Sunteți pe pagina 1din 201

UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

Facultatea de Drept

PROCEDURĂ CIVILĂ

Silabus pentru
învăţământul la distanţă

1
I. Informaţii generale ............................................................................................................ 7
Date de identificare a cursului ............................................................................................ 7
Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite............................................................................... 7
Descrierea cursului .............................................................................................................. 7
Organizarea temelor în cadrul cursului .............................................................................. 8
Materiale bibliografice ...................................................................................................... 15
Calendarul cursului............................................................................................................ 16
Politica de evaluare şi notare ............................................................................................ 16
Elemente de deontologie academică ................................................................................ 16
Studenţi cu dizabilităţi....................................................................................................... 17
Strategii de studiu recomandate........................................................................................ 17
II. Suportul de curs.............................................................................................................. 18
Categorii introductive ......................................................................................................... 18
Normele de procedură civilă............................................................................................. 18
Clasificarea normelor de procedură civilă................................................................... 18
Aplicarea în timp a legilor (normelor) de procedură civilă ........................................ 21
Procesul civil...................................................................................................................... 23
Noţiunea şi fazele procesului civil ............................................................................... 23
Principii care guvernează procesul civil ...................................................................... 23
Instanţele judecătoreşti şi statutul magistratului.............................................................. 30
Categoriile de instanţe judecătoreşti ............................................................................ 31
Compunerea completelor de judecată .......................................................................... 32
Statutul magistratului .................................................................................................... 32
Acţiunea civilă ...................................................................................................................... 36
Consideraţii generale......................................................................................................... 36
Categorii de acţiuni civile ............................................................................................. 36
Exercitarea acţiunii civile ............................................................................................. 40
Categorii de cereri ......................................................................................................... 41
Forma cererilor .............................................................................................................. 42
Efectele cererilor în justiţie........................................................................................... 43
Condiţiile de exercitare a acţiunii civile ...................................................................... 44
Mijloacele de acţiune ale pârâtului............................................................................... 49
Finalizarea acţiunii civile .................................................................................................. 57

3
Renunţarea la judecata acţiunii (art.246 C.pr.civ)....................................................... 58
Renunţarea la însuşi dreptul dedus judecăţii ............................................................... 60
Tranzacţia (art.1704-1717 C.civ., art.271-273 C.pr.civ.) ........................................... 61
Perimarea (art. 248-254 C.pr.civ.)................................................................................ 63
Perimarea executării silite............................................................................................. 67
Decesul uneia din părţi pe timpul judecăţii ................................................................. 67
Concilierea părţilor........................................................................................................ 68
Actele şi termenele procedurale ........................................................................................ 70
Actele de procedură........................................................................................................... 70
Categorii de acte procedurale: ...................................................................................... 70
Forma şi conţinutul actului de procedură..................................................................... 71
Cererea de chemare în judecată.................................................................................... 72
Întâmpinarea (art.115-118 C.pr.civ.)............................................................................ 78
Comunicarea citaţiei şi a altor acte de procedură........................................................ 79
Nulitatea actelor de procedură...................................................................................... 84
Termenele de procedură.................................................................................................... 88
Categorii de termene procedurale................................................................................. 88
Durata termenelor de procedură ................................................................................... 89
Decăderea....................................................................................................................... 90
Competenţa instanţelor judecătoreşti .............................................................................. 93
Clasificarea normelor de competenţă .......................................................................... 93
Principiile reglementării competenţei .......................................................................... 94
Competenţa de atribuţiune a instanţelor judecătoreşti ................................................ 95
Competenţa teritorială:.................................................................................................. 97
Prorogarea competenţei instanţelor............................................................................102
Incidente cu privire la competenţă .............................................................................105
Participanţii la judecată ...................................................................................................111
Instanţa .............................................................................................................................111
Incidente cu privire la compunerea instanţei.............................................................112
Incidente cu privire la instanţa sesizată......................................................................118
Părţile................................................................................................................................120
Reprezentarea în justiţie..............................................................................................120
Litisconsorţiul (coparticiparea procesuală)................................................................123
Drepturi şi obligaţii procesuale ale părţilor ...............................................................125
Procurorul.........................................................................................................................126
Avocatul ...........................................................................................................................127

4
Judecata în faţa primei instanţe şi unele incidente în judecată..................................129
Judecata în faţa primei instanţe.......................................................................................129
Etapa premergătoare judecăţii ....................................................................................129
Dezbaterea cauzei în faţa instanţei .............................................................................130
Incidente cu privire la obiectul judecăţii şi părţile aflate în judecată...........................131
Cererile incidentale .....................................................................................................131
Unele incidente cu privire la modalităţile procedurale ale judecăţii şi cu privire la
cursul judecăţii.................................................................................................................142
Joncţiunea pricinilor....................................................................................................142
Disjungerea pricinilor..................................................................................................143
Suspendarea judecăţii..................................................................................................144
Întreruperea judecăţii ..................................................................................................146
Administrarea probelor ...................................................................................................146
Subiectul, obiectul şi sarcina probei. Mijloacele de probă .......................................146
Condiţii comune privitoare la admisibilitatea, administrarea şi aprecierea probelor
......................................................................................................................................147
Asigurarea dovezilor (ancheta in futurum) ................................................................149
Cercetarea procesului în cazul administrării probelor de către avocaţi ...................151
Administrarea probei prin înscrisuri ..........................................................................152
Administrarea probei cu martori ................................................................................155
Administrarea mărturisirii (luarea interogatoriului)..................................................157
Administrarea probei cu expertiza .............................................................................158
Cercetarea la faţa locului ............................................................................................160
Hotărârea judecătorească ................................................................................................161
Noţiune, condiţii şi structură.......................................................................................161
Deliberarea, pronunţarea, elaborarea şi comunicarea hotărârii ................................162
Îndreptarea hotărârii ....................................................................................................165
Lămurirea hotărârii......................................................................................................165
Completarea hotărârii..................................................................................................166
Învestirea cu formulă executorie ................................................................................166
Execuţia vremelnică ....................................................................................................167
Cheltuielile de judecată...............................................................................................169
Atributele şi efectele hotărârii ....................................................................................171
Categorii de hotărâri....................................................................................................172
Căile de atac........................................................................................................................174
Noţiune şi clasificare .......................................................................................................174

5
Apelul ...............................................................................................................................175
Formele apelului (tipurile de apel) .............................................................................175
Condiţiile de fond ale apelului....................................................................................176
Condiţiile de formă ale apelului .................................................................................178
Efectele apelului ..........................................................................................................179
Judecata apelului .........................................................................................................181
Soluţiile în apel............................................................................................................182
Recursul............................................................................................................................183
Exercitarea recursului..................................................................................................184
Elementele recursului..................................................................................................186
Judecarea recursului ....................................................................................................188
Soluţionarea recursului şi efectele ei..........................................................................189
Contestaţia în anulare ......................................................................................................191
Contestaţia în anulare obişnuită..................................................................................192
Contestaţia în anulare specială ...................................................................................193
Judecata contestaţiei în anulare (obişnuită şi specială).............................................194
Revizuirea ........................................................................................................................196
Obiectul revizuirii........................................................................................................197
Motivele de revizuire ..................................................................................................197
Judecarea cererii de revizuire .....................................................................................198
Bibliografie .........................................................................................................................201

6
I. Informaţii generale

Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs şi contact tutori:

Nume: VALENTIN MITEA PROCEDURĂ CIVILĂ


Birou: Cabinet 120, et. 1, Facultatea de Anul IV, Semestrul I şi II
Drept, Str. Avram Iancu nr. 11, Cluj-Napoca Tipul cursului: obligatoriu
Telefon: 0264 595504 Tutor: VALENTIN MITEA
E-mail: vmitea@just.ro E-mail: vmitea@just.ro

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Pentru disciplina „Procedură civilă” nu există cursuri a căror parcurgere şi


promovare să condiţioneze înscrierea la prezentul curs. Buna înţelegere a disciplinei
presupune, însă, conştientizarea faptului că normele procedurii civile au ca scop stabilirea
sau realizarea (generic: protecţia) drepturilor şi intereselor protejate juridiceşte, ceea ce
implică o necesară punere în relaţie cu instituţiile dreptului substanţial.

Descrierea cursului

Disciplina îşi propune să le furnizeze studenţilor informaţia esenţială privitoare la


instituţiile de drept procesual civil şi funcţionarea mecanismelor procesuale, facilitându-
le cunoaşterea temelor fundamentale ale procedurii civile şi a reperelor ei categoriale.
Studenţii sunt pregătiţi pentru a cunoaşte, interpreta şi aplica normele procesuale
prin raportare la opiniile doctrinare şi jurisprudenţiale cu privire la pornirea, întreţinerea
şi finalizarea proceselor civile la care ar putea participa ca judecători, avocaţi, consilieri
juridici ori executori judecătoreşti. Ei sunt, aşadar, instruiţi pentru desfăşurarea oricăror

7
activităţi profesionale care implică valorizarea unor cunoştinţe juridice de natură
procesual civilă.
Informaţia care le este oferită studenţilor în cadrul disciplinei nu se mărgineşte la
prezentări generale, ei primind şi necesarele detalii în legătură cu temele şi subtemele
propuse studiului, astfel încât la momentul unui viitor debut profesional să îşi poată
asuma în mod competent şi exigent, sub aspectul procedurii civile, orice profesie de
profil juridic.

Organizarea temelor în cadrul cursului

Modulul 1. Categorii introductive. Normele de procedură civilă. Noţiune şi clasificare.


Aplicarea în timp a legilor de procedură civilă.
Bibliografie:

- Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura C.H.Beck, Bucureşti,


2007 , vol.I, pag.1-17.
- Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005 ,vol.I, pag.5-31;

Modulul 2. Procesul civil. Noţiune. Principiile care guvernează procesul civil.


Categoriile de instanţe judecătoreşti şi statutul magistratului.
Bibliografie:

- Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura C.H.Beck, Bucureşti,


2007 , vol.I, pag.17-35, 119-123, 130-139.
- Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005, pag. 32-90.

Modulul 3. Acţiunea civilă. Noţiune. Categorii de acţiuni civile. Exercitarea acţiunii


civile. Categorii de cereri. Forma cererilor în justiţie.
Bibliografie:
- Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2007 , vol.I, pag.153-218;
- Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005, pag.91-93, 129-141;

8
- Viorel-Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil – Curs
selective – Teste grilă, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, Ediţia 3, pag.
13-21.

Modulul 4. Condiţiile de exercitare a acţiunii civile. Mijloacele de acţiune ale pârâtului


în procesul civil. Prezentare generală.
Bibliografie:

- Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura C.H.Beck, Bucureşti,


2007 , vol.I, pag.192-246;
- Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005, pag.93-129;
- Viorel-Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil – Curs
selective – Teste grilă, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, Ediţia 3, pag.
1-13.

Modulul 5. Mărturisirea. Achiesarea. Excepţiile procesuale. Renunţarea ca modalitate


de înlăturare a decăderii. Renunţarea la dreptul de a invoca excepţia de nulitate
relativă.
Bibliografie:

- Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura C.H.Beck, Bucureşti,


2007 , vol.I, pag.247-264;
- Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005, pag.584-593, 657-659, 487-510;
- Viorel-Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil – Curs
selective – Teste grilă, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, Ediţia 3, pag.
290-297, pag. 232-242;
- I. Leş, Codul de procedură civilă, comentariu pe articole, Editura
Allbeck, Bucureşti, 2005, p. 576-586, 672-673.

Modulul 6. Apărările pe fond. Cererea reconvenţională. Finalizarea acţiunii civile.


Renunţarea la judecata acţiunii. Renunţarea la dreptul dedus judecăţii. Tranzacţia.

Bibliografie:

- Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura C.H.Beck,


Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.268-293;

9
- Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005, pag.
- Viorel-Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil – Curs
selective – Teste grilă, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, Ediţia 3, pag.
211-213, 323-325, 326-328;
- I. Leş, Codul de procedură civilă, comentariu pe articole, Editura
Allbeck, Bucureşti, 2005, p. 376-386, 606-615, 673-678.

Modulul 7. Perimarea judecăţii. Perimarea executării silite. Decesul uneia din părţi pe
timpul judecăţii. Concilierea părţilor.
Bibliografie:

- Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura C.H.Beck,


Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.293-313;
- Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005, pag.635-648;
- Viorel-Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil – Curs
selective – Teste grilă, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, Ediţia 3, pag.
310-322;
- I. Leş, Codul de procedură civilă, comentariu pe articole, Editura
Allbeck, Bucureşti, 2005, p. 615-635.

Modulul 8. Actele de procedură. Noţiune şi categorii. Forma şi conţinutul actului de


procedură. Cererea de chemare în judecată.
Bibliografie:

- Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura C.H.Beck,


Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.313-346;
- Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005, pag.312-315, 356-390.

Modulul 9. Întâmpinarea. Comunicarea citaţiei şi a altor acte de procedură. Nulitatea


actelor de procedură. Noţiune şi clasificare. Cazurile şi condiţiile nulităţii. Regimul
procedural al nulităţii.
Bibliografie:

- Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura C.H.Beck,


Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.350-393;
- Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005, pag.390-400, 420-460, 315-325;

10
- Viorel-Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil – Curs
selective – Teste grilă, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, Ediţia 3, pag.
211-213, 225-232;
- I. Leş, Codul de procedură civilă, comentariu pe articole, Editura
Allbeck, Bucureşti, 2005, p. 370-376, 243-272, 294-316.

Modulul 10. Termenele de procedură. Noţiuni şi categorii. Durata termenelor de


procedură. Decăderea. Noţiune. Cazuri în care intervine. Competenţa instanţelor
judecătoreşti. Noţiune. Clasificarea normelor de competenţă. Principiile reglementării
competenţei.
Bibliografie:

- Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura Editura


C.H.Beck, Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.393-416, 425-449;
- Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005, pag.325-338, 223-235;
- Viorel-Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil – Curs
selective – Teste grilă, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, Ediţia 3, pag.
290-297, pag. 190-199, 105-128;
- I. Leş, Codul de procedură civilă, comentariu pe articole, Editura
Allbeck, Bucureşti, 2005, p. 272-294, 1-19.

Modulul 11. Competenţa de atribuţiune a instanţelor judecătoreşti. Competenţa


teritorială a instanţelor judecătoreşti.
Bibliografie:

- Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura C.H.Beck,


Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.463-518;
- Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005, pag.235-284;
- Viorel-Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil – Curs
selective – Teste grilă, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, Ediţia 3, pag.
129-164;
- I. Leş, Codul de procedură civilă, comentariu pe articole, Editura
Allbeck, Bucureşti, 2005, p. 19-74.

Modulul 12. Competenţa teritorială (continuare). Prorogarea competenţei instanţelor.


Noţiune şi forme. Incidente cu privire la competenţă. Prezentare generală.
Bibliografie:

11
- Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.518-545, 559-569;
- Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005, pag.284-298;
- Viorel-Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil – Curs
selective – Teste grilă, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, Ediţia 3, pag.
164-172;
- I. Leş, Codul de procedură civilă, comentariu pe articole, Editura
Allbeck, Bucureşti, 2005, p. 74.

Modulul 13. Necompetenţa instanţei sesizate. Litispendenţa. Conexitatea.


Conflictul de competenţă.
Bibliografie:

- Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura C.H.Beck,


Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.569-594;
- Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005, pag.298-309;
- Viorel-Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil – Curs
selective – Teste grilă, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, Ediţia 3, pag.
172-177;
- I. Leş, Codul de procedură civilă, comentariu pe articole, Editura
Allbeck, Bucureşti, 2005, p. 454-471, 87-95.

Modulul 14. Participanţii la judecată. Prezentare generală. Instanţa. Incidente cu


privire la compunerea instanţei: greşita compunere a instanţei, incompatibilitatea,
recuzarea, abţinerea. Incidente cu privire la instanţa sesizată: strămutarea pricinii

Bibliografie:

- Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura C.H.Beck,


Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.1-15639-666;
- Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005, pag. 142-163;
- Viorel-Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil – Curs
selective – Teste grilă, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, Ediţia 3, pag.
23-47;
- I. Leş, Codul de procedură civilă, comentariu pe articole, Editura
Allbeck, Bucureşti, 2005, p. 95-112.

12
Modulul 15. Părţile. Identificarea părţilor. Reprezentarea în justiţie. Litisconsorţiul.
Drepturi şi obligaţii procesuale ale părţilor. Exercitarea cu bună-credinţă de
adrepturilor procesuale.
Bibliografie:

- Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura C.H.Beck,


Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.666-721;
- Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005, pag. 163, 203-216, 164-169
- Viorel-Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil – Curs
selective – Teste grilă, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, Ediţia 3, pag.
47-53, 53-57.

Modulul 16. Procurorul. Calitatea procesuală a procurorului. Participartea


procurorului în procesul civil. Avocatul. Organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.
Asistenţa şi reprezentarea. Judecata în faţa primei instanţe.
Bibliografie:

- Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura C.H.Beck,


Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.721-754;
- Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005, pag. 217-223, 209-211, 344-349, 460-487.

Modulul 17. Incidente cu privire la obiectul judecăţii şi părţile aflate în judecată.


Prezentare generală. Cererile incidentale. Categorii. Cererile adiţionale. Cererea
reconvenţională. Intervenţia voluntară. Intervenţia forţată.
Bibliografie:

- Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura C.H.Beck,


Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.754-815;
- Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005, pag. 485-486, 400-405, 169-202;
- Viorel-Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil – Curs
selective – Teste grilă, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, Ediţia 3, pag.
169-202.

Modulul 18. Incidente cu privire la modalităţile procedurale ale judecăţii. Joncţiunea

13
şi disjungerea. Suspendarea judecăţii. Întreruperea judecăţii. Incidente cu privire la
probe şi la probaţiune. Unele aspecte în legătură cu administrarea probelor.
Bibliografie:

- Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura C.H.Beck,


Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.815-855;
- Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005, pag. 285-287, 613-634, 511-611;
- Viorel-Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil – Curs
selective – Teste grilă, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, Ediţia 3, pag.
242-301.

Modulul 19. Hotărârea judecătorească. Noţiune. Condiţii, structură şi conţinut.


Deliberarea, pronunţarea, elaborarea şi comunicarea hotărârii. Hotărâri cu termen de
graţie. Învestirea cu formulă executorie. Execuţia vremelnică. Efectele hotărârii.
Cheltuielile de judecată.
Bibliografie:

- Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.II, Editura C.H.Beck,


Bucureşti, 2007 , pag.7-45;
- Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005, pag. 677-721.

Modulul 20. Îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârii. Căile de atac. Principiile


care guvernează existenţa lor. Apelul. Caracterizare generală şi formele apelului.
Efectele apelului. Renunţarea la apel şi renunţarea la judecata apelului. Judecarea
apelului
Bibliografie:

- Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.II, Editura C.H.Beck,


Bucureşti, 2007, pag. 21-24, 121-190;
- Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005, pag. 721-728, vol. II, pag. 5-58.

Modulul 21. Judecarea apelului. Recursul. Noţiune. Formele recursului. Obiectul


recursului. Subiectele recursului. Cererea de recurs. Judecarea recursului.
Soluţionarea recursului.
Bibliografie:

14
- Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.II, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2007, pag. 190-201, 201-272;
- Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.II, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2005, pag. 58-81, 170-227.

Modulul 22. Contestaţia în anulare. Noţiune. Formele contestaţiei în anulare.


Contestaţia în anulare obişnuită. Contestaţia în anulare specială.
Bibliografie:

- Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.II, Editura C.H.Beck,


Bucureşti, 2007, pag. 272-300;
- Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.II, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2005, pag. 142-170.

Modulul 23. Revizuirea. Definiţie şi trăsături. Obiectul revizuirii şi condiţiile ei de


admisibilitate. Motivele de revizuire. Judecarea cererii de revizuire.
Bibliografie:

- Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.II, Editura C.H.Beck,


Bucureşti, 2007, pag. 300-341;
- Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.II, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2005, pag. 170-209.

Materiale bibliografice

Bibliografie obligatorie:
Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I şi II, Editura All Beck,
Bucureşti, 2007;
Bibliografie facultativă:
Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I şi II, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2005;
Viorel-Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil – Curs
selective – Teste grilă, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, Ediţia 3;
Ioan Leş, Codul de procedură civilă, comentariu pe articole, Editura
Allbeck, Bucureşti, 2005.

15
Calendarul cursului

Luna Tema Termen predare Capitole


Noiembrie Categorii Cele care corespund modulelor I
introductive. şi II, respectiv III, IV, V, VI şi
Acţiunea civilă VII;
Decembrie Actele şi Cele care corespund modulelor
termenele VIII, IX şi X, respectiv XI, XII şi
procedurale. XIII;
Competenţa
instanţelor
judecătoreşti.
Martie Judecata Cele care corespund modulelor
XV, XVI, XVII, XVIII, XIX şi
XX;
Aprilie Căile de atac şi Cele care corespund modulelor
recursul în XXI, XXII, respectiv XXIII.
interesul legii

Politica de evaluare şi notare

La această disciplină examinarea constă în parcurgerea unei probe scrise care constă în:
- rezolvarea a 10 enunţuri de tip grilă cu câte două variante de răspuns, putând
fi corecte una sau două variante, după cum este posibil ca nici una dintre
variantele de răspuns să nu fie corectă. (punctajul maxim care se poate obţine:
5);
- tratarea a două subiecte teoretice (la fiecare putându-se obţine maximum 2
puncte).
Observaţie: 1 punct se acordă din oficiu.

Timpul de lucru acordat: 1 oră.

Elemente de deontologie academică

Utilizarea de materiale bibliografice neautorizate în timpul examenului, ca şi recurgerea

16
la mijloace tehnice de consultare a unei atare bibliografii pe durata examinării (utilizarea
de instrumente / materiale ce nu sunt admise într-o situaţie de testare, precum casca
bluetooth, de exemplu) sau completarea fişei de examen de către o altă persoană
constituie fraudă şi se sancţionează cu excluderea studentului din examen, după
întocmirea unui proces verbal de constatare a fraudei. Ulterior, exmatricularea studentului
poate fi pusă în atenţia Consiliului profesoral al facultăţii.

Studenţi cu dizabilităţi

Dacă apreciază ca necesar, studenţii cu dizabilităţi pot contacta titularul de curs (la
adresele menţionate la pagina 4) în scopul identificării unor soluţii apte să le asigure
şanse egale cu ale celorlalţi studenţi.

Strategii de studiu recomandate

Pentru asimilarea adecvată a informaţiei pretinse pentru examen, dar şi, în genere, pentru
o instruire de bun nivel, se recomandă alocarea săptămânală a cel puţin 8 ore pentru
parcurgerea suportului de curs şi a bibliografiei obligatorii recomandate.

17
II. Suportul de curs

PROCEDURĂ CIVILĂ

Titlul I
Categorii introductive

Dreptul procesual civil reprezintă totalitatea normelor


juridice care reglementează activitatea de judecată, de către
instanţele judecătoreşti, a pricinilor privitoare la drepturi
subiective şi interese legitime a căror protecţie sau
valorificare se poate realiza numai pe calea justiţiei, precum
şi executarea silită a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri
executorii.

Capitolul I
Normele de procedură civilă

Secţiunea 1-a
Clasificarea normelor de procedură civilă

A) După criteriul obiectului de reglementare, distingem:


a) norme de organizare judecătorească:
- reglementează şi determină activitatea instanţelor

18
judecătoreşti şi a parchetelor de pe lângă acestea ,
compunerea completelor de judecată şi incidentele privitoare
la compunerea şi constituirea instanţelor, statutul
judecătorilor, activitatea personalului auxiliar, economic,
administrativ şi de serviciu, vacanţa judecătorească;
- sunt, în general, norme imperative;
b) norme de competenţă;
- reglementează atribuţiile instanţelor judecătoreşti în
raport cu cele ale altor autorităţi publice, precum şi atribuţiile
instanţelor judecătoreşti între ele ;
- unele sunt imperative, altele dispozitive;
c) norme de procedură propriu-zisă:
- reglementează condiţiile de exercitare a acţiunii
civile,dezbaterile judiciare, forma hotărârii judecătoreşti,
adoptarea şi comunicarea ei, regimul căilor de atac;
- unele sunt imperative, altele dispozitive;
d) norme de executare silită:
- reglementează condiţiile şi formele în care titularul
unui drept subiectiv obţine realizarea lui efectivă, uzând de
forţa de constrângere a statului în cadrul executării silite;
- sunt, în principal, norme imperative;

B) După criteriul conduitei prescrise, distingem:


a) norme imperative - sunt cele care, prohibitiv sau
onerativ, impun o conduită determinată subiecţilor
procesuali, orice abatere de la ele atrăgând sancţiunea
prevăzută de lege;
b) norme dispozitive- sunt cele care fie suplinesc voinţa
neexprimată a părţilor, fie le întregesc voinţa, fie protejează
interesele părţilor în proces;
Ø Interesul practic al acestei clasificări are în
vedere următoarele:
-încălcarea normelor imperative poate fi invocată de
oricare dintre părţi, de reprezentantul Ministerului Public
când participă la judecată ori de instanţă din oficiu;

19
încălcarea normelor dispozitive poate fi invocată doar de
partea în favoarea căreia norma a fost edictată;
-încălcarea normelor imperative poate fi invocată în
orice stare a pricinii, chiar pentru întâia oară în apel sau
recurs; încălcarea normelor dispozitive se poate face doar
până la prima zi de înfăţişare ce a urmat săvârşirii
neregularităţii şi înainte de a pune concluzii în fond;
-nerespectarea normelor imperative atrage sancţiuni
mai severe( nulitatea absolută, decăderea, perimarea,
amenda judiciară); încălcarea unei norme dispozitive atrage,
de obicei, nulitatea relativă;
-părţile nu pot conveni să deroge de la normele
imperative ori să confirme un act de procedură făcut cu
încălcarea acestor norme; dimpotrivă, încălcarea normelor
dispozitive permite confirmarea actului făcut cu
nerespectarea lor, partea putând renunţa la invocarea
excepţiilor procesuale privitoare la încălcarea normelor
dispozitive.
C) După criteriul sferei de aplicare distingem:
a) norme generale, acestea fiind normele de drept
comun, aplicabile, în principiu, oricăror cauze şi în orice
materie;
b) norme speciale, aplicabile într-un domeniu
determinat expres de lege;
Ø Interesul practic al acestei clasificări are în
vedere următoarele:
- normele speciale sunt de strictă interpretare,
nefiind deci susceptibile de extrapolare;
- legea specială are prioritate de aplicare în
raport cu cea generală;
- legea specială nouă abrogă, în limitele
dispoziţiilor ei, legea generală precedentă,
reciproca nefiind însă valabilă, în lipsă de
dispoziţie expresă;
- norma specială se completează în măsura

20
necesară cu cea generală, reciproca nefiind
valabilă.

Secţiunea a 2-a
Aplicarea în timp a legilor (normelor) de procedură civilă

• Conform art.15 alin.2 din Constituţie, legea dispune


numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau
contravenţionale mai favorabile. Din acest principiu
constituţional decurg următoarele consecinţe: legea
nouă are aplicaţie imediată; nu este interzisă
ultraactivitatea legii vechi, ci doar retroactivitatea legii
noi.
a) Aplicarea în timp a legilor de organizare judecătorească
• Acestea sunt, în principiu, de aplicaţie imediată.
• Dacă legea nouă desfiinţează unele organe de
jurisdicţie, existente sub imperiul legii vechi , acestea îşi
încetează imediat activitatea, iar litigiile în curs se
transmit din oficiu organelor jurisdicţionale competente
potrivit legii noi.
• Dacă legea nouă modifică modul de compunere a
instanţei (completului), procesele în curs vor fi
soluţionate de către complete compuse potrivit legii noi.
• Dacă legea nouă crează noi organe de jurisdicţie,
acestea sunt imediat învestite cu soluţionarea litigiilor
ce intră în competenţa lor.
b) Aplicarea în timp a legilor de competenţă
• Şi ele sunt, în principiu, de aplicaţie imediată, deşi de
lege lata legiuitorul preferă a lăsa să ultraactiveze
legea veche, cât priveşte procesele în curs, pentru a
evita neajunsurile pe care le-ar angaja trimiterea
dosarului la instanţa competentă potrivit legii noi (a se
vedea, pentru aceasta, dispoziţiile art.725 alin.2

21
C.pr.civ.)
c) Aplicarea în timp a legilor de procedură propriu-zisă:
• Şi aceste legi sunt, în principiu, de aplicaţie imediată,
ele producându-şi efectele asupra proceselor în curs şi
guvernând toate actele şi formalităţile procedurale ce
trebuiesc îndeplinite din momentul intrării în vigoare a
legii noi
• Întrucât legile nu retroactivează, valabilitatea actelor de
procedură îndeplinite anterior intrării în vigoare a legii
noi se analizează în raport cu prevederile legii vechi;
actele de procedură nule sub legea veche nu
dobândesc valabilitate prin efectul aplicării legii noi,
chiar dacă potrivit legii noi ar fi valabile;
• Aplicarea în timp a legilor de procedură face însă
necesare unele nuanţări în legătură cu materia
problelor, astfel:
Ø admisibilitatea probelor este supusă, în cazul
probelor preconstituite, legii în vigoare la
momentul perfectării operaţiei juridice (ex.: proba
cu înscrisuri); în cazul probelor nepreconstituite
(ex.: expertiza, cercetarea la faţa locului),
acestea se supun legii noi;
Ø hotărârea judecătorească trebuie să
îndeplinească condiţiile de fond şi de formă
prevăzute de legea în vigoare în momentul
pronunţării ei.
• Normele de executare silită sunt, în principiu de
imediată aplicare, chiar dacă la data obţinerii titlului
executoriu legea avea alt conţinut în raport cu legea în
vigoare la momentul executării silite.

22
Capitolul III
Procesul civil

Secţiunea 1-a
Noţiunea şi fazele procesului civil
• Noţiune: procesul civil reprezintă activitatea desfăşurată,
potrivit normelor procedurale, de către organul de
jurisdicţie, părţile interesate, organele de executare, de
alte organe sau persoane care,în condiţiile legii, participă
la înfăptuirea justiţiei în pricinile civile în scopul stabilirii
sau realizării drepturilor şi intereselor protejate juridiceşte,
ajunse sau nu în stare conflictuală, inclusiv prin
executarea silită a hotărârilor pronunţate.
• Procesul civil are două mari faze:
a) faza judecăţii, declanşată prin introducerea
cererii de chemare în judecată şi finalizată prin
pronunţarea unei hotărâri irevocabile;
b) faza executării silite, în cadrul căreia hotărârile
judecătoreşti cu valoare de de titlu executoriu ori alte
înscrisuri cu o asemenea valoare sunt aduse la îndeplinire
de către organul de executare competent, sub controlul
instanţei judecătoreşti.

Secţiunea a 2-a
Principii care guvernează procesul civil

• Noţiune: sunt reguli generale şi imperative care


guvernează desfăşurarea şi finalizarea procesului civil.
• Avem în vedere, ca asemenea principii, pe următoarele:

23
1) Independenţa judecătorilor
Ø în sensul acestui principiu, judecătorii se supun numai
legii, având datoria de a fi imparţiali,orice persoană,
organizaţie, autoritate sau instituţie fiind datoare să le
respecte independenţa;
Ø independenţa judecătorilor este garantată de
separarea puterii judecătoreşti de celelalte puteri ale
statului, de instituirea incompatibilităţii între funcţia de
judecător şi orice altă funcţie publică sau privată, cu
excepţia celor din învăţământul superior şi de formator
în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii sau al
Şcolii Naţionale de Grefieri, precum şi de
inamovibilitatea judecătorilor.
2) Inamovibilitatea judecătorilor
Ø apare ca o garanţie a independenţei judecătorilor,
presupunând o sumă de atribute specifice funcţiei de
judecător precum: judecătorul nu poate fi revocat,
suspendat, sancţionat disciplinar, pensionat prematur,
mutat dintr-o circumscripţie judecătorească în alta ori
chiar promovat decât cu riguroasa respectare a legii.
Promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorului
sunt dispuse de Consiliul Superior al Magistraturii.
3) Legalitatea
Ø presupune că: justiţia se înfăptuieşte în numele legii;
nimeni nu este mai presus de lege; justiţia se
realizează de către instanţele judecătoreşti prevăzute
de lege; instanţele militare funcţionează numai în
condiţiile legii; competenţa instanţelor judecătoreşti
este stabilită prin lege; alcătuirea instanţei şi
compunerea completului de judecată trebuiesc făcute
cu respectarea riguroasă a legii; procedura de judecată
este stabilită prin lege; împotriva hotărârilor
judecătoreşti pot fi exercitate căile de atac prevăzute de
lege; executarea silită se realizează în condiţiile legii.
4) Exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor procesuale

24
Ø desemnează obligaţia părţilor de a-şi exercita
drepturile procesuale cu bună-
credinţă, adică fără a încălca drepturile şi libertăţile
celorlalţi şi potrivit scopului scopului în vederea căruia
au fost recunoscute de lege.
5) Rolul activ al instanţei
Ø semnifică implicarea judecătorului cauzei în buna ei
soluţionare;
Ø pentru aceasta legea stabileşte, în principal, că:
- judecătorii au îndatorirea de a stărui, prin
toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală
privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii
faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul
pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice; ei vor putea
ordona administrarea probelor pe care le consideră
necesare chiar dacă părţile se împotrivesc;
- cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în
drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor
şi apărărilor, judecătorul este în drept să le solicite
acestora să prezinte explicaţii oral sau în scris, precum
şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori
de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în
întâmpinare;
- judecătorii au datoria de a le pune în vedere
părţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în funcţie de
calitatea lor în proces şi de a stărui, în toate fazele
procesuale, pentru soluţionarea amiabilă a cauzei;
- în faţa primei instanţe judecătorii au datoria
de a încerca împăcarea părţilor, chiar dacă acestea
sunt reprezentate;
- potrivit art. 118 C.pr.civ., dacă pârâtul nu
este reprezentat sau asistat de avocat, instanţa îi va
pune în vedere la prima zi de înfăţişare să arate
excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare.
6) Controlul judiciar

25
Ø are în vedere existenţa unui al doilea grad de
jurisdicţie, astfel încât dacă la nivelul primei instanţe
legea a fost greşit aplicată sau s-a pronunţat o hotărâre
netemeinică, să poată fi îndreptate aceste erori în
cadrul unui al doilea grad de jurisdicţie. În mod obişnuit,
legea instituie calea ordinară de atac a apelului,
precum şi căi extraordinare de atac(
recursul,contestaţia în anulare şi revizuirea).
7) Colegialitatea instanţei
Ø presupune formarea completului de judecată din doi
sau mai mulţi judecători, aceasta fiind considerată atât
o garanţie a independenţei şi imparţialităţii judecătorilor,
cât şi o garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârilor
judecătoreşti;
Ø potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, judecarea
apelului se face în complet format din 2 judecători, iar a
recursului în complet format, în regulă, din 3 judecători,
numai judecata în prima instanţă fiind realizată de un
singur judecător.
8) Egalitatea părţilor
Ø reprezintă corespondentul procesual al principiului
egalităţii în drepturi a cetăţenilor prevăzut de art. 16 al
Constituţiei, ea îmbrăcând două aspecte:
- egalitatea părţilor în raport cu instanţa, în sensul
că aceasta are datoria de a fi imparţială, manifestându-se
în mod egal faţă de părţi;
- egalitatea părţilor între ele, concretizată în
recunoaşterea pentru fiecare a aceloraşi drepturi şi
obligaţii procesuale, circumstanţiate însă de poziţia
procesuală a fiecăreia (reclamant, pârât, intervenient);
9) Dreptul la apărare
Ø este garantat prin modul de organizare şi
funcţionare a instanţelor judecătoreşti şi a
activităţii de judecată, precum şi prin asigurarea,
în condiţiile legii, a asistenţei judiciare.

26
10) Gratuitatea justiţiei
Ø reprezintă complementul natural al egalităţii
părţilor, susţinut fiind de argumente precum:
- părţile nu îşi plătesc judecătorii;
- sumele plătite de una dintre părţi vor putea fi
recuperate, în cazul câştigării procesului, de la
adversarul procesual;
- legea prevede posibilitatea scutirii de la plata taxei
de timbru, reducerea sau scutirea unor categorii
de cereri de plata taxei de timbru, restituirea
parţială a taxei de timbru în anumite situaţii,
eşalonarea plăţii taxei de timbru.
11) Contradictorialitatea
Ø reprezintă o constantă a procesului civil (afară de
etapa deliberării şi de cea a pronunţării hotărârii),
reprezentând posibilitatea acordată părţilor de a discuta
şi argumenta orice chestiune de fapt sau drept apărută
în legătură cu judecata la iniţiativa lor sau a instanţei.
12) Disponibilitatea
Ø în sens material, desemnează dreptul părţilor de a
dispune de obiectul procesului, adică de dreptul
subiectiv ori interesul legitim a cărui protecţie este
cerută justiţiei (ex.: reclamantul poate renunţa la dreptul
dedus judecăţii; părţile pot încheia o tranzacţie; pârâtul
poate achiesa în totul sau în parte la pretenţiile
reclamantului etc.);
Ø în sens procesual, desemnează prerogativa
părţilor de a dispune de mijloacele procedurale
recunoscute de lege (propunerea de dovezi, renunţarea
la judecată, invocarea de excepţii procesuale,
exercitarea căilor de atac etc.).
13) Publicitatea şi oralitatea dezbaterilor judiciare
Ø sunt expresii de democratismului şi transparenţei
justiţiei;
Ø art. 121 alin.1 C.pr.civ. stabileşte că şedinţele de

27
judecată vor fi publice, afară de cazurile când legea
dispune altfel, însă instanţa poate hotărâ ca dezbaterile
să se facă în şedinţă secretă (nepublică) dacă
dezbaterea publică ar vătăma ordinea sau moralitatea
publică sau pe părţi. Hotărârea se pronunţă însă
întotdeauna în sedinţă publică;
Ø potrivit art.6 pct.1 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, hotărârea trebuie să se pronunţe în
public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis
presei sau publicului în timpul întregului sau al unei
părţi a procesului,în interesul moralităţii, ordinii publice
sau al securităţii naţionale într-o societate democrată,
când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a
părţilor în proces o cer sau în măsura considerată strict
necesară de către tribunal, când datorită unor
împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură a aduce
atingere intereselor justiţiei;
Ø oralitatea(art.127 C.pr.civ) desemnează dreptul
părţilor de a-şi susţine verbal pretenţiile, de a propune
probe, de a discuta regularitatea actelor de procedură
şi de a formula concluzii.
14) Nemijlocirea şi continuitatea
Ø Nemijlocirea desemnează obligaţia instanţei de a
cerceta în mod direct toate elementele care interesează
pentru dezlegarea pricinii;
- De la principiul nemijlocirii există şi
anumite excepţii, astfel:
1) administrarea dovezilor prin
comisie rogatorie (art. 169 alin.(4)
C.pr.civ.);
2) administrarea probelor prin
procedura asigurăriii dovezilor
(art. 235 şi urm. C.pr.civ.);
3) în cazul declinării de competenţă,
dovezile administrate de instanţa

28
necompetentă rămân în principiu
câştigate judecăţii, instanţa
competentă putând dispune
refacerea lor numai pentru motive
temeinice (art. 160 C.pr.civ.);
4) dovezile administrate într-o
cerere perimată pot fi folosite în
cadrul unui nou proces în care se
reiterează aceeaşi cerere de
chemare în judecată, afară de
cazul în care instanţa apreciază
că este necesară refacerea lor
(art. 254 alin. (2) C.pr.civ.);
5) în cazul admiterii cererii de
strămutare, instanţa care a admis
această cerere poate hotărî ca
actele, deci şi probele
administrate anterior strămutării,
să fie păstrate (art. 40 alin.(4)
C.pr.civ.);
6) instanţa de recurs, după casare,
poate trimite cauza spre
rejudecare la o altă instanţă de
acelaşi grad, caz în care aceasta
va avea în vedere şi probele
administrate de vechea instanţă
(art. 312 alin.(5) C.pr.civ.);
7) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
în caz de casare, atunci când
interesele bunei administrări a
justiţiei o cer, poate trimite cauza
spore o nouă judecată unei alte
instanţe de acelaşi grad;
8) În ipoteza cercetării procesului în
cazul administrării probelor de

29
către avocaţi (art. 241/1 -241/22
C.pr.civ.);
9) În cazul proceselor funciare,
expertizele extrajudiciare
prezentate de către părţi au
aceeaşi valoare probantă ca şi
expertizele ordonate de către
instanţa de judecată, cu condiţia
ca acestea să fie efectuate de
experţi autorizaţi de către
Ministerul Justiţiei (art. 4 alin.(5)
din Titlul XIII al Legii nr.
247/2005).
Ø Continuitatea semnifică, în sistemul nostru
procesual, că hotărârea trebuie să fie dată de aceiaşi
judecători în faţa cărora a avut loc dezbaterea în fond a
pricinii.
15) Principiul celerităţii
Ø exprimă cerinţa ca procesul să se soluţioneze într-un
termen rezonabil, ideal optim şi previzibil.
16) Limba oficială în justiţie - este limba română, însă
cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, cetăţenii
străini, precum şi persoanele care nu înţeleg sau nu
vorbesc limba română cu dreptul de a lua cunoştinţă de
actele dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune
concluzii prin interpret.

Capitolul III
Instanţele judecătoreşti şi statutul magistratului

Secţiunea 1-a

30
Categoriile de instanţe judecătoreşti

• Conform Legii nr.304/2004 republicată, instanţele


judecătoreşti sunt: judecătoriile,tribunalele, tribunalele
specializate, curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.

a) Judecătoriile:
-în regulă, acestea asigură primul grad de jurisdicţie, fiind
instanţe de drept comun pentru judecata în prima instanţă;
-funcţionează în fiecare judeţ şi în mun. Bucureşti, numărul
lor şi localitatea de reşedinţă în care funcţionează fiind
stabilite prin lege;
b) Tribunalele:
-în regulă, asigură cel de-al doilea grad de jurisdicţie, fiind
instanţe de drept comun pentru judecata în apel;
-funcţioneză în fiecare judeţ (câte unul) precum şi în
municipiul Bucureşti;
-activitatea lor de judecată cuprinde: judecata în primă
instanţă; judecata în apel; judecata în recurs.
Notă: Potrivit dispoziţiilor art.37 alin.1 din Legea nr.304/2004,
se pot înfiinţa tribunale specializate pentru cauze civile,
cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de
familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze
privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi
cauze în materie maritimă şi fluvială sau în alte materii.
Acestea sunt instanţe fără personalitate juridică, ele preluând
cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care se
înfiinţează.
c) Curţile de apel:
- sunt în număr de 15, la care se adaugă Curtea Militară de
Apel, în circumscripţia lor aflându-se mai multe tribunale;
- activitatea lor de judecată cuprinde, în condiţiile legii:
judecata în primă instanţă; judecata în apel; judecata în

31
recurs.
d) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:
- are ca principală funcţie asigurarea aplicării corecte şi
unitare a legii de către instanţele judecătoreşti,
soluţionând recursuri şi recursuri în interesul legii.

Secţiunea a 2-a
Compunerea completelor de judecată

• Conform legii, cauzele date în competenţa de primă


instanţă a judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel se
judecă de un singur judecător. Fac excepţie cauzele
privind conflictele de muncă şi litigiile de muncă şi
asigurări sociale, care se judecă în primă instanţă de un
complet format dintr-un judecător şi doi asistenţi judiciari,
dintre care unul reprezintă asociaţiile patronale, iar
celălalt sindicatele.
• Apelurile se judecă de tribunalele şi curţile de apel în
complet format din 2 judecători
• Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă, în regulă, în
complete formate din 3 judecători din aceeaşi secţie. În
anumite situaţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă
în complet de 9 judecători sau în secţiile unite.

Secţiunea a 3-a
Statutul magistratului

• Potrivit art.1 din Legea nr.303/2004, magistratura este


activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul
înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării
intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept,
precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

32
• Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi
trebuie să fie imparţiali.
• Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt, în
condiţiile legii, inamovibili, în vreme ce procurorii se
bucură de stabilitate şi, în condiţiile legii, sunt
independenţi.
• Principalul instrument legal de garantare a bunei
administrări a justiţiei şi a independenţei judecătorilor este
reprezentat de inamovibilitatea lor;
Ø inamovibilitatea este instituţia pe temeiul căreia
judecătorul nu poate fi eliberat din funcţie,
suspendat, pensionat, avansat sau transferat prin
voinţa arbitrară a executivului ori altfel decât cu
riguroasa respectare a formelor şi condiţiilor
prevăzute de lege;
Ø inamovibilitatea implică o dublă garanţie:
judecătorul are certitudinea, fondată pe lege, că
destituirea şi suspendarea sa nu pot fi arbitrare, iar
transferul său la o altă instanţă nu poate fi decis cu
ocolirea voinţei sale; justiţiabilii au garanţia că nu
este posibilă constituirea unor instanţe speciale,
alcătuite prin deplasarea unor judecători anume
aleşi în scopul soluţionării cauzei lor. Astfel:
- eliberarea din funcţie a judecătorilor şi
procurorilor poate fi făcută doar în următoarele
cazuri: demisie; pensionare, potrivit legii;
transferarea într-o altă funcţie în condiţiile legii;
incapacitate profesională; ca sancţiune
disciplinară; condamnarea definitivă a
judecătorului sau procurorului pentru o infracţiune;
încălcarea dispoziţiilor art.7 din Legea nr.
303/2004; nepromovarea examenului prevăzut de
art.33 alin.14 din Legea nr. 303/2004;
neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.14 alin.2
lit.a), c) şi e) din Legea nr. 303/2004;

33
- suspendarea din funcţie a judecătorilor şi
procurorilor intervine dacă: s-a pus în mişcare
acţiunea penală prin ordonanţă sau rechizitoriu;
judecătorul suferă de o boală psihică ce îl
împiedică să-şi exercite funcţia în mod
corespunzător;
- promovarea judecătorilor şi procurorilor în
funcţii la tribunale, curţi de apel şi parchete se face
numai prin concurs organizat la nivel naţional, în
limitele posturilor existente, de către Consiliul
Superior al Magistraturii;
- promovarea judecătorilor şi procurorilor în
funcţii de conducere la tribunale, curţi de apel şi
parchete se face, de asemenea, numai prin
concurs sau examen organizat de către Consiliul
Superior al Magistraturii;
- delegarea judecătorilor şi procurorilor la
judecătorii, tribunale, tribunale specializate sau
curţi de apel se poate dispune numai cu acordul
scris al acestora, pe o perioadă de cel mult 90 zile
într-un an şi poate fi prelungită, tot cu acordul scris
al acestora, cel mult încă 90 zile;
- detaşarea judecătorilor şi procurorilor se
dispune, de către Consiliul Superior al
Magistraturii, cu acordul scris al acestora, pentru o
perioadă cuprinsă între 6 luni şi 3 ani. Detaşarea
se poate prelungi o singură dată, pentru o
perioadă de până la 3 ani;
- transferul judecătorilor şi procurorilor de la o
instanţă la alta sau de la un parchet la alt parchet
ori la o instituţie publică se aprobă, la cererea
celor în cauză, de către Consiliul Superior al
Magistraturii.
• Judecătorii şi procurorii sunt supuşi unor incompatibilităţi,
interdicţii şi incapacităţi, acestea reprezintând garanţii ale

34
desfăşurării activităţii de magistrat în condiţii adecvate
misiunii lui profesionale.
A) Incompatibilitatea reprezintă ansamblul măsurilor de
protecţie a judecătorilor constând în imposibilitatea acestora
de a mai îndeplini, concomitent, şi alte funcţii sau sarcini.
• Astfel, funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă
funcţie publică, cu excepţia
funcţiilor didactice din învăţământul superior, precum şi a
celor de instruire din cadrul Institutului Naţional al
Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri.
• Judecătorul nu poate exercita un mandat politic, indiferent
de natura acestuia şi modul
în care mandatul s-a dobândit.
• Judecătorul nu poate fi rechiziţionat pentru alte servicii
publice decât cel militar.
B) Interdicţiile au, de asemenea, caracterul unor măsuri de
protecţie a judecătorului şi procurorului (dar indirect şi a
justiţiabilului), acestora fiindu-le interzis: să desfăşoare
activităţi de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă
natură; să aibă calitate de asociat, membru în organele de
conducere, administrare sau control la societăţi civile,
comerciale, inclusiv bănci sau alte instituţii de credit,
societăţi de asigurare sau financiare, companii naţionale,
societăţi naţionale ori regii autonome; să desfăşoare
activităţi comerciale , direct sau prin persoane interpuse; să
aibă calitatea de membru al unui grup de interes economic.
C) Incapacităţile
-unele sunt de aplicaţie generală(ex.: conform art.1309 C.
civ., judecătorii nu pot fi cesionari de drepturi litigioase);
-altele privesc un proces determinat (recuzarea, abţinerea).

35
Titlul II
Acţiunea civilă

Noţiune: acţiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor


procesuale prin care poate fi solicitat şi asigurat concursul
unui organ jurisdicţional în vederea recunoaşterii sau
realizării unui drept ori interes, fie prin afirmarea dreptului
subiectiv preexistent sau constituirea unei situaţii juridice noi,
fie prin plata unei despăgubiri sau şi prin plata unei
despăgubiri.

Capitolul I
Consideraţii generale

Secţiunea 1-a
Categorii de acţiuni civile

• În mod obişnuit, sunt avute în vedere următoarele


categorii de acţiuni civile:
a) Acţiuni patrimoniale şi acţiuni extrapatrimoniale:
Ø acţiunile patrimoniale sunt cele care privesc
drepturi sau situaţii juridice având conţinut
economic (putând fi, la rândul lor, imobiliare,
mobiliare, personale, reale, petitorii, posesorii);
Ø acţiunile extrapatrimoniale protejează drepturi
personale nepatrimoniale (precum dreptul la
viaţă; dreptul la sănătate şi integritate fizică şi

36
morală; drepturi personale nepatrimoniale de
autor; drepturile privind identificarea persoanei
fizice). În principiu, acţiunile personale
nepatrimoniale nu pot fi puse în mişcare decât
de titularii lor (ex.: acţiunea de divorţ, acţiunea
în anularea căsătoriei), având uneori reguli
specifice de exercitare şi finalizare (ex.:
acţiunea de divorţ);
b) Acţiuni mobiliare şi acţiuni imobiliare:
Ø acţiunea mobiliară este aceea prin care se valorifică
sau protejează un drept asupra unui bun mobil prin
natura lui, prin determinarea legii sau prin anticipaţie;
Ø acţiunea imobiliară este cea prin care se tinde la
valorificarea unui drept asupra unui bun imobil prin
natura lui,prin obiectul la care se aplică sau prin
destinaţie;
• Interesul practic al acestei clasificări este următorul:
- sub aspectul capacităţii procesuale: exercitarea unei
acţiuni imobiliare este, în general, considerată un act
de dispoziţie; exercitarea unei acţiuni mobiliare este,
obişnuit, considerată un act de administrare;
- sub aspectul competenţei instanţei: acţiunile
privitoare la bunuri mobile se introduc de regulă la
instanţa de la domiciliul pârâtului; cele privitoare la
bunuri imobile, la instanţa de la locul situării
imobilului( art.13 C.pr.civ). Totuşi, competenţa este
alternativă în cazul acţiunilor personale imobiliare
(art. 10 pct.1,2 C.pr.civ);
- sub aspectul executării silite: regulile care
guvernează executarea mobiliară, respectiv
imobiliară sunt diferite;
- sub aspectul legii aplicabile: în cazul litigiilor cu
elemente de extraneintate acţiunile privitoare la
bunuri mobile sunt guvernate de legea persoanei
(lex personalis); cele privitoare la bunuri imobile sunt

37
guvernate de legea statului în care se găsesc (lex
rei sitae).
c) Acţiuni personale şi acţiuni reale:
Ø acţiunile personale sunt cele prin care se valorifică sau
se protejează drepturi de creanţă, putând fi mobiliare
(când dreptul de creanţă are ca obiect un bun mobil)
sau imobiliare (când dreptul are ca obiect un bun
imobil);
Ø acţiunile reale sunt cele prin care se tinde la
valorificarea unui drept real asupra unui bun, putând fi
mobiliare sau imobiliare, după cum dreptul real are ca
obiect un bun mobil sau imobil.
• Interesul practic al clasificării în acţiuni personale şi reale
are în vedere următoarele:
- sub aspectul calităţii procesuale pasive: în cazul
acţiunilor personale, titularul dreptului se îndreaptă
împotriva subiectului pasiv al raportului obligaţional; în
cazul acţiunii reale, reclamantul se îndreaptă împotriva
celui care deţine bunul;
- sub aspectul competenţei teritoriale: acţiunile personale
se adresează instanţei de la domiciliul debitorului
(pârâtului); acţiunile reale se introduc instanţei de la locul
situării bunului (acţiunile reale imobiliare, art.13
C.pr.civ.), de la domiciliul sau reşedinţa pârâtului
(acţiunile reale mobiliare), competenţa putând fi chiar
alternativă în cazul acţinilor reale mobiliare şi acţiunilor
personale imobiliare şi mobiliare;
- sub aspectul prescripţiei dreptului la acţiune: acţiunile
personale se prescriu într-un termen de 3 ani; acţiunile
reale sunt, unele, imprescriptibile, altele prescriptibile în
diferite termene.
d) Acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii:
Ø acţiunile petitorii sunt cele prin care se tinde la
apărarea dreptului de proprietate sau altui drept real,
ele vizând fondul dreptului şi aparţinând celui care se

38
pretinde a fi titularul dreptului real;
Ø acţiunile posesorii tind la apărarea posesiei, ca stare
de fapt;
• Interesul practic al distincţiei între acţiuni petitorii şi
posesorii vizează:
- sub aspectul probaţiunii: în cazul acţiunii petitorii,
reclamantul trebuie să facă dovada că este titularul
dreptului real ; în cazul acţiunii posesorii, reclamantul
este suficient să-şi dovedească simpla calitate de
posesor, nefiindu-i cerută şi dovada calităţii de
proprietar;
- sub aspectul termenului de exercitare a acţiunii: în
cazul acţiunii petitorii, sunt de observat diferitele
termene de prescripţie; în cazul acţiunii posesorii,
termenul are durata de 1 an şi curge de la data
tulburării sau deposedării, iar ca natură juridică este
unul de procedură, deci în principiu nesusceptibil de
întrerupere sau suspendare;
- sub aspectul autorităţii de lucru judecat: hotărârea
judecătorească pronunţată în posesoriu nu are
autoritate de lucru judecat într-o acţiune petitorie
ulterioară (diferă cauza); hotărârea judecătorească
pronunţată în petitoriu are autoritate de lucru judecat
într-o acţiune posesorie ulterioară (prin proprietate se
apără implicit şi posesia); hotărârea judecătorească
pronunţată în posesoriu are autoritate de lucru
judecat faţă de o acţiune posesorie ulterioară dacă
starea de fapt şi caracterele posesiei nu s-au
schimbat în raport cu cele existente la momentul
judecării primei acţiuni.
f) Acţiuni în realizare, acţiuni în constatare şi acţiuni în
constituire (sau de transformare):
Ø acţiunea în realizare (numită şi acţiune în condamnare,
în adjudecare, acţiune cu putere executorie) este cea prin
care reclamantul ce se pretinde titularul unui drept

39
subiectiv încălcat solicită obligarea pârâtului la
respectarea acestuia sau, după caz, la plata
despăgubirilor pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat.
Hotărârea instanţei prin care se admite o asemenea
acţiune valorează titlu executoriu;
Ø acţiunea în constatare (în recunoaşterea dreptului, în
confirmarea lui) este cea prin care se solicită fie
constatarea existenţei dreptului reclamantului (acţiune în
constatare pozitivă), fie inexistenţa unui drept al pârâtului
împotriva reclamantului (acţiune în constatare negativă).
Hotărârea pronunţată într-o asemenea acţiune este lipsită
de forţă executorie, căci ea constată, nu obligă la a da, a
face sau a nu face.
§ Pe lângă condiţiile generale de exercitare a
acţiunii civile, în cazul acţiunii în constatare
se cer şi condiţii speciale, şi anume:
- să ceară constatarea existenţei sau
inexistenţei unui drept;
- să nu aibă la îndemână o acţiune în
realizarea dreptului;
Ø acţiunea în constituire (sau de transformare) este cea
prin care se solicită instanţei ca, aplicând legea la
anumite fapte, să creeze între părţi o situaţie juridică nouă
(ex.: acţiunea de divorţ, acţiunea pentru desfacerea
adopţiei, pentru stabilirea filiaţiei, pentru tăgada
paternităţii, pentru punerea sub interdicţie ş.a.). În mod
obişnuit, aceste acţiuni produc efecte doar pentru viitor şi
au caracter strict personal, putând fi exercitate, de regulă,
doar de subiecţii situaţiilor juridice deduse judecăţii.

Secţiunea a 2a
Exercitarea acţiunii civile

40
• Conform art.21 din Constituţie, orice persoană se poate
adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi
a intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi
exerciţiul acestui drept.
• Exercitarea acţiunii civile debutează cu adresarea unei
cereri organului de jurisdicţie, aceasta reprezentând actul
de procedură prin care persoana îndreptăţită sau care se
pretinde îndreptăţită solicită restabilirea ordinii de drept
încălcate.

Secţiunea a 3-a
Categorii de cereri

Avem în vedere următoarele categorii de cereri în justiţie:


a) cerere introductivă de instanţă (iniţială)- este cea care
sesizează organul de jurisdicţie şi îl obligă la soluţionarea
litigiului dintre părţi, sub sancţiunea denegării de dreptate;
b) cerere incidentă - desemnează orice altă cerere care
intervine ulterior cererii introductive, deci după declanşarea
procesului civil şi în cursul acestuia.
-distingem mai multe categorii de cereri incidente, astfel:
Ø cerere adiţională (întregitoare sau modificatoare) - este
cererea prin care reclamantul schimbă unele din
elementele cererii iniţiale sau propune noi dovezi
(art.132 alin.1 C.pr.civ.);
Ø cerere reconvenţională - este cererea prin care pârâtul
formulează pretenţii proprii împotriva reclamantului;
Ø cerere de intervenţie voluntară (art.49-56 C.pr.civ);
- are două forme:
- intervenţia voluntară principală, prin
care intervenientul formulează o pretenţie
proprie;
- intervenţia voluntară accesorie, prin

41
care este sprijinită apărarea uneia din
părţile iniţiale ale procesului (reclamant
sau pârât),fără ca intervenientul să invoce
un drept propriu;
Ø cerere de intervenţie forţată, ce poate fi formulată de
reclamant sau pârât în scopul atragerii unui terţ în
proces;
- are trei forme:- chemarea în judecată a altor
persoane;
- chemarea în garanţie;
- arătarea titularului dreptului.
c) cerere principală – este cererea care, pentru prima oară,
stabileşte o legătură procesuală între părţi şi instanţă (ex.:
cererea de chemare în judecată, cererile de intervenţie)
- într-o altă accepţiune, fondată pe
tipologia ce rezultă din dispoziţiile art.17 C.pr. civ., cererea
principală este aceea a cărei soluţionare nu depinde de
soluţia dată altei cereri;
d) cerere accesorie - este cea a cărei rezolvare este
influenţată de soluţia dată în cererea principală
- la rândul lor, cererile accesorii se subclasifică în:
• obiective (obligatorii) – sunt cele cu privire la care
instanţa trebuie să se pronunţe, chiar dacă părţile nu le-
au formulat (ex.: obligaţia instanţei de a hotărâ cu
privire la încredinţarea copiilor minori în caz de divorţ,
chiar dacă părţile nu au cerut).
• subiective (facultative), a căror deducere spre judecată
depinde exclusiv de voinţa părţilor.

Secţiunea a 4-a
Forma cererilor
• Conform art.82 alin.1 C.pr.civ., orice cerere trebuie să fie
făcută în scris şi să cuprindă arătarea instanţei, numele,

42
domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea şi
sediul lor şi ale reprezentantului, obiectul cererii şi
semnătura.
• Când cererea este făcută de reprezentantul titularului
dreptului ori al interesului legitim,
cererii trebuie să i se alăture actul doveditor al calităţii de
reprezentant.
• Dacă cererea poartă o denumire greşită, ea se consideră
valabil făcută( art.84),
instanţa fiind datoare să o interpreteze potrivit scopului
urmărit de parte.

Secţiunea a 5-a
Efectele cererilor în justiţie
• Orice cerere în justiţie, fie ea iniţială sau incidentă,
produce, de regulă, următoarele efecte generale:
Ø dreptul subiectiv devine un drept litigios, astfel că,
în condiţiile legii, devine posibil retractul litigios;
Ø întreruperea prescripţiei extinctive; totuşi, dacă
cererea (acţiunea) este respinsă, anulată,
perimată sau s-a renunţat la ea, efectul întreruptiv
de prescripţie este înlăturat;
Ø operează punerea în întârziere a debitorului, cu
următoarele consecinţe: creditorul este îndreptăţit
să pretindă daune compensatorii ori,după caz,
moratorii; când obligaţia debitorului constă în a da
un bun individual determinat, riscul pieirii bunului
se strămută asupra debitorului;
Ø în condiţiile legii sau în baza unei convenţii a
părţilor poate opera transmiterea cererii şi, implicit,
a calităţii procesuale;
• De asemenea, se produc şi unele efecte procesuale
specifice:

43
Ø naşterea de raporturi procesuale între părţi,
presupunând drepturi şi obligaţii de natură procedurală;
Ø naşterea de raporturi juridice procesuale între părţi
şi instanţă;
Ø sesizarea instanţei şi obligarea ei la a soluţiona
cererea în limitele competenţei sale legale.

Secţiunea a 6-a
Condiţiile de exercitare a acţiunii civile

• Condiţiile de exercitare a acţiunii civile sunt: interesul (a),


capacitatea procesuală (b),calitatea procesuală (c).
a) Interesul
• Noţiune: reprezintă profitul (folosul) material şi/sau moral
urmărit de reclamant prin exercitarea acţiunii, el justificând
pornirea procesului.
• Interesul trebuie să existe în raport cu acţiunea în
ansamblul ei, dar şi în raport cu mijloacele procesuale care
o compun (ex.: la exercitarea unei căi de atac).
• Atributele interesului sunt:
Ø să fie juridic şi legitim (deci conform cu legile în vigoare
şi normele de convieţuire socială; să fie ocrotit de lege);
Ø să fie născut şi actual (în sensul că, de regulă, trebuie
să existe la momentul introducerii acţiunii şi să se
păstreze pe întreaga ei durată);
Ø să fie direct şi personal (în sensul că folosul urmărit prin
cererea în justiţie trebuie să aparţină titularului acesteia,
neputând fi primită o cerere făcută în folosul altuia ori
pentru apărarea, în general, a legii);
Ø să fie pozitiv şi concret (în sensul de a fi semnificativ,
iar nu vădit insignifiant).
• Sancţiunea exercitării unei acţiuni fără a avea interes este

44
respingerea acesteia, excepţia lipsei interesului fiind una
de fond, absolută şi peremptorie.
b) Capacitatea procesuală
• Reprezintă aplicaţia procesuală a capacităţii civile, ea
îmbrăcând două aspecte:
- capacitatea procesuală de folosinţă (1)
- capacitatea procesuală de exerciţiu (2)
1) Capacitatea procesuală de folosinţă
• Noţiune: desemnează aptitudinea persoanelor fizice de
a avea, în principiu, orice drepturi şi obligaţii de natură
procesuală ori, în cazul persoanelor juridice, acele
drepturi ţi obligaţii necesare realizării scopului lor.
• Ca şi în dreptul material, şi în dreptul procesual
capacitatea este regula, iar incapacitatea, excepţia.
• În cazul persoanelor fizice, capacitatea procesuală de
folosinţă începe la naştere şi sfârşeşte la moartea lor.
• În cazul persoanelor juridice, capacitatea de folosinţă
se dobândeşte diferit, după cum sunt supuse sau nu
înregistrării (de la data înregistrării ori de la data actului
de dispoziţie care le înfiinţează, de la data actului de
dispoziţie ori a autorizării înfiinţării) şi încetează la data
încetării persoanei juridice însăşi prin divizare, dizolvare
sau comasare.
• Pot sta în judecată, ca pârâte, şi asociaţiile sau
societăţile care nu au personalitate juridică, dacă au
organe proprii de conducere.
• Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de folosinţă
este nulitatea absolută a actului sau actelor
procedurale făcute de parte, excepţia lipsei capacităţii
procesuale de folosinţă fiind una de fond, absolută şi
peremptorie.
2) Capacitatea procesuală de exerciţiu
• Noţiune: desemnează aptitudinea persoanei fizice sau
juridice care are folosinţa unui drept subiectiv de a şi-l

45
apăra sau valorifica în proces, personal sau printr-un
reprezentant convenţional.
• Sunt lipsiţi de capacitate procesuală de exerciţiu minorii
sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie.
• Are capacitate procesuală de exerciţiu restrânsă
minorul care a împlinit 14 ani.
• Au deplină capacitate procesuală de exerciţiu majorii,
dacă nu sunt puşi sub interdicţie.
• Ca instrumente de protecţie, trebuie remarcat că pentru
minorul de până la 14 ani, precum şi pentru cel pus sub
interdicţie, funcţionează instituţia reprezentării judiciare
legale, iar pentru minorul între14-18 ani, funcţionează
instituţia asistării.
Aşa fiind, minorii sub 14 ani şi cei puşi sub interdicţie
nu pot sta personal în proces, ci doar prin reprezentanţii
lor legali.
• Când persoana fizică lipsită în totul sau în parte de
exerciţiul drepturilor sale nu are reprezentant legal şi
există urgenţă, instanţa va numi, la cererea părţii
interesate, un curator special care să o reprezinte până
la numirea, în condiţiile legii, a reprezentantului legal.
De asemenea, se va putea numi un curator special în
caz de conflict de interese între reprezentant şi
reprezentat sau când o persoană juridică, chemată să
stea în judecată, nu are reprezentant legal( art.44 C. pr.
civ).
• Conform art. 45/1 C.pr.civ., actele procesuale de
dispoziţie reglementate de art.246, 247, 271-273
C.pr.civ. ori de alte dispoziţii legale, făcute în orice
proces de reprezentanţii persoanelor prevăzute la
art.45 alin.1 C.pr.civ( minori, persoane puse sub
interdicţie, dispăruţi) nu vor împiedica judecata, dacă
instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul acelor
persoane.

46
• Sancţiunea îndeplinirii unui act de procedură de către
cel ce nu are exerciţiul drepturilor procesuale este
nulitatea relativă a actului, excepţia lipsei capacităţii de
exerciţiu putând fi invocată în orice stare a pricinii de
către oricare dintre părţi, de instanţa din oficiu ori de
către procuror când participă la judecată. În cazul
invocării acestei excepţii, instanţa va acorda un termen
în interiorul căruia ocrotitorul legal va putea ratifica
actul, în caz contrar urmând a se dispune anularea lui.
3) Calitatea procesuală
• Noţiune: desemnează puterea de a sta în justiţie ca
reclamant sau pârât şi presupune, în regulă, existenţa
unei identităţi între, pe de o parte, persoana
reclamantului şi persoana care este titular al dreptului
subiectiv în raportul juridic dedus judecăţii (calitate
procesuală activă), iar pe de altă parte între persoana
pârâtului şi cel obligat în cadrul aceluiaşi raport juridic
(calitate procesuală pasivă).
• Sub aspectul justificării calităţii procesuale reţinem că
sarcina de a-şi dovedi propria calitate procesuală, dar şi
pe aceea a pârâtului, îi revine reclamantului, căci el a
exercitat acţiunea, instanţele fiind datoare să verifice
chiar din oficiu existenţa calităţii procesuale active şi
pasive.
• Calitatea procesuală poate fi transmisă unei alte
persoane, această transmisiune putând fi legală sau
convenţională:
Ø în cazul persoanelor fizice, transmisiunea legală a
calităţii procesuale se realizează prin moştenire,
astfel că moştenitorii acceptanţi vor dobândi poziţia
procesuală a autorului lor, afară doar de cazurile în
care legea interzice aceasta (ex.: acţiunea de divorţ,
caz în care căsătoria încetează prin deces, iar
dosarul se închide);

47
Ø în cazul persoanelor juridice, transmisiunea legală se
realizează prin reorganizarea persoanei juridice
parte în proces, în sensul că persoana juridică nou-
creată prin fuziune, absorbţie sau divizare
dobândeşte calitatea procesuală a persoanei juridice
supuse reorganizării, devenind, după caz, reclamant
sau pârât;
Ø transmisiunea convenţională intervine atât în cazul
persoanelor fizice, cât şi al celor juridice, în temeiul
unei înţelegeri( convenţie) născute între una din
părţile cauzei şi un terţ, convenţie prin care terţul
devine titular al dreptului litigios, (ex.: în cazul
vânzării, schimbului sau donării bunului litigios, al
cesiunii de creanţă);
Ø sub aspectul efectelor transmisiunii, cel care
dobândeşte calitatea procesuală preia procesul în
stadiul în care se găseşte, actele procesuale
îndeplinite anterior de transmiţător fiindu-i opozabile.
• În procedura necontencioasă, legea recunoaşte
calitatea procesuală în căile de atac oricărei persoane
interesate (art.336 alin.3 C.pr.civ), în sensul că recursul
poate fi făcut de orice persoană interesată chiar dacă
nu a fost citată la dezlegarea cererii.
• Sancţiunea lipsei calităţii procesuale active sau, după
caz, pasive constă în respingerea acţiunii întrucât a fost
introdusă de o persoană fără calitate procesuală sau
pentru că a fost introdusă împotriva unei persoane fără
calitate procesuală.
• Excepţia lipsei calităţii procesuale poate fi invocată în
orice stare a pricinii de către oricare dintre părţi, de
instanţă din oficiu sau de procuror când participă la
judecată, fiind o excepţie procesuală absolută, de fond
şi peremptorie.

48
Secţiunea a 7-a
Mijloacele de acţiune ale pârâtului

• Întrucât în procesul civil interferează două acţiuni( a


reclamantului, respectiv a pârâtului), este firească
identificarea mijloacelor de acţiune ale pârâtului în procesul
civil, deci mijloacele ce compun propria lui acţiune.
• Acestea desemnează, în sens larg, posibilele forme în
care pârâtul se manifestă înprocesul civil, şi anume:
mărturisirea (a); achiesarea (b); excepţiile procesuale (c);
renunţarea – ca modalităte de înlăturare a sancţiunii
decăderii(d); renunţarea la dreptul de a invoca excepţia de
nulitate relativă, confirmarea sau acoperirea nulităţii relative
a actului de procedură (e), apărările în fond (f); cererea
reconvenţională (g).

a) Mărturisirea

• Noţiune: desemnează recunoaşterea de către una dintre


părţi a unui fapt, ori chiar a exactitudinii lui, pe care cealaltă
îşi întemeiază pretenţiile sau apărările.
• Trăsăturile mărturisirii sunt următoarele:
-este un act unilateral de voinţă, în principiu irevocabil
(excepţie: mărturisirea judiciară poate fi revocată pentru
eroare de fapt- art.1206 alin.2 C.civ.);
-este un act procesual de dispoziţie, deci care poate fi
făcut doar de către parte, mandatarul ei neputând mărturisi
decât în baza unei procuri speciale care îi recunoaşte, în
mod expres, acest drept;
-trebuie să provină de la o persoană capabilă şi
conştientă, cel care mărturiseşte trebuind să ştie că, făcând
mărturisirea, aceasta va putea fi întrebuinţată împotriva sa.
Prin urmare, minorii şi cei puşi sub interdicţie nu pot face
mărturisire, cu excepţia recunoaşterii de paternitate sau

49
maternitate;
-voinţa de a recunoaşte trebuie să fie neechivocă,
sinceră, şi neviciată;
-în principiu, mărturisirea trebuie să fie expresă, tăcerea
nevalorând mărturisire (excepţie: art.225 C.pr.civ prevede că
dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la
interogatoriu sau nu se înfăţişează la interogatoriul ce s-a
propus, instanţa poate socoti aceste împrejurări fie ca o
mărturisire deplină, fie doar ca pe un început de dovadă în
folosul părţii potrivnice).
• Din dispoziţiile art.1204 C.civ. rezultă că mărturisirea
poate fi judiciară sau extrajudiciară.
-este judiciară mărturisirea făcută în cursul judecăţii şi
privitor la însuşi procesul în curs; la rândul ei, mărturisirea
judiciară poate fi: spontană (voluntară) sau provocată
(obţinută la interogatoriu); scrisă ori verbală;
-este extrajudiciară mărturisirea făcută în afara
procesului în curs; la rândul ei, poate fi scrisă ori verbală.
• După conţinutul ei, mărturisirea poate fi: simplă, calificată
sau complexă.
- este simplă mărturisirea unui fapt făcută pur şi simplu,
deci fără rezerve sau adăugarea altor elemente;
- este calificată mărturisirea ce conţine o recunoaştere
a faptului, însă acestui fapt autorul mărturisirii îi atribuie o
altă semnificaţie sau îi asociază anumite circumstanţe sau
elemente concomitente faptului care îi schimbă efectele
juridice, astfel că, în realitate, nu se mărturiseşte (ex. am
primit o sumă de bani, dar nu ca împrumut, ci ca preţ al unui
bun);
- mărturisirea este complexă în situaţia în care faptul
este recunoscut, însă lui i se asociază un altul, ulterior şi
distinct de cel recunoscut, care tinde să diminueze ori să
înlăture în totul efectele mărturisirii primului fapt (ex.: am
primit un împrumut, dar am restituit suma);
- deşi art.1206 alin.2 C.civ. prevede că mărturisirea

50
este indivizibilă, această dispoziţie legală este astăzi socotită
ca fiind de recomandare, considerându-se, obişnuit, că
mărturisirea calificată, precum şi cea complexă, pot fi în
principiu scindate;
- forţa probantă a mărturisirii este, din punct de vedere
legal, egală cu a celorlalte mijloace de probă.

b) Achiesarea

• Noţiune: este o manifestare de voinţă unilaterală şi


voluntară prin care pârâtul recunoaşte pretenţiile
reclamantului ori prin care, după caz, partea care a pierdut
procesul se conformează hotărârii judecătoreşti.
• Achiesarea îmbracă două forme: achiesarea pârâtului la
pretenţii(1); achiesarea părţii care a pierdut procesul la
hotărâre(2).
1) Achiesarea la pretenţii poate fi spontană sau provocată
prin interogatoriu, semnificând recunoaşterea caracterului
fondat al cererii reclamantului şi, în consecinţă, renunţarea
pârâtului la apărare;
-achiesarea la pretenţii poate fi parţială (se recunosc doar
unele dintre pretenţii) sau totală (se recunosc în totalitatea
lor pretenţiile reclamantului); când achiesarea este parţială,
instanţa poate pronunţa, în baza art.270 C.pr.civ, o hotărâre
parţială ce are avantajul că este executorie de drept.
2) Achiesarea la hotărâre semnifică renunţarea părţii la
calea de atac acordată de lege, astfel că hotărârea devine
irevocabilă şi dobândeşte putere de lucru judecat;
-această formă a achiesării poate fi implicită (tacită) sau
expresă:
Ø achiesarea implicită constă în executarea voluntară a
obligaţiei stabilite prin hotărâre;
Ø achiesarea expresă constă într-o declaraţie explicită în
sensul achiesării (precum: declaraţia de renunţare la
calea de atac făcută imediat după pronunţarea

51
hotărârii, consemnată într-un proces verbal întocmit şi
semnat de preşedinte şi grefier; declaraţia de renunţare
la calea de atac făcută ulterior pronunţării, fie înaintea
preşedintelui, fie prin act autentic; declaraţia de
retragere a căii de atac).
• Condiţiile achiesării (pentru ambele forme) sunt:
-voinţa de a achiesa, în sensul că achiesarea este un
act voluntar, unilateral, independent de orice acceptare din
partea adversarului şi neviciat;
-cel care achiesează trebuie să aibă deplină capacitate
de exerciţiu; în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu
sau al celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă, este
necesar şi acordul autorităţii tutelare, căci achiesarea este
un act de dispoziţie;
-achiesarea să privească un drept de care autorul ei să
poată dispune.

c) Excepţiile procesuale

• Noţiune: excepţiile procesuale reprezintă mijlocul


procedural prin care, în condiţiile legii, pârâtul, dar uneori şi
reclamantul, instanţa din oficiu sau procurorul când participă
la judecată, invocă, fără a aborda fondul dreptului,
neregularităţi privitoare la condiţiile de exercitare a dreptului
la acţiune sau în legătură cu condiţiile formale ale judecăţii.
• Clasificarea excepţiilor procesuale:
a) după obiectul lor, distingem:
- excepţii de procedură, prin care se invocă
încălcarea condiţiilor formale ale judecăţii (ex.:
necompetenţa, greşita compunere a completului,
netimbrarea, nulitatea actului de procedură,
decăderea dintr-un drept subiectiv procesual);
- excepţii de fond , prin care se invocă nereguli
privitoare la exercitarea acţiunii (ex.: prescripţia,
autoritatea lucrului judecat, lipsa interesului, a

52
capacităţii sau calităţii procesuale);
b) după natura normei încălcate, distingem:
- excepţii absolute, adică cele care privesc
încălcarea unor norme de procedură imperative;
- excepţii relative, privitoare la încălcarea unor
norme de procedură dispozitive;
Notă: această clasificare prezintă interes din punct de
vedere al regimului juridic aplicabil acestei categorii de
excepţii, astfel:
- excepţiile absolute pot fi invocate de oricare dintre
părţile cauzei, de instanţă din oficiu sau de
procuror când participă la judecată; excepţiile
relative pot fi invocate doar de partea ocrotită prin
norma încălcată;
- excepţiile absolute pot fi invocate în orice stare a
pricinii, deci chiar pentru întâia oară în recurs;
excepţiile relative pot fi invocate cel mai târziu la
prima zi de înfăţişare ca a urmat încălcării legii şi
înainte de a se pune concluzii în fond;
- excepţiile absolute nu pot fi acoperite; cele relative
pot fi acoperite expres sau implicit.
• Ordinea de invocare, totodată de soluţionare a excepţiilor
procesuale (art. 137C.pr.civ.), este guvernată de
următoarele două reguli:
1) vor fi invocate şi soluţionate acele excepţii care fac
de prisos cercetarea fondului (ex.: mai întâi excepţia de
necompetenţă, necompetenţă, apoi excepţia prescripţiei
dreptului la acţiune);
2) va fi invocată şi soluţionată cu întâietate acea
excepţie care face de prisos cercetarea celei următoare (ex.:
excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată se invocă
şi se soluţionează înaintea excepţiei prescripţiei dreptului la
acţiune).
• Reţinem şi că, în sensul art. 137 alin.2 C.pr.civ, excepţiile
nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru

53
dezlegarea lor este nevoie să se administreze dovezi în
legătură cu cercetarea în fond a pricinii.
• Sancţiunea neinvocării excepţiilor procesuale în termenul
prevăzut de lege este, în cazul excepţiilor relative,
decăderea părţii din dreptul de a invoca excepţia.
• Propunerea excepţiilor poate fi făcută prin întâmpinare, la
prima zi de înfăţişare (art.118 alin.3), precum şi, în
condiţiile legii, cu ocazia dezbaterilor judiciare sau, după
caz, în căile de atac.
• Modul de soluţionare a excepţiilor implică observaţia că
forma pe care o îmbracă soluţia dată de instanţă este
diferită, după cum urmează:
- dacă excepţia este respinsă, această soluţie se va
pronunţa printr-o încheiere interlocutorie care, în regulă, se
poate ataca odată cu fondul;
- dacă excepţia este admisă, instanţa va pronunţa,
după caz, o încheiere (ex.: excepţia decăderii unei părţi
din dreptul de a propune o dovadă), o sentinţă (ex.: prima
instanţă respinge acţiunea ca prescrisă) sau o decizie (în
căile de atac).

d) Renunţarea ca modalitate de înlăturare a decăderii

• Decăderea este o sancţiune procedurală constând în


pierderea dreptului de a îndeplini un act de procedură
întrucât s-a depăşit termenul stabilit de lege pentru
îndeplinirea actului.
• Când termenul este stabilit printr-o normă dispozitivă,
partea în drept să invoce excepţia decăderii poate să
renunţe la invocarea acestei excepţii sau să o ignore.
• Condiţiile pentru ca o asemenea renunţare să fie valabilă,
sunt, în regulă, următoarele:
- norma ce stabileşte termenul să fie dispozitivă;
- termenul să se fi împlinit şi decăderea să se fi produs;

54
- partea să aibă capacitatea de a renunţa la un drept
procesual;
- renunţarea să se facă personal şi numai pentru
autorul acesteia, reprezentantul putând renunţa doar dacă
are împuternicire specială;
- renunţarea să fie făcută fără rezerve sau condiţii;
- manifestarea de voinţă să fie neîndoielnică şi
neviciată.

e) Renunţarea la dreptul de a invoca excepţia de nulitate


relativă, confirmarea sau acoperirea nulităţii relative a
actului de procedură.

• Aceste posibilităţi procedurale pot fi concretizate în mod


valabil doar dacă nulitatea este relativă, condiţiile cerute
pentru validitatea unor asemenea manifestări de voinţă
fiind, în esenţă, identice cu cele cerute pentru validitatea
renunţării la invocarea excepţiei decăderii.

f) Apărări de fond

• Noţiune: desemnează mijloacele procesuale prin care


pârâtul pune în discuţie însuşi fondul dreptului
subiectiv, tinzând la a convinge instanţa că cererea
reclamantului este nefondată (neîntemeiată) în drept,
deoarece: dreptul invocat nu există; deşi dreptul
invocat există, el nu are întinderea atribuită de
reclamant; dreptul subiectiv nu mai există, el stingându-
se printr-un mijloc legal( plata, compensaţia etc.)
• Elementele de diferenţă între apărările de fond şi excepţiile
procesuale sunt următoarele:
- apărarea de fond aparţine în exclusivitate
pârâtului; excepţiile procesuale pot aparţine oricăreia
dintre părţi, instanţei şi procurorului care participă la
judecată;

55
- apărarea de fond este, în regulă, posterioară
excepţiilor procesuale; excepţiile procesuale premerg,
de obicei, apărările de fond, făcându-le uneori chiar
inutile;
- apărarea de fond vizează direct şi exclusiv dreptul
subiectiv şi pretenţiile fundamentate pe acel drept;
excepţiile procesuale pot, cel mult, să aibă o legătură
cu dreptul subiectiv ori să-l vizeze implicit;
- apărarea de fond nu presupune cu necesitate
existenţa unui proces civil (ex.: “excepţia” de
neexecutare a contractului); excepţiile procesuale
sunt condiţionate de existenţa unui proces civil.

g) Cererea reconvenţională (119-120 C.pr.civ.)

• Conform art.119 alin.1 C.pr.civ, dacă pârâtul are pretenţii


în legătură cu cererea reclamantului, el poate să facă cerere
reconvenţională.
• Rezultă, deci, că cererea reconvenţională tinde fie la
ruinarea în totul sau în parte a pretenţiilor reclamantului, fie
la obţinerea de către pârât a unui avantaj propriu, ea
trebuind însă să se afle în legătură cu cererea reclamantului.
• Regimul procedural al cererii reconvenţionale este, în
principal, următorul:
- sub aspectul elementelor de conţinut, cererea
reconvenţională trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute
pentru cererea de chemare în judecată (art.82,83,112-114/1
C.pr.civ), inclusiv plata taxei de timbru şi a timbrului judiciar;
- în mod obişnuit, cererea recnvenţională se
caracterizează ca o veritabilă acţiune civilă, promovată de
către pârât, acţiune în cadrul căreia pârâtul devine el însuşi
un reclamant, iar reclamantul din acţiunea principală, un
pârât;
- instanţa competentă să o soluţioneze este cea
învestită cu soluţionarea cererii de chemare în judecată

56
formulată de reclamant, în virtutea unei prorogări legale de
competenţă (art.17 C.pr.civ.);
- cererea reconvenţională nu este obligatorie, pârâtul
putându.şi valorifica pretenţiile printr-o cerere separată ;
- cererea reconvenţională se depune o dată cu
întâmpinarea, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, se
depune până la prima zi de înfăţişare. Depunerea cererii
reconvenţionale ulterior acestui termen atrage judecarea ei
separată, afară de situaţia în care părţile consimt să se
judece împreună;
- când numai cererea reclamantului se află în stare de
judecată, cererea reconvenţională va putea fi disjunsă.
Totuşi, disjungerea nu se va putea dispune dacă între
cererea reclamantului şi cererea reconvenţională există o
strânsă legătură, făcându-le indisociabile (ex.: prin cererea
reconvenţională se tinde la întregirea masei succesorale a
cărei stabilire s-a solicitat prin cererea de chemare în
judecată);
- când disjungerea nu a fost dispusă, ambele cereri( a
reclamantului şi a pârâtului) vor fi judecate printr-o singură
hotărâre.

Capitolul II
Finalizarea acţiunii civile

Vom discuta, în acest context, despre: renunţarea la


judecata acţiunii; renunţarea la însuşi dreptul dedus
judecăţii; tranzacţie; perimare; decesul uneia dintre părţi;
concilierea părţilor.

57
Secţiunea 1-a
Renunţarea la judecata acţiunii (art.246 C.pr.civ)

• Noţiune:este actul de procedură prin care reclamantul


renunţă la procesul început, fără a renunţa la dreptul dedus
judecăţii.
• Renunţarea la judecată se poate face verbal în instanţă
sau în scris, această din urmă formă putând fi judiciară
(adică făcută înaintea instanţei) sau extrajudiciară (prin
declaraţie făcută în afara instanţei şi consemnată într-un
înscris autentic sau sub semnătură privat.
• Sub aspectul momentului până la care renunţarea poate fi
făcută, reţinem că renunţarea la judecată poate fi, în
principiu, făcută în tot timpul procesului. Totuşi, dacă
renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare
în judecată cu pârâtul, la cererea acestuia reclamantul va fi
obligat la cheltuieli de judecată; dacă părţile au intrat în
dezbaterea fondului ori dacă intervine în apel sau recurs,
renunţarea nu se poate face decât cu acordul pârâtului
(excepţie: în caz de divorţ renunţarea se poate face oricând
în faţa instanţelor de fond).
• Condiţiile renunţării la judecată sunt:
- renunţarea la judecată trebuie făcută personal; când
se face prin reprezentant convenţional, acesta trebuie să
aibă procură specială;
- voinţa reclamantului de a renunţa trebuie să fie
neîndoielnică şi neviciată, totodată fondată pe o cauză
licită şi morală;
- reclamantul trebuie să aibă capacitatea de a renunţa;
- renunţarea să nu intervină într-un litigiu care
interesează ordinea publică (precum, spre exemplu, sunt
unele din procesele privind starea şi capacitatea
persoanelor).
• Efectele renunţării la judecată sunt:

58
- prin renunţarea reclamantului la judecată, raportul
juridic procesual născut ca urmare a sesizării instanţei cu
cererea de chemare în judecată se stinge, părţile fiind
repuse în situaţia anterioară procesului;
- efectul întreruptiv de prescripţie produs de cererea de
chemare în judecată este înlăturat;
- actele de procedură şi măsurile asiguratorii luate de
instanţă rămân fără efecte, fiind desfiinţate;
-este posibilă pornirea unui nou proces dacă nu a
intervenit prescripţia dreptului la acţiune;
- dacă renunţarea este parţială, în sensul că priveşte
doar unele pretenţii ori doar pe unii dintre pârâţi, judecata
va continua cu privire la pretenţiile sau părţile cu privire la
care renunţarea nu s-a produs;
- renunţarea la judecata cererii de chemare în judecată
nu împiedică judecarea în continuare a cererilor
incidentale autonome juridic (cererea reconvenţională,
intervenţia voluntară principală, însă nu şi cea voluntară
accesorie);
- renunţarea la judecată nu înlătură efectul punerii în
întârziere a pârâtului, efect angajat de introducerea cererii
de chemare în judecată.
• Momentul de la care renunţarea îşi produce efectele este
acela al exprimării de către reclamant, a voinţei de a
renunţa, iar nu momentul la care instanţa ia act de
renunţare, hotărârea instanţei având doar efect declarativ.
• În ce priveşte forma hotărârii, instanţa ia act de renunţarea
la judecată printr-o încheiere împotriva căreia se poate
declara doar recurs (iar nu şi apel) în termen de 15 zile de la
comunicare.

Secţiunea a 2-a

59
Renunţarea la însuşi dreptul dedus judecăţii
• Noţiune: este actul de procedură prin care reclamantul
abandoneză în beneficiul pârâtului dreptul subiectiv dedus
judecăţii.
• Renunţarea la drept poate fi:
- judiciară (când reclamantul declară verbal în faţa
instanţei că renunţă la drept ),
- extrajudiciară (făcută în afara instanţei, în cuprinsul
unui act autentic);
• Renunţarea la drept poate fi făcută oricând în timpul
judecăţii, inclusiv în apel sau recurs, fără ca
încuviinţarea ei să fie condiţionată de acordul pârâtului,
căci el nu are interes să se opună.
• Condiţiile renunţării la drept sunt:
- renunţarea să fie făcută personal de parte; când este
făcută prin reprezentant convenţional, acesta trebuie să aibă
procură specială; când este făcută prin reprezentantul legal
al celui lipsit de capacitate de exerciţiu ori de minorul de
peste 14 ani, trebuie să existe autorizarea Autorităţii
Tutelare;
- voinţa de a renunţa trebuie să fie neîndoielnică şi
neviciată;
- renunţătorul trebuie să aibă capacitatea de a face acte
de dispoziţie;
- dreptul subiectiv la care se renunţă nu trebuie să se
afle în legătură cu interese de ordine publică ( ex.: în materie
de stare civilă şi capacitate a persoanelor), deci partea să
poată dispune de el).
• Efectele renunţării la dreptul dedus judecăţii sunt mai
semnificative decât în cazul renunţării la judecată:
- instanţa nu va mai putea statua cu privire la acel
proces, căci prin renunţare litigiul se stinge;
- reclamantul nu mai poate redeschide acţiunea printr-
un nou proces;

60
- renunţarea la drept nu împiedică soluţionarea cererii
reconvenţionale ori a celei de intervenţie voluntară
principală, acestea fiind autonome.
• Sub aspectul hotărârii reţinem că:
- instanţa va pronunţa o hotărâre (sentinţă în primă
instanţă) prin care se respinge ca nefondată acţiunea
reclamantului, dispunând şi cu privire la cheltuielile de
judecată;
- dacă renunţarea la drept s-a făcut în apel, se va
pronunţa o decizie prin care hotărârea primei instanţe va fi
anulată în totul sau în parte, în măsura renunţării;
- împotriva hotărârii legea recunoaşte calea de atac a
recursului, exercitabilă în termen de 15 zile de la
comunicarea hotărârii.

Secţiunea a 3-a
Tranzacţia (art.1704-1717 C.civ., art.271-273 C.pr.civ.)

• Noţiune: este un contract consensual ce are ca obiect


prevenirea pornirii unui proces sau stingerea unui
proces început, părţile făcându-şi concesii reciproce.
• Condiţiile tranzacţiei sunt, în esenţă, cele cerute la
încheierea oricărui contract :
- cei care tranzacţionează să aibă deplină capacitate de
exerciţiu; reprezentantul celui lipsit de capacitate de
exerciţiu, precum şi minorul cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, trebuie să fi obţinut, în prealabil, autorizarea
Autorităţii Tutelare;
- consâmţământul să nu fie viciat;
- obiectul tranzacţiei să fie licit, moral şi determinat sau
determinabil, fiind necesar şi ca legea să nu interzică
tranzacţia în materia ce face obiectul litigiului( ex.: nu

61
se poate ceda numele);
- tranzacţia trebuie să fie constatată în scris, ea urmând
a alcătui dispozitivul hotărârii.
• Părţile se pot înfăţişa oricând în instanţă pentru a cere să
se ia act de tranzacţia ce au încheiat-o, solicitând darea
unei hotărâri care să consfiinţească înţelegerea lor. Când
părţile se înfăţişează în instanţă la termenul stabilit pentru
judecată, cererea lor poate fi primită chiar de un singur
judecător. Dacă părţile se prezintă într-o altă zi decăt cea
fixată pentru judecată, se va da o hotărâre în camera de
consiliu, cererea lor trebuind primită de completul legal
compus.
• În ce priveşte efectele tranzacţiei, distingem între:
1) efecte care se ataşează convenţiei, şi anume:
- tranzacţia produce un efect executiv cu privire la
drepturile asupra căreia părţile şi-au făcut concesii
reciproce, în sensul că părţile nu ar mai putea
invoca în viitor drepturile stinse prin convenţia lor;
- prin tranzacţie litigiul este stins, astfel că instanţa
se dezînvesteşte;
- părţile renunţă implicit la orice acţiuni viitoare
având obiect şi cauză identice cu cele ale
convenţiei;
- tranzacţia obligă părţile la prestaţiile pe care şi le-
au asumat prin ea .
2) efecte care se ataşează hotărârii, şi anume:
- hotărârea dată de instanţă conferă tranzacţiei
valoare autentică;
- hotărârea ce consfiinţeşte tranzacţia are forţă
executorie, deci poate fi pusă în executare silită
pentru realizarea prestaţiilor la care părţile s-au
obligat;
- hotărârea este lipsită de puterea lucrului judecat.
• Hotărârea ce consfiinţeşte tranzacţia poate fi atacată doar
cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, calea de

62
atac a apelului fiind suprimată.
• Împotriva tranzacţiei, în înţelesul ei de contract(
convenţie), părţile pot porni, dacă este cazul, o acţiune
distinctă în nulitate absolută sau relativă, în condiţiile
dreptului comun.

Secţiunea a 4-a
Perimarea (art. 248-254 C.pr.civ.)

• Noţiune: este o sancţiune procesuală ce are ca efect


stingerea procesului ca urmare a lăsării acestuia în
relucrare, din vina părţilor, pe durata stabilită de lege.
• Conform art.248 C.pr.civ, orice cerere de chemare în
judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă
cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept,
chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare, din
vina părţii, timp de 1 an în materie civilă şi de 6 luni în
materie comercială.
• Ca natură juridică, perimarea apare ca o măsură de
interes general menită să favorizeze buna administrare a
justiţiei (prin ea evitându-se eternizarea proceselor pe rolul
instanţelor).
• Sub aspectul domeniului de aplicare, este de văzut că din
dispoziţiile art. 248 C.pr.civ. se desprinde că perimarea
apare ca o cauză de stingere a procesului cu aplicabilitate
generală, ea operând atât asupra înaintea primei instanţe,
cât şi în căile de atac, privind atât acţiunile prescriptibile, cât
şi pe cele imprescriptibile. Perimarea operează atât
împotriva incapabililor, cât şi a oricărei alte persoane fizice
ori juridice, chiar dacă acestea din urmă ar fi de drept
public.
• Termenul de perimare are durata de 1 an în materie civilă
şi de 6 luni în materie comercială şi se calculează după

63
sistemul stabilit de art.101 alin.3 C.pr.civ..Deşi legea nu
stabileşte, in terminis, momentul de la care termenul de
perimare începe să curgă, se poate totuşi considera că el
începe a curge de la data ultimului act de procedură făcut în
cauză şi care nu a fost urmat, din vina părţilor, de alte acte
care, în ordinea firească a judecăţii, trebuiau să îi succeadă.
• Termenul de perimare este susceptibil de întrerupere(a) şi
suspendare(b), astfel:
a) Întreruperea este determinată de îndeplinirea, de către
partea interesată, a unui act de procedură în vederea
judecării pricinii( art. 249 C.pr.civ). Este de văzut aici şi că:
- în cazul coparticipării procesuale, actul de procedură
întreruptiv de perimare al dintre reclamanţi sau pârâţi le
profită şi celorlalţi;
- întreruperea curgerii termenului de perimare are ca
efect că durata scursă până la intervenirea actului
întreruptiv nu se ia în calculul unui nou termen de
perimare ce ar începe să curgă.
b) Suspendarea (art.250 C.pr.civ.) termenului de perimare
este angajată în următoarele situaţii:
Ø cât timp se menţine suspendarea judecăţii
dispusă de instanţă în cazurile prevăzute de art.244
C.pr.civ, precum şi în alte cazuri stabilite de lege,
însă numai dacă suspendarea nu este cauzată de
lipsa de stăruinţă a părţilor în judecată;
Ø timp de 3 luni de la data la care s-a petrecut
vreuna din faptele care,în temeiul art.243 C.pr.civ, a
determinat suspendarea de drept a judecăţii, însă
numai dacă o asemenea faptă s-a ivit în ultimele 6
luni ale termenului de perimare;
Ø cât timp partea este împiedicată să stăruie în
judecată din pricina unor împrejurări mai presus de
voinţa ei.
- după încetarea suspendării curgerea termenului de
perimare se va relua, în calculul termenului urmând a

64
intra şi perioada scursă anterior suspendării.
• Condiţiile perimării sunt:
- să existe o învestire a instanţei cu o cerere care
implică desfăşurarea unei activităţi de judecată în
primă instanţă ori în căile de atac;
- cauza să fi rămas în nelucrare timp de 1 an în
materie civilă şi de 6 luni în materie comercială;
- rămânerea cauzei în nelucrare să se datoreze
culpei părţii. Culpa părţii nu poate fi reţinută dacă:
Ø actul de procedură trebuia îndeplinit din oficiu
(ex.: instanţa nu a fixat termenul de judecată,
deşi avea această obligaţie) ;
Ø fără vina părţii, cererea nu a ajuns la instanţa
competentă (ex.: în cazul declinării
competenţei, când s-a omis trimiterea dosarului
către instanţa în favoarea căreia s-a declinat
competenţa);
Ø fără vina părţii nu s-a putut stabili termen de
judecată;
- să nu existe o cauză de stingere a procesului
prevăzută de o normă specială (ex.: conform art.
618 alin.2 C.pr.civ., acţiunea de divorţ se stinge
prin împăcare, aceasta prevalând chiar dacă
termenul de perimare s-ar afla împlinit).
• Procedura de constatare a perimării este următoarea:
- perimarea poate fi constatată din oficiu de către
instanţă, sau cerută de partea interesată sau de
către procuror când participă la judecată;
- când cauza se află încă în nelucrare, dar se
apreciază că termenul de perimare s-a împlinit,
instanţa din oficiu ori la cererea părţii interesate
sau a procurorului va fixa de urgenţă un termen,
pentru care va cita părţile, totodată dispunând ca
grefa să întocmească o dare de seamă asupra
actelor de procedură în legătură cu perimarea;

65
- când după împlinirea termenului de perimare
judecarea pricinii a fost reluată şi se află în
desfăşurare, iar instanţa din oficiu, partea
interesată sau procurorul observă că pricina
rămăsese anterior în nelucrare timp de 1 an în
materie civilă şi de 6 luni în materie comercială, se
va putea invoca excepţia de perimare; totuşi,
perimarea cererii de chemare în judecată nu va
putea fi invocată întâia oară în apel.
• În ce priveşte soluţionarea cererii de constatare a
perimării sau a excepţiei de perimare, dacă instanţa
apreciază că perimarea nu a operat, pronunţă o încheiere
care poate fi atacată doar o dată cu fondul procesului; dacă
se constată împlinirea termenului de perimare, instanţa va
pronunţa o hotărâre ce poate fi atacată cu recurs în termen
de 5 zile de la pronunţare.
• Împotriva hotărârii ce constată perimarea poate fi
exercitată, în limitele legii, şi calea extraordinară de atac a
contestaţiei în anulare, însă nu şi aceea a revizuirii, căci o
asemenea hotărâre nu evocă fondul cauzei.
• Efectele perimării sunt:
- - perimarea stinge retroactiv procesul civil, astfel
că părţile sunt repuse în situaţia anterioară
introducerii cererii de chemare în judecată, fiind
înlăturate toate efectele generate de introducerea
acesteia. Cu toate acestea, dacă se va porni un nou
proces identic cu cel perimat, părţile vor putea folosi
în acest al doilea proces dovezile administrate în
primul, afară de cazul în care noua instanţă
apreciază că se impune refacerea lor;
- - perimarea nu afectează dreptul subiectiv şi nici
dreptul la acţiune, astfel că partea interesată va
putea porni un nou proces sub condiţia de a se mai
afla în interiorul termenului de prescripţie a dreptului
la acţiune. Totuşi, când s-a perimat o cerere de apel

66
sau recurs, hotărârea atacată prin aceste căi de
atac devine irevocabilă, intrând în puterea lucrului
judecat.

Secţiunea a 5-a
Perimarea executării silite

• Conform art.389 alin.1 C.pr civ, dacă creditorul a lăsat să


treacă 6 luni de la data îndeplinirii oricărui act de executare,
fără să fi urmat alte acte de executare, executarea silită se
perimă de drept şi orice parte interesată poate cere
desfiinţarea ei.
• De pe temeiul acestui text de lege, conchidem că sunt
condiţii ale perimării executarii silite următoarele:
- să existe o învestire a organului de executare silită
cu o cerere de executare;
- executarea să fi rămas în nelucrare timp de 6 luni;
- rămânerea în nelucrare să se datoreze
creditorului;
- executarea să nu se fi stins anterior perimării dintr-
o altă cauză.
• Termenul de perimare începe să curgă de la data
ultimului act ce face parte din procedura execuţională, act
ce nu a fost urmat de altele ce ar fi trebuit iniţiate sau
îndeplinite de către creditor.

Secţiunea a 6-a
Decesul uneia din părţi pe timpul judecăţii

• Atrage, în mod obişnuit, suspendarea de drept a judecăţii


în temeiul art.243 alin.1 C.pr.civ., afară de cazul în care
partea interesată cere amânarea judecăţii şi acordarea unui

67
termen pentru introducerea în cauză a moştenitorilor părţii
decedate.
• Cu titlu de excepţie, decesul uneia din părţi atrage nu
suspendarea, ci stingerea judecăţii, precum:
Ø în cazul acţiunilor strict personale şi
netransmisibile (ex.: în cazul decesului unuia din
soţi într-o acţiune în anularea căsătoriei, căci
căsătoria încetează prin deces, astfel că judecata
se va stinge);
Ø când litigiul se stinge prin dispariţia obiectului său
(ex.: dacă unul din soţi decedează pe timpul
procesului de divorţ, dosarul se va închide, căci
căsătoria a încetat).

Secţiunea a 7-a
Concilierea părţilor

• Sunt de avut în vedere acele situaţii în care legea impune


concilierea părţilor sau încercarea de conciliere a lor,
precum:
- conform art.131 C.pr.civ, în faţa primei instanţe
judecătorii au datoria de a încerca împăcarea părţilor, ei
putând solicita înfăţişarea personală a părţilor în instanţă,
chiar dacă ele au un reprezentant. Dacă părţile se
împacă, judecătorul va constata condiţiile împăcării în
cuprinsul hotărârii ce o va da, hotărârea fiind supusă doar
recursului;
- conform art.613 C.pr.civ, preşedintele instanţei,
primind cererea de divorţ, va da reclamantului sfaturi de
împăcare; acţiunea de divorţ se stinge prin împăcare în
orice fază a procesului (art. 618 alin.(2) C.pr.civ.);
- conform art.673/4 C.pr.civ. în cazul procesului de
partaj instanţa va stărui ca părţile să îşi împartă bunurile

68
prin bună învoială, astfel că dacă părţile ajung la o
înţelegere instanţa va hotărî potrivit învoielii lor, putând
pronunţa o hotărâre parţială când înţelegerea priveşte
doar împărţirea anumitor bunuri şi continuând procesul cu
privire la celelalte;
- conform art.720/7 C. pr. civ, în litigiile comerciale
instanţa este datoare să stăruie, în tot cursul procesului,
pentru soluţionarea lui, în tot sau în parte, prin înţelegerea
părţilor, constatată prin hotărâre irevocabilă şi executorie.

69
Titlul III
Actele şi termenele procedurale

Capitolul I
Actele de procedură

Noţiune: denumim act de procedură orice manifestare de


voinţă sau operaţiune juridică, în forma prevăzută de lege,
făcută pentru declanşarea procesului civil ori în cursul şi în
cadrul procesului civil de către instanţa de judecată sau de
către ceilalţi participanţi la proces.
Spre deosebire de dreptul material, unde prin act juridic este
desemnată doar operaţiunea juridică (negotium iuris), în
dreptul procesual prin act de procedură înţelegem atât
operaţiunea juridică (ex.: introducerea cererii de chemare în
judecată), cât şi actul scris (înscrisul) care o constată (ex.:
cererea de chemare în judecată).

Secţiunea 1-a
Categorii de acte procedurale:

- după conţinutul lor, distingem:


Ø acte procedurale care exprimă o manifestare de
voinţă (ex.: cererea de chemare în judecată,
declararea unei căi de atac);
Ø acte procedurale care constată o operaţiune

70
procedurală (ex.: citaţia, dovada de îndeplinire a
procedurii de citare);
Ø acte care conţin o manifestare de cunoaştere (ex.:
mărturisirea);
- după locul îndeplinirii lor, distingem:
Ø acte judiciare (făcute în desfăşurarea unei
proceduri judiciare ori de executare silită (ex.:
pronunţarea hotărârii, învestirea hotărârii cu
formulă executorie);
Ø acte extrajudiciare, adică preliminare sau
succesive judecăţii, făcute de un auxiliar al justiţiei
în afara oricărei proceduri angajate înaintea
instanţei (ex.: somaţia de plată în cadrul executării
silite), sau în cursul judecăţii dar în afara instanţei
(ex.: expertiza).
- după autorul actului, distingem:
Ø acte ale părţilor (ex.: cererea de chemare în
judecată, întâmpinarea);
Ø acte ale instanţei (ex.: hotărârea judecătorească);
Ø acte ale altor participanţi în proces (ex.: depoziţia
martorului, raportul de expertiză).
- după faza procesuală în care intervin, distingem:
Ø acte procedurale pregătitoare ale judecăţii (ex.:
cererea de chemare în judecată, întâmpinarea);
Ø acte procedurale proprii judecăţii (ex.: hotărârea
judecătorească);
Ø acte procedurale posterioare judecăţii (ex.: actele
specifice executării silite).

Secţiunea a 2-a
Forma şi conţinutul actului de procedură

71
• Actul de procedură trebuie să fie, în regulă, întocmit în
scris. Chiar dacă un act este făcut, iniţial, oral, el va fi
consemnat în scris.
• Actul de procedură trebuie făcut în limba română.
• Actul de procedură trebuie, în regulă, făcut într-o formă
determinată.

• În regulă, actul de procedură trebuie să cuprindă


următoarele elemente: arătarea instanţei; arătarea
numelui, domiciliului (denumirii sau sediului) părţilor
şi ale reprezentatului; obiectul actului; semnătura.

Secţiunea a 3-a
Cererea de chemare în judecată

Noţiune: este actul de procedură prin care reclamantul,


punând în mişcare acţiunea civilă şi, totodată, învestind prin
aceasta instanţa cu soluţionarea ei, îşi formulează pretenţiile
faţă de cel chemat în judecată, solicitând concursul instanţei
pentru satisfacerea lor.

A) Forma şi conţinutul cererii de chemare în judecată


• Cererea trebuie făcută în scris şi în limba română, urmând
a avea următorul conţinut:
a) arătarea instanţei căreia îi este adresată;
b) arătarea numelui, prenumelui, a domiciliului sau
reşedinţei părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea
şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare
în registrul comerţului sau de înscriere în registrul
persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar. Dacă
reclamantul locuieşte în străinătate, el are şi obligaţia de a-şi
alege domiciliu în România şi de a-l menţiona în cerere, la

72
acest domiciliu urmând a-i fi comunicate actele de procedură
în legătură cu procesul;
c) numele, prenumele şi calitatea (reprezentant legal,
convenţional sau judiciar) celui care reprezintă partea în
proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele
acestuia şi sediul profesional;
d) obiectul cererii şi valoarea lui, după aprecierea
reclamantului, atunci când aprecierea este cu putinţă;
e) motivele de fapt şi de drept ale cererii;
f) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt
de cerere;
g) semnătura reclamantului ori a celui împuternicit
legal, judiciar sau convenţional cu dreptul de a introduce
cererea de chemare în judecată.
• Sancţiunea lipsei acestor elemente ale cererii de chemare
în judecată:
a) lipsa numelui părţilor, a obiectului cererii sau
semnăturii este prevăzută sub sancţiunea nulităţii de art.133
alin.1 C.pr.civ. Cu toate acestea, prevederile alin.2 al
aceluiaşi articol dispun că lipsa semnăturii poate fi
complinită oricând în cursul judecăţii, reclamantul trebuind
să semneze în chiar ziua invocării lipsei semnăturii dacă
este de faţă ori, dacă nu este de faţă la invocarea acestei
excepţii, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare următoare;
b) când prin cerere nu s-au arătat dovezile,
reclamantul le mai poate propune în condiţiile art.132
C.pr.civ. şi ale art.138 C.pr.civ. sau, dacă pârâtul este de
acord, oricând în timpul judecăţii;
c) pentru celelalte elemente de conţinut ale cererii,
se aplică prevederile art.105 alin.2 C.pr.civ. privitoare la
nulitatea actului de procedură.
Notă: Sancţiunea nulităţii cererii de chemare în judecată
tinde, uneori, să devină subsidiară, ei fiindu-i preferată
aceea a suspendării judecăţii în condiţiile art.155/1 C.pr.civ.
(în raport de care atunci când desfăşurarea normală a

73
procesului este împiedicată din vina părţii reclamante, prin
neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege ori stabilite la
primirea cererii de chemare în judecată sau în cursul
judecăţii, instanţa poate suspenda judecata, aceasta urmând
a fi reluată doar după îndeplinirea obligaţiilor).

B) Timbrarea cererii de chemare în judecată


• Acţiunile sau cererile introduse la instanţele judecătoreşti
sunt, în regulă, supuse taxei judiciare de timbru şi timbrului
judiciar determinate prin lege, taxa judiciară de timbru şi
timbrul judiciar trebuind plătite anticipat, sub sancţiunea
anulării acţiunii sau cererii. Cu caracter excepţional,
instanţele pot reţine cereri sau acţiuni netimbrate sau
insuficient timbrate, obligând însă partea să plătească taxele
până la primul termen de judecată.
• Determinarea în concret a cuantumului taxei de timbru se
face de către instanţa de judecată, împotriva modului de
stabilire putându-se formula cerere de reexaminare, la
aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la data la care s-a
stabilit taxa sau de la data comunicării sumei datorate.
Cererea se soluţionează în camera de consiliu, de un alt
complet, prin încheiere irevocabilă.

C) Efectele introducerii cererii de chemare în judecată sunt


de două feluri: procedurale (a) şi substanţiale (b).
a) Efectele procedurale provocate de introducerea cererii de
chemare în judecată sunt, în principal, două:
1) cererea de chemare în judecată creează instanţa, în
sensul că prin ea se deschide judecata, creându-se între
părţi o situaţie juridică nouă, de natură procedurală, precum
şi un nou raport juridic între părţi şi instanţă.
• Din această creare de noi raporturi juridice rezultă
următoarele consecinţe:
- părţile dobândesc drepturi şi obligaţii procesuale;
- cererea de chemare în judecată delimitează cadrul

74
procesual în care se va desfăşura judecata, stabilind
părţile, obiectul şi cauza litigiului;
- părţile au obligaţia de a compărea în faţa instanţei,
altfel putându-se ajunge la respingerea cererii ca
nesusţinută (art.616 C.pr.civ.), suspendarea judecăţii
(art.242 alin.1 pct.2 C.pr.civ.) sau judecarea cauzei în lipsa
părţilor (art.242 alin.2 C.pr.civ.);
- părţile sunt obligate să stăruie în judecată, altfel
putând interveni, în condiţiile legii, perimarea;
- părţile au dreptul şi obligaţia de a depune concluzii
în fond, în caz contrar instanţa urmând a statua numai în
considerarea susţinerilor făcute prin cererea de chemare
în judecată sau prin întâmpinare;
2) cererea de chemare în judecată semnifică sesizarea
şi învestirea instanţei cu soluţionarea litigiului.
b) Efectele substanţiale (de fond) provocate de
introducerea cererii de chemare în judecată sunt
următoarele:
1) întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune. Pentru a
opera o asemenea întrerupere, este necesară îndeplinirea
anumitor condiţii, şi anume:
a) cererea de chemare în judecată, chiar dacă poartă
o denumire greşită, trebuie să fie o veritabilă cerere
introductivă de instanţă, deci să tindă la învestirea unui
organ jurisdicţional şi la recunoaşterea unui drept litigios;
b) cererea de chemare în judecată trebuie să fie
efectivă, adică făcută în scopul de a fi admisă;
c) cererea să fie admisă printr-o hotărâre irevocabilă
(căci numai astfel efectul de întrerupere a prescripţiei, iniţial
provizoriu, se definitivează);
Întinderea efectului de întrerupere a prescripţiei este
limitată sub următoarele aspecte:
a) întreruperea priveşte doar acţiunea ataşată
dreptului subiectiv dedus judecăţii;
b) în regulă, întreruperea prescripţiei profită numai

75
titularului dreptului alegat şi produce efecte numai împotriva
celui care a fost chemat în judecată (pârâtului) sau a terţilor
care au intervenit voluntar în favoarea lui;
c) întreruperea prescripţiei operează cât timp
durează judecata, încetând odată cu ultimul act de
procedură;
2) Cererea de chemare în judecată provoacă punerea
în întârziere a pârâtului, ceea ce are următoarele
consecinţe:
a) pârâtul începe a datora daune moratorii;
b) dacă litigiul are ca obiect un bun frugifer, pârâtul
posesor începe a datora fructele acestui bun;
c) dacă litigiul are ca obiect predarea unui bun cert,
riscul pierii bunului trece asupra pârâtului.
3) Cererea de chemare în judecată transmite
moştenitorilor unele din acţiunile strict personale ale celui
decedat, în sensul că aceste acţiuni pot fi continuate de
moştenitori (ex.: acţiunea în stabilirea paternităţii, acţiunea
în tăgada paternităţii, acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de
mamă, acţiunea în revocarea donaţiei pentru ingratitudine).

D) Obligaţiile instanţei la primirea cererii de chemare în


judecată
• Preşedintele sau judecătorul care îl înlocuieşte va verifica
dacă aceasta întruneşte condiţiile prevăzute de lege.
• Dacă se constată existenţa unor lipsuri i se va pune în
vedere reclamantului să completeze sau să modifice
cererea în mod corespunzător. Completarea se va face de
îndată, iar dacă nu este posibilă în acel moment, cererea
se va înregistra şi i se va da părţii un termen scurt pentru
completare.
• Dacă cererea a fost trimisă prin poştă, reclamantului i se
vor comunica în scris lipsurile ei, pentru a le completa în
termenul stabilit de preşedinte (judecător), fiind totodată
încunoştiinţat că neîndeplinirea în acest termen a

76
obligaţiilor atrage suspendarea judecăţii.
• În cazul în care constată că cererea îndeplineşte cerinţele
legale, preşedintele fixează termenul de judecată, care va
fi dat reclamantului în cunoştinţă sub luare de semnătură,
dacă este prezent.
• Termenul de judecată va fi astfel stabilit încât de la data
primirii citaţiei pârâtul să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile
pentru a-şi pregăti apărarea, iar în pricinile urgente cel
puţin 5 zile.
• Preşedintele va dispune ca pârâtul să fie citat pentru
primul termen de judecată, alături de citaţie urmând a-i fi
comunicate şi o copie a cererii de chemare în judecată,
precum şi copii de pe înscrisurile depuse de reclamant în
probaţiune, punându-i-se în vedere că este obligat de a
depune întâmpinare cu cel puţin 5 zile înaintea judecăţii.
• Dacă pârâtul locuieşte în străinătate, preşedintele va
putea fixa un termen mai îndelungat, prin citaţie pârâtul
trebuind informat că are obligaţia de a-şi alege domiciliul
în România, la acest domiciliu urmând a-i fi făcute
comunicările privind procesul. Când pârâtul nu se
conformează acestei obligaţii, comunicările se vor face
prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poşta
română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menţionate
actele ce se expediază, ţinând loc de dovadă de
îndeplinire a procedurii.
• În condiţiile legii, preşedintele va putea, imediat după
primirea cererii, să încuviinţeze luarea de măsuri
asigurătorii, de asigurare a dovezilor şi pentru constatarea
unei situaţii de fapt ori să dispună citarea pârâtului la
interogatoriu, precum şi să ia orice alte măsuri în legătură
cu administrarea probelor.

Secţiunea a 4-a

77
Întâmpinarea (art.115-118 C.pr.civ.)

Noţiune: este actul de procedură prin care pârâtul, înainte de


începerea dezbaterilor orale, îşi înfăţişează excepţiile
procesuale, apărările de fond şi dovezile faţă de cererea
reclamantului.

A. Conţinutul întâmpinării

• Conform art.115 C.pr.civ., întâmpinarea trebuie să


cuprindă:
a) excepţiile procesuale pe care pârâtul înţelege să le
invoce;
b) răspunsul la pretenţiile reclamantului, inclusiv cu privire la
motivele de fapt şi drept ale cererii acestuia;
c) dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt de
cerere;
d) semnătura.

B. Regimul procedural al întâmpinării :

• Depunerea întâmpinării este obligatorie atât în primă


instanţă, cât şi în căile de atac, afară de cazurile în care
legea ar prevede altfel.
• Întâmpinarea trebuie depusă în atâtea copii câţi
reclamanţi sunt, afară de cazul în care reclamanţii au un
singur reprezentant sau dacă reclamantul stă în judecată
în mai multe calităţi juridice, caz în care se depune o
singură copie.
• Întâmpinarea nu se comunică reclamantului.
• Întâmpinarea trebuie depusă la dosar cu cel puţin 5 zile
înaintea termenului de judecată.

C. Sancţiunea nedepunerii întâmpinării

78
• Nedepunerea întâmpinării atrage decăderea pârâtului din
dreptul de a invoca excepţii procesuale privitoare la
neregularităţi procedurale săvârşite până la momentul
depunerii întâmpinării, afară de excepţiile de ordine
publică (absolute).
• Atrage, de asemenea, decăderea pârâtului din dreptul de
a propune probe, afară doar de cazul în care s-ar afla sub
incidenţa dispoziţiilor art.138 C.pr.civ. ori dacă
reclamantul este acord cu propunerea de dovezi peste
termenul legal.
• Dacă pârâtul nu este asistat sau reprezentat de avocat şi
nu a depus întâmpinare, preşedintele îi va pune în
vedere, la prima zi de înfăţişare, să arate excepţiile
procesuale, probele şi toate mijloacele de apărare, care
vor fi consemnate în încheierea de şedinţă. La cererea
acestui pârât, instanţa îi va acorda un termen pentru
pregătirea apărării şi depunerea întâmpinării.

Secţiunea a 5-a
Comunicarea citaţiei şi a altor acte de procedură

Noţiune : comunicarea este actul de procedură şi, totodată,


mijlocul tehnic de aducere la cunoştinţă a unui act
procedural îndeplinit şi care trebuie cunoscut de către părţi
(ex.: comunicarea cererii de chemare în judecată, a hotărârii
judecătoreşti, a citaţiei).

Necesitatea, scopul şi importanţa citării părţilor şi


comunicării actelor de procedură

• Conform art.85 C.pr.civ., judecătorul nu poate hotărî


asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea

79
părţilor, afară numai dacă legea dispune altfel; corelativ,
art.107 C.pr.civ. stabileşte că preşedintele va amâna
judecarea pricinii ori de câte ori constată că partea care
lipseşte la termenul de judecată nu a fost citată cu
respectarea cerinţelor prevăzute de lege sub pedeapsa
nulităţii. Astfel fiind, regula este citarea părţilor, excepţiile
de la această regulă trebuind să fie expres prevăzute de
lege (ex.: art.581 C.pr.civ., 236 C.pr.civ.).
• Conform legii, sunt admise două excepţii de ordin general
de la regula citării:
a) dacă partea se prezintă în instanţă personal sau prin
mandatar, deşi nu a fost citată sau citarea nu s-a
realizat în formele prevăzute de lege, prezenţa părţii
acoperă orice vicii de procedură (art.89 alin.2
C.pr.civ.); partea este totuşi îndreptăţită să ceară
amânarea judecăţii pentru a-şi pregăti apărarea,
când citaţia nu i s-a înmânat în termen;
b) partea care a fost prezentă, chiar şi prin mandatar
(“prezenţă juridică”) la unul din termenele de
judecată, nu va mai fi citată la termenele următoare,
ea având termen în cunoştinţă. La fel, partea care a
depus cererea personal sau prin mandatar şi a luat
termen în cunoştinţă. Totuşi, termenul în cunoştinţă
nu operează în următoarele situaţii: în cazul
redeschiderii judecăţii după ce a fost suspendată; în
cazul stabilirii unui termen pentru chemarea la
interogatoriu; în cazul în care procesul se repune pe
rol; în cazul militarilor în termen şi al deţinuţilor.
• Scopul şi importanţa citării privesc necesitatea asigurării
contradictorialităţii şi dreptului la apărare al părţilor în
procesul civil.
• Scopul şi importanţa comunicării privesc fie necesitatea
asigurării dreptului la apărare al părţilor (ex.: comunicarea
cererii de chemare în judecată), fie determinarea
momentului de la care începe să curgă termenul de

80
îndeplinire a unui act de procedură (ex.: comunicarea
hotărârii judecătoreşti).

C. Cuprinsul citaţiei

• Citaţia trebuie să cuprindă: 1) numărul şi data emiterii,


precum şi numărul dosarului; 2) arătarea anului, lunii, zilei
şi orei de înfăţişare; 3) arătarea instanţei şi a sediului ei;
4) numele, domiciliul şi calitatea celui citat; 5) numele şi
domiciliul părţii potrivnice şi felul pricinii; 6) alte menţiuni
prevăzute de lege; 7) parafa şefului instanţei şi semnătura
grefierului.
• Cu privire la menţiunile de la punctele 2,3,4 şi 7, art.89
alin.2 C.pr.civ. arată expres că lipsa lor atrage nulitatea
citării.
• Citaţia este un act oficial (emanând de la instanţă), un
înscris cu valoare probatorie (dovedeşte îndeplinirea de
către instanţă a obligaţiei de a cita părţile), autentic şi
solemn.
• Dovada citării se poate face exclusiv prin adeverinţa de
primire a citaţiei, iar nu şi prin alte mijloace de dovadă.

D. Comunicarea citaţiei şi a altor acte de procedură

• Conform art.86 C.pr.civ., comunicarea citaţiilor şi a tuturor


actelor de procedură se face din oficiu, de către instanţă,
prin agenţii ei procedurali sau prin orice alt salariat al
instanţei; de asemenea, prin agenţi ori salariaţi ai altor
instanţe în ale căror circumscripţii se află cel căruia i se
comunică actul, în acest din urmă caz instanţa solicitată
fiind obligată să ia de îndată măsurile necesare şi să
trimită instanţei solicitante dovezile de îndeplinire a
procedurii. Când comunicarea citaţiei în aceste condiţii nu
este posibilă, ea se face prin poştă prin scrisoare

81
recomandată cu dovadă de primire sau prin alt mijloc ce
asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii
acestuia.
• Sub aspectul momentului până la care trebuie făcută
comunicarea, legea impune două reguli:
1. sub sancţiunea nulităţii, citaţia trebuie comunicată
părţii cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată.
Totuşi, termenul de 5 zile poate fi scurtat de către
instanţă în pricinile apreciate ca urgente;
2. nici un act de procedură nu poate fi comunicat în
zilele de sărbătoare legală, afară doar de cazurile
grabnice şi numai cu încuviinţarea prealabilă a
preşedintelui.
• Sub aspectul citării şi comunicării actelor de procedură,
sunt de avut în vedere mai multe ipoteze în ceea ce
priveşte locul citării, dintre care amintim:
o în cazul părţii domiciliate în România, citarea se
face, în mod obişnuit la la domiciliul sau reşedinţa
părţii; ea se poate face şi în orice alt loc, însă numai
când partea primeşte citaţia:
o statul, judeţul, comuna şi celelalte persoane
juridice de drept public, vor fi citaţi la sediul central al
administraţiei respective sau, în lipsă de contencios, la
sediul administraţiei;
o persoanele juridice de drept privat, prin
reprezentanţii lor, vor fi citate la sediul principal sau la
cel al sucursalei ori, după caz, al reprezentanţei;
o asociaţiile şi societăţile care nu au personalitate
juridică, prin organele lor de conducere, vor fi citate la
sediul administraţiei lor;
o cei supuşi procedurii reorganizării judiciare şi
falimentului vor fi citaţi prin administratorul judiciar ori,
după caz, lichidatorul judiciar;
o cei incapabili vor fi citaţi prin reprezentanţii lor
legali. În caz de numire a unui curator special, citarea

82
se va face prin acest curator;
o personalul misiunilor diplomatice şi oficiilor
consulare ale României, cetăţenii români trimişi ca
funcţionari la organizaţii internaţionale, precum şi
membrii lor de familie care locuiesc cu ei, aflaţi în
străinătate, vor fi citaţi prin Ministerul Afacerilor
Externe. Cetăţenii români, alţii decât cei prevăzţi în
aliniatul precedent, aflaţi în străinătate în interes de
serviciu, vor fi citaţi prin organele centrale care i-au
trimis sau în subordinea cărora se află cei care i-au
trimis;
o în cazul în care prin tratate sau convenţii
internaţionale la care este parte România sau prin acte
normative speciale nu se prevede o altă procedură, cei
care se află în străinătate, având domiciliul sau
reşedinţa cunoscută, vor fi citaţi printr-o citaţie scrisă
trimisă cu scrisoare recomandată, cu dovadă de
primire;
o cei cu domiciliul sau reşedinţa necunoscută, vor fi
citaţi potrivit art. 95 C.pr.civ.
o moştenitorii, până la intervenirea lor în proces, vor
fi citaţi printr-un curator special, numit de instanţă;
o comunicarea făcută unor persoane fizice aflate în
situaţii speciale implică observarea dispoziţiilr legale
care o reglementează – art. 87, 90 pct. 6 şi 10 C.pr.civ.
(ex.: echipajul unui vas de comerţ, deţinuţii, bolnavii
internaţi în spital, incapabilii, moştenitorii până la
intervenirea în proces, militarii).

E. Dovada comunicării

• Se face prin procesul-verbal întocmit de cel însărcinat


cu comunicarea actelor de procedură.
• Elementele de conţinut ale acestui proces-verbal sunt
arătate prin art.100 C.pr.civ.

83
• Acest proces-verbal este un act solemn şi autentic, el
făcând dovadă până la înscrierea în fals cu privire la
faptele constatate personal de cel care l-a încheiat.

Secţiunea a 6-a
Nulitatea actelor de procedură

A. Noţiune: Nulitatea actului de procedură este


sancţiunea care suprimă, în măsura stabilită prin hotărâre
judecătorească, acele efecte ale actului de procedură ce
sunt potrivnice scopului urmărit de dispoziţiile legale
referitoare la condiţiile sale de validitate.

B. Cazurile de nulitate
• Art.105 C.pr.civ. consacră două cazuri de nulitate a
actelor de procedură:
1. îndeplinirea actului de o instanţă necompetentă;
2. îndeplinirea actului cu neobservarea formelor
legale sau de un funcţionar necompetent .
• Acest al doilea caz de nulitate presupune îndeplinirea
cumulativă a trei condiţii:
a) îndeplinirea actelor de procedură să se fi făcut
cu neobservarea formelor legale, deci, generic, cu
încălcarea regulilor de desfăşurare a procesului civil
privitoare la forma actelor de procedură.
- în această primă condiţie, înţeleasă larg, se
include şi ipoteza în care actul este îndeplinit de un
funcţionar necompetent, prin funcţionar urmând a
înţelege nu doar funcţionarul judecătoresc (grefierul), ci
şi orice altă persoană împuternicită de lege sau de către
instanţă cu îndeplinirea unor acte de procedură.
b) să se fi pricinuit o vătămare ca urmare a

84
îndeplinirii actului cu neobservarea formelor legale sau
de un funcţionar necompetent;
- prin vătămare vom înţelege atât prejudiciile
materiale, cât şi prejudiciile procesuale în sens larg,
instanţa urmând a aprecia în concret existenţa vătămării;
- vătămarea poate privi atât interesele părţilor, cât
şi cele care exced interesului părţilor, dar sunt în
legătură cu buna administrare a justiţiei (ex.:publicitatea
dezbaterilor; pronunţarea hotărârii în şedinţa publică);
c) vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin
anularea actului;
- nulitatea rămâne, deci, o măsură extremă,
urmând a fi angajată doar dacă nu există alt mijloc
procedural prin care să se înlăture vătămarea, fiind de
văzut şi că art.106 alin.2 C.pr.civ. stabileşte că
judecătorul va putea să dispună îndreptarea
neregularităţilor săvârşite cu privire la actele de
procedură.

C. Clasificarea nulităţilor

a) după finalitatea sancţiunii instituite de legiuitor


nulităţile pot fi:
- absolute (de ordine publică), ce intervin în cazul
încălcării unor norme imperative;
- relative, ce intervin în cazul încălcării unor norme
dispozitive.
b) după cum sunt sau nu expres prevăzute de lege
deosebim:
- nulităţii exprese (textuale), adică cele prevăzute
formal de lege;
- nulităţi virtuale (implicite), adică cele ce rezultă din
spiritul legii.
Interesul practic al acestei clasificări are în vedere că în
cazul nulităţilor exprese vătămarea se presupune până la

85
dovada contrarie (art.105 alin.2 teza finală C.pr.civ.).
c) după întinderea efectelor lor, deosebim:
- nulităţi proprii, adică cele circumscrise actului de
procedură făcut cu neobservarea formelor legale;
- nulităţi derivate, produse prin iradiere de la un act
anterior nul către un act subsecvent ce a fost, prin el
însuşi, valabil încheiat.
d) după întinderea efectelor distructive, distingem:
- nulităţi totale (afectează întregul act);
- nulităţi parţiale (afectează doar o parte a actului de
procedură).

D. Regimul procedural al nulităţii

• Sub aspectul modului de invocare, trebuie distins între


regimul procedural aplicabil nulităţilor absolute,
respectiv nulităţilor relative, astfel:
a) dacă nulitatea este absolută, ea poate fi invocată de
oricare dintre părţi, de instanţă din oficiu şi de către
reprezentantul Ministerului Public când acesta
participă la judecată; dacă nulitatea este relativă, ea
poate fi invocată doar de către partea interesată;
b) dacă nulitatea este absolută, ea poate fi invocată în
orice stare a pricinii; dacă nulitatea este relativă, ea
poate fi invocată doar până la prima zi de înfăţişare
ce urmează săvârşirii neregularităţii şi înainte de a
pune concluzii în fond;
c) renunţarea la dreptul de a invoca excepţia de nulitate,
precum şi confirmarea actului anulabil sau acoperirea
cauzei de nulitate sunt posibile doar în cazul
nulităţilor relative, iar nu şi în cazul nulităţilor
absolute.
• Sub aspectul mijloacelor de invocare, reţinem că
nulitatea, fie ea absolută sau relativă, se invocă pe cale
de excepţie, dar, în condiţiile legii, poate fi invocată şi

86
pe calea apelului, recursului, contestaţiei în anulare,
revizuirii şi, în cadrul executării, pe calea contestaţiei la
executare.
• În sistemul nostru procesual, nulităţile sunt întotdeauna
judiciare, astfel că instanţa trebuie să constate şi să
pronunţe nulitatea, aceasta neoperând de drept.

E. Efectele nulităţii actului de procedură

• Unele efecte ale nulităţii sunt directe, altele indirecte.


- efecte directe:
a) invalidarea actului de procedură anulat, cu
consecinţa lipsirii lui totale sau parţiale de efecte.
Totuşi, nulitatea afectează doar funcţia procedurală a
actului, el putând însă produce alte efecte (ex.: dacă
cererea de chemare în judecată a fost anulată pentru
un viciu de formă, mărturisirea făcută de reclamant în
cadrul ei este validă);
b) invalidarea actului dă, în anumite situaţii, dreptul
de a regulariza actul viciat prin refacerea lui;
- efecte indirecte:
a) uneori, nulitatea iradiază şi către alte acte
procedurale, aflate într-o relaţie de dependenţă cu
actul anulat (ex.: nulitatea unei încheieri
premergătoare atrage şi nulitatea hotărârii finale);
b) uneori, nulitatea actului de procedură poate afecta
şi dreptul subiectiv (ex. cererea de apel declarată
nulă nu poate fi făcută din nou, căci s-a împlinit
termenul de apel).

87
Capitolul II
Termenele de procedură

Noţiune: termenul procedural desemnează timpul stabilit


pentru a se îndeplini un act de procedură sau în care,
dimpotrivă, este interzisă îndeplinirea unui asemenea act.

Secţiunea 1 –a
Categorii de termene procedurale
a) după sursa (izvorul) lor, distingem:
- termene legale (stabilite prin lege);
- termene judecătoreşti (stabilite de instanţă sau de
preşedintele ei);
- termene convenţionale (convenite de părţi, atunci
când legea le îngăduie – în materia arbitrajului, spre ex.).
b) după caracterul (scopul) lor, distingem:
-termene imperative (cele în interiorul cărora
trebuie să se manifeste o anumită conduită
procesuală, fie în sensul exercitării unui drept
procesual sau îndeplinirii unui act procesual
(termene imperative onerative), fie în sensul
abţinerii de la exercitarea dreptului sau efectuarea
actului (termene imperative prohibitive);
-termene de recomandare (cele în care este indicat
să se efectueze anumite acte de procedură ori să
se realizeze anumite activităţi procesuale).
c) după efectul pe care îl produc, distingem:
- termene absolute (obligatorii pentru părţi şi
instanţă, a căror nerespectare atrage lipsa de
validitate a actului de procedură sau decăderea
dintr-un drept procesual);

88
- termene relative (care nu atrag nulitatea sau
decăderea, dar care pot atrage alte sancţiuni).

Secţiunea a 2-a
Durata termenelor de procedură

• Orice termen presupune o durată, având un punct de


pornire (dies a quo) şi un punct de împlinire (dies a
quem).
• De regulă, momentul de pornire este cel al comunicării
actului de procedură (art.102 C.pr.civ.), afară de
cazurile când legea ar dispune altfel.
• Expres şi limitativ, legea stabileşte anumite situaţii de
echipolenţă (echivalenţă), când termenul curge de la un
alt moment decât cel al comunicării actului de
procedură, astfel:
a) termenul curge, împotriva părţii care a cerut
comunicarea actului de procedură cu cealaltă
parte, de la data când s-a cerut comunicarea
(art.102 alin.2 C.pr.civ.);
b) termenul de apel (recurs) curge, când
comunicarea hotărârii a fost făcută odată cu
somaţia de executare, de la data acestei
comunicări (art.284 alin.2 C.pr.civ.);
c) dacă o parte declară apel (recurs) înainte de
comunicarea hotărârii, aceasta se consideră
comunicată la data depunerii cererii (art.284 alin.3
C.pr.civ.)

Modul de calcul al termenelor de procedură:


• Termenele stabilite pe ore încep să curgă de la miezul
nopţii zilei următoare.
• Termenele stabilite pe zile se calculează după sistemul

89
exclusiv, pe zile libere, neintrând în calcul nici ziua de
plecare, nici ziua când termenul s-a împlinit. Ziua
începe la ora 0 şi se termină la ora 24 a zilei de
împlinire a termenului.
• Termenele stabilite pe săptămâni, luni sau ani sfârşesc
în ziua anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare
zilei de plecare. Totuşi, dacă termenele, inclusiv cele
pe zile, se sfârşesc într-o zi de sărbătoare legală, sau
când termenul este suspendat, ele se vor prelungi până
la sfârşitul primei zile de lucru următoare. Termenul
care, începând la 29, 30 sau 31 ale lunii, sfârşeşte într-
o lună care nu are o asemenea zi, se va considera
împlinit în cea din urmă zi a lunii.

Secţiunea a 3-a
Decăderea

1) Noţiune: este sancţiunea ce are ca efect pierderea de


către parte a unui drept subiectiv procesual ca urmare a
neexercitării lui sau a neefectuării unui anumit act de
procedură în termenul prevăzut de lege.
Notă: nu nerespectarea oricărui termen procedural atrage
decăderea, ci doar a termenelor legale, imperative, onerative
şi absolute.
2) Cazurile în care intervine decăderea sunt:
a) când legea stabileşte un termen fix (cu o durată
predeterminată) pentru exercitarea dreptului sau
pentru îndeplinirea actului procedural şi partea a lăsat
să expire acel termen (ex.: termenul de declarare a
apelului sau recursului);
b) când legea stabileşte o anumită etapă sau
moment procesual pentru exercitarea dreptului sau
împlinirea actului, iar partea nu şi-a exercitat dreptul

90
sau nu a îndeplinit actul până la acea etapă sau la
acel moment (ex.: în ipoteza prevăzută de art.132
alin.1 C.pr.civ.);
c) când legea stabileşte o anumită ordine în
îndeplinirea actelor de procedură, iar partea nu a
respectat-o (ex.: nulitatea relativă trebuie invocată la
prima zi de înfăţişare ce urmează săvârşirii
neregularităţii şi înainte de a pune concluzii în fond).
3) Ipotezele în care decăderea poate fi înlăturată sunt
următoarele:
a) când legea o prevede expres (ex. art. 170 alin.(4)
C.pr.civ.);
b) când partea dovedeşte că a fost împiedicată să
acţioneze pe întreaga durată a termenului dintr-o
împrejurare mai presus de voinţa ei;
c) când partea interesată a renunţat la dreptul de a
invoca decăderea (în cazul decăderii relative);
d) când decăderea priveşte pe una din părţile aflate
în litisconsorţiu conform art.48 alin.2 C.pr.civ., caz în
care actul de procedură al coparticipantului va profita
şi părţii faţă de care decăderea s-a produs.
4) Regimul procedural al decăderii este acelaşi, în principiu,
cu cel al nulităţii actului de procedură, trebuind văzut dacă
norma ce stabileşte termenul este imperativă sau
dispozitivă.
5) Efectele decăderii sunt, în principal, două:
a) pierderea dreptului subiectiv procesual recunoscut
de lege părţii ce trebuia să acţioneze;
b) ineficienţa actului procedural tardiv.
6) Repunerea în termen
• Conform art.103 alin.1 c.pr.civ. neexercitarea oricărei
căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de
procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de
cazul când legea dispune altfel sau când partea a fost
împiedicată să acţioneze dintr-o împrejurare mai presus

91
de voinţa sa; în acest din urmă caz, actul de procedură
se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea
împiedicării, în acelaşi termen trebuind arătate şi
motivele împiedicării.
• În aplicarea acestor prevederi legale, rezultă că sunt
condiţiile ale repunerii în termen următoarele:
a) partea să formuleze o cerere de repunere în
termen în 15 zile de la încetarea împiedicării, arătând
şi motivele care au împiedicat-o să acţioneze;
b) în acelaşi termen de 15 zile partea trebuie să
îndeplinească actul;
c) partea să facă dovada unei împrejurări mai presus
de voinţa sa ce a împiedicat-o să acţioneze, deci
care, chiar fără a valora forţă majoră, îi exclude
culpa;
• Instanţa se pronunţă asupra cererii de repunere în
termen printr-o încheiere atacabilă o dată cu hotărârea
finală.

92
Titlul IV
Competenţa instanţelor judecătoreşti

Noţiune: semnifică ansamblul prerogativelor jurisdicţionale


recunoscute de lege instanţelor judecătoreşti.

Secţiunea 1-a:
Clasificarea normelor de competenţă

Presupune următoarele distincţii:


1. Norme de competenţă:
a) generală (norme care stabilesc
competenţa instanţelor judecătoreşti în raport cu a altor
organe cu activitate jurisdicţională);
b) jurisdicţională (norme ce determină
competenţa instanţelor judecătoreşti, unele faţă de altele).
2. Norme de competenţă jurisdicţională:
a) de atribuţiune vizează repartizarea pe
verticală (ierarhică) a atribuţiilor jurisdicţionale ale
instanţelor, deci între instanţe de grade diferite);
b) teritorială (vizează repartizarea puterii
de jurisdicţie între instanţe de acelaşi grad).
La rândul ei competenţa de atribuţiune poate fi:
a) funcţională (după felul atribuţiilor
jurisdicţionale);
b) procesuală (după natura, obiectul sau valoarea
litigiului dedus judecăţii).
Natura normelor cu privire la competenţă:

93
- norme imperative (cele de competenţă generală,
materială şi teritorială exlcusivă);
- norme dispozitive (normele de competenţă
teritorială, altele decât cele de competenţă teritorială
exclusivă).

Secţiunea a 2-a
Principiile reglementării competenţei

Sunt în principal, următoarele:


1. competenţa instanţelor este aceeaşi pentru toţi
(principiul exprimă egalitatea între cetăţeni).
2. competenţa instanţelor este legală (adică stabilită
prin lege).
3. instanţa nu poate delega justiţia (în sensul că
instanţele nu îşi pot transfera atribuţiile jurisdicţionale către
alte organe, afară de cazul în care, în mod excepţional,
legea ar permite aceasta).
4. instanţa îşi exercită atribuţiile de judecată numai în
circumscripţia sa teritorială.
5. competenţa instanţei este subiectivată prin
acţiunea civilă.
6. instanţele judecătoreşti sunt înzestrate cu
plenitudine de competenţă (însemnând că justiţia se
înfăptuieşte în regulă de către instanţele judecătoreşti).
7. judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei
(însemnând că instanţa sesizată prin cererea de chemare în
judecată este competentă să statueze şi asupra mijloacelor
de apărare ale pârâtului).
8. accesoriul urmează soarta principalului (în sensul
că cererile accesorii şi incidentale intră în competenţa

94
instanţei învestite cu soluţionarea cererii principale).
9. competenţa teritorială revine, în regulă, instanţei în
circumscripţia căreia se află domiciliul pârâtului.
10. conflictele de competenţă se rezolvă în interiorul
sistemului instanţelor judecătoreşti.

Secţiunea a 3-a
Competenţa de atribuţiune a instanţelor judecătoreşti

a) Conform art.1 C.pr.civ., judecătoriile judecă:


1) în primă instanţă, toate procesele şi cererile în afară
de cele date prin lege în competenţa altor instanţe
Ø rezultă, deci, că judecătoriile au competenţa de
a soluţiona în primă instanţă orice proces sau
cerere, fără a fi necesar să existe o lege
specială de îndrituire cu privire la un anumit
proces sau la o anumită cerere;
Ø trebuie conchis, totodată, că judecătoria este
instanţă de drept comun cât priveşte judecata în
primă instanţă.
1) plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor
administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi
ale altor organe cu astfel de activitate, în condiţiile
legii
Ø atât termenul “plângeri”, cât şi cel de “hotărâri”
trebuiesc înţeleşi generic, cel de “plângere”
referindu-se la căile de atac în general, iar cel
de “hotărâre” fiind înlocuit uneori, prin legi
speciale, cu cel de “dispoziţie” sau „decizie”.
3) în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.
b) Conform art.2 C.pr.civ., tribunalele judecă
1) În primă instanţă:

95
a) procesele şi cererile în materie comercială al
căror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei, precum şi
procesele şi cererile în această materie ale căror obiect
este neevaluabil în bani;
b) procesele şi cererile în materie civilă al căror
obiect are o valoare de peste 5 miliarde de lei, cu excepţia
cererilor de impărţeală judiciară, a cererilor în materie
succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor
privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept
comun, petitorii sau, dupa caz, posesorii, formulate de
terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în
materia fondului funciar;
c) conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin
lege în competenţa altor instanţe;
d) procesele şi cererile în materie de contencios
administrativ, în afară de cele date în competenţa curţilor
de apel;
e) procesele şi cererile în materie de creaţie
intelectuală şi de proprietate industrială;
f) cererile pentru încuviinţarea, nulitatea sau
desfacerea adopţiei;
g)cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate
prin erori judiciare săvârşite în procesele penale;
h) cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele
pentru încuviinţarea executării silite a hotărârilor date în
ţări străine.
2) ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva
hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă;
3) ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva
hotărârilor pronunţate de judecătorii care nu sunt supuse
apelului;
4) În orice alte materii date prin lege în competenţa lor;
• Trebuie precizat că potrivit art.37 din Legea nr.
304/2004, pot fi înfiinţate tribunalele specializate pentru
judecarea cauzelor civile, penale, comerciale, cu minori

96
şi familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal,
cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale,
cauze în materia dreptului maritim şi fluvial sau alte
materii, ele preluând cauzele de competenţa
tribunalului în domeniile în care sunt înfiinţate.
• Conform art.3 C.pr.civ., curţile de apel judecă:
1) în primă instanţă, procesele şi cererile în materie de
contencios administrativ privind actele autorităţilor şi
instituţiilor centrale;
2) ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva
hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă;
3) ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva
hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva
hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale care,
potrivit legii nu sunt supuse apelului, precum şi în orice
alte cazuri expres prevăzute de lege;
4) în orice alte materii date prin lege în competenţa lor (ex.
contestaţia în anulare împotriva propriilor hotărâri;
revizuirea propriilor hotărâri în anumite cazuri; unele cereri
de strămutare; conflicte de competenţă etc.).
• Conform art.4 C.pr.civ., Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie judecă:
1) recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de
apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;
2) recursurile în interesul legii;
3) în orice alte materii date prin lege în competenţa sa.

Secţiunea a 4-a
Competenţa teritorială:

• Esenţial, distingem între: competenţa teritorială de


drept comun (a); competenţa teritorială alternativă (b);
competenţa teritorială exclusivă (excepţională)(c).

97

a) Competenţa teritorială de drept comun

• Conform art.5 C.pr.civ., cererea de chemare în judecată


se întroduce la instanţa domiciliului pârâtului (criteriul
domiciliului fiind cel principal pentru determinarea instanţei
competente teritorial).
• Prin “domiciliu” trebuie înţeleasă locuinţa statornică sau
principală, folosită efectiv de către pârât (domiciliul trebuie
înţeles ca situaţie de fapt).
• Când domiciliul pârâtului persoană fizică nu este cunoscut
ori pârâtul îl are în străinătate, cererea se face la instanţa
reşedinţei sale din ţară, iar dacă nu are nici reşedinţă
cunoscută, la instanţa domiciliului sau reşedinţa
reclamantului.
• Cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat
se face la instanţa sediului ei principal.
• Când calitatea de pârât aparţine unei asociaţii sau
societăţi fără personalitate juridică, este competentă
teritorial instanţa domiciliului persoanei căreia, potrivit
înţelegerii asociaţilor, i s-a încredinţat preşedinţia sau
direcţia asociaţiei ori societăţii; în lipsa unei asemenea
persoane, este competentă instanţa domiciliului oricăruia
dintre asociaţi, reclamantul putând cere însă instanţei,
într-un atare caz, să numească un curator care să
reprezinte interesele asociaţilor.

b) Competenţa teritorială alternativă

Desemnează situaţia în care reclamantul are dreptul de


a alege între mai multe instanţe deopotrivă competente

• Conform art.6 C.pr.civ., dacă pârâtul, în afară de domiciliul


său, are în chip statornicit o îndeletnicire profesională ori

98
una sau mai multe aşezări agricole, comerciale sau
industriale, cererea se poate face şi la instanţa locului
acelor aşezări sau îndeletniciri, pentru obligaţiile
patrimoniale şi care sunt născute sau care urmează să se
execute în acel loc.
• Conform art.7 alin.2 C.pr.civ., atunci când pârâtul
persoană juridică de drept privat are reprezentanţă,
cererea împotriva acestuia se poate introduce şi la
instanţa locului unde se găseşte reprezentanţa, pentru
obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care
izvorăsc din acte încheiate prin reprezentant sau din fapte
săvârşite de acesta.
• Conform art.8 C.pr.civ., cererile îndreptate împotriva
statului, direcţiilor generale, regiilor publice, caselor
autonome şi administraţiilor comerciale, se pot face la
instanţele din capitala ţării sau la cele din reşedinţa
judeţului unde îşi are domiciliul reclamantul; când mai
multe judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal sunt
deopotrivă competente, cererile se introduc la judecătoria
din localitatea de reşedinţă a judeţului, iar în capitală, la
Judecătoria sectorului 4.
• Conform art.9 C.pr.civ., cererea îndreptată împotriva mai
multor pârâţi poate fi făcută la instanţa competentă pentru
oricare dintre ei; dacă printre pârâţi sunt şi obligaţi
accesoriu (ex.: fidejusorii), cererea se face la instanţa
competentă pentru oricare dintre debitorii principali.
• Conform art.10 C.pr.civ., în afară de instanţa domiciliului
pârâtului, mai sunt competente următoarele instanţe:
a) în cererile privitoare la executarea, anularea,
rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, instanţa
locului prevăzut în contract pentru executarea, fie
chiar în parte, a obligaţiunii;
b) în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a
unui imobil, în acţiunile în justificare sau în prestaţie

99
tabulară, instanţa locului unde se află imobilul;
c) în cererile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec sau bilet la
ordin, instanţa locului de plată;
d) în cererile privitoare la obligaţii comerciale, instanţa
locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a
locului plăţii;
e) în cererile izvorite dintr-un contract de transport,
instanţa locului de plecare sau de sosire;
f) în cererile făcute de ascendenţi sau descendenţi
pentru pensie alimentară, instanţa domiciliului
reclamantului;
g) în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, instanţa în
circumscripţia căreia s-a săvârşit acel fapt.
• Conform art.11 C.pr.civ. în materie de asigurare cererea
privitoare la despăgubiri se poate face şi la instanţa în
circumscripţia căreia se află: domiciliul asiguratului:
bunurile asigurate; locul unde s-a produs accidentul.
Alegerea competenţei prin convenţie este nulă dacă a fost
făcută înainte de naşterea dreptului la despăgubire, fiind
exceptate de la aceste prevederi despăgubirile rezultate
din asigurări maritime şi fluviale.
• Există competenţă alternativă şi atunci când părţile,
înainte de sesizarea instanţei, au convenit o alegere de
domiciliu în favoarea reclamantului.

c) Competenţa teritorială exclusivă (zisă şi excepţională)

Prin observarea prevederilor art.19 şi 159 pct. 3 C.pr.civ., au


putut fi identificate cazurile de competenţă teritorială
exclusivă, dintre acestea urmând a le evidenţia pe
următoarele:
• Conform art.13 C.pr.civ., cererile privitoare la bunurile
imobile se pot face numai la instanţa în circumscripţia
căreia se află nemişcătorul (este vorba de acţiuni reale
imobiliare, precum acţiunea în revendicare, confesorie,

100
negatorie, posesorie etc.), cele personale imobiliare
urmând competenţa stabilită de art. 10 pct.1 şi 2
C.pr.civ.).
• Conform art.14 C.pr.civ., în materie de moştenire sunt de
competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al
defunctului:
- cererile privitoare la validitatea sau executarea
dispoziţiilor testamentare (ex.: cererea în anularea
unui testament, cererea pentru constatarea validităţii
unui testament);
- cererile privitoare la moştenire, precum şi cele
privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-are
avea unul împotriva altuia (ex.: cererea pentru
anularea certificatului de moştenitor, petiţia de
ereditate, raportul donaţiilor, partajul succesoral);
- cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului
împotriva vreunuia din moştenitori sau împotriva
executorului testamentar (ex. acţiunea legatarului
pentru predarea legatului).
• Conform art.15 C.pr.civ., cererile în materie de societate,
până la sfârşitul lichidării în fapt, sunt de competenţa
instanţei locului unde societatea îşi are sediul principal
(este vorba de cereri între asociaţi ori ale asociaţilor în
contra societăţii).
• Conform art.16 C.pr.civ., cererile în materia reorganizării
judiciare şi falimentului sunt de competenţa tribunalului în
circumscripţia căruia se află sediul principal al debitorului.
• Competenţa teritorială este exclusivă şi în cauzele cu
privire la starea şi capacitatea persoanelor (precum
cererile privind divorţul, încuviinţarea adopţiei, declararea
dispariţiei unei persoane ori a morţii, cererea în anularea
hotărârii care declară moartea unei persoane, nulitatea
căsătoriei, stabilirea paternităţii copilului din afara
căsătoriei, tăgada paternităţii, stabilirea filiaţiei faţă de

101
mamă etc.).
• În materie necontencioasă.

Sub aspectul caracterului normelor de competenţă reţinem


că:

Ø Sunt imperative normele de competenţă generală,


materială şi teritorială exclusivă.
Ø Sunt dispozitive normele de competenţă teritorială
privitoare la bunuri, afară de ipotezele prevăzute de
art.13-16 C.pr.civ.

Cuprinderea competenţei instanţei poate fi identificată din


perspectiva următoarelor reguli:

1) judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei;


2) judecătorul acţiunii este, în regulă, şi judecătorul
cererilor incidentale.

Secţiunea a 5-a
Prorogarea competenţei instanţelor

• Desemnează extinderea în temeiul legii, al unei


hotărâri judecătoreşti ori al convenţiei părţilor, a
competenţei unei instanţe judecătoreşti, aceasta
dobândind aptitudinea de a soluţiona procese sau
cereri cu privire la care nu posedă, obişnuit,
competenţă de soluţionare.
• Poate fi: - judecătorească (dispusă printr-o hotărâre a
autorităţii jurisdicţionale) (a);
- legală (când legea însăşi dispune

102
extensiunea competenţei) (b);
- convenţională ( numită şi voluntară, fiind cea
decisă de părţi oral sau în scris, explicit sau
implicit) (c).

a) Prorogarea judecătorească de competenţă este


reprezentată de următoarele cazuri:
1) conform art.23 C.pr.civ., când din pricina unor
împrejurări excepţionale, instanţa competentă este
împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie , la cererea părţii interesate, va
delega o altă instanţă de acelaşi grad, care să judece
pricina.
2) conform art.30 alin.2 şi 33 alin.1 C.pr.civ. când
din pricina recuzării nu se poate alcătui completul de
judecată, instanţa superioară învestită cu judecarea
cererii de recuzare va dispune, dacă va socoti cererea
întemeiată, trimiterea cauzei spre judecare la o altă
instanţă decât cea învestită iniţial.
3) conform art.37-40 C.pr.civ., admiterea unei
cereri de strămutare are drept consecinţă trimiterea pricinii
spre judecată unei alte instanţe de acelaşi grad.
4) conform art.312 alin.5 C.pr.civ., dacă instanţa a
cărei hotărâre a fost recurată a soluţionat procesul fără a
intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa
părţii care nu a fost regulat citată atât la administrarea
probelor cât şi la dezbaterea fondului, instanţa de recurs,
casând hotărârea, va putea trimite cauza unei alte instanţe
decât cea care a judecat fondul, dar de acelaşi grad.
5) conform art.313 C.pr.civ., Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, poate trimite cauza
spre o nouă judecată, atunci când interesele bunei
administrări a justiţiei o cer, unei alte instanţe de acelaşi
grad
6) conform art.169 alin.4 C.pr.civ., când

103
administrarea dovezilor urmează să se facă în altă
localitate, ea se va îndeplini, prin delegaţie, de către o
instanţă de acelaşi grad sau chiar mai mică în grad dacă
în localitate nu există instanţă de acelaşi grad.

b) Prorogarea legală de competenţă

• Intervine în cazurile arătate anume de lege, putând fi


indirectă (când rezultă, prin ricoşeu, din conexitatea
existentă între cererea introductivă şi cererile incidentale
sau accesorii) ori directă (când vizează cereri ce pot fi
considerate, prin ele însele, ca fiind independente faţă
de cererea introductivă).
Aparţin primei categorii:
- ipoteza prevăzută de art.9 C.pr.civ., evocată în
contextul prezentării cazurilor de competenţă
alternativă;
- ipoteza prevăzută de art.17 C.pr.civ., conform căreia
cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea
instanţei competente să judece cererea principală.
Aparţin celei de-a doua categorii:
- conexitatea, reglementată de art.163 C.pr.civ. şi
desemnând posibilitatea întrunirii mai multor cauze
ce se află înaintea aceleiaşi instanţe sau la instanţe
deosebite, de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi
părţi sau chiar împreună cu altele şi al căror obiect şi
cauză au între ele o strânsă legaătură.

c) Prorogarea convenţională (voluntară) de competenţă

• Din coroborarea prevederile art.159 pct.3 şi 19 C.pr.civ.


se poate trage concluzia că prorogarea convenţională a
competenţei este îngăduită doar în pricinile privitoare la
bunuri, altele însă decât cele arătate de art.13-16
C.pr.civ.

104
• Condiţiile de fond şi formă cerute pentru existenţa
valabilă a convenţiei de prorogare a competenţei sunt:
- părţile să aibă capacitatea de a sta în justiţie;
- consimţământul lor să fie liber şi neviciat;
- instanţa aleasă să nu fie necompetentă absolut;
- prin acordul lor părţile să determine în mod clar şi
precis instanţa pe care o desemnează;
- să nu se deroge de la norme legale imperative.

Secţiunea a 6-a
Incidente cu privire la competenţă

• Avem în vedere următoarele incidente: conflictul de
competenţă (a); necompetenţa instanţei sesizate (b);
litispendenţa (c); conexitatea (d).

a) Conflictul de competenţă( art.20-23 C.pr.civ.)


Ø Noţiune:Înţelegem prin conflict de competenţă
situaţia în care două sau mai multe instanţe
judecătoreşti ori acestea şi unul sau mai multe
organe cu activitate jurisdicţională se socotesc
deopotrivă competente să soluţioneze o unică pricină
cu care fiecare a fost sesizată ori, dimpotrivă, când
toate se consideră necompetente, declinându-şi
reciproc competenţa.
Prima ipoteză desemnează conflictul pozitiv de
competenţă, cea de-a doua conflictul negativ de
competenţă.
Ø Raţiunea soluţionării conflictului de competenţă
rezidă în necesitatea de a obţine o hotărâre
judecătorească (în cazul conflictului negativ),
respectiv în necesitatea de a se evita pronunţarea

105
unor hotărâri contradictorii ( în cazul conflictului
pozitiv).
Ø Condiţiile conflictului de competenţă sunt:
- două sau mai multe instanţe ori organe cu
activitate jurisdicţională să fie sesizate cu judecarea
aceleiaşi cereri;
- cererile să fie în curs de judecată;
- cererile să fie de aceeaşi natură procedurală,
neputând exista conflict între o acţiune contencioasă şi
o cerere necontencioasă sau între o cerere formulată în
condiţiile dreptului comun şi o cerere de ordonanţă
preşedinţială;
- litigiile să se afle pe rolul instanţelor române;
- excepţia regulatorului de competenţă trebuie să
fie ridicată în faţa tuturor instanţelor învestite cu
soluţionarea aceleiaşi cauze; în cazul conflictului
negativ, este necesar şi ca hotărârile de declinare
reciprocă a competenţei să fi devenit irevocabile;
- una dintre instanţele învestite trebuie să fie
competentă să judece cauza, căci dacă nici una dintre
ele nu este competentă, cererea regulatorului de
competenţă urmează a fi respinsă, părţile trebuind să-şi
îndrepte acţiunea la instanţa competentă.
• Instanţa înaintea căreia s-a ivit conflictul este
obligată să suspende din oficiu orice altă procedură
în cauză, urmând a înainta dosarul instanţei în drept
să hotărască asupra conflictului.
• Instanţa chemată să pronunţe regulatorul de
competenţă este cea superioară şi comună
instanţelor aflate în conflict, astfel:
- conflictul ivit între două judecătorii din
circumscripţia aceluiaşi tribunal se judecă de acel
tribunal;
- dacă cele două judecătorii nu aparţin aceluiaşi
tribunal ori dacă conflictul s-a născut între o

106
judecătorie şi un tribunal sau între două tribunale,
competenţa îi revine curţii de apel de care aparţin
instanţele în conflict;
- conflictul ivit între două instanţe care nu se
găsesc în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel, precum
şi conflictul ivit între două curţi de apel, se judecă de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
- eventualul conflict ivit între Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie şi o altă instanţă se soluţionează de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
• Instanţa competentă să judece conflictul va hotărî în
camera de consiliu, fără citarea părţilor, cu drept de
recurs în termen de 5 zile de la comunicare.

b) Necompetenţa instanţei sesizate


• Atunci când o cauză este în curs de judecată,
necompetenţa instanţei sesizate se invocă pe calea
excepţiei de necompetenţă.
• Din punctul de vedere al subiecţilor procesuali care o
pot invoca, excepţia de necompetenţă poate fi
ridicată de oricare dintre părţi, de către instanţa din
oficiu ori procuror când participă la judecată, (atunci
când norma de competenţă încălcată este
imperativă), respectiv numai de către pârât, (în cazul
încălcării unei norme dispozitive de competenţă).
• Conform art.158 C.pr.civ., invocarea excepţiei de
necompetenţă trebuie însoţită de motivarea excepţiei
şi de arătarea instanţei ori organului cu activitate
jurisdicţională competent.
• Când normele de competenţă încălcate sunt de
ordine publică, necompetenţa se poate invoca în
orice fază a judecăţii, deci chiar pentru întâia oară în
apel sau recurs; când normele încălcate sunt
dispozitive, necompetenţa poate fi invocată de către

107
pârât in limine litis.
• În aplicarea principiului potrivit căruia judecătorul
acţiunii este şi judecătorul excepţiei, instanţa
învestită cu soluţionarea cererii introductive
soluţionează şi excepţia de necompetenţă. Soluţia
instanţei poate fi aceea a respingerii excepţiei (caz în
care va trece la soluţionarea pe fond a litigiului,
urmând ca excepţia să poate fi reexaminată în
soluţionarea căilor de atac), respectiv de admitere a
ei (situaţie în care, declarându-se necompetentă,
instanţa va trimite dosarul instanţei competente ori,
după caz, unui alt organ cu activitate jurisdicţională;
într-o atare ipoteză, hotărârea este susceptibilă de
recurs, termenul pentru exercitarea acestei căi de
atac fiind de 5 zile şi curgând de la pronunţare).
Dacă se constată că, în cauză, competenţa
aparţine unui organ al statului fără activitate
jurisdicţională, instanţa nu va pronunţa declinarea
competenţei, ci va hotărî respingerea cererii ca
inadmisibilă; când se constată că ea aparţine unui
organ de jurisdicţie dintr-un alt stat, instanţa, admiţând
excepţia, va respinge cererea ca nefiind de competenţa
instanţelor române.

c) Litispendenţa
• Noţiune: litispendenţa desemnează situaţia
procedurală ce rezultă din faptul că mai multe
instanţe deopotrivă competente au fost sesizate cu
aceeaşi pricină, deci în condiţii de deplină identitate
cu privire la părţi, obiect şi cauză.
• Excepţia poate fi ridicată de părţi sau de instanţă din
oficiu în orice stare a pricinii, în faţa instanţelor de
fond (primă instanţă şi apel, însă nu şi recurs).
• Dacă excepţia se admite, dosarul cauzei se va trimite

108
instanţei mai întâi învestite, iar în cazul când pricinile
se află în judecata unor instanţe de grade deosebite,
la instanţa cu grad mai înalt. Instanţa nu are dreptul
de a verifica oportunitatea reunirii, ci doar identitatea
între cauze.
• Dacă excepţia se respinge, instanţa va reţine cauza
pentru judecare, încheierea prin care s-a hotărât
respingerea excepţiei putând fi atacată numai o dată
cu hotărârea finală ce se va pronunţa în cauză.

d) Conexitatea
• Noţiune:conexitatea desemnează situaţia
procedurală caracterizată prin întrunirea mai multor
pricini ce se află înaintea aceleiaşi instanţe sau
instanţe deosebite de acelaşi grad, în care sunt
aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al
căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură.
• Spre deosebire de situaţia de litispendenţă,
identitatea cauzelor nu este cerută, fiind suficientă
existenţa unei legături între pricini care, din
perspectiva unei mai bune administrări a justiţiei, să
justifice judecarea lor împreună.
• Alături de cerinţa oportunităţii conexării, este necesar
totodată ca pricinile să se afle pe rolul aceleaşi
instanţe sau al unor instanţe diferite, însă de acelaşi
grad, ceea ce implică şi consecinţa că reunirea nu
este posibilă cu privire la pricini aflate pe rolul unor
instanţe de grade diferite.
• Instanţa este în drept să aprecieze oportunitatea
conexării, putând să respingă excepţia (caz în care
va continua judecata) ori să o admită (trimiţând
pricina spre reunire cu aceea aflată pe rolul instanţei
mai întâi învestită, cu excepţia cazului în care părţile
solicită, în comun, trimiterea la una din celelalte

109
instanţe). Când însă excepţia este admisă şi una din
pricini este dată în competenţa de ordine publică a
uneia dintre instanţe, reunirea se va face în mod
obligatoriu la aceasta. Cauzele conexate vor fi
judecate împreună, pronunţându-se o unică
hotărâre, cu excepţia situaţiei în care, pentru a evita
tergiversarea judecăţii, instanţa hotărăşte
disjungerea.

110
Titlul V
Participanţii la judecată

• Este vorba, în principal, de: instanţă; părţi; procuror;


avocat.

Capitolul I
Instanţa

• În sens larg, derivat din raportul dintre puterile statului,


prin “instanţe judecătoreşti” se desemnează o anumită
autoritate publică (cea judecătorească) chemată să
înfăptuiască justiţia (judecătorii, tribunale, tribunale
specializate, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie).
• În sens restrâns, derivat din activitatea de judecată, prin
„instanţă” se înţelege o structură internă a unui organ
judecătoresc căreia i se atribuie soluţionarea unui litigiu
determinat (în acest caz termenul „instanţă”
desemnează un anume judecător sau complet de
judecată).

Secţiunea 1-a

111
Incidente cu privire la compunerea instanţei

Este vorba despre: greşita compunere a instanţei (a);


incompatibilitate (b); recuzare (c); abţinere (d).

a. Greşita compunere a instanţei

• Noţiune: desemnează situaţia în care completul ar


cuprinde un număr mai mare sau mai mic decât cel
stabilit de lege pentru judecarea unei anumite cauze.
• Normele ce stabilesc compunerea instanţei au
caracter imperativ, astfel că încălcarea lor poate fi
invocată pe cale de excepţie de către oricare dintre
părţi, procuror când participă la judecată sau instanţa
din oficiu, în orice stare a pricinii.

b. Incompatibilitatea (art.24 C.pr.civ., art.105 din


Legea nr.161/2003):

• În sens larg, termenul “incompatibilitate”


desemnează imposibilitatea judecătorului de a mai
îndeplini şi alte funcţii publice sau private, cu excepţia
funcţiilor didactice în învăţământul superior sau de
formator în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii
sau Şcolii naţionale de Grefieri.
• În sens restrâns, desemnează situaţiile expres
prevăzute de lege când un judecător nu poate lua
parte la judecarea unui anumit proces. Acest sens al
incompatibilităţii urmează a-l avea în vedere în
continuare.
• Cazurile de incompatibilitate sunt:
- judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o
pricină nu poate participa la judecarea aceleiaşi
pricini în apel sau recurs;

112
- judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o
pricină nu poate participa la judecarea acelei
pricini în cazul în care, în urma controlului
judiciar, s-a dispus casarea cu trimitere şi
rejudecarea cauzei;
- nu poate participa la soluţionarea unei pricini, ca
judecător, acela care a fost martor, expert sau
arbitru în aceeaşi pricină;
- magistraţii nu pot participa la judecarea unei
cauze în calitate de judecător sau procuror, dacă
sunt soţi sau rude până la gradul IV inclusiv,
între ei;
- magistraţii nu pot participa la judecarea unei
cauze în calitate de judecător sau procuror, dacă
ei, soţii sau rudele până la gradul IV inclusiv au
vreun interes în cauză;
- magistratul nu poate participa, în calitate de
judecător sau procuror, la judecarea unei cauze
în căile de atac, atunci când soţul sau ruda până
la gradul IV inclusiv a magistratului a participat,
ca judecător sau procuror, la judecarea în fond a
acelei cauze;
• Incompatibilitatea poate privi doar judecătorul şi,
atunci când legea impune, procurorul, însă nu şi alt
participant la procesul civil.
• Normele privitoare la incompatibilitate sunt
imperative, astfel că excepţia de incompatibilitate are
regimul juridic specific excepţiilor absolute.
• Hotărârea pronunţată de un judecător incompatibil
este nulă absolut.
• Admiterea sau respingerea excepţiei de
incompatibilitate se face prin încheiere; în caz de
respingere a excepţiei, încheierea este susceptibilă
de atacare cu apel (recurs) doar odată cu fondul; în

113
caz de admitere, judecătorul este înlăturat din
complet.

c. Recuzarea (art.27-36 C.pr.civ.):


• Noţiune: desemnează instituţia prin care partea
interesată poate cere îndepărtarea din completul de
judecată a unuia sau a mai multor judecători întrucât
are suspiciuni cu privire la obiectivitatea acestora, dar
şi, în anumite cazuri, îndepărtarea din completul de
judecată a magistratului asistent, procurorului sau
grefierului.
• Cazurile în care se poate solicita recuzarea pot fi
grupate având în vedere: afecţiunea judecătorului,
interesul lui personal, ura (vrăjmăşia), amorul propriu.
Afecţiunea rezultă din următoarele împrejurări:
- judecătorul este soţ, rudă sau afin până la al
patrulea grad inclusiv cu vreuna dintre părţi
ori cu avocatul sau mandatarul unei părţi;
- judecătorul este căsătorit cu fratele ori sora
soţului uneia dintre persoanele de mai sus;
- soţul în viaţă al judecătorului şi nedespărţit
este rudă sau afin al uneia din părţi până la al
patrulea grad inclusiv sau dacă, fiind încetat
din viaţă ori despărţit, au rămas copii.
Interesul rezultă din următoarele împrejurări:
- judecătorul, soţul său, ascendenţii ori
descendenţii lor au vreun interes în judecarea
pricinii;
- judecătorul a părimit daruri sau făgăduieli de
daruri ori altfel de îndatoriri de la una din
părţi;
- judecătorul este tutore sau curator al uneia
din părţi;
- judecătorul, soţul sau rudele lor până la
gradul al patrulea inclusiv are o pricină

114
asemănătoare cu aceea care se judecă sau
dacă au o judecată la instanţa unde una din
părţi este judecător.
Ura (vrăşmăşia) rezultă din următoarele împrejurări:
- dacă între judecător, soţul sau rudele lor
până la al patrulea grad inclusiv şi una din
părţi, a existat o judecată penală, în timp de 5
ani înaintea recuzării;
- dacă există vrăjmăşie între el, soţul sau una
din rudele sale până la al patrulea grad
inclusiv şi una din părţi, soţii sau rudele
acestora până la gradul al treilea inclusiv.
Amorul propriu (orgoliul profesional):
- dacă judecătorul şi-a spus părerea cu privire
la pricina ce se judecă.

• Condiţiile de fond ale recuzării sunt:


- să existe un proces născut şi actual;
- propunerea de recuzare să fie motivată;
- propunerea de recuzare să se facă pentru fiecare
judecător în parte; este însă inadmisibilă
recuzarea tuturor judecătorilor unei secţii sau ai
întregii instanţe;
- propunerea trebuie să vizeze un judecător,
procuror, magistrat-asistent sau grefier, iar nu un
alt participant la proces;
- propunerea de recuzare trebuie făcută înainte de
începerea oricărei dezbateri, iar dacă motivele de
recuzare s-au ivit după începerea dezbaterilor,
partea trebuie să solicite recuzarea de îndată ce
motivele îi sunt cunoscute.

• Condiţiile de formă ale recuzării sunt:


- recuzarea trebuie făcută în scris sau verbal;
- când recuzarea se cere prin reprezentant, acesta

115
trebuie să aibă împuternicire specială, recuzarea
fiind un act de dispoziţie procesuală.
• Competenţa soluţionării cererii de recuzare îi
aparţine instanţei învestite cu judecarea cererii
principale, în alcătuirea căreia nu poate însă să intre
judecătorul recuzat.
• Când din pricina recuzării nu se poate alcătui
completul de judecată, când sunt recuzaţi toţi
judecătorii instanţei sau ai unei secţii sau când
cererea de recuzare a judecătorilor instanţei ierarhic
superioare a fost depusă la instanţa care soluţionează
litigiul, cererea de recuzare va fi judecată de această
din urmă instanţă.
• Regimul procedural al cererii de recuzare are în
vedere următoarele:
- propunerea de recuzare poate fi făcută de oricare
dintre părţile procesului;
- recuzarea operează, în principiu, numai în
materie contencioasă, iar nu şi în materie
graţioasă ;
- recuzarea poate fi solicitată înaintea oricărei
instanţe sau jurisdicţii (civilă, penală, de
contencios administrativ);
- recuzarea nu este de ordine publică, astfel că
părţile nu sunt obligate să o invoce;
- instanţa hotărăşte asupra cererii de recuzare în
camera de consiliu, fără prezenţa părţilor,
ascultându-l pe judecătorul recuzat;
- nu este admis interogatoriul ca mijloc de dovadă
a motivelor de recuzare;
- asupra cererii de recuzare instanţa hotărăşte prin
încheiere care se pronunţă în şedinţă publică.
• Efectele cererii de recuzare şi ale admiterii ei sunt, în
principal, următoarele:

116
- pe timpul desfăşurării procedurii de recuzare nu
se va face niciun act de procedură;
- dacă cererea este admisă, judecătorul se va
retrage de la judecarea pricinii;
- prin încheierea de admitere a cererii se va arăta
în ce măsură actele îndeplinite de judecătorul
recuzat urmează a fi păstrate;
- în cazurile în care cererea este soluţionată şi
admisă de instanţa superioară în condiţiile
art.33 C.pr.civ., ea va dispune trimiterea pricinii
la o instanţă de acelaşi grad;
- când cererea de recuzare este făcută cu rea-
credinţă, instanţa îl va sancţiona pe solicitant cu
amendă în sumă de 50-700 lei, după cum, la
cererea părţii interesate, îl va putea obliga şi la
plata de despăgubiri.
• În ce priveşte căile de atac împotriva încheierii date
în materie de recuzare, reţinem că:
- încheierea prin care s-a încuviinţat recuzarea
nu este supusă niciunei căi de atac;
- încheierea prin care s-a respins cererea este
atacabilă o dată cu fondul. Dacă instanţa
superioară de fond constată că recuzarea a fost
pe nedrept respinsă, ea va reface toate actele
şi dovezile administrate la prima instanţă.

d. Abţinerea (art.25,26 C.pr.civ.)


• Conform art.25 C.pr.civ., judecătorul care ştie că
există un motiv de recuzare în privinţa sa este dator
să îl înştiinţeze pe şeful lui şi să se abţină de la
judecarea pricinii.
• Rezultă, deci, că abţinerea este o autorecuzare,
motivele de abţinere fiind identice cu cele de
recuzare.

117
• Procedura de judecată a cererii de abţinere este
aceeaşi cu cea aplicabilă cererii de recuzare.
• Încheierea prin care s-a încuviinţat sau respins
abţinerea nu este supusă niciunei căi de atac.

Secţiunea a 2-a
Incidente cu privire la instanţa sesizată

• Avem în vedere, ca asemenea incident procedural,


strămutarea pricinilor.
• Strămutarea reprezintă instituţia procesuală prin care o
instanţă competentă potrivit regulilor de competenţă este,
în considerarea anumitor elemente de fapt, desesizată de
judecarea unui litigiu în favoarea unei alte instanţe de
acelaşi grad.
• Motivele de strămutare sunt următoarele:
- când una dintre părţi are două rude sau afini până la
al patrulea grad inclusiv printre magistraţii sau
asistenţii judiciari ai instanţei;
- când există bănuială legitimă (conform art.37 alin.2
C.pr.civ., bănuiala este socotită legitimă ori de câte ori
se poate presupune că imparţialitatea judecătorilor ar
putea fi ştirbită datorită împrejurărilor pricinii, calităţii
părţilor sau vrăjmăşiilor locale);
- când este necesară strămutarea din motive de
siguranţă publică (constituie motive de siguranţă
publică acele împrejurări care creează presupunerea
că judecata procesului la instanţa competentă ar
putea produce tulburarea ordinii publice).
• Regimul procedural specific strămutării este următorul:
- strămutarea pentru rudenie sau afinitate ori pentru
bănuială legitimă poate fi cerută de oricare parte
interesată;

118
- strămutarea pentru siguranţă publică poate fi cerută
numai de procurorul de la Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
- cererea de strămutare întemeiată pe motive de
rudenie sau afinitate se depune şi este judecată de
instanţa imediat superioară;
- cererea întemeiată pe bănuială legitimă sau siguranţă
publică se depune şi este judecată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie;
- cererea de strămutare trebuie făcută în scris, trebuie
motivată şi probată;
- cererea se judecă în camera de consiliu, cu citarea
părţilor;
- instanţa învestită cu judecarea cererii de strămutare
poate dispune suspendarea judecării pricinii a cărei
strămutare s-a cerut, comunicând de urgenţă această
măsură instanţei respective;
- instanţei competente să soluţioneze cererea de
strămutare nu i se trimite dosarul pricinii, însă aceasta
îl poate solicita;
- instanţa se pronunţă asupra cererii de strămutare
printr-o hotărâre ce nu trebuie motivată;
- hotărârea asupra strămutării va arăta în ce măsură
actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare
urmează să fie păstrate;
- când instanţa a săvârşit acte de procedură sau a
procedat între timp la judecarea pricinii, actele de
procedură îndeplinite ulterior strămutării, precum şi
hotărârea pronunţată, sunt desfiinţate de drept ca
efect al admiterii cererii de strămutare;
- hotărârea asupra strămutării nu este supusă apelului
şi nici recursului.

119
Capitolul II
Părţile

De esenţa procedurii contencioase este existenţa un


conflict de interese între două sau mai multe persoane. Prin
urmare, deosebim între reclamant (cel care introduce
cererea de chemare în judecată, promovând acţiunea civilă)
şi pârât (cel împotriva căruia este pornită acţiunea).

Secţiunea 1-a

Reprezentarea în justiţie

• Noţiune: există reprezentare în justiţie atunci când un


terţ a primit împuternicirea şi sarcina de a acţiona în
justiţie în locul, interesul şi pe seama uneia dintre
părţile cauzei.
• În raport cu obiectul ei, reprezentarea se prezintă sub
două aspecte:
- ea poate avea ca obiect exercitarea acţiunii în justiţie,
în numele şi pentru titularul dreptului la acţiune;
- ea poate avea ca obiect doar îndeplinirea unor acte
de procedură.
• Reprezentarea în exercitarea acţiunii, ca şi
reprezentarea în îndeplinirea anumitor acte de
procedură, trebuie să îndeplinească o condiţie de fond
(a) şi o condiţie de formă (b).
a) Condiţia de fond a reprezentării o constituie puterea de
a reprezenta pe un altul, astfel că reprezentantul trebuie să
dovedească dobândirea acestei puteri, precum şi
cuprinderea (întinderea) ei. Atunci când reprezentantul nu

120
face dovada calităţii sale de reprezentant, instanţa îi va
putea da un termen pentru a aduce dovezile necesare, după
care va putea anula cererea sau, după caz, actul procedural
săvârşit;
Ø Excepţia lipsei calităţii de reprezentant este una de
fond, absolută şi peremptorie;
Ø Puterea de a acţiona în justiţie în numele şi pe seama
altuia poate avea un fundament legal (părinţi, tutore,
curator); un fundament judiciar (când este stabilită prin
hotărâre judecătorească, precum în cazul sechestrului
judiciar, al lichidatorului în cazul falimentului); sau un
fundament convenţional (cazul reprezentării prin
mandatar avocat sau neavocat).
b) Condiţia formală a reprezentării are în vedere indicarea
expresă de către reprezentant a acestei calităţi a lui, a
numelui său, precum şi a numelui şi domiciliului celui
reprezentat.
• Dintre elementele de regim procedural specifice
reprezentării judiciare menţionăm:
- împuternicirea pentru reprezentarea judiciară trebuie
făcută prin înscris sub semnătură legalizată sau, când
procura este dată unui avocat, semnătura va fi
certificată potrivit legii avocaţilor. Dreptul de
reprezentare în judecată mai poate fi dat şi prin
declaraţie verbală în faţa instanţei;
- mandatul de reprezentare în proces este unul intuitu
personae, astfel că: el va înceta prin decesul
mandatarului; nu este posibil ca mandatarul să
substituie un submandatar fără acordul mandantelui;
- mandatul nu încetează prin decesul mandantelui şi
nici dacă acesta a devenit incapabil, el dăinuind până
la retragerea lui de către moştenitori sau de către
reprezentantul legal al incapabilului;
- în principiu, mandatul este unul general, dat pentru
toate actele de procedură, fără însă a cuprinde şi

121
actele de dispoziţie (recunoaşteri de drepturi,
renunţări la judecată sau drept, încheierea unei
tranzacţii). Mandatul poate fi însă şi restrâns la unele
acte procedurale;
- mandatul este revocabil, însă revocarea nu poate fi
opusă celeilalte părţi decât de la comunicarea faptului
revocării, cu excepţia cazului când revocarea a fost
făcută în şedinţa de judecată, în prezenţa părţii;
- mandatarul poate renunţa la mandat, însă el este
dator să-l înştiinţeze atât pe mandant, cât şi instanţa,
cu cel puţin 15 zile înainte de termenul de judecată
sau de împlinirea termenelor pentru exercitarea căilor
de atac;
- cu excepţia cazurilor în care mandatarul a depăşit
limitele împuternicirii sale, mandantele este ţinut a
suporta toate consecinţele ce rezultă din actele
îndeplinite de mandatar;
- avocatul care a asistat-o pe una din părţi la judecarea
cauzei poate, chiar fără mandat, să facă orice acte
pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi
care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate
să exercite căile de atac împotriva hotărârii, actele de
procedură urmând însă a se îndeplini numai faţă de
partea însăşi;
- dacă mandatul este dat unei alte persoane decât un
avocat, mandatarul nu poate pune concluzii decât prin
avocat, cu excepţia consilierului juridic care, potrivit
legii, reprezintă partea;
- asistarea de către avocat nu este cerută doctorilor dau
licenţiaţilor în drept când ei sunt mandatari în pricinile
soţului sau rudelor până la al patrulea grad inclusiv;
- asistarea de către avocat nu este cerută nici la
judecătorii, când partea este reprezentată prin soţ sau
rudă până la al patrulea grad inclusiv;
- când dreptul de reprezentare izvorăşte din lege sau

122
dintr-o hotărâre judecătorească, asistarea
reprezentantului de către avocat nu este obligatorie.

Secţiunea a 2-a

Litisconsorţiul (coparticiparea procesuală)

• Noţiune: reprezintă reunirea, ce poate fi activă (mai


mulţi reclamanţi), pasivă (mai mulţi pârâţi) sau mixtă
(mai mulţi reclamanţi şi pârâţi), în acelaşi proces, de la
începutul sau intervenită doar în cursul lui, a mai multor
persoane care acţionează sau împotriva cărora se
acţionează în aceeaşi calitate.
• Condiţiile litisconsorţiului sunt:
- litisconsorţiu poate exista atunci când obiectul pricinii
este un drept sau o obligaţie comună sau când
drepturile sau obligaţiile părţilor au aceeaşi cauză ;
- între cei aflaţi în litisconsorţiu trebuie să existe o
legătură de interese;
- litisconsorţiul nu poate exista decât în cadrul
procesului civil, indiferent de fazele acestuia (deci nu
anterior procesului ori ulterior lui);
- prorogarea competenţei instanţei ca urmare a
constituirii litisconsorţiului nu poate trece de limitele
stabilite prin normele imperative de competenţă;
- litisconsorţiul este posibil înlăuntrul aceluiaşi sistem al
normelor de procedură, deci al unor norme care nu
sunt esenţial diferite.
• Putem identifica două forme principale ale
litisconsorţiului: litisconsorţiu simplu (a); litisconsorţiu
necesar (b).
a) Litisconsorţiul simplu este esenţialmente facultativ,

123
el rezultând din reunirea voluntară a mai multor
persoane având aceeaşi calitate procesuală
(reclamante sau pârâte) şi sprijinindu-se pe un titlu
juridic comun sau pe titluri analoage ori pe fapte total
sau parţial identice, pentru a acţiona sau a se apăra
în comun.
b) Litisconsorţiul necesar este întâlnit atunci când
coparticipanţii se află într-o legătură juridică ce
reclamă soluţionarea litigiului printr-o hotărâre
uniformă (unitară) în privinţa tuturor, indiferent dacă
ea este în profitul sau în dezavantajul lor.
• Regulile funcţionale ale litisconsorţiului implică
observaţia că în materia litisconsorţiului regula este aceea a
divizibilităţii judecăţii (a independenţei procesuale) în privinţa
fiecăruia dintre coparticipanţi, ceea ce poate fi rezumat în
următoarele principii:
a) principiul relativităţii cererii (orice cerere în justiţie
făcută de una din părţi nu îi profită decât acesteia şi nici nu
poate provoca urmări defavorabile decât pentru ea);
b) principiul relativităţii actelor de procedură (în sensul că
acestea nu pot produce efecte, pozitive sau negative, decât
faţă de cel ce a îndeplinit actul);
Regula divizibilităţii judecăţii cunoaşte însă, în sensul
prevederilor art.48 alin.2 C.pr.civ., o semnificativă derogare:
dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei
dispoziţii a legii efectele hotărârii se întind asupra tuturor
reclamanţilor sau pârâţilor, actele de procedură îndeplinite
numai de unii din ei sau termenele încuviinţate numai unora
din ei pentru îndeplinirea actelor de procedură folosesc şi
celorlalţi. Când actele de procedură ale unora sunt potrivnice
celor făcute de ceilalţi, se va ţine seama de actele cele mai
favorabile. Reclamanţii sau pârâţii care nu s-au înfăţişat sau
nu au îndeplinit un act de procedură în termen vor continua
totuşi să fie citaţi (ex.: acţiunea în revendicare; situaţia
debitorilor solidari chemaţi deodată în judecată, aceea a

124
creditorilor solidari).

Secţiunea a 3-a
Drepturi şi obligaţii procesuale ale părţilor

a) Drepturile părţilor sunt, în principal, următoarele:


- dreptul la apărare, implicând dreptul de a răspunde la
susţinerile celeilalte părţi şi de a discuta toate problemele de
fapt şi de drept ridicate în proces, dreptul de a cunoaşte
toate piesele dosarului şi de a face copii de pe acestea,
dreptul de a propune probe, dreptul de a fi asistat sau
reprezentat de avocat, dreptul de a folosi un interpret;
- dreptul de a folosi limba maternă în justiţie;
- dreptul de a participa la dezbateri (deci la judecarea
pricinii) în condiţii de contradictorialitate, implicând şi dreptul
de a fi citat în proces;
- dreptul de a solicita recuzarea judecătorilor,
procurorilor, magistraţilor asistenţi şi grefierilor, precum şi de
a solicita strămutarea;
- dreptul de a dispune de soarta procesului (prin
renunţare la judecată sau la drept, prin achiesare la pretenţii
sau la hotărâre, prin încheierea unei tranzacţii);
- dreptul de ataca hotărârea şi încheierile
premergătoare ei, uzând de căile de atac recunoscute de
lege;
-dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de
judecată în cazul câştigării procesului.

b) Obligaţiile procesuale ale părţilor sunt, în principal,


următoarele:
- exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor procesuale,
în sensul că drepturile procesuale trebuiesc exercitate fără

125
intenţia de a vătăma pe altul şi potrivit finalităţii lor legale,
deci fără a le deturna de la scopul pentru care legea le
recunoaşte;
- actele de procedură trebuiesc îndeplinite în condiţiile,
în ordinea şi în termenele stabilite de lege sau de către
instanţă;
- părţile trebuie să-şi probeze pretenţiile şi apărările.

Capitolul III
Procurorul

• În aplicarea art.45 C.pr.civ., procurorul poate participa în


procesul civil ca parte “principală”, respectiv parte
“alăturată”, acestea fiind formele calităţii procesuale a
procurorului într-un proces civil.
• Formele de participare a procurorului în procesul civil
sunt:
- pornirea acţiunii civile, însă numai în scopul de a
apăra drepturi şi interese legitime ale minorilor, persoanelor
puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor. Dacă procurorul a
pornit acţiunea la care se referă art. 45 vor fi introduse în
proces şi vor putea face acte de dispoziţie;
- participarea la judecată şi punerea de concluzii scrise:
- exercitarea, în condiţiile legii, a căilor de atac;
- supravegherea respectării legii în activitatea de
punere în executare a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri
executorii.

126
Capitoul IV
Avocatul

• Profesia de avocat se exercită numai de către membrii


barourilor ce aparţin Uniunii Naţionale a Barourilor din
România, în fiecare judeţ existând şi funcţionând un
singur barou membru al Uniunii Naţionale a Barourilor din
România.
• Profesia de avocat se exercită, la alegere, în cabinete
individuale, cabinete asociate sau societăţi civile
profesionale.
• Dintre elementele care stau la baza organizării şi
exercitării profesiei de avocat le remarcăm pe
următoarele:
- profesia de avocat este liberă şi independentă, în
exercitarea ei avocatul supunându-se doar legii, statutului şi
regulilor de etică profesională, iar nu vreunei alte entităţi, fie
ea etatică sau non-etatică;
- orice persoană are dreptul să-şi aleagă liber avocatul;
- avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte
persoanele fizice sau juridice în faţa tuturor instanţelor;
- autorităţile şi instituţiile au obligaţia de a-i permite şi
asigura desfăşurarea, în condiţiile legii, a activităţii;
- în exercitarea profesiei şi în legătură cu aceasta
avocatul este protejat de lege;
- avocatul are obligaţia de a păstra secretul profesional
privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredinţată, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege;
- contactul dintre avocat şi clientul său nu poate fi
stânjenit sau controlat, nici direct, nici indirect, de nici un
organ al statului;
- avocatul poate răspunde disciplinar pentru
nerespectarea prevederilor legale privitoare la organizarea şi

127
exercitarea acestei profesii, pentru nerespectarea deciziilor
obligatorii adoptate de organele de conducere ale baroului
sau uniunii, precum şi pentru orice fapte săvârşite în
legătură cu profesia sau în afara acesteia care sunt de
natură a prejudicia onoarea şi prestigiul profesiei sau ale
instituţiei;
- sub aspectul conţinutului, activitatea profesională a
avocatului cuprinde:consultaţii cu caracter juridic, asistenţă
şi reprezentare juridică în faţa organelor de jurisdicţie, de
urmărire penală şi în faţa notarilor publici; apărarea,
reprezentarea cu mijloace juridice a drepturilor şi intereselor
legitime ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile cu
autorităţile publice, instituţiile şi cu orice persoană română
sau străină; redactarea de acte juridice, cu posibilitatea
atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor;
activităţi de mediere; orice alte mijloace şi căi proprii
exercitării dreptului la apărare în condiţiile legii;
- în ce priveşte responsabilitatea avocatului reţinem că:
faţă de client, avocatul îşi asumă o obligaţie de mijloace
atunci când asistă sau reprezintă partea într-un proces; când
acordă o consultaţie juridică, presupunând oferirea de
informaţii, obligaţia este de rezultat; faţă de partea adversă,
avocatul trebuie să pledeze cu demnitate; faţă de instanţă
avocatul trebuie să arate respect, demnitate şi corectitudine
în îndeplinirea obligaţiilor; faţă de colegii de profesie,
avocatul este dator cu respect şi loialitate.

128
Titlul VI
Judecata în faţa primei instanţe şi unele incidente în judecată

Capitolul I
Judecata în faţa primei instanţe

Secţiunea 1-a

Etapa premergătoare judecăţii

• Uneori, legea impune ca sesizarea instanţei


competente să se poată face numai după îndeplinirea unei
proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege,
dovada îndeplinirii procedurii prealabile trebuind anexată la
cererea de chemare în judecată (ex.: conform art.720/1
C.pr.civ., în procesele şi cererile evaluabile în bani din
materie comercială este obligatoriu ca înaintea introducerii
cererii de chemare în judecată, reclamantul să încerce
soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte.
Prin urmare este vorba de o etapă premergătoare judecăţii
propriu-zise.
• După pornirea procesului prin învestirea instanţei
dezbaterea propriu-zisă a litigiului înaintea instanţei de
judecată este precedată de parcurgerea unei etape scrise
ce are ca scop informarea reciprocă a părţilor cu privire la
pretenţiile, apărările şi dovezile lor. Astfel, cererea de

129
chemare în judecată îmbracă forma scrisă şi se depune la
dosarul cauzei împreună cu înscrisurile folosite în
probaţiune de către reclamant, pârâtului urmând a-i fi
comunicată o copie de pe cerere, precum şi copii ale
înscrisurilor; de cealaltă parte, pârâtul are obligaţia de a
depune întâmpinare.

Secţiunea a 2-a

Dezbaterea cauzei în faţa instanţei

A.Şedinţa de judecată
• Afară de cazurile când legea sau instanţa de judecată,
în condiţiile legii, nu dispune altfel, şedinţele de judecată
sunt publice.
• Conform art.125 C.pr.civ., preşedintele va dispune să
se întocmească pentru fiecare şedinţă o listă a cauzelor
stabilite a se judeca în acea zi şi care va fi afişată la uşa
sălii de şedinţă cu cel puţin o oră înainte de începerea
şedinţei.
• Pricinile declarate urgente de către lege şi cele rămase
în divergenţă se vor judeca înaintea celorlalte.
• Părţile pot cere schimbarea ordinii dacă justiţiabilii
având pricini stabilite înaintea lor nu se împotrivesc.
• În faţa primei instanţe judecătorii au datoria de a
încerca împăcarea părţilor, în acest scop ei putând solicita
înfăţişarea lor personală, chiar dacă acestea şi-au desemnat
un reprezentant.
• Judecătorul, în tot cursul procesului, conduce
desfăşurarea acestuia, veghează la respectarea dispoziţiilor
legale şi are puterea de a fixa termenele şi de a ordona
măsurile necesare judecării cererii.

130
• Preşedintele deschide, suspendă şi ridică şedinţa.
• Poliţia şedinţei este asigurată de preşedinte, acesta
putând lua măsuri pentru păstrarea ordinii şi bunei-cuviinţe
în sala de judecată.
• Preşedintele va da mai întâi reclamantului cuvântul,
apoi pârâtului.
• Judecătorii sau părţile pot pune întrebări martorilor sau
experţilor numai prin mijlocirea preşedintelui, care poate
însă încuviinţa ca acesta să pună întrebările şi direct.
• Când instanţa se va considera lămurită, ca urmare a
administrării dovezilor necesare şi discutării celorlalte
elemente ale cauzei, preşedintele va declara dezbaterile
închise, instanţa urmând a delibera şi, apoi, a pronunţa
hotărârea.
• Pricina poate fi însă repusă pe rol, dacă instanţa
găseşte necesare „noi lămuriri”.
• Dezbaterile „urmate în şedinţă”, se vor trece în
încheierea de şedinţă, care va fi semnată de judecători şi de
grefier.

Capitolul II
Incidente cu privire la obiectul judecăţii şi părţile aflate în
judecată

Secţiunea 1-a

Cererile incidentale

• Noţiune: numim cerere incidentală orice cerere făcută în

131
cursul procesului civil, după introducerea cererii
principale (introductivă de instanţă) şi care se află într-o
legătură de conexitate cu cererea principală;
• Sunt cereri incidentale: a) cererea adiţională; b) cererea
reconvenţională; c) cererea de intervenţie voluntară
principală; d) cererea de intervenţie voluntară accesorie;
e) chemarea în judecată a unei persoane care poate
pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul; f) chemarea
în garanţie; g) arătarea titularului dreptului; Sub aspectul
domeniului de aplicare, cererile incidentale pot fi, în
regulă, făcute în orice materie şi în orice procedură;
• Sub aspectul condiţiilor de admisibilitate, sunt cerute atât
condiţiile în general aplicabile cererilor în justiţie (interes
de a acţiona, capacitate şi calitate procesuală), cât şi
condiţii specifice (existenţa unei cereri principale în curs
de judecată, precum şi existenţa unei legături de
conexitate între cererea principală şi cea incidentală).

a. Cererea adiţională

• Noţiune: cererea adiţională este aceea prin care


reclamantul îşi întregeşte sau modifică cererea
principală, fie în sensul că pretenţiilor iniţiale li se adaugă
altele noi, fie că pretenţiile iniţiale sunt modificate total
sau parţial;
• Printr-o evidentă dar justificată ficţiune, alin.2 al art.132
C.pr.civ. stabileşte însă că cererea principală (iniţială) nu
se socoteşte modificată atunci când: se îndreaptă
greşelile materiale din cuprinsul cererii; reclamantul
măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii;
reclamantul cere valoarea obiectului pierdut sau pierit;
reclamantul înlocuieşte cererea în constatare printr-o
cerere în realizarea dreptului sau dimpotrivă, în cazul în
care cererea în constatare poate fi primită;

132
• Exceptând ipotezele evocate mai sus, când modificarea
poate fi făcută oricând în timpul judecăţii înaintea primei
instanţe, în celelalte situaţii de întregire sau modificare a
cererii iniţiale acestea se pot realiza până la prima zi de
înfăţişare sau în interiorul termenului acordat
reclamantului de către instanţă la prima zi de înfăţişare.

b. Cererea reconvenţională

• Noţiune: este actul de procedură prin care pârâtul


deduce judecăţii în procesul început de reclamant
pretenţii proprii aflate în legătură cu cererea principală.
• Pentru elemente de regim procedural privind cererea
reconvenţională, a se vedea supra, Titlul II, Capitolul I,
Secţiunea a 7-a.

c. Intervenţia voluntară

• Intervenţia voluntară a unui terţ într-un proces pornit între


alte persoane îmbracă două forme: intervenţia voluntară
principală (zisă şi agresivă), respectiv intervenţia
voluntară accesorie (zisă si alăturată, conservatoare,
auxiliară).
• Intervenţia voluntară principală desemnează cererea
unui terţ de a intra într-un proces pornit între alte
persoane, formulând o pretenţie proprie în scopul de a-şi
apăra un drept propriu sau un interes legitim.
• Intervenţia voluntară accesorie desemnează cererea
unui terţ de a intra într-un proces pornit între alte
persoane pentru a apăra dreptul unei părţi din proces,
fără însă a formula o pretenţie proprie.
• În cazul ambelor forme de intervenţie voluntară sunt
necesare următoarele condiţii de admisibilitate:

133
- cererea de intervenţie voluntară trebuie să fie făcută
de un terţ;
- terţul intervenient trebuie să justifice interesul de a
interveni;
- terţul trebuie să aibă capacitate procesuală;
- intervenţia este condiţionată de existenţa unei cereri
principale în curs de judecată;
- cererea de intervenţie trebuie să se afle în legătură
cu pretenţiile originare; instanţa sesizată cu o cerere
de intervenţie voluntară trebuie să aibă competenţa
de a o judeca sau, dacă intervine prorogarea de
competentă (art.17 C.pr.civ.), să nu se încalce norme
imperative de competenţă;
• Sub aspectul regimului procedural al celor două forme
ale intervenţiei voluntare sunt de reţinut următoarele:
- cererea de intervenţie voluntară principală trebuie
făcută în forma prevăzută pentru cererea de
chemare în judecată (art.112 C.pr.civ.); de cealaltă
parte, cererea de intervenţie voluntară accesorie este
o simplă cerere, însă în ambele cazuri intervenientul
este dator să justifice interesul de a interveni, iar în
cazul intervenţiei accesorie este necesar să arăte şi
partea a cărei apărare înţelege să o sprijine;
- cererea de intervenţie principală se poate face doar
în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea
dezbaterilor, iar cu învoirea părţilor ea se poate face
şi direct în apel; cererea de intervenţie accesorie
poate fi făcută oricând în timpul judecăţii, deci chiar
în apel sau recurs, fără a fi nevoie de acordul
celorlalte părţi;
- în ambele forme ale intervenţiei, instanţa hotărăşte
asupra încuviinţării în principiu a cererii de intervenţie
printr-o încheiere interlocutorie ce poate fi atacată
doar o dată cu fondul. Prealabil pronunţării încheierii,
instanţa va pune cererea în discuţia părţilor, iar dacă

134
s-a dispus încuviinţarea în principiu, cererea de
intervenţie se va comunica părţilor, stabilindu-se şi
termenul în care întâmpinarea trebuie depusă;
- cererea de intervenţie voluntară principală poate fi
disjunsă atunci când judecarea ei ar întârzia
judecarea cererii principale. În ce priveşte cererea de
intervenţie voluntară accesorie, aceasta nu poate fi
disjunsă, ea fiind o simplă cerere în apărarea unei
părţi;
• În ceea ce priveşte statutul procesual al intervenientului,
sunt de avut în vedere următoarele:
- prin admiterea în principiu a cererii de intervenţie
intervenientul devine parte în proces, dobândind
drepturile şi obligaţiile specifice, în general, unei
părţi;
- intervenientul ia procedura în starea în care se află la
momentul intervenţiei;
- intervenientul principal apare ca un veritabil
reclamant, astfel că el poate, în regulă, să facă orice
acte de procedură specifice unei părţi reclamante,
nefiind condiţionat de acordul sau influenţat de
opoziţia părţilor iniţiale;
- intervenientul accesoriu nu beneficiază de
independenţa procesuală a intervenientului principal,
el putând face exclusiv acte de procedură care nu
sunt potrivnice interesului părţii în apărarea căreia a
intervenit;
- intervenientul principal poate face toate actele
procesuale de dispoziţie care îi aparţin unui
reclamant (renunţarea la judecată, renunţarea la
dreptul dedus judecăţii, încheierea unei tranzacţii);
intervenientul accesoriu poate doar să renunţe la
judecata propriei cereri de intervenţie;
- soluţionarea cererii de intervenţie voluntară
principală nu este influenţată de renunţarea

135
reclamantului la judecată în cererea principală sau la
dreptul dedus judecăţii şi nici de achiesarea pârâtului
la pretenţiile reclamantului, dacă aceste acte de
procedură sunt ulterioare încuviinţării în principiu a
cererii de intervenţie. Dimpotrivă, în toate aceste
cazuri intervenţia voluntară accesorie este, după caz,
admisă sau respinsă;
- intervenientul principal poate să exercite toate căile
de atac recunoscute unei părţi; intervenientul
accesoriu va putea declara apel sau recurs doar
dacă aceste căi de atac au fost exercitate şi de
partea pe care el o susţine.
• Sub aspectul cheltuielilor de judecată, intervenientul
principal este ţinut a suporta, în cazul respingerii cererii,
numai cheltuielile pe care le-a provocat prin cererea sa;
în acelaşi sens, şi intervenientul accesoriu, în cazul
respingerii cererii sale, va fi ţinut să suporte cheltuielile
provocate, prin cererea sa, părţii câştigătoare.
• Sub aspectul soluţionării cererii de intervenţie reţinem
că, afară de cazul în care judecarea cererii de
intervenţie voluntară principală ar fi disjunsă, cererea de
intervenţie, fie ea principală sau accesorie, se
soluţionează prin aceaşi hotărâre prin care se
soluţionează şi acţiunea reclamantului. Soluţia dată
cererii trebuie să se regăsească în dispozitivul hotărârii.
• În ce priveşte cererea de intervenţie accesorie, soluţiile
cu privire la aceasta sunt diferite: dacă intervenţia s-a
făcut în favoarea reclamantului şi acţiunea acestuia a
fost respinsă, va fi respinsă şi cererea de intervenţie;
dacă acţiunea reclamantului a fost admisă, se va
admite şi cererea de intervenţie; dacă intervenţia s-a
făcut în favoarea pârâtului, iar acţiunea reclamantului s-
a admis, se va respinge cererea de intervenţie; dacă
acţiunea reclamantului a fost respinsă, se va admite
cererea de intervenţie.

136
d. Intervenţia forţată

• Noţiune: desemnează situaţia în care una din părţile din


cererea principală atrage în judecată o terţă persoană,
obligând-o să devină parte în proces.
• Cunoaşte următoarele forme: chemarea în judecată a
altor persoane (a); chemarea în garanţie (b); arătarea
titularului dreptului (c).
• Formele de intervenţie forţată sunt, în principiu,
aplicabile în faţa oricărei instanţe (civilă, comercială, de
contencios administrativ), precum şi în orice materie şi în
orice procedură, afară doar de procedura
necontencioasă.

a) Chemarea în judecată a altor persoane

• Noţiune: chemarea în judecată a altor persoane este


acea formă de participare a terţilor în procesul civil care,
în scopul preîntâmpinării unui nou litigiu, conferă
fiecăreia dintre părţile iniţiale dreptul de a solicita
introducerea în proces a acelor persoane ce ar putea
pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.
• Regimul procedural al chemării în judecată a altor
persoane este următorul:
- reclamantul poate face cererea până la închiderea
dezbaterilor înaintea primei instanţe; pârâtul o va
putea face o dată cu întâmpinarea, iar când
întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu
până la prima zi de înfăţişare;
- cererea trebuie motivată, evidenţiindu-se că prin
intermediul ei se preîntâmpină un nou litigiu aflat în
legătura cu cererea principală;
- cererea se comunică atât celui chemat în judecată,

137
cât şi adversarului procesual al autorului ei; la
exemplarul celui atras forţat în judecată se
anexează copii de pe cererea de chemare în
judecată, întâmpinare şi înscrisurile aflate la dosarul
cauzei;
- prin atragerea lui în proces, intervenientul
dobândeşte calitatea de parte, fiind asimilat
intervenientului principal;
- intervenientul va lua procedura în starea în care se
află la momentul intervenţiei;
- intervenientul dobândeşte, în principiu, toate
drepturile şi obligaţiile specifice unei părţi;
- când pârâtul chemat în judecată pentru o datorie
bănească recunoaşte datoria şi declară că este
gata să o execute faţă de partea ce îşi va stabili
judecătoreşte dreptul, el va fi scos din judecată
dacă depune suma datorată;
- cererea se judecă o dată cu cererea principală, prin
aceeaşi hotărâre, soluţia ce i se dă trebuind să fie
cuprinsă în dispozitivul hotărârii şi motivată în
considerentele acesteia.

b) Chemarea în garanţie

• Noţiune: este acea formă de intervenţie forţată care


conferă oricăreia dintre părţi posibilitatea de a solicita
introducerea în proces a acelor persoane cărora le-ar
reveni, în cazul în care partea respectivă ar pierde
procesul, o obligaţie de garanţie sau de despăgubire faţă
de această parte.
• Obligaţia de garanţie poate fi legală sau convenţională.
• În ce priveşte regimul procedural, reţinem următoarele:
- cererea de chemare în garanţie trebuie să
îndeplinească cerinţele de formă specifice unei
cereri de chemare în judecată;

138
- cererea făcută de reclamant se depune până la
închiderea dezbaterilor, înaintea primei instanţe;
cererea făcută de pârât se depune o dată cu
întâmpinarea, iar dacă întâmpinarea nu este
obligatorie, se depune cel mai târziu la prima zi de
înfăţişare. Sancţiunea nedepunerii în termen a
cererii de chemare în garanţie este judecarea ei
separată, într-un proces distinct, ca cerere
principală, cu excepţia cazului în care părţile
consimt ca cererea să fie totuşi primită;
- cererea de chemare în garanţie poate fi făcută de
oricare dintre părţi;
- cererea se comunică, în copie, celui chemat în
garanţie, însoţită şi de copii ale înscrisurilor
doveditoare anexate ei;
- terţul chemat în garanţie, odată admis în proces,
devine parte, dobândind toate drepturile şi obligaţiile
procesuale specifice unei părţi. El va lua procedura
în starea în care ea se află în momentul intervenţiei,
însă va putea invoca excepţii procesuale absolute
indiferent de momentul producerii neregularităţii;
- cel chemat în garanţie poate, la rândul său, să-l
cheme în garanţie pe un altul;
- cererea de chemare în garanţie se judecă o dată cu
cererea principală; când însă judecarea cererii
principale ar fi întârziată prin soluţionarea deodată şi
a cererii de chemare în garanţie, aceasta din urmă
poate fi disjunsă.
• Soluţiile ce se pot da cererii de chemare în garanţie sunt
următoarele:
- dacă cererea principală este respinsă,cererea de
chemare în garanţie făcută de reclamant este
admisă, iar dacă a fost făcută de pârât, va fi
respinsă;
- dacă cererea principală este admisă, cererea de

139
chemare în garanţie făcută de reclamant se
respinge, iar cea făcută de pârât va fi admisă.
• Prin admiterea cererii de chemare în garanţie, cel
chemat nu va fi obligat să plătească în mod direct părţii
câştigătoare a procesului, ci aceluia care l-a chemat în
garanţie, căci doar faţă de acesta el este legat juridic.
• Cheltuielile de judecată se vor acorda avându-se în
vedere independenţa procesuală a părţilor, precum şi
regula potrivit căreia asemenea cheltuieli sunt suportate
de partea căzută în pretenţii.

c) Arătarea titularului dreptului

• Noţiune: este acea formă de intervenţie forţată prin care


pârâtul din proces, şi care deţine cu titlu precar un lucru
sau exercită în numele altuia un drept real asupra unui
lucru, solicită introducerea forţată în proces a persoanei
în numele căreia deţine lucrul sau exercită dreptul.
• Sub aspectul domeniului de aplicare, arătarea titularului
dreptului se poate face numai în cadrul unor acţiuni reale
şi doar înaintea acelor instanţe ce judecă, în procedură
contencioasă, o asemenea acţiune.
• Condiţiile de admisibilitate ale cererii de arătare a
titularului dreptului sunt cele comune tuturor formelor de
intervenţie forţată, însă ea cunoaşte şi condiţii care îi
sunt proprii. Astfel:
- arătarea titularului dreptului poate fi făcută doar de
către pârât;
- pârâtul trebuie să deţină lucrul sau să exercite
dreptul în numele celui arătat ca titular al dreptului,
deci să se afle într-un raport juridic cu acesta;
- pârâtul trebuie să deţină materialiceşte lucrul sau să
exercite un drept al altuia cu privire la acel lucru;
- prin cererea principală reclamantul trebuie să

140
urmărească valorificarea unui drept real asupra
lucrului;
• Regimul procedural al arătării titularului dreptului este, în
principal, următorul:
- cererea de arătare a titularului dreptului trebuie
depusă o dată cu întâmpinarea, iar dacă
întâmpinarea nu este obligatorie, trebuie depusă cel
mai târziu până la prima zi de înfăţişare;
- întrucât nu concretizează o veritabilă acţiune în
justiţie, cererea nu trebuie să cuprindă toate
elementele unei cereri de chemare în judecată, ci
doar pe acelea menţionate de art.82 C.pr.civ.,
însoţite de arătarea titularului dreptului şi de motivele
care o justifică;
- cererea nu trebuie admisă în principiu;
- cererea se comunică celui arătat ca titular al
dreptului, împreună cu citaţia pentru următorul
termen de judecată, copia cererii de chemare în
judecată şi copii ale înscrisurilor probatorii aflate la
dosarul cauzei. Un exemplar al cererii de arătare a
titularului dreptului trebuie comunicat (deşi legea nu
o prevede) şi reclamantului;
- cererea de arătare a titularului dreptului nu poate fi
disjunsă de cererea principală, astfel că se va
pronunţa o hotărâre care soluţionează ambele
cereri. Totuşi, cererea de arătare a titularului
dreptului se va soluţiona înaintea celei principale
atunci când cel arătat ca titular recunoaşte
susţinerile pârâtului, iar reclamantul consimte la
introducerea lui în proces; în acest caz, pârâtul
urmează a fi scos din proces;
- cel arătat ca titular devine parte în proces, cu
drepturile şi obligaţiile specifice unei părţi.
• În legătură cu soluţionarea cererii de arătare a titularului
dreptului pot fi identificate următoarele situaţii:

141
- dacă cel arătat ca titular al dreptului recunoaşte
susţinerile pârâtului, iar reclamantul consimte ca el
să ia locul pârâtului în proces, pârâtul iniţial va fi
scos din proces;
- dacă terţul se înfăţişează, dar tăgăduieşte susţinerile
pârâtului, atunci terţul va dobândi calitatea de
intervenient forţat;
- dacă terţul, deşi legal citat, nu se înfăţişează, el
dobândeşte calitatea de intervenient forţat;
- dacă terţul arătat ca titular recunoaşte susţinerile
pârâtului, dar reclamantul nu este de acord ca el să
ia locul pârâtului în proces, terţul dobândeşte
calitatea de intervenient forţat.

Capitolul III
Unele incidente cu privire la modalităţile procedurale ale
judecăţii şi cu privire la cursul judecăţii

• Este vorba despre joncţiune; disjungere; suspendarea


judecăţii; întreruperea judecăţii.

Secţiunea 1-a
Joncţiunea pricinilor

• Noţiune: este o ipostază particulară a conexării, pentru


care se foloseşte şi termenul de joncţiune, ea
desemnând reunirea în faţa aceleiaşi instanţe de
judecată a două sau mai multor cereri care se află pe
rolul instanţei respective.

142
• Priveşte acel incident procedural care, fără a semnifica
un incident cu privire la competenţă, poate fi analizat ca
incident cu privire la modalităţile procedurale ale
judecăţii.
• Joncţiunea pricinilor apare ca o măsură procedurală ce
are ca scop o mai bună administrare a justiţiei, pentru a
permite instanţei să dobândească o viziune de ansamblu
asupra raporturilor litigioase dintre părţi şi pentru a se
evita pronunţarea unor hotărâri contradictorii.
• Condiţiile joncţiunii sunt:
- între cereri să existe o legătură care să justifice
reunirea lor în scopul unei bune administrări a
justiţiei;
- cererile să nu fie susceptibile de soluţionare în
cadrul unor proceduri incompatibile;
- părţile sau instanţa din oficiu să învedereze
necesitatea joncţiunii;
- instanţa să decidă, în urma unor dezbateri
contradictorii, joncţiunea pricinilor.

Secţiunea a 2-a
Disjungerea pricinilor

• Noţiune: este operaţiunea procedurală inversă conexării,


desemnând disocierea, separarea a două sau mai multor
cereri pentru a fi judecate distinct.
• Disjungerea urmează a se dispune atunci când numai
una dintre pricini este în stare de a fi judecată, având
deci rolul de a evita tergiversarea soluţionării litigiului.
• Condiţiile disjungerii sunt:
- să existe pericolul ca judecata uneia din pricini să fie
întârziată prin judecarea lor împreună;
- disjungerea să fie cerută de părţi sau invocată de

143
instanţă din oficiu;
- cererile să nu fie imposibil de disociat;
- disjungerea să fie dispusă anterior închiderii
dezbaterilor.

Secţiunea a 3-a
Suspendarea judecăţii

• Noţiune:desemnează oprirea cursului judecăţii datorită


intervenirii unor împrejurări voite de părţi sau,după caz,
independente de voinţa lor.
• Suspendarea judecăţii poate fi: - obligatorie
- facultativă
1) suspendarea obligatorie este cea dispusă prin
norme legale imperative, ea operând pentru că
legea o impune (ex.: suspendarea dispusă în
aplicarea prevederilor art.243 C.pr.civ., şi anume:
§ prin moartea uneia din părţi, afară de cazul
când partea interesată cere termen pentru
introducerea în judecata a moştenitorilor;
§ prin interdicţie sau punere sub curatela a unei
părţi pana la numirea tutorelui sau curatorului;
§ prin moartea mandatarului uneia din părţi,
întâmplată cu mai puţin de 15 zile înainte de
ziua înfăţişării;
§ prin încetarea funcţiei tutorelui sau curatorului;
§ prin deschiderea procedurii reorganizării
judiciare şi a falimentului asupra reclamantului,
în temeiul unei hotărâri judecătoreşti
irevocabile).

2) suspendarea facultativă (judecătorească) este cea

144
dispusă în limitele legii de instanţa de judecată
când aceasta o apreciază ca oportună (ex.: potrivit
art.244 C.pr.civ. instanţa poate suspenda judecata
când: dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în
parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care
face obiectul unei alte judecăţi; s-a început
urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea
o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează
a se da).
• Sub aspectul regimului procedural al suspendării
judecăţii, reţinem că suspendarea judecăţii se dispune
printr-o încheiere ce poate fi atacată cu recurs în mod
separat; recursul se poate declara cât timp durează
suspendarea cursului judecăţii atât împotriva încheierii
prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva
încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe
rol a procesului, neputând fi însă atacată cu recurs
încheierea de suspendare pronunţată de o instanţă de
recurs.
• Efectele suspendării sunt:
- suspendarea are un efect general, privind toate
părţile din proces;
- orice act de procedură făcut în timpul suspendării
judecăţii este lovit de nulitate;
- prin încheierea de suspendare a judecăţii instanţa
nu se dezinvesteşte, doar judecata este temporar
oprită;
- suspendarea judecăţii poate uneori atrage, în
condiţiile art.250 C.pr.civ., suspendarea cursului
perimării.
• În ce priveşte continuarea judecăţii după suspendare,
art.245 C.pr.civ. prevede că judecata se reia din iniţiativa
părţilor, astfel: prin cererea de redeschidere făcută de
una din părţi, când judecata s-a suspendat prin învoirea
părţilor sau datorită lipsei lor de la dezbateri; prin cererea

145
de redeschidere făcută cu arătarea moştenitorilor,
tutorelui sau curatorului, a celui reprezentat de
mandatarul defunct, a noului mandatar sau, după caz, a
părţii interesate, a administratorului judiciar sau a
lichidatorului judiciar, în cazurile prev. de art.243
C.pr.civ.

Secţiunea a 4-a
Întreruperea judecăţii

• Noţiune: desemnează oprirea cursului judecăţii, fără însă


a exista continuitate de procedură.
• Acest incident procedural nu beneficiază de
reglementare normativă, el fiind doar evocat de lege.

Capitolul IV
Administrarea probelor

• Noţiune: în sens larg, prin probă înţelegem acţiunea de


stabilire (demonstrare) a existenţei sau inexistenţei unui
fapt; în sens restrâns, prin probă înţelegem mijlocul legal
prin care se stabileşte faptul (împrejurarea) ce trebuie
dovedit.

Secţiunea 1-a
Subiectul, obiectul şi sarcina probei. Mijloacele de probă

146
• Probele se administrează pentru a convinge instanţa,
astfel că subiect al probei trebuie considerat judecătorul
(instanţa).
• Obiect al probei sunt faptele juridice înţelese lato sensu,
adică cele care au creat, modificat sau stins raportul
juridic dedus judecăţii ori faptele care au determinat
ineficacitatea acestuia. Faptele de dovedit pot fi
materiale sau psihologice, pozitive sau negative
determinate, notorii, necontestate sau cunoscute
personal de judecător.
• Sarcina probei îi revine părţii care face o afirmaţie, ceea
ce are consecinţa că reclamantul, ca parte ce a pornit
procesul, este obligat să îşi dovedească pretenţiile, altfel
pârâtul va câştiga procesul; de celaltă parte, când
pârâtul afirmă, este dator să îşi dovedească susţinerile.
De asemenea, şi instanţa din oficiu poate ordona
administrarea unor dovezi.

• Mijloacele de probă sunt:înscrisurile; proba cu martori;


mărturisirea; prezumţiile; expertiza; cercetarea la faţa
locului.

Secţiunea a 2-a.
Condiţii comune privitoare la admisibilitatea, administrarea şi
aprecierea probelor

• Admisibilitatea probelor presupune îndeplinirea


cumulativă a următoarelor condiţii: proba să fie legală, în
sensul de a fi permisă de lege; să fie verosimilă, adică să
tindă la dovedirea unor fapte credibile, deci care să nu
contrazică legile naturii; să fie pertinentă, adică să tindă la
dovedirea faptului principal ori a altuia vecin şi conex; să

147
fie concludentă, adică să poată conduce la soluţionarea
litigiului.
• Administrarea probelor presupune: propunerea probelor;
încuviinţarea lor; administrarea lor propriu-zisă;
Ø Propunerea probelor o face partea căreia îi revine
sarcina de a dovedi un fapt sau o împrejurare pe care
ea a afirmat-o. Obişnuit, probele se propun, înaintea
unei instanţe, în următoarele condiţii:
- reclamantul propune dovezi prin cererea de chemare
in judecată (art.112 pct.5 C.pr.civ.), până la prima zi
de înfăţişare sau în termenul acordat în acest scop
de către instanţă la prima zi de înfăţişare (art.132
alin.1);
- pârâtul propune dovezi prin întâmpinare (art.115
pct.3, C.pr.civ.) sau, când nu este asistat sau
reprezentat de avocat, la prima zi de înfăţişare ori la
termenul acordat; dacă reclamantul şi-a întregit sau
modificat cererea conform art.132 alin.1 C.pr.civ.,
pârâtul va putea propune dovezi prin întâmpinarea
făcută împotriva modificării sau întregirii cererii;
- atât reclamantul, cât şi pârâtul pot propune dovezi
oricând în timpul judecăţii în următoarele situaţii
(art.138 C.pr.civ.): când nevoia administrării dovezii
ar reieşi din dezbateri şi partea interesată nu o putea
prevedea; când administrarea dovezii nu pricinuieşte
amânarea judecăţii; când dovada nu a fost cerută în
condiţiile legii din pricina neştiinţei sau lipsei de
pregatire a părţii, care nu a fost asistată sau
reprezentată de avocat;
- când dovada cu martori a fost încuviinţată în
condiţiile art.138 C.pr.civ., dovada contrară va trebui
cerută, sub sancţiunea decăderii, în aceeaşi şedinţă
de judecată, dacă ambele părţi sunt prezente; partea
care lipseşte la încuviinţarea dovezii va putea însă
cere dovada contrară în şedinţa de judecată

148
următoare, iar în caz de împiedicare, la prima zi când
se înfăţişează;
- de asemenea, întrucât prevederile legale privitoare la
momentul până la care se pot propune dovezi sunt
dispozitive, părţile pot conveni ca dovezile să fie
propuse şi după împlinirea termenelor stabilite de
lege;
- instanţa poate ordona şi din oficiu probele necesare,
atunci când le consideră necesare aflării adevărului.
Ø Încuviinţarea probelor este dispusă de instanţă prin
încheiere (art.168 C.pr.civ.), arătându-se faptele ce
trebuiesc dovedite, precum şi mijloacele de dovadă.
Încheierea este, în principiu, preparatorie, astfel că
instanţa va putea reveni asupra ei.
Ø Administrarea propriu-zisă
- se face, în regulă, înaintea instanţei de judecată, cu
citarea părţilor, în ordinea stabilită de instanţă;
- dacă o parte renunţă la doveziile pe care le-a
propus, cealaltă parte poate declara că şi le
însuşeşte;
- dovada şi dovada contrarie trebuie administrate pe
cât cu putinţă la acelaşi termen de judecată.

Secţiunea a 3-a
Asigurarea dovezilor (ancheta in futurum)

• Noţiune: desemnează acea procedură contencioasă în


cadrul căreia partea care are interes poate solicita să se
administreze de urgenţă probele de care înţelege să se
folosească în proces, dacă ele ar fi greu de administrat în
viitor ori există pericolul ca ele să dispară.
• Cererea de asigurare a dovezilor poate fi făcută chiar
dacă nu există urgenţă, însă numai dacă adversarul

149
procesual este de acord.
• Asigurarea dovezilor se poate face pe cale principală
(înainte de pornirea procesului în care probele ar urma să
fie utilizate) (a) sau pe cale incidentală (în timpul judecăţii)
(b).
a) În cazul asigurării dovezilor pe cale principală sunt de
avut în vedere următoarele:
- cererea va fi introdusă la judecătoria în a cărei rază
teritorială se află martorul sau obiectul cercetării;
- în cerere se vor arăta dovezile a căror administrare
se doreşte, faptele de dovedit, motivul urgenţei sau,
când este cazul, acordul adversarului procesual;
- cererea se judecă în camera de consiliu, cu citarea
părţilor, însă în caz de urgenţă se va putea hotărî şi
fără a se cita părţile;
- instanţa hotărăşte asupra cererii printr-o încheiere
executorie, supusă recursului în termen de 5 zile de
la pronunţare, dacă s-a judecat cu citarea părţilor,
respectiv de la comunicare, dacă s-a judecat fără
citarea părţilor.
• În cazul asigurării dovezilor pe cale incidentală, cererea
se va introduce la instanţa învestită cu judecarea cererii
principale, procedura de judecată fiind identică cu aceea
aplicabilă în cazul formulării cererii pe cale principală.
Totuşi, în acest caz încheierea prin care se dispune
administrarea dovezii poate fi atacată doar o dată cu
fondul.
• Când se cere constatarea unei stări de fapt, care ar putea
să înceteze ori să se schimbe până la administrarea
dovezilor, instanţa în circumscripţia căreia urmează a se
face constatarea va delega un executor judecătoresc să
constate la faţa locului această stare de fapt. Facerea
constatării va putea fi încuviinţată fără încunoştiinţarea
aceluia împotriva căruia se cere, probele administrate
putând fi folosite şi de partea care nu a cerut asigurarea

150
lor.
• Cheltuielile făcute cu administrarea dovezilor vor fi avute
în vedere de instanţa care judecă fondul pricinii.

Secţiunea a 4-a
Cercetarea procesului în cazul administrării probelor de către
avocaţi

• Elementele esenţiale ale acestei proceduri sunt


următoarele:
- la prima zi de înfăţişare, părţile pot conveni ca avocaţii
care le asistă şi le reprezintă să administreze probele în
cauză;
- instanţa încuviinţează probele solicitate de părţi în
măsura în care le găseşte admisibile, putând dispune
inclusiv din oficiu administrarea de dovezi;
- înainte de a proceda la încuviinţarea probelor, instanţa
va soluţiona incidentele procedurale premergătoare
încuviinţării şi administrării dovezilor (ex.: excepţii
procesuale; admisibilitatea unor cereri de intervenţie ce s-ar
formula; identificarea pretenţiilor recunoscute şi a celor
contestate; luarea măsurilor asigurătorii; asigurarea
dovezilor; constatarea unei stări de fapt, primirea renunţării
reclamantului la judecată, a achiesării pârâtului sau a
tranzacţiei părţilor; orice alte cereri formulate de părţi);
- partea care lipseşte nejustificat la termenul de
încuviinţare a dovezilor va fi decăzută din dreptul de a mai
propune şi administra dovezi, cu excepţia celei cu înscrisuri,
dar va putea participa la administrarea dovezilor de către
cealaltă parte şi va putea combate aceste dovezi;
- administrarea probelor de către avocaţi se face pe
baza programului de administrare a acestora încuviinţat de

151
instanţă în camera de consiliu;
- termenul de administrare a dovezilor nu va putea fi
mai mare de 6 luni, legea prevăzând însă şi situaţii în care
poate fi prorogat;
- incidentele apărute în cursul administrării dovezilor se
soluţionează de către instanţă, prin încheiere dată în camera
de consiliu, cu citarea părţilor;
- interogatoriul şi cercetarea la faţa locului se
administrează de către instanţă;
- după administrarea dovezilor, reclamantul, precum şi
celelalte părţi, redactează şi îşi comunică reciproc concluziile
scrise;
- avocaţii părţilor alcătuiesc pentru fiecare parte,
precum şi pentru instanţă, câte un dosar în care vor depune
câte un exemplar al înscrisurilor prin care, potrivit legii, se
constată administrarea fiecărei probe;
- după primirea dosarului, instanţa va fixa termen de
judecată, la care va putea da părţilor cuvântul, prin avocaţilor
lor, pentru a pune concluzii în fond. Dacă instanţa apreciază
ca necesar, va dispune, prin încheiere motivată, să fie
administrate nemijlocit, în faţa sa, toate sau doar unele
dintre probe.

Secţiunea a 5-a
Administrarea probei prin înscrisuri

• Vizează, în principal, următoarele elemente de regim


procedural:
- părţile au obligaţia de a anexa la cererea de chemare
în judecată şi la întâmpinare copii certificate de pe
înscrisurile folosite ca mijloace de probă;
- dacă înscrisurile sunt scrise într-o limbă străină, se vor

152
depune traduceri certificate de parte, iar în caz de contestare
a exactităţii traducerii se poate recurge la un traducător
autorizat;
- părţile au obligaţia de a avea asupra asupra lor în
şedinţă originalul înscrisului sau să-l depună, mai înainte, la
grefa instanţei spre păstrare, în caz contrar sancţiunea fiind
aceea de a nu se ţine seama de înscris;
- dacă proba cu înscrisuri a fost încuviinţată în condiţiile
art.138 C.pr.civ., iar judecata a fost amânată, partea este
obligată, sub sancţiunea decăderii, să depună copii
certificate de pe înscrisuri cu cel puţin 5 zile înaintea
termenului de judecată;
- înscrisurile depuse la dosar rămân câştigate judecăţii,
putând fi retrase doar cu acordul adversarului procesual;
- înscrisurile depuse în original vor putea fi retrase sub
condiţia de a se depune copii ale acestora legalizate de
grefa instanţei;
- dacă înscrisul este deţinut de un terţ sau de o
autoritate, instanţa va dispune aducerea lui la termenul fixat
în acest scop, cheltuielile aducerii fiind avansate de partea
care a cerut dovada;
- dacă partea declară că adversarul deţine un înscris
privitor la pricina, instanţa va dispune înfăţişarea lui. Dacă
adversarul refuză a răspunde la interogatoriul ce s-a propus
pentru dovedirea existenţei sau deţinerii înscrisului ori reiese
din probele administrate că acesta l-a ascuns sau l-a distrus,
ori dacă, după ce s-a dovedit deţinerea înscrisului, nu-l
înfăţişează la cererea instanţei, aceasta va putea socoti ca
dovedite pretenţiile părţii care a cerut înfăţişarea, cu privire
la cuprinsul acelui înscris;
- când uneia dintre părţi i se opune un înscris sub
semnătură privată, aceasta are obligaţia fie de a recunoaşte,
fie de a tăgădui scrisul ori semnătura. Totuşi, succesorii
aceluia de la care se pretinde că emană înscrisul pot declara
că nu cunosc scrisul sau semnătura antecesorului lor;

153
- dacă partea declară că nu recunoaşte sensul sau
semnătura, preşedintele completului va proceda la
verificarea de scripte, cerându-i părţii căreia i se atribuie
scrierea sau semnătura să scrie sau să semneze, sub
dictarea sa, părţi din înscris, refuzul de a scrie fiind
considerat recunoaştere a înscrisului;
- dacă după compararea înscrisului cu scrisul sau
semnătura făcute în faţa sa instanţa nu se consideră
lămurită, va dispune ca verificarea să se facă prin expert,
obligând părţile să depună de îndată înscrisuri pentru
verificare. Se primesc ca scripte de comparaţie: înscrisuri
autentice; înscrisuri sub semnătură privată, netăgăduite de
părţi, partea necontestată din înscris; scrisul sau semnătura
făcute înaintea instanţei;
• Prin art.180-184 C.pr.civ. este reglementată şi
procedura falsului, aceasta fiind declanşată în situaţia în
care una din părţi declară că scrisul sau semnătura sunt
false. Dacă cealaltă parte nu este de faţă, instanţa va
dispune înfăţişarea personală a părţilor la alt termen, când
partea care a invocat înscrisul va arăta mijloacele sale de
apărare şi va depune înscrisul pentru verificare;
- preşedintele va constata prin proces-verbal starea
materială a înscrisului, apoi îl va semna spre neschimbare şi
îl va încredinţa grefei, după ce va fi semnat de grefier şi
părţi;
- la termenul de judecată stabilit preşedintele întreabă
partea care a înfăţişat înscrisul dacă înţelege să se
folosească de înscris. Dacă partea lipseşte, refuză să
răspundă sau declară că nu se mai foloseşte de înscris,
acesta va fi înlăturat. Dacă partea care a învederat falsul
lipseşte sau refuză să răspundă sau nu stăruie în a susţine
falsul, înscrisul va fi considerat ca recunoscut;
- când instanţa penală nu poate fi sesizată (deoarece
autorul falsului nu a fost identificat, a intervenit prescripţia
răspunderii penale etc.), falsul va fi cercetat de instanţa

154
civilă, prin orice mijloace de dovadă.

Secţiunea a 6-a
Administrarea probei cu martori

• Implică, în principal, următoarele elemente de regim


procedural:
- pot fi martori numai persoanele fizice, inclusiv acelea
care nu au împlinit 14 ani sau care din pricina debilităţii
mintale sau în mod vremelnic sunt lipsite de discernământ;
- totuşi, nu pot fi ascultaţi ca martori: rudele şi afinii
până la gradul al treilea inclusiv; soţul sau fostul soţ; cei puşi
sub interdicţie; cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă.
Părţile pot însă conveni, expres sau tacit, să fie ascultate ca
martori şi primele două categorii de persoane; menţionate;
- în pricinile privitoare la starea civilă sau divorţ, rudele
şi afinii, cu excepţia descendenţilor, pot fi ascultaţi ca
martori;
- anumite categorii de persoane, expres arătate de
lege, sunt scutite de a depune mărturie;
- când proba cu martori a fost admisă în condiţiile
art.138 pct.2 şi 4 C.pr.civ., lista martorilor trebuie depusă,
sub pedeapsa decăderii, în termen de 5 zile de la
încuviinţare;
- instanţa este îndreptăţită să limiteze numărul
martorilor, respectând însă principiul egalităţii părţilor în
procesul civil;
- înlocuirea martorilor propuşi şi încuviinţaţi se poate
face doar în caz de moarte, dspariţie a lor sau din alte
motive întemeiate;
- martorul se audiază la sediul instanţei, iar pentru
motive temeinice şi la locuinţa lui;

155
- după încuviinţarea probei instanţa procedează la
citarea martorilor. Dacă martorul lipseşte la prima citare, se
va putea emita mandat de aducere; totuşi, când există
urgenţă se va putea emite mandat de aducere chiar pentru
primul termen;
- martorului care, fără motive temeinice, nu se
înfăţişează în instanţă, i se va putea aplica, prin încheiere
executorie, o amendă cuprinsă între 30-500 ROL;
- fiecare martor va fi ascultat deosebit, cei neascultaţi
neputând fi de faţă; ordinea ascultării martorilor va fi stabilită
de preşedinte;
- înainte de a se lua mărturia, preşedintele completului
va cere martorului să arate: numele, îndeletnicirea, domiciliul
şi vârsta; dacă este rudă sau afin cu vreuna din părţi şi în ce
grad; dacă se află în serviciul uneia din părţi; dacă este în
judecată, în duşmănie sau în legături de interes cu vreuna
din părţi. Apoi, martorului i se va cere să depună jurământul,
atrăgându-i-se atenţia că, nespunând adevărul, săvârşeşte
infracţiunea de mărturie mincinoasă;
- martorul arată împrejurările ori faptele pe care le
cunoaşte, răspunzând întrebărilor preşedintelui, ale părţii
care l-a propus, ale părţii adverse şi, când este cazul, ale
procurorului; când întrebarea pusă de parte nu este
concludentă, este jignitoare sau tinde să dovedească un fapt
a cărui dovedire este oprită de lege, preşedintele o va
respinge;
- mărturia se face oral, însă ea se consemnează în
scris de către grefier, după dictarea preşedintelui, urmând a
fi semnată pe fiecare pagină şi la sfârşitul ei de preşedinte,
grefier şi martor;
- martorul poate cere să i se plătească cheltuielile de
drum şi să fie despăgubit, instanţa urmând a dispune printr-o
încheiere executorie.

156
Secţiunea a 7-a
Administrarea mărturisirii (luarea interogatoriului)

• Implică sub aspect procedural, următoarele:


- când mărturisirea nu este făcută spontan, se poate
încerca provocarea ei prin procedura interogatoriului;
- întrucât mărturisirea este un act personal, regula este
că partea trebuie să se prezinte personal în instanţă, ea
trebuind însă citată cu menţiunea “personal la interogatoriu”;
- totuşi, art.1206 C.civ. dispune că atunci când partea
vrea să recunoască pretenţiile sau apărările părţii adverse,
poate face aceasta şi printr-un mandatar cu procură
specială. De asemenea, partea care are domiciliul în
străinătate va putea fi interogată prin cel care o reprezintă în
judecată, în acest caz interogatoriul urmând a fi comunicat în
scris mandatarului, care va depune răspunsul părţii dat în
cuprinsul unei procuri speciale şi autentice; când mandatarul
este avocat, este suficientă procura specială certificată de
acesta;
- statul şi persoanele juridice de drept public, precum şi
persoanele juridice de drept privat, cu excepţia societăţilor
comerciale de persoane, vor răspunde în scris la
interogatoriul ce li se va comunica;
- în cazul societăţilor comerciale de persoane, vor fi
citaţi pentru a răspunde la interogatoriu asociaţii cu putere
de reprezentare;
- interogatoriul se ia la sediul instanţei, însă pentru
motive temeinice se poate încuviinţa şi luarea lui la locuinţa
părţii;
- interogatoriul trebuie să constea în întrebări privitoare
la fapte personale ale părţii chemate să răspundă şi care
sunt de natură a ajuta la soluţionarea cauzei; instanţa este în
drept să respingă întrebările lipsite de utilitate ori jignitoare;
- răspunsurile urmează a fi trecute pe aceeaşi foaie cu

157
întrebările, acestea trebuind semnată de preşedinte, grefier,
de cel care a propus interogatoriul, precum şi de partea care
a răspuns;
- dacă partea, fără motive temeinice, refuză să
răspundă la interogatoriu sau nu se înfăţişează, instanţa
poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau
numai ca un început de dovadă scrisă în folosul părţii
potrivnice.

Secţiunea a 8-a
Administrarea probei cu expertiza

• Presupune, sub aspect procedural, următoarele:


- conform art.201 C.pr.civ., când pentru lămurirea unor
împrejurări de fapt instanţa consideră necesar să cunoască
părerea unor specialişti va numi, la cererea părţilor sau din
oficiu, însă după punerea în discuţia părţilor, unul sau trei
experţi dintre cei autorizaţi de Ministerul Justiţiei, stabilind
prin încheiere punctele asupra cărora ei urmează să se
pronunţe şi termenul în care trebuie să efectueze expertiza;
- când este necesar, instanţa va solicita efectuarea
expertizei unui laborator sau institut de specialitate (ex.: în
cazul stabilirii paternităţii);
- în domeniile strict specializate, în care nu există
experţi autorizaţi, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre
părţi instanţa poate solicita punctul de vedere al uneia sau
mai multor personalităţi ori specialişti din domeniul respectiv.
Punctul de vedere va fi prezentat în camera de consiliu sau
în şedinţă publică, părţile fiind îndreptăţite să pună şi ele
întrebări;
- dacă părţile nu se pun de acord cu privire la persoana
expertului, acesta va fi numit de către instanţă, prin tragere

158
la sorţi în şedinţă publică, de pe lista întocmită de biroul local
de expertiză, prin încheierea de numire stabilindu-se şi
onorariul expertului;
- experţii pot fi recuzaţi pentru aceleaşi motive ca şi
judecătorii; recuzarea trebuie făcută în termen de 5 zile de la
numirea expertului, dacă motivul ei există la această dată;
altfel, termenul de 5 zile curge de la data când s-a ivit
motivul recuzării;
- dispoziţiile privitoare la citare, aducerea cu mandat şi
sancţionarea martorilor care lipsesc sunt aplicabile şi
experţilor;
- dacă experţii pot să-şi exprime de îndată părerea, vor
fi ascultaţi chiar în şedinţă, iar părerea lor se va trece într-un
proces verbal semnat de preşedinte, grefier şi expert;
- dacă pentru expertiză este nevoie de o lucrare la faţa
locului, ea nu poate fi făcută decât după citarea părţilor prin
carte poştală recomandată, cu dovadă de primire, arătându-
se zilele şi orele când începe şi continuă lucrarea. Dovada
de primire va fi alăturată lucrării expertului;
- părţile sunt obligate să dea expertului orice lămuriri în
legătură cu obiectul lucrării;
- sub sancţiunea amenzii, expertul are obligaţia de a
depune lucrarea cu cel puţin 5 zile înainte de termenul
stabilit pentru judecată;
- experţii au obligaţia de a se înfăţişa înaintea instanţei,
ori de câte ori li se cere, pentru a da lămuririle necesare,
fiind însă îndreptăţiţi la a obţine despăgubiri, stabilite prin
încheiere executorie;
- dacă instanţa nu este lămurită prin expertiza făcută,
poate dispune întregirea ei sau o nouă expertiză;
- părţile vor putea cere o contraexpertiză la primul
termen după depunerea lucrării şi numai motivat.

159
Secţiunea a 9-a
Cercetarea la faţa locului

• Noţiune: este actul procesual ce are ca scop cercetarea


în afara instanţei, de către judecători, a unor probe
materiale.
• Poate fi cerută de către părţi sau dispusă din oficiu
printr-o încheiere care va arăta şi împrejurările de fapt ce
urmează a fi cercetate.
• Se realizează cu citarea părţilor, putându-se asculta
martorii şi experţii pricinii.
• Despre cele constatate se va încheia un proces-verbal
care se depune la dosarul cauzei.
• Când participarea procurorului la judecată este
obligatorie, acesta are obligaţia de a merge şi la faţa
locului, pentru facerea cercetării.

160
Titlul VII
Hotărârea judecătorească

Secţiunea 1-a
Noţiune, condiţii şi structură

• Noţiune: Hotărârea judecătorească desemnează actul


procedural prin care instanţa tranşează un litigiu,
rostind dreptul (iurisdictio) şi stabilind măsuri pentru
recunoaşterea, ocrotirea sau valorificarea lui.
• Condiţiile hotărârii sunt următoarele:
- să provină de la o autoritate căreia legea i-a
recunoscut puterea de a judeca;
- această autoritate să fie alcătuită în condiţiile
prevăzute de lege;
- hotărârea să fie dată de judecătorii care au
participat la judecarea litigiului dezlegat prin
hotărâre;
- hotărârea să fie adoptată cel puţin cu majoritatea
voturilor judecătorilor care au participat la
judecată;
- deliberarea în vederea adoptării hotărârii să fie
secretă;
- rezultatul deliberării trebuie consemnat în scris,
sub semnătura judecătorilor;
- hotărârea trebuie pronunţată în public, chiar dacă
părţile nu sunt prezente;
- hotărârea trebuie comunicată părţilor, în copie, ori
de câte ori este necesar pentru curgerea
termenului de exercitare a apelului sau recursului.

161
• În ce priveşte structura şi conţinutul hotărârii
judecătoreşti, aceasta cuprinde, structural, trei părţi:
practicaua; considerentele; dispozitivul; alături de
acestea, hotărârea mai cuprinde menţiuni cu privire: la
calea de atac; modalitatea pronunţării; semnăturile
judecătorilor şi grefierului.
Practicaua sau partea expozitivă cuprinde:
arătarea instanţei care a pronunţat hotărârea şi numele
judecătorilor care au luat parte la judecată; numele,
domiciliul sau reşedinţa părţilor; calitatea în care s-au
judecat; numele mandatarilor sau reprezentanţilor legali
sau judiciari şi al avocaţilor; obiectul cererii; susţinerile
părţilor la ultimul termen de judecată.
Considerentele sunt motivele de fapt şi drept care
au condus instanţa la soluţia cuprinsă în dispozitivul
hotărârii, ele trebuind să fie pertinente, complete,
omogene, concrete şi convingătoare. Potrivit legii,
considerentele se redactează de către judecător în
termen de 30 zile de la pronunţare, existând însă şi
norme speciale care prevăd, pentru anumite situaţii, şi
termene mai scurte.
Dispozitivul cuprinde soluţia dată de judecători
litigiului, el trebuind să corespundă minutei întocmite
după deliberare şi pronunţate în şedinţă publică.

Secţiunea a 2-a
Deliberarea, pronunţarea, elaborarea şi comunicarea hotărârii

Deliberarea presupune, în esenţă, următoarele:


- conform art.256 C.pr.civ., după sfârşitul dezbaterilor
judecătorii chibzuiesc în secret, fie în şedinţă, fie în camera
de consiliu; după chibzuire, preşedintele adună părerile

162
judecătorilor începând cu cel mai nou în funcţie, el
pronunţându-se cel din urmă;
- hotărârile se dau cu majoritate de voturi;
- dacă majoritatea nu se poate întruni, pricina se va
judeca din nou în complet de divergenţă în aceeaşi zi sau în
cel mult 5 zile ; la instanţele de fond, părerile vor trebui să fie
întotdeauna motivate înainte de judecarea divergenţei, afară
de cazul când judecata se face chiar în ziua când s-a ivit
divergenţa;
- completul de divergenţă se constituie prin alăturarea
la completul iniţial a preşedintelui sau vicepreşedintelui
instanţei sau a altui judecător desemnat de preşedinte;
- dezbaterile vor fi reluate asupra punctelor rămase în
divergenţă; dacă după judecarea divergenţei vor fi mai mult
de două păreri, judecătorii ale căror păreri se apropie cel mai
mult sunt datori să se unească într-o singură părere;
- judecătorii pot reveni asupra părerillor lor care au
pricinuit divergenţa;
- după judecarea punctelor rămase în divergenţă,
completul care a judecat înainte de ivirea ei va putea
continua judecarea pricinii;
- când completul de judecată este alcătuit dintr-un
număr impar de judecători, altul decât unul, iar cu privire la
pricină sau anumite puncte ale ei sunt mai mult de două
păreri, judecătorii ale căror păreri se apropie cel mai mult au,
de asemenea, datoria de a se opri la o unică părere.
Redactarea minutei şi pronunţarea implică
următoarele:
- conform art.258 C.pr.civ., după ce s-a întrunit
majoritatea, se va întocmi de îndată, pe scurt, dispozitivul
hotărârii, care se semnează, sub sancţiunea nulităţii, de
către judecători;
- acest dispozitiv pe scurt consemnează, deci, rezultatul
deliberării, el fiind cunoscut sub numele de minută; minuta
se scrie pe cererea de chemare în judecată sau, când nu

163
este posibil, pe ultima încheiere de şedinţă ori pe file
separate, care se vor ataşa la dosar;
- minuta se pronunţă de preşedinte în şedinţă publică,
chiar în lipsa părţilor de la dezbateri; după pronunţarea
hotărârii niciun judecător nu va putea reveni asupra părerii
sale;
- dacă, după închiderea dezbaterilor, instanţa nu poate
hotărî de îndată, pronunţarea hotărârii se va amâna pentru
cel mult 7 zile;
- judecătorul care a luat parte la judecată este
îndreptăţit să se pronunţe chiar dacă nu mai face parte din
alcătuirea instanţei, afară de cazul când i-a încetat calitatea
de magistrat sau este suspendat din funcţie; în acest caz,
procesul se repune pe rol, cu citarea părţilor, pentru ca
acestea să pună concluzii în faţa instanţei nou constituite.
c) Elaborarea hotărârii (redactarea hotărârii):
- semnifică motivarea acesteia, constituind o regulă de
la care excepţiile sunt foarte rare (ex.: hotărârea dată cererii
de strămutare);
- când completul a fost alcătuit din mai mulţi judecători,
preşedintele va putea însărcina pe unui dintre aceştia să
motiveze hotărârea;
- motivarea hotărârii se face în cel mult 30 zile de la
pronunţare, părerea judecătorilor rămaşi în minoritate
trebuind redactată în acelaşi timp cu hotărârea;
- adăugirile, ştersăturile sau schimbările în cuprinsul
hotărârii vor trebui semnate de judecători, sub sancţiunea
neluării lor în seamă.
d). Comunicarea hotărârii:
- potrivit art.266 alin.ultim C.pr.civ., hotărârea se va
comunica părţilor în cazul când aceasta este necesar pentru
curgerea unui termen de exercitare a apelului sau recursului;
- comunicarea hotărârilor judecătoreşti urmează regulile
de comunicare specifice actelor de procedură în general.

164
Secţiunea a 3-a
Îndreptarea hotărârii

• Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi


susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice
alte erori materiale din hotărâri sau din încheieri pot fi
îndreptate din oficiu sau la cererea părţii interesate.
• Instanţa judecă în aceeaşi compunere în care s-a dat
hotărârea, în camera de consiliu, citarea părţilor
urmând a se face numai dacă instanţa apreciază că
este necesar ca ele să dea anumite lămuriri.
• Îndreptarea hotărârii se dispune printr-o încheiere
supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea în legătură
cu care s-a solicitat îndreptarea.

Secţiunea a 4-a
Lămurirea hotărârii

• Conform art.281/1 alin.1 C.pr.civ., în cazul în care sunt


necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau
aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde
dispoziţii potrivnice, părţile pot cere instanţei care a
pronunţat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să
înlăture dispoziţiile potrivnice.
• Cererea se soluţionează de urgenţă, în camera de
consiliu, cu citarea părţilor, printr-o încheiere supusă
aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea a cărei lămurire s-a
cerut.

165
Secţiunea a 5-a
Completarea hotărârii

• Conform art.281/2 alin.1 C.pr.civ., dacă prin hotărârea


dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de
cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri
conexe sau incidentale se poate cere completarea
hotărârii; de asemenea, când prin hotărârea sa instanţa a
omis să se pronunţe asupra cererilor martorilor, experţilor,
traducătorilor, interpreţilor sau apărătorilor cu privire la
drepturile lor.
• Cererea se adresează instanţei care a pronunţat
hotărârea, în acelaşi termen în care se poate declara,
după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în
cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reţinere, în
termen de 15 zile de la pronunţare.
• Cererea se soluţionează de urgenţă, cu citarea părţilor,
printr-o hotărâre ce este supusă aceloraşi căi de atac ca
şi hotărârea iniţială.

Notă: atât în cazul îndreptării hotărârii, cât şi al lămuririi sau


completării ei, părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor
ocazionate în aceste proceduri.

Secţiunea a 6-a
Învestirea cu formulă executorie

• Conform art.374 alin.1 C.pr.civ., nici o hotărâre


judecătorească nu se va putea executa dacă nu este
învestită cu formula executorie prevăzută de art.269 alin.1
C.pr.civ., afară de încheierile executorii, de hotărârile

166
executorii provizoriu şi de alte hotărâri prevăzute de lege,
care se execută fără formulă executorie.
• Formula executorie este, în sensul art.269 C.pr.civ., un
ordin dat în numele preşedintelui României şi o
împuternicire a agenţilor administrativi şi ai forţei publice,
totodată o solicitare de stăruinţă făcută procurorilor,
pentru aducerea hotărârii la îndeplinire.
• Cererea de învestire cu formulă executorie însoţită de
titlul executoriu se adresează primei instanţe care o va
soluţiona printr-o încheiere.
• În caz de respingere a cererii de învestire, împotriva
încheierii se poate declara recurs în 5 zile de la
pronunţare pentru creditorul prezent, respectiv de la
comunicare pentru creditorul lipsă. Încheierea prin care
preşedintele instanţei admite cererea nu este supusă nici
unei căi de atac.

Secţiunea a 7-a
Execuţia vremelnică

• În regulă, executarea unei hotărâri nu s-ar putea face


decât din momentul în care aceasta a devenit definitivă;
această regulă cunoaşte şi excepţii, una dintre acestea
referindu-se la aşa-numita execuţie vremelnică
(provizorie), în sensul că s-ar putea executa silit şi o
hotărâre care încă nu este definitivă.
• Execuţia vremelnică îmbracă două forme: execuţia
vremelnică de drept (a);execuţia vremelnică
judecătorească (b).
a) Execuţia vremelnică de drept:
• Art.278 C.pr.civ. precizează că hotărârile primei
instanţe sunt executorii de drept când au ca obiect:

167
plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din
raporturile juridice de muncă, precum şi sumele
cuvenite, potrivit legii şomerilor;despăgubiri pentru
accidente de muncă; rente ori sume datorate cu titlu de
obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii,
precum şi pensii acordate în cadrul asigurărilor sociale;
despăgubiri în caz de moarte sau vătămare a
integrităţii corporale ori sănătăţii, dacă despăgubirile s-
au acordat sub formă de prestaţii băneşti periodice;
reparaţii grabnice; punerea sau ridicarea peceţilor ori
facerea inventarului; pricini privitoare la posesiune,
numai în ceea ce priveşte posesiunea; în cazul
hotărârii ce s-a dat în condiţiile art.270 C.pr.civ., în
urma recunoaşterii parţiale de către pârât a
pretenţiilor reclamantului; în orice alte cazuri când
legea prevede că hotărârea este executorie (ex.:
ordonanţa preşedinţială).
b) Execuţia vremelnică judecătorească:
• Prin raportare la dispoziţiile art.279 C.pr.civ.
trebuiesc avute în vedere, în legătură cu aceasta formă
a execuţiei vremelnice, următoarele elemente de regim
procedural: vizează exclusiv hotărârile privitoare la
bunuri; este necesar să existe o cerere a părţii ce
poate fi făcută inclusiv verbal înaintea primei instanţe,
până la închiderea dezbaterilor; dacă cererea a fost
respinsă de prima instanţă, ea poate fi reiterată în apel;
încuviinţarea execuţiei vremelnice rămâne la
aprecierea instanţei; dacă cererea este admisă,
instanţa va putea obliga partea care a formulat-o la
depunerea unei cauţiuni.
• Execuţia vremelnică poate fi acordată în următoarele
situaţii: când instanţa preciază că măsura se impune
(“este de trebuinţă”) faţă de temeinicia vădită a
dreptului; debitorul este în stare de insolvabilitate;
există primejdie vădită în întârziere.

168
• Art.279 alin.2 C.pr.civ. se referă la două situaţii în
care, deşi este vorba de hotărâri privitoare la bunuri,
execuţia vremelnică nu poate fi acordată: 1. în materie
de strămutare de hotare, desfiinţare de construcţii,
plantaţii sau a oricăror alte lucrări cu aşezare fixă 2.
când prin hotărâre se dispune întabularea unui drept
sau radierea lui din cartea funciară.
- cererea pentru suspendarea execuţiei vremelnice se
va putea face, de către partea interesată, fie o dată cu
apelul, fie distinct în timpul judecăţii în apel; cererea se
poate depune la prima instanţă sau la instanţa de apel,
în acest din urmă caz la cerere trebuind să se alăture o
copie legalizată a dispozitivului hotărârii; cererea se
judecă de către instanţa de apel, printr-o încheiere ce
poate fi atacată distinct cu recurs; când suspendarea
este acordată, este necesar ca partea solicitantă să
plătească o cauţiune al cărei cuantum este stabilit de
instanţă; până la soluţionarea cererii de suspendare
aceasta va putea fi încuviinţată vremelnic, prin
ordonanţă preşedinţială, chiar înainte de sosirea
dosarului, însă cu respectarea cerinţei de a se plăti
cauţiunea.

Secţiunea a 8-a
Cheltuielile de judecată

• În legătură cu cheltuielile de judecată sunt de avut în


vedere următoarele reguli
fundamentale:
- cheltuielile de judecată acoperă toate sumele
avansate în scopul realizării judecăţii, adică:
cheltuielile făcute anterior judecăţii, dar care se află

169
într-un raport necesar cu judecata; cheltuielile făcute
în cursul judecăţii;
- cheltuielile de judecată se acordă în regulă părţii
care a câştigat procesul;
- în sensul art.274 alin.1 C.pr.civ., subiect al obligaţiei
de plată a cheltuielilor de judecată este "partea care
cade în pretenţiuni", deci cea care pierde procesul.
Cu toate acestea, legea stabileşte că pârâtul va fi
exonerat de plata cheltuielilor dacă recunoaşte la
prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului, însă
numai dacă nu a fost pus ori nu se găsea de drept în
întârziere înainte de chemarea în judecată;
- cheltuielile de judecată se atribuie prin hotărârea
dată asupra fondului sau asupra incidentelor
procedurale care dezînvestesc instanţa (ex.:
perimarea, renunţarea la judecată).
• Sub aspectul regimului procedural al cheltuielilor de
judecată, reţinem că:
- cheltuielile de judecată se acordă la cerere şi
trebuiesc dovedite;
- pretenţiile părţii privitoare la cheltuielile de judecată
trebuie supuse dezbaterii contradictorii, ca orice altă
cerere făcută în proces;
- hotărârea instanţei privitoare la cheltuielile de
judecată trebuie motivată în fapt şi drept;
- împotriva soluţiei privitoare la cheltuielile de judecată
partea interesată poate declara apel sau, după caz,
recurs, aplicându-se principiul non reformatio in
peius;
- partea din hotărâre privitoare la cheltuielile de
judecată este susceptibilă de executare silită.
• În legătură cu soluţiile ce se pot da cu privire la
cheltuielile de judecată arătăm că:
- partea ale cărei pretenţii au fost admise în totalitate
are dreptul la restituirea tuturor cheltuielilor făcute în

170
legătură cu judecata;
- dacă pretenţiile au fost admise doar în parte, instanţa
va acorda părţii câştigatoare cheltuielile
corespunzătoare pretenţiilor admise;
- când pretenţiile fiecărei părţi au fost admise în parte,
instanţa va aprecia în ce măsură fiecare dintre părţi
poate fi obligată la plata lor, putând face inclusiv
compensarea cheltuielilor de judecată;
- în cazul coparticipării procesuale, coparticipanţii vor fi
obligaţi să plătească cheltuielile de judecată în mod
egal, proporţional sau solidar, potrivit poziţiei
procesuale a fiecăruia, naturii raportului juridic dintre ei
şi cheltuielilor pe care fiecare le-a provocat prin
conduita sa procesuală.

Secţiunea a 9-a
Atributele şi efectele hotărârii

• Noţiune:desemnează consecinţele juridice ce rezultă


din adoptarea şi pronunţarea hotărârii prin care se
tranşează dreptul litigios alegat sau o situaţie juridică
litigioasă;
• Pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti are, în principal,
următoarele atribute şi, după caz, efecte:
a) instanţa se dezînvesteşte, în sensul că ea se
desesizează de judecarea litigiului, cu consecinţa că
judecătorii nu ar mai putea reveni asupra părerii lor;
b) sub aspect probator, hotărârea constituie act
autentic;
c) hotărârea constituie titlu executoriu ;
d) în mod obişnuit, hotărârea are efecte declarative sau
produce efecte retroactive, căci prin ea se constată

171
drepturi preexistente;
e) hotărârea se bucură de puterea (autoritatea) lucrului
judecat.

Secţiunea a 10-a
Categorii de hotărâri

Uzându-se de diferite criterii, au fost imaginate mai multe


clasificări ale hotărârilor judecătoreşti. Le vom menţiona
însă doar pe următoarele:
a) conform art.255 C.pr.civ., hotărârile prin care se
rezolvă fondul cauzei în primă instanţă se numesc sentinţe;
hotărârile prin care se soluţionează apelul, recursul, precum
şi recursul în interesul legii, se numesc decizii; toate celelalte
hotărâri date de instanţă în cursul judecăţii se numesc
încheieri;
b) după cum hotărârile sunt sau nu sunt supuse
apelului sau recursului, distingem între: hotărâri nedefinitive;
hotărâri definitive; hotărâri irevocabile.
- sunt hotărâri nedefinitive cele date în primă instanţă şi
care pot fi atacate în apel;
- sunt, în sensul art.377 alin.1 C.pr.civ., hotărâri
definitive următoarele: hotărârile date, potrivit legii, în primă
instanţă, fără drept de apel; hotărâri date în primă instanţă
care nu au fost atacate cu apel sau chiar atacate cu apel,
dacă judecarea acestuia s-a perimat ori cererea de apel a
fost respinsă sau anulată; hotărârile date în apel; orice alte
hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu apel;
- sunt, în sensul art.377 alin.2 C.pr.civ., hotărâri
irevocabile următoarele: hotărârile date în primă instanţă,
fără drept de apel, nerecurate; hotărârile date în primă
instanţă care nu au fost atacate cu apel; hotărârile date în

172
apel, nerecurate; hotărârile date în recurs, chiar dacă prin
acestea s-a soluţionat fondul pricinii; orice alte hotărâri care,
potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

173
Titlul VIII
Căile de atac

Capitolul I
Noţiune şi clasificare

• Noţiune: căile de atac desemnează mijloacele


procesuale prin care se realizează controlul judiciar, acesta
din urmă reprezentând dreptul şi, deopotrivă, obligaţia
instanţelor judecătoreşti ierarhic superioare sau, în cazul
căilor de atac de retractare, ale instanţei care a pronunţat
hotărârea, de a verifica legalitatea şi, după caz, temeinicia
hotărârii.
• Clasificarea căilor de atac:
a) în funcţie de condiţiile de exercitare, există căi de
atac ordinare (apelul), respectiv extraordinare (recursul,
contestaţia în anulare, revizuirea);
- sunt ordinare acele căi de atac care pot fi exercitate
de oricare dintre părţi, în principiu în orice materie şi pentru
orice motiv de fapt sau drept;
- sunt extraordinare acele căi de atac ce pot fi
exercitate numai pentru motivele expres şi limitativ
prevăzute de lege.
b) în funcţie de instanţa competentă să soluţioneze
calea de atac, există căi de atac de reformare (apelul,
recursul) şi căi de atac de retractare (contestaţia în anulare,
revizuirea), primele fiind soluţionate de instanţa ierarhic
superioară, iar celelalte de chiar instanţa care a pronunţat
hotărârea.

174
c) după cum exercitarea căii de atac provoacă sau o
nouă judecată în fond, deosebim între căi de atac devolutive
(apelul) şi căi de atac nedevolutive (recursul).
d) după cum termenul prevăzut pentru exercitarea căii
de atac şi exercitarea însăşi a acelei căi de atac suspendă
sau nu executarea hotărârii atacate, deosebim între căi de
atac suspensive de executare (apelul) şi căi de atac în
principiu nesuspensive de executare (recursul, contestaţia în
anulare, revizuirea).

Capitolul II
Apelul

Noţiune: este o cale de atac ordinară, de reformare,


devolutivă şi suspensivă de executare prin care partea care
justifică un interes sau Ministerul Public, considerând că
hotărârea pronunţată este nelegală şi/ sau netemeinică,
învesteşte şi obligă instanţa de control judiciar ierarhic
superioară celei care a dat pronunţat hotărârea să se
pronunţe asupra motivelor de nelegalitate şi/sau
netemeinicie, urmând ca, în condiţiile legii, să procedeze la
rejudecarea pricinii.

Secţiunea 1-a
Formele apelului (tipurile de apel)

• În actuala reglementare, distingem între apelul principal şi

175
apelul incidental, acesta din urmă având la rândul lui, două
forme: aderarea la apel (art.293 C.pr.civ.) şi declararea
apelului (art.293/1 C.pr. civ.).
• Apelul principal este cel declarat de partea interesată în
termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii sau în alt
termen prevăzut de lege, fără a se raporta la o altă cerere de
apel formulată împotriva aceleiaşi hotărâri.
• În ce priveşte aceste două forme de apel incidental,
reţinem că: potrivit art.293 C.pr.civ., intimatul este în drept,
chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul
făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să
tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe. Cererea se
poate face până la prima zi de înfăţişare, însă dacă
apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este
respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care
nu implică cercetarea fondului, aderarea la apel rămâne fără
efecte. Cu toate acestea, dacă aderarea s-a făcut înăuntrul
termenului de apel ea se consideră apel principal.
• Potrivit art.293/1 C.pr.civ., în caz de coparticipare
procesuală, precum şi atunci când la prima instanţă au
intervenit terţe persoane în proces, intimatul este în drept,
chiar după împlinirea termenului de apel, să declare apel
împotriva altui intimat sau unei persoane care a figurat în
primă instanţă şi care nu este parte în apelul principal, dacă
acesta din urmă ar fi de natură să producă consecinţe
asupra situaţiei sale juridice în proces, dispoziţiile art.293
C.pr.civ. aplicându-se în mod corepunzător.

Secţiunea a 2-a
Condiţiile de fond ale apelului

Acestea vizează: hotărârile susceptibile de apel (obiectul

176
apelului) (a); subiectele apelului (b); termenul în care poate fi
exercitat apelul (c); depunerea apelului (d).

a) Obiectul apelului este reprezentat de hotărârile date


în primă instanţă de judecătorii şi tribunale, prin care acestea
se dezînvestesc de soluţionarea pricinii, indiferent dacă s-au
pronunţat ori nu pe fondul cauzei; în principiu nu se poate
declara separat apel împotriva încheierilor premergătoare
hotărârii finale, cu excepţia celor prin care s-a întrerupt
cursul judecăţii sau în alte cazuri anume prevăzute de lege;
- conform art.282/1 C.pr.civ. nu sunt supuse apelului
hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă: în cererile
introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere; în
litigiile al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei
vechi inclusiv, atât în materie civilă, cât şi în materie
comercială; în acţiunile posesorii; în acţiunile referitoare la
înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor
asigurătorii şi în alte cazuri prevăzute de lege (ex.:
renunţarea la judecată, tranzacţia);
- nu sunt supuse apelului nici hotărârile instanţelor
judecătoreşti prin care se soluţionează plângerile împotriva
hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate
jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, dacă
legea nu prevede altfel.

b)Subiectele apelului
- în principiu, apelant poate fi doar acela care a fost
parte în proces, adică reclamantul, pârâtul, intervenientul
voluntar; intervenientul forţat;
- mai pot declara apel Ministerul Public, precum şi
succesorii universali, cu titlu universal sau particular,
creditorii chirografari, privilegiaţi sau ipotecari ai părţilor;
- în cazul aderării la apel, această formă a apelului
poate fi promovată doar de partea ce are poziţia de intimată
în raport cu apelul principal declarat de o altă parte în

177
proces;
- partea împotriva căruia se exercită apelul se numeşte
intimat.

c)Termenul în care poate fi exercitat apelul:


- conform art.284 alin.1 C.pr.civ., termenul în care
poate fi exercitat apelul este de 15 zile de la comunicarea
hotărârii atacate, afară de cazul în care prin norme speciale
s-ar dispune altfel;
- acest termen stabilit de art.284 alin.1 C.pr.civ. vizează
apelul principal, cele două forme de apel putându-se însă
declara până la prima zi de înfăţişare în apel.

d) Depunerea apelului principal se face, sub sancţiunea


nulităţii, la instanţa a cărei hotărâre se atacă, preşedintele
acestei instanţei urmând a înainta dosarul instanţei de apel,
împreună cu apelurile făcute, numai după împlinirea
termenului de apel pentru toate părţile; cu toate acestea,
apelul va fi trimis de îndată dacă s-a făcut cerere pentru
suspendarea executării hotărârii primei instanţe. În cazul
apelului incident, cererea se poate depune şi direct la
instanţa de apel.

Secţiunea a 3-a
Condiţiile de formă ale apelului

• Conform art.287 alin.1 C.pr.civ., cererea de apel va


cuprinde:1) numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori,
pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum
şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul
comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice,
codul fiscal şi contul bancar, iar dacă apelantul locuieşte în

178
străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde
urmează să i se facă comunicările privind procesul;2)
arătarea hotărârii care se atacă;3) motivele de fapt şi drept
pe care se întemeiază apelul;4) dovezile invocate în
susţinerea apelului;5) semnătura.
• Cerinţele de la pct.2 şi 5 sunt prevăzute sub sancţiunea
nulităţii, iar cele de la pct.3 şi 4 sub sancţiunea decăderii,
aceste cerinţe putând fi însâ împlinite până la prima zi de
înfăţişare, iar lipsa semnăturii în condiţiile art.133 alin.2
C.pr.civ.

Secţiunea a 4-a
Efectele apelului

• Declararea apelului angajează, în principal, următoarele


efecte:
a) suspendarea executării hotărârii susceptibile de apel
sau care face obiectul apelului, în acest ultim caz doar
dacă apelul a fost declarat în termen;
b) învestirea instanţei de apel;
c) efectul devolutiv al apelului (apelul este devolutiv, în
sensul că el poate readuce în discuţia instanţei
superioare toate chestiunile de fapt şi drept care au fost
dezbătute în faţa primei instanţe şi au fost rezolvate
prin hotărârea acesteia, rejudecându-se fondul
litigiului).
În ce priveşte acest efect al apelului, reţinem că el este
limitat de două reguli, exprimate prin adagiile: 1. tantum
devolutum quantum apelatum (nu se devoluează decât
ceea ce s-a apelat) 2. tantum devolutum quantum
iudicatum (nu se devoluează decât ceea ce s-a
judecat):

179
Ø prima regulă semnifică faptul că deşi prin
exercitarea apelului litigiul poate fi transpus instanţei
superioare sub toate aspectele lui de fapt şi drept,
totuşi, în aplicarea principiului disponibilităţii, trebuiesc
avute în vedere limitele fixate de apelant. Părţile nu
se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte
motive, mijloace de apărare sau dovezi decât cele
invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea
apelului ori în întâmpinare, instanţa de apel putând
încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate
rezultă din dezbateri. În cazul în care apelul nu se
motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu
cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi,
instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe
baza celor invocate la prima instanţă;
Ø cea de-a doua regulă are semnificaţia că apelul nu
repune în discuţie decât ceea ce a fost judecat
înaintea primei instanţe ori i-a fost dedus acesteia
spre judecată, art.294 alin.1 C.pr.civ. dispunând că în
apel nu se pot schimba calitatea părţilor, cauza sau
obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se
pot face alte cereri noi, cu precizarea că “excepţiile de
procedură” (procesuale) şi alte asemenea mijloace de
apărare nu sunt considerate cereri noi.
• De la limitele efectului devolutiv al apelului există anumite
derogări, acestea fiind de două feluri: generale (1)
respectiv speciale (2).
1) sunt derogări generale următoarele:
- conform art.294 alin.2 teza I-a C.pr.civ., în apel se
vor putea cere dobânzi, rate, venituri ajunse la
termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea
hotărârii primei instanţe;
- conform art.294 alin.2 teza finală C.pr.civ., în apel se
va putea solicita compensaţia legală.
2) sunt derogări speciale următoarele:

180
- cererea de intervenţie voluntară principală se poate
face direct în apel, dacă părţile cauzei sunt de acord
(art.50 alin.2 C. pr. civ.);
- cererea de intervenţie voluntară accesorie se poate
face inclusiv în recurs, deci şi în apel (art.51
C.pr.civ.);
- când motivele de divorţ s-au ivit după începerea
dezbaterilor la prima instanţă şi în timp ce judecata
cererii de chemare în judecată se află în apel,
cererea reconvenţională prin care se solicită divorţul
va putea fi făcută de pârât direct înaintea instanţei de
apel (art.609 C.pr.civ.).

Secţiunea a 5-a
Judecata apelului

• Preşedintele instanţei la care s-a depus apelul va înainta


dosarul cauzei instanţei de apel, împreună cu apelurile
făcute, după împlinirea termenului de apel pentru toate
părţile.
• Preşedintele instanţei de apel, îndată ce primeşte dosarul,
va fixa termen de înfăţişare şi va dispune citarea părţilor.
Termenul de înfăţişare se va fixa avându-se în vedere
dispoziţiile art.114/1 C.pr.civ., în sensul ca de la data primirii
citaţiei intimatul să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile pentru
a-şi pregăti apărarea, iar în procesele urgente cel puţin 5
zile.
• Preşedintele va dispune ca, odată cu citaţia, să i se
comunice intimatului o copie de pe cererea de apel,
împreună cu copiile certificate de pe înscrisurile alăturate ei
şi care nu au fost înfăţişate la prima instanţă, punându-i-se
în vedere că are obligaţia să depună la dosar întâmpinare

181
cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată.
• Dacă intimatul nu a primit în termenul prev. de art.114/1
C.pr.civ. cererea de apel şi dovezile depuse de apelant, el
va putea cere la prima zi de înfăţişare amânarea.
• Dacă intimatul lipseşte la prima zi de înfăţişare şi instanţa
constată că motivele de apel nu au fost comunicate, va
dispune amânarea cauzei şi efectuarea comunicării.
• Apelurile făcute împotriva aceleiaşi hotărâri vor fi
repartizate la o singură secţie a instanţei de apel; când
apelurile au fost repartizate la secţii diferite, preşedintele
ultimei secţii învestite va dispune trimiterea apelului la
secţia cea dintâi învestită.
• Completul de judecată este format din doi judecători.
• Sub aspect probator, instanţa de apel va putea încuviinţa
refacerea sau completarea probelor administrate la prima
instanţă, precum şi administrarea probelor nou propuse prin
cererea de apel sau întâmpinare, dacă apreciază că
acestea din urmă sunt necesare soluţionării cauzei.
• Dispoziţiile de procedură privind judecata în prima
instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care
legea nu prevede altfel.

Secţiunea a 6-a
Soluţiile în apel

• Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel,


stabilirea stării de fapt şi aplicarea legii de către prima
instanţă, motivele de ordine publică putând fi însă invocate
şi din oficiu. Vor putea fi pronunţate, după caz, următoarele
soluţii:
a) instanţa de apel poate păstra ori schimba în tot sau în
parte hotărârea atacată, fără însă ca apelantului să i

182
se poată crea propria cale de atac o situaţie mai grea
decât aceea din hotărârea atacată;
b) instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată,
trimiţând cauza spre rejudecare primei instanţe, în
următoarele două situaţii: 1. când se constată că, în
mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a
intra în cercetarea fondului; 2. când judecata s-a făcut
în lipsa părţii care nu a fost legal citată;
c) instanţa de apel va anula în tot sau în parte hotărârea
atacată şi procedura urmată înaintea primei instanţe,
reţinând procesul spre judecare, atunci când prima
instanţă a judecat în fond, dar există un motiv de
nulitate a hotărârii pe care ea a pronunţat-o;
d) instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi atunci
când prima instanţă s-a declarat competentă, dar
instanţa de apel stabileşte că a fost necompetentă. În
acest caz, se va trimite cauza spre judecare instanţei
competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională
competent. Când instanţa de apel apreciază însă că
ea este competentă, va reţine procesul spre judecare;
e) în raport de împrejurările cauzei, instanţa de apel va
putea pronunţa şi nulitatea cererii de apel, tardivitatea
sau inadmisibilitatea acesteia ori perimarea ei.

Capitolul III
Recursul

Noţiune: recursul este o cale extraordinară de atac, de


reformare, nedevolutivă, în principiu nesuspensivă de
executare şi subsecventă.

183
Secţiunea 1-a
Exercitarea recursului

a) În ce priveşte cererea de recurs, potrivit art 302/1 alin.(1)


lit. a) C.pr.civ., aceasta trebuie să cuprindă: numele,
domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele
juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz,
numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de
înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de
înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul bancar.
Dacă recurentul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul
ales în România, unde urmează să i se facă toate
comunicările privind procesul; indicarea hotărârii care se
atacă; motivele de nelegalitate pe care se întemeiează
recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că
motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;
semnătura.

Notă: Prin Decizia nr. 176/2005 Curtea Constituţională a


stabilit că textul art. 302/1 alin. 1 lit. a) C. pr.civ. este
neconstitutional în ceea ce priveşte sancţionarea cu nulitate
absolută a omisiunii de a se preciza în cuprinsul cererii de
recurs "numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru
persoanele juridice, denumirea si sediul lor, precum şi, după
caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de
înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de
înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul bancar",
precum şi - dacă recurentul locuieşte în străinatate -
"domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate
comunicările privind procesul".
• Legea recunoaşte părţilor şi posibilitatea de a motiva
recursul distinct de cererea de recurs, însă cu respectarea

184
termenului de recurs, sancţiunea nemotivării recursului în
termenul legal fiind nulitatea lui, afară de cazul când s-ar
invoca motive de ordine publică.
La fel ca şi în cazul cererii de apel, declararea recursului
obligă la plata taxei de timbru şi a timbrului judiciar stabilite
de lege.
• La cererea de recurs se alătură atâtea copii câţi intimaţi
sunt, iar în cazurile în care Ministerul Public a participat în
proces, se va depune o copie de pe motivele de recurs şi
pentru procuror.
• Cererea de recurs se depune, sub sancţiunea nulităţii, la
instanţa a cărei hotărâre se atacă.
• Preşedintele instanţei care primeşte cererea de recurs va
putea să o înapoieze părţii prezente dacă nu îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege, pentru a fi refăcută, prelungind
termenul de recurs cu 5 zile.
• Cererea de recurs angajează, în principal, următoarele
efecte:
- învestirea instanţei de recurs cu soluţionarea căii
de atac;
- suspendarea executării hotărârii atacate, însă
numai în situaţiile anume prevăzute de lege (recursul
suspendă executarea hotărârii în cauzele privitoare la
strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii
sau a oricăror lucrări având aşezare fixă, precum şi în
orice alte cazuri anume prevăzute de lege; la cererea
părţii interesate, instanţa sesizată cu judecarea recursului
poate dispune, motivat, suspendarea executării hotărârii
recurate şi în alte cazuri, suspendarea la cerere putând fi
acordată numai după depunerea unei cauţiuni ce se va
stabili prin încheiere, cu ascultarea părţilor în camera de
consiliu, scop în care acestea vor fi citate în termen scurt,
iar dacă este cazul chiar înainte de primul termen de
judecată).

185
b) Termenul de recurs
• Potrivit art.301 C.pr.civ., termenul de recurs este de 15
zile de la comunicarea hotărârii ce se atacă, dacă legea nu
dispune altfel.
• Cele trei cazuri de echipolenţă aplicabile termenului de
apel sunt incidente şi în recurs, fiind aplicabile inclusiv
dispoziţiile art.284 alin.ultim C.pr.civ. privitoare la momentul
de la care termenul de recurs începe să curgă faţă de
procuror.
• Nerespectarea termenului de declarare a recursului
atrage decăderea părţii din dreptul de a declara recurs,
acesta urmând a fi respins ca tardiv. Totuşi, art.310 C.pr.civ.
prevede că dacă nu se dovedeşte, la prima zi de înfăţişare,
că recursul a fost depus peste termen sau dacă această
dovadă nu reiese din dosar, el se va socoti făcut în termen.
c) Instanţa competentă să soluţioneze recursul este instanţa
imediat superioară celei ce a pronunţat hotărârea atacată.

Secţiunea a 2-a
Elementele recursului

Vizează obiectul (a), subiectele (b) şi cauza recursului (c).


a) Obiectul recursului
• Pot face obiect al recursului:
- hotărârile date fără drept de apel;
- hotărârile date în apel, indiferent dacă prin ele s-a
rezolvat ori nu fondul pricinii sau doar un incident
procedural ori dacă apelul a fost admis, respins,
anulat sau perimat;
- hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională
decât instanţele judecătoreşti;
- încheierile prin care s-a întrerupt cursul judecăţii

186
înaintea curţilor de apel.
b) Subiectele recursului
• Pot declara recurs părţile litigante (reclamant, pârât,
intervenienţi voluntar sau forţat); procurorul; succesorii
universali, cu titlu universal şi particular, creditorii
privilegiaţi, ipotecari sau chirografari ai părţilor.
c) Cauza recursului ( motivele de recurs)
• Art.304 C.pr.civ. stabileşte că modificarea sau casarea
unei hotărâri se poate cere când:
1) instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale;
2) hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au
luat parte la dezbaterea în fond a pricinii;
3) hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei
instanţe;
4) înstanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;
5) prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de
procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de
art.105 alin.2 C.pr.civ;
6) instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea
ce nu s-a cerut;
7) hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină
sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de
natura pricinii;
8) instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus
judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi
vădit neîndoielnic al acestuia;
9) hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a
fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
• Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit
legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la
motivele prevăzute de art.304 C.pr.civ., instanţa putând
să examineze cauza sub toate aspectele (art.304/1
C.pr.civ.)

187
Secţiunea a 3-a
Judecarea recursului

a) Alcătuirea instanţei de recurs


• Recursurile se judecă de tribunale şi curţi de apel în
complet format din 3 judecători; aceeaşi este compunerea
şi atunci când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă
recursurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de
curţile de apel.
• Recursul împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se judecă în complet
format din 9 judecători.
b) Procedura prealabilă judecării recursului
• Preşedintele instanţei, după ce constată că procedura
de comunicare a hotărârii a fost îndeplinită, va fixa termen
de judecată şi va dispune citarea părţilor şi comunicarea
motivelor de recurs;
• Intimatul are obligaţia de a depune întâmpinare cu cel
puţin 5 zile înainte de termenul de judecată.
c) Judecata şi probele în recurs
• Dacă nu sunt excepţii procesuale ori alte incidente
procedurale de invocat şi soluţionat, preşedintele va da
mai întâi recurentului cuvântul pentru a-şi susţine motivele
de recurs, apoi va da cuvântul intimatului.
• Procurorul vorbeşte ultimul, afară de cazul când este
parte principală sau recurent.
• Potrivit art.305 C.pr.civ., în recurs nu se pot administra
probe noi, cu excepţia înscrisurilor, însă instanţa de recurs
va putea soluţiona şi incidentele privitoare la înscrisurile
depuse în recurs, precum verificarea de scripte sau
procedura falsului.

188
Secţiunea a 4-a
Soluţionarea recursului şi efectele ei

a) Soluţiile instanţei de recurs:


• Instanţa de recurs poate respinge recursul, îl poate
admite sau anula ori poate constata perimarea lui.
• Respingerea recursului ca nefondat se pronunţă atunci
când instanţa de control judiciar constată că hotărârea
atacată este legală.
• Admiterea recursului se pronunţă atunci când hotărârea
atacată este considerată nelegală, caz în care, în urma
admiterii recursului, se va dispune fie modificarea
hotărârii, fie casarea ei, în tot sau în parte.
• Modificarea hotărârii se pronunţă pentru motivele prev.
de art.304 pct.6-9 C.pr.civ.
• Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre
care unele atrag modificarea,iar altele casarea hotărârii,
instanţa de recurs va casa în întregime hotărârea atacată,
pentru a se asigura o judecată unitară.

b) Formele casării sunt: casarea cu reţinere (1); casarea


cu trimitere (2);

1) Casarea cu reţinere reprezintă regula în cazul


recursurilor judecate de tribunale şi curţile de apel, art.312
alin.4 C.pr.civ. dispunând că, în caz de casare, curţile de
apel şi tribunalele vor judeca pricina în fond, fie la termenul
când a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se
pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în
acest scop, pentru care părţile vor fi citate, pronunţându-se
apoi o nouă decizie.
2) Casarea cu trimitere poate fi dispusă în cazurile
prevăzute limitativ de lege, astfel:
- când instanţa a cărei hotărâre este recurată a

189
soluţionat procesul fără a intra în cercetarea
fondului;
- când judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a
fost regulat citată atât la administrarea probelor
cât şi la dezbaterea fondulu.
În aceste două cazuri, cauza se trimite spre
rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea
sau altei instanţe de acelaşi grad;
- când instanţa a cărei hotărâre este recurată nu
era competentă, în acest caz cauza urmând a se
trimite spre rejudecare instanţei judecătoreşti
competente sau organului cu activitate
jurisdicţională competent;
- când este necesară administrare de noi probe,
altele decât înscrisurile;
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în caz de
casare trimite cauza spre o noua judecată
instanţei care a pronunţat hotărârea casată ori,
atunci când interesele bunei administrări a
justiţiei o cer, altei instanţe de acelaşi grad. Când
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat
hotărârea pentru necompetenţă va trimite cauza
instanţei competente sau organului cu activitate
jurisdicţionlă competent. Cu caracter de excepţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte
asupra fondului pricinii în toate cazurile în care
casează hotărârea atacată numai in scopul
aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au
fost deplin stabilite.
c) Efectele casării sunt următoarele:
1. conform art.311 C.pr.civ., hotărârea casată nu
are nici o putere, actele de executare sau de
asigurare făcute în baza unei asemenea hotărâri
fiind desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs
nu dispune altfel;

190
2. în regulă, efectele casării se limitează la părţile
care au exercitat această cale de atac sau
împotriva cărora ea a fost exercitată;
3. casarea hotărârii determină rejudecarea în fond a
pricinii;
4. casarea nu are efecte cu privire la dovezile
administrate de instanţa a cărei hotărâre a fost
casată, ele rămânând câştigate cauzei;
5. în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs
asupra problemelor de drept dezlegate, precum
şi asupra necesităţii administrării unor probe, sunt
obligatorii pentru judecătorii fondului;
6. atât cu ocazia judecării recursului, cât şi în caz de
rejudecare după casare, se aplică principiul non
reformatio in peius.

Capitolul IV
Contestaţia în anulare

• Noţiune: contestaţia în anulare este o cale de atac


extraordinară, de retractare şi nesuspensivă de executare,
îndreptată împotriva hotărârilor judecătoreşti irevocabile date
cu încălcarea anumitor norme de procedură sau greşite din
cauza unor inadvertenţe de ordin formal.
• Forme : contestaţia în anulare cunoaşte două forme:
contestaţia în anulare obişnuită (numită şi de drept comun),
respectiv contestaţia în anulare specială.

Secţiunea 1-a

191
Contestaţia în anulare obişnuită

• Obiectul contestaţiei în anulare obişnuite:


- îl formează doar hotărârile irevocabile, fiind fără
importanţă gradul instanţei ce a pronunţat hotărârea ori dacă
aceasta a fost dată în primă instanţă sau în căile de atac,
precum şi dacă prin ea s-a rezolvat ori nu fondul pricinii.
• Subiectele contestaţiei în anulare obişnuite sunt denumite
contestator, respectiv intimat, putând fi contestator numai
persoana care a figurat ca parte în hotărârea atacată,
succesorii şi creditorii părţilor, precum şi procurorul.
• În ce priveşte motivele contestaţiei în anulare obişnuite,
legea stabileşte că această cale de atac poate fi exercitată
pentru două motive (art.317 alin.1 C.pr.civ.), şi anume: 1)
când procedura de chemare a părţii pentru ziua când s-a
judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii;
2)când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea
dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
1) Primul motiv vizează încălcarea principiului
contradictorialităţii şi al dreptului de apărare, el implicând
atât ipoteza în care procedura de citare a fost nelegal
îndeplinită, cât şi ipoteza în care partea nu a fost deloc
citată; înfăţişarea părţii în instanţă, personal sau prin
mandatar, acoperă însă orice viciu de procedură, în sensul
prevederilor art.89 alin.2 C.pr.civ.. Este necesar ca nelegala
citare ori necitarea să subziste în raport cu ultimul termen de
judecată, căci pentru încălcarea regulilor de citare la
celelalte termene partea interesată putea invoca nulitatea în
condiţiile art.108 alin.3 C.pr.civ., pe cale de excepţie.
2) Cel de-al doilea motiv vizează exclusiv încălcarea
normelor imperative de competenţă, deci nu şi încălcarea
normelor de organizare judecătorească sau de procedură
propriu-zise. Prin urmare, este dvorba de încălcarea
normelor de competenţă generală, a normelor de

192
competenţă de atribuţiune şi a celor de competenţă
teritoriala exclusivă (art.159 pct.1-3 C.pr.civ.)
• Condiţiile de admisibilitate a contestaţiei în anulare
obişnuite sunt:
1. să fie vorba de o hotărâre irevocabilă;
2. partea să nu fi putut invoca motivele contestaţiei în
anulare pe calea apelului sau a recursului.
- în legătură cu această a doua condiţie de admisibilitate a
contestaţiei în anulare obişnuite, art.317 alin.2 C.pr.civ.
precizează că poate fi totuşi primită contestaţia în anulare
atunci când aceste motive au fost invocate prin cererea de
recurs, dar instanţa le-a respins fie pentru că aveau nevoie
de verificări de fapt; fie pentru că recursul a fost respins fără
a fi fost cercetat în fond (ex.: anulat ca netimbrat, perimat,
etc.).

Secţiunea a 2-a
Contestaţia în anulare specială

• Obiectul contestaţiei în anulare speciale este


reprezentat, conform art. 318 C.pr.civ., de hotărârile
instanţelor de recurs. Este de reţinut că nu orice hotărâre a
instanţei de recurs poate fi atacată cu contestaţie în anulare,
ci doar aceea prin care s-a soluţionat recursul; prin urmare
nu poate fi atacată cu contestaţie în anulare hotărârea dată
în rejudecarea în fond a pricinii după casarea cu reţinere.
• Subiecte ale contestaţiei în anulare speciale pot fi
recurentul şi, după caz, intimatul, succesorii şi creditorii
acestora, precum şi procurorul.
• Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt în număr de
două: 1. când dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de
recurs este rezultatul unei greşeli materiale; 2. când instanţa,

193
respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis
din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare
sau de modificare a hotărârii.
- în ceea ce priveşte primul motiv, este de reţinut că
prin “greşeală materială ”trebuiesc înţelese doar
greşelile materiale cu caracter procedural, comise
prin confundarea sau neobservarea de către
instanţă a unor elemente sau a unor date (ex:
greşit se anulează recursul ca netimbrat,
neobservându-se dovada de plată a taxei de
timbru) aflate în legătură cu aspectele formale ale
judecăţii; prin urmare, greşelile de judecată
(greşita aplicare a legii; greşita interpretare a
probelor etc.) nu pot întemeia o contestaţie în
anulare specială, fiind totodată necesar ca
greşeala să fie esenţială, în sensul că dacă
instanţa de recurs nu ar fi săvârşit acea greşeală
ar fi dat o altă hotărâre;
- în ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv al
contestaţiei în anulare speciale, acesta vizează
situaţia în care recursul a fost respins sau admis în
parte, iar nu şi atunci când a fost admis în totul;
acest motiv poate fi invocat doar de către recurent
şi numai dacă instanţa nu a examinat motivul ce
fusese invocat de recurent în termenul legal.

Secţiunea a 3-a
Judecata contestaţiei în anulare (obişnuită şi specială)

a) Instanţa competentă
• Contestaţia în anulare se introduce la instanţa a cărei
hotărâre se atacă.

194
b) Compunerea completului de judecată
• Va fi aceaşi cu compunerea în care s-a purtat judecata
finalizată prin hotărârea atacată; judecata contestaţiei
în anulare s-ar putea face chiar de către judecătorii ce
au pronunţat hotărârea atacată, căci legea nu îi
declară incompatibili.
c) Termenul pentru exercitarea contestaţiei în anulare
implică următoarele distincţii:
1. împotriva hotărârilor irevocabile susceptibile de
executare silită, contestaţia se poate face înainte de
începerea executării şi în tot timpul ei până la
împlinirea termenului stabilit de art.401 alin.1 lit.b)
sau c) C.pr.civ.;
2. împotriva hotărârilor care nu se aduc la îndeplinire pe
cale de excutare silită, contestaţia poate fi introdusă
în termen de 15 zile de la data când contestatorul a
luat la cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de
un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.
d) Judecarea propriu-zisă a contestaţiei în anulare
presupune următoarele:
- contestaţia în anulare se judecă, în principiu, după
regulile aplicabile în primă instanţă sau, după caz, în apel
sau recurs;
- judecata se face de urgenţă şi cu precădere;
- intimatul are obligaţia de a depune la dosar
întâmpinare cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de
judecată;
- instanţa poate suspenda, printr-o încheiere ce poate fi
atacată separat cu recurs, executarea hotărârii a cărei
anulare se cere, sub condiţia plăţii unei cauţiuni, putându-se
face inclusiv aplicarea dispoziţiilor art.403 alin.4 C.pr.civ.
privitoare la suspendarea provizorie a executării;
- în cazul în care s-a admis contestaţia în anulare
pentru că partea nu a fost legal citată la termenul când a
avut loc judecata, se va anula hotărârea atacată şi se va

195
proceda la rejudecarea cauzei, pronunţând o altă hotărâre;
- în cazul în care s-a admis contestaţia în anulare
pentru necompetenţa de ordine publică a instanţei, se va
anula hotărârea atacată şi se va pronunţa o hotărâre de
declinare în favoarea instanţei sau organului cu activitate
jurisdicţională competent;
- în cazul în care s-a admis contestaţia în anulare
pentru motivul că dezlegarea dată de instanţa de recurs este
rezultatul unei greşeli materiale, se desfiinţează hotărârea
pronunţată în recurs, iar recursul se rejudecă;
- în cazul în care s-a admis contestaţia în anulare
pentru că instanţa de control judiciar, respingând recursul
sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să
cerceteze unul din motivele de recurs, se poate dispune fie
anularea hotărârii atacate, (dacă prin cercetarea motivului de
casare omis se impune casarea totală), fie completarea
judecăţii (dacă nu a fost cercetat un motiv de natură să
impună o casare sau modificare parţială a hotărârii);
- sub aspectul căilor de atac, legea stabileşte că
hotărârea dată în contestaţia în anulare este supusă
aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată.

Capitolul V
Revizuirea

Noţiune: revizuirea este o cale extraordinară de atac, de


retractare şi nesuspensivă de executare prin care se solicită
instanţei care a pronunţat o hotărâre să şi-o retracteze în
considerarea unor motive expres prevăzute de lege.

Secţiunea 1-a

196
Obiectul revizuirii

• Din prevederile art.322 alin.1 C.pr.civ. se desprinde că fac


obiectul revizuirii: hotărârile de fond ale primei instanţe,
rămase definitive prin neapelare, prin anularea sau
respingerea apelului în temeiul unei excepţii ori prin
perimarea apelului; hotărârile de fond ale instanţei de apel;
hotărârile instanţelor de recurs prin care se evocă fondul;
hotărârea dată în fond după sau odată cu admiterea cererii
de revizuire, a contestaţiei în anulare sau a contestaţiei la
executare.

Secţiunea a 2-a
Motivele de revizuire

• Sunt prevăzute expres de art.322 C.pr.civ., astfel:


1) dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii
potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire;
2) dacă instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care
nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut
sau s-a dat mai mult decât s-a cerut;
3) dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă;
4) dacă un judecător, martor sau expert care a luat
parte la judecată a fost condamnat definitiv pentru o
infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în
temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma
judecăţii ori dacă un magistrat a fost sancţionat disciplinar
pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă
neglijenţă în acea cauză;
5) dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri
doveditoare reţinute de partea potrivnică sau care nu au
putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa
părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau modificat hotărârea unei

197
instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se
cere;
6) dacă statul ori alte persoane juridice de drept public
sau de utilitate publică, dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub
curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu
viclenie de cei însărcinaţi să-i apere;
7) dacă există hotărâri potrivnice date de instanţe de
acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceleaşi
pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate;
8) dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la
judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta dintr-o
împrejurare mai presus de voinţa ei;
9) dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor
fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar
consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se
producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii
pronunţate.

Secţiunea a 3-a
Judecarea cererii de revizuire

a) Instanţa competentă
• Cu excepţia cazului când se cere revizuirea pentru
hotărâri potrivnice, în toate celelalte cazuri cererea de
revizuire se îndreaptă şi este soluţionată de instanţa a
cărei hotărâre se atacă.
• Când revizuirea se cere pentru hotărâri potrivnice,
cererea se îndreaptă la instanţa mai mare în grad faţă de
instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărârile
contradictorii. Când cele două instanţe care au dat
hotărârile potrivnice fac parte din circumscripţii

198
judecătoreşti deosebite, cererea de revizuire se îndreaptă
la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a dat
prima hotărâre. Dacă una dintre cele două instanţe este
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cererea de revizuire se
va depune şi va fi soluţionată de aceasta .
b) Termenul în care se poate cere revizuirea
• Este, în regulă, de o lună şi începe să curgă: 1. în
cazurile prevăzute de art.322 pct.1,2 şi 7 alin. (1), de la
comunicarea hotărârii definitive, iar când hotărârile au fost
date de instanţe de recurs după evocarea fondului, de la
pronunţare; pentru hotărârile prevăzute la pct.7 alin. (2)
de la pronunţarea hotărârii; 2. în cazul prevăzut de art.322
pct.3, de la cel din urmă act de excutare; 3. în cazurile
prevăzute de art.322 pct.4, din ziua în care partea a luat
cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de condamnare
a judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea
care a declarat fals înscrisul. În lipsa unei astfel de
hotărâri, termenul curge de la data când partea a luat
cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea
infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală,
dar nu mai târziu de trei ani de la data producerii
acestora; 4. în cazurile prevăzute de art.322 pct.5, din
ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce se învocă ori,
după caz, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de
hotărârea desfiinţată sau modificată pe care s-a întemeiat
hotărârea a cărei revizuire se cere; 5. în cazurile
prevăzute de art.322 pct.6, de la comunicarea hotărârii
definitive făcută statului ori celorlalte persoane de drept
public sau utilitate publică, sau de la întoarcerea
dispărutului ori de la dobândirea capacităţii; în aceste din
urmă două cazuri termenul fiind de 6 luni.
- termenul de revizuire pentru motivul de revizuire
prevăzut de art.322 pct.8 este de 15 zile şi începe să curgă
de la încetarea împiedicării, iar pentru cel prevăzut de
art.322 pct.9 este de 3 luni şi curge de la data publicării

199
hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în Monitorul
Oficial al României, partea I.
c) Judecarea propriu-zisă a cererii de revizuire
• Conform art.326 C.pr.civ., cererea de revizuire se
judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru cererea de
chemare în judecată.
• Instanţa va judeca în aceaşi compunere ca şi în cauza
în care s-a pronunţat hotărârea atacată, putând participa
la judecata cererii de revizuire inclusiv judecătorii care au
pronunţat hotărârea atacată cu revizuire.
• Exercitarea revizuirii nu suspendă de drept executarea
hotărârii atacate, însă instanţa de revizuire va putea, la
cererea părţii, să suspende executarea hotărârii sub
condiţia plăţii unei cauţiuni. Dispoziţiile art.403 alin.3 şi 4
C.pr.civ. sunt aplicabile.
• Întâmpinarea este obligatorie şi se depune la dosar cu
cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată.
• Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la
faptele pe care acestea se întemeiază.
d) Soluţia instanţei de revizuire
• Conform art.327 C.pr.civ., dacă instanţa încuviinţează
cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte,
hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice va
anula cea din urmă hotărâre.
• Se va face menţiune, în josul originalului hotărârii
revizuite, despre hotărârea dată în revizuire.
• Hotărârea este supusă aceloraşi căi de atac ca şi
hotărârea atacată cu revizuire; totuşi, în cazul art.322
pct.7 C.pr.civ., calea de atac este recursul.

200
Bibliografie

1. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă,, vol. I-II,


Editura All Beck, Bucureşti, 2005;

2. Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual


civil. Curs selectiv, Ediţia a III-a, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005.

201