea cauzală
formulată în baza raportului juridic fundamental). Acţiunile cambiale pot fi acţiuni directe, îndreptate
împotriva celor direct obligaţi la plată, şi anume acceptantul la plată şi avalistul acestuia, sau acţiuni în
regres, care sunt acţiuni contra oricărui alt obligat cambial, adică împotriva trăgătorului, giranţilor şi
avaliştilor acestora.
Având în vedere că, în temeiul legii, cambia reprezintă titlu executoriu, posesorul cambiei are la
îndemână executarea cambială ca o formă specifică de executare a obligaţiilor asumate în baza raportului
juridic cambial. În aceste condiţii, odată îndeplinite formalităţile pentru constituirea dreptului de regres,
cambia poate fi învestită cu formulă executorie de către judecătoria locului plăţii şi, pe baza cambiei
astfel investite, se poate trece direct la executarea silită a debitorului.

2.9. Excepţiile cambiale

Debitorul cambial se poate opune pretenţiilor posesorului prin invocarea anumitor excepţii,
limitate însă de caracterul autonom al cambiei ca titlu de valoare. Excepţiile cambiale sunt de două
tipuri: a) excepţii cambiale obiective: absolute – cele pe care le poate invoca orice debitor împotriva
oricărui creditor (prescripţia, nevalabilitatea formală a cambiei etc.) – sau relative – cele pe care numai
anumiţi debitori le pot invoca împotriva oricăror posesori ai cambiei (falsificarea semnăturilor,
nevalabilitatea obligaţiei cambiale etc.); b) excepţii cambiale subiective: absolute – pe care orice debitor
cambial le poate opune anumitor posesori ai cambiei (lipsa de legitimare, incapacitatea posesorului
cambiei etc.) – sau relative – care privesc un anumit raport cambial şi pot fi invocate de un anumit
debitor şi de un anumit posesor al cambiei (vicii de consimţământ sau excepţii privind raportul juridic
fundamental).
2.10. Prescripţia
Acţiunile cambiale directe se prescriu în termen de 3 ani de la data scadenţei cambiei. Acţiunile de
regres se prescriu în termen de un an de la data protestului de neacceptare a plaţii. Acţiunile exercitate de
debitorii de regres contra altor debitori de regres se prescriu în termen de 6 luni de la data plăţii cambiei
sau de la data acţiunii în regres împotriva respectivului debitor.

3. BILETUL LA ORDIN

3.1. Consideraţii generale

Biletul la ordin este înscrisul prin care emitentul (debitorul) se obligă să
plătească beneficiarului sau la ordinul beneficiarului o sumă de bani la locul şi
scadenţa arătată în titlu. Biletul la ordin este un titlu de valoare asemănător cambiei.
De aceea, biletul la ordin este reglementat, ca şi cambia, de Legea nr. 58/1934
asupra cambiei şi biletului la ordin, modificată şi completată de către Ordonanţa
Guvernului nr. 11/1993, împreună cu reglementările specifice emise de către Banca
Naţională a României, printr-un număr restrâns de articole – art. 104-107. În art.
106 se precizează în mod expres că, în măsura în care nu sunt incompatibile, toate
dispoziţiile relative la cambie sunt aplicabile şi biletului la ordin.

3.2. Condiţii de formă şi de executare

Condiţiile esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească biletul la ordin sunt aceleaşi ca şi cele
prevăzute pentru cambie, cu excepţia faptului că într-un bilet la ordin nu va figura numele trasului şi
biletul la ordin nu poate fi acceptat la plată.
 389

Menţiunile obligatorii ale biletului la ordin

Biletul la ordin trebuie să cuprindămenţiunile prevăzute de art. 104 din lege. Aceste menţiuni sunt
următoarele:
a) denumirea biletului la ordin

b) promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă de bani determinată

c) indicarea scadenţei

d) locul unde trebuie făcută plata

e) numele aceluia căruia sau la ordinul căruia trebuie făcută plata

f) data şi locul emiterii biletului la ordin

g) semnătura emitentului. Înscrisul trebuie să poarte semnătura personală a

emitentului (manu proprio).

4. CECUL

4.1. Consideraţii generale

Cecul, ca titlu de credit, este folosit de către titularii de conturi bancare; prin
intermediul lor, trăgătorul (titularul de cont) dă ordin băncii la care are un disponibil
bănesc, să plătească la prezentarea titlului o anumită sumă de bani. În vederea
emiterii unui cec, trăgătorul acestuia trebuie să aibă disponibil în contul bancar
(acoperire). Suma de bani trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă şi asupra acesteia
trăgătorul (emitentul) să aibă dreptul de a dispune prin cec. Emiterea unui cec fără
acoperire reprezintă infracţiune. Mai mult, între trăgător şi bancă trebuie să existe o
convenţie cu privire la dreptul acestuia de a emite cecuri pe formularele special puse
la dispoziţia sa de către bancă. Regimul juridic al cecului este reglementat de Legea
nr. 59/1934 asupra cecului, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr.
11/1993 şi normele speciale emise în acest sens de către Banca Naţionala a
României.
4.2. Condiţii de valabilitate şi executare
Cecul trebuie să fie emis în formă scrisă, eventual pe formularele special emise de către bănci în
acest sens şi trebuie să cuprindă următoarele menţiuni obligatorii: denumirea de cec, ordinul
necondiţionat de plată a unei sume de bani, numele celui care trebuie să plătească, locul plăţii, data şi
locul emiterii, semnătura emitentului.
Cecul este transmisibil prin gir, care trebuie scris pe cec şi semnat de către giratar. Dacă titlul
conţine clauza „nu la ordin”, atunci acesta poate fi transmis prin cesiune pe calea dreptului comun. Cecul
la purtător se transmite prin simpla tradiţiune a titlului.
Avalul reprezintă o garanţie a plătii integrale sau parţiale a cecului. Nu se admite un aval din partea
băncii asupra căreia cecul este tras deoarece legea interzice în mod expres acceptarea de către bancă a
cecului tras asupra ei. Avalul trebuie dat în scris pe titlu prin cuvintele „pentru aval” sau alte expresii
echivalente. Avalistul este ţinut responsabil pentru plata cecului în acelaşi mod ca şi persoana pentru care
a dat avalul.
Plata cecului nu este supusă nici unei formalităţi de acceptare la plată, cecul fiind un instrument de
plată la vedere. Prezentarea cecului la plată se face la bancă, în termenele stabilite de lege: 8 zile de la
emitere dacă este plătibil în localitatea în care a fost emis, şi 15 zile în cazul în care cecul este plătibil în
altă localitate decât cea în care a fost emis. Termenele se calculează de la data menţionată pe cec ca şi
dată a emiterii cecului. În cazul în care cecul nu este plătit la prezentare, beneficiarul acestuia nu are
acţiune directă împotriva trasului, adică a băncii la care trăgătorul îşi are deschise conturile.
Refuzul la plată dă dreptul beneficiarului plăţii la formularea acţiunilor în regres împotriva
giranţilor, trăgătorilor şi celorlalţi obligaţi de regres. Pentru exercitarea acestor acţiuni, cecul trebuie să fi
fost prezentat la plată în termenele prevăzute de lege şi refuzul de plată al trasului (băncii) să fie constatat
printr-o declaraţie oficială a băncii semnată şi datată pe cec. Aceste formalităţi trebuie îndeplinite înainte
de expirarea termenului de prezentare. Beneficiarul cecului refuzat la plată are la dispoziţie aceleaşi
mijloace ca şi în materie cambială pentru a solicita executarea obligaţiilor asumate de către obligaţi în
baza titlului.
 390
Cecul reprezintă titlu executoriu pentru suma înscrisă pe acesta şi pentru accesorii. Competentă
pentru învestirea cu formula executorie este judecătoria de la locul plăţii.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a 5-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.
2. Mariana Rudăreanu, Drept civil II. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2004
3. Ion Turcu, Insolvenţa comercială, reorganizarea judiciară şi falimentul, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002
4. Corneliu Turianu, Curs de drept civil. Contracte speciale, Editura Universitară,
Bucureşti, 2002
5. Raul Petrescu, Principalele contracte de drept comercial, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1999
 391

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

GRIGORE FLORESCU

DREPT COMERCIAL ROMÂN

II

Note de curs
 392

GRIGORE FLORESCU
DREPT COMERCIAL ROMÂN
II
OBLIGAŢIILE COMERCIALE
CONTRACTE COMERCIALE
TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE

NOTE DE CURS
 393

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Prof. univ. dr. GRIGORE FLORESCU

DREPT COMERCIAL ROMÂN

II
OBLIGAŢIILE COMERCIALE
CONTRACTE COMERCIALE
TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE

NOTE DE CURS
Ediţia a II-a
 394

Bucureşti, 2006
CUVÂNT INTRODUCTIV

Aceste note de curs, ediţia a II-a, reprezintă, după cum rezultă din
denumire, o sinteză a unei părţi din materia ce se va preda in
semestrul al II-lea de studiu al disciplinei Drept comercial,
deoarece primul capitol dedicat procedurii reorganizării judiciare şi
a falimentului face parte din cursul de Drept comercial, vol. I
(Grigore Florescu, Drept comercial român I, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2005, pag. 192-270). Ca urmare, în
cadrul acestor note de curs, ediţia a II-a, sunt cuprinse aspecte
fundamentale din capitole cuprinse în materia Dreptului
comercial ce nu au fost inserate în cadrul primului volum, aceste
capitole urmând a fi inserate într-un viitor volum II al cursului de
Drept comercial destinat studenţilor Facultăţii de Drept şi
Administraţie Publică din cadrul Universităţii Spiru Haret. Aceste
note de curs, ajunse la ediţia a II-a, au fost elaborate în scopul
unei pregătiri minimale a studenţilor de la toate formele de
învăţământ: zi, frecvenţă redusă şi învăţământ la distanţă, a
examenului la materia din semestrul II la disciplina
obligatorie a Dreptului comercial. Această sinteză, împreună
cu pag. 192-270 din vol. I alcătuiesc materia de studiu a
semestrului II. În cadrul acestor note de curs sunt cuprinse
aspecte din următoarele capitole: Obligaţiile comerciale, Contracte
comerciale, Titlurile comerciale de valoare, sinteza de faţă
constituind un material minimal şi suficient în vederea promovării
cu o notă bună a examenului pentru semestrul II la Drept
comercial, punând la dispoziţia studenţilor cunoştinţele şi datele
 395

de bază ce le vor permite în viitor aprofundarea unor aspecte

specifice. Această lucrare are la bază prelegerile susţinute în
cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii Spiru Haret (actuala
Facultate de Drept şi Administraţie Publică) în anii universitari
1999-2005, la disciplina obligatorie a dreptului comercial, dar şi
cursul în format digital apărut pe pagina de internet a Academiei
de Studii Economice, la rubrica Biblioteca digitală, curs elaborat
de Silvia Cristea şi Camelia Stoica. Aceste note de curs, ajunse la
ediţia a II-a, au fost completate faţă de cea ce se găseşte în
volumul de sinteze pentru învăţământ la distanţă- anul III –
Facultatea de Drept şi Administraţie Publică, precum şi faţă de cea
aflată pe site-ul Universităţii Spiru Haret, la Biblioteca virtuală a
Universităţii Spiru Haret – Facultatea de Drept şi Administraţie
Publică. La elaborarea ediţiei a II-a a acestor note de curs s-a ţinut
cont de modificările legislative survenite până la data de 25
februarie 2006.
Adrian Dobre

CAPITOLUL I

OBLIGAŢIILE COMERCIALE

1. Noţiuni generale
Una dintre problemele mult discutate în literatura de specialitate este
existenţa unei teorii generale a obligaţiilor specifică obligaţiilor comerciale. După
cum am văzut, raportul juridic comercial prezintă o serie de particularităţi, impuse
îndeosebi de cerinţele şi exigentele comerţului, exprimate succint în sintagma
Credit, Celeritate, Securitate.
Răspunsul la problema sus-menţionată poate fi dat numai ţinând seama de
cele două mari tendinţe ale dreptului comercial: în cazul în care nu se recunoaşte
autonomia dreptului comercial, cum ar fi în sistemul englez sau în cel elveţian,
unde există un unic „Cod al obligaţiilor”, evident nu se recunoaşte existenţa unei
teorii a obligaţiilor distincte şi specifice dreptului comercial. În sistemul de drept
francez, german şi roman, unde există o reglementare distinctă a raporturilor
 396

juridice comerciale sub forma unor „coduri comerciale”, care subliniază şi

particularităţile obligaţiilor comerciale, au fost unii autori partizani ai existenţei
unei teorii generale a obligaţiilor comerciale specifice şi distincte de dreptul
privat.
Codul Comercial în vigoare cuprinde un titlu relativ restrâns intitulat „Despre
obligaţii comerciale în general” (art.46-59), care conţine o serie de reglementări
derogatorii de la dreptul civil al obligaţiilor, în special referitoare la executarea
contractului. În afară de această scurtă reglementare, Codul Comercial mai
cuprinde şi o serie de reglementări dedicate unor contracte, precum vânzarea-
cumpărarea, mandatul etc., care sunt cunoscute şi în dreptul civil, dar adaptate
nevoilor comerţului prezintă anumite particularităţi. Există şi unele reglementări
date prin legi speciale unor contracte care, prin esenţa şi finalitatea lor, au caracter
comercial şi care constituie un important izvor al dreptului comercial, cum ar fi
contractul de consignaţie, leasing, gaj comercial, franciza etc. Toate aceste
contracte urmează a fi examinate pe scurt în continuare, după ce, în prealabil,
vom evidenţia trăsăturile şi reglementările specifice dreptului comercial în
domeniul obligaţiilor.

2. Reguli privind formarea obligaţiilor comerciale

2.1. Momentul formării contractului. Teorii

Stabilirea cu exactitate a momentului încheierii contractului are o deosebită

importanţă. Dacă, în cazul contractelor încheiate între prezenţi, nu se ridică
probleme în ceea ce priveşte momentul formării contractului, în schimb, în
situaţia contractelor încheiate prin corespondenţă sau inter absentes, problema
momentului formării contractului a suscitat o serie de discuţii şi teorii.
Momentul formării contractului este important, pentru că în raport cu acesta
se vor aprecia o serie de elemente esenţiale, cum ar fi: capacitatea părţilor pentru
ca respectivul contract să fie valabil încheiat; existenţa viciilor de consimţământ;
tardivitatea revocării ofertei sau acceptării; efectele pe care urmează sa le producă
contractul; termenele stipulate în contract, precum şi prescripţia extinctivă;
determinarea preţului, dacă preţul este cel curent din ziua contractării;
soluţionarea conflictelor de legi în timp (tempus regit actum); determinarea
locului contractului.
În legătură cu formarea contractelor s-au emis mai multe teorii, şi anume:
e. Teoria declaraţiunii acceptării. Conform acestei teorii, con-tractul se
consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei îşi manifestă voinţa sa
de acceptare. În acest sens, pentru existenţa consimţământului este suficient ca
 397

cele două voinţe identice să existe fără a fi necesară şi o informare reciprocă a

celor două părţi.
f. Teoria expediţiunii acceptării. În temeiul acestei teorii, se consideră că un
contract este format în momentul în care acceptarea a fost expediată sau, în orice
caz, acceptantul a îndeplinit toate formalităţile necesare pentru ca acceptarea să
ajungă la ofertant. Fundamentul acestei teorii este acelaşi ca şi în cazul teoriei
declaraţiunii acceptării, fiind suficient ca cele două voinţe identice să existe
pentru ca, astfel, contractul să fie format. Această teorie a fost adoptată de
numeroase legislaţii, argumentele în favoarea ei fiind, în primul rând, o oarecare
certitudine cu privire la momentul formării contractului.
g. Teoria recepţiunii acceptării. Conform acestei teorii, contractul se
consideră încheiat în momentul în care acceptarea ajunge în sfera de activitate a
ofertantului. Temeiul acestei teorii îl reprezintă faptul că, din momentul în care
acceptarea a ajuns la destinatar, depinde numai de ofertant să ia cunoştinţă de
acceptare.
h. Teoria informaţiunii. În temeiul acestei teorii, contractul nu este considerat
ca încheiat până când acceptarea nu a ajuns la cunoştinţa ofertantului. Ea se
bazează pe considerentul că întâlnirea voinţelor, necesară pentru formarea
contractului, nu are loc mai înainte ca ofertantul să fi luat cunoştinţă de acceptare,
deoarece pentru a exista consimţământul ambelor părţi trebuie să existe o
informare reciprocă cu privire la voinţele celor două părţi. Această teorie a fost
adoptată şi de sistemul român de drept, art.35 din Codul Comercial consacrând
teoria informaţiunii.

2.2. Oferta

2.2.1. Definiţia ofertei

Oferta reprezintă comunicarea pe care o persoana o adresează alteia în

vederea încheierii unui contract. Această manifestare de voinţă, prin însăşi
finalitatea ei, nu poate produce efectele specifice decât în măsura şi din momentul
în care este adusă la cunoştinţă celeilalte părţi.

2.2.2. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească oferta

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească oferta sunt următoarele:

- trebuie să fie fermă, adică să ateste voinţa autorului său de a se angaja, să
fie precisă şi completă, adică să precizeze suficient toate elementele contractului
spre a cărui încheiere tinde, astfel încât să se poată realiza perfectarea acestuia
 398

printr-o simplă acceptare. Ofertantul nu are posibilitatea de a modifica sau

retracta oferta;
- trebuie să fie precisă şi completă: să cuprindă toate elementele necesare
contractului;
- trebuie să fie neechivocă: să exprime intenţia ofertantului de a contracta
(de exemplu: o marfă expusă în vitrină fără preţ poate conduce la concluzia că
este un model, nu un obiect de vânzare);
- trebuie să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă şi cu
intenţia de a angaja din punct de vedere juridic.

2.2.3. Tipurile ofertei

Oferta poate fi:

- expresă sau tacită;
- în scris sau verbal;
- adresată publicului sau unei persoane determinate.
Este vorba despre o ofertă tacită atunci când, prin anumite atitudini, în
împrejurări bine determinate, se poate trage concluzia unei manifestări de voinţă
chiar şi prin tăcere. De exemplu, staţionarea unui taximetrist într-o staţie
amenajată în acest sens reprezintă o ofertă, chiar dacă şoferul nu-şi exprimă
verbal consimţământul de a efectua transportul. De asemenea, se poate
considera tacită oferta de prelungire a contractului de închiriere dacă termenul
contractual a expirat şi chiriaşul foloseşte în continuare imobilul (tacita
relocaţiune).
Oferta adresată publicului rezultă, de exemplu, din anunţurile de vânzare
lansate prin diferite publicaţii cotidiene; ofertantul va fi obligat faţă de primul
acceptant. Din punct de vedere al efectelor, acest gen de ofertă nu se deosebeşte
de cea adresată unei persoane determinate.
Dacă oferta este cu termen, ea trebuie menţinută în limita termenului
respectiv; aceste poate
fi stabilit expres, dar poate rezulta implicit din natura contractului şi din timpul
necesar de gândire şi de acceptare de către destinatar, termen numit termen
rezonabil.
Cu privire la forma ofertei există numeroase divergenţe între diferite sisteme
de drept. Astfel, unele legislaţii prevăd forma scrisă necesară ad validitatem în
privinţa contractelor comerciale, iar în alte legislaţii, forma scrisă este necesară
numai spre a putea fi prezentată instanţelor de judecată în caz de litigiu (ad
probationem). Însă practica celor mai multe state a statuat în sensul că pentru
contracte comerciale nu se cere nici o condiţie de formă. Ca urmare, oferta poate
fi dovedită prin orice mijloace de probă, inclusiv martori, dacă părţile nu adoptă o
altă soluţie, regula sus-menţionată fiind dispozitivă.
În ceea ce priveşte revocarea ofertei, de asemenea, există practici diferite, în
funcţie de momentul la care destinatarul a luat cunoştinţă de această revocare.
 399

Astfel, cele mai multe legislaţii admit revocabilitatea ofertei, continuând tradiţia
dreptului roman, unde revocarea ofertei se justifică prin absenţa unui act formal
(stipulatio), singurul care putea genera acţiunea în dreptul comun. Legislaţia altor
state consacră principiul irevocabilităţii ofertei, care statuează că oricine acceptă
o ofertă în termenul prevăzut de ofertant trebuie să considere că, prin efectul
acceptării sale, contractul este format. Soluţia acceptată de practică este
următoarea: revocarea ofertei nu poate să producă efecte decât dacă soseşte la
destinatar mai înainte ca acesta să fi expediat acceptarea ori să fi săvârşit un act
echivalent, deşi contractul nu este încă încheiat. Oferta este irevocabilă numai
când ea conţine un termen de acceptare sau arată în mod expres că este fermă sau
irevocabilă şi când revocarea nu e făcută cu bună-credinţă.
Sunt necesare următoarele precizări:
→ cazul ofertei fără termen:
- dacă este adresată publicului, ofertantul o poate revoca;
- dacă este adresată unei persoane determinate, ea trebuie să fie
menţinută într-un termen
rezonabil; nerespectarea acestei obligaţii are drept consecinţă sancţionarea
ofertantului prin obligarea lui la plata daunelor-interese destinatarului ofertei.
→ cazul ofertei cu termen:
- ofertantul are obligaţia de a o menţine până la îndeplinirea termenului
respectiv; dacă oferta este revocată intempestiv, ofertantul va răspunde delictual
faţă de destinatarul ei.
Există opinia, în literatura de specialitate, care admite că cea mai eficientă
sancţiune care se
poate aplica ofertantului în acest caz este recunoaşterea contractului ca valabil
încheiat (desigur, în măsura în care oferta a fost acceptată de destinatarul ei).

2.2.4. Caducitatea ofertei

Caducitatea ofertei apare în situaţia în care aceasta nu poate să producă

efecte, fie că ofertantul a schimbat condiţiile stabilite iniţial, fie prin expirarea
termenului de acceptare.
În general, oferta devine caducă în caz de moarte, faliment sau incapacitate
a ofertantului pentru acele contracte cu caracter „intuitu personae”.

2.3. Acceptarea ofertei

Acceptarea constă, în genere, într-o declaraţie adresată de destinatarul ofertei

către ofertant. Ea poate fi expresă sau să conste dintr-un alt fapt care să exprime
voinţa de acceptare a destinatarului ofertei, cum ar fi începutul de executare a
unui contract, expedierea lucrului ori a preţului sau promisiunea de expediere a
 400

acestuia şi orice alt act care ar putea fi considerat ca echivalent al declaraţiei de a

accepta oferta. Voinţa de a accepta trebuie să rezulte în toate cazurile dintr-un fapt
pozitiv, care să o exprime în mod clar, şi nu dintr-o atitudine pasivă a
destinatarului sau din tăcerea sa, deoarece, în acest din urmă caz, ar fi foarte greu
să se constate voinţa de acceptare şi mai ales să se poată preciza momentul
acceptării.Conform art. 39 din Codul comercial, ,,acceptarea condiţionată sau
limitată se consideră ca un refuz al primei propuneri şi formează o nouă
propunere”. În ceea ce priveşte conţinutul său, acceptarea, spre a-şi produce
efectele specifice, trebuie să corespundă în mod exact ofertei. Aceasta decurge
din însăşi esenţa contractului, care reprezintă întâlnire de voinţe identice în
conţinutul lor.
Ca şi oferta, acceptarea trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să fie clară (să exprime clar voinţa de a încheia contractul), pură şi simplă;
- să fie liberă (neviciată);
- să fie expresă (scrisă sau verbală) sau tacită.
În primul rând, acceptarea trebuie să fie clară, deci că concorde cu oferta.
Dacă acceptarea limitează, condiţionează sau excede condiţiile ofertei, se
consideră că aceasta a fost refuzată şi acceptarea poate fi considerată
contraofertă. În acest caz acceptarea nu mai este pură şi simplă.
În al doilea rând, acceptarea trebuie să fie liberă, neviciată; aceasta este o
condiţie necesară oricărui act juridic, fiind vorba despre o manifestare de voinţă
făcută cu intenţia producerii efectelor juridice.
În al treilea rând, dacă oferta este adresată unei persoane determinate,
numai aceea poate accepta oferta; dacă este adresată publicului, este evident că
se va încheia contractul cu prima persoană care a acceptat oferta.
Acceptarea ofertei trebuie să se facă înainte ca oferta să fi fost revocată sau
să fi devenit caducă.
Acceptarea trebuie să aibă o formă expresă sau implicită; acceptarea este
implicită atunci când ea nu face obiectul unei declaraţii speciale de voinţă, dar
rezultă din situaţia de fapt (de exemplu, executarea de îndată a ofertei).
Cea mai interesantă problemă din punct de vedere juridic este valoarea
tăcerii persoanei căreia i s-a adresat oferta. Principiul recunoscut atât de
legislaţia noastră cât şi de alte legislaţii de tradiţie romanistă, este că acceptarea
nu poate să rezulte din tăcere. Cu toate acestea, legiuitorul şi practica
judecătorească admit unele excepţii:
- tacita reconducţiune (relocaţiune), prevăzută de articolul 1437 Cod civil;
- părţile pot stabili anticipat ca simpla tăcere după primirea ofertei să aibă
valoare de acceptare;
- în dreptul comercial, dacă între părţi au existat relaţii anterioare de afaceri,
se prezumă că, în cazul lansării unei oferte adresată aceluiaşi partener de
afaceri, simpla tăcere a acestuia valorează o acceptare

3. Reguli speciale în executarea obligaţiilor comerciale

 401

Obligaţiile comerciale sunt prevăzute în titlul V din Codul comercial român

(art. 35-59), titlu intitulat ,,Despre obligaţiile comerciale”. Codul comercial
consacră anumite reguli speciale privind executarea obligaţiilor. Aceste reguli
derogatorii de la dreptul comun se justifică prin considerente care ţin de specificul
activităţii comerciale: asigurarea creditului, a celerităţii executării obligaţiilor etc.

3.1. Solidaritatea între debitori

Cu privire la obligaţiile comerciale, art. 42 din Codul Comercial instituie

principiul solidarităţii debitorilor. Astfel, codebitorii se prezumă că s-au obligat
solidar, fiecare din aceştia fiind obligaţi la plata întregii datorii. După cum se
observă, acest principiu este diferit de prevederile art.1041 din Codul Civil, care
stabileşte că solidaritatea nu se presupune şi că ea trebuie să rezulte dintr-un text
al legii sau din convenţia expresă a părţilor, astfel încât debitorii răspund în
raporturile civile numai pro parte şi pot în consecinţă să invoce atât beneficiul
diviziunii, cât şi beneficiul discuţiunii.
În temeiul alin. 2 al art. 42 Cod com., solidaritatea se extinde şi la
fidejusorul necomerciant care garantează personal o obligaţie comercială. În
schimb, art.42 alin.3 din Codul Comercial restrânge sfera solidarităţii, stipulând
că „prezumţia solidarităţii nu se aplică debitorilor necomercianţi”.

3.2. Regimul juridic al dobânzilor

Prin dobândă, conform art. 6 din O.G. nr. 9/2000, se înţelege nu numai
suma de bani cu acest titlu, dar şi alte prestaţii sub orice titlu sau denumire, la
care debitorul se obligă drept echivalent al folosinţei capitalului. Conform art. 7,
alin. 1, pct. 13, din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003), dobânda reprezintă ,,
orice sumã ce trebuie plãtitã sau primitã pentru utilizarea banilor, indiferent
dacã trebuie sã fie plãtitã sau primitã în cadrul unei datorii, în legãturã cu un
depozit sau în conformitate cu un contract de leasing financiar, vânzare cu plata
în rate sau orice vânzare cu plata amânatã”.
Conform art. 43 Cod com., „Datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani
produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile.” În consecinţă, nu este
necesară punerea în întârziere ca în dreptul civil. Astfel, dobânzile aferente
întârzierilor la plată curg de drept în favoarea creditorului obligaţiei comerciale
(Dies interpelat pro hominem), deoarece în materie comercială se aplică regula:
„Banii au valoare prin deţinerea lor.” De asemenea, în relaţiile comerciale, spre
deosebire de cele civile, este permis anatocismul (calcularea şi perceperea
dobânzilor la dobândă).
 402

Conform reglementărilor în vigoare (O.G. nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr.
356/2002), dobânda legală este stabilită în materie comercială pentru plăţile în lei
la nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, comunicată lunar
de această instituţie.
Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 9/2000, dobânda legală se aplică:
♦ numai obligaţiilor legale sau contractuale, obligaţii care constau în sume
de bani,
♦ numai în cazul răspunderii debitorului pentru întârzierea executării
obligaţiei băneşti şi nicidecum pentru neexecutarea sau executarea
necorespunzătoare.
Pentru determinarea dobânzii legale aplicabile raporturilor juridice de
drept civil trebuie să se determine în prealabil dobânda aplicabilă raporturilor
juridice de drept comercial.
Potrivit articolului 3, alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000:
“Dobânda legală se stabileşte în materie comercială, când debitorul este
comerciant, la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit de Banca Naţională a
României”. Nivelul taxei oficiale a scontului este cel din ultima zi lucrătoare a
fiecărui trimestru, valabil pentru întreg trimestrul următor.
Există o excepţie prevăzută în articolul 4 din Ordonanţa Guvernului nr.
9/2000, privind dobânda aplicabilă în raporturile de comerţ exterior sau în alte
relaţii economice internaţionale: “În relaţiile de comerţ exterior sau în alte
relaţii economice internaţionale, atunci când legea română este aplicabilă şi
când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an”.Rata
dobânzii pentru întârzierea în plata unei obligaţii băneşti se stabileşte de părţi.
În cazul în care părţile nu au prevăzut în contract rata dobânzii, se aplică
dobânda legală.
Dobânda contractuală aplicabilă în materia comercială trebuie să fie
prevăzută printr-un act scris. Legiuitorul prevede în articolul 7 din Ordonanţa
Guvernului nr. 9/2000 posibilitatea plăţii anticipate a dobânzilor, dar pe o
perioadă de cel mult şase luni.

3.3. Termenul de graţie

Conform art. 44 Cod com., judecătorul nu poate acorda în obligaţiile

comerciale termenul de graţie prevăzut de art. 1021 Cod civil. Potrivit art. 1021
Cod civil, ,,partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau
să silească pe cealaltă a executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară
desfiinţarea cu daune-interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei,
care, după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate”. Interdicţia
aplicării termenului de graţie are ca principal scop şi efect asigurarea executării la
 403

termen şi întocmai a obligaţiilor comerciale. Din art. 44 Cod com. Rezultă

condiţiile în care operează interdicţia legală a acordării termenului de graţie:
a) obligaţia debitorului să aibă caracter comercial;
b) obligaţia debitorului să rezulte dintr-un contract sinalagmatic;
c) contractul trebuie să prevadă un termen ferm de executare.

3.4. Retractul litigios

Art. 45 din Codul comercial prevede interdicţia aplicării retractului litigios,

prevăzut de art. 1402, 1403 şi 1404 Cod civil cesiunilor de drepturi derivând din
fapte comerciale. În materie comercială, cesiunea creanţelor litigioase este
curentă şi, în aceste condiţii, retractul litigios (posibilitatea unui debitor a cărui
creanţă a fost cedată de a se elibera de întreaga sa obligaţie prin plata către
cesionar a preţului cesiunii, a spezelor contractului şi a dobânzii ulterioare
cesiunii) ar fi împotriva principiilor comerţului, care prezumă scopul speculativ,
de obţinere a unui profit, al operaţiunilor comerciale. În acest fel dobânditorii de
creanţe litigioase sunt descurajaţi, sub aspectul unor eventuale intenţii
speculative, nemaiavând motiv să se substituie unor creditori aflaţi în jenă
financiară sau înspăimântaţi de perspectiva pierderii procesului. Având drept
consecinţă o îngrădire a circulaţiei bunurilor şi o limitare sau chiar excludere a
unui câştig rezultat din diferenţa dintre preţul de cumpărare şi cel de vânzare,
retractul litigios nu putea şi nici nu a fost acceptat de legiuitorul comercial
(articolul 45 Cod comercial). Această interdicţie este însă circumscrisă la
drepturile care îşi au izvorul într-o faptă de comerţ.

3.5. Data actelor comerciale

În dreptul comercial este permisă proba datei actelor prin orice mijloc de
probă admis de lege (art. 57 Cod com.). Art. 57 alin. 1 Cod com. prevede că ,,data
actelor şi contractelor comerciale trebuie să arate locul, ziua, luna şi anul”.
Admiţând în dreptul comercial orice mijloc de probă admis de legea civilă,
inclusiv prezumţiile, şi statuând că data din titlurile la ordin (cambie, bilet la
ordin, cec) şi girurile lor se prezumă adevărate până la proba contrară – art. 57,
alin. 3, Cod com. (prezumţie relativă), sistemul nostru de drept comercial sporeşte
încrederea şi puterea circulatorie a titlurilor la ordin şi uşurează proba actelor
comerciale.

3.6. Stabilirea adevăratului preţ sau preţului curent

 404

Preţul este un element esenţial al contractelor bilaterale (sinalagmatice),

inclusiv al contractelor comerciale. Potrivit art. 1302 C. civ., ,,vinderea făcută pe
încercate este întotdeauna presupusă condiţională până la încercare”. Ca element
al contractului, preţul se stabileşte de către părţile contractante sau de un terţ (art.
1303 şi 1304 Cod civil). În contractele comerciale, părţile se pot referi la „preţul
curent” sau „adevăratul preţ”, care poate fi determinat în funcţie de preţurile de
bursă sau după mercurialele locului unde contractul a fost încheiat. În lipsa
acestora, preţul poate fi determinat prin orice mijloc de probă (art. 40, 41, art. 60,
61 Cod comercial), în unele cazuri chiar de instanţa de judecată. Dacă preţul este
stabilit în monedă străină, iar cursul acesteia nu a fost stabilit de părţi în contract,
plata va putea fi făcută şi în moneda ţării respective, după cursul de schimb din
ziua scadenţei, la locul plăţii.

3.7. Locul de executare a obligaţiilor comerciale

Conform art. 59 Cod com., obligaţiile comerciale se execută la locul stabilit

în contract sau la locul rezultat din natura operaţiunii sau din intenţia părţilor.
Locul poate fi stabilit expres sau tacit. În lipsa unei clauze exprese, contractul se
va executa la sediul, domiciliul sau reşedinţa debitorului. Art. 1104 Cod civil
stabileşte locul plăţii doar la domiciliul debitorului: ,,plata se face în locul arătat
în convenţie. Dacă locul nu este arătat, plata se va face în locul în care se găsea
obiectul obligaţiei în timpul contractării. În orice alt caz, plata se face la
domiciliul debitorului.

3.8. Probele în materie comercială

Art. 46 Cod comercial enumeră unele din mijloacele de probă, cu precizarea

că în materie comercială nu se aplică interdicţia probării cu martori în contra sau
peste cuprinsul unui înscris a cărui valoare depăşeşte 250 lei, interdicţie prevăzută
de art. 1191 Cod civ. Pe lângă mijloacele de probă admise de legea civilă
(înscrisuri, martori, prezumţii), în dreptul comercial există şi mijloace specifice de
probă, şi anume: facturile acceptate (înscrisuri constatatoare, într-o anumită
formă, care prevede livrarea produsului, precum şi preţul, TVA-ul, etc.),
corespondenţa (prin mihjloace clasice sau prin mijloace moderne de comunicare –
telegrame, fax, e-mail) şi registrele comercianţilor. Cu privire la registrele pe care
trebuie să le ţină comercianţii (registrele comercianţilor), acestea sunt
reglementate de Legea contabilităţii, Legea nr. 82/1991 şi sunt următoarele:
registrul-jurnal, registrul-inventar, registrul copier şi registrul cartea mare. Aceste
registre, dacă sunt ţinute în regulă, pot constitui probe în justiţie în favoarea
 405

comerciantului. Conform art. 52 C. com., ,,registrele comercianţilor, chiar

neţinute în regulă, fac probă contra lor (comercianţilor respectivi)”. Restricţii cu
privire la probe: a) judecătorul poate primi proba cu martori (acceptarea sau nu a
probei cu martori este lăsată la aprecierea judecătorului); b) proba cu martori este
admisă pentru actele unde este cerută forma scrisă. În materie comercială
modalităţile de probă sunt diverse, ţinând cont de faptul că legiuitorul comercial
este mai puţin formalist. Cu toate acestea, există aspecte specifice dreptului
comercial, în care forma scrisă a actului este cerută ad validitatem: cambia şi
biletul la ordin, cecul, contractul de societate, contractul de înrolare, contractul de
împrumut maritim. În cazul altor acte comerciale, forma scrisă este cerută doar ad
probationem: contractul de asociere în participaţiune, contractul de asigurare,
contractul de gaj şi contractul de consignaţie.

3.9. Prescripţia extinctivă în materie comercială

3.9.1. Aspecte generale despre prescripţia extinctivă în materie comercială

Codul comercial cuprinde în Cartea a IV-a, Titlul II ,,Despre prescripţie” (art.

945- 956 C. com.), anumite dispoziţii privitoare la prescripţia extinctivă în
materie comercială. Decretul nr. 167/1958 reprezintă dreptul comun în materia
prescripţiei, acest act normativ abrogând în mod expres o serie de articole din
Codul comercial (cele care reglementau termene de prescripţie mai lungi de 3
ani). Cu toate acestea, au rămas în vigoare unele dispoziţii care stabilesc termene
speciale de prescripţie în materie comercială, adică termenele de 3 ani şi mai
scurte.

3.9.2. Termene speciale de prescripţie cuprinse în Codul comercial

Codul comercial stabileşte şi anumite termene speciale de prescripţie:

a) Art. 952 C.com. stabileşte un termen de prescripţie de 2 ani pentru
acţiunile mijlocitorilor pentru plata dreptului lor.
b) Art. 956 C.com. reglementează termene de prescripţie privind acţiunile
contra cărăuşului în temeiul contractului de transport: 6 luni, dacă expedierea a
fost făcută în Europa; un an, dacă expedierea s-a făcut în ţări extra-europene. Alte
reglementări specifice dreptului comercial prevăd termene speciale de prescripţie,
după cum urmează: termenul de 6 luni pentru acţiunile în daune ale fondatorilor
împotriva societăţii (art. 34 din Legea nr. 31/1990), termen care curge de la data
publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, a hotărârii adunării
generale a acţionarilor care a decis dizolvarea anticipată; termenul de 3 ani
pentru restituirea dividendelor fictive (art. 67 din Legea nr. 31/1990), termenul de
 406

un an pentru acţiunea în daune pentru prejudiciile cauzate prin fapte de

concurenţă neloială (art. 12 din Legea nr 11/1991).

3.9.3. Suspendarea şi întreruperea prescripţiei

Prescripţia se suspendă în condiţiile stabilite de art. 13-15 din Decretul nr.

167/1958.
Astfel, prescripţia se suspendă:
- pe perioada cât cel împotriva căruia curge este împiedicat de un caz de forţă
majoră să facă acte de întrerupere;
- pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din forţele armate ale
României, care sunt pe picior de război;
- până la rezolvarea reclamaţiei administrative;
Prescripţia se întrerupe prin:
- recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută în folosul celui
căruia curge prescripţia;
- introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare;
- act începător de executare.
Prescripţia curge de când se naşte dreptul la acţiune.

CAPITOLUL II

CONTRACTE COMERCIALE

1. Consideraţii generale privind contractele comerciale

Etimologic, termenul „contract” provine din latinescul contrahere (a trage

împreună).
 407

Juridic, contractul reprezintă, conform prevederilor articolului 942 Cod

civil, acordul de voinţă dintre două sau mai multe persoane prin care se nasc, se
modifică sau se sting drepturi şi obligaţii.
Contractul, respectiv acordul de voinţă al părţilor trebuie să îndeplinească
condiţiile prevăzute de art. 942-969 C. civ., dobândind însă natura juridică de
contract comercial, datorită faptului că obiectul pe care îl tratează este comercial.
Codul comercial exprimă în mod sintetic acelaşi punct de vedere în cele
două alineate ale art. 1. Astfel, în primul alineat, referindu-se la obiectul codului
comercial, se face precizarea de principiu conform căreia: ,,În comerţ se aplică
legea de faţă”.
Codul comercial, în enumerarea multiplelor fapte (acte) sau operaţii pe care
le consideră comerciale se referă şi la anumite contracte (art. 374-490). Pentru
constituirea lor, este însă nevoie să se recurgă la codul civil, condul comercial
precizând în alineatul 2 al primului articol că: ,,Unde ea (legea, respectiv codul
comercial) nu dispune, se aplică Codul civil”.
În concluzie, în materia contractului comercial, acesta, sub aspect formal,
este de drept civil, dar sub aspect substanţial este de drept comercial.
Cauzele care au determinat constituirea unor forme paralele ale unor
contracte, care la origine au fost civile, îşi găsesc explicaţia în incompatibilitatea
acestora cu funcţia economică a comerţului. Cu titlu, de exemplu, contractele de
vânzare-cumpărare, mandat sau comision.
Aceste contracte civile pot să îndeplinească şi una din funcţiile economice
ale comerţului, devenind comerciale. Pentru aceasta a fost însă necesar ca regulile
sale originare să se modifice pentru ca activitatea contractuală să devină
compatibilă cu funcţia economică a comerţului. Or, comerţul are nevoie de reguli
juridice şi de instituţii favorabile celerităţii tranzacţiilor şi siguranţei creditului,
ceea ce nu oferă dreptul comun.
 408

2. CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPăRARE
COMERCIALĂ

2.1. Noţiunea contractului de vânzare-cumpărare comercială

Din punct de vedere economic, vânzarea este o variantă mai evoluată a

schimbului, în care îşi are originea. Datorită importanţei sale pentru activitatea
comercială, contractul de vânzare-cumpărare comercială face obiectul unei
reglementări legale speciale, sediul materiei acestui contract regăsindu-se numai
în parte în Codul comercial, regulile generale fiind cuprinse în Codul civil, Cartea
a III-a, Titlul V (art. 1294-1404).
Distinct de regulile aplicabile oricărui contract de vânzare-cumpărare
comercială, unele legi speciale reglementează şi reguli specifice privind anumite
vânzări. În concluzie, contractul de vânzare-cumpărare comercială este supus unei
duble subordonări legale, civilă şi comercială, după principiul instituit de art. 1
C.com.
Codul comercial nu oferă o definiţie a contractului de vânzare-cumpărare
comercială, astfel că, apelând la Codul civil (art. 1294 C.civ.), vom defini
contractul de vânzare-cumpărare comercială ca un contract prin care o parte
(vânzătorul) se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unui bun către
cealaltă parte (cumpărătorul), care se obligă în schimb să plătească vânzătorului o
sumă de bani drept preţ, adăugând la aceasta elementul de comercialitate prevăzut
de art. 3 C.com., şi anume intenţia de revânzare şi obţinerea de profit.

2.2. Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare

comercială

Din definiţia dată mai sus rezultă că acest contract este

sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, comutativ, consensual şi
translativ de proprietate.
Vânzarea este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece prin încheierea
sa dă naştere la obligaţii reciproce între părţile contractante. Vânzătorul are
obligaţia să predea efectiv marfa vândută; să-l asigure pe cumpărător de
conformitatea mărfii predate cu clauzele contractuale şi să-i predea vânzătorului
documentaţia tehnică (pentru bunuri de folosinţă îndelungată, de ex.: televizor,
computer, bunuri electrocasnice – robot de bucătărie). Cumpărătorul are două
obligaţii: plata preţului şi luarea în primire a lucrului vândut.
 409

Vânzarea este un contract cu titlu oneros. Ambele părţi urmăresc anumite

interese patrimoniale, adică primirea unui echivalent în schimbul prestaţiei la care
se obligă. Vânzătorul urmăreşte să primească preţul, iar cumpărătorul urmărşte să
primească bunul cumpărat în schimbul preţului stabilit.
Vânzarea este un contract comutativ, deoarece existenţa şi întinderea
obligaţiilor reciproce sunt cunoscute de părţi din momentul încheierii contractului
şi nu depind, ca în contractele aleatorii, de un eveniment viitor şi incert, care ar
face să existe şanse de câştig şi pierdere pentru ambele părţi contractante.
Vânzarea este un contract consensual, putând fi încheiat prin simplul acord
de voinţă al părţilor (solo consensu), fără îndeplinirea vreunei formalităţi şi fără
remiterea lucrului (mărfii) vândut şi a preţului în momentul încheierii contractului
(,,vinderea este perfectă...îndată ce părţile s-au învoit...” – art. 1295 C. civ.).
Prin excepţie de la principiul consensualismului, în cazurile special prevăzute
de lege vânzarea devine un contract solemn. De exemplu, terenurile – indiferent
că sunt situate în intravilanul ori extravilanul localităţilor – pot fi înstrăinate
(dobândite) prin acte juridice între vii, sub sancţiunea nulităţii absolute (virtuale),
numai dacă actul a fost încheiat în formă autentică (art. 46 alin. 1 din Legea nr.
18/1991).
Noţiunea de ,,înstrăinare” (a terenurilor) vizează transmiterea proprietăţii.
Astfel fiind, pentru constituirea sau transmiterea dezmembrămintelor dreptului de
proprietate (uzul; uzufructul; dreptul de abitaţie; dreptul de servitute; dreptul de
superficie) nu se cere respectarea formei autentice.
Forma autentică nu este cerută nici în cazul înstrăinării dreptului de
proprietate asupra construcţiilor, care nu au fost scoase niciodată din circuitul
civil general.
Dacă înstrăinarea are ca obiect o construcţie cu terenul aferent, dar contractul
nu a fost autentificat, cumpărătorul dobândeşte numai un drept de superficie
(drept de proprietate asupra construcţiei şi un drept de folosinţă asupra terenului),
în privinţa proprietăţii terenului actul valorând numai ca un antecontract de
vânzare-cumpărare.
Vânzarea este un contract translativ de proprietate din momentul încheierii
lui. Aceasta înseamnă că, prin efectul realizării acordului de voinţă (solo
consensu) şi independent de predarea lucrului vândut şi de plata preţului, se
produce nu numai încheierea contractului, dar operează şi transferul dreptului de
proprietate de la vânzător la cumpărător. Pentru a fi translativ de proprietate, un
contract de vânzare-cumpărare trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
- obiectul contractului să-l formeze bunuri individual determinate (res certa),
pentru că în cazul unor bunuri determinate numai generic (res genera), dreptul de
proprietate se transferă în momentul individualizării bunului;
- vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândut;
 410

- părţile să nu fi amânat transferul proprietăţii printr-o clauză specială pentru

un moment ulterior încheierii contractului.
Din momentul dobândirii dreptului de proprietate, cumpărătorul suportă şi
riscul pieirii lucrului, potrivit principiului res perit domino (lucrul piere pentru
stăpân, pentru proprietar), dacă vânzătorul-debitor al obligaţiei de predare –
dovedeşte intervertirea unei cauze străine exoneratoare de răspundere, adică
natura fortuită, iar nu culpabilă, a pieirii lucrului. În cazul când cauza străină a
fost dovedită, vânzătorul va suporta riscurile numai dacă a fost pus în întârziere
cu privire la executarea obligaţiei de a preda lucrul vândut (art. 1074 alin. 2 C.
civ.) şi nu reuşeşte să dovedească faptul că lucrul ar fi pierit şi la cumpărător dacă
l-ar fi predat la termen (art. 1156 alin. 2 C. civ.).

2.3. Delimitarea contractului de vânzare-cumpărare comercială de alte

contracte

Pentru a înţelege mai bine natura contractului de vânzare-

cumpărare comercială este necesar ca acesta să se delimiteze de
alte contracte asemănătoare, cum ar fi: contractul de schimb;
contractul de report; aportul de bunuri adus în societăţile
comerciale; contractul de antrepriză; contractul de furnitură;
contractul de leasing.

2.4. Comercialitatea contractului de vânzare-cumpărare

comercială

Vânzarea-cumpărarea comercială se distinge prin elemente de

comercialitate din care decurg particularităţi ce îi sunt proprii şi
care o individualizează ca instituţie juridică distinctă faţă de
vânzarea-cumpărarea din dreptul civil.
Trăsătura caracteristică a vânzării-cumpărării comerciale o
constituie intenţia interpunerii în schimbul mărfurilor,
materializată prin intenţia de revânzare. Cumpărarea este făcută
în scop de revânzare sau închiriere, iar vânzarea este precedată de
o cumpărare făcută în scop de revânzare (art. 3 pct. 1 şi 2 C.com.).
Deosebirea între cele două tipuri de vânzări nu este scopul imediat
de dobândire a bunului în schimbul preţului, ci scopul mediat,
care este revânzarea bunului şi care conferă caracter de
 411

comercialitate contractului, fiind evidentă funcţia economică a

acestui contract de interpunere în schimbul bunurilor.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească, cumulativ,
intenţia de revânzare sunt: să existe în momentul cumpărării; să
fie cunoscută cocontractantului; să privească, în principal, bunul
cumpărat.
Bunurile ce pot face obiectul vânzării-cumpărării comerciale
sunt numai bunurile mobile (cuprinse în prevederile art. 3 C.com.
şi 963 C.civ.), întrucât operaţiunile cu imobile sunt considerate
încă civile.

2.5. Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare-

cumpărare comercială

Conform art. 948 C.civ., condiţiile de validitate ale oricărui

contract sunt consimţământul părţilor, capacitatea acestora de a
contracta, obiectul determinat şi cauza licită. În continuare vom
expune numai aspectele care diferă de cele ale contractului de
vânzare-cumpărare civilă şi care interesează astfel activitatea
comercială.

A. Consimţământul părţilor
Promisiunea de vânzare sau de cumpărare. Dintre viciile de
consimţământ, numai dolul îmbracă o formă specială în materia
vânzării comerciale. Particularităţile dolului în materie comercială
derivă din faptul că acesta nu se apreciază cu aceeaşi rigoare ca în
dreptul civil, instanţa de judecată fiind chemată să aprecieze
calitatea mijloacelor folosite de vânzător pentru a-şi vinde marfa.
Reticenţa (tăcerea) este sancţionată ca dol numai atunci când
vânzătorul nu a adus la cunoştinţa cumpărătorului faptul
determinant în darea consimţământului. Promisiunea de vânzare
este un antecontract care se încheie în vederea perfectării în viitor
a contractului de vânzare-cumpărare propriu-zis.

B. Capacitatea părţilor
Pe lângă condiţiile generale privind capacitatea de a încheia
acte juridice, contractul comercial de vânzare-cumpărare este
supus unor interdicţii speciale, cum ar fi interdicţia încheierii de
către prepus a unor operaţiuni de natura comerţului cu care este
însărcinat – art. 397 C.com. – şi interdicţia încheierii de către
 412

asociaţi cu răspundere nelimitată a unor operaţiuni care ar atinge

interesele societăţii comerciale – art. 82 din Legea nr. 31/1990.

C. Obiectul contractului
Se aplică, în acest sens, condiţiile generale în materie civilă, cu
precizarea că bunurile imobile nu pot face obiectul contractului
comercial, cu excepţia menţionată (categoria imobilelor prin
destinaţie). Astfel, obiectul contractului îl formează marfa vândută
(bunul vândut), în schimbul căreia cumpărătorul ploăteşte
vânzătorului preţul stabilit. Ex. de bunuri mobile: producte,
mărfuri, obligaţii ale statului (titluri de credit) sau alte titluri de
credit (mobiliare) care circulă în comerţ. Obiectul contractului de
vânzare-cumpărare poate fi, astfel cum prevede art. 1310 C.civ.,
orice bun care este în comerţ şi care are o valoare de schimb, afară
numai dacă vreo lege a oprit aceasta. De la regula libertăţii depline
de vânzare a bunurilor care sunt în comerţ şi care pot forma obiect
de cesiune, codul comercial a consacrat două derogări, şi anume:
operaţiile asupra bunurilor imobile şi vânzarea lucrului altuia.
Jurisprudenţa şi doctrina, în absenţa unei interdicţii a vânzării
lucrului altuia au statuat că vânzarea lucrului altuia poate avea loc
în cazul vânzării lucrurilor mobile ,,de gen”, când transferul
proprietăţii are loc prin ,,numărare, cântărire, măsurare”. În
recunoaşterea vânzării lucrului altuia, jurisprudenţa română a
socotit că transmisiunea proprietăţii nu este de esenţa vânzării.
Poziţia vânzării lucrului altuia a fost tranşată în mod diferit în
legislaţia italiană. Codul civil italian nu preia în art. 1429 opinia
tranşată din art. 1599 Cod civil francez, dar instituie o nulitate
relativă. Soluţia este însă total diferită în materie comercială.
Codul comercial italian, în art. 59, legalizează vânzarea lucrului
altuia.
În sistemul dreptului civil român, care nu a reprodus nulitatea
unei astfel de convenţii, s-a făcut aplicaţia art. 1306 şi 1310,
acceptându-se tacit valabilitatea unei astfel de convenţii. Soluţia a
fost teoretic argumentată pe coexistenţa, în momentul vânzării, a
două obligaţii. Prima, obligaţia de a da (de predare a lucrului) şi a
doua, obligaţia de a procura bunul care a format obiectul unei
astfel de vânzări, obligaţia de a face.
Adevărata dimensiune a problemei validităţii vânzării lucrului
altuia a apărut în materie comercială. Codul comercial român nu
conţine o prevedere care să reglementeze o astfel de vânzare, deşi
 413

ea este frecventă în materie comercială.

Datorită dezvoltării comerţului şi în scopul legalizării unei
practici în materie comercială, proiectul din anul 1940 al Codului
comercial a introdus o prevedere care să legitimeze vânzarea
lucrului altuia. Astfel, art. 397 prevedea că: ,,Vânzarea lucrului
altuia este valabilă. Vânzătorul este obligat să dobândească bunul
şi să-l predea cumpărătorului; în caz contrar, răspunde de
daune”.
Textul respectiv a fost inspirat de proiectul franco-italian al
obligaţiei, care a instituit o nulitate relativă. S-a argumentat că în
interesul comerţului este valabilă o astfel de obligaţie a
vânzătorului de a procura lucrul vândut, contractul reziliindu-se
în caz de neexecutare.
Proiectul de cod comercial din 1940, care, datorită
evenimentelor nu a mai putut fi aplicat, consacră, în acelaşi ritm
cu evoluţia comerţului modern, legitimarea în materie comercială
a vânzării lucrului altuia.
Bunul vândut este obiectul prestaţiei vânzătorului şi trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii:
- bunul trebuie să existe;
- vânzătorul să fie proprietarul bunului vândut;
- preţul să fie sincer (real, pe care părţile să-l fi stabilit nu în
mod fictiv, ci în scopul de a fi cerut şi plătit în realitate) şi serios
(adică să nu fie derizoriu, disproporţionat în raport cu valoarea
lucrului vândut).

2.6. Efectele contractului de vânzare-cumpărare

comercială

Efectele juridice produse de contractul comercial, deşi sunt

aceleaşi ca în dreptul civil, prezintă totuşi unele particularităţi:

2.6.1. Transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor

Părţile contractante pot cădea de acord că numai după plata

integrală a preţului lucrului asupra căruia s-a convenit, iar
proprietatea poate trece din acel moment de la vânzător la
cumpărător. În materie comercială, unde obiectul convenţiei
constă întotdeauna dintr-un bun imobil, convenţia pactum
 414

reservati domini este frecvent aplicată. Validitatea convenţiei de

rezervă a dreptului de proprietate până la plata preţului sau până
la plata ultimei rate, când s-a convenit că plata preţului se face în
acest mod, poate găsi numeroase justificări legale. Astfel, poate fi
invocată existenţa unei clauze suspensive care produce, temporar,
efectul stopării convenţionale a transmisiunii de drept a
proprietăţii.
Derogarea de la regula de drept comun, în materie comercială,
a transferului de drept a proprietăţii, poate avea consecinţe directe
asupra riscului provenit prin dispariţia lucrului. Astfel, în cazul
clauzei de rezervă a proprietăţii până la plata preţului, riscul va fi
suportat de vânzător fiindcă nu şi-a pierdut dreptul de proprietate.
O particularitate în materie comercială are loc în cazul
transmiterii dreptului de proprietate ulterior încheierii
contractului pentru bunuri determinate generic aparţinând
vânzătorului ori procurate de acesta. În acest caz, se face
distincţia între bunuri de gen nelimitat şi bunuri de gen limitat.
Sunt de gen nelimitat acele bunuri determinate prin anumite
calităţi particulare şi de gen limitat cele care sunt astfel
specificate, încât se deosebesc de genul căruia aparţin (fără a se
confunda cu bunurile individual determinate), împrumutând
efecte juridice şi de la cele de gen nelimitat şi de la cele individual
determinate (exemplu: produse ale unei anumite fabrici). Conform
art. 62 C.com. (care se referă la bunuri de gen nelimitat –
exemplu: produse comercializate de un distribuitor), putem
concluziona că imposibilitatea subiectivă de executare nu
exonerează de răspundere, în schimb cea obiectivă şi absolută
antrenează asemenea efecte. Pentru bunurile de gen limitat,
vânzătorul este însă exonerat de răspundere în caz fortuit.
Alte reguli speciale stabilite de Codul comercial se referă la
transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor produsă într-
un moment diferit de acela al acordului de voinţă între părţi: în
cazul bunurilor determinate generic care circulă de pe o piaţă pe
alta prin intermediul cărăuşului şi în cazul mărfurilor care se
transportă pe apă.
Pentru prima situaţie, transferul proprietăţii şi al riscurilor se
efectuează în momentul predării bunurilor către cărăuş, în
vederea transportului. Individualizarea mărfurilor se face la
predarea lor pentru transport cărăuşului, această operaţiune
producând efecte şi în raporturile dintre vânzător şi cumpărător,
 415

operând transmiterea proprietăţii şi a riscurilor în baza

contractului de vânzare-cumpărare comercială. Astfel, dacă
bunurile pier fortuit în cursul transportului, riscul este suportat
de către cumpărător.
Cea de a doua situaţie este reglementată de art. 63 C.com.,
care consacră condiţia suspensivă a sosirii în bună stare a vasului
transportator la destinaţie. În consecinţă, dacă bunurile pier
fortuit în cursul transportului riscurile cad în sarcina vânzătorului
(art. 1018 C.civ.). Pentru producerea acestor efecte sunt necesare
anumite condiţii stipulate în art. 63-66 C.com. în legătură cu
desemnarea vasului şi termenul pentru sosirea la destinaţie.
Aceste reguli suferă modificări în cazul aplicării condiţiilor
INCOTERMS CIF şi FOB.

2.6.2. Obligaţiile părţilor

În afară de obligaţiile reglementate de dreptul comun în

materie (art. 1313 C.civ.), părţile, prin voinţa lor, pot stabili şi alte
obligaţii în sarcina lor.

2.6.2.1. Obligaţiile vânzătorului

Obligaţiile vânzătorului sunt următoarele: obligaţia de predare

şi obligaţia de garanţie. Alături de
În afara acestor obligaţii, vânzătorul mai are o obligaţie
subsidiară. El va trebui să conserve lucrul până la preluarea
acestuia faţă de către cumpărător, devenind un simplu detentor
precar, deoarece a pierdut proprietatea.
Aceasta este o obligaţie accesorie obligaţiei principale de
predare. Ea instituie pe ,,debitor” într-un ,,custode” al bunului.
Încetarea stării de custodie intervine în momentul în care
creditorul obligaţiei de predare se prezintă să ridice bunul.
a) În privinţa obligaţiei de predare a lucrului, Codul
comercial, în art. 59, prevede că aceasta trebuie executată ,,la
locul arătat în contract sau la locul care ar rezulta din natura
operaţiei sau din intenţia părţilor contractante...”
Sintetizând ampla redactare a art. 59 se desprinde că acesta
are în vedere trei situaţii de predare a lucrului:
 416

a) la locul arătat în contract sau care rezultă din intenţia

părţilor sau din natura contractului;
b) la locul unde cel obligat îşi avea stabilimentul său comercial
sau cel puţin domiciliul ori reşedinţa la data semnării
contractului;
c) la locul unde se găsea lucrul în momentul contractării, dacă
nu s-a dispus altfel.

b) Obligaţia de garanţie
Modul de realizare a acestei obligaţii este precizat de art.
1336 C.civ. şi constă în asigurarea liniştitei posesiuni a lucrului,
precum şi de răspundere pentru viciile lucrului. În materia
dreptului comercial această obligaţie are unele particularităţi.
c) Asigurarea liniştitei posesii a lucrului
Vânzătorul este obligat faţă de cumpărător să-l garanteze pentru paşnica şi
deplina folosinţă a lucrului, în aşa fel încât acesta din urmă să nu se vadă
tulburat prin faptul unui terţ sau prin fapta proprie a vânzătorului care s-ar
pretinde proprietar sau titularul unui alt drept real asupra bunului.
Obligaţia de asigurare a liniştitei posesii a lucrului este definită
de art. 1337 C.civ. ca fiind răspunderea de evicţiune.
d) Situaţia specială a răspunderii pentru evicţiune în cazul
bunurilor mobile, respectiv în materia dreptului comercial.
Obiectul garanţiei de evicţiune are în vedere numai bunurile
imobile, nu şi bunurile mobile.
Acest lucru este confirmat de prezumţia de proprietate a
bunurilor mobile, rezultând din faptul posesiunii. Conform art.
1909 C.civ., ,,lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul
posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere în timp”.
În aceste condiţii nu poate subzista obligaţia de garanţie
pentru bunurile mobile vândute, dacă acestea sunt bunuri
corporale, cât timp cumpărătorul nu poate invoca prevederile art.
1909 C.civ. Per a contrario, o astfel de răspundere subzistă însă în
cazul vânzării bunurilor mobile incorporale, cum ar fi fondul de
comerţ, universalităţi de drept, drepturi de proprietate
intelectuală, drepturi de proprietate industrială, brevete de
invenţie.
e) Răspunderea de viciile lucrului vândut
Potrivit dispoziţiilor Codului civil, vânzătorul este obligat să garanteze
cumpărătorului că lucrul vândut nu este afectat de vicii, adică nu este alterat în
 417

substanţa sa ori într-unul din elementele sale constitutive, în aşa fel încât să fie
imposibilă întrebuinţarea sau chiar diminuată într-o oarecare măsură.
Vânzătorul răspunde faţă de cumpărător atât pentru viciile aparente cât şi pentru
viciile ascunse. Această garanţie operează numai dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
- să fie vorba despre o vânzare de mărfuri;
- viciile aparente trebuie să fie observate de cumpărător în momentul
cumpărării mărfii şi cel mai târziu în termen de 48 de ore, dacă în contract nu s-
a prevăzut altfel sau dacă există o cauză
obiectivă de imposibilitate a invocării viciile aparente;
- în cazul în care viciile ascunse există şi au fost denunţate de către
cumpărător, acesta are dreptul să exercite împotriva vânzătorului aşa-zisa
acţiune redhibitorie, adică să ceară rezoluţiunea
contractului şi restituirea preţului, cu sau fără daune-interese, după cum
vânzătorul a fost de rea
sau de bună credinţă, fie o diminuare a preţului vânzării în raport cu micşorarea
valorii de întrebuinţare a lucrului (acţiune quanti minoris).
Normele de drept civil, înscrise în art. 1352-1359, referitoare la răspunderea
vânzătorului de viciile lucrului vândut sunt completate în materia comercială cu
prevederile art. 70 C.com. Deşi acest text se referă la ,,mărfuri sau producte din
altă piaţă”, el completează prevederile dreptului comun, adăugând un element
deosebit de însemnat, referitor la viciile lucrului, derogând de la dreptul civil.
Conform art. 1352 C.civ. vânzătorul este răspunzător de
viciile ascunse ale lucrului vândut. Art. 70 C.com. extinde
răspunderea vânzătorului , în cazul bunurilor provenind din altă
piaţă, şi la viciile aparente.
Pentru a exista răspunderea comercială, atât pentru viciile
ascunse, cât şi pentru cele aparente, este nevoie ca, din cauza
acestora, lucrul să nu mai poată fi întrebuinţat potrivit destinaţiei
sale, sau întrebuinţarea să fie micşorată astfel încât cumpărătorul
nu l-ar fi cumpărat.
f) Răspunderea specifică dreptului comercial, prevăzută de art.
70 C.com.
Textul respectiv este derogator de la prevederile Codului civil,
el instituind o răspundere a vânzătorului şi pentru viciile aparente
ale lucrului. Prevederea respectivă se referă la situaţia
cumpărătorului unor bunuri, mărfuri sau producte provenind din
altă piaţă. Astfel, dacă viciile sunt aparente, cumpărătorul trebuie
să le denunţe vânzătorului în termen de 2 zile de la primire. De
asemenea, în acelaşi termen de 2 zile el trebuie să denunţe şi
viciile ascunse. Pentru verificarea calităţii şi stării în care se află
lucrul vândut, la cererea cumpărătorului sau a vânzătorului,
 418

instanţa judecătorească competentă teritorial va dispune, conform

art. 71 C.com., numirea unui expert sau indisponibilizarea
lucrului la un depozitar public.
g) Obligaţia de informare a cumpărătorului
Alături de obligaţiile prevăzute, tind să obţină o
individualitate proprie alte două obligaţii ale vânzătorului:
obligaţia de informare a cumpărătorului şi obligaţia de securitate,
reglementate prin Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind
protecţia consumatorilor în vederea asigurării calităţii produselor
şi serviciilor.
În general, obligaţia de informare este considerată ca fiind
accesorie obligaţiei de predare sau chiar de prelungire a acesteia.

2.6.2.2. Obligaţiile cumpărătorului

Cumpărătorul are trei obligaţii:

a) preluarea bunului cumpărat;
b) plata spezelor de încheiere a contractului şi de preluare a
lucrului;
c) plata preţului

a) Obligaţia de preluare a bunului

Obligaţia de preluare este o consecinţă firească şi directă a
consensualităţii contractului de vânzare. Conform art. 1295 C.civ.,
,,vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept
strămutată la cumpărător, îndată ce părţile s-au învoit asupra
lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi
preţul încă nu se va fi numărat”.
Din momentul perfectării acordului de voinţă, vânzătorul
devine un detentor precar al lucrului, iar cumpărătorul, ca titular
al dreptului de proprietate, trebuie să se îngrijească de lucrul
devenit proprietatea sa şi săp suporte riscul pierderii lucrului.
Preluarea bunului devine astfel ,,cherabilă”.

b) Plata spezelor de încheiere a contractului de vânzare-

cumpărare, precum şi spezele referitoare la preluarea bunului vor
fi suportate de cumpărător, astfel cum dispun prevederile art.
1305 şi 1317 C.civ.

c) Obligaţia de plată a preţului

 419

Principala obligaţie a cumpărătorului, înscrisă în art. 1361

C.civ. constă în plata preţului. Aceasta este obligaţia sa corelativă
faţă de dobândirea dreptului de proprietate asupra lucrului care a
format obiectul vânzării.
Codul comercial conţine, într-o anumită măsură, norme
deosebite faţă de cele ale dreptului civil. Prevederile art. 1303 şi
1304 C.civ. sunt însă cele aplicabile şi în materie comercială,
preţul urmând să fie serios şi determinat de părţi sau de un
arbitru.
Deosebirea faţă de prevederile amintite este evidenţiată de art.
60 C.com. care prevede că: ,,vânzarea făcută pe un preţ
nedeterminat în contract este valabilă” dacă părţile au convenit
asupra unui mod de a-l determina. Prevederea respectivă
constituie o derogare de la regula înscrisă în art. 1303 C.civ.
conform căreia în mod riguros ,,preţul vânzării trebuie să fie serios
şi determinat de părţi”.
Derogarea făcută de către Codul comercial evidenţiază
particularităţile modului de constituire a contractului comercial.
În caz de neplată a preţului, conform art. 43 C.com.,
cumpărătorul urmează a fi obligat să plătească dobânzi, care vor
curge de drept.
Totodată, este îndreptăţit să ceară rezoluţiunea contractului în
condiţiile art. 1021 C.civ.
Dovada plăţii se poate face de către cumpărător în condiţiile
art. 46 C.com., cu menţiunea că dovada plăţii nu se poate face
prin dispoziţie de plată în copie, ci numai prin extrase de cont care
dovedesc efectuarea plăţii prin virament.

2.7. Consecinţele nerespectării obligaţiilor contractuale

2.7.1. Excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti

contractus)

2.7.1.1. Definiţia

Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare aflat la

dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se
pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această
executare să-şi execute propriile obligaţii.
Prin invocarea acestei excepţii, partea care o invocă obţine, fără intervenţia
instanţei judecătoreşti, o suspendare a executării propriilor obligaţii, până în
 420

momentul în care cealaltă parte îşi va executa obligaţiile ce-i revin. De îndată ce
aceste obligaţii vor fi îndeplinite, efectul suspensiv al excepţiei de neexecutare a
contractului încetează.
2.7.1.2. Reglementare

În codul nostru civil nu există un text general care să reglementeze

excepţia de neexecutare a contractului, dar ea este consacrată în câteva cazuri, în
materie de vânzare, de schimb şi depozit remunerat.
“Vânzătorul nu este dator să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul şi
nu are dat de vânzător un termen pentru plată”, dispune art. 1322 Cod civil. Tot
astfel, cumpărătorul are şi el dreptul de a opune excepţia de neexecutare.
În cazul contractului de schimb, partea ce a primit lucrul ce i s-a dat în
schimb de către cealaltă parte, fără ca acesta să fi fost proprietarul lucrului
respectiv, nu poate fi constrânsă să predea lucrul pe care, la rândul său, l-a
promis, ci numai să întoarcă pe cel primit (art. 1407 Cod civil).
În materia contractului de depozit, “depozitarul poate să oprească depozitul
până la plata integrală cuvenită din cauza depozitului”(art. 1619 Cod civil).

2.7.1.3. Temeiul juridic

În doctrină, excepţia de neexecutare a contractului este fundamanetată, de

majoritatea autorilor, pe reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor născute din
contractele sinalagmatice., dar este susţinut şi punctul de vedere potrivit căruia
fundamentul excepţiei de neexecutare este principiul bunei-credinţe şi echităţii, în
baza căruia nici una dintre părţi nu ar putea solicita celeilalte părţi executarea
angajamentelor sale, fără a oferi şi ea ce datorează.

2.7.1.4. Condiţiile invocării excepţiei de neexecutare a contractului

Pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului se cer întrunite

următoarele condiţii:
-obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract. De
exemplu, cumpărătorul nu poate refuza să plătească preţul pe motiv că vânzătorul
îi datorează o sumă de bani pe care i-a împrumutat-o;
-este necesar ca din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare,
chiar parţială, dar suficient de importantă;
-neexecutarea să nu se datoreze faptei înseşi a celui ce invocă excepţia,
faptă ce l-a împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia;
-părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre
obligaţiile reciproce. Dacă un astfel de termen a fost convenit, înseamnă că părţile
 421

au renunţat la simultaneitatea de executare a obligaţiilor şi deci nu mai există

temeiul pentru invocarea excepţiei de neexecutare;
-pentru invocarea excepţiei de neexecutare nu se cere ca debitorul să fi
fost pus în întârziere.
Invocarea excepţiei de neexecutare are loc direct între părţi, fără a fi
necesar să se pronunţe instanţa judecătorească. Este însă posibil ca partea căreia i
se opune această excepţie să sesizeze instanţa judecătorească ori de câte ori
pretinde că invocarea ei s-a făcut în mod abuziv.
Excepţia de neexecutare poate fi opusă nu numai celeilalte părţi, ci tuturor
persoanelor ale căror pretenţii se întemeiază pe acel contract. Aşadar, ea poate fi
invocată şi faţă de un creditor al celeilalte părţi care solicită obligarea la executare
pe calea acţiunii oblice. În schimb nu poate fi opusă acelor terţi care invocă un
drept propriu şi absolut distinct născut din contractul respectiv.

2.7.1.5. Efectul invocării excepţiei de neexecutare a contractului

Efectul invocării excepţiei de neexecutare a contractului constă în

suspendarea obligaţiei asumate de partea care foloseşte aceste mijloc de apărare,
până la momentul la care cealaltă parte îşi va îndeplini obligaţia a cărei
neexecutare a determinat invocarea excepţiei.

2.7.1.6. Rezoluţiunea contractului

Rezoluţiunea contractului se produce de drept când o parte oferă executarea

şi cealaltă nu îşi execută obligaţia sa. Clauzele contractuale exprese prin care
părţile prevăd rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor uneia din
ele se numesc pacte comisorii.
Aceste clauze sau pacte comisorii exprese nu trebuie confundate cu
condiţia rezolutorie expresă care constituie o modalitate a contractului. În cazul
condiţiei rezolutorii, rezoluţiunea depinde de un eveniment viitor şi nesigur, străin
de comportamentul debitorului şi nu are caracter sancţionator. Dimpotrivă, în
cazul pactului comisoriu, rezoluţiunea se datorează neexecutării obligaţiilor
contractuale de către debitor şi se pune în valoare la iniţiativa creditorului.
Având în vedere consecinţele lor asupra fiinţei contractelor, pactele
comisorii sunt interpretate de practica judiciară restrictiv şi cu mai mare
severitate. Intenţia părţilor de a stipula o asemenea clauză trebuie să rezulte fără
echivoc din cuprinsul actului juridic.
După modul în care sunt redactate, respectiv intensitatea cu care produc
efectele rezoluţiunii, pactele comisorii sunt de patru tipuri:
 422

e) Pactulcomisoriu de gradul I este clauza contractuală prin care părţile prevăd că,
în cazul în care una dintre ele nu execută prestaţiile ce le datorează, contractul se
desfiinţează;
f) Pactul comisoriu de gradul II este clauza prin care părţile convin că în
cazul în care o parte nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte este în drept să
considere contractul ca desfiinţat. Instanţa sesizată de partea care nu şi-a executat
obligaţia va putea totuşi să constate că, deşi obligaţia nu a fost îndeplinită la
termen totuşi ea a fost executată înainte de a fi avut loc declaraţia de rezoluţiune.
Astfel, instanţa nu poate acorda un termen de graţie, dar va putea să constate că
rezoluţiunea nu a avut loc;
g) Pactul comisoriu de gradul III constă în clauza prin care se prevede că, în
cazul în care una dintre părţi nu îşi va executa obligaţiile sale, contractul se
consideră rezolvit de plin drept. Aceasta înseamnă că instanţa de judecată nu este
îndreptăţită să acorde termen de graţie şi să se pronunţe referitor la oportunitatea
rezoluţiunii contractului.
h) Pactul comisoriu de gradul IV este acea clauză contractuală prin care
părţile prevăd că, în cazul neexecutării obligaţiei, contractul se consideră
desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără intervenţia
instanţei de judecată. O asemenea stipulaţie are drept efect desfiinţarea
necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca
obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire. Instanţa de judecată sesizată de una dintre
părţi nu va avea altă posibilitate decât aceea de a constata faptul că rezoluţiunea
contractului a operat de plin drept.
În legătură cu toate pactele comisorii este necesar a fi făcută observaţia
generală că singurul în drept a aprecia dacă este cazul să se aplice rezoluţiunea
este creditorul care şi-a executat sau se declară gată să-şi execute obligaţiile.
Înscrierea în contract a unui pact comisoriu expres nu înlătură posibilitatea
acestuia de a cere executarea silită a contractului şi de a nu se ajunge la
rezoluţiune.
Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a pretinde
rezoluţiunea contractului, chiar dacă în cuprinsul acestuia a fost inserat un pact
comisoriu expres de tipul cel mai sever.
Reguli speciale sunt reglementate de Codul comercial cu
privire la rezoluţiunea contractului prin art. 67, care stabileşte
condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca rezoluţiunea de drept să
opereze. Astfel, ,,când, mai înainte de expirarea termenului fixat
pentru executarea convenţiei, una din părţi a oferit celeilalte
predarea lucrului vândut sau plata preţului şi acesta nu-şi
îndeplineşte la termenul fixat obligaţiunea sa, atunci condiţiunea
rezolutorie se înedeplineşte de drept în favoarea părţii care îşi
executase obligaţiunea sa”.
 423

De asemenea, art. 69 C.com. reglementează aplicarea art.

1370 C.civ. în comercial (rezoluţiunea pentru nerespectarea
termenului esenţial). Pentru a deveni operantă rezoluţiunea de
drept prevăzută de art. 69 este necesar ca fie vânzătorul, fie
cumpărătorul să se afle în faţa unui contract care conţine o dată
fixă pentru executarea obligaţiei de plată a preţului sau de predare
a mărfii vândute.
În aceste condiţii, mai înainte de scadenţa obligaţiei şi de plată
sau de livrarea mărfii, contractantul care urmăreşte executarea
contractului trebuie să ofere executarea la termen a prestaţiei sale.
Dacă partea cocontractantă nu vine în întâmpinarea partenerului
de contract care a făcut propria sa ofertă, contractul se consideră
rezoluţionat de drept, rezoluţiunea operând ca şi cum ar fi
intervenit un pact comisoriu de gradul II-III.
În alineatele 2 şi 3 ale art. 67 se prevede că, în cazul în care a
intervenit între părţi o astfel de ofertă, în condiţiile precizate,
rezoluţiunea nu va putea fi dispusă decât prin hotărâre
judecătorească, prin aplicaţiunea reguliiu de drept comun a
condiţiei rezolutorii tacite.

2.8. Executarea coactivă

Codul comercial, prin art. 68, reglementează executarea

coactivă (participarea părţii interesate în obţinerea executării
obligaţiei). Sunt reglementări speciale atât pentru situaţia
neexecutării de către vânzător a obligaţiei de predare a lucrului,
cât şi pentru situaţia neexecutării de către cumpărător a obligaţiei
de a lua în primire lucrul vândut. Astfel, conform art. 68
C.com., ,,când cumpărătorul uhnui lucru mişcător nu-şi
îndeplineşte obligaţia sa, vânzătorul are facultatea sau a depune
lucrul vândut la o casă acreditată de comerţ, pe socoteala şi
cheltuiala cumpărătorului, sau de a-l vinde”. Din acest text de lege
rezultă că executarea coactivă nu este obligatorie. Precizăm că
această executare coactivă trebuie să aibă loc imediat după
îndeplinirea termenului. Potrivit art. 69 C.com., ,,dacă termenul
stipulat într-un contract de vânzare a unui lucru imobil este
esenţial naturii operaţiei, partea care voieşte executarea convenţiei
fără să ţină seama de expirarea termenului stipulat în favoarea sa,
trebuie să înştiinţeze pe cealaltă parte în termen de 24 de ore de la
 424

expirarea termenului”. Singurul element nou care îl aduce art. 69

pentru instituţia vânzării coactive este urgentarea procedurii
vânzării lucrului.
Sensul de termen esenţial înscris în art. 69 este o consecinţă a
caracterului său convenţional, fixat de părţi prin convenţii. Prin
analogie, în afara caracterului convenţional constituie termen
esenţial şi acela care este intim legat de executarea obligaţiei.
Termenul ,,esenţial” constituind o excepţie de la regula
înscrisă în art. 68, este de strictă interpretare. În caz de dubiu,
vânzarea coactivă trebuie făcută cu îndeplinirea procedurii
prevăzute de art. 68.

2.9. Reguli speciale privind anumite vânzări

În anumite cazuri, datorită particularităţilor lor, există unele

reglementări specifice, cum ar fi pentru vânzarea după greutate,
număr şi măsură (se are în vedere vânzarea bunurilor determinate
generic), vânzarea pe încercate şi vânzarea cu plata preţului în
rate, aceasta din urmă fiind reglementată de HG nr. 280/1990
(vânzarea afectată de modalităţi), vânzarea drepturilor litigioase,
vânzarea în afara spaţiilor comerciale, reglementată prin OG nr.
106/1999.
 425

3. CONTRACTUL DE MANDAT COMERCIAL

3.1. Consideraţii generale

În vederea dezvoltării comerţului său, în condiţiile unei pieţe

concurenţiale deschise, şi în vederea optimizării randamentului
factorilor de producţie, comerciantul a simţit nevoia creării şi
dezvoltării unor relaţii bazate pe încredere, ce implică participarea
unui număr diversificat de persoane la realizarea activităţii sale
comerciale. Importanţa şi rolul acestor persoane auxiliare în materia
obligaţiilor comerciale implică reglementarea în Codul comercial a
 426

contractului de mandat comercial şi de comision.

3.2. Noţiune şi definiţie

Mandatul comercial se deosebeşte de cel reglementat în materie

civilă nu prin structură, cât prin funcţie. Mandatului comercial îi
sunt astfel aplicabile principiile generale referitoare la mandatul
civil, cu specificaţia că funcţia deosebită a mandatului comercial
este de a mijloci afaceri comerciale. Pentru aceasta, normele
speciale ce reglementează mandatul comercial sunt cuprinse în art.
374 – 391 C. com.
Conform art. 374 C.com., ,,mandatul comercial are de obiect tratarea de
afaceri comerciale pe seama şi pe socoteala mandantului. Mandatul comercial nu
se presupune a fi gratuit”. Mandatul este contractul în temeiul căruia o persoană
(mandant) împuterniceşte altă persoană (mandatar) să încheie anumite acte
juridice în numele şi pe seama mandantului.

3.3. Natura juridică şi caracterele contractului de mandat comercial

a) Caracterul civil sau comercial al contractului de mandat se determină în

funcţie de obiectul acestuia. Mandatul civil are ca obiect încheierea actelor
juridice, pe când mandatul comercial are ca obiect încheierea unor acte juridice
care sunt fapte de comerţ pentru mandant. Aşadar, deosebirea constă în natura
actelor juridice pe care mandatarul urmează să le încheie cu terţul.
b) După scopul urmărit de părţi, mandatul comercial este întotdeauna cu titlu
oneros, fiecare parte urmărind procurarea unui avantaj. Deci, mandatul comercial
nu se presupune a fi gratuit niciodată şi chiar dacă în contract nu a fost stabilită o
sumă pentru remuneraţia mandatarului, aceasta se poate determina de către
instanţă, conform art. 386 Cod comercial. Mandatul comercial, fiind cu titlu
oneros, nu poate fi revocat în mod unilateral.
Mandatul comercial poate fi:
- cu reprezentare
- fără reprezentare, reprezentarea nefiind de este esenţa mandatului, ci
numai de natura lui.
Mandatul comercial mai poate fi:
- general (pentru toate afacerile mandantului)
- special (pentru o anumită afacere)
În cazul mandatului comercial se conferă mandatarului o mai mare
libertate de acţiune şi independenţă, potrivit dinamicii activităţii comerciale.
 427

c) După conţinutul contractului, mandatul comercial este un contract

sinalagmatic (bilateral).
Mandatul civil, fiind în principiu un contract cu titlu gratuit, este considerat
un contract sinalagmatic imperfect, deoarece obligaţia mandantului de a plăti
remuneraţia datorată pentru executarea mandatului nu se naşte din contractul
însuşi, chiar dacă se naşte cu ocazia contractului.
d) După modul de formare, este un contract consensual, care se încheie prin
simplul acord de voinţă al părţilor. De reţinut însă că dacă mandantul îl
însărcinează pe mandatar cu încheierea unor acte pentru care este cerută forma
scrisă solemnă ad validitatem, contractul de mandat trebuie să respecte aceeaşi
formă solemnă, de regulă forma autentică. În practică, mandatul este constatat de
obicei printr-un înscris numit procură sau împuternicire.
e) Mandatul nu se confundă cu reprezentarea. Mandatul civil implică în mod
obişnuit reprezentarea, pe când mandatul comercial se poate executa atât prin
reprezentare, cât şi fără reprezentare, caz în care mandatarul încheie acte juridice
în nume propriu (cazul contractului de comision).
f) O altă deosebire a mandatului comercial faţă de cel civil se referă la
puterile mandatarului. În civil, puterile mandatarului trebuie să fie riguros
reglementate, mandatul fiind de două feluri: general şi special. Şi mandatul
comercial poate fi de două feluri: general, când mandatul se dă pentru toate
afacerile mandantului, sau special, când mandatul se dă pentru o anumită afacere
în particular a mandantului. Art. 375 alin. 3 C.com. prevede că ,,mandatul pentru
o anume afacere cuprinde împuternicire şi pentru toate actele necesare executării
lui chiar când nu ar fi anume arătate”. Puterile mandatarului nu sunt la fel de
riguros delimitate în mandatul comercial, acesta conferind mandatarului o mai
mare libertate de acţiune şi independenţă decât în cel civil, libertate reclamată de
natura şi cerinţele activităţii comerciale.

3.4. Delimitarea contractului de mandat comercial de alte contracte

Contractul de mandat comercial se delimitează faţă de: contractul de

comision; contractul individual de muncă; contractul de antrepriză; contractul de
agent; contractul de management.

3.5. Condiţiile de valabilitate ale mandatului comercial

Conform art. 948 C.civ., pentru a fi valabil încheiat, contractul de mandat

comercial trebuie să respecte condiţiile cerute pentru validitatea oricărui contract:
 428

consimţământul părţilor, capacitatea acestora de a contracta, obiectul determinat

şi cauza licită. În cele ce urmează, vom evidenţia numai unele aspecte specifice.
a) Capacitatea părţilor. Îndeplinirea condiţiilor cerute de lege
impune ca mandantul să aibă capacitatea deplină de exerciţiu
necesară încheierii de către el însuşi a actelor juridice (fapte de
comerţ pentru mandant) ce formează obiectul contractului, deci
capacitatea de a încheia acte de comerţ, şi ca mandatarul să aibă
capacitate deplină de exerciţiu (pentru a-şi exprima un
consimţământ valabil) în încheierea actelor de comerţ.
b) Consimţământul părţilor. Precum am menţionat mai sus, mandatul
comercial se încheie prin acordul de voinţă al ambelor părţi. Specific mandatului
comercial este faptul că, potrivit art. 376 Cod comercial, comerciantul care nu
vrea să primească însărcinarea mandantului are obligaţia să înştiinţeze pe acesta
de refuzul său cât mai urgent posibil. Legea îl consideră mandatar chiar dacă nu a
acceptat mandatul, obligându-l să păstreze bunurile care i s-au expediat şi să le
conserve pe cheltuiala mandantului, până când acesta va putea să ia măsurile
necesare. Aşadar, mandatul poate fi:
- expres
- tacit (acceptarea mandatului rezultă din executarea lui).
c) Obiectul contractului. În articolul 374 Cod comercial se arată că obiectul
mandatului comercial este „tratarea de afaceri comerciale”, deci obiectul
contractului de mandat îl constituie faptele de comerţ.
În afara condiţiilor generale, comune tuturor contractelor (să fie determinat
sau determinabil, să fie posibil, licit, în circuitul civil etc.), în privinţa obiectului
mandatului se impun următoarele precizări:
- mandatul are ca obiect încheierea de acte juridice de către mandatar; dacă
acesta
îndeplineşte şi fapte materiale, ele vor avea un caracter accesoriu (de exemplu:
preluarea
bunului care urmează a fi vândut de către mandatar, în numele şi pe seama
mandantului);
- actele juridice cu caracter strict personal (de exemplu, testamentul) sau
alte declaraţii strict
personale nu pot fi încheiate prin mandatar.
Precizăm că actele juridice care se încheie în baza mandatului
privesc, cel mai adesea, vânzarea-cumpărarea de mărfuri.

3.6. Efectele contractului de mandat comercial

 429

Efectele contractului de mandat comercial ridică trei probleme: obligaţiile

părţilor, privilegiul mandatarului şi efectele pe care le produce executarea
mandatului.
a) Obligaţiile părţilor. Întocmai ca orice contract, şi contractul de mandat
comercial dă naştere la obligaţii în sarcina părţilor contractante, obligaţii ce sunt
atât cele prevăzute la contractul de mandat civil, cât şi cele prevăzute de Codul
comercial.
Obligaţiile mandatarului sunt: i) obligaţia de a executa mandatul; ii) obligaţia
de a îşi îndeplini obligaţiile izvorâte din contract cu bună-credinţă şi diligenţa
unui bun proprietar; iii) obligaţia de a aduce la cunoştinţa terţului cu care încheie
actul împuternicirea în baza căreia acţionează (contemplatio domini); iv) obligaţia
de a face cunoscută mandantului executarea contractului; v) obligaţia de a plăti
dobânzi la sumele cuvenite mandantului.
Obligaţiile mandantului sunt: i) obligaţia de a pune la dispoziţia mandatarului
toate mijloacele necesare executării mandatului; ii) obligaţia de a plăti
remuneraţia datorată mandatarului pentru executarea contractului; iii) obligaţia de
a restitui cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea mandatului.
b) Privilegiul mandatarului. Acest privilegiu special de retenţie asupra
lucrurilor mandantului pe care mandatarul le deţine în vederea executării
contractului, sau care se găsesc la dispoziţia sa, sau pentru care poate proba prin
posesiunea legitimă a poliţei de încărcare sau a celei de transport că i s-au
expediat, este prevăzut în art. 387 C.com., care prevede totodată că acest
privilegiu persistă chiar în cazul vinderii lucrurilor, purtând în continuare asupra
preţului. Conform dispoziţiilor legale, creanţele amintite au precădere asupra
oricăror creanţe împotriva mandantului sau chiar vânzătorului care revendică, deşi
plăţile şi cheltuielile au fost făcute înainte sau după ce lucrurile au intrat în
posesia mandatarului. Valorificarea privilegiului de către mandatar se face
conform art. 388 C.com.
c) Efectele executării mandatului. Încheierea de către mandatar a actelor
juridice în baza contractului de mandat comercial creează raporturi juridice între
mandant şi terţ, dar numai în limita puterilor conferite mandatarului sau a
ratificării mandantului a celor făcute peste aceste limite.

3.7. Încetarea contractului de mandat comercial

Contractul încetează conform art. 1552 C.civ. şi art. 390 C.com., art. 391
C.com. reglementând şi situaţia renunţării sau revocării contractului fără justă
cauză, caz în care întreruperea executării contractului conduce la răspundere
pentru prejudiciile cauzate cu daune-interese. Întrucât încrederea – care este baza
mandatului – nu se poate impune, singurul drept al mandatarului, când contractul
 430

este arbitrar retras, este o acţiune în daune, nu în reintegrare. Există şi situaţii de

natură obiectivă sau subiectivă care duc la stingerea mandatului, respectiv:
- revocarea mandatului în cazuri bine justificate, ştiut fiind că mandatul
comercial este, de regulă, cu titlu oneros.
Revocarea poate fi:
- expresă, printr-o declaraţie făcută în acest sens şi care trebuie să fie
notificată (comunicată) terţelor persoane care, de bună credinţă, ar putea încheia
acte juridice cu primul mandatar. În lipsa
notificării, terţii se pot apăra invocând aparenţa de drept în privinţa primului
mandatar.
- tacită, adică poate fi dedusă din orice împrejurări care dovedesc voinţa
mandantului de a revoca mandatul încredinţat unei persoane; desemnarea unui
nou mandatar pentru îndeplinirea aceleiaşi operaţiuni înseamnă, tacit, revocarea
mandatarului precedent.
În cazul în care mandatul este cu titlu oneros, mandatarul poate să-i solicite
mandantului
despăgubiri dacă revocarea sa este intempestivă sau abuzivă.
- îndeplinirea termenului pentru care a fost încheiat contractul;
- renunţarea mandatarului este cauză de stingere a mandatului civil;
- moartea mandatarului sau a mandantului. Art. 391 alin. 2 C.com.
dispune că, în cazul încetării contractului prin moartea unei părţi, retribuţia
cuvenită mandatarului va fi determinată după ceea ce s-a executat, proporţional cu
ceea ce s-ar fi datorat pentru executarea integrală a mandatului.
- incapacitatea, interdicţia, falimentul uneia din părţi.
 431

4. CONTRACTUL DE COMISION

4.1. Consideraţii generale

În realizarea activităţii lor, comercianţii folosesc în multe ocazii

un mandat special, fără reprezentare, denumit contract de comision,
acesta fiind specific dreptului comercial şi reglementat de art. 405-
412 C.com.

4.2. Noţiune şi definiţie

Conform art. 405 C.com., „comisionul are ca obiect tratarea de afaceri

comerciale de către comisionar în socoteala comitentului”. De asemenea,
conform art. 7, alin. 1, pct. 9 din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 927/23.12.2003) comisionul reprezintă ,, orice
platã în bani sau în naturã efectuatã cãtre un broker, un agent comisionar
general sau cãtre orice persoanã asimilatã unui broker sau unui agent
comisionar general, pentru serviciile de intermediere efectuate în legãturã cu o
operatiune comercialã;
Contractul comercial de comision presupune ca o persoană (comitentul) să
dea altei persoane (comisionarul), care acceptă, împuternicirea de a face un act
sau o serie de acte comerciale în nume propriu, dar în interesul acestui comitent.
În aceste condiţii, comisionarul se află exclusiv în raporturi cu reprezentantul
(comitentul), în timp ce în relaţiile cu terţii acţionează în nume propriu, ca şi cum
ar fi vorba despre acţiunea comisionarului.

4.3. Natura juridică şi caracterele contractului de comision

Caracterele juridice ale contractului de comision reies din definiţia de mai

sus şi din dispoziţiile legale în materie şi sunt, succint, următoarele: a) contract
(sinalagmatic) bilateral; dă naştere la drepturi şi obligaţii în sarcina ambelor părţi,
atât a comisionarului, cât şi a comitentului; b) contract cu titlu oneros; prin
încheierea contractului, ambele părţi urmăresc procurarea unui avantaj
patrimonial; c) contract consensual; se încheie prin simplul acord de voinţă al
părţilor.
 432

4.4. Condiţiile de valabilitate ale comisionului

Conform art. 948 C.civ., pentru a fi valabil încheiat, contractul de comision

trebuie să îndeplinească condiţiile cerute pentru validitatea oricărui contract:
consimţământul părţilor, capacitatea acestora de a contracta, obiectul determinat
şi cauza licită. Aspectele specifice sunt asemănătoare cu acelea de la contractul de
mandat, cu menţiunea expresă că pentru comisionar este necesară capacitatea sa
deplină de exerciţiu (pentru că încheie acte juridice proprio nomine), el
dobândind astfel şi calitatea de comerciant.

4.5. Efectele contractului de comision

Se creează două categorii de raporturi juridice: între comitent şi comisionar şi

între comisionar şi terţ (comisionarul se obligă direct şi personal faţă de terţi),
fiindcă între comitent şi terţ nu se nasc nici un fel de raporturi juridice.
Obligaţiile comisionarului sunt:
i) obligaţia de a executa mandatul încredinţat de comitent. În articolul 406
Cod comercial se prevede: „Comisionarul este direct obligat către persoana cu
care a contractat ca şi cum afacerea ar fi a sa proprie”.
Pentru încheierea contractului între comisionar şi terţi nu se stabilesc
raporturi juridice între
comitent şi terţi, astfel încât acţiunile comisionarului către terţi pot fi cedate
comitentului. De regulă,
comisionarul este răspunzător faţă de comitent pentru încheierea actelor juridice
cu terţii, nu şi pentru executarea lor, afară de convenţie contrară.
În mod excepţional în contractul de comision se poate stipula o obligaţie de
garanţie a executării contractului din partea comisionarului sub forma clauzei
„star del credere” sau „ducroir”
(garanţia solvabilităţii). Prin această clauză comisionarul se obligă să răspundă
faţă de comitent pentru ipoteza în care terţul refuză să-şi plătească obligaţiile
sau este insolvabil.
În schimbul garanţiei executării obligaţiei, comisionarul are dreptul la o
remuneraţie deosebită, cu comision special pentru garanţii sau „pentru credit”,
denumită provizion sau proviziune.
Cât priveşte natura juridică a clauzei star del credere, aceasta este obiectul
unei controverse
juridice în doctrină. Fiind considerată clauză de asigurare pentru insolvabilitate,
este considerată
garanţie de sine stătătoare sau cauţiune.
 433

ii) obligaţia de a-şi îndeplini obligaţiile izvorâte din contract cu bună-credinţă

şi diligenţa unui bun proprietar. Comisionarul trebuie să depună o diligenţă
sporită, cerută unui profesionist, acţionând cu
bună-credinţă.
iii) obligaţia de a da socoteală comitentului asupra îndeplinirii mandatului
primit. Acesta trebuie să-l informeze pe comitent asupra tuturor împrejurărilor şi
operaţiunilor de natură să modifice împuternicirea primită.
Obligaţiile comitentului sunt:
i) obligaţia de a plăti remuneraţia (comisionul) datorată comisionarului
pentru executarea contractului. Această obligaţie curge din momentul în care
comisionarul a încheiat acte juridice cu terţi, chiar dacă nu au fost executate
încă obligaţiile rezultate din actele juridice încheiate.
ii) obligaţia de a restitui cheltuielile făcute de comisionar pentru executarea
contractului. În cazul în care comisionarul a efectuat anumite cheltuieli pentru
ducerea la îndeplinire a mandatului, comitentul trebuie să restituie aceste
cheltuieli, pe baza unor dovezi, şi să ţină evidenţa lor în registrele contabile,
separat pentru fiecare operaţiune comercială.

4.6. Efectele executării contractului de comision

Comisionarul încheie acte juridice în nume propriu, acţionând în baza

împuternicirii primite şi, conform art. 406 C.com., fiind parte contractantă cu
terţul, are calitatea de debitor sau creditor faţă de terţ. În baza contractului de
comision, între comitent şi terţ nu se stabilesc nici un fel de raporturi juridice, în
cazul nerespectării obligaţiilor din contractul încheiat între comisionar şi terţ,
răspunderea aparţinând părţii contractante în culpă. În situaţia nerespectării
obligaţiei de către terţ, comitentul poate cere comisionarului, în temeiul
contractului de comision, să intenteze acţiunea corespunzătoare împotriva terţului
sau să-i cedeze lui această acţiune. Menţionăm că legea dispune răspunderea
comisionarului faţă de comitent numai pentru încheierea actelor juridice, nu şi
pentru executarea lor, conform art. 412 C.com. Tot acest articol prevede
posibilitatea stabilirii de către părţi prin contract a unei obligaţii de garanţie a
executării contractului, numită provizionul star del credere sau pentru credit.

4.7. Încetarea contractului de comision

Fiind vorba de o varietate a contractului de mandat, se aplică identitatea

cauzelor de încetare a comisionului cu cele ale mandatului, datorită naturii
juridice a comisionului ca mandat fără reprezentare. Astfel, efectele contractului
de comision încetează în următoarele cazuri:
 434

- revocarea împuternicirii de către comitent;

- renunţare la împuternicirea primită de către comisionar;
- moartea comitentului sau comisionarului;
- interdicţia comitentului sau comisionarului;
- insolvabilitatea sau falimentul părţilor (articolul 1552 Cod civil).
În aplicarea acestor cazuri de încetare a contractului de comision, trebuie să
se ţină seama de
necesitatea asigurării securităţii raporturilor comerciale.

5. CONTRACTUL DE CONSIGNAŢIE

5.1. Consideraţii generale

Codul comercial nu conţine nici o reglementare referitoare la

„contractul de consignaţie”. S-a elaborat o reglementare detaliată
prin Legea nr. 178 din 30 iulie 1934, „pentru contractul de
consignaţie”, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 173/1934 şi
modificată ulterior prin Legea nr. 34/1936, publicată în
„Monitorul Oficial” nr. 77 din 1 aprilie 1936, care este şi în prezent
în vigoare.

5.2. Noţiune şi definiţie

Art. 1 din Legea 178/1934 defineşte contractul de consignaţie ca fiind

convenţia prin care una din părţi, numită consignant, încredinţează celeilalte părţi,
numită consignatar, mărfuri sau obiecte mobile spre a le vinde pe socoteala
consignantului. Caracteristica acestei forme de vânzare constă în interpunerea în
raporturile dintre proprietarul-furnizor şi cumpărător a consignatarului, care
îndeplineşte funcţii de intermediar. Din punctul de vedere arătat, consignaţia se
analizează ca o specie a contractului de comision, deoarece cosignantul deţine,
analogic vorbind, poziţia de comitent, iar consignatarul pe cea de comisionar. Pe
baza acestor elemente, contractul de consignaţie poate fi definit ca „acel contract
prin care o parte, numită consignant, încredinţează celeilalte părţi, numită
consignatar, anumite bunuri mobile pentru a fi vândute, în nume propriu, dar pe
seama consignantului, la un preţ stabilit anticipat, cu obligaţia consignatarului de
a remite consignantului preţul obţinut sau de a-i restitui bunul nevândut”.
 435

5.3. Natura juridică şi caracterele contractului de consignaţie

Contractul de consignaţie, aşa cum este reglementat de Legea 178/1934, a

fost caracterizat în doctrina vremii ca fiind un contract consensual, oneros,
sinalagmatic, de comandament, încheiat intuitu personae, principal, comutativ şi,
în sfârşit, comercial. Contractul de consignaţie se încheie în scris, deoarece,
potrivit art. 2 din Legea 178/1934, el se poate dovedi numai prin proba scrisă.
Deci, forma scrisă a contractului este cerută ad probationem.

Delimitarea contractului de consignaţie de alte contracte: a) faţă de

contractul de comision; b) faţă de contractul de mandat comercial; c) faţă de
contractul de depozit; d) faţă de contractul de vânzare sub condiţie.

5.4. Condiţiile de valabilitate ale contractului de consignaţie

Pentru a fi valabil încheiat, contractul de consignaţie trebuie să îndeplinească

condiţiile cerute pentru validitatea contractului de comision, cu observaţia că art.
1 din Legea nr. 178/1934 se referă numai la „mărfuri sau obiecte mobile”.

5.5. Efectele contractului de consignaţie

Contractul de consignaţie dă naştere la anumite obligaţii între părţile

contractante. Totodată, prin încheierea actelor de vânzare-cumpărare se nasc
anumite obligaţii între consignatar şi terţi.
a) Obligaţiile părţilor. Între părţi se nasc raporturi juridice asemănătoare
celor izvorâte din contractul de mandat privitor la raporturile dintre mandant şi
mandatar. În acest sens, pot fi invocate dispoziţiile art. 405 alin. 2 C.com., care,
deşi se referă la contractul de comision, sunt aplicabile şi contractului de
consignaţie.
Obligaţiile consignantului sunt: i) obligaţia de a preda consignatarului
bunurile care urmează să fie vândute; ii) obligaţia de a plăti remuneraţia datorată
consignatarului pentru executarea contractului; iii) obligaţia de a restitui
cheltuielile făcute de consignatar cu îndeplinirea însărcinării primite.
Obligaţiile consignatarului sunt: i) obligaţia de a lua măsurile necesare pentru
păstrarea şi conservarea bunurilor primite (art. 5-9 din Lege); ii) obligaţia de a
executa mandatul dat de consignant (art. 11-14 din Lege); iii) obligaţia de a da
socoteală consignantului asupra îndeplinirii mandatului său.
Sancţiuni
 436

Conform art. 23 din Legea nr. 178/1934 ,,se va pedepsi cu închisoare de la 2

luni până la 2 ani şi cu amendă de la 10000 - 100000 lei, fără a se putea acorda
circumstanţe atenuante, consignatarul:
1. Care-şi va insuşi bunurile încredinţate în consignaţie, sau le va instrăina în
alt mod sau în alte condiţiuni decât acelea prevăzute în contract, sau nu le va
restitui consignantului la cerere.
2. Care nu va remite consignantului sumele de bani, cambiile sau valorile
încasate sau primite de el, drept preţ al bunurilor vândute.
3. Care la cererea consignantului nu va face de îndată notificările prevăzute la
art. 13, al. 3 din prezenta lege.
Art. 24. - Se va pedepsi cu închisoare de la o lună până la un an, fără a se
putea acorda circumstanţe atenuante, consignatarul:
1. Care, cu rea credinţă, nu va face consignantului înştiinţările prevăzute la art.
18 din prezenta lege.
Se consideră de rea credinţă consignatarul care, în termen de trei zile libere de
la cererea scrisă a consignantului, nu i-a facut înştiinţarea sus arătata.
2. Care, cu bună ştiinţă, va face consignantului înştiinţări neexacte privitoare la
situaţiunea vânzărilor şi incasărilor făcute de el
3. Care nu va notifica consignantului orice urmărire indreptată asupra bunurilor
încredinţate lui in consignaţie sau asupra valorilor rezultate din vânzarea lor, de
indată ce va fi avut cunoştinţă de acele urmăriri.
4. Care va inlătura, va distruge, va deteriora sau va face să se inlăture, distrugă
sau deterioreze ambalajele, etichetele, mărcile sau orice alte semne exterioare
aplicate de consignant asupra mărfurilor incredinţate în consignaţie.
5. Care va depozita sau muta mărfurile încredinţate lui în consignaţie în contra
dispoziţiunilor contractului
6. Care nu va pune la dispoziţia consignantului, la cererea acestuia, registrele
speciale de consignaţie în cazul când contractul prevede ţinerea unor asemenea
registre.
b) Efectele executării contractului de consignaţie. În cazul efectelor executării
contractului de consignaţie sunt aplicabile regulile comisionului. Prin intermediul
reprezentării indirecte se realizează o transmitere automată către reprezentat a
drepturilor dobândite de către comisionar de la terţ. Nerespectarea obligaţiilor din
contractul de consignaţie atrage răspunderea părţii în culpă. Potrivit legii, această
răspundere este o răspundere civilă sau o răspundere penală.

5.6. Încetarea contractului de consignaţie

În privinţa încetării contractului de consignaţie, având în vedere natura sa

juridică şi caracterul intuitu personae, sunt aplicate regulile mandatului.
 437

6. CONTRACTUL DE CONT CURENT

6.1. Noţiunea contractului de cont curent

Instituţie tipică comerţului de bancă, contractul de cont curent

reglementează creanţele reciproce în afaceri. Sub aspect juridic,
acest contract este cel prin care două persoane care se găsesc în
raporturi de afaceri (de regulă, o bancă şi clientul ei), denumiţi
corentişti, se învoiesc ca în loc să-şi remită reciproc şi succesiv
bani sau alte valori izvorâte din prestaţiile făcute de una către alta,
să le înscrie într-un cont, în partide de debit şi credit, iar la
închiderea contului, la un anumit termen, soldul creditor rezultat
din compensare să fie achitat de partea debitoare.
Prestaţiile sau transmisiunile de valori care se concretizează
prin creanţe în favoarea uneia dintre părţi, care sunt depuse în
contul curent, se numesc remize sau rimese, care pot fi obligatorii
sau facultative. După trecerea rimesei în contul curent, aceasta ia
 438

denumirea de post, partidă sau articol.

Contractul de cont curent este reglementat de art. 370-373
C.com., care se referă la efectele pe care le produce între părţile
contractante, fiind menţionat şi în art. 6 C.com., care stabileşte că
contractul de cont curent este civil sau comercial, după calitatea
persoanelor contractante şi cauza pentru care a fost încheiat.
Contractul de cont curent se deosebeşte de alte operaţiuni juridice
sau contracte cu funcţiuni apropiate, cum ar fi contractul de
deschidere de credit sau de deschidere de credit în cont curent,
contractul de depozit în cont curent etc.

6.2. Caracterele juridice ale contractului de cont curent:

Contractul de cont curent este: contract consensual; contract
cu titlu oneros; contract sinalagmatic (bilateral); contract
neformal; contract de executare succesivă; contract accesoriu.

6.3. Efectele contractului de cont curent

Contractul de cont curent produce efecte juridice principale

(esenţiale) – transferul de proprietate, novaţia, indivizibilitatea şi
compensaţia şi efecte juridice secundare – dobânzile, comisionul şi
diverse cheltuieli.

6.4. Încheierea contului curent

Încheierea contului curent spre a se constata care dintre corentişti este

creditor şi pentru ce sumă (sold creditor) se realizează la scadenţa termenelor
stabilite prin convenţie şi, în lipsă, la 31 decembrie, în fiecare an.

6.5. Încetarea contractului de cont curent

Acest contract poate înceta de drept în cazurile expres prevăzute de lege şi la

cererea unei părţi, conform art. 373 C.com.
 439

7. CONTRACTUL DE REPORT

7.1. Noţiunea contractului de report

Contractul de report este folosit în general în situaţia în care o

persoană proprietară a unor titluri de credit are nevoie de
numerar. Conform art. 74 C.com., contractul de report constă în
cumpărarea pe bani gata a unor titluri de credit care circulă în
comerţ şi revânzarea simultană cu termen şi pe un preţ
determinat către aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi specie.
Acest contract se dovedeşte a fi un contract juridic complex, o
dublă vânzare, cea de a doua fiind cu termen şi la un preţ
determinat. Persoana care vinde (temporar) sau dă în report se
numeşte reportat, iar cea care cumpără – reportator. Reportatorul
primeşte de la reportat o remuneraţie, denumită preţ de report sau
premiu, care constituie preţul serviciului prestat de reportat.
Diferenţa dintre suma dată şi cea încasată de reportator (profitul)
poartă denumirea de report.

7.2. Condiţiile reportului

a) să existe acordul de voinţă al ambelor părţi; b) manifestările

de voinţă să fie simultane şi să aibă loc între aceleaşi persoane; c)
vânzarea şi revânzarea să aibă ca obiect titluri de credit care
circulă în comerţ.

7.3. Natura juridică a contractului de cont curent

Acest contract este unul sui generis, deosebit de vânzare-

cumpărare prin faptul că necesită remiterea materială a titlurilor
de credit, operând un dublu transfer de proprietate între aceleaşi
persoane şi la termene diferite asupra unor titluri de credit de
 440

aceeaşi specie.

7.4. Efectele contractului de report

Contractul de report produce efecte juridice privitoare la

transferul de proprietate asupra titlurilor de credit şi fructele civile
ale acestora. Dacă în privinţa efectului translativ de proprietate
sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun, referitor la fructele
civile produse de titlurile de credit precizăm că acestea se cuvin
reportatorului (el a devenit proprietarul acestora) în lipsă de
stipulaţie contrară între părţi în cadrul contractului.

7.5. Încetarea contractului de report

Acest contract încetează ca urmare a producerii efectelor sale,

părţile putând opta pentru prelungirea contractului pentru unul sau
mai multe termene succesive (art. 75 C.com)., dar cu păstrarea
condiţiilor iniţiale.

8. CONTRACTUL DE GARANŢIE REALĂ MOBILIARĂ

 441

Contractul de garanţie reală mobiliară, cunoscut şi sub numele de contract de

gaj, reprezintă un contract numit, în baza căruia debitorul constituie în favoarea
creditorului o garanţie asupra unui bun mobil corporal sau încorporal în vederea
garantării executării unei obligaţii civile sau comerciale.
Garanţia reală mobiliară este reglementată în Titlul VI al Legii nr. 99/1999
privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice („Legea”), care a
abrogat în mod expres prevederile din Codul Comercial referitoare la gaj şi are
următoarele caractere juridice: a) este un contract solemn în sensul că este
necesară forma scrisă a acestuia ad validitatem; b) este un contract unilateral,
creând obligaţii numai în sarcina debitorului obligaţiei de garanţie; c) este un
contract cu titlu oneros comutativ, în baza acestui contract urmărindu-se crearea
unor avantaje materiale uneia dintre părţile la acest contract; d) este un contract
constitutiv de drepturi reale; e) este un contract accesoriu contractului prin care se
creează obligaţia principală; f) contractul este un titlu executoriu prin efectul legii.
Conform prevederilor Titlului VI din Legea 99/1999, garanţia reală mobiliară
are următoarele caracteristici: a) reprezintă un drept real creat în vederea
garantării îndeplinirii unei obligaţii; b) garanţia se poate constitui cu sau fără
deposedarea proprietarului bunului respectiv; c) conferă creditorului garanţiei
dreptul de a urmări bunul respectiv în mâinile oricărei persoane s-ar afla
respectivul bun; d) garanţia poate avea ca obiect orice tip de obligaţie, inclusiv
obligaţii viitoare sau sub condiţie, determinată sau determinabila; e) garanţia
astfel creată acoperă atât obligaţia garantată, cât şi accesoriile acesteia: dobânzi,
penalităţi sau alte costuri.
Obiectul garanţiei reale mobiliare îl constituie orice bun mobil corporal sau
incorporal, conform art. 6 alin. 1 din Lege, ca şi bunurile enumerate în acest scop
în art. 6 alin. 5, cum ar fi: stocurile de marfă, soldurile creditoare ale conturilor
bancare, certificate de depozit, acţiunile şi părţile sociale; drepturi de proprietate
intelectuală; instrumente negociabile, poliţele de asigurare, drepturile de creanţă
garantate, fondul de comerţ sau universalitatea bunurilor mobile ale debitorului,
inclusiv bunurile viitoare, echipamente, maşini agricole. Împreună cu bunurile
afectate garanţiei, legea consideră constituită garanţia şi asupra produselor
obţinute din valorificarea acestor bunuri.
Garanţia reală mobiliară se constituie de regulă printr-un înscris sub
semnătură privată sau încheiat în formă autentică. În cazul unor bunuri al căror
regim juridic este în mod special reglementat de alte acte normative, în afara
formalităţilor precizate în Lege, este necesară şi îndeplinirea unor formalităţi
specifice. De exemplu, în cazul acţiunilor afectate unei obligaţii de garanţie,
acestea vor fi indisponibilizate potrivit regulilor pieţei pe care sunt tranzacţionate
sau prin menţiune în registrul acţionarilor societăţii conform regulilor de drept
comun.
 442

În principal, ca efect al contractului de garanţie, creditorul are dreptul să intre

în posesia bunului, să îl reţină şi să îl valorifice în cazul în care debitorul nu îşi
execută obligaţiile astfel garantate la termen sau în condiţiile agreate. Mai mult,
creditorul are dreptul de a inspecta bunul pe durata contractului şi dreptul de a
trece la executarea garanţiei dacă are temeiuri comercial rezonabile de a crede că
bunul este pus în pericol sau plata este pe cale a fi împiedicată. Debitorul, având
posesia bunului, are dreptul de a administra bunul pe toată durata contractului şi
de a dispune de acesta şi de produsele acestuia, inclusiv prin închiriere,
constituirea unei alte garanţii sau vânzarea acestuia.
Debitorul are obligaţia de a păstra bunul în cele mai bune condiţii şi de a
evita orice degradare sau depreciere a acestuia, să întreţină şi să folosească bunul
cu diligenţa unui bun proprietar şi să ţină o evidenţă clară a bunului şi a
produselor acestuia, dacă este cazul.
Contractul de garanţie încetează prin executarea obligaţiei al cărei accesoriu
este, prin actul eliberator al creditorului sau prin hotărâre judecătorească.
Legea stabileşte un anumit sistem specific de publicitate a garanţiilor reale
mobiliare prin intermediul Arhivei Electronice de Garanţii Reale Mobiliare
(A.E.G.R.M.) – un sistem informatic de evidenţă a priorităţii garanţiilor reale
mobiliare structurat pe persoane şi bunuri.
În cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a obligaţiei garantate,
creditorul poate trece la executarea garanţiei, Legea punând la dispoziţia sa două
posibilităţi: fie procedura de executare mobiliară reglementată de Codul de
Procedură Civilă, fie procedura specială reglementată de Lege.

9. CONTRACTUL DE LEASING

Contractul de leasing este un contract prin care o parte, denumită

locator/finanţator, transmite, pentru o perioadă determinată, dreptul de folosinţă
asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită utilizator, la
solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la
sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de
 443

opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing

ori de a înceta raporturile contractuale.
Contractul de leasing este reglementat de Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997
privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing aprobată în baza
prevederilor Legii nr. 90/1998 şi modificată în baza prevederilor Legii nr.
99/1999. Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 a fost republicată în Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 9/12.01.2000. De asemenea, dispoziţii referitoare la
contractul de leasing se mai găsesc şi în art. 7 alin. 1 pct. 7 şi 8 din Codul fiscal
(Legea nr. 571/2003)
Contractul de leasing are următoarele caractere juridice: este
un contract consensual, în sensul că forma scrisă a acestuia nu
este necesară ad validitatem; este un contract bilateral, creând
obligaţii numai în sarcina debitorului obligaţiei de garanţie; este
un contract cu titlu oneros comutativ, în baza acestui contract
urmărindu-se crearea unor avantaje materiale uneia dintre părţile
la acest contract; contractul este titlu executoriu prin efectul legii
în cazul în care utilizatorul nu predă bunurile la sfârşitul perioadei
de leasing.
Obiect al contractului de leasing îl pot constitui bunuri imobile, precum şi
bunuri mobile de folosinţă îndelungată, aflate în circuitul civil, cu excepţia
înregistrărilor pe bandă audio şi video, a pieselor de teatru, manuscriselor,
brevetelor şi a drepturilor de autor.
Din punct de vedere al legislaţiei fiscale din România, sunt identificate două
tipuri de contracte de leasing, şi anume:

9.1. Contractul de leasing financiar

Contractul de leasing financiar reprezintă, conform art. 7, alin. 1, pct. 7 din

Codul fiscal, orice contract de leasing ce îndeplineşte cel puţin una dintre
următoarele condiţii: a) riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate asupra
bunului care face obiectul leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul
când contractul de leasing produce efecte; b) contractul de leasing prevede expres
transferul dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul leasingului
către utilizator la momentul expirării contractului; c) perioada de leasing
depăşeşte 75% din durata normală de utilizare a bunului ce face obiectul
leasingului; în înţelesul acestei definiţii, perioada de leasing include orice
perioadă pentru care contractul de leasing poate fi prelungit.

9.2. Contractul de leasing operaţional

 444

Contractul de leasing operaţional este, potrivit art. 7, alin. 1, pct. 8 din Codul
fiscal, orice contract de leasing încheiat între locator şi locatar, care nu
îndeplineşte condiţiile contractului de leasing financiar. În calitate de utilizator
poate figura orice persoană fizică sau juridică română sau străină, iar în calitate de
finanţator, orice societate de leasing persoană juridică română sau străină care
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege în acest sens – obiectul de activitate al
societăţii este unic, activităţi de leasing, şi capitalul social este de minimum 500
milioane lei.
În conformitate cu art. 6 din OG 51/1997 republicată, contractul de leasing
trebuie să prevadă în mod obligatoriu următoarele clauze: părţile, obiectul
contractului, valoarea totală a contractului, valoarea ratelor de leasing, perioada
de utilizare în sistem de leasing a bunului, clauza privind obligaţia asigurării
bunului.
În principal, în baza contractului de leasing, locatorul are obligaţia de a
respecta dreptul utilizatorului de a-şi alege furnizorul şi asigurătorul bunului, să
încheie contractul de vânzare-cumpărare al bunului cu furnizorul indicat de
utilizator; să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului la încetarea contractului;
să garanteze folosinţa liniştită şi utilă a bunului. La rândul său, utilizatorul are
obligaţia de a primi bunul obiect al contractului de leasing, de a exploata bunul
conform destinaţiei acestuia, de a achita ratele de leasing, să suporte cheltuielile
de întreţinere a bunului, să nu greveze bunul respectiv cu sarcini fără acordul
finanţatorului.
Răspunderea părţilor este reglementată în mod separat şi se referă atât la
cauzele exprese de răspundere stabilite de lege în sarcina finanţatorului, cât şi la
cazurile de răspundere ale utilizatorului, atât în ceea ce priveşte răspunderea
contractuală, cât şi răspunderea pentru bunul obiect al contractului de leasing. În
afară de prevederile exprese ale legii în acest sens, părţile sunt libere să
stabilească atât alte clauze adiţionale în cadrul contractului de leasing, cât şi
clauze de agravare a răspunderii acestora în ceea ce priveşte executarea
obligaţiilor decurgând din respectivul contract.
 445

CAPITOLUL III

TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE

1.1. Consideraţii generale

Titlurile de valoare sau de credit reprezintă înscrisuri care

încorporează anumite valori patrimoniale şi care constată
existenţa unei obligaţii comerciale sau drept de creanţă pe care
posesorul acestuia îl poate executa după trecerea unui anumit
interval de timp. Circulaţia acestor titluri care încorporează valori
patrimoniale nu este condiţionată de efectuarea unor formalităţi,
cum ar fi cele prevăzute de legislaţia civilă pentru cesiunea de
creanţă, ci, prin încorporarea drepturilor în titlu, se simplifică
circulaţia acestora, iar excepţiile personale ale debitorului faţă de
titularul iniţial nu mai pot fi ridicate.
 446

Emiterea şi circulaţia titlurilor de valoare sau a titlurilor de

credit reprezintă fapte de comerţ obiective, conform prevederilor
art. 3 din Codul Comercial.

1.2. Caracteristici comune ale titlurilor de valoare

Titlurile de valoare prezintă următoarele caractere comune:

a) caracter constitutiv – dreptul de creanţă este încorporat direct
în titlul de valoare respectiv şi poate fi exercitat numai în temeiul
înscrisului respectiv;
b) caracter formal – înscrisul care constată dreptul respectiv trebuie să
îmbrace o anumită formă şi să conţină toate menţiunile prevăzute cu caracter
obligatoriu de lege;
c) caracter literal – întinderea şi natura dreptului conţinut în titlu se pot
determina numai în măsura şi în condiţiile menţionate în înscrisul respectiv.
Astfel, nu pot fi admise nici un fel de alte mijloace de probă în vederea
determinării cuprinsului sau întinderii obligaţiilor/drepturilor respective în afara
titlului însuşi. Titlul conferă posesorului legitim certitudinea dreptului său în
condiţiile menţionate în acesta;
d) titlul conferă un caracter autonom creanţei respective – după emiterea
titlului, emitentul acestuia nu este obligat în virtutea raportului juridic originar
(fundamental), ci exclusiv în virtutea semnării titlului. Mai mult, în circulaţia
titlului, fiecare nou posesor este considerat a avea un drept nou, originar propriu,
autonom şi nu un drept cedat. Deci, dobânditorul are un drept autonom, adică un
drept care este independent faţă de dreptul transmiţătorului. Ca o consecinţă a
acestui fapt, dobânditorului titlului nu se pot opune excepţiile care puteau fi opuse
transmiţătorului.

1.3. Utilitatea comercială a titlurilor de valoare

Titlurile comerciale au următoarea utilitate comercială:

a) instrumente de plată – pot servi la stingerea unei obligaţii băneşti; b)
instrumente de credit – pot fi cedate înainte de scadenţă fie în proprietate, fie în
garanţie, pentru a se obţine un credit, mobilizând o creanţă bănească; c)
instrumente de garanţie – având în vedere caracterul constitutiv şi autonom al
titlurilor de valoare, acestea pot fi folosite ca mijloace alternative de garantare a
 447

executării unor obligaţii comerciale, aceasta fiind funcţia cea mai des utilizată în
practică pentru titlurile de valoare.

1.4. Clasificarea titlurilor de valoare

Titlurile de valoare se clasifică după următoarele criterii:

a)După conţinutul acestora: titluri de valoare care dau dreptul la plata unei
sume de bani – efecte de comerţ, negociabile, care reprezintă şi titluri de credit:
cambia, biletul la ordin şi cecul; titluri care conferă drepturi complexe
patrimoniale şi nepatrimoniale – valorile mobiliare, în principal acţiunile şi
obligaţiunile emise de societăţile comerciale deţinute public; titluri de valoare
care conferă dreptul la anumite cantităţi de mărfuri – titluri reprezentative ale
mărfurilor: conosamentul, recipisa de depozit, warantul. Conosamentul este
înscrisul eliberat de comandantul sau armatorul navei cu care se transportă
mărfurile, care atestă încărcarea mărfurilor pentru a fi transportate. Posesorul
legitim al înscrisului este considerat proprietarul mărfurilor.
Recipisa de depozit este un înscris care conferă titularului dreptul de proprietate
asupra mărfurilor depozitate în magazii specializate (docuri, antrepozite etc.).
Warantul este înscrisul care conferă calitatea de titular al unui drept de garanţie
reală mobiliară asupra mărfurilor depozitate.

b) După modul de circulaţie al acestora: titluri nominative, în cuprinsul

cărora este menţionat numele posesorului legitim. Potrivit legii, titlul nominativ se
poate transmite prin cesiune. Cesiunea constă în înscrierea în titlu a numelui
cesionarului şi predarea titlului; titlurile la ordin – titlurile care cuprind drepturi ce
pot fi exercitate numai de către o anumită persoană şi care se transmit prin gir –
cambia şi biletul la ordin. Operaţiunea girului, prin care se realizează transmiterea
titlului, constă dintr-o menţiune translativă de drepturi făcută de posesorul titlului,
chiar în titlu, cu precizarea numelui dobânditorului; titlurile la purtător, care nu
determină persoana titularului drepturilor şi care se transmit prin simpla tradiţiune
a titlului respectiv (transmiterea materială a înscrisurilor).

c) După cauză: titlurile cauzale, care menţionează cauza obligaţiei – acţiunile,

conosamentul; titlurile abstracte, care încorporează dreptul respectiv, fără a
menţiona cauza obligaţiei, având valoare juridica prin ele însele – cambia, biletul
la ordin, cecul.
În activitatea comercială sunt folosite unele înscrisuri care înprumută anumite
caracteristici ale titlurilor de valoare, fără a fi veritabile titluri comerciale de
valoare. De aceea, ele sunt denumite titluri de valoare improprii. Sunt avute în
vedere: biletele de călătorie cu mijloacele de transport (metrou, tranvai, troleibuz,
 448

autobuz, tren etc.), biletele de loterie, biletele pentru staţiunea de odihnă, biletele
de intrare la teatru etc.
 449

2. CAMBIA

2.1. Consideraţii generale

Cambia este unul dintre titlurile de credit cu mare aplicabilitate în activitatea

comercială.
Cambia este un titlu de valoare în baza căruia o persoană, numită trăgător, dă
ordin unei alte persoane, numită tras, să plătească la scadenţă o anumită sumă de
bani unei terţe persoane – beneficiar – sau la ordinul acesteia. Aşa cum rezultă din
definiţie, cambia implică participarea a trei persoane: trăgătorul (emitentul), trasul
şi beneficiarul. Trăgătorul (emitentul) este persoana care emite titlul; el dă
dispoziţia să se plătească o sumă de bani. Prin semnătura sa, trăgătorul îşi asumă
obligaţia de a face să se plătească suma de bani beneficiarului de către tras.
Emitentul înscrisului poartă denumirea de trăgător, deoarece ,,trage” titlul asupra
debitorului care este obligat să efectueze plata. Trasul este persoana căreia i se
adresează dispoziţia (ordinul) de a plăti o sumă de bani. Beneficiarul este
persoana căreia sau la ordinul căreia urmează să se facă plata către tras.
Cambia este emisă sau transmisă în principal în scopul stingerii unui raport
juridic fundamental izvorât dintr-un contract comercial. În cadrul mecanismului
cambial, un rol important este jucat nu numai de către raportul fundamental în
baza căruia cambia a fost emisă iniţial, dar şi de funcţia acesteia de titlu de
valoare formal şi complet. Astfel, în baza raportului fundamental, debitorul
urmărit poate opune creditorului o excepţie specifică raporturilor lor personale,
dar fiecare semnatar ulterior al cambiei, în virtutea titlului însuşi, este ţinut
răspunzător de plata acestuia faţă de posesorul legitim al cambiei. Pe de altă parte,
raportul juridic fundamental în baza căruia cambia a fost emisă este exterior şi, de
regulă, preexistent faţă de raportul juridic cambial. Prin emiterea cambiei către
beneficiar se sting, de fapt, două obligaţii: obligaţia trasului faţă de trăgător, ca şi
obligaţia trăgătorului faţă de beneficiar. Beneficiarul poate stinge mai departe alte
obligaţii ale sale prin transmiterea cambiei prin gir în favoarea creditorului său,
înscriind pe spatele acesteia ordinul de a se plăti acea sumă de bani creditorului
său.
Noul raport juridic de drept cambial nu antrenează desfiinţarea raportului
fundamental, astfel că posesorul cambiei acceptă un instrument de plată
simplificat, dar nu renunţă la garanţiile suplimentare ce pot fi ataşate raportului
fundamental. În acest fel se poate explica faptul că obligaţia cambială, deşi este o
 450

obligaţie abstractă, este nulă dacă este semnată fără cauză sau dacă se bazează pe
o cauză ilicită.
Legislaţia aplicabilă în materie este Legea nr. 58/1934, care corespunde
principiilor fundamentale menţionate în Convenţia Internaţională referitoare la
legea uniformă a cambiei şi biletului la ordin din 1930, semnată la
Geneva,cuprinzând legea uniformă asupra cambiei şi biletului la ordin, modificată
şi completată de către Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993 împreună cu
reglementările specifice emise de către Banca Naţională a României.

2.2. Caracterele juridice

Pe lângă caracterele generale ale titlurilor de valoare, cambia

are şi următoarele caractere proprii:
a) titlu de credit utilizat ca efect de comerţ sau efect financiar
datorită caracterului abstract şi literal al înscrisului;
b) are ca obiect întotdeauna plata unei sume de bani;
c) este un titlu complet – în sensul că va trebui să cuprindă
toate menţiunile necesare pentru identificarea obligaţilor cambiali
sau a sumelor de bani ce vor fi plătite; lipsa unor astfel de menţiuni
nu poate fi suplinită cu alte documente, iar calitatea obligatului
cambial menţionată pe titlu nu poate fi contestată;
d) titlu la ordin , transmisibil prin gir. Dreptul cuprins în cambie
poate fi exercitat de beneficiar sau de persoana căreia acesta i-a
transmis cambia prin gir. Clauza ,,la ordin” este subînţeleasă în
orice cambie. Deci, emitentul cambiei autorizează pe posesorul ei să
o transmită altei persoane oricând doreşte şi la infinit. Legea
permite transmiterea cambiei şi pe calea dreptului comun a cesiunii
de creanţă. În acest scop, în cambie trebuie să se facă
menţiunea ,,nu la ordin”;
e) titlu abstract – în sensul că, odată emisă cambia, drepturile
şi obligaţiile decurgând din aceasta devin independente de raportul
juridic fundamental în baza căruia cambia a fost emisă;
f) creează obligaţii autonome, în sensul că obligaţiile create în
baza raportului juridic cambial sunt independente, fiecare
semnătură pusă pe cambie fiind sursa unui nou raport juridic
distinct;
g) creează obligaţii necondiţionale, în sensul că obligaţiile
create în baza raportului juridic cambial nu pot fi afectate de nici un
fel de condiţie;
h) creează obligaţii juridice solidare – în sensul că, prin
 451

transmiterea cambiei pe calea girului, ultimul posesor legitim al

acesteia poate cere plata sumei de bani prevăzute în cambie de la
oricare dintre semnatarii acesteia, fără a exista o ordine
prestabilită.
Funcţiile cambiei sunt următoarele:
a) instrument de schimb valutar. Cambia a apărut ca o necesitate impusă de
nevoile existenţei unui instrument juridic prin care să se realizeze schimbul
valutar. Noţiunea de cambie este preluată din dreptul italian şi are la bază
cuvântul ,,cambio”, care înseamnă schimb. În dreptul francez se foloseşte
expresia ,,lettre de change”, care înseamnă ,,scrisoare de schimb”. Deci, cambia
era menită să realizeze un schimb. La origine era vorba de un schimb de monedă.
Funcţia cambiei de instrument de schimb valutar are, în prezent, o valoare
istorică. Ea ar mai putea prezenta interes în raporturile comerciale internaţionale.
b) instrument de credit. Principala funcţie a cambiei este aceea de instrument
de credit. Într-adevăr, deoarece suma de bani prevăzută în cambie nu trebuie
achitată imediat, ci la un anumit termen, prin intermediul cambiei se acordă
debitorului un credit pe intervalul de timp determinat de acesta.
c) instrument de plată. Cambia are şi funcţia de instrument de plată. Această
funcţie este asemănătoare funcţiei pe care o îndeplineşte moneda. Cambia
prezintă însă avantajul că evită folosirea de numerar.

2.3. Condiţiile de validitate ale cambiei

2.3.1. Condiţiile emiterii cambiei

Condiţiile emiterii cambiei sunt atât condiţii de fond, cât şi condiţii de formă.

2.3.1.1. Condiţii de fond

Cambiile sunt supuse legilor comerciale, cambia fiind, în baza art. 3 din
Codul Comercial, o faptă de comerţ. Trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute de
Codul civil pentru validitatea actelor juridice: consimţământul, capacitatea,
obiectul şi cauza (art. 948 C.civ.). Astfel, condiţiile de fond ale cambiei sunt:
consimţământul şi cauza; capacitatea şi obiectul.
a) Consimţământul şi cauza cambiei prezintă o particularitate. În aprecierea
lor trebuie avut în vedere caracterul general şi abstract al obligaţiilor cambiale.
Orice obligaţie cambială se desprinde de cauza care i-a dat naştere şi se manifestă
ca o obligaţie de sine-stătătoare.
 452

b) Capacitatea cerută pentru asumarea unor obligaţii cambiale este cea

prevăzută de dispoiziţiile Decretului nr. 31/1954 pentru încheierea actelor
juridice. Într-adevăr, Codul comercial conţine dispoziţii speciale pentru
capacitatea cerută persoanei fizice pentru a fi comerciant, dar nu reglementează
nici o condiţie de capacitate pentru încheierea actelor juridice comerciale.
c) Obiectul cambiei îl constituie prestaţiile la care se obligă persoanele
implicate în raporturile cambiale. Fiecare obligaţie cambială are un obiect
concret, care este determinat de natura obligaţiei asumate (trăgător, tras, avalist
etc.).
Nerespectarea condiţiilor pentru validitatea cambiei atrage după sine
sancţiunea nulităţii, în condiţiile reglementate în dreptul comun.

2.3.1.2. Condiţii de formă

A. Forma scrisă
Legea nr. 58/1934 nu prevede în mod expres condiţia formei scrise. Această
condiţie este subînţeleasă de vreme ce art. 1 din lege se referă la ,,textul
înscrisului”, iar cambia trebuie semnată şi poate fi transmisă prin gir tot prin
semnătură. Cambia poate fi scrisă în limba română ori într-o limbă străină,
indiferent dacă persoanele implicate cunosc ori nu această limbă. O cambie
trebuie scrisă doar într-o singură limbă (română sau străină) pentru a nu crea
confuzii. O cambie poate fi scrisă de mână, bătută la maşină ori tipărită. Se admit
şi formularele tipizate, care se completează în spaţiile libere. În toate cazurile
însă, semnătura trebuie să fie manuscrisă, adică să aparţină persoanei care
semnează.
B. Menţiunile obligatorii:
a) denumirea de cambie
Întrucât legea impune ca în înscris să fie inclusă menţiunea de cambie,
înseamnă că nu sunt admise expresii echivalente. În consecinţă, nu ar putea fi
folosite noţiunile de ,,trată” sau ,,poliţă”, care erau folosite de reglementările
anterioare, chiar dacă în trecut erau larg cunoscute ; ordinul necondiţionat de plată
a unei sume de bani determinate. Ordinul de plată trebuie exprimat sub forma
unui ordin propriu-zis (,,plătiţi”, ,,veţi plăti” etc.) sau în altă formă ,,mai
politicoasă”, ,,vă autorizez să plătiţi” etc. Dacă suma de bani a fost arătată în cifre
şi litere, în caz de necponcordanţă între ele prevalează suma arătată în litere (art. 6
din lege).
b) numele trasului
Legea cere ca înscrisul să prevadă numele persoanei care trebuie să execute
plata, adică numele trasului. Se are în vedere numele şi prenumele persoanei
fizice sau, după caz, denumirea (firma) persoanei juridice. În cazul neindicării
 453

trasului, cambia este lovită de nulitate. În calitate de tras poate fi indicată orice
persoană fizică sau juridică. Potrivit legii, în calitate de tras poate fi indicat însuşi
trăgătorul (art. 3). Legea permite şi posibilitatea indicării mai multor persoane în
calitate de tras, dar în mod cumulativ, adică numai dacă fiecare din aceste
persoane acceptă plata întregii sume (obligaţie solidară); indicarea scadenţei.
Potrivit legii, înscrisul trebuie să indice scadenţa, adică data la care obligaţia
cambială devine exigibilă şi posesorul cambiei poate cere plata sumei de bani
menţionată în înscris. Scadenţa trebuie să fie unică. Legea interzice cambia cu
plata în rate. O cambie cu scadenţe succesive este lovită de nulitate (art. 36 din
lege).
c) Potrivit Legii nr. 58/1934 scadenţa poate fi formulată în patru moduri
diferite:
1. scadenţa la vedere (la prezentare, la cerere)
Această formulă îl îndreptăţeşte pe beneficiar să pretindă plata la data la
care are interesul să o obţină. El o poate cere, în principiu, chiar în ziua emiterii
titlului, dar în maximum un an de la această dată.
2. scadenţa la un anumit timp de la vedere
Îl obligă pe posesor să prezinte cambia debitorului oricând îi convine,
urmând ca de la acea dată înainte să curgă termenul de exigibilitate.
3. scadenţa la un anumit timp de la data emiterii
Dacă ţara de emisiune şi cea de plată au calendare diferite, scadenţa se
stabileşte socotindu-se din ziua care corespunde celei de emisiune potrivit
calendarului locului de plată.
4. scadenţa la o zi fixă
Şi în acest caz data exigibilităţii se consideră fixată după calendarul
locului de plată, dacă diferă de cel al ţării de emisiune.Indiferent de modalitatea
utilizată, scadenţa cambiei trebuie să fie precisă şi necondiţionată, nu cu
termene cumulative, alternative sau succesive, ci una singură pentru toată suma.
Cambia care nu cuprinde o astfel de scadenţă este nulă.
d) indicarea locului unde trebuie făcută plata. Înscrisul trebuie să prevadă
locul unde debitorul (trasul) va face plata. Întrucât legea cere să se indice locul
plăţii, se consideră că trebuie să se arate numai localitatea, iar nu domiciliul ori
sediul debitorului. Deci, în cambie trebuie precizată localitatea unde se va face
plata şi nu adresa completă a debitorului (stradă, nr. etc.). Legea permite
indicarea mai multor locuri de plată. În acest caz, posesorul cambiei o poate
prezenta pentru acceptare sau plată la oricare idntre aceste locuri (art. 2 alin. 5 din
lege). În lipsa unei menţiuni privind locul unde trebuie făcută plata, legea
prezumă ca loc al plăţii, locul arătat lângă numele trasului, care este considerat şi
loc al domiciliului trasului (art. 2 alin. 5 din lege).
e) numele celui căruia sau la ordinul căruia se va face plata
Potrivit legii, în cambie trebuie să se arate persoana căreia i se va face plata
sau la ordinul căreia plata trebuie făcută. În cambie pot fi indicaţi mai mulţi
 454

beneficiari, în mod cumulativ ori alternativ. De asemenea, trăgătorul este

îndreptăţit să se indice pe sine în calitate de beneficiar (art. 3 din lege).
f) data şi locul emiterii
Înscrisul trebuie să cuprindă data şi locul emiterii cambiei de către trăgător.
Data se indică prin ziua, luna şi anul emiterii cambiei. În cazul când în titlu nu
figurează data de emisiune, cambia este lovită de nulitate. Totodată, precizarea
datei emiterii cambiei permite stabilirea capacităţii trăgătorului în momentul
tragerii cambiei. În cambie ttrebuie să se menţioneze locul emisiunii. Deci,
înscrisul ntrebuie să cuprindă localitatea în care a fost emisă cambia. Menţionarea
locului emiterii cambiei prezintă interes pentru determinarea legii aplicabile
pentru formarea cambiei (locus regit actum).
g) semnătura trăgătorului
Faptul că voinţa exprimată în cambie aparţine trăgătorului este atestat de
semnătura acestuia pe înscrisul în cauză. De aceea, pentru a produce efecte,
cambia trebuie semnată de trăgător. În absenţa semnăturii trăgătorului, cambia
este lovită de nulitate. Semnătura trebuie să fie autografă (manu proprio). Ea se
compune din numele şi prenumele ori numele şi iniţiala prenumelui, respectiv
firma trăgătorului (art. 8 din legea nr. 58/1934).
C. Menţiunile facultative
1) clauze care influenţează obligaţia cambială. Legea permite menţionarea
unor clauze care influenţează obligaţia cambială.
a) clauza ,,nu la ordin”. O atare caluză are ca efect interzicerea transmiterii
cambiei prin gir. În acest caz, cambia este transmisibilă numai în forma şi cu
efectele unei cesiuni din dreptul comun (art. 13 alin. 2 din lege).
b) clauza ,,fără cheltuieli” sau ,,fără protest”. Această clauză înscrisă în
cambie scuteşte pe beneficiarul cambiei de obligaţia de a aresa protestul de
neacceptare sau neplată, care este cerut pentru exercitarea acţiunii în regres (art.
51 din lege).
2) Clauze care nu influenţează obligaţia cambială.
a) clauza ,,fără procură”. Această caluză confirmă că posesorul cambiei
pretinde suma menţionată în titlu în virtutea unui drept propriu.
b) clauza ,,valoare dată în garanţie”. O asemenea menţiune atestă faptul că
titlul a fost dat în scopul garantării executării altei obligaţii. Deci, clauza arată
cauza transmiterii titlului, dar nu are nici un efect asupra obligaţiei cambiale.
3) Clauze considerate nescrise. Legea interzice includerea în cambie a unor
menţiuni, dar, întrucât aceste menţiuni nu sunt în contradicţie cu obligaţiunile
cambiale, aceste menţiuni sunt considerate nescrise.
Clauza de descărcare a trăgătorului de obligaţia de plată. Potrivit legii,
trăgătorul răspunde de acceptarea şi plata cambiei. El se poate descărca de
răspunderea pentru acceptarea cambiei de către tras, nu însă şi de răspunderea
 455

pentru plata cambiei. Orice clauză prin care trăgătorul se descarcă de răspunderea
de plată a cambiei se socoteşte nescrisă (art. 11 din lege).
4) Clauze care atrag nulitatea obligaţiei cambiale. Unele clauze alterează
natura obligaţiilor cambiale şi, în consecinţă, ele conduc la nulitatea cambiei. Fac
parte din această categorie: clauza prin care se stipulează o condiţie a obligaţiei
cambiale; clauza privind plata cambiei printr-o altă prestaţie în locul sumei de
bani; clauza privind completarea elementelor esenţiale ale cambiei prin alte
înscrisuri etc.

2.4. Cambia în alb

Cambia poate fi emisă de trăîgător, în mod deliberat, făsă a cuprinde toate

menţiunile obligatorii prevăzute de lege, urmând ca acestea să fie completate
ulterior, cu excluderea intervenţiei trăgătorului, de către primitorul cambiei sau de
un posesor succesiv al acesteia (art. 12 din lege). Di dispoziţiile legii rezultă că
poate fi lăsată în alb oricare dintre menţiunile obligatorii, cu excepţia semnăturii
trăgătorului. Fără semnătura trăgătorului nu poate exista o obligaţie cambială.
Cambia în alb este completată fie de primitorul ei, fie de posesorul succesiv al
cambiei. Temeiul juridic al completării este dreptul de completare care se
transmite dobânditorului odată cu remiterea titlului. Acest drept poate fi exercitat
în limitele înţelegerii dintre trăgător şi primitorul cambiei (contract de
completare). Înţelegerea de completare poate fi expresă ori tacită, în acest din
urmă caz înţelegerea poate rezulta din celelalte menţiuni ale cambiei ori din
cuprindul raportului fundamental care a determinat emiterea cambiei. Cambia în
alb poate fi completată oricând, însă înainte de prezentarea ei la plată. Dreptul de
completare trebuie exercitat în termen de 3 ani de la data emiterii titlului (art. 12
din lege). După expirarea acestui termen, posesorul cambiei decade din dreptul de
completare.

2.5. Transmiterea cambiei (girul)

Girul este actul juridic prin care posesorul cambiei – girant – transmite altei
persoane – giratar – printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe cambie şi prin
predarea titlului, toate drepturile izvorând din titlul respectiv. Girantul este
persoana titulară a dreptului, legitimată în condiţiile legii şi care este posesoarea
titlului. Giratarul poate fi orice persoană, indiferent dacă este o persoană străină
sau care este implicată în raportul cambial (trăgător, tras etc.). La fel cum
emiterea cambiei se justifică prin existenţa prealabilă a unor raporturi juridice
între persoanele implicate în raportul cambial (raporturi juridice fundamentale),
 456

tot astfel şi girul are la bază un raport juridic preexistent între girant şi giratar.
Prin gir, beneficiarul ordonă trasului să plătească suma de bani înscrisă pe titlu
giratarului sau altei persoane desemnate la ordinul acestuia. Prin gir se creează un
nou raport juridic distinct prin care se garantează şi plata de către obligatul
principal către giratar a sumei de bani înscrise pe cambie. Între gir şi cesiune
există importante deosebiri. Astfel, prin gir, giratarul dobândeşte un drept propriu
şi autonom, fără să i se poată opune excepţiile care puteau fi opuse girantului; în
cazul cesiunii, cesionarul dobândeşte drepturile pe care le-a avut cedentul şi deci
excepţiile pe care debitorul le putea invoca cedentului pot fi opuse şi cesionarului.
Apoi, prin gir, girantul garantează plata de către obligatul principal (trasul) a
sumei de bani faţă de giratar; în cesiunea de creanţă, cedentul garantează numai
existenţa creanţei, iar nu şi insolvabilitatea debitorului. Girul este trecut pe titlu,
pe când în cazul cesiunii este necesară notificarea către debitor sau acceptarea din
partea acestuia.
Pentru a fi valabil, girul trebuie să îndeplinească anumite condiţii de formă, şi
anume, trebuie scris pe cambie sub forma unui ordin de plată a sumei de bani
adresat debitorului principal.
Efectele girului sunt următoarele: a) efectul translativ – ca efect al legii, prin
gir se transmit toate drepturile izvorâte din cambie, inclusiv eventualele drepturi
accesorii acesteia; b) efectul de garanţie – în baza girului, girantul îşi asumă
obligaţia de a garanta acceptarea la plată a cambiei de către tras astfel fiind ţinut
personal pentru plata sumei de bani în cazul în care trasul refuză acceptarea la
plată; c) efectul de legitimare – ca efect al girului, giratarul este legitimat în
calitate de creditor al sumelor menţionate în cambie şi este socotit ca un posesor
legitim al acesteia.

2.6. Acceptarea cambiei

Acceptarea la plată a cambiei reprezintă manifestarea de voinţă a trasului în

sensul asumării şi executării la scadenţă a obligaţiei de a plăti suma de bani
menţionată în cambie. Prezentarea cambiei la acceptare este o obligaţie
facultativă a posesorului cambiei, astfel încât cambia poate fi prezentată de către
posesorul ei legitim la plată fără o acceptare prealabilă a acesteia. În cazul în care
scadenţa cambiei este precizată ca fiind la un anumit timp de la vedere,
prezentarea cambiei spre acceptare este obligatorie. De asemenea, această
formalitate este obligatorie în cazul în care trăgătorul sau girantul au inserat în
titlu o clauză specială în acest sens.
Cambia se prezintă spre acceptare de către posesorul acesteia către tras până
la data scadenţei, cu excepţia cazurilor în care acceptarea este obligatorie.
Prezentarea cambiei spre acceptare se face la domiciliul trasului. Acceptarea se va
 457

înscrie pe cambie prin cuvântul „acceptat” sau orice altă expresie echivalentă.
Simpla semnătură a trasului poate echivala cu acceptare. Acceptarea cambiei la
plată trebuie să fie necondiţionată.

2.7. Avalul cambiei

Avalul poate fi definit ca un act juridic prin care o persoană, numită avalist,
se obligă să garanteze obligaţia asumată de unul dintre debitorii cambiali, numit
avalizat. Plata unei cambii poate fi garantată de către un terţ, pentru întreaga
sumă prevăzută în cambie sau pentru o parte din ea. Avalul este deci o garanţie
înscrisă pe cambie, asumată de un semnatar al cambiei sau de o terţă persoană de
a plăti integral sau parţial suma menţionată pe cambie, în aceleaşi condiţii ca şi
cel garantat. Avalul reprezintă o garanţie pentru plata sumei de bani, şi nu pentru
persoana debitorului. Spre deosebire de gir, al cărui scop principal este
transmiterea cambiei şi numai în subsidiar garantarea acceptării la plată, unicul
scop al avalului îl reprezintă constituirea unei garanţii.
Prin aval se creează un nou raport juridic independent, de garantare a plăţii
cambiei.
Avalul este folosit în mod curent în circulaţia cambială, când un semnatar al
titlului nu se bucură de prea multă încredere în ceea ce priveşte plata acestuia şi
de aceea se adresează unei alte persoane, de obicei un terţ, pentru a semna
alături de el, garantând astfel îndeplinirea obligaţiilor cambiale. Uneori, pentru a
se feri de umbra de îndoială ce o poate atrage utilizarea avalului, conducând la
discreditarea avalizatului, se practică deghizarea garanţiei sub forma garantării
cambiei sau a girării acesteia.
Avalul se înscrie pe cambie şi se semnează de către persoana care-l dă,
folosindu-se menţiunea “Pentru aval” pusă pe faţa titlului.
Avalul se poate da pentru garantarea executării obligaţiei fie de către tras,
fie de către trăgător sau chiar pentru alt avalist.
Avalul prezintă următoarele particularităţi:
- nu poate fi dat sub condiţii;
- poate garanta numai o parte a obligaţiei;
- dacă nu se precizează persoana avalizată, se presupune că avalul este dat
pentru garantarea obligaţiilor trăgătorului.
Efectele avalului sunt:
- deşi se aseamănă cu fidejusorul, avalistul nu dispune de beneficiul de
discuţiune (ci doar de cel în diviziune), chiar în cazul nulităţii obligaţiei
avalizatului, avalistul rămâne ţinut la plată.
- avalistul poate opune posesorului titlului excepţiile pe care debitorul
avalizat le avea contra lui.
 458

- prin plata cambiei avalistul se subrogă în drepturile posesorului-plătit

putându-şi exercita acţiunea directă contra trasului (sau avaliştilor lui) sau
acţiunea de regres contra: trăgătorului, giranţilor (şi avaliştii lor).

2.8. Plata cambiei şi consecinţele neplăţii acesteia

Cambia trebuie prezentată la plată în mod obligatoriu de către posesorul

legitim al titlului către tras, chiar în cazul în care acesta a refuzat acceptarea
cambiei, sau avalistului, trasului sau altor debitori în regres dacă s-au îndeplinit
formalităţile legale. Plata cambiei se poate cere la scadenţă, care este determinată
de la emiterea titlului sau determinabilă ulterior de către posesorul acesteia.
Cambia trebuie prezentată la plată în ziua scadenţei sau în maximum două zile
lucrătoare după expirarea scadenţei acesteia. În cazul scadenţei la vedere, cambia
trebuie plătită la prezentare. Locul şi adresa plăţii sunt cele indicate în titlu, iar în
lipsa acestora, plata se face la locul şi adresa indicate lângă numele trasului.
Pentru a fi valabilă, plata trebuie să fie făcută de o persoană capabilă şi care
nu a fost declarată în faliment. Plata la scadenţă, în condiţiile legii, făcută de către
trasul acceptant duce la stingerea obligaţiei cambiale a trasului, ca şi a celor ale
tuturor debitorilor cambiali.
Posesorul cambiei care nu a primit suma de bani prevăzută în cambie poate
obţine satisfacerea dreptului său prin mijloace cambiale – acţiunile cambiale sau
prin mijloace extracambiale, care sunt de fapt acţiuni în justiţie reglementate de
dreptul comun (îmbogăţirea fără justă cauză, acţiunea cauzală formulată în baza
raportului juridic fundamental). Acţiunile cambiale pot fi acţiuni directe,
îndreptate împotriva celor direct obligaţi la plată, şi anume acceptantul la plată şi
avalistul acestuia, sau acţiuni în regres, care sunt acţiuni contra oricărui alt obligat
cambial, adică împotriva trăgătorului, giranţilor şi avaliştilor acestora.
Având în vedere că, în temeiul legii, cambia reprezintă titlu executoriu,
posesorul cambiei are la îndemână executarea cambială ca o formă specifică de
executare a obligaţiilor asumate în baza raportului juridic cambial. În aceste
condiţii, odată îndeplinite formalităţile pentru constituirea dreptului de regres,
cambia poate fi învestită cu formulă executorie de către judecătoria locului plăţii
şi, pe baza cambiei astfel investite, se poate trece direct la executarea silită a
debitorului.

2.9. Excepţiile cambiale

 459

Debitorul cambial se poate opune pretenţiilor posesorului prin invocarea

anumitor excepţii, limitate însă de caracterul autonom al cambiei ca titlu de
valoare. Excepţiile cambiale sunt de două tipuri: a) excepţii cambiale obiective:
absolute – cele pe care le poate invoca orice debitor împotriva oricărui creditor
(prescripţia, nevalabilitatea formală a cambiei etc.) – sau relative – cele pe care
numai anumiţi debitori le pot invoca împotriva oricăror posesori ai cambiei
(falsificarea semnăturilor, nevalabilitatea obligaţiei cambiale etc.); b) excepţii
cambiale subiective: absolute – pe care orice debitor cambial le poate opune
anumitor posesori ai cambiei (lipsa de legitimare, incapacitatea posesorului
cambiei etc.) – sau relative – care privesc un anumit raport cambial şi pot fi
invocate de un anumit debitor şi de un anumit posesor al cambiei (vicii de
consimţământ sau excepţii privind raportul juridic fundamental).

2.10. Prescripţia

Acţiunile cambiale directe se prescriu în termen de 3 ani de la data scadenţei

cambiei. Acţiunile de regres se prescriu în termen de un an de la data protestului
de neacceptare a plaţii. Acţiunile exercitate de debitorii de regres contra altor
debitori de regres se prescriu în termen de 6 luni de la data plăţii cambiei sau de la
data acţiunii în regres împotriva respectivului debitor.

3. BILETUL LA ORDIN

3.1. Consideraţii generale

Biletul la ordin este înscrisul prin care emitentul (debitorul) se

obligă să plătească beneficiarului sau la ordinul beneficiarului o
sumă de bani la locul şi scadenţa arătată în titlu. Biletul la ordin
este un titlu de valoare asemănător cambiei. De aceea, biletul la
ordin este reglementat, ca şi cambia, de Legea nr. 58/1934 asupra
cambiei şi biletului la ordin, modificată şi completată de către
Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993, împreună cu reglementările
specifice emise de către Banca Naţională a României, printr-un
număr restrâns de articole – art. 104-107. În art. 106 se
precizează în mod expres că, în măsura în care nu sunt
incompatibile, toate dispoziţiile relative la cambie sunt aplicabile şi
 460

biletului la ordin.

3.2. Condiţii de formă şi de executare

Condiţiile esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească biletul la ordin sunt

aceleaşi ca şi cele prevăzute pentru cambie, cu excepţia faptului că într-un bilet la
ordin nu va figura numele trasului şi biletul la ordin nu poate fi acceptat la plată.

3.3. Menţiunile obligatorii ale biletului la ordin

Biletul la ordin trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de art. 104 din lege.
Aceste menţiuni sunt următoarele:
a) denumirea biletului la ordin

b) promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă de bani

determinată

c) indicarea scadenţei

d) locul unde trebuie făcută plata

e) numele aceluia căruia sau la ordinul căruia trebuie făcută

plata, altfel spus numele beneficiarului

f) data şi locul emiterii biletului la ordin

g) semnătura emitentului. Înscrisul trebuie să poarte semnătura

personală a emitentului (manu proprio).

3.4. Deosebirile dintre cambie şi biletul la ordin

Pentru că regimul juridic al biletului la ordin se aseamănă cu cel al

cambiei, prezentăm principalele trăsături ce le deosebesc:
• din punctul de vedere al numărului de condiţii de valabilitate, cambia
conţine mai multe (8) faţă de biletul la ordin (7), la acesta din urmă lipsind
indicarea numelui trasului, pentru că, la biletul la ordin trăgătorul şi trasul se
identifică;
• biletul la ordin presupune doar doi participanţi: emitentul (trăgător) şi
beneficiarul, faţă de cambie care presupune trei participanţi;
• la biletul de ordin, cel ce se angajează să plătească este chiar emitentul;
 461

• biletul la ordin nu se prezintă la acceptare; nici chiar în cazul biletului la

ordin cu scadenţă la un anumit timp de la vedere care trebuie prezentat în
termen de 1 an de la emitere, această prezentare nu are valoarea unei acceptări a
titlului, ci serveşte doar la determinarea momentului exigibilităţii;
• în lipsa precizării în titlu a locului emiterii se subînţelege că acesta este cel
menţionat ca loc de plată (pentru că emitentul este şi cel care plăteşte).

4. CECUL

4.1. Consideraţii generale

Cecul, ca titlu de credit, este folosit de către titularii de conturi

bancare; prin intermediul lor, trăgătorul (titularul de cont) dă
ordin băncii la care are un disponibil bănesc, să plătească la
prezentarea titlului o anumită sumă de bani. În vederea emiterii
unui cec, trăgătorul acestuia trebuie să aibă disponibil în contul
bancar (acoperire). Suma de bani trebuie să fie certă, lichidă şi
exigibilă şi asupra acesteia trăgătorul (emitentul) să aibă dreptul
de a dispune prin cec. Emiterea unui cec fără acoperire reprezintă
infracţiune. Mai mult, între trăgător şi bancă trebuie să existe o
convenţie cu privire la dreptul acestuia de a emite cecuri pe
formularele special puse la dispoziţia sa de către bancă. Regimul
juridic al cecului este reglementat de Legea nr. 59/1934 asupra
cecului, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr.
11/1993 şi normele speciale emise în acest sens de către Banca
Naţionala a României.

4.2. Condiţii de valabilitate şi executare

 462

Cecul trebuie să fie emis în formă scrisă, eventual pe formularele special

emise de către bănci în acest sens şi trebuie să cuprindă următoarele menţiuni
obligatorii: denumirea de cec, ordinul necondiţionat de plată a unei sume de bani,
numele celui care trebuie să plătească, locul plăţii, data şi locul emiterii,
semnătura emitentului.
Cecul este transmisibil prin gir, care trebuie scris pe cec şi semnat de către
giratar. Dacă titlul conţine clauza „nu la ordin”, atunci acesta poate fi transmis
prin cesiune pe calea dreptului comun. Cecul la purtător se transmite prin simpla
tradiţiune a titlului.
Avalul reprezintă o garanţie a plătii integrale sau parţiale a cecului. Nu se
admite un aval din partea băncii asupra căreia cecul este tras deoarece legea
interzice în mod expres acceptarea de către bancă a cecului tras asupra ei. Avalul
trebuie dat în scris pe titlu prin cuvintele „pentru aval” sau alte expresii
echivalente. Avalistul este ţinut responsabil pentru plata cecului în acelaşi mod ca
şi persoana pentru care a dat avalul.
Plata cecului nu este supusă nici unei formalităţi de acceptare la plată, cecul
fiind un instrument de plată la vedere. Prezentarea cecului la plată se face la
bancă, în termenele stabilite de lege: 8 zile de la emitere dacă este plătibil în
localitatea în care a fost emis, şi 15 zile în cazul în care cecul este plătibil în altă
localitate decât cea în care a fost emis. Termenele se calculează de la data
menţionată pe cec ca şi dată a emiterii cecului. În cazul în care cecul nu este plătit
la prezentare, beneficiarul acestuia nu are acţiune directă împotriva trasului, adică
a băncii la care trăgătorul îşi are deschise conturile.
Refuzul la plată dă dreptul beneficiarului plăţii la formularea acţiunilor în
regres împotriva giranţilor, trăgătorilor şi celorlalţi obligaţi de regres. Pentru
exercitarea acestor acţiuni, cecul trebuie să fi fost prezentat la plată în termenele
prevăzute de lege şi refuzul de plată al trasului (băncii) să fie constatat printr-o
declaraţie oficială a băncii semnată şi datată pe cec. Aceste formalităţi trebuie
îndeplinite înainte de expirarea termenului de prezentare. Beneficiarul cecului
refuzat la plată are la dispoziţie aceleaşi mijloace ca şi în materie cambială pentru
a solicita executarea obligaţiilor asumate de către obligaţi în baza titlului.
Cecul reprezintă titlu executoriu pentru suma înscrisă pe acesta şi pentru
accesorii. Competentă pentru învestirea cu formula executorie este judecătoria de
la locul plăţii.
Potrivit Legii nr. 59/1934, privind cecul, pentru valabilitatea acestuia
trebuie să conţină următoarele menţiuni obligatorii:
• denumirea de cec;
• mandatul (ordinul) necondiţionat dat băncii de a plăti o anumită sumă de
bani;
• numele trasului (banca);
• locul de plată;
• data şi locul emiterii;
 463

• semnătura trăgătorului.

4.3. Deosebirile dintre cec şi cambie

Deşi cecul are un regim juridic asemănător cambiei, se deosebeşte de
aceasta prin:
- raportul juridic existent între tras şi trăgător, numit fundamental la
cambie, poartă denumirea de provizion sau disponibil la cec şi este esenţial
pentru existenţa acestuia, constând într-un contract încheiat între trăgător şi
banca unde se constituie acest disponibil, fie sub forma unui depozit bănesc, fie
ca urmare a unei deschideri de credit;
- cecul nu poate fi emis decât în limita sumei constituită ca provizion;
- la cec trasul nu poate fi decât o bancă;
- numărul de condiţii obligatorii este mai redus la cec, lipsind: numele
beneficiarului (pentru că această menţiune este facultativă la cec, pe când pentru
cambie legea nu permite cambia la purtător, admiţând ca numele beneficiarului
să nu fie indicat la emitere, ci doar ulterior, doar la cambia în alb), dar şi
scadenţa (pentru că cecul este plătibil, fără excepţie “la vedere”, motiv pentru
care este considerat doar un instrument de plată, nu şi de credit);
- cecul nu poate fi tras asupra trăgătorului însuşi, spre deosebire de cambie;
- în timp ce cambia în mod normal urmează a fi acceptată de tras (excepţie
cambia “la vedere”), cecul nu poate fi acceptat, chiar dacă ar exista o menţiune
de acceptare înscrisă pe titlu, aceasta se consideră nescrisă;
- pe când posesorul cambiei poate acţiona la alegerea sa, fie împotriva
acceptantului şi avaliştilor săi, fie împotriva debitorilor de regres, beneficiarul
cecului are la dispoziţie
doar acţiunea de regres contra giranţilor, trăgătorului şi celorlalţi din aceeaşi
categorie. Cecul este incompatibil cu acţiunea directă (contra acceptantului)
pentru motivul că trasul (banca), lipsind obligaţia acceptării, nu are calitatea de
debitor cambial.
 464

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a V-a, Editura All Beck,
Bucureşti,
2004.
2. Mariana Rudăreanu, Drept civil II. Teoria generală a obligaţiilor, Editura
Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2004.
3. Ion Turcu, Insolvenţa comercială, reorganizarea judiciară şi falimentul,
Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
4. Corneliu Turianu, Curs de drept civil. Contracte speciale, Editura Universitară,
Bucureşti, 2002.
5. Raul Petrescu, Principalele contracte de drept comercial, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1999.
6. Site internet: http://www.ase.ro/biblioteca/ (cursul în format digital ,,Drept
comercial”
de Silvia Cristea şi Camelia Stoica).

DREPT COMERCIAL
1. Noţiunea, obiectul şi definiţia dreptului comercial

Noţiunea de comert este folosită în mai multe sensuri:

 465

1. sens etimologic: provine din cuvântul latin „comercium” care reprezintă justapunere a cuvintelor „cu”
şi „mertz”, care înseamnă „cu marfă”, adică operaţiuni cu mărfuri.
2. sens economic: apare ca o activitate al cărei scop este schimbul şi circulaţia mărfurilor de la producător
la consumator.
3. sens juridic: noţiunea are un sens mai larg decât sensul economic al acestuia, deoarece pe lângă
operaţiuni de schimb şi circulaţie sunt avute în vedere în acest sens şi activităţile de producţie (realizate
de producător), de prestare de servicii (realizate de antrepenori sau prestatori de servicii), de executare
de lucrări şi operaţiuni de punere în circulaţie.

Dreptul comercial are o sferă mai cuprinzătoare deoarece el cuprinde normele care reglementează
activităţile specifice.

În ceea ce priveşte obiectul dreptului comercial, potrivit concepţiei clasice, există 2 sisteme care permit
stabilirea sferei dreptului comercial:
 sitemul obiectiv: care are ca obiect normele juridice aplicabile comerţului, adică acelor
acte juridice, fapte juridice şi operaţiuni economice calificate de lege ca fapte de comerţ,
indiferent de persoana care le săvârşeşte. Acest sistem a fost inspirat de ideile Revoluţiei
Franceze de la 1789, pentru suprimarea corporaţilor existente la acea vreme. Acest sistem
a inspirat reglementarea comerţului din alte ţări.
 sistemul subiectiv: dreptul comercial are ca obiect normele juridice aplicabile
comercianţilor şi din acest punct de vedere este un drept profesional, care se aplică tuturor
persoanelor care au calitatea de comercianţi. Acest sistem a stat la baza primelor
reglementări legale ale activităţii comerciale, anterioare codificării dreptul comercial de la
începutul secolului XIX. Ulterior sistemul subiect a fost adoptat de codul comercial
german din 1900, valabil până în prezent. (are la baza sistemul obiectiv).
Articolul 3 din codul comercial stabileşte actele juridice, faptele juridice şi operaţiunile economice
considerate fapte de comerţ, cărora li se aplică codul comercial (şi legile comerciale speciale), indiferent de
persoana care le săvârşeşte (are sau nu calitatea de comerciant).

Dreptul comercial – act de comerţ, fapt de comerţ

Dreptul comercial are ca obiect normele juridice referitoare la faptele de comerţ şi comerciale.

Definiţie: dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt aplicabile:
- raporturilor juridice izvorâte din săvârşirea actelor sau faptelor considerate de lege de
comerţ;
- raporturilor juridice la care participă persoane care au calitatea de comercianţi.

2. Corelaţia dreptului comercial cu alte ramuri ale dreptului

Dreptul comercial şi dreptul civil: ambele sunt de drep privat deoarece reglementează drepturile
patrimoniale, bazate pe egalitatea părţilor.

- corelaţia lor se găseşte în articolul 1: În comerţ se aplică legea de faţă, unde ea nu

corespunde se aplică codul civil.
- dreptul comercial ca drept special se completează cu codul civil, care este drept comun în
materia dreptului privat.

Dreptul comercial şi dreptul procesual civil: în dreptul comercial sunt cuprinse pe lângă normede
drept substanţial(?) şi norme de drep procesual civil, în cartea a 4-a, referitor la exercitarea actelor comerciale.

- norme cu caracteristici procesuale se găsesc şi în legile speciale comerciale (legea

registrului comerţului, legea cambiei şi a biletului la ordin).
- Normele cu caracter procesual care au caracter derogator sunt prevăzute la articolul 889
codul comercial.
 466

Dreptul comercial şi dreptul internaţional: ambele ramuri reglementează raporturi patrimoniale,

adică raporturi născute din săvârşirea faptelor de comerţ.

- dreptul comercial are ca obiect raporturile de drept intern, dintre cetăţenii români, iar
dreptul comercial internaţional se referă la raporturi cu elemente de extraneitate (raporturi
la care participă persoane fizice sau juridice străine).

Dreptul comercial şi dreptul administrativ: statul foloseşte mijloace specifice rolului său, inclusiv
cele administrative, prin crearea unor instituţii necesare desfăşurării activităţii comerciale (camerele de comerţ şi
industrii, bursele de valori – ocrotirea unor interese generale, registrul comerţului).

Dreptul comercial şi dreptul financiar: deoarece activitatea desfîşurată de comercianţi este

aducătoare de profit, comercianţii se află sub incidenţa reglementărilor în materie fiscală.

Dreptul comercial şi dreptul penal: dreptul comercial (şi unele legi speciale) cuprind şi unele norme
de drep public (penal) prin care se asigură protejarea intereselor generale (constituirea şi funcţionarea
instituţiilor comerciale, nerespectarea obligaţiilor stabilite prin registrul comerţului, desfăşurarea unei activităţi
comerciale ilicite, concurenţa neloială).

4. Izvoarele dreptului comercial

1. Izvoarele normative (acte normative):

 Costituţia României – care reglementează principiile acitivităţii economice
 Codul Comercial – reglementarea de bază a activităţii comerciale, are în vedere
instituţiile fundamentale ale dreptului comercial (fapte de comerţ, obligaţii comerciale,
comercianţi)
 Legile comerciale speciale: deoarece nu tot dreptul comercial se găseşte în codul
comercial
 Legile comerciale generale: legea 31/90, legea 26/0 (registrul comerţului), legea 11/90,
legea cambiei şi biletului la ordin, legea cecului
 Decrete legi: legea 54/90 – organizarea, desfăşurarea unor activităţi economice pe baza
liberei iniţiative
 Hotărârile şi ordonanţele de guvern: ordonanţa 21/92 – privind protecşia consumatorului
 Normele, regulamentele şi ordinele adopatate de organele competente
 Codul Civil (izvor susidiar - completează)

2. Izvoare interpretative: au rolul de a ajuta interpretarea voinţei manifestate în raporturile comerciale

 Uzurile comerciale, uzanţele (cutuma în dreptul civil)
 Doctrina comercială
 Practica judecătorească (jurism prudenţa).

CURS 2

Uzul comercial: este o regulă de conduită născută din practica socială, folosită vreme îndelungată, respectată ca
o normă juridică obligatorie.

 în dreptul comercial, uzurile comerciale nu sunt izvoare normative; ele au rol important în
sensul lămuririi voinţei părţilor
 referiri la uzul comercial face Codul Civil în articolele 970, 980, 981

Doctrina: nu este izvor de drept, dar este un instrument important de interpretare a legilor comerciale şi de
aplicare a lor
 467

Practica judecătorească: tradiţional nu a fost recunoscută ca izvor de drept, dar soluţiile date de instanţele
judecătoreşti contribuie la interpretarea legilor comerciale, fără a avea puterea precedentului (judecătoresc)
 un anumit rol în interpretarea legilor tinde să îl dobândească deciziile curţilor de judecată.

Principiile dreptului comercial

1. Autonomia de voinţă: - dreptul civil recunoaşte libertatea contractuală – în interpretarea actelor

juridice prevalează voinţa internă a contractanţilor, fundamentul fiind autonomia de voinţă.
 în dreptul comercial primează voinţa declarată, folosindu-se înscrisuri imprimate,
contracte tip

2. Rolul aparinţii (?): - în dreptul comercial aparinţa este produsă de efecte juridice.

 în dreptul comercial necesitatea creditului determină o recunoaştere mult mai largă a

efectelor aparinţii, prin sacrificarea realităţii; exemple: titlurile comerciale de valoare,
cambia pentru care legea impune anumite condiţii de formă foarte riguroase pentru
valabilitatea titlului

3. Ordinea publică: - în dpretul civil libertatea contractuală este ţărmuită (?) de normele privind
ordinea publică

* în dreptul comercial, ordinea publică ca limită a libertăţii contractuale cuprinde domenii mai largi
(exemplu: contractul judecătoresc al constituirii societăţii comerciale verifică condiţiile cerute pentru
desfăşurarea activităţii comerciale)

Principii specifice dreptului comercial recunoscute de doctrină:

1. în comerţ actele juridice sunt cu titlu oneros;

2. în comerţ întotdeauna banii sunt fructifuri (?);
3. în contractele comerciale, în caz de dubiu, se aplică reglementările ce favorizează circulaţia;
4. contractarea în favoarea celui de-al treilea este obişnuită.

Faptele de comerţ

Articolul 3 Codul Comercial: legea consideră că faptele de comerţ.............................

Articolul 4 Codul Comercial: se consideră că faptele de comerţ, în afară de acestea (în afară de cele de la
articolul 3), celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă, nu rezultă din
însuţi actul (?).
Articolul 56 Codul Comercial: dacă un act este comercial numai pentru una dintre părţi, toţi contractanţii sunt
supuşi legiii comerciale cu excepţia dispoziţiilor privitoare la persoana chiar a comerciantului şi în cazurile în
care legea ar dispune altfel.

Intră în categoria actelor, faptelor, operaţinilor economice ce cad sub incidenţa dispoziţiilor comerciale,
următoarele:

1. contractele comerciale;
2. faptele licite – ca izvor de obligaţii ( îmbogăţirea fără justificarea ......, gestiunea de afaceri, plata ........)
3. faptele ilicite săvârşite de comercianţi în legătură cu activitatea comercială.

Doctrina şi practica au recunoscut că unele fapte de comerţ şi alte activităţi şi operaţiuni comerciale nu sunt
expres prevăzute în codul Comercial pentru că nu existau la vremea redactării acestuia:
- hotelăria
- televiziunea
 468

- publicitatea
- producţia de filme

Sunt considerate acte de comerţ şi activităţile organizate pe baza decretului lege 54/90, cu privire la
activitatea de producere de mărfuri, de comercializare a lor, de executare de lucrări, prestări servicii.
Legiuitorul în redactarea codului a avut mai mult în vedere aspectul economic decât cel juridic.

Natura juridică a unor acte şi operaţiuni

1. activitatea de educatţie şi învăţământ – nu este activitate comercială. Activitatea instituţiilor

de învăţâmânt particular constituie prestări de servicii cu caracter intelectual de natură
civilă.
2. activitatea ce constituie obiectul unei profesiuni liberale (exemplu: activitatea avocaţională,
medicală) – nu are caracter comercial în mod tradiţional. Obiectul profesiei liberale constă
în punerea la dispoziţia celor interesaţi a cunoştinţelor, competenţei persoanelor ce exercită
asemenea profesiuni. Acestia primesc în schimbul acestei activităţi onorarii, deci nu obţin
profit.
3. jocurile de întrajutorare – sunt denumite diferit davă formează obiectul unei societăţi –
jocurile colective, circuit finaciar, jocuri distractive – nu se încadrează în categoria
jocurilor de noroc admise de lege. Jocul de noroc presupune că în mod aleator, pe bază de
hazard să i se atribuie unei persoane un câstig. Aceste jocuri presupun ca persoana
respectivă să realizeze câştig pe bază de listă calculată matematic.
4. locatia de gestiune: potrivit legii 15/90 regia autonomă sau societatea comercială pot
încheia cu persoane fizice sau juridice române sau străine contracte de locaţie de gestiune
cu oblicaţia de gestionare a uzinelor, secţiilor, fabricilor. Locaţia de gestiune este faptă de
comerţ mixtă sau unilaterală. Actul are caracter comercial, iar litigiile ce rezultă din acestea
au şi ele caracter comercial.
5. operaţiiunile fondului proprietăţii de stat (FPS) – instituţie de drept public cu personalitate
juridică în subordinea guvernului ce acţionează pentru diminuarea implicării în economie a
statului şi autorităţii administraţiei publice, prin vânzarea acţiunilor acestora. FPS
desfăşoară o activitate comercială cu respectarea prevederilor legii 31/90.

Actele de comerţ prevăzute la articolul 3: fapte de comertţ obiective calificate astfel în funcţie de
natura lor şi în unele cazuri de forma lor. Sunt 20 după o opinie limitativă, după alta – exemplif. (?).
Trăsătura comercială a acestor fapte – intermedierea (interpunerea în schimb) la care se poate adăuga
carcterul speculativ.
Există 3 categorii:

1. operaţiuni de intermediere în schimb asupra mărfii şi titlurilor de credit

2. acte de intermediere în operaţini de schimb purtând ? asupra muncii organizate
3. conexe/ accesorii – operaţini de interpunere în schimb şi circulaţie: - cupărarea şi vânzarea
comercială, potrivit articolului 3, punctul 1 legea condsideră ca fapte comerciale:
 cumpărarea de produse sau mărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie după ce se vor fi
lucrat sau pus în lucru ori numai pentru închiriere. Întră aici şi cumpărarea spre revânzare
de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit care circulă în comerţ
 vânzarea de produse, vânzarea şi închirierea de mărfuti în natură sau lucrate şi vânzarea
de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit. Când vor fi cumpărate în scop de
revânzare sau închiriere.

Elementul esenţial a cumpărării comerciale este intenţia de revânzare, aceasta dă caracterul comercial
contractului de vânzare-cumpărare.

Intenţia de revânzare trebuie să îndeplinească trei condiţii:

1. trebuie să existe în momentul cumpărării bunului;
 469

2. această intenţie trebuie adusă la cunoştinţa contractantului;

3. intenţia trebuie să privească în principal bunul cumpărat.

Pot forma obiect al vânzării- cumpărăii comerciale numai bunirile mobile (fructe, produse, bunuri).
Bunurile imobile nu pot forma obiectul vânzării, cumpărării, închirierii comerciale. Este obiect al
activităţilor comerciale numai dacă face parte din fondul de comerţ.

CURS 3

 operaţiuni de punere în consignaţie: presupun contractul de consignaţie; acesta este

contractul prin care o persoană, consignat, transmite altei persoane, consignator, o
cantitate de mărfuri, care în prealabil sunt estimate cu mandatul de a fi vândute în contul
celui dintâi şi cu obligaţia, fie de a întoarce preţul stabilit prin convenţie, fie de a restitui
mârfuri în natură dacă nu au fost vândute. Contractul este reglementat de legea 178/1934.
 operaţiuni pe termen asupra titlurilor de credit, reportul şi operaţiunile de cursă.
Potrivit articolului 3 sunt fapte de comerţ, contractele de report asupra obligaţiunilor de
stat, sau alte tipuri de credit care circulă în comerţ. Operaţiunea presupune existenţa unei
cumpărări pe bani gata a unor titluri de credit care circulă în comerţ şi revânzarea
simultană a acestor titluri de credit cu termen şi pe un preţ determinat către aceeaşi
persoană (titluri cu aceeaşi specie). O persoană, reportar, deţinătoare de titluri de credit,
care nu voieşte să le înstrăineze definitiv dă în report (vinde temporar) aceste titluri unei
persoane, reportator, în schimbul unui preţ plătibil imediat. Părţile se înţeleg ca la un
anumit termen reportatorul să vândă reportatului titlurile de credit de aceeaşi specie, la
care se adaugă o primă.
 operaţiuni privitoare la subscierea, cumpărarea şi vânzarea unor părţi sociale sau
acţiuni. Părţile sociale sunt diviziuni ale capitalului social ale unei societăţi de persoane
(?). ele sunt titluri negociabile, sunt drepturi de creanţă care aparţin asociaţilor, drepturi
care nu sunt încorporate în titluri de credit. Acţiunile sunt fracţiuni ale capitalului social
ale societăţii de capitaluri (SA, SCA).
 operaţiuni de bancă şi schimb. Ca şi mărfurile, şi banii pot forma obiect al interpunerii
în schimb şi circulaţie. Activitatea de bancă este realizată de Banca Naţională şi de
societăţi bancare comerciale. Operaţiunile de bancă sunt:

a. de creditare – presupun împrumuturi pe termen scurt, mediu şi lung;

b. de schimb – presupun schimbul de monede, bilete de bancă naţionale sau străine (aceste operaţiuni de
bancă nu sunt definite de Cod) - se definesc prin raportare la legea 58/1998 cu privire şa activitatea
bancară.
 cambiile şi ordinele de producte (?) sau mărfuri. La origine cambie este un instrument
de schimb sau transfer de bani. Este un titlu de credit prin care trăgătorul dă ordin trasului
să plătească la scadenţă o sumă de bani beneficiarului. Ordinele în producte se referă la
bilete de ordin, care intră tot în categoria titlurilor de credit, prin care o persoană (emitent)
se obligă să plătească beneficiarului o anumită cantiate de mărfuri.

! Vânzarea-cumprarea de imobile nu este o operaţiune comercială!

Faptetele de comerţ săvârşite prin intreprindere

Noţiunea de intreprindere nu este definită de codul comercial.

Elementele care conduc la înţelegerea noţiunii de intreprindere:
1. asocierea factorilor necesari producţiei – capital, muncă, natură;
2. riscul pe care intreprinzătorul şi-l asumă;
3. organizarea ca elementele de coordonare a muncii (?) cu valorile patrimoniale.

Intreprinderile prevăzute de cod:

1. intreprinderea de producţie;
2. intreprinderea de prestări servicii;
 470

 Intreprinderea de furnitură de bunuri sau mărfuri - caracteristica generală constă în

continuitatea prestaţiilor şi presupune furnizarea de îmbrăcăminte, alimente, etc.
Intreprinderea de furnituri presupune o activitate organizată, prin care furnizorul, prin
schimbul unui preţ determinat anticipat asigură prestarea de servicii (obligaţie de afaceri),
predarea unor produse sau mărfuri la termene succesive, predare care presupune şi
transmiterea dreptului de proprietate de la producător la beneficiar. În cazul furnizării de
produse, intreprinderea de furnituri are obligaţia de a transmite dreptul de proprietate
asupra mărfurilor cu caracter continuu, pe baza unui contract de locaţie de servicii.
 Intreprinderea de spectacole publice (de prestări servicii) au ca obiect teatru, circ,
întreceri sportive. Specificul lor este că speculează asupra gustului publicului, dar şi a
talentului artiştilor, şi organizează munca altora, intrepunându-se între artişti şi
spectatori. ! Spectacolele date în direct de artişti sunt acte civile, dar dacă activitatea este
interpusă atunci este fapt de comerţ! Toate activităţile care presupun un spectacol
(contractele cu autorii, cu actorii, cu sportivii, contractele de publicitate, de închirieri de
săli) sunt acte de comerţ, datorită faptului că sunt legate de intreprindere.
 Intreprinderea de comision – încheie afaceri comerciale în nume propriu, dar pe seama
unei alte persoane (comitent). Pentru a fi intreprindere activitatea comisionarului, ca
intreprindere, trebuie să aibă caracter permanent – un act izolat de comision nu este act de
comerţ.

a. Intreprinderile de agenţii şi oficii de afaceri – intermediază afaceri între comercianţi şi

clienţi. Aceste intermedieri cuprind: vânzarea- cumpărarea, inchirieri, etc. Activitatea lor
constă, fie în obţineri şi transmitere de informaţii legate de afaceri şi de partenerii
acestora, fie în procurare de clienţi, publicitate comercială. Agenţiile de afaceri sunt
organizate în turism, matrimoniale, voiaj.
 Intreprinderea de construcţii – speculează mâna de lucru. Organizarea activităţii, dar şi
activitatea sunt considerate fapte de comerţ. Aceste intreprinderi execută lucrările care fac
obiectul contractului de antrepriză de lucrări de construcţii. Au ca obiect construirea unui
edificiu sau de mai multe. Indiferent cine procură materialele, actul este de comerţ.
 Intreprinderile de fabrici şi manufactură şi imprimerie – au ca obiect transformarea
unuor bunuri, prelucrarea şi obţinerea unor produse industriale sau de manufactură. Sunt
calificate comerciale şi acele intreprinderi care transformă materia primă oferită de client,
chiar dacă activitatea lor nu este de producţie (?), ci prestări servicii, deoarece clientul
plăteşte numai manopera.
a. Intreprinderile de imprimerie – desfăşoară activitatea de multiplicare a operelor literare, ştiinţifice,
artistice indiferent de tehnica folosită. (manuală sau mecanică).
 Intreprinderile de editură (editorul) – are ca obiect de activitate reproducerea şi
difuzarea (răspândirea) în public a unei lucrări ştiinţifice, literare, artistice, încredinţată de
autor pe baza contractului de editare. Editorul încheie contracte, fie ca o intreprindere de
imprimerie (tipografie) pentru reproducerea lucrării, fie ca o intreprindere de difuzare
pentru vânzarea lucrării respective prin librării. Este un intermediar care încheie două
contracte: unul cu intreprinderea de reproduce a operei şi unul cu intreprinderea de
difuzare. Dacă aceste două contracte se încheie direct de către autori, operaţiunile
desfăşurate direct de ei nu sunt fapte de comerţ, deoarece lipseşte intermedierea.
 Intreprinderile de vânzare a obiectelor de artă – intermediază relaţia dintre autor, artist
şi cumpărător. Dacă vânzarea se face direct de autor sau artist, actul juridic respectiv nu
este de comerţ.
 Intreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe apă sau pe uscat – deşi
codul comercial reglementează numei transportul numai pe apă şi pe uscat, considerăm că
este activitate comercială şi transportul aerian. Transportul presupune transportul de
persoane, de bunuri, de mărfuri. Contractul se încheie între o persoană şi altă persoană,
denumită cărăuş, care în schimbul unui preţ se obligă să transporte persoana sau bunurile
acesteia până într-un anumit punct.
 Intreprinderile de asigurări – sunt fapte de comerţasigurările terestre, chiar mutuale în
contra daunelor şi asupra vieţii (pactul 17 ?). pactul 18 prevede şi asigurările, chiar
mutuale, împotriva riscurilor navigaţiunilor. Activitatea de asigurare este realizată numai
de societăţile de asigurări (legea 32/2000 modificată prin legea 76/2003 şi legea 31/1990
cu privire la societăţile comerciale, şi în baza legii 136/1995). Asigurările sunt: prin
efectul legii sau facultative. Importante sunt cele facultative. În contract asiguratorul,
contra unei sune de asigurare plătită de asigurat, preia asupra lui riscul, urmând să
 471

plătească indemnizaţia de asigurare dacă riscul se va realiza. Pot fi asigurate bunuri şi

persoane.

CURS 4

Transporturtul se face şi prin intermediul contractului de expediţie prin care o parte

(expediţionar) se obligă faţă de cealaltă parte (expeditor) să încheie un contract de transport cu
cărăuşul, în nume propriu şi pe seama expeditorului.
Pot fi asigurate atât bunuri, cât şi persoane. Se poate încheia asigurare de răspundere civilă,
inclusiv pentru insolvabolitatea debitului.
Asigurările mutuale sunt acele asigurări prin care mai multe persoane se asociază, în scopul
suportării împreună a riscurilor. Capitalul social se formează din primele de asigurare depuse de
asociaţi.
Depozitele în docuri şi antrepozite ( întreprinderi specializate numai pentru depozite) sunt
calificate ca fapte de comerţ. Textul de lege se referă pe de o parte, la organizarea activităţii de depozit
sub forma unei întreprinderi şi, pe de altă parte, la operaţiunile de depozit şi la documentele vizând
marfa aflată în depozit. Documentele, înscrisurile eliberate care dovedesc încheierea contractului de
depozit sunt:
a. recipisa de depozit – atestă dreptul de proprietate al titularului asupra mărfii care se află
în depozit şi se eliberează deponentului;
b. warantul - se mai numeşte şi scrisoare (buletin) de gaj, atestă că marfa din depozit este
gajată, deci titularul warantului are un drept de gaj asupra mărfii din depozit;
c. talonul - rămâne la administraţia depozitului.

Faptele de comerţ conexe

(a treia categorie de acte de comerţ)

Sunt acele fapte juridice care au caracter civil, însă datorită legăturii strânse cu unnfapt calificat de
comerţ, dobândesc caracter comercial, potrivit regulii „accesorium sequitur principale” (acesoriul serveşte
principiului).

1. Operaţiunile de mijlocire în afaceri comerciale – presupun încheierea unei înţelegeri între doi
parteneri de afaceri printr-un mijlocitor, care este calificat în această activitate.
 sămsar – el numai pune în legătură, nu incheie contracte
 intră şi agenţiile imobiliare, care nu sunt agenţii comerciale, ci civile
 mijlocirea se mai numeşte şi curtaj (mijlocitorii - courtieri)
 mandatul civil – numai cu reprezentare; comisionul a izvorât din madatul fără
reprezentare; agenţia – forma mandatului cu reprezentare;
 mandatul comercial cu sau fără reprezentare (mă implic şi eu care mijlocesc, în numele
meu şi pe seama altuia).
2. Expediţiunile maritime şi toate contractele cu privire la comerţul pe mare şi la navigaţiune:
- construirea de vase
- cumpărarea, vânzarea şi revânzarea de vase
- ipoteca maritimă – este specificul dreptului comercial
3. Depozitele pentru cauză de comerţ (e vorba de contracte de depozit)
- sunt fapte de comerţ dacă mărfurile care au fost depozitate au fost cumprate pentru a fi
revândute;
- accesoriul este depozitul, iar principalul este actul de vânzare-cumprare
4. Contul curent şi CEC-ul trăgător (bancă)
- nu sunt fapte de comerţ în vceea ce priveşte pe necomercianţi, decâ dacă au o cauză
comercială
Fapte de comerţ:
1. obiective – de întrepunere în schimb şi circulaţie, întreprinderile, faptele conexe şe accesorii.
2. subiective – articolul 4 codul comercial „se socotesc, afară de acestea ca fapte de comerţ, celelalte
contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu
rezultă din însuşi actul”.
 codul comercial reglementează şi fapte de comerţ subiective care dobândesc calitatea
comercială din calitatea de comerciant a persoanei care încheie actul
 472

 se creează o prezumţie de comercialitate, în privinţa tuturor actelor pe care le săvârşeşte

un comerciant, cu două excepţii:
a. natura civilă a obligaţiilor – în acest caz comerciantul face şi acte de natură civilă, care nu pot fi
supuse legiilor comerciale, cum ar fi: testamentul, acceptarea sau renunţarea la moştenire,
contractele de concesiune
b. necomercialitatea – din însuşi actul săvârşit de comerciant; acesta poate cumpăra bunuri necesare
uzului său personal, ori al familiei sau poate împrumuta o sumă de bani cu un scop străin
comerţului.
3. mixte (unilaterale) – având în vedere că mărfurile şi serviciile sunt destinate necomercianţilor,
este posibil ca actul juridic să fie faptă de comerţ numai pentru una dintre părţi, iar pentru cealaltă
să fie civil. (exemplu: un necomercian cumpărăr alimente de la un comerciant sau încheie un
contract de antrepriză pentru construirea unei locuinţe)
 în privinţa acestor acte se aplică articolul 56 din cosul comercial: „dacă un act este
comercial numai pentru una dintre părţi, toţi comercianţii sunt supuşi, în ce priveşte acest
act, legii comerciale, afară de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a comercianţilor, şi
în cazurile în care legea nu dispune altfel”
 fiind vorba despre un act juridic unic, el nu poate fi supus simultan la două reglementări
diferite.
 excepţii de la aplicarea legii comerciale, potrivit articolului 56 cod comercial
a. afară de dispoziţiile referitoare chiar la persoana comercianţilor – legea comercială reglementează
numai raportul juridic, fără consecinţele asupra statutului juridic al părţilor, pentru care actul
juridic nu este act de comerţ (exemplu: efectuarea reorganizării judecătoreşti cu privire la
societăţile comerciale);
b. de cazurile în care legea dispune altfel – dispoziţiile legilor comerciale nu sunt aplocabile faptelor
de comerţ mixte deoarece privesc obligaţiile cu pluralitate de debitori, şi anume: potrivit articolului
42 cod comercial, în obligaţiile comercianţilor codebitori sunt obligaţii solidare, afară de
dispoziţiile contrare. Deci legea comercială instituie prezumţia de solidaritate a codebitorilor.
Această prezumţie nu se aplică necomercianţilor pentru care operaţiunile, în ceea ce îi priveşte nu
sunt fapte comerciale. (exemplu: în cazul unui contract de vânzare-cumpărare, prin cumpărarea
unor produse agricole acest contract se încheie între doi agricultori cu un comerciant. răspunderea
agricultorilor pentru neasumarea obligaţiilor asumate, nu va fi solidară, ci divizibilă, deoarece
obligaţia izvorăşte dintr-un act care pentru agricultori nu este faptă de comerţ)
Fapte juridice (cumpărările şi vânzările care nu au caracter comercial):
- cumpărarea de bunuri pentru uzul şi consumul individual sau al familiei;
- vânzarea produselor agricole de către producătorul agricol al bunului pe care l-a obţinut
prin munca sa personală, în ideea de protecţie a agricultorilor
- jocurile de întrajutorare (nu sunt jocuri de noroc)
- activitatea de educaţie şi învăţământ, chiar din învăţământul particular – activitate de
natură civilă, materializată în prestaţie de natură intelectuală
- profesiunile liberale (avocaţi, medici) – se plătesc onorarii, nu se obţine profit
- salariaţii – intră tot la reglementarea civilă
- contractul de asigurare – este contract unilateral, pentru asigurat este act civil, pentru
asigurator comercial (operaţia de asigurare - de întreprindere)

CURS 5
Subiectele de drept comercial
- comercianţii -

Codul comercial nu dă o definiţie comerciantului, precizând doar cine are calitatea de comerciant.
Articolul 7 prevede: „sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ (având comerţul ca profesiune obişnuită) şi
societăţile comerciale”. Deci au calitatea de comercianţi persoanele fizice şi juridice care desfăşoară o activitate
comercială cu caracter profesional.
Calitatea de comerciant implică un statut juridic diferit de cel al necomerciantului:
1. Legea instituie anumite obligaţii pentru comercianţi, considerate obligaţii profesionale ale acestora:
- înainte de începutul activităţii comerciale, comerciantul este obligat să ceară
înmatricularea (ănregistrarea) în Registrul Comercial;
 473

- în cursul exercitării comerţului să ceară înscierea în acelaşi registru amenţiunii privind

actele şi faptele comerciale;
- la încetarea activităţii trebuie să ceară radierea înmatriculării din Registru;
- are obligaţia să ţină registre comerciale (de contabilitate) pentru consemnarea
operaţiunilor comerciale;
- este obligat să desfăşoare activităţi comerciale în condiţiile concurenţei loiale.
2. legea instituie o prezumţie de comercialitate pentru toate actele săvârşite de un comerciant.
3. actele comerciale închieiate de un comerciant sunt supuse unor reguli speciale derogării de la dreptul
civil:
- în obligaţiile coemrciale, codebitorii (?) sutn prezumaţi că s-au obligat solidar;
- datporiile comerciale în bani produc donbânzi din ziua în care devin exigibile;
- judecătorul nu poate acorda......................
- în raporturile comerciale dovada drepturilor ce rezultă din acestea se poate face cu orice
mijloc de probă admis de lege.
4. în cazul încetării preţurilor (?) pentru determinarea datoriei comerciale, comerciantul poate fi supus
procedurii lichidării şi falimentului.
5. comercianţii pot participa la constituirea unor camere de comerţ şi industrie.
6. comercianţii sunt supuşi impozitului pe profitul realizat din activitatea comercială. Deşi codul
comercial face referiri numai la persoane fizice comerciante şi juridice comerciante, legea comercială
reglementează şi aşte categorii.
Reglementarea comerciantului:
- codul comercial articolul7;
- legea 26/1990 republicată şi modificată prin legea 161/2003, coroborată cu ordinul de
urgenţă 76/2001 privind simplificarea unor formalităţi administrative pentru autorizarea
funcţiilor comerciantului
- legea 507/2002 privind organizarea şi desfăşurarea activităţilr economice de către
persoanele fizice. Odată cu intrarea în vigoare a legii 507/2002 s-a abrogat expres decretul
legii 54/1990 privind organizarea şi desfăşurarea unor activităţi comerciale pe baza liberei
iniţiative;
- legea 509/2002 privind organizarea comercianţilor permanenţi.

Comercinatul persoană fizică

Potrivit articolului 7 pentru ca o persoană fizică să fie comerciant trebuie să săvârşească fapte de
comerţ ca o profesiune obişnuită.

Condiţii impuse comercianţilor persoane fizice:

1. persoana fizică să aibă capacitatea juridică cerută de lege;
2. persoana fizică să exercite în mod obişnuit, cu titlu de profesie, fapte de comerţ;
3. comerţul astfel desfăşurat să fie în nume propriu;
4. activitatea comercială să aibă drept scop obţinerea de profit excluzându-se în principiu activitatea
nelucrativă;
5. comercinaţii persoană fizică să actioneze asumându-şi riscul comerţului său;
6. comercinaţii persoană fizică să fie autorizaţi în condiţiile legii.

Legea 507/2002 reglementează atât membrii asociaţiilor familiale, cât şi cei care desfăşoară activitatea
economică în mod independent, aceştia numindu-se angajaţi proprii. Legea prevede că angajaţii proprii nu
presupune raporturi de muncă faţă de un angajator. Această caliatate se referă la dreptul celui în cauză de a fi
asigurat în sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale (sănătate, şomaj) în condiţiile
prevederilor legilor speciale.
Aceeaşi lege interzice în mod imperativ şi expres, atât pentru comercianţii independenţi, cât şi pentru cazul
asocianţiilor familiare, dreptul ca aceştia să încheie contract individual de muncă cu salariaţi pentru desfăşurarea
activităţilor autorizate

Agenţii permanenţi:
- reglementaţi de legea 509/2002;
 474

- sunt comercianţi persoană fizică sau juridică care în calitatea de intermediari independenţi
sunt împuterniciţi în mod statornic:
 să negocieze afaceri cu p altă persoană fizică sau juridică, numită comitent;
 să negocieze afaceri în numele şi pe seama comitentului.
- agenţii permanenţi îşi desfăşoară activitatea de intermediere cu titlu principal sau
accesoriu în schimbul unei remuneraţii, pe care o primeşte de la comitent;
- sub aspectul activităţii prestate agentul permanent se încadrează în condiţiile generale
impuse de articolul 7 din codul comercial, desfăşoară acte comerciale în nume propriu, ca
pe o profesiune obişnuită.

Capacitatea comerciantului persoană fizică:

O persoană fizică dobândeşte capacitatea de a fi comerciant de la împlinirea vârstei de 18 ani, atunci
când dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu. Nici minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu nu poate fi
comerciant, chiar dacă de la 16 ani poate să încheia anumite acte juridice (contract de muncă, pentru încheierea
lui nefiind necesară încuviinţarea prealabilă a reărezentantului legal). Pentru aceleaşi raţiuni nu are capacitatea
de a fi comerciant nici interzisul judecătoresc, deoarece nu are discernămând, datorită stării de alienaţi mintală
nu are capacitate deplină de exerciţiu.
Coroborând cu dispoziţiile legii 507/2002 în privinţa capacităţilor comerciantului conchidem:
comercianţii persoană fizică pot presta activităţi economice în mod independent numai de la vârsta de 18 ani.
Persoanele fizice pot presta activităţi în cadrul asociaţiilor familiale de la 16 ani, în calitate de angajaţi proprii
(507/2002 – articolul 3) cu condiţia să nu aibă caliatatea de reprezentant al acelei asociaţii familiale.
Asociaţiile familiale se constituie din membrii de familie ce locuiesc în aceeaşi localitate şi care
hotărăsc asocierea pentru obţinerea de profit. Asociaţiişle familiale se constituie la iniţiativa unei persoane fizice
din cadrul familiei respective, această persoană sau un reprezentant al acesteia fiind şi reprezentantul asociaţiei
în relaţiile cu terţii.
Cel din iniţiativa căruia s-a constituit asociaţia familială sau un împuternicit al acestuia are calitatea de
reprezentant în relaţiile cu terţii pentru subiectul colectiv de drept – asociaţia familială – în cazul acestuia
(acestora) legea impune în mod expres împlinirea vârstei de 18 ani. Pentru ceilalţi membrii ai asociaţiei este
sufucuentă împlinirea vârstei de 16 ani
În privinţa femeii căsătorite înainte de 18 ani este recunoscută numai în actele de drep civil, ei nu i se
recunoaşte capacitatea de a fi comerciant, pentru a se asigura egalitatea între soţi în timpul căsătoriei (excepţie:
soţia dibândeşte calitatea de comerciant dacă moşteneşte un fond de pe cale succesorială, fără să aibă
capacitatea de a săvârşi acte de comerţ).
Cutela - persoane supuse sub cutelă deşi au discernământ nu-şi pot apăra interesele datorităă
infirmităţii, boliibătrâneţii. Persoana în cauză întocmeşte o cerere, prin care numeşte un curator (acesta este
numit de autoritatea tutelară) – persoana care reprezintă interesul celui aflat în imposibilitatea de a-şi administra
bunurile. Nu există nici o dispoziţie legală care să interzică acestor persoane să exercite comerţul.

Incompatibilităţi, decăderi şi interdicţii:

- nu pot fi comercianţi datorită funcţiei pe care o deţin: parlamentarii, funcţionarii publici în
condiţiile specifice impuse de statutul prpriu, magistraţii, militarii;
- nu pot fi comercianţi datorită profesiei acele persoane care exercită profesiuni liberale:
avocat, notar. Articolul 1 aliniatul 2 din legea 507/2002 prevede că dispoziţiile legale nu
sunt aplicabile persoanelor fizice care au dreptul de a exercita profesii în baza unor legi
speciale

CURS 6

Decăderile: au în vedere faptul că o persoană juridică poate deveni comerciant în măsura în care, în cadrul
profesiunii respective de comerciant, reputaţia sa nu este atinsă de săvârşirea unor fapte ce l-ar putea face
nedemn pentru o astfel de calitate.
Decăderile privesc faptele infracţionale săvârşite de comerciant şi care au legătură cu activitatea pe care
o prestează (legea 12/1990 modificată prevede că persoanele care au fost condamnate penal pentru una din
faptele infracţionale prevăzute de lege nu mai poate exercita profesia de comerciant).
 475

Legea 507/2002 prevede: pentru ca o persoană să poată dobândi calitatea de comerciant se impune ca
persoana respectivă să nu fi fost condamnată prin fotărâre judecătorească rămasă definitivă pentru săvârşirea
unor infracţiuni economice (gestiune frauduloasă) sau a unor acţiuni de fals reglementate de codul penal sau de
legile speciale. Această dipoziţie se impune pentru persoanele ce desfăşoară activităţi economice în mod
independent şi persoana care doreşte să devină membru al unei asociaţii familiare.

Interdicţiile pot fi:

a. legale: se referă la anumite activităţi care nu pot face obiectul comerţului practicat şi care sunt
monopol de stat (exemplu: prelucrarea tutunului, prospectarea şi extracţia fierului) sau
activităţi care sunt considerate infracţiuni (fabricarea şi comercializarea de droguri,
stupefiante, în alt scop decât medical).
b. convenţionale : sunt stabilite sub forma clauzelor inserate în contract şi produc efecte numai
între părţile contractante (exemplu: astfel de interdicţii funcţionează cu privire la comerciantul
agent comerciant permanent căruia în calitatea sa de intermediar independent i se poate
impune o anumită restrângere de activitate printr-o clauză de nonconcurenţă expresă cuprinsă
în contractul de agenţie).

Activitatea desfăşurată de comerciantul persoană fizică

A două condiţie pe care trebuie să o îndeplineascăo persoană fizică pentru a fi comerciant, se referă la
activitatea pe care o desfăşoară. Persoana fizică trebuie să exercite în mod obişnuit cu titlu de profesie fapte de
comerţ. Faptele de comerţ trebuie să fie o permanenţă a activităţii persoanelor.
Caracterul continuu, repetat al faptelor de comerţ rezultă din articolele 7 şi 9 codul comercial. orice
persoană care în mod accidental face o operaţiune de comerţ nu poate fi considerată ca fiind comerciant, ea este
însă supusă legilor şi juristicţiei comerciale pentru toate contestaţiile care se pot ridica din această operaţiune.
Cea de-a treia condiţie se referă la desfăşurarea comerţului în nume propriu. Persoana care exercită
calitatea de comerciant în numele şi pe seama altei persoane nu dobândeşte caliatatea de comerciant. nu sunt
comercianţi auxiliari de comerţ (prepusul, procuristul, vânzătorul, comisul-voiajor) deoarece actele de comerţ pe
care le încheie nu sunt încheiate în nume propriu, ci în numele şi pe contul comerciantului pentru care lucrează
şi unde sunt angajaţi. O situaţie specială o reprezintă cazul agenţilor comerciali permanenţi, potrivit legii
502/2002 – în calitatea lor de intermediari sunt împuteniciţi ai beneficiarului (comitentului agenţilor) pentru a
negocia afaceri în numele şi pe seama comitentului, agentul nu este prepus al comerciantului, adică la baza
raportului dintre agent şi comitent nu stă un raport de muncă, agentul permanent este obligat să acţioneze cu
bună credinţă şi cu diligenţa unui profesionist în realizarea comerţului.
Condiţia a patra se referă la desfăşurarea comerţului pentru obţinerea unui profit. Activitatea
comercială trebuie să se finalizeze într-un câştig care din care să-şi asigure existenţa. Se exclude, în principiu,
activitatea nelucrativă. Interesează aspectul subiectiv, intenţional al comerciantului de a obţine un profit.
Această activitate nu trebuie neapărat să fie singura sursă de câştig, comerciantul poate să fie angajat într-o
unitatea de unde obţine un salariu în baza unui contract de muncă.
Cea de-a cincea condiţie se referă la desfăşurarea comerţului pe riscul comercial. riscul este specific
oricărei afaceri. De aceea este important ca într-un contract comercial să fie stipulate clauze de modificare
(adaptare) a obligaţiilor părţilor contractante în funţie de diferiţi factori, în principiu concurenţa terţei persoane.
Caracteristica comerciantului persoană fizică este răspunderea nelimitată a acestuia. El răspunde pentru toate
datoriile comerciale (adică cele care izvorăsc din fapte de comerţ) cu toate bunuri mobile şi imobile, prezente şi
viitoare care se găsesc în patrimoniul său. Răspunde deci cu întreaga avere. Comerciantul poate avea calitatea de
debitor în privinţa a două categorii de creditori:
d. creditori ale căror creanţe izvorăsc din actele civile;
e. creditori ale căror creanţe izvorăsc din fapte de comerţ.
Ambele categorii de creditori se găsesc pe aceeaşi poziţie. Creditorii comerciali nu beneficiază de garanţii legale
pe baza cărora să fie satisfăcuţi, adică îndestulaţi cu preferinţă.
Condiţia a şasea se referă la obţinerea autorizaţiilor prevăzute de lege. Obţinerea de către comercianţi a
autorizaţiilor prevăzute de lege este o altă condiţie necesar exercitării activităţii de comerţ. Autorizaţia se
eliberează la cerere de: primării pe a căror rază teritorială îşi are domiciliul persoana fizică. Pentru asociaţiile
famiale comepetenţa teritorială este a primăriilor pe a căror rază teritorială îţi au domiciliul persoanele ce
compun asociaţia.
Legea 507/2002 – pot desfăşura activităţi economice în mod independent sau pot constitui asociaţii
familiale nu numai cetăţenii români ci şi cetăţenii statelor membre UE şi a celorlalte state aparţinând spaţiului
economic european. Pentru obţinerea autorizaţiei trebuie să depună o documentaţie formată din cazierul judiciar,
copii de pe actele de identitate, certificate medicale, iar pentru persoanele fizice să se menţioneze : cetăţenia, iar
pentru cetăţenii străini să se depună actele care să dovedească reşedinţa acestora în România. Persoanele fizice
trebuie să depună documentaţia care atestă calificarea profesională, atât pentru persoanele fizice independente,
 476

cât şi pentru membrii asociaţiei familiale după caz. Se impun asemenea acte pentru că una din condiţiile impuse
de articolul 4 din legea 507/2002 este ca persoanele să poată desfăşura activităţi economice numai dacă au
dovedit existenţa unei calificări corespunzătoare activităţii economice. Prin asemenea condiţii se urmăreşte
aptitudinea profesională a persoanelor. Legea impune reguli aparte şi în ceea ce priveşte recunoaşterea
profesionale a cetăţenilor străini, care solicită asemenea autorizaţie. Ei depun o dovadă a recunoaşterii calificării
pe care spun că o au, obţinută de la autorităţile competente în domeniu din statul în care a fost emisă. Actele se
depun traduse şi legalizate, cu certificarea Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale. Cetăţenii străini este
necesar să depună şi atestatul de recunoaştere şi echivalare a diplomei sau certificatului de absolvire a unei
forme de învăţământ în specialitatea pentru care se solicită autorizaţia.
Exercitarea activităţilor economice fără autorizaţie constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii
penale. Dacă ulterior obţinerii autorizaţiei, persoana fizică desfăşoară şi o altă activitate decât cea din
autorizaţie, trebuie să solicite completarea autorizaţiei. Autorizaţia poate fi suspendată sau anulată dacă titularul
încalcă dispoziţiile legale. Poate intervenii şi renunţarea la autorizaţie, caz în care se adresează o cerere de
renunţare acelorlaşi autorităţi care au emis autorizaţia. Aceasta se soluţionează în termen de 15 zile de la data
înregistrării. Măsura anulării autorizaţiei poate fi contestată în instanţă în condiţiile contenciosului administrativ
(deoarece autorizaţia nu este un act civil, ci unul administrativ). Se poate solicita o nouă autorizaţie, în cazul în
care anularea are caracter sancţionar, numai după 1 an de la comunicarea măsurii de anulare a autorizaţiei.

CURS 7

Statutul comerciantului

Comerciantul are drepturi şi obligaţii, care formează statutul juridic al acestuia.

Principalele obligaţii sunt:
1. Înregistrarea în registrul comerţului: articolul 1, aliniatul 1 din legea numărul 26 din 1990,
modificată prin legea 161 din 2002 prevede:
 comercianţii au obligaţia ca înainte de începerea activităţii să ceară înmatricularea în
registrul comerţului, iar în cursul exercitării şi la încetarea comerţului, sau după caz,
activităţii respective, să ceară înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind actele şi
faptele a căror înregistrare este prevăută de lege
 registrul comerţului este un document public care asigură publicitatea activităţii
comercianţilor cu scopul protejării intereselor acestora, dar mai ales a terţelor persoane
 din punct de vedere organizatoric, registrul comerţului, se ţine de Oficiul Registrului
Comercial, organizat în fiecare judeţ şi în Bucureşti, pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie teritorială
 înregistrările în registrul comerţului se fac pe baza unei încheieri a judecătorului delegat
sau a hotărârii tribunalului, în cazurile prevăzute de lege
 judecătorul, delegat anual pe (de) teritoriul unui judeţ asigură controlul legalităţii
operaţiunilor efectuate în registrul comerţului
 înregistrarea comerciantului în registru se face pe baza unei cereri de înregistrare semnate
de comerciant, sau de o persoană împuternicită prin procură specială încheiată în formă
autentică
 cererea trebuie să cuprindă:
- identificarea comerciantului: nume, prenume, domiciliu, cetăţenie, data şi locul naşterii,
starea civilă, averea, modul ei de evaluare şi activităţile comerciale anterioare
- firmă comercială + sediul
- activitatea de coemrţ, domeniul, activitatea principală
- numărul, data, organul emitent al autorizaţiei pentru exercitarea comerţului.
 comerciantu persoană fizică va semna în registrul comerţului în prezenţa judecătorului
delegat sau a directorului Oficiului Registrului Comercial, pentru a se dovedi specimenul
de semnătură
 semnătura poate fi înlocuită prin prezentarea unui specimen de semnătură legalizat de
notarul public
 comerciantul este obligat să evidenţieze în registrul comerţului modificările referitoare la
- donaţia, vânzarea, locaţiunea sau garanţia reală mobiliară constituită asupra fondulu de
comerţ;
 477

- date privind identificarea împuternicitului;

- brevete de invenţie, mărci de fabrică, de comerţ şi de serviciu, denumirile de origine,
indicaţiile de provenienţă, firma, emblema şi alte semne distinctive asupra cărora
comerciantul persoană fizică are un drept;
- hotărârea de divorţ a comerciantului şi aceea de partajare a bunurilor comune, pronunţate
în timpulexercitării comerţului;
- hotărârea judecătorească de punere sub interdicţie a comerciantului sau de instituire a
curatelei sau cele prin care se ridică aceste măsuri;
- hotărârea judecătorească de declarare a falimentului;
- hotărârea judecătorească de condamnare a administratorului sau cenzorului pentru fapte
penale care îl fac nedemn sau incapabil de a mai exercita comerţul;
- orice modificare la faptele (actele) înregistrate.
 potrivit articolului 24 din legea 26 pe 1990, republicată, când comerciantul are sediul în
străinătate şi înfiinţează o sucursală sau filială este obligat să respecte prevederile legale
referitoare la înregistrarea şi, după caz, autorizarea sucursalelor şi filialelor constituite în
România
 răspunderea comecială pentru nerespectarea legii 26 din 1990 privind regostrul
comerţului:
- răspunderea civilă: în acest caz comerciantul este obligat la plata unei amenzi civile pentru
neândeplinirea obligaţiilor referitoare la înmatricularea sau înregistrarea unei menţiuni, ori
depunerea unor acte sau semnături;
- răspunderea penală: dacă faptele comerciale întrunesc elementele constitutive ale
infracţiunii de fals, uz de fals, înşelătorie, comerciantul va fi pedepsit potrivit legii penale.
 radierea înregistrării: comerciantul sau orice altă persoană prejudiciată prin
înmatricularea sau prin orice altă menţiune în registrul comerţului are dreptul să ceară
radierea ei; de asemenea retragerea autorizaţiei unei persoane fizice autorizate să
desfăşoare activitate economică are ca efect radirea din registrul comerţului.

2. Întocmirea registrelor comerciale: spre deosebire de registrul comerţului care este un

document public, registrele comerciale sunt registre private, în care sunt menţionate toate
operaţiunile cu privire la patrimoniul comerciantului
- reglementări legale care conţin dispoziţii referitoare la registrele comerciale:
 codul comerial reflementează întocmirea registrelor comerciale în articolele 19-25;
 legea 82 din 1991 – legea contabilităţii republicată prevede următoarele obligaţii:
obligaţia ţinerii registrului jurnal, obligaţia ţinerii registrului inventar, obligaţia ţinerii
registrului Cartea Mare.
- registrul jurnal: cuprinde operaţiile economico-juridică efectuată de comerciant zilnic, în
ordinea cronologică, referitoare la patrimoniul său;
- registrul inventar: conţine inventarul patrimoniului comerciantului; comercianntul este
obligat să facă la începutul exercitării comerţului şi în fiecare an un inventar al tuturor
bunurilor mobile şi imobile, al activului şi al pasivului, încheind bilanţul contabil;
inventarul şi registrul contabil se trec în registrul inventar;
- cartea mare: se ţine de comercianţii care au un volum mare de activitate şi unde
contabilitatea se face în partidă dublă;
 potrivit articolului 24 din legea 82 pe 1990 registrele de contabilitate, actele şi
documentele care au stat la baza înregistrării, se păstrează o perioadă de 10 ani, cu
începere de la data încheierii exerciţiului financiar, în cursul căruia au fost întocmite, cu
excepţia statelor de plată care se păstrează timp de 50 de ani.

3. Alte obligaţii ale comerciantului:

- plata impozitului pe profit: legea 114 pe 2001;
- plata impozitului pe venituri: ordonanţa de guvern numărul 7 din 2001;
- plata T.V.A.-ului: legea 345 pe 2002 modificată;
- neplata obligaşiilor fiscale atrage răspunderea contravenţională (penală): legea 87 pe 1994
cu privire la evaziunea fiscală;
- obligaţia de a exercita comerţ cu „bună credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite”( articolul 1
din legea 11 pe 1999) şi să nu facă concurenţă neloială celorlalţi comercianţi; legea 11 pe
 478

1999 consideră infracţiunea de concurenţă neloială punerea în circulaţie a mărfurilor

contrafăcute, a căror comercializare aduce atingere titularului mărcii şi induce în eroare
consumatorul în legătură cu calitatea produselor.

CURS 8

Fondul commercial

Fondul de comerţ poate fi definti ca un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi necorporale,
pe care un comerciant le afectează desfăşurării unei activităţi comerciale, în scopul atragerii clientelei şi
obţinerii de profit.

Delimitarea noţiunii de fond de comerţ de alte noţiuni

Fondul de comerţ şi patrimoniul

- fondul de comerţ are ca izvor voinţa personală, iar patrimoniul legea;

- patrimoniul: totalitatea drepturilor şi obligaţiilor comerciantului, ce are valoare
economică, deci fondul de comerţ nu cuprinde creanţele şi datoriile comerciantului;
- doctrina denumeşte fondul de comerţ ca patrimoniu comercial; aceasta este o accepţie
economică incorectă din punct de vedere juridic, deoarece în sistemul nostru de drept, o
persoană nu poate avea două patrimonii.

Fondul de comerţ şi intreprinderea

- intreprinderea: organizarea sistematică, de către comerciant, a factorilor de producţie,

priveşte nu numai bunurile ci şi munca şi capitalul, deci înglobează şi elemente care nu fac
parte din fondul de comerţ (factorul de muncă, factorul socia).

Elementele fondului de comerţ

1. Corporale: bunurile mobile şi imobile;

- bunurile imobile pot fi: imobile prin natură sau prin destinaţie;
- deşi actele de vânzare-cumpărare ale bunurilor imobile sunt acte civile, doctrina arată că
vânzarea-cumpărarea bunurilor imobile care fac parte din fondul comercial sunt acte de
comerţ;
- bunurile mobile – materii prime, materiale, produse rezultate din activitatea comercială;
- chiar dacă mărfurile rezultate din activitatea comercială au o legătură mai slabă cu fondul
comercial, ele fac parte din acesta.

2. Necorporale: firma, emblema, clientela, vadul comercial, brevete de invenţii, drepturi de autor, mărcile
de fabrică, mărcile comerciale, servicii.

Firma: elementul de individualizare a comerciantului şi constă în:

- numele sau denumirea sub care un comerciant este înmatriculat în registrul comercial;
 479

- în cazul în care comerciantul este persoană fizică, firma se compune din numele
comerciantului, scris în întregine (nume şi prenume), deci firma comerciantului persoană
fizică corespunde cu numele civil al comerciantului
- în cazul societăţilor comerciante – firma are conţinut diferit, în funcţie de forma juridică a
societăţii comerciale:
a. SNC – firma se compune din numele a cel puţin unui dintre asociaţi, cu menţiunea „societate în
nume colectiv” scrisă în întregime (se poate scrie numele şi iniţiala prenumelui);
b. SCS (societate în comandită simplă) – firma se compune din numele a cel puţin unuia dintre
asociaţi comanditaţi (nume şi prenume) şi menţiunea „societate în comandită simplă” scrisă în
întregime; în scopul protejării terţilor legea prevede că dacă se trece din greşeală numele unei
persoane străine în firma societăţii sau a unui comanditar, persoana respectivă va răspunde
nelimitat şi solidar de toate obligaţiile societăţii;
c. SA şi SCA – firma se compune dintr-o denumire proprie, deosebită de firma altor societăţi şi
menţiunea „societate pe acţiuni” sau „societate în comandită pe acţiuni” scrisă în întregime sau
prescurtat „SA” sau „SCA”;
d. SRL – firma se compune dintr-o denumire proprie la care se poate adăuga numele unuia sau mai
multor asociaţi, însoţită de menţiunea în întregine sau prescurtată „societate cu răspundere
limitată”.
- firma comerciantului persoană fizică şi a comerciantului societate comercială se scrie în
limba română, trebuie să aibă caracter de noutate, orice firmă nouă trebuie să se
deosebească de cele existente;
- nici o firmă nu poate conţine o denumire folosită de comercianţii din sectorul public; legea
prevede că : Oficiul Registrului Comercial este obligat să refuze înscrierea unei firme care
poate produce confuzie cu alte firme înregistrate; prin înregistrare (înmatriculare)
comerciantul dobândeşte un drep de folosinţă exclusivă asupra ei;
- firma dobândeşte şi valoare economică – ea poate fi înstrăinată numai împreună cu fondul
de comerţ;
- dacă nu se înstrăinează fondul de comerţ, dobânditorul va putea să continue activitatea sub
firma anterioară ce cuprinde numele unui comerciant persoană fizică şi va putea continua
activitatea cu acordul expres al transmiţătorului sau al succesorilor săi în drepturi;
- păstrarea firmei este permisă fără menţionarea raportului de succesiune şi în cazul SA şi
SCA.

Emblema: semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen; este un supliment de
individualizare; dacă emblema are caracter facultativ, firma are caracter obligatoriu;
- firma deosebeşte un comerciant de altul, iar emblema un comerciant de altul de acelaşi fel
(un comerţ de alt comerţ);
- emblema este semnul folosit sau poate fi o figură grafică, prin înscrierea acesteia
comerciantului dobândeşte un drept exclusiv asupra acesteia;
- ea poate fi folosită pe: panouri de reclamă, facturi, scrisori, afişe, cu condiţia să fie însoţită
vizibil de firma comerciantului;
- emblema se înstrăinează şi separat şi împreună cu fondul de comerţ, iar dobânditorul va
putea folosi numai cu consimţământul transmiţătorului;

Clientela şi vadul comercial

- clientela: totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod obişnuit la acelaşi
comerciant, la fondul de comerţ al acestuia pentru promovarea de mărfuri şi servicii;
- vadul comercial: aptitudinea fondului de comerţ de a atrage clienţi, aptitudine determinată
de locul în care seaflă amplasat imoblul, calitatea serviciilor, preţurile practicate, etc.;
- clientela apare ca un factor obiectiv, iar vadul comercial un element subietiv;
- în concepţia tradiţională cele două noţiuni sunt identice, iar după o altă opinie sunt fouă
noţiuni distincte, aflate în strânsă corelaţie – clientela este consecinţa vadului.

Dreptul de proprietate industrială: creaţii noi, invenţii, know-how, desene şi modele industriale, semne noi
(mărcile de fabrică, mărcile comerciale, de serviciu) – sunt semne distinctive folosite de agenţii economici,
pentru a deosebi produsele, lucrările, serviciile lor de cele identice sau similire ale altor organizaţii.

Drepturile de autor – rezultă din creaţia ştiinţifică, literară şi artistică.

 480

Registrul jurnal al creanţelor şi datoriilor: nu face parte din fondul de comerţ, pentru că fondul de comerţ
este un ansamblu de elemente coporale şi necorporale, nu este o universalitate juridică, reprezintă o
universalitate, de fapr, mobiliară;
- nu se transmite cu fondul de comerţ, în cazul înstrăinării acestuia.

CURS 9

Acte juridice privind fondul de comerţ

- sunt fapte de comerţ obiective, conexe sau accesorii;
- fondul de comerţ se poate transmite şi pe cale succesorală, în condiţiile prevăzute de
Codul Civil;
Vânzarea fondului de comerţ: se poate face în întregul său sau pe elemente (privite singular), cu respectarea
reglementărilor pentru fiecare element în parte. Sunt aplicabile reglementări ale dreptului conum referitoare la
înstrăinarea imobilelor, inclusiv reglementările de la publicitatea imobiliară. Vânzarea fondului de comerţ este
un act civil care trebuie înregistrat în registrul comerţului.
 Firma, clientela şi vadul comercial se vând numai împreună cu fondul de comerţ, pe când
dreptul de proprietate industrială, drepturile de autor şi emblema se vând separat de
fondul de comerţ.
Transmiterea ca aport a fondului de comerţ în societatea comercială: acest act se deosebeşte de vânzarea
fondului de comerţ, deoarece nu comportă primirea unui preţ în schimbul fondului de comerţ. Asociatul
primeşte părţi sociale şi acţiuni, în funcţie de forma juridică a societăţii.
Locaţiunea fondului de comerţ: în schimbul unui preţ proprietarul fondului de comerţ ca locator, transmite
locatarului dreptul de folosinţă asupra fondului de comerţ.
 locatarul are dreptul să continue exercitarea comerţului sub firmă proprie exploatând
fondul de comerţ, poate să continue activitatea şi sub firma anterioară, cu menţiunea
calităţii de succesor.
 obligaţiile locatarului: să respecte destinaţia economică şi funcţională a fondului de
comerţ; nu poate aduce schimbări în organizarea şi în structura fondului de comerţ decât
cu acordul locatorului
 obligaţiile locatorului: are obligaţia să nu facă concurenţă locatarului prin desfăşurarea
unui comerţ de acelaşi gen
 despre locaţiune se face menţiune în registrul comerţului
 o aplicaţie a contractului de locaţiune este locaţia de gestiune:
- gestiunea presupune ansamblul operaţiunilor care asigură administrarea bunurilor unei
secţii, uzine şi punerea lor în valoare pentru obţinerea de rezultate economice superioare.
Garanţia reală mobiliară asupra fondului de comerţ: Potrivit legii 99 pe 1999 „garanţia reală poate să aibă
ca obiect un bun mobil individualizat sau determinat generic, ori o universaliate de bunuri mobile. Dacă bunul
afectat garanţiei constă într-o universaliate de bunuri mobile, inclusiv un fondul de comerţ, conţinutul şi
caracterul acestuia vor fi determinate de părţi până la data constituirii garanţiei reale.”
 garanţia se constituie pe baza unui contract de garanţie, ea se poate constitui cu sau fără
deposedarea de bunul care face obiectul garanţiei;
 legea cere îndeplinirea unei formalităţi de publicitate, pentru protejarea dreptului real de
garanţie dobândit de creditor; această condiţie este îndeplinită din momentul înscierii
avizului de garanţie reală la arhiva electronică de garanţii reale mobiliare;
 legea 26 pe 1990 prevede obligaţia comerciantului de a cere înscierea în registrul
comerţului a menţiunii privind constituirea garanţiei reale mobiliare asupra fondului de
comerţ; această menţiune este opozabilă terţilor de la data efectuării ei în registrul
comerţului.

Socieţăţile comerciale

Legea 31 pe 1990 reprezintă legea generală privind societăţile comerciale, ea a fost modificată prin
legea 99 pe 1999 şi prin legea 161 pe 2003. distinct de această reglementare generală avem şi reglementări
 481

speciala ale unor societăţi comerciale: legea societăţilor bancare 58 pe 1998, legea societăţilor agricole 36 pe
1991, legea societăţilor de asigurpri 32 pe 2000. prin ordinul numărul 30 din 2000 s-a modificat însăşi existenţa
regiilor autonome, constituite prin legea 15 pe 1990 cu privire la transformarea întreprinderilo socialiste de stat
în societăţi comerciale şi regii autonome. Potrivit acestei legi sunt două tipuri de regii autonome:
1. regii care funcţionează în domenii esenţiale, care privesc interesele statului, care au
continuat să existe şi după ordinul 30 pe 2000;
2. regiile autonome care însă s-au transformat prin ordinul 30 pe 2000 şi s-au reorganizat
sub forma unor societăţi naţionale sau companii naţionale şi sunt considerate a fi societăţi
comerciale potrivit legii 15 pe 1990.

Prin legea 161 pe 2003 s-au constituit grupurile de interes economic (GIE), care reprezintă o asociere
între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituite pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii
sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii
economice respective.
Grupul de interes economic este persoană juridică cu scop patrimonial, care poate avea calitatea de
comerciant sau necomerciant, iar activitatea economică a membrilor săi trebuie să se raopteze la activitatea
principală a acesteia şi să aibă doar caracter accesoriu faţă de aceasta.
Trăsături GIE: se aseamănă cu societăţile de persoane (SNS, SNC) – au caracter „intuitu-personae”
 numărul de membrii GIE nu poate fi mai mare de 50;
 se poate constitui şi fără capital;
 în cazul existenţei unui capital, aportul membrilor poate fi de orice fel (numerar, natură,
creanţe, muncă - industrie);
 capitalul social este împărţit în părţi de interese;
 răspunderea membrilor săi este solidară şi nelimitată, cu excepţia cazului în care actul
constitutiv prevede altfel;
 nu poate emite acţiuni, obligaţiuni sau alte titluri negociabile;
 nu poate fi membru al altui grup de interes economic sau grup european;
 sediul GIE se poate muta şi în alt stat, dispunându-se radierea din registrul comerţului;
 conducerea GIE se realizează de Adunarea Generală a membrilor grupului, care hotărăşte
cu unanimitate de voturi;
 administrarea grupului revine, de regulă membrilor lui;
 controlul gestiunii se face de către membrii grupului, care pot să desemneze şi cenzori;
 dizolvarea GIE intervine pentru cauze comune societăţilor comerciale şi pentru cauze
specifice societăţii în nume colectiv.

Noţiunea şi caracterul juridic al societăţii comerciale:

- societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva
în comun, cu scopul de a împărţi foloasele ce ar deriva din aceasta; articolul 1491 Codul
Civil (1492) reglementează obiectul de activitate;
- elementele contractului de societate (speciale – ele rezultă din definiţie):
 fiecare asociat se obligă să pună în comun o valoare patrimonială;
 asociaţii se obligă să desfăşoare împreună o activitate – obiectul de activitate;
 toţi asociaţii participă la realizarea şi împărţirea beneficiilor;
- caracteristicile juridice ale contractului de societate :
 plurilateral: participă două sau mai multe persoane;
 titlu oneros: fiecare asociat urmmăreşte un scop patrimonial;
 comutativ: întinderea obligaţiilor este cunoscută;
 consensual

Societatea civilă şi societatea comercială:

ASEMĂNĂRI
Fiecare reprezintă o grupare de persoane şi bunuri, în
scop comercial
Ambele iau naştere prin contractul de societate
Ambele au scop lucrativ (urmăresc realizarea şi
împărţirea beneficiilor)
DEOSEBIRI
Pentru societăţile comerciale obiectul este comercial,
în timp ce pentru societatea civilă obiectul este civil
Societatea comercială are personaliate juridică
(societăţile comerciale cu sediul în România sunt
persoane juridice în România)
Sociatatea comercială este şi contract, dar şi subiect de
drept
 482

Pentru societăţile comerciale legea prevede anumite

forme juridice: SNC, SCSM SA, SCA, SRL, în timp
ce societatea civilă are formă care nu depinde de
cadrul contractual
* comercialitatea societăţii comerciale este determinată de obiectul de activitate, nu de forma juridică;

Elemente specifice ale contractului de socieate:

 aportul este obligaţia pe care şi-o asumă fiecare dintre asociaţi, de a aduce în societate un
bun sau o valoare patrimonială, şi în limita aportului asociatul devine debitor al societăţii;
obiectul aportului poate fi orice bun cu valoare economică, în numerar, natură şi în
industrie.

CURS 10

 aportul în numerar are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se obligă s-o plătească
într-un anumit termen; sumele de bani sunt indispensabile începerii activităşii comerciale
şi de aceea indiferent de forma juridică a societăţii comerciale, aporturile în numerar sunt
obligatorii pentru orice societate comercială; aportul asociatului la capitalul social nu este
purtător de dobândă.
 aportul în natură are ca obiect anumite bunuri imobile (clădiri, instalaţii) şi bunuri mobile
corporale; sunt admise la toate formele de societăţi comerciale; către societăţi se poate
transmite atât titlul de proprietate, cât şi dreptul de folosinţă asupra bunului; bunul devine
proprietatea societăţii din momentul înmatriculării în registrul comerţului; bunul
(imobilului) ce face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în bani pentru a se putea
stabili valoarea părţilor de interes (părţi sociale) sau acţiunilor în schimbul aportului;
evaluarea se face de către asociaţi sau de către experţi; aportul în natură poate avea ca
obiect şi bunuri mobile necorporale (creanţe, brevete, invenţii, mărci); legea interzice
creanţele ca aport în societăţile comerciale pe acţiuni şi societăţile în comandită pe
acţiuni, care se constituie prin subscripţie publică; acestea sunt interzise şi la SRL-uri.
 aportul în industrie constă în munca sau activitatea pe care asociatul promite să o
efectueze în societate; este permis numai asociaţilor în SCS şi asociaţilor în SCA; aportul
în industrie nu este cuprins în capitalul social, deoarece nu poate constitui un element al
gajului (garanţiei) pentru creditorii societăţii; aportul în industrie trebuie evaluat şi
precizat în actul constitutiv; în schimbul lui asociatul are dreptul să participe la împărţirea
beneficiilor şi are obligaţia să suporte pierderile
- asumarea obligaţiei de aport se numeşte subscriere şi se naşte prin semnarea contractului
de societate;
- efectuarea aportului se numeşte vărsarea capitalului;
- legea nu cere ca aporturile să fie egale sau să aibă acelaşi obiect;
- asociatul care întârzie să depună aportul social este răspunzător de daunele pricinuite; când
aportul este în numerar, asociiatul este obligat şi la plata dobânzii legale din ziua în care
trebuia să se facă vărsământul, nu de la data chemării în judecată, cum se face în condiţiile
dreptului civil; soluţia este aplicarea principiului potrivit căruia în comerţ dobânzile curg
de drept din ziua în care devin exigibile

Capitalul social şi patrimoniul societăţii

- capitalul social este expresia valorică a totalităţii aporturilor asociaţilor care participă la
constituirea societăţii
- se mai numeşte şi capital nominal şi are dublă semnificaţie – contabilă şi juridică
- din punct de vedere contabil capitalul nu are o existenţă reală, este o cifră convenită de
societate, iar în bilanţul societăţii capitalul este evidenţiat în pasiv, pentru că la dizolvarea
societăţii trebuie restituit asociaţilor, iar bunurile figurează la activ pentru că ele aparţin
societăţii
- din punct de vedere juridic capitalul constituie gajul pentru creditorii societăţii
 483

- capitalul este fix pe toată durata existenţei societăţii, el poate fi mărit sau micşorat în
condiţii legale numai prin modificarea actului constitutiv
- este intangibil, nu poate fi folosit pentru plata dividentelor pentru angajaţi
- trebuie să fie real, adică presupune intrarea efectivă în patrimoniul societăţii a bunurilor
care constituie aporturile asociaţiilor
- capitalul subscris reprezintă valoarea totală a aporturilor pentru care asociaţii s-au obligat
să constituie societatea
- capitalul vărsat reprezintă valoarea totală a aporturilor efectuate şi care au intrat în
patrimoniul acesteia
 pentru SA şi SCA: capitalul vărsatnu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris; restul
trebuie vărsat în termen de 12 luni de la înmatricularea societăţii; capitalul social este
fracţionat pe acţiuni, părţi sociale şi părţi de interes

Patrimoniul societăţii: cuprinde activul şi pasivul social. Deosebiri faţă de capital:

- capitalul este expresia valorică a tutror aporturilor, în timp ce patrimoniul este o
universalitate juridică de drepturi şi obligaţii;
- capitalul nu are existenţă reală, pe când patrimoniul cuprinde elemente concrete;
- capitalul este fix, patrimoniul este variabil în funcţie de rezultatele activităţii economice
Deşi rolul capitalul societăţii este de a constitui gajul general al creditorilor societăţii, veritabila
garanţie a crediotrilor societăţii o reprezintă patrimoniul social, dar limita urmăririi este dată de capitalul social,
pentru că terţii au luat cunoştinţă de acesta prin înmatriculare şi mai ales prin publicitatea contractului de
societate.

Intenţia de a colabora: acest element implică convergenţa de interese în realizarea obiectivelor de activitate,
pentru realizarea şi împărţirea beneficiilor.

Relizarea şi împărţirea beneficiilor: Noţiunea de „beneficiu” a înregistrat o lărgire, plecând de la câştigul

material, mergând până la evitarea unei pierderi sau realizarea unei economii (ultima în cazul societăţilor de
asigurare mutuală).
Condiţiile de repartizare: pentru a fi repartizate beneficiile:
a. trebuie să fie reale, adică să se fi înregistrat un excedent, adică o sumă mai mare decât capitalul social;
b. trebuie să fie utile, să reprezinte beneficiile rămase după înregistrarea capitalului social.
Dacă potrivit bilanţului şi contului de profit şi pierdere nu există beneficii, nu pot fi distribuite dividende
asociaţilor.
Criterii de repartizare: actul constitutiv trebuie să prevadă:
a. partea fiecărui asociat din beneficii şi pierderi;
b. modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor
Legea interzice clauzele leonine, adică acele clauze menite să favorizeze unii asociaţi în detrimentul altora.
Contractul este nul.
Criteriul de repartizare este – contribuţia asociaţilor la formarea capitalului social al societăţii. Dacă prin
actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel, dividentele se vor plăti asociaţilor în proporţie cu cota de participare
la capitalul social vărsat.

Formele de societăţi comerciale:

1. SNC – este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul societăţii şi cu
răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor.
2. SCS – este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul societăţii şi cu
răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi. Comanditarii răspund numai până la
concurenţa aportului lor.
3. SA – este societatea al cărei capital este împărţit pe acţiuni. Obligaţiile sunt garantate cu patrimoniul
societăţii, iar acţionarii răspund în limita aportului.
4. SCA - este societatea al cărei capital este împărţit pe acţiuni. Obligaţiile sunt garantate cu patrimoniul
societăţii, iar răspunderea celor două categorii de asociaţi este la fel ca la SCS.
5. SRL - este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul societăţii, iar toţi asociaţii
răspund în limita aportului lor.
Caracterul enumerării (?) societăţilor este limitativ.

Clasificarea societăţilor comerciale:

1. societăţi de capitaluri: se constituie dintr-un număr mare (nelimitat) de asociaţi. Elementul esenţia nu
mai este încrederea şi cunoaşterea reciprocă, cota de capital investită.
 484

- se admit aporturi în natură şi în numerar

- sunt societăţi cu caracter deschis
- transmiterea acţiunilor este reglementată în condiţii favorabile
- clauzele de dizolvare sunt irelevante
2. societăţi de persoane: se constituie dintr-un număr mic de asociaţi, pe baza cunoaşterii şi încrederii
reciproce.
- aporturi în natură, muncă, numerar
- etse o societate cu caracter restrictiv, iar condiţiile de transmitere a părţilor sociale sunt
restrictive
- dizolvarea se face prin : faliment, incapacitate, excludere, retragere, decesul unui asociat.
SRL nu se încadrează în nici una dintre cele două categorii, împrumută şi de la una şi de la alta.
CURS 11

Etapele de constituire

Prin ordinul de urgenţă 76 din 2001, privind simplificarea unor formalităţi administrative, se instituie o
procedură unică de înregistrare şi autorizare a funcţionării societăţilor comerciale. Unicitatea procedurală rezidă
în aceea că în baza unei cereri de înregistrare se va obţine de la această instituţie – Biroul Unic – certificatul de
înmatriculare comercială, conţinând codul unic de înregistrare.
Etapele constituirii societăţii comerciale pot fi sintetizate astfel:
1. depunerea cererii tip de înregistrare la Biroul Unic (aceasta va fi însoţită de documentele
care dovedesc vărsămintele efectuate şi dreptul de proprietate asupra bunurilor aportate)
2. cererea tip, odată depusă, declanşează obligaţiile Biroului Unic:
- de a rezerva firma societăţii comerciale şi de a efectua în numele acesteia a vărsămintelor
reprezentând aportul în numerar;
- de a redacta actul constitutiv, care se va încheia în formă autentică, dar nu este obligatoriu,
fiind admis şi sub formă de înscris sub semnătură privată, dar cu dată certă;
- de a redacta şi de a obţine declaraţia pe proprie răspundere a administratorilor,
proprietarilor (cei care constituie societatea comercială) şi a cenzorilor că îndeplinesc
cerinţele legii;
- de a obţine de la judecătorul delegat de a încheierea de autorizaţii de funcţionare a
societăţii comerciale;
- de a comunica încheierea judecătorului delegat către Oficiul Direcţiei Generale a
Finanţelor Publice şi apoi de a obţine toate avizele, autorizaţiile şi acordurile necesare
funcţionării.

Actul constitutiv sau contractul de societate

În funcţie de forma de societate actul constitutiv poate să fie:

a. numai contract de societate, în cazul societăţii în nume colectiv şi comandită simplă;
b. contract de societate şi statul în cazul societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni şi în cazul
societăţilor cu răspundere limitată pluripersonale (cel puţin doi asociaţi);
c. numai statut în cazul SRL unipersonale
Conţinutul actului constitutiv în cazul societăţii în nume colectiv, comandită simplă şi cu răspundere
limitată:
 clauze prinvind identificarea asociaţilor (persoane fizice sau juridice);
 clauze privind forma, denumirea, sediul şi dacă este cazul emblema societăţii;
 clauze privind obiectul de activitate al societăţii cu precizarea denumirii şi activităţii
principale;
 clauze privind capitalul social subscris şi cel vărsat, aportul fiecărui asociat, valoarea
aportului în natură şi modul de evaluare (conv. sau pe baza unei expertize); la SRL se va
menţiona numărul părţilor sociale atribuite fiecărui asociat şi valoarea fiecăruia;
 clauze privind asociaţii ce administrează şi reprezintă societatea, ori persoana din afara
societăţii desemnată pentru realizarea acestor activităţi;
 clauze privind participarea la beneficii şi la pierderi;
 clauze privind sediile secundare, sucursale, agenţii, reprezentanţe;
 485

 clauze privind durata societăţii;

 clauze privind modul de dizolvare şi lichidare.
Conţinutul actului constitutiv în cazul societăţii pe acţiuni care se constituie prin subscripţie simultană şi
societăţii în comandită simplă:
 clauze privind identificarea acţionarilor;
 clauze privind forma, denumirea, sediul, emblema;
 clauze privind obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi activităţii
principale;
 clauze privind capitalul subscris şi cel vărsat;
 clauze privind valoarea bunurilor aduse ca aport în natură şi modul lor de ealuare;
 clauze privind numărul acţiunilor, valoarea lor nominală şi felul lor (nominative, la
purtător sau prefernţiale);
 clauze privind persoanele fizice sau juridice care administrează societatea, cu indicarea
cetăţeniei, a garanţiei şi a dreptului de reprezentare ale administratorilor;
 clauze privind durata societăţii;
 clauze privind participarea la beneficii şi pierderi;
 clauze privind avantajele acordate fondatorilor;
 clauze privind sediile secundare;
 clauze privind operaţiunile încheiate de fondatorii societăţii, în contul societăţii şi care
urmează să fie preluate de aceasta;
 clauze privind modul de dizolvare şi lichidare.
În cazul SA şi SCA în afara constituirii prin subscripţie simultană (în sensul că acţionarii care au iniţiat
societatea pot constitui prin contribuţia lor minimul de capital cerut de lege – 25 de milioane – neapelând astfel
la terţe persoane pentru a-l realiza) este posibilă şi constituirea prin subscripţie publică, caz în care societăţile
astfel constituite sunt considerate deschise, în sensul legii 52 din 1994 privind valorile mobiliare şi bursele de
valori, denumirea provine de la faptul că pentru a-şi realiza capitalul social se apelează la banii publici, în sensul
că alături de fondatori vor contribui şi terţe persoane, numite subcriitori, care completând prospectele de
emisune îşi manifestă dorinţa de a deveni acţionari ai societăţii ce a emis prospectele.
Prospectele de emisiune conţin menţiunile prevăzute de lage pentru actul constitutiv al SA prin
subscripţie simultană, cu excepţia clauzelor privind administratorii şi cenzorii, care vor fi aleşi la prima adunare
generală, la care vor participa acţionarii fondatori şi subscriitorii, motiv pentru care adunarea generală se
numeşte Adunare Constitutivă.
Prospectul de emisiune va conţine în plus data încheierii subscripţiei şi consemnarea sumei cu care
subscriptorul înţelege să contribuie la formarea capitalului societăţii. Prospectul de emisiune, semnat de
fondatori se întocmeşte în formă autentică şi se depune la Biroul unic al Camerei de Comerţ şi Industrie
teritoriale, apre a fi autorizat de către judecătorul delegat, după care va fi publicat în Monitorul Oficial.

Forma actului constitutiv

- contractul de societate se încheie de regulă sub forma înscrisului sub semnătură privată,
dar cu dată certă;
- forma autentică este cerută ca condiţie advaliditatem (pentru valabilitate), doar pentru
anumite situaţii excepţionale:
 atunci când printre bunurile subscise ca aport în natură la capitalul social se află un teren;
 forma juridică a societăţii implică răspunderea nelimitată a asociaţilor sau a unora dintre
ei;
 câns societatea comercială se constituie prin subscripţie publică.
- contractul de societate şi statutul pot fi încheiat şi sub forma unui înscris unic denumit act
constitutiv, care şi el poate fi, fie numai contract de societatea, fie numai statut social;
- semnatarii actului constitutiv, precum şi persoanele care au un rol determinant la
constituirea societăţii sunt consideraţi fondatori,
- nu pot fi fondatori persoanele declarate incapabile prin hotărâre judecătorească şi
persoanele care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals,
uz de fals, înşelătorie, delapidare, mărturie mincinoasă, dare/luare de mită, precum şi
pentru infracţiunile prevăzute de legea 31 din 1990 republicată şi modoficată;
- pentru constituirea valabilă fondatorii trebuie să depună la Biroul Unic declaraţie pe
proprie răspundere că îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege.

CURS 12
 486

Funcţionarea societăţiilor comerciale

Dispoziţii comerciale: cuprind regulamentul juridic al bunurilor aduse ca aport la societate

 dreptul asociaţilor la dividende şi administrarea societăţii;
 administratorii societăţii.

Adunarea Generală: organul de deliberare şi decizie al societăţii comerciale; legea 31 reglementează Adunarea
Generală numai în cazul SA, SCA şi SRL, pentru SNC şi SCS nu se instituţionalizează Adunare Generală.

Felurile Adunării Generale:

1. Adunare Generală ordinară – se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult trei luni de la încheierea
exerciţiului financiar; se ţine la sediul societăţii; este obligată să discute, să aprobe, să modifice
bilanţul, să fixeze dividendele, să aleaga administratorii şi cenzorii; în cazul SA şi SCA pentru
validitatea deliberărilor adunării este necesară prezenţa acţionarilor care să reprezinte cel puţin
jumătate din capitalul social; luarea deciziilor are la bază principiul majorităţii.
2. Adunarea Generală extraordinară – se întruneşte ori de câte ori este nevoie a se lua o hotărâre în
probleme ce solicită modificarea actelor constitutive ale societăţii, mărirea sau micşorarea capitalului
social, schimbarea obiectului de activitate, schimbarea formei juridice a societăţii, mutarea sediului,
fuziunea cu alte societăţi, dizolvarea anticipată a societăţii; pentru deliberarea acestei adunări este
necesară prezenţa acţionarilor care reprezintă ¾ din capitalul social, iar votul să reprezintă cel puţin ½
din capitalul social.
3. Adunarea Generală Specială (numai pentru SA şi SCA): cuprinde anumite categorii de acţionari; legea
31 pe 1990 prevede adunarea Specială a Titularilor de Acţiuni Preferenţiale cu dividend prioritar, fără
drep de vot; Adunarea Specială a deţinătorilor de acţiuni dintr-o anumită categorie.
- hotărârile Adunării Generale sunt obligatorii pentru toţi asociaţii;
- în cazul SA şi SCA hotărârile sunt obligatorii chiar şi pentru acţionarii care nu au luat
parte la adunare sau care au votat împotrivă;
- pentru SA şi SCA hotărârile sunt luate la RC şi publicate în Monitorul Oficial.

Administratorii societăţii:
- calitatea de administrator, în mod obişnuit o poate avea o persoană fizică, iar legea 31 pe
1990, în forma actuală prevede că o poate avea şi o persoană juridică;
- dăcă administrator este o persoană juridică, aceasta trebuie să-şi desemneze reprezentant o
persoană fizică;
- condiţii cerute:
 capacitatea: să aibă capacitate deplină de exerciţiu; potrivit legii persoanele car nu pot fi
fondatori, nu pot fi nici administratori;
 onorabilitatea: să aibă o moralitate
 cetăţenie: poate fi desemnat un cetăţean român, dar această calitate o poate avea şi unul
străin, dacă legea şi actul constitutiv nu prevăd restricţii; pentru SA şi SCA unicul
administrator, preşedintele Consiliului de Administraţie sau cel puţin jumătate din
numărul administratorilor vor fi cetăţeni români;
 caliatatea de asociat al administratorului: în prezent, în orice formă de societate
comercială administratorul poate fi asociat sau neasociat;
 limitarea cumulului: o persoană, potrivit legii nu poate funcţiona în mai mult de 3 Consilii
de Administraţie; această interdicţie nu se aplică când cel ales în Consiliul de
Administraţie este proprietar a cel puţin ¼ din totalul acţiunilor sau este administrator al
unei societăţi ce deţine pătrimea menţionată; se permit cumulul restrictiv (SA şi SCA) şi
considerăm că administratorii SNC, SCS, şi SRL nu pot avea calitaea de administratori la
mai multe societăţi; pentru SRL se admite cumulul cu aprobarea asociaţilor; s-a pus
problema dacă un asociat poate cumula aceste funcţii cu calitatea de salariat al aceleiaşi
societăţi comerciale în baza unui contract de muncă; legea nu reglementează un asemenea
cumul, dar nici nu-l interzice – nu este exclus;
De asemenea administratorii:
 sunt desemnaţi la constituirea societăţiiprin actul constitutiv sau ulterior de către
Adunarea Generală
 administratorul persoană juridică este numit prin actul constitutiv sau ales de Adunarea
Asociaţilor; după desemnarea lui se va încheia un contract de administrare cu societatea,
 487

prin care se stabilesc drepturi şi obligaţii; persoana juridică va desemna în mod

obligatoriu un reprezentant persoană fizică;
Durata funcţiei de administrator:
 pentru societăţile de persoane durata este desemnată de asociaţi;
 pentru societăţile de capital – 4 ani;
 dacă nu a fost stabilită prin contract, durata este de 2 ani, la expirare pot fi realeşi
Garanţia administratorului:
 trebuie depusă înainte de intrarea în funcţiune;
 suma nu poate fi mai mică decât valoarea nominală a 10 acţiuni sau decât dublul
remuneraţiei lunare;
 se restituie la încetarea funcţiei de administrator şi nu exclude răspunderea
administratorului pentru eventualele pagube aduse societăţii;
Numirea administratorului trebuie publicată publică, dar numai aceea a administratorilor împuterniciţi
cu reprezentarea pentru care există obligaţia să depună la Registrul Comerţului semnăturile lor.
Administratorii sun remuneraţi.

Natura juridică a raportului dintre administrator şi societatea comercială:

 contract de mandat;
 puterile administratorului sunt foarte largi, dar nu nelimitate;
 pot încheia acte de conservare, administrare şi dispoziţie;
 unii au putere de administrare, alţii de reprezentare;
 pentru societăţile de persoane: dreptul de a reprezenta societatea aparţine tuturor
administratorilor;
 pentru societăţile de capital: cei desemnaţi prin contractul de societate au putere de
reprezentare, să angajeze societatea în raporturi cu terţii;
 pentru toate formele de societate comercială: actele juridice încheiate de administratorul
care are calitatea de reprezentant al societăţii, angajează societatea comercială.

CURS 13

Încetarea funcţiei de administraţie

 revocarea;
 renunţarea;
 deces;
 incapacitate

Reguli privind pluralitatea administratorilor

 în cazul SNC, SCS, SRL asociaţii pot desemna mai multi administratori; dacă prin
contractul de societate s-a stabilit ca administratorii să lucreze împreună decizia se ia în
unanimitate
 în cazul SA şi SCA pluralitatea este organizată prin lege, astfel:
a. consiliul de administraţie: dacă sunt mai mulţi administratori. Este un organ colegial condus de
către un preşedinte care poate fi director general sau director al societăţii. Consiliul se întruneşte
ori de câte ori este nevoie, dar cel puţin o dată pe lună.
b. comitetul de direcţie: consiliul de administraţie poate delega o parte din puterile sale unui comitet
de direcţie, condus de directorul societăţii. Este un organ operativ care se întruneşte cel puţin o
dată pe săptămână. Răspunderea administratorilor este o răspundere contractuală care decurge din
contractul de mandat, iar răspunderea are ca temei culpa administratorilor
 cenzorii societăţii realizează controlul actelor şi activităţii administratorilor. Controlul se
exercită diferit:
 488

a.pentru o societate de persoane controlul se realizează de toţi asociaţii cu excepţia celor care au
calitatea de administratori;
b. pentru o societate de capitaluri (inclusiv SRL) controlul este destinat cenzorilor; societăţile SA şi
SCA vor avea 3 cenzori şi 3 supleanţi dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel;SRL poate
avea unul sau mai mulţi cenzori; dacă numărul asociaţilor trece de 15 numirea cenzorilor e
obligatorie.
Desemnarea cenzorilor:
 cenzorii sunt desemnaţi diferit:
- în cazul SA şi SCA sunt stabiliţi de către actele constitutive, acte ce trebuie să prevadă
identificarea acestora, ulterior sunt aleşi de adunarea generală ordinară; mandatul lor este
de trei ani, existând posibilitatea de a fi realeşi;
 cenzorii pot fi:
- persoane fizice asociaţi
- persoane fizice neasociaţi
 garanţia depusă de cenzori trebuie să reprezinte a treia parte din garanţia cerută pentru
administratori;
 sunt remuneraţi cu indemnizaţie fixă.

Drepturile cenzorilor:
 au dreptul să participe la adunarea administratorilor fără drept de vot;
 pot obţine în fiecare lună de la administrator o situaţie despre mersul operaţiunilor
comerciale.

Obligaţiile administratorilor:
 sunt obligaţi să supravegheze gestiunea societăţii;
 sunt obligaţi să verifice dacă bilanţul , contul de profit şi pierdere sunt legal întocmite;
 sunt obligaţi să facă inspecţii.

Cenzorii pot şucra împreună dar şi separat. Răspunderea lor poate fi civilă, dar şi penală – răspunde penal pentru
nerespectarea obligaţiilor societăţii.
Pentru SA cenzorii trebuie să fie acţionari, cu excepţia cenzorilor contabili.

Reguli speciale aplicabile societăţilor comerciale

a. SNC – cea mai veche formă de societate comercială

 caractere:
- asociaţia este bazată pe deplină încredere;
- capital împărţit în părţi de interes;
- obligaţiile sunt garantate cu patrimoniul societăţii şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a
tuturor asociaţiilor. În concepţia tradiţională asociaţii acestui tip de societate aveau
caliatea de comercianţi, fiind considerată o asocaţie de comercianţi, ce făceau comerţ în
nume colectiv.
 constituire:
- potrivit regulilor stabilite: contract în formă autentică, asociaţii nu au caliatea de
comercianţi (?), firma se compune din numele a cel puţin unuia dintre asociaţi, plus
menţiunea scrisă în întregime SNC (societate în nume colectiv).
 capital social: contractul trebuie să prevadă capitalul subscris şi capitalul vărsat, aportul
fiecărui asociat. Obiectul aportului nu cunoaşte nici o restricţie, prin urmare poate fi orice
bun, numerar, creanţe, preataţii în muncă.
 fomalităţile sunt cele amintite
 funcţionarea SNC: pentru societatea în nume colectiv nu se impune instituţionalizarea
adunării generale a asociaţilor. Deciziile se iau împreună şi pentru aceasta se consacră
principiul majorităţii.
 administratorii SNC: unul sau mai multi administratori, care pot fi asociaţi, neasociaţi,
persoane fizice sau juridice. Dacă actul constitutiv prevede că aceştia să lucreze împreună
decizia se ia în unanimitate. Controlul gestiunii îl poate face orice asociat care nu are
calitatea de administrator datorită numărului redus de asociaţi.
 drepturile asociaţilor:
- participă la deliberări şi la luarea deciziilor;
 489

- au dreptul la bemeficii;
- folosesc fondurile societăţii;
- au dreptul la restituirea valorii aporturilor, în caz de dizolvare şi lichidare.
 obligaţiile asociaţilor:
- efecuează aportul promis;
- de a nu aduce atingere patrimoniului societăţii;
- de a nu face concurenţă societăţii; legea interzice asociaţiilor chiar să ia parte în calitate de
asociat cu răspundere nelimitată într-o altă societate concurentă sau având acelaşi obiect
de activitate sau să efectueze operaţiuni în contul său sau al altora.
 răspunderea pentru obligaţiiloe societăţii:
- societatea răspunde cu patrimoniul propriu;
- legea reglementează o dublă răspundere pentru obligaţiile societăţii:
1. creditorii societăţii trebuie să urmărească mai întâi societatea, pentru că dacă urmăresc asociaţii,
aceştia se pot apăra invocând beneficiu de discuţiune asemănător celui al fideiusorului (?). Nu se
bucură de diviziune ci doar de discuţiune.
2. creditorii se pot îndrepta împotriva asociaţiilor dacă societatea nu plăteşte creanţele în termen de
15 zile de la data punerii în întârziere. Răspunderea asociaţiilor este nelimitată şi solidară.
Asociatul va răspunde pentru creanţa creditorului cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente
şi viitoare, neputând invoca beneficiu de diviziune.
 cesiunea părţii de interes: partea de interes conferă calitatea de asociat cu toate drepturile
şi obligaţiile aferente. Cesiunea are caracter restrictiv şi este permisă dacă a fost prevăzută
în actul constitutiv şi dacă există consimţământul tuturor asociaţilor. Condiţiile cesiunii
sunt de fapt regulile generale de la cesiunea de creanţă (an I). Cesiunea este un contract
prin care cedentul se obligă în schimbul preţului să transmită creanţa, adică partea sa de
interes cesionarului. Condiţiile cesiunii părţii de interes:
- consimţământul asociaţilor;
- forma autentică;
- cesiunea trebuie notificată societăţii şi trebuie înscrisă în registrul comerţului;
- dizolvarea societăţii care se realizează din cauze generale şi speciale. Cauzele generale
sunt acelea aplicabile tuturor societăţilor comerciale:
1. trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
2. imposibilitatea realizării obiectivelor sau realizarea obiectului societăţii;
3. declararea nulităţii societăţii;
4. hotărârea adunării generale;
5. hotărârea tribunalului;
6. falimentul societăţii;
7. când nu mai are organe statutare;
8. când societatea nu a dispus 3 ani consecutiv bilanţul la registrul comerţului,; inactivitatea
temporară nu duce la dizolvarea societăţii.
- condiţiile speciale pentru societăţile de persoane:
1. falimentul unui asociat dacă este comerciant.
2. incapacitatea, retragerea, excluderea, decesul dacă numărul asociaţilor s-a redus la 1 singur şi nu
există o clauză potrivit legii de continuare a activităţii societăţii cu moştenitorii asociaţilor.

b. Societatea în comandită simplă:

 elemente caracteristice: 2 categorii de asociaţi
- comanditaţii: care răspund nelimitat şi solidar;
- comanditarii: răspundere în limita aportului lor.
Legea stabileşte să existe obligatoriu cel puţin un asociat comanditat şi un comanditar.
Firma se compune din cel puţi numele unui comanditat plus menţiunea SCS.
 funcţionarea SCS:
- legea nu instituţionalizează adunarea generală;
- asupra problemele esenţiale deliberează şi decid toţi asociaţii comanditari şi comanditaţi.
 administratorii societăţii:
- se va încredinţa unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi pentru că răspund nelimitat;
- legea nu recunoaşte asociaţilor comanditari dreptul de a participa la numirea şi revocarea
administratorilor;
 490

- dacă actul constitutiv prevede ca administratorii să lucreze împreună deciziile trebuie luate
în unanimitate;
- reprezentantul societăţii este administratorul desemnat în această caliate prin contractul de
societate (?).
 gestiunea: controlul îl are orice asociat care nu are calitatea de aministrator
 drepturile asociaţiilor:
- unele drepturi aparţin atât asociaţilor comanditaţi cât şi celor comanditari; ambele
categorii de asociaţi au dreptul să participe la deliberări şi decizii, le beneficii şi la
restituirea valorii aporturilor în caz de dizolvare şi lichidare a societăţii;
- numai asociaţii comanditaţi au dreptul de a folosi fondurile societăţii pentru cheltuielile
societăţii;
- numai asociaţii comanditari au dreptul dea îndeplini servicii în administrarea internă;
- au dreptul de supraveghere şi control în societate (?).
 obligaţiile asociaţiilor:
- indiferent de calitatea asociaţilor există obligaţia de a efectua aportul şi de a nu aduce
atingere patrimoniului societăţii;
- comanditaţii sunt obligaţi să nu facă concurenţă societăţii.
 răspunderea: la fel ca la SNC şi creditorii sociali pot acţiona numai pe asociaţii
comanditaţi
 cesiunea şi dizolvarea la fel ca la SNC.

CURS 14

Societatea pe acţiuni

Cea mai complexă şi evoluată formă de societate. Caracterele societăţii:

 societatea se constituie dintr-un număr minim de asociaţi numiţi acţionari;

 capitalul este divizat pe acţiuni (titluri negociabile şi transmisibile)
 răspunderea asociaţilor este limitată (până la concurenţa capitalului subscris)

Constituirea SA – prin constituirea obişnuită (simultană) prin aporturile asociaţilor – toţi asociaţii; şi
prin subscripţie publică – contractul se semnează de fondatori.

Acte constitutive:
Contractul: prin contract de societate şi statut – înscris unic.
Asociaţii: pot fi persoane fizice sau juridice şi numărul lornu poate fi mai mic de 5.
Firma: vezi fondul de comerţ
Capitalul social: contractul de societate trebuie să prevadă capitalul social subscris şi vărsat şi minim 25
milioane de lei. La constituire capitalul vărsat de fiecare acţionar nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris.
Restul de capital urmează a fi vărsat în termen de 12 luni de la înmatricularea societăţii.
Aporturile: pot fi
 în numerar
 în natură
 creanţe pentru simultană (pentru cea care se constituie prin subscripţie publică – nu)
 să prevadă modul de evaluare
Acţiunile: contractul trebuie să prevadă
 numărul
 valoarea nominală a acţiunilor
 cu specificarea – dacă sunt nominative sua la purtător
 valaoreanominală (de emisiune) nu poate fi mai mică de 1000 lei
Administratorii: identificarea acestora, puterile, pentru constituirea prin subscripţie publică, administratorii
sunt numiţi de către adunarea constitutivă la fel şi cenzorii.

Avantaje rezervate fondatorilor (prevăzute în contract)

Modalităţi de constituire a societăţii:

1. prin formarea capitalului social prin aporturile asociaţilor
 491

2. prin formarea capitalului cu contribuţia altor persoane dect cele ce iniţiază constituirea
societăţii (fondatorii)
- formarea capitalului are loc în acelaşi timp cu încheierea actelor constitutive deoarece
iniţiatorii nu au resurse financiare pentru a subscrie întregul capital social şi să verse
minimul cerut de lege. Ei pot face ofertă de subscriere adresată oricărei persoane care
doreşte să investească prin cumpărare de acţiuni.

Fazele constituirii – succesiune

1. Întocmirea şi lansarea prospectului de emisiune a acţiunilor.
2. Subscrierea acţiunilor.
3. Validarea acţiunilor.
4. Validarea subscripţiei.
5. Aprobarea actelor constitutive ale societăţii de către adunarea constitutiv a subscripţiilor.
Prospectul de emisiune este întocmit de membrii fondatori (în formă autentică), înscris în Registrul
Comerţului şi publicat în presă. Subscrierea acţiunilor (în concepţia Codului comercial) este asimilată
cumpărării acţiunilor societăţii comerciale şi deci e considerată faptă de comerţ (articolul 3 punctul 4) – este
faptă de comerţ obiectivă conexă.
Aportul în creanţe nu sunt admise în cazul subscripţiei publice.

Drepturile şi obligaţiile fondatorilor:

Dreptul - distinct de drepturile cuvenite lor ca acţionari sunt remuneraţi ( pentru activitatea depusă pentru
constituirea societăţii). Au dreptul la o cotă din beneficiul net al societăţii constitutive - ea nu poate depăşi 6%
din beneficiul net, şi nu poate fi acordată pentru o perioadă mai mare de 5 ani de la data constituirii societăţii..
Obligaţiile fondatorilor – trebuie să îndeplinească, obligaţiile în scopul constituirii societăţii pe acţiuni.
Fondatorii răspund pentru actele lor privind constituirea societăţii prin subscripţie publică.
Fondatorii şi primii administratori sunt solidar răspunzători faţă de societate şi terţi pentru:
 subscrierea integrală a capitalului social
 efectuarea vărsămintelor
 existenţa aporturilor în natură
 veridicitatea publicaţiilor făcute în vederea constituirii societăţii.
SA – constituite prin subscripţie publică pot fi considerată societăţi deschise. Orice subscripţie publică în
vederea constituirii trebuie să îndeplinească cerinţele instituite prin L52/94 privind valorile mobiliare.
Formalităţile necesare constituirii societăţii sunt cele cunoscute.

Funcţionarea societăţii pe acţiuni

Acţiunile emise de societate – noţiuni şi caractere:

1. este o fracţiune a capitalului social
2. este un titlu de credit – constată drepturi şi obligaţii izvorâte din calitatea de acţionar
3. desemnează un raport societar (dintre acţionar şi societate)
4. este un titlu reprezentativ al contribuţiei asociatului ce conferă posesorului calitatea de acţionar
Caracterele acţiunii:
a. fracţiuni ale capitalului social ce au o anumită valoare nominală
b. sunt fracţiuni egale ale capitalului social (dar care pot conferi titularilor drepturi diferite)
c. sunt indivizibile
d. titluri negociabile (valoare nominală, valoare de emisie) – valoare reală

Felurile acţiunilor: se împart în două categorii acţiuni ordinare şi acţiuni preferenţiale

Acţiunile ordinare după modul lor de transmitere sunt acţiuni nominative, la purtător
Nominative:
 identifică titularul acţiunii (cu elementele de identificare)
 drepturile acţinii sunt exercitate numai de titularul ei
 pot fi emise în formă materială (pe suport de hârtie) sau în formă dematerializată (prin
înscriere în cont)
- acţiunile nominative în formă materială pot fi şi ca titluri cumulative pentru mai multe
acţiuni/ un multiplu. Societatea poate elibera din oficiu sau la cerere câte un certificat de
acţionar.

La purtător:
i. elementele de identificare ale titularului acţiunii nu se înregistrează pe titlu
ii. titlar al acţiunii este posesorul ei
 492

iii. drepturile aferente acţiunii pot fi exercitate de persoane care posedă titlu (conform articolului 1909
Cod civil)

Acţiunile preferenţiale
1. conferă drepturi diferite de cele ale titularilor acţiunilor ordinare;
2. sunt cu dividend prioritar şi ca sumă şi ca timp;
3. fără drept de vot;
4. ele vor avea aceeaşi valoare nominală ca şi acţiunile ordinare;
5. nu pot depăşi ¼ din capitalul social;
6. nu pot fi titulari ai acestor acţiuni: reprezentanţii, administratorii, cenzorii societăţii;
7. sunt întotdeauna nominative.
- acţiunile neplătite în întregime sunt întotdeauna nominative. În absenţa menţionării
felurilor, acţiunile vor fi la purtător;
- legea permite convertirea lor: a acţiunilor în acţiuni la purtător şi invers, şi a acţiunilor
ordinare în acţiuni preferenţiale şi invers. Convertirea lor va putea fi hotărâtă de adunarea
generală extraordinară.
Condiţii pentru emiterea acţiunilor:
a. acţiunile pot fi emise numai după îmatricularea societăţii în Registrul Comerţului;
b. nu vor putea fi emise pentru o sumă mai mică decât valoarea lor nominală;
c. emiterea de acţiuni noi, pentru majorarea capitalului social, este interzisă, până nu vor fi complet
achitate cele din emisiunea precedentă.
- acţiunea trebuie să cuprindă elemente care privesc societatea emitentă precum drepturile şi
obligaţiile titularului.

Drepturile şi obligaţiile acţionarilor

Drepturile:
 de a participa la adunarea generală a acţionarilor;
 dreptul la vot: se exercită acest drept proporţional cu numărul acţiunilor pe care le posedă,
se poate limita numărul voturilor pentru acţionarii care posedă mai mult de o acţiune,
acest drept este suspendat pentru acţionarii care nu au efectuat vărsămintele ajunse la
scadenţă;
 de informare cu privire la desfăşurarea activităţii societăţii;
 la dividende;
 asupra părţii cuvenite din lichidarea societăţii.
Obligaţiile: principala obligaţie este de a efectua plata vărsămintelor.

Transmiterea acţiunilor: se transmit în mod diferit după cum sunt acţiuni nominative sau acţiuni la purtător.
Nominative: dreptul de proprietate asupra acţiunilor se transmite printr-o declaraţie făcută în registrul
acţionarilor societăţii emitente, şi prin menţinerea făcută pe titlu. Pentru cele emise în formă dematerializată şi
tranzacţionate pe o piaţă organizată – această transmitere se realizează în condiţiile prevăzute de legea 52/1994.
La purtător: se transmite prin simpla tranzacţionare a acestora. Vânzarea prin ofertă publică se face potrivit
legii 52/1994. există şi acţiuni proprii dobândite de societate (în mod excepţional) şi care nu dau dreptul la
dividende iar exerciţiul dreptului la vot este suspendat pe durata posedării lor de societate.

Obligaţiunile emise de societate: având nevoie de capital suplimentar, societatea poate folosi multe căi:
 poate apela la un credit acordat de o bancă (este însă pe termen scurt, ceea ce nu este
avantajos pentru societate);
 dezideratul privind obţinerea unui capital suplimentar se poate realiza de SA printr-un
împrumut pe termen lung – a emisiunii de obligaţiuni.
Definiţie: obligaţiunile sunt tituluri de credit emise de societate în schimbul sumelor de bani împrumutate, care
încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume, şi de a plăti dobânzile aferente.
Natura juridică a obligaţiunilor:
 sunt fracţiuni ale unui împrumut unic;
 sunt titluri de valoare (sunt ca şi acţiunile valori mobiliare);
 au o anumită valoare nominală;
 sunt egale;
 indivizibile.
- calitatea de obligatar nu se confundă cu calitatea de acţionar, are calitatea de creditor al
societăţii având dreptul la restituirea sumei datorate (indiferent dacă societatea a obţinut
sau nu beneficiu).
 493

Felurile obligaţiunilor:
1. nominative – cuprinde elementele de identificare a acesteia, dreptul încorporat în titlu aparţine şi se
exercită numai de către titular;
2. la purtător – nu cuprinde menţiuni de identificare, dreptul aparţine posesorului titlului.
- obligaţiile nominative pot fi emise în formă materiale (pe suport hârtie) sau în formă
dematerializată (prin înscriere în cont).
Condiţiile emiterii obligaţiunilor
1. Condiţii de fond:
 este hotărâtă de adunarea generală extraordinară a societăţii;
 suma pentru care se poate emite obligaţiuni nu poate depăşi ¾ din capitalul vărsat şi
existent, conform ultimului bilanţ contabil aprobat;
 valoarea nominală a unei obligaţiuni nu va putea fi mai mică de 25.000 lei;
 obligaţiunile din aceeaşi emisiune trebuie sp fie de valoare egală.
2. Condiţii de formă: dacă obligaţiunile fac obiectul unei oferte publice (definite de legea 52/1994)
emiterea şi tranzacţionarea lor sunt supuse acestei legi. În vederea emiterii de obligaţiuni prin ofertă
ublică, administratorii societăţii vor întocmi un:
a. prospect de emisiune (oferta publică de obligaţiuni trebuie autorizată de Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare). După autorizare va fi publicat (legea nu spune, dar presupunem că în presă).
b. subscrierea obligaţiunilor – cele emise prin ofertă publică se subscriu prin intermediul societăţilor de
valori mobiliare. Persoanele vor subscrie obligaţiunile pe exemplarele prospectului de emisiune ( care
vor fi însoţite de semnătura administratorilor). Valoarea obligaţiunilor subscrise vor fi integral vărsate.
- transmiterea obligaţiunilor – cele emise prin ofertă publică se transmit în condiţiile legii
53/1994.
Rambursarea obligaţiunilor: se rambursează la scadenţă ( valoarea egală cu cea nominală, potrivit legii), sau
anticipat (valoarea superioară celei nominale). Rambursarea se face de către societatea emitentă.
i. La scadenţă – fiecare titular al unei obligaţiuni va primi suma de bani corespunzătoare valorii
nominale a obligaţiunii şi dobânda aferentă.
ii. Rambursarea anticipată (înainte de termen) – obligaţiunile din aceeaşi emisiune pot fi rambursate
înainte de scadenţă prin tragere la sorţi. Rambursarea anticipată se face la o sumă superior valorii
nominale a obligaţiunilor.
- obligaţiunile emise de societate pot fi liberate prin convertirea lor în acţiuni ale societăţii.

Adunarea generală a obligatarilor: formele, condiţiile, termenele convocării sunt aplicabile dispoziţiile legale
prevăzute de adunarea generală a acţionarilor.
Atribuţii:
 numeşte un reprezentant al obligatorilor;
 îndeplineşte toate actele de supraveghere şi apărare a intereselor comune ale obligatarilor;
 constituie un fond pentru acoperirea cheltuielilor necesare apărării drepturilor
obligatarilor
 pot face opoziţie cu privire la modificarea actelor constitutive ale societăţii
 se pot pronunţa asupra emiterii de noi obligaţiuni de către societate.

Dizolvarea SA: cauzele de dizolvare sunt cele comune prevăzute pentru orice societate comercială. Cauzele
specifice de dizolvare pentru SA:
 reducerea capitalului social sub minimul legal;
 reducerea numărului de acţionari sub limita prevăzută de lege ( SA, nu se dizolvă dacă în
termen de 9 luni de la data constituirii reducerii, acest număr este completat.

Societatea în comandită pe acţiuni

Este asemănătoare SCS deoarece cuprinde două categorii de asociaţi. Este asemănătoare SA datorită
capitalului care este împărţit pe acţiuni. Totul este asemănător similar cu SA.
Dizolvarea – dacă singurul asociat comanditat sau comanditar este supus:
 procedurii falimentului;
 este incapabil;
 exclus;
 se retrage;
 494

 decedează şi actul constitutiv nu prevede o clauză cu continuarea cu moştenitori.

CURS 15

c.Societatea cu răspundere limitată: a apărut mai târziu în activitatea comercială deoarece este o societate care
favorizează asocierea persoanelor (şi din acest punct de vedere se aseamănă cu societatea de persoane) care
răspund în limita aportului (se asemenea cu o societate de capitaluri).
 caracterele societăţii:
- asociaţia se bazează pe încrederea asociaţilor;
- capitalul este împărţit pe părţi sociale şi este singura societate care presupune posibilitatea
unui singur asociat. O singură persoană fizică sau juridică nu poate fi asociat unic decât
într-o singură SRL.
 constituire: numărul minim este de doi, numărul maxim este de 50 de asociaţi; capitalul
minim este de 2 milioane; aporturile pot fi în numerar şi în natură – munca şi creanţele
nu pot constitui aport.
 părţile sociale: sunt fracţiuni de capital social; au o valoare nominală egală, care însă nu
poate fi de 100.000 lei; numărul părţilor sociale cuvenite fiecărui asociat este
proporţional cu cota sa de participare la capitalul societăţii.
 formalităţile necesare constituirii: sunt cele cunoscute, iar pentru luarea hotărârilor legea
cere o dublă majoritate – majoritate în numărul asociaţilor şi în numarul părţilor sociale.
 funcţionarea : adunarea asociaţilor este organul de deliberare şi decizie. Asociaţii
exercită dreptul la vot în Adunarea Asociaţilor proporţional cu participarea la capitalul
societăţii. Fiecare parte socială dă dreptul la 1 vot. Pentru SRL legea cere o dublă
majoritate deoarece societatea îmbină atât caractere ale societăţii de persoane, cât şi a
societăţilor de capitaluri.
 administrarea societăţii: SRL este administrată de unul sau mai mulţi administratori care
pot fi asociaţi sau neasociaţi. Dacă prin actul constitutiv nu s-a stabilit care administrator
deţine puterea de reprezentare a societăţii, legea prezumă că dreptul de a reprezenta
societatea aparţine fiecărui administrator.
 cenzorii societăţii: Legea 31 prevede că dispoziţiile referitoare la cenzorii SA se aplică şi
cenzorilor din SRL, cu excepţia faptului că pentru SRL nu se impune plafonul minim de
3 cenzori, şi tot atâţia supleanţi ca la SA. Se cere condiţia ca unul dintre cenzori sau
singurul cenzor să fie contabil autorizat. Cenzorii trebuie să fie asociaţi cu excepţia
cenzorilor contabili. Dacă cenzorii nu sunt desemnaţi prin actul constitutiv, controlul
gestiunii îl poate realiza orice asociat care nu este administrator.
 transmitera părţilor sociale: Legea 31 reglementează transmiterea părţilor sociale între
asociaţi, către persoane străine de societate (?) şi prin succseiune. Transmiterea poate fi
cu titlu oneros, dar şi cu titlu gratuit. Cel mai adesea se realizează cu titlu oneros şi
îmbracă forma cesiunii.
 cesiunea părţilor sociale între asociaţi: în absenţa unor condiţii speciale se aplică unele
reguli generale:
1. cesiunea presupune un contract de cesiune;
2. cesiunea trebuie să îmbrace forma autentică. Nu este nevoie de consimtământul asociaţilor
deoarece fiind incheiată între persoane care au calitatea de asociaţi nu este lezat caracterul
„intuitum personae” a societăţii;
3. cesiunea trebuie notificată societăţii;
4. cesiunea se înscrie în Registrul comerţului şi nu se poate realiza dacă a fost interzisă prin actul
constitutiv.
 cesiunea părţilor sociale între asociaţi şi persoane din afara societăţii: aceată cesiune este
permisă numai dacă a fost aprobată de asociaţii care reprezintă cel puţin ¾ din capitalul
social. Este o majoritate calificată pe baza căreia se încheie contractul de cesiune.
 transmiterea părţilor sociale pe cale succesorală: nu este posibilă dacă actul constitutiv
nu permite altfel. Moştenitorii asociatului decedat dobândesc părţile sociale, drepturi
depline pe baza decesului asociatului. Actul constitutiv se referă în realitate nu la
trasmiterea părţilor sociale ci la continuarea societăţii cu moştenitorii asociatului decedat.
Moştenitorii devin titulari ai părţilor sociale, deci asociaţi în SRL. Dacă prin urmare a
transmiterii succesorale s-ar depăşi numărul de 50 de asociaţi, aceştia vor fi obligaţi să
desemneze un număr de titulari care să nu depăşească maximul legal. Dacă s-a interzis
continuarea societăţii cu moştenitori, aceştia în calitatea lor de titulari au dreptul la
 495

contravaloarea părţilor sociale calculate conform ultimului bilanţ contabil aprobat , se

notifică societatea şi se înregistrează în Registrul Comerţului. Este posibil ca pe
parcursul existenţei societăţii, un SRL cu un asociat să se transforme într-un SRL cu mai
mulţi asociaţi prin transmiterea părţilor sociale către alte persoane care devin astfel
asociaţi.
 cazurile de dizolvare: sunt cele amintite - generale şi speciale – iar în cazul capitalului
social care se reduce sub minimul prevăzut de lege nu se dizolvă decât în 9 luni, dacă
acesta nu este reăntregit. Pentru SL cu asociat unic este şi un caz special de dizolvare
prevăzut de articolul 14, legea 31.
 efectele dizolvării:
- deschiderea procedurii de lichidare şi interdicţia desfăşurării de operaţii comerciale noi;
- societatea nu se desfiinţează, ea îşi continuă existenţa juridică, însă numai pentru operaţii
de lichidare;
- deschiderea procedurii de lichidare se face de administratori care au obligaţia de a convoca
Adunarea Generală pentru desemnarea lichidatorilor. În anumite cazuri, dizolvarea are loc
fără lichidare prin fuziunea societăţii comerciale;
- interdicţia unor operaţiuni comerciale noi presupune că administratorii nu mai pot
întreprinde noi operaţiuni
 lichidarea societăţii: opeaţiile ce fac obiectul lichidării sunt realizate de persoane
investite, şi anume lichidatori. Bunurile societăţii sunt transformate în bani pe calea
licitaţei publice. Lichidarea prespune următoarele operaţiuni:
1. terminarea operaţiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării societăţii;
2. încasarea creanţelor societăţii;
3. transformarea bunurilor societăţii în bani;
4. plata datoriilor societăţii;
5. împărţirea activului net între asociaţi.
 principiile generale ale lichidării societăţii comerciale:
1. personalitatea juridică subzistă pentru nevoile lichidării;;
2. lichidarea se face în interesul asociaţilor – prin aceasta se deosebeşte de procedura falimentului
care este menită să ocrotească exclusiv interesele creditorilor;
3. lichidarea poate fi cerută numai de asociaţi cu excluderea creditorilor;
4. lichidarea societăţii este obligatorie, nu facultativă.
 consecinţele lichidării:
1. obiectul de activitate se restrânge – activitatea societăţii se limitează la realizarea operaţiunilor
comerciale aflate în derulare în momentul dizolvării societăţii;
2. administratorii se înlocuiesc cu lichidatorii;
3. administratorii pradau gestiunea societăţii către lichidatori.
 statutul lichidatorilor: lichidatorul poate fi o persoană fizică sau juridică. Sunt numite
prin hotărârea adunării asociaţilor. În cazul SNC, SCS, SRL hotărârea se ia în
unanimitate dacă actul constitutiv nu prevede altfel. Pentru SA şi SCA hotărârea trebuie
să se adopte cu majoritatea prevăzută de lege pentru modificarea actului constitutiv.
 natura juridică a funcţiei lichidatorilor: legea prevede că lichidatorii au aceeaşi
răspundere ca şi administratorii dacă sunt mandatari ai societăţii. Lichidatorii îşi
îndeplinesc mandatul lor sub controlul cenzorilor. Pentru societatea unde nu există
cenzori controlul aparţine asociaţilor.
 puterea lichidatorilor: ei trebuie să execute şi să termine operaţiunile de comerţ
referitoare la lichidare, să încaseze creanţele societăţii. Sunt îndreptăţiţi să vândă prin
licitaţie publică bunurile mobile şi imobile aparţinând societăţii (bunurile se vând
singular). Pot să contracteze obligaţii şi pot să facă împrumuturi neipotecare şi orice act
necesar lichidării. Sunt în drept să stea în judecată şi să fie acţionaţi in int. lichidării.
 lichidarea patrimoniului: presupune încasarea activului şi plata pasivului; prin lichidare
activul se transformă din bunurile societăţii în bani pe calea licitaţiei publice. Fiecare bun
trebuie evaluat în mod individual; lichidatorul trebuie să încaseze creanţele de la debitori
la scadenţă. Plata pasivului societăţii presupune plata datoriilor societăţii către credotori.
Plata se face cu banii rezultaţi din lichidarea activului societăţii. În ce priveşte SRL cu
unic asociat dizolvarea ei nu duce la lichidarea părţilor sociale. Dizolvarea acestei
societăţi atrage transmiterea universală a patrimoniului societăţii către asociatul unic.
 fuziunea şi dizolvarea societăţii: sunt procedee tehnico-juridice prin care se realizează
restructurarea societăţilor.
1. Fuziunea: se realizează printr-o concentrare a societăţilor şi are 2 forme:
 496

a. absobţia: înseamnă înglobarea de o societate a unei sau mai muştor societăţi care îşi încetează
existenţa – are efect extinctiv;
b. contopirea: presupune reunireaa două sau mai multe societăţi comerciale care îşi încetează
existenţa şi duce la constituirea alteia noi – efect extinctiv şi creator
2. Divizarea: se realizează împărţirea societăţilor sau desprinderea unei părţi din societate.
Împărţirea presupune divizarea totală şi presupune că întregul patrimoniu se împarte formând alte
societăţi comerciale, iar societatea împărţită îşi încetează existenţa. Desprinderea înseamnă
divizarea păarţială adică separarea unei părţi din patrimoniul unei societăţi care nu îşi încetează
existenţa, continuă să îşi desfăşoare activitatea cu un patrimoniu mai mic – are numai efect
creator. Pot fi implicate în fuziune sau divizare numai societăţile nu şi sucursalele şi filialele.
 specificitatea obligaţiilor comerciale faţă de cele civile:
1. Pretul: în dreptul comercial va fi potrivit articolului 40 codul comercial, cel din listele bursei din
locul unde s-a încheiat contractul respectiv, al locului cel mai apropiat.l
2. Locul executării contractului: o obligaţie comercialăse execută în locul prevăzut în contract.
Locul executării poate rezulta şi din natura operaţiunilor sau din intenţia părţilor contractuale.
Dacă obligaţia este o sumă de bani, în dreptul comercial plata este portabilă spre deosebire de
dreptul civil unde plata este cherabilă.
3. Dobânzile: în dreptul comercial, dobânzile curg din ziua în care devin exigibile, adică de la data
scadenţei. În dreptul civil dobânzile sunt datorate din ziua cererii de chemare în judecată, deci
debitorul se află de drept în întârziere nemai fiind nevoi de o notificare. Condiţia obligaţei este ca
plata să conste într-o sumă de bani lichidă şi exigibilă.

CURS 16

Anatocismul

În dreptul comercial debitorul datorează dobândă la dobândă. În dreptul civil era interzis pete tot, dar
astăzi în materie civilă nu se aplică.

Interdicţia acordării termenului de graţie

Într-un contract sinalagmatic, dacă debitorul nu îşi execută obligaţia, creditorul are dreptul să ceară: fie
executarea pe cale silită, fie rezilierea sau rezoluţiunea. Când creditorul cere rezoluţiunea, instanţa ţinând cont
de împrejurările expuse de debitor poate acorda un timp de graţie.

Condiţii:
1. contractul să fie sinalagmatic;
2. contractul să prevadă termen de executare;
3. obligaţia debitorului să aibă caracter comercial.

Solidaritatea codebitorilor
În obligaţiile comerciale, debitorii sunt ţinuţi solidari. Este o prezumţie legală de solidaritate. Fiecare
debitor este ţinut pentru întreaga datorie, neputând pretinde creditorului să primească o plată parţială. În dreptul
civil obligaţiile sunt divizibile. Fiecare debitor este ţinut pentru partea sa. Solidaritatea este o excepţie de la
regula divizibilităţii. În materia probelor, în dreptul comercial se admite orice fel de mijloc de probă, inclusiv
proba cu martori, sau testimonială. În dreptul civil, termenele sunt mai scurte.

Dreptul de vânzare-cumpărare
Cu ce se deosebeşte vânzarea-cumpărarea comercială de ceacivilă este funcţia economică, adică
interpunerea în schimbul bunurilor. Condiţiile legale ale vânzării-cumpărării comerciale au fost analizate la
faptele de comerţ (articolul 3 cod Comercial, articolele 1 şi 2). Vânzarea – cumpărarea este acel contract prin
care o parte numită vânzător se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unui bun către cealaltă parte,
cumpărătorul care se obligă să plăteascî o sumă de bani drept preţ.

Caracterele juridice:
3. caracter bilateral (sinalagmatic) – dă naştere la obligaţii pentru ambele părţi;
4. caracter cu titlu oneros – ambele părţi urmăresc foloase patrimoniale;
5. caracter comutativ – părţile cunosc din momentul încheierii contractului intinderea
prestaţiilor;
 497

6. caracter consensual – pentru că se încheie prin simplul acord de voinţă;

7. caracter translativ de proprietate – dreptul de proprietate asupra bunului vândut se transmite de
la vânzător la cumpărător.

Condiţii de validitate: consimtământul reprezintă acordul de voinţă a părţilor. Uneori incheierea contractului de
vânzare-cumpărare nu se poate perfecta imediat şi poate prezenta un interes pentru viitor, care se manifestă
printr-o promisiune (unilaterală) de vânzare. Promisiunea de vânzare are 2 forme:
a. promisiune unilaterală de vânzare: este un contract, mai precis un antecontract care se încheie în
vederea perfectării în viitor a contractului de vânzare-cumpărare propriu-zis şi un act juridic unilateral
– o simplă ofertă de a contracta. Promisiunea vânzătorului dă naştere la o obligaţie de a face în sarcina
comitentului, de a vinde bunul. Dacă beneficiarul îşi va manifesta voinţa în sensul de a cumpăra
bunul....
b. promisiune bilaterală de vânzare – este un antecontract, prin care ambele părţi se obligă să încheie în
viitor un contract de vânzare-cumpărare. Obligaţia este de a face faptul de referinţă – în acest caz
promitentul se obligă ca în cazul în care în viitor se hotărăşte să vândă, să acorde preferinţă unei
anumite persoane, şi numai dacă aceasta refuză să cumpere, promitentul are dreptul să se adreseze unei
terţe persoane.
Capacitatea părţilor – trebuie să aibă capacitatea cerută de lege, pe lângă interdicţiile prevăzute de codul civil cu
privire la capacitate, adică la incapaciate, există prevederi şi în codul civil, şi anume:
- interdicţia incheierii de către prepus a unor operaţiuni de aceeşi natură cu care a fost
însărcinat de patron, fără incuvinţarea patronului pe contul său (asociaţiiîn SNC şi
comanditaţii în SCA şi SCA nu pot lua parte ca asociaţi cu răspundere nelimitată în alte
societăţi concurente sau care au acelaşi obiect de activitate. Legea permite efectuarea unor
astfel de operaţiuni doar cu consimtământul celorlalţi asociaţi). Obiectul contractului este
prevăzut în codul civil cu privire la lucrul vândut şi preţul vânzării.

Efectele contractului de vânzare-cumpărare (drepturi şi obligaţii)

Reguli cu privire la tranmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilot de la vânzător la cumpărător:

Reguli prevăzute în codul civil:
1. transmiterea proprietăţii şi a riscurilor în cazul bunurilor determinate generic care circulă de pe o piaţă
pe alta prin intermediul cărăuşului, această trasmitere se realizează de la data individualizării bunurilor.
Pentru bunurile determintate individual se face la predarea lor pentru transport de către vânzătorul
expeditor către cărăus, în intermediul contractului de transport. Dacă bunurile sunt pierdute în cursul
transportului, riscul în suportă cumpărătorul.
2. Transmiterea proprietăţii şi a riscurilor în cazul măărfurilor care se transportă pe apă, dacă se efectueză
cu arătarea vasului cu care se face transportul este considerat un contract încheiat sub condiţia
suspensivă a sosirii vasului în portul de destinaţie. Dacă bunurile se deteriorează în cursul transportului,
înaintea de îndeplinirea condiţiilor, înaintea de sosirea vasului riscurile sunt suportate de vânzător.
Regulile stabilite în codul comercial privind trasmiterea riscurilor şi a proprietăţii pot fi modificate
prin stipularea în contractul de vânzare-cumprare a clauzelor:
- CIF :cost, asigurare, navlu;
- CAF;
- FOB

Obligaţiile părţilor vânzătorului:

- predarea cu termen esenţial al lucrului către cumpărător;
- obligaţia de garanţie cu privire la bunul vândut
- predare = punerea la dispoziţia cumărătorului a bunului; poate fi reală (se dă bunul efectiv)
sau simbolică (bunuri se găsesc în dispoziţie, docuri, silozuri, antrepozuri, prin
predarea ..... de deport către cumpărător – dacă bunul se află află în cursul călătoriei pe apă
predarea se face prin remiterea poliţei de încărcare, conosamentul)
- bunurile se predau cumpărătorului împreună cu factura care cuprinde termenul de predare.