Sunteți pe pagina 1din 291

2018-2019 DREPT

PROCESUAL
CIVIL
SEMESTRUL I

Prof. univ. dr. Traian-Cornel Briciu


FACULTATEA DE DREPT
UNIVERSITATEA BUCUREȘTI
Cuprins
CAPITOLUL I – NOȚIUNI ȘI PRINCIPII GENERALE .......................................................................................... 1
SECȚIUNEA I – PROCESUL CIVIL: MIJLOC DE REALIZARE A JUSTIȚIEI ............................................................... 1
1. Forma procesului ............................................................................................................................... 1
1.1. Sesizarea instanței ..................................................................................................................................... 1
1.2. Cercetarea procesului și dezbaterile (substanța procesului) ..................................................................... 2
1.3. Pronunțarea unei hotărâri ......................................................................................................................... 3
2. Materia procesului ............................................................................................................................. 4
3. Metoda procesului ............................................................................................................................. 4
4. Procesul.............................................................................................................................................. 5
SECȚIUNEA II – PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL .................................................... 6
1. PRINCIPIUL LEGALITĂȚII ..................................................................................................................... 6
2. PRINCIPIUL CONTRADICTORIALITĂȚII ................................................................................................ 7
2.1. Obligațiile instanței ................................................................................................................................... 7
2.2. Obligațiile părților...................................................................................................................................... 7
2.3. Drepturile părților ..................................................................................................................................... 7
3. PRINCIPIUL DREPTULUI LA APĂRARE ................................................................................................. 8
4. PRINCIPIUL ROLULUI ACTIV ............................................................................................................... 8
5. PRINCIPIUL DISPONIBILITĂȚII ............................................................................................................. 9
6. ORALITATEA DEZBATERII și PUBLICITATEA PROCESULUI ................................................................. 11
7. PRINCIPIUL CONTINUITĂȚII .............................................................................................................. 11
8. LIMBA ROMÂNĂ DE DESFĂȘURARE A PROCESULUI ......................................................................... 11
9. DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL, ÎN TERMEN OPTIM ŞI PREVIZIBIL ........................................... 11
9.1. Accesul la justiție ..................................................................................................................................... 11
9.2. Procesul echitabil .................................................................................................................................... 12
9.3. Termenul optim și previzibil .................................................................................................................... 12
9.4. Să fie examinată în mod public ................................................................................................................ 13
9.5. Tribunalul să fie independent și imparțial, stabilit prin lege ................................................................... 14
9.6. Hotărârea să fie pronunțată în public...................................................................................................... 14
SECȚIUNEA III – NORMELE DE PROCEDURĂ CIVILĂ ...................................................................................... 14
1. Clasificarea normelor de procedură civilă........................................................................................ 14
1.1. După obiectul de reglementare ............................................................................................................... 14
1.1.1. Norme de organizare judecătorească ................................................................................................. 14
1.1.2. Norme de competență ................................................................................................................... 15
1.1.3. Norme de procedură propriu-zisă .................................................................................................. 15
1.2. După natura interesului ocrotit (public sau privat) ................................................................................. 15
1.3. Din punctul de vedere al câmpului de aplicare ....................................................................................... 18
2. Aplicarea în timp a normelor de procedură ..................................................................................... 19
CAPITOLUL II – ACȚIUNEA CIVILĂ .............................................................................................................. 23
SECȚIUNEA I – NOȚIUNE............................................................................................................................... 23
SECȚIUNEA II – ELEMENTELE ACȚIUNII CIVILE: PĂRȚI, OBIECT, CAUZĂ ........................................................ 24
1. Părți ................................................................................................................................................. 24
2. Obiect ............................................................................................................................................... 25
3. Cauză ............................................................................................................................................... 25
3.1. Cauza acțiunii și cauza cererii .................................................................................................................. 25
3.2. Cauza să fie reală, licită, morală .............................................................................................................. 26
SECȚIUNEA III – CONDIȚIILE DE EXERCIȚIU ALE ACȚIUNII CIVILE .................................................................. 26
1. Formularea unei pretenții (afirmarea unui drept) ........................................................................... 26
2. Interesul ........................................................................................................................................... 28
3. Calitatea procesuală (legitimatio ad causam) ................................................................................. 29
3.1. Cine face cererea și pe cine cheamă în judecata? ................................................................................... 29
3.1.1. Procurorul ....................................................................................................................................... 30
3.1.2. Organizațiile sindicale, asociațiile pentru protecția consumatorilor, organizațiile
neguvernamentale pentru protecția drepturilor omului sau care au un interes legitim în combaterea
discriminării, când se aduce atingere unei persoane sau unui grup de persoane. ........................................... 30
3.2. Transmiterea calității procesuale ............................................................................................................ 32
3.2.1. Legală .............................................................................................................................................. 33
3.2.2. Convențională ................................................................................................................................. 33
3.3 Excepția lipsei calității procesuale active/pasive ..................................................................................... 37
3.3.1. Se invocă pe cale de excepție (de ordine publică) și are caracter peremptoriu –> stopează
procesul. 37
3.3.2. Sancțiunea lipsei calității procesuale .............................................................................................. 37
4. Capacitatea procesuală (legitimatio ad processum) ....................................................................... 38
4.1. Curatela specială ..................................................................................................................................... 38
4.1.1. Cazuri. ............................................................................................................................................. 38
4.1.2. Remunerația curatorului ................................................................................................................ 39
4.1.3. Sancțiuni în cazul lipsei capacitații. ................................................................................................. 39
SECȚIUNEA IV – CLASIFICAREA ACȚIUNILOR CIVILE ...................................................................................... 42
1. După scopul urmărit de reclamant .................................................................................................. 42
1.1. Acțiunile în realizare ................................................................................................................................ 42
1.2. Acțiunile în constatare ............................................................................................................................. 43
1.3. Acțiunea în constituire ............................................................................................................................ 48
2. După natura dreptului dedus judecații ............................................................................................ 48
2.1. Acțiuni personale ..................................................................................................................................... 49
2.2. Acțiuni reale ............................................................................................................................................ 49
2.3. Acțiuni mixte ........................................................................................................................................... 49
3. După calea aleasă de către parte .................................................................................................... 49
3.1. Cererile principale ................................................................................................................................... 49
3.2. Cererile adiționale ................................................................................................................................... 49
3.3. Cererile accesorii ..................................................................................................................................... 49
3.4. Cererile incidentale ................................................................................................................................. 50
CAPITOLUL III – PARTICIPANȚII LA PROCES ............................................................................................... 51
SECȚIUNEA I – INSTANȚA DE JUDECATĂ ....................................................................................................... 51
1. Compunerea instanței...................................................................................................................... 51
2. Constituirea instanței ....................................................................................................................... 53
2.1. Cazuri de incompatibilitate absolută ....................................................................................................... 54
2.1.1. Primul caz ....................................................................................................................................... 54
2.1.2. Al doilea caz .................................................................................................................................... 56
2.1.3. Al treilea caz ................................................................................................................................... 58
2.2. Cazuri de incompatibilitate relativă......................................................................................................... 58
2.2.1. Pct. 1 – Antepronunțarea ............................................................................................................... 59
2.2.2. Pct. 3, 4, 10, 11 – Rudenia .............................................................................................................. 62
2.2.3. Pct. 2, 5, 7, 8, 12 – Interesul ........................................................................................................... 63
2.2.4. Pct. 6 – Dușmănia ........................................................................................................................... 65
2.2.5 Pct. 13 ................................................................................................................................................. 65
2.3. Interpretarea cazurilor de incompatibilitate ........................................................................................... 66
2.3.1. Cazurile de incompatibilitate absolută ........................................................................................... 66
2.3.2. Cazurile de incompatibilitate relativă (art. 42 NCPC )..................................................................... 66
3. Mijloacele procesuale prin care pot fi invocate cazurile de incompatibilitate ................................. 66
3.1. Abținerea ................................................................................................................................................. 67
3.1.1. Efectele declarației de abținere ...................................................................................................... 67
3.1.2. Efectele soluționării cererii de abținere ......................................................................................... 68
3.2. Recuzarea ................................................................................................................................................ 68
3.2.1. Termenul în care se poate face recuzarea ...................................................................................... 68
3.2.2. Cine poate face obiectul recuzării?................................................................................................. 69
3.2.3. Forma cererii de recuzare ............................................................................................................... 69
3.2.4. Inadmisibilitatea cererilor de recuzare ........................................................................................... 70
3.2.5. Efectele cererii de recuzare ............................................................................................................ 71
3.2.6. Procedura de soluționare a cererii de recuzare .............................................................................. 71
SECȚIUNEA II – PĂRȚILE ................................................................................................................................ 76
1. Cazurile de coparticipare procesuală – litis consortium .................................................................. 76
2. Principiul independenței procesuale ................................................................................................ 79
3. Îndatoririle și drepturile părților ...................................................................................................... 81
4. Abuzul de drept procesual ............................................................................................................... 81
5. Consecințe marginale ale coparticipării ........................................................................................... 81
5.1. Citarea și comunicarea actelor ................................................................................................................ 81
5.2. Cheltuielile de judecată ........................................................................................................................... 82
SECȚIUNEA III – PARTICIPAREA TERȚILOR LA PROCES .................................................................................. 82
1. Intervenție voluntară ....................................................................................................................... 83
1.1. Intervenția principală .............................................................................................................................. 85
1.1.1. Cine poate formula? ....................................................................................................................... 85
1.1.2. Termenul în care poate fi introdusă cererea .................................................................................. 85
1.1.3. Competența de soluționare ............................................................................................................ 86
1.1.4. Modul de soluționare ..................................................................................................................... 86
1.1.5. Soluțiile ........................................................................................................................................... 89
1.1.6. Efecte ale admiterii în principiu a cererii de intervenție principală ................................................ 90
1.1.7. Judecata cererii de intervenție principală....................................................................................... 91
1.1.8. Soluțiile ........................................................................................................................................... 92
1.2. Intervenția accesorie ............................................................................................................................... 93
1.2.1. Termenul ........................................................................................................................................ 93
1.2.2. Modul de soluționare ..................................................................................................................... 93
1.2.3. Efectele admiterii cererii ................................................................................................................ 94
1.2.4. Soluțiile ........................................................................................................................................... 95
2. Intervenția forțată ........................................................................................................................... 95
2.1. Chemarea în judecată a altei persoane ................................................................................................... 95
2.1.1. Termenul ........................................................................................................................................ 97
2.1.2. Sancțiunea ...................................................................................................................................... 98
2.1.3. Modul de soluționare ..................................................................................................................... 98
2.1.4. Efectele admiterii cererii ................................................................................................................ 99
2.1.5. Ipoteze speciale .............................................................................................................................. 99
2.1.6. Soluții ............................................................................................................................................ 100
2.2. Chemarea în garanție ............................................................................................................................ 100
2.2.1. Titularul cererii ............................................................................................................................. 102
2.2.2. Termenul ...................................................................................................................................... 102
2.2.3. Sancțiunea .................................................................................................................................... 102
2.2.4. Modul de soluționare ................................................................................................................... 102
2.2.5. Efectele ......................................................................................................................................... 102
2.2.6. Procedura de judecată .................................................................................................................. 103
2.2.5. Soluțiile ......................................................................................................................................... 103
2.3. Arătarea titularului dreptului ................................................................................................................ 108
2.3.1. Termenul și modul de soluționare ................................................................................................ 109
2.3.2. Sancțiunea .................................................................................................................................... 109
2.3.3. Forma............................................................................................................................................ 109
2.3.4. Admiterea în principiu .................................................................................................................. 109
2.3.5. Efectele ......................................................................................................................................... 109
2.3.6. Procedura de judecată .................................................................................................................. 110
2.4. Introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane ................................................................... 111
2.4.1. Termenul și modul de soluționare ................................................................................................ 114
2.4.2. Efecte – ce poziție procesuală va avea terțul? .............................................................................. 115
2.5. Domeniul de aplicare............................................................................................................................. 116
2.6. Titular .................................................................................................................................................... 116
2.7. Termen .................................................................................................................................................. 116
2.8. Competența ........................................................................................................................................... 116
2.9. Forma cererii ......................................................................................................................................... 117
2.10. Admiterea în principiu ........................................................................................................................... 117
2.11. Poziția terțului ....................................................................................................................................... 117
SECȚIUNEA IV – REPREZENTAREA PĂRȚILOR ÎN JUDECATĂ ........................................................................ 117
1. Legală ............................................................................................................................................ 118
2. Convențională ................................................................................................................................ 118
3. Judiciară ......................................................................................................................................... 118
4. Forma și conținutul mandatului ..................................................................................................... 120
5. Încetarea mandatului .................................................................................................................... 125
5.1. Efecte în cazul morții ............................................................................................................................. 126
5.2. În caz de renunțare sau revocare .......................................................................................................... 126
6. Excepția lipsei calității de reprezentant ......................................................................................... 127
7. Asistența judiciară în procesul civil ................................................................................................ 129
SECȚIUNEA V – REPREZENTAREA PERSOANEI JURIDICE ............................................................................. 133
SECȚIUNEA VI – PARTICIPAREA PROCURORULUI LA PROCESUL CIVIL ........................................................ 133
CAPITOLUL IV – COMPETENȚA INSTANTELOR ......................................................................................... 137
SECȚIUNEA I – NOȚIUNE ȘI CLASIFICARE .................................................................................................... 137
1. Filozofia competenței..................................................................................................................... 139
2. Competența generală .................................................................................................................... 139
3. Competența materială ................................................................................................................... 141
3.1. Competența materială funcțională ....................................................................................................... 141
3.2. Competența materială procesuală ........................................................................................................ 142
SECȚIUNEA II – COMPETENȚA DUPĂ MATERIE ȘI VALOARE ....................................................................... 142
1. Competența materială a judecătoriei ............................................................................................ 144
1.1. Cereri al căror obiect este evaluabil sau neevaluabil în bani ................................................................. 144
1.1.1. Cererile date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie, în afară de cazurile în
care prin lege se prevede în mod expres altfel .............................................................................................. 144
1.1.2. Cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii .............................. 146
1.1.3. Cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spații aflate
în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum și cele privind raporturile juridice stabilite de
asociațiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz ......................................... 146
1.1.4. Cererile de evacuare ..................................................................................................................... 147
1.1.5. Cererile referitoare la zidurile și șanțurile comune, distanța construcțiilor și plantațiilor, dreptul de
trecere, precum și la orice servituți sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite
de părți ori instituite pe cale judecătorească; ................................................................................................ 147
1.1.6. Cererile privitoare la strămutarea de hotare și cererile în grănițuire ........................................... 149
1.1.7. Cererile posesorii .......................................................................................................................... 150
1.1.8. Cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani (tot ce nu este obligație
de a da), indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în
competența altor instanțe ............................................................................................................................. 150
1.1.9. Cererile de declarare judecătorească a morții unei persoane ...................................................... 151
1.1.10. Cererile de împărțeală judiciară, indiferent de valoare ................................................................ 151
1.1.11. Orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de
calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști ........................................................................................ 153
1.2. Căile de atac împotriva hotărârilor administrației publice cu activitate jurisdicționala și a altor organe cu
activitate jurisdicționala în cazurile prevăzute de lege ....................................................................................... 155
1.3. Alte cereri date prin lege în competenta ei ........................................................................................... 155
2. Competența materială a tribunalului ............................................................................................ 156
2.1. În prima instanță ................................................................................................................................... 156
2.2. În apel .................................................................................................................................................... 156
2.3. În recurs ................................................................................................................................................. 156
2.4. Orice alte cereri date prin lege în competența lor ................................................................................ 156
3. Competența materială a curții de apel .......................................................................................... 157
3.1. În primă instanță ................................................................................................................................... 157
3.2. În apel .................................................................................................................................................... 157
3.3. În recurs ................................................................................................................................................. 158
3.4. Orice alte cereri date prin lege în competenta lor ................................................................................ 158
4. Competența materială ICCJ ........................................................................................................... 158
4.1. Recursurile de la curțile de apel ............................................................................................................ 158
4.2. Recursurile în interesul legii .................................................................................................................. 158
4.3. Cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept . 158
4.4. Orice alte cereri date prin lege în competența lor ................................................................................ 159
SECȚIUNEA III – DETERMINAREA COMPETENȚEI DUPĂ VALOAREA OBIECTULUI CERERII .......................... 159
1. Valoarea obiectului litigiului este stabilita de către reclamant ..................................................... 159
1.1. Valoarea stabilită este discreționară sau poate fi contestată ............................................................... 160
1.2. Termenul până la care se contestă ........................................................................................................ 160
1.3. Durata discuțiilor ................................................................................................................................... 160
2. În cazul cererilor privind executarea unui contract ........................................................................ 161
3. Când prin acțiune se solicita plata unei părți dintr-o creanța........................................................ 163
4. Cererile cu obiect de prestații succesive cu o durată nedeterminată a existenței dreptului .......... 164
5. Cererile care au ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi reale .................................... 165
6. În materie de moștenire, ................................................................................................................ 166
7. Contractele de locațiune sau leasing și cele privitoare la predarea unui bun închiriat sau arendat
167
8. Momentul la care se raportează valoarea obiectului .................................................................... 167
9. Mai multe capete de cerere ........................................................................................................... 168
10. Cererile cu coparticipare pasivă sau activă ................................................................................ 170
SECȚIUNEA IV – COMPETENȚA TERITORIALĂ ............................................................................................. 170
1. Competența de drept comun ......................................................................................................... 171
1.1. Regula generală ..................................................................................................................................... 171
1.2. Cazul pârâtului cu domiciliul sau sediul necunoscut ............................................................................. 172
1.3. Cazul persoanei juridice care are dezmembrăminte ............................................................................. 172
1.4. Cererile îndreptate împotriva unei entități fără personalitate juridică ................................................. 173
2. Competența alternativă ................................................................................................................. 173
2.1. Cereri îndreptate împotriva persoanelor juridice de drept public ........................................................ 173
2.2. Pluralitatea de pârâți ............................................................................................................................. 174
2.3. Cereri în materie de tutelă și familie ..................................................................................................... 175
2.4. Materia asigurărilor ............................................................................................................................... 176
2.5. Competența teritorială alternativă ........................................................................................................ 176
2.5.1 Instanța domiciliu reclamantului, în cererile privitoare la stabilirea filiației ..................................... 176
2.5.2. Instanța în a cărei circumscripție domiciliază creditorul reclamant (doar el, nu și debitorul), în
cererile referitoare la obligația de întreținere (legală, nu contractuală), inclusiv cele privind alocațiile de stat
pentru copii .................................................................................................................................................... 177
2.5.3. Instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligației, în cazul
cererilor privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract......................................... 178
2.5.4. Instanța locului unde se află imobilul, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locațiune a
imobilului 178
2.5.5. Instanța locului unde se află imobilul, pentru cererile în prestație tabulară, în justificare tabulară
sau în rectificarea tabulară ............................................................................................................................. 179
2.5.6. Instanța locului de plecare sau de sosire, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport
179
2.5.7. Instanța locului de plată, în cererile privitoare la obligațiile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec, bilet la
ordin sau dintr-un alt titlu de valoare ............................................................................................................ 179
2.5.8. Instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității
absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un
profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor .......................... 179
2.5.9. Instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile
privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă ....................................................................................... 179
3. Competența exclusivă .................................................................................................................... 180
3.1. Cererile privitoare la imobile ................................................................................................................. 180
3.2. Cererile privitoare la moșteniri.............................................................................................................. 181
3.3. Cererile privitoare la societăți ............................................................................................................... 182
3.4. Cererile privitoare la insolvență sau concordatul preventiv .................................................................. 182
3.5. Cererile împotriva unui consumator ..................................................................................................... 183
4. Competență exclusivă ”exterioară” ............................................................................................... 183
5. Competența facultativă ................................................................................................................. 184
5.1. Judecătorul – reclamant ........................................................................................................................ 185
5.2. Judecătorul– pârât................................................................................................................................. 185
SECȚIUNEA V – INCIDENTE PROCEDURALE PRIVIND COMPETENȚA INSTANȚEI ......................................... 186
1. Excepția de necompetență............................................................................................................. 186
1.1. Repartizarea greșită pe secții/complete specializate ............................................................................ 187
1.2. Regimul de invocare a excepției de necompetență............................................................................... 191
1.2.1. Necompetența de ordine publică ................................................................................................. 191
1.2.2. Necompetența de ordine privată ................................................................................................. 192
1.3. Soluționarea excepției de necompetență ............................................................................................. 193
1.4. Caracteristici ale hotărârii de declinare a competenței ......................................................................... 195
1.5. Conflictul de competență ...................................................................................................................... 196
1.5.1. Conflictul pozitiv de competență .................................................................................................. 196
1.5.2. Conflictul negativ de competență ................................................................................................. 196
1.6. Procedura soluționării conflictelor de competență ............................................................................... 197
2. Excepția litispendenței ................................................................................................................... 199
2.1. Invocarea litispendenței ........................................................................................................................ 200
2.2. Condițiile litispendenței ........................................................................................................................ 201
3. Excepția conexității ........................................................................................................................ 203
3.1. Cine o poate invoca ............................................................................................................................... 204
3.2. Până când se poate invoca .................................................................................................................... 204
3.3. Unde se invocă ........................................................................................................................... 204
3.4. Condițiile conexității .............................................................................................................................. 204
3.5. Soluționare ............................................................................................................................................ 205
3.6. Discuție de prorogare a competenței .................................................................................................... 208
4. Strămutarea procesului ................................................................................................................. 208
4.1. Motivele de strămutare......................................................................................................................... 209
4.1.1. Bănuiala legitimă .......................................................................................................................... 209
4.1.2. Siguranța publică .......................................................................................................................... 210
4.2. Calitatea de a formula astfel de cereri .................................................................................................. 210
4.3. Termenul ............................................................................................................................................... 210
4.4. Instanța competentă ............................................................................................................................. 210
4.5. Decizii CCR ............................................................................................................................................. 211
4.5.1. Decizia Nr. 558/2014 .................................................................................................................... 211
4.5.2. Decizia Nr. 169/2016 .................................................................................................................... 211
4.6. Procedura de judecată .......................................................................................................................... 212
4.7. Efectele admiterii cererii de strămutare................................................................................................ 213
4.8. Exercitarea căilor de atac ...................................................................................................................... 214
4.9. Formularea unei noi cereri de strămutare ............................................................................................ 214
5. Delegarea instanței ........................................................................................................................ 215
6. Prorogarea de competență – cazuri .............................................................................................. 215
6.1. Legală .................................................................................................................................................... 215
6.2. Judecătorească ...................................................................................................................................... 215
6.3. Convențională ....................................................................................................................................... 215

CAPITOLUL V – ACTELE DE PROCEDURĂ .................................................................................................. 216


SECȚIUNEA I – DEFINIȚIE ............................................................................................................................ 216
1. Clasificarea actelor ........................................................................................................................ 217
2. Condițiile de bază ale actului de procedură ................................................................................... 217
3. Condiții intrinseci ........................................................................................................................... 219
4. Condiții extrinseci ........................................................................................................................... 220
SECȚIUNEA II – TERMENELE PROCEDURALE ............................................................................................... 223
1. Clasificare....................................................................................................................................... 224
1.1. Din punctul de vedere al clasificării ....................................................................................................... 224
1.2. În funcție de caracterul lor .................................................................................................................... 224
1.3. După natura normelor ........................................................................................................................... 225
1.4. După durata lor ..................................................................................................................................... 225
2. Calculul termenelor ........................................................................................................................ 225
3. Durata termenelor ......................................................................................................................... 226
3.1. Principiul echipolenței ........................................................................................................................... 227
SECȚIUNEA III – NULITATEA........................................................................................................................ 232
1. Clasificări........................................................................................................................................ 232
1.1. Regula: nulitatea condiționată de vătămare. ........................................................................................ 234
1.2. Ce înseamnă vătămare? ........................................................................................................................ 235
1.3. Distincții importante.............................................................................................................................. 236
1.4. Vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului .............................................................. 237
1.5. Nulitățile necondiționate de vătămare.................................................................................................. 238
2. Invocarea nulității .......................................................................................................................... 238
3. Mijlocul procesual prin care se invocă nulitatea ............................................................................ 241
4. Efectele nulității ............................................................................................................................. 242
SECȚIUNEA IV – DECĂDEREA ...................................................................................................................... 245
1. Condițiile decăderii ........................................................................................................................ 246
2. Regimul de invocare al decăderii ................................................................................................... 249
3. Efectele decăderii ........................................................................................................................... 251
4. Repunerea în termen ..................................................................................................................... 252
4.1. Procedura .............................................................................................................................................. 253
4.2. Cine soluționează cererea? ................................................................................................................... 253
5. Asemănări și deosebiri între decădere și nulitate .......................................................................... 254
SECȚIUNEA V – AMENZILE JUDICIARE ........................................................................................................ 255
CAPITOLUL VI – PROCEDURA ÎN FAȚA PRIMEI INSTANȚE - FAZA SCRISĂ ................................................. 255
SECȚIUNEA I – DISPOZIȚII GENERALE ......................................................................................................... 256
SECȚIUNEA II – CEREREA DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ ................................................................................ 258
1. Cuprinsul cererii de chemare în judecată ....................................................................................... 258
1.1. Condiții de formă intrinseci ................................................................................................................... 258
1.2. Condiții de formă extrinseci .................................................................................................................. 261
2. Înregistrarea cererii de chemare în judecată ................................................................................. 263
2.1. Conform ROI .......................................................................................................................................... 264
2.2. Obiectul cauzei ...................................................................................................................................... 264
2.3. Numărul de dosar .................................................................................................................................. 264
2.4. Data certă .............................................................................................................................................. 265
2.5. ROI pentru cereri multiple ..................................................................................................................... 265
3. Efectele înregistrării cererii de chemare în judecată ..................................................................... 266
4. Verificarea și regularizarea cererii de chemare în judecată........................................................... 268
4.1. Rezultatul verificărilor ........................................................................................................................... 269
4.2. Procedura anulării cererii ...................................................................................................................... 271
5. Fixarea primului termen ................................................................................................................ 272
6. Modificarea cererii de chemare în judecată .................................................................................. 273
SECȚIUNEA III – ÎNTÂMPINAREA ................................................................................................................ 275
1. Caractere ....................................................................................................................................... 275
2. Termenul ........................................................................................................................................ 275
3. Sancțiune ....................................................................................................................................... 275
4. Cuprinsul întâmpinării .................................................................................................................... 276
SECȚIUNEA IV – CEREREA RECONVENȚIONALĂ .......................................................................................... 276
1. Tipuri de cereri reconvenționale .................................................................................................... 278
2. Condițiile de formă......................................................................................................................... 278
3. Termenul ........................................................................................................................................ 278
4. Judecata cererii reconvenționale ................................................................................................... 279
SECȚIUNEA V – CITAREA ȘI COMUNICAREA ACTELOR DE PROCEDURĂ ...................................................... 279
1. Reguli generale .............................................................................................................................. 279
2. Termen în cunoștință ..................................................................................................................... 280
3. Locul citării ..................................................................................................................................... 281
4. Termenele ...................................................................................................................................... 282
5. Forma citației ................................................................................................................................. 282
6. Înmânarea citației și a altor acte de procedură ............................................................................. 282
6.1. La persoanele juridice............................................................................................................................ 282
6.2. La persoanele fizice ............................................................................................................................... 282
SECȚIUNEA VI – MĂSURI ASIGURĂTORII .................................................................................................... 283
CAPITOLUL I – NOȚIUNI ȘI PRINCIPII GENERALE
I. PROCESUL CIVIL: MIJLOC DE REALIZARE A JUSTIȚIEI
II. PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL
III. NORMELE DE PROCEDURĂ CIVILĂ
Mihai Ciobanu & Briciu, ed. Național, 2018, ediția 2 – sintetic, elementar, cu grile.
Boroi și Stancu, Hamangiu, 2017, ediția 4.
Codul comentat – Ciobanu și Nicolae, ediția 2, vol. 1.
SECȚIUNEA I – PROCESUL CIVIL: MIJLOC DE REALIZARE A JUSTIȚIEI
Procesul civil = ansamblu de acte făcute de instanță și alți participanți sau
reprezentanți de-ai lor pentru realizarea drepturilor sau intereselor legitime ale părților prin
pronunțarea unei hotărâri judecătorești sau prin punerea în executare silită a unei hotărâri
judecătorești sau a altor titluri executorii.
1. Forma procesului
Are 3 momente: sesizarea instanței, cercetarea procesului, deliberările și pronunțarea
hotărârii.
Aceasta este forma procesului judiciar în prima instanță. Mai există și forma procesului
execuțional, de care nu ne ocupam acum.
/!\ Și în căile de atac structura rămâne, de principiu, aceeași.
1.1. Sesizarea instanței
Reclamantul începe. Ea se trimite pârâtului care răspunde prin întâmpinare. Aceasta este
faza scrisă.
Urmează cercetarea judecătorească. Aici se strâng probele.
Pe urmă, dezbaterile, deliberările, pronunțarea și redactarea.
Urmează căile de atac și eventual executarea silită.
Aceasta este structura ideală. Dar putem avea doar părți. Putem să nu avem executare
silită sau în care există doar executare, fără judecată (credit, leasing, cambia, cecul, biletul la
ordin, procesele-verbale de contravenție).
Judecătorul NU se poate sesiza/investi din oficiu => una dintre părțile aflate în litigiu
trebuie sa sesizeze judecătorul pentru a se realiza investirea, spre deosebire de penal.
/!\ Excepții expres prevăzute când instanța se poate sesiza din oficiu:
▪ punerea sub interdicție – art. 165 C.civ. („Persoanele care pot cere punerea sub
interdicție”) coroborat cu art. 111 C.civ. („Persoanele obligate să înștiințeze instanța de
tutelă”) => instanța poate lua măsuri privind ocrotirea interzisului judecătoresc; nu prea ar
avea cine să sesizeze;

1
▪ divorțul – art. 919: instanța se pronunță din oficiu cu privire la anumite aspecte, chiar
dacă soții nu au solicitat acest lucru => excepția este parțială pentru că soții nu cer ceva și
instanța se pronunță. Instanța nu se învestește cu privire la întregul proces, ci numai cu privire
la aceste aspecte. La alin. (2) instanța se pronunță asupra exercitării autorității părintești +
asupra contribuției părinților, la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, deși nu s-a fost
solicitat prin cererea de divorț;
▪ exercitarea din oficiu a acțiunii civile în procesul penal – art. 19 alin. (3) CPP: atunci
când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu
restrânsă, acțiunea se exercită din oficiu de reprezentantul legal sau de procuror;
▪ art. 92 NCPC: uneori procesul civil poate fi pornit de către o altă persoană/organ
decât cel care se pretinde titularul dreptului – art. 92 NCPC: derogare masivă, dar parțială,
pentru că procurorul este și el parte la proces având atribuții specifice părților sau introducând
o cerere în interesul unei părți. Procurorul poate porni o acțiune civilă ori de câte ori este
necesar pentru apărarea unor categorii de persoane (pușii sub interdicție, dispăruții, minorii).
/!\ Aceste exemple sunt exemplificative, mai sunt și altele.
1.2. Cercetarea procesului și dezbaterile (substanța procesului)
În cadrul cercetării procesului are loc rezolvarea chestiunilor prealabile, a oricăror
excepții ridicate de pârât privind investirea instanței sau de exemplu: cererea nu a fost timbrată,
nu a fost semnată nu se află la dosar etc.
Tot în această etapă are loc administrarea probelor, care reprezintă partea cea mai
substanțială a procesului din punctul de vedere al duratei, iar după ce judecătorul se consideră
lămurit sub aspectul probelor, da cuvântul asupra fondului în cadrul dezbaterilor.
Dezbaterile au loc la termen, presupun concluziile finale.
După ce părțile își exprimă punctul de vedere, instanța trece la deliberare pentru a
pronunța hotărârea judecătorească, adică scopul procesului.
În etapa cercetării și a dezbaterilor sunt reglementate anumite principii.
N.B.: Odată cu redactarea NCPC, legiuitorul a vrut ca partea cercetării procesului să
aibă loc în camera de consiliu, fără prezenta părților, iar dezbaterile în ședința publică.
S-a constat că, în partea cercetării procesului problemele care se pune sunt cele legate
de administrarea probelor, niște apărări punctuale pe procedură (încuviințarea lor: probatoriu,
expertize, ce onorariu are expertul, dacă sunt martori, cine îi aduce, unde o să stea, etc.), nu se
discută fondul dreptului => aspecte legate de procedură.
Termenele trebuie să fie cât mai scurte și limbajul părților să fie cât mai deschis.
Ședințele de consiliu permit termene mai scurte, mai rapide, martorii pot fi chemați a doua zi.

2
Camera de consiliu se poate fixa ușor, când judecătorul are o fereastră. În ședința publică dacă
martorul nu poate, judecătorul poate acorda termen 3 luni. Camera de consiliu permite o
flexibilitate mai mare spre a audia părțile, martorii, experții.
În realitate și judecătorii și avocații sunt mici actori, judecătorul în sala de ședință este
diferit decât în sala de consiliu. Avocații fac afirmații mai solemne în public, în timp ce discuția
în camera de consiliu evită spectacolul și face o discuție puternică.
În 2010, Codul a intrat în vigoare în 2013, dar brusc s-a zis ca nu sunt destule camere de
consiliu => s-a amânat intrarea în vigoare a acestei dispoziții până ianuarie. 2017. La ora
actuală exista riscul ca aceasta sa fie suprimată dintr-un motiv penibil „nu avem suficiente
săli”, cu toate ca doar 20% dintre instanțe nu au.
1.3. Pronunțarea unei hotărâri
Soluția este scopul procesului civil.
 Se bucura de imperium – este obligatorie și are două părți:
- conditio = partea care reprezintă gândirea juridică, rodul raționamentului prin care
judecătorul supune o speță determinată regulii generale, regulii de drept. Judecătorul
analizează faptele prezentate și eventualele probe, le încadrează în drept și aplică dreptul,
stabilind de partea cui este dreptatea.
- imperium = partea care reprezintă forța care o impune. Hotărârea este obligatorie
pentru părți. Dacă acestea nu se supun, se poate aduce la îndeplinire pe calea executării silite.
 În materia executării silite avem încuviințarea executării judecătorești, unde avem
așa numită formulă executorie, prin care se dă ordin tuturor agenților administrativi să pună în
executare hotărârea judecătorească.
 Are autoritatea de lucru judecat (efect al hotărârii și nu o prezumție absolută de
adevăr), act autentic, dar în faza aceasta obligativitatea este importantă ca și caracteristică.
 Obligativitatea motivării hotărârii – art. 425 alin. (1) lit. b) NCPC. Între 1997 și 2001
nu se motiva hotărârea judecătorească decât atunci când se exercita o cale de atac sau când cel
puțin o parte cerea acest lucru. Motivarea era de natura hotărârii, nu de esența ei. Motivarea
hotărârii – câștig al evoluției franceze. Motivarea este necesara pentru a o face înțeleasă și
acceptată de părți, dar și pentru a permite verificarea lacunelor sau contradicțiilor în
raționamentul judecătorului de instanțele superioare, atunci când se cade.
/!\ NU este o normă absolut aplicabilă – sunt și hotărâri care nu se motivează!
În cazul strămutării (există suspiciuni că într-o instanță toți judecătorii ar putea fi
influențați; dacă ar fi unul singur influențat ar fi recuzare) NU se motivează hotărârea.

3
- prin felul instituției se știe despre ce este vorba, nu mai trebuie motivat,
discutat;
- se consideră a fi data pe baza aprecierii discreționare a judecătorului (nu sunt
probe, sunt simple suspiciuni);
- nu poate fi atacată, deci de aia nici nu trebuie motivată. Motivarea este necesară,
pentru ca să știi cum să ataci.
În materia divorțului – atunci când ambele părți hotărăsc că nu vor ca decizia divorțului
să fie motivată.
ICCJ: și în procesul penal dacă nu sunt reglementări, se aplică codul de procedură civilă,
mai ales în latura civilă, pentru că este drept comun.
2. Materia procesului
Este disputa pe care o au părțile, obiectul conflictului.
Părțile, în societate, se afla în conflict juridic, latent, el nu se manifestă. Raportul juridic
stabilit de lege în care se află părțile este în esența sa conflictual. Conflictul dintre părți există
în permanență, doar că nu a fost conștientizat încă. Procesul intervine atunci când acesta devine
manifest. Unii zic că nu există nicio deosebire, ci grad de intensitate.
Când se întâlnesc să încheie un contract, cei doi au și interese comune și contrare. Când
fac clauzele tot se confruntă. Compromisurile la fel sunt mici conflicte neprocesuale. Încă nu
distrug puterea intereselor comune. Nu se află adevărul, se stinge doar conflictul. Scopul este
stingerea litigiului, nu aflarea adevărului. ESTE cel mai important pentru o societate.
3. Metoda procesului
Este modul în care se ajunge de la materia primară (fapte lato sensu – adică și acte) a
procesului la hotărâre. Aceasta materie litigioasă ajunge la judecător printr-o metodă: cererea
de chemare în judecată.
Reclamant –> avocat care are și el propria metodă. Va realiza propriul model juridic pe
baza faptelor relatate de clientul său și a cunoștințelor sale de drept. Cererea de judecată va fi
comunicată pârâtului.
Pârâtul –> avocat care are 2 materii litigioase: cea prezentată de Reclamant și de Pârât;
dacă este identitate toate bune și frumoase, dacă nu => va propune modelul juridic al apărării
(pe baza celor spuse de pârât și a regulilor de drept).
Judecătorul contact cu materia litigioasă, are în față 2 modele, trebuie să le compare, să
administreze probele, să deducă (judecătorul are un handicap – nu știe cum s-au întâmplat
lucrurile corect, fiecare parte spune ce-i convine și prezintă probe incomplete, favorabile) să-

4
și stabilească propriul model și să vadă dacă corespunde modelului Reclamantului, Pârâtului
sau unui terț model creat de el însuși (poate să ia ceva din amândouă: admite doar în parte).
Apelează și la prezumții oferite de lege sau apelează la prezumții judecătorești = metodă
a procesului.
După ce află faptele, judecătorul aplică dreptul, caută textele de lege, dar uneori situația
este îngreunată, textul de lege îi poate pune în sarcină fel și fel de aprecieri, unele ce țin de
concepțiile asupra lumii și vieții:
- art. 1189 C.civ. „după împrejurări” în materia ofertei. Judecătorul obligat la o
analiză, marja de apreciere mare /!\ aceasta marjă trebuie să fie motivată;
- art. 1541 lit. b) C.civ. cu privire la reducerea cuantumului penalităților prevede
sintagma „vădit excesivă față de ce putea fi prevăzut de părți”. Cu toate că există mijloace
tehnice prin care judecătorul ar putea să stabilească ce ar fi putut să fi fost prevăzut, noțiunea
de „vădit” intră în marja lui de apreciere.
/!\ Se impune o apreciere de la caz la caz, potrivit concepțiilor lui.
- „bun proprietar” (la uzufruct);
- „interesul minorului” din diverse materii.
Misiunea judecătorului ar putea fi complicată și când există o lacună a legii. Când legea
nu spune nimic, judecătorul trebuie să rezolve cazul apelând la regulile generale: analogia
legii, a dreptului, iar dacă acestea nu sunt posibile, principiile de echitate.
4. Procesul
Este ansamblul de acte desfășurata de instanțe, părți, organe de executare și alte
persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către organele judecătorești a justiției în
pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor și intereselor civile deduse
judecății și executării silite a hotărârilor judecătorești sau a altor titluri executorii
conform procedurii prevăzute de lege.
realizare – Reclamantul cere să oblige Pârâtul să facă ceva, să nu facă ceva, să
dea ceva;
stabilirea – Reclamantul cere numai să i se constate un drept (faptul că este al
său);
„drepturi și interese” – de regulă, în justiție se deduc drepturi (fie de a le
realiza, fie de a le constata), dar există și situații în care se deduc interese, cum este cazul
acțiunilor posesorii (posesia NU este un drept);
activitate NU este desfășurata doar de instanță, procesul este desfășurat în
instanță, dar și de alte persoane (părți, procurori, executori judecătorești).

5
2 componente: faza de judecată (cognitio) + faza de executare (executio).
Așadar, executarea silită face parte din proces, nu este nevoie de o normă specială. Executarea
intră și ea în calcularea termenului rezonabil.
Consecința este asupra încadrării procesului într-un termen rezonabil (art. 6 CEDO). Nu
este suficient că procesul judecătoresc să se încadreze într-un termen rezonabil dacă
executarea durează o perioadă exagerată.
există și alte titluri executorii obligatorii, altele decât hotărârea
judecătorească (actele autentificate de notarul public prin care se constată creanțele certe
lichide și exigibile, contractele de credit bancar, cambiile, bilete la ordin, contractele de
leasing). Procesul în cazul acesta are o singură fază, faza de executare – lipsește iurisdictio.
Exemplu: dacă ai un act autentificat de notar care spune că ai o creanță certă și exigibilă,
mergi direct la executor = proces doar cu etapa executării.
procesul plenar are doua faze: iurisdictio și executio, unele au doar executio.
Exigențele stabilite de art. 6 CEDO – se aplică drepturilor și obligațiilor cu caracter
civil (lato sensu) și în ceea ce privește persoanele (fizice sau juridice), nu statul.
Accesul la justiție: cauza să fie examinată într-un mod echitabil, public, de un tribunal
independent, imparțial și stabilit de lege. Hotărârea se pronunță public.
SECȚIUNEA II – PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI PROCESUAL
CIVIL
VCPC nu avea un capitol privind principiile. NCPC are un capitol dedicat principiilor,
noutatea este sistematizarea principiilor. Acestea existau și în VCPC, dar nu erau sistematizate
sau menționate expres, ci doar reieșeau din texte.
1. PRINCIPIUL LEGALITĂȚII
Art. 7 NCPC, art. 124 C., art. 4 din Legea nr. 303/2004 privind statutul
judecătorilor și procurorilor. „Judecătorul se supune legii și propriei conștiințe” – nu, el se
supune doar legii, chiar dacă legea nu este întotdeauna „dreaptă”. Judecătorul nu poate decide
contra legii, chiar dacă acționează potrivit convingerilor sale. El se supune legii, dar nu și
conștiinței proprii.
Judecătorul nu judecă în echitate, ci bazându-se pe lege, neputând decide contra legii.
Judecătorul poate și trebuie sa interpreteze legea. El nu trebuie să refuze judecata,
deoarece legea nu prevede, este neclară sau incompletă. Aplică analogia unui alt text,
principiile generale de drept, etc. Interpretează textul în litera, dar mai ales în spiritul ei. Poate
să constate concordanța textelor cu convențiile internaționale privind drepturile omului.

6
Judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate să asigure supremația
legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să
asigure un tratament juridic nediscriminatoriu.
2. PRINCIPIUL CONTRADICTORIALITĂȚII
Art. 14 NCPC. ESTE cel mai important principiu. Ține de esența procesului. Procesul
civil, spre deosebire de procesul penal apără interese private. Judecătorul trebuie doar să dea
șansa părților de a fi în contradicție, nu neapărat ca și părțile să răspundă. Contradictorialitatea
are mai multe aplicații:
2.1. Obligațiile instanței
Citarea părților. Legea prevede ca instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât dacă
părțile au fost citate. Sunt și situații în care legea prevede ca se poate judeca fără citarea
părților: de exemplu, ordonanța prezidențială art. 997-1002 NCPC.
Punerea în discuție. Instanța este obligată, în orice proces, sa supună discuției părților
toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate.
Hotărârea. Se motivează argumentând de ce s-a îmbrățișat o teză și s-a înlăturat alta.
Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe
mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorialității
2.2. Obligațiile părților
Părțile trebuie să-și facă cunoscute reciproc, în timp util, motivele de fapt și de drept
pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă.
art. 205 + art. 208 NCPC – particularizare ale acestui principiu –> în 25 zile se decade
din termen. Pârâtul răspunde prin întâmpinare, dar reclamantul are și el 25 zile pentru a
răspunde la întâmpinare.
art. 204 NCPC – reclamantul își poate modifica cererea și poate depune noi dovezi
numai până la primul termen în care este legal citat.
Părțile au obligația de a expune situația de fapt în mod complet și corect, un punct de
vedere propriu față de afirmațiile părții adverse, cu privire la împrejurările de fapt relevante în
cauză => neîndeplinirea acestei obligații va avea ca efect decăderea.

2.3. Drepturile părților


Părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată
în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de instanță din oficiu. Instanța,
de mai multe ori, invocă ea însăși aspecte pe care părțile nu le-au invocat pentru a clarifica
situația părților.

7
Procedura trebuie să fie una contradictorie. Instanța dacă mai vrea să aducă un martor,
trebuie să o pună în discuția părților, dacă decide fără să pună în discuția părților încalcă
principiul contradictorialității și toate actele ulterioare sunt NULE.
Când invocă excepții din oficiu, dacă judecătorul nu le motivează, părțile nu pot
cunoaște motivarea judecătorului pentru ridicarea excepției, NCPC obligă judecătorul la
motivarea excepțiilor ridicate din oficiu.
Art. 22 NCPC – judecătorul stabilește calificarea juridică a faptelor și excepțiilor
invocate de părți, punând în discuție acest lucru.
Dacă nicio parte nu se prezintă, judecata este suspendată și după 6 luni este perimată.
Nefiind prezente părțile, nu mai există contradictorialitate, așadar nu mai există proces.
Dacă găsește o excepție după dezbateri, instanța repune cauza este rol, cheamă părțile,
pune în discuție părților problema și după întră în deliberări.
Există și situații când contradictorialitatea nu este completă. De exemplu, cererile care
se judecă fără citarea părților (sechestrul asigurător) – judecată fără citare.
3. PRINCIPIUL DREPTULUI LA APĂRARE
Art. 13. Dreptul este garantat prin Constituție.
Dreptul de a recurge la un avocat. Apelând la avocat ai dreptul de a-ți exprima punctul
de vedere în proces. Dreptul de a recurge la un avocat. Potrivit variantei inițiale a codului,
exista o prevedere că în recurs cererile și concluziile părților nu pot fi formulate și susținute
decât prin avocat sau prin consilier juridic.
CCR (decizia 462/2012) a dispus ca acest text este neconstituțional. În recurs nu ai doar
drepturi la apărare, dar și obligații. CCR a considerat ca acest text este o încadrare a accesului
la justiție, sub forma unei restricționări. În opinia profului, textul nu restricționa accesul la
justiție, ci dădea eficienta dreptului la recurs. Pentru a crea un caracter concret și efectiv
conform CEDO, trebuie să creezi mecanisme care sa facă aceste drepturi efective.
Recursul = cale extraordinară de atac, nu se judecă fondul. Majoritatea motivelor de
recurs sunt de procedură. O persoană care nu are noțiuni de drept nu se poate descurca la ICCJ.
CCR zice că a înțeles de ce este menționată aceasta obligație, dar problema este dreptul părții
de a avea o cerere scrisă corect de către un avocat, care costă (prg. 37 din decizie).
4. PRINCIPIUL ROLULUI ACTIV
Art. 22. Proces acuzatorial – judecătorul are un rol pasiv, participă doar prin ascultare,
nu îndrumă părțile, el doar le încuviințează dacă sunt legale, iar la sfârșit decide. Este condus
de reclamant și pârâtul se apără.

8
Proces inchizitorial – judecătorul conduce dezbaterile, punând în discuție cele punctate
de părți și cele nepunctate.
El are un rol activ, se implică:
- în toate formele procesuale, pentru soluționarea amiabilă a cauzei;
- dă calificarea exactă a cererii, redenumind acțiunile prost numite, în raport de
conținutul ei și nu în raport de calificarea, denumirea dată de parte;
- conduce dezbaterile, în orice măsuri sunt necesare pentru buna desfășurare a
procesului.
- Rezolvă litigiul potrivit regulilor de drept, invocă din oficiu norme imperative.
- NU poate invoca norme dispozitive, dar dacă este o problemă de autoritate de lucru
judecat, atunci o poate invoca din oficiu;
- NU poate invoca însă prescripția din oficiu;
- poate pune în discuția părților orice împrejurări de fapt și de drept care duc la
soluționarea cauzei, chiar dacă părțile nu le-au invocat;
- poate pune în discuția părților introducerea în cauza a unor terți. În anumite cazuri
poate dispune introducerea din oficiu a unor terți. În primă fază, instanța doar pune în discuție,
dar nu poate introduce din oficiu, pentru că și-ar depăși limitele investiții. În cel de-l doilea
caz, poate introduce terți în proces deși părțile se opun – art. 436 C.civ. /!\ punerea în discuție
a părților a introducerii în cauză a unor terți =/= introducerea din oficiu a unor terți;
- poate ordona probe din oficiu, chiar dacă părțile nu le-au cerut ori s-au opus, dacă
proba este legală și a fost pusă în discuția contradictorie a părților;
- judecătorul este obligat sa folosească toate mijloacele legale în vederea aflării
adevărului;
- dă ajutor activ părților în ocrotirea drepturilor și intereselor acestora.
Art. 22 alin. (5) – o limită a principiului. Rolul activ ține până când părțile zic că au
înțeles despre ce este vorba și așa vor să rămână. Termenul de ”acord” duce cu gândul la
înțelegerea dintre părți. Însă și în cazul drepturilor potestative (declararea unei căi de
atac), ar trebui aplicat.
5. PRINCIPIUL DISPONIBILITĂȚII
Art. 9. De regulă, procesul debutează NUMAI la solicitarea uneia dintre părți. Procesul
privind interese private, părțile au o libertate mai mare de alegere. Excepții: minor, pus sub
interdicție – procurorul declanșează procesul.

9
Limitele procesului sunt fixate de către reclamant sau de către pârât (atunci când
formulează o cerere reconvențională) – deci de către părți. Judecătorul nu poate sa schimbe
obiectul sau cadrul procesual, sub aspectul numărului părților.
Nu se pronunță asupra a ce reclamantul nu a solicitat. Ar face un plus/extra petița.
El poate să pună în discuție recalificarea juridică (încadrarea juridică făcută de
reclamant, nu este obligatorie, judecătorul o poate reîncadra dacă a fost greșit încadrată).
/!\ Dacă există un acord expres al părților cu privire la calificare – judecătorul NU are
voie sa o schimbe, decât dacă sunt în mijloc interese de ordin public (art. 22 alin. (5)).
Dacă reclamantul solicită anularea unui contract de vânzare, iar la temei indică viciul de
consimțământ al erorii, însă din descriere rezultă că, în realitate, ceea ce el impută nu este un
viciu al consimțământului, ci chiar al lucrului (el voia lucrul, dar acesta nu avea proprietățile
dorite). În acest caz, judecătorul ar putea să respingă, dar el are rolul activ (nu pentru că nu
este adevărat, ci pentru că nu are legătură cu ceea ce cere), nu poate da anulare, poate doar
rezoluțiune, deși nu a cerut-o partea. Judecătorul va ridica problema în fața părților, va propune
recalificarea cererii din anulare în rezoluțiune (nu se poate antepronunța, pentru ca nu a fost
investit cu o cerere în rezoluțiune). În încheiere se scrie că s-a recalificat cererea.
Reclamantul ar putea să spună că a înțeles, este în regula, dar el are o teză juridică care
spune că viciile lucrului duc la nulitate și el este de acord să se judece doar pe nulitate – poate
să nu accepte recalificarea, pentru că este voința părților, nu există minori etc., astfel se aplică
alin. (5) și se respinge cererea pentru că a fost calificată greșit și nu a fost acceptată
recalificarea – acesta este rolul alin. (5).
Sunt situații în care legea dă voie instanței să introducă părți din oficiu în proces (nu
trebuie să le știm pe toate, 1-2 exemple) – chemarea în judecată art. 78 NCPC alin. (1) –
introducerea forțată din oficiu în cauză a altor persoane, deci, dacă nu există o procedură
expresă, este posibilă oricând la voință judecătorului, dar doar la procedurile necontencioase
(cel ce formulează cererea nu opune un drept nimănui – aviz, autorizare etc, cum s-ar spune,
nu ai un proces cu cineva – de exemplu, când înființezi o asociație sau o fundație și treci pe la
instanță pentru verificare).
Însă în procesele contencioase, regula este că se poate, dar numai pe baza unei
prevederi exprese a legii (în materia acțiunilor privind filiația – părintele și copilul vor fi
întotdeauna citați, chiar dacă ei nu figurează ca părți în cauză. Dacă avem o acțiune de stabilire
a paternității și mama dă în judecată tatăl, chiar dacă copilul nu este parte, acesta este chemat
oricum. Și în materie de contencios administrativ, instanța poate să cheme în cauză
organismele afectate de actul administrativ).

10
Părțile pot renunța, tranzacționa sau achiesa la cererile celorlalte părți, tot ele sunt cele
care pot formula sau renunța la căi de atac, pot decide să execute sau nu o hotărâre.
/!\ Dacă este minor, persoană sub interdicție sau dispărută, poate cere procurorului
executarea (manifestarea respectivului ar fi voința altora: părinți, tutore, dacă este dispărut).
6. ORALITATEA DEZBATERII și PUBLICITATEA PROCESULUI
Art. 15 CPC consacră principiul oralității care este legat de principiul publicității (art.
17). Prin dezbaterea orală și în public s-a dorit să existe un control al actului de justiție și din
partea persoanelor dezinteresate. Este o garanție pentru justițiari, în sensul că se limitează
posibilitățile de abuz din partea judecătorului. Aceste două principii nu sunt absolute, există
cazuri când nu avem oralitate (se face pe bază de înscrisuri: art. 1626, procedura cererii
de valoare redusă, cele până în 10 000 lei, este exclusiv formularistică). Oralitatea presupune
și costuri și timp, organizarea ședinței etc.
În ceea ce privește publicitatea, lucrurile sunt mai complicate, există mai multe motive
(cazuri în care se renunță la publicitate din motive de urgență, de exemplu, sechestrul
asigurator art. 954 – de urgență, în camera de consiliu, fără citarea părților;). Art. 213 alin. (2),
alte valori, minoritatea, viața privată a părților, interesele justiției.
7. PRINCIPIUL CONTINUITĂȚII
Art. 19. Odată desemnat, același judecător va trebui să ducă cauza la bun sfârșit. Totuși,
pentru motive temeinice, acesta ar putea fi înlocuit, dacă moare, iese la pensie, are o boală
serioasă, avansarea în funcție.
Distribuirea aleatorie a dosarelor, care trebuie să se respecte.
8. LIMBA ROMÂNĂ DE DESFĂȘURARE A PROCESULUI
Acest principiu este reglementat în art. 18. Se presupune că limba maternă ajută
înțelegerea, dar asta nu înseamnă că partea adversă va face la fel, ceea ce înseamnă că instanța
trebuie să pună la dispoziție un interpret autorizat. Cetățenii străini și apatrizii au acest drept.
Alin. (4) – cererile și actele de procedură se întocmesc numai în limba română. Deși se
poate vorbi în instanță în limba maternă, cererea de chemare în judecata trebuie să fie în
limba română.
9. DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL, ÎN TERMEN OPTIM ŞI
PREVIZIBIL
Art. 6.
9.1. Accesul la justiție
Statul nu trebuie sa aibă piedici juridice sau de facto pentru o persoană de a depune o
cerere la un tribunal independent și imparțial. Dar nu este absolut, limitările trebuie să

11
slujească unui interes legitim și să fie proporționale scopului dorit, de exemplu: forma pe
care trebuie să o aibă actul de chemare în judecată (art. 94) sau taxa judiciară de timbru,
termenele. CEDO a considerat taxa legitimă, pentru că finanțează justiția, dar aceasta trebuie
să fie proporțională. Când taxele sunt greu de suportat de o persoană, trebuie să existe un
sistem de ajutor public judiciar (poți obține scutire sau plata pe jumătate). Există un text care
spune că dincolo de aceste plafoane, instanța poate acorda ajutor public judiciar chiar dacă nu
se respectă plafoanele, dacă persoana face o cerere etc. Alte țări au renunțat la taxe (Franța)
sau eșalonări.
Nu reprezintă o piedică la justiție aplicarea unor proceduri prealabile (ca în contenciosul
administrativ). Au existat mai multe cauze (Weismann/Romania), când taxele de timbru au
împiedicat partea să acceadă la un tribunal. Alt exemplu, după ce regimul comunist a confiscat
o serie de bunuri, după ’90 au început să fie restituite, persoanele au început să le ceara în
instanță, deși nu era prevăzut dreptul în lege, era în Codul lui Cuza – în acest context s-au
câștigat foarte multe procese. La îndemnul președintelui, procurorul general a introdus
recursurile în anulare pentru cererile pentru care s-au instituit imobile, spunând ca trebuie să
se aștepte apariția legii (din 1996), apoi să se facă cererea. S-a considerat că s-a încălcat accesul
la justiție, pentru că se poate face analogia legii, sau pe baza principiilor generale etc.; nu
trebuie să se aștepte apariția unei legi => s-a desființat instituția recursului în anulare.
9.2. Procesul echitabil
Este un proces ce respectă drepturile fundamentale la apărare, egalitate,
contradictorialitate, egalitatea armelor în proces, oralitate. Nu înseamnă și un proces în
echitate.
Egalitatea armelor în proces nu este o noțiune expresă, înseamnă ca legislația nu poate
să prevadă pentru o parte drepturi procesuale mai mari decât pentru cealaltă, adică și
judecătorul trebuia să ia măsurile pentru că ceea ce permite unei părți, să-i permită și celeilalte,
de exemplu, reclamantul cere 3 martori și pârâtul cere tot 3, iar judecătorul acordă pârâtului
doar 2 – este încălcarea principiului. Dar, dacă judecătorul respinge proba cu martori, pentru
că nu au fost ceruți în întâmpinare, nu este încălcare. Sau unul să aibă dreptul la apel și altul
nu. Însă, se poate întâmpla ca una să aibă dreptul la atac și alta nu, la încheierea de executare
silită.
Au același număr de drepturi, li se aplică aceleași reguli. Sunt șanse egale, nu
egalitate între părți.
9.3. Termenul optim și previzibil

12
Art. 238 – judecătorul estimează durata procesului. Nu trebuie să fie amânat fără sens.
Cazurile de amânare sunt expres prevăzute în cod.
Citarea, art. 229, părțile citate la primul termen nu va mai fi citată la termenele ulterioare
(termen în cunoștință). Există și procedura contra tergiversării procesului și interdicția
invocării excepțiilor într-o fază înaintată a procesului.
Complexitatea, numărul părților, probele și comportamentul părților sunt aspecte luate
în calcul la analizarea caracterului rezonabil al termenului.
Convenția europeana (art. 6 CEDO) vorbește despre termen rezonabil, care trebuie sa
fie și optim și previzibil. Rezonabil este o chestiune raportată la ceva general, pe când optim
și previzibil se raportează în proces în concret, de exemplu, se formulează acțiunea de
ordonanță prezidențială de suspendare a unei ședințe AGA, ședință are termen peste 4 zile,
cererea se soluționează în 7 zile, termenul este rezonabil, dar nu este optim. Noțiunea de
optim este superioară celei de rezonabil. Noțiunea a fost impusă printr-o practică a Curții
de la Strasbourg (Kudla c. Polonia) – statele sunt obligate să aibă un mecanism prin care
persoanele să se acceadă la CEDO după ce durata unui proces a depășit durata unui termen
rezonabil, chiar dacă el nu s-a închis.
Termenul să fie previzibil, adică să poți estima cam cât durează un proces. Nu
întotdeauna ține de judecător termenul de optim, mai ține și de noi, de exemplu, decedarea
uneia din părți, introducerea moștenitorilor în locul aceleia, se suspendă judecata, astfel se
întârzie etc. CEDO spune că statul încalcă regula procesului rezonabil în soluționarea
procesului, nu ori de cate ori acesta durează mai mult, ci când aceasta întârziere este
imputabilă judecătorilor, adică statului. Nu este imputabilă când se datorează mai multor
cauze, mai multor probe, comportamentului părților sau când intervin împrejurări mai presus
de voința instanței. Aceste termene se aplică inclusiv în situațiile în care este nevoie de o
procedură prealabilă pentru sesizarea instanței. De exemplu, în contenciosul administrativ,
înainte de a declanșa procesul, există o procedură prealabilă, aceste noțiuni de procedură
prealabilă intră în calculul termenului rezonabil.
Noțiunea de termen rezonabil, optim, previzibil, se aplică și fazei de executare silită
(dacă îți da hotărâre într-un termen scurt, trebuie să se și asigure executarea ei într-un termen
scurt). Art. 522 plus următoarele – este o procedură introdusă în noul cod, care vizează tocmai
situațiile în care se încalcă acest termen optim și previzibil.
9.4. Să fie examinată în mod public
CEDO a admis că nu se înțelege ceva absolut, se poate accepta ca uneori acestea să nu
fie publice. Tot legat de aceasta, CEDO acceptă că asta nu înseamnă și transmiterea prin mass

13
media etc., ci doar permiterea prezenței în sală – este dăunător profund să se transmită
ședințele de judecată, chiar dacă s-ar transmite în totalitate. De asemenea, este greu să
controlezi sistemul, nu sunt lucruri pe care toată lumea să le înțeleagă. Se acceptă în practica
CEDO luarea unor imagini de la începutul ședinței, de pe culoare, de la momentul pronunțării,
dar nu și dezbaterea propriu-zisă.
9.5. Tribunalul să fie independent și imparțial, stabilit prin lege
Independența este o chestiune care ține de sistemul judiciar. Se respectă principiul
separației puterilor și statutul judecătorilor este în consecință. Independența este funcțională
(puterea judecătoreasa să nu fie subordonată alteia) și personală, care presupune un statut al
judecătorului în care magistratul să nu fie indirect dependent de alte persoane. Aceste aspecte
țin de intrarea, carierea, excluderea, sancționarea, salarizarea magistraților.
Imparțialitatea tine de fiecare judecător în parte. Poate fi independent, dar nu și
imparțial (prietenia, mita, abuzul etc). Imparțialitatea este de doua feluri – se poate baza pe
criterii subiective (afinitate, interes, mandatari etc) dar și pe criterii obiective, adică ceea ce
ar putea sa considere în mod rezonabil terții ca fiind un caz de afectare a imparțialității: când
se avansează în grad și cauza în apel revine aceluiași judecător avansat; dacă s-a antepronunțat.
Ele sunt reglementate în art. 41 și urm. Soluția este abținerea, recuzarea.
9.6. Hotărârea să fie pronunțată în public
În aceasta privința, CEDO nu este chiar atât de strictă, prin pronunțare în public nu
înțelege să fie citită în public, acceptă ca variante suficiente și punerea la vederea publicului
pe paginile de internet etc. Noi am păstrat formula clasică de citire în public, dar mergând pe
practica CEDO, s-a hotărât că atunci când se amână pronunțarea, să nu mai fie citită în public,
ci să fie pusă la dispoziție prin registratură soluția.

SECȚIUNEA III – NORMELE DE PROCEDURĂ CIVILĂ


1. Clasificarea normelor de procedură civilă
1.1. După obiectul de reglementare
Norme de organizare judecătorească: reglementează sistemul judiciar.
Acestea includ:
- norme care stabilesc compunerea completelor de judecată;
- norme care vizează incidentele la compunerea completului (abținere, recuzare).
Acestea stabilesc statutul judecătorului, precum și aspectele care privesc organizarea
administrativă a instanței de judecată. Sediul materiei: Legea 304/2004 privind organizarea

14
judecătorească, Legea 303/2004 privind statutul judecătorului și procurorului, NCPC (la
incompatibilitățile judecătorilor, mai exact art. 41 și urm.).
Norme de competență
Stabilesc atribuțiile instanțelor în funcție de rangul acestora sau de întinderea
teritorială a circumscripției lor față de alte organe ale statului, cu sau fără activitate
jurisdicțională.
- competența materială: instanțe de rang diferit;
- competența teritorială: au același grad, dar sunt în circumscripții teritoriale diferite;
! Atrag nulități, fie de ordine publică, fie privată, astfel:
- competența materială – sunt de ordine publică;
- competența teritorială – ca regulă de ordine privată, dar sunt și unele de ordine
publică!!!
Norme de procedură propriu-zisă
Sunt toate celelalte.
- normele de procedură contencioasă – cele mai numeroase;
- normele de procedură necontencioasă – reclamantul nu cere ceva de la cineva, ci pur
și simplu solicită instanței un aviz sau sa verifice dacă situația lui este conformă legii, pentru
că legea prevede acel aviz sau autorizare de către instanță (înregistrarea partidelor politice, a
asociaților și fundațiilor);
- normele de executare silită.
Aceasta enumerare este enunțiativă, există mai multe norme de procedură propriu-zise.
Sunt toate celelalte norme de procedură care nu sunt de organizare sau de competență. De
exemplu: citarea, modul de invocare a excepțiilor, redactarea hotărârii, forma cererii de
chemare în judecată, forma apelului, cum se audiază martori, cum se depune jurământul etc.
! Nu putem face o distincție clară între cele de ordine publică și cele de ordine privată.
 valori care interesează societatea în ansamblu – norme de ordine publică;
 valori care protejează interesul unei părți – norme de ordine privată.
1.2. După natura interesului ocrotit (public sau privat)
În doctrină sunt autori care le denumesc imperative/dispozitive. Aceasta denumire este
criticabila, are o problemă, căci ”dispozitiv” înseamnă de obicei că poți să alegi. În procedura
civilă sunt toate obligatorii, indiferent dacă sunt de ordine publică sau privată.
Exemplu: normele privitoare la citare sunt de ordine privată, DAR sunt obligatorii.

15
Briciu: cei care clasifică normele de procedură în imperative/dispozitive ignoră
specificul dreptului procesual civil. El este un drept de reglementare, astfel și normele de
ordine privată sunt obligatorii. Ceea ce diferă între normele de ordine publică și cele de ordine
privată este momentul în care se poate invoca nulitatea și natura acesteia. În plus, de la cele
dispozitive se poate deroga, de la cele imperative nu.
Normele de organizare judecătorească sunt întotdeauna imperative. În ceea ce privește
cauzele de incompatibilitate este o excepție: incompatibilitate relativă (partea poate cere sau
nu). Cea absolută (chiar dacă partea nu invocă, hotărârea este nulă dacă judecătorul se
pronunță) respectă regula.
Norme de ordine publică Norme de ordine privată

Normele de organizare: Normele de organizare:


Cazurile prevăzute de art. 41; Cazurile prevăzute de art. 42;
Abținerea – art. 43 alin. (2); Recuzarea;
Cazurile de incompatibilitate (2 categorii: de Cazurile de incompatibilitate de ordine
ordine publică și privată) garantează privată: atunci când judecătorul se află într-
imparțialitatea judecătorului. un caz de incompatibilitate, DAR este lăsat la
aprecierea parții dacă îl invocă sau nu.
Dacă te afli într-un caz de incompatibilitate relativă, partea te poate recuza sau nu, dar tu ca
judecător ești obligat sa te abții.
Dacă judecătorul se află intr-un caz de incompatibilitate relativă și nimeni nu-l recuza, nici el
nu se abține, hotărârea pronunțată de el este valabilă, însă el ar putea suferi anumite probleme
de ordin disciplinar.
Normele de competență generală*, materială Normele de competență teritorială
și teritorială exclusivă Dacă este alternativă sau teritorială de drept
*trasează atribuțiile între instanțe și alte comun – de ordine privată, de la care părțile
organe. pot deroga. De drept comun = pentru tot ce nu
/!\ Dacă nu este exclusivă, ci alternativă sau este exclusivă.
teritorială de drept comun – de ordine privată orice act privind un drept real: competența
(nulitate relativă). teritoriala exclusivă la locul situării
imobilului;
contractual: domiciliul pârâtului, dar
părțile pot stabili și altceva.
Normele de procedura propriu-zise – natura lor se determină de la caz la caz.

16
Raționament: ce reglementează norma și dacă valoarea reglementarii este una de interes
general sau particular. Uneori lucrurile reies din norma respectivă. De exemplu, la depoziția
prin martori, art. 315 – persoanele care nu pot fi ascultate ca martori. Părțile pot conveni ca
martorii să fie ascultați. La cei condamnați, alienați, nu pot deroga, fiind de ordine publică. Se
presupune că oricum nu ai ce să afli de la ei. Aici este simplu.
Alteori se prevede sancțiunea și știi ce tip este.
 Citarea – de ordine privată. Protejează interesul privat al părții necitate. Deși parte
necitată la proces, ea poate câștiga procesul.
 Termene pentru exercitarea căilor de atac – de ordine publică. Exemplu: o hotărâre
este apelabilă în 20 de zile de la pronunțarea ei. Statul are interesul ca o situație juridică
deschisă să nu rămână așa. Ce se întâmplă dacă intimatul uită să invoce excepția tardivității?
Norma este de ordine publică. Termenele căilor de atac sunt de ordine publică.
 Normele care reglementează motivele de recurs – de ordine publică. Nu este permis
ca părțile sa convină și alte motive de recurs, decât cele prevăzute de lege.
Dacă s-a pronunțat o hotărâre definitivă într-o cauză, acea cauză nu mai poate fi reluată dacă
există identitate de părți, cauză –> ordine publică.
 Normele care reglementează administrarea probelor – ordine publică și privată.

1. rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv;


Ordine privată 2. soțul, fostul soț, logodnicul ori concubinul;
3. cei în dușmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părți;

Ordine publică 4. persoanele puse sub interdicție judecătorească;


5. cei condamnați pentru mărturie mincinoasă.
Părțile pot conveni, expres sau tacit, să fie martori și persoanele de la alin. (1) pct. 1-3.
/!\ Doar partea adversă poate invoca înlăturarea mărturiei pentru personale pentru care norma
este de ordine privată.
 pentru cele de ordine publică: și instanța poate invoca din oficiu.
Textul care spune ca nu poți modifica cererea
de chemare în judecată, până la primul termen.
Plata taxelor judiciare de timbru
Se poate modifica și ulterior, dacă pârâtul este
de acord.

17
Sancționate cu nulitate absolută. Sancționate cu nulitate relativă.
poate fi invocată de părți, instanță, chiar poate fi invocată numai de partea
și de procuror dacă participă; interesată care era protejată prin norma
pot fi invocate pe tot parcursul încălcată și de principiu numai la primul
procesului. termen de la data la care s-a încălcat norma
/!\ Exista și excepții – exemplu: art. 130 alin. respectivă;
(2). Sunt și excepții care fac deliciul examenului.
Necompetența materială și teritorială de
ordine publică trebuie invocată de părți ori de
către judecător la primul termen de judecată la
care părțile sunt legal citate în fata primei
instanțe.

1.3. Din punctul de vedere al câmpului de aplicare


Sunt norme generale și norme speciale. Reguli:
- specialul deroga de la general;
- când norma specială tace, se aplică norma generală;
- norma generală ulterioara NU înlătură norma specială anterioară, decât dacă se
prevede expres.
ICCJ: art. 84 – persoanele juridice vor putea fi reprezentate numai prin consilier juridic
sau avocat (nu prin altă persoană juridică). În materia executării silite, cum va fi reprezentată?
Normele de acolo nu zic nimic. ICCJ a făcut 2 aplicații. Executarea aparține procesului civil,
deci i se aplică regulile procesului. Art. 84 face parte din Cartea I, dispoziții generale privind
judecata. Normele care privesc executarea sunt speciale. Dacă ele tac, se completează cu ce
spun normele generale. A dat un RIL și a zis că art. 84 se aplică și în executio.
În contenciosul administrativ, spune că hotărârea se atacă cu recurs. Dacă CPC se
modifică mâine și zice că toate se atacă cu apel, norma din contencios nu este afectată.
Legea 188/2000 privind executorii judecătorești, art. 39 alin. (3): “executorii
judecătorești nu pot condiționa punerea în executare a hotărârii judecătorești de plata
anticipată a onorariului”. NCPC tratează problema executării silite la art. 647: “creditorul este
obligat să avanseze cheltuielile către executor” și la art. 670: “onorariul executorului” intră la
cheltuieli => NCPC nu a derogat de la Legea 188, edictând cu caracter de generalitate că, de
principiu, cheltuieli de executare se avansează de creditor.
Sunt și situații în care normele generale ulterioare prevăd în mod expres că toate normele

18
special anterioare se abrogă.
/!\ Legea de punere în aplicare a NCPC, art. 83 lit. k) prevede că: odată cu intrarea în
vigoare a NCPC sunt considerate abrogate normele contrare acestuia, chiar dacă sunt
prevăzute în legi speciale anterioare. Atenție, vorbim de norme speciale, nu de legi speciale.
De exemplu, la partea de filiație, acțiunea în tăgadă sunt norme speciale.
Legiuitorul a vrut sa facă inaplicabilă regula de la litera k)?
În lipsa acestei prevederi din Legea de punere în aplicare, regula de la litera k) s-ar fi
aplicat și ar fi însemnat că, spre exemplu: în NCPC termenul de apel este de 30 de zile. Să
presupunem că undeva într-o lege obscură, termenul de apel ar fi de 15 zile, ceea ce să zicem
reitera ceva din codul în vigoare atunci când a fost adoptată legea. NCPC a schimbat termenul
din lege la 30. Dacă n-ar fi fost litera k), ar fi însemnat că aceasta normă specială rămânea în
vigoare, pentru că NCPC este lege generală, acea lege este lege specială și NCPC nu o abrogă,
iar acest text cu 15 zile supraviețuia.
Articolul din legea de punere în aplicare a fost introdus în contextul în care comisia
NCPC a luat toate legile anterioare NCPC și a început să le modifice, să le facă conforme
codului, dar și a dat seama că ar putea sa uite de unele dintre ele și ar fi rămas contrarietăți și
astfel s-a aceasta regula de la lit. k).
o art. 7 LPA.
Dreptul procesual civil este drept comun pentru toate celelalte proceduri, inclusiv CCR,
Legea 47/1991 nu prevede dispoziții speciale derogatorii, contenciosului administrativ dacă
Legea contenciosului nu prevede norme derogatorii.
2. Aplicarea în timp a normelor de procedură
NCPC consacră principiul supraviețuirii legii vechi situațiilor în curs și aplicarea
imediată a legii noi situațiilor create după intrarea ei în vigoare. Este o concepție nouă.
Legea nouă NU se aplică proceselor în curs, CI numai proceselor care vor începe
după intrarea ei în vigoare. Se merge pe ideea că procesul este un act unitar. Se pleacă de la
ideea că procesul este un tot unitar, un ansamblu indestructibil. Trebuie să ai de la început
viziunea și asupra căilor de atac, și asupra executării etc. Se apără și principiul previzibilității
procesului.
Art. 24 NCPC: interpretat per a contrario – procesele în curs și executările în curs sunt
guvernate în totalitate de legea veche, atât în ceea ce privește normele de organizare, de
competență, cât și normele de procedură propriu-zise.
Astfel, art. 25 alin. (2) teza II NCPC –> nu se va retrimite instanței competente potrivit
legii noi, ci tot la instanța competenta potrivit legii vechi, dar judeca alt judecător.

19
Art. 25 alin. (1) – procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub
legea veche rămân supuse acelei legi.
De ce este diferit față de VCPC? În VCPC, acest principiu se aplica numai normelor de
competență. Ele supraviețuiau pentru procesele în curs; în rest se aplica legea noua.
NCPC VCPC
Se urmărește asigurarea securității juridice, asigurarea Dacă legea nouă
previzibilității și predictibilității legii procesului civil. prevedea, spre exemplu,
O persoană trebuie să poată avea în vedere per ansamblu litigiul, să știe cât că nu mai există recurs, ci
poate fi durata procesului, care sunt costurile. doar apel, nu se mai putea
face recurs.
Art. 25 (2) – supraviețuiește legea veche.
1. În caz de trimitere spre rejudecare – legea în vigoare la data când a
început procesul (tot cea veche). Se exemplu: se modifică competența în
În materia
prima instanță, cui trimit spre rejudecare? – competența: legea în vigoare
competenței
la momentul începerii procesului.
2. În caz de desființare a instanței care a judecat inițial – competența
instanței: legea nouă.
= principiul supraviețuirii legii vechi pentru situațiile în curs. Legea nouă
Normele de se aplică DOAR pentru ce apare după.
procedură 3. Normele privind mijloacele de probă – art. 26 NCPC. 2 reguli:
propriu-zise a. normele privind admisibilitatea și puterea doveditoare a unei
probe preconstituite și a prezumțiilor legale = se aplică legea în vigoare
la momentul săvârșirii/producerii faptelor juridice. Exemple:
Norma spune că un contract se dovedește numai prin înscris. Depozițiile
martorilor (norma de admisibilitate) – art. 309 alin. (1) – proba cu martori
este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel.
Norma de admisibilitate și putere doveditoare – art. 309 alin. (2), teza I –
niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului
său > 250 lei.
Pentru probele nepreconstituite, se aplică norma generală, cea aplicabilă
tuturor normelor. Se aplică norma de la începutul procesului.
b. norme de administrare – art. 26 alin. (2) legea în vigoare la data
administrării lor. Cum se depune norma? Ce termene, în ce formă? Art.

20
313 – refuzul martorului de a se prezenta (art. 319 – depunerea
jurământului).
După cum se poate observa, la administrare este o excepție, aplicându-se
legea în vigoare la data administrării probelor.
Exemplu: la începutul procesului este în vigoare o lege ce prevede că
amenda pentru neprezentarea martorului este de 3.000 de lei, iar până la
administrarea probei apare o nouă lege care prevede faptul că amenda
pentru neprezentarea martorului este de 5.000 de lei. Pentru neprezentarea
martorului se va aplica amenda de 5.000 de lei, în vigoare la data
administrării probei cu martori, și nu legea în vigoare la începutul
procesului.
Astfel, legiuitorul a separat admisibilitatea de administrare. Pentru că
normele privind admisibilitatea sunt intim legate de dreptul substanțial.
Doar NCPC reglementează și condițiile de admisibilitate a probelor. Până
la NCPC, condițiile de admisibilitate erau în Codul Civil, dar și așa (chiar
prevăzute în NCPC), ele rămân legate de dreptul substanțial.
Exemplu: 2 persoane încheie un act și știau ca acel act va putea fi dovedit
numai printr-un înscris. Nu prea s-ar simți bine dacă o lege ulterioara ar
prevedea că acel act poate fi dovedit și cu martori. Dacă legea prevedea că
ce nu este înscris în act nu poate fi dovedit cu martori, nu le convine. Acest
aspect este la granița dreptului substanțial cu dreptul procesual și ține foarte
mult de dreptul substanțial. Contează ce știau la momentul încheierii
actului.
În cazul administrării, nu mai este așa, nu se poate susține ca părțile au
avut în vedere ca dacă o parte nu depune înscrisul aceasta poate fi amendat
doar cu 3.000 de lei (vezi exemplul de la administrare).
Prezumție legală. Exemplu: art. 412 C.civ. – Timpul legal al concepțiunii
Art. 412. – (1) Intervalul de timp cuprins între a trei suta și a o sută
optzecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al concepțiunii. El
se calculează zi cu zi.
(2) Prin mijloace de probă științifice se poate face dovada concepțiunii
copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin.
(1) sau chiar în afara acestui interval.

21
o alin. (1) – prezumție legală, se aplică legea în vigoare la data
concepțiunii.
o alin. (2) vizează o problema de admisibilitate – îmi admite sau nu
îmi admite proba contra prezumției legale, cu care pot răsturna prezumția.
Aceste probe sunt nepreconstituite și în contra prezumției legale: li se
aplica regimul de la data începerii procesului.
o alin. (2) este și o problema putere doveditoare – probele științifice:
expertiza. Între doua probe științifice va prima cea care are caracter
științific mai mare. Nu mai rămâne la latitudinea judecătorului, cum se
întâmplă în general (cum apreciază el declarația martorilor).
o DAR când vorbim de alegerea laboratorului, cât costa etc. – aceasta
sunt probleme de administrare: legea în vigoare la data administrării.
/!\ Toate acestea, nu sunt aplicabile intre NCPC și VCPC ci numai
intre NCPC și legile (ulterioare) care vor interveni.
Conflictele intre NCPC și VCPC sunt reglementate în Legea de punere
în aplicare – art. 3 NCPC: se aplică numai proceselor și executărilor silite
începute după intrarea în vigoare, sub toate aspectele.
Exemplu: proces început la data intrării în vigoare a NCPC – se aplică
VCPC sub toate aspectele.
o /!\ Art. 26 NCPC se aplică și pentru VCPC (procese începute la
data intrării în vigoare a NCPC), pentru că VCPC nu prevedea nimic
sub acest aspect. Ele oricum sunt creația doctrinei de la acea vreme.
Legea sub care a început procesul. Legea în vigoare la data
Legea
Acestea oricum sunt norme de procedură propriu-zise și aceasta este regula pronunțării lor.
aplicabilă
aplicabilă, putea să nu fie acest articol separat, acestea intrau oricum în
hotărârilor
regula generală de la art. 25.
NOȚIUNI:
prezumții legale – exemplu: timpul legal al concepțiunii.
probele preconstituite: sunt probele care au fost avute în vedere la momentul
săvârșirii faptelor, au fost create cu scopul de a dovedi ceva (înscrisurile, de regulă, sunt
preconstituite).
proba cu martori
o de principiu este nepreconstituită, dar sunt situații în care proba cu martori este

22
preconstituită și ea, e.g. ipoteza de la art. 309: admisibilitatea probei cu martori este pusă în
contra admisibilității probei cu înscrisuri.
o poate fi preconstituită și proba cu martori: părțile cheamă ele un martor ca în caz de
litigiu să poată fi chemat, să fie cineva neutru. DAR în cazul unui accident, la care sunt 3
martori: proba cu martori este nepreconstituită.
Mai sunt probe nepreconstituite: expertiza, interogatoriu, cercetare la fata locului.
Pentru probele nepreconstituite se aplica legea în vigoare la data începerii procesului,
regula de la art. 25 NCPC.

CAPITOLUL II – ACȚIUNEA CIVILĂ


I. NOȚIUNE
II. ELEMENTELE ACȚIUNII CIVILE
III. CONDIȚIILE DE EXERCITARE ALE ACȚIUNII CIVILE
IV. CLASIFICAREA ACȚIUNILOR CIVILE
SECȚIUNEA I – NOȚIUNE
Art. 29-40 NCPC. Acțiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de
lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei situații
juridice, precum și pentru asigurarea apărării părților din proces.
În limbajul uzual se folosește și cu sensul de “cerere de chemare în judecată", care este
o particularizare a acțiunii.
Ansamblu de mijloace procesuale =
a. cererea de chemare în judecată;
b. modificarea cererii;
c. solicitarea probelor;
d. administrarea probelor;
e. dreptul de a recuza instanța;
f. dreptul de a fi citat;

23
g. punerea de concluzii;
h. dreptul de a ataca hotărârea.
Acest ansamblu funcționează pentru protecția dreptului subiectiv sau a unei situații
juridice (pentru cazurile în care apelezi la justiție, fără să ai un drept –> posesia).
« Asigurarea apărării parților în proces »: prin părți înțelegem și pârâtul. Și el exercită
o acțiune, dar în apărare. Are și el aceleași mijloace ca reclamantul: reclamantul le are din
perspectivă activă și pârâtul le are din perspectivă pasivă.
Observații:
Acțiunea nu se confundă cu dreptul subiectiv. Cererea este concretizarea unui
element al acțiunii civile. Corect este să spui că ai declanșat acțiunea prin depunerea unei
cereri de chemare în judecată.
Acțiunea preexistă procesului. O putem înțelege prin noțiunea de drept
subiectiv.
Dreptul subiectiv are trei componente:
1. Titularul dreptului se poate comporta într-un anumit fel față de dreptul lui.
Este dreptul unei persoane de a avea o anumită conduită.
2. Titularul dreptului poate cere celorlalți sa aibă o atitudine conformă dreptului.
Dreptul de a pretinde o anumită conduită din partea subiectului pasiv.
3. Dacă subiectul pasiv nu se conformează dreptului meu, pot recurge la forța
coercitivă a statului și pot obține executarea silită => acțiunea este o componentă a dreptului
subiectiv. Dreptul la acțiune preexista procesului, nu este desprins de dreptul subiectiv, există
în interiorul dreptului subiectiv, latent.
Distincția dintre dreptul material la acțiune și dreptul procesual la acțiune: dreptul
material la acțiune se stinge prin prescripție.
CHIAR DACĂ se stinge dreptul material și nu se mai poate trage la răspundere,
titularului dreptului tot mai are drepturi (deci mai are drept procesual la acțiune). Restul
componentelor acțiunii civile rămân intacte. Exemplu: dreptul de a susține argumentele pentru
care nu se aplica prescripția, de a ataca hotărârea ce constată prescripția.
/!\ Dreptul la acțiune nu poate fi explicat nici prin art. 21 din Constituție. Dreptul la
acțiune este mult mai mult. Accesul liber la justiție ține mai mult de dreptul de a petiționa și
este atașat dreptului subiectiv.
SECȚIUNEA II – ELEMENTELE ACȚIUNII CIVILE: PĂRȚI, OBIECT,
CAUZĂ
1. Părți

24
Sunt persoanele indicate în litigiu, cele din raportul de drept substanțial.
! NU sunt părți în procesul civil: reprezentanții legali + convenționali, martorii,
experții.
/!\ Excepție: persoanele care au calitatea de părți, dar nu se regăsesc în raportul de drept
substanțial, pot fi părți și organe sau alte persoane cărora legea le recunoaște această calitate.
Exemplu: procurorul pentru protecția minorilor, persoanelor puse sub interdicție sau
dispăruților – procurorul este parte și are drepturi procesuale proprii, deși nu este parte în
raportul de drept substanțial.
Într-o acțiune de stabilire a paternității, părți ar fi copilul reprezentat de mamă și pretinsul
tată.
2. Obiect
Se particularizează în funcție de mijlocul din cuprinsul acțiunii:
Protecția unui drept, DAR cu titlu excepțional putem avea și protecția unor
situații juridice sau interese legitime (posesia – legiuitorul îi recunoaște o protecție juridică,
deși nu este un drept subiectiv, are dreptul la acțiune).
Protecția unei persoane juridice.
Obiectul poate fi și o pretenție, o sumă de bani sau predarea unui bun –>
obiectul cererii de chemare în judecată ca particularizare a acțiunii, ÎNSĂ acțiunea are mai
multe componente. Exemplu: obiectul apelului este hotărârea în primă instanță.
3. Cauză
Este scopul în care se îndreaptă voința celui care reclamă sau apară. Scopul punerii în
mișcare a întregului ansamblu. Exemplu: cineva are un drept real, dar altcineva exercită
stăpânirea => înlăturarea stăpânirii altuia și preluarea bunului.
3.1. Cauza acțiunii și cauza cererii
/!\ NU trebuie confundate!
 cauza acțiunii = causa petendi – scopul spre care se îndreaptă procesul.
 cauza cererii = causa debendi – temeiul dreptului reclamantului, temeiul
dreptului dedus judecații. Exemplu: un articol, o regulă de drept concretă care se aplică, un
contract, o moștenire, o uzucapiune.
Acțiunea în revendicare:
Cauza acțiunii: redobândirea posesiei bunului.
Cauza cererii: situația de fapt calificată juridic.
Acțiunea în anulare/rezoluțiune:

25
Cauza acțiunii: scopul este desființarea și restituirea. Și la rezoluțiune acțiunea tinde la
același lucru, totuși, cauza cererii este diferită.
Cauza cererii: la nulitate poate fi eroare, formalitatea actului, iar la rezoluțiunea poate fi
nerespectarea obligațiilor contractuale asumate (de obicei: neplata prețului, caracterul viciat al
lucrului cumpărat etc).
/!\ La autoritatea de lucru judecat: identitate de părți, obiect, cauză.
În cazul de față, ne referim la cauza debendi, adică verificăm dacă se întemeiază pe
același drept, nu pe aceeași acțiune. Între două cauze există aceeași cauza a cererii, nu a
acțiunii!
3.2. Cauza să fie reală, licită, morală
Exemplu: nereală – începerea procesului pentru a bloca CF. N-a urmărit protecția unui
drept, a urmărit crearea unui avantaj.
Cauza nereală/falsă: A încheie cu B o promisiune de vânzare. B s-a obligat să îi vândă
un imobil, se plătește un avans, stabilind că peste un an se va încheia și actul de vânzare la
notar. După un an, B nu și îndeplinește obligațiile, iar A declanșează acțiunea printr-o cerere
de chemare în judecată pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract. Paralel
însă, B încheie o promisiune de vânzare cu C promițând să-i vândă bunul. C îi este prieten. Nu
își respectă obligația nici față de C, dar C va introduce de conveniență cu B același fel de
cerere. În procesul dintre A și B, B cere probe și ridică excepții, ca să întârzie procesul. În
procesul dintre B și C, B achiesează și instanța dispune pronunțarea unei hotărâri care să țină
loc de contract și bunul trece în patrimoniul lui C.
În procesul dintre A și B, B aduce hotărârea judecătorească din procesul celălalt și arată
că el nu mai are bunul și nu mai poate transfera dreptul în patrimoniul lui A. Acea acțiune
făcută de C este o acțiune cu cauză falsă, nu a urmărit protejarea unui drept al lui, ci a urmărit
crearea unui mijloc imbatabil pentru a scapă de procesul cu A. A nu poate ataca hotărârea din
procesul dintre B și C, pentru că nu este parte. A își poate recupera cel mult banii și poate
daune-interese. Simulația se aplică astfel și proceselor, nu doar contractelor.
Unele instanțe au început a aplica teoria cauzei false.
SECȚIUNEA III – CONDIȚIILE DE EXERCIȚIU ALE ACȚIUNII CIVILE
1. Formularea unei pretenții (afirmarea unui drept)
Art. 32, 34 NCPC. Se mai zice și afirmarea unui drept, dar nu este potrivit pentru
cazurile în care acțiunea nu are la baza un drept, ci o acțiunea posesorie, de exemplu.
Aceasta condiție NU presupune și analizarea pretenției. Unii autori au eliminat
aceasta condiție când nu era prevăzută expres în VCPC, nu o recunoșteau spunând că abia la

26
sfârșitul unui proces aflu dacă exista dreptul. DAR în realitatea este o condiție de afirmare a
unui drept, nu de existență a lui. Caractere:
- să fie recunoscut și ocrotit de lege;
- să fie exercitat în limitele sale interne și externe;
- să fie exercitat cu bună-credința;
- dreptul trebuie sa fie actual: nesupus unui termen sau condiții suspensive –> cerere
respinsa ca nefondată sau prematură (pentru termen). O nouă cerere ar putea fi introdusă
după îndeplinirea termenului. Doar afirmarea, nu și existența dreptului contează!
/!\ De la regula actualității exista niște excepții, concretizate în acțiunile preventive,
care pot fi exercitate chiar și în ipoteza în care dreptul dedus judecații nu este actual. Sediul
materiei este art. 34 NCPC:
(1) Cererea pentru predarea unui bun chiar înainte de îndeplinirea termenului
contractual; predarea se face la îndeplinirea termenului;
Exemplu: contractul de închiriere – contractul expiră la 1 aprilie 2016, ocazie cu care
chiriașul trebuie să-mi predea bunul. Pot să aștept aprilie să mă duc la el să iau bunul. Dacă nu
vrea să mi-l predea trebuie să-l dau în judecată, iar procesul va dura câteva luni. Altă variantă
este să-l dau în judecata înainte, ca să obțin o hotărâre de evacuare pentru aprilie și să-l pot
executa la termen. Exemplu: poprirea – art. 790 alin. (5) NCPC.
(2) Formularea înainte de termen a cererii privind obligația de întreținere sau a
prestației periodice.
Dacă n-ar exista această regulă, ar însemna că, printr-o interpretare rigidă, ar trebui
făcute atâtea cereri câte luni există, fiind o obligație succesivă. Exemplu: vorbim despre o
pensie alimentară, scadentă lunar – în lipsa acestei prevederi, ar fi trebuit introdusă o acțiune
nouă în fiecare lună, întrucât ratele ulterioare nu sunt încă scadente. Astfel, se poate introduce
preventiv și se cere pensia la momentul introducerii cererii până la momentul în care copilul
împlinește 18 ani. Executarea lor se face însă la scadență.
(3) Alte cereri, dacă s-ar produce o pagubă reclamantului în cazul așteptării
producerii termenului.
Mecanismul de gândire al legiuitorului: primele două cazuri erau cunoscute, dar s-a
gândit că pot mai fi și altele care ar necesita beneficiul acestui mecanism ale acțiunilor
preventive, astfel că a introdus alin. (3) în acest scop. Condiții:
- numai dacă sunt necesitare pentru a preîntâmpina o pagubă pe care ar încerca-o dacă
ar aștepta termenul;
- se acceptă cererea înainte, dar executarea se face mereu la termen;

27
- excepția prematurității este de ordine privată –> termenul suspensiv este reglementat
în folosul debitorului. Debitorul poate invoca sau nu, oricum termenul era în interesul lui;
- dacă pârâtul nu invocă prematuritatea, procedura continuă;
- dacă termenul nu era îndeplinit la introducerea cererii de chemare în judecată, dar până
la discutarea sa termenul devine actual, excepția nu se va admite;
- nu se pune în discuție existența sau inexistența dreptului, ci numai afirmarea sa;
- condițiile de exercițiu nu impun ca pretenția să fie întemeiată, ci numai ca ea să existe,
adică să nu faci o acțiune fără să vrei nimic. Dacă pretenția este întemeiată sau nu stabilește
judecătorul, la sfârșitul procesului.
2. Interesul
Art. 33 NCPC. Reprezintă folosul practic al demersului judiciar și poate fi patrimonial
sau moral. Vizează nu numai punerea în mișcare a acțiunii, ci și alte forme care alcătuiesc
acțiunea: excepțiile și căile de atac. Trebuie să existe un interes pentru toate.
Nu există interes atunci când acționezi din pură complezență, adică pentru a-i face pe
plac cuiva sau când acționezi dintr-un motiv fără conotație materială sau morală personală, ci
la un aspect pur general. Exemplu: dai în judecată o emisiune pentru că a denigrat epoca
napoleoniană, dar tu nu ești moștenitor al lui Napoleon.
Sau nu este citată o parte și se judecă procesul. Din greșeală, judecătorul sau grefierul
omit că nu este citată. Se pronunță o soluție, se declară apel de către partea care a pierdut și
care a fost citată și prezentă. Aceasta NU are interes să invoce necitarea adversarului.
Caractere:
- Determinat;
- Legitim (nu pur economic);
- Personal;
- Născut și actual.
Dacă nu sunt îndeplinite –> acțiunea este respinsă ca lipsită de interes, fără analiză pe
fond. Excepție de fond, absolută și peremptorie (stinge procesul prin invocare).
Interes nepersonal: pârâtul nu este citat la proces și se judecă procesul, însă câștigă.
Face apel reclamantul, care are interes, însă nu este personal, pentru că normele încălcate erau
de ordine privată și protejau drepturile pârâtului. Interesul de a critica hotărârea sub acest
aspect i-ar reveni pârâtului. Pe alte aspecte, însă, poate avea interes.
/!\ Excepție de la regula interesului personal: acțiunea oblică, acțiunile colective sau
acțiunile formulate de organe, intervenția procurorului.

28
Exemplu: este lipsită de interes acțiunea prin care un creditor contestă tabloul de creanțe,
pe motiv că este pe poziția a 4-a și nu pe a 3-a, deși sumele nu ajung nici pentru îndestularea
primului. Și dacă ar fi pe poziția a 3-a, ar fi la fel de neîndestulat, nu are interes. Poate doar că
ar pierde banii dintr-o poziție mai favorabilă.
Exemplu: una din părți este o persoană fără capacitate de exercițiu. Potrivit legii poate
figura în proces numai prin reprezentant. La un moment dat, partea care nu are capacitate vine
personal și răspunde în cauză. Interes să invoce lipsa capacitații au: instanța și celelalte părți
din proces. Toți au interesul ca actele efectuate să fie legale. Dacă reprezentatul pierde
procesul, vine tutorele și atacă, cerând nulitatea. DAR dacă eu (cealaltă parte) văd că este pus
sub interdicție, că nu are reprezentant, că vorbește și nu spun instanței, crezând că am un
avantaj judecându-mă cu pusul sub interdicție, și câștigă el, eu nu mai pot să fac apel, nu mai
am interes. Îl aveam să spun înainte să pronunțe hotărârea.
Interesul poate fi născut și actual, chiar dacă dreptul nu este încă actual: art. 34 NCPC,
sechestrul asigurator (art. 952 CPC), asigurarea probelor (art. 359 CPC), regresul anticipat al
fideiusorului (art. 2312 C.civ.).

3. Calitatea procesuală (legitimatio ad causam)


Art. 36-39 NCPC. Reprezintă identitatea dintre părțile procesului și subiectele
raportului dedus judecății.
Materia litigioasă este ce preexistă litigiului, raporturile subiective care intră în conflict.
Atunci când se acutizează pot ajunge în fața instanței și am proces. În proces ar trebui să fie
aceste persoane din raportul juridic preexistent.
3.1. Cine face cererea și pe cine cheamă în judecata?
Reclamant – cel care este parte în raportul juridic și este nemulțumit.
Pârât – reclamantul îl cheamă în judecată pe cel pe care dorește să-l oblige la o conduită.
În materie contractuala: de regulă, părțile contractului.
În materia drepturilor reale: de regulă:
o Calitate activă: titularul dreptului.
o Calitate pasivă: orice persoană, dreptul real este opozabil erga omnes.
Reclamantul face dovada ambelor calități!
Sunt și situații mai complicate, în special în partea de dreptul familiei, unde C.civ. dă
unele lămuriri cu privire la calitatea procesuală, art. 429 C.civ.:
acțiunea în tăgada paternității:
o calitatea procesuală activă – soțul mamei, mama, tata biologic și copilul. Dar foarte

29
mult timp, până prin 2000 tatăl biologic nu avea calitate procesuală, ci doar soțul mamei,
pentru că se spunea că doar el ar putea fi prejudiciat. Apoi s-a schimbat viziunea și au dobândit
calitate procesuala toți cei menționați.
o calitate procesuala pasiva:
- soțul mamei VS copilul, sau, dacă copilul este decedat, mama și, dacă este cazul,
moștenitorii copilului;
- mama sau copilul VS soțul mamei;
- tatăl biologic VS tatăl și copilul.
Calitatea procesuala se apropie foarte mult de noțiunea de interes.
Exemplu: la divorț doar soțul și soția au calitate procesuală. Se prevede clar aceasta
pentru a se evita alte intervenții: socrii, spre exemplu. Au existat cereri de intervenție
principală din partea socrilor în practică, interveneau pentru ideea culpei și acest fapt conducea
la unele efecte patrimoniale – desigur efectele erau proprii soților.
În mod excepțional, se recunoaște calitatea procesuală și unor persoane, organizații,
instituții, autorități care nu au drepturi proprii, DAR este nevoie de o prevedere legală expresă:
Procurorul
Art. 92 NCPC, art. 245 NCPP. Procurorul nu funcționează ca un reprezentant al
minorului, este reprezentant al societății care acționează în numele minorului prin numele
procurorului, societatea acționează prin procuror, procurorul are drepturi proprii.
Organizațiile sindicale, asociațiile pentru protecția consumatorilor,
organizațiile neguvernamentale pentru protecția drepturilor omului sau care au un
interes legitim în combaterea discriminării, când se aduce atingere unei persoane sau
unui grup de persoane.
3.1.2.1. OG 137/2000 – privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de
discriminare, art. 28 – consacră calitatea procesuală activă:
(1) Organizațiile neguvernamentale care au ca scop protecția drepturilor omului
sau care au interes legitim în combaterea discriminării au calitate procesuală activă în cazul
în care discriminarea se manifestă în domeniul lor de activitate și aduce atingere unei
comunități sau unui grup de persoane.
Exemplu: cineva afirmă ceva despre un grup de nevăzători (grup nedeterminat).
(2) Organizațiile prevăzute la alin. (1) au calitate procesuală activă și în cazul în
care discriminarea aduce atingere unei persoane fizice, la cererea acesteia din urmă.

30
Exemplu: Ionel n-a fost primit la facultate, pentru că este de o anumită rasă, vârstă etc.
În acest caz, discriminarea aduce atingere unei anumite persoane, iar în acest caz este nevoie
de cererea acestei persoane.
Organizația neguvernamentală are calitate procesuală, dar interesul este al persoanei
=> ONG-ul nu are interes personal, în acest caz se derogă de la regula interesului personal,
DAR numai pentru că legea prevede expres.
3.1.2.2. Legea dialogului social 62/2011 – art. 28 alin. (2) – calitate procesuală activă:
(1) Organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația
muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele
individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale
funcționarilor publici, în fata instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor
instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși.
(2) În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (1), organizațiile sindicale au
dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în
justiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora.
Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză
se opune sau renunță la judecată în mod expres.
(3) În exercitarea atribuțiilor prevăzute de alin. (1) și (2), organizațiile sindicale
au calitate procesuală activă.
Organizația sindicala pentru membri ei, art. 28 prevede expres aceasta calitate, în
temeiul art. 37 NCPC. Organizația sindicală introduce, dar dreptul de dispoziție ii rămâne
membrului organizației sindicale.
3.1.2.3. OG 21/ 1992 – privind protecția consumatorilor, art. 37. lit. h).
Asociațiile pentru protecția consumatorilor au următoarele drepturi și obligați:
h) de a introduce acțiuni în justiție pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime
ale consumatorilor.
3.1.2.4. Legea 193/2000 – privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre
comercianți și consumatori. Art. 13 alin. (1) și (2):
(1) Instanța, în cazul în care constată existenta clauzelor abuzive în contract,
obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum
și să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul
activității profesionale.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1), instanța va aplica și amenda contravențională
prevăzută la art. 16.

31
Se judecă un organism de la art. 8 cu un profesionist, pierde profesionistul, dar hotărârea
judecătorească din procesul dintre ei produce efecte pentru toți consumatorii cu care are
contract și consumatorii lui viitori: trebuie sa înlăture clauzele abuzive din contract, dar pe
baza simplei hotărâri, nu au dreptul sa ceară direct daune ceilalți consumatori. Acțiunile
colective (class actions), greu de acceptat la noi, doar în materiile menționate și cu anumite
limite.
Calitatea procesuală nu se confundă cu existența sau inexistența drepturilor deduse
judecății, se verifică la început și are legătură cu cine afirmă că este reclamantul și cel care
este pârât. Exemplu: dacă reclamantul apare ca fiind cel care are dreptul să stea în proces și
pârâtul la fel, nu existența dreptului, care este o chestiune de fond.
/!\ În materia acțiunilor reale identitatea dintre reclamant și cel care este titularul
dreptului, teoretic ar duce și la rezolvarea chestiunilor pe fond, dreptul real nu poate aparține
mai multor persoane. Astfel că, în acțiunile reale de multe ori instanța unește cu fondul
excepția lipsei calității procesuale active, pentru că cercetarea acestei identități de cele mai
multe ori reprezintă rezolvarea chestiunii de fond.
Exemplu: reclamantul este cumpărătorul unui bun, pârâtul, cumpărătorul aceluiași bun
de la același vânzător, iar pentru ca instanța să se stabilească calitatea de proprietar a
reclamantului trebuie să înlăture calitatea pârâtului. DAR nu mereu apare necesitatea unirii
acestei excepții cu fondul: în acțiunea în revendicare, pârâtul îi poate opune reclamantului că
nu este moștenitorul adevărat al titularului, atunci nu se mai unește. Nu vrea să combată
existența titlului, ci că titularul este altul.
Proba calității procesuale active și pasive aparține reclamantului. El a formulat acțiunea,
el a stabilit pe cine cheamă în proces, el trebuie să arate că acel cadru procesual adoptat de el
este cel corect, cel pe care trebuia să-l adopte. Nu poate dovedi pârâtul de ce se află într-un
proces în care el nu a vrut să fie.
3.2. Transmiterea calității procesuale
Intervine în cele mai multe cazuri ca urmare a unei schimbări în planul raporturilor
juridice de drept substanțial.
Exemplu: există o cesiune de creanță având ca obiect o creanță litigioasă, iar în locul
cedentului apare cesionarul. Dacă n-ar exista această instituție, ar însemna ca în cazul unei
cesiuni de creanță aflate în cursul unui proces, ca urmare a cesiunii, ar trebui respinsă cererea
de chemare în judecată față de cedent (din cauza lipsei calității procesuale active) și reintrodusă
una de către cesionar. Ori această operațiune este ilogică, nejuridică, de aceea dreptul

32
procesual civil recunoaște posibilitatea substituirii în cadrul calității procesuale active/pasive
prin instituția transmiterii acesteia.
Poate fi legală sau convențională (art. 38 NCPC): Calitatea de parte se poate transmite
legal sau convențional, ca urmare a transmisiunii, în condițiile legii, a drepturilor ori
situațiilor juridice deduse judecății.
Legală
succesiune – art. 412 alin. (1) pct. 1 C.civ. (suspendarea cauzei până la
introducerea în cauză a moștenitorilor) = aplicație a instituției transmiterii calității procesuale.
Legiuitorul spune că în caz de deces procesul nu încetează, ci se suspendă, urmând ca el să fie
reluat de moștenitori.
Reorganizare/fuziune în cazul persoanei juridice.
Convențională
Prin cesiune, vânzare, donație, acte care transmit drepturi.
Pentru transmiterea calității procesuale active sau pasive NU ESTE NEVOIE de o
cerere de introducere în cauză supusă condițiilor pentru introducerea în cauză a unor terți
(instituție separată). Aici nu este vorba de terți, vorbim de niște persoane care fizic vorbind
sunt terți în proces, dar din punct de vedere juridic dobândesc calitatea procesuală a uneia
dintre părțile aflate în proces, astfel încât nu putem vorbi de terți.
BRICIU zice că este vorba de o substituire, pentru că la introducerea în cauză a terților
există condiții de termene, aici nu avem condiție referitoare la termen, transmiterea poate
interveni în tot cursul procesului, în orice faza a acestuia.
Introducerea în cauză a unor terți: nu poți în apel, nici în recurs, decât în anumite condiții,
pe când la transmiterea calității procesuală, dacă intervine un deces, nu contează dacă intervine
în apel sau recurs, pur și simplu procedezi la înlocuirea cu moștenitori.
Aceeași abordare o avem în privința altor transmiteri, pe cale convențională. De multe
ori instanțele se blochează, pentru că nu au text de lege care să prevadă expres (cum este cazul
la moștenire). Este la fel pentru toate cazurile.
Calitatea procesuală NU poate fi transmisă:
Divorțul – dacă moare una dintre părți, procesul încetează, natura procesului este
personală, deci transmiterea calității, în principiu, NU este posibilă.
Totuși, C.civ. a reglementat posibilitatea transmiterii calității procesuale și în materia
divorțului: dacă decedează reclamantul, care a cerut divorțul din culpa pârâtului, succesorii lui
pot solicita continuarea procedurii de divorț. Efectele hotărârii de divorț se vor produce atipic,
nu la data pronunțării ei, ci la data introducerii cererii de divorț – art. 926 NCPC.

33
Vechiul cod al familiei: dacă mureai în timpul procesului de divorț, urma să fi moștenit
inclusiv de către soțul cu care te judecai, pentru că prin moarte înceta procesul de divorț, iar
căsătoria rămânea valabilă. Așadar, partenerul din proces rămas în viață te moștenea.
Exista situații în care se poate transmite calitatea procesuala, dacă acțiunea a fost pusa
deja în mișcare:
Revocarea donației pentru ingratitudine – art. 1024 C.civ.
(1) Dreptul la acțiunea prin care se solicită revocarea pentru ingratitudine se
prescrie în termen de un an din ziua în care donatorul a știut că donatarul a săvârșit fapta de
ingratitudine.
(2) Acțiunea în revocare pentru ingratitudine poate fi exercitată numai împotriva
donatarului. Dacă donatarul moare după introducerea acțiunii, aceasta poate fi continuată
împotriva moștenitorilor.
(3) Cererea de revocare nu poate fi introdusă de moștenitorii donatorului, cu
excepția cazului în care donatorul a decedat în termenul prevăzut la alin. (1) fără să îl fi iertat
pe donatar. De asemenea, moștenitorii pot introduce acțiunea în revocare în termen de un an
de la data morții donatorului, dacă acesta a decedat fără să fi cunoscut cauza de revocare.
Acțiunea pornită de donator poate fi continuată de moștenitorii acestuia.
Acțiunea pentru repararea prejudiciului nepatrimonial – art. 1391 C.civ.
În VCP aceasta instituție era cunoscută doctrinar, dar nu avea consacrare legală. Practica
avea un element inconstant, în sensul că nu se proceda în mod coerent atunci când trebuia
introdus în cauză cel care a dobândit calitate procesuală (unele instanțe ziceau că trebuie cereri
scrise, altele puneau condiții de termen împrumutând elemente din instituția intervenției
terților în proces). Acum legiuitorul a clarificat – art. 39 NCPC.
Transmiterea calității procesuale nu este specifică începutului procesului, poate avea
loc și înainte de proces. Există situații în care termenul de introducere a acțiunii diferă după
cum s-a transmis sau nu calitatea înainte de proces: stabilirea maternității/paternității.
Art. 39: Situația procesuală a înstrăinătorului și a succesorilor săi
(1) Dacă în cursul procesului dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu
titlu particular, judecata va continua între părțile inițiale. Dacă însă transferul este făcut, în
condițiile legii, prin acte cu titlu particular pentru cauză de moarte, judecata va continua cu
succesorul universal ori cu titlu universal al autorului, după caz.
Cu alte cuvinte: dacă este o succesiune, intră în cauză moștenitorii, dacă este o
transmitere cu titlu particular între vii, acțiunea continuă între părțile inițiale.

34
(2) În toate cazurile, succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în
cauză, dacă are cunoștință de existenta procesului sau poate să fie introdus în cauză, la cerere
ori din oficiu. În acest caz, instanța va decide, după împrejurări și ținând seama de poziția
celorlalte părți, dacă înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia
va rămâne sau, după caz, va fi scos din proces. Dacă înstrăinătorul sau, după caz, succesorul
universal ori cu titlu universal al acestuia este scos din proces, judecata va continua numai
cu succesorul cu titlu particular care va lua procedura în starea în care se află la momentul
la care acesta a intervenit sau a fost introdus în cauză.
Cu alte cuvinte, 2 ipoteze:
A+B se judecă și B decedează, C îl moștenește – transmitere pe cale de succesiune.
A+B se judecă pentru un drept de creanță, iar A reclamantul cedează creanța lui C printr-
un contract de cesiune.
Procesul va continua intre A+B (conform alin. (1)), DAR acest C va fi obligat să
intervină proces dacă are cunoștință de proces. Dacă nu intervine, el poate fi introdus de către
una dintre părți sau chiar de instanță din oficiu (desigur, una dintre părți cel puțin știe acest
lucru). De ce instanța din oficiu? Excepție de la principiul disponibilității? NU, pentru că nu
este introdusă o parte nouă în proces, C nu este terț, el dobândește calitatea lui A.
În cazul transmiterii prin înstrăinare, procedura este una aparte. Instanța va cita pe cel
care a dobândit dreptul, în contradictoriu cu părțile inițiale din proces (operațiunea de
înstrăinare poate fi cesiune sau o altă operațiune).
La primul termen va avea loc o dezbatere în 3 și judecătorul va stabili ținând seama de
poziția celorlalte părți și după împrejurări, dacă continuă procesul doar cu dobânditorul,
eliminând din proces înstrăinătorul, sau dacă va continua procesul cu ambii.
De multe ori apar dispute între cedent și cesionar. La moarte este sigur, partea a murit și
este evident că vin succesorii în locul lui, dar la o cesiune de creanță nu poți opera atât de ușor
(instanța să spună: am contractul de cesiune, îl scot pe A și îl introduc pe C).
A ar putea să spună că contractul nu este valabil, că nu a plătit prețul, că înstrăinarea este
supusă unei condiții care nu s-a îndeplinit, orice chestiune de acest gen. Astfel că pe lângă
litigiul între A și B, mai este și litigiul între A și C.
Practic, pe procesul inițial se mai grefează un proces (cu privire la problema de a ști care
dintre ei are calitate procesuală, dacă s-a produs sau nu transmiterea. Legiuitorul a fost prudent
și a zis că-l păstrez pe A și B în proces și îl introduc și pe C și în funcție de împrejurări și de
poziția celorlalte părți: sunt contestații sau nu cu privire la transmitere. Decid dacă procesul
va continua cu toți 3 și stabilesc care dintre A sau C are calitate procesuală sau, dacă din contră,

35
lucrurile sunt clare, îl elimin pe A din proces și rămân doar cu C). Înlocuirea are loc când
instanța nu mai are niciun dubiu cu privire la transmitere. Acesta este sensul noțiunii ”după
împrejurări și ținând seama de poziția celorlalte părți”.
(3) Hotărârea pronunțată contra înstrăinătorului sau succesorului universal ori
cu titlu universal al acestuia, după caz, va produce de drept efecte și contra succesorului cu
titlu particular și va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă, cu excepția cazurilor în care
a dobândit dreptul cu bună-credință și nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul
titular.
Cu alte cuvinte: dacă acest C nu intervine în proces, hotărârea pronunțată contra lui
înstrăinatului sau succesorului universal al acestuia, adică a lui A sau moștenitorul lui, va
produce de drept efecte împotriva succesorului său cu titlu particular și va fi mereu opozabila
acestuia din urmă.
/!\ Excepție: dreptul este dobândit cu bună-credință și nu poate fi evins, potrivit legii, de
către adevăratul titular. Exemple:
Bun mobil – posesia de bună-credință are valoarea proprietății;
Ipoteza când am dobândit un imobil, dar acțiunea reală nu a fost notată în CF.
Puțin probabil, pentru că în cazul acțiunilor reale instanța este obligată să transmită CF
mențiunea privind existenta procesului.
Proces cu privire la un bun care este urmărit de creditori, scos la licitație și
X îl dobândește, nimic notat în cartea funciară. Există text expres că nu poate fi evins.
Terțul dobânditor al unui drept litigios (aflat în cursul unei proceduri) va suporta efectele
hotărârii, fie că intervine (caz în care ar fi parte în proces, deci nu este problemă), fie că nu
intervine, mai puțin în situația în care nu poate fi evins potrivit legii.
Regula este introdusă tot de NCPC și are în vedere încetarea ipotezelor în care, ca urmare
a transmiterii în timpul procesului a drepturilor litigioase, reclamantul care a câștigat într-un
proces să fie obligat să reia procesul contra dobânditorului –> succesiune de procese
interminabile, pentru că ori de cate ori ar fi pe punctul de a câștiga, pârâtul ar înstrăina dreptul
și pe urma tot așa și ar trebui ca reclamantul să obțină o hotărâre împotriva fiecărui dobânditor.
NCPC a imaginat acest sistem în care hotărârea pronunțata împotriva înstrăinătorului va fi
opozabila și dobânditorului, chiar dacă este parte în proces sau nu.
Dar dacă instanța nu știe de vânzare, cum poate cita? NCPC prevede că cel care a
dobândit un drept litigios, este obligat să intervină în proces.

36
Dacă dobânditorul nu intervine, instanța nu cunoaște și nu-l introduce, iar dacă partea
adversa nu cere: procesul continuă în contradictoriu cu partea care a pierdut calitatea
procesuală.
În acest caz, hotărârea pronunțată împotriva înstrăinatului va produce efecte și în
contra succesorului cu titlu particular care nu a intervenit, fiindu-i opozabila mereu și va
avea autoritate de lucru judecat față de el, va putea fi executată direct asupra lui.
3.3 Excepția lipsei calității procesuale active/pasive
3.3.1. Se invocă pe cale de excepție (de ordine publică) și are caracter peremptoriu
–> stopează procesul.
/!\ În principiu, instanța nu trebuie să confunde existența calității (adică identitatea
dintre reclamant și titularul pretinsului drept și identitatea de pârât și cel care este pretins
obligat în raportul de drept obligat) și chiar dreptul pe fond.
Într-o relație contractuală, când verifici calitatea, verifici dacă contractul s-a încheiat
între părțile respective, nu verifici dacă are dreptate reclamantul (asta este cercetarea pe care
trebuie s-o faci pe fond). Însă, în anumite situații se confundă.
Exemplu: în materia proprietății sau altor drepturi reale, în acțiunile reale, în general,
problema calității procesuale active este dată de calitatea de titular al dreptului, cea pasivă este
simplă, oricine se opune exercițiul firesc al dreptului de proprietate sau altui drept real.
Se legitimează cu calitate procesuală activă cel care are dreptul de proprietate, ori dacă
el este titularul dreptului de proprietate. Nu pot fi 2 titulari, înseamnă că el automat a și câștigat
procesul, adică problema se confundă cu fondul. De obicei, în cazul acțiunilor reale excepția
se unește cu fondul și instanța se va pronunța la finalul procesului cu privire la excepție, după
ce va administra probele care sunt comune cu probele fondului.
3.3.2. Sancțiunea lipsei calității procesuale
Dacă nu are calitate procesuală activă sau pasivă se va respinge acțiunea ca fiind
formulată de o persoană fără calitate sau împotriva unei persoane fără calitate.
DAR acțiunea va putea fi reluată de către cel care are calitate procesuală activă sau
împotriva celui care are calitate procesuală pasivă. Hotărârea are autoritate de lucru judecat,
dar numai în ceea ce privește acele părți. În cazul în care reclamantul a pierdut, pentru că
n-a dat pe cine trebuie în judecată, înseamnă că va putea face o nouă acțiune împotriva unei
persoane care chiar justifică calitatea procesuală pasivă.
Dacă se formulează împotriva aceluiași pârât, același titlu: există autoritate de lucru
judecat (pe alt titlu nu este autoritate de lucru judecat, nu mai este identitate de cauză).

37
NU exista autoritate de lucru judecat în ceea ce privește fondul, DAR există în ceea
ce privește calitatea!
4. Capacitatea procesuală (legitimatio ad processum)
Nu este altceva decât capacitatea din dreptul substanțial. Trebuie repetat din anul I ce
ține de capacitatea persoanelor fizice și juridice. Capacitatea de folosința și de exercițiu – se
aplică regulile din dreptul civil cu privire la: dobândire, pierdere etc.
În procedura civilă, spre deosebire de dreptul civil, au capacita procesuală și pot sta
în judecată: asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate juridică, dacă sunt
constituite potrivit legii. Exemplu: sucursala, primăria de sector. Prin excepție, li se recunoaște
dreptul de acțiune.

Cum stau în proces cei lipsiți de Cum stau în proces cei cu capacitate de
capacitate de exercițiu (minori <14 ani, exercițiu restrânsa (minori intre 14-18 ani)?
pușii sub interdicție)?
REPREZENTARE ASISTARE
= prin reprezentant legal, de regulă: = stau personal, dar asistați de către reprezentantul
părinții. Dacă nu are părinți/aceștia sunt legal: părinte/tutore. De ce? Pentru ca actele lor să fie
decăzuți din drepturile părintești = va sta legale. Vine la proces, poate să se exprime, are voie să
în proces prin tutore. facă apărări în procedură, DAR trebuie semnate sau
NU sunt citați în mod personal, CI prin contrasemnate de reprezentantul său legal.
reprezentanții lor legali. Vor fi citați în mod personal, vor veni la judecată,
DAR sunt asistați de reprezentanții săi legali.
/!\ Dacă un minor dobândește 14 ani pe parcurs, va trebui citat în mod personal. Dacă
nu-l citează, hotărârea va fi casabilă, căci se încalcă contradictorialitatea și dreptul la
apărare. Instituția prin care el se manifestă se transforma din reprezentare în asistare.
Dacă se căsătoresc, ei îndeplinesc capacitate deplină.
În litigiile de muncă, legat de contractele pe care minorul le poate încheia, el va putea
exercita drepturile în mod deplin.
4.1. Curatela specială
Art. 58 NCPC.
4.1.1. Cazuri.

38
Dacă există conflict între reclamant și reprezentat sau dacă o persoană fizică este
lipsită de capacitate de exercițiu și nu are reprezentant legal, instanța va numi un curator
care va reprezenta drepturile persoanei puse sub interdicție în procesul respectiv. Se
deosebește de curatela din codul civil, deoarece este exclusiv pentru actele procesuale din
dosar, nu și în alte dosare sau cu afacerile în general. Curatorul special este desemnat nu de
autoritatea tutelară, ci de instanța pentru care a apărut nevoia de reprezentare. Curatorul este
numit dintre avocații baroului aflat în circumscripția instanței. Fiecare barou are o listă cu
avocați dispuși să facă așa ceva. Instanța îl numește prin încheiere. 3 ipoteze:
- Nu are reprezentant.
Exemplu: părinții nu pot exercita atribuțiile părintești și încă nu i s-a numit un tutore.
- Conflict intre el și reprezentant – litigii patrimoniale în materia succesiunii.
Exemplu: moare tatăl, rămân moștenitori soția supraviețuitoare, copilul minor și un
legatar care vrea să iasă din indiviziune. Pe lângă conflictul dintre beneficiarul legatului și toți
moștenitorii legali, există și un conflict între moștenitorii legali. Va veni un partaj, se va stabili
un lot pentru fiecare, au interese divergente din punct de vedere juridic. Chiar dacă practic
părintele nu este în conflict cu copilul, din punct de vedere uman este.
4.1.2. Remunerația curatorului
Este stabilită de către instanță, prin încheiere și cu stabilirea cuantumului. La cererea
curatorului, la încetarea calității, instanța poate majora cuantumul. Întâi una provizorie și
după una finală.
Regula: curatorii judiciari sunt plătiți de beneficiarul curatelei. Dar dacă aceștia nu pot
plăti (exemplu: ar trebui să plătească minorul, adică mama ca părinte, dar mama fiind în
conflict de interese cu minorul, nu vrea să le dea bani), plătește partea care are interesul să
continue procesul, plătește reclamantul, dar cheltuiala va fi dedusă la sfârșitul procesului, cel
care trebuia să achite.
Când cel desemnat nu poate achita, pentru că primește ajutor public judiciar: plătește
statul. Dar va fi consemnată ca o cheltuială de judecată la sfârșitul procesului în sarcina celui
care ar trebui să plătească.
4.1.3. Sancțiuni în cazul lipsei capacitații.
4.1.3.1.Lipsa capacitații de folosință:
În cazul capacitații de folosință, sancțiunea este nulitatea absolută, ce poate fi
invocată în orice stare a procesului, de orice parte, chiar de către instanță din oficiu, și de
procuror.
Art. 56: Capacitatea procesuală de folosință

39
(1) Poate fi parte în judecată orice persoană care are folosința drepturilor civile.
(2) Cu toate acestea, pot sta în judecată asociațiile, societățile sau alte entități fără
personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii (de exemplu, o societate simplă, o
societate de avocați, de executor, o subdiviziune UAT (sectorul). Este și activă și pasivă).
(3) Lipsa capacității procesuale de folosință poate fi invocată în orice stare a
procesului. Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are capacitate de folosință sunt
lovite de nulitate absolută.
Dacă s-a intentat acțiunea de către o persoană care a decedat sau împotriva unei persoane
decedate, nu se transmite calitatea. Decesul trebuise sa intervină în cursul procesului pentru
transmitere. Ar putea fi o soluție aceea în care pârâtul a decedat, iar la primul termen,
reclamantul și-a modificat cererea și a cerut introducerea în cauză a moștenitorii pârâtului.

4.1.3.2. Lipsa capacitații de exercițiu:


Sancțiunea lipsei capacității de exercițiu: nulitatea relativă. Este relativă, dar este
diferită de alte nulități relative. Observații:
Art. 57 NCPC – nulitatea nu poate interveni direct, imediat, ci instanța va trebui să
acorde un termen pentru ca actul făcut de cel fără capacitate sau de către cel cu capacitate
restrânsă, dar neasistat, să poată fi semnat de persoana în cauză (de reprezentant). Dacă până
la acest termen nu este confirmat actul, va interveni nulitatea.
De ce se ia această măsură? Uneori actul poate să fie bun, pentru că o persoană la 17 ani
este ok și se poate ca să n-ai ce să anulezi, trebuie doar să trecem prin procedura confirmării
de către cel care îl asistă sau reprezintă, dacă este minor.
Exemplu: în apel. Minorul mai mic de 18 ani face apel. Este injust să spui că este
anulabil și gata. Apelul poate fi bun pentru el, îl vede părintele care uitase să facă apel și îl
ratifică. Sau poate face minorul apel când nu este nicio șansă de câștig și părintele renunță la
apel ca să nu mai plătească și cheltuielile de judecată.
Art. 57: Capacitatea procesuală de exercițiu
(1) Cel care are calitatea de parte își poate exercita drepturile procedurale în
nume propriu sau prin reprezentant, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.
(2) Partea care nu are exercițiul drepturilor procedurale nu poate sta în judecată
decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condițiile prevăzute de legile sau, după
caz, de statutele care îi reglementează capacitatea ori modul de organizare.
(3) Lipsa capacității de exercițiu a drepturilor procedurale poate fi invocată în
orice stare a procesului!!!

40
(4) Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exercițiul drepturilor
procedurale sunt anulabile. Reprezentantul sau ocrotitorul legal al acestuia va putea însă
confirma toate sau numai o parte din aceste acte.
(5) Când instanța constată că actul de procedură a fost îndeplinit de o parte lipsită
de capacitate de exercițiu va acorda un termen pentru confirmarea lui. Dacă actul nu este
confirmat, se va dispune anularea lui.
(6) Dispozițiile alin. (5) se aplică în mod corespunzător și persoanelor cu
capacitate de exercițiu restrânsă.
Rațiunea este că nu se sesizează la primul termen problema, de obicei. Ocrotitorul poate
afla abia după. De asemenea, lipsa poate fi invocată nu doar de cel nelegal vătămat, ci și de
celelalte părți și de instanță chiar.
▪ CHIAR DACĂ nulitatea este relativă –> poate fi invocată de către orice participant
în proces, inclusiv de instanță – dedus din art. 57 alin. (3) NCPC!!!
De obicei nulitatea relativă poate fi invocată doar partea interesată. În cazul acesta ea
este minorul sau cel pus sub interdicție, dar avem și o explicație de ce poate fi invocată de
către orice participant în proces:
Ne aflăm la data dezbaterii și am A – reclamant și B – pârât care este minor de 17 ani și
vine la proces, dar nu este însoțit de părinte. În momentul acesta, reclamantul și instanța au tot
interesul să invoce că B nu este reprezentat sau asistat legal. De ce? Pentru că, dacă nu invocă,
se va pronunța o hotărâre care ar putea fi favorabilă reclamantului, dar ulterior atacată de
minor, de data asta asistat legal, spunând că actul respectiv a fost nul. Or cine ar vrea să obțină
un act care să fie ulterior desființat? Reclamantul și instanța sigur nu. Instanța poate să-și
asume că va avea o hotărâre care va fi ulterior casată? Nu.
▪ Deși relativă, poate fi invocată în tot cursul procesului – art. 57 alin. (3), DAR
trebuie să existe și interes.
Dacă o parte care avea capacitate s-a judecat cu un minor nelegal reprezentat și minorul
câștigă, majorul nu poate invoca în apel că hotărârea este nelegală, că s-a judecat cu un minor
nelegal reprezentat. Până la dezbaterile finale ar fi putut invoca, ar fi avut interes.
Majorul nu poate face apel pe motivul lipsei capacitații minorului care câștigă, nici
dacă nu a știut că era minor sau pus sub interdicție.
A (major) + B (minor, nereprezentat/neasistat la proces) se judecă și dacă nimeni nu
invocă lipsa capacității lui B, iar B câștigă. Briciu: zice că A nu va mai putea invoca în apel
că hotărârea este nelegală, pentru că B n-a fost legal reprezentat, deși articolul zice că da, este

41
lipsă de interes legitim. El poate invoca conform articolului, dar nu are interes, căci acesta
trebuie să fie legitim și personal, iar aici nu este personal.
De ce nu este personal? El ar invoca aici faptul că un act de procedura este nul, pentru
că a fost făcut cu nerespectarea unor reguli dictate pentru protecția altuia, nu a lui A. Până să
se pronunțe hotărârea, A ar fi avut interes, pentru că, chiar dacă acele reguli sunt pentru
protecția altuia, A avea interes ca acele reguli să se respecte pentru a obține o hotărâre legală.
După ce s-a dat hotărârea și este defavorabilă, nu mai poate spune că vrea să desființeze
hotărârea, pentru că minorul nu era bine reprezentat. Trebuie să aibă interes personal, A ar zice
că interesul lui este să desființeze hotărârea și instanța o sa zică ok, dar interesul privind
nulitatea, dreptul pus în discuție? A nu a fost prejudiciat prin faptul că B era nereprezentat. A
ar trebui să facă apel pe alte aspecte, sa critice pe fond.
Dar reprezentantul minorului poate veni și cere desființarea hotărârii, în tot cursul
procesului și are și interes.
Actele de dispoziție pe care persoanele lipsite de capacitate sau cu capacitate de
exercițiu restrânsa le fac (tranzacția, renunțarea la judecată, renunțarea la drept și
achiesarea) pot fi făcute de reprezentant sau de minor asistat de către părinte sau tutore
numai cu încuviințarea instanței de tutelă. Art. 229 LPA C.civ.
În cazul pusului sub interdicție și în cazul minorului reprezentați de tutore este necesar
și avizul consiliului de familie: C.civ.
Potrivit art. 81 alin. (2) NCPC, actele de dispoziție făcute de reprezentanții minorului și
ai persoanelor puse sub interdicție sau dispărute, chiar cu autorizarea instanței de tutelă, nu
împiedică judecata, dacă instanța apreciază că nu sunt în interesul acelei persoane.
Autorizarea este condiție de validitate a actului, dar chiar și valabil actul, instanța
poate considera că nu este în interesul persoanei.
SECȚIUNEA IV – CLASIFICAREA ACȚIUNILOR CIVILE
1. După scopul urmărit de reclamant
Sunt: acțiuni în realizare, în constatare și în constituire de drepturi.
1.1. Acțiunile în realizare
Sunt regula, sunt majoritare, genul clasic. Ele se numesc așa, pentru că prin ele se
urmărește recunoașterea unui drept față de o anumită persoană și obligarea pârâtului să se
conformeze dreptului respectiv. În ipoteza în care el nu se conformează va fi adusă la
îndeplinire hotărârea prin executor judecătoresc (pe cale silită). Tipologia este clasică,
majoritatea acțiunilor sunt de acest fel. Exemple:

42
- acțiunea în plata unei sume de bani – prima parte este recunoașterea creanței și apoi
obligarea la plată;
- acțiunea în revendicare – prima parte este să-ți recunoască dreptul, iar apoi să-l
oblige pe pârât să-l respecte;
- în materie delictuală – acțiunea în daune are ca scop obligarea pârâtului să suporte
prejudiciul cauzat.
Are efecte retroactive de obicei, deoarece instanța nu creează un raport juridic, ci
recunoaște o situație preexistență, în administrativ de obicei (anularea actelor administrative
normative).

1.2. Acțiunile în constatare


Sunt declaratorii, interogatorii și provocatorii. Sunt cele prin care se urmărește numai
constatarea existenței sau inexistenței unui drept, iar nu și executarea lui (adică aducerea lui
la îndeplinire pe cale silită).
În limbaj plastic, ele sunt „jumătate” din acțiunile în realizare, pentru că în realitate ele
au aceeași tipologie cu acțiunile în realizare, dar din perspectiva scopului, reclamantul nu-și
propune să realizeze dreptul (să-l execute silit), ci numai să-l constate.
De ce? De principiu, dreptul nu este contestat, atributele exercițiului se afla încă la el (tu
ai stăpânirea imobilului, ești posesor, dar cineva te tulbură, fără să-ti fi luat posesia. Cineva iți
amenință proprietatea din punct de vedere fizic sau juridic, dar fără să ți-o fi preluat, fără să te
deposedeze). În aceste situații tu n-ai de ce să ceri altceva decât clarificarea problemei juridice,
în sensul că tu ești titularul dreptului, dar n-ai ce să ceri de la cel ce te tulbură, ceva ce nu ți-a
luat.
Inițial nu erau reglementate, căci se considera că nu au interes și erau respinse. Instanța
nu face consultații juridice, ci doar dacă ai un interes practic intră în acțiune. S-au găsit cazuri
când nu ar avea totuși unul. Uneori reclamantul nu are deschisă calea unei acțiuni în realizare,
dar el ar vrea să-și clarifice situația juridică, neștiind dacă dreptul există sau nu. De exemplu,
debitorul care invocă faptul că o creanță s-a prescris. Creditorul spune că a intervenit
întreruperea, și-l amenință că o s-o invoce peste 3 ani. Debitorul este obligat să stea în
incertitudine. Sunt și alte situații, de exemplu, titlurile de proprietate incerte. Astfel s-a
acceptat ideea de a le admite, dacă partea nu are altă cale procesuală. Caracteristici:
1) Au ca obiect existența sau inexistența unui drept, nu și a unui fapt;

43
Prin urmare, NU se poate folosi pentru constatarea stării unor lucruri sau pentru
conservarea unor probe (pentru ele există alte proceduri – fie constatarea unor situații de
fapt și se face de către executorul judecătoresc, nu de judecător, fie conservarea unor probe,
procedură simplificată judiciar ce nu presupune analiza fondului. Intră în materia probelor).
De asemenea, NU se poate cere, constatarea faptului că în urma unui accident de
circulație reclamantul a dobândit o stare de infirmitate (chiar dacă acest element reprezintă o
componentă a unui lanț care ar putea să conducă la constituirea unui drept de creanță. Mai este
nevoie și de alte elemente: trebuie să fi dobândit o stare de infirmitate, accidentul să fi provenit
de la o persoană determinată, persoana determinată să fi fost culpabilă, să existe o legătură de
cauzalitate între culpă, faptă și prejudiciu ca să se constituie un drept).
Pentru fapte – art. 364.

2) Au un caracter subsidiar față de acțiunile în realizare;


Este cea mai importantă trăsătură. Așadar o acțiune în constatare va fi inadmisibilă
ori de câte ori partea are la dispoziție o cale procedurală pentru realizarea dreptului.
Geneza acțiunilor în constatare
Ele sunt acum reglementate la art. 35, în VCPC erau la art. 111, dar ele n-au fost
întotdeauna reglementate. În forma inițială a Codului de procedură, din 2013, nu au existat
pentru că legiuitorul la momentul respectiv considera ca fiind de nedorit acțiuni prin care
partea să vina doar să ceara să se constate ceva dacă nu are și de cerut ceva concret, pe ideea
că justiția nu este făcută să dea consultanță juridică sau să rezolve probleme de principiu, ci
să intervină numai atunci când conflictul social ajunge în faza în care nu se poate altfel (de
exemplu: am un drept de proprietate/o creanță și mă duc să întreb judecătorul dacă chiar îl/o
am – nu era posibil. Conceptul clasic asupra justiției este că abia atunci când ești uzurpat vii
în instanță, până atunci evaluează-ți singur situația).
Aceste acțiuni existau, dar erau respinse de către instanțe ca fiind lipsite de interes (tu ai
un drept de proprietate. Atâta timp cât nu ai fost deposedat – vii acasă și poți intra în casă – nu
ai interes să introduci o acțiune în justiție. În cazul drepturilor de creanță, creditorul crede că
la scadență debitorul n-o să-i plătească – dacă nu a ajuns creanța la scadență se considera că
creditorul nu are interes să introducă acțiunea în instanță, pentru că nu avea o creanță actuală).
În timp, jurisprudența a identificat niște situații în care unii judecători au zis că în anumite
situații există interes:
▪ situația coproprietății: dacă un coproprietar, a cărui cota din bun nu este determinată,
pentru că provine, de exemplu, dintr-o devălmășie care a fost sistată prin divorț, dar nu s-a

44
făcut încă partajul, vrea să-și înstrăineze doar cota-parte. Dacă nu se înțelege cu soțul, se
considera că singura soluție era sa facă partaj.
Dar în cazul acesta coproprietarul nu vrea să facă partaj, ci doar să-și înstrăineze cota-
parte și are acest drept recunoscut de lege. Mai mult, cota sa poate fi și executată de un creditor
al lui, are dreptul să participe la cheltuielile bunului în limita cotei pe care o are. Nu este același
lucru între partaj și acțiunea în constatare a întinderii cotei-părți. Tribunalul Suprem a constat
legitimă dorința lor de a ști doar cât este dreptul lor, nu și ieșirea din indiviziune. De unde știi
care este cota dacă ei nu se înțeleg? Deci are nevoie de un proces prin care să se constate
întinderea cotei lui => INTERES.
▪ situația acțiunii în revendicare: reclamantul posedă bunul, dar realmente există un
pericol permanent ca un terț sa opună prin notificări, prin cereri, prin alte acte care nu conduc
la deposedare, dar credibile, un alt titlu, fără sa-l deposedeze. Aceasta persoană va fi
condamnată sa stea cu stres permanent (30 de ani până la prescripție) că acest terț, care îi arată
un titlu, va decide să introducă acțiunea în revendicare. Judecătorii au zis că nu este cazul,
dacă sunt amenințări cu privire la dreptul de proprietate persoana poate să ceara constatarea
dreptului său față de cei care îl contestă, dar nu l-au deposedat => INTERES.
▪ ipoteza debitorului care invocă faptul că creanța contra lui s-a prescris. Debitorul
zice că nu mai are nicio datorie legală, ci doar una naturală. Creditorul spune că există motive
de întrerupere a prescripției (dar nu le spune acum, ci peste trei ani, ca să mai curgă dobânzi).
Debitorul are interesul să știe dacă este sau nu dator (s-a împlinit sau nu prescripția). Dacă a
început executarea silită contra lui, el se poate apăra în executarea silită, făcând contestație la
executare și invocând prescripția. Dar dacă nu începe executarea și creditorul tot îl amenință
cu executarea, debitorul trebuie să ceara constatarea inexistenței dreptului creditorului ca
urmare a intervenției prescripției => INTERES.
▪ ipoteza constructorului pe terenul altuia care solicită instanței să constate că el
este constructor de bună-credință. Aparent aceasta acțiune s-ar lovi de două condiții:
1. Ar părea că el cere constatarea unor fapte;
2. Pare că ar avea acțiune în realizare.
În realitate, aceasta acțiune este admisibilă și instanțele au considerat-o ca atare, pentru
că, într-adevăr, cere să se constate două fapte: buna-credință și faptul că a construit, dar ele
unite duc la un drept, la dreptul de creanță, la dreptul la despăgubire, întrucât proprietarul
terenului ar putea invoca accesiunea și în plus el nu are o acțiune în realizare, deoarece, cât
timp proprietarul terenului nu a invocat accesiunea, încă nu a devenit activ dreptul lui la
despăgubire (este un drept sub condiție suspensivă – nu există încă), astfel încât constructorul

45
nu poate formula o acțiune în realizare. Dacă ar formula-o, ea ar fi respinsă ca fiind prematură,
prin urmare nu poate să o exercite și are dreptul la o acțiune în constatare. El are interes dacă
este o societate care funcționează pe principiul contabilității, el trebuie să știe dacă acolo are
un gol în contabilitate sau din contra, are o valoare. În cazul în care banii pe care i-a folosit în
construcția pe terenul altuia, dar cu bună-credință, sunt pierduți el trebuie sa-i înregistreze ca
o pierdere, dar dacă nu sunt pierduți el trebuie să-i înregistreze ca o creanță. Nu știi exact până
nu invocă proprietarul dreptul de accesiune. Noțiunea de bună-credință ducea de fapt la
existența unui drept de creanță față de proprietar.
După ce jurisprudența constantă s-a pronunțat în aceste cazuri în sensul existenței unui
interes, legiuitorul a tras concluzia și a zis: DA! Există interes ori de câte ori nu ai la dispoziție
o acțiune în realizare. Toate cele trei categorii de acțiuni au ceva comun: cel care formula
cererea nu avea ce să ceara. De aceea și în cazul prescripției, interesul pentru o acțiune în
constatare există atât timp cât nu a început executarea – odată ce aceasta a început, debitorul
are la dispoziție contestația la executare prin care invocă prescripția. Dacă în cazul
revendicării terțul nu s-a limitat să facă acte de tulburare, el a formulat acțiunea în revendicare,
numai există posibilitatea unei acțiuni în constatare, întrucât cel care se știe proprietar se apară
în acțiunea în realizare introdusa de terț.
Din aceste situații s-a creat principiul subsidiarității, care s-a autonomizat, nu mai este
legat de existența unui interes. Deși el are la bază o problema de interes, a devenit o condiție
de exercițiu a acțiunii în sine, suplimentară, pe lângă cele 4 (formularea unei pretenții,
existența unui interes, calitatea procesuală, capacitatea procesuală) – să nu ai la dispoziție o
altă cale procedurală pentru realizarea dreptului a cărui constatare o ceri (art. 35 teza II
NCPC), inclusiv contestație la executare! Ne aflăm de fapt în prezența unei condiții în plus,
față de cele 4, exclusiv pentru aceste acțiuni. Principiul este de sine stătător.
NB! De principiu majoritatea celor care activează în domeniul justiției nu cunosc această
precizare. Dacă alegem să spunem că subsidiaritatea are la bază o lipsă de interes riscăm să nu
fim înțeleși, și mai sigur este să nu facem această afirmație, întrucât s-ar putea să lăsăm
impresia (pentru cei mai puțin intimați în procedura civilă) că nu știm diferența dintre interesul
ca condiție de exercitare a acțiunii civile și principiul subsidiarității) – este deci recomandabil
să fim prudenți cu aceasta afirmație.
3) acțiunile în constatare nu sunt susceptibile de executare silită (pentru că nici
nu se cere). Se referă la capătul de cerere principal.

46
/!\ Ne referim la această caracteristică numai în ceea ce privește capătul de cerere
principal. Capătul de cerere privind cheltuielile de judecată este executoriu, pentru că în
urma unei astfel de acțiuni se pot genera și cheltuieli de judecată.
4) Acțiunile în constatare sunt acțiuni contencioase!!!
/!\ A nu fi confundate cu acțiunile grațioase, pentru simplul fapt că nu se cere executarea.
În acțiunile grațioase se cere un drept care nu-i opus vreunei persoane (înființarea unui partid,
asociație, fundație), pe când în cazul acțiunii în constatare există un drept opus unei persoane.
Dreptul este stabilit împotriva cuiva. Pârâtul este în contradictorialitate cu reclamantul,
așadar ele sunt contencioase.
/!\ Nu trebuie făcută confuzia ca acțiunile în constatare nu ar avea autoritate de lucru
judecat. Ele au autoritate de lucru judecat, dar nu au putere executorie.
Subclasificarea în acțiuni declaratorii, interogatorii și provocatorii este pur doctrinară și
nu stabilește diferențe de regim juridic, prin urmare nu este chiar atât de importantă.
a. acțiunile declaratorii sunt cele clasice, se cere doar constatarea.
b. acțiunile interogatorii sunt cele prin care reclamantul solicită pârâtului să se
pronunțe cu privire la o problemă de drept aflată în dispută cu mențiunea că, dacă nu se va
pronunță atunci, nu se va mai putea pronunța ulterior. Spre exemplu: atunci când un succesor
legal cheamă în judecată o persoana care se pretinde moștenitor testamentar, solicitându-i să
exhibe testamentul, să-l depună, iar dacă nu-l va exhiba atunci, se va considera că singurul
moștenitor este cel legal, iar ulterior, chiar dacă este în posesia unui testament, moștenitorul
testamentar nu va mai putea să vină la moștenire.
c. acțiunile provocatorii sunt cele prin care reclamantul confruntat cu o
contestatare a dreptului lui, juridică sau faptică, decide să-l cheme în judecată pe cel care îi
contestă dreptul pentru a tranșa judiciar problema respectivă cu autoritate de lucru judecat.
Reclamantul îl cheamă în proces pe cel care îi reclamă dreptul, dar fără a face ceva judiciar.
Îi contestă dreptul prin acte juridice extrajudiciare sau prin fapte, adică obstrucționează
intrarea în imobil, îi spune că ar trebui mutat gardul în raporturile de vecinătate, în materia
dreptului de trecere vecinul închide din când în când calea de trecere.
Acțiunile în constatare au un timbraj diferit, ca cele nepatrimoniale (???). Art. 204 alin.
(2) pct. 4 de asemenea se aplică diferit. Și acțiunea pentru uzucapiune este tot în constatare,
nu în realizare.
Instanțele nu sunt cele mai prietenoase cu acțiunile în constatare, ele au o tendința să
restrângă cat mai mult noțiunea de subsidiaritate, rămânând în conștiința lor noțiunea că în
principiu trebuie să ceri ceva de la instanța, nu să ceri doar un aviz.

47
1.3. Acțiunea în constituire
Spre deosebire de celelalte două, acțiunile în constituire urmăresc crearea unei situații
juridice noi, care nu exista la introducerea cererii de chemare în judecată, diferită de cea de la
nașterea raportului juridic și diferită de cea de la introducerea cererii. De principiu, la primele
două acțiuni, în realitate, instanța nu face altceva decât să consacre o situație juridică
preexistentă.
La revendicare nu se naște un drept din admiterea La acțiunile în constituire, instanța constată
acțiunii, dreptul era preexistent, instanța doar constată existența unui drept, dar prin efectul admiterii
că el există și că este în patrimoniul reclamantului și-l acțiunii creează un drept nou sau transmite
obligă pe pârât să se conformeze. Instanța nu un drept dintr-un patrimoniu în altul, deci
transferă atunci dreptul de proprietate în patrimoniul creează o situație juridică diferită.
reclamantului).
De obicei, acțiunile în constituire le avem în materia acțiunilor nepatrimoniale
(divorț, punere sub interdicție, stabilire de filiație – ele creează situații juridice noi), în timp ce
în materie patrimonială se constată drepturi preexistente. Există însă și aici astfel de acțiuni
patrimoniale: pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare. Titularul
dreptului care formulează acțiunea are în realitate un drept de creanță, dar prin efectul acțiunii,
care se substituie în realitate consimțământului pârâtului, se produce transferul dreptului de
proprietate. După rămânerea definitiva a hotărârii se produce un transfer de drepturi reale, deși
la baza exista un titlu de drept de creanță. Deci și aici avem o constituire de drept.
Diferența esențială este că, spre deosebire de acțiunile în constatare și realizare care
produc efecte ex tunc, adică și pentru trecut, acțiunile în constituire produc în principiu efecte
numai pentru viitor, ex nunc.
/!\ NU întotdeauna, spre exemplu: la divorț, acțiunea prin care se introduc în cauză
moștenitorii reclamantului produce efect pentru trecut, măcar până la momentul ultimei clipe
de viată al soțului reclamant. Dacă ar produce efecte ex nunc – de la data pronunțării hotărârii
– ar însemna că o perioada de timp, între data decesului și data pronunțării hotărârii pârâtul a
fost căsătorit cu un mort. Mai mult, dacă soția văduvă s-ar recăsători în timpul procesului de
divorț, în cazul unui efect ex nunc, ea ar fi bigamă.
Și la filiație sunt ex tunc!
În domeniul patrimonial, avem și acțiuni în constituire de drepturi (o hotărâre care să
țină loc de act de vânzare pentru promisiuni). Sunt acțiuni personale, nu reale!
2. După natura dreptului dedus judecații

48
Avem clasificarea între acțiuni personale, reale și mixte.
2.1.Acțiuni personale
2.2. Acțiuni reale
2.3. Acțiuni mixte
Provin și dintr-o creanță, și dintr-un drept real. Ipoteza clasică este cea a cumpărătorului
care cere predarea bunul de la vânzător: el pe de o parte are o acțiune ex contractu (obligarea
vânzătorului să-i predea), iar pe de altă parte, în virtutea efectului translativ, el a devenit
proprietar și poate intenta o acțiune reală, pentru că poate opune dreptul de proprietate =>
acțiune mixtă.
La fel la rezoluțiunea formulată de vânzător. El valorifică întâi o acțiune ex contractu,
plus predarea bunului ca urmare a repunerii în situația anterioară. Dacă se admite acțiunea, el
este proprietar de la introducerea acțiunii.
Aceasta clasificare ne interesează din punctul de vedere al:
- competenței teritoriale, pentru că cererile reale imobiliare sunt întotdeauna de
competența instanței de la locul situării imobilului. Cererile mixte au o competență
alternativă: locul situării imobilului și locul domiciliului pârâtului.
- Materiei prescripției, pentru că unele acțiuni sunt prescriptibile, iar altele
imprescriptibile. Și prescripția executării contează foarte mult aici. Cele personale sunt
prescriptibile în termen de 3 ani, cele reale sunt prescriptibile sub aspectul executării în termen
de 10 ani.
- materiei calității procesuale, pentru că în acțiunile reale calitatea procesuală se
confundă, de principiu, cu chiar fondul problemei și aveam acea situație în care instanța poate
uni excepția cu fondul.
3. După calea aleasă de către parte
Avem cereri principale, adiționale, accesorii și incidentale – art. 30 NCPC.
3.1. Cererile principale
Prin ea este investită instanța de judecată.
3.2. Cererile adiționale
Prin ea se modifică o cerere principală sau o completează la primul termen, în
principiu.
3.3. Cererile accesorii
Soluționarea lor depinde de cererea principală.
/!\ Ele pot fi introductive de instanță, dar nu singure, mai au un capăt de cerere care este
principal. Exemple:

49
- cererea plății unei sume de bani ca cerere principală (I) și capătul accesoriu (II) este
plata dobânzilor/penalităților, pentru că depinde de soluționarea primului capăt de cerere;
- capătul I este anularea contractului de vânzare, capătul II este obligarea pârâtului să
predea bunul vândut;
- capătul I – rezoluțiunea contractului și capătul II – restituirea prestațiilor.
3.4. Cererile incidentale
Au o independență proprie, nu se confundă cu cele accesorii. Le caracterizează
faptul că nu sunt introductive de instanță, fiind făcute pe parcursul unui proces deja
început.
Prin natura lor ele ar putea să genereze și un proces distinct, ar putea fi asemănătoare
celor principale, dar din anumite rațiuni, cel ce formulează o astfel de cerere ia această decizie
în cadrul unui proces deja început. Exemple:
- cererea reconvențională prin care pârâtul solicită pretenții proprii de la
reclamant. El ar putea să formuleze această cerere și în alt proces, dar, pentru că tinde la o
compensare judiciară cu reclamantul NU are interes să-l lase pe reclamant să câștige procesul
ca mai apoi să câștige pârâtul procesul lui contra reclamantului și să încerce să-l execute pe
reclamant (dacă mai are ce). Dimpotrivă, el are interesul să le facă deodată, să prindă
momentul și să compenseze cele două sume, evitând astfel eventuala insolvabilitate a
reclamantului care ar putea să intervină în momentul în care reclamantul l-ar executa, iar
pârâtul abia începe procesul împotriva reclamantului pentru a-și satisface propria creanță.
- cererea de chemare în garanție: A îl cheamă în judecată pe B revendicând
un bun. B l-a cumpărat de la C și-l cheamă pe C în proces ca fiind chemat în garanție, să se
despăgubească în cazul în care este evins de către A. Această cerere este incidentală.
Este adevărat că ar putea fi făcută și separat. Adică B să aștepte să piardă procesul cu A
după care să se întoarcă împotriva lui C printr-un proces separat, numai că există un pericol:
ca C să îi opună exceptio mali processus și el să nu poată rezista în această apărare a lui C.
Decide să îl aducă pe C în procesul său cu A printr-un mijloc procesual numit chemare în
garanție care este o cerere incidentală. Ea are independență proprie, dar ar putea oricând
constitui o cerere separată, însă din rațiuni de economie a procesului, B o formulează în chiar
interiorul procesului de tranșat prin cererea principală.
Această distincție este esențială în materia competenței teritoriale și materiale, pentru că
cererile accesorii, incidentale și cele adiționale sunt de competența instanței care judecă
principalul, chiar dacă ele fiind făcute pe cale separată ar genera o altă competență. De
exemplu: judecătoriile sunt competente până la 200.000 lei. A îl cheamă în judecată pe B și

50
cere 150.000 lei. B face o cerere reconvențională și cere de la A 300.000 lei. Dacă B ar fi făcut
această cerere într-un proces separat ar fi introdus-o la Tribunal, așa ea va fi judecată de
judecătorie, instanța competentă să judece cererea principală => importanța clasificării.
În materia căilor de atac: de regulă, cererile accesorii au aceleași căi de atac ca cererea
principală. La un partaj (apelabil) se formulează o cerere incidentală apelabilă și recurabilă.
Trebuie să fie o singură metodă. Art. 460, hotărârea în întregul ei este supusă căii cererii
principale (apelului) și hotărârea din apel poate fi atacată cu recurs. Dacă am o cerere
incidentală, se merge pe calea mai generoasă. Incidentalul este la fel de calitativ ca principalul.
Nu este accessorium sequitur principale.

CAPITOLUL III – PARTICIPANȚII LA PROCES


I. INSTANȚA DE JUDECATĂ
II. PĂRȚILE
III. PARTICIPAREA TERȚILOR LA PROCES
IV. REPREZENTAREA PĂRȚILOR ÎN JUDECATĂ
V. REPREZENTAREA PERSOANEI JURIDICE
VI. PARTICIPAREA PROCURORULUI LA PROCESUL CIVIL
SECȚIUNEA I – INSTANȚA DE JUDECATĂ
Rolul instanței este acela de a stabili legea aplicabilă la situații de fapt furnizate de părți,
respectând principiile cunoscute:
- nu poate refuza judecata unei cauze;
- nu se pronunță prin dispoziții generale, ci prin rezolvarea unor situații concrete – cu
unele derogări;
- activitatea instanței se concretizează în acte procedurale.
Avem în primul rând două concepte când vorbim de „instanță”:
1. Compunerea instanței
Se referă la numărul de judecători care formează completul de judecată.
Însăși noțiunea de instanță comportă mai multe semnificații. În sensul folosit de noi aici,
instanța reprezintă completul de judecată. În general, acesta este sensul folosit în restul NCPC
(exemplu: art. 39 alin. (2) „instanța va decide” = completul de judecată). Dar sunt și alte
sensuri (exemplu: în materia competenței se vorbește de „instanța ierarhic superioară”, „altă
instanță” = este vorba de o instituție în întregime) care trebuie deosebite (exemplu: art. 421 în

51
materia perimării – este vorba de o altă instituție, superioară în rang celei care a pronunțat
hotărârea). Noi acum vorbim despre sensul de complet și din acest punct de vedere
compunerea instanței va fi următoarea:
1) În primă instanță avem principiul judecătorului unic (adică instanța va fi
formată dintr-un singur judecător).
/!\ NU contează că prima instanța este judecătorie, tribunal sau curte de apel, important
nu este rangul instanței, ci importantă este faza procedurală în care se află procesul. Dacă este
în primă instanță la oricare dintre aceste trei instanțe, va fi un singur judecător (mai puțin la
ICCJ, unde nu avem complete de 1, avem complete de 3). Exista și excepții:
- în litigiile de muncă, completele sunt speciale: un judecător și doi asistenți judiciari
(unul reprezentând sindicatele și altul patronatele); acești doi asistenți judiciari fac parte din
compunerea completului, dar nu au vot deliberativ, ci unul consultativ. Ei participă la luarea
deciziei dar numai printr-o consultare, decizia finală o ia judecătorul (dar totuși fac parte din
complet, participă la deliberări, spre deosebire de grefier care numai va consemna o hotărâre).
Aceasta precizare este importantă, întrucât o să găsim cărți în care asistenții judiciari sunt
trecuți la constituirea completului, considerând-se că ei nu sunt egali cu judecătorii, ceea ce
nu este total fals, însă sunt și cazuri în care completul de judecători nu este compus numai din
judecători de carieră.
- în litigii în materie de închirieri, în materie comercială (în alte țări).
2) În apel completul este format din 2 judecători, până în 2020, când vor fi 3.
3) În recurs completul este format din 3 judecători.
Mai sunt la ICCJ și alte complete speciale. De principiu, la ICCJ toate completurile
ordinare sunt de 3 judecători, pentru că ei judecă de principiu numai recursul, dar sunt și
completuri de 5 judecători (două în materie penală, două în materie civilă). Cele în materie
civilă judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de ICCJ atunci când există drept de
recurs – în principiu nu există – sau în alte cazuri prevăzute expres de lege:
- art. 136 NCPC care prevede o serie de dispoziții speciale în materia conflictelor de
competență, la alin. (3) spune „conflictul între două secții ale ICCJ se soluționează de
completul de 5 judecători” – secția civilă zice ca este pricină contencioasă, iar cea de
contencios zice că este civilă și atunci trebuie sa stabilească deasupra completurilor de 3 un
complet de 5;
- în materia perimării – art. 421;
- tot completul de 5 judecători judecă și contestațiile sau recursurile pe care judecătorii
le fac împotriva hotărârilor date de CSM în materie disciplinară.

52
Alte completuri:
- art. 516 – care judecă în materia RIL – complet de 25 de judecători. Sunt acele recursuri
prin care ICCJ stabilește care este interpretarea corectă ce se dă unui text de lege în măsura în
care există interpretări contradictorii asupra aceleiași chestiuni și stabilește printr-o hotărâre
care este interpretarea corectă. Această hotărâre se publică în M.O. și este obligatorie pentru
instanțe. [nu ne cere la examen cum se formează acest complet]
- mai este un complet format din 13 judecători (care până în decembrie 2016 este de 9
judecători) în cazul hotărârilor prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Aceasta
este o procedură prin care ICCJ poate fi sesizată de către o instanță care are o problemă de
drept de care depinde soluționarea fondului în procesul respectiv și care este nouă, pentru ca
ICCJ să dea dezlegarea ei corectă. Pe durata dezlegării, instanța care pune întrebarea suspendă
procesul și-l reia ulterior, soluționând cauza conform interpretării date de ICCJ. Este o
procedură care previne practica neunitară, pe când RIL-ul este o procedură care stinge o
practică neunitară. Formarea acestui complet se găsește la art. 520 alin. (8), dar până la 31
decembrie 2016 se aplică art. 19 alin. (2) din Legea 2/2013 care prevede completul de 9
judecători (în practica nici în 2017 nu va fi așa, pentru că în decembrie va apărea o altă OUG
care va prelungi acest complet de 9).
2. Constituirea instanței
Se refera la judecători împreună cu grefier, magistrat asistent (la ICCJ), procuror (dacă
participarea lui este obligatorie sau dacă el decide să participe) – sens mai lărgit: fie cu
auxiliari, fie cu parteneri (Briciu: procurorul nu prea avea ce să caute în constituirea instanței).
Distincția între compunere și constituire este importantă, deoarece, pe de o parte, este
istorică, iar pe de altă parte, este utilă. Este utilă, deoarece sunt anumite instituții de drept care
se aplică numai compunerii și anumite instituții de drept se care aplică și constituției și
compunerii. Exemple:
- art. 42 NCPC „judecătorul este de asemenea incompatibil de a judeca când și-a
exprimat anterior părerea cu privire la soluția în cauza pe care a fost desemnat să o judece” –
acest punct nu poate fi aplicat decât în sensul noțiunii de compunere.
Toate celelalte puncte (de la 2 până 13) se aplica și noțiunii de constituire.
- în cazul cercetării la fața locului, textul spune că „instanța se deplasează la fața
locului” – se deplasează și grefierul, și procurorul dacă participă la acel proces. Deci este vorba
de constituirea instanței;
- la motivul de recurs – art. 488 alin. (1) pct. 1: „este caz de casare când instanța nu a
fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale”. Este vorba de constituirea instanței;

53
- când vorbim de deliberare și pronunțare, evident vorbim de compunerea
completului, pentru că numai judecătorii pot delibera.
Marile probleme la constituirea completului sunt cazurile de incompatibilitate.
Cazurile de incompatibilitate au apărut ca urmare a necesitații de a se asigura că
instanța să fie imparțiala. Imparțialitatea este atât o condiție autohtonă, cât și o condiție impusă
de CEDO, în art. 6 prg. 1 (noțiunea de tribunal se referă la instanță și nu la instituție). Astfel,
pentru garanția de imparțialitate legiuitorul a instituit o serie de cazuri de incompatibilitate,
cazuri în care judecătorul sau alți membri ai completului (pentru că incompatibilitatea se refera
și la constituirea instanței) sunt prezumați a fi părtinitori, ceea ce înseamnă că ei trebuie
îndepărtați de la judecată sau de la a face parte din complet.
/!\ Însă trebuie deosebită această incompatibilitate de incompatibilitățile în funcție ale
magistratului. Aceasta incompatibilitate de caz se deosebește de cea în funcție care spune că
judecătorul nu poate să desfășoare activități comerciale, nu poate avea alte contracte de muncă
decât cele legate de prestare de servicii în învățământul superior juridic, nu poate fi
administrator la societăți comerciale, nu poate fi membru al unui partid politic. Și acestea sunt
incompatibilități, dar ele sunt incompatibilități legate de funcția judecătorului și vizează de
fapt condiția independenței și se găsesc în Legea 302/2004 sau în alte legi speciale.
Incompatibilitățile de caz vizează condiția imparțialității și se găsesc în NCPC.
Sunt cazuri de incompatibilitate absolută, reglementate de norme de ordine publică, și
cazuri de incompatibilitate relativă, reglementate de norme parțial dispozitive.
2.1. Cazuri de incompatibilitate absolută
Art. 41 NCPC.
2.1.1. Primul caz
1. Primul caz de incompatibilitate absolută vizează ipoteza judecătorului care a
pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care a soluționat cauza și care ar fi pus
în situația de a o rejudeca în apel, în recurs, în contestație în anulare sau revizuire.
Aici cazul de incompatibilitate are la bază un motiv cât se poate de firesc. Altfel, ar
înseamnă că judecătorul ar trebui să-și controleze propria hotărâre, ceea ce înseamnă ca
controlul din căile de atac n-ar mai fi efectiv și real. Judecătorul ar trebui să-și retracteze
hotărârea or, de principiu, oamenii nu prea retractează. Sunt judecători care să-și dea seama că
au greșit și s-ar putea să se corecteze, dar nu putem pleca de la premisa că omul își va da seama
că a greșit și că se va corecta. Legiuitorul a plecat de la ideea că un comportament obișnuit
este acela de a își menține punctul de vedere din două motive:

54
i. pentru că se presupune că este un punct de vedere fundamentat, din punct de
vedere profesional;
ii. din punct de vedere uman, este de presupus că omul care are conștiință proprie
este mai ambițios. Prin urmare, ca un control să fie efectiv, trebuie făcut de un altul.
Dar cum ar fi posibil ca un judecător să judece cauza și în apel, și în recurs? Este
posibil, pentru că un judecător poate avansa. NCPC, spre deosebire de VCPC, a introdus în
ecuație nu numai apelul și recursul (care erau), ci și contestația în anulare și revizuirea, care
nu erau în VCPC, ele fiind căi de retractare. Teoretic, aici chiar judecătorul care a pronunțat
hotărârea putea să-și retragă hotărârea întrucât erau la baza fie erori materiale, fie omisiuni
bazate pe greșeală, nu pe concepție, fie chiar probe noi. În cazul acesta legiuitorul din VCPC
considera că nu este nicio problema ca un judecător care este confruntat cu probe noi, pe care
nu le-a avut în vedere când a soluționat pricina, să pronunțe o altă hotărâre (exemplu: un înscris
care a stat la baza pronunțării hotărârii a fost declarat ulterior ca fiind fals – legiuitorul din
VCPC considera că nu este nicio problemă ca judecătorul să retracteze hotărârea pe care el a
dat-o pe baza acestui înscris).
Numai că legiuitorul modern a considerat că, deși nu este chiar atât de grav ca la apel și
la recurs, în cazul contestației în anulare și al revizuirii nici aici n-ar putea pretinde părții să
aibă încredere în nepărtinirea judecătorului, pentru că unele motive presupun într-adevăr probe
noi, iar altele presupun omisiuni ale instanței, unele greșite, altele din neatenție, altele voite,
ele fiind amestecate de cele mai mult ori. De aceea, per ansamblu, s-a considerat că este bine
să lărgim sfera cazurilor de incompatibilitate, trecând și contestația în anulare și revizuirea în
rândul acestora.
De ce încheiere interlocutorie sau hotărâre? În VCPC era doar hotărâre, însă, de multe
ori, încheierile interlocutorii dezleagă probleme la fel de importante ca hotărârea.
Exemple de încheiere interlocutorie:
▪ problema calității procesuale active. S-a stabilit în încheiere că reclamantul are
calitate procesuală activă. Sigur, nu s-a spus că are și dreptate pe fond, dar dacă în apel unul
din motivele de apel este că în mod greșit s-a respins excepția lipsei calității procesuale active
la prima instanță, ce contează că judecătorul care s-a pronunțat pe excepție a respins excepția,
iar ulterior a ieșit din cauză, iar ulterior hotărârea a fost data de altul? Primul n-a dat soluția
finală, dar a dezlegat problema calității, care va fi motiv de apel și în felul asta este
normal să fie incompatibil în apel.
▪ problema partajului. Se stabilește prin încheiere interlocutorie că moștenitorii sunt
unii, cotele lor sunt unele, iar masa de împărțit este cea arătată și apoi prin hotărâre finală s-au

55
schimbat loturile. Aici încheierea interlocutorie este mai importantă decât acea încheiere prin
care se tranșează aspecte de drept litigioase care rezolvă parțial litigiul, dezvăluie într-un fel
soluția finală hotărârea, pentru că încheierea finală n-a făcut decât să tragă la sorți loturile, pe
când ceea ce este important sunt cotele și masa. Chiar dacă judecătorul care a pronunțat
încheierea interlocutorie iese din cauză și hotărârea finală este pronunțata de altul – ieșirea lui
ar putea fi, pentru că a avansat la instanța superioară – nu este normal ca el să controleze
apelul, pentru că ar controla hotărârea finală în care este valorificată și încheierea dată de el și
atunci ar controla propria decizie.
/!\+++ În legătura cu acest caz de incompatibilitate se menționează că nu se aplică
atunci când avem de-a face doar cu încheieri preparatorii, adică încheieri prin care s-a
amânat procesul pentru ca părțile nu au fost legal citate, încheieri prin care s-a acordat un
termen, pentru că martorul n-a venit, încheierea prin care chiar s-a administrat o probă, dar nu
s-a decis cu privire la evaluarea ei. Sunt judecători care pe parcursul procesului intervin numai
pentru aceste încheieri. Ei nu devin incompatibili să judece apelul, căci nu s-au pronunțat
nici printr-o hotărâre finală, nici printr-o încheiere interlocutorie, ci doar prin încheierii
preparatorii care presupun simpla administrare a procesului.
/!\+++ Se mai menționează în practică faptul că intervine incompatibilitatea numai în
măsura în care apelul sau recursul au ca obiect critici în legătura cu conținutul încheierii
interlocutorii. Exemplu: judecătorul a dezlegat prin încheiere interlocutorie problema
prescripției, spunând că cererea reclamantului nu este prescrisă, iar în apel nu se critică această
problemă, ci modul în care a fost rezolvata pe fond problema. În acest caz pârâtul care ar fi
invocat prescripția nu mai înțelege să critice soluția respectivă. Se consideră în practică faptul
că judecătorul care a rezolvat doar problema prescripției după care a ieșit din proces NU ar fi
incompatibil sa judece apelul, pentru că problema prescripției este singura pe care el a
dezlegat-o, iar aceasta nu mai face obiectul apelului, ea a intrat în autoritatea lucrului judecat
(apelul este supus regulii potrivit căreia se judecă numai ceea ce se apelează, quantum
devolutum, tantum apelatum, și atunci ceea ce nu se critică rămâne definitiv).
/!\+++ Nu se aplică casării cu reținere! Se interpretează strict.
2.1.2. Al doilea caz
Al doilea caz de incompatibilitate absolută vizează ipoteza judecătorului care a
pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care a soluționat cauza și care ar fi pus
în situația de a rejudeca aceeași cauza după trimiterea spre rejudecare – în urma anulării sau
desființării hotărârii și trimiterii cauzei spre rejudecare. 2 ipoteze:
i. în apel, se admite apelul și se trimite spre rejudecare;

56
ii. în recurs, se casează hotărârea și se trimite spre rejudecare.
Și în acest caz judecătorul care a pronunțat încheierea interlocutorie sau hotărârea este
incompatibil să judece (absolut). Rațiunea incompatibilității consta în faptul că este de
presupus că mândria profesională îl va determina pe acel judecător să arate ca nu instanța
superioară a avut dreptate când a casat, ci tot el și să-și reconfirme propria hotărâre inițială. În
felul acesta hotărârea de casare sau de retrimitere nu-și îndeplinește scopul.
Și aici se fac unele precizări în doctrină. Se arată că acest caz nu vizează ipoteza în care
judecătorul de la prima instanță s-a pronunțat nu asupra fondului, ci asupra unei excepții
dezlegate de instanța superioară și care nu mai poate face obiectul rejudecații, întrucât
hotărârea instanței superioare este obligatorie sub acel aspect.
Exemplu: judecătorul spune „cererea este prescrisă; respingem cererea ca fiind prescrisa
extinctiv”. Se face apel, judecătorul spune „nu este prescrisă, nu s-a calculat bine termenul sau
nu s-a observat un caz de întrerupere sau de suspendare; anulam hotărârea și retrimitem cauza
spre rejudecare”.
În doctrină se arată ca în cazul acesta n-ar fi incompatibil, pentru că acel judecător n-ar
mai putea pronunța hotărârea pe prescripție, mândria lui nu mai poate să se manifeste, întrucât
problema a fost tranșată în mod definitiv de către instanța superioară și nu mai face obiectul
judecații. El nu mai are voie să intre în domeniul respectiv, pentru că ar încalcă norma conform
căreia decizia instanței superioare asupra problemelor de drept dezlegate este obligatorie
pentru instanța inferioară. Cum el nu a apucat să spună ca este neîntemeiată cererea, fiindcă a
respins doar pe prescripție, cu privire la fond el nu a avut nicio examinare, astfel încât
conștiința lui este virgină pe aspectul respectiv.
/!\ Există și o alta teză care capătă teren și spre care tinde și Briciu și care vorbește de o
incompatibilitate mai profundă aici și care spune că, strict formal, așa stau lucrurile, numai că
noi instituim cazurile de incompatibilitate nu ca pe o problemă de matematica, ci pentru
oameni. Toată teza anterioară, dacă o explici unui camionagiu nu o să o înțeleagă decât cu
greu. El când îl va vedea pe același judecător care i-a respins acțiunea ca prescrisă, va spune
din start că nu are nicio șansă și astfel se pierde încrederea în justiție. Noi suntem într-un stat
în care contractul social între stat și cetățean este din ce în ce mai convențional, astfel încât
legile încep să țină cont nu numai de rigoarea juridică, ci și, din păcate, de oamenii care nu
înțeleg. Cu alte cuvinte, trebuie să facem legea la nivelul neînțelegătorilor, și nu să aducem
neînțelegătorii la nivelul legii. Dată fiind această realitate socială, pare că teza teoriei mai
profundă a incompatibilității absolute se fundamentează pe această chestiune.
Prin decembrie este posibil să se schimbe!!!

57
2.1.3. Al treilea caz
Al treilea caz de incompatibilitate absolută vizează situația în care judecătorul care, fiind
investit cu soluționarea unei cauze, a fost anterior martor, expert, arbitru, procuror, avocat,
asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator în aceeași cauză.
Problema: judecătorul a cunoscut pricina dintr-o altă perspectivă decât cea de judecător.
Cunoaște speța din perspectiva uneia dintre părți, iar judecata de către el ar reprezenta o
înfrângere a egalității. Rațiunea acestei prevederi:
▪ la martor și la expert: faptul că au luat cunoștință prin propriile simțuri de niște
aspecte ale cauzei. În schimb, judecătorul trebuie să analizeze pricina pe baza probelor (poate
din probele de la dosar nu rezultă ce a văzut judecătorul). Dacă el cunoaște chiar cum au stat
lucrurile, nu mai poate fi judecător. Pentru judecător ceea ce există este ceea ce este în dosar.
Nu ar mai întruni condițiile de obiectivitate.
În cazul martorului, în jurisprudență se menționează că este necesar ca martorul să fi
fost audiat, pentru că se vorbește de „martor în cauză”, nu este suficient să fi fost citat.
➢ martor – simplu fapt că asiști la ceva – faza 1;
➢ dobândirea calității de martor într-un dosar, propunerea uneia dintre părți și
încuviințarea de către instanță – faza 2;
➢ audierea martorului – faza 3.
/!\ Persoanele aflate în faza 1 sau 2 ar putea atrage o incompatibilitate relativă!(???)
▪ la magistratul-asistent: a fost judecător cu funcție declarativă (chiar dacă nu
decisivă). A făcut parte din instanță;
▪ asistent judiciar – activitate de judecată, face parte din compunerea completului;
▪ la avocat – aspecte legate de afinitatea cu una dintre părți, ce a fost de interes. Cunoaște
cauza din perspectiva unei părți, cu secretele, confidențialitățile părții respective;
▪ procuror – este chiar mai accentuat subiectivismul decât în cazul avocatului;
▪ la mediator – în cazul medierii părțile încearcă rezolvarea conflictului prin concesii
reciproce. În fața lui se pot face mărturisiri exclusiv pentru a se înțelege, a face un compromis.
Părțile n-ar dori ca acele mărturisiri făcute într-un context de negociere, de concesii, să fie
folosite ca probă, în cazul în care acele concesii nu se realizează;
/!\ Sunt mărturisiri contextuale, în contextul unei tranzacții => nu pot fi folosite ca probe.
Sunt făcute în scopul de a apropria părțile;
▪ arbitrul (judecător privat ales de către părți) s-a pronunțat în cauza respectiva.
2.2. Cazuri de incompatibilitate relativă
Art. 42 NCPC.

58
La un anumit moment s-a observat ca majoritatea obiecțiunilor legate de nepărtinirea
judecătorilor se grupează în jurul unor cazuri sistemice. Legiuitorul primar (1865) a bănuit
care ar fi afinitățile care ar afecta nepărtinirea judecătorului și le-a indicat pe toate.
Deși doctrina și jurisprudența spun că ele sunt de strictă interpretare, în realitate există
un punct final (pct. 13) care este atât de larg încât permite cooptarea și unor situații similare
cu cele menționate. De ce a fost nevoie în noul cod de acest punct 13?
În VCPC erau doar 9 cazuri de incompatibilitate, orice extindere ere nepermisă.
Noțiunea de incompatibilitate este în strânsă legătura cu noțiunea de imparțialitate (art. 6 prg.
1 CEDO) –> CEDO se interpretează prin text, dar și prin jurisprudența sa (este evolutivă),
astfel încât s-a observat în această jurisprudență cazuri de imparțialitate:
▪ unele erau identice cu cazurile noastre de incompatibilitate;
▪ altele erau diferite – s-au înmulțit.
Astfel încât dacă legiuitorul nostru ar fi rămas la enumerarea limitativă ar fi fost tot
timpul în pericol să fie condamnat ca nereglementând cazuri pe care CEDO prin jurisprudența
sa evolutivă le consideră ca fiind cazuri de incompatibilitate. Sub VCPC, a fost creată o formă
hibridă pe care Briciu a regretat-o ca specialist.
Cazurile noastre de incompatibilitate sunt de strictă interpretare și, dacă le suprapunem
peste jurisprudența CEDO, observăm că ele sunt mai puține decât ce zice Curtea europeană că
înseamnă imparțialitate. Așadar, tot ceea ce excedează cazurilor prevăzute de legea noastră
trebuie aplicat, pentru că CEDO se aplica în mod automat => excepție de imparțialitate, care
este diferită de excepția de incompatibilitate, dar tot nu este bine, pentru că era o excepție fără
regim juridic procedural. NCPC a înțeles acest lucru => pct. 13.
4 tendințe omenești cuprinse în primele 12 puncte:
1. mândria – pct. 1;
2. rudenia – pct. 3, 4, 11, 10;
3. interes – pct. 2, 5, 7, 8, 12;
4. dușmănia – 6, 9.
2.2.1. Pct. 1 – Antepronunțarea
Înseamnă să se antepronunțe la cauza respectivă cu care a fost investit, în exercițiul
funcțiilor sale jurisdicționale.
NU reprezintă caz de incompatibilitate, de antepronunțare:
1) Pronunțarea pe care judecătorul o face cu privire la probe sau cu privire la
excepții, chiar dacă prin acestea s-ar putea intui, în mod logic, soluția finală, total sau parțial.

59
Exemplu: dacă ai o anumită cerere, iar acea cerere nu poate fi admisă decât în contextul
în care ți se încuviințează o anumită probă, care se respinge, este ușor de intuit faptul că se va
respinge și cererea.
–> A îl cheamă în judecată pe B și solicită plata unei sume de bani, 50.000 lei, dar n-are
niciun înscris doveditor. Vrea să audieze martori care să ateste că suma respectivă a fost dată.
B se opune, pentru că la o asemenea suma este necesară proba prin înscris. Instanța va respinge
cererea în mod evident.
Totuși NU este caz de incompatibilitate, pentru că în cazul acesta judecătorul nu s-a
antepronunțat, ci a făcut un act juridic obligatoriu, impus de procedură: ca înainte să
soluționeze litigiul să se pronunțe asupra probelor.
2) Cazul excepțiilor: pârâtul nu are nicio apărare pe fond, singura excepție
invocată fiind cea a prescripției care este respinsă. Se va ajunge la o soluție defavorabilă pentru
pârât.
3) A mai judecat o cauză foarte asemănătoare.
4) Judecătorul care invocă din oficiu o excepție, dar în acest caz el trebuie să și
explice de ce a invocat aceea excepție, să și-o susțină. Majoritatea spun că din moment ce a
invocat din oficiu excepția, o va și admite, doar n-a invocat-o ca să o respingă. Briciu a
cunoscut și cazuri în care s-a respins. Tot nu este caz de incompatibilitate, pentru că tot legea
îl obligă pe judecător ca atunci când invocă din oficiu să și explice, nu poți să-l obligi la ceva
și după să-l faci incompatibil.
5) judecătorul, în virtutea rolului activ, pune în discuția părților alte cereri,
împrejurări de fapt sau de drept.
Exemplul unei împrejurări de drept: calificarea cererii – reclamantul cere anularea
contractului, pentru că pârâtul nu i-a plătit prețul. Judecătorul începe să-i explice diferența
dintre anulare și rezoluțiune. O să zică pârâtului că motivele invocate de el sunt tipice
rezoluțiunii, mai departe mai este o propoziție pe care el n-o spune, dar iți dai seama – „dacă
o lași așa, o să se respingă” – dacă o spune este incompatibilitate, dacă rămâne acolo este
doar o exercitarea a rolului activ. Diferența între ele este faptul că mai adaugi o propoziție
în mintea ta dacă înțelegi ceva din drept. Tot legea îl obligă să pună în discuția părților greșita
calificare. Dacă am merge pe incompatibilitatea strictă, atunci ar trebui să nu îi dăm rolul activ,
să tacă, să rămână imparțial și să respingă cererea.
6) Judecătorul nu face altceva decât să exercite atribuții jurisdicționale impuse de
textele de procedură, atât timp cât se rămâne în limitele acelor texte. De aceea nu este
incompatibil judecătorul care:

60
a. s-a pronunțat pe o ordonanță președințială și apoi s-a pronunțat și asupra
fondului, pentru că prin ordonanță nu s-a pronunțat asupra fondului. Ordonanța președințială
vizează luarea unor măsuri urgente, absolut necesare pentru a nu se prejudicia dreptul până la
judecata pe fond. Nu a făcut o analiză a fondului, de aceea, de cele mai multe ori, el nu devine
incompatibil;
b. suspendă o executare și cel care judecă contestația. Cel care suspendă
executarea spune: până la soluționarea contestației, suspend executarea luând în considerare
anumite elemente (există o urgență). Dacă se suspendă executarea va fi foarte greu de întors
executarea în măsura în care ea va fi considerată nelegală. Judecătorul nu o consideră nelegală,
dar observă că dacă o va considera nelegală, va fi foarte greu de întors.
Prin urmare, nu s-a pronunțat pe fond, deci nici aici nu ar exista un caz de
incompatibilitate între judecătorul care suspendă o executare și cel care judecă contestația la
executare.
Exemplu: dărâmarea unei construcții – măsura nu se ia, pentru că are dreptate
contestatorul, ci pentru faptul că, dacă cumva mai târziu o să se ajungă la concluzia că are
dreptate, nu mai are cum să întoarcă executarea, să reconstruiască casa demolată și în felul
asta nu se antepronunță, dar este adevărat că el face totuși o apreciere și spune că cel puțin
contestația făcută nu este dintre cele nerezonabile, adică are un iz de seriozitate, dar nu spune
că este fondată, ci doar că este serioasă. Deci aceasta nu-l face incompatibil de plano.
c. a luat o măsură de sechestru judiciar sau sechestru asigurator (adică a
indisponibilizat bunurile în legătură cu care există un proces sau bunurile pentru satisfacerea
unei creanțe care se află în proces) și cel care are calitatea de judecător pe fond (care atunci
când a luat măsura sechestrului a analizat de fapt urgența faptului că exista un pericol
semnificativ de înstrăinare, a faptului că exista un proces, nu a evaluat dacă are și dreptate
reclamantul).
Aici este o discuție mai larga. Proful ne-a dat aici un exemplu standard. Nici el nu are
de unde să știe dacă, de exemplu, într-o ordonanță președințială sau într-un sechestru,
judecătorul, în ideea de a justifica măsura vremelnică, nu intră și face aprecieri și pe fond.
Legea nu-l obligă, dar jurisprudența europeană în general cere unui judecător să ia o măsura
provizorie, fie că este suspendarea unui act administrativ până la judecarea pe fond, fie o
ordonanță sau un sechestru până la judecata pe fond, și-l obligă la două lucruri:
- să verifice dacă măsura este necesară prin prisma prejudiciului ce s-ar putea
produce prin neadoptarea ei – pericolum in mora – celui care o solicită (vezi dărâmarea unei
case – prejudiciul ar fi imens, pentru că n-ai putea să o reconstruiești. Executarea unei sume

61
de la o persoană solvabilă de către o persoană insolvabilă – insolvabilul ia banii și, evident,
având mulți creditori va fi executat de către creditori. Pe urmă, solvabilul executat câștigă
contestația la executare și vrea să întoarcă executarea: nu mai are de unde. Deci este vorba de
un prejudiciu iminent care se produce);
- să verifice dacă susținerile pe fond ale celui care solicită o măsură provizorie nu sunt
inadmisibile, nu sunt abuzive, nu sunt de simplă complezență, ca să justifice măsura
provizorie. Cu alte cuvinte, dacă ele au un iz de seriozitate suficient de rezonabil încât să
justifice adoptarea unei măsuri provizorii. Asta se numește fumus boni iuris (o adiere de
dreptate). În practica noastră mai veche, bonus fumus iuris se mai numea și „pipăirea
fondului”, dar am adoptat varianta latină.
Acest judecător care „pipăie fondul” se antepronunță sau nu? Doctrina clasică spune
„nu, el nu se antepronunță, pentru că el doar pipăie fondul”. Alții spun „bine, dar după ce l-a
pipăit, cum mai putem crede noi că s-a oprit doar la pipăit?”. Trebuie văzut ce scrie în hotărâre,
este o chestiune de redactare a hotărârii. În realitate subterfugiul este că teoretic acest lucru nu
intră la pct. 1, însă de la caz la caz ar putea să intre la pct. 1. Oficial nu intră la cazuri de
incompatibilitate, dar dacă a sărit calul și din bonus fumus iuris s-a transformat chiar în
iurisdictio atunci gata, intră pe pct. 1.
d. exprimarea de către judecător a opiniei cu privire la problemă de drept supusă
judecații în cursuri universitare, articole de specialitate, conferințe, dezbateri sau alte întruniri
profesionale. În aceste cazuri, se pronunță in abstracto asupra problemei de drept, nu asupra
cauzei în sine (chiar dacă cauza în sine are acea problema de drept, ea mai are și o problemă
de fapt, asupra căreia el nu s-a pronunțat).
e. soluționarea de către judecător a unor spete similare, până la identitate (mai
puțin identitatea parților și a obiectului). Exemple:
- în materia taxei pe poluare spețele sunt la fel: este unul care a plătit-o, statul care a
luat-o și problema de drept este dacă statul a luat-o legal sau nu. Nu poate spune nimeni că
cine a soluționat speța aceasta într-un fel, o va soluționeze la fel mereu. Nu este caz de
incompatibilitate, deși este ultra previzibil ce se va întâmpla aici, dar nu este aceeași cauză;
- în materia contractelor încheiate cu băncile este aceeași problemă, toate contractele
sunt la fel, problematica este aproape identică. Clauza abuzivă dintr-un contract este greu să
nu o consideri abuzivă și în alt contract încheiat cu aceeași bancă sau cu o bancă diferită;
- revendicările cu statul au o anumită ciclicitate de problematică, dar nu este caz de
incompatibilitate.
2.2.2. Pct. 3, 4, 10, 11 – Rudenia

62
1. pct. 3: când judecătorul este soț, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv
cu avocatul ori reprezentantul unei părți sau dacă este căsătorit cu fratele ori cu sora soțului
uneia dintre părți (deci nici măcar cu părțile);
2. pct. 4: când soțul sau fostul său soț este rudă sau afin până la gradul al patrulea
inclusiv cu vreuna dintre părți (adică soțul judecătorului);
3. pct. 10: dacă atunci când este investit cu soluționarea unei căi de atac, soțul sau
o rudă a sa până la gradul al patrulea inclusiv este participant, ca judecător sau procuror, la
judecarea aceleiași pricini înaintea altei instanțe (adică ai controla soluția soției. Trebuie să-i
dai dreptate hihi);
4. pct. 11: dacă este soț sau ruda până la gradul al patrulea inclusiv sau afin, după
caz, cu un alt membru al completului de judecată (adică să nu judece în complet în apel sau în
recurs soț-soție sau frate cu soră sau alte rude până la gradul patru).
2.2.3. Pct. 2, 5, 7, 8, 12 – Interesul
1. pct. 2: când există împrejurări care fac justificată temerea că el, soțul sau,
ascendenții sau descendenții lor sau afinii lor, după caz, au un interes în legătura cu pricina
care se judecă;
Ce ar putea fi interesul? A fost considerat interes, de exemplu, judecarea unui debitor al
judecătorului sau al unei rude a judecătorului, judecătorul fiind interesat că acel debitor:
- fie să dobândească o sumă de bani de la un terț;
- fie să nu fie obligat la plata unei sume de bani față de un terț, pentru că terțul respectiv
ori l-ar fi îmbogățit pe debitorul său sau al rudei sale (ceea ce ar fi însemnat că devenea
executabil), ori l-ar fi sărăcit pe debitorul respectiv (ceea ce l-ar fi făcut insolvabil, deci
judecătorul sau ruda lui nu mai reușeau să-și recupereze banii de la respectivul debitor – caz
clasic: creditorul este nepotul judecătorului. Normal că nepotul o să se ducă la unchi să-i spună
„fa-i ceva că acesta să-mi plătească” sau, din contră, „dacă are bani fă-l să nu mai aibă alți
creditori, că dacă are alți creditori mă concurează pe mine” – iată interesul patrimonial).
2. pct. 5: dacă el (judecătorul), soțul sau rudele lor până la gradul al patrulea
inclusiv sau afinii lor, după caz, sunt părți într-un proces care se judecă la instanța la care una
dintre părți este judecător.
Aici care ar fi problema: interesul sau rudenia? Ar fi interesul, pentru că, cu alte cuvinte,
reclamantul sau pârâtul din dosarul meu este și judecător la o altă instanță, dar nu asta este
problema, ci faptul că trebuie ca la această instanță să am proces eu sau una din rudele mele.
Deci aici interesul ar fi ca eu să-i fac dreptate lui, iar el să-mi facă dreptate mie, adică o
reciprocitate, cu alte cuvinte.

63
Sigur, acum judecătorii sunt nemulțumiți de acest caz, pentru că oarecum se pleacă de
la o prezumție de vinovăție a lor, cum că ei ar gândi de o maniera ticăloasă. Briciu zice că ar
putea să aibă o astfel de conotație, dar acest caz nu pleacă de la o prezumție de vinovăție, ci
pur și simplu pleacă de la raționamentul părții. Evident că nu înseamnă că l-ai și acuzat pe
judecător că având o cauză la un alt tribunal la care este judecător una dintre părți el se va și
comporta ca atare. Însă dacă se pronunța o soluție corectă, iar una dintre părți evident va trebui
să piardă, cu siguranță că ea va ridica această problemă (că așa-s oamenii, nu cred niciodată
că n-au dreptate. Primul lucru la care se gândesc este că au pierdut, pentru că judecătorul avea
și el un proces la instanța unde adversarul lui este judecător și urmăresc o reciprocitate.
Majoritatea membrilor societății nu sunt atât de cerebrali încât să nu invoce acest argument.
Când au o problemă primul lucru la care se gândesc este cineva le-a făcut ceva, de ce soarta
le-a făcut ceva, în orice caz ei niciodată nu pot fi de vină).
3. pct. 7: dacă judecătorul este tutore sau curator pentru una dintre părți.
Fiind tutore sau curator el trebuie să se îngrijească ca partea respectivă să câștige
procesele, să aibă o situație patrimonială cât mai bună. El va da socoteală în final de mandat
și atunci evident că este interesat că cel aflat sub tutelă/curatelă să prospere.
4. pct. 8: dacă el (judecătorul), soțul sau, ascendenții ori descendenții lor au primit
daruri sau promisiuni de daruri ori alte avantaje de la una dintre părți.
Aici ar putea fi caz penal, însă noi suntem în procedura civilă și deci este caz de
incompatibilitate, nu de penal (poate fi vorba de avantaje nepatrimoniale).
5. pct. 12: dacă soțul, o rudă ori un afin al său până la gradul al patrulea inclusiv
a reprezentat sau a asistat partea în aceeași pricină înaintea altei instanțe.
Ipoteză: soțul judecătorului este avocat. Unul din clienții soțului înaintea altei instanțe
(în sensul de complet, adică nu la el) este acum parte. Evident că este o problemă, pentru că
sigur că soțul avocat nu-și permite să vină ca avocat să reprezinte persoane în fața judecătorului
care ii este soț.
De ce? În primul rând, din deontologie, pentru că îi interzice legea avocaturii, dar și din
cauza textelor de lege care l-ar încadra la alt caz de incompatibilitate, adică pct. 3. Clientul
zice „bun, mă reprezintă alt avocat”, dar el rămâne totuși clientul soțului judecătorului în altă
cauză. Se considera că există un interes, pentru că până la urmă fiind soți, banii încasați sunt
tot în comun (cu tot cu separație de patrimonii și cu argumentele contra care sunt înțelese
numai dacă știi foarte bine teoria patrimoniului. În cazul de față, cel mai probabil adversarul,
va fi unul care nu știe nimic decât că cealaltă parte este clientul soțului judecătorului în altă
cauză și îi este suficient să considere că judecătorul îi va da câștig de cauză).

64
2.2.4. Pct. 6 – Dușmănia
1. pct. 6: dacă între el (judecătorul), soțul ori rudele până la gradul al patrulea
inclusiv sau afinii lor și una dintre părți a existat un proces penal cu cel mult 5 ani înainte de
a fi desemnat să judece pricina (adică sa fie o dușmănie cât de cât recentă, nu una chiar veche.
Briciu nu știe ce l-a făcut pe legiuitor să creadă că după 5 ani părțile vor uita, 20 de ani ar fi
prea puțin).
O mențiune foarte importantă (de asta există și teza aceasta): în practică se întâmplă ca
atunci când voiai să scapi de judecător îi făceai plângere penală, deoarece automat aveai un
proces penal proaspăt și el devenea incompatibil. Așa s-au umplut judecătorii de plângeri
penale, pentru că vrând să scape unii de ei, nu neapărat că erau incorecți, ci poate că erau prea
corecți, părțile pur și simplu vrând să amâne cauza și să-l schimbe, făceau plângere penală
judecătorului, judecătorul devenea incompatibil, invocau recuzarea și se schimba judecătorul
(și pe urma tot așa și nu se judeca cauza, căci nu avea cine s-o judece).
Astfel s-a menționat că în cazul plângerilor penale formulate de părți în cursul
procesului, judecătorul devine incompatibil numai în situația punerii în mișcare a acțiunii
penale împotriva sa. Prin urmare sunt două categorii de situații:
- unii care au plângeri penale începute înainte de începerea procesului în legătură cu care
noțiunea de „proces penal” este cea clasică (începutul procesului fără să se fi început
urmărirea, fără să se fi pus în mișcare acțiunea penală);
- cererile penale făcute în cursul procesului în cadrul căruia se face recuzarea, invocând-
se cazul de incompatibilitate, unde trebuie să se fi pus în mișcare acțiunea penală (adică nu
este suficient să te plângi, trebuie să fi găsit și procurorul suficiente argumente ca să înceapă
urmărirea și, mai mult decât atât, să și pună în mișcare acțiunea penală. Deci trebuie să fie cel
puțin niște susțineri acoperite de probe).
2.2.5 Pct. 13
Sunt orice alte situații când există alte elemente care nasc în mod întemeiat
îndoieli cu privire la imparțialitatea sa. Nu mai este descrisă o ipoteza bine conturată,
ci acest caz de incompatibilitate este definit printr-o formulare de maximă
generalitate. Textul a fost necesar, pentru că, în sensul CEDO, instanța trebuie să fie
imparțială, condiție ce se rezolvă prin introducerea unor cazuri de incompatibilitate.
Însă, jurisprudența CEDO este evolutivă, iar legislația unei țări va rămâne tot timpul în
urmă dacă va prevedea un nomenclator al tuturor incompatibilităților. Pct. 13 permite
reactualizarea pe cale jurisprudențială, fără a fi necesară modificarea NCPC.
/!\ Toate prevederile privitoare la soț se aplică și concubinilor – art. 42 alin. (2)

65
2.3. Interpretarea cazurilor de incompatibilitate
2.3.1. Cazurile de incompatibilitate absolută
Sunt de strictisimă interpretare (art. 41 NCPC). Ori de câte ori vom găsi cazuri care
seamănă foarte mult cu acele 3 cazuri de la art. 41, dar nu sunt aceleași, nu se admite
incompatibilitatea absolută.
Ca atare nu avem incompatibilități absolute în cazul în care de exemplu:
- un complet a judecat recursul, l-a admis, a casat cu trimitere și acum este investit să
judece un nou recurs împotriva hotărârii pronunțate după casarea cu trimitere. NU se
încadrează acest caz, pentru că ei nu judecă propria lor judecată. Ei au judecat, au casat,
s-a pronunțat o altă hotărâre și acum noul recurs vizează noua hotărâre care are un alt obiect.
- situația în care un judecător a judecat o pricină, s-a pronunțat pe fond și acum este
învestit cu o nouă cerere identică sub aspectul părților, obiectului și cauzei cu prima, el
urmând să invoce cel mai probabil autoritatea de lucru judecat (pentru că el nu judecă
propria cauză, ci pur și simplu judecă o altă cauză pe care nu o va mai judeca pe fond, tocmai
pentru că există autoritatea de lucru judecat a propriei cauze judecate anterior). Cel mult s-ar
putea încadra la pct. 1 art. 42, dar nici acolo nu se încadrează, pentru că el nu s-a pronunțat
în cauza respectivă, s-a pronunțat într-o alta, identică cu cea pentru care este iar învestit și nu
se mai pronunța în a doua, pentru că va invoca autoritatea de lucru judecat.
2.3.2. Cazurile de incompatibilitate relativă (art. 42 NCPC )
Deși teoretic sunt de strictisimă interpretare, pct. 13 permite în realitate identificarea și
altor cazuri care seamănă foarte multe cu primele 12. Pot fi prietenii extrem de stabile (care
evident nu intră la concubinaj). Aici instanțele sunt reticente în a admite (adică au fost situații
în care s-a invocat că suntem colegi de facultate și s-a respins). Mai este încă o problemă:
admiterea în realitate a unui caz de incompatibilitate presupune înlocuirea judecătorului (el va
trebui înlocuit de cineva. Nimeni nu este prea fericit să-l înlocuiască, adică sa ia o cauză
suplimentară). De aceea judecătorii sunt destul de rezervați în a admite recuzări sau abțineri
făcute chiar de judecător pe interpretări extrem de elastice și în general vor merge pe
interpretarea cât mai strictă a textului (chiar dacă pct. 13 permite).
3. Mijloacele procesuale prin care pot fi invocate cazurile de
incompatibilitate
Când vorbim de un caz de incompatibilitate există două mijloace procedurale pentru a
le aduce în discuție: abținerea – făcută de judecător, sunt norme de ordine publică, și recuzarea
– este la dispoziția părților, ele fac cerere, sunt norme de ordine privată). Și una și alta au la
bază existența acelorași cazuri, dar deosebirea este fundamentală.

66
3.1. Abținerea
Este un mijloc procedural la depoziția judecătorului care se află într-un caz de
incompatibilitate. Sancțiunea nu este mereu nulitatea! Dacă este un caz de nulitate relativă,
sancțiunea este, eventual, disciplinară, care nu va afecta valabilitatea hotărârii.
Este un act individual al judecătorului, nu este o cerere, ci o declarație de abținere.
Pentru asta judecătorul trebuie să cunoască că se afla într-un caz de incompatibilitate.
Cum ar putea sa afle? Din referatul grefierului de ședință, pentru că potrivit art. 43 alin.
(1), grefierul de ședință verifică la primul termen dacă judecătorul se află într-unul din cazurile
de incompatibilitate absolută (numai pe ele le poate verifica) și întocmește un referat.
Exemplu: dacă este un dosar care a mai parcurs un ciclu anterior verifica să vadă cine a fost la
prima instanță (dacă a fost același judecător care judecă acum apelul/recursul sau nu) sau dacă
dosarul a venit spre rejudecare după casarea cu trimitere verifică cine a judecat inițial (nu
cumva același judecător care acum a fost învestit).
/!\ Doar în cazurile de incompatibilitate absolută face grefierul astfel de investigații.
Pentru toate celelalte există prevederea potrivit căreia judecătorul care știe că se afla într-o
stare de incompatibilitate este obligat să se abțină. Majoritatea motivelor de incompatibilitate
relativă îi sunt cunoscute numai lui. Așadar, chiar dacă este vorba de incompatibilitate relativă,
aceasta este relativă doar pentru părți, judecătorul este obligat și în acest caz.
Dacă el se află într-un caz de incompatibilitate relativă și nu se abține și nici nu este
recuzat, hotărârea va rămâne valabilă, iar această mențiune, că el este obligat să se abțină,
se va materializa într-o sancțiune disciplinară, iar hotărârea va rămâne valabilă, pentru că
partea ar fi putut să-l recuze, dar n-a făcut-o.
Declarația de abținere din punct de vedere formal se face în scris, de îndată ce
judecătorul a cunoscut existența cazului, dar poate fi făcută și verbal, în ședință, caz în care
se consemnează în încheierea de ședință. Declarația, și cererea de recuzare, se judecă și ele
pentru a avea efect. Nu este un drept potestativ de abținere.
3.1.1. Efectele declarației de abținere
0) Odată ce se face declarația nu se mai judecă nimic în cauza respectivă până la
soluționarea acesteia, nu se mai fac acte de procedură (deci pricina se suspendă de drept) =
apariția unui caz de suspendare legală de drept.
1) În ceea ce privește procedura de judecată propriu-zisa a declarației, ea este
aceeași cu cea de la cererea de recuzare (vezi mai jos).
2) Dacă se face și cerere de recuzare și de abținere (ceea ce este foarte posibil,
cazul fiind același. Problema este în ce măsură și judecătorul consideră că se află într-un caz

67
de părtinire și dacă partea consideră același lucru. De multe ori chiar așa se întâmplă),
abținerea se judecă cu prioritate față de recuzare, pentru că, dacă abținerea se admite,
cererea de recuzare rămâne fără obiect. Dacă abținerea se respinge, cererea de recuzare trebuie
judecată și eventual respinsă și ea (are importanță în ceea ce privește căile de atac).
3) Încheierea prin care se soluționează abținerea nu este supusă niciunei căi de
atac, indiferent că s-a admis sau s-a respins (este logic, pentru că părțile nu au invocat nimic.
A fost un act al judecătorului. Un coleg i-a spus dacă este cazul sa se abțină sau nu. Indiferent
de rezultat, partea nu a invocat nimic, deci nu are de ce sa aibă o cale de atac).
În schimb, când se face recuzarea, există cale de atac la dispoziția părții care face
recuzarea. De aceea chiar dacă este evident că respingând-se cererea de abținere se va respinge
și cererea de recuzare fondată pe aceleași motive, aceasta din urmă trebuie soluționată doar
ca să existe cale de atac.
3.1.2. Efectele soluționării cererii de abținere
1) Judecătorul nu va mai lua parte la judecarea pricinii.
Ce se întâmpla cu actele pe care le-a făcut până atunci? Încheierea prin care se va admite
abținerea va menționa și în ce măsură actele îndeplinite de judecător până atunci urmează sa
fie păstrate. Astfel, dacă încheierea nu menționează nimic, înseamnă că toate actele făcute
până atunci vor fi nule, se desființează. Deci ori se menționează „se păstrează toate actele de
procedură făcute de judecător până la momentul admiterii declarației de abținere” sau „se
păstrează o parte dintre actele respective” sau nu spune nimic, ceea ce înseamnă că se
desființează toate și se ia practic procesul de la zero.
2) Când cererea (recte declarația) se judecă de o instanță superioară, aceasta
va trimite cauza spre judecare unei instanțe de același grad, dar din circumscripția sa;
3) Dacă se respinge cererea de abținere (recte declarația), judecătorul va continua
să facă parte din complet, iar dacă se judecă cererea de abținere de către instanța superioară,
se va înapoia cauza instanței de la care s-a primit dosarul și mai mult decât atât, se va înapoia
aceluiași complet în fața căruia s-a făcut cererea de abținere.
3.2. Recuzarea
Este un mijloc este la dispoziția parților care sunt interesate.
3.2.1. Termenul în care se poate face recuzarea
1) Dacă este caz de incompatibilitate absolută: recuzarea se poate face oricând în
cursul procesului, în fața instanței respective, chiar dacă se sesizează la prima instanță.

68
/!\ În apel nu se mai face cerere de recuzare, ci se va invoca un motiv de apel constând
în faptul că soluția de la prima instanță a fost pronunțată de un complet greșit compus în sensul
că era numărul care trebuie, dar nu era într-un caz de compatibilitate.
2) Dacă este caz de incompatibilitate relativă, recuzarea se invocă de principiu
înaintea începerii oricărei dezbateri. Există un risc de a confunda ”oricare dezbateri” cu
”dezbaterile”. Textul NU se referă la dezbaterile finale. Este altceva decât pledoariile finale.
Este vorba de orice discuție contradictorie pe o chestiune litigioasă. Înseamnă că recuzarea se
formulează in limine litis. Dacă ceri probe, invoci o excepție, nu mai poți după să faci cerere
de recuzare.
Când motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte după
începerea dezbaterilor, recuzarea trebuie formulată de îndată ce partea le-a cunoscut („de
îndată” înseamnă înainte de a face orice act de procedura, este tot un termen. Adică dacă
partea a apucat sa administreze o probă sau partea pune concluzii pe fond, a pierdut șansa de
a cere recuzarea). Este primul lucru pe care-l faci la termenul la care ești legal citat. Dacă zicea
”la primul termen”, ai fi putut-o face oricând la primul termen. Dar așa, este primul lucru pe
care îl faci. Cel care invocă că a aflat de motivele de recuzare după începerea dezbaterilor
trebuie să probeze de când a aflat.
3.2.2. Cine poate face obiectul recuzării?
Pot face obiectul recuzării numai judecătorii care fac parte din completul de
judecată căruia i-a fost repartizată pricina. Textul n-ar fi trebuit să existe, pentru că soluția
este logică, dar el există, pentru că oamenii sunt ilogici. În VCPC se făcea cerere de recuzare
a întregii instanțe (cei care au judecat erau 3 sau, după caz, 2, sau 1). Părțile îi recuzau pe toți
ca să nu aibă cine sa judece cererea de recuzare a celui care judecă pricina și în felul acesta se
bloca procesul. Așadar, s-a spus că se recuza numai judecătorul care judecă, nu și colegul său.
Forma cererii de recuzare
Este la fel ca abținerea, ea poate fi făcută verbal în ședință, consemnată în scris în
încheiere, sau în scris. Este normal să fie verbal în ședință, pentru că motivele de recuzare ar
putea să fie aflate chiar în cursul ședinței de judecată.
/!\ Spre deosebire de abținere, mai este o condiție, ea este un act personal. Trebuie făcută
pentru fiecare judecător în parte. Prin urmare dacă vrei sa recuzi membrii întregului complet
format din 2, 3 sau 9 etc. atunci trebuie sa recuzi pe fiecare.
Se indică motivele de recuzare pentru fiecare în parte, pentru că motivele de recuzare
sunt personale (nu toți sunt rude, nu toți sunt afini, nu toți au soții/aceeași soție hihi; s-or fi
antepronunțat toți, dar fiecare trebuie să fi făcut acest lucru într-un fel, nu în aceeași

69
împrejurare). De aceea două condiții sunt importante: să indici pe fiecare în parte și să indici
motivul pentru fiecare în parte, nu un motiv global (chiar dacă este același motiv).
Trebuie să aduci probele necesare, mai puțin interogatoriul.
Inadmisibilitatea cererilor de recuzare
Legea reglementează și o serie de cazuri în care cererile de recuzare sunt inadmisibile
(art. 47 NCPC):
1) Este inadmisibilă cererea de recuzare prin care se invocă alte motive decât cele
prevăzute de lege (adică art. 41 și 42). Nu este vorba de o încadrare greșită sau de faptul că
cererea nu este fondată! Textul este pentru invocarea altor cazuri, de exemplu, sunt rude de
gradul V. Prevederea este importantă, ea a venit pe fondul înlăturării abuzului de drept
procesual prin care fiecare invoca un motiv care i se părea lui că este de recuzare și neprevăzut
de lege, dar ea reprezintă într-o anumită măsură o frecție la un picior de lemn. De ce? Pentru
că, dacă la art. 41 merge raționamentul, la art. 42 ai pct. 13 care spune că orice caz similar cu
celelalte poate fi caz de recuzare, ceea ce înseamnă că oricum orice s-ar invoca, judecătorul ar
trebui să facă o evaluare dacă este similar cu celelalte (ideea de inadmisibilitate cade, pentru
că inadmisibil ar însemna să respingi ceva de pe scaun, fără să-l mai analizezi, or judecătorul
la pct. 13 trebuie să vadă similaritatea cu celelalte 12 cazuri, capacitatea unui motiv de a ridica
îndoieli întemeiate, ceea ce deja trece de zona inadmisibilității). De asta prevederea este mai
buna pentru cazurile de la art. 41 decât pentru cazurile de la art. 42.
2) Este inadmisibilă cererea de recuzare prin care se recuză alți judecători decât
cei care fac parte din complet. Este corespunzătoare cu regula potrivit căreia nu poți să-i recuzi
decât pe judecătorii din completul respectiv.
3) Este inadmisibilă cererea de recuzare îndreptată împotriva aceluiași judecător,
pentru același motiv (situația de fapt, nu cazul în sine), de incompatibilitate după ce o
incompatibilitate anterior cererii de recuzare a fost respinsă. Ce alte cuvinte, acest motiv se
referă la o succesivă reluare a aceluiași motiv de incompatibilitate.
De ce sunt atât de importante aceste cazuri de inadmisibilitate a cererilor de recuzare?
Pentru că inadmisibilitatea, spre deosebire de netemeinicia cazurilor de recuzare, se judeca de
către același complet din care face parte și judecătorul recuzat și chiar cu participarea
judecătorului recuzat. Deci, cu alte cuvinte, dacă ne aflam într-unul din cele 3 cazuri de mai
sus, chiar judecătorul recuzat va putea spune că cererea de recuzare este inadmisibilă.
Aceasta nu este creație a NCPC, existau aceste 3 cazuri și în VCPC, dar au venit pe
ultima perioadă de aplicare a VCPC și astfel chiar și pentru cazurile astea 3 trebuia trimisă
cererea la un alt complet. Efectul era că niciodată nu se mai judeca pricina, pentru că

70
întotdeauna se invoca același motiv de recuzare, de exemplu, de 10 ori și de 10 ori trebuia
trimis la alt complet să-l judece, să spună că s-a mai pronunțat o dată. Astfel încât s-a introdus
un caz, ce-i drept discutabil, în care chiar judecătorul recuzat sau un complet din care el face
parte, va putea veni și va spune că cererea de recuzare făcută împotriva lui este inadmisibilă,
dacă regăsim una dintre cele 3 ipoteze.
Efectele cererii de recuzare
1) spre deosebire de abținere, formularea unei cereri de recuzare NU
SUSPENDĂ judecata, nu-l obligă pe judecător să sisteze dezbaterile, poate să le continue;
2) judecătorul nu poate pronunța soluția în cauză decât după soluționarea cererii de
recuzare. Dacă aceasta se soluționează prin respingere, judecă tot el, dacă se soluționează prin
admitere atunci se va aduce un alt judecător care va relua dezbaterile și va pronunța o hotărâre.
De ce este importanta prevederea? Ea este introdusa prin NCPC, pentru că sub VCPC s-
a constat că se făceau cereri de recuzare abuzive care aveau un singur scop: să nu se judece
procesul (exista și amendă pentru astfel de situații însă și dacă îl amenda, ce? Respectivul
plătea amenda, însă acest lucru nu-l oprea din a formula cereri de recuzare la fiecare ședință,
lună de lună). Atunci s-a spus că dacă se face abținere, adică chiar judecătorul consideră că
este un lucru pe care el însuși îl evaluează ca fiind grav, evident că se sistează procesul, nu
poate fi obligat să judece când el singur spune că este părtinitor, dar dacă însă părțile spun
acest lucru despre el, el poate continua judecata (nu este obligatoriu), dar nu poate pronunța
hotărârea. O va pronunța după ce se clarifica problema.
Există un risc și aici: dacă judecătorul continuă judecată, audiază părțile (deci au loc
dezbaterile), rămâne în pronunțare și o amână până la soluționarea cererii de recuzare. Dacă
cererea se admite, cel care îl va înlocui nu poate să pronunțe direct hotărârea, trebuie să repună
cauza pe rol și să reia dezbaterile, pentru că altfel nu s-ar respecta principiul continuității. Aici
este dezavantajul, dar legiuitorul a apreciat că dezavantajul este mai mic decât avantajele
măsurii sau decât pericolul de a nu avea așa o măsura.
Procedura de soluționare a cererii de recuzare
Este foarte importantă, pentru că este identică atât pentru declarațiile de abținere cât și
pentru cele de recuzare. Efectele formulării unei cereri/declarații sunt și ele identice.
3.2.6.1. Cine judecă cererea?
Legea ne spune doar atât: că se soluționează de un alt complet al aceleiași instanțe, dar
din compunerea acelui complet nu face parte judecătorul care a declarat că se abține sau care
a fost recuzat. Briciu zice că legea prevede doar atât și este suficient dacă și noi știm doar atât,
dar trebuie să știm, fără să ne ceara la examen, că exista anumite norme instituite prin

71
regulamentul de ordine interioară al instanțelor care detaliază, spunând cum anume se creează
acel complet care judecă după cum dacă se recuză doar un membru al completului de judecată
sau toți membrii. De exemplu, dacă este un singur membru al completului de judecata recuzat,
cererea de recuzare se va judeca de către judecătorii nerecuzați împreună cu un judecător care
asigură permanența (trebuie să știm că orice complet are în spate un complet de permanență,
adică un complet care îi ia locul dacă se întâmplă ceva cu cei care fac parte din completul
normal). Dacă se recuză toți membrii completului, atunci se va judeca de către completul
imediat următor. Sunt diferențe dar ele țin de structura internă a unei instanțe de judecată decât
de lege și se pot modifica oricând, de la un an la altul.
Când din cauza abținerii sau a recuzării nu se poate alcătui complet de judecată
pentru soluționarea declarației de abținere sau a cererii de recuzare, cererea/declarația se
va judeca la instanța ierarhic superioară. Este posibil, situația nu este des întâlnită. Briciu
n-a întâlnit-o mai recent, ci mai demult, pentru că atunci nu exista prevederea conform căreia
se recuza fiecare judecător în parte și nu puteau fi recuzați decât membrii completului care
judeca cauza și atunci se făceau recuzări pentru întreaga instanță. De exemplu, erau recuzați
toți judecătorii Curții de Apel și atunci cauzele se duceau la Înalta Curte, căci nu avea cine să
judece, asta a fost ipoteza. Tocmai de aceea, legiuitorul a introdus cele două prevederi de mai
sus: (i) nu pot fi recuzați decât membrii completului și (ii) recuzarea trebuie făcută nominal,
indicând motivele pentru fiecare în parte. Astfel, cereri de genul „recuz toți judecătorii unei
instanțe că sa nu aibă cine să mă judece acolo” se resping ca inadmisibile, ceea ce înseamnă
că se vor judeca chiar de către judecătorul recuzat.
Acest text a supraviețuit totuși, pentru că sunt situații în care textul să fie necesar. Este
cazul instanțelor mici, instanțele care au 10 judecători, 5 judecă în civil, 5 în penal deci din
start mai rămân 5: unul este în concediu, altul este la o specializare, doi sunt rude hihi, deci n-
ar putea o rudă să judece cererea de recuzare a unei rude, pentru că el însuși ar fi în caz de
incompatibilitate și a mai rămas unul care și el este recuzat. În cazuri de genul acesta ar trebui
să se judece de instanța ierarhic superioară, pentru că n-are cine, deci practic este rar întâlnită
situația, dar nu imposibilă (în general nu este posibil cazul acesta în București).
3.2.6.2. Procedura propriu-zisă de soluționare
Cererea de recuzare sau declarația de abținere se judecă în camera de consiliu, fără
citarea părților.
Instanța care judecă aceste cereri poate apela la ascultarea celui recuzat sau a celui care
face declarația de abținere (nu-i obligatoriu, numai dacă instanța apreciază că este cazul să-i

72
pună niște întrebări prin care să vadă dacă ce scrie acolo este adevărat, dacă chiar sunt afini
spre exemplu, adică să ceară niște lămuriri).
Pot fi ascultate și părțile dacă instanța apreciază că este necesar acest lucru. Nu-i
obligatoriu pentru instanțe, dacă ascultă pe judecător, să asculte și părțile. Briciu zice că ar fi
obligatoriu să asculte și pe cealaltă parte, dacă ascultă o parte, dar faptul că-l asculta pe
judecător este una, iar dacă decide să nu le asculte și pe părți nu se înfrânge principiul
contradictorialității, pentru că nu există o contradictorialitate între instanță și părți, există o
contradictorialitate între părți, iar rațiunile pentru care ascultă judecătorul sunt altele decât cele
pentru care ascultă părțile. În unele cursuri o să găsim că cele doua aspecte se atrag, adică se
asculta și judecătorul și părțile sau niciunul, ceea ce nu-i adevărat.
3.2.6.3. Probele
Legea permite orice mijloc de probă, mai puțin interogatoriul, ceea ce înseamnă că
acea ascultare despre care vorbește Codul nu este un interogatoriu (partea pune niște întrebări
pe care instanța le citește celui căruia îi ia interogatoriul, iar el trebuie să răspundă. Deci
întrebările nu sunt puse de instanță, ci de partea care a formulat cererea). Lămuririle pe care le
cere instanța sunt niște chestiuni pe care nu partea le solicită, ci instanța vrea să le asculte și
să le lămurească. Interogatoriul este o provocare de a obține o mărturisire.
Completul soluționează cazul prin încheiere care se pronunță în ședință publică!
3.2.6.4. Regimul încheierii
1) În ceea ce privește abținerea, încheierea de abținere nu poate fi atacată în
niciun mod (nici ca s-a admis, nici ca s-a respins).
2) În ceea ce privește recuzarea:
Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată de părți odată
cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza (deci nu de îndată, ci la sfârșitul procesului).
Dacă însă hotărârea prin care se finalizează procesul este o hotărâre definitivă, adică împotriva
ei nu mai există drept de recurs, încheierea de respingere a cererii de recuzare va putea fi totuși
atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, termenul fiind de 5 zile de la comunicarea
hotărârii finale.
/!\ NU reprezintă un recurs la recurs aici (hotărârea finală este fără drept de recurs), dar
dacă în interiorul procesului pentru care, într-adevăr, legea nu mai prevede posibilitate de
recurs, a apărut un incident pentru întâia dată în recurs. Este normal ca împotriva modului de
soluționare a acelui incident să existe cale de atac, deși legiuitorul a spus că nu mai este cale
de atac împotriva hotărârii finale. Hotărârea venea în urma unei judecăți de primă instanță și
a unei judecăți de apel și de recurs (este normal să nu mai fie și un alt recurs). Dar dacă ai

73
încheiere de recuzare direct în instanța de recurs, ea nu a parcurs o verificare în toate căile de
atac și este normal ca împotriva ei să existe o cale de recurs la instanța ierarhic superioară.
Aici apar o serie de discuții. Sunt autori care spun că din formularea textului de lege s-
ar deduce că la ICCJ nu există drept de recurs dacă este vorba de o încheiere dată de un complet
al ICCJ, pentru că se vorbește de instanța ierarhic superioară, iar peste ICCJ nu mai este nicio
instanță ierarhic superioară. Briciu nu este de acord cu o astfel de interpretare, pentru că
într-adevăr, la ICCJ nu mai există o instanță ierarhic superioară, dar exista un complet de 5
judecători care joacă rolul de instanță de control, chiar în interiorul ICCJ. Principiul pe care l-
a avut în vedere legiuitorul aici a fost următorul: să elimine vechea concepție existentă în
VCPC cum că, dacă un incident procedural apare direct în recurs și împotriva hotărârii date
pe fond nu exista recurs, înseamnă că nici împotriva incidentului nu mai există. Or NCPC
chiar în tezele prealabile spune că aceasta concepție trebuie îndepărtată, că, dacă o problemă
incidentală ca aceasta apare pentru întâia dată în recurs, ea nu se supune principiului care
interzice recurs la recurs, pentru că acest principiu este pentru problema de fond care a parcurs
toate căile. Dacă problema a apărut direct în fata instanței de recurs, este normal să existe
cale de atac. Asta a vrut să spună legiuitorul. Ar fi trebuit să spună „încheierea se judecă la
instanța ierarhic superioară sau la completul de 5 de la ICCJ”.
La fel, textul este valabil nu numai în cazul în care hotărârea dată de o instanță de recurs,
ci și atunci când hotărârea este dată de o instanță de apel, dar împotriva ei nu se poate
face recurs (sunt și astfel de situații).
Încheierea prin care s-a admis recuzarea nu este supusă niciunei căi de
atac. Adică s-a considerat oarecum că nu există un interes de a dori să fi judecat neapărat de
un anumit judecător. Există un anumit interes de a fi judecat de un alt judecător dacă unul se
dovedește a fi părtinitor. Dar interesul de a fi judecat de un anumit judecător nu există și atunci
legiuitorul a eliminat calea de atac.
Ce se întâmplă în situația în care cazul de incompatibilitate este adeverit, este
considerat corect de instanța ierarhic superioara în urma exercițiului unei căi de atac?
A. Dacă este vorba de o instanță de apel atunci aceasta, apreciind că în mod greșit
a fost respinsă cererea de recuzare la prima instanță, va anula actele anterioare, va reface toate
actele de procedură și, dacă apreciază necesar, va reface și dovezile administrate la prima
instanță și va pronunța ea însăși o soluție de fond. Dar instanța de apel judecă, nu trimite
spre rejudecare.
B. Dacă însă instanța care constată că în mod greșit la instanța inferioară s-a
respins cererea de recuzare este o instanță de recurs, atunci va admite recursul, va casa

74
hotărârea cu trimitere la instanța de apel care ar fi prima instanță care judecă fondul sau, dacă
nu este prevăzut apelul, la prima instanță. Deci va trimite la prima instanță de fond.
De ce aceasta distincție? Instanța de apel, instanță de fond, admițând că la prima
instanță a fost greșit apreciată cererea de respingere, deși era cazul să o admită, își poate
permite să administreze ea însăși probele care la prima instanță au fost administrate de un
judecător incompatibil și poate reface actele de procedură, pentru că ea judecă fondul.
La instanța de recurs, însă, nu își mai poate permite instanța de recurs să le facă ea,
pentru că ea nu-i instanță de fond. Atunci trebuie să caseze cu trimitere, ca instanța de fond să
refacă actele de procedură și să refacă probatoriul dacă consideră că este necesar. Această
instanță de fond nu este neapărat prima instanță, necesar ar fi să fie instanța de apel, adică
prima instanță care ar putea, după lege, să facă acest lucru. Dar dacă legea prevede că nu există
apel în cazul respectiv, se trimite la prima instanță. Nu există apel doar într-un singur caz la
ora actuală, în contenciosul administrativ, dar nu este exclus să apară și în alte ipoteze.
Ca o concluzie, dacă se admite:
1) Judecătorul se retrage de la judecarea cauzei;
2) Încheierea va arata în ce măsură actele îndeplinite de judecător se păstrează;
3) Când cererea se judecă de către instanța superioară dispune trimiterea la o
instanță de același grad din circumscripția sa.
Dacă se respinge:
1) Judecătorul continuă să facă parte din complet;
2) Dacă cererea este cu rea-credință, se pot aplica amenzi judiciare;
3) Când judecă instanța superioară, înapoiază pricina instanței inferioare.
Toate prevederile pe care până acum le-am discutat ca fiind aplicabile
judecătorilor în materie de incompatibilitate, abținere și recuzare sunt aplicabile și
următoarelor categorii: procurorilor, magistraților-asistenți și asistenților judiciari și
grefierilor, în mod corespunzător (art. 54 NCPC).
Adică cu alte cuvinte trebuie să tragem concluzia că problemele de incidență în legătură
cu recuzarea și abținerea sunt de principiu probleme ce țin de constituirea instanței și nu de
compunerea ei. Însă trebuie observat că aceasta este regula de principiu. Legea spune „în mod
corespunzător” ceea ce înseamnă că sunt și anumite situații în care anumite cazuri de
incompatibilitate nu se aplică și grefierilor, procurorilor etc. De exemplu:
▪ art. 41 alin. (1) NCPC clar nu se aplică, pentru că prin ipoteză trebuie să fie vorba
de persoane care au judecat în cauza, or ca să fi judecat, trebuie să fi fost judecător;

75
▪ art. 42 pct. 1 NCPC nu se aplică, pentru că pentru a te fi antepronunțat, trebuie să
te fi antepronunțat în calitate de judecător, prin urmare nu s-ar putea aplica și celorlalte
categorii. Se aplică în schimb magistraților-asistenți;
▪ restul s-ar putea aplica.
SECȚIUNEA II – PĂRȚILE
Noțiunea de „părți” este una generală, dar ea se particularizează prin denumiri precum:
reclamant, pârât, intervenient, chemat în garanție etc. – în prima instanță. Puteam avea și
particularizări precum situația în care pârâtul formulează cerere reconvențională, denumirea
părților se va schimba: reclamantul va dobândi denumirea de „reclamant-pârât” (el este
reclamant în cererea lui, dar este pârât în cererea celuilalt), iar pârâtul va dobândi denumirea
de pârât-reclamant.
În apel denumirea părților se schimbă, pentru că va fi apelant (cel care face apelul) și
intimat (cel care se apară în apel), după cum dacă fac ambele apel, pot fi ambele apelant-
intimat sau intimat-apelant (depinde de poziția lor).
În recurs: recurent + intimat.
În revizuire: revizuent + intimat.
În contestația în anulare: contestator + intimat.
În materia societăților, dacă exista o opoziție: oponent + intimat.
În materie de executare părțile poartă denumirea de creditor și debitor, chiar dacă
avem de-a face cu o contestație la executare. De multe ori debitorul este partea activă (el face
contestația) și atunci vom avea intimat-creditor și contestator-debitor.
Nu sunt părți martorii, avocații, experții.
1. Cazurile de coparticipare procesuală – litis consortium
Până acum am avut reprezentarea cazului clasic cu un reclamant și un pârât, dar într-un
proces putem avea mai mulți reclamanți sau mai mulți pârâți sau și mai mulți reclamanți și
mai mulți pârâți. Nu este obligatoriu să avem A și B.
Cazurile acestea în care avem mai mulți reclamanți și mai mulți pârâți se numesc cazuri
de coparticipare (în unele cazuri această instituite mai este numită și litisconsorțiu procesual:
litisconsorțiu procesual activ și litisconsorțiu procesual pasiv).
Art. 59 – avem mai multe clasificări. Coparticiparea poate fi:
▪ activă;
▪ pasivă;
▪ mixtă;

76
▪ obiectivă – atunci când ea decurge din reunirea mai multor cereri care se conexează
pentru ca au între ele o strânsă legătură;
▪ subiectivă – atunci când ea decurge din voința unei părți de a se judeca fie
împreuna cu alții, fie împotriva mai multor persoane.
De asemenea este foarte important să facem deosebirea între mai multe categorii de
coparticipanți. Este și cea mai complicată:
1. coparticiparea facultativă – regula;
2. coparticiparea obligatorie.
Distincția este importantă, pentru că dacă ne vom afla într-un caz de coparticipare
obligatorie, activa sau pasiva, și cererea nu reunește toate persoanele în legătură cu care se
prevede coparticiparea obligatorie, ea va fi respinsa FĂRĂ a fi analizata pe fond! Este un caz
de inadmisibilitate a cererii. Noroc este că, de principiu, coparticiparea este facultativă și nu
obligatorie. De cele mai multe ori decurge dintr-o dorință a reclamantului fie de a face acțiunea
împreună cu alții, fie o dorința de a cumula mai multe cereri, împotriva mai multor persoane
care au o legătură unele cu celelalte, dar pe care le-ar putea face și distinct.
Exemplu: chemarea în judecată a unui codebitor solidar. Nimeni nu mă obligă să-i chem
și pe ceilalți. Dacă obțin creanța împotriva unuia, pot să-l execut și urmează ca între ei să se
de socotească. Dacă însă consider că sunt mai mulți solvabili, pot să chem mai mulți ca să am
varianta să mă îndrept împotriva tuturor. Dar asta este o cerere care depinde de voința mea ca
creditor. Eu îmi fac o analiză și vad: am 3 debitori. Dintre cei 3 pe care aș putea să-l execut?
Doi sunt pârliți, niciodată în viața lor n-au avut nimic, prezintă garanții maxime de sărăcie pe
toata viața, n-are rost să-i chem în judecată să obțin un titlu contra lor, pentru că n-am ce
executa de la ei. În schimb, dacă îi chem în proces, ei vor cere termene să se apere, vor angaja
avocați și în cazul acesta decizia este una de oportunitate procesuală, pentru că cu cât ai un
cerc procesual mai larg, teoretic procesul ar putea să dureze mai mult, pentru că fiecare o să
aibă câte un apărător, fiecare o variantă de apărare, fiecare o să ceară proba cu martori, fiecare
o să aibă câte un motiv de îmbolnăvire, rezonabil la un moment dat, ca să se amâne procesul.
În acest caz, dacă oricum nu obții nimic de la cei doi, de ce să-i mai chemi?
În cazul coparticipării obligatorii, lucrurile nu stau asta. Art. 684 C.civ. în materia
partajului, prevede că cererea de partaj care nu reunește toți coproprietarii este nulă, prin
urmare nu poți face un proces prin care să obții o hotărâre nulă. Ceea ce înseamnă că de la
început cererea trebuie făcută față de toți cei care sunt coproprietari. Aici nu mai vorbim de
o coparticipare facultativă, ea este impusă de lege.

77
La fel în materia rudeniei, art. 436 C.civ. prevede că în cererile privind filiația este
obligatorie citarea părinților și a copilului, deși ei nu sunt părți (normă imperativă. Fiind vorba
de drepturi nepatrimoniale în materie de rudenie este logic să fie de ordine publică).
În cazul coparticipării procesuale obligatorii, lipsa formulării cererii reclamantului
reunind toți coparticipanții, există un mecanism flexibil, la art. 78 alin. (2) NCPC, care permite
salvgardarea cererii de chemare în judecată: judecătorul din oficiu va pune în discuția părților
necesitatea introducerii în cauză a altor persoane, dacă natura raporturilor juridice impune
participarea cuiva (adică acele persoane care ar fi trebuit să figureze de la începutul procesului
și care nu figurează în cererea de chemare în judecată pentru a face o coparticipare activă sau
pasivă necesară). Dacă părțile sunt de acord, viciul se acoperă. Ulterior, poate formula o nouă
cerere de chemare în judecată. De principiu, judecătorul nu poate să introducă din oficiu,
ci pune în discuția parților. În urma punerii în discuția părților, oricare dintre părți (deci
inclusiv pârâtul) ar putea să solicite introducerea în cauză a acelora care ar fi trebuit să figureze
în proces și nu figurează, adică a acelor persoane care complinesc calitatea procesuala
obligatorie. Dacă niciuna dintre părți nu face o astfel de cerere, judecătorul va respinge
cererea, fără o analiza pe fond.
Aceasta complinire a cercului procesual poate fi făcută la intervenția judecătorului
numai până la închiderea cercetării procesului în fața primei instanțe (nu poate fi făcută în apel
sau în recurs, nici măcar în faza dezbaterilor). De ce? Pentru că din start cererea a fost făcută
prost, reclamantul nu a îndeplinit o cerință a legii. Vine legiuitorul (care pe VCPC îl sancționa
prin respingerea fără nicio discuție, fără vreo posibilitate de remediere) care, pe NCPC spune
să remediem cererea. Cum? Judecătorul spune că nu este bine făcut cercul procesual și oricare
dintre părți (deci chiar și pârâtul) îl poate complini, chemând părțile lipsă, dar până unde să
meargă aceasta tendință? Dacă ar merge până în apel deja am introduce o modificare a
apelului, pentru că în apel nu poți să vii cu părți noi, nu poți să schimbi cadrul procesual de la
prima instanță, există alte principii. Astfel s-a făcut remedierea până la sfârșitul cercetării
procesului (deci înainte de dezbateri).
Judecătorul poate dispune citarea chiar și din oficiu dacă exista un text expres al
legii, cum este cazul art. 436 C.civ. în materia rudeniei.
Mai sunt însă și exemple care nu sunt expres prevăzute într-un text și unde avem tot
litisconsorțiu obligatoriu: anularea unui contract tripartit sau anularea unui contract încheiat
între două părți, dar cererea de anulare se face de către un terț (el va trebui să cheme în
judecată pe toți participanții la contract, pentru că altfel ar însemna ca prin efectul relativității
efectelor hotărârii contractul ar rămâne valabil pentru cei care nu au fost în proces și invalid

78
pentru cei care au fost. Or în circuitul juridic civil ar trebui să subziste un act juridic care este
și valabil, și invalid, după cum părțile au participat la proces sau nu. Lucrul acesta introduce o
insecuritate juridică inacceptabilă și atunci se consideră că la proces ar trebui să participe toți
semnatarii contractului respectiv).
Când sunt mai multe părți (coparticipare procesuală) care este regula pe baza căreia
stabilim raporturile dintre ele? Prin principiul independenței procesuale – regula de bază.
2. Principiul independenței procesuale
Efectele coparticipării
A. regula: independența procesuală;
A excepția: situația în care efectele hotărârii (obținute de un coparticipant) se
extind asupra celorlalți coparticipanți.
Acest principiu înseamnă că termenele și actele respectate sau întocmite de către unii
sau unele dintre părți nici nu profită, nici nu dezavantajează pe celelalte părți. Exemplu:
dacă avem 5 pârâți și numai unul dintre ei a făcut apel, apelul se va admite în ceea ce-l privește,
dar pentru ceilalți 4 hotărârea va rămâne definitivă și executorie. Sau invers – dacă erau
reclamanți și au pierdut procesul, doar unul dintre reclamanți a câștigat procesul (în apel) și
restul îl vor pierde. Dacă unul dintre pârâți cere o probă în termen, iar ceilalți nu cer în termen,
ei vor fi decăzuți, iar proba se va admite numai pentru cel care a cerut în termen.
/!\ NU înseamnă ca dacă un pârât a cerut martori, iar ceilalți 4 nu au cerut, se va extinde
dreptul de a audia martori și pentru ceilalți (ceilalți vor fi decăzuți dacă nu au cerut în termen).
Excepție: principiul independentei procesuale nu se aplică în cazul în care fie prin
natura raportului juridic, fie în temeiul unei prevederi exprese a legii efectele hotărârii se
întind asupra tuturor reclamanților ori pârâților. În acest caz, actele întocmite numai de către
unii sau termenele respectate numai de către unii profită și celorlalți. Când actele de
procedură însă sunt potrivnice (celorlalți), se va ține seama numai de cele favorabile. Sunt
situații în care actele făcute de un coparticipant produc efecte pentru ceilalți coparticipanți,
chiar dacă nu ne aflăm într-o situație precum cea în care efectele hotărârii s-ar extinde asupra
celorlalți (gen solidaritate, indivizibilitate, coproprietate etc). Dar pentru aceasta este nevoie
de un text special. Exemplu:
- în cazul solidarității pasive, sunt chemați toți pârâții să răspundă solidar. Unul
dintre ei face apel. Prin natura raportului, dacă unul dintre ei va dovedi că datoria nu există,
evident că hotărârea se va extinde asupra tuturor și atunci într-adevăr apelul făcut de unul
profită și celorlalți. Dar aici este natura raportului de așa manieră, aici nu se poate aplica
principiul independenței procesuale.

79
- în materia coproprietății (art. 643 C.civ.), acțiunile făcute de un coproprietar
profită și celorlalți coproprietari, chiar dacă ei nu participă la proces. Deci cu atât mai
mult, dacă participă toți la proces, dar numai unul dintre ei face apel, evident că efectele
benefice se vor extinde și asupra celorlalți (aici avem prevedere expresă).
În general se aplică cazul acesta și în materie de revendicări foarte mult, precum și în
materie de răspundere delictuală, unde există solidarități (și evident dacă apărările sunt
comune. Dacă sunt apărări individuale – de exemplu, ai un comitent și un prepus: nu
întotdeauna apărările comitentului sunt identice cu ale prepusului. Dacă sunt apărări care
vizează doar latura de comitent în sensul că el nu are raport de comitent, evident că efectele
hotărârii nu se vor extinde asupra faptei prepusului care rămâne oricum obligat în nume
propriu. Dar dacă sunt apărări care vizează culpa victimei, evident că se extind efectele
hotărârii și asupra prepusului).
▪ Art. 419 NCPC în materia perimării – „În cazul în care sunt mai mulți reclamanți
sau pârâți împreuna (coparticipare), cererea de perimare ori actul de procedură întrerupător de
perimare al unuia folosește și celorlalți”. Acest text derogă de la principiul independenței
procesuale și nici măcar nu este nevoie de o situație de solidaritate, indivizibilitate,
coproprietate etc. Pur și simplu este suficient să fie coparticipanți, chiar dacă între pozițiile lor
de drept substanțial nu exista acel lucru de drept specific extinderii hotărârilor. De ce? Pentru
că perimarea operează în bloc (adică nu se poate perima doar o parte a procesului. Ori se
perimă tot procesul, ori nu se perimă). Perimarea este de fapt „o moarte”, o închidere a
procesului, deoarece o lungă perioadă (6 luni) nu s-au făcut acte de procedură (practic
perimarea este o consecință a lipsei contradictorialității, adică niciuna dintre părți nu vrea să
se judece și au lăsat procesul în nelucrare. Dacă una singură măcar vrea să se judece, înseamnă
că avem contradictorialitate și atunci efectul întreruptiv se produce asupra tuturor, nu mai
contează dacă ei au interese apropiate, divergente sau identice cu cel care face actul. După
cum lipsa de compatibilitate a tuturor, indiferent de interesele pe care ei le au unii față de alții,
pot duce la consecința perimării față de toți).
[Important de înțeles, pentru că se greșește la examen la perimare: de multe ori perimarea
este judecată în cadrul general al independenței procesuale, iar la întrebarea dacă pârâtul, care
are cerere reconvențională, face un act întreruptiv de perimare, ce se perimă? Majoritatea spun
că se perimă cererea principală, dar nu se perimă cererea reconvențională. În realitate nu se
perimă niciuna, pentru că perimarea operează numai în bloc].

80
▪ Taxa judiciară de timbru: dacă cererea este făcută de mai mulți, dar vizează un
drept comun, se timbrează o singură dată. Dacă este împotriva mai multor pârâți, dar vizează
aceeași pretenție, este tot o dată timbrată.
3. Îndatoririle și drepturile părților
DIN CARTE DE CITIT
4. Abuzul de drept procesual
DIN CARTE DE CITIT
Art. 12 este general, dar avem aplicații concrete în diferite materii, la recuzare de
exemplu. Nu orice respingere a unei cereri este un abuz, ci doar atunci când se face dovada că
cererea a fost făcută cu alt scop reglementat de lege. De exemplu, formulezi o cerere de
chemare în judecată pentru a bloca cartea funciară a pârâtului ca să nu facă o tranzacție și să
piardă un client.
5. Consecințe marginale ale coparticipării
5.1. Citarea și comunicarea actelor
Dacă sunt mai mulți coparticipanți, ne putem imagina că s-ar putea să apară o problemă
legată de dificultățile de citare și comunicare a actelor. Nu ne referim la situația în care sunt
2-3 participanți, ci la situația în care sunt 100, 200, 1000 de participanți (bine, dar de unde sunt
așa mulți? De exemplu, situația angajaților Curții de Conturi – 120, care nu-și primiseră niște
salarii în plus. Fiind colegi toți, normal că au făcut cererea împreună. Sigur că ar fi putut să
facă 120 de cereri, dar și pentru ei, și pentru instanță, chiar și pentru pârât era mai bine să
depună o singură cerere, mai ales că ele erau identice: toți erau salariați, toți aveau aceleași
drepturi. Difereau sumele după încadrarea pe care o avea fiecare). În astfel de situații, mai ales
când părțile nu au același avocat, riscul de a greși se înmulțește cu 120 (dacă se trimit 120 de
citații), însă dacă faci o citație, riscul de a greși este 1.
Astfel, când sunt mai mulți reclamanți sau pârâți, judecătorul „ținând seama de numărul
mare al acestora și de necesitatea desfășurării normale a activității de judecata, va putea
dispune, prin rezoluție, reprezentarea lor prin mandatar și îndeplinirea procedurii numai cu
mandatarul” – art. 202 alin. (1) NCPC. Atunci când judecătorul simte că coparticiparea este
atât de împovărătoare încât ar putea să aibă astfel de dificultăți care să conducă la judecata
întârziată a cauzei, la riscul de nulități etc., stabilește ca toți să fie reprezentați de un singur
mandatar, pe care ei trebuie să și-l aleagă. Dacă nu-și aleg un astfel de mandatar, instanța
poate numi din oficiu un curator judiciar la care se vor comunica actele de procedură. Este
necesar numai dacă ei sunt îndărătnici, adică nu-și îndeplinesc această obligație pusă în sarcina
lor de către instanță. Acest lucru nu este obligatoriu ori de câte ori sunt mai mult coparticipanți

81
(textul spune foarte clar „ținând cont de numărul foarte mare și de necesitatea desfășurării
normale a activității de judecată”), ci atunci când numărul este unul care chiar dă senzația reală
că poate crea dificultăți mai ales în procedurile de citare și comunicare a actelor.
2. art. 149 NCPC: când mai multe părți (coparticipare) au un reprezentant comun, i se
comunica un singur exemplar de pe actele de procedură, ceea ce ușurează lucrurile foarte mult;
dacă nu au un reprezentat comun trebuie sa se facă atâtea exemplare cați coparticipanți sunt
(dacă sunt 2,3 până la 10, lucrurile sunt gestionabile; ce trece de zeci devine problematice –
orice înscris trebuie sa se facă în 120 de exemplare; prevederea este logica: sa numești un
mandatar ca sa comunici o singura data tuturor – art. 202 (1); sigur, el le comunica pe urma,
se de socotesc ei cum iau cunoștința).
5.2. Cheltuielile de judecată
Dacă sunt mai mulți coparticipanți, cheltuielile de judecată se suportă de către aceștia,
dacă este cazul, adică dacă pierd procesul, în funcție de natura raporturilor juridice pe care le
au între ei. Dacă este o solidaritate la bază și pierd procesul pârâții, ei vor suporta cheltuielile
solidar. Dacă, din contra, obligația nu este solidară, se va suporta de fiecare în parte, potrivit
cheltuielilor pe care le-au generat apărările sale. Sigur, dacă nu sunt apărări deosebite, se vor
împărți cheltuielile la 1, 2, câți sunt ei. Deci totdeauna ne raportăm la obiectul litigiului:
vedem ce fel de obligații generează acel obiect al litigiului, ca să știm cum vor suporta
coparticipanții cheltuielile de judecată.
SECȚIUNEA III – PARTICIPAREA TERȚILOR LA PROCES
Forma procesului cu reclamant și cu pârât este forma de bază. Deja știm că în realitate
pot fi mai mulți reclamanți sau mai mulți pârâți sau și mai mulți reclamanți, și mai mulți pârâți.
Mai este un pas: este posibil ca pe parcursul procesului să apară și terți intervenienți în
proces, care au poziția de părți.
/!\ Nu trebuie să facem confuzia între terții care participă la proces și terțele persoane
implicate în procedură, dar care nu au calitatea de părți, cum ar fi: reprezentanții părților,
martorii, experții, traducătorii – aceștia nu sunt terți participanți la proces. Ele sunt persoane
care se implică fie în reprezentarea părților, (deci nu au drepturi procesuale proprii), fie sunt
obiectul probei, fie participă la administrarea probelor, dar ceea ce le caracterizează este ca ele
nu au drepturi procesuale proprii în proces.
Cei despre care vorbim acum, deși poartă denumirea de terți, care marchează faptul că
ei nu au fost de la început în proces, în realitate sunt persoane care își dispută drepturi sau
interese în legătură cu procesul (ceea ce îi separă total de celelalte categorii).
Intervenția terților în proces este de două feluri:

82
▪ intervenția voluntară: terții doresc să intre într-un proces început de alții;
▪ intervenție forțată: una dintre părți sau ambele părți din proces vor ca un terț să
participe la respectivul proces.
1. Intervenție voluntară
Este și ea de două feluri:
▪ intervenție voluntară principală;
▪ intervenție voluntară accesorie.
Intervenția principală o vom mai găsi mai ales în cărțile mai vechi, sub VCPC, sub
numele de intervenție în interes propriu, iar pe cea accesorie sub numele de intervenție în
interesul altuia (denumirile acestea sunt defectuoase, dar au fost prevăzute în VCPC și de
atunci mulți și le-au însușit).
Intervenția principală vizează situația în care terțul intră în proces, pentru că pretinde
pentru el un drept care este chiar dreptul dedus judecații prin cererea principală ori un drept
strâns legat de acesta. De exemplu, terțul cere nulitatea unei vânzări.
Intervenția accesorie este forma prin care un terț intră în proces pentru a sprijini
apărarea uneia dintre părți, dar fără ca el să pretindă ceva de la vreuna dintre părți. Nu are un
drept propriu, ci are un interes propriu, ca partea pentru care intervine să nu piardă.
A revendică de la B un bun. B a închiriat lui C. Scria în contract că se promite să se
vândă locatarului bunul. Dacă B pierde procesul, clauza se duce. C are interes, deși n-are drept
propriu asupra bunului. Așadar, întră în proces să-l sprijine pe B. Nu vorbim niciodată de o
intervenție pur afectivă, ci pentru că ai un interes dependent de dreptul litigios.
Important este ca ceea ce diferă între cele două forme nu este interesul (așa cum spunea
VCPC – doar în scris, pentru că și pe fond lucrurile stăteau la fel), ci dreptul, pentru că
intervenientul principal reclamă un drept propriu, în timp ce intervenientul accesoriu nu
reclamă un drept propriu.
Însă, în ceea ce privește interesul, interesul este propriu și într-un caz, și în celălalt,
pentru că la intervenția principală nu este cazul să discutam, însă la intervenția accesorie
trebuie înțeles că intervenientul accesoriu – este adevărat, sprijină apărarea uneia dintre părțile
implicate în proces, dar interesul este propriu. De ce? Pentru că de cele mai multe ori acest terț
accesoriu are o situație juridică care este nededusă procesului, dar care ar fi pusă în pericol de
pierderea procesului de către una dintre părți și atunci el face un fel de acțiune preventivă (nu
este chiar o acțiune preventiva, evident, pentru că nu cere nimic. Dar este un mijloc de pretenție
al lui, el practic intervine în acest proces pentru a înlătura eventualele pericole ce ar putea să

83
apară în legătură cu propriile lui drepturi, dar care, este adevărat, ar putea sa facă obiectul
judecații sau formează obiectul unei judecați, dar nu al acesteia.
Exemplu de intervenție principală: A revendică de la B un bun imobil. Apare un C
care spune că nu este proprietar nici A, nici B, ci el este proprietar, astfel încât cere el prin
intervenția principală ca B, pârâtul din cererea principală, să fie obligat să-i predea lui, nu lui
A, imobilul. În cazul acesta, în realitate acest C formulează o pretenție, ea este identică cu
pretenția reclamantului (în sensul că se bazează pe același drept, chiar dreptul de proprietate
dedus judecații), numai că el consideră că dreptul este al lui (ceea ce înseamnă că pentru C,
intervenientul principal, A și B, părțile inițiale în proces, sunt niște pârâți).
Aceasta este fizionomia: intervenientul principal, solicitând pentru el dreptul dedus
judecății, practic are o poziție de reclamant, iar pârâții lui, de principiu, sunt cei doi inițiali,
părțile inițiale în proces, pentru că el vrea ca reclamantul A să nu ia dreptul pentru el, iar
pârâtul B să fie obligat, dar nu față de reclamant, ci față de el. Există și multe variante ale
acestei scheme, dar această schemă ne ajută în rezolvarea problemelor în proporție de peste
80% (rămân probabil 20% de particularități pe care le vom discuta în cele ce urmează,
important este să înțelegem aceasta baza).
La fel merg lucrurile și dacă dreptul dedus judecații prin cererea de intervenție nu este
chiar dreptul invocat de reclamant, dar este un drept în strânsă legătură cu acesta.
În legătură cu cererea de intervenție accesorie:
Exemplu de intervenție accesorie: A cheamă în judecată pe B solicitând tot predarea
unui bun imobil de către B. În proces intervine C care susține că A nu este proprietar și ca B
ar trebui să câștige procesul, legitimându-se prin faptul că el este o persoana care are o
promisiune de vânzare din partea lui B (și care, evident, n-ar mai putea fi satisfăcută dacă A
ar câștiga procesul. B i-ar spune „știu că ti-am promis că-ți vând imobilul, dar nu-l mai am,
asta e situația!”; atunci C, ca să-și păstreze intacte drepturile lui de creanță constând în
obligarea lui B să-i vândă bunul, are nevoie de un lucru ca de aer: ca B să rămână proprietar).
C intervine în procesul dintre A și B sprijinind apărarea lui B pentru a se asigura că B va fi în
măsură să-i transmită dreptul de proprietate sau îl va putea obliga pe B dacă acesta se va
răzgândi, printr-o hotărâre judecătorească. Aici nu este interesul altuia, este al lui, doar dreptul
este al altuia.
Aste este fizionomia cererii accesorii care este mai greu de înțeles decât cea principală:
aici nu putem afirma că interesul lui C, al terțului intervenient, este interesul altuia. Nu! Este
interesul lui. Dreptul pe care el îl apară este al altuia, dar interesul este strict personal. El nu

84
vine acolo așa, că îi place lui de B și vrea să-l ajute, pentru că nici n-ar putea – i s-ar pune
cerința existentei unui interes personal.
1.1. Intervenția principală
Se vorbește de o intervenție principala atunci când terțul intervenient intră în proces
pentru a pretinde pentru sine, în tot sau în parte, un drept care este chiar dreptul dedus judecății
sau un drept strâns legat de acesta.
1.1.1. Cine poate formula?
Orice persoană care are un drept propriu, dreptul acesta este fie cel dedus judecații, fie
este un drept strâns legat de dreptul dedus judecății și are un interes personal. Terțul poate
pretinde același drept ca și dreptul dedus judecații:
Exemplu – A revendică de la B un imobil și apare C care spune că nu este proprietar nici
A, nici B, ci. C face o cerere prin care pretinde pârâtului B să nu îi predea lui A imobilul, ci
lui. Acest C formulează o pretenție, ea este identică cu pretenția reclamantului, în sensul că se
bazează pe același drept, chiar dreptul de proprietate dedus judecații, ceea ce înseamnă că
pentru C, intervenientul principal, A și B sunt veritabili pârâți. Solicitând dreptul dedus
judecații, C are practic o poziție de reclamant, iar pârâții lui sunt de principiu sunt cei doi A și
B, adică părțile inițiale din proces, pentru că el vrea ca reclamantul (A) să nu ia dreptul pentru
el, iar pârâtul (B) să fie obligat nu față de reclamant, ci față de el.
Terțul poate pretinde și un drept care nu este cel invocat de reclamant, dar este în
strânsă legătură cu acesta:
Exemplu – între A și B există un proces în legătură cu predarea unor bunuri dintr-un
contract de vânzare. C solicită declararea nulității absolute a unui alt contract, încheiat între B
și C, pentru a genera efectul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. Drepturile sunt în
strânsă legătură.
Nu este admisibilă în cererile cu caracter strict personal, în litigiile de muncă
individuale, în acțiunile posesorii, în procesele arbitrale numai cu consimțământul părților
inițiale, ordonanța președințială. În administrativ, se poate, deși nu este clasică, căci opune
dreptul său doar pârâtului, nu ambelor părți.
1.1.2. Termenul în care poate fi introdusă cererea
De principiu, cererea poate fi formulată doar în fața primei instanțe, până la momentul
închiderii dezbaterilor în fond.
Excepție: cu acordul expres al parților, intervenția principală poate fi introdusă chiar și
direct în apel!

85
/!\ Este o excepție de la principiul dublului grad de jurisdicție, pentru că intervenientul
principal deduce judecații o pretenție distinctă de cea a reclamantului. Această pretenție
distinctă va fi practic analizată în fond de o singură instanță, instanța de apel (nu instanța de
recurs, pentru că aceasta nu este o instanță de fond). Nu este așa grav, pentru că în civil
principiul dublului grad de jurisdicție nu este obligatoriu din punct de vedere constituțional
sau convențional (CEDO). CEDO prevede obligația parcurgerii unei judecăți de fond. Dar
oricum există rezerve – trebuie să existe acordul expres al părților (pe vechiul cod – „învoiala
parților” care se înțelegea și ca un acord tacit).
/!\ Se derogă și de la art. 478 NCPC – că nu se poate judeca mai mult în apel decât s-a
judecat în prima instanță. Art. 478 alin. (3) – în apel nu se poate schimba calitatea părților,
cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi. Aici
este vorba de o pretenție nouă, formulată direct în apel.
1.1.3. Competența de soluționare
Cererea de intervenție principală este o cerere incidentală, ea poate fi oricând făcută și
separat, dar din considerente de oportunitate procesuală, terțul a ales formularea ei în cadrul
unui proces început. Nu este accesorie, pentru că poate fi independentă de procesul principal.
Potrivit art. 123 NCPC va fi judecată de către instanța care judecă cererea de chemare în
judecata, chiar dacă ea, fiind făcută separat, ar atrage altă competență.
1.1.4. Modul de soluționare
Forma cererii – fiind o veritabilă cerere de chemare în judecată, trebuie să aibă forma
de la art. 194 NCPC. Modul de facere nu îi schimbă natura.
/!\ Ea nu va urma procedura de regularizare de la art. 200, deoarece cererilor
incidentale nu li se aplică regularizarea. Regularizarea este pentru cereri principale!
Taxa de timbru se calculează după valoarea cererii de chemare în judecată, dar valoarea
va fi cea de cerere de chemare în intervenție.
Dacă dreptul din cererea de intervenție este același cu cel din cererea de chemare în
judecată, atunci este aceeași taxă.
Dacă însă dreptul este un drept strâns legat de dreptul din cererea de chemare în judecată,
taxa de timbru va fi cea din cererea de intervenție principală.
Cererea de intervenție principală urmează o procedură de admitere în principiu. Nu
devine brusc parte. Este verificată admisibilitatea cererii. Ar fi doua variante:
fie să citezi terțul și să-l asculți, să vezi ce are de spus, să administrezi probe și
să te pronunți la sfârșitul procesului asupra drepturilor lui;

86
fie să chemi terțul și analizezi dacă ceea ce spune el este admisibil în principiu
– aceasta a doua variantă a fost admisă de legiuitor.
Trebuie analizate la admisibilitatea în principiu:
1) forma cererii – să nu fie nesemnată, făcută de o persoana fără calitate de
reprezentant, să nu aibă obiect;
2) elemente extrinseci cererii (taxa de timbru);
3) dreptul terțului (dacă este chiar dreptul din proces sau unul strâns legat cu cel
din proces);
4) interesul personal al terțului.
Sunt o serii de domenii în care cererea de intervenție principala nu este admisibilă. Din
codul de procedură nu rezultă. Din cod ar rezulta că este admisibila în toate domeniile. Din
împrejurarea faptului că instanța verifică existenta unui drept, și că dreptul acela trebuie să fie
dreptul din proces sau unul strâns legat, s-a dezvoltat o jurisprudență și o doctrină bogată
generând domenii în care cererea de intervenție nu este acceptată. Exemple:
1) Cererile cu conținut nepatrimonial, este greu să invoci același drept cu cel
dedus judecații (divorț, stabilirea paternității, tăgada paternității). La tăgada paternității este
o discuție, poate să formuleze cererea nu numai copilul sau soțul mamei, ci și tatăl biologic și
atunci ar exista admisibilitatea unei cereri de intervenție, pentru că și el ar putea formula o
cerere similară.
2) Litigiile de contencios administrativ – există o tendință care acceptă cererea
de intervenție principală cu discuții în ceea ce privește contenciosul obiectiv;
Contencios obiectiv: de exemplu acțiunea făcută de prefect în controlul actelor
administrative ale autorităților publice locale: s-a discutat că n-ar fi admisibilă cererea de
intervenție principală, pentru că, prin ipoteză, terțul ar trebui să fie și el tot un prefect care să
ceară un drept de control asupra actelor administrative, dar s-a acceptat și aici, pentru că de
multe ori au existat situații în care au fost terți afectați prin actele pe care le atacă prefectul.
Afectarea trebuie să fie un concretă, adică să fie vorba de drepturile lor. De exemplu: prefectul
atacă o autorizație de construire ca fiind ilegală, dar asta nu înseamnă că vecinul celui care a
primit autorizația nu are și el un interes direct și un drept. El invocă dreptul lui aici cerând
anularea actului pentru a proteja granițele dreptului său.
/!\ Particularitate: terțul nu intră în conflict și cu reclamantul, ci intră în conflict doar
cu pârâtul (este o concluzie doctrinară trasă la nivelul unor generalități, pot exista și excepții)
– situație ce intră în acele excepții de 20%. Dacă găsim aceasta particularitate, nu trebuie să
ne duca la concluzia că cererea de intervenție este inadmisibilă, pentru că până la urmă

87
mențiunea cum că prin cererea de intervenție principală reclamantul și pârâtul devin pârâți ai
intervenientului principal și că ei vor fi ambii adversarii lui, nu scrie în text, este doar o
concluzie doctrinară trasa din generalități, existând mereu excepții.
3) Litigiile individuale de muncă care au la bază un contract individual de
muncă (un terț nu poate pretinde drepturi proprii care să fie concurente cu cele ale angajatului
care a formulat cererea, contractele individuale de muncă dau naștere la drepturi și obligații
numai între angajat și angajator). La contractele colective de muncă este posibil, pentru că pot
fi persoane care să aibă în contractele de muncă clauze identice.
4) Litigiile arbitrale – art. 581: terții pot participa, dar numai cu acordul lor și al
tuturor parților (pentru că arbitrajul reprezintă o convenție, convenția produce efecte doar
între părți, terțul, fără acordul parților, nu este parte la convenție). Este valabil numai pentru
intervenția principală, intervenția accesorie poate fi făcută și fără acordul părților.
5) Litigiile posesorii (acțiunile posesorii) se consideră că cererea de intervenție
principală nu este admisibilă întrucât prin faptul că terțul ar trebui să indice un drept propriu,
iar instanța să-l verifice, ar însemna că iese din domeniul posesoriului și intră în domeniul
petitoriului, ceea ce transformă cererea, din posesorie în petitorie. Or printr-o cerere de
intervenție poți sa lărgești cadrul dreptului, dar nu să transformi fizionomia cererii.
Reclamantul a vrut doar o cerere posesorie. Bun, intervii în cererea lui, dar nu poți să-i spui
„acum nu mai este posesorie, trebuie să ne judecam pe fond”. Legiuitorul nu acceptă așa ceva
și de aceea se consideră inadmisibil.
Ar putea fi posibil ca el să reclame posesia pentru el (Briciu acceptă teza asta), doar că
textul de lege se referă la faptul că el (intervenientul) (???) și atunci aici se blochează discuția.
Unele instanțe au acceptat și așa.
Admisibilitatea în principiu nu trebuie confundată cu ascultarea terțului intervenient.
Este un pic mai greu de înțeles, pentru că el nu este încă parte, el devine parte doar dacă i se
admite cererea de intervenție în principiu, dar totuși are dreptul de a pleda în legătura cu
admisibilitatea cererii sale (deci are niște drepturi, chiar dacă el nu este parte). Însă legea
prevede (art. 64 NCPC) că, pentru a nu surprinde părțile, cererea de intervenție va fi
comunicată lor înainte de punerea în discuție a admisibilității în principiu. VPCP nu prevedea
aceasta și te puteai trezi în ziua respectivă cu o cerere de intervenție. Ea avea 30 de pagini,
intervenientul justifica acolo de ce are drept și judecătorul iți dădea cuvântul în ziua aceea fără
să ți-o fi comunicat, pentru că VCPC nu prevedea comunicarea. Acum NCPC prevede
comunicarea cererii de intervenție părților și, evident, după cele ele iau la cunoștință, pun

88
concluzii exclusiv pe admisibilitatea în principiu și pe drepturile terțului pe fond, cu ascultarea
terțului intervenient.
1.1.5. Soluțiile
• Instanța admite în principiu cererea – caz în care încheierea poate fi atacată numai
odată cu hotărârea dată asupra fondului.
• Dacă instanța constată că nu sunt întrunite condițiile (forma, aspectele extrinseci,
dreptul și interesul) respinge cererea ca inadmisibilă – încheierea va putea fi atacată cu apel
sau recurs (pentru că poate fi făcută cererea și direct în apel) în termen de 5 zile de la
pronunțare pentru cei prezenți și de la comunicare pentru cei care au lipsit sau de la data la
care a luat la cunoștință.
/!\ Cine poate formula apel sau recurs? Numai terțul (care nu este parte în proces!) ar
putea ataca cu apel sau recurs – terțul va ataca numai încheierea respectiva (dacă în cursul
procesului), nu și alte aspecte ale procesului.
Mai mult, sunt două modalități distincte: într-un fel se atacă când instanța admite în
principiu, într-un fel se atacă atunci când instanța respinge cererea ca inadmisibila. Practic, în
al doilea caz, nu se mai așteaptă pronunțarea hotărârii pe fond, ci se atacă de îndată – este un
caz de excepție (de obicei încheierile se atacă odată cu hotărârea de fond. În cazul acesta
încheierea se atacă în 5 zile, deci până se judecă procesul pe fond). Ba chiar mai mult, legea
prevede ca până la judecarea apelului sau a recursului, după caz, procesul principal se
suspendă de drept. Practic, el nu mai poate continua decât după ce se clarifică de către
instanța superioară dacă a fost corect sau incorect respinsă cererea de intervenție principală.
Art. 64 alin. (4) arată faptul că apelul sau recursul trebuie judecate în maximum 10 zile
de la înregistrare (adică nu va dura prea mult această situație. Se poate suspenda, dar numai
10 zile). În practică, însă, termenul de 10 zile (care, evident, este unul de recomandare) nu
prea se respectă. SE VA SCHIMBA!
Mulți critică aceasta prevedere, spunând că da loc la formularea unor cereri de
intervenție vădit abuzive, care, fiind respinse, generează dreptul la un apel împotriva încheierii
de respingere și blochează judecata pentru o perioadă de cel puțin 10 zile (în concret mai mult).
Briciu nu neagă faptul că lucrurile s-ar putea petrece așa, însă când s-a făcut textul de lege
legiuitorul a avut în vedere următorul aspect: varianta cealaltă ar fi fost ca încheierea să se
atace odată cu fondul, așa cum se atacă și încheierea de admitere în principiu. Însă dacă
instanța de apel, după ce se pronunța hotărârea pe fond, constata că în mod greșit a fost respinsă
cererea de intervenție, ar fi trebuit sa anuleze întreaga procedură, pentru că toată s-a petrecut
fără prezența terțului care ar fi avut dreptul să fie prezent și să trimită cauza spre rejudecare,

89
ceea ce era un lucru de nedorit pentru legiuitor, pentru că se lungea cu mult mai mult procesul
decât 10 zile. Și atunci, având în balanță cele două ipoteze, neputând legiuitorul să plece de la
ipoteza că sigur vor fi abuzuri. Este greu să dai o lege spunând că sigur vor fi unii care vor
profita de text și vor face abuzuri. Este greu să se spună că din 5000 de cereri, 4000 vor fi sigur
nereale. Eventual vor da amenzi, ceea ce se poate, pentru că cel care face abuz de drept
procesual, adică face cereri vădit neîntemeiate, poate fi obligat la plata de amenzi și de
despăgubiri pentru partea adversă pentru întârzierea soluției.
***Se poate face și în acest caz, pentru că situațiile sunt diferite. Încheierea de respingere
ca inadmisibilă a apărut în ultima instanță, deci, nu a fost supusă căilor de atac.
Legea se refera numai la respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenție. Însă
același regim juridic, pentru identitate de rațiune, se aplică și atunci când cererea este anulată
ca informă sau în ipoteza în care nu s-a plătit taxa judiciară de timbru (cu mențiunea că în acest
caz ICCJ spune într-un RIL că nu poți să critici modul în care s-a stabilit taxa de timbru în
căile de atac – apel sau recurs, ci numai într-o cale specială, numita reexaminare. Deci nu
trebuie să critici modul în care ți s-a stabilit taxa, ci că ți s-a anulat cererea, căci n-ai plătit-
o. Se poate ca tu să plătești taxa însă instanța să nu observe și sa-ti anuleze cererea. În cazul
acesta evident că poți să faci cale de atac, pentru că tu nu critici modul în care s-a stabilit, ci
modul în care ți s-a anulat cererea. Așa vedem motivele pentru care se poate ataca cu apel sau
recurs încheierea de respingere. *Decizia ICCJ este la nivel de recurs. (???)
Încheierea este una interlocutorie, deci instanța nu mai poate reveni asupra ei, nici
dacă a respins, nici dacă a admis cererea de intervenție (deci nu se poate răzgândi, să zică că
a mai găsit argumente între timp și că o admite).
1.1.6. Efecte ale admiterii în principiu a cererii de intervenție principală
Apare o nouă parte în proces, intervenientul principal, care are poziția procesuală
specifica unui reclamant. Consecințe:
(1) Părțile, atât pârâtul cât și reclamantul, au dreptul și obligația să facă
întâmpinare (ei devin amândoi pârâți). Instanța va acorda un termen pentru ca părțile să
introducă întâmpinare;
/!\ Fiind reclamant, pârâtul și reclamantul inițiali (pârâții) ar putea chiar să depună cereri
reconvenționale prin care sa invoce pretenții proprii față de intervenientul principal.
(2) Intervenientul principal, fiind în poziția unui reclamant, va putea formula el
însuși în această poziție cereri de atragere în proces a unor terțe persoane în mod forțat
(chemare în garanție, chemare în judecată a altor persoane).

90
În legătura cu drepturile din proces ale intervenientului, trebuie menționat că el ia
procedura în starea în care se afla la momentul admiterii cererii de intervenție (adică el nu va
putea cere nici refacerea probelor care s-au administrat până la data intervenției lui, nu va
putea invoca nici nulitățile relative care s-au acoperit prin neinvocare anterior intervenției lui),
DAR el poate solicita administrarea de probe în susținerea propriei lui cereri de intervenție,
chiar dacă momentul de administrare a probelor a trecut.
El poate face cererea de intervenție până la închiderea dezbaterilor. Or de cele mai multe
ori atunci probele au fost administrate. Dezbaterile încep după terminarea cercetării
procesului. Or terminarea cercetării procesului presupune și terminarea administrării probelor,
ceea ce înseamnă că, dacă el intervine după terminarea cercetării procesului, practic el nu mai
poate cere refacerea probelor administrate, readministrarea lor sau alte lucruri în legătură
cu cele ce au fost administrate, dar poate cere el însuși probe, ceea ce prin ipoteză deschide
și dreptul celorlalte părți să ceara contraprobe). El va trebui să ceară probele fie prin cererea
de intervenție, fie cel mai târziu la termenul de judecată ulterior admiterii în principiu a cererii
de intervenție.
1.1.7. Judecata cererii de intervenție principală
În ceea ce privește judecata cererii de intervenție principală, mai trebuie menționat și
faptul că intervenientul principal are o poziție procesuală total independentă. Acest lucru
înseamnă că, deși reclamantul și pârâtul decid să tranzacționeze sau reclamantul decide să
renunțe la cererea de chemare în judecată sau la dreptul subiectiv ori pârâtul decide să
achieseze la pretențiile reclamantului (se stinge procesul amiabil), cererea intervenientului
principal va continua să se judece, pentru că ea reprezintă o cerere de chemare în judecata
în sine. Faptul că este făcută incidental nu o lipsește de independență, cel mult o subordonează
cererii făcute instanței, în rest intervenientul este un veritabil reclamant și faptul că părțile
inițiale sting litigiul nu înseamnă că pe el îl oprește. Desigur, dacă stingerea litigiului de către
părțile inițiale are loc după admiterea în principiu. Dacă stingerea litigiului are loc înainte de
admiterea în principiu, atunci se consideră că nu se mai justifică nici admiterea în principiu,
pentru că terțul nu a dobândit aceste drepturi. Dacă cumva cererea terțului este mai gravă decât
consecințele câștigării/pierderii procesului în cererea principală, mai bine nu apuci să-i admiți
în principiu, căci, dacă îi admiți, nu mai poți da înapoi.
Cererea de intervenție principala se judecă, de principiu, odată cu cererea principală
– dar dacă judecata cererii principale ar fi întârziată de judecarea cererii de intervenție (nu și
invers!), instanța ar putea să disjungă judecarea cererii de intervenție și să o judece separat.

91
/!\ Dacă însă intervenientul pretinde același drept pe care îl pretinde și reclamantul, fie
în tot, fie și numai în parte, disjungerea nu mai este posibilă, pentru că riscul de hotărâri
contrare ar fi foarte mare. Când este un drept strâns legat, o mai dregi, pentru că disjungi și
eventual suspenzi un proces până la judecarea celuilalt (de obicei suspenzi procesul creat prin
cererea de intervenție până la soluționarea procesului din cererea principală sau invers –
depinde care drept decurge din celălalt).
În cazul în care se disjunge totuși cererea, competența generată prin depunerea
cererii de intervenție la instanța care judecă cererea principală rămâne câștigată, deci să
nu mergem pe ideea că, dacă s-a disjuns, se duce la instanța care ar fi fost competentă să judece
cererea de intervenție dacă ea ar fi fost făcută separat. În realitate, prin depunerea cererii de
intervenție se generează o prorogare a competentei instanței principale și pentru cererea de
intervenție. Prorogarea odată operată, este ireversibilă, nu se mai întoarce înapoi. Astfel că
odată câștigată competența, ea rămâne și în caz de disjungere. Ba chiar mai mult decât atât, în
regulamentul de ordine interioară a instanțelor se spune că se judecă chiar de același complet
de judecată – ROI a instanțelor, hotărârea CSM 1575/2015). Aici de fapt nu este vorba de
competență, ci este o problemă de caracter aleatoriu, pentru că din moment ce completul a fost
învestit aleatoriu în cererea principală, iar în cererea principală s-a făcut intervenția (a primit
tot prin efectul caracterului aleatoriu și aceasta atribuție) înseamnă că caracterul aleatoriu și
continuitatea impun prezența aceluiași judecător, altfel nu s-ar respecta principiul continuității.
1.1.8. Soluțiile
De regulă, se aplică următoarea schemă: nu este posibilă admiterea atât a cererii
principale, cât și a cererii de intervenție principală, pentru că este fie același drept, fie drepturi
concurente (dreptul dedus prin cererea principală și dreptul dedus prin cererea de intervenție
sunt strâns legate și concurente), astfel că, de principiu, nu este posibilă admiterea în totalitate
a ambelor cereri. Așadar:
1) se admite una și se respinge cealaltă;
2) se resping amândouă (și câștiga pârâtul);
3) se admit ambele în parte.
DAR atunci când dreptul dedus judecații în cererea de intervenție principală este un
drept distinct de cel din cererea de chemare în judecată, strâns legat de acesta, dar neconcurent
acestuia, atunci nu se aplică aceasta schemă de soluționare. Se vor putea admite ambele cereri.
Exemplu în contenciosul administrativ: este vorba de 2 terenuri, se obține o autorizație
de construire care încalcă drepturile ambilor proprietari de terenuri, se duce spre granița lor cu
mai mult decât prevede regulamentul de urbanism. Unul din proprietari atacă, invocând

92
dreptul lui de proprietate și toate servituțile pe care i le recunoaște C.civ. și cere anularea
autorizației. Celălalt proprietar face cerere de intervenție și cere și el anularea autorizației
pentru încălcarea dreptului lui, nu al celuilalt. Drepturile lor nu sunt concurente, ceea ce
înseamnă că pot fi admise ambele cereri de intervenție.
/!\ Aceasta schemă excepțională nu este de principiu aplicabilă, vizează genul acesta de
litigii. De cele mai multe ori, intervenientul invocă un drept concurent cu cel dedus judecații
în cererea principală –> se aplică schema clasică.
1.2. Intervenția accesorie
În intervenția accesorie, NU se cere nimic. Terțul intră în proces pentru a sprijini
apărarea uneia dintre părți, fără a pretinde ceva în proces. În mod clar intervenientul accesoriu
nu mai pretinde un drept propriu sau un drept strâns legat de dreptul dedus judecății, el numai
sprijină una dinte părți. Așadar, cel care intervine nu trebuie să justifice un drept, ci doar un
interes care trebuie să fie personal.
1.2.1. Termenul
Cererea poate să fie cerută pe tot parcursul procesului, chiar și în căile extraordinare
de atac, pentru că nu se mai supune rigorilor dublului grad de jurisdicție, o simpla apărare
poate fi făcută oricând.
1.2.2. Modul de soluționare
Competența: se judecă odată cu cererea principală, pentru că este o cerere accesorie
(art. 123 NCPC)! NU este posibilă disjungerea!
Forma se face în scris, dar nu sub forma unei cereri de chemare în judecată, pentru că
nu este o cerere de chemare în judecată (nu se cere nimic, nu are obiect), ci doar sub forma
unei simple petiții – art. 148 NCPC (ca orice cerere depusă la dosar).
/!\ Și ea se supune procedurii de admitere în principiu la fel ca intervenția principală,
numai că aici instanța va verifica mai puține elemente. Va verifica forma (scrisă), taxa de
timbru (cuantum fix 20-50 lei), dacă este semnată și existența interesului personal.
Timbrajul nu este la valoare, este o sumă fixă, ca orice cerere neevaluabilă în bani.
Dar și ea trece printr-o procedură de admitere în principiu cu aceleași reguli ca la
cererea principală.
Sunt aceleași reguli de atacare, dar aici este o discuție: dacă la cererea de intervenție
principală situația este oarecum clară (avem prima instanța, apel), aceasta cerere poate fi făcută
inclusiv în recurs. Așadar, se ridică o problemă: dacă prevederea de la art. 64 alin. (4) spune
că încheierea de respingere a cererii de intervenție va putea fi atacată separat cu apel sau recurs,
iar nu odată cu hotărârea de fond, se aplică și în ipoteza în care pe fond nu ar exista un recurs

93
(adică hotărârea ar fi definitiva pe fond, pentru că ne aflam deja în recurs), cererea de
intervenție accesorie puțind fi făcută în recurs. Aici sunt două opinii:
1. o opinie este că nu se mai poate ataca cu recurs (întrucât ar fi un recurs făcut la
o încheiere care este dată într-un proces care nu are drept de recurs);
2. o altă opinie (Briciu și Ciobanu) este în sensul că se atacă cu recurs încheierea,
pentru că nu trebuie sa avem rezerve că ar fi un recurs la recurs (argumentele pentru care
legiuitorul nu a admis recursul împotriva hotărârilor definitive, adică cea de fond, este, pentru
că ele au urmat furcile caudine ale primei instanțe și ale instanței de apel. Dar acest lucru nu
este logic aplicabil și încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție, pentru
că ea, prin ipoteză, a apărut ca incident direct în recurs, astfel încât acesta a și voit legiuitorul
– să existe un control asupra ei – evident, control care nu trebuie să existe și asupra hotărârii
de fond, pentru că în cazul ei hotărârea finală vine să confirme/infirme vreo două judecați. Pe
când la încheiere există abia una singură). Deci nu este identitate de rațiune. Față de dispozițiile
exprese ale legii trebuie să admitem recursul.
1.2.3. Efectele admiterii cererii
Poziția procesuală a terțului intervenient accesoriu: are o poziție procesuală
subordonată părții în favoarea căreia intervine. Ce înseamnă aceasta?
1) El nu poate să facă acte de procedură care contravin interesului părții
pentru care intervine. Intervenientul ia procedura în starea în care se afla, are dreptul să
administreze probe proprii (ca intervenientul principal) fie prin cererea de intervenție, fie la
primul termen. Ce nu poate el față de cel principal este faptul că actele de procedură, probele,
trebuie să nu contravină interesului părții în favoarea căreia a intervenit.
2) Nu poate cere probe care ar fi în defavoarea susținutului.
3) Intervenientul poate să renunțe la cerere numai cu acordul părții în favoarea
căreia intervine (după ce a fost admisă cererea în principiu). El numai dispune nici măcar de
cererea lui.
4) Dacă reclamantul și pârâtul decid să tranzacționeze sau reclamantul decide să
renunțe la cerere sau pârâtul să achieseze la pretenții, intervenientul nu se poate opune și
cererea lui rămâne fără obiect, pe când la cererea de intervenție principală se judecă. Aici
oricum nu cere nimic și, chiar dacă ar avea dreptul să se judece în continuare, nu are ce.
5) Calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu va fi considerată neavenită
și nu se va judeca în fond dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat ea însăși calea
de atac sau a renunțat la calea de atac ori calea de atac a fost anulată, respinsă fără a se judeca
în fond sau s-a perimat. Cu alte cuvinte terțul n-a susținut suficient, fie a renunțat, fie a avut o

94
atitudine de nesusținere, i-a cerut parții să plătească taxa de timbru și n-a plătit taxa de timbru
în apel. VCPC vorbea numai de apel și recurs, lăsând descoperită ipoteza contestației în
anulare sau a revizuirii. Acum nu se mai face această distincție, ceea ce înseamnă că regula
plații taxei de timbru se aplică tuturor cailor de atac, inclusiv cele de retractare –
contestația în anulare și revizuirea.
6) El ia procesul în starea în care intervine, poate cere probe pentru apărările aduse
în discuție.
1.2.4. Soluțiile
Urmează calea principală:
0) Dacă a intervenit pentru reclamant și se admite cererea reclamantului, se
admite și cererea de intervenție;
1) Dacă a intervenit pentru pârât și se admite cererea reclamantului, așadar
pârâtul pierde, se va respinge și cererea de intervenție;
2) Cheltuielile de judecată: dacă partea pentru care terțul intervine pierde
procesul, el nu va trebui să suporte cheltuielile parții, dar va trebui să își suporte propriile
cheltuieli. De asemenea, dacă prin apărările lui a generat cheltuieli suplimentare pentru partea
în favoarea căreia a intervenit sau pentru partea adversă, atunci va trebui să suporte acele
cheltuieli suplimentare. De exemplu, reclamantul îl cheamă în judecata pe pârât, care cere
proba prin înscrisuri. Apare intervenientul care cere și expertiză, și martori etc.
Teoretic instanța i le încuviințează, pentru că ele nu sunt contrare intereselor pârâtului,
deci are dreptul să le administreze, dar ele vor genera pentru partea adversă cheltuieli
suplimentare cu consilierul expert care să participe la expertiză, el va trebui să ceară martori
proprii pe care trebuie să-i transporte la proces. Acestea se vor imputa asupra intervenientului
accesoriu, căci el a cerut probele acestea, nu partea în favoarea căreia a intervenit. Dacă
intervenientul câștigă, NU poate cere cheltuieli de judecată.
2. Intervenția forțată
În cazul intervenției forțate, inițiativa nu îi mai aparține terțului, ci una din părțile inițiale
ale procesului dorește să atragă un terț în proces.

2.1. Chemarea în judecată a altei persoane


Art. 68-71 NCPC. Chemarea în judecată a altei persoane este un mijloc procedural
prin care părțile inițiale din proces, precum și intervenientul principal (căci și el are aceleași
drepturi) solicită introducerea în proces a unei terțe persoane care ar putea pretinde pe cale

95
separată, aceleași drepturi ca reclamantul. Nu este vorba de o eventualitate. Posibilitatea
trebuie să rezulte din raporturile juridice rezultate. Exemple:
1) Cesiunea de creanță: cedentul îl cheamă în judecată pe debitorul cedat, dar
debitorul cedat a fost notificat de către cesionar să-i plătească lui. Debitorul are o problemă:
cesionarul spune că cesiunea este valabilă, cedentul spune că este nulă sau că s-a desființat ca
urmare a faptului că nu s-a plătit prețul cesiunii și era în contractul lor o clauză care spunea că
dacă nu se plătește până la o dată, contractul este rezolvit de drept și că a intervenit rezoluțiunea
contractului de cesiune. Cert este că dincolo de filosofia din dreptul civil cu privire la cesiune,
pe parcursul raporturilor dintre cedent și cesionar pot să apară mii și mii de contestări ale
calității unuia față de celălalt. Unele sunt ultra ușor de evaluat, altele extrem de dificil de
evaluat. Problema este că acum debitorul nostru este dat în judecată de unul dintre ei și are
problema că, dacă va plăti, va fi chemat și de către celălalt. Și atunci el ce să facă? Îl cheamă
în judecata și pe celălalt spunând „și acesta ar putea pretinde aceleași drepturi ca cel care m-a
dat în judecată, astfel încât vom vedea dacă sunt obligat și dacă sunt obligat, față de cine?”.
Debitorul își rezolv două probleme:
1. Problema lui principală – dacă datorează sau nu datorează;
2. Cui datorează, care s-ar putea să fie o problemă mai mare decât prima.
Această filosofie este construita mai mult pentru pârât, dar totuși vedem că poate fi
făcută și de către reclamant, pentru că, de exemplu, ar putea fi o cerere făcută de cedent
împotriva debitorului, dar, pentru că cedentul știe că are niște dispute cu cesionarul, îl cheamă
și pe acesta ca să-și rezolve problemele tot atunci ca să nu mai facă alt proces.
2) În cazul acțiunii în revendicare: art. 643 C.civ. prevede că acțiunea în
revendicare făcută de un coproprietar, fără participarea celorlalți, dacă este admisă, își extinde
efectele benefice și la ceilalți coproprietari cărora li se recunoaște dreptul de proprietate, în
cotele pe care ei le au, fără să fi participat la proces. Dar alin. (2) spune că hotărârea potrivnică
unui coproprietar nu este opozabilă celorlalți coproprietari.
Cu alte cuvinte, dacă sunt 5 coproprietari și vor să facă acțiune în revendicare, cel mai
interesant pentru ei ar fi să facă în felul următor: să facă unul prima cerere dacă o pierde, vine
al doilea și face și el cerere. Dacă o pierde și el, vine al treilea și o câștigă (o câștigă pentru
toți, deci ei au 5 șanse să câștige procesul). În schimb pârâtul trebuie de 5 ori să câștige. Dacă
nu câștigă o singură dată, a pierdut tot. Și atunci alin. (3) art. 642 spune că atunci când
acțiunea nu este introdusă de toți coproprietarii, pârâtul poate cere instanței chemarea
în cauza a celorlalți coproprietari, în calitate de reclamanți în termenul și condițiile
prevăzute de NCPC pentru chemarea în judecată a altor persoane (ele pretinzând aceleași

96
drepturi ca reclamantul. Reclamantul este coproprietar, dar el pretinde drepturile pentru toți).
Aici este iar o problemă: în primul exemplu (cel cu cesiunea), drepturile intervenientului sunt
concurente cu cele ale reclamantului (exemplul clasic). Aici drepturile intervenienților nu sunt
concurente, este o excepție.
Această cerere nu trebuie folosită pentru a introduce în proces noi pârâți pe formula
anterior prezentată, adică vânzătorul îl cheamă în judecată pe cumpărător, solicitând
anularea contractului dintre ei, dar aflând că bunul a fost vândut mai departe, vânzătorul
solicită introducerea în cauză a dobânditorului. Pentru această situație există o instituție, cea
de la art. 39 NCPC, adică transmiterea calității procesuale, nu este necesară chemarea în
judecată a altei persoane, pentru că aici sigur cumpărătorul al doilea va invoca că este
proprietar, numai că obiectul cererii nu este proprietatea, ci anularea contractului. Drepturile
sunt diferite, este vorba de un drept de a invoca nulitatea într-un contract, iar cumpărătorul are
alt contract, deci nu putem să invocăm nulitatea împotriva altcuiva.
La fel, dacă este un cerc procesual obligatoriu. De exemplu, se cere nulitatea unui act
încheiat între două persoane, tu fiind terț, dar invoci o nulitate absolută, trebuie să le chemi pe
amândouă în judecată, pentru că actul nu poate să rămână nul față de unul și valabil față de
altul, și din greșeală chemi doar o persoană. Nu poți să folosești acest mijloc procedural (al
cererii de chemare în judecată a altor persoane) pentru a-l chema în judecată și pe celălalt,
spunând că „el cât timp are un contract valabil va invoca drepturi similare mie”, adică ale
reclamantului, cum ar fi un drept de proprietate pe care îl invoc și pe care îl creează chiar
contractul respectiv. În cazul acesta ai alt mijloc procedural, despre care vorbim mai târziu.
La fel și la solidaritate.
Dacă chemi în judecată un pârât care a înstrăinat bunul litigios și afli că de fapt trebuia
să mergi la autorul lui, te-ai îndreptat împotriva unei persoane fără calitate. Art. 39 te lasă dacă
calitatea este transmisă în timpul procesului. Ai fi putut introduce pur și simplu până la primul
termen. El nu poate sta în proces ca un pârât, ci ca un reclamant. Se introduc veritabili
reclamanți.
2.1.1. Termenul
Termenul diferă după cum este făcută cererea de către reclamant sau pârât:
1) Reclamantul (și intervenientul principal) poate face cerere de chemare a
terțului până la terminarea cercetării procesului în primă instanță;
2) Pârâtul va putea formula aceasta cerere numai odată cu întâmpinarea sau,
dacă întâmpinarea nu este obligatorie, până la primul termen de judecată. Nu trebuie

97
depuse în același pachet. Odată cu întâmpinarea înseamnă în același termen cu cel prevăzut
pentru întâmpinare. Dacă depui mai repede întâmpinarea, poți depune cererea în termen.
De ce aceasta diferență? Ea este tradiționala, a fost și în VCPC. Se consideră că teoretic
pârâtul ar trebui să știe cine mai reclamă față de el drepturi identice cu ale reclamantului și
atunci el trebuie să spună cât mai repede, în timp ce reclamantului îi este mai greu să afle. El
află în principiu de la pârât lucrurile astea. De obicei el află din apărare: el cere ceva de la
pârât, iar pârâtul îi spune „de ce îmi ceri mie lucrul acesta, căci și celălalt îmi cere același
lucru?”. În plus, este și textul expres al legii (art. 68 alin. (3) NCPC).
2.1.2. Sancțiunea
Ce însă trebuie să reținem este că sancțiunea nedepunerii cererii în termen este
decăderea, adică respingerea cererii fără a se judeca în fond, dar, evident, partea poate să facă
un proces separat în care să invoce dreptul. Această decădere nu are autoritate de lucru
judecat, căci nu este judecată în fond. Cererea este respinsă ca tardivă.
În regimul VCPC sancțiunea nu era decăderea, ci judecarea separată. Această sancțiune
(se primea cererea numai că nu se judeca împreuna cu cealaltă) nu mai există, acum se
respinge. Însă, acest termen este un termen de ordine privată, sunt dispozitive, ceea ce
înseamnă că este în dauna celeilalte părți să-i lărgești cadrul procesual prin încălcarea
dispozițiilor referitoare la termenul imperativ și atunci înseamnă că, deși pârâtul ar face cererea
mai târziu decât odată cu întâmpinarea, dar ar exista acordul reclamantului, ea va putea fi
primită, instanța nu ar putea să o respingă ca fiind ieșită din termen. Însă, esențial este să se
facă în fața primei instanțe, pentru că dacă se depășește faza primei instanțe efectuarea unei
astfel de cereri direct în apel încalcă nu numai regula termenului – care este de ordine privata,
ci și regula dublului grad de jurisdicție – care este de ordine publică, pentru că atinge
principiile procesului civil, iar un text asemănător ca cel de la intervenția principală care să
permită acordul părții nu există, ceea ce înseamnă că se va respinge ca inadmisibilă dacă va
fi făcută direct în apel, fără să mai existe posibilitatea părților să spună că și-au dat acordul.
2.1.3. Modul de soluționare
În ceea ce privește forma cererii, aceasta este o cerere de chemare în judecată, prin
urmare trebuie să îmbrace forma prevăzută la art. 194 NCPC. Se taxează cu o sumă fixă
(BRICIU), nu la valoare, căci acest reclamant nu intră de bună voie, partea care a făcut
solicitarea nu cere de două ori acel lucru.
Și cererea de chemare în judecată a altor persoane urmează o procedură de admitere
în principiu, care se discută după ce se comunică părților cererea (la fel ca și la cererea de
intervenție) și toate regulile de acolo se aplică în mod corespunzător în procedura admiterii în

98
principiu, adică: faptul că se discuta în contradictoriu și cu părțile, și cu terțul, care va fi citat
pentru acest lucru în proces; faptul că se dă o încheiere de admitere în principiu sau de
respingere ca inadmisibilă; faptul că încheierea de admitere se atacă odată cu fondul, cea de
respingere se atacă imediat, în 5 zile de la pronunțare (dacă părțile sunt prezente) sau de la
comunicare (dacă instanța rămâne în pronunțare). Tot ce am aflat acolo se aplică și aici. De
altfel textul – art. 69 alin. (3) NCPC – nu face decât sa trimită la dispozițiile referitoare la
intervenția principală. Excepție: nu se aplică textul cu ”direct în calea de atac”, aici se poate
doar în fața primei instanțe.
2.1.4. Efectele admiterii cererii
Poziția terțului în proces: reclamant, pentru că el este o persoană care poate pretinde
aceleași drepturi ca reclamantul, are o poziție independentă în care poate să cheme și el în
judecată pe alte persoane, poate să cheme în garanție, împotriva lui se pot face cereri
reconvenționale etc. (tot ce am zis la intervenientul principal, care și el avea poziție de
reclamant). Părțile inițiale pot face o cerere reconvențională. Evident, hotărârea finală își va
produce efectele și asupra lui, adică nu numai că îi va fi opozabilă, dar va fi și obligat la
respectarea ei în mod direct.
2.1.5. Ipoteze speciale
2.1.5.1. Datorie bănească
Dacă avem întrunite următoarele condiții:
▪ pârâtul este chemat în judecată pentru o obligație bănească;
▪ recunoaște obligația;
▪ declară că vrea să o execute față de cel care își va stabili drepturile (adică fie față de
reclamant, fie față de cel chemat în judecată);
▪ pârâtul va fi scos din proces dacă consemnează suma respectivă la dispoziția instanței.
Este scos din proces și procesul continuă între reclamant și cel chemat în judecată și la sfârșit
instanța va stabili care dintre cei doi este îndreptățit să primească suma depusă de pârât,
evident, dispunând și ca CEC-ul (sau instituția bancara la care s-a consemnat suma) să îi
elibereze suma de bani respectivului (adică practic procesul se simplifică în cazul acesta, dar
trebuie neapărat să avem un pârât care acceptă).
2.1.5.2. Predarea unui bun
În cazul în care pârâtul este chemat în judecată pentru predarea unui bun sau a
folosinței acestuia și el este de acord cu admiterea acțiunii față de cel căruia i se va stabili
dreptul. El va fi scos din proces, bunul va fi pus sub sechestru judiciar (ca să nu fie înstrăinat

99
pe durata procesului) și va fi eliberat la sfârșit celui care își va stabili judiciar dreptul.
Cauțiunea nu se aplică!
În aceste cazuri însă pârâtului, deși nu mai participă la proces, i se va comunica
hotărârea, pentru că totuși la sfârșit hotărârea va spune că el este obligat să plătească (sigur, el
banii i-a dat deja, i-a consemnat, a lăsat deja bunul la dispoziția instanței, dar, strict vorbind,
banii până nu se dau în contul respectiv sunt tot ai lui. Sunt puși la dispoziția, cuiva dar sunt
în continuare ai pârâtului. Bunul, este adevărat, este pus la dispoziția instanței, dar strict
vorbind este încă al pârâtului). Prin urmare, el trebuie să figureze în hotărâre, iar hotărârea
trebuie să i se comunice (ca să se respecte principiul contradictorialității).
2.1.6. Soluții
Nu pot fi ambele integral admise. Pot fi ambele respinse sau ambele sunt parțial admise.
Hotărârea este opozabilă acestui terț. Ce înseamnă că-și produce efectele în privința sa? Dacă
terțul n-a cerut nimic, dacă-și dovedește dreptul, îl ia sau în baza aceste hotărâri va putea în alt
proces să ceară dreptul? BRICIU: dacă se acceptă pentru ieșirea pârâtului din proces, ar trebui
aidoma și aici să se întâmple. Deși terțul nu a cerut nimic, va avea o hotărâre prin care a
primit ceva, o va putea executa ca un reclamant desăvârșit. Aceasta ar fi exact scopul
normei, evitarea unor procese succesive.
2.2. Chemarea în garanție
Art. 72-74 NCPC. Este cea mai populară atragere forțată. Chemarea în garanție este
mijlocul procesual prin care oricare din părți poate introduce o altă persoană, împotriva căreia
ar putea să se îndrepte în cazul în care pierde procesul, cu o cerere separată în garanție sau în
despăgubiri. Poate fi în legăturile personale, reale, ex contractu, delictuale. Se poate îndrepta
împotriva unui pârât.
De principiu această chemare în garanție este facultativă, legea nu obligă pe una dintre
părți să cheme pe terțul care ar fi responsabil de pierderea procesului chiar în acest proces, ci
ar putea să piardă procesul, după care să formuleze o acțiune contra vinovatului.
Însă sunt și situații în care această operațiune este aproape necesară pentru parte
pentru a-și conserva drepturile de regres contra terțului.
Exemplu: art. 1705 C.civ. referitor la chemarea în judecată a vânzătorului în cadrul
evicțiunii: „cumpărătorul chemat în judecată de un terț care pretinde că are drepturi asupra
lucrului vândut trebuie să îl cheme în cauză pe vânzător”. Deci este clar că aici nu mai este o
problemă de facultate. Textul continuă: „în cazul în care nu a făcut-o, fiind condamnat printr-
o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, pierde dreptul de garanție dacă vânzătorul
dovedește că existau suficiente motive pentru a respinge cererea”- adică i se va invoca ceea

100
ce în civil se numește exceptio mali processus. Prin urmare, în cazul acesta, cererea de
chemare în garanție este obligatorie, nu mai este rămasă la latitudinea uneia intre părți. De
principiu, ea este la latitudinea parților. Ne dă o dublă dimensiune în materie de vânzare,
chemarea în garanție este o necesitate. Mai aflăm că autoritatea lucrului judecat nu este atât
de sfântă, ci este un adevăr relativ, subțire.
Chiar și când ea este facultativă este un mare beneficiu. De ce? Pentru că până la urma
ea arde etapele procedurii foarte mult, iar timpul este elementul primordial al omului (morala:
până la urma ți se întâmplă toate, problema este când). Aici este cert că una dintre părți va
dobândi dreptate, problema dreptății nu este importantă în sine, ea este importantă în măsura
în care te ajută cu ceva, or aici dacă faci cerere de chemare în garanție și pierzi procesul, te
poți despăgubi față de cel vinovat/de cel care trebuie să te garanteze într-un timp foarte scurt
(adică în timp ce cel care te-a dat pe tine în judecată te execută, tu poți să faci un dosar paralel
în care să-l execuți pe cel care trebuie să te garanteze).
Așa se reduce foarte mult pierderea, rămâi descoperit cât mai puțin (în caz contrar ar
trebui ca tu să pierzi procesul, să te execute creditorul pe tine, după care tu să pornești un
proces contra celui care ar trebui să te garanteze, să-l câștigi – durează vreo 3-4 ani și să-l
execuți dacă mai ai ce. În timpul acesta trebuie să faci rost de banii de care ai fost executat,
ceea ce înseamnă în principiu să te împrumuți cu dobândă, dacă găsești pe cineva, sau să
muncești mai mult, dacă interesează pe cineva munca ta). Chestiunea rămâne la fel de
importantă, chiar dacă nu avem un text expres de genul lui art. 1705.
Orice chemat în garanție va încerca să-l apere pe cel care l-a chemat, căci are un interes
să nu plătească în final. Cea mai bună apărare este a nu ajunge la discuția garanției. Doar dacă
pierde, începi să spui că pârâtul a pierdut din cauza lui, nu există garanție etc.
De ce se face? Prin chemarea în garanție, unii zic că se slăbește fermitatea argumentelor
din procesul principal. Briciu nu crede asta. Este doar o apărare subsidiară. Economic este
diferență între cele două abordări.
Alte exemple pentru caracterul obligatoriu al cererii de chemare în garanție:
1) Fideiusiunea – fideiusorul dat în judecată va trebui să-l cheme în judecata pe
cel pe care îl garantează și astfel îl cheamă în garanție pe debitorul principal. Sigur aici s-ar
putea să se facă o confuzie: garanția procesuală nu este una cu garanția de drept substanțial,
pentru că în dreptul substanțial fideiusorul este garantul, pe când în dreptul procesual chematul
în garanție este debitorul principal, pentru că fideiusorul plătește suma pe care el ar fi trebuit
să o plătească;

101
2) Comitentul care este chemat în judecată pentru daunele comise de prepus.
Evident că poate să-l cheme pe prepus în garanție.
De principiu, chematul în garanție este un terț, dar el ar putea să fie chiar una dintre
părțile chemate în proces.
Exemplu: A îl cheamă în judecată pe B, comitent, și pe C, prepus, să răspundă solidar
pentru dauna produsă în timpul serviciului pe care prepusul îl are față de comitent. În cazul
acesta B va formula o cerere de chemare în garanție împotriva lui C care trebuie să răspundă
față de el, căci el a produs dauna, dar B este chiar pârât în cauza.
2.2.1. Titularul cererii
Este fie reclamantul, fie pârâtul, fie intervenientul principal (care are drepturi aidoma
reclamantului). Poate fi atras cel răspunzător sau succesorii lui.
/!\ Chematul în garanție va putea și el să cheme în garanție o altă persoană.
2.2.2. Termenul
Este la fel ca la chemarea în judecată a altei persoane:
1) Reclamantul trebuie să facă cererea până la terminarea procesului în prima
instanță;
2) Pârâtul odată cu întâmpinarea, iar atunci când întâmpinarea nu este obligatorie,
până la primul termen de judecată.
2.2.3. Sancțiunea
Este la fel ca la chemarea în judecata a altei persoane: decăderea.
2.2.4. Modul de soluționare
În ceea ce privește forma, este o veritabilă cerere de chemare în judecată, pentru că
există o pretenție contra terțului, ceea ce înseamnă că trebuie sa îmbrace forma cererii de
chemare în judecată prevăzută la art. 194 NCPC, trebuie să fie timbrată la valoarea
pretențiilor cerute în cererea de chemare în garanție.
Se comunică parților, dar și chematului în garanție și va avea loc procedura de
admitere în principiu în care instanța va verifica dacă cererea este corect întocmită formal,
dacă este timbrată și dacă se pretinde un drept în despăgubire sau un drept ca urmare a unei
prevederi legale sau convenționale de suportare a unei garanții.

2.2.5. Efectele
În ceea ce privește poziția procesuală a terțului în proces, el are o poziție independentă,
practic el este un veritabil pârât față de cel care l-a chemat în judecată. Ia procedura în starea

102
în care a intrat. Nu există raporturi juridice între el și reclamantul principal. Cheltuieli judiciare
poate să ceară doar pârâtul principal.
2.2.6. Procedura de judecată
Cerere de chemare în garanție se judecă în principiu împreună cu cererea principală,
DAR poate fi disjunsă atunci când judecata ei întârzie judecata cererii principale.
Dacă se disjunge, instanța care a dobândit competența prin prorogarea de competență ca
urmare a depunerii cererii de chemare în garanție într-un proces deja început rămâne
competentă în continuare. Este aceeași instanță!
Chemarea în garanție de cele mai multe ori nu este făcută pe aceeași sumă de bani sau
pe aceeași valoare cu cea din cererea principală (poate fi egală, mai mică sau mai mare) și în
cazul acesta pot să apară diferențe de competență. Exemplu: cererea principală să fie pe o sumă
de 500.000 și să atragă tribunalul, în timp ce cererea de chemare în garanție să fie pe o sumă
de 100.000. Pentru că doar pentru atât s-a obligat terțul chemat să garanteze – și atunci ar fi
de competența judecătoriei. Dar, pentru că este făcută într-un proces deja început la tribunal,
se va judeca de către tribunal, chiar și dacă se disjunge.
Intervine și suspendarea de drept dacă se disjunge. Chemarea în garanție nu poate fi
judecată înaintea celei principale, pentru că nu știi cine ce pierde.
2.2.5. Soluțiile
Soluția CCJ Soluția CCG Cine poate face apel și împotriva cui?
P –> R
Se admite G –> P/R
(dacă este întemeiată) Deși între G și R nu există raporturi de drept
Admite
substanțial!
Se respinge P –> R/G/R+G
(dacă nu este întemeiată)
Chemarea în
R –> P/P+G (!doar dacă respingerea CCJ este
garanție făcută
datorată apărărilor lui G).
de pârât
Dacă R face apel împotriva lui P, P poate face apel
Se respinge ca lipsită de provocat (art. 473) împotriva lui G.
Respinge
interes sau de obiect R –> P –> G
Dacă nu face apel provocat și pierde, poate
introduce o nouă cerere, hotărârea de fond
neavând putere de lucru judecat.

103
P –> R/G (!) (doar dacă admiterea CCJ este
Se respinge ca lipsită de
Admite datorată apărărilor lui G).
interes sau obiect
P –> R –> G
Chemarea în R –> P
garanție făcută Se admite G –> P/R
de reclamant (dacă este întemeiată) (deși între G și R nu există raporturi de drept
Respinge
substanțial)!
Se respinge R –> P/G/(???)
(dacă nu este întemeiată)
2.2.5.1. Cererea de chemare în garanție este făcută de PÂRÂT
1) Se admite cererea de chemare în judecată făcută de reclamant – pârâtul
pierde.
a. Dacă se admite CCJ, adică pârâtul pierde procesul, se admite cererea de
chemare în garanție făcută de el, dacă este întemeiată (adică dacă el are și dreptate să se
întoarcă împotriva terțului. Exista și varianta în care el sa piardă procesul față de reclamant,
dar terțul să nu-l garanteze neapărat pe el, pentru că nu are drept de garanție (adică nu este
întemeiată).
Exemplu: în cazul comitentului, acesta răspunde față de victimă, se întoarce împotriva
prepusului, iar prepusul va trebui să plătească comitentului, mai puțin dacă prepusul va dovedi
că comitentul i-a pus niște sarcini care erau peste serviciul lui – l-a obligat să conducă ore în
sir fără să doarmă – în cazul acesta nu se va admite cererea de chemare în garanție. Astfel, de
principiu prepusul răspunde, însă cererea de chemare în garanție se analizează atent de către
instanță.
În cazul acesta pârâtul care a pierdut procesul va face apel împotriva reclamantului
doar (pentru că împotriva chematului în garanție el a câștigat), iar chematul în garanție poate
face apel contra pârâtului (pentru că instanța l-a obligat față de pârât), dar și împotriva
reclamantului (chiar dacă între ei nu sunt raporturi de drept substanțial, el poate face apel,
pentru că până la urmă chematul în garanție are tot interesul ca pârâtul care la chemat în
garanție să câștige procesul, în felul acesta scăpând și el).
Chematul în garanție este pârât al celui care l-a chemat în judecată, dar are o dublă
apărare întotdeauna. Prima apărare va fi paradoxal una apropiată de cel care l-a chemat în
judecată, pentru că primul lucru pe care el îl urmărește este ca cel care l-a chemat în judecată
să nu piardă procesul. Cât timp cel care l-a chemat în judecată nu pierde procesul, nu există

104
niciun risc ca el (garantul) să răspundă față de el (cel care l-a chemat în judecată). Cu alte
cuvinte, forța apărărilor chematului în garanție, într-un mod paradoxal, nu este atât în modul
în care se va apăra în pretențiile pe care cel care l-a chemat în judecată le formulează față de
el, ci el se va repezi să-l atace, culmea, nu pe care îl atacă, ci pe cel care nu i-a făcut nimic,
având o singură problemă cu el: că îl ataca pe cel care l-a atacat pe el).
De aceasta scrie acolo că chematul în garanție face apel și împotriva pârâtului, dar și
împotriva reclamantului (G→P/R). Însă nu trebuie să înțelegem că este obligat. El poate să
aibă și atitudinea de a spune fie „eu n-am nimic de reproșat pârâtului, dacă pierde pârâtul eu
mă recunosc învins, dar mă lupt cu reclamantul”– exemplul prepusului nostru care recunoaște
că din cauza sa a provocat accidentul. În schimb „eu nu mai vedeam în fața ochilor, pentru că
asta m-a obligat să merg 3 zile în continuu” sau invers, să spună „reclamantul n-are nicio vină,
mă lupt doar cu pârâtul, pentru că el este vinovat”. De cele mai multe ori lucrurile se vor
întâmpla așa: primul lucru pe care îl va spune prepusul nostru este „m-a obligat comitentul sa
merg vreo 3 ore în plus, dar nu asta era problema, problema este că eram într-un loc
nesemnalizat, că nu mergeau luminile pe stradă, că victima era beată și mergea pe mijlocul
drumului motiv pentru care nu știu cât este de vinovat cel care m-a pus să merg 3 ore în plus,
cât este acela care mergea pe mijlocul drumului noaptea și beat”.
b. Dacă se admite CCJ și se respinge cererea de chemare în garanție, pentru că
nu ar fi întemeiată (ipoteza prepusului care l-a obligat comitentul să conducă 3 zile fără sa
doarmă), pârâtul poate să facă apel contra reclamantului, DAR și contra chematului în
garanție, precum și împotriva ambilor.
Față de reclamant, susține că în mod greșit s-a admis CCJ, iar față de chematul în
garanție va spune că în mod greșit s-a respins CCG – P→G / P→R / P→G+R.
2) Se respinge cererea de chemare în judecată făcută de reclamant – pârâtul
câștigă
În ipoteza în care pârâtul a făcut cererea de chemare în garanție, aceasta din urmă se va
respinge ca lipsită de interes sau lipsită de obiect (pârâtul l-a chemat în garanție pe un terț
să-l garanteze dacă pierde procesul. Nu l-a pierdut, nu mai are nevoie de garanție și atunci
cererea rămâne fără obiect).
În cazul acesta reclamantul va putea să facă apel contra pârâtului, DAR va putea să
facă și contra pârâtului + chematului în garanție în situația în care cererea de chemare în
judecată a fost respinsă nu ca urmare a apărărilor făcute de pârât, ci ca urmare a celor făcute
de chematul în garanție introdus în proces de către pârât. Este vorba de ideea că primul lucru
pe care îl face chematul în garanție nu este să-l atace pe cel care l-a atacat pe el, ci pe cel care

105
a creat procesul, adică pe reclamant. Așadar, s-ar putea ca apărările chematului în garanție să
fie mai eficiente decât cele ale pârâtului. Spre exemplu, în cazul garanției contra evicțiunii,
art. 1705 C.civ., vânzătorul va avea o forță mai mare a argumentelor împotriva celui care vrea
să evingă, pentru că el știe de ce titlul lui, pe care i l-a transmis prin vânzare pârâtului, este
mai puternic decât titlul evingătorului, el are toate informațiile. Deci este foarte posibil ca
apărările chematului în garanție să fie cele care îl lovesc pe reclamant. Astfel încât este normal
să-l lași pe reclamant să facă apel atât împotriva pârâtului, pentru că cu el are raporturi de
judecată, dar și împotriva chematului în garanție, pentru că, deși nu l-a chemat în proces, totuși
apărările lui au fost cele care au determinat pierderea procesului.
Aici mai intervine o problemă: ce se întâmplă dacă avem chemare în garanție făcută de
pârât, se respinge cererea făcută de reclamant, corelativ se respinge ca lipsită de obiect și
cererea făcută de pârât contra chematului în garanție, dar reclamantul face apel și pârâtul nu
face apel. În apelul făcut de reclamant se întoarce soluția, adică instanța de apel admite
apelul, schimbă soluția din sentință și îl obligă pe pârât față de reclamant. Pârâtul va fi într-
o situație proastă, mai proastă decât dacă pierdea în primă instanță. Așadar, dacă pârâtul
pierdea în prima instanță, măcar i se admitea cererea de chemare în garanție. Pe când pierzând
în apel, el nefăcând apel pe cererea de chemare în garanție, cererea respectivă de chemare
în garanție rămâne sub autoritatea lucrului judecat, pentru că n-a făcut obiectul apelului,
ceea ce înseamnă că el va fi obligat față de reclamant, iar pentru chematul în garanție ar trebui
să facă alt proces.
Tocmai pentru ca să nu se afle într-o astfel de situație există un text de lege la apel art.
473 NCPC: „ în caz de coparticipare procesuală, precum și atunci când la prima instanță au
intervenit terțe persoane în proces, intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel,
să declare în scris apel împotriva altui intimat sau a unei persoane care a figurat în prima
instanță și care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să
producă consecințe asupra situației sale juridice în proces”.
Cu alte cuvinte: P este intimat în apelul lui R. G nu este intimat nici în apelul lui R (nu
are de ce sa fie dat în judecată, pentru că R nu a pierdut ca urmare a apărărilor lui G) și nici P
nu are de ce să-l cheme în judecată, pentru că el câștigase (deci nu este intimat), dar este partea
care a participat la prima instanță și în baza acestui text, P va putea, peste termenul de apel, să
facă un apel provocat când află din citarea pe care o primește din partea instanței cum că a
făcut apel reclamantul. Atunci i se dă dreptul de a face apel contra lui G, pentru că atunci își
dă seama. Până atunci este liniștit, pentru că știe că a pierdut.

106
Pârâtul nu are de ce să facă apel. El are două soluții: în CCJ a câștigat, iar în CCG el a
pierdut pentru simplul fapt că a câștigat în cererea cealaltă și figurează într-un mod aparent ca
perdant aici. În cererea de chemare în garanție, fiindcă nu mai avea interes. Acest apel provocat
are particularitatea că va fi judecat numai dacă se judeca pe fond și apelul principal. Dacă
din orice motiv apelul principal al lui R se respinge ca netimbrat – adică se anulează – ca
inform sau din alt motiv, nu se mai judecă nici apelul provocat.
Aceleași soluții trebuie să le transpunem pentru situația în care chemarea în garanție
este făcută de reclamant.
2.2.5.2. Cererea de chemare în garanție este făcută de RECLAMANT:
1) Se admite CCJ și se respinge CCG ca lipsită de obiect sau de interes
Pârâtul poate face apel împotriva reclamantului SAU chiar și a chematului în
garanție (doar dacă reclamantul a câștigat datorită apărărilor făcute de chematul în garanție).
Când pârâtul face apel împotriva reclamantului, acesta poate face apel provocat
împotriva chematului în garanție!
2) Se respinge cererea de chemare în judecată
a. Se respinge CCJ și admite CCG (dacă este întemeiată):
Reclamantul poate face apel împotriva pârâtului.
Chematul în garanție poate face apel împotriva reclamantului sau împotriva
pârâtului (chiar dacă nu are niciun raport de drept substanțial cu pârâtul).
b. Se respinge CCJ și se respinge CCG (dacă este neîntemeiată):
Reclamantul poate face apel împotriva pârâtului/chematului în garanție.
Întrebare: în cazul în care se admite acțiunea de chemare în judecată și se admite și
cererea de chemare în garanție. La seminar s-a spus că nu poate fi făcut apel direct împotriva
reclamantului, pentru că garantul, pentru a ajunge la reclamant, trebuie să treacă pe la pârât,
pentru că nu exista raport juridic între garant și reclamant (adică nu se poate G→P/R).
Răspuns: într-adevăr, soluția este că, dacă s-a admis cererea de chemare în garanție, tot
trebuie chemat în apel și pârâtul. Dar problema este motivul de apel (împotriva cui se îndreaptă
garantul). Asta este situația prezentată de Briciu în tabel. Evident că pentru înlăturarea soluției
prin care garantul a fost obligat față de pârât, chematul în garanție trebuie să-l cheme în apel
și pe pârât (față de el până la urmă se va șterge acea datorie). Problema este dată de motivele
pe care chematul în garanție le invocă pentru înlăturarea datoriei lui față de pârât. Sunt ele
unele ce țin de raportul cu pârâtul sau unele ce țin de raporturile pârâtului cu reclamantul?
Briciu își menține punctul de vedere că chematul în garanție poate să facă apel în care să

107
invoce numai critici raportate nu la situația lui față de cel care l-a chemat (pârât), ci critici
exclusive cu privire la soluția din cererea principală.
Acest lucru este esențial, pentru că obiectul apelului va suna în fel următor: instanța îl
întreabă pe garant: „Dumneata ce vrei?” „Admiterea apelului” „Și după admiterea apelului ce
mai vrei să se întâmple cu hotărârea primei instanțe?”. Aici el are două variante:
A. Poate să zică: „prima hotărâre mențineți-o în ceea ce privește cererea
principală, dar schimbați-o în ceea ce privește admiterea cererii de chemare în garanție, pentru
că pârâtul care m-a chemat în garanție este obligat într-adevăr față de reclamant, dar eu nu
sunt obligat față de pârât, pentru că între noi nu există un raport de garantare (în cazul acesta
apelul este numai contra pârâtului).
B. Poate să spună: „admiteți apelul, schimbați sentința în primul rând în ceea ce
privește cererea principală unde, intr-adevăr, eu nu sunt parte, dar am explicat de ce am interes,
și, ca urmare a acestei soluții, schimbați și soluția din cererea de chemare în garanție pe care
cer să o soluționați ca lipsită de interes”. Aici apelul, la nivel formal, îl include și pe pârât, dar
chematul în garanție atacă soluția dată în cererea principală în care părți sunt numai pârâtul și
reclamantul. De aceea în tabel Briciu se refera la apelul împotriva cererii reclamantului.
Alternativa este corectă în sensul că apelul poate fi introdus împotriva cererii (și nu împotriva
persoanelor). Chematul în garanție poate să ceara numai desființarea soluției cu privire la
obligația lui sau poate să o extindă și sa zică „de fapt eu vreau desființarea hotărârii numai
pentru cererea principală și asta evident va produce consecințe și în ceea ce privește situația
mea, dar eu nu pe aia o comentez. Dacă pârâtul ar fi pierdut procesul corect, eu n-am ce
comenta. Deci nu comentez cu nimic soluția primei instanței în ceea ce privește modul în care
a dezlegat chemarea în garanție. Singura mea problema este că cel care m-a chemat în garanție
nu trebuie să datoreze nimic reclamantului, asta contest”.
2.3. Arătarea titularului dreptului
Art. 75-77 NCPC. Este o a treia formă de participare a terților la proces și spre deosebire
de celelalte două, este un mijloc procedural pus numai la îndemâna pârâtului (celelalte două
puteau fi făcute fie de către reclamant, fie de către pârât). Acesta poate să îl folosească în
situația în care deține un lucru pentru altul sau exercită în numele altuia un drept asupra unui
lucru și este chemat în judecată de către o persoana care pretinde un drept real asupra lucrului.
Vor trebui sa se îndeplinească următoarele condiții:
1. Trebuie să existe o acțiune reală (nu personală!);
2. Cel care formulează cererea sa fie pârât;

108
3. Bunul care face obiectul litigiului să se afle în raport de detenție sau pârâtul să
exercite drepturile în numele altuia.
Exemple: chiriaș, arendaș, tolerat, să beneficieze de un împrumut care să vizeze folosința
unui spațiu, uzufructuarul, cel care are un drept întemeiat pe un drept de proprietate publică
etc.
/!\ Condiție specifică: prin cerere, pârâtul trebuie să indice titularul dreptului.
Sunt și norme speciale care reglementează astfel de situații:
▪ legea privind proprietatea publică în care există o mențiune conform căreia ori de câte
ori o persoană este chemată în judecată cu privire la un bun care este proprietate publică, ea
trebuie să cheme în judecată fie statul, fie autoritatea publica locală – trimitere la arătarea
titularului dreptului;
▪ uzufructuarul dat în judecată printr-o acțiune în revendicare trebuie să cheme în
judecată pe nudul proprietar;
2.3.1. Termenul și modul de soluționare
Această cerere trebuie făcută fie odată cu întâmpinarea, fie dacă întâmpinarea nu este
obligatorie cel mai târziu la primul termen de judecată.
Și această cerere va fi supusă procedurii de admitere în principiu și care se aplică la
fel ca și în celelalte cazuri de intervenție forțată.
2.3.2. Sancțiunea
Este decăderea, respingerea ca tardivă.
2.3.3. Forma
Este o cerere scrisă, motivată.
2.3.4. Admiterea în principiu
Art. 64-65 NCPC.
2.3.5. Efectele
Ce se întâmpla după admiterea terțului în proces?
1) Terțul arată ce titular vine la proces (se înfățișează) și recunoaște susținerile
pârâtului (arată că într-adevăr el este titularul dreptului pus în discuție), iar reclamantul
consimte ca terțul arătat ca titular la dreptului să ia locul pârâtului. Are loc o schimbare de
pârât. În celelalte 3, situația este diferită.
Pârâtul inițial este scos din proces, iar procesul va continua între reclamant și cel arătat
ca titular al dreptului.
Este situația clasică care apare, de principiu, ca urmare a împrejurării că reclamantul nu
știe exact cine este titularul dreptului și tinde să cheme în judecată pe cel care are aparență de

109
titular al dreptului (cel care deține bunul – chiar dacă în situația bunurilor imobile este aparent
mai greu de greșit, pentru că avem CF, dar se poate ca R să nu consulte CF. În cazul bunurilor
mobile situațiile se pot înmulți). Dar față de susținerile pârâtului care spune că nu este
proprietarul bunurilor, reclamantul se va replia și va de acord să fie scos pârâtul și să fie
introdus în cauză titularul dreptului care și el este de acord cu susținerile – avem de-a face cu
un consens absolut.
2) Terțul se înfățișează și recunoaște susținerile pârâtului, însă reclamantul nu
consimte la introducerea lui în cauză și scoaterea pârâtului – procesul va continua între
reclamant și pârâtul inițial, DAR și împreuna cu terțul care va dobândi o poziție de
intervenient principal, hotărârea fiindu-i practic opozabilă.
3) Terțul arătat ca titular al dreptului nu recunoaște susținerile pârâtului, atunci
el va lua poziția de intervenient principal.
4) Terțul nu se manifestă în niciun fel, astfel că procesul va continua între părțile
inițiale, iar el are poziția de intervenient principal, hotărârea fiindu-i opozabilă.
2.3.6. Procedura de judecată
Se aplică numai acțiunilor reale. Cel atras ca arătat al titular al drepturilor trebuie să fie
un titular al unui drept real.
Aparent decăderea ar putea să fie o chestiune care să-l deranjeze pe pârât. Astfel, dacă
pârâtul are obligații legale sau convenționale cu cel de la care deține bunul, în sensul că fie
într-o lege specială, dacă apar litigii cu privire la proprietate, ești obligat să introduci în cauză
statul roman sau autoritatea publică locală și nu ai făcut-o, evident că statul, dacă pierde
procesul, se poate întoarce împotriva ta sau poate să ceara rezilierea/rezoluțiunea contractului
(în care este prevăzută obligația pe care tu nu ai îndeplinit-o).
Uneori, poate fi un rău la fel de mare și pentru reclamant, pentru că el de multe ori ar
putea, nebeneficiind de acordul pârâtului care arată cine este adevăratul titular al dreptului, să
se trezească într-o situație delicată mai târziu, în sensul să i se invoce excepția lipsei calității
procesuale pasive. Pârâtul, prin ipoteză, pare a nu fi titularul dreptului, or fiind acțiune reală
nu pârâtul i-a încălcat dreptul reclamantului, ci eventual cel de la care deține pârâtul (pârâtul
nu are în ecuația aceasta o încălcare directă). Sunt instanțe care ar putea să spună « invocăm
excepția lipsei calității procesuale pasive, trebuia să-l chemi în judecată nu pe acesta care este
chiriaș, ci pe proprietar sau pe cel care se identifică ca proprietar, pentru că el iți încalcă
dreptul, nu chiriașul său » și să-i respingă cererea.
Și reclamantul ce poate să facă ca să se apere de acest « rău »? Poate până la primul
termen de judecata să-și modifice CCJ, numai că excepția lipsei calității procesuale pasive se

110
poate invoca și după primul termen. Cine va vrea s-o invoce, n-o va invoca la primul termen
(astfel încât să permită reclamantului să-și modifice cererea), va lăsa 1-2 termene și o va invoca
după. Așadar, la decădere este greu să stabilești cine este mai perdant, pârâtul sau reclamantul.
Reclamantul este perdant, pentru că el a făcut cerere prost din start, trebuia s-o facă împotriva
titularul dreptului și n-a făcut-o. Acest mijloc l-ar putea scăpa de o eventuală excepție de lipsa
a calității procesuale pasive, dar nu este un drept al lui, ci un drept al pârâtului, dreptul lui era
sa facă cererea bine și eventual s-o modifice până la primul termen.
2.4. Introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane
Art. 78-79 NCPC. În realitate, art. 78 NCPC reglementează două ipoteze/instituții:
instanța poate să introducă din oficiu terțe persoane;
instanța poate, din oficiu, doar să pună în vedere părților introducerea în cauza
a unei terțe persoane.
Este un mijloc procedural pus exclusiv la dispoziția instanței prin care, în cazurile
expres prevăzute, dar și în procedurile necontencioase, instanța va dispune, din oficiu,
introducerea în cauza a altor persoane, chiar dacă părțile se împotrivesc. Condiții:
1) materie necontencioasă – instanța poate să introducă terți, din oficiu, fără vreo
limitare (ori de cate ori consideră că prezența terților este esențială);
Procedurile necontencioase sunt cele prin care petentul nu opune un drept cuiva, și cere
numai intervenția instanței pentru a verifica o situație juridică (înființarea unui partid politic,
a unei asociații, fundații, autorizarea unei societăți). Instanța poate constata că un partid politic
ce vrea să se înființeze are același nume ca un alt partid politic, îl introduce pe cel din urmă
din oficiu, ca să-l întrebe dacă are ceva împotriva acestuia, cu citarea obligatorie a
persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți
forțați.
OG 2/2001 art. 33 (1) Judecătorul va fixa termen de judecată, care nu va depăși 30 de
zile, și va dispune citarea contravenientului sau, după caz, a persoanei care a făcut plângerea,
a organului care a aplicat sancțiunea, a martorilor indicați în procesul-verbal sau în
plângere, precum și a oricăror alte persoane în măsura în care contribuie la rezolvarea
temeinică a cauzei. Chiar dacă contravenientul nu a indicat aceste persoane ca fiind cele care
sunt chemate în judecată, instanța le va cita oricum.
Instanța va introduce în cauză aceste persoane, chiar dacă părțile se opun.
2) materie contencioasă – trebuie să existe o dispoziție expresă a legii care să
permită judecătorului să introducă din oficiu terțe persoane;

111
a. art. 436 C.civ.: la procesele privind rudenia trebuie să participe părinții și
copilul, chiar dacă ei nu sunt pârâți – instanța îi citează din oficiu.
b. Legea 137/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru
prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie – Despăgubirea
se stabilește și se efectuează în conformitate cu prevederile art. 15, iar în cazul stabilirii
despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor prejudiciate prin accidente
produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită
împotriva asigurătorului RCA, în limitele obligației.
Instanța trebuie să pună în discuție. Poate să nu o ia, dar trebuie să le consulte.
În materie contencioasă instanța nu poate sa introducă forțata în cauza, în afara cazului
în care legea prevede în mod expres, DAR poate sa pună în discuție necesitatea introducerii
în cauza a terțului, atunci când raportul juridic dedus judecații o impune (art. 78 alin. (2)) –
ce înseamnă asta? Este un caz de litisconsorțiu obligatoriu pe care reclamantul nu l-a respectat,
iar instanța le spune părților, vedeți este o problemă, lipsește cineva care era obligat să fie
prezent. De ce nu spune atât de clar legiuitorul totuși? O face de dragul sistemului judiciar.
Practica veche consemna că după primul termen, cererea de chemare în judecată nu se mai
putea modifica. Instanța respingea cererea. A doua zi, reclamantul făcea o altă acțiune
chemându-i pe toți. Așadar, s-a gândit legiuitorul să mai degreveze instanțele. Este un rol activ
expandat. Viciul poate fi reparat chiar de către pârât și chiar poate spune că este de acord cu
introducerea terțului.
Există un raport juridic care nu poate fi dezlegat în mod legal decât dacă la proces
participă toți cei implicați, dar nu există un text de lege care sa prevadă în mod expres
posibilitatea instanței să introducă din oficiu.
Nu este suficientă ipoteza că instanța apreciază că ar fi bine să participe și niște terți la
proces (în practică se mai întâmplă). Este vorba de acele situații în care raportul juridic dedus
judecații o impune (nu o solicită, nu o implică) și atunci înseamnă că trebuie să găsim situații
în care, dacă nu ar fi introdus terțul, în realitate acțiunea nu ar putea fi judecată în mod legal.
Un exemplu deja discutat: lato sensu, ori de cate ori avem o coparticipare pasivă
obligatorie – litisconsorțiu pasiv obligatoriu – (dar nu neapărat pasivă – poate să fie și activă,
pentru că legea nu spune că terțul trebuie să fie pârât neapărat), al cărei sfârșit, dacă nu se
îndeplinește, se va respinge acțiunea (coparticiparea obligatorie decurge la rândul ei fie dintr-
o prevedere legala, fie din natura raportului juridic).
Alte cazuri:

112
1) Cazul clasic este cel al partajului. În materie de partaj în lege scrie negru pe
alb că hotărârea de partaj trebuie să cuprindă toți coproprietarii, sub sancțiunea nulității. Dar
nu scrie că judecătorul poate să-i introducă din oficiu în cauză, ceea ce înseamnă ca judecătorul
va apela nu la alin. (1), ci la alin. (2) art. 78, punând în discuția lor: „voi sunteți doi
coproprietari și ca să pronunț o hotărâre legală am nevoie și de al treilea, și de al patrulea care
îmi apar în certificatul de moștenitor, dar nu-i am în cauză. Nu am nicio normă care să mă
autorizeze să-i introduc din oficiu, drept pentru care vă pun în discuție necesitatea introducerii
lor în cauză”.
2) În ceea ce privește legea contenciosului administrativ, instanțele apreciază în
mod constant că atunci când o persoană ataca un act administrativ individual și el se adresează
unei terțe persoane, va trebui să cheme în judecată nu numai autoritatea emitentă, ci și
beneficiarul actului administrativ, iar dacă nu o faci ți se va respinge cererea, fără a se discuta
în fond (cu alte cuvinte este vorba de un litisconsorțiu obligatoriu). De multe ori, părțile
(reclamantul) nu-și dau seama de lucrul acesta.
Exemplu: îl deranjează pe reclamant o autorizație de construire, pentru că se construiește
prea aproape de casa lui. Se uită cine a emis autorizația și vede că primăria. Se uită în legea
contenciosului care spune că o persoană nemulțumită care se consideră vătămată de un act
administrativ poate să cheme în judecată autoritatea emitentă. Acesta face o acțiune și cheamă
în judecată primăria, pentru că ea a emis actul. În realitate nu-ți ajunge să citești legea
contenciosului, trebuie să știi și drept administrativ și atunci, dacă reclamantul ar fi citit mai
mult, ar fi aflat că în actul emis unui terț, care devine beneficiar al actului și care îl aduce în
circuitul juridic, trebuie și acesta chemat în judecată, pentru că el a dobândit dreptul de a
construi în baza autorizației de construire. Altfel ar însemna că, în cazul atacării unei astfel de
autorizații, dacă primăria nu s-ar apăra, beneficiarul ar pierde dreptul de a construi, fără să fi
avut dreptul să spună ceva, ceea ce este de neconceput din perspectiva dreptului la apărare. În
acest caz se formează litisconsorțiu necesar, pe care de cele mai multe ori reclamanții îl ignoră.
În cazul acesta, instanța poate să-i pună în vedere reclamantului și să-i spună: „atenție, ai atacat
autoritatea publică, dar nu este suficient. Din perspectiva noastră, a instanței, apreciem că ar
fi necesar să participe și titularul autorizației de construire, pentru că până la urmă el este cel
care folosește autorizația. Nu poate să piardă dreptul de a construi fără să aibă nimic de spus”.
După o astfel de punere în discuție, părțile pot:
• agrea propunerea instanței și să solicite introducerea în cauză a terțului;
• refuza introducerea în cauză a terțului, caz în care, dacă instanța apreciază că pricina
nu poate fi judecată fără participarea terțului, va respinge cererea fără a se pronunța în fond.

113
Asta înseamnă că hotărârea nu va avea autoritate de lucru judecat, oricând cererea va
putea fi reluată, DAR cu chemarea în judecată a terțului a cărui participare se pare că a fost
atât de importantă.
Această hotărâre prin care se respinge cererea de chemare în judecată fără a se judeca în
fond este supusa numai apelului, nu și recursului.
2.4.1. Termenul și modul de soluționare
Introducerea forțată se poate face până la terminarea cercetării procesului în prima
instanță. Se poate și în timpul deliberărilor, când instanța repune cauza pe rol și pune în
discuție. Dacă părțile refuză, instanța respinge cererea.
/!\ Și instanța din oficiu (când introduce terțul în proces), și părțile (atunci când agreează
sau nu agreează posibilitatea oferită de instanță de a complini cercul procesual) pot să facă
acest lucru până la terminarea cercetării în prima instanță.
În apel și în recurs NU pot fi formulate astfel de introduceri în cauză, pentru că ar
înseamnă că cel puțin pentru persoanele respective s-ar încălca principiul dublului grad de
jurisdicție (plus alte principii: limitele efectului devolutiv al apelului – o regulă a apelului este
că în apel nu poți să vii cu cereri noi sau cu persoane care ar atrage cereri noi).
Legiuitorul ar fi putut să deroge, dar nu a vrut (a derogat la intervenția principală, dar nu
a vrut să deroge și aici, pentru că până la urma toată această problemă are ca bază faptul că
reclamantul a făcut greșit cererea).
Deci tot ce discutam noi aici se încadrează la ipoteze de salvgardare a unei cereri de
chemare în judecată greșit întocmite (aceste ipoteze de la art. 78 nu erau în VCPC. În VCPC
dacă făceai cererea greșit puteai să ți-o modifici la primul termen, iar dacă nu, se respingea ca
inadmisibilă sau ca făcută împotriva unei persoane care singură n-ar fi avut calitate procesuală
pasivă, deci nu mai aveai ce să faci). Acum s-a introdus un mecanism care în realitate iți
prelungește posibilitatea remedierii cererii, prin intervenția instanței este adevărat, până la
terminarea cercetării procesului în prima instanță. Dar evident, legiuitorul nu a vrut să o
prelungească și în apel și în recurs, pentru că asta ar fi presupus casări cu trimitere, or asta
consumă prea mult timp procesual, nu se mai respectau alte principii cum ar fi, de exemplu,
procesul efectuat într-un timp rezonabil și optim (acestea au fost argumentele pentru care să
se stopeze oarecum durata).
Nu s-a prevăzut nimic în legătură cu admiterea în principiu. Pentru această formă nu
este prevăzută admiterea în principiu. Este logic. Admiterea vine de la instanță (fie ea spune
„eu consider că trebuie să introduc un terț în proces”, fie „eu pun în discuția părților necesitatea
introducerii unui terț în proces” – nu mai este nevoie de admitere în principiu).

114
2.4.2. Efecte – ce poziție procesuală va avea terțul?
Nu este o poziție foarte clară. Are totuși o poziție independentă. Va lua procedura în
starea în care se află. Dar, spre deosebire de celelalte cereri, el va putea dispune, va putea
solicita și va putea primi readministrarea probelor deja administrate, precum și
administrarea unor probe noi. La celelalte cereri, terțul, fie că avea o poziție independentă,
fie că nu, lua procedura din stadiul în care se afla, nu putea cere readministrarea probelor, dar
putea cere administrarea de probe noi. Ei bine, aici terțul poate să ceară și readministrarea
probelor.
De ce? Pentru că el în realitate ar fi trebuit să fie în proces încă de la început (faptul că
reclamantul a fost căscat și a făcut o cerere greșită, fără să-l cheme și pe el în proces, faptul că
legiuitorul la un moment dat a gândit că între a respinge cererea reclamantului fără a o judeca
în fond și a o salva printr-o formă precum chemarea în judecată forțata a celui care lipsește,
este mai buna a doua – salvgardarea cererii – ca să evite reluarea proceselor în mod inutil. Nu
înseamnă că toate acestea trebuie să-l dezavantajeze pe terț care este un veritabil pârât sau
reclamant, dar care nu a fost în proces, fie pentru că reclamantul a făcut cererea fără el, fie
pentru că a făcut-o fără sa-l cheme în judecată). El este un veritabil pârât/reclamant. Până
acum, ceilalți de mai sus erau colaterali cauzei.
Aici vine și răspunsul la întrebarea „ce poziție are el?”. Are o poziție fie de reclamant,
fie de pârât, după natura drepturilor pe care le are în raportul juridic dedus judecații.
De obicei, are poziție de pârât, căci coparticipări procesuale active obligatorii nu prea
mai avem (era una singură cunoscută: cea în care se prevedea în doctrină și jurisprudență pe
VCC că acțiunile în revendicare sau acțiunile reale făcute de coproprietari nu pot fi făcute
decât împreună. Nu era o prevedere scrisă, dar toată doctrina era îndreptată în sensul acesta.
C.civ. prevede altă soluție în sensul că oricare dintre coproprietari poate să facă acțiunea în
revendicare contra unui terț de unul singur și a căzut aceasta coparticipare procesuală activă.
Prin urmare, avem numai coparticipări pasive, ceea ce înseamnă că acest terț de cele mai multe
ori va avea poziția de pârât). Aceasta nu înseamnă că, dacă găsim coparticipări procesuale
active în legi speciale, nu s-ar putea aplica prevederea, dar nu sunt atât de dese.
Din cele de mai sus reiese că această cerere nu poate fi disjunsă. Nu poate fi judecată
separat, căci tocmai obligativitatea judecării împreună a justificat intervenția instanței.
Este un drept pus exclusiv la dispoziția instanței, pentru că în practică sunt foarte mulți
care spun instanței: „vă solicitam ca din oficiu să ne puneți în discuție introducerea în cauză a
unor terțe persoane”. Este o cerere inadmisibilă. Instanța, dacă apreciază că pune în discuție,
pune în discuție. Dacă nu pune în discuție înseamnă că a apreciat că nu pune în discuție. Nu

115
poți să-i ceri instanței să pună în discuție (bun, poți să-i sugerezi: „nu cumva ați uitat?”), dar
nu poți să și ataci dacă instanța spune că nu pune în discuție (iar tu ai spune: „în cazul acesta
atac soluția de nepunere în discuție”). În realitate, nu poate fi atacată încheierea prin care
instanța decide să nu pună în discuție, pentru că este un drept exclusiv al ei, necenzurabil. Nici
instanța superioară nu poate să-i spună „casăm hotărârea, pentru că nu ai pus în
discuție”. Vinovat de toate acestea este reclamantul. Faptul că instanța nu a reușit să-i
remedieze cererea (poate și dintr-o neatenție a uitat) nu înseamnă că el poate să atace, pentru
că și el este vinovat. Prin urmare, Briciu nu consideră juste acele soluții ale unor instanțe
superioare care casează hotărâri ale instanțelor inferioare în care spun „ar fi trebuit să pui în
discuție din oficiu și n-ai pus. Nu ți-ai exercitat rolul activ suficient”. Aici instanța poate să
salveze un act, dar dacă nu l-a salvat totuși culpa procesuală inițială este a reclamantului. În
practică este chiar des întâlnită această situație.
Comparație.
2.5. Domeniul de aplicare
La chemarea în judecată a altei persoane este orice cerere.
La fel și la chemarea în garanție.
La arătarea titularului dreptului sunt numai cererile reale.
La introducerea forțată din oficiu vorbim de materie necontencioasă sau cazuri expres
prevăzute din materia contencioasă.
2.6. Titular
La arătarea titularului dreptului avem numai pârât.
În rest avem reclamant, pârât sau intervenient principal.
La introducerea forțata din oficiu titular este chiar instanța.
2.7. Termen
La chemarea în judecată a altei persoanei și la chemarea în garanție, termenul este
același, dar diferă după cum este titular reclamantul sau pârâtul.
La arătarea titularului dreptului este numai pârâtul (ceea ce înseamnă că avem termen
numai odată cu întâmpinarea, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, până la primul termen
de judecată).
La introducerea forțată din oficiu avem ca termen finalizarea cercetării procesului în
prima instanță.
2.8. Competența
Toate sunt cereri incidentale, ceea ce înseamnă că vor fi verificate, sub aspectul
competentei, de instanța care este sesizată cu cererea principală.

116
La cererea de chemare a altei persoane nu se poate disjunge, pentru că acolo dreptul este
identic – cel dedus judecații cu cel din cererea de chemare în judecată a altei persoane.
La cererea de chemare în garanție se poate disjunge dacă judecata chemării în garanție
întârzie judecata cererii principale.
La celelalte două – arătarea titularului dreptului și introducerea forțată – nu se pot
disjunge, pentru că, fie la arătarea titularului dreptului vorbim de același drept, fie la
introducerea forțată din oficiu este o coparticipară procesuală obligatorie.
2.9. Forma cererii
La chemarea în judecată a altei persoane și chemarea în garanție este vorba de o cerere
scrisă motivată care se comunică celeilalte părți.
La fel și la arătarea titularului dreptului.
La introducerea forțată nu o să fie nicio cerere, pentru că instanța nu face cereri, ea pune
în discuție și consemnează în încheiere. Nici atunci când părțile, la punerea în discuție a
instanței, solicită introducerea în cauza a unor terți nu este nevoie de cerere. Solicitarea se
poate face și oral și se consemnează în încheiere.
2.10. Admiterea în principiu
La toate este necesară, mai puțin la introducerea forțată din oficiu.
2.11. Poziția terțului
La chemarea în judecată a altei persoane este reclamant.
La chemarea în garanție este un veritabil pârât, dar al celui care l-a chemat în judecata
și are o poziție independentă.
La arătarea titularului dreptului este pârât sau intervenient principal – depinde de poziția
pe care o are cel chemat în judecată (adică cel arătat ca titular al dreptului) precum și
reclamantul (dacă cel arătat ca titular al dreptului recunoaște susținerile pârâtului, iar
reclamantul consimte și el la schimbarea pârâtului cu cel arătat ca titular al dreptului, acesta
din urmă devine pârât. În schimb, în toate celelalte ipoteze el devine intervenient principal).
La introducerea forțată din oficiu poziția procesuală va fi cea corespunzătoare
raportului juridic dedus judecații.

SECȚIUNEA IV – REPREZENTAREA PĂRȚILOR ÎN JUDECATĂ


Părțile pot sta în proces fie personal, fie prin reprezentant. Reprezentarea este posibilă
în toate etapele procesului, cu mențiunea că sunt situații în care legea prevede că partea nu
poate sta în proces prin reprezentant, ci trebuie să vina personal (nu multe):

117
Exemplu: în materie de divorț reprezentarea nu este posibilă, iar dacă reclamantul nu
vine personal la proces va conduce la respingerea cererii ca nesusținută. Nu trebuie să tragem
concluzia că partea nu ar putea fi asistată (este cu totul altceva). Ea nu poate fi reprezentată,
adică să vină doar avocatul. Evident, în procesul de divorț părțile pot fi asistate de avocat
(chiar este bine), dar nu reprezentate. Trebuie făcută distincția dintre reprezentare (la proces
vine numai reprezentantul) și asistare (la proces vine chiar partea, dar este însoțită de cel care
o consiliază în materie juridică).
Sunt și situații în care reprezentarea era impusă de lege, dar prin două decizii ale CCR
au fost declarate neconstituționale. Este vorba despre prevederea că în recurs părțile trebuie să
fie reprezentate de avocat sau consilier juridic. CCR, printr-o hotărâre destul de discutabilă
sub aspectul argumentelor, a considerat că textul este neconstituțional, pentru că ar îngrădi
accesul la justiție în faza recursului, determinat de faptul că persoanele în țara noastră nu ar
avea suficienți bani ca să angajeze un avocat și că lucrul acesta trebuie lăsat la aprecierea
fiecăruia. În realitate, prevederea era absolut necesară pentru garantarea unei justiții eficiente
(în majoritatea țărilor se prevede obligativitatea în căile de atac a reprezentării prin avocat
tocmai, pentru că în căile de atac, mai ales în recurs, se discută chestiuni de procedură sau de
drept pur, iar nu aspecte de fapt. Or partea este tentată întotdeauna sa ducă discuția spre situația
de fapt, pentru că pe asta o înțelege. Mai complicat va fi să încadreze discuția în drept.
Reprezentarea poate fi de trei feluri:
1. Legală
Situația în care părintele vrea să-l reprezinte pe minor (până la 14 ani minorii nu pot sta
personal în judecată, ei stau prin părinți. Dacă nu au părinți sau părinții sunt decăzuți din
drepturile părintești, atunci vor sta prin tutore sau curator). Se aplică și la societăți, asociații,
fundații, la stat, municipiu (primarul), ministerele.
2. Convențională
Atunci când se stabilește printr-un contract de mandat și va fi dovedită în instanța printr-
o procură. Dacă mandatul este acordat unui avocat, legitimarea acestuia va fi făcută pe baza
unei împuterniciri avocațiale. Ea se poate cupla cu o reprezentare legală.

3. Judiciară
Atunci când izvorul îl reprezintă o hotărâre judecătorească lato sensu (adică și o
încheiere):
Curatela – este reprezentare judiciară, pentru că puterea curatorului izvorăște din
încheierea lui de numire. Cazurile în care se poate numi un curator:

118
. Art. 58 NCPC – în cazul persoanelor fizice, în cazul conflictului de interese dintre
reprezentant și cel reprezentat.
a. O persoană juridică este parte în proces și fie nu are reprezentant, fie în proces
este în conflict de interese cu reprezentantul.
b. Ipoteza art. 167 alin. (3) NCPC Odată cu încuviințarea citării prin
publicitate, instanța va numi un curator dintre avocații baroului, potrivit art. 58, care va fi
citat la dezbateri pentru reprezentarea intereselor pârâtului.
c. Ipoteza art. 202 alin. (3) NCPC Dovada mandatului va fi depusă de către
reclamanți în termenul prevăzut la art. 200 alin. (3), iar de către pârâți, odată cu
întâmpinarea. Dacă părțile nu își aleg un mandatar sau nu se înțeleg asupra persoanei
mandatarului, judecătorul va numi, prin încheiere, un curator special, în condițiile art. 58
alin. (3), care va asigura reprezentarea reclamanților sau, după caz, a pârâților și căruia i se
vor comunica actele de procedură. Măsura numirii curatorului se comunică pârților, care vor
suporta cheltuielile privind remunerarea acestuia.
Exemplu: angajații politiei române dau în judecată MAI: 400, 500 de reclamanți: Asta
ar însemna 400, 500 de citații. Sigur cel puțin una se greșește. Asta înseamnă lipsă de
procedură și vor trebui refăcute și s-ar întârzia procesul foarte mult. Și de aceea, când nu își
aleg un mandatar sau nu se înțeleg asupra persoanei lui se numește un curator.
/!\ Curatorul nu este ales nici de lege (nu intră la reprezentarea legală), nici de părți (nu
intră la reprezentarea convențională) ci de instanță (reprezentarea judiciară).
/!\ Diferența dintre avocatul din oficiu și curator:

Avocatul din oficiu Curatorul

119
Are contact cu clientul. Curatorul, de cele mai multe ori, nu
Plătit mereu de stat. apare. Spre exemplu, în ipoteza art. 202
Apare în procesul penal și în civil când partea alin. (3) el nu pledează, ci doar primește
beneficiază de ajutor public judiciar și instanța actele de procedură.
apreciază că îi trebuie avocat: statul plătește. Plătit de persoana interesată.
Pentru plata avocatului din oficiu: există un Dar nu prevede și pentru curatelă, aici
protocol între Ministerul Justiției și Uniunea stabilește instanța, dar se poate orienta
Barourilor care stabilește plafonul de plată după protocol și așa ar fi corect.
pentru avocații din oficiu.

La sechestrul judiciar, atunci când se dispune un sechestru asupra averii unei persoane
se desemnează, pentru buna administrare și paza acelor bunuri, un administrator-sechestru.
Acesta va putea sta inclusiv în proces pentru drepturile ce țin de bunurile respective, în baza
unei autorizări date de instanță, ceea ce înseamnă că el va avea un mandat judiciar. El este
desemnat de către executor, este adevărat, dar autorizarea să reprezinte în proces în legătură
cu bunurile respective este dată de instanță.
Părțile nu pot sta, pentru că, dacă partea căreia i s-a pus averea sub sechestru ar face
reprezentarea în procesul vizând revendicarea bunurilor, ar putea să fie tentată să le piardă, în
felul acesta scoțându-le în mod subtil de sub sechestru, fără să fie acuzată de vreo infracțiune,
cum ar fi cea de rupere de sigilii sau cea de scoatere de sub sechestru. Pur și simplu ar pierde
procesul într-un mod care să nu implice răspunderea ei. Tocmai de aceea a prevăzut legiuitorul
că în astfel de situații poate să desemneze instanța un administrator-sechestru care să reprezinte
interesele părții respective.
ICCJ a zis că nu poate fi reprezentată o persoană juridică de o altă persoană juridică. O
persoană juridică poate fi reprezentată doar de un consilier al acelei peroane juridice sau un
avocat al aceleia.
O persoană fizică nu poate fi reprezentată de o persoană juridică alta decât o societate
de avocați? NU! Numai persoanele juridice de avocați pot face asta.
La persoana fizică avem prin reprezentant avocat și neevocat.
4. Forma și conținutul mandatului
Nu este exclusă o comparație la examen.

Situația mandatarului avocat Situația mandatarului neevocat

120
Forma mandatului este dată de statutul profesiei, Lui îi va trebui:
legea nespunând altceva decât că avocatul se va - o procură în formă autentică;
legitima potrivit legii speciale (L. 51/1995); - împuternicire și printr-o declarație
Legea specială prevede că se încheie un contract de verbală, făcută în instanță și consemnata
asistență între parte și avocat, însă legitimizarea în în încheiere. Adică partea vine direct în
instanță nu se face cu contractul, care rămâne sală și spune „mă reprezintă X”. Sigur,
secret, pentru că rămâne sub confidențialitate. Nu se identifică mandatarul, i se iau datele
ai voie să-l vânturi prin instanță. Legitimarea se esențiale.
face cu o împuternicire avocațială. Din punctul de vedere al conținutului,
Textul din cod spune atât: împuternicirea de a trebuie să fie un mandat ad litem (adică
reprezenta o persoană fizică sau juridică dată unui dat pentru exercițiul dreptului de
avocat ori consilier juridic se dovedește prin înscris, chemare în judecată și de reprezentare în
potrivii legilor de organizare și exercitare a profesiei proces). La avocat este clar că este ad
(art. 85 alin. (3) NCPC), or legea privind exercitarea litem, pentru că prin natura activității lui
profesiei de avocat așa prevede: via împuternicire numai mandat ad litem poate să aibă (nu
FORMA
avocațială. Mai mult decât atât, trebuie înțelese doua poate să aibă alt mandat prin obiectul de
și
lucruri: activitate).
CONȚINUTUL
1) Contractul de asistență nu ajunge în instanță decât Cu alte cuvinte, aici trebuie să se
mandatului
dacă este caz penal (și atunci nu într-o instanță găsească în acel mandat mențiunea
civilă), pentru că el este sub secret profesional. expresă că este dat pentru
Legitimarea se face pe bază de împuternicire, iar reprezentarea în justiție.
împuternicirea nu este semnată de parte în mod De exemplu, dacă spun „mandatez pe X
obligatoriu. Poate fi semnată de parte după cum este să mă reprezinte în tot ceea ce ține de
posibil ca avocatul să scrie, acolo unde apare imobilul Y, proprietatea mea” nu-i
semnătura părții: conform contractului de asistență. suficient. Tot ce ține de imobil înseamnă
Legea privind exercitarea profesiei de avocat spune plata de impozite, luarea chiriilor,
că împuternicirea se eliberează de către avocat reparații curente, nu și procesul. Deci
(deci nu de către parte) pe baza contractului de trebuie să apară cuvântul „proces”.
asistență; De ce? Pentru că atunci când îl
2) Potrivit legii avocaturii, contractul de mandatezi să ia chirii, să facă reparații
asistență, împuternicirea și celelalte acte făcute în sau alte lucruri nu pierde proprietatea. Pe
dovedirea mandatului fac dovada până la înscrierea când într-un proces, dacă îl conduce
în fals (deci au regimul unui act autentic). prost, ar putea să piardă proprietatea (și

121
Prevederea este chiar mai adâncă decât atât, pentru măcar dacă pierzi procesul să știi cine te-
că se prevede în alt articol că avocatul nu este a reprezentat).
funcționar public, mai puțin în situația întocmirii Acest mandat, care trebuie să fie ad
unor acte de genul acesta (deci cu alte cuvinte el nu litem, se aplică în toate cazurile, mai
este funcționar public, dar în privința întocmirii puțin în două situații unde și un mandat
actelor prin care își stabilește reprezentarea, este, general ar fi suficient:
are drepturi de funcționar public, ceea ce 1. când mandatul este dat unui
înseamnă că actul respectiv este autentic, altfel nici prepus;
nu s-ar explica de ce ar face dovada până la 2. când mandatarul nu are nici
înscrierea în fals, care este specifică actelor autentice domiciliul, nici reședința în țară.
– actele notariale sunt cele mai multe acte autentice,
dar mai sunt și altele).
Această distincție este importantă, pentru că în
momentul în care una dintre părți spune „eu vad că
are o împuternicire avocatul, dar mie să-mi aducă
contractul ca să vad eu că este semnat de partea care
el pretinde că l-a angajat” – această susținere este
inadmisibilă. Există un singur mod prin care partea
poate să facă lucrul asta: se înscrie în fals și poate să
aibă dreptate și să răspundă avocatul sau să nu aibă
și să răspundă ea pentru denunț calomnios. Pericolul
ar fi fost ca sub pretextul „hai să vad semnătura” s-
ar fi prezentat contractul, ceea ce înseamnă că
secretul profesional decurgând din contract ar fi
căzut. Or secretul profesional nu este al avocatului,
ci este al părții (privilegiul secretului profesional
este al clientului, pentru că el îl încredințează
avocatului. Avocatul ar fi ușurat sa nu aibă secret
profesional).
Un contract poate genera mai multe împuterniciri
(poate genera reprezentare în mai multe părți: în
instanță, la CF, la administrația financiară, la
primărie etc.). Înseamnă că trebuie scoase atâtea

122
împuterniciri de pe contract câte reprezentări ai.
Pentru ele este nevoie de semnătura părții, iar în
absenta unui contract ar fi greu ca ea să vina să
semneze de fiecare dată. Nici actele autentice care
merg în spațiul public nu poartă semnătură părții.
Părților li se dă un act fără semnătură.
Mandatarul avocat poate face toate actele necesare Acesta poate face toate actele suspuse
judecății, precum și acte de dispoziție dacă acest judecății, dacă legea nu prevede altfel,
drept i-a fost conferit prin contractul de asistență cu mențiunea că pentru actele de
juridică. Pentru actele de dispoziție întotdeauna dispoziție are nevoie de un mandat
mandatarul are obligația să prezinte un mandat special.
special. Actele de dispoziție sunt: renunțarea la
Avocatul nu trebuie să vina cu o procură specială. judecată sau la drept, achiesarea la
Este suficient să existe în contractul de asistență o pretențiile părții adverse sau la hotărârea
mențiune prin care el este autorizat să facă și acte pronunțată și tranzacția.
de dispoziție, precum: tranzacție, achiesare, /!\ Mandatarul neevocat NU poate
renunțare la judecata sau la drept. Trebuie expres pune concluzii asupra excepțiilor sau
prevăzute. asupra fondului DECÂT prin avocat.
PUTERILE În cazul în care are astfel de prevederi în contract, Înseamnă că atunci când ai un mandatar
conferite avocatul va dovedi prin scrierea în împuternicire neavocat, el în va putea face o serie de
mandatarului că, pe lângă dreptul de reprezentare, are dreptul de a acte, dar nu pe toate (poate să ia termenul
lua măsuri precum: renunțarea la drept, renunțarea la în cunoștință, poate să prezinte probele,
judecată, achiesarea, tranzacția sau alte acte cu să participe la administrarea probelor),
caracter de dispoziție. Dar nu poate să:
De-a lungul timpului au fost voci care au spus că - pună concluzii asupra excepțiilor de
avocatul se legitimează prin împuternicirea care procedură sau de fond;
rezultă din contract, dar numai pentru actele curente - pună concluzii asupra fondului.
judecații. Dacă vrea să renunțe la judecată (sa Aceste două atribute rămân în
încheie o tranzacție) are nevoie de o procură monopolul exclusiv al profesiei de
autentică (din 1997 încoace, dezbaterea s-a tranșat avocat. Nici nu poate ține pledoarii.
invers, în sensul că din moment ce contractul De la această regulă sunt două excepții:
avocatului are regimul juridic al unui act autentic și 1) Mandatarul persoanei fizice, soț
din moment ce el permite introducerea, interferarea sau rudă de gradul al II-lea inclusiv,

123
unor clauze speciale, cum sunt și dreptul de a poate pune concluzii în fața oricărei
renunța, dreptul de a achiesa la pretențiile părții instanțe, fără să fie asistat de avocat,
adverse etc, înseamnă că nu ai nevoie de un alt act doar dacă este licențiat în drept.
autentic, din moment ce și cel existent este la fel de 2) Dreptul de reprezentare decurge
autentic, motiv pentru care s-a acceptat trecerea lor din lege sau dintr-o hotărâre
în contractul de asistenta). Împuternicirea este cea judecătorească (drept legal sau judiciar).
care redă mențiunea din contractul de asistență, Exemplu: părinții pentru copil pot să
sub semnătura și parafa avocatului care certifică cum pună concluzii în instanță fără sa fie
că acelea sunt în contractul de asistență ca drepturi asistați de avocat (pentru că este
ale lui. reprezentare legală). Tutorele la fel.
/!\ O altă mențiune importantă – art. 87 alin. (2) Curatorul judiciar (el este deja avocat
NCPC: avocatul care a reprezentat sau a asistat din oficiu). Administratorul-sechestru
partea la judecarea procesului poate face, chiar fără în litigiile privind bunurile aflate sub
mandat, orice acte pentru păstrarea drepturilor sechestru poate pune concluzii fără a fi
suspuse unei termen și care s-ar pierde prin asistat de avocat (dreptul său decurge
neexercitarea lor în timp. Tot la fel, poate să dintr-o încheiere judecătorească).
introducă orice cale de atac împotriva hotărârii Și aici discuția a fost destul de amplă.
pronunțate. Ca să aplicam acest text trebuie să avem Opțiunea legiuitorului a fost de a păstra
următoarele condiții: monopolul postulării pe excepțiile de
- avocatul să fi reprezentat partea; procedură de fond și a fondului,
- DAR mandatului lui să fi încetat (deci nu considerându-le acte care prin excelență
orice avocat, ci cel care a reprezentat sau a asistat sunt juridice, tehnice.
partea în proces). Interesul ține, pe de o parte, de postulatul
Este ipoteza unui avocat al unei părți care are mandat profesiei de avocat, iar pe de alta parte
doar pentru judecarea pricinii în fața primei instanțe. este și un interes al statului.
S-a pronunțat o hotărâre care este defavorabilă părții Statul are interesul ca dezbaterile pe
reprezentate. Deși el nu mai are mandat (pentru că excepții și pe fond sa aibă conținut
odată cu pronunțarea hotărârii a încetat mandatul juridic (adică să nu cădem în „este bine
său), el poate să facă orice acte de care ar depinde așa/nu este bine așa”), să fie cu articole
păstrarea drepturilor părții, inclusiv de a face apel de lege, cu reguli de drept etc. Astfel,
sau recurs (și de a le motiva), chiar dacă lui nu i s-a dezideratul este ridicarea nivelului
acordat mandat în acest sens. În apel sau în recurs va juridic al discuției.
fi citată partea care are posibilitatea să renunțe la

124
apelul sau recursul făcut de avocat fără mandat Un alt interes major al statului ține de
sau, din contră, se poate bucura de efecte lui, fiind taxe și impozite. Dacă ai da voie să se
un apel/recurs făcut în termen și de o persoană care pună concluzii pe bază de procuri, mâine
are împuternicire în acest sens dată de lege (chiar jumătate din justițiabili n-ar mai încheia
dacă mandatul convențional a expirat). contracte de asistență (cu onorarii
Problema este utilă când părțile se află la mare purtătoare de taxe și impozite), ci ar face
distanță, comunică greu cu avocații și cum termenele contracte de mandat neremunerate
de apel și recurs sunt scurte (30 de zile de regulă, dar („sunt prietenul tău, te reprezint și eu în
sunt și termene de 5), iar partea nu ar reacționa în instanță așa pe baza de procură”). Ceea
termen de 5 zile, devine absolut capitală formularea ce înseamnă că pentru stat ar fi un
în termen de către avocat, chiar și fără mandat, a dezastru. Ar pierde toate taxele rezultate
unui astfel de apel/recurs. din onorariile avocaților, iar potrivit OG
Acesta nu este un apel/recurs care trebuie 80/2013 privind taxele judiciare de
ratificat de parte!!! Ratificat de parte trebuie numai timbru, taxele colectate din onorariile
acel act care este făcut fără existența unui mandat și avocaților sunt folosite inclusiv pentru
contra legii (cel în discuție este fără existența unui dotarea sediilor instanțelor și altor
mandat, DAR pe care legea l-a prelungit în realitate activități în cadrul susținerii sistemului
sub aspectul drepturilor a căror păstrare era justiției (prin urmare, implicarea este
necesară). Acest apel/recurs este deci valabil, trebuie una directă și desăvârșita, astfel ca
cel mult păstrat de către parte (partea să nu renunțe putem înțelege ușor de ce judecătorii au
la el). De aceea este greșită practica unor instanțe susținut frecvent că în realitate problema
care solicită parții să ratifice un astfel de apel/recurs aceasta să fie rezolvata așa cum este în
(iar dacă partea tace să zică că nu l-a ratificat, deci NCPC. Altfel, realmente ar fi existat
este nul). Partea nu trebuie să-l ratifice căci este pericolul de dezechilibru bugetar, printr-
valabil, iar cel mult ar putea să se manifeste prin o evaziune făcută sub forma procurilor
retragerea lui (dar până nu-l retrage trebuie judecat de reprezentare care nu au un regim cum
pe fond). este contractul de asistență care se
În cazul în care o persoană nu a avut niciodată înregistrează, se facturează și imediat
calitatea de avocat al parții în cauza în care se poate fi controlat de către organele
face apelul/recursul, atunci da, trebuie ratificat, fiscale). Acest fenomen ar fi fost mult
pentru că el a făcut un apel/recurs nul în contextul mai periculos pentru stat decât orice
neratificării. altceva.

5. Încetarea mandatului

125
Spre deosebire de dreptul comun, mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat
și nici dacă el a devenit incapabil, ceea ce înseamnă că mandatul dăinuie până la retragerea
lui de către moștenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului (în dreptul comun,
moartea mandantului duce la încetarea mandatului).
5.1. Efecte în cazul morții
1) Se întrerupe termenul procedural și curge un nou termen de la data efectuării
unei noi comunicări către parte;
Astfel, în situația unui mandatar, hotărârea se comunică de regulă acestuia. El moare. În
momentul morții, partea are un dezechilibru (ea s-ar putea să nu știe că s-a comunicat hotărârea
și chiar dacă ar ști, ea are nevoie imediat de un alt mandatar ca să-i facă apelul sau recursul)
ceea ce înseamnă că termenul de apel/recurs se întrerupe și curge un nou termen de la o
nouă comunicare care se face chiar părții (pentru că nu mai este sigură dacă mandatarul a
apucat înainte de moarte să spună „vezi că mi s-a comunicat hotărârea”). Trebuie să indici
mereu și domiciliul tău ca parte așadar, pentru a fi sigur.
2) Produce și suspendarea de drept a cauzei dacă decesul a intervenit cu mai puțin
de 15 zile înainte de ziua judecații, până la numirea unui nou mandatar;
De ce? Pentru că se consideră că se creează un dezechilibru în apărarea părții prin faptul
că în mai puțin de 15 zile nu are când să angajeze un alt mandatar.
3) Produce și o suspendare a termenului de perimare ca urmare a suspendării
procesului;
Suspendarea aceasta a procesului conduce și la suspendarea temporara a termenului de
perimare (în condițiile art. 418 NCPC, alin. (2): dacă moartea mandatarului a intervenit în
ultimele 3 luni ale termenului de perimare, suspendarea va fi de o lună – adică ai o luna ca
să-ți angajezi alt mandatar, după care începe curgerea termenului de perimare. Perimarea este
de fapt moartea dosarului prin nelucrare).
5.2. În caz de renunțare sau revocare
În ceea ce privește renunțarea la mandat sau revocarea (ele sunt de esența mandatului
și în civil, și în procedură), acestea sunt opozabile celeilalte părți doar de la comunicare, mai
puțin în situația în care se face în ședința publică și partea cealaltă este prezentă. Aceasta
prevedere este importantă, pentru că, de exemplu, sunt unele comunicări care se fac
mandatarului (instanța spune „autorizez părțile să-și comunice actele de procedură între ele,
cum ar fi probele”). În acest caz, dacă partea și-a ales domiciliul de comunicare la mandatar și
mandatarul moare, partea cealaltă va comunica actele cel mai probabil la domiciliul mortului
(căci nu are de unde să știe că el a murit).

126
În cazul acesta partea care nu a anunțat că mandatarul ei a decedat sau că și-a revocat
mandatul poate să invoce lucrul asta? Evident că nu, dacă nu a anunțat și partea adversă.
Ceilalți se comportă ca și cum mandatarul ar fi viu.
Deci orice caz de încetare a mandatului, fie moartea mandatarului, fie revocarea lui,
fie expirarea, fie orice alt element care conduce la încetarea contractului de mandat trebuie
adus la cunoștința celeilalte părți și a instanței, pentru că în lipsa unei astfel de mențiuni
toate comunicările pe care le va face instanța sau partea cealaltă către mandatarul demis,
decedat sau al cărui mandat a încetat, vor fi considerate valabile. De la ele va curge termenul
de procedura pe care partea îl va pierde.
Singura mențiune de suspendare a termenului este numai la căile de atac (pentru cazul
morții), în rest NU (ceea ce înseamnă că în rest trebuie să ai grija să anunți).
Mandatarul NU poate renunța la mandat în cursul termenului de exercitare a căilor
de atac (evident că poate renunța la un moment dat, nu este sclav). Termenele de obicei sunt
scurte, deci termenul este întreg pentru pregătirea apărării. El poate renunța, dar va răspunde
și partea poate cere eventual o repunere în termen pe care nu o va primi de drept! Problema
este că termenul pentru calea de atac nu se va întrerupe, iar partea nu va putea invoca acest
lucru față de partea adversă (adică ea nu va putea sa spună „am calea de atac de 30 de zile, dar
mandatarul a denunțat contractul de mandat cu 5 zile înainte de împlinirea termenului, astfel
ca mai am nevoie de timp”. Instanța o să spună că el nu are voie să renunțe. Bine, dar dacă el
totuși a făcut-o, îi rămâne părții să se de socotească cu el). Sigur, este un caz de răspundere a
mandatarului.
6. Excepția lipsei calității de reprezentant
NU trebuie confundată cu lipsa calității procesuale – care se refera la parte – în timp ce
lipsa calității de reprezentant are legătura cu raportul de reprezentare intervenit între parte și
cel care stă în proces în numele ei.
Această excepție are un caracter mixt, ceea ce dă de multe ori și dificultăți în ceea ce
privește încadrarea ei ca fiind de ordine publică sau de ordine privată. Fiind acoperibilă, ar fi
privată. Dar are și ceva public, căci ea nu poate fi invocată prima dată în calea de atac. Și cine
o poate invoca? Doctrina și jurisprudența zic că oricine!
Briciu: lipsa dovezii calității de reprezentant decurge din faptul că cel care reprezintă
are un mandat general, nu ad litem, nu îndeplinește condițiile de formă, fie și-a depășit limitele
mandatului (a cerut probe, deși nu putea; a vrut doar depunerea cererii pentru căile de atac, nu
și pentru susținere), fie a încetat. Este clar o excepție de ordine privată. Valoarea protejată
este dreptul mandantului de a fi reprezentat de cineva agreat în limite în care a înțeles să cedeze

127
acest drept. Oricine o poate invoca, însă! Interesele sunt diferite. Mandantul poate invoca
protecția drepturilor lui. Ceilalți, din dorința de a nu-și vedea hotărârea atacată pentru acest
motiv. Aceasta lipsă nu intervine niciodată direct, ci, fiind constată, instanța va trebui mai
întâi să acorde un termen în vederea acoperirii lipsurilor. Dacă în interiorul respectivului
termen, viciul lipsei dovezii calității de reprezentant nu se acoperă, atunci cererea va fi anulată.
De ce ridică probleme? Lipsa dovezii calității de reprezentant, fiind o excepție de ordine
privată, poate fi invocată și de către instanță din oficiu, precum și de către partea adversă celui
care nu este legal reprezentat. Teoretic, lipsa dovezii calității de reprezentant ar trebui să ridice
o problemă pentru cel reprezentat, în sensul că se discută drepturile lui fără ca el să fie legal
reprezentat în cauză, dar el de cele mai multe ori nu poate să invoce lucrul acesta, pentru că
prin ipoteza nu este la proces (el este reprezentat de o persoană care nu face dovada calității
de reprezentat, deci cel mai adesea acest lucru se va invoca fie de către instanță, din oficiu, fie
de către partea cealaltă). Asta nu o transformă însă într-o excepție de ordine publică, ci numai
îi dă o anumită particularitate. Ceilalți au o problemă personală, nu ceva ce ține de apărarea
intereselor publice. Mai există astfel de excepții: de exemplu: excepția lipsei capacitații de
exercițiu – la fel, este de ordine privată, dar pot să o invoce și ceilalți, pentru că și ei au
interesul ca actele să nu se anuleze.
De exemplu, când discuți probe și ca instanță și ca parte vrei, ca odată ce ai administrat
o probă, să nu vină pe urmă partea și să spună „păi voi ați administrat probele, dar nu v-ați
uitat că cel care a venit și a zis că este avocatul meu de fapt nu avea împuternicire de la mine?
Dacă nu ați văzut împuternicirea la dosar, de ce ați administrat probe? Trebuia să mă citați. L-
ați citat pe unul căruia nu i-am dat împuternicire.” Atunci partea va cere anularea tuturor
actelor și refacerea probatoriului. Prin urmare, instanța are tot interesul să lămurească
problema asta înainte să se apuce să facă acte pe care pe urma să le anuleze.
/!\ De reținut că excepția lipsei calității de reprezentant nu poate fi invocată pentru
prima oară în apel sau în recurs (în calea de atac). Sigur, dacă ea a fost ridicată și a fost
respinsă, modul în care a fost soluționată poate fi criticat în apel. Aceasta nu înseamnă că o
invoci în apel, ci înseamnă că critici modul în care ea a fost soluționată în prima instanță.
Briciu – se referă la adversari! Nu la cel greșit reprezentat care face o critică, nu o
excepție, dacă el află că a fost prost reprezentat abia după pronunțare. Textul vorbește de
excepție. Ea se opune admiterii unei cereri. Excepția nu ar putea fi invocată decât de părțile
adverse. Cel vătămat poate, în mod evident. Dar, părțile nu pot invoca, căci interesul lor de a-
și proteja drepturile a încetat odată cu pronunțarea hotărârii. Dacă este favorabilă, vătămatul

128
trebuie să le invoce. Dacă este defavorabilă, nu pot să mă folosesc de asta pentru a desființa
hotărârea.
Precizarea referitoare la lipsa dovezii calității de reprezentant s-a făcut, pentru că la art.
219 NCPC, alin. (1) prevede: „instanța verifică identitatea parților, iar dacă ele sunt
reprezentate sau asistate, verifică și împuternicirea sau calitatea celor care le reprezintă sau
asistă”. Partea cu împuternicirea se încadrează aici, la lipsa dovezii calității. Dar mai
trebuie verificată și calitatea, ceea ce înseamnă că poți să ai împuternicire, dar să nu fii
avocat – adică împuternicirea să vina de la o persoană care nu are dreptul sa pledeze.
Exemplu: la ICCJ nu pot pleda decât avocații cu o anumită vechime, ceea ce înseamnă
că el va avea împuternicire, însă el nu are calitatea de a reprezenta la acea instanță. La fel și la
CCR, nu toți avocații pot pleda, ci numai dacă au 5 ani vechime de la definitivarea în profesie,
ceea ce înseamnă că judecătorul trebuie să verifice aceste lucruri, din oficiu.
Această excepție ce ține nu de lipsa dovezii, ci chiar de lipsa calității de reprezentant
(adică aptitudinea unei persoane de a fi reprezentant), nu mai este o chestiune de ordine
privată, ci o chestiune de ordine publica. Ea poate fi invocată și direct în căile de atac,
pentru că aici este altă problemă: faptul că un avocat care nu are dreptul de a pleda la o anumită
instanță totuși pledează. Sau mai grav, o persoană care nu are calitate de avocat se pretinde a
fi avocat și pledează. Aceste chestiuni nu mai intră în sfera ordinii private, ci în sfera ordinii
publice și nu sunt o lipsă a dovezii calității, ci chiar o lipsă a calității.
Aceasta distincție a fost făcută prima data de profesorul Ciobanu și preluată de doctrină
și de jurisprudență pentru rațiuni diferite ce țin de existența unei dovezi și de existența însăși
a calității persoanei. În practica arbitrală distincția era însă utilizată.
Nu se anulează direct, ci se dă un termen.
Art. 176 – la nereprezentare nu trebuie să se dovedească o vătămare.
A nu se confunda cu excepția lipsei puterii de a reprezenta! De exemplu, o persoană
juridică este reprezentată de o altă persoană juridică. Problema nu este lipsa dovezii, ci că n-
ai voie. Reprezentarea de către o persoană care nu este avocat care depune concluzii. Este o
excepție de ordine publică, invocată de oricine, necondiționată de vătămare, poate fi invocată
oricând!
7. Asistența judiciară în procesul civil
Avem niște prevederi legate de asistența judiciară în NCPC, dar proful insistă pe
prevederile din legea specială, OUG 51/2008 privind ajutorul public judiciar, pentru că ele
detaliază de fapt condițiile în care se poate accede la asistența judiciară. Încearcă să rezolve
dreptul părții de a fi asistată și dreptul avocatului de a fi plătit.

129
Ca regulă generală, asistența judiciară este mijlocul care intervine în cazul în care una
dintre părți nu poate să facă față cheltuielilor pe care le presupune declanșarea și
susținerea unui proces, fără a primejdui propria întreținere, a familiei sale, situație în
care beneficiază de așa-numitul ajutor public judiciar.
În ce constă? OUG 51/2008 spune că ar putea consta în:
0) Plata onorariului pentru asigurarea reprezentării – un avocat din oficiu în
materie civilă. În cazul acesta avocatul va fi remunerat, dar nu de către parte, ci de către stat.
1) Plata expertului, traducătorului, interpretului dacă în cursul procesului se
impune folosirea acestora (și evident partea nu poate să suporte onorariile lor – intră aici
situațiile în care interpretul sau traducătorul ar fi necesar să fie suportat de parte. Dacă ea
aparține unei minorități naționale, are dreptul să se exprime în limba materna și poate face asta
fără să antreneze costuri pentru el sau pentru partea adversă. Pot fi și persoane care nu se
încadrează în aceasta categorie).
2) Plata onorariului executorului judecătoresc.
3) Plata taxei judecare de timbru.
Plafoanele care trebuie îndeplinite pentru a accede la acordarea ajutorului public
judiciar – art. 8 alin. (1) și (2) prevăd că trebuie 300 de lei venitul mediu net lunar pe membru
de familie ca să accesezi în totalitate ajutorul public judiciar, iar 600 de lei ar fi ca să accesezi
jumătate din cost (exemplu: la o expertiză, dacă expertiză costa 1000, statul iți suporta 500,
dacă ai 600 de lei pe lună). Plafoanele sunt foarte mici, ar fi fost corect ca minimul să fie
venitul minim pe economie, pentru că ce este sub minim înseamnă că este nevoie, de aceea
este minim (nu poți să zici că o persoană care are peste 300 de lei nu are nevoie de ajutor
public judiciar. Taxele de timbru sunt foarte mari).
CCR a zis că plafoanele sunt foarte mici. Dar există un text că instanțele pot acorda
ajutor, chiar sub forma ajutorului din oficiu, dacă părțile arată că neluarea măsurii le va afecta
drepturile.
Și atunci avem alin. (3) care spune că se poate acorda și în alte situații, „proporțional cu
nevoile solicitantului, în cazul în care costurile certe sau estimate ale procesului sunt de
natură să-i limiteze accesul efectiv la justiție, inclusiv din cauza diferențelor de cost al vieții
dintre statul membru în care acesta își are domiciliul sau reședința obișnuită și cel din
Romania” (nu este cazul ultimei teze în principiu, pentru că problema este chiar la noi, la noi
costul vieții este unul foarte jos – norma este preluată dintr-o directiva). Acest alin. (3) se
aplică cel mai mult de către instanța. Normal, el este un alineat de excepție, pentru că regula
este la alin. (1), (2), iar alin. (3) ar fi unul excepțional. În realitate, 90% dintre cazuri sunt pe

130
alin. (3) și alin. (1) și (2) sunt rarisime. Acest lucru creează un disconfort judecătorului, pentru
că atunci când aplică acest text el își asuma o răspundere foarte mare: fie dă niște bani care
sunt ai statului, fie nu încasează niște bani care sunt ai statului dacă vorbim de taxele de timbru,
în contextul în care calificarea este destul de evazivă – proporțional cu nevoie solicitantului.
Adică dacă mâine vine cineva și îl întreabă de ce a acordat pe bandă rulantă scutiri de taxe
judiciare de timbru, el se apară că lui i s-a părut că este proporțional cu nevoile solicitantului.
Este exact situația în care nu trebuie să te afli niciodată ca funcționar public: de a aplica legea
x și de a nu te abate de la ea. Or aici judecătorul este obligat să spună aici nu este x, mie mi s-
a părut că este un X, ceea ce este corect în esență, dar este extrem de neconfortant pentru
judecător.
Cine soluționează cererea de ajutor public judiciar? Instanța competentă să
soluționeze cauza în care se solicită ajutorul. Dacă este vorba de un ajutor pentru executarea
unei hotărâri, atunci este competentă instanța de executare, pentru că prin ipoteza nu mai este
o instanță care judecă procesul. Se pronunță printr-o încheiere.
Art. 8 – OUG 51/2008
(1) Beneficiază de ajutor public judiciar în formele prevăzute la art. 6 persoanele
al căror venit mediu net lunar pe membru de familie, în ultimele două luni anterioare
formulării cererii, se situează sub nivelul de 300 lei. În acest caz, sumele care constituie ajutor
public judiciar se avansează în întregime de către stat.
(2) Dacă venitul mediu net lunar pe membru de familie, în ultimele două luni
anterioare formulării cererii, se situează sub nivelul de 600 lei, sumele de bani care constituie
ajutor public judiciar se avansează de către stat în proporție de 50%.
(3) Ajutorul public judiciar se poate acorda și în alte situații, proporțional cu
nevoile solicitantului, în cazul în care costurile certe sau estimate ale procesului sunt de
natură să îi limiteze accesul efectiv la justiție, inclusiv din cauza diferențelor de cost al vieții
dintre statul membru în care acesta își are domiciliul sau reședința obișnuită și cel din
România.
Art. 11 alin. (1): Cererea de acordare a ajutorului public judiciar se adresează instanței
competente pentru soluționarea cauzei în care se solicită ajutorul; în cazul ajutorului public
judiciar solicitat pentru punerea în executare a unei hotărâri, cererea este de competenta
instanței de executare.
/!\ Ajutorul public judiciar este doar pentru o etapă procedurală. Pentru calea de
atac trebuie să faci altă cerere de ajutor public judiciar. Dacă ți s-a desemnat un avocat din
oficiu pentru prima instanță, trebuie să-i mai ceri unul și instanței superioare. Aici este

131
interesant, pentru că cererea de ajutor public judiciar pentru exercitarea unei căi de atac se
adresează instanței a cărei hotărâre se atacă înăuntrul termenului pentru exercitarea căii de
atac, DAR se soluționează de un alt complet decât cel care a pronunțat hotărârea (pentru
că tendința ar fi ca cel care a pronunțat hotărârea sa nu mai dea ajutor public judiciar pentru
ca solicitantul să-i atace hotărârea. Sigur, Briciu n-ar avea nicio problemă, nu de asta i-ar fi lui
frică, dar partea ar avea un disconfort să știe că i se soluționează cererea chiar de judecătorul
pe care vrea să-l pună în discuție, deși el nu atacă judecătorul, ci hotărârea.
/!\ Dacă hotărârea pronunțată în cauza în care s-a solicitat ajutorul public este supusă
recursului, ajutorul public judiciar acordat în etapa procesuală imediat următoare (apelul) în
forma prevăzută de art. 6 lit. a) (adică avocatul din oficiu) se extinde de drept și pentru
redactarea cererii și a motivelor de recurs, precum și pentru susținerea acestuia (Briciu zice că
aceasta prevedere ar fi trebuit scoasă). Aceasta pentru că la recurs era obligatoriu ca actele
respective să fie făcute de avocat, iar dacă ele erau făcute de către avocat în apel, se extindea
și pentru recurs unde exista obligativitatea ca ele să fie făcute de către avocat să nu se mai
desemneze o altă persoană.
În orice caz, dacă se formulează cereri de ajutor public judiciar în interiorul termenului
de apel sau recurs, se întrerupe termenul respectiv pe durata soluționării cererii de ajutor
public judiciar (pentru că termenul este scurt de 5 zile, iar nu se soluționează cererea de ajutor
public judiciar în 5 zile). Este numit un avocat de barou, la cererea instanței. Odată ce ești pe
lista avocaților din oficiu, nu poți refuza să asiști.
Asupra cererii de ajutor public judiciar se pronunță instanța, fără citarea parților, prin
încheiere dată în camera de consiliu (deci fără publicitate și fără contradictorialitate) pe baza
documentelor depuse. Împotriva încheierii prin care se respinge cererea se poate face doar o
cerere de reexaminare de către cel interesat (deci cel care a solicitat, nu și de partea
adversă), în termen de 5 zile de la comunicare. Hotărârea este definitivă. Deci nu poți să ataci
la instanța superioară, pentru că cererea de reexaminare se soluționează la aceeași instanță, dar
de un alt complet. Concluzia: partea adversă nu poate ataca încheierea prin care s-a încuviințat
cererea de ajutor public judiciar (adică dacă partea care a fost scutită de taxa de timbru, a primit
avocat din oficiu eu nu pot, ca parte adversă, să atac și să spun că nu se încadra în condiții și
că nu trebuia să primească avocat din oficiu, pentru că se consideră că n-am interes. Eu pot
avea interes, dar el nu este un interes juridic protejat.
Art. 13 alin. (1): Ajutorul public judiciar pentru exercitarea unei căi de atac se poate
acorda în urma unei noi cereri.

132
(2) Cererea pentru acordarea ajutorului public judiciar în vederea exercitării unei căi
de atac se adresează instanței a cărei hotărâre se atacă, în mod obligatoriu, înăuntrul
termenului pentru exercitarea căii de atac și se soluționează de urgenta de un alt complet
decât cel care a soluționat cauza pe fond.
Art. 13¹ alin. (1): Dacă hotărârea pronunțată în cauza pentru care s-a încuviințat
ajutorul public judiciar este supusă recursului, ajutorul public judiciar acordat în etapa
procesuală imediat anterioară în forma prevăzută la art. 6 lit. a) se extinde de drept pentru
redactarea cererii și a motivelor de recurs, precum și pentru exercitarea și susținerea
acestuia.
Art. 15 alin. (1): Asupra cererii de ajutor public judiciar instanța se pronunță, fără
citarea pârților, prin încheiere motivată dată în camera de consiliu.
(2) Împotriva încheierii prin care se respinge cererea de acordare a ajutorului public
judiciar cel interesat poate face cerere de reexaminare, în termen de 5 zile de la data
comunicării încheierii.
SECȚIUNEA V – REPREZENTAREA PERSOANEI JURIDICE
Persoana juridică poate fi reprezentată convențional prin avocat sau consilier juridic. O
persoană juridică nu poate fi reprezentată de o persoană juridică. Prin alt RIL, ICCJ a prevăzut
că aceste reguli se aplică și în faza executării silite.
Diferența dintre consilier și avocat sunt de fond și de formă. Consilierul este un angajat
cu contract de muncă, subordonat, deci el activează pentru toate probleme juridice ale
acelei persoane. Avocatul este un prestator de servicii, un antreprenor care este un terț față de
persoana juridică și are o activitate punctuală, nu continuă. Poate fi succesivă în toate litigiile
persoanei.
Avocatul se legitimează prin împuternicire, consilierul printr-o delegație semnată de
conducerea societății. Actele de dispoziție sunt la fel pentru avocat, poate dacă sunt prevăzute
în contract. La consilier este altfel, îi trebuie procură specială și autentică.
Există și situația particulară a unor persoane, cum ar fi instanțele/parchetele care pot fi
reprezentate de președinți sau de un alt membru. Dar pot să-și angajeze și ei avocați.
SECȚIUNEA VI – PARTICIPAREA PROCURORULUI LA PROCESUL CIVIL
Ce este procurorul în procesul civil? Nu a dat nimeni un răspuns concludent la această
problemă. Unii spun că ar fi parte, alții spun că nu ar fi parte, pentru că el nu-și dispută drepturi
proprii în proces (sunt drepturi ale cetățenilor). Alții au spus că este reprezentant, ceilalți au
spus că nu poate fi reprezentant, pentru că nu este un reprezentant legal (căci nu este vorba un
mandat, el nu se subordonează voinței parții ca să fie un reprezentant. El nu vorbește numai

133
ce-i spune partea sau numai ce este în interesul parții, ci el vede lucrurile din ambele
perspective: și a reclamantului, și a pârâtului). Atunci s-a apelat la formula în care nu s-a mai
zis nici că este parte, nici că este reprezentant, ci că este participant la proces sui generis. În
4 modalități intervine.
Briciu: în realitate el este o parte, pentru că are drepturi procesuale proprii, numai că
ceea ce îl distinge este faptul că calitatea lui procesuală nu este una tipică. El se încadrează de
fapt în acel text de la calitatea procesuală care spunea că au calitate procesuală și alte persoane
sau instituții, dacă legea le-o conferă în mod expres (art. 37 NCPC – procurorul se încadrează
la autorități). Aceasta înseamnă că va avea drepturi similare celor din proces, numai că are
această particularitate.
Art. 37: Legitimarea procesuală a altor persoane
În cazurile și condițiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau se pot
formula apărări și de persoane, organizații, instituții sau autorități, care, fără a justifica un
interes personal, acționează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor
persoane aflate în situații speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori
general.
Ce poate face procurorul în procesul civil?
1) Poate porni acțiunea civilă, dar numai pentru apărarea drepturilor și
intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, dar
și în alte cazuri expres prevăzute de lege.
În toate aceste cazuri, titularul dreptului, va fi introdus în proces (din oficiu – art. 78 alin.
(1) – pentru că se prevede în mod expres) și va putea efectua acte de dispoziție (renunțare,
achiesare, tranzacție), iar dacă procurorul retrage cererea, titularul dreptului, care se află în
proces, poate cere continuarea judecații. Aceasta ultima prevedere este expresia faptului că
în cele din urma procurorul acționează nu ca reprezentant (este clar că nu este reprezentant al
acestor persoane), dar în ocrotirea acestor persoane, ceea ce înseamnă că ocrotirea nu
presupune încălcarea voinței lor, în cele din urma aceste persoane vor determina decizia cu
privire la soarta procesului).
ÎNSĂ, toate aceste persoane (minori, puși sub interdicție, dispăruți) sunt persoane într-
o anumită stare de nevoie. Ele nu pot veni niciodată personal să spună că vor să renunțe la
judecată, însă se pot manifesta prin reprezentanții lor. Procurorul este suveran în pornirea
procesului, nu în soarta lui. Cel pentru care a pornit procesul, face ce vrea.

134
Actele de dispoziție făcute de reprezentanții persoanelor acestea, chiar dacă sunt
autorizate de autoritatea tutelară, pot fi refuzate de către instanța de judecată, care să
dispună continuarea procesului, dacă acest lucru este în interesul respectivelor persoane!
Cu alte cuvinte, ele pot renunța, renunțarea însă nu se face personal, ceea ce înseamnă
că instanța ar putea să spună „bun, ai dreptul sa renunți, dar eu consider ca este în interesul
minorului sa continue procesul” – acest lucru este perfect posibil.
Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ, art. 1 alin. (4) prevede un alt caz în
care procurorul poate controla acțiunea și care de data asta nu mai vizează neapărat cele
trei categorii de persoane dezavantajate de mai sus, nu se refera la vreo calitate a persoanelor.
Avem un caz în care procurorul poate formula acțiunea, însă trebuie să existe condiția
excesului de putere (în rest nu se mai referă la minori, persoane puse sub interdicție sau
dispăruți, ci la persoane, chiar și juridice, nu numai la persoane fizice). Deci protecția este
mult mai largă în contencios. Mai este și alin. (5). În primul cazul de la alin. (4) aveam nevoie
de acordul prealabil al persoanelor (procurorul află de plângerea împotriva actului
administrativ pe baza petiției, căci altfel i-ar fi fost greu să afle), dar la alin. (5) nu mai are
nevoie de acest acord prealabil.
(4) Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării atribuțiilor prevăzute de legea sa
organică, apreciază că încălcările drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale
persoanelor se datorează existenței unor acte administrative unilaterale individuale ale
autorităților publice emise cu exces de putere, cu acordul prealabil al acestora, sesizează
instanța de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul
persoanei juridice vătămate. Petiționarul dobândește de drept calitatea de reclamant, urmând
a fi citat în această calitate.
(5) Când Ministerul Public apreciază că prin emiterea unui act administrativ normativ
se vatămă un interes legitim public, sesizează instanța de contencios administrativ
competentă de la sediul autorității publice emitente.
2) Pune concluzii într-un proces (evident, în alte situații decât cele în care el a
declanșat procesul).
Procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în orice fază a acestuia, dacă
apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților
cetățenilor (aproape întotdeauna). Poate participa chiar și în acțiunile strict personale.
Atenție! Accentul cade pe cuvântul „poate” (sunt foarte multe situații în care este
necesară apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților acestora, numai că nu este
obligat procurorul, ci doar poate).

135
Sunt și situații în care legea îl obligă să participe la unele cereri. Exemple:
a. în materie de adopție;
b. în materie de masuri speciale de protecție a minorului;
c. în cererile de punere sub interdicție;
d. în cererea de declarare a morții;
e. în materie de expropriere;
f. decăderea din drepturile părintești;
g. acordarea personalității unei asociații sau fundații etc.
În toate aceste situații procurorul, în baza unei prevederi exprese a unei legi speciale este
obligat să participe. Atunci când el este obligat să participe, el face parte din constituirea
instanței și hotărârea pronunțata fără participarea procurorului este nulă, iar nulitatea
poate fi invocata de oricare dintre părți, precum și de instanța superioară din oficiu. Dar regula
este că el nu este obligat, trebuie căutată prevederea expresă care spune că este obligat
procurorul să participe în proces.
3) Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunțate în
cazurile prevăzute la pct. 1 (când el a început procesul), dar chiar dacă nu a fost declanșată
acțiunea de către el, precum și în toate acele procese în care a participat la judecată.
Deci sunt doua categorii:
Procese din prima categorie în care procurorul ar putea introduce acțiunea – 2 ipoteze:
A. A introdus acțiune –> poate să și o atace. Sau procurorul n-a introdus acțiune,
ar fi putut să o introducă, pentru că se află în unul dintre cazurile prevăzute de la pct. 1 –>
poate să o și atace: situație inedită, deoarece o persoană care nu a fost parte va ataca totuși
hotărârea.
B. A doua categorie, procurorul a participat, potrivit pct. 2 și evident participând
la proces, fiind nemulțumit de hotărâre, poate să și atace hotărârea respectivă.
De reținut că NCPC a restrâns participarea procurorului. În VCPC el putea să atace orice
hotărâre dacă putea fi considerată contrară drepturilor și libertăților, precum și intereselor
cetățenilor (adică pentru orice motiv pentru care ar fi putut participa la proces), pe când NCPC
nu-l mai lasă să atace decât dacă a participat la proces sau dacă se află într-unul din
cazurile în care ar fi putut să introducă chiar el acțiunea.
4) Cererea de punere în executare a hotărârilor sau a altor titluri executorii:
În acest caz ne referim numai la punerea în executare a titlurilor executorii date în
favoarea minorilor, persoanelor puse sub interdicție sau dispăruților (deci cazurile în care
putea să introducă acțiunea).

136
Pentru a înțelege mai ușor: cazurile de introducere a acțiunii și de punere în executare
(capete) sunt identice ca conținut. La mijloc este participarea la proces (foarte largă, poate fi
făcută în interesul drepturilor și cetățenilor) și calea de atac (este mai strânsă, pentru că trebuie
fie să fi participat în faza anterioară la proces, fie să fi fost într-o situație de a avea dreptul să
declanșeze procesul). Nu trebuie să fie neapărat o hotărâre, ci și doar un titlu.
Legiuitorul degeaba ar fi dat procurorului dreptul să exercite acțiunea, dacă nu i-ar fi
dat dreptul să și ceara punerea ei în executare (pentru că poți să obții o hotărâre pe care
partea să n-o execute. Or dacă prin introducerea acțiunii de către procuror s-a tins spre a proteja
o parte inactivă – sau captivă, caci inactivitatea reprezentantului este problemă – ca să se
producă consecințele benefice părții nu trebuie să se oprească procurorul la pronunțarea
hotărârii, trebuie să se treacă și la executarea ei). De exemplu, este vorba de o pensie de
întreținere, mama nu cere pensie de întreținere pentru copil, deși ar avea dreptul. Procurorul
vine și cere el în numele copilului – în cazul acesta la ce i-ar folosi să obțină o hotărâre dacă
n-ar putea cere și punerea în executare? Mama, inactivă în faza declanșării procesului, probabil
că va fi la fel de inactivă și în privința executării.
În toate cererile, Ministerul Public nu datorează taxa de timbru și nici cauțiune. La
cauțiune Briciu zice că este o problemă totuși. Taxa poate fi scoasă, dar cauțiunea este o
garanție în favoarea unei părți.
CAPITOLUL IV – COMPETENȚA INSTANTELOR
I. NOȚIUNE ȘI CLASIFICARE
II. COMPETENȚA MATERIALĂ DUPĂ MATERIE ȘI VALOARE
III. DETERMINAREA COMPETENȚEI DUPĂ VALOAREA
OBIECTULUI CERERII INTRODUCTIVE DE INSTANȚĂ
IV. COMPETENȚA TERITORIALĂ
V. INCIDENTE PROCEDURALE PRIVIND COMPETENȚA INSTANȚEI
SECȚIUNEA I – NOȚIUNE ȘI CLASIFICARE
Avem în principal două feluri de competență:
A. Competența generală – ne raportăm la organe din sisteme diferite, separarea
instanțelor de organele din afara sferei puterii judecătorești. Este de ordine publică și va putea
fi invocată de oricine.
B. Competența jurisdicțională – ne raportăm la organe din același sistem.
a. Materială – separarea în interiorul puterii judecătorești, între instanțe în rang
diferit. Este o separație pe verticală. Este de ordine publică. Va fi invocată de oricine, dar
doar până la primul termen la care părțile sunt legal citate:

137
i. Competența materială funcțională – se stabilește după felul atribuțiilor
ce revin fiecărei categorii de instanțe;
ii. Competența materială procesuală – se stabilește în raport de obiectul,
valoarea sau natura litigiului dedus judecății.
b. Teritorială – instanțe egale în grad, în funcție de circumscripția lor:
i. Competența teritorială de drept comun – de ordine privată. Se invocă
doar de pârât, odată cu întâmpinarea;
ii. Competența teritorială alternativă (facultativă) – de ordine privată.
Se invocă doar de pârât, odată cu întâmpinarea;
iii. Competența teritorială exclusivă (excepțională) – de ordine publică.
Se invocă de oricine până la primul termen la care părțile sunt legal citate.
Există și competență pe secțiile dintr-o instanță. Ele se organizează în unele instanțe,
după volumul litigiilor. Sunt și complete specializate. Este de discutat în ce categorie intră.
Legea asimilează rezolvarea incidentelor privind repartizarea pe secții cu cele ce privesc
competența, nespunând care. Dar, s-a avansat teoria că asimilarea este cu competența
procesuală materială, repartizarea fiind după natura litigiului.
Această repartizare pe secții este asimilată unei competențe, nu este o competență! Ea
se numește uzual competență funcțională. Nu este corect! Asta înseamnă competență
materială, după funcția instanței adică, fond, apel sau recurs. Ea vine după competența
materială și teritorială. ICCJ pune ordine în limbaj, vorbind așa ca proful.
O alta clasificare:
1. Competenta internă
2. Competenta internațională – norme de ordine publică
[DE RETINUT!] Atunci când vorbim de competență ne referim la instanță și nu la un
judecător anume. În felul acesta nu vom confunda niciodată problemele de competență cu
problemele de organizare (chiar dacă în practică, de multe ori, din limbajul folosit ar rezulta
confuzia. Exemplu de propoziție greșită: judecătorul stagiar nu este competent să judece decât
litigii patrimoniale de până la 10.000 lei. Nu este o problemă de competență aici. Afirmația
este corectă pe fond, dar greșita terminologic, pentru că competența nu se raportează la un
judecător, ci ea se raportează la o instanță. Acea instanță este competentă să judece nu numai
pricinile de până la 10.000 lei, ci până la 200.000 lei. Faptul că acel judecător nu poate să
judece decât litigiile de până la 10.000 lei nu ține de competență, ci ține de o problemă de
greșită/nelegală compunere a completului de judecată. Adică este o chestiune de organizare,
nu de procedură. Dacă ar fi o problemă de competență, ar exista diferențe de regim, cum ar fi:

138
aceasta nu ar putea fi invocată decât la primul termen, pe când, dacă recunoaștem că este
o problemă de organizare, aceasta poate fi invocată oricând, în tot cursul procesului).
În cazul problemelor de competență, cauza s-ar trimite la un alt complet și s-ar păstra
probele administrate, pe când dacă este problemă de organizare, soluția este înlocuirea în
complet a judecătorului și anularea tuturor actelor făcute (indiferent că sunt probe sau acte de
procedură – fără distincție).
1. Filozofia competenței
Orice sistem de drept are o instanță de drept comun, acea instanță care este competentă
să judece când legea nu spune nimic. Noi îi spunem instanță cu plenitudine de competență. Pe
vechiul cod era judecătoria, mergându-se pe teoria proximității față de cetățean. Era o
reprezentare a modului cum funcționează spațiul în lege. Noul cod a abandonat-o. El a mers
pe ideea că instanța plenipotență este tribunalul! A ridicat costurile și a îndepărtat justiția de
particulari. S-a dorit însă ridicarea calității, judecătorii fiind mai mulți și mai rodați. S-a făcut
o separare pur politică cu arome de dreapta. Dar ea însă n-a fost dreaptă până la capăt. Există
multe excepții care slăbesc regula. Există ameliorări, cum ar fi ajutorul public judiciar.
2. Competența generală
Normele de competență generală sunt cele care stabilesc competența instanțelor
judecătorești, prin delimitarea de competența altor organe cu activitate jurisdicțională, dar care
se află plasate în afara sistemului instanțelor judecătorești.
Instanțele judecătorești sunt: ICCJ, curțile de apel, tribunalele, eventualele tribunale
specializate și judecătoriile (mai sunt și instanțele militare, dar nu ne interesează în domeniul
procedurii civile). Toate celelalte organe care desfășoară activități jurisdicționale nu intră în
sfera instanțelor judecătorești. Delimitarea competențelor între unele și altele este
reglementată de aceste norme de competență generală. Exemple:
1) În materie constituțională – CCR nu este parte a sistemului judiciar (decât în
mintea unor jurnaliști și a câtorva politicieni);
2) Competența în materie electorală – BEC, birourile electorale de
circumscripție judecă niște contestații – acestea nu sunt instanțe (este o problemă de
competență generală);
3) În materia notarului public – el nu judecă, are niște atribuții necontencioase;
4) În materia contenciosului administrativ este o discuție: această instanța este
trecută la competența generală (în toate cărțile o găsim la competența generală);
Briciu: instanța de contencios administrativ este o instanță din sistemul ICCJ (deci nu
este separată). Dar noi nu avem cum au francezii – Conseil d’État care are altă competență,

139
paralelă cu Curtea de Casație. Noi avem tot instanțe de drept comun. Instanța de contencios
administrativ este introdusă prin Constituie, dar legea nu a creat un alt sistem decât cel al
instanțelor judecătorești.
/!\ Avem probleme de contencios administrativ care sunt soluționate de alte
instituții, cum ar fi: CNSC în materie de achiziții publice (care judecă tot ce înseamnă
contestații la procedura de achiziții publice – dar nu este instanță).
În legătura cu aceste competențe ale altor instanțe trebuie reținute câteva lucruri:
a. În toate cazurile trebuie să se asigure un control judecătoresc deplin al
hotărârilor pronunțate de aceste organe, cu privire la chestiunile de fapt și de drept. Ar fi
neconstituțională norma care ar spune că o hotărâre dată de un organ jurisdicțional din
afara instanțelor judecătorești ar fi definitivă. Ea poate să fie numită „definitivă”, dar
trebuie interpretată ca definitivă în sistemul respectiv. Obligatoriu este că trebuie să poată fi
atacată în sistemul instanțelor judecătorești.
b. În plus, este foarte important ca acea cale în fața instanțelor judecătorești să fie
una care să permită analiza plenară a problemei, atât sub aspectul faptelor, cât și sub aspectul
dreptului. Deci nu ar fi constituțională o norma care ar spune că împotriva unei hotărâri date
de un organ care nu face parte din sfera instanțelor judecătorești există drept de recurs care se
exercită numai pentru cele 8 motive prevăzute de NCPC, pentru că acest lucru nu ar permite
și o analiza a faptelor. Nu trebuie neapărat să existe două căi, este adevărat, DAR aia singura
posibilă trebuie să fie una deschisă.
Această regulă a fost impusă printr-o decizie istorică CCR decizia nr. 60/1993: „nici o
lege nu poate interzice celor interesați ca, în caz de nemulțumire sau eșec al acestor proceduri
(jurisdicții), să se adreseze justiției pentru că, în sistemul ordinii constituționale actual, justiția
este garantul drepturilor și libertăților cetățenilor, iar art. 21 din Constituție valorifică tocmai
această funcție a justiției.”
Considerațiile de mai sus nu se aplica deciziilor CCR. Ele sunt obligatorii și pentru
instanțele judecătorești, împotriva acestora nu există vreo cale de atac (dar aici avem o normă
chiar în Constituție, la art. 147 alin. (4): Deciziile Curții Constituționale se publică în
Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au
putere numai pentru viitor.
În Constituție se mai prevede și că atunci când legea prevede anumite jurisdicții
administrative (adică proceduri prealabile sesizării instanței și care reprezintă activități
administrative cu caracter jurisdicțional) acestea sunt facultative și gratuite. Practic legea nu
poate sa impună cu caracter obligatoriu și remunerat o procedura jurisdicționala prealabilă

140
sesizării instanței. Sigur, textul constituțional nu spune nimic despre procedurile prealabile
nejurisdicționale (cum ar fi plângerea prealabila în materia contenciosului administrativ care
poate fi obligatorie, dar într-adevăr, nu este remunerată).
Analizăm competența jurisdicțională care este de două feluri: materială și teritorială.
3. Competența materială
În ceea ce privește competența materială, aceasta este și ea de două feluri: materială
funcțională și materială procesuală.
3.1. Competența materială funcțională
Se stabilește după felul atribuțiilor fiecărei categorii de instanțe, adică: ce anume are
în competența instanța sub aspectul judecații (în prima instanță, apel sau recurs). Dacă spunem,
de exemplu, că tribunalul poate să judece adopții, aceasta este competența procesuală. Dacă
spunem că tribunalul judeca adopții în prima instanță, aceasta este competența funcțională
(înseamnă că curtea de apel va judeca în competența materială procesuală adopții, iar în
competența materială funcțională ca instanță de apel).
De ce am făcut aceasta precizare? Instanțele noastre au greșit în lanț (nu a fost contestată
această greșeală terminologică de la început). Astfel, ele au ajuns să considere că competența
funcțională înseamnă separarea secțiilor unei instanțe (de contencios administrativ, litigii de
munca, proprietate intelectuala, penal etc.), întrucât aceasta repartizare pe secții există ca
realitate juridica, dar nu avea un corespondent terminologic (și atunci, în general, oamenii
când nu cunosc un termen, dar au un lucru care nu are o denumire, îi atribuie termenul
respectiv – și copiii fac la fel).
În realitate problema este mult mai simplă, pentru că așa-numita competență a secțiilor
nu este competență. Așadar, instanțele nu aveau cum să o desemneze într-un singur cuvânt
cum este competența funcțională, pentru că ea nu este competență, ci o distribuire pe secții
pe care NCPC o asimilează, pentru rezolvarea conflictelor, regulilor privitoare la
competență. NCPC spune „acele probleme de repartizare pe secții, dacă apar conflicte, ele se
vor rezolva după regulile aplicabile competenței” – nu spune că este competență, ci prin
asemănare cu regulile de competenta se rezolva și problemele de repartizare pe secții.
De ce nu poate fi problema de competență repartizarea pe secții? Pentru simplul fapt că
competența instanțelor se stabilește prin lege, iar secțiile instanțelor sunt stabilite de CSM.
Repartizarea pe secții sau complete specializate se rezolvă după regulile privind competența
(după excepția conflictelor de competență), dar nu sunt probleme de competență.

141
NORME DE ORDINE PUBLICĂ NORME DE ORDINE PRIVATĂ
(norme imperative) (norme dispozitive)
▪ competența generală ▪ competența teritorială de drept comun.
poate fi invocată în orice stare a pricinii. ▪ competența teritorială alternativă (ai
▪ competența materială posibilitatea să te adresezi mai multor instanțe
poate fi invocată doar până la primul termen la egale în grad, deopotrivă competente).
care părțile sunt legal citate, în fata primei instanțe. /!\ Încălcarea normelor de competență de ordine
▪ competenta teritoriala exclusivă privată poate fi invocată DOAR de către pârât
poate fi invocată doar până la primul termen la prin întâmpinare (pentru că reclamantul a
care părțile sunt legal citate, în fața primei instanțe. provocat eventualul incident).
▪ competenta internațională
poate fi invocată în orice stare a pricinii.

3.2.Competența materială procesuală


Este cea care se stabilește după natura, obiectul sau valoarea litigiului.
SECȚIUNEA II – COMPETENȚA DUPĂ MATERIE ȘI VALOARE
Competența materială poate fi funcțională sau procesuală (ce pricini judecă fiecare
instanță după rangul ei).
De reținut! NCPC a schimbat fundamental concepția VCPC sub aspectul plenitudinii de
competență. Plenitudinea de competență înseamnă că o instanță anume este instanța de
drept comun în materia judecății în prima instanță. Adică, ori de câte ori legea nu
prevede ceva, ea va fi competentă să judece în primă instanță.
În aceasta privință VCPC prevedea ca judecătoriile sunt instanțe cu plenitudine de
competență, adică instanțe care judecă ori de câte ori nu avem o dispoziție expresă contrară.
VCPC a avut în vedere prioritar principiul apropierii cetățeanului (a justițiabilului) de
instanță, reducerea costurilor de deplasare și a celor privind cheltuielile de judecată prin
apropierea instanței de locul unde se află justițiabilul. Având acest deziderat, evident că a dat
judecătoriilor această plenitudine de competență, făcând ca tribunalele, instanțe mai înalte în
grad, să fie instanțe care judecă în primă instanță numai anumite pricini, cele mai importante,
unde ar merita deplasarea sau care ar impune o experiență superioara a judecătorilor.
NCPC a înlăturat acest principiu și a stabilit legal că instanța cu plenitudine de
competență pentru judecarea pricinilor în primă instanță este tribunalul. Prin urmare, a
abandonat concepția VCPC a principiului apropierii instanței de cetățean, dând prevalență
altor doua imperative:

142
a. Al unei practici unitare – dacă începe pricina la tribunal, apelul este la CA,
iar recursul la ICCJ, care este una singură în toată țară, ceea ce înseamnă că în recurs soluția
va fi pe o problema de drept la fel în toate cazurile. Deci cu alte cuvinte sistemul de drept își
creează o practică unitară pe cale naturală (prin casări succesive făcute de instanța supremă,
astfel încât instanțele din țară vor trebui să se supună acestei practici pentru a nu-și vedea
soluțiile casate: instanțele urmăresc practica și vad: „cazul meu seamănă cu al colegului. Pe
colegul l-a casat. Înseamnă că o să mă caseze și pe mine. Atunci nu mai fac cum a făcut colegul
de la tribunal, fac cum a spus ICCJ” – în felul acesta se ordonează practica.
Dacă n-ar ajunge la ICCJ, cel mult am putea vorbi de o practică a Curților de Apel
(pentru că dacă începe la judecătorii, apelul ar fi la tribunal, recursul – dacă e – la Curtea de
Apel). Dacă avem 15 curți de apel, asta ar însemna teoretic 15 jurisprudențe, ceea ce nu este
acceptabil într-un stat național unitar (dacă am fi stat federal, n-ar fi nicio problemă).
b. Al punerii în balanță a apropierii și a costurilor mai mici cu calitatea. NCPC a
mers pe ideea calității (prezumtive) decurgând din prezumția că judecătorii de la tribunal ar fi
mai bine pregătiți decât cei de la judecătorii (prezumție relativă, dar care însă trebuie să
opereze în virtutea faptului că ei dau mai multe examene, au mai multă experiență – per
ansamblu Briciu confirmă că așa stau lucrurile).
Această regulă este foarte clar reflectată în art. 95 NCPC care spune că în primă instanță
tribunalul judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe (pct. 1).
Acest text menționează plenitudinea de competență (și în VCPC era la judecătorii). Aceasta
înseamnă că pentru a determina competența judecătoriei trebuie să vedem ce anume stabilește
legea că judecă ea, întrucât atunci când legea nu spune nimic înseamnă ca judecă
tribunalul în primă instanță.
Principiile se termină aici, pentru că în enumerarea ce va urma (ce reprezintă o chestiune
excepțională) o să constatăm că excepția o să înceapă să devină regulă. Vedem că și la noi a
operat de-a lungul timpului un principiu bine cunoscut în zona bizantină: respectam principiile
și creăm excepții de la ele, astfel încât niciodată nu o să ni se reproșeze că nu avem principii.
Dar prin numărul sporit al excepțiilor pe care le cream ne rezolvăm toate problemele
punctuale.
La fel este și NCPC, are două surse: una este comisia de cod, unde se fac niște analize
în drept, și cealaltă este comisia parlamentară unde se iau decizii politice. Or politicul poate
să spună „le ducem pe toate la ICCJ”, iar ICCJ poate să spună „o să avem nevoie de un număr
dublu de judecători” – ceea ce înseamnă un număr dublu de salarii – or nu există bani în buget
pentru aceste salarii. Astfel trebuie făcută competența judecătoriilor un pic mai mare, ca să

143
ajungă mai puțin la ICCJ pentru care însă nu erau bani de salarii. Și atunci s-a mărit prin
excepție competența judecătoriilor.
1. Competența materială a judecătoriei
1.1. Cereri al căror obiect este evaluabil sau neevaluabil în bani
1.1.1. Cererile date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie,
în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel
Există două articole care interesează în C.civ. aici:
1) Art. 107 C.civ. care spune: „procedurile prevăzute de prezentul cod privind
ocrotirea persoanei fizice sunt de competența instanței de tutelă și de familie”. Aici intră tot
ce este cuprins în C.civ. privind numirea tutorelui, autorizarea vânzării unor bunuri de către
minor sau de pusul sub interdicție, înlocuirea consiliului de familie, autorizarea actelor făcute
de tutore pentru minor, controlul exercitării puterii, încetarea tutelei etc.
2) Art. 265 C.civ. care spune că: „toate măsurile date prin prezenta carte în
competența instanțelor judecătorești, toate litigiile privind aplicarea dispozițiilor prezenței
cărți, precum și măsurile de ocrotire a copilului prevăzute în legi speciale sunt de competența
instanței de tutelă”. Cu alte cuvinte, aici intră divorțul, stabilirea filiației față de mamă,
stabilirea paternității, tăgada paternității, decăderii din drepturi părintești (în legătură cu
ocrotirea minorului) etc. (tot ce este în această carte).
Însă noi nu avem instanțe de tutelă, LPA a NCPC (legea nr. 71/2012, art. 229¹)
spunând așa: până la înființarea instanțelor de tutelă toate atribuțiile instanței de tutelă sunt
preluate de către judecătorii – de aceea judecătoria este competentă.
A doua regulă este la art. 229 alin. (3) care prevede: „până la data intrării în vigoare a
reglementarii prevăzute la alin. (1) (adică până la data înființării instanței de tutelă), atribuțiile
instanței de tutelă referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau ale
interzisului judecătoresc, ori, după caz, cu privire la supravegherea modului în care tutorele
administrează bunurile minorului revin autorității tutelare” – ele au fost scoase din
competența instanțelor judecătorești (aspect care privește competența generală). Aceste cazuri
sunt multe, pentru că textul de la art. 107 C.civ. precum și cel de la art. 265 cuprind și prevederi
referitoare la bunurile minorului sau interzisului, precum și la supravegherea modului în care
tutorele administrează bunurile.
Prin urmare, vom avea două categorii de norme la art. 107 și 265: tot ce este în capitolul
privind ocrotirea și tot ce este în cartea privind familia se va judeca la instanța de tutelă, mai
puțin cererile privind bunurile minorului sau interzisului sau supravegherea modului în care
tutorele administrează bunurile (aceasta sunt date exclusiv în competența autorității tutelare

144
(autoritatea tutelară este o direcție care funcționează pe lângă administrația publică locală,
este un serviciu).
Mai avem o prevedere: art. 229 alin. (3¹) spune că până la intrarea în vigoare a
reglementării prevăzute la alin. (1) (instanța de tutelă), măsura plasamentului, plasamentul în
regim de urgență și supravegherea specializată se stabilesc după regulile din legea nr.
272/2004. Aceasta lege spune că competenta revine tribunalului. Cauzele prevăzute de
prezenta lege privind stabilirea măsurilor de protecție specială sunt de competența
tribunalului de la domiciliul copilului. Dacă domiciliul copilului nu este cunoscut,
competența revine tribunalului în a cărui circumscripție teritorială a fost găsit copilul.
La fel, alin. (3²) spune că până la crearea instanțelor de tutelă, numirea curatorului
special, dar nu în proces, ci cel care îl reprezintă pe minor la încheierea actelor de dispoziție
și la dezbaterea procedurii succesorale se face tot de către autoritatea tutelară (în mod normal,
potrivit C.civ. ea ar fi trebuit făcută de către instanța de tutelă).
Deci la o dezbatere succesorală trebuie curator, pentru că întotdeauna apar conflicte
între minor și posibilul concurent care ar putea să fie chiar părintele lui în ipoteza în care vin
la moștenire soțul supraviețuitor și copilul. Dacă conflictul apare în cadrul unui proces,
curatorul este numit de instanța de judecată, dar dacă este în procedura succesorală
notarială (amiabilă) atunci îl numește autoritatea tutelară.
/!\ În tot ceea ce înseamnă adopția – regulile privind adopția sau anularea adopției –
competența se va stabili după legea specială (legea nr. 273/2004) care a supraviețuit și care
spune că competența revine tribunalului în primă instanță (deși potrivit C.civ. adopția ar
intra în materia instanței de tutelă). Art. 85 alin. (3) Cererile prevăzute de prezenta lege,
precum și cele privind încetarea adopției sunt de competenta tribunalului în a cărui rază
teritorială se află domiciliul adoptatului. Cauzele pentru judecarea cărora nu se poate
determina instanța competentă se judecă de Tribunalul București.
Aici este o și problema de organizare: C.civ. vorbește de instanțe de tutela, însă când a
intrat în vigoare NCPC era clar că noi nu o sa avem instanțe de tutela. În plus, judecătoriile au
spus: „dacă ne dați nouă numirea curatorilor în procedurile succesorale sau să facem inventarul
bunurilor minorului la terminarea tutelei și așa mai departe ne-ați distrus, pentru că noi nu
avem timp de așa ceva. Noi ne ocupam și cu altele, nu numai cu așa ceva – tot ce este la litera
b) și următoarele.” Așa a apărut art. 229 LPA care mai ia de la judecătorii o parte din cereri și
le lasă la autoritatea tutelară. Soluția nu este chiar aberantă, ea are o anumită zona de
cursivitate: toate atribuțiile acestea erau exercitate de către autoritatea tutelară în vechiul Cod
al familiei. C.civ. le-a luat atribuțiile de la autoritatea tutelară și le-a dus la instanța de tutelă

145
și atunci C.civ. nu și-a putut valorifica întreaga esență, pentru că nu avem instanță de tutelă și
astfel judecătorii au zis că n-o fi o nenorocire dacă o sa mai rămână o perioadă, pentru unele
dintre acte, sistemul care oricum a funcționat vreo 70 de ani (de la Codul familiei din ani ΄50
până în 2013 când a intrat în vigoare NCPC).
Adopția și măsurile privind copilul, L. 272/2004, sunt de competența tribunalului!
1.1.2. Cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit
legii
Legea 11/1996 vorbește despre ipoteza în care un funcționar refuză efectuarea unor
mențiuni în registrele de stare civilă, situație în care contestația împotriva refuzului
funcționarului se poate face la judecătorie. Aceasta competență emană din două reguli:
- caracterul relativ minor al genului ăstuia de procese (de altfel aceste litigii pot fi
judecate chiar de stagiari).
- necesitatea reducerii costurilor (pentru că sunt litigii care nu au un cuprins
patrimonial și ar fi extrem de oneroasă soluționarea lor la tribunal).
/!\ Aici nu vorbim numai de contestările împotriva refuzului de a face mențiuni, intră în
acest concept de cereri ce vizează înregistrările și eventuala cerere de rectificare a erorilor
din registrul de stare civilă sau cererile privind modificarea mențiunilor din registrul de stare
civilă sau a înregistrării tardive a nașterii.
1.1.3. Cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje,
apartamente sau spații aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum
și cele privind raporturile juridice stabilite de asociațiile de proprietari cu alte persoane
fizice sau persoane juridice, după caz
Cu alte cuvinte ar intra aici următoarele genuri de litigii:
1) Într-un bloc (condominiu) fără asociație de proprietari (pentru că asociațiile de
proprietari sunt facultative), toate litigiile privind spațiile comune coproprietate exclusivă
sunt de competența judecătoriei (de exemplu: trebuie reparată o țeavă, acoperișul și unul
dintre coproprietari se împotrivește, astfel încât nu poate fi reparat fără contribuția acestuia);
2) Cele dintre asociația de proprietari (dacă există) și proprietari pentru plata
cotelor de contribuție etc. Intră aici și acțiunile pe care coproprietarii le fac împotriva asociației
(de exemplu: prin care contestă tabelul cu contribuțiile);
3) Acțiunile asociației contra unor terți (cum ar fi furnizorii de utilități) atunci
când, spre exemplu, a fost tăiat gazul, căldura etc.
Voință legiuitorului a fost influențată de faptul că:
- toate aceste litigii au caracter minor (sunt mici frecușuri de scara blocului);

146
- sunt multe;
- oamenii implicați în ele nu au întotdeauna dispoziție pentru cheltuieli procesuale (fie
că este vorba de banii asociației sau de banii pe care locatarii trebuie să-i plătească la
întreținere, din moment ce se apelează la instanță pentru astfel de sume, sigur că n-ar avea bani
să meargă la tribunal în situațiile în care ar exista și costuri cu deplasarea până acolo).
/!\ NU intra aici litigiile pe care asociația de proprietari le-ar avea în legătura cu un
contract de muncă al unul membru al ei. Acelea sunt litigii de muncă și sunt de competența
tribunalului (mențiunea de mai sus referitoare la litigiile dintre asociație și terți trebuie să
respecte și reglementările speciale).
Mai mult, dacă asociația cere o autorizație de construire și i se refuză, avem un litigiu
de contencios administrativ (care este de competența în primă instanță a tribunalului sau
chiar a curții de apel).
1.1.4. Cererile de evacuare
Litigii puține, actualitate multă, probleme de drept mici. În primul rând, cererile de
evacuare pot fi făcute pe două temeiuri: temeiul dreptului comun și un temei special, prevăzut
de NCPC – o procedură urgentă prevăzută la art. 1034 și urm. C.civ. (evacuarea din imobile
folosite sau ocupate fără drept). Astfel, art. 94 lit. d) NCPC se referă și la cererile de evacuare
făcute pe temeiul dreptului comun, și la cererile de evacuare făcute potrivit dispozițiilor
din NCPC. Trebuie să fie un capăt de cerere principal.
/!\ A nu se confunda cererile de evacuare (există un raport juridic preexistent – tolerat,
fost chiriaș) cu cererile în revendicare (când el se comportă ca un veritabil posesor/proprietar)!
Ele au multe diferențe, dar au și un element care duce la confuzie: și într-un caz și în
celălalt se cere predarea unui imobil. Diferența este următoarea: în cererile de evacuare
predarea imobilului se face după ce a existat un raport de detenție precară din partea
pârâtului, pe când revendicarea are la bază o posesie din partea pârâtului (deci pentru o cerere
de evacuare este nevoie să fi avut un contract, un împrumut de folosință cu pârâtul, și el să fi
spus că la o dată pârâtul trebuie să predea imobilul și acesta din urmă să nu fi respectat
termenul. Dacă pur și simplu pârâtul este posesor atunci ai numai acțiune în revendicare,
situație care iese din sfera textului de la lit. d).
1.1.5. Cererile referitoare la zidurile și șanțurile comune, distanța construcțiilor
și plantațiilor, dreptul de trecere, precum și la orice servituți sau alte limitări ale
dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părți ori instituite pe cale
judecătorească;

147
Nu contează natura acestor drepturi – ele pot fi convenționale, legale sau judiciare. În
realitate, componenta este următoarea: avem chestiuni legate de ziduri, șanțuri comune,
dreptul de trecere, servituți și limitări ale dreptului de proprietate prevăzute prin lege.
Rațiunea pentru care acest text există: acestea sunt litigii mărunte, multe (dacă sunt 10
vecini, 5 sigur se ceartă între ei pe chestiuni de acest gen). Această natură l-a determinat pe
legiuitor să spună „să se duca la judecătorii” (în stilul Mariei Antoaneta), mai ales că ele au
încă o particularitate care este poate determinantă în toată ecuația: nu întotdeauna ele sunt
simple (dacă vorbim de distanța între construcții, pot fi litigii foarte grele, chiar și la servituri),
dar au o particularitate probatorie – toate probele se administrează la fața locului.
De cele mai multe ori procesele acestea au nevoie de expertize, ceea ce înseamnă că
trebuie desemnat un expert care este cel mai bine să fie din partea locului. Dacă desemnezi un
expert din altă parte din start cresc costurile și este nevoie și de cunoștințe cu privire la zona
respectivă.
Plus că toate părțile de obicei au martori, pentru că sunt chestiuni de fapt care nu pot
rezulta din înscrisuri, iar dacă te duci la tribunal trebuie să chemi și martorii.
De cele mai multe ori implică cercetări la fața locului de către judecător, ceea ce
înseamnă că, dacă zona ar fi în altă localitate, ar trebui să meargă și judecătorul acolo.
De aceea, aceste litigii ar trebui rezolvate cât mai aproape de locul unde există disputa.
Briciu: în doctrina noastră a mai apărut o problemă: sunt autori care consideră, oarecum
îndreptățit, pe baza textelor din NCPC și din C.civ. mai ales, cum că în această categorie de
litigii ar intra și litigiile generate de limitările convenționale ale dreptului de proprietate prin
aplicarea unei clauze de inalienabilitate. Ele nu intră aici însă!
Este foarte adevărat ca dispozițiile de la art. 628 C.civ. pledează pentru o astfel de soluție
(iar NCPC se referă și el la „limitări ale dreptului de proprietate [...] stabilite de părți”). Dacă
citim C.civ., clauza de inalienabilitate pică în Secțiunea a II-a privind limitele convenționale
ale dreptului de proprietate. De aici acești autori extrag ideea că această prevedere se aplică și
acestor genuri de procese (ar putea fi o rezoluțiune generată de încheierea unui act cu
nerespectarea clauzei de inalienabilitate).
Recunoscând că tehnic ar putea exista o astfel de interpretare, Briciu consideră că ea
nu este în spiritul NCPC și nici măcar în textul lui. Toate cele trei argumente (de mai sus)
pentru care pricinile sunt la judecătorii nu prea au legătura cu clauza de inalienabilitate. Spre
deosebire de servituți și distanța dintre construcții sau alte aspecte care sunt eminamente
chestiuni de facto și care reclamă o vizualizare de către judecător de cele mai multe ori, clauza
de inalienabilitate poți s-o rezolvi foarte bine și printr-un contract, nu trebuie neapărat să te

148
deplasezi să vezi poziția imobilului sau a streșinii, sau a burlanului. Din start cea mai
importantă componentă care a trimis pricinile amintite la judecători a dispărut.
Nici textul nu se referă la toate limitările dreptului de proprietate (spune doar „alte”
limitări). Cuvântul „alte” este foarte important, pentru că el ne indică faptul că legiuitorul a
făcut o enumerare (spunând zidul, șanțul, construcții, plantații, drept de trecere, servituți), după
care și-a dat seama că enumerarea lui poate fi exhaustivă, pentru că riscă să lase în afară ceva
și a spus „și alte limitări”. Evident, acest „alte” se referă la altele ca cele de dinainte (adică
prin acel cuvânt este evident că legiuitorul a vrut să nu fie pus în situația de a avea o enumerare
considerată exhaustivă, dar din care să lipsească ceva. De aceea legiuitorul nu-și asumă decât
foarte rar poziția de exhaustivitate). În cazul nostru legiuitorul enumeră ce enumeră și apoi
spune „și alte asemenea” (ceea ce înseamnă că el te lasă pe tine judecător/avocat să identifici
acele cazuri care seamănă cu cele de dinainte). În această interpretare, clauzele de
inalienabilitate nu prea au legătură cu enumerarea anterioară (doar sub aspectul așezării lor
topografice în C.civ., dar ca substanță nu). Asta înțelege Briciu prin „alte” (ca cele dinainte,
de același gen; adică chestiuni de vecinătate). În sensul tezei lui sunt și argumente ce țin de
alte legislații (în general chestiunile de vecinătate sunt date la instanța primară).
Și Boroi și Stancu au o poziție similară, însă argumentând diferit (Briciu argumentează
pe voința legiuitorului și pe logica textului). Ei spun că, dacă ar intra aici și clauzele de
inalienabilitate, ar însemna că o acțiune în rezoluțiune ar fi de competența tribunalului sau a
judecătoriei după motivele de rezoluțiune. Unde mai pui că într-o rezoluțiune ar putea fi mai
multe motive (nerespectarea clauzei de inalienabilitate și alte motive – neplata prețului etc.) și
atunci chiar ar fi o problemă legată de competența instanței. Or regimul ar trebui să fie unitar,
raportat doar la valoarea obiectului litigiului, nu și a motivelor de rezoluțiune.
1.1.6. Cererile privitoare la strămutarea de hotare și cererile în grănițuire
Rațiunile sunt exact cele de dinainte: toate grănițuirile înseamnă practic stabilirea unei
linii de hotar prin semne exterioare între două proprietăți (expertize, vizualizări, deplasări la
fața locului) – rațiunile sunt aceleași care au impus și la lit. d) judecarea lor la judecătorii.
/!\ Să nu confundăm grănițuirile cu revendicările!
Grănițuirea este cea prin care reclamantul nu reclamă de la pârât o anumită bucată de
teren, ci cere numai să se stabilească linia de hotar, fără sa conteste drepturile pârâtului.
Dacă reclamantul solicita ca pârâtul să fie obligat să își retragă hotarul cu 5 m și să-și fixeze
acolo linia de hotar, aceasta este în primul rând o revendicare (capătul I este revendicare și
capătul II este grănițuirea). Or competența se va stabili după capătul principal (adică

149
revendicarea bucății de 5 m pe toată distanța liniei de hotar). Aceasta va fi fie a judecătoriei,
fie a tribunalului, după valoarea obiectului litigiului.
1.1.7. Cererile posesorii
Cele prin care se apară doar posesia, nu și proprietatea și care nu au autoritate de
lucru judecat ca o acțiune în revendicare (= petitorie). Ele se bucură de o reglementare
specială în NCPC în partea legată de procedurile speciale.
1.1.8. Cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani
(tot ce nu este obligație de a da), indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual,
cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe
La această litera sunt două condiții:
a. să fie o obligație de a face sau de a nu face;
b. să fie neevaluabila în bani (denigrări, atacuri la imagine).
/!\ NU contează însă dacă ea rezultă dintr-un contract sau este extracontractuală.
Multe dintre ele le găsim la litera ?) (obligația sa înceteze acțiunile de poluare fonică ar
putea rezulta dintr-o acțiune posesorie. Obligația să intercepteze acțiunile de denigrare etc.
sunt obligații de a face și nu sunt evaluabile în bani).
1.1.8.1. Noțiunea de „evaluabil în bani”
Această noțiune este extrem de volatilă. Sunt discuții în întreaga lume despre ce este
evaluabil în bani și ce nu. ICCJ a dat un RIL (decizia 32/2001) prin care a spus în felul
următor: tot ce este patrimonial este evaluabil în bani (sunt neevaluabile în bani numai
drepturile fără conținut patrimonial: viața, libertatea, relațiile de familie, sănătatea,
integritatea corporală și altele asemenea).
Cu alte cuvinte acest domeniu nu este chiar atât de extins pe cât pare. Sunt evaluabile în
bani cele care presupun, de exemplu, predarea unor documente. Dacă documentele respective
reprezintă facturi, nu este nimic neevaluabil în bani în această concepție, pentru că inexistența
acelor documente în posesia unei persoane presupune că poate exista un prejudiciu
patrimonial, pentru că pe cel care nu le are îl paște o amendă dacă nu le prezintă fiscului când
vine. Problema nu este valoarea din facturi, dar tot este o problemă patrimonială. Asta este
concepția ICCJ, ea fiind destul de dură, pentru că suprapune totalmente patrimonialul cu
evaluabilul în bani și neevaluabilul în bani cu nepatrimonialul (o soluție diferită găsim în
jurisprudența franceză).
/!\ NU intra în aceasta categorie:

150
1) Briciu: acele cereri neevaluabile în bani care sunt de proprietate intelectuală
sau industrială, pentru ca tot ce înseamnă proprietate intelectuala sau industriala este de
competența tribunalului;
2) Toate litigiile privind obligații de a face neevaluabile în bani din sfera
raporturilor de muncă sau a asigurărilor sociale (deși multe sunt neevaluabile în bani – de
exemplu nu se eliberează o adeverință);
3) cele ce țin de contenciosul administrativ (de exemplu, obligarea unei
autorități publice să emită o autorizație de construire sau un aviz), pentru că aici avem
dispoziții speciale (competența o are tribunalul în primă instanță sau chiar curtea de apel).
1.1.9. Cererile de declarare judecătorească a morții unei persoane
Intră tot în zona persoanei fizice, dar nu intră în conceptul de ocrotire a persoanei fizice
și de aceea nu intră la litera a), dar ca natură, ele au fost considerate de legiuitor ca făcând
parte din sfera acelorași genuri de litigii precum punerea sub interdicție, declararea dispariției
unei persoane. Și atunci ele au fost încadrate la judecătorii, pentru că acolo se judeca și
declarațiile de dispariție unei persoane care intră pe litera a).
1.1.10. Cererile de împărțeală judiciară, indiferent de valoare
Înseamnă că atunci când avem un partaj judiciar nu mai interesează cât de mare este
emolumentul (masa bunurilor partajabile), ci important este că în toate cazurile competentă
este judecătoria. De ce? Pentru că soluția este generată de poziția ICCJ care încă din anii '90
dorește să elimine din sfera litigiilor care ajung la ICCJ partajele judiciare, indiferent de cât
de valoroase sunt ele. Argumentul este acela că într-un partaj judiciar esențială este problema
de fapt (adică cate găini, străchini, farfurii sau castele îi revin unuia sau celuilalt), însă până la
urmă acestea sunt doar niște loturi. Comisia a dorit ca litera aceasta de fapt să fie la fel ca litera
k), numai până la o valoare-prag. ICCJ nu a dorit și s-a ajuns la reglementarea aceasta.
Ce facem cu pricinile succesorale și dacă apar și alte capete de cerere (stabilirea masei
partajabile, calitatea de moștenitor, drepturile lor, reducțiunea liberalităților succesive,
anularea unui testament, pe urmă partajul)?
Problema este că în NCPC a rămas art. 105 care era pus de comisie când ea dorea să se
stabilească competența în materie de partaje în funcție de valoarea lor. Art. 150 prevede că „în
materie de moștenire, competenta după valoare se determină fără scăderea sarcinilor sau a
datoriilor moștenirii”. Nu este important ce zice deocamdată, important este ca vorbește de
competența după valoare, în timp ce art. 94 spune că se duc aceste cereri la judecătorie
indiferent de valoare, deci cele doua texte sunt în conflict, pentru că la Parlament când s-a
modificat litera j) au uitat de art. 105). Pentru a le împacă avem două variante:

151
1. Să spunem că litera j) se referă la litigiile de partaj, mai puțin cele succesorale,
care, prin ipoteză, ar fi fie de competența judecătoriei, fie de competența tribunalului în funcție
de valoarea lor (așa cum prevede art. 105). Părerea lui Briciu este că nu așa a vrut legiuitorul,
este clar că el a vrut să fie toate de competența judecătoriei.
2. Să consideram că art. 94 lit. j) se aplică tuturor partajelor, inclusiv celor
succesorale, dar aici apar discuții.
Sunt unii autori care spun că dacă sunt și capete de cerere privind moștenirea (adică
anularea unui testament, reducțiunea liberalităților excesive, anularea unui certificat de
moștenitor etc), competența va fi determinată după aceste capete de cerere, întrucât ele sunt
capete de cerere principale în raport cu definiția data cererilor principale. Acești autori spun:
„dacă eu am un capăt de cerere privind reducțiunea sau anularea unui certificat de moștenitor
sau o petiție de ereditate și un capăt de cerere privind partajul, întotdeauna capătul de cerere
privind partajul se va soluționa după cum dispui reducțiunea, anulezi un testament, soluționezi
petiția de ereditate sau menții un certificat de moștenitor, ceea ce face ca de fapt competența
să fie determinată nu de problema împărțelii, ci de problema acestor capete de cerere, care
sunt capete de cerere în materia moștenirii și se reglementează după art. 105 (adică după
valoarea masei partajabile, sau valoarea parții care se cere a fi redusă etc).
Varianta de interpretare care îi aparține lui Briciu și care pare să fie teza cea mai
acceptată: ar trebui să ne gândim la cauza cererii. Reducțiunea, anularea etc. sunt doar
mijloace în atingerea scopului, partajul. Așadar, el nu ar fi o cerință accesorie. O cerere
principală nu poate fi un scop secundar. Sunt mai multe categorii de cereri:
a. Prima categorie de cereri este cea de partaj simplu, fără nicio discuție de
moștenire. Există un certificat de moștenitor care spune cine sunt moștenitorii, deci nu avem
nicio dezbatere pe problema numărului de moștenitori, a cotelor, singura chestiune este cum
se face. Aici clar se aplică competența judecătoriei indiferent de valoare (art. 94 lit. j));
b. A doua categorie este cea în care se solicită, pe lângă partaj, și stabilirea calității
de moștenitor (adică nu există un certificat de moștenitor) sau chiar se contestă calitatea de
moștenitor cuprinsă într-un certificat sau se cere reducerea liberalităților excesive, anularea
unui legat ori alte cereri care sunt prealabile partajului și în funcție de care partajul se va face
într-un fel sau într-altul. Această a două categorie de litigii este tot de competența
judecătoriei, căci, deși art. 30 dă o definiție generală a cererilor accesorii, pe lângă această
definite legală, doctrina a prezentat și situații în care această definiție nu este aplicabilă. De
exemplu, acele cereri care aparent sunt accesorii, în sensul că soluționarea lor depinde de
soluționarea cererii principale, dar care reprezintă scopul real al acțiunii (și atunci doctrina

152
mai veche pe care o valorifică Briciu a spus „când am un capăt de cerere care se soluționează
după altul, dar el este cel care a determinat cauza acțiunii, înseamnă ca el nu poate fi
secundar, căci caracterul principal rezultă chiar din scopul acțiunii”).
Alt exemplu: acțiunea privind simulația – un capăt de cerere este constatarea simulației
și al doilea capăt este obligarea pârâtului să plătească reclamantului (nu celui față de care s-a
obligat prin contract), obligarea pârâtului să predea reclamantului bunul (nu altuia care aparent
este în contract), obligarea pârâtului la plata prețului adevărat, nu a celui simulat. O acțiune
care să spună doar „constatați simulația punct” de cele mai multe ori este o acțiune lipsită de
interes, ea trebuie să fie însoțita de ceva (vrei să se constate simulația, pentru că vrei să primești
ceva și nu te lasă actul aparent, pentru că în actul aparent calitate procesuală are altul, iar tu
vrei să înlături aparența, să ajungi la esență ca să obții ceva. De cele mai multe ori este o
chestiune patrimonială). Astfel, scopul acestei acțiuni nu este simulația (nu te duci la instanță
să spui că în contract sunt minciuni). Tu te duci la instanță, pentru că vrei o hotărâre prin care
să obții o sumă de bani sau un bun. Așadar, nu poți să spui că capătul de cerere principal este
cel privind simulația, iar cel secundar este cel privind prestația (deși dacă mergem pe definiția
de la art. 30, modul în care se va soluționa capătul de cerere privind prestația depinde de modul
de soluționare a cererii privind simulația).
La fel este și în cazul cererilor în materie succesorală. Nu se cere reducțiunea
liberalităților pur și simplu sau anularea testamentului așa după bunul plac. Aceste lucruri se
cer pentru a obține, de exemplu, calitatea de moștenitor (în cazul cererii de anulare a
certificatului de moștenitor) și pentru a obține o cotă mai mare prin eliminarea moștenitorului
testamentar. Aceste cereri țin de interesul legat de cum partajăm. Astfel, din punctul de vedere
al scopului spre care se îndreaptă demersul judiciar, capătul de cerere principal este partajul
(și nu celelalte, pe care Briciu le vede operațiuni prealabile și pregătitoare ale partajului. Deci
ele nu sunt niște cereri distincte în raport de care se poate stabili că partajul este capătul
accesoriu. Ele sunt de fapt niște componente ale partajului și niște operațiuni absolut necesare
pentru a stabili cum fac partajul). Aceasta înseamnă că la judecătorii se va judeca și cererea
care are în componență partajul. ICCJ a zis că dacă există doar o singură cerere privind
partajul, ea merge la judecătorie.

1.1.11. Orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei
inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști

153
În primul rând nu mai are importanță în NCPC calitatea părților (profesioniști sau
neprofesioniști). De la a) la j) am avut un criteriu: natura litigiului/obiectului litigiului.
Marea problemă este de a ști ce înseamnă 200.000.
NU puneți = între valoare minimă și neevaluabil (viața, starea, capacitatea, sănătatea,
imaginea). Dacă este un drept nepatrimonial care nu intră în a-j, el merge la tribunal!
NU intră în aceasta categorie din punctul de vedere al lui Briciu:
1) Litigiile de muncă și asigurări sociale, chiar dacă valoarea lor nu depășește 200.000
lei. Ele vor fi de competența tribunalului, deși vor fi de valoare mai mare sau mai mică;
2) Litigiile de proprietate intelectuală care sunt de competența tribunalului indiferent
de valoarea lor;
3) Litigiile de contencios administrativ (care sunt de competența tribunalului sau a
curții de apel, dar după alte criterii decât cel al valorii). Aceste categorii de litigii nu se supun
pragului de 200.000 lei.
O alta observație: înțelesul noțiunii „evaluabil în bani”. În decizia 32/2008 ICCJ explică
ce înseamnă din punctul ei de vedere evaluabil sau neevaluabil în bani.
1.1.11.1. Cine stabilește valoarea?
Nu este neapărat o sumă de bani, pot fi și bunuri. Cine stabilește că bunul este sub
200.000? Valoarea obiectului este stabilită de reclamant. Se contestă fie de instanță, fie de
partea adversă, care spune că suma indicată de reclamant nu corespunde realității.
a. Contestația se face doar la primul termen la care părțile sunt legal citate.
b. În clarificarea acestei contestații nu poate acorda decât cel mult un termen.
c. Probele sunt numai înscrisuri și explicațiile date de părți! NU se fac expertize.
Se ia în calcul data introducerii cereri. O mărire sau o micșorare a lui nu conduce la o
schimbare a competenței. De obicei, cauza este involuntară: la tablouri de exemplu sau dacă
se aduc îmbunătățiri unui imobil. Nici cererile adiționale nu schimbă competența. Dar să
fie o adevărată adițională, nu o modificare completă a cererii principale. Erorile materiale
pot duce și ele la schimbarea competenței. Dacă rectificarea o fac după primul termen, nu
se mai schimbă.
Dacă am cereri cu mai multe capete sau cu mai multe părți. Există un raport principal-
accesoriu între ele? Se raportează la competența capătului principal. NU se cumulează
valorile.
Ce se întâmplă cu penalitățile și dobânzile care au curs până la introducerea cererii?
NCPC zice că nu contează când au curs, ci toate aceste speze au o natură accesorie față de

154
capital. Așadar, nu ne interesează, valoarea este determinată de capătul de cerere
principal.
Dacă sunt mai multe capete de cerere independente și principale. Regula este că se
disjung și se judecă separat. Nu va opera disjungerea, ci reunirea la instanța cea mai înaltă în
grad, dacă capetele independente au la bază un titlu comun, aceeași cauză sau chiar cauze
diferite, dar strâns unite între ele. Operează o prorogare de competență. De exemplu, X a
încheiat mai multe contracte de credit cu o bancă, dar toate cu același scop, cum ar fi o
finanțare, cu valori diferite. Unul de 2 altul de 4 altul de 7 mii de lei. Ele sunt strâns unite între
ele. Așadar se duc la instanța superioară competentă, la tribunal.
Sau X solicită declararea nulității a 3 contracte de vânzare diferite încheiate de statul
român cu X, Y și Z, cu privire la un apartament. Cu se adresează? Nu se disjung, chiar dacă
au cauze și obiecte diferite, pentru că ele au un titlu comun. Tatăl avea 3 apartamente
confiscate de stat, eu le-am luat moștenire. Statul a partajat proprietatea. Pretențiile mele au
un titlu comun. Judecarea se face la tribunal. Este un fel de conexare anticipată.
Coparticipare procesuală – art. 100. NU se cumulează, ci se raportează la natura sau
valoarea fiecărei pretenții. Nu avem a contrario ca la art. 99 alin. (2). Dacă sunt mai mulți în
baza aceluiași raport juridic sau raporturi distincte, dar strâns unite. Avem 2 teze:
- Interpretăm a contrario. NU
- Briciu: aplicăm art. 99 alin. (2) – când sunt mai mulți pârâți suntem în cazul mai multor
capete de cerere de fapt.
1.2. Căile de atac împotriva hotărârilor administrației publice cu activitate
jurisdicționala și a altor organe cu activitate jurisdicționala în cazurile prevăzute de lege
1.3. Alte cereri date prin lege în competenta ei
Cu alte cuvinte tot ce este mai sus reprezintă doar o parte din competente. Mai sunt
dispoziții speciale care prevăd competenta judecătoriei, câteva exemple:
1) Procesul verbal contravențional se atacă cu plângere (contravențională).
Competența va reveni întotdeauna judecătoriei indiferent cât de mare este amenda, pentru
că este prevedere în legea specială (în materie de accize spre exemplu, amenda poate fi mai
mare de 200.000 lei sau în materie de concurență, dar aici este normă specială, litigiile se duc
la curtea de apel);

2) Contestațiile la executare indiferent de valoarea bunului;

155
3) Contestațiile în materie de cambii, bilete la ordin sau CEC, potrivit legilor
speciale (legile nr. 59/1934 și 58/1934).
2. Competența materială a tribunalului
Tribunalele judecă:
2.1. În prima instanță
Judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe.
Deci este instanța cu plenitudine de competență. În materie de cereri evaluabile în bani
judecă tot ce depășește 200.000 lei, iar în materie nepatrimonială judecă tot ce nu-i la
judecătorii (ce nu intră în categoriile de la art. 94 lit. a), lit. b) sau lit. h)).
2.2. În apel
Judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecători în prima
instanță. Sub aspectul competentei materiale funcționale judecă și ca instanță de apel, spre
deosebire de judecătorie.
2.3. În recurs
Judecă în cazurile anume prevăzute de lege. Tot ca o competență funcțională judecă și
recursuri împotriva hotărârilor date de judecătorii în primă instanță, dar numai atunci când
legea suprimă calea de atac a apelului, spunând că împotriva hotărârii se face numai recurs
(cazurile sunt puține și trebuie o prevedere expresă a legii. Când legea nu prevede nimic, regula
este că hotărârile se atacă cu apel). Exemple:
1) În materie de perimare, hotărârea de perimare dată de judecătorie se atacă cu
recurs la instanța ierarhic superioară;
2) Hotărârea prin care pârâtul recunoaște pretențiile reclamantului (hotărârea
nu se dă pe baza judecății, ci a simplei achiesări a pârâtului la pretențiile reclamantului);
3) Hotărârea prin care se realizează o tranzacție (adică aceea prin care se
consfințește înțelegerea unor părți, numită hotărâre de expedient).
Natura generală a acestor hotărâri este că de fapt instanța nu a soluționat pricina pe fond
(fie a perimat-o, fie a judecat-o în sensul dezlegării, dar dezlegarea nu s-a făcut pe baza
constatărilor instanței, ci pe baza recunoașterii pârâtului sau a convenției parților, ceea ce
înseamnă că n-ar fi cazul să se facă și un apel, pentru că nu ar avea ce să se verifice). În
general, aceste hotărâri vor fi desființate numai pe chestiuni de procedură, nu pe fond (că nu
ai ce sa critici pe fond. În schimb, poți să critici hotărârea, pentru că una dintre părți nu avea
procură, de exemplu. Acesta este un motiv de recurs).

2.4. Orice alte cereri date prin lege în competența lor

156
Aici sunt multe prevederi. Cele mai importante:
- în materie de insolvență, concordat preventiv (sunt foarte multe);
- în materia constituirii sau a anulării partidelor politice;
- în materia litigiilor de muncă și asigurări sociale;
- în materie de proprietate intelectuală sau industrială;
- acțiunile din legea societăților;
- exproprierile;
- erori judiciare sau privare de libertate;
- asociațiile pentru protecția consumatorului referitor la clauzele abuzive;
- în materie de contencios administrativ: tribunalul este competent:
1. În primă instanță: pentru acțiunile de contencios care vizează actele organelor
locale, precum și pricinile de ordin fiscal în care amenzile, taxele, contribuțiile sau altele
asemenea nu depășesc valoarea de 3.000.000 de lei.
2. Actele autorităților publice centrale sau ale instituțiilor centrale, precum
contribuțiile de peste 3.000.000 de lei vor fi de competența curții de apel în primă instanță.
Este și normal pentru ca actele autorităților publice centrale înseamnă hotărâri de Guvern, care
produc efecte în întreaga țară, ordine ale miniștrilor, acte individuale ale unor instituții precum
UNBR, CSM, UNNPR (organisme centrale care sunt fie instituții publice, fie instituții de
utilitate publică și atunci actele lor sunt atacate direct la curtea de apel).
/!\ Tribunalul are o serie de prevederi care dau competența specială unui anumit tribunal,
și anume Tribunalului București: în materie de proprietate intelectuală TB are o
competență specială pe care nu o mai găsim la alte tribunale.
De exemplu: toate contestațiile împotriva hotărârilor date de OSIM în materie de
drepturi de proprietate intelectuală sau industrială (brevete de invenție, de semne sau modele
industriale, mărci etc.). Contestațiile împotriva hotărârilor date de OSIM sunt atacate la TB.
3. Competența materială a curții de apel
Curțile de apel judecă:
3.1. În primă instanță
Numai cererile în materie de contencios administrativ și fiscal, potrivit legii speciale.
Competența este partajată între tribunale și curțile de apel. Ele iau actele emise de autoritățile
centrale. S-a stabilit că determinantă este aria de competență a instituție (prefectul este local
din acest punct de vedere). Dacă suma este mai mare de 3.000.000 de lei merg la curtea de
apel. Dacă sunt sume rambursabile de la UE la fel, după valoare (în curs este altfel!);
3.2. În apel

157
Toate apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță.
Ceea ce înseamnă că, cel puțin principial, NCPC instalează curțile de apel ca instanțe cu
plenitudine de competență în judecarea apelului.
3.3. În recurs
Ori de câte ori hotărârea a fost pronunțată în apel de către tribunal. Briciu: crede că ICCJ
trebuia să fie plenipotență pe recursuri. 369/2017 – neconstituțională prevederea care interzice
recursurile pentru pricinile a căror valoare este sub 1.000.000 de lei. Așadar, ajung la ICCJ și
alte recursuri. Așa că ICCJ a dat un RIL proaspăt, încă nemotivat. (???)
De exemplu, o perimare în legătură cu o pricină care a început la tribunal și împotriva
hotărârii de perimare nu se poate face decât recurs, recursul se va judeca la curtea de apel
(deoarece este instanța ierarhic superioară).
3.4. Orice alte cereri date prin lege în competenta lor
- Contestațiile împotriva hotărârilor date de CC;
- Contestațiile împotriva hotărârilor CNSC în materia achizițiilor publice;
- Strămutarea de la un tribunal.
NU o să ne ceară la examen din zona legilor speciale, ci doar din acele materii unde se
aplică NCPC: din materia insolvenței sau din materia contenciosului administrativ. NU o să
ne ceara prevederi din materie electorală, din materie de asociații, fundații etc.
4. Competența materială ICCJ
Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:
4.1. Recursurile de la curțile de apel
Cu alte cuvinte deducem că ICCJ este instanța cu plenitudine de competență în materia
judecării recursurilor (rațiunea fiind aceea de a asigura o unitate de jurisprudență pe cale
naturală, adică prin recursurile obișnuite).
4.2. Recursurile în interesul legii
Atunci când apare o practică neunitară în ceea ce privește una și aceeași problemă de
drept, se pronunță o hotărâre obligatorie pentru toate instanțele începând de la publicarea ei.
4.3. Cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor
probleme de drept
Și în acest caz, instanța confruntată cu o problemă de a cărei soluționare depinde judecata
în fond a cauzei, dacă problema respectivă este nouă și nu face obiectul unui RIL, va putea
sesiza ICCJ solicitând pronunțarea unei hotărâri prealabile în care să indice modul de
interpretare a problemei de drept nou apărute. Va suspenda procesul pe durata în care ICCJ se
pronunță, după care va relua judecata și va soluționa pricina conform hotărârii prealabile date

158
de ICCJ. Această hotărâre prealabilă va fi publicată în MO (partea I) și va fi obligatorie de la
publicare pentru toate instanțele.
4.4. Orice alte cereri date prin lege în competența lor
- Legea nr. 303/2004 privind statului judecătorilor și al procurorilor, precum și în legea
nr. 317/2004 privind CSM hotărârile date de către CSM în legătura cu răspunderea
disciplinara a judecătorilor se ataca la ICCJ, la completul de 5 judecători;
- Strămutările de la curțile de apel;
- Conflictele de competență între două curți de apel.
Funcționează și complete de 5. Mai judecă și în secții unite pentru sesizarea CCR a
priori, schimbarea jurisprudenței.
SECȚIUNEA III – DETERMINAREA COMPETENȚEI DUPĂ VALOAREA
OBIECTULUI CERERII
Suma de 200.000 lei reprezintă un prag care marchează competența sau mai bine zis
separarea competenței între judecătorii și tribunal. Până la 200.000 de lei inclusiv cererile sunt
de competența judecătoriei, iar peste 200.000 de lei competența aparține tribunalului. Această
stabilire a valorii obiectului litigiului are relevanță și mai târziu, când vom stabili care sunt
căile de atac convenabile. Pentru că, de exemplu, recursul nu poate fi exercitat decât în cauzele
care au o valoare de peste 500.000 lei. Acum este chiar 1 milion de lei, dar Briciu speră să fie
ceva provizoriu, deci iar va fi relevantă valoarea obiectului.
Prin urmare, o chestiune destul de importantă în fața instanțelor judecătorești este aceea
a determinării valorii obiectului (chiar dacă norma pare destul de clară și simplă, această
valoare este de obicei obiectul unor dispute destul de aprinse în practică și în jurisprudență).
Astfel, sunt o serie de reguli stabilite chiar prin lege (uneori legea nu mai ajunge și acestea
trebuie stabilite pe cale de jurisprudențială) în legătură cu valoarea obiectului litigiului.
Din punct de vedere istoric, în VCPC nu existau astfel de norme. VCPC spunea doar
„valoarea obiectului litigiului conduce fie la competența judecătoriei, fie a tribunalului”, dar
fără a stabili modul de determinare a acesteia. NCPC, tocmai datorită problemelor care au
existat pe VCPC, a încercat pe cât posibil să reglementeze modul de determinare a valorii
obiectului litigiului. Cum a făcut acest lucru? În principal a preluat soluțiile din doctrina și
jurisprudența VCPC, iar acolo unde acestea erau controversate sau chiar nu existau, a creat
reguli noi bazându-se de principiu pe o tradiție românească – Codul Carol al II-lea care nu a
intrat în vigoare niciodată (dar care se pare că ar fi fost cea mai bună legislație română sub
aspectul civilului și al dreptului procesual civil), după cum urmează:
1. Valoarea obiectului litigiului este stabilita de către reclamant

159
De ce? Dacă ne uităm la forma cererii de chemare în judecată, ea cuprinde în mod
obligatoriu obiectul litigiului, iar dacă acesta este evaluabil în bani și valoarea acestuia.
Aceasta stabilire a valorii obiectului litigiului de către reclamant are o dublă relevanță juridică:
pe de o parte, o relevanță în ceea ce privește competența, iar, pe de altă parte, ea are relevanță
în ceea ce privește stabilirea taxei judiciare de timbru atunci când cererea este supusă taxei
judiciare de timbru (care de principiu se stabilește printr-o cotă procentuală din valoarea
obiectului litigiului). Noi aici discutăm numai despre semnificația valorii obiectului în ceea ce
privește competența.
1.1. Valoarea stabilită este discreționară sau poate fi contestată
La prima vedere se poate spune că sigur poate fi contestată, însă răspunsul este mai
nuanțat: depinde de ce obiect are pricina.
Dacă este vorba de o sumă de bani, nu ai cum să contești valoarea, pentru că ține de
principiul disponibilității (atât vrea reclamantul, chiar dacă el vrea mai mult/ar avea dreptul la
mai mult – dacă el își limitează pretențiile la o sumă de bani, indiferent de cât ar avea el dreptul
să ceară, n-ai ce să contești). Contestările pot fi făcute atunci când se cuantifică obiectul
litigiului în ipoteza în care el nu reprezintă o suma de bani:
Exemplu: o acțiune în revendicare în care urmărești predarea unui imobil. Aici
reclamantul vrea bunul în natură, puțin îl interesează pe el valoarea (poate să jongleze cu
valoarea de la 1 leu până la 1 milion de lei, pentru că el dacă va câștiga nu va primi valoarea
indicată, ci va primi bunul a cărei valoare el o știe). Prin urmare, nu-i ca la suma de bani. La
suma de bani dacă spui 100.000, 100.000 iți dă, pe când la un imobil tu poți să spui că un
imobil valorează 100.000, dar el să valoreze 500.000, pentru că oricum este un imobil – de
aici și interesul reclamantului de a nu fi corect în declarația de valoare pe care o face).
Și atunci, în aceste din urmă cazuri (când este vorba de imobile) pârâtul poate contesta
valoarea, fiind o chestiune de ordine publică (pentru că valoarea este dată pentru stabilirea
competenței), ceea ce înseamnă că și instanța va putea invoca (va putea pune în discuție,
pentru că ea nu „contestă”) valoarea obiectului litigiului, pentru că, competența fiind
materială, însăși instanța poate să invoce din oficiu nerespectarea acestor reguli.
1.2. Termenul până la care se contestă
Fie că vine din partea pârâtului, fie din obiecțiile din partea instanței – primul termen
la care părțile sunt legal citate. De ce? Pentru că excepția de necompetență nu poate fi
invocată decât până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, chiar dacă
ea este o excepție de necompetență materială.
1.3. Durata discuțiilor

160
Legiuitorul nostru a pornit de la o experiența tristă pe care a avut-o sub imperiul VCPC,
în sensul că discuțiile privind lămurirea valorii obiectului litigiului, aceste contestații, durau
până la un an și mai bine, pentru că reclamantul spunea „revendic un bun care în viziunea mea
are valoarea de 100.000 lei”, pârâtul și instanța aveau îndoieli semnificative cu privire la
valoarea acesta și spuneau că au aprecierile lor. Pârâtul aducea câteva dovezi. De exemplu:
oferte de vânzare pentru imobile similare, mult mai mari sau mult mai mici și atunci instanța
spunea că părțile trebuie să desemneze un expert să determine care este valoarea. Cu expertul
se mai prelungeau lucrurile până se apuca el de expertiză, pentru ca în final să se stabilească
doar care este instanța competentă, deci n-ai făcut nimic (a trecut atâta timp și nici măcar nu
s-au discutat probele).
Or lucrul asta era deranjant și atunci legiuitorul în NCPC a găsit o modalitate prin care
spune că în caz de contestare se va acorda un singur termen pentru lămurirea valorii
obiectului litigiului și în cadrul acestui termen proba valorii se va putea face numai pe baza
de înscrisuri și explicații date de părți (fără expertiză, căci asta era proba dilatorie).
Chestiunile privind valoarea nu se vor rezolva pe baza de expertiza, ci numai pe
baza de înscrisuri și explicații. Cu înscrisurile uneori poate fi foarte ușor, alteori lucrurile
sunt mai complicate, căci presupun aproximări, raportări inexacte. Legiuitorul și-a asumat
faptul că în realitate, de multe ori, vor avea o valoare inexactă, dar și-a asumat-o în contextul
în care cealaltă variantă era sa demareze procesul după o perioada de așteptare care nu era
concordantă cu principiul rezolvării litigiilor într-un termen rezonabil și mai ales optim.
Întotdeauna trebuie să vedem legislația sub aspectul imperativelor ei: în textele
prealabile NCPC un legat motiv este acela al judecării cu celeritate și al practicii unitare – în
jurul acestora se formulează fel de fel de reguli și se fac fel de fel de renunțări la lucruri clasice
în procedura civilă română. Aceste renunțări sunt făcute într-o zonă de proporționalitate: bun,
nu o să avem o valoare la virgulă, dar ne judecam mai repede. Acest lucru nu este valabil și în
cazul sumelor de bani (care sunt exacte și nu ai ce să contești). Cel mult se poate discuta aici,
dacă este o sumă de bani în alta moneda, cursul de schimb (dar și acesta este ușor de calculat).
În continuare legiuitorul ne ajuta la calculul valorii prin formularea altor reguli:

2. În cazul cererilor privind executarea unui contract


Art. 101 alin. (1), (2) NCPC. Se va ține seama de valoarea obiectului acestuia sau,
după caz, a părții din obiectul dedus judecății.

161
Exemplu: dacă se cere plata parțială a unui preț rezultat dintr-un contract de vânzare, se
va stabili competența nu la valoarea întregului contract, ci numai la valoarea plății restului de
preț care se solicită. Sigur însă, dacă ceri rezoluțiunea contractului și restituirea unei părți din
preț, treaba este mai complicată, pentru că cererea de rezoluțiune se încadrează pe alin. (2) art.
101 NCPC. În cererile privind constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea, chiar
dacă nu se cere repunerea parților în situația anterioara, precum și în cererile de constatare a
existenței sau inexistenței unui drept, soluția este aceea de a se stabili competența după
valoarea contractului sau a părții din contract a cărei nulitate, rezoluțiune/reziliere se
solicită. Cu alte cuvinte, dacă tu ceri rezoluțiunea contractului și restituirea unei părți din
prestații (cât ai apucat tu să prestezi), competența se va stabili la întregul contract, pentru că
tu ceri rezoluțiunea întregului contract. Faptul că tu ai prestat din el doar o parte și doar pentru
atât ceri să fii repus în situația anterioară nu are relevanță, pentru că prin efectul rezoluțiunii
se produc două consecințe:
- tu dobândești dreptul la restituirea unei prestații pe care ai făcut-o și care este parțială;
- nu o vei mai presta nici pe cealaltă pe care nu apucaseși să o prestezi.
Deci în final dreptul se raportează la întregul contract.
Poți cere rezoluțiunea parțială (mai rar întâlnită în practică – de obicei contractele sunt
greu de reziliat parțial, pentru că sunt interdependente clauzele și obligațiile – dar pot fi nulități
parțiale destul de multe în cazul în care clauzele nu sunt interdependente și atunci poți să
anulezi parțial), caz în care valoarea obiectului litigiului NU se va raporta la întregul contract,
CI la valoarea clauzei a cărei nulitate o soliciți.
Exemplu: într-un contract în care se solicită nulitatea clauzei privind penalitățile, pentru
că ar fi prohibită în contractul respectiv, nu se va stabili competența la valoarea întregului
contract, ci la valoarea clauzei, adică la consecințele patrimoniale ale clauzei respective. Ți se
impută, de exemplu, că în baza clauzei respective penalitățile au fost în suma de X și tu vei
cere anularea clauzei respective și evident vei stabili competența în raport de acele sume pe
care le datorezi în baza clauzei respective.
Este adevărat că uneori este greu de stabilit această valoare, pentru că, de multe ori,
clauzele își produc consecințele în viitor, iar cuantumul lor este greu de cuantificat în acest
caz. Astfel, chiar și în exemplul penalităților, depinde când ceri: dacă eu cer nulitatea clauzei
privind penalitatea după ce penalitățile au curs și se impută, este ușor. Dacă eu cer însă
nulitatea clauzei privind penalitățile înainte ca eu să fiu obligat la vreo penalitate (deci nu am
început încă executarea contractului, nu s-a ajuns la scadență ca să și curgă penalitățile), pentru
că am dreptul (interesul meu este să înlătur o clauza nulă absolut pentru cauză ilicită), în cazul

162
acesta va fi greu de evaluat, pentru că eu nu știu încă dacă o sa fiu obligat și pentru cât o sa fiu
obligat. Trebuie să treacă o perioada de timp. În cazul acesta cel mult putem merge pe soluția
valorii anuale a unor rate a căror curgere de timp nu o cunoști.
Sunt însă și alte situații în care este foarte greu de determinat valoarea, iar dificultatea
apare din cauza faptului că ICCJ a stabilit ca toate elementele patrimoniale sunt esențialmente
evaluabile. În practica mai veche de 2008, în aceste cazuri se considera că obiectul unor astfel
de cereri este neevaluabil în bani, pentru că era imposibil de evaluat și nu pentru că cererile n-
ar fi fost patrimoniale. Dar ICCJ a suprapus noțiunea de „evaluabil în bani” cu noțiunea de
„patrimonial” și acum trebuie să găsim formule să le evaluam.
De altfel, aceasta prevedere (art. 101 alin. (2)) este transpunerea exactă a deciziei
32/2008 a ICCJ dată sub VCPC într-un RIL. Rațiunea este faptul că, chiar dacă nu se cere
repunerea părților în situația anterioară, nulitatea, rezoluțiunea sau alte motive de desființare
ale contractului produc prin ele însele efectul repunerii părților în situația anterioară,
astfel încât cu sau fără acest capăt de cerere, consecințele patrimoniale se produc exclusiv în
baza nulității, rezoluțiunii sau a altor modalități de desființare a contractului enumerate.
Chiar dacă ceri anularea/rezoluțiunea unui contract, dar nu ceri și repunerea în situația
anterioară, competența va fi după valoare, deoarece se merge pe ideea că repunerea în
situația anterioară oricum intervine de drept. Faptul că ai un capăt de cerere sau nu, este mai
puțin relevant sub aspectul competentei. Este important sub aspectul executării, pentru că se
produce de drept efectul translativ de proprietate sau de naștere a unei creanțe cu privire la
restituirea sumei de bani, dar dacă te duci la executor el va spune că dacă nu scrie în
hotărâre, el nu execută. Sunt și situații în care poți să ceri anularea actului, dar să nu ceri
repunerea în situația anterioară, pentru că nu ai ce să execuți – banii sunt încă la tine, nu i-ai
plătit creditorului, tu ceri numai anularea actului.
3. Când prin acțiune se solicita plata unei părți dintr-o creanța
Art. 102 NCPC. Valoarea cererii se socotește după partea pretinsă de reclamant ca
fiind exigibilă.
Legiuitorul a vrut prin această normă să prevină eludarea prevederilor legale privind
competența după valoare și anume cea care ar putea fi făcută prin utilizarea abuzivă a
principiului disponibilității.
Altfel, să zicem că eu am o creanță de 500.000 lei și ar trebui să merg să mă judec la
tribunal. Dar eu fac trei procese: două de câte 200.000 și al treilea de 100.000, iar cu ele mă
duc la judecătorii => am eludat dispozițiile privind competența utilizând de fapt principiul
disponibilității (pentru că nimeni nu putea să-mi ceara prima dată să cer 500.000 dacă eu vreau

163
să cer doar 200.000. Nici a doua oară nu mă putea obliga nimeni să cer restul, dacă eu vreau
200.000). Nu are cum să mă cenzureze cineva că cer mai puțin decât am dreptul și că pe urmă
cer și restul, este dreptul meu. Însă legiuitorul poate să-mi pună o astfel de normă care să spună
„atunci când tu ceri doar o parte dintr-o creanță care este exigibilă în totalitatea ei, tu
poți să ceri o parte, dar noi vom stabili competența după valoarea întregii creanțe”.
Acesta este sensul normei. Se calculează după partea pretinsă a fi exigibilă, nu după partea
pretinsa a-i fi plătită, pentru că poate cere să-i fie plătita o parte mai mică, dar instanța stabilește
competența după partea pe care el o pretinde a fi exigibilă.
Instanța va stabili partea exigibilă pe baza documentelor depuse la dosar (probabil
că reclamantul va pretinde suma pe baza unui contrat – spre exemplu, a unui împrumut).
Instanța întreabă „nu este scadentă toată suma de 500.000?” – „Ba da” – „Și cât cereți din ea?”
– „200.000” – „Dar restul de 300.000 este scadent?” – „Este, dar nu-l cer” – „Bun, stabilim
atunci competența tribunalului”. Altfel ar sta lucrurile dacă doar suma de 200.000 ar fi
scadentă, iar suma de 300.000 ar deveni scadentă mai târziu: reclamantul va spune: „eu i-aș fi
cerut și restul de 300.000, dar sunt ținut de termen pentru această parte” (ar fi putut să ceară și
decăderea din termen, dar aceasta este o chestiune ce ține de voința lui, nu poate fi numită
abuzivă. Este o chestiune de apreciere).
Această norma este și ea preluată din Codul Carol al II-lea, dar ea se găsește și în alte
legislații străine cum ar fi cea a Codului elvețian (care până la urmă tradițional pentru noi,
NCPC stând de fapt pe premisele codului de procedură elvețian).
4. Cererile cu obiect de prestații succesive cu o durată nedeterminată a
existenței dreptului
Art. 103 NCPC. Valoarea se socotește după prestația anuală datorată.
De aici vine și soluția privind plata penalităților expusă mai sus – realitatea este că nu ai
putea să dovedești altfel, iar legiuitorul a stabilit și el o regulă: anualitatea.
Regula este preluată tot din Codul Carol al II-lea, dar ea nu este una inedită (și alte
legislații operează cu termene de genul acesta, acest mod de calcul fiind operat în mod obișnuit
pentru chirie, dacă părțile nu stabilesc nimic în contract).
Aici, în cazul prestațiilor succesive, legiuitorul a prevăzut, pentru că, fiind vorba de
competență, legile trebuie să fie extrem de previzibile (până la urma este cel mai rău să ai o
normă de competență neclară, pentru că este primul moment în care depui cererea. Dacă mergi
prost de la început când depui cererea este foarte puțin probabil ca procesul să se desfășoare
într-un termen optim (dacă începi printr-o declinare). De aceea legiuitorul a vrut să fie destul
de clar, chiar în dauna realității.

164
5. Cererile care au ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi reale
Art. 104 NCPC. Valoarea se determină prin valoarea impozabilă.
Valoarea impozabilă se dovedește printr-un certificat fiscal pe care trebuie să-l prezinte
reclamantul. Și această regula își are sursa tot în ideea legiuitorului de a fi cât mai predictibil
și de a genera cât mai puține contestări într-o fază până la urmă destul de incipientă (aceasta
prevedere poate fi chiar în dauna unor interese de stat, pentru că acest lucru nu produce efecte
numai în ceea ce privește competența, ci produce efecte și în ceea ce privește taxa de timbru.
De ce? Pentru că de regula valorile impozabile sunt mai mici decât valorile de piață. Deci este
posibil să avem uneori niște valori mult mai mici decât valoarea de piață. Legiuitorul a agreat
aceasta metoda din două motive:
1. Ea nu poate da naștere unor contestări derivate din aprecierea subiectivă pe care
o face reclamantul (pentru că valoarea se stabilește pe baza certificatului fiscal eliberat de o
autoritate publică – criteriul obiectivității, iar în ceea ce privește criteriul înscrisurilor prin care
poți dovedi valoarea respectivă, acestea provin de la un terț care este neutru și este și o
autoritate publică);
2. Ea nu poate fi influențată de voința părților, pentru că provine din zona
autorității publice.
Însă, în situația în care bunul imobil nu are valoare impozabilă, se va recurge la regula
de drept comun, în sensul că se va determina valoarea în funcție de înscrisuri de explicații pe
care le oferă părțile (în principal reclamantul), raportându-se la valoarea de circulație.
Când nu are valoare impozabilă bunul? De exemplu, un teren nu are valoare impozabilă
(pentru că valoarea impozabilă este pe construcții și în construcții pe o parte din terenul aferent
construcției se stabilește impozit – astfel impozitul pe teren se va stabili în raport de
construcție). Cu alte cuvinte, dacă nu ai construcție nu poți determina valoarea impozabilă a
terenului și atunci trebuie să te raportezi la alte valori. Una dintre cele mai uzitate valori este
cea a grilei notarilor publici folosită atunci când stabilesc valorile orientative pentru
imobilele dintr-o anumită localitate. Aceasta este utilizată de multe ori de instanțe, deși nu
este obligatorie, dar este utilizată, pentru că:
1) Oferă elementul de certitudine – provine de la un terț neimplicat în proces;
2) Oferă previzibilitate, pentru că poți să o consulți dinainte;
3) Oferă un instrument ușor pentru instanță, pentru că nu trebuie să recurgă la
elemente subiective. Se uită în ce zona a localității se află terenul, apoi citește din grila
notarilor publici care este valoarea în zona respectivă și o înmulțește cu nr. de m² pe care îi are

165
imobilul respectiv și așa obține valoarea impozabilă, nu are nevoie de un expert. De obicei
acest lucru îl fac părțile, instanța doar verifică dacă este corect calculul.
Totuși, un alt element destul de delicat este faptul că valoarea aceasta este orientativă
și nu ia în calcul particularitățile unui teren (terenul respectiv poate fi așezat lângă un lac
sau lângă un parc sau are deschidere mai mare/mai mică la drumul public. Valorile orientative
sunt privitoare doar la încadrarea într-o anumită zonă. Sunt terenuri care sunt în aceeași zonă
dar, datorită unor particularități, unul valorează de 3x mai mult ca celălalt). Aceste lucruri se
vor lămuri pe baza explicațiilor date de părți (de aceea nu trebuie să meargă strict pe grila
notarilor).
6. În materie de moștenire,
Art. 105 NCPC. Valoarea cererii se stabilește fără a se lua în calcul scăderea sarcinilor
sau datoriilor succesiunii. Aceasta regula este din doua motive:
1) Bunurile sunt relativ ușor de determinat (reclamantul indică în cerere ce bunuri
vrea să partajeze). Problema este când se dezbat datoriile și sarcinile – aici încep și cele mai
multe contestări (în general sarcinile sunt mai greu de dovedit, trebuie probe mai multe. Or
aceasta ar însemna că rămâne un dubiu cu privire la valoare încă de la început).
2) Instanța, dacă are o valoare foarte mare a patrimoniului activ, dar și o valoare
foarte mare a pasivului, în procesul de partaj va trebui să le analizeze pe amândouă și sa vadă
dacă există și patrimoniu activ și patrimoniu pasiv, ca pe urmă să partajeze ce a mai rămas. Or
dacă patrimoniul ar fi luat în calcul de la început făcând-se un minus între activ și pasiv ar
putea să dea o valoare foarte mică, deși instanța va trebui să facă o muncă de o valoare foarte
mare: va vedea în primul rând dacă masa partajabilă este tot activul, apoi va trebui să vadă și
care este tot pasivul. Cu alte cuvinte, va face o muncă amplă. Or pentru această muncă
reclamantul se va duce la o instanță mai mică în grad, ceea ce este ilogic, pentru că teoretic
acest judecător are de judecat o chestiune mai delicată decât dacă ar avea numai activul.
De exemplu: vine unul și spune „vreau să împart trei imobile”, chestiune de competența
tribunalului. În schimb, dacă vine și spune „vreau să împart 3 imobile, dar mai am și datorii”
aceasta înseamnă că instanța ar trebui să le admită pe toate și să le analizeze. Astfel s-a mers
pe ideea să se ia valoarea fără scăderea sarcinilor sau a datoriilor moștenirii.
/!\ Briciu: acest text nu este aplicabil cererilor în materie de partaj, pentru că avem
dispoziție specială care spune că toate cererile de partaj, indiferent de valoare, sunt de
competența judecătoriei. Deci acest text se aplică în legătura cu toate cererile în materie de
moștenire care nu însoțesc o cerere de partaj. De exemplu: anularea unui certificat de

166
moștenitor (fără a se cere partajarea), o reducțiune a liberalităților excesive (fără a se cere și
ieșirea din indiviziune) – adică cereri făcute fără a implica partajul.
7. Contractele de locațiune sau leasing și cele privitoare la predarea unui
bun închiriat sau arendat
Art. 101 alin. (3) NCPC. Valoarea cererii se socotește după arenda sau chiria anuală.
Textul nu distinge după cum contractul este cu termen sau fără termen. De exemplu, dacă
avem reziliere unui contract pentru neplata chiriei și predarea bunului, aplicăm acest text
(pentru că ar fi greu sa stabilim altfel). În acest caz, valoarea nu este cea a întregului contract,
pentru că o parte s-a executat (iar aceasta nu se restituie prin repunerea părții în situația
anterioară), nici cea a părții care a rămas de executat, pentru că nu se va mai primi chiria pe ea
(de aceea este o problemă de identificare a valorii).
8. Momentul la care se raportează valoarea obiectului
Este momentul sesizării instanței. Fluctuațiile de valoare ale aceluiași obiect,
intervenite după sesizarea instanței, fie prin mărirea valorii, fie prin micșorarea ei, nu
influențează competență. De asemenea, eventualele renunțări la o parte din pretenții nu
generează o schimbare a competenței.
În practică s-a stabilit că nu influențează stabilirea competenței mărirea sau reducerea în
timp a pretențiilor atunci când, de exemplu, pretențiile sunt determinate în baza unor probe
administrate în cursul procesului, iar după administrarea lor partea își definitivează calculul.
De exemplu, dacă reclamantul solicită prin cererea de chemare în judecată ca partea adversă
să-i plătească contravaloarea comisionului la care are dreptul, comision ce decurge din
vânzarea unui număr de apartamente. Reclamantul nu știe câte apartamente s-au vândut,
pentru că el nu a avut acces la contracte. La fel de bine nu are de unde să știe nici valorile
pentru care s-au vândut apartamentele. Reclamantul este o agenție imobiliară și doar a
prezentat clienților apartamentele. Ar putea să știe câte contracte s-au încheiat din CF, dar
valorile nu are de unde să le cunoască. Atunci el face o estimare – cam cât ar valora comisionul
lui de 3% în funcție de prețul zonei la apartamente – dar cere ca în cadrul probei să se depună
toate contractele și să se facă expertiza de determinare a valorii. După ce se face această
expertiză el vede dacă estimarea lui a fost mai mică sau mai mare decât realitatea și atunci
face o precizare privind pretențiile. Acest lucru nu schimbă regulile privind competența,
chiar dacă estimarea lui a fost sub pragul tribunalului, dar în realitate este peste acest prag,
pentru că acest lucru nu reprezintă o modificare a cererii.
Chiar și în cazul unei modificări a cererii de chemare în judecată, adică a adăugării a
unui obiect nou, ar deveni aplicabile dispozițiile art. 123 NCPC care prevăd faptul că cererile

167
adiționale sunt în competența instanței care judecă cererea principală (deci tot nu se schimbă
competența, chiar dacă ar fi un obiect nou), cu o singură condiție: schimbarea să se facă
printr-o cerere adițională, iar nu o cerere care să înlocuiască totalmente cerere inițială.
Exemplu: eu prin cererea de chemare în judecată revendic blocul de vizavi și el valorează
doar 200.000 lei, pentru că este în prag de prăbușire, după care la primul termen spun „eu
vreau să modific cererea în sensul că revendic Casa Poporului”. Tehnic vorbind este posibil,
pentru că legea spune că la primul termen de judecată pot să schimb obiectul, cauza sau părțile.
Dar în cazul acesta nu pot să spun că este o cerere adițională – adițională era dacă spuneam că
cer revendicarea blocului care valorează 200.000 și până la primul termen mă gândesc să cer
și chiria pe 3 ani ca lipsă de folosință, pentru că eu, neavând posesia bunului, nu am putut să
încasez chiria. Dacă eu cer altceva nu mai putem merge pe ideea de adițional, care înseamnă
ceva completator, modificator, dar păstrând legătura cu obiectul inițial. În schimb, în
exemplul cu Casa Poporului, este posibil ca instanța să spună „nu te încadrezi în textul acesta.
Prin cea de-a doua cerere nu s-a mărit valoarea bunului, dumneata ai schimbat obiectul și acest
text de la art. 123 nu mai este aplicabil. Dumneata ceri altceva așa că iți invoc excepția de
necompetență și te trimit la tribunal”.
9. Mai multe capete de cerere
Art. 99 NCPC. Dacă sunt mai multe capete de cerere, primul lucru pe care trebuie să-
l vedem este dacă unele sunt cereri principale și altele sunt cererii accesorii – pentru că una
dintre reguli este că cererile accesorii urmează competența capătului de cerere principal. La
fel și în cazul celor incidentale, la fel și în cazul celor adiționale, prin care se modifică cererea
inițială. Exemple:
- Eu cer rezoluțiunea unui contract și capătul II este repunerea părților în situația
anterioară, dar numai pentru o anumită parte (pentru că nu s-a apucat să se presteze tot).
Capătul de cerere principal este rezoluțiunea și astfel se va lua valoarea după acest capăt de
cerere. Faptul că pe lângă principală mai am un capăt de cerere prin care cer să se repună
părțile în situația anterioară, dar numai pentru o mică parte căci atât s-a prestat, n-are nicio
relevanță, pentru că după capătul de cerere principal se va stabili competența.
- Se poate ca valoarea capătului de cerere principal să fie mai mica decât cea a capătului
de cerere secundar: cer plata unui preț 100.000 și cer și daune de 300.000. În cazul acesta,
competența va fi stabilită după capătul de cerere principal, chiar dacă valoarea acestuia atrage
o competență mai mică (această situație este frecventă în cazul penalităților, care acum nu mai
sunt limitate la cuantumul sumei – după valoarea penalităților cererea ar fi trebuit să se duca
la tribunal, dar cum penalitățile sunt accesorii, competența va fi a judecătoriei).

168
- Dacă sunt cereri incidentale (cereri reconvenționale, cereri de chemare în garanție etc.)
care ar atrage o competență diferită de cea a capătului de cerere principal, competența va fi
atrasă de cererea principală.
Pasul doi: dacă însă toate cererile sunt principale trebuie să distingem după cum sunt
întemeiate pe fapte sau cauze diferite sau, din contra, se întemeiază pe același motiv:
a. Dacă cererile sunt principale și se întemeiază pe cauze diferite, competența se
va stabili în raport de fiecare capăt de cerere, iar dacă unul dintre aceste capete de cerere va
atrage o altă competență materială decât celelalte, ele se vor disjunge și se va trimite capătul
de cerere care atrage o competență diferită la acea instanță competentă;
b. Dacă însă sunt cereri principale, dar care se întemeiază pe aceeași cauză ori pe
cauze aflate în strânsă legătură și ele ar atrage competențe de grad diferit, competența pentru
toate se va determina după capătul de cererea care atrage competența cea mai înaltă. Va opera
practic o prorogare de competență pentru toate celelalte capete de cerere, ceea ce înseamnă
că instanța competentă să judece acel capăt de cerere care atrage cea mai înaltă competență,
devine competentă să judece și celelalte capete care, dacă ar fi fost formulate separat, ar fi fost
judecate de o instanță mai mica în grad.
Exemplu: Avem 3 contracte de vânzare a 3 apartamente aflate în același imobil, un
blocului cu 3 nivele, s-au încheiat 3 contracte pentru fiecare etaj, cu 3 persoane diferite. Tot
imobilul însă aparține unei singure persoane de la care statul le-a naționalizat în mod nelegal.
Această persoană revendică bunul de la cele 3 persoane, cerând și anularea contractelor.
Aparent de aflăm pe ipoteza a 3 cereri distincte (anularea a 3 contracte încheiate de 3 persoane
diferite, la date diferite – aceste contracte nu au absolut nicio legătură între ele, s-au semnat
separat, sunt 3 raporturi juridice distincte). DAR cererea reclamantului se întemeiază pe o
singura cauză: că lui i-a fost preluat abuziv întregul imobil. Și atunci cele 3 cereri de
revendicare sunt întemeiate pe aceeași cauză (redobândirea bunului de către reclamantul
deposedat de întregul bun printr-un singur act). În cazul acesta, apartamentul de la parter
valorează 100.000, cel de la etajul 1 – 200.000, iar cel de la etajul 2 – 300.000, însă toate
cererile vor merge la tribunal (care este competent după valoarea bunului). Toate capetele de
cerere sunt principale (ar fi putut fi și 3 procese, dar reclamantul a făcut un singur proces,
pentru că el a vrut să-și valorifice dreptul, actul abuziv al statului a fost unul singur, chiar dacă
acum el are interesul să distrugă 3 raporturi juridice), însă când se va pune problema
competenței el va spune: „pe primul îl evaluez la 100.000, pe al doilea la 200.000, iar pe al
treilea la 300.000 și am făcut cererea la tribunal, pentru că ele sunt în strânsă legătură, se

169
întemeiază pe aceeași cauză și competența determinată de valoarea ultimului apartament
atrage după ea și competența asupra celorlalte două capete de cerere principale”.
10. Cererile cu coparticipare pasivă sau activă
Art. 100 NCPC. Regula este extrasă din jurisprudența VCPC cu unele precizări:
1) Dacă sunt mai mulți reclamanți care formulează pretențiile în baza unor
raporturi distincte, valoarea nu se cumulează, determinarea competenței urmând să se facă
în raport de fiecare cerere în parte și, dacă ele atrag competențe diferite, urmează disjungerea
și judecarea lor de către instanța competentă pentru fiecare dintre acestea.
2) La fel merg lucrurile și dacă se formulează cererea împotriva mai multor pârâți:
după cum raporturile sunt sau nu distincte. Dacă raporturile sunt distincte atunci se disjunge
cerea și se judecă după valoarea obiectului fiecăreia.
3) Dacă însă raporturile în baza cărora se solicită de către mai mulți reclamanți
diverse capete de cerere sau împotriva mai multor pârâți (diverse capete de cerere) sunt unice
sau în strânsă legătura atunci, după opinia lui Briciu, va trebui sa apelăm la regulile de la
art. 99 alin. (2) NCPC, pentru că de fapt avem capete de cerere distincte, deopotrivă
principale și aflate în strânsă legătură, caz în care va trebui să mergem pe competența
determinată de capătul de cerere ce atrage competența cea mai înaltă.
Există și opinia potrivit căreia în acest caz se distinge după cum drepturile invocate de
reclamanți decurg din același raport obligațional (se cumulează valorile din capetele de
cerere) sau drepturile decurg din raporturi diferite (se merge pe soluția instanței generate de
capătul de cerere ce atrage cea mai înaltă competență). Această soluție se întemeiază pe o
interpretare per a contrario a dispozițiilor art. 100 care ne spun numai ce se întâmplă în cazul
în care raporturile juridice sunt distincte. Această interpretare per a contrario era folosită și
sub imperiul VCPC, numai că în textul VCPC nu exista art. 99 (adică nu exista soluția de a
genera o prorogare de competență în favoarea instanței celei mai înalte în grad, soluție
din codul francez), astfel încât soluția era fie disjungerea, fie judecarea la instanța superioară.
De aceea Briciu a zis că ar trebui să existe o corelare între art. 100 și art. 99, pentru că,
de fapt, când ai mai mulți pârâți sau mai mulți reclamanți și raporturile sunt bazate pe același
temei (aceeași cauză) sau sunt strâns legate cauzele între ele, teoretic ai mai multe capete
de cerere (deci te afli pe ipoteza art. 99).

SECȚIUNEA IV – COMPETENȚA TERITORIALĂ


Este de 3 feluri: de drept comun, alternativă și exclusivă. Și una nou introdusă prin
NCPC – competența facultativă (variantă a alternativei).

170
1. Competența de drept comun
1.1. Regula generală
Este prevăzută la art. 107 NCPC care menține soluția VCPC: de principiu, dacă legea
nu spune nimic, competența teritorială aparține instanței unde își are domiciliul sau sediul
pârâtul. Această regulă este până la urmă de bun-simț și decurge din prezumția de nevinovăție
(dacă ai ceva de contestat trebuie să te duci acasă la cel pe care îl învinovățești de ceva. În
acest principiu se înscriu mai multe reguli precum: reclamantul trebuie să-și probeze
pretențiile, el trebuie să avanseze cheltuielile, taxa de timbru, să meargă la domiciliul pârâtului.
Toate acestea decurg din ideea că până nu se dovedește ceva, pârâtul este considerat a fi
inocent).
În ceea ce privește noțiunea de „domiciliu” există unele precizări. Briciu crede că
noțiunea de „domiciliu” în NCPC este ceva mai largă decât cea din legislația comună. În
dispozițiile speciale privind identificarea persoanei prin intermediul cărții de identitate,
precum și în dispozițiile C.civ. (art. 91, alin. (2)) este prevăzută o prezumție că orice mențiune,
orice realitate faptică privind domiciliul, care nu este reflectată în mențiunile de evidență a
populației pe baza cărora se generează cărțile de identitate, nu sunt opozabile terților. Această
regulă a făcut să se pună în discuție dacă nu cumva domiciliul din procedura civilă este unul
și același cu cel din cartea de identitate. În mod obișnuit, deși aceste dispoziții sunt mai
energice decât cele din C.civ. (ele au existat și anterior Codului civil, în legislații speciale
privind identificarea persoanei fizice), totuși în procedură s-a stabilit că ceea ce prevalează
este situația de fapt, realitatea domiciliului. Așadar, chiar dacă o parte își are locuința
statornică într-un anumit loc care nu este menționat în registrele de la evidența populației ca
domiciliul ei, se va da prevalență situației faptice, rațiunile în materie de procedură fiind
diferite de cele din materia identificării persoanei. Cele din urmă privesc situațiile în care i se
trimit, de exemplu, acte de corespondență, decizii de impunere. Pe de altă parte este greu să
consideri că instanța este un terț în sensul de persoană cu care intră în raporturi juridice. În
cazul instanței, pentru stabilirea competenței Briciu nu ar asimila ipoteza terțului căruia îi este
inopozabilă situația faptică. Prin urmare Briciu: continuă să își producă efectele jurisprudența
bogată de sub VCPC cu privire la domiciliul de fapt.
Cu privire la sediu lucrurile stau la fel. Deși există o legislație privind mențiunea la
ONRC a sediului societăților, totuși, în ceea ce privește competența, aceasta se va determina
după realitatea locului unde își desfășoară activitatea acea societate, deși el nu corespunde
întru totul mențiunilor de la ONRC care ar putea fi depășite. Practica înclină în acest sens.

171
Cu toate acestea, până la proba contrară, mențiunile din cartea de identitate sau de la
ONRC pot stabili competența. Explicațiile de mai sus se refera la situația în care pârâtul vine
și face întâmpinare și spune „invoc excepția de necompetență. Este adevărat că la ONRC sau
în CI figurez cu sediul sau domiciliul într-un loc, dar eu vă dovedesc că realitatea faptică stă
altfel”. Astfel, dacă poate să dovedească, se admite excepția de necompetență. Nu înseamnă
că prezumția nu este în sensul actelor de identitate sau al mențiunilor de la ONRC. Problema
este dacă se permite proba contrară sau nu. Briciu apreciază că se admite proba contrară,
dar asta nu înseamnă că nu dam valoare mențiunilor publice. Mai mult, pârâtul nu poate să
invoce realitatea faptică decât prin întâmpinare (deci are un termen scurt) și nu întotdeauna
îi este ușor să facă aceasta dovadă (sigur, pârâtul ar mai putea invoca și faptul că reclamantul
cunoștea exact unde are domiciliul/sediul real și l-a ascuns instanței).
Discuția este interesantă, pentru că nu privește numai domeniul competenței. După ce
se stabilește competența, pârâtul va trebui și citat (și se va pune problema unde va fi citat) –
în principiu la domiciliu sau sediu. Acest aspect are relevanță sub aspectul dreptului la apărare.
Putem spune că, de exemplu, dacă se judecă la Olt sau se judecă la Brăila este o chestiune de
cheltuieli de judecată, dar în ceea ce privește citarea chestiunea este despre a ști sau a nu ști de
proces. În acest ultim caz, problema este mai delicată, dar discuțiile au aceeași premisă, pentru
că cel ce va spune că nu permite proba contrară în ceea ce privește competența, pentru că în
actele de identitate apare cu adresa x, cu siguranță când va face citarea va merge pe ideea „nu
mă interesează unde stă el, eu îl citez acolo unde scrie în CI” (adică își va păstra aceeași
rațiune), însă această a doua soluție va produce consecințe asupra dreptului la apărare. Deci în
cazul competenței miza este relativ mică.
1.2. Cazul pârâtului cu domiciliul sau sediul necunoscut
În cazul în care pârâtul are domiciliul/sediul necunoscut, art. 108 NCPC spune că
cererea se va introduce la instanța în circumscripția căreia se află reședința sau reprezentanța
acestuia, iar dacă nu are nici reședință sau reprezentanță, la instanța la care își are
sediul/domiciliul reclamantul. Practic se inversează prezumția de nevinovăție care generează
competența de la domiciliul pârâtului. Aceasta din urmă ține exact cât ține și cunoștința
reclamantului asupra domiciliului pârâtului. Dacă reclamantul nu are cunoștință, nu poți să-i
blochezi accesul la justiție neputând determina competența. Evident legiuitorul revine asupra
regulii și stabilește instanța domiciliului reclamantului.

1.3. Cazul persoanei juridice care are dezmembrăminte

172
În cazul persoanei juridice care are dezmembrăminte, cererea se face la instanța
locului unde își are dezmembrământ fără personalitate juridică, DAR pentru obligațiile ce
urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate de reprezentant ori fapte
săvârșite de acesta (art. 109 NCPC).
Exemplu: o agenție/sucursală/reprezentanță (astea nu au personalitate juridică), dar ea
încheie acte. Pentru actele încheiate de ele poți să determini competența la locul unde sunt
deschise aceste dezmembrăminte, iar nu neapărat la locul unde își are sediul principal
societatea-mamă. Pentru aceasta este nevoie ca executarea să fie pe teritoriul
dezmembrământului (chiar dacă actul nu este încheiat de către dezmembrământ), fie actul
să fi fost încheiat de dezmembrământ (chiar dacă executarea nu se face acolo) sau să fie un
fapt ilicit produs de către dezmembrământul respectiv (chiar dacă efectele se produc în
alte părți). Așadar, aceste condiții nu trebuie să fie îndeplinite cumulativ, ci alternativ.
1.4. Cererile îndreptate împotriva unei entități fără personalitate juridică
Art. 110 NCPC, acțiunea se introduce la instanța competentă pentru persoana căreia,
potrivit actului constitutiv sau altor acte încheiate de asociați, i s-a încredințat conducerea
sau administrarea societății. Dacă nu există o astfel de persoană atunci cererea se introduce
la instanța competentă pentru oricare dintre membrii persoanei respective (deci am avea o
competenta alternativă).
Aici vorbim de entități care nu au personalitate juridică, dar unele dintre ele ar putea să
aibă. De cele mai multe ori au: spre exemplu, o asociație de administrare a intereselor
patrimoniale dintr-un anumit loc care să tina locul unei asociații de proprietari și atunci se
desemnează un conducător la care se comunică actele și tot la el se stabilește și competența
instanței. De cele mai multe ori textul nu se va folosi în ipoteza în care nu există o persoană
care să conducă societatea, dar legiuitorul a fost prevăzător și a reglementat această ipoteză.
2. Competența alternativă
Vizează situația în care legea stabilește mai multe instanțe deopotrivă competente,
caz în care alegerea instanței revine reclamantului. El nu trebuie să dea socoteală de ce a
ales într-un fel sau într-altul și nici nu există vreo ordine de preferință. Pur și simplu este vorba
de libera apreciere a reclamantului cu privire la instanța unde se duce (este un confort pe care
i-l creează legiuitorul).

2.1. Cereri îndreptate împotriva persoanelor juridice de drept public

173
Rațiunile care stau la baza competentei alternative înlesnesc înțelegerea acestei reguli.
De exemplu, art. 111 NCPC: cererile împotriva statului, autorităților, instituțiilor centrale sau
locale, precum și împotriva altor persoane juridice de drept public se pot introduce:
- la instanța domiciliului/sediului acestora (regula de drept comun); sau
- la instanța domiciliului/sediului reclamantului.
Aici este clar ca legiuitorul a creat o facilitate pentru toți cei care se confruntă cu
instituțiile publice în rațiunea unei anumite gentileți procesuale pe care statul o face,
asumându-și faptul că el fiind întotdeauna solvabil, având cheltuieli pe care le poate suporta,
poate îndeplini și obligația de a merge în deplasare, chiar dacă el este pârât (ceea ce, în lipsa
unei norme, ar fi generat în mod automat competența sediului instituției centrale).
De altfel nu toate aceste cereri sunt de natura contenciosului administrativ (legea nu
spune că numai cererile în contencios, ci se refera la orice cereri împotriva statului). Astfel,
chiar dacă te judeci în civilul clasic contra statului sau autorităților publice, în realitate, ai
această facilita de a te adresa instanței de la domiciliul/sediul tău.
Și în legea contenciosului administrativ (L. nr. 554/2004) există o prevedere similară
DAR aplicabilă numai raporturilor de contencios administrativ, conform căreia cel care dă în
judecată o autoritate publică în contencios administrativ are la alegere fie instanța de la sediul
autorității, fie instanța de la domiciliul/sediul reclamantului (Art. 10: Instanța competentă
[…] (3)Reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul
pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate
invoca excepția necompetenței teritoriale). Deci cu alte cuvinte nu există o derogare în legea
specială de la NCPC, ci dimpotrivă, este o confirmare a regulii generale în legea specială. Se
ascunde în spatele ei și degrevarea instanțelor din București.
2.2. Pluralitatea de pârâți
Art. 112 NCPC vizează pluralitatea de pârâți (coparticiparea procesuală pasivă).
Cererea poate fi introdusă la instanța domiciliului/sediului oricăruia dintre aceștia. Dacă
însă unii dintre pârâți sunt obligați accesoriu față de alții, atunci regula se va restrânge numai
la cei obligați principal.
Aici s-ar putea pune o problemă: ce se întâmplă dacă partea cheamă în judecată anumite
persoane, nu pentru a le imputa ceva, ci numai ca să atragă o anumită competență. În acest
caz, ne aflăm într-o situație de eludare a legii. Reclamantul se poate adresa instanței oricăruia
dintre aceștia (egalitatea dintre pârâți a generat acest lucru), dar aceasta nu se poate transforma
într-un avantaj pentru reclamant care cheamă în judecată persoane care nu au nicio legătură
cu raportul juridic dedus judecății pentru a-și atrage o anumită competență.

174
Poate nemotivat să aleagă o instanță. Este un drept potestativ, greu abuzabil, dar este
posibil abuzul de drept. La art. 112 alin. (2) – abuzul în această materie. Efectul este că se
poate invoca de orice pârât excepția de necompetență. Două chiar: excepția lipsei calității
procesuale pasive și lipsa competenței. Ea nu se aplică când lipsa calității comportă discuții,
când există niște justificări legitime pentru care o persoană a fost chemată în judecată. Dacă
invocă după primul termen, excepția lipsei calității poate fi admisă, dar competența rămâne
câștigată. Așadar trebuie să înțelegem doua lucruri:
1) Dacă cumva pe parcursul procesului reclamantul renunță la unul dintre pârâți
sau se dovedește că unul dintre pârâți nu are calitate procesuală pasivă, de regulă, competența
se va păstra (chiar dacă este vorba de exact acel pârât care a generat atragerea de competență);
2) Dacă un pârât a fost chemat în judecata numai cu scopul de a atrage o anumită
competență, oricare dintre pârâți poate invoca necompetența instanței la primul termen
de judecată la care părțile sunt legal citate și totodată să invoce lipsa calității procesuale a
pârâtului atras în proces în mod abuziv. Poate face acest lucru chiar pârâtul în cauză, deși el
poate fi total dezinteresat – de multe ori se întâmpla ca reclamantul să îl cheme în judecată pe
X, Y și pe vecin, pentru că s-a înțeles cu el să nu ceară cheltuieli de judecată, să nu vina la
proces etc. și la sfârșit o să se constate că el nu are calitate. Dar până una-alta reclamantul stă
acasă, se judecă pe teritoriul lui. Într-un caz de genul acesta, oricare dintre ceilalți pârâți pot
spune că vecinul pârât nu invocă necompetența, pentru că s-a înțeles cu reclamantul, putând
invoca ei excepția, deși se află în cadrul unor norme de ordine privată. Ei ar trebui să invoce
și lipsa calității, pentru că instanța nu va putea spune „sunt necompetentă, dar vecinul are
calitate” – este clar că necompetența este atrasă de lipsa de calitate, însă nu orice lipsă de
calitate sau renunțare generează o astfel de situație, ci numai atunci când un pârât a fost chemat
numai în scopul sesizării unei anumite instanțe. Deci trebuie să existe rea-credință pe care
ceilalți pârâți să o dovedească: faptul că vecinul nu are nicio legătura cu litigiul. Faptul că o
parte a chemat și un terț care se dovedește pe parcurs a nu avea calitate procesuală, dar în
legătură cu care existau discuții (reclamantul a crezut cu ușurință că acel terț are calitate), nu
generează concluzia că este abuz de drept. Abuzul de drept trebuie să fie clar ca să schimbăm
competența instanței. Altfel regula generală este păstrarea competenței în cazul distrugerii
cercului procesual stabilit inițial.

2.3. Cereri în materie de tutelă și familie


Acestea sunt date în competența instanței de tutelă – judecători, dar care judecători?

175
Art. 114 alin. (1) NCPC stabilește mai întâi că este vorba de instanța de la domiciliul
sau reședința persoanei ocrotite (minor, pus sub interdicție). La alin. (2) al aceluiași articol,
este prevăzută o competență alternativă, unde se spune că în cazul cererilor privind
autorizarea de către instanța de tutelă și de familie a încheierii unor acte juridice, când actul
juridic a cărui autorizare se solicită privește un imobil, este, de asemenea, competentă și
instanța în cărei circumscripție teritorială este situat imobilul. Avem:
▪ instanța de la domiciliu/reședința ocrotitului;
▪ instanța locului situării imobilului în acele cereri privind autorizarea încheierii unor
acte cu privire la un imobil.
Este o reminiscență a unei reguli de competență exclusivă, pe care o s-o discutăm mai
încolo, și anume de teritorialitate în legătură cu tot ce înseamnă imobil, dar aici este o
competență alternativă, deci va avea dreptul să se adreseze uneia sau celeilalte instanțe.
2.4. Materia asigurărilor
În materie de asigurări este o competență alternativă, conform căreia (art. 115 NCPC)
ar fi deopotrivă competente și următoarele instanțe:
- cea de la domiciliul/sediul asiguratului;
- cea de la bunurile asigurate;
- cea de la locul unde s-a produs riscul asigurat.
Deci 4 posibile alegeri de competență.
Mai mult, în materie de răspundere civilă, terțul prejudecat poate introduce acțiunea
și la instanța domiciliului sau sediului său, deci chiar a cincea alegere, dar nu pentru orice
asigurări, ci numai în materia asigurării obligatorii de răspundere civilă.
Nu se poate anticipa competența prin convenție. Alegerea e considerată nescrisă.
Această competență alternativă NU se aplică în materie de asigurări maritime, fluviale
și aeriene.
2.5. Competența teritorială alternativă
Art. 113 NCPC. Toate aceste alternative merg pe ideea că, pe de o parte, este
competentă instanța de la domiciliul pârâtului (art. 107-112 – competența de drept comun), iar
pe de altă parte, instanța determinată în punctele de la 1-9 din acest articol:
2.5.1 Instanța domiciliu reclamantului, în cererile privitoare la stabilirea
filiației
În cazurile privind stabilirea filiației, avem:
- domiciliul pârâtului – regula;

176
- domiciliul reclamantului – alternativă, pentru că este o normă de protecție pentru
minor în cazul acesta.
Oricum, problema ar fi fost rezolvată, pentru că nu este așa importantă această normă,
pentru că normele privind filiația sunt oricum de competența instanței de tutelă, și în virtutea
acestei investiri, puteam aplica art. 114 alin. (1).
Însă, trebuie să observăm că acesta nu se referă la toate cererile în materie de tutelă, ci
numai la acelea privind ocrotirea persoanei fizice, iar stabilirea filiației nu ține de ocrotirea
persoanei fizice. Cu toate acestea, ICCJ într-o decizie de speță a spus că „ocrotirea persoanei
fizice” trebuie să aibă un înțeles mai larg, incluzând exercitarea drepturilor părintești,
aspecte legate de filiație, pentru că toate configurează ocrotirea minorului (ICCJ a îndulcit
prevederile art. 114). Deși ar fi interpretate restrictiv, avem art. 113 alin. (1) pct.1, care spune
că cererile făcute de către cel care reclamă stabilirea filiației, competența este instanța de la
domiciliul reclamantului. Textul este interpretat foarte strict, este vorba de cererile privind
stabilirea filiației. Așadar, nu intră aici cererile privind tăgada paternității, acelea se vor
supune unor reguli stricte și anume instanța de la domiciliul pârâtului.
/!\ Textul nu se aplică doar atunci când minorul este cel care formulează cererea, potrivit
C.civ. Cererea poate fi făcută și de un major și de moștenitorii copilului decedat, ceea ce
înseamnă că textul de la art. 113 alin. (1) pct.1 se va aplica și în aceste cazuri, deși rațiunile nu
mai subzistă în totalitate.
2.5.2. Instanța în a cărei circumscripție domiciliază creditorul reclamant (doar
el, nu și debitorul), în cererile referitoare la obligația de întreținere (legală, nu
contractuală), inclusiv cele privind alocațiile de stat pentru copii
Și aici avem o alternativă:
- domiciliul pârâtului – debitorul obligației de întreținere;
- domiciliul reclamantului – creditorul obligației de întreținere.
Norma de competență alternativă creează o facilitate persoanei ocrotite, considerată în
nevoie și anume creditorului obligației de întreținere, o persoană aflată într-o stare de
precaritate. De principiu este un copil care pretinde întreținere de la persoana obligată legal să
i-o dea.
Textul nu se aplică numai solicitării privind plata pensiei de întreținere, ci și în cazul în
care se cere majorarea ei, pentru că această contribuție se stabilește în funcție de veniturile
pârâtului care uneori pot să se mărească, după cum și nevoile creditorului pot să se mărească
și atunci, uneori, persoana care are drept la întreținere cere majorarea.
Textul nu se aplică:

177
1) atunci când debitorul cere reducerea cuantumului obligației de întreținere sau
sistarea ei (pentru că, de exemplu, nu mai există starea de nevoie, a devenit major);
2) în ipoteza în care cererea de plată unei întrețineri este accesorie față de o altă
cerere, cum ar fi cererea de divorț/stabilirea paternității/alte cereri în materie de filiație. În
cazul acesta, se va merge pe competența determinată de capătul de cerere principal, care prin
ipoteză nu este pensia de întreținere;
3) obligațiilor de întreținere convențională – nu ne referim la contractele de
întreținere sau de rentă viagera (textul nu se aplică decât obligațiilor de întreținere legală).
2.5.3. Instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte,
a obligației, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea
unui contract
Competență alternativă între:
- instanța locului domiciliului sau sediului pârâtului;
- și a locului prevăzut în contract.
Este vorba de mențiunea trecută în contract privind executarea unei obligații, iar nu
locul executării obligației dedus din dispozițiile Codului Civil (adică când părțile nu zic nimic)
sau alte norme privind stabilirea locului executării în cazul în care contractul nu prevede nimic.
Dacă în contract sunt cazurile din Cod, se aplică competența alternativă. Logica este că prin
aplicarea unui text de genul acesta în contract, părțile au înțeles să-și asume și o clauză
atributivă de competență. Faptul că legea spune că se execută contractul într-un anumit loc, nu
are nicio valoare din punctul acesta de vedere, ci are o valoare doar în ceea ce privește
executarea contractului, dar nu și în ceea ce privește competența.
Obligația nu trebuie să fie una oarecare, ci să fie o obligație în legătură cu care se
generează procesul, adică cea „litigioasă”.
2.5.4. Instanța locului unde se află imobilul, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un
raport de locațiune a imobilului
Competență alternativă între:
- instanța locului domiciliului sau sediului pârâtului;
- instanța locului unde se află imobilul.
Aici putem avea predarea imobilului la sfârșitul locațiunii, plata chiriei, reziliere pentru
neplata chiriei, despăgubirile care se solicită pentru prejudiciile aduse bunului închiriat, plata
sumelor pe care chiriașul le cere de la locator pentru îmbunătățirile pe care le-a adus
imobilului, toate acestea sunt de competența alternativă.

178
Logica este că ele au o legătură pronunțată cu locul imboldului și foarte multe dintre
probele ce se administrează țin de imobil (expertiză, evaluare etc), motiv pentru care s-a
instituit o competență alternativă.
2.5.5. Instanța locului unde se află imobilul, pentru cererile în prestație tabulară,
în justificare tabulară sau în rectificarea tabulară
Este vorba de acele cazuri în care cererile enumerate la pct. 5 sunt cereri principale. De
cele mai multe ori, rectificările de CF sunt regăsite drept cereri accesorii față de acțiunile în
revendicare, anularea unor acte etc. Dacă sunt făcute pe cale principală, atunci competența
este alternativă:
- instanța locului domiciliului sau sediului pârâtului;
- instanța situării imobilului.
2.5.6. Instanța locului de plecare sau de sosire, pentru cererile ce izvorăsc dintr-
un contract de transport
2.5.7. Instanța locului de plată, în cererile privitoare la obligațiile ce izvorăsc
dintr-o cambie, cec, bilet la ordin sau dintr-un alt titlu de valoare
2.5.8. Instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect
executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau
denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având
ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor
Este vorba prin ipoteză de acțiunea introdusa de consumator (nu de profesionist), care,
dacă n-ar exista un astfel de text, teoretic, ar trebui să se duca la sediul profesionistului, or este
clar că norma este de protecție și din punctul acesta de vedere, trebuie înțeleasă ca o facilitate
care se creează consumatorului.
2.5.9. Instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs
prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă
Este vorba de răspunderea delictuală. Competență alternativă între:
a. instanța locului domiciliului sau sediului pârâtului;
b. instanța locului unde s-a săvârșit fapta ilicită;
c. instanța locului unde s-a produs prejudiciul.
Această ultimă prevedere este generoasă, pentru că pot fi prejudicii care se produc în
foarte multe locuri, dacă vorbim de o faptă ilicită constând în denigrarea unei persoane.
Teoretic, ar fi competente toate instanțele din tară, dacă s-a produs la televizor. Totuși,
legiuitorul a avut în vedere prejudiciile principale, nu și cele prin ricoșeuri, adică nici chiar
orice prejudiciu derivat. În exemplu lui Briciu este chiar cel principal.

179
3. Competența exclusivă
Această formă este foarte importantă, deoarece este singura reglementată prin norme
de ordine publică, ceea ce înseamnă că inclusiv instanța din oficiu ar putea invoca
nerespectarea normelor de competență teritorială exclusivă.
3.1. Cererile privitoare la imobile
Privește cererile reale imobiliare care sunt de competența instanței locului situării
imobilului (art. 117 NCPC). Dacă imobilul este situat pe circumscripția mai multor instanțe,
atunci în cadrul acestei reguli de competență exclusivă, avem o competență alternativă. DAR
ea nu intră în conceptul competenței alternative, în realitate, este reglementată în continuare
de norme de ordine publică. Așadar, poți să alegi oricare din instanțele respective, dar tot în
una dintre instanțele unde se află imobilul te plasezi. Se aplică prin asemănare pentru acțiunile
reale cu mai multe imobile.
Acest text se aplica în primul rând acțiunilor în revendicare, dar se aplică și acțiunilor
posesorii, în grănițuire, cele privind îngrădirea dreptului de proprietate, dar aici zice Briciu
este vorba de acele îngrădiri privind limitele exterioare ale dreptului de proprietate, nu este
vorba de îngrădirile convenționale (clauza de inalienabilitate – avem rezoluțiune și se aplică
dispozițiile de la competența alternativă). Aici este vorba de acestea cu distanța între
construcții și așa mai departe. Textul se aplică și cererilor de partaj judiciar, dacă în masa
bunurilor partajabile întra cel puțin un imobil și dacă sunt îndeplinite 2 condiții:
1) Să nu fie partaj succesoral – dacă partajul este succesoral, se aplică regula de
la art. 118 (cererile în materie de succesiune);
2) Dacă în masa partajabilă sunt mai mule imobile plasate în circumscripții
diferite, va fi competentă în mod exclusiv oricare dintre instanțele unde se află un imobil din
masa succesorală. Se aplică prin asemănare regula conform căreia se stabilește competența în
cazul în care un imobil se plasează în mai multe raze teritoriale. Se cumulează forum rei cu
forum domicilii. Dacă nu domiciliază în nicio rază, se merge pe competența alternativă. La
partaj este ușor de înțeles: un imobil la Sinaia și unul la București.
Situația unui imobil care se plasează pe mai multe raze teritoriala: cazul pădurii, sunt
păduri amplasate nu numai pe două localități ci și pe două județe. La locuințe este clar exclus.
Așadar, chiar dacă din punct de vedere fizic un imobil se amplasează pe două teritorii, din
punct de vedere cadastral nu este posibil (exemplu: Palatul de Justiție se află pe sectorul 4+5,
dar din punct de vedere juridic are nr. cadastral aparținând sectorului 4).

180
3.2. Cererile privitoare la moșteniri
Art. 118 NCPC. În materie de moștenire este competentă instanța ultimului
domiciliu al defunctului. Rațiunea este că se presupune că majoritatea masei partajabile, a
probelor, cunoscuților sunt în jurul acestei locații. Este o aproximare a legiuitorului, uneori
poate să nu aibă nicio legătură cu realitatea, dar este o prezumție folosită. Sunt incluse:
1) Cererile privitoare la valabilitatea sau executarea dispozițiilor testamentare.
Exemplu: acțiunea privind anularea testamentului sau cererea de predare a unui legat,
rezoluțiunea vânzării unei moșteniri.
2) Cererile privitoare la moștenire și la sarcinile acesteia, precum și cele privitoare
la pretențiile pe care moștenitorii le-ar avea unul împotriva celuilalt. Exemplu: partaj,
reducțiunea liberalităților excesive, suportarea de către toți moștenitorii a unor cheltuieli făcute
de unul cu moștenirea (a plătit impozitul pe clădire), petiția de ereditate, anularea vânzării unei
moșteniri etc.
3) Cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre
moștenitori sau împotriva executorului testamentar. Exemplu: pretenții ale unor creditori ai
defunctului, ceea ce înseamnă că nu se aplică textul:
- pretențiilor pe care moștenitorii le au față de creditorii defunctului, din creanțele
dobândite de la defunct. Se aplică regulile de drept comun, domiciliul acelor creditori;
- eventualelor acțiuni reale făcute de terți contra moștenitorilor pentru bunurile pe care
le stăpânea defunctul și acum moștenitorii. Textul vorbește de creditori, trebuie să fie acțiuni
cu caracter personal, o revendicare pe care un terț ar face-o împotriva moștenitorilor în legătură
cu un bun pe care aceștia îl stăpânesc în virtutea faptului că l-au primit de la defunct nu
urmează acest regim, ci regimul prevăzut de art. 117 – locul situării imobilului, care poate fi
altul decât ultimul domiciliu al defunctului.
Însă, practica spune că textul ar cuprinde și acei creditori care au creanțe născute după
deschiderea succesiunii, dar în legătură cu moștenirea. De exemplu, cel care face sicriul
are și o pretenție (să i se plătească cheltuielile de înmormântare), nu prea poți să spui ca nenea
este creditorul defunctului, pentru că acesta din urma era mort, nu mai avea cum să angajeze
creanțe, dar practica asimilează și aceste creanțe născute în legătura cu funeraliile, acestor
creanțe, pentru că au legătura cu moștenirea până la urmă.
În cazul în care sunt mai mult moșteniri deschise succesiv, competența aparține instanței
de la ultimul domiciliu al oricăruia dintre defuncți, deci avem o competență alternativă în
cadrul competentei exclusive.

181
O altă problemă este de a stabili concursul dintre regula de la art. 117 și art. 118 atunci
când avem un partaj succesoral în care intră bunuri imobile: locul situării imobilelor (pentru
că este acțiune reala) sau ultimul domiciliu al defunctului? Se aplică ultimul domiciliu al
defunctului, pentru că se considera că 118 deroga de la 117. 117 se referă la toate cererile
reale, printre care, este adevărat, și partajul, pe când 118 se referă la anumite cereri în materie
de succesiune care poate fi și ceea de partaj succesoral – regulă specială.
Nu intră acțiunile pe care moștenitorii le-ar face contra terților și invers. Aici se
aplică regula generală. Revendicare înseamnă drept real, nu de creanță, deci ieșim din text.
Până când se aplica 118? Până la ieșirea din indiviziune, după ieșire cererile dintre
moștenitori nu vor mai fi de competența instanței celui din urma domiciliu al defunctului,
pentru că se presupune că de acum încolo au drepturi proprii, exclusive.
3.3. Cererile privitoare la societăți
În materie de societate, art. 119 NCPC ne spune că este competentă instanța de la locul
unde societatea își are sediul principal. Art. 63 din L. 31 zice cam la fel. Această regulă
vizează următoarele categorii de cereri:
- dintre asociați, cu privire la chestiuni societare;
- dintre asociați și societate;
Exemplu: anularea hotărârilor AGA, excluderea/retragerea asociatului, dizolvarea
societății, plata dividendelor, obligarea asociatului să plătească față de societate daunele pe
care i le-a adus prin exercițiul abuziv al drepturilor sale sau prin concurența neloială (dacă
există clauză în sensul acesta, desigur).
Textul nu se aplică acțiunilor pe care societatea le exercită contra unor terți (care
nu sunt asociați) și nici acțiunilor pe care terții le fac contra societății.
Aceasta regulă ființează până la lichidarea în fapt sau până la radierea societății.
Dacă sunt cereri în materie de societate, care, deopotrivă, sunt acțiuni reale imobiliare,
rațiunile pe care le-am explicat mai sus cu concursul intre 117 și 118 se aplica și aici. Art. 119
deroga de la art. 117.
3.4. Cererile privitoare la insolvență sau concordatul preventiv
Art. 20 NCPC vorbește despre competența în materie de insolvență. Textul este în
C.civ., NCPC, iar între timp a intrat în vigoare Legea 85/2014 care confirmă aceeași regulă:
în materie de proceduri de insolvență sau de prevenire a insolventei, competența revine
tribunalului în cărei circumscripție își are sediul principal debitorul.
Nu se aplică în materia insolvenței persoanei fizice, unde regula este potrivit L. 151/2015
neintrată încă în vigoare: instanța competentă este cea de la domiciliul debitorului.

182
3.5. Cererile împotriva unui consumator
Cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai
la instanța domiciliului consumatorului. Pare a fi o normă de competență exclusivă, de asta
este și trecuta aici.
Ce legătură este intre art. 121 și art. 113 pct. 8? La art. 113 era vorba de o cerere făcută
de consumator, pe când la art. 121 este vorba de o cerere făcută de un profesionist.
Cât de energică este această normă? Dacă ne uitam, spre deosebire de celelalte norme
de competență exclusivă (117-120), rațiunile care au impus-o sunt mai mult legate de protecția
consumatorului. Ele nu vizează niște chestiuni desprinse de interesul particular al uneia dintre
părți, ci mai curând este o combinare între interesul particular al uneia dintre părți și un interes
statal de a proteja o anumită categorie. Este la granița dispozițiilor de ordine privată și de
ordine publică, evident că interesul este privat – al consumatorului, dar pe ansamblul statul are
și el un interes – să protejeze și atunci norma este de ordine publică.
În cazul în care profesionistul încalcă aceasta normă (nu introduce cererea la instanța
domiciliului pârâtului), instanța poate invoca din oficiu că n-a făcut cererea la instanța
domiciliului consumatorului (norma de ordine publică), dar consumatorul poate să spună că
vrea să rămână la instanța sesizată de profesionist, chiar dacă a eludat legea (poate îi convine
mai mult, pentru că aceasta instanța are o practică mai bogata în materia protecției
consumatorului decât aia de la domiciliul lui).
Cazul este acceptabil și enunțat prin faptul că art. 121 teza a doua spune că art. 126 alin.
(2) rămâne aplicabil: alegerea de competență (competența convențională – vorbim mai târziu).
Cu alte cuvinte, este posibil în acest caz ca instanța învestită cu încălcarea legii (art. 121) sa
rămână competentă dacă consumatorul menționează în mod expres faptul că este de acord ca
pricina să fie judecată la instanța respectivă, pentru că altfel, interpretarea ar fi una excesivă și
s-ar întoarce împotriva logicii pentru care a fost introdus textul (sa fie luat de la o instanță pe
care o agreează).
4. Competență exclusivă ”exterioară”
Deși NCPC nu spune că pe lângă normele de ordine publică de aici, mai există unele în
materie de competență exclusivă și acest lucru se desprinde din interpretarea art. 126, care
vorbește despre alegerea de competență. Art. 126 tratează o altă problemă, și anume cazurile
în care poți să derogi prin convenții particulare de la regulile privind competența. Cu alte
cuvinte, în afară de art. 117, art. 118, art. 119, art. 120 și art. 121 (se permite doar după
producerea evenimentului, nu înainte; până atunci, norma este de ordine publică), în restul

183
cazurilor privitoare la bunuri sau pricini cu privire la drepturi de care părțile pot dispune,
părțile se pot înțelege să stabilească orice altă competență => norme de ordine privată.
„Bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună” – înseamnă ca pe lângă cele
de la art. 117, 118, 119, 120 și 121, mai exista o categorie de norme de ordine publică, adică
toate acelea care nu se referă la bunuri și la drepturile de care părțile pot dispune.
Este o categorie mai mare unde intră toate legile privind viața:
1) Domeniul legat de ocrotirea minorului sau pusului sub interdicție (tot ce
înseamnă instanța de tutelată). Toate regulile de la instanța de tutelă privind competența
teritorială prevăzute în lege nu pot fi încălcate și, mai mult decât atât, nerespectarea lor va
putea fi invocată potrivit regulilor de competență exclusivă (de instanță din oficiu);
2) Divorțul – norme de competență teritorială exclusivă, pentru că ele nu privesc
bunurile;
3) Și atunci când printr-o normă specială se stabilește acest lucru;
4) Ordonanța privind contravențiile OG 2/2001: plângerile contravenționale sunt
de competența teritorială a judecătoriei în raza teritorială a căreia s-a produs fapta
contravențională. Este de ordine publică, pentru că nu poți dispune de drepturile de aici (nu te
poți înțelege și să renunți, „iți dau ceva și îmi dai carnetul înapoi”);
5) Litigiile de muncă – prevederi speciale de competență teritorială exclusivă;
6) În materie de contestații la executare – se consideră că instanța locului unde
se desfășoară executarea are competență teritorială exclusivă.
Briciu nu prea este de acord aici: nu vede de ce ar invoca instanța din oficiu (nu vorbim
de obligațiile de a face ce implică preluarea unor minori – aici este clar, instanța poate dispune
din oficiu), la vânzările de bunuri, popriri, nu vede de ce nu s-ar putea dispune sau de ce nu s-
ar putea face convenție cu privire la competență.
5. Competența facultativă
Este o instituție nou introdusă în NCPC și care vizează evitarea unor viitoare strămutări
de la o anumită instanță, dar și dobândirea sau păstrarea unei încrederi în justiție.
Se referă la acele situații în care una dintre părți are calitatea de judecător la instanța la
care se judecă procesul și care ar fi competentă să judece procesul. Nu este vina lui în esență,
pentru că legea determină competența, dar această realitate ar fi de natură să creeze niște
suspiciuni cu privire la tratamentul care se aplică părții.
Regula a plecat de la acele acțiuni pe care judecătorii le-au făcut pentru dobândirea unor
drepturi legitime din raporturile de muncă pe care le aveau (o perioadă de timp, nu li s-au
acordat niște sporuri). Această situație a atras niște critici din zona mass-media, arătând faptul

184
că introduceau acțiunea chiar la instanța la care lucrau (Briciu zice că era oarecum normal.
Cei din București nu aveau cum altfel, pentru că, pe de o parte, aveau domiciliul în București
și, pe de altă parte, era de competența Tribunalului sau Curții de Apel).
Așadar, legiuitorul a trasat 2 ipoteze:
5.1. Judecătorul – reclamant
În acest caz, el trebuie să sesizeze una din instanțele judecătorești de aceleași grad cu
cea competentă, dar care se află în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu
curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.
Cu alte cuvinte, dacă el lucrează în București, va trebuie să introducă acțiunea fie la
Pitești, fie la Ploiești, fie la Craiova, fie la Constanța.
Norma este de ordine publică: „va sesiza” – imperativ, deci dacă el nu respectă, partea
adversă va putea invoca până la primul termen de judecată excepția de necompetență, dar și
instanța din oficiu va trebui să invoce.
5.2. Judecătorul– pârât
Aici judecătorul activează la instanța competentă să judece pricina. În acest caz,
reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în
circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate.
Aici apare o discuție, textul spune „poate” – conduce la ideea că ar fi de ordine privată,
lăsând la dispoziția pârâtului alternativă de a putea merge la o instanță dintr-o curte de apel
învecinată, sau chiar să rămână la respectiva instanță.
Briciu: ambele norme sunt de ordine publică, pentru că rațiunea instituirii lor este
aceeași și anume încrederea în justiție. Cazul de la care s-a plecat nu ține de pârât, pentru că
Ministerul Justiției n-a invocat nimic, ci societatea (care era reclamant), pentru că nu înțelegea
cum judecătorul este judecat de completele în care chiar el intră uneori împreună cu ceilalți
care îl judecă => normă de ordine publică (o va putea invoca și instanța).
Singurul care nu o poate invoca este reclamantul, pentru că el a provocat-o. Excepție:
o poate invoca la primul termen în ipoteza în care nu știa că cel cu care se judecă are calitatea
de judecător sau că este judecător la instanța respectivă și afla atunci.
„Facultativă” ne-ar duce la ideea că ar fi de ordine privata, dar nu este nimic facultativ
aici, ci totul este de ordine publică!
Există un RIL decizia nr. 7/2016, ICCJ: sintagma „instanța la care își desfășoară
activitatea” trebuie interpretata restrictiv, în sensul că se refera numai la judecătorii care își
desfășoară efectiv activitatea în cadrul instanței competente să se pronunțe asupra cererii.
Altfel, ICCJ a înlăturat o interpretare conform căreia textul se refera nu numai la situația în

185
care judecătorul judeca la aceea instanță, care judecă în primă instanță cererea, ci și la situația
în care el judecă la instanțele superioare acesteia, întrucât, chiar dacă el nu este în situația
competenței facultative în judecarea în primă instanță, dacă se face apel/recurs va fi. Ideea:
erai judecător la CA, dar dacă pricina era de competența judecătoriei și CA judeca recursul
împotriva hotărârii judecătoriei –> se considera de la început ca ți se aplică competența
facultativă. ICCJ a spus nu, se aplică textul numai dacă este judecător la judecătorie, faptul
că este judecător la Tribunal sau la CA și că într-o perspectivă viitoare se va face apel și apelul
va fi judecat la instanța lui, nu are relevanță, cât timp decomandată discutam de competența
de judecată în prima instanță (discutăm atunci ce se întâmplă: se strămută cauza eventual).
Art. 127 alin. (3) NCPC prevede că dispozițiile privitoare la judecători se aplică și în
cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor. S-a pus problema dacă prin noțiunea de
„grefieri” se aplică și personalului auxiliar de specialitate de pe lângă parchete sau numai
grefierilor de instanță. ICCJ a stabilit că prin noțiunea de „grefier” se înțelege și personalul
auxiliar de specialitate de la parchetele de pe lângă instanță, iar nu numai grefierii de la
instanță, pentru că așa cum se aplică prin extensie de la judecător la procuror, extensia ar trebui
să privească și grefierii de la procuratură. RIL: și ei și grefierii asimilați (arhivari etc.).
SECȚIUNEA V – INCIDENTE PROCEDURALE PRIVIND COMPETENȚA
INSTANȚEI
1. Excepția de necompetență
Este mijlocul procedural (principal) prin care se invocă necompetența unei instanțe.
Trebuie să înțelegem următoarele distincții:
- dacă procesul este pendinte: excepția de necompetență se invocă pe cale de excepție;
- dacă s-a pronunțat o hotărâre judecătorească, dar ai de criticat faptul că instanța care a
pronunțat-o este necompetentă, nu mai invoci excepția, ci vei invoca necompetența instanței
pe calea apelului sau recursului (sau a contestației în anulare – în funcție de faza procesuală
în care te afli).
În practică, de multe ori se invocă în apel excepția de necompetență, iar instanța de apel
va întreba «noi suntem necompetenți?». Deci în cazul acesta nu este vorba de excepția de
necompetență, ci critici hotărârea judecătorească a primei instanței sub aspectul: fie că ai
invocat acolo excepția și ți s-a respins, fie nu ai invocat-o, dar instanța ar fi trebuit să o invoce
din oficiu. Ambele sunt legitime în condițiile pe care le vom vedea în continuare. Dacă s-a
respins o excepție, poți critica în apel modul de rezolvare, nu o invoci iar.
În NCPC, paradigma în care se discuta problema excepției de necompetență s-a schimbat
radical. Din dorința de a se scurta cât mai mult procesul și de a se evita casarea cu trimitere ca

186
urmare a invocării necompetenței într-o fază superioară de judecată, legiuitorul a operat o
modificare a termenelor în care se poate invoca excepția de necompetență. Dar nu a operat și
în ceea ce privește natura normei – adică ce era în VCPC de ordine publică rămâne și în NCPC
de ordine publică, însă termenul de invocare este mult mai scurt.
Instanța este obligată să își verifice din oficiu competența!
Deși din textul art. 131 nu rezultă cu claritate, instanța trebuie să își verifice din oficiu
competența generală, materială și teritorială exclusivă (cele de ordine publică), nu și cea
de drept comun sau alternativă (acestea sunt reglementate prin norme de ordine privată și
numai în măsura în care pârâtul prin întâmpinare va invoca excepția, instanța se va pronunța).
În ceea ce privește competența generală, materială și teritorială exclusivă, chiar dacă nimeni
nu invocă, instanța este obligată să dea o încheiere prin care să spună, înainte de a începe
orice în litigiul respectiv, că își constată competența. Cu alte cuvinte, legiuitorul a fost prudent
și n-a lăsat instanța să uite pur și simplu de această problemă și să-și amintească mai târziu, ci
a obligat-o să dea o încheiere încă de la începutul procesului prin care să spună că își
constată propria competență. Această verificare din oficiu a competenței se face cu punerea
în discuția părților, dezbateri contradictorii.
Aceasta încheiere este interlocutorie, ceea ce înseamnă ca instanța nu poate reveni
asupra ei în aceeași faza de judecata. Încheierea poate fi atacata pe calea
apelului/recursului, după caz, odată cu hotărârea finala, dar în cursul procesului în fata
instanței respective NU se poate reveni.
1.1. Repartizarea greșită pe secții/complete specializate
Art. 200 alin. (2) NCPC. Ele nu sunt reguli de competență, dar codul le asimilează.
După intrarea în vigoare a NCPC, printr-o modificare a codului, s-a prevăzut că în ceea ce
privește repartizarea greșită pe secții sau pe complete specializate, verificarea acestei
repartizări nu trebuie făcută nici măcar la primul termen, ci codul obligă instanța să facă
această verificare în faza de regularizare (prin urmare, fără citarea parților, fără
contradictorialitate), iar dacă în acea faza va constata că secția sau completul la care s-a
repartizat pricina NU este cea corespunzătoare, va trimite cauza, printr-o încheiere, la
secția/completul corespunzător.
Caracteristica acestei prevederi este că ea se produce înainte de primul termen – în
faza de regularizare a cererii de chemare în judecată (este prealabilă comunicării cererii
pârâtului, pârâtul nici nu știe că exista un proces. După ce instanța va constata că cererea este
ok formulată la secția/completul specializat corespunzător, o trimite pârâtului, pentru ca el să
facă întâmpinare). Prin urmare, această prevedere se realizează, teoretic, fără știința

187
pârâtului, ba chiar fără știința reclamantului, pentru că legea nu prevede că la un astfel de
incident reclamantul va fi citat (nici n-ar fi fost bine în contextul în care pârâtul oricum nu știe
de acest lucru).
Această prevedere inedită naște o problemă de contradictorialitate destul de serioasa și
evident că implica o explicație. Cum a fost explicat art. 200? Explicația a fost dată de legiuitor
în sensul că de multe ori sunt erori materiale la introducerea dosarelor în sistemul ECRIS. De
exemplu: un dosar care nu presupune o analiză elaborata de civil este depus la secția penală –
> judecătorul nu trebuie să dea termen ca să pună în discuția părților excepția greșitei
repartizări pe secții – acest caz nu este o problemă, sub acest aspect a fost primită cererea,
rezolvarea problemei se va face pe cale administrativă, nu mai trebuie să aștepți până la primul
termen, se câștigă timp. Ar trebui să se aplice doar în cazul erorilor materiale.
Însă, în practică, judecătorii nu au aplicat această prevedere numai pentru aceste situații,
ci s-au lansat pe baza acestui articol în ample analize asupra fondului: se discută în această
fază fără citarea parților chestiuni de repartizare între secția de civil și secția de contencios
administrativ, calificând-se și litigiul ca fiind de civil sau de contencios, cu consecințe asupra
probatoriului, inclusiv asupra condițiilor de introducere a cererii, asupra timbrajului și asupra
căilor de atac. Când ai spus că un litigiu este de contencios administrativ și nu este de civil, ai
câteva probleme:
1) Trebuia să fi făcut plângere prealabilă. Dacă n-ai făcut-o cererea este
inadmisibilă – dezavantaj pentru reclamant;
2) Timbrajul este mult mai mic decât în civil – avantaj pentru reclamant;
3) Dacă este un contract administrativ, se aplică regula din L. 554 conform căreia
se interpretează în interesul statului – dezavantaj pentru reclamant;
4) În privința căilor de atac, în contencios este doar recursul, în civil este apelul și
uneori și recursul – dezavantaj pentru partea care pierde;
Or, în momentul în care ai spus că nu este bună secția civilă, ci că este competentă secția
de contencios, tu nu te-ai pronunțat doar pe o simplă chestiune de eroare materială, de
repartizare pe secții, ci ai rezolvat de fapt 4 mari probleme: s-ar putea ca cererea să fie
inadmisibilă dacă o califici de contencios, timbrajul se schimbă, regulile de drept se schimbă
și căile de atac se schimbă. Toate astea se fac în faza de regularizare fără citarea parților.
Deci argumentul legiuitorului în sensul că cel năuc introduce cererea la o altă secție și
de aceea ar trebui ca instanța să nu mai citeze părțile etc. este ultra dezavantajos, pentru că, în
realitate, pe o chestiune de genul acesta – de repartizare între secția civilă și cea de contencios
administrativ depinde tot procesul. În practică s-a ajuns la un RIL. Deci nu are cum să fie o

188
problemă insignifiantă, căci așa a fost prezentată, o chestiune pentru care a fost nevoie de un
RIL. Și culmea, un RIL generat de o practică la care părțile nu au pus concluzii, pentru că toata
secția civilă trimitea la secția de contencios în procedura de regularizare, tot contenciosul
trimitea și el, tot în procedura de regularizare, după care, evident, se năștea un conflict de
competență care se ducea la curtea de apel dacă era vorba de un tribunal. După o serie de
soluții ale curții de apel s-a ajuns la un RIL fără ca măcar părțile sa aibă un cuvânt de spus,
considerând-se că impactul negativ este de fapt o eroare a unui grefier năuc.
RIL: în speță era vorba despre contractele cu consumatorii care includ clauze abuzive și
privea acțiunile făcute de ANPC și care nu se știau dacă sunt civile sau de contencios. În cele
din urmă, s-a decis că sunt civile, dar după vreo câteva mii de dosare care s-au trimis de la o
secție la alta în procedura de regularizare, părțile nefiind nici măcar citate. Cu alte cuvinte,
părerea lui Briciu este ca textul reprezintă o regretabila eroare legislativă.
/!\ Acest text se aplică numai în cazul repartizării pe secții!
Au fost câțiva pioneri ai dreptului care să spună că ea se aplică și competenței materiale,
după o interpretare strict literală, pentru că textul spune la art. 200 că completul căruia i s-a
repartizat aleatoriu cauza verifică de îndată dacă cererea de chemare în judecată este de
competența sa și dacă aceasta îndeplinește cognițiile prevăzute la art. 194-197. Deci, potrivit
unora, aici se discută toata competența – și generală, și materială, și teritorială exclusivă, și
cea de ordine privată dacă a fost invocată de pârât. Însă alin. (2) spune că în cazul în care
cauza nu este de competența sa, completul căruia i s-a repartizat cererea dispune, prin
încheiere dată fără citarea părților, trimiterea dosarului completului specializat competent
sau, după caz, secției specializate competente din cadrul instanței respective – deci este clar
că alin. (2) vine ca o consecință a alin. (1), spunând ce se întâmplă dacă, după verificarea
competenței conform alin. (1), nu se adeverește că este corect stabilită competența – se trimite
la alt complet sau la alta secție, nu la o altă instanță – și deci nu sunt două alineate fără
legătura între ele.
Practica NU și-a însușit o astfel de opinie și se merge pe o interpretare restrictivă.
Când vorbește de trimiterea către „completele sau secțiile specializate” nu este vorba de
competență, ci de repartizare pe secții, problemă care se rezolvă potrivit regulilor de
competență. Legiuitorul introduce și o valență neconstituțională, spunând că există
necompetență între secții sau completuri. Este neconstituțională, pentru că, potrivit
Constituției, competența se stabilește prin lege, iar așa-numita competență a secțiilor sau a
completelor specializate este stabilită de colegiul de conducere al instanței. Or acesta nu este
legiuitor. [DE REȚINUT discuția – s-ar putea să intre la examen].

189
Dacă totuși se invocă repartizarea incorectă în faza de regularizare și se ajunge la o
anumită soluție (se trimite la un alt complet sau altă secție), reclamantul sau pârâtul la primul
termen pot invoca că acea secție sau acel complet la care s-a ajuns ca urmare a declinării ar fi
necompetentă (adică mai pot invoca ei necompetenta acelei instanțe)? Mai au ceva de spus?
Evident că da, pentru că încheierile date în procedura de regularizare nu pot avea
autoritate de lucru judecat, pentru că:
• procedura de regularizare este necontencioasă (toate încheierile pronunțate în
procedura necontencioasă nu au autoritate de lucru judecat);
• nu au participat la dezbărarea problemei astfel încât să li se opună o eventuală autoritate
de lucru judecat.
Prin urmare, faptul că instanța în procedura de regularizare se joacă între completuri și
trimite de la un complet la altul nu răpește dreptul parților de a-și exprima punctul de
vedere, la primul termen, cu privire la secția competentă sau completul competent și
eventual instanța să revină asupra măsurii adoptate.
În practică instanța nu prea va reveni după ce va vedea punctul de vedere al părții. Se
poate întâmpla totuși ca un judecător să trimită la un alt complet specializat/secție și atunci în
fața acesteia, care nu a apucat încă să se pronunțe, să se invoce excepția necompetenței la
primul termen și ea sa spună „da, a greșit colegul meu, trimitem înapoi dosarul”. Însă, dacă
completul X trimite la un alt complet sau o secție la altă secție, acesta din urma trimite la
primul, se naște un conflict, se pronunță instanța superioară cu privire la conflict, toate astea
în procedura de regularizare, iar la primul termen vine pârâtul și spune „eu cred că era bine
cum s-a stabilit inițial, nu cum a spus instanța superioară în conflict”. Teoretic este posibil
acest lucru, pentru că încheierea pe care o dă instanța superioară nu este obligatorie pentru
parte, dar ce judecător va avea forța să spună că instanța superioară a greșit?
Tocmai de aceea criticile împotriva acestui sistem sunt tot mai acerbe, pentru că răpesc
în concret efectivitatea dreptului părții de a-și discuta problema de repartizare pe secții.
Problema de repartizare pe secții poate fi uneori mai importantă decât competența materială,
pentru că a te judeca la judecătorie sau tribunal este important sub aspectul căii de atac. Într-
adevăr, dacă te-ai judecat la judecătorie, recurs nu mai este, dar nici la tribunal nu este recurs
decât dacă este o valoare > 1 milion. Dacă nu este valoare de peste 1 milion, între judecătorie
și tribunal nu este diferență sub aspectul cailor de atac. Dacă te judeci într-o pricină de civil la
instanța de contencios sau invers, efectele sunt mult mai drastice, pentru că ți se schimbă
procedura de judecată, regulile de fond aplicabile, problemele legate de calitatea procesuală,
căile de atac, timbrajul – consecințele sunt mult mai grave.

190
La fel și în cazul unui litigiu de muncă și unul civil cu privire la calificarea unui contract:
dacă îl califici ca litigiu de muncă se schimbă în primul rând compunerea completului – nu
mai judeca un judecător, ci un judecător și doi asistenți – sistemul probator presupune că
angajatorul trebuie să facă proba, deci se schimbă sarcina probei. În civil angajatul trebuie să
facă proba dacă este reclamant.
Astfel, problema repartizării pe secții apare mult mai importantă decât competența
materială și chiar decât cea teritorială care, de cele mai multe ori, chiar și cea exclusivă este
un moft. Chestiunea cu competența ultimului domiciliu al defunctului, este importantă, dar
este un moft pe lângă ideea de a califica un litigiu de contencios administrativ sau de civil.
1.2. Regimul de invocare a excepției de necompetență
1.2.1. Necompetența de ordine publică
1) În cazul încălcării normelor de competență generală – poate fi invocată de
oricare dintre părți, instanța din oficiu și de procuror, dacă el participă la proces (dar el este
introdus la categoria părți). Invocarea se poate face în orice stare a pricinii (deci și direct în
recurs – este și logic, pentru că dacă este vorba de competența generală, înseamnă că instanțele
judecătorești sunt necompetente în ansamblul lor, deci nici măcar instanța recurs nu este
competentă. Aceasta necompetență, practic, nu se acoperă niciodată).
Au același regim și normele de competență statală, în sensul invocării necompetenței
instanțelor romane (regimul lor este același cu cel al normelor de competență generală, deci
pot fi invocate de oricine și în orice fază a procesului).
2) În cazul încălcării normelor de competență materială, sunt de ordine
publică și pot fi invocate de oricare dintre părți (deci și de procuror), precum și de judecător
din oficiu, dar se invocă până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate
în fața primei instanțe. Practic, legiuitorul a amputat de-a dreptul competența de ordine publică
de unul din atributele sale: longevitatea invocării excepției. I-a dat dimensiunea generalității
invocării – dând dreptul tuturor – dar i-a luat celălalt atribut, pentru că voia ca, odată trecut
primul termen de judecată, competența să se consolideze, iar această chestiune să nu mai apară
în tot cursul procesului, pentru că orice chestiune de necompetență atrage nulitatea actelor
anterioare, inclusiv a hotărârilor pronunțate și asta ar fi condus întotdeauna la casări cu
trimitere și reluarea procesului de la termen. Aici legiuitorul a avut de pus în balanță rigoarea
legată de competență sau durata procesului și a decis pentru a doua (totuși nu totalmente – a
dat posibilitatea ca până la primul termen să se îndrepte problema – dar n-a vrut să o ducă
foarte mult în desfășurarea procesului, că sa nu piardă din actele de procedură care urmau să
fie efectuate – mai ales hotărârea pronunțată).

191
3) În cazul încălcării competenței teritoriale exclusive – se aplică același regim.
Sunt norme de ordine publică, pot fi invocate de oricare parte sau de către instanță, dar până
la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.
1.2.2. Necompetența de ordine privată
Necompetența teritorială de drept comun și cea alternativă sunt reglementate prin
norme de ordine privată, ceea ce înseamnă că trebuie invocate numai de către pârât prin
întâmpinare, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu până la primul
termen de judecată la care părțile sunt legal citate. De obicei întâmpinarea este obligatorie,
numai într-un text special se poate stabili că întâmpinarea nu este obligatorie. Prin urmare, ea
nu poate fi invocată de instanță, nici de procuror, nici de către reclamant, pentru că el
este cel care a provocat încălcarea competenței prin introducerea cererii la instanța
necompetentă. Fiind o norma de ordine privată nu poate să invoce încălcarea ei chiar cel care
a încălcat-o – dacă era de ordine publică putea să o invoce și el.
Instanța își verifică competența indiferent că părțile invocă sau nu. Dacă părțile
invocă, se pronunță și pe excepție, dar prin obligația de verificare din oficiu, se poate pronunța
și pe alte chestii decât ce au invocat părțile.
De ce primul termen? Sigur acest prim termen intră în conflict cu noțiunea de ordine
publică. Prin aceasta NCPC se distinge de practica VCPC unde se putea invoca în orice stare,
cu excepția ultimilor 2 ani de aplicare a VCPC când s-a aplicat ca acum, până la primul termen.
Aplicând regula invocării în orice stare a procesului au existat la CEDO multe hotărâri, în care
Curtea a constatat că instanța nu era competentă, se casa, se trimitea spre rejudecare și se mai
judeca foarte mult timp, 10 ani spre exemplu. Și părțile s-au plâns la CEDO că nu era termen
rezonabil, arătând cu degetul chiar spre instanță. Uneori situația era penibilă, căci diferența de
valoare între competențe era și de 50 de lei.
Pentru toate cazurile, mai puțin pentru competența generală (unde se poate),
necompetență nu poate fi invocată în căile de atac. În atac poți să dezbați modul în care
instanța a soluționat excepția de necompetență la primul termen, nu poți să invoci direct.
În toate cazurile, la primul termen instanța își tranșează problema competenței.
Uneori instanța doar pune în discuția părților la primul termen, dar pentru dezlegare
poate acorda cel mult un termen, atunci când sunt necesare unele aprofundări, cum ar fi
stabilirea valorii. Poate da doar un singur termen și nu poate administra proba expertizei.
Doar pe baza probei cu înscrisuri și a explicațiilor date de părți. Aceasta pentru a nu administra
o probă așa complexă cum este expertiza chiar de la primul termen.

192
Competența instanțelor străine este reglementata la art. 1071 CPC. Instanța verifică din
oficiu și competența sa internațională. Mai prevede și că necompetența internațională poate
fi invocată în orice stare a procesului.
Ce fel de norme? Cine? În este termen?
Oricare dintre părți,
Norme de competentă generală În orice stare a pricinii
judecător
Necompetență de Norme de competență Oricare dintre părți, La primul termen la care părțile sunt
ordine publică materială judecător legal citate în fața primei instanțe
Norme de competență Oricare dintre părți, La primul termen la care părțile sunt
teritorială exclusivă judecător legal citate în fața primei instanțe
Prin întâmpinare sau, dacă nu este
Norme de competență
Necompetență de obligatorie, la primul termen de
teritorială de drept comun sau Pârât
ordine privată judecată la care părțile sunt legal
alternativă
citate în fața instanțe.

1.3. Soluționarea excepției de necompetență


Excepția de necompetență se rezolva prioritar față de restul problemelor ce vizează
fondul litigiului. Este logic ca întâi să vezi dacă instanța este competentă să facă alte acte de
procedură. Excepția de necompetentă este o excepție de procedură, nu de fond, și se discută
prioritar față de fond, la primul termen. Această afirmație are caracter relativ: dacă un
judecător se abține, are prioritate judecarea abținerii. Există mai multe ipoteze:
1) Dacă instanța constată că este competentă, respinge excepția de
necompetență, pronunță o încheiere interlocutorie, ce se atacă odată cu fondul [posibil
subiect de examen: regimul juridic al încheierii asupra incidentelor privind competența].
2) Dacă instanța constată că nu este competentă, admite excepția, se pronunță o
hotărâre de declinare a competenței, care nu este supusă niciunei căi de atac.
Aceasta este soluția și în ipoteza în care instanța constată că este competent un alt organ
cu activitate jurisdicțională. Astfel, dacă instanțele judecătorești constată că este competent
un alt organ, dar care are activitate jurisdicțională, soluția va fi aceea de declinare a
competenței, chiar dacă el nu este din sfera instanțelor judecătorești [distincția organului
cu/fără activitate jurisdicțională este perfectă pentru grile la examen].

193
3) În ipoteza în care se trimite la un alt complet sau la o altă secție din cadrul aceleași
instanțe pe ideea greșitei repartizări pe secții sau complete specializate, nu se pronunța o
sentința, adică o hotărâre, ci o încheiere.
4) Dacă instanța constată că este competent un organ fără activitate
jurisdicțională, se admite excepția, se va pronunța o hotărâre, dar nu de declinare, ci de
respingere a cererii ca inadmisibilă.
Aceasta hotărâre are alt regim juridic decât cea de declinare, pentru că cea de declinare
presupune o reluare a procesului, pe când aceasta presupune că procesul nu va mai fi reluat în
fața instanțelor, ci va avea un caracter peremptoriu, în sensul că trebuie să formulezi o altă
cerere în fața organului fără activitate jurisdicțională (alt dosar, altă procedură). Ceea ce
înseamnă ca în cazul ei vom aplica alte reguli privind calea de atac, și anume calea de atac a
recursului – însă în acest caz recursul este de competența instanței ierarhic superioare,
nu a ICCJ. Este o excepție.
5) Dacă instanța constata ca nu sunt competente instanțele romane, se admite
excepția sau se respinge cererea prin hotărâre ca fiind inadmisibilă. Hotărârea pronunțată
este atacabilă cu recurs la instanța ierarhic superioară.
Ipoteză Soluție Act de procedură Căi de atac
Instanța este competentă Respinge excepția Încheiere interlocutorie Odată cu fondul
Instanța nu este Hotărâre de declinare a
Admite excepția Nicio cale de atac
competentă competenței
Este competent un organ
Admite excepția, respinge cererea
fără activitate Hotărâre Recurs
ca inadmisibilă
jurisdicțională
Admite excepția, respinge cererea
Nu sunt competente
ca nefiind de competența instanțelor Hotărâre Recurs
instanțele române
române
Greșita repartizare pe
Încheiere Nicio cale de atac
secții/completuri
Hotărârea se pronunță numai când se trimite la o alta instanța. Încheierea respectivă nu
este supusă niciunei căi de atac, are același regim. Diferența de regim juridic dintre aceste
hotărâri și hotărârea de declinare este logică, pentru că:

194
- În cazul declinării efectul este dezînvestirea unei instanțe și prin aceeași hotărâre se
investește o altă instanță (deci procesul va continua în baza aceleiași cereri, fără alte costuri
pentru părți);
- În schimb, în cazul celor două, hotărârea are caracter peremptoriu, nu dilatoriu.
Practic va trebui ca părțile să formuleze o altă cerere fie la un alt organ, fie la o altă
instanță, dar dintr-o altă țară. Va fi un alt dosar, o altă procedură. Aici, în fața acestei instanțe
procedura este finalizată, adică hotărârea are caracter peremptoriu și atunci este normal să
existe cale de atac (efectele sunt mai grave pentru părți). Pe când în cazul declinării, lipsa unei
căi de atac nu este o nenorocire, pentru că vei putea invoca necompetența și în fața acelei
instanțe la care se trimite pricina și dacă ea ajunge la concluzia că ai dreptate trimite pricina
înapoi și se creează un conflict negativ de competență care va fi soluționat. Pe când în cazul
celorlalte două, dacă este respinsă cererea, este mult mai gravă situația.
1.4. Caracteristici ale hotărârii de declinare a competenței
1) Declinarea competenței are un efect de dezînvestire a instanței și totodată are
și efect de învestire a unei alte instanțe. Înseamnă că hotărârea de declinare a competenței sau
încheierea de trimitere la altă secție sau la alt complet specializat nu poate spune doar că
instanța respectivă este necompetentă, ci trebuie să și indice care este instanța competentă
și să-i trimită dosarul. Este un caz atipic de învestire, pentru că de obicei instanțele se
învestesc prin cererea părților. Aici instanța se învestește prin hotărârea unei alte instanțe.
2) Această hotărâre are autoritate de lucru judecat, dar numai pentru instanța
care a pronunțat-o, nu și pentru instanța care a fost indicată că ar fi competentă. Aceasta
își va verifica propria competență și, dacă ajunge la concluzia că nu este competență, va trimite
cauza fie instanței care și-a declinat inițial competența, caz în care se va naște un conflict
negativ de competență, fie unei alte instanțe, caz în care vom avea declinări succesive.
3) Actele îndeplinite de instanța necompetentă sunt lovite de nulitate. Nu
trebuie să se menționeze în hotărâre acest lucru, nulitatea intervine de drept. Nulitatea
decurgând din necompetență este necondiționată de vătămare. Faptul că necompetența se
discută la primul termen, este o demonstrație din partea legiuitorului pentru a exista cât mai
puține acte care să fie lovite de nulitate.
Singura excepție o constituie probele administrate – acestea pot fi câștigate judecații,
chiar dacă au fost administrate la o instanță necompetentă. Instanța care se va stabili că este
competenta va putea dispune refacerea probelor administrate de instanța necompetentă numai

195
dacă sunt motive temeinice (altfel probele pot fi utilizate, nu intervine o nulitate în privința
lor). Nu sunt nule de drept, se conservă.
În cazul parcurgerii procedurii de regularizare, dacă se declină competența, nu se mai
reia procedura de regularizare la instanța stabilită competentă, ci ea va da direct termen
în ședința publică, refăcând faza scrisa a procesului!
1.5. Conflictul de competență
Excepția de competență și conflictele de competență sunt cele care marchează noțiunea
de “incidente”. Ele sunt, în general analizate împreună. Sunt 2 feluri de conflicte:
1) Conflict pozitiv de competență – situația în care 2 instanțe se declară
deopotrivă competente să judece unul și același litigiu (acest tip de conflict se întâmplă foarte
rar).
2) Conflict negativ de competență – intervine în cazul în care 2 instanțe își
declină competența în mod reciproc.
1.5.1. Conflictul pozitiv de competență
Situația este posibila când:
1. În cazul competenței alternative, când se introduc două cereri la instanțe
separate și atunci fiecare își reclamă competența și eventual instanța respinge excepția de
litispendență => conflict pozitiv de competență (ca să se evite judecarea în paralel a unuia și
aceluiași proces trebuie mers în regulator de competență, pentru ca instanța superioară să
stabilească care dintre cele două va rămâne să judece procesul).
2. Reclamantul introduce cererea la două instanțe diferite, iar una dintre ele
respinge excepția de necompetență invocată în ceea ce o privește. Ambele instanțe își
declară competența. Una, după verificarea competentei, dă încheiere interlocutorie că este
competentă, iar cealaltă, provocată cu o excepție de necompetență, o respinge.
1.5.2. Conflictul negativ de competență
99,9 % din conflicte sunt de acest tip. Condiții:
1) Să avem o hotărâre de declinare;
2) Declinările să nu fie succesive: dacă instanța A declină la instanța B, iar B
declină la C nu avem niciun conflict. Însă va putea apărea conflict negativ dacă instanța C își
declina competența la A sau B, deci nu trebuie neapărat căutat ca instanța C să decline la B,
ea poate declina și la A pentru a exista conflict, chiar dacă între A și C nu au fost reciproce
declinările. Dacă C a declinat la una dintre cele două inițiale avem conflict de competență:
. Instanța A declină competența la instanța B, iar instanța B declină la instanța A;

196
a. Instanța A declină la instanța B, instanța B declină la instanța C, iar instanța C declină
la instanța A (= declinare succesivă urmată de conflict de competență). Nu avem conflict de
competență în ipoteza în care A –> B –> C. Aceasta este o situație de declinare succesivă
neurmată de conflict negativ de competență.
Fiind posibilă declinarea de competență și față de organe cu activitate jurisdicțională
înseamnă că și conflictul de competență se poate naște în legătură cu un organ cu
activitate jurisdicțională. Exemplu: conflictul de competență cu o instituție de arbitraj
instituționalizat sau cu CNSC. Dacă avem un arbitraj instituționalizat (și există o competență
arbitrală), instanța își declină competența la instanța arbitrală.
Singurul caz în care nu se poate naște conflict de competență este între instanțe și
organe fără activitate jurisdicțională. Exemplu: arbitrajul – dacă arbitrajul nu este
instituționalizat (este ad-hoc, deci nu există o instanță, exista numai niște persoane fizice
desemnate să arbitreze, fără a fi o instituție), instanța, dacă va considera că acolo există o
convenție arbitrală, va respinge cererea ca nefiind de competența instanței judecătorești – nu
declină către organul respectiv. Deci nu va exista nici conflict de competență – art. 554 NCPC.
În acest caz, instanța respinge cererea ca inadmisibilă – art. 132 alin. (4) NCPC.
Regulile se aplică aidoma și în cadrul secțiilor și completelor specializate din cadrul
aceleiași instanțe cu mențiunea că în cazul lor declinările reciproce intervin prin încheieri,
iar nu prin sentințe.
1.6. Procedura soluționării conflictelor de competență
În cazul în care se ivește conflictul de competență, instanța în fața căreia s-a ivit
conflictul va sesiza regulatorul de competență și va suspenda procesul până la soluționarea
conflictului. Astfel, ieșirea din conflict se produce prin regulatorul de competență care
intervine și stabilește competența.
/!\ Suspendarea este una de drept, este obligatorie.
Regulatorul de competență este instanța superioară și comună instanțelor aflate în
conflict:
1) Dacă este conflict între două judecătorii (JS1 și JS2), regulatorul va fi TB →
dacă conflictul este între Tribunalul București și Tribunalul Ilfov, regulatorul va fi CAB →
dacă conflictul este între două curți de apel, regulatorul va fi ICCJ.
2) Dacă conflictul este între Judecătoria Baia Mare și Judecători Craiova tot ICCJ
va fi regulatorul de competență, pentru că între cele două nu există nicio instanță care să
întrunească cele două elemente cumulative – să fie și superioară, dar și comună celor două.
Prin urmare, pot ajunge la ICCJ unele chestiuni de competență care nu ar fi ajuns niciodată la

197
ea (de exemplu: competența în materie de contestații la executare – în mod normal ele încep
la judecătorie și se termină la tribunal).
Dacă avem o instanță și un organ jurisdicțional, ne raportăm doar la instanță.
Regulatorul de competență judecă în camera de consiliu, fără citarea parților, iar
hotărârea este definitivă, dar se motivează.
Dacă cererea de regulator de competență este admisă, se indică ce instanță este
competentă dintre cele aflate în conflict și se va trimite dosarul spre soluționare instanței
indicate ca fiind competentă. Hotărârea de declinare nu are autoritate de lucru judecat,
însă soluționarea în regulator are, instanțele trebuind să respecte hotărârea din regulator.
ICCJ nu poate intra în conflict de competență cu nicio instanță, pentru că soluțiile
ei de declinare joacă rol și de regulator de competență, ceea ce înseamnă că dacă ICCJ a
declinat competența spunând că procesul este de competența CA, CA este obligată să respecte,
nu poate să intre în conflict cu ICCJ sub acest aspect.
Conflictul dintre secțiile ICCJ poate exista și se soluționează de completul de 5
judecători.
Dacă avem conflict între o instanță și un organ cu activitate jurisdicțională din afara
sferei instanțelor judecătorești, dispozițiile art. 135 NCPC ne spun că regulatorul de
competență va fi instanța judecătorească ierarhic superioară celei aflate în conflict (pentru că
organul cu activitate jurisdicționala nu are element ierarhic, nu are o instanță aflată deasupra
sa și oricum nu ar fi fost de acceptat ca elementul ierarhic din afara sistemului instanțelor să
verifice soluția instanței).
În cazul în care este vorba de o secție sau de un complet specializat, regulatorul de
competenta va fi instanța superioară, anume secția corespunzătoare instanței
(completului/secției) în fața căreia s-a ivit conflictul.
Care este instanța în fata căreia s-a ivit conflictul?
1) În cazul conflictului negativ este cea care și-a declinat ultima competența
(generând, prin această declinare, reciprocitatea specifică conflictelor de competență – adică
a 2-a instanță), care nu mai trimite dosarul înapoi, ci-l trimite direct instanței superioare.
2) În cazul conflictului pozitiv este instanța care și-a declarat cea din urmă
competența, fie prin respingerea unei excepții de necompetență, fie prin respingerea unei
excepții de litispendență.
Astfel vom ști cine sesizează regulatorul de competență. Sesizarea regulatorului de
competenta se face:

198
1) În cazul conflictului negativ, din oficiu de către instanța în fata căreia s-a ivit
conflictul. Numai instanța în fața căreia s-a ivit conflictul poate investi regulatorul de
competență, nu și părțile. Astfel, instanța care își declină ultima competența nu trimite înapoi
dosarul de unde l-a primit, ci sesizează regulatorul.
2) În cazul secțiilor sau completurilor specializate, prin asemănare, secția care
declină ultima sesizează regulatorul de competență.
3) În cazul conflictului pozitiv, instanța care se declară cea din urmă competentă
sesizează regulatorul, adică cea care respinge excepția de litispendență sau respinge excepția
de necompetență.
Concluzie: în cazul conflictului de competență, numai instanța în fața căreia s-a ivit
conflictul poate trimite dosarul la instanța de regularizare (doar ea poate investi
regulatorul de competență), iar nu și părțile (nu este admisibilă o cerere prin care părțile
solicită trimiterea sau formulează ele o cerere de rezolvare a conflictului de competență către
regulatorul de competență). Este iar un caz de excepție în care regulatorul de competență este
investit de către o altă instanță și nu de către părți. [Pot exista la grile întrebări „situații în
care instanța este învestită altfel decât în mod obișnuit adică prin cererea parților” – două până
acum: declinarea de competență și învestirea regulatorului de competență].
2. Excepția litispendenței
Este un mijloc procedural prin care se unesc două pricini între care există identitate de
părți, obiect și cauză. Asigură evitarea încălcării autorității de lucru judecat. Se unesc două
pricini identice sub aspectul părților, obiectului și cauzei.
Dincolo de denumirea un pic supărătoare (și care dă fiori instanței), litispendența este
ușor de înțeles ca instituție. Ea de fapt este o avangardă a autorității de lucru judecat (ambele
slujesc aceluiași scop: să nu existe hotărâri contradictorii în circuitul juridic civil). Însă
litispendența preîntâmpină pronunțarea unor hotărâri diferite, în timp ce autoritatea de lucru
judecat sancționează acest lucru.
În cadrul autorității de lucru judecat se respinge o nouă cerere, pentru că se opune
autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri pronunțate într-o cerere identică, iar în cadrul
litispendenței se vor uni două pricini care prezintă triplă identitate de părți, obiect și cauză
pentru a se evita pronunțarea unor hotărâri diferite și se pronunță o singură hotărâre.
Dacă în cadrul autorității una din cereri este suprimată (pentru că exista deja o hotărâre), în
cadrul litispendenței cele două cereri se unesc (pentru că niciuna încă nu este definitivă).
Logica este comună: nu pot exista două procese, între aceleași persoane și cu aceeași cauză.

199
Se invocă până când se pronunță o hotărâre definitivă. După, se invocă autoritatea
de lucru judecat. Dacă exista două procese de acest fel și ambele se află în fața instanțelor de
fond se va invoca excepția de litispendență care presupune reunirea celor două pricini.
Din punctul de vedere al naturii sale, excepția de litispendență este de ordine publică
în virtutea rațiunii instituirii ei (evitarea soluțiilor contradictorii – acesta este un deziderat de
ansamblu al justiției, nu mai este o chestiune de interes personal al părților).
Prin urmare, excepția de litispendență, de ordine publică, va putea fi invocata de:
- către oricare dintre părți;
- de către instanța din oficiu;
- de către procuror, dacă participă la judecată.
Din punctul de vedere al întinderii în timp, poate fi invocată în orice stare a litigiului,
numai dacă litigiile se află în fața instanțelor de fond: în prima instanță sau instanța de apel.
Dacă una dintre pricini se află în recurs NU se mai poate invoca excepția, dar se va
invoca suspendarea judecații pricinii care se află în fond până la soluționarea celei care se
află în recurs, după care, în funcție de soluția din recurs, avem 2 situații:
1. Soluția din recurs se definitivează => în fața instanței de fond se va invoca
autoritatea de lucru judecat.
2. Soluția din recurs este casarea cu trimitere, litigiul va reveni la instanța de fond
=> în fața acesteia se va invoca excepția de litispendență (pentru că avem 2 procese în fața
unor instanțe de fond).
2.1. Invocarea litispendenței
1) Dacă instanțele sunt de același grad: excepția de litispendență se invocă în
fața instanței ulterior sesizate (adică ultima sesizată), pentru că în acest caz, dacă se va admite
excepția, pricina se va trimite la instanța mai întâi sesizată, unde cele 2 cereri se vor reuni și
se va judeca un singur proces;
2) Dacă instanțele sunt de grad diferit: excepția se va invoca la instanța inferior
ierarhică, deoarece în cazul admiterii excepției, dosarul va fi trimis la instanța superioară,
unde se vor judeca ambele pricini.
Aceasta să rețineți: Admite excepția => trimite dosarul.
În toate cazurile, încheierea interlocutorie prin care se soluționează excepția – fie
prin admitere, fie prin respingere – se atacă odată cu fondul.
Excepția litispendenței poartă o anumită particularitate: se poate uni un proces din
prima instanța și unul din apel, dar practic este unul și același proces și, ca atare, se va judeca
apelul. Practic, are la baza o greșeală.

200
2.2. Condițiile litispendenței
Pentru a avea litispendență este nevoie de îndeplinirea cumulativă a condițiilor:
1) Să existe cel puțin 2 cereri ce prezintă triplă identitate de părți, obiect și
cauză
a. Identitatea de părți nu trebuie sa fie fizică, ci juridică. Există identitate de părți
și în ipoteza în care, una dintre părțile din proces și-a cedat drepturile în favoarea unui terț, iar
în al doilea proces figurează una dintre părțile din procesul inițial și terțul care a cumpărat
drepturile de la una dintre cele două părți inițiale (aici avem de a face cu transmiterea calității
procesuale, ceea ce înseamnă că din punctul de vedere al calității este identitate de părți. Faptul
că fizic este altă persoană nu are relevanță, la fel cum în al doilea proces vor figura moștenitorii
uneia dintre părți). Nu trebuie să fie aceeași poziție în proces.
b. În cazul identității de obiect nu trebuie să ne așteptam ca în practică să găsim
identități totale, de cele mai multe ori este vorba de identități parțiale, adică sunt cereri care se
includ în cealaltă cerere, uneori chiar implicit. Nu trebuie să fie identic formulat, dar să aibă
aceeași dezlegare în drept. Sau obiectul uneia să poată fi inclus în cealaltă.
▪ Exemplu: o cerere prin care se solicită partajul unor bunuri succesorale și o cerere
separată prin care se tinde la stabilirea calității de moștenitor. Briciu zice că este litispendență,
pentru că a doua este inclusă în prima. Astfel, ca să stabilești partajul mai întâi trebuie să
stabilești calitatea moștenitorilor, chiar dacă partea care cere partajul nu spune. Ea va spune
„vreau să partajați bunurile ramase de pe urma autorului nostru, pentru că suntem moștenitori,
fiecare cu cota X”. În altă cerere separată se cere constatarea calității de moștenitor. Evident,
există litispendență, deși ai zice la prima vedere că obiectul este diferit.
Deci nu trebuie căutată întotdeauna o identitate perfectă. Pot fi și cereri parțial incluse
în cererile anterioare. De cele mai multe ori, poate exista litispendență și în ipoteza în care
prin apărarea formulată într-o cerere se invocă ceea ce se invocă printr-o cerere separată.
Exemplu: se cere rezoluțiunea unui contract, iar pârâtul se apară invocând excepția
nulității contractului respectiv. Printr-o cerere separată pârâtul introduce el însuși o cerere
principală privind nulitatea acelui contract. Deci apărarea din primul proces este identică cu
cererea principală din al doilea proces – este caz de litispendență (deși obiectul cererii în
primul proces este rezoluțiunea, dar obiectul apărării este nulitatea și aceeași problemă este
dedusă judecații și pe cale principală) – în acest caz avem o identitate parțială.
Trebuie sa căutam identitatea de litigiu, care se poate regăsi, deși nu există o identitate
totală de obiect.

201
c. În ceea ce privește cauza, este vorba de cauza cererii (temeiul de drept, situația
de fapt calificată juridic), nu cauza acțiunii.
2) Cererile să se afle pe rolul unor instanțe deopotrivă competente
Dacă una dintre cereri nu este în fața unei instanțe competente, atunci se va invoca
excepția de necompetență, nu de litispendență. Această condiție este îndeplinită în cazul
competenței alternative (atunci pot fi mai multe instanțe deopotrivă competente), dar nu
numai. Pot fi competente instanțele și în ipoteza în care nu s-a invocat excepția de ordine
publică materială la primul termen. Deci dacă vorbim de o judecătorie care este învestită
cu o pricină de comerț arbitral și nu se invocă excepția de necompetență la primul termen, ea
devine competentă. În acest caz, singurul lucru care se mai poate invoca este litispendența
dacă exista o altă cerere pe rolul altei instanțe).
Litispendența se poate invoca și dacă cererile se afla la aceeași instanță – nu este
nevoie sa fie instanțe diferite. În acest caz cererile pot fi la complete diferite (ROI-ul instanțelor
are o normă care prevede că în cazul în care din sistemul ECRIS rezultă că pe rolul acelei
instanțe sunt mai multe dosare cu aceleași părți și cu același obiect, grefierul este obligat să
facă un raport și să atașeze dosarele, pentru ca judecătorul să verifice din oficiu dacă nu cumva
este caz de litispendență. Totuși, această norma nu are o mare forță, pentru că de multe ori
înregistrarea în ECRIS nu este relevantă. Spre exemplu, în acest sistem nu va figura identitatea
de obiect pentru o cerere de partaj succesoral, în ECRIS vor apărea părțile și la obiect: „cerere
de partaj succesoral”. În a doua cerere de constatare a calității de moștenitor, vor apărea
aceleași părți, dar la obiect va apărea „acțiune în constatare”).
Pot fi și de grad diferit! Litispendența poate fi și în cazul în care un proces este în
primă instanță și celălalt este în apel. Nu vorbim de două cereri, ci de o cerere duplicată.
Noi nu avem decât o judecată, cea din apel. A doua este în plus.
3) Cererile să se afle în fața instanțelor de fond
Deducem din această condiție că în unele cazuri este posibil să se unească o pricină care
se află în primă instanță cu o pricina care se afla în apel, pentru că ambele se află în fața
instanțelor de fond. Acest lucru nu este firesc, pentru că condiția litispendenței este să fie una
și aceeași cerere, ceea ce înseamnă ca, de fapt, cererea mai nouă (în fața primei instanțe) va fi
atașată cererii din apel și va fi judecat apelul. Prima cerere aparține aceluiași corp cu cea de-a
doua, este una și aceeași cerere, numai că în dublu exemplar. Nu este nicio problemă ca cea
de-a doua să se unească și să se duca la prima care a parcurs un drum mai lung.

202
Nu este necesar ca părțile să aibă aceeași poziție procesuală (partea poate fi pârât în
primul proces și reclamant în al doilea, dacă obiectul este identic). Litispendența operează, dar
este în acest caz parțială.
Dacă nu s-ar putea invoca litispendența, ar putea exista situația în care în procesul 1 se
admite cererea de executare și se resping apărările pârâtului (în legătură cu nulitatea), iar în
procesul 2 contractul este constatat nul absolut. Astfel, se încalcă autoritatea de lucru judecat
pe considerentele decisive fără de care dispozitivul hotărârii ar avea un alt conținut.
Dacă, însă, nulitatea din procesul 1 este cerută pentru anumite motive (vicii de formă sa
zicem), iar cea din procesul 2 pe alte considerente (vicii de consimțământ) nu există
litispendență! Cauza cererii de chemare în judecată diferă.
Litispendența se analizează pe capetele de cerere, se poate disjunge capătul de cerere
diferit sau se poate judeca tot litigiul împreună. Obiectul unui proces poate fi implicit în
celălalt: ne aflăm intr-un caz de litispendență, dacă sunt îndeplinite toate condițiile.
Litispendența nu este un caz de prorogare a competenței, ambele instanțe, secții,
completuri sunt competente. Din punctul de vedere al competenței nu se schimbă nimic.
3. Excepția conexității
Este reunirea unor procese între aceleași părți sau chiar cu alte părți (deci fără identitate
de părți) dacă între obiectul și cauza acestora există o strânsă legătură. Seamănă cu
litispendența, doar pentru că se trimite dosarul, ambele sunt dilatorii și ambele presupun o
excepție care se atacă cu fondul. Cam atât. Diferențele sunt mult mai multe.
Spre deosebire de litispendență, identitatea de părți nu este obligatorie, ea este una
facultativă (textul o prevede exemplificativ), iar în ce privește obiectul și cauza nu se cere
identitate, ci se cere o strânsă legătură.
Noțiunea de „strânsă legătura” este lăsata la aprecierea instanței. Aceasta poate veni
din încheierea unor contracte în aceeași împrejurare:
1) Spre exemplu, dacă într-un contract un consumator invocă faptul că a încheiat
3 contracte cu un profesionist în aceeași împrejurare, evident există strânsă legătură, pentru că
una dintre condițiile clauzei abuzive este să nu fi fost negociate, or dacă el spune că s-au
încheiat în aceeași împrejurare, problemele legate de negociere vizează toate cele 3 contracte.
Acesta este și un element de probatoriu.
2) Poate fi strânsă legătură între o cerere de rezoluțiune a contractului și cerere de
nulitate a contractului. Evident că va trebui mai întâi să vedem dacă contractul este valabil ca
să ne pronunțăm pe rezoluțiune. Prin urmare cele două cereri, chiar dacă nu sunt identice, au
o strânsă legătură.

203
3) Între o cerere de executare a contractului și o cerere privind anularea lui –
trebuie mai întâi verificat dacă contractul este valabil.
Aici nu se încearcă a se evita autoritatea este lucru judecat! Chiar dacă hotărârile ar fi
diferite. Creează doar dificultăți în privința executării. A îl cheamă pe B pentru a-l pune să
execute ceva dintr-un contract. B îl cheamă pe A separat să se constate nulitatea absolută a
contractului. Cele 3 elemente ori sunt diferite, ori parțial identice. Hotărârea 1 îl obligă pe B
la plată și hotărârea 2 care anulează contractul. S-ar apăra coerența hotărârilor.
Ai un partaj și între timp un terț îi cheamă pe toți în judecată pentru a revendica bunul
de partajat. N-am nicio identitate.
În toate aceste cazuri, dacă nu ar opera conexitatea, unul dintre procese ar trebui
suspendat. Conexitatea este un avantaj pentru părți, căci în ipoteza unei cereri în nulitatea
contractului și a unei cereri de executarea contractului, în lipsa conexității ar însemna ca
judecătorul să soluționeze mai întâi cererea un nulitate și sa suspende pe toata aceasta durată
cererea de executare. După ce rămâne definitivă hotărârea privind nulitatea, judecătorul să reia
procesul privind executarea. Aceasta înseamnă două procese succesive. Este mult mai ușor să
le unești și sa pronunți printr-o sigura hotărâre: admiți nulitatea, respingi cererea de executare
sau respingi nulitatea, admiți cererea de executare (sau le respingi pe amândouă). În cazul
acesta timpul de desfășurare a materiei litigioase este mult mai scurt.
3.1. Cine o poate invoca
Orice parte și instanța din oficiu.
3.2. Până când se poate invoca
Până la primul termen de judecată în fața primei instanțe ulterior sesizate, cu
procedura îndeplinită.
3.3. Unde se invocă
În fața instanței ulterior sesizate. Mereu!
3.4. Condițiile conexității
1) Existența a două procese distincte aflate pe rolul a două instanțe diferite, două
secții diferite, două complete diferite.
2) Între acestea există doar o strânsă legătură (nu mai există necesitatea ca
obiectul și cauza să fie identice ca la litispendență).
3) Conexitatea este un caz de prorogare a competentei. O instanța dobândește
competență pentru o pricină care era de competența alteia.
4) Procesele să fie între aceleași părți sau între părțile respective și terți. Nu
este necesară o identitate totală, dar este esențial ca între cererile în legătură cu care se discută

204
conexitatea să existe o strânsă legătură în ceea ce privește obiectul și cauza (dar acestea nu
trebuie să fie identice ca la litispendență). Exemplu: un proces de revendicare și un altul în
care se cere constatarea nelegalității titlului în baza căruia reclamantul revendică. Sau cerere
de plată a creanței și cerere de rezoluțiune în celălalt proces.
5) Pentru a opera conexitatea, spre deosebire de litispendență, este necesar ca
ambele procese să fie în fața primei instanțe. Nu se poate cere conexitatea dacă un proces
este în prima instanță și unul este în apel. Nici când sunt ambele în apel nu poate opera. Nu se
poate, pentru că cererile sunt diferite, nu au identitate, prin urmare nu poți judeca diferit.
Conexitatea nu se poate invoca decât dacă instanțele la care sunt introduse cererile se afla în
aceeași fază procesuală. Nu se poate conexa o hotărâre a instanței de primă instanță cu una
de apel, nici două apeluri. În cazul apelului există o altă prevedere care spune că dacă sunt
două apeluri făcute împotriva uneia și aceleiași hotărâri ele se judecă obligatoriu împreună. În
doctrina mai veche vom găsi opinii diferite.
6) Unirea este reversibilă. Se pot disjunge! Când una este în stare de judecată și
cealaltă nu. Dar competența rămâne câștigată! Este un caz de prorogare.
În cazul conexității, spre deosebire de litispendență, ne referim la cereri distincte (nu
mai este vorba de una și aceeași cerere în duplicat, care chiar și reunite își vor menține
independența, adică instanța va trebui să se pronunțe asupra fiecăreia dintre ele. La
litispendență nu este cazul, pentru că, fiind aceeași cerere, instanța se va pronunța o dată,
asupra unei singure cereri). Instanța va reuni cererile, dar se va pronunța pe prima cerere, după
care pe cea de-a doua.
Date fiind aceste rațiuni, și excepția conexității este tot de ordine publică, pentru că
vizează o chestiune ce ține de buna administrare a justiției (mai eficientă), depășind interesele
private ale părților. Prin urmare, ea poate fi invocata din oficiu, DAR, în ceea ce privește
termenul, excepția de conexitate poate fi invocata numai până la primul termen de judecată,
înaintea instanței ulterior sesizate (adică ultima sesizată). Dacă s-a trecut de acest moment,
cererile vor fi judecate în paralel. Eventual, dacă legătura lor este atât de strânsă încât
soluționarea unei cereri produce efecte asupra drepturilor ce se invoca în cealaltă cerere, se va
proceda la suspendarea uneia până la soluționarea celeilalte (soluții sunt, dar sunt mult mai
costisitoare).
3.5. Soluționare
Instanța se pronunță printr-o încheiere care se ataca odată cu fondul.
1) Dacă se admite excepția de conexitate, dosarul se va trimite instanței mai întâi
investite, mai puțin în situația în care ambele părți solicită trimiterea cererii la cealaltă instanță

205
(la cea de-a doua sesizată), cu o condiție: ca una dintre cereri să nu aibă competența teritorială
exclusivă (dacă exista o astfel de competență părțile nu mai pot conveni să se judece la cealaltă
instanță);
2) Dacă una dintre cele două este de competența exclusivă și una de competența
alternativă sau comună, se trimite la instanța cu competența exclusivă, indiferent că este prima
sau a doua sesizată – art. 139 alin. (4) NCPC;
3) Dacă instanțele sunt de grad diferit, se trimite la instanța mai înaltă în grad.
4) Când ambele au competențe teritoriale relative părțile pot stabili instanța la care
să se trimită. Trebuie corelat cu textul privind competența exclusivă.
În cazul pricinilor aflate la instanțe de grad diferit, inițial s-a susținut că nu se poate
invoca conexitatea (Briciu a fost printre primii care au recunoscut că NCPC permite acest
lucru. O jumătate din doctrină, susținea ca el, cealaltă invers). Legiuitorul a intervenit și a
clarificat faptul că este permisă conexarea la instanțe de grad diferit dacă există strânsă
legătură. Adică se unește la instanța superioară în grad. Trimite la art. 99.
Acest lucru se poate deduce din art. 139 alin. (3), care spune că, dacă instanțele sunt de
grad diferit, conexarea se va face la instanța de grad superior (acest articol pune capăt unei
practici neunitare, text introdus ulterior). Rațiunea acestei reguli este: din moment ce atunci
când introduci cererea de chemare în judecată, dacă introduci cereri care atrag competențe
diferite material și art. 99 alin. (2) spune că, dacă între ele există o strânsă legătură, acestea se
vor duce la instanța mai înaltă în grad, de ce atunci când ele sunt făcute diferit n-ar putea să se
întâmple același lucru? A face mai multe capete de cerere de competențe diferite, dar în strânsă
legătură, nu este decât o conexare anticipată. Reclamantul nu face mai multe cereri ca să le
conexeze pe urmă, le face pe toate în una singură de la început. În acest caz, dacă se poate
duce totul la o instanță superioară, rațiunile sunt identice și pentru conexarea lor atunci când
sunt făcute separat, elementul identic fiind strânsă legătura a obiectului și a cauzei lor.
Conexarea este permisa deci și în cazul instanțelor de grad diferit, însă cu o mențiune:
dacă instanțele sunt de grad diferit, apare problema identificării instanței în fața căreia sa fie
invocată excepția. Excepția de conexitate va fi invocată tot la instanța ulterior sesizată, caz
în care ea va solicita dosarul instanței anterior sesizate. Nu mai avem norma de la
litispendență care spune că atunci când cererile sunt de competența unor instanțe diferite în
grad, excepția se invocă în fața instanței inferioare. Neavând aceasta normă, vom aplica regula
de bază: dacă instanțele sunt de grad diferit, excepția de conexitate se va invoca tot la
instanța ulterior învestită (caz în care aceasta, admițând excepția, nu va mai trimite dosarul,
ci va solicita dosarul celeilalte instanțe). Nici varianta analogiei cu litispendența nu este

206
posibilă, pentru că ar înseamnă să se poată invoca excepția conexității în fața instanței mai
înalte în grad care poate să fi trecut de primul termen de judecată (la conexitate esențial este
să invoci excepția până la primul termen de judecată în fața instanței ulterior investite. La
litispendență nu interesează acest lucru, pentru că excepția se poate invoca pe toata durata
procesului în fața instanțelor de fond). Acest lucru ar echivala cu o încălcare a termenului de
invocare a excepției conexității, de aceea se merge pe ideea că se va invoca tot în fața instanței
ulterior investite, cu mențiunea că instanța mai înaltă în grad va cere dosarul și nu-l va trimite.
Dacă am face asta, s-ar putea invoca excepția conexității în fața instanței mai înalte în grad,
dar dacă s-a trecut de primul termen?
Exemplu: revendicare imobil într-un proces și în celălalt se cere constatarea nulității
titlului. Teoretic ar trebui să aibă aceeași competență după valoare, să zicem la tribunal. Dar
la primul s-a introdus cererea la judecătorie și nu s-a ridicat excepția necompetenței și s-a
consolidat așa competența. Este întâlnită această ipoteză (instanțe de grad diferit, dar ambele
în primă instanță) și atunci când într-un proces se cere plata restului de creanță (cât nu a mai
fost plătit), în cuantum de 200.000 lei => judecătorie, iar în celălalt proces se cere
rezoluțiunea întregului contract, în valoare de 500.000 lei => tribunal.
În caz de conexare, spre deosebire de litispendență, există și posibilitatea unei
disjungeri a cererilor conexate. La conexitate vorbim de două cauze distincte, iar după
conexare își păstrează individualitatea, nu se contopesc. La litispendență este una și aceeași
cerere, nu ai cum să disjungi. Disjungerea este posibila în cazul în care numai unele cereri se
află în stare de judecată, ceea ce înseamnă că, prin ipoteză, menținerea reunirii lor întârzie
judecata pentru unele dintre ele. Se conexează pentru o mai bună administrare a justiției, dar
dacă una generează un probatoriu extrem de complex spre deosebire de cealaltă, este normal
ca instanța să își reevalueze poziția și poată disjunge. Instanța are o apreciere suverană. Dar
dacă pricinile au o legătură aproape indestructibilă, nu ar trebui să se dispună disjungerea,
chiar dacă ar întârzia judecarea celeilalte.
Exemplu 1: plata unei sume de bani și rezoluțiunea contractului nu se pot disjunge.
Cererea de rezoluțiune ar fi ceva mai complexă, dar dacă se disjung oricum nu s-ar putea
judeca cererea de plata cât timp planează suspiciunea asupra titlului și cererea privitoare la
plata ar trebui suspendată. Practic tot s-ar soluționa ambele cauze mai lent.
Exemplu 2: dacă avem o cerere de evacuare și alta pentru despăgubiri privind
îmbunătățiri aduse imobilului, se pot conexa și disjunge. Evacuarea nu ține de despăgubiri,
nu se țin una pe cealaltă, ci doar se completează.

207
/!\ Disjungerea nu este obligatorie. Ea este lăsata la aprecierea instanței, în funcție de
cât de mare este legătura dintre ele (dacă legătura este indisolubilă, nu va disjunge. Dacă
legătura este mai diluată, atunci poate să disjungă).
/!\ Disjungerea însă nu înseamnă că se schimbă competența. Odată disjunsă o cerere, ea
rămâne la instanța câștigată prin conexare (deci după disjungere ea nu se trimite înapoi de
unde a venit, ci rămâne tot acolo unde s-a conexat).
3.6.Discuție de prorogare a competenței
Conexarea reprezintă un mod de prorogare a competenței, pentru că sunt instanțe
diferite. Prin simplul criteriu că există o legătură strânsă de obiect și de cauză instanța mai
întâi învestită sau de rang superior dobândește dreptul de a judeca și pricina care este de
competența celei ulterior investite sau instanței inferioare. Ea s-ar putea să nu fie competentă
în mod legal să judece această cerere, ci devine competentă prin efectul conexării și rămâne
competentă chiar dacă se disjunge.
În cazul litispendențe însă, nu avem prorogare de competență, pentru că acolo alte
instanțe sunt deopotrivă competente prin urmare, chiar dacă pricinile se reunesc, ele se reunesc
în fața unei instanțe care este competentă să le judece și pe una și pe cealaltă. Înseamnă că la
întrebarea „care sunt cazurile generale de prorogare de competență” includem conexitatea, nu
și litispendența; posibil subiect de examen, de aprofundat foarte bine.
4. Strămutarea procesului
Această procedură intervine în legătură cu apariția unor situații care slăbesc încrederea
în nepărtinirea instanței de judecată. Este mijlocul procedural prin care se solicită mutarea
cauzei la o altă instanța pe motiv de lipsă de imparțialitate a instanței.
Se apropie de recuzare, numai că aceasta vizează o lipsă de imparțialitate la nivel
individual, iar strămutarea vizează o lipsă de imparțialitate la nivel colectiv, asupra
întregii instanțe.
Motive Cine? Termen Competență Procedură de soluționare
Bănuială legitimă Partea interesată Orice fază a Curtea de Apel - Se depune la instanța competentă;
procesului sau ICCJ - Suspendarea facultativă a procesului,
Siguranță publică Procurorul cu plata unei cauțiuni;
general de la - Se judecă de urgență, în camera de
Parchetul de pe ICCJ consiliu, cu citarea părților din proces;
lângă ICCJ - Se pronunță o hotărâre nemotivată și
definitivă.

208
4.1. Motivele de strămutare
4.1.1. Bănuiala legitimă
Noțiunea de „bănuiala legitima” încadrează toate acele cazuri în care există o îndoială
cu privire la nepărtinirea/imparțialitatea judecătorilor din cauza circumstanțelor procesului, a
calității parților sau a relațiilor conflictuale locale. În cazul strămutării, afectarea nepărtinirii
nu privește un judecător anume (pentru că atunci s-ar invoca recuzarea). În cazul strămutării
particularitatea este că problema respectivă vizează întreaga instanță și nu fiecare judecător
în parte. Exemplu:
- te judeci într-o localitate mică pentru o chestiune personală cu primarul acelei localități
(nu cu primăria, ci chiar cu primarul, sau cu soția acestuia – mai grav hihi);
- te judeci cu o societate care are o pondere semnificativă în economia orașului respectiv
(este un oraș mono-industrial, ceea ce înseamnă că peste 50% din populația orașului are
legături cu o singură întreprindere cu care trebuie să te judeci la instanța sediului ei. Dacă te
duceai acolo să te judeci teoretic și judecătorii aveau legături indirecte cu acea societate). Oferă
locuri de muncă pentru jumătate din oraș: toată lumea din oraș ar dori ca societatea să prospere,
se bazează tot orașul pe ea.
În astfel de situații părtinirea este intuibilă și ele sunt de natură să slăbească încrederea
într-o anumită instanță. Ele de multe ori sunt însă chestiuni incerte (textul nu vorbește de o
certitudine de afectare a imparțialității) – „bănuieli”. Singurul context este acela că bănuiala
să fie rezonabilă, legitimă, credibilă (adică nu una pur fantezistă). Referitor la calitatea acelor
persoane, chiar dacă nu dovedești că afectează justiția, să fie măcar credibil că în anumite
circumstanțe ar putea sa o facă. Dacă este un butic din coltul orașului este puțin probabil să
influențeze viața orașului respectiv. Dacă vorbim de un combinat la care lucrează jumătate din
oraș sau o echipă de fotbal care este foarte iubită în orașul respectiv, nu ai de unde să știi în ce
măsură pot acestea influența.
Concluzie: motivele de bănuială legitimă nu le poți dovedi niciodată, dar au în ele
germenele posibilității de a fi adevărate (acestea înseamnă legitimitate, o rezonabilitate).
Astfel, este greșită concepția acelor judecători care cer dovezi certe. Legiuitorul nu a vrut
dovezi, ci numai o „amprentă” suficientă sub aspectul imaginației, care să conducă la o
retragere a pricinii din motive de securitate a imaginii justiției. Nu este niciodată sigur că așa
s-ar fi petrecut lucrurile, încât să afecteze imaginea justiției, dar cine va pierde cel mai adesea
va spune că a pierdut, căci s-a judecat la o anumită instanță, nu că n-a avut dreptate.

209
4.1.2. Siguranța publică
În cazul siguranței publice, textul se referă la împrejurai excepționale care presupun că
judecata procesului la instanța competentă ar putea conduce la tulburarea ordinii publice.
Nu a prea fost aplicat acest text – 99,99% din cazuri sunt pe motive de bănuială legitimă.
Acest motiv a fost aplicat în istorie de două ori: odată cu ocazia grevelor de la Lupeni –
greviștii de la Lupeni erau judecați acolo, în contextul în care chiar acolo a și avut loc greva.
Al doilea caz este cel al acțiunilor împotriva FNI-ului. Acest fond era garantat de către CEC
(statul) și toți oamenii păgubiți credeau că își vor lua banii de la stat. Statul a cerut nulitatea
contractului de garantare între el și FNI. Cum acest proces se judeca în București, iar
majoritatea păgubiților erau din București, mulțimea de oameni s-a mutat la Tribunal. În acest
context, litigiul s-a mutat în apel la Alba-Iulia (după episodul de la prima instanță).
4.2. Calitatea de a formula astfel de cereri
1) În caz de bănuiala legitimă: partea interesată;
2) În cazul siguranței publice: Procurorul General al Parchetului de pe lângă ICCJ.
4.3. Termenul
actele se invoca în orice faza a procesului (totul este ca procesul sa mai fie pe rol, adică
sa nu se fi pronunțat deja o hotărâre în cauza).
4.4.Instanța competentă
1) În caz de bănuială legitimă: NCPC a introdus o inovație. Astfel, potrivit art.
142 cererea de strămutare întemeiată pe bănuială legitimă este de competența curții de apel
dacă instanța de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din circumscripția
acesteia. Aceasta regulă înlocuiește vechea regulă din VCPC care spunea că în caz de bănuială
legitimă, competența aparține în toate cazurile ICCJ. Practic s-a luat competența de la ICCJ
și s-a dat curților de apel în legătură cu strămutarea instanțelor din circumscripția lor. Evident
că atunci când strămutarea se cere chiar de la o curte de apel, competența va aparține ICCJ.
Această măsură părea sa fie de bun augur, dar Briciu de la început a fost cam sceptic –
ea părea să fie de bun augur, pentru că degreva puțin ICCJ de niște cauze care nu au o
complexitate prea mare (discuțiile nu sunt de drept pur) și scădea implicit și costurile de
deplasare ale parților. Însă, pe parcurs s-a constatat că instituția a devenit extrem de ineficientă,
pentru că, în general, la bănuială legitimă dacă problema ține de conflicte locale sau de
calitatea părților, cam ce este la judecătorii este și la curtea de apel, mai ales când judecătoria
este în același oraș cu tribunalul și cu curtea de apel (deci nu va conta prea mult dacă este
Judecătoria Galați sau Curtea de Apel Galați, important este că este Galați, pentru că oricum
problemele sunt undeva în afara instanței și nu în interiorul acesteia. Și atunci instituția tinde

210
să devină ineficientă, pentru că strămutarea ar trebui să o judece o instanță la fel de părtinitoare
sau afectată de o bănuială legitimă ca instanța de la care se cere strămutarea). În acest caz nu-
ți rămâne decât o singură ipoteză: să ceri strămutarea de la instanța care iți judecă cererea de
strămutare, adică să ceri strămutarea de la curtea de apel a judecării cererii de strămutare făcută
în legătură cu o judecătorie sau un tribunal.
4.5. Decizii CCR
4.5.1. Decizia Nr. 558/2014
În primul rând CCR a spus că textele de la art. 142 sunt constituționale în măsura în care
motivul de bănuială nu se raportează la calitatea de judecător la curtea de apel a uneia
dintre părți. Dacă strămutarea se cere de la Judecătoria Cluj spre exemplu, pentru motivul că
există bănuiala legitimă legată de calitatea de judecător a uneia dintre părți, dar nu la
judecătorie, ci chiar la curtea de apel, petentul spunând „eu nu pot să cer recuzarea, pentru că
nu am niciun motiv. Nu pot să invoc competența facultativă, pentru că el nu este judecător la
judecătorie, dar este mai mult decât atât – el este judecător la curtea de apel, chiar este
președintele acesteia. Vă dați seama cum se uită toți judecătorii de la judecătorie la
președintele curții de apel din acel oraș, care este instanță de recurs pentru ei” – acesta este
motivul de bănuială legitimă. În cazul acesta spune: „dacă este motiv de bănuială legitimă, nu
poate fi chiar Curtea de Apel Cluj competentă să judece, pentru că este mai rău decât
judecătoria de fapt. La judecătorie era doar o bănuială legitimă, la CA este una chiar evidentă”.
În cazul acesta CCR spune că nu ar fi competentă. Este o decizie interpretativă. Nu a zis și
cine este competent. Din logica curții, rezultă că ICCJ ar fi.
4.5.2. Decizia Nr. 169/2016
A stabilit că textul privind competența curții de apel este constituțional numai în măsura
în care motivul de bănuială legitimă nu se raportează la calitatea de parte a însăși curții
de apel în raza teritorială a căreia funcționează instanța de la care se cere strămutarea.
Această problemă a apărut în următorul context: curtea de apel are procese, se judecă pentru
diverse lucruri (spre exemplu, în litigii de muncă cu angajații săi). Aceste litigii se judecă la
tribunalul din raza curții de apel (deci ar trebui să se judece litigiul Curții de Apel Cluj la
Tribunalul Cluj – este bănuială legitimă). Dacă se cere strămutarea, angajatul va trebui să
meargă chiar la instanța cu care se judecă, ca să ceară strămutarea. CCR spune că și în cazul
acesta normele sunt constituționale numai dacă nu se aplică unui astfel de caz.
CCR nu spune care este instanța competenta în aceste cazuri în care totuși am avea
bănuială legitimă bazată pe calitatea de judecător la curtea de apel a uneia dintre părți sau chiar
pe calitatea de parte a curții de apel însăși. În aceste cazuri avem un vid legislativ, care în

211
viziunea lui Briciu a trebui umplut prin extinderea competenței ICCJ (care este instanța
superioară inclusiv celei care a generat motivul de bănuială legitimă, pentru că aceasta este
rațiunea: procesul nu se poate judeca la curtea de apel, pentru că chiar curtea de apel este partea
care generează bănuiala legitimă. Atunci mă duc la regula cealaltă și aplic competența ICCJ).
Alternativa ar fi să se mute cauza la o altă curte de apel, dar nu există niciun text în sensul
acesta, iar Briciu nu vede cum ar putea curtea de apel să ia competența unei curți de apel
vecine (ICCJ poate să-l facă, pentru că este deasupra sistemului curților de apel. Poate dirija
cauza între curțile de apel. O altă curte de apel nu prea ar avea autoritate să ia cauza de la o
alta). În practică această teză pare să fie dominantă.
2) În cazul siguranței publice: de competența ICCJ
4.6. Procedura de judecată
Cererea de strămutare se formulează de către partea interesată și se depune direct la
instanța competentă să judece cererea de strămutare (deci nu se depune în dosarul
pendinte, ci se formează un dosar nou direct la instanța care judecă cererea de strămutare;
faptul că se formează un dosar nou nu înseamnă ca nu este o cerere incidentală – ea rămâne
o cerere incidentală, pentru că este în cursul procesului). Nu se suspendă de drept.
Instanța superioară care judecă cererea de strămutare poate suspenda judecata cererii de
chemare în judecată la instanța de la care se cere strămutarea. Suspendarea este facultativă și
este condiționată de plata unei cauțiuni de 1000 lei (art. 143 NCPC).
CCR a fost învestită cu o excepție de neconstituționalitate în legătură cu acest text care
impune obligativitatea unei cauțiuni de 1000 lei, dar a respins excepția de
neconstituționalitate, considerând că suma este rezonabilă. În excepție, partea se plângea că
impunând-se o cauțiune, se îngrădește accesul al justiție. CCR a explicat că nu se îngrădește
accesul la cererea de strămutare, ci numai la suspendarea eventuală a judecații privitoare la
soluționarea cererii, dar că prin efectele cererii de strămutare, dacă ea se va admite, oricum
actele vor fi anulate. Deci nu este un prejudiciu, iar cauțiunea este bună, pentru că ponderează
avântul procesoman al unora și responsabilizează solicitarea de suspendare.
În ceea ce privește judecata pe fond a cererii de strămutare, ea are loc de urgență, dar
cu citarea parților. Judecata are loc în camera de consiliu, însă cu citarea părților (deci nu
există publicitate, pentru că nu sunt genul de procese care creează o aură benefică justiției).
Hotărârea care se pronunța are doua caracteristici:
1) Este nemotivată: judecătorii și-au format convingerea că este o bănuială
legitimă, că aprecierea parții în acest sens este verosimilă, nu au ce să motiveze.

212
Aici nu este nevoie de motivare, de cele mai multe ori motivarea în sine ține mai mult
de o impresie a judecătorului, nu ține de dovezi. Dacă strămutările ar fi dovedite, de cele mai
multe ori s-ar transforma în dosare penale. Nu trebuie dovedite motivele, este suficient doar
să se creeze o aparență de imparțialitate.
2) Este definitivă: noțiunea de definitiv nu este egală cu noțiunea “nicio cale de
atac” (care înseamnă că hotărârea nu poate fi atacată cu cale de retractare). Noțiunea de
„definitiv” înseamnă ca hotărârea nu poate fi atacată cu recurs, dar poate fi atacată cu
contestație în anulare (pe motiv spre exemplu, că nu au fost citate părțile). Motivele de
contestație în anulare sunt însă și ele foarte stricte.
4.7. Efectele admiterii cererii de strămutare
1) Dacă cererea de strămutare este respinsă = dosarul se trimite înapoi la instanța
de la care s-a dorit suspendarea și aceasta va judeca.
2) Dacă cererea de strămutare este admisă = curtea de apel trimite cauza unei alte
instanțe de același grad din circumscripția sa, în timp ce ICCJ, când judecă ea strămutarea,
va strămuta la o altă curte de apel din vecinătatea celei de la care se cere strămutarea.
Deci cu alte cuvinte se va lua cauza de la instanța respectivă, dar nu se va duce prea
departe (ci se va duce la una dintre curțile de apel învecinate). Aceste prevederi sunt de bun
augur teoretic și de rău augur practic.
La afirmația cum că Curtea de Apel trimite cauza unei alte instanțe din circumscripția
sa, avem următoarea problemă: când bănuiala legitimă se întemeiază pe calitatea de judecător
la curtea de apel a uneia dintre părți sau atunci când chiar CA este parte, evident că nu se va
trimite cauza la o instanță din raza curții de apel respective. ICCJ va trimite cauza unei instanțe
de la curțile de apel învecinate, pentru că mergem pe logica conform căreia în cazurile
respective ICCJ trebuie să se pronunțe, iar la ICCJ se precizează că ea trimite la una din curțile
de apel învecinate celei aflate în procedura de strămutare.
Soluția s-a dorit generoasă, pentru că noi vorbim aici de bănuieli legitime, nu de
certitudini. Acest lucru înseamnă că pe o bănuiala legitimă ai putea muta cauza la o instanță,
ceea ce prin ipoteza generează prejudicii de cheltuieli, de disconfort procesual uneia dintre
părți (celei care nu a cerut strămutarea).
În VCPC se putea strămuta cauza oriunde (de la Baia Mare la Constanta spre exemplu).
O astfel de strămutare care nu ținea cont de o anumită zonă avea dezavantaje majore: clientul
poate schimba avocații, avocatul nu-și asumă judecata în fața unei instanțe a cărei practică nu
o cunoaște, cheltuiala în sine a părților este mare cu deplasarea. Legiuitorul în NCPC a vrut sa
elimine aceste dezavantaje. Deși este bună ideea, în practică este dezastru, pentru că în general

213
aspectele conflictuale locale dintr-o zonă se regăsesc și în zona imediat apropiată – depinde
de la caz la caz (sunt curți de apel mici, cum este CA Pitești, cauza se mută la Craiova – dacă
problema este la Vâlcea sigur va fi și la Craiova).
Hotărârea judecătorească de strămutare va arata și în ce măsură se păstrează actele
făcute la instanța de la care se strămută procesul. Regula este că dacă ea nu prevede
nimic, actele respective se consideră desființate. Tot desființata de drept este și hotărârea
pronunțată la instanța de la care se cere strămutarea. Prin urmare, dacă nu s-a suspendat
procesul (fie că nu s-a cerut suspendarea, fie că nu s-a dat suspendarea) și până la judecarea
cerii de strămutare se judecă procesul la instanța de la care se cere strămutarea, admiterea
cererii de strămutare conduce la desființarea de drept și fără alta formalitate a hotărârii
pronunțate (ceea ce înseamnă că dosarul se va trimite la instanța la care urmează să se judece
procesul, iar aceasta va ignora hotărârea pronunțată, judecând procesul de la 0).
/!\ Unii spun că această regulă se aplică numai în ipoteza în care hotărârea s-a pronunțat
după ce s-a admis cererea de strămutare. Or nu este corect. Regula desființării de drept a
hotărârii se aplică indiferent că hotărârea a fost dată înaintea pronunțării hotărârii de strămutare
sau după aceasta (teoretic după aceasta nu ar putea să se dea).
4.8. Exercitarea căilor de atac
În caz de exercitare a cailor de atac împotriva hotărârii date de instanța la care s-a
strămutat procesul, acestea se vor exercita la instanțele superioare acesteia, iar nu la instanțele
superioare instanței de la care s-a strămutat procesul.
În VCPC unii spuneau că din moment ce s-a strămutat cauza de la TB ea se duce la
Tribunalul Constanța, dar apelul împotriva hotărârii se va exercita tot la CAB, pentru că
strămutarea a vizat numai TB. GREȘIT! Soluția este că dacă s-a strămutat de la TB la
Tribunalul Constanta, apelul se va face la CA Constanta (pentru că strămutarea operează și
pentru exercițiul cailor de atac). La fel, dacă se trimite spre rejudecare se va trimite la instanța
din circumscripția celei la care s-a strămutat procesul. Practic tot ce ține de proces s-a mutat:
și căi de atac, și casări cu trimitere.
4.9. Formularea unei noi cereri de strămutare
O nouă cerere de strămutare nu poate fi formulată decât pentru împrejurări necunoscute
(nu neinvocate!) la data soluționării cererii anterioare sau invite după soluționarea acesteia
(ceea ce înseamnă ca cel care face o nouă cerere de strămutare pentru motive care existau la
data introducerii celei dintâi va trebui să spună de ce nu le-a cunoscut, să demonstreze că el
nu le știa). Această normă este una care împiedică abuzul de drept (adică dacă ai mai multe
motive de strămutare nu poți să ți le segmentezi, să faci cerere de strămutare pentru unul și,

214
dacă nu iți iese, faci pentru al doilea etc., deși tu le știi pe toate de la început). În acest caz
intervine sancțiunea inadmisibilității (dacă nu dovedești că motivele de strămutare sunt
ulterioare primei cereri sau că nu le-ai cunoscut la momentul primei cereri, cererea se respinge
ca inadmisibilă, fără a mai fie analizată pe fond).
5. Delegarea instanței
Art. 147 NPC. Nu prea se aplică. Ar apărea doar dacă o instanță nu poate judeca.
6. Prorogarea de competență – cazuri
Este o extindere a competenței unei instanțe, căci instanța competentă să soluționeze
cererea cu care a fost sesizată de către reclamant devine competentă să rezolve și cereri care
în mod normal nu intră în competența sa. Prorogarea poate fi
6.1. Legală
1) Coparticiparea procesuală pasivă – art. 112.
2) Cererile accesorii, incidentale și adiționale – art. 123. Instanța judecă și
excepții și apărări, mai puțin cererile preliminare (excepția de neconstituționalitate, un HP sau
o întrebare preliminară la CJUE).
3) Conexitatea – art. 139.
6.2. Judecătorească
1) Abținerea și recuzarea, atunci când nu se mai poate alcătui completul de
judecată;
2) Strămutarea proceselor;
3) Delegarea instanței;
4) Admiterea apelului și casare cu trimitere la o altă instanță egală în grad cu
prima instanță, dacă părțile au solicitat în mod expres aceasta – art. 480 alin. (3);
5) Admiterea recursului și casarea cu trimitere la o altă instanță egală în grad
cu cea care a pronunțat hotărârea casată – art. 497 și art. 498 alin. (2);
6) Comisia rogatorie.
6.3. Convențională
1) Părțile pot încheia în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație
verbală în fața instanței, că procese privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea
pot dispune să fie judecate de alte instanțe care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le
judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă.
2) În litigiile din materia protecției consumatorilor, precum și în alte cazuri
prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la

215
alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este
considerată nescrisă. Și la asigurări este la fel.
CAPITOLUL V – ACTELE DE PROCEDURĂ
I. DEFINIȚIE
II. TERMENELE PROCEDURALE
III. NULITATEA
IV. DECĂDEREA
V. AMENZILE JUDICIARE
SECȚIUNEA I – DEFINIȚIE
Actul de procedură este descris ca fiind atât operațiunea juridică, cât și înscrisul care
o încorporează, făcut pentru declanșarea procesului civil sau în cursul lui și în cadrul
procesului civil, care concretizează activitatea procesuală a tuturor participanților în
proces. Prin urmare avem o particularitate în cazul actelor de procedură: acea clasică distincție
intre operațiunea juridică (actul juridic văzut ca negotium) și înscris (actul juridic văzut ca
instrumentum) în procedura civilă se face, dar în realitate nu prea supraviețuiește negotium
prin instrumentum (adică dacă în dreptul civil putem spune că din punctul de vedere al actului
ca instrumentum – actul probator – nu este valabil, totuși am un act juridic (în sens de
negotium) perfect legal pe care pot sau nu să-l dovedesc, în cazul procedurii civile nu poți sa
spui așa ceva – actul juridic în sensul de negotium (operațiunea) de cele mai multe ori nu va
supraviețui dacă instrumentum nu este perfect. Cu alte cuvinte ambele sunt pe același picior
de egalitate – aceasta este prima particularitate).
Exemplu: la o citare sunt două lucruri: operațiunea juridică – faptul că o persoana a fost
anunțată de împrejurarea că are un proces – și procesul-verbal de înmânare/afișare. Dacă acest
proces-verbal are un viciu nu se poate dovedi faptul că acea persoană a fost citată legal, ceea
ce înseamnă că nici operațiunea juridică nu poate fi luată în considerare (nu poți să spui „este
adevărat că procesul-verbal are un viciu, dar totuși putem dovedi că partea a fost înștiințată”.
Greșit, nu mai poți dovedi nimic, se anulează tot și se mai citează o dată.
Aici este și scopul procedurii, miezul deranjant al ei, care îl deranjează pe profan, însă,
dacă nu ar fi așa, ar fi mai rău, pentru că ar fi trebuit să fie chemați martori pentru a dovedi
citarea. Procesul se va prelungi numai ca judecătorul să afle dacă s-a făcut procedura de citare
sau ba. Dacă aceste reguli nu ar avea o astfel de forță, ele ar deveni orientative.
Actul de procedură este făcut pentru declanșarea procesului sau în cursul și în cadrul
procesului, ceea ce înseamnă că primul act de procedura este cererea de chemare în judecată.
Actele făcute înainte de declanșarea cererii de chemare în judecată, cum ar fi plângerile

216
prealabile, nu sunt acte de procedură. Ele sunt acte făcute în procedurile administrative
prealabile și se vor supune altor reguli, nu regulilor actelor de procedură.
Actul de procedură concretizează activitatea procedurală a tuturor participanților în
proces. Așadar, actul de procedură nu este neapărat un act al instanței. Poate fi un act al
instanței, al reclamantului, al pârâtului, al altor participanți: un expert, un martor etc.
1. Clasificarea actelor
1) În funcție de persoanele de la care provin: acte care provin de la părți, de la
instanță, acte ale auxiliarilor instanței cum ar fi grefa, registratura, agentul procedural etc;
2) În funcție de conținut: acte care conțin o manifestare de voință (o cerere de
renunțare la judecată) și acte care constată o operațiune procedurală (încheierea prin care se
ia act de o renunțare la judecată);
3) În funcție de natura lor: judiciare (făcute în interiorul unui proces și în legătură
cu procesul) și extrajudiciare (făcute în afara procesului, pentru un anumit proces – de
exemplu, expertiza extrajudiciară. Pentru aceste acte în general este nevoie de o prevedere a
legii care să le accepte – de exemplu, poate fi o tranzacție extrajudiciară, în anumite materii se
acceptă folosirea unei expertize extrajudiciare cu încălcarea principiului nemijlocirii, dar este
o încălcare legală).
4) În funcție de forma lor: acte scrise și acte orale (în general acestea se
consemnează în înscris – de exemplu, la reprezentare mandatul poate proveni dintr-o procură
autentică sau printr-o declarație verbală a părții, dar menționată în încheiere).
2. Condițiile de bază ale actului de procedură
1) Actul să fie făcut în scris sau să fie consemnat într-un alt act de procedură în
forma scrisă (art. 148 NCPC). Majoritatea actelor sunt scrise, dar sunt și acte orale:
a. declarația uneia dintre părți că înțelege să-și desemneze un anumit
reprezentant, făcută în fața judecătorului, dar consemnată în încheierea de ședință – art. 85
alin. (2) NCPC;
b. mărturia este eminamente verbală, dar grefierul consemnează mărturia după
dictarea președintelui de complet, iar la sfârșit, după ce se termina depoziția martorului, i se
prezintă acestuia declarația pe care acesta o semnează, iar dacă refuză să semneze se face
mențiune despre aceasta (art. 323 alin. (1) NCPC). Tot ce se zice verbal se consemnează în
încheierea de ședință de obicei;
c. interogatoriul are două componente: una scrisă – întrebările pe care una dintre
părți le adresează celeilalte, dar și una verbală, pentru că partea cealaltă, dacă nu este persoană
juridică, va răspunde în fața instanței verbal (însă judecătorul consemnează răspunsurile în

217
dreptul fiecărei întrebări iar la sfârșit prezintă foaia și o semnează cel care a făcut declarațiile
respective – art. 354 alin. (1) NCPC.
2) Actul sa relateze chiar în conținutul său faptul că la întocmirea sa au fost
respectate condițiile prevăzute de lege. Deci cu alte cuvinte, dacă nu avem o prevedere
expresă a legii, proba conținutului actului de procedură nu se poate face prin probe extrinseci
lui (chiar în interiorul actului trebuie sa se regăsească elementele de legalitate):
a. Citarea (vezi mai sus). Dacă se consemnează greșit numărul apartamentului, nu
este permis să se facă probe extrinseci, de exemplu martori, pentru a zice că a fost doar o
eroare materială și că actul a fost depus unde trebuie. Sau să se facă proba cu interogatorii.
Dacă apartamentul este greșit, actul este nul! În civil distingem între instrumentum și
negotium. Dacă instrumentul era ad probationem de exemplu, era doar o chestie de probare.
În procedură este altfel. De exemplu, la citație ai următoarele acte de procedură: aducerea la
cunoștință (negotium), hârtia pe care scrie ”citație” și procesul-verbal de înmânare. Existența
și înmânarea hârtiei se face prin proces-verbal. Dacă procesul-verbal este nul, totul este nul!
Nu pot zice că dovedesc citarea prin alte mijloace, instrumentum-lu fiind nul.
b. Hotărârea judecătorească – înainte de a se pronunța hotărârea judecătorească
judecătorii redactează o minută (ei deliberează și consemnează rezultatul deliberării într-o
propoziție două de genul „admite/respinge cererea; obliga...” scrise de mână și semnate
obligatoriu de toți). După acest moment al consemnării deliberării, ei se duc și citesc în ședință
publică soluția. Aici sunt doua probleme:
Dacă minuta nu este semnată sau nu există, hotărârea în întregime este nulă –
nu există vreun mijloc prin care să dovedești că acei judecători s-au întâlnit într-adevăr în ziua
respectivă și într-adevăr au decis soluția dacă măcar o semnătura nu există (acest lucru nu se
mai poate acoperi niciodată, poate să fie și un dosar de 20 de ani. Nu ai cum să faci prin
mijloace extrinseci dovada legalității actului de procedură numit minută).
La fel și la hotărâre: dacă în hotărâre se menționează că ședința a avut loc în
camera de consiliu, deși ea avut loc în ședință publică, hotărârea este nulă, pentru că nu ai cum
să mai dovedești prin alt mijloc că acea ședință a fost în camera de consiliu, ci a fost în ședință
publica cu accesul publicului (nu ai voie să vii cu alte probe).
Acestea sunt consecințele dure ale acestui principiu și sunt de luat în seamă, pentru că
ideea cu care ne-am obișnuit din civil este că, chiar dacă este o problemă privind proba
(instrumentum), totuși avem negotium care supraviețuiește, iar actul juridic se păstrează. În
procedura civilă de principiu, ca urmare a acestei reguli rareori se va întâmpla ca actul în sens

218
de negotium să se păstreze (numai dacă exista o prevedere expresă) – sunt însă și excepții
(anexele actului, principiul echipolenței [a fost subiect de examen]).
3) Actul sa fie îndeplinit în limba română. Aceasta condiție rezultă din art. 18
alin. (4) spunând că cererile și actele de procedura se întocmesc numai în limba română. Este
foarte adevărat că nu sunt de ignorat nici dispozițiile anterioare ale art. 18 care spun că procesul
civil se desfășura în limba română însă cetățenii romanii aparținând minorităților naționale au
dreptul să se exprime în limba materna în fața instanțelor de judecată în condițiile legii. Alin.
(3) spune că cetățenii străini sau apatrizii care nu vorbesc limba română au dreptul de a lua
cunoștință de actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanța și de a pune concluzii, prin
traducător autorizat, dacă legea nu prevede altfel.
Prin urmare, în cazul cetățenilor români aparținând minorităților aceștia pot uza de limba
lor maternă pentru a-și exprima punctul de vedere în instanță, însă acest lucru nu trebuie să
aducă atingere drepturilor celorlalți (adică dacă judecătorul nu este cunoscător al limbii
materne a părții sau partea adversă nu este cunoscătoare, evident partea va putea să se exprime
în limba maternă, dar va trebui să se asigure traducerea pentru instanță și pentru partea
potrivnică ei, pentru ca aceasta din urmă să poată să și răspundă). Însă în aceste cazuri plata
traducătorului nu poate fi impusă persoanei care are dreptul să se exprime în limba maternă
(aceasta este o facilitate pe care statul o creează. Aceasta facilitate nu mai există și în cazul
celorlalți, pentru că cetățenii străini vor vorbi în limba pe care o cunosc, dar va trebui ca acest
lucru să se facă prin traducător autorizat, costurile nefiind suportate de stat).
Indiferent de modul de exprimare (limba în care te exprimi), actele de procedura scrise
întotdeauna se redactează în limba română (chiar și de către străini sau apatrizi sau de către
cetățenii romani care fac parte dintr-o minoritate recunoscută).
Actele au condiții de formă și condiții extrinseci (timbrajul).
3. Condiții intrinseci
Art. 148 NCPC.
1) Alin. (1) – orice cerere se adresează în scris și trebuie sa cuprindă adresa,
nume, prenume, domiciliu etc.
Elementul de noutate aici este adresa reprezentanților, dacă există reprezentanți (pentru
că dacă ai domiciliul în străinătate, citarea se va face la domiciliul reprezentantului).
În plus, orice cere va cuprinde, dacă este cazul, și adresa electronică sau coordonatele
care au fost indicate în acest scop de părți, precum și numărul de telefon, de fax ori altele
asemenea (textul spune „dacă este cazul” adică doar dacă partea declara că are așa ceva –
pentru Dumnezeu, să nu înțelegem că este obligatorie! Au fost anulate cereri, pentru că nu

219
aveau numărul de telefon sau faxul). De ce ar fi nevoie de aceste din urmă elemente? Pentru
că uneori citarea se poate face și prin fax sau poștă electronică (nu în toate cazurile, nici nu
este recomandabil. Însă sunt în procedurile de ordonanță președințială – pricini urgente care
se judecă în 48h – nu poți să citezi prin poștă, trebuie să citezi prin fax sau prin poștă
electronică. În cazul comunicărilor rapide ale instanței – de exemplu, o persoană a depus o
cerere, ea solicită să fie soluționată cu celeritate cererea sa, dar a uitat să depună taxa de timbru
– în cazul acesta instanța ar putea să trimită peste 10 zile o adresă în care să ceara completarea
taxei de timbru sau poate să o trimită imediat prin fax prin care să-i pună în vedere părții acest
lucru). Sigur, dacă partea nu are adresa electronică instanța va trimite prin mijloacele pe care
le are. Procedura asigură, pentru cei care știu să o folosească, metode de celeritate (însă și
celeritatea rezonează cu societatea per ansamblu).
2) Alin. (2) – Cererile pot fi adresate și în scris în formă electronică, dacă sunt
îndeplinite condițiile prevăzute de lege.
Prin urmare, aflăm de aici că nu neapărat trebuie să te duci la registratură să depui o
cerere. În practică sunt apeluri, recursuri care se trimit prin fax instanțelor. Există o mare
problemă aici cu data înregistrării lor: dacă trimiterea prin formă electronică asigură sau nu
data certă (pentru că dacă este un apel sau recurs pot apărea probleme atunci când îl trimiți în
ultima zi prin poșta electronică. Este posibil să intre faxul la ora 23, deci în termen, însă
grefierul vine și îl vede a doua zi și va zice că s-a primit a doua zi). Deci se poate și în formă
electronică, dar cu anumite dificultăți.
3) Alin. (4) – atunci când se fac cereri verbale, se menționează în încheiere.
4. Condiții extrinseci
1) Alin. (5) – în legătură cu semnătura, orice cerere trebuie să fie semnată, însă
lucrurile nu sunt chiar atât este grave. Dacă cererea nu este semnată, la primul termen de
judecată ce urmează depunerii acesteia, judecătorul va stabili identitatea părții, îi va citi
conținutul cererii și îi va lua consimțământul cu privire la acesta. Cu alte cuvinte, lipsa unei
semnături din cauza imposibilității semnării ei nu atrage direct nulitatea, ci există o procedură
de verificare a consimțământului părții.
2) Alin. (6) este cel mai îngrijorător – dacă legea nu prevede nimic, în materie
civilă, orice cerere adresată instanței este supusă unei taxe judiciare de timbru. Acest articol
este unul general. Anumite acte pot avea cerințe speciale (la partaj, la divorț).
Cuantumul acestor taxe, modul lor de calcul și modul lor de corecție le vom discuta
atunci când vom vorbi de cererea de chemare în judecată. Plătești orice, nu doar cererea de

220
chemare în judecată. Și dacă vrei o copie de la dosar tot se timbrează. Doar când legea nu
prevede nu se taxează. Există și scutiri acordate prin ajutorul public judiciar.
Se poate depune personal/prin reprezentant/poștă/curierat special/fax/mail sau alte
mijloace la registratura instanței.
3) Art. 149 NCPC. În ceea ce privește numărul de exemplare, cererea se face în
atâtea exemplare câte sunt necesare pentru a fi comunicate. Dacă mai multe părți au un
reprezentant comun, pentru ele se comunică un singur exemplar. Peste toate astea mai trebuie
un exemplar pentru instanță.
Cu alte cuvinte, dacă ai o cerere de chemare în judecată cu trei pârâți, se va depune
cererea de chemare în judecată în 4 exemplare. Dacă în urma întâmpinării depuse de pârât se
observă că doi dintre pârâți au același avocat, răspunsul la întâmpinare se va depune în 3
exemplare (1 pentru pârâtul rămas singur, 1 pentru cei doi pârâți cu un avocat comun, 1 pentru
instanță).
Dacă nu se depun suficiente exemplare, nu este chiar o nenorocire, pentru că alin. (3)
spune că, dacă nu este îndeplinită obligația depunerii în exemplar multiplu, instanța va putea
îndeplini din oficiu sau va putea pune în sarcina altei părți îndeplinirea acestei obligații pe
cheltuiala părții ce avea această obligație. În practică, dacă se primește mail sau fax, instanța
îi trimite o adresă prin care o roagă să depună și acte materiale. Dacă nu, aplică articolul.
Practica este un pic contra legem. Legea nu concordă cu faxul nostru de la instanță care n-are
hârtie. Așa că, c’est la vie monsieur requérant. Deci s-ar putea ca tu să depui o cerere pe care
trebuie să o depui în 4 exemplare doar într-un exemplar, instanța să o multiplice prin mijloace
proprii, dar la primul termen să vina cu nota de plată și să te oblige în încheiere să suporți
costurile multiplicării, sau să oblige pe altă parte – pârâtul – dar la sfârșit să se regleze cu
cheltuielile. Aceste chestiuni nu sunt deloc minore: o cerere adresată instanței poate avea de
la 1 la 50 de pagini, iar înscrisurile pot fi de la 1 foaie la un cărucior de pagini, deci în cazul
acesta, ca să faci copii înseamnă o suma de peste 10.000 lei. Astfel, instanțele se prevalează
foarte mult de facultatea de a multiplica ele înseși actele de la dosar, ceea ce înseamnă că au
dreptul să aprecieze de la caz la caz dacă își asumă multiplicarea (pentru că în unele cazuri se
depășește capacitatea de a multiplica a instanței. Dacă este vorba de o cerere, atunci ți-o
multiplică instanța. Dacă totuși este un căruț de înscrisuri instanța va amâna și va pune în
cheltuiala uneia dintre părți multiplicarea. Atunci când nimeni nu vrea, instanța poate suspenda
cauza până când cineva își va asuma obligația multiplicării, pentru că multiplicarea este
absolut necesară). Peste această etapă nu se poate trece. Dacă nu se îndeplinește obligația
de multiplicare, procesul nu poate continua.

221
4) Art. 150 NCPC. Înscrisurile atașate cererii se depun în atâtea exemplare în
câte se depun cererile. Înscrisurile se depun în copii certificate de parte, conform cu
originalul. Prin urmare, nu se depun în dosare înscrisurile originale. Originalul trebuie să-l
aibă partea asupra ei, astfel încât, dacă instanța îl solicită să-l compare cu copia depusă la
dosar, aceasta să-l poată prezenta. Altfel ar putea să nu ia în considerare copia.
În dosar se depune copie simplă (făcută în fața facultății, nici măcar legalizată),
certificată de parte pentru conformitate (alin. (2)). Să nu cumva să semnam vreodată dacă
n-am văzut originalul! Constituie infracțiunea de fals, deci prevederea este esențială pentru
buna desfășurare a vieții. Partea este obligată să aibă la ea originalele, nu să le pună la dosar.
Dacă nu-l are, i se dă un termen scurt de a-l aduce. Dacă nu-l aduce, sancțiunea este neluarea
în seamă a înscrisului. Actul de procedură nu mai are baza scriptică.
5) Art. 151 NCPC.
a. În ceea ce privește cererea făcută prin reprezentant, la cerere se atașează
procura în original sau în copie legalizată. Se derogă de la art. 150.
b. Avocatul sau consilierul juridic depun împuternicirea potrivit legii.
c. În cazul reprezentatului legal se depune o copie după înscrisul doveditor. Dacă
este vorba de părinte, acesta depune o copie după actul de naștere sau a hotărârii prin care s-a
recunoscut filiația.
d. În cazul persoanelor juridice se depune un extras din registrul public din care
rezultă împuternicirea lor (ORCT pentru societățile reglementate de L. 31/1990 sau, în cazul
asociațiilor și al fundațiilor, registrul ținut la instanțele judecătorești în care se menționează
modificările actelor constitutive ale asociațiilor și ale fundațiilor).
e. Organul de conducere sau reprezentantul desemnat al unei societăți/entități
fără personalitate juridică anexează în copie legalizată extrasul din actul care atestă dreptul
său de reprezentare.
6) Art. 152 NCPC. Este o aplicație a principiului rolului activ al judecătorului și
spune că, atunci când o cerere de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac
poartă o denumire greșită, ea totuși este considerată a fi valabil făcută: o parte a numit recurs
o cerere de cale de atac, dar de fapt ea este apel. Judecătorul pune în discuție posibilitatea
existenței unei erori. Bătrâneii mai pot confunda, deoarece până în 1993 nu a existat apel în
România. Judecătorul recalifică și-l lasă pe apelant să-și motiveze cererea.
Judecătorul nu poate schimba obiectul sau cauza!!! Dacă o parte insistă că ea a
cerut anularea și nu rezilierea, instanța respinge ca neîntemeiată, dacă nu este acolo
nulitate. Instanța doar recalifică.

222
Aceasta înseamnă că judecătorul va putea să o califice în sensul corect, potrivit legii, cu
mențiunea că judecătorul nu va putea să-i dea calificarea corectă decât după ce pune acest
lucru în discuția parților.
A doua precizare: în cazul cererii de chemare în judecată, art. 22 alin. (5) NCPC, vorbind
despre rolul activ, spune că judecătorul nu va putea schimba denumirea sau temeiul juridic în
cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot
dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles sa limiteze
dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora. Rolul activ
se izbește de principiul disponibilizații. Într-adevăr, judecătorul, după ce pune în discuția
parților, poate să dea o calificare corectă unei cereri denumite greșit, dar dacă părțile spun că
ele chiar aceasta au dorit și au înțeles, spre exemplu, că ce vor ele ține de reziliere și nu de
nulitate, dar teza lor juridică este că neplata prețului este un motiv de nulitate, nu de reziliere,
și vor ca instanța să o califice ca cerere de nulitate, s-a închis discuția.
Judecătorul respinge cererea privind nulitatea contractului (pentru că, de fapt, este un
motiv de reziliere, dar părțile au cerut nulitate) în măsura în care nu este vorba de un motiv
de nulitate absolută (pe care instanța ar putea să-l analizeze din oficiu) și nu este vorba de
drepturi de care părțile nu pot dispune (de exemplu, la exercitară căilor de atac degeaba
vin părțile și spun „noi vrem să se judece recurs, deși legea prevede apel”.
Faptul că este apel și nu este recurs nu este un lucru care ține de voința părților. În
schimb, faptul că se cere nulitate în loc de rezoluțiune ține de voința părților, ele pot face orice
cerere, la fel cum instanța are dreptul să o respingă. Astfel, în ceea ce privește calea de atac,
compunerea completului de judecată etc., acestea nu sunt chestiuni asupra cărora părțile pot
să ceara ce vor ele (părțile trebuie să facă apel, pentru că așa prevede legea, iar aceasta este o
chestiune de ordine publică. Dacă completul este compus din doi judecători și nu din trei este
o chestiune de organizare).
SECȚIUNEA II – TERMENELE PROCEDURALE
Sunt intervale de timp stabilite de lege sau de instanță în care se pot îndeplini acte de
procedură sau în care este interzis să se îndeplinească un act de procedură.
Prin urmare, ca să fie un termen procedural, în primul rând trebuie să fie în cursul unui
proces. Ce curge în afara procesului nu sunt termene procedurale, ci sunt termene de drept
substanțial sau termene de prescripție sau de decădere din dreptul substanțial potrivit C.civ.
Termenele de procedură sunt cele care încep odată cu cererea de chemare în judecată.

223
1. Clasificare
1.1. Din punctul de vedere al clasificării
Termenele sunt legale, judecătorești și convenționale (după cum sunt stabilite de lege,
de instanță sau de către părți). Cele convenționale sunt destul de controversate întrucât, chiar
dacă părțile stabilesc un anumit termen, el trebuie încuviințat de instanță și atunci nu știi exact
dacă acesta este convențional, pentru că l-au stabilit părțile, sau este judecătoresc, pentru că
convenția părților este încuviințată de instanță.
Diferența este totuși importantă, pentru că cel puțin în procedura arbitrajului sunt și
termene stabilite doar de către părți (este adevărat, nu în fața instanțelor judecătorești, ci în
fața instanțelor arbitrale), dar aici regulile de procedură se fac de către părți. Evident, ele vor
stabili și termenele opozabile completului arbitral: termenul în care trebuie soluționat arbitrajul
(completul trebuie să se supună acestui termen, dacă acceptă.
Deosebit de importantă este distincția dintre termenele legale și termenele
judecătorești, pentru că într-o anumită latură a doctrinei și a jurisprudenței, numai termenele
legale atrag decăderea, nu și termenele judecătorești. În unele opinii, nu ar fi deosebirea prea
mare din punctul de vedere al sancțiunii, în altele diferența ar fi destul de mare. Pe de altă
parte, termenele legale nu pot fi modificate de judecător (pentru că ar interveni în puterea
legiuitoare), pe când termenele judecătorești fixate de judecător la fel de bine ar putea fi și
modificate de către acesta.
1.2. În funcție de caracterul lor
Termenele sunt imperative (peremptorii) și prohibitive (dilatorii).
Atenție! Noțiunea de „imperativ” de aici nu este identică nu noțiune de „imperativ” pe
care o știm de la caracterul normelor de procedură. Nu înseamnă că este de ordine publică. Pot
fi termene imperative de ordine publică sau termene imperative de ordine privată. Noțiunea
de „imperativ” are altă semnificație aici: înseamnă că în interiorul acelui termen trebuie
săvârșit un anumit act – prin opoziție cu „prohibitiv” care înseamnă că în interiorul lui nu
trebuie săvârșit un anumit act. De aceea termenele imperative se mai numesc și peremptorii
(care arata faptul că se sfârșește un drept odată cu ajungerea la termen), iar cele prohibitive –
dilatorii, în sensul că după trecerea termenul se naște dreptul de a face actul de procedură
respectiv. Cele mai multe termene sunt imperative:
1) Termene imperative:
- dreptul de a formula apel (în 30 de zile de la comunicare – termen imperativ de ordine
publică, pentru că după 30 de zile pierzi dreptul de a face apel);

224
- dreptul de a depune întâmpinare (în 25 de zile – acest termen nu este imperativ, pentru
că, dacă se depune întâmpinarea în a 27-a zi, partea adversă poate să spună că nu invocă
decăderea, din moment ce singurul care ar fi putut fi lezat de depunerea unei întâmpinări peste
termen este chiar aceasta din urmă, iar ea nu se simte lezată – deci nu va interveni decăderea);
2) Termene prohibitive: în procedura executării silite prin urmărirea silită a
bunurilor imobile se începe printr-o somație. Apoi legea spune că de la comunicarea somației
curge un termen de 15 zile în care nu se pot face acte de executare. Acest termen îi este lăsat
debitorului ca să plătească de bunăvoie. Dacă se face un act de procedură de executare în
interiorul acestui termen, actul respectiv va fi nul.
Distincția este extrem de importantă, pentru că termenele imperative atrag sancțiuni
precum decăderea sau imposibilitatea de a mai face actul de procedură, în timp ce termenele
prohibitive nu pot atrage decăderea, ele atrag nulitatea actului făcut în interiorul lor.
1.3. După natura normelor
Termenele pot fi absolute și relative. Ele se refera la sancțiunea care intervine în cazul
nerespectării lor – o sancțiune de ordine publică sau o sancțiune de ordine privată. Un termen
imperativ poate fi foarte bine de ordine publică sau de ordine privata, după natura normelor
protejate.
1.4.După durata lor
Termenele sunt pe ore, zile, săptămâni, luni și ani (aceasta ultimă diferența contează
foarte mult în calcului termenelor).
Există și termene mai subtile: începerea oricărei dezbateri. ESTE un termen. Nu este pe
ore sau zile. Sau de îndată. Poate fi o zi, o lună un an. Important este să nu mai invoci altceva
înainte de a cere recuzarea.
2. Calculul termenelor
Este foarte complicat. Dar scrie totul în cod. Dar aceasta nu garantează că pricepeți ceva.
Cele mai multe termene sunt termenele pe zile (pe acestea trebuie să le cunoaștem cel mai
bine). În cazul acestora, regula este că nu se ia în considerare ziua în care începe termenul
și nici ziua în care se sfârșește (deci întotdeauna vom avea cu două zile mai mult decât
termenul) – art. 181 alin. (1) pct. 2 NCPC. ESTE sistemul zilelor libere.
De exemplu, dacă avem un termen de 3 zile, pe prima n-o punem, astfel încât avem
prima zi, apoi 3 zile libere, după care vine ziua în care poți face actul. Deci sunt 5 zile în
realitate la dispoziție. Acesta este principiul zilelor libere.
În cazul în care ultima zi cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungește până la
prima zi lucrătoare. Nu este vorba de ziua lucrătoare/nelucrătoare a arhivei de la instanță, este

225
vorba de zilele în care lucrează sau nu poșta – sâmbătă este zi nelucrătoare, la fel duminica și
sărbătorile legale. Faptul că o poștă anume lucrează chiar și în zilele nelucrătoare, nu face ca
acea zi să devina lucrătoare (se ia după standardul general al statului – teoretic nu ar exista
nicio zi nelucrătoare, pentru că cel puțin o instituie, o poștă în țară va funcționa chiar și în
zilele nelucrătoare – deci este vorba de zilele nelucrătoare legale). Doar pentru ultima zi este
valabilă. Zilele nelucrătoare sunt înăuntrul termenului, se numără.
În legătura cu termenele pe ore, art. 181 alin. (1) pct. 1 spune că în cazul în care termenul
este pe ore, acesta începe sa curgă de la ora zero (00:00) a zilei următoare dacă nu spune
altfel în lege. Aceasta regula se aplica atunci când legea nu prevede un alt moment de la care
începe sa curgă termenul (dacă o hotărâre se atacă în 48h, nu trebuie sa calculezi minutul în
care a fost pronunțata hotărârea).
De exemplu, în cazul ordonanței președințiale, art. 999, alin. (4) spune că „pronunțarea
se poate amâna cu cel mult 24h, iar motivarea ordonanței se face în cel mult 48h de la
pronunțare”. În cazul acesta, 48h de la pronunțare în seamănă 48h de la ora zero a zilei
următoare (adică înseamnă că ai doua zile pline).
În cazul în care termenul se calculează pe săptămâni, luni, ani, art. 181 alin. (1) pct. 3
spune că acesta se împlinește în ziua corespunzătoare din ultima săptămână, lună sau din
ultimul an (deci este simplu, căutăm corespondentul). Singura problema aici este dacă nu
există zi corespunzătoare (29 februarie – în cazul acesta termenul se va considera împlinit în
ultima zi a lunii, deci pe 28 februarie).
Cu toate acestea, trebuie să depui actul în timpul de funcționare a registraturii, care
diferă de la instanță de la instanță. Așadar, după închidere până la 24:00 tu mai ești doar
filozofic în termen. Din fericire se aplică dispozițiile privitoare la poștă. Dacă am depus actul
la poștă/serviciul de curierat în termen, rămân în termen. Mai este o regulă. Trebuie să fie cu
scrisoare recomandată. Ce se întâmplă cu mail-lu și faxul? ICCJ: orice mijloc altul decât
poșta, au regimul comun. Data de înregistrare nu va fi data trimiterii mail-ului, ci data
înregistrării efective. Dacă eu trimit mail după închiderea instanței este vax albina.
3. Durata termenelor
Trebuie sa reținem trei elemente importante:
1) Punctul de plecare – ca regulă generală, termenele încep să curgă de la data
comunicării actelor de procedură, dacă legea nu prevede altfel. Comunicarea actului este în
sine o procedură de la articolul privind citarea și comunicarea. Comunicarea nu este o
situație de fapt, ci una de drept. Comunicarea nu este luare la cunoștință (= situație de fapt)!!!
Sunt însă suficient de multe cazuri în care lege prevede altfel:

226
În cazul ordonanței președințiale, art. 1000 spune că, dacă prin legi speciale nu se
prevede altfel, ordonanța este supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la pronunțare,
dacă s-a dat cu citarea parților, și de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor. Deci iată
un alt mod de a curge termenul. Legiuitorul a substituit regulii generale privind punctul de
plecare (comunicarea) o regulă specială (pronunțarea) când s-a dat hotărârea cu citarea
părților. Părțile știu/pot ști în mod rezonabil când a avut loc pronunțarea. Acest lucru este
posibil, deoarece procedura ordonanței este o procedură urgentă și legiuitorul a vrut să
comprime cât mai mult termenul de soluționare a apelului, spunând că termenul de declarare
a apelului nu curge de când se comunică hotărârea, ci de când părțile află de soluție.
Dacă nu avem astfel de derogări, regula este că termenul curge de la comunicare.
3.1. Principiul echipolenței
Reprezintă situațiile în care legiuitorul echivalează anumite acte de procedura cu actul
comunicării. Cu alte cuvinte nu ne aflăm în fața unei comunicări, dar legiuitorul, din anumite
rațiuni, a decis să dea valoare de comunicare altor acte de procedură. De principiu, această
decizie a legiuitorului a venit dintr-o prezumție pe care el a stabilit-o cum că acele acte de
procedură sunt suficient de certe ca să se tragă concluzia că comunicarea actului a avut loc
(deci nu sunt niște prezumții pe care ni le permitem noi să le tragem. De fapt ele nu mai sunt
prezumții, pentru că nu lasă loc de probabilitate. Legiuitorul a văzut că în cazul acestei
probabilități există o consecvență covârșitoare și a ridicat-o la rang de lege. Prezumția a stat
doar la baza gândirii legiuitorului, ea nu mai există acum).
1) Art. 184 alin. (2) NCPC teza I: se consideră că actul a fost comunicat părții
și în cazul în care aceasta a primit sub semnătură o copie de pe act (deci nu există o procedură
de comunicare prin poștă, fax etc., dar partea a venit la instanță, i s-a predat actul la registratură
și a semnat „am primit un exemplar”. Nu mai este nevoie de proces-verbal de comunicare și
așa mai departe, pentru că dovadă mai clară decât aceasta nu există. Dacă nu semnează, nu se
consideră comunicată, deși a citit dosarul și știe despre ce este vorba). Aici nu mai avem nici
proces-verbal de comunicare, nici proces-verbal de afișare, nici citație. Dacă ai semnătura
părții pe act este suficient.
2) Teza II: precum și în cazul în care ea a cerut comunicarea actului unei alte
părți. Acest caz vizează situația părții care, deși nu i s-a comunicat actul, are o problemă: că
nu i s-a comunicat celeilalte părți (și se duce la instanță și depune o cerere în care spune: „eu
sunt X, solicit să comunicați pârâtului, pe numele lui Y, o copie de pe hotărârea judecătorească
din dosar”). Acest act se consideră comunicare pentru el, pentru că legiuitorul nu a putut să
creadă că este unul atât de deplasat încât, neștiind hotărârea, să urle că nu i-a fost comunicată

227
celuilalt. Dacă tu vii și depui o cerere la instanță și spui că preocuparea ta principală este să se
comunice hotărârea părții adverse, se presupune că tu știi hotărârea, este greu de conceput că
tu nici n-ai citit-o. Dacă ai făcut acest act, se va considera o comunicare a hotărârii către tine.
Textul nu poate fi interpretat sub nicio formă cum ca s-ar referi la cel care solicită să i se
comunice lui hotărârea. Contravine și interpretării ad litteram, și logicii: cel care solicită să i
se comunice hotărârea tocmai asta spune, că nu o cunoaște).
De ce ar face cineva o cerere prin care să solicite instanței să comunice altuia hotărârea?
Pentru că o hotărâre se definitivează după ce a trecut termenul de exercițiu al apelului
pentru toate părțile. Cum termenul de apel începe să curgă de la comunicare, dacă pentru una
dintre părți nu s-a comunicat hotărârea, înseamnă că pentru aceasta nu a început să curgă
termenul de apel (ceea ce înseamnă că acea hotărâre nu este definitivă, iar cel care a câștigat
procesul are în primul rând interesul ca hotărârea să se comunice celorlalți ca să înceapă să
curgă termenul de apel, să vadă dacă aceștia fac sau nu apel, iar dacă nu fac, să se bucure de o
hotărâre definitivă). Cu toate acestea, cel care face astfel de cereri trebuie să fie foarte bine
instruit și să știe că din acel moment dacă el însuși are de atacat ceva cu privire la hotărârea
respectivă trebuie să atace în 30 de zile. Dacă el nu a citit încă hotărârea, singura lui preocupare
fiind să se comunice celorlalți, și face o astfel de cerere, deși nu i s-a comunicat lui încă
hotărârea, s-ar putea să ajungă în apel și instanța să-i pună în vedere faptul că termenul pentru
el a început să curgă de când a introdus el cererea și nu de la data la care i s-a comunicat
hotărârea. Faptul că s-a și comunicat ulterior nu are relevanță, ar putea echivala cel mult cu o
dublă comunicare.
3) Art. 468 alin. (2) arată că termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii,
chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu încheierea de încuviințare a executării silite.
Textul vorbește de o comunicare a hotărârii, dar nu este vorba de actul în sine de comunicare,
ci de o comunicare a unui înscris în procedura de executare silită. Se aplică și în recurs.
Situația din punct de vedere practic (art. 666): ai avut un proces, ai pierdut, nu ți s-a
comunicat hotărârea și stând acasă liniștit într-o dimineață te trezești cu executorul
judecătoresc (care vine și iți aduce o surpriza hihi – o somație că ai de plătit o sumă de bani
din procesul pe care l-ai pierdut, dar a cărui hotărâre nu ți-a fost comunicată). Această somație
însă, potrivit legilor privind executarea silită, trebuie însoțită de titlu executoriu. Cum titlul
executoriu este chiar sentința, ea este atașată somației. În cazul acesta legiuitorul spune că,
chiar dacă nu ți-a fost comunicată atunci când trebuia (când ai pierdut procesul – din orice
motiv), acum când ai primit somația, ai primit și hotărârea, iar de la acest moment, deși nu ti
s-a comunicat hotărârea separat, începe să curgă termenul privind declararea de apel (pentru

228
că atâta timp cât nu ți s-a comunicat hotărârea tu nici nu erai obligat să faci apel). Fără o astfel
de prevedere s-ar fi ajuns la situația inechitabila în care ai fi putut fi executat fără sa înceapă
să curgă termenul de apel (pentru simplul fapt că hotărârea nu ți s-a comunicat până atunci).
Anumite hotărâri au executare provizorie și creditorul se poate grăbi la executare mai
repede decât se mișcă instanța. Așadar, debitorul rămâne cu buzunarele goale înainte să i se
comunice hotărârea.
Necomunicarea unei hotărâri nu înseamnă întotdeauna inexistența unei comunicări. De
cele mai multe ori necomunicarea unei hotărâri înseamnă o greșeală a procesului-verbal de
citare (noi asimilăm noțiunii de „necomunicare” orice viciu – poate hotărârea a fost
comunicată, dar nu a ajuns la destinatarul care trebuie, rareori se întâmplă să nu fie comunicată
deloc. De cele mai multe ori, fie lipsește un număr/literă din adresă, fie nu este blocul bun etc.
Însă toate acestea echivalează cu o necomunicare).
4) Art. 468 alin. (3) prevede că, dacă o parte face apel înainte de comunicarea
hotărârii, aceasta se socotește comunicată la data depunerii cererii de apel. Acest text se
referă la situația în care unuia nu i s-a comunicat hotărârea, el face apel înainte să i se
comunice, astfel încât de la data la care s-a gândit să facă apel fără să știe conținutul hotărârii
începe să-i curgă termenul de apel, pentru că se presupune că, din moment ce el este atât de
vivace încât face apel, a examinat hotărârea. Este adevărat, aceasta nu i s-a comunicat, dar
înseamnă că el a obținut-o prin alte mijloace. Logica legiuitorului aici a fost în felul următor:
dacă tu ai luat decizia să ataci cu apel, chiar dacă eu (instanță) nu am dovada că ți s-a comunicat
hotărârea, trag concluzia logică că ai citit-o (ai obținut-o prin alte mijloace decât comunicarea).
I se dă totuși un termen pentru a-l modifica, după ce știe exact ce scrie în hotărâre. NU se
aplică motivelor! Termenul curge doar de la comunicare! Legiuitorul nu asimilează și
cunoașterea anticipată a motivelor, chiar dacă cineva face apel pripit.
Art. 485 NCPC spune ca se aplica aceleași reguli de la apel și la recurs.
În legătura cu aceste cazuri de echipolență, ele sunt de strictisimă interpretare. Trebuie
să ne ferim să cream noi niște ipoteze similare acestora sau chiar mai puternice decât acestea
și pe care să le prezentăm instanței ca fiind cazuri de echipolență. Ele sunt niște derogări de la
regula potrivit căreia actele de procedură se verifică prin chiar condițiile lui intrinseci de
legalitate. Aceste derogări nu pot fi stabilite decât de către legiuitor. Există situații
asemănătoare sau mai legitime chiar, dar dacă nu scrie în lege, nu ne interesează. Cunoașterea
simplă este doar o situație de fapt. Aici noi vorbim de chestii de drept. I s-a comunicat? De
exemplu, una dintre părți comunică celeilalte printr-un executor judecătoresc hotărârea
pronunțată în proces. Partea respectivă semnează executorului trimis de cealaltă parte un

229
proces-verbal prin care zice că a primit copie de pe sentință etc. Nu este comunicare, nu este
echipolență! Aici nu este vorba de puterea minții, ci de puterea de a legifera. Nu zice
legiuitorul, noi nu inventăm.
Legiuitorul când le-a instituit a avut la bază un silogism logic care, de cele mai multe
ori, merge pe ideea că tragem concluzii firești din atitudinile părților. Evident, ce a făcut
legiuitorul, scoțând 4 cazuri de acest gen, am putea face și noi și să mai găsim și altele pe lângă
(unele asemănătoare, altele mai puternice). Nu înseamnă că le putem invoca cu succes.
De exemplu, A se judecă cu B, A are cerere principala, B are cerere
reconvențională. Se resping ambele. A declară apel. Se citează părțile în apelul lui A, vin și A
și B, pun concluzii pe apelul lui A și apelul se admite. După vreo 2 ani vine și B și declară
apel împotriva hotărârii de la prima instanță (pe cererea lui reconvenționala), invocând faptul
că acea hotărâre de la prima instanță nu i-a fost comunicată, deci nu începuse termenul de apel
pentru el. Judecătorul îi spune „ok, nu ți s-a comunicat hotărârea, dar dumneata ai pus concluzii
în apelul lui A împotriva hotărârii. Când ai pus concluzii nu ți-ai dat seama că aveai și tu ceva
de comentat împotriva hotărârii?”. B zice nu că n-a știut, ci că nu i s-a comunicat. Dacă B va
invoca faptul că avea și el ceva de comentat împotriva hotărârii din prima instanță, dar nu le-
a invocat în cadrul apelului lui A, pentru că nu-i fusese comunicată hotărârea nu este caz de
echipolență. Judecătorul nu va putea să spună în acest caz că punerea de concluzii de către B
în apelul declanșat de A reprezintă un argument suficient în cât să considere că i s-a comunicat
hotărârea.
Dar nici B nu scapă. La căile de atac avem un text care zice că achiesarea poate fi tacită
sau expresă. Trebuie să se vadă adeziunea părții la hotărâre și atunci, partea nu mai poate face
apel împotriva ei. Deci B nu poate să facă apel.
Nu reprezintă caz de echipolență faptul că partea se referă, într-o corespondență
cu instanța, la hotărârea judecătorească.
Nu reprezintă caz de echipolență nici următoarea situație: sunt două dosare.
Într-un dosar vine partea și depune copie după hotărârea din celălalt. În primul dosar însă nu
există dovada comunicării hotărârii (partea care a anexat-o și poate chiar a semnat-o conform
cu originalul o avea prin alte mijloace decât comunicarea).
NU SE APLICĂ ÎN CONTESTAȚIA ÎN ANULARE sau alte căi revizuire,
mai puțin recursului.
Alte termene curg de la pronunțare sau de la luarea la cunoștință, care este o chestie de
fapt: în orice mod în care iei la cunoștință.
2) Punctul de împlinire – aici interesează efectul împlinirii termenului:

230
- la termenele imperative punctul de împlinire reprezintă întotdeauna sfârșitul dreptului
de a mai face un act de procedural. Dacă-l face, actul este nul.
- la termenele prohibitive, interiorul termenul este cel care interzice efectuarea actului
și astfel punctul de împlinire al termenului reprezintă deschiderea dreptului de a efectua un
act de procedură.
3) Eventualele întreruperi sau suspendări ale termenului – de principiu termenele
de procedura curg fără întreruperi sau suspendări. Cu toate acestea există unele prevederi
vizând întreruperea și suspendarea termenelor procedurale.
Art. 184 alin. (3) NCPC prevede că termenul procedural nu începe să curgă, iar dacă
a început sa curgă mai înainte, se întrerupe față de cel lipsit de capacitatea de exercițiu sau
cu capacitatea de exercițiu restrânsă, cât timp o persoană nu a fost desemnată să-l reprezinte
sau sa-l asiste.
Art. 184 alin. (4) vizează două situații de întrerupere:
1) Când a intervenit moartea uneia dintre părți (se presupune că în cazul acesta
moartea a intervenit în interiorul termenului) – în acest caz se face o nouă comunicare la
domiciliul părții decedate pe numele moștenirii, fără să se arate numele și calitatea fiecărui
moștenitor (pentru că instanța încă nu le cunoaște). Cu alte cuvinte moartea părții se plasează
undeva între momentul începutului curgerii termenului și momentul finalizării acestuia sau
chiar înainte de începerea curgerii termenului și atunci comunicarea trebuie făcută direct pe
numele moștenirii. Se face o comunicare care sună ceva de genul „pentru moștenitorii
decedatului X”, fără sa-i individualizeze – de la acel moment curge un nou termen).
2) Când a intervenit moartea reprezentantului părții. În acest caz se va face o
nouă comunicare la adresa părții și de la această nouă comunicare va curge un nou termen de
procedură.
Aceste reguli sunt aplicabile și în materia apelului și a recursului. Sunt practic niște
reluări ale regulilor generale de mai sus în materia apelului și a recursului.
Mai sunt niște termene speciale în materia perimării:
Art. 417 NCPC – întreruperea cursului perimării (perimarea este acea sancțiunea care
intervine pentru lăsarea în nelucrare a unui dosar). Este destul de ușor de intuit că există și un
termen de întrerupere a termenului de perimare și un termen de suspendare special aplicabile
numai în materia perimării. Cel mai uzual este cazul de la art. 417 care presupune că în cursul
termenului de perimare se efectuează un act de procedură de către una dintre părți (și anume
de către partea care justifică un interes), dacă actul de procedura este făcut în scopul continuării
judecații (de la acest act curgând un nou termen de perimare). Cu alte cuvinte:

231
▪ trebuie să fie un act de procedura legal, făcut în cursul termenului de perimare;
▪ trebuie să fie un act de procedura făcut de părți, nu de către instanță;
▪ trebuie făcut de partea care justifică un interes (de principiu reclamantul);
▪ actul de procedură să fie făcut în scopul continuării judecații (se face o cerere prin
care se solicită o copie de la dosar – nu rezultă faptul că partea vrea să se judece în continuare).
Trebuie să fie vorba de o cerere de repunere pe rol urmată de acte concrete de judecată, pentru
că altfel, dacă ceri o repunere pe rol, după care ceri din nou suspendarea, aceste acte nu sunt
în sensul textului de lege).
[Însă perimarea intră în materia de pe semestrul II].
Sancțiunile care intervin în cazul nerespectării regulilor privind actele și termenele
procedurale:
SECȚIUNEA III – NULITATEA
Ea intervine în cazul nerespectării regulilor privind actele de procedură și termenele
prohibitive. Prin urmare, nulitatea este sancțiunea ce intervine în cazul în care actul de
procedură nu îndeplinește condițiile de fond sau de formă prevăzute de lege pentru
validitatea lui și îl lipsește de efectele sale firești.
1. Clasificări
Trebuie să le știm împreună cu semnificațiile.
1) După interes: nulități absolute (încălcarea unor norme de ordine publică) și
nulități relative (încălcarea unor norme de ordine privată).
Nulitățile se invocă într-un anumit termen și persoanele care le pot invoca diferă în
funcție de natura nulității. Ce decurge din compunerea greșită sunt de ordine publică, mai
puțin cele de la art. 42. La fel sunt unele aspecte ce țin de durata procesului – perimarea. De
ordine privată sunt cele care reglementează, chiar imperativ, norme individuale.
2) După precizarea în lege: nulități exprese (cele prevăzute că atare de lege) și
nulități virtuale (nu sunt prevăzute de lege, dar ele există ca urmare a faptului că s-a încălcat
o normă de drept, chiar dacă legea nu prevede în mod concret nulitatea în cazul încălcării ei).
Diferența dintre cele două este esențială în materie de procedură: în cazul nulităților
exprese vătămarea se prezumă, în timp ce în cazul nulităților virtuale trebuie făcută proba
vătămării. Dar și în cazul nulităților exprese se poate face proba contrară!
Exemple: cererea de chemare în judecată – art. 194. La art. 196, dacă cererea care nu are
numele, prenumele, denumirea, obiectul, motivele de fapt ori semnătura părților este nulă.
Înțelegem că în restul cazurilor nu ar fi sancțiune. În realitate, ea este nulă mereu. Aceste 4
mențiuni atrag nulitatea expresă! Așadar se prezumă vătămarea. Pentru celelalte, trebuie

232
dovedită (e.g. netrecerea motivelor de drept). Sau dacă reclamantul te cheamă în judecată, dar
nu cere nimic. Alta este situația când mă chemă în judecată pentru un imobil, dar nu-i arată
valoarea. Nulitatea este virtuală. Obiectul este arătat.
La citație, art. 157: cerințele de la lit. a), c), d), e) și k) sunt sub sancțiunea nulității.
Restul, sub aceeași sancțiune, dar nu este nulitate expresă, ci virtuală! NU asimilați nulitățile
exprese cu cele absolute!!! Faptul că ea este expresă contează doar pentru evidența vătămării.
Atât. Aici nu ne interesează natura (persoana sau sistemul este vătămată). Sunt clasificări
paralele!
3) Nulități intrinseci și nulități extrinseci (condiții formale din afara actului –
competența instanței, încălcarea unui termen prohibitiv – la executare de exemplu, neplata
taxei judiciare de timbru, cele ce țin de fond – lipsa capacității) actului de procedură civilă.
Diferența este importantă întrucât nulitățile extrinseci actelor de procedură civilă se
caracterizează prin faptul că nu sunt condiționate de vătămare. Nu ne interesează
vătămarea! Nu că nu se probează:
De exemplu, nulitatea care decurge din faptul că actul a fost făcut în interiorul unui
termen prohibitiv – nulitatea nu vizează forma actului (el este perfect), nici condițiile de fond
ale actului (și ele sunt îndeplinite). Problema este că este făcut într-un moment nefericit (exact
când nu era voie să fie făcut – condiție care se plasează în exteriorul actului) – această nulitate
nu este condiționată de o vătămare.
Necompetența instanței este o nulitate extrinsecă actului de procedură, pentru că actul
este perfect din punctul de vedere al formei și al condițiilor de fond – problema este că este
depus într-un loc nefericit.
4) Nulități proprii și nulități derivate (cele care decurg ca urmare a legăturii de
cauzalitate cu un act nul. Poate fi regresivă sau progresivă). Nulitățile derivate în sine sunt
și ele necondiționate de vătămare:
De exemplu, nulitatea decurgând din audierea unui martor care nu avea voie să depună
mărturie (pentru că era condamnat pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă) se va extinde
și asupra hotărârii judecătorești, dacă hotărârea se întemeiază pe mărturia respectivă (de cele
mai multe ori se va întemeia). Hotărârea în sine nu conține elemente de viciu formal, dar se
sprijină este un act nul.
5) Nulități totale și nulități parțiale (admiterea în parte a recursului este o nulitate
parțială de cele mai multe ori).
6) Nulități condiționate de vătămare și nulități necondiționate de vătămare.
Această distincție este foarte importantă, pentru că, de regulă, în procedura civilă nu poate

233
interveni nulitatea dacă nu există o vătămare (simpla încălcare a unei norme de drept, de
regulă, nu atrage per se nulitatea. Este nevoie de încă două condiții:
1. Încălcarea respectivă să fi produs o vătămare;
2. Vătămarea să nu poată fi înlăturată altfel.
Aceste condiții se aplică în genere, mai puțin în situația în care sunt nulități
necondiționate de vătămare.
Distincția între cele două categorii este foarte importantă, pentru că în practică riști să
vorbești de vătămare în cadrul unor nulități care sunt desprinse de condiția vătămării (cum ar
fi necompetența – nu este nicio problemă că ai introdus cererea la JS2, pentru că ea este la
câteva străzi distanța de JS4. Susținerea este corectă în esență, dar din punctul de vedere al
procedurii civile nu este corectă, pentru că în cazul nulităților ce decurg din necompetență
acestea nu sunt condiționate de vătămare, astfel încât această teorie conform căreia diferența
de câteva străzi dintre instanțe sau de câteva etaje nu produce vreo vătămare nu rezolvă
problema nulității, care se menține).
1.1. Regula: nulitatea condiționată de vătămare.
În general, ca un act să fie anulabil trebuie:
1) Să fie îndeplinit cu neobservarea unei cerințe legale (cerința poate fi de fond
sau de formă).
2) Să fi produs o vătămare, cu mențiunea că !!!în cazul nulităților exprese
vătămarea se prezumă, dar prezumția este una relativă, poate fi răsturnată!!!. De exemplu: la
citare. Ai fost citat, dar nu ți s-a spus instanța, ziua, numărul dosarului. Vătămarea este că nu
ai putut să te aperi. Ți s-a comunicat o hotărâre la o adresă greșită. Este nulă. Nu ai putut
exercita în termen calea de atac. Martorul trebuie să jure. Dacă nu jură, este nulă depoziția.
3) Vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. Această regulă
se regăsește la art. 177 alin. (1).
Exemple concrete: Art. 194 și art. 196.
Art. 200 alin. (3) – când cererea de chemare în judecată nu îndeplinește condițiile de la
art. 194 și art. 196 i se comunică lipsurile și i se dă termen de 10 zile să facă completările.
Dacă nu, CCJ este nulă.
Art. 148 alin. (5) – dacă nu este semnată, judecătorul stabilește identitatea părții, îl
citează, îi citește cererea și îi ia consimțământul.
Avem o problemă. Alin. (3), (2) art. 177: uneori se prevede un termen de înlăturare a
vătămării, înseamnă că actul rămâne vătămător și prin urmare nul. La art. 200 poți păți aceasta.
Ți se dă termen 10 zile să fie rectificată în a 15-a zi, dar nu s-a pronunțat încă judecătorul.

234
Când se uită pe ea judecătorul, ce face? O anulează? Răspunsurile sunt contradictorii. Unii zic
da. Alții (Briciu) zic că da, va anula actul, pentru că alin. (3) trebuie să fie luat cu (2). Trebuiau
chiar invers să fie articolele. Logic este să nu intervină nulitatea. Dacă ai termen și nu-l
respecți, intervine decăderea în legătură cu actul de înlăturarea a vătămării. Actul de
înlăturare nu există, vătămarea subzistă, deci nulitatea operează. Majoritatea merge pe ce zice
proful. Argumentul zdrobitor a fost mutarea pe un plan ficțional. Să mergem la cererea de
recurs. Dacă este nemotivată cum este? Nulă! Scriu pe o hârtie declar recurs punct și o semnez.
Până când pot rectifica? Până peste un an când se pronunță judecătorul? Atunci aș ignora cele
30 de zile și eforturile părții care a argumentat că este nul. Ar fi degenerat sistemul căilor de
atac.
Când nu intervine nulitatea:
Art. 425 alin. (3) – ce faci dacă nu ai mențiunea căii? NU se atrage nulitatea. Dar dacă
scrie altă cale de atac? Judecătorul nu poate crea o altă cale. Intervine o altă regulă, nu
nulitatea, ci, dacă partea se bazează pe hotărâre, i se respinge de exemplu recursul și este
repusă de drept în termenul de apel.
La art. 426 – dacă nu este semnată? Minuta hotărârii a fost semnată. NU se anulează!
Dacă moare judecătorul, acum nu poți zice că hotărârea este nulă. În civil cel puțin.
Contradicții între minută și hotărâre? NU este nulitate. Soluția este în minută. Se reface
hotărârea conform minutei. Dacă pe minută lipsește, este nulă.
Precizări:
1.2. Ce înseamnă vătămare?
Vătămarea este diferită de interes!
Exemplu de vătămare: efectuarea actului de către o persoană fără capacitate de exercițiu
sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, fără ca actul să fie semnat și de reprezentant.
Capacitatea procesuală este o nulitate necondiționata de vătămare, deci nu ne interesează.
Necitarea părții produce o vătămare – faptul că partea este lipsită de posibilitatea de a-
și exprima punctul de vedere în instanță, căci se presupune că modul agreat de legiuitor în care
ea să afle de proces este citarea. Cât timp partea nu are obligația de a se informa de pe portalul
instanțelor de existența termenului și există obligația citării, înseamnă că legiuitorul a stabilit
un standard în ceea ce privește înștiințarea (trebuie să i se comunice părții acasă data
procesului). În lipsa îndeplinirii acestui standard se consideră că partea este vătămată.
Aici însă facem o incursiune la forma citației – art. 157 NCPC care spune care este
cuprinsul citației. Alin. (3) spune că cerințele prevăzute la alin. (1) lit. a), c), d), e), k) sunt
prevăzute sub sancțiunea nulității (și celelalte sub ce sancțiune sunt prevăzute? – tot sub

235
sancțiunea nulității. Numai că pentru cele de la lit. a), c), d), e), k) nulitatea este una expresă,
iar pentru celelalte nulitatea este virtuală). Semnificația este că negăsirea în cuprinsul citației
a prevederilor de la lit. a), c), d), e), k) va scuti pe cel care invocă nulitatea de dovada vătămării.
Lipsa celorlalte îl va obliga pe cel care invocă faptul că citația nu a fost legal întocmită să
probeze vătămarea:
De exemplu, lit. c) – numărul dosarului. Lipsa de pe citație a mențiunii privind
numărul dosarului este considerată a te scuti de dovada vătămării (deci este o nulitate sub
condiția vătămării, dar te scutește de proba ei, instituind o prezumție relativă cum că, din
moment ce citația nu cuprinde numărul dosarului la care trebuie să te prezinți, acea citație este
informă, prin urmare nulă). Împotriva acestei prezumții se poate face o probă contrară, dar
până la dovada contrară se consideră că este vătămare și intervine nulitatea (legiuitorul s-a
gândit că degeaba i se transmite citația dacă nu i s-a spus și dosarul).
Proba contrară vătămării se face dacă partea respectivă depune o cerere în dosar în care
scrie ea numărul de dosar și spune că solicită amânarea cauzei în dosarul în care a primit citația
pentru alte motive (deci rezultă că partea știa care este numărul dosarului, l-a identificat ea
singură).
Lit. f) – calitatea celui citat: este o citație impecabilă, dar nu spune dacă cel citat este
reclamant sau pârât. Legiuitorul spune aici că fără îndoială este caz de nulitate, dar ca să
intervină nulitatea trebuie să dovedească cel care o invocă de ce pentru el, faptul că nu s-a scris
că este pârât l-a vătămat atât de tare încât nu s-a prezentat. El trebuie să arate un element de
confuzie, faptul că nu a identificat ce fel de proces este, în condițiile în care respectivul nu are
decât un singur proces toata viața nu poate avea acest element de confuzie. Sunt și situații în
care părțile pot avea și 50 de dosare, deci pot avea toate calitățile posibile. Lor dacă le vine o
citație care le spune că se judecă cu ˝partea adversă˝ nu are nicio semnificație. În lipsa unei
astfel de circumstanțe, dacă nu ți s-a spus că ești pârât, dar citația este impecabilă, nu prea ai
cum să dovedești vătămarea. Legea nu spune că nu este nulă, spune doar că pentru a obține
nulitatea trebuie să convingi de ce anume te vatămă. Din moment ce a stabilit un standard mai
redus pentru lipsa calității decât pentru lipsa numărului de dosar, legiuitorul a avut în vedere
că această mențiune nu este atât de grea în misiunea de a identifica pentru ce te cheamă la
instanță și poți înlătura această dificultate printr-o diligență acceptabilă. Legiuitorul a lăsat
însă un mijloc părții: dacă ea dovedește că nu a putut afla (nu apăreau părțile pe portalul
instanței sau ea a apărut în proces printr-un act incidental pe care grefierul nu l-a menționat pe
portal), nulitatea este virtuală.
1.3. Distincții importante

236
1) Să nu confundăm nulitatea expresă – care generează doar o prezumție de
vătămare – cu nulitățile necondiționate de vătămare. Nulitatea expresă te scutește de
dovadă, dar partea adversă poate face contraprobă. La nulitatea necondiționată de vătămare nu
interesează discuția (e.g. necompetența instanței). Practic, de multe ori, cum nimeni nu-și pune
problema dovezii contrare prezumției de vătămare se ajunge foarte ușor la confuzie – dar una
este când nu ai mijloace de a face contraproba prezumției și alta este când nu te interesează
discuția privind vătămarea în esență.
2) Să nu confundăm clasificarea nulităților în relative și absolute cu
clasificarea nulităților în exprese și virtuale, asociind în mod GREȘIT faptul că cele exprese
ar fi și absolute și că cele virtuale ar fi și relative. Sigur că virtualul și relativul fac parte dintr-
o zonă semantică apropiată, iar expresul și absolutul se atrag oarecum ca tendință, dar nu au
legătură unele cu celelalte din punct de vedere procedural. Sigur, uneori ar putea să coincidă,
dar sunt și nulități exprese care sunt relative, și nulități absolute care sunt virtuale.
3) Să nu confundăm nulitățile condiționate de vătămare cu cele relative și
cele necondiționate de vătămare cu cele absolute (nu ai nicio legătură cele două clasificări,
sunt efectiv paralele: ||).
Aceste distincții erau prevăzute sub VCPC, dar trebuia foarte mult interpretat.
1.4. Vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului
Prin urmare, nu orice încălcare a legalității urmată de o vătămare ar conduce la nulitate,
ci numai dacă aceasta este singura cale și nu ar putea fi înlăturată în alt mod.
De exemplu: lipsa semnăturii pe cererea de chemare în judecată – semnarea este o
condiție, încălcarea ei atrage nulitatea (expresă – vătămarea se prezumă). Cu toate astea
legiuitorul spune că pentru cererea nesemnată nu intervine nulitatea imediat, ci judecătorul va
încerca remedierea acestei încălcări, chemând partea și solicitându-i să semneze. Dacă partea
va semna cererea, nulitatea se va acoperi, dacă refuză să semneze cererea sau nu se prezintă
va interveni nulitatea.
Art. 177 alin. (3) prevede că actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul
pronunțării asupra excepției de nulitate a dispărut cauza acesteia. Acesta este un alt caz în care
se elimina cazul de nulitate. Deci nulitatea va putea fi înlăturată dacă până la pronunțarea
asupra nulității s-a acoperit cauza de nulitate. Însă acest text trebuie interpretat în următorul
mod: actul prin care se repară cauza de nulitate trebuie să fie un act făcut în termen, pentru că
dacă actul nu-i făcut în termen, sancțiunea care intervine va fi decăderea din dreptul de a
mai repara. Or dacă ești decăzut din dreptul de a mai face un act modificator înseamnă că el
nu poate fi valabil și atunci cauza de nulitate rămâne. Deci este posibil ca uneori să nu ai

237
termen, termenul să fie chiar data pronunțării asupra excepției, iar alteori ai termen – nu te
interesează data pronunțării asupra excepției nulității, ci data până la care puteai să refaci actul
de procedură.
Mulți juriști au tras concluzia că până la data pronunțării asupra excepției, dacă apare un
act modificator nu se mai aplică excepția, aplicând și aceasta regulă și atunci când legea
prevede că un act rectificator se poate face numai într-un anumit termen. Ei ignora în această
interpretare textul care spune că, dacă ai un anumit termen, actul trebuie făcut în acel termen,
sub sancțiunea lipsirii de dreptul de a-l mai face. Prin urmare, dacă faci un act de rectificare
pe care legea ți-a spus că-l poți face numai într-un anumit termen și nu respecți termenul
respectiv, nu mai poți să faci actul de rectificare (astfel încât textul de la art. 177 alin. (3) nu
mai poate fi aplicat).
1.5. Nulitățile necondiționate de vătămare
Intervin fără a mai fi cercetată îndeplinirea condiției vătămării și sunt enumerate (ca
excepții) la art. 176 NCPC:
- Capacitatea procesuală;
- Reprezentarea procesuală;
- Competența instanței;
- Compunerea/constituirea completului (numărul de judecători, dacă participă
judecătorul, dacă participă asistenți judiciari, dacă sunt sau nu incompatibili);
- Publicitatea ședinței de judecată (nu este condiționata de vătămare numai încălcarea
regulilor privind publicitatea – când o cauză care trebuie judecată în ședință publică, se
judecă în camera de consiliu. Dacă ar trebui să se judece în camera de consiliu și se judecă în
ședință publică nu se încalcă publicitatea, ci secretul acelei ședințe, caz în care avem o nulitate
condiționată de vătămare, adică trebuie să dovedești că te-a afectat nepăstrarea secretului
ședinței. Încălcarea secretului este virtuală și condiționată;
- Alte cerințe legale extrinseci actului de procedură (e.g. neplata taxei de timbru,
efectuarea actului într-un termen prohibitiv, depunerea cererii de apel la o altă instanță decât
cea care a judecat cererea. Regula este că cerea de apel se depune la instanța care a pronunțat
hotărârea, ea va trimite dosarul instanței de apel).
2. Invocarea nulității
Nulitatea se invocă diferit în funcție natura ei (nulitate absolută/relativă).
1) Nulitatea absolută poate fi invocată în orice stare a procesului, dacă legea nu
prevede altfel, de către oricare dintre părți, procuror (dacă participă la judecată) sau instanța
din oficiu. Sunt și cazuri în care legea prevede altfel (de exemplu, regimul invocării nulității

238
în cazul necompetenței materiale a instanței unde avem o normă publică, dar în ciuda acestui
caracter, necompetența sau nulitatea decurgând din necompetență vor putea fi invocate numai
până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. La recurs, art. 488 alin. (2)
– dacă a intervenit o nulitate la prima instanță și n-ai criticat-o în apel, nu o mai poți critica în
recurs, chiar dacă este absolută! Se referă la interdicția omissio medio).
Alt exemplu, art. 178 alin. (5) – se interzice invocarea succesivă a nulităților;
2) Nulitatea relativă poate fi invocată de partea vătămată sau, în cazul celor
necondiționate de vătămare, de partea căreia îi profită norma, cu condiția ca nulitatea să nu fi
fost provocată prin fapta proprie (de exemplu, nulitatea relativă decurgând din faptul că
reclamantul a depus cererea la o altă instanță decât cea competentă poate fi invocată numai de
către pârât).
Nulitatea pentru neregularitățile săvârșite până la începerea procesului se invocă prin
întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, până la primul termen de judecată
(până la primul act de procedură) – necompetența teritorială neexclusivă.
Nulitatea pentru neregularitățile săvârșite în timpul judecații se invocă la termenul la
care s-a săvârșit neregularitatea, dar dacă partea nu este prezentă, o va putea invoca până la
termenul următor de judecată, dar înainte de a pune concluzii pe fond.
De exemplu, necitarea – nu ai fost citat la un termen. La termenul la care nu ai fost citat
s-au luat unele măsuri (s-au audiat unii martori). Primul lucru pe care trebuie să-l faci la
termenul următor este să începi prin a spune „la termenul anterior nu am fost legal citat. În
lipsa mea au fost audiați martori. Cer să fie reaudiați martorii, pentru că eu nu am putut să le
pun întrebări”. Dacă nu faci acest act și te apuci de altele (cum ar fi să ceri audierea altor
martori sau să ceri administrarea altor probe) nulitatea s-a acoperit. Nu mai poți pe urma s vii
la alt termen și sa invoci nelegala citare.
La fel la efectuarea unei expertize fără citare. Dacă spui după ce s-a depus raportul, nu
mai ai ce face.
Art. 488 alin. (2) NCPC spune că motivele de recurs nu pot fi primite decât dacă nu au
fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecații apelului ori, deși au fost invocate în
termen, au fost respinse de instanță sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.
Acest text spune că indiferent dacă nulitatea este absolută sau relativă, nu este permis ca
o nulitate care a apărut în primă instanță să fie invocată direct în recurs, fără sa fi criticat acest
lucru în apel. Astfel se mai introduce o condiționare: nulitățile absolute poți fi invocate
oricând, dar în condițiile legii.

239
Dacă ai o nulitate absolută și nu ți-ai dat seama de ea în prima instanță, faci motive de
apel. Dar dacă nu ai făcut motive de apel în ceea ce o privește nu mai poți face direct recurs,
pentru că obiectul recursului este analiza modului în care s-a făcut judecarea în apel. Nu poți
să impuți instanței de apel faptul că nu a analizat o problemă pe care nu ai dedus-o. Mai mult,
există regula că nu poți face recurs fără sa fi făcut înainte apel, ceea ce înseamnă că nici nu
poți să vii cu motive direct în recurs dacă nu le-ai dedus instanței de apel sau dacă nu au apărut
în cursul procesului în apel.
Unii autori au considerat că această regulă se aplică numai nulităților relative. Încă din
zorii NCPC Briciu a spus că nu este posibilă o astfel de interpretare și că textul se aplică
deopotrivă nulităților relative și celor absolute. El consideră că textul este sortit să se aplice
în primul rând nulităților absolute, pentru că nu ar fi nevoie de un astfel de text, pentru ca
o nulitate relativă să nu poată fi invocată direct în recurs. Nulitatea relativă trebuie oricum
invocată numai la primul termen după ce a intervenit și nu mai interesează dacă ea poate fi sau
nu invocată în recurs prin prisma textului de la art. 488. Deci discuția este oarecum inutilă
pentru nulitățile relative. Textul este aplicabil în primul rând nulităților absolute.
Art. 178 alin. (5) NCPC spune că toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja
efectuate trebuie invocate deodată, sub sancțiunea decăderii părții din dreptul de a le mai
invoca. Prin urmare, dacă ai mai multe cauze de nulitate și le cunoști, regula este că trebuie să
le invoci pe toate deodată. Acest text vrea să sancționeze abuzul de drept: o persoană care,
știind că actul este lovit de mai multe cauze de nulitate, alege să invoce azi un motiv, mâine
alt motiv, poimâine alt motiv, prelungind în felul acesta incertitudinea actului respectiv.
Unii autori au spus că și acest text se aplică numai nulităților relative întrucât cele
absolute pot fi invocate oricând. Faptul că regula este că nulitățile absolute pot fi invocate
oricând rămâne valabilă, dar ea este amendată cu acest text de la art. 178 (în sensul că el se
aplica și nulităților relative, și celor absolute. Ba chiar Briciu spune din nou că se aplică cu
prioritate nulităților absolute, pentru că nulitățile relative nu ar avea nevoie de o astfel de
normă, căci ele oricum trebuie invocate toate la primul termen. Această interpretare a unor
autori ignoră corelarea textelor. Când vorbim de abuzul de drept procesual, nu mai interesează
dacă nulitatea este absolută sau relativă. Abuzul de drept procesual este sancționat, pentru că
el însuși este reglementat prin norme de ordine publică.
Briciu are o altă rezervă cu privire la acest text: în ce măsura el se aplică nulităților de
fond sau numai nulităților de formă (distincție pe care nu o face doctrina scrisă, pentru că
textul a fost preluat din codul de procedură francez care se referă numai la nulitățile de formă,
nu și la cele de fond). În ce măsură ar conta acest text dacă nulitatea decurge din faptul că actul

240
a fost făcut de un mort? În ce măsura ar putea instanța să spună „degeaba invoci acum că actul
este făcut de un mort, dacă dumneata ai invocat nulitatea acelui act pe ideea că nu a fost semnat
(și era semnat – s-a respins excepția) acum trei termene și știai și că este mort”. În cazul acesta
instanța poate aplica o amendă judiciară pentru faptul că a știut de cazul de nulitate și a mai
stat trei termene păstrând dosarul pe rolul instanței.
3. Mijlocul procesual prin care se invocă nulitatea
Nulitatea se invoca pe cale de excepție dacă este vorba de o nulitate care s-a produs în
cursul fazei procesuale în care te afli:
- de exemplu una dintre părți nu a fost citată, se invocă excepția nulității actelor de
procedură de la acel termen;
- cererea de chemare în judecată nu este semnată, se invocă excepția nulității acesteia.
Dacă însă s-a trecut de faza judecații și există deja o hotărâre judecătorească, în
legătură cu nulitățile produse în acea fază de judecată nu se mai invocă excepții, ci se face apel
sau recurs, după caz. Este profund greșit ca în apel să invoci excepția necompetenței primei
instanțe – tu eventual faci un apel în care critici faptul că la prima instanță s-a judecat de către
o instanța necompetentă și că a fost respinsă excepția necompetenței. Nu poți să ai o excepție
de nulitate decât în legătura cu o nulitate existentă în faza în care te afli. Dacă s-a pronunțat
o hotărâre, atunci formulezi cale de atac.
Nu discutăm însă dacă în calea de atac mai poți să invoci sau nu nulitatea respectivă –
diferă după cum este nulitate relativă sau absolută. Dacă este absolută o poți invoca direct în
calea de atac, dar nu pe cale de excepție, ci ca o critică împotriva hotărârii. Dacă însă suntem
pe ipoteza art. 488 (nulitatea a apărut la prima instanță, ai făcut apel și n-ai invocat-o și vrei să
invoci motiv de recurs) nu se mai poate invoca nici măcar nulitatea absolută.
1) Dacă nulitatea este invocată pe cale de excepție și excepția se admite, atunci în
ceea ce privește actul de procedură și calea de atac se va proceda în felul următor: se pronunță
o încheiere interlocutorie dacă excepția respectivă nu este una peremptorie, ci dilatorie, sau se
admite și se pronunță o hotărâre de dezînvestire a instanței.
De exemplu: se invocă excepția nulității decurgând din faptul ca una dintre părți nu a
fost legal citată – în acest caz excepția se admite, se acordă termen, va fi citată partea și actele
de procedură se vor reface la termenul respectiv. În cazul acesta se va pronunța o încheiere,
pentru că procesul continuă (în realitate admiterea unei astfel de excepții are caracter pur
dilatoriu, nu se stopează procesul).
Dacă însă se admite excepția insuficientei timbrări a cererii sau excepția nulității cererii,
pentru că nu-i semnată sau excepția nulității cererii, pentru că nu are motivele de fapt,

241
admițându-se o astfel de excepție, instanța va pronunța o hotărâre de anulare a cererii de
chemare în judecată (și deci se va dezînvesti).
Trebuie să distingem după felul nulității (ce provoacă): dacă provoacă o stopare a
procesului vorbim de o excepție peremptorie. Dacă provoacă o amânare a procesului vorbim
de o excepție dilatorie. În funcție de una sau alta vom avea hotărâre de dezînvestire sau
încheiere interlocutorie.
În cazul încheierilor interlocutorii regula este că ele se atacă odată cu fondul, în timp
ce hotărârile se atacă cu apel sau recurs (depinde de prevederea exactă în legătura cu acea
hotărâre judecătorească).
2) În cazul în care excepția de nulitate se respinge, se pronunță o încheiere cu
caracter interlocutoriu care se atacă odată cu fondul (încheierile interlocutorii sunt acelea
asupra cărora instanța nu mai poate reveni – ele obligă instanța până la sfârșitul judecății în
acea fază procesuală. Controlul lor poate avea loc pe calea apelului sau a recursului, dar
aceeași instanță care le-a pronunțat nu mai poate reveni asupra lor).
3) În cazul în care vorbim de invocarea nulității pe calea
apelului/recursului/contestației în anulare/revizuirii (într-o cale de atac) evident se va pronunța
o hotărâre asupra lor (pentru că în acest caz nulitatea este chiar miezul problemei – obiectul
apelului/recursului este hotărârea și toate încheierile care stau la baza ei, deci vorbim de
admiterea apelului/recursului sau de respingerea apelului/recursului – aici se va găsi și soluția
cu privire la nulitatea invocată).
4. Efectele nulității
1) Actul de procedură este lipsit de efectele pe care legea i le recunoaște potrivit
funcției procedurale. Nulitatea afectează atât operațiunea juridica cât și înscrisul constatator.
De principiu, nulitatea operează cu efect retroactiv. De principiu actele nule vor putea fi
refăcute în fața aceleiași instanțe (însă nu toate – un apel nul nu va putea fi refăcut, pentru că
legea prevede că împotriva unei hotărâri nu se poate declara decât o singură dată apel, ceea ce
înseamnă că dacă ți s-a anulat nu mai pot face din nou apel. Este valabil și pe celelalte căi de
atac).
Citația – nulitatea unei citații nu generează decât o obligație a instanței să emită o altă
citație, acordând un nou termen;
/!\ Să nu confundăm refacerea actului cu înlăturarea nulității: faptul că instanța dispune
refacerea actului și efectuarea unei noi citații nu înseamnă că acoperă nulitatea (este de fapt
alt act de procedură). Când se va pune problema actelor făcute pe fondul lipsei de citare,
instanța le va anula și le va reface (dacă s-au audiat martori, îi va reaudia. Dacă s-a făcut o

242
expertiză fără citarea parților, deși citarea era obligatorie, va dispune refacerea raportului de
expertiză, adică va relua toate operațiunile). Dar nu merge la căile de atac. Un apel nul
rămâne nul, pentru că termenul de declarare a exprimat.
2) Un efect secundar – dacă actul de procedură cuprinde manifestări de voință,
declarații sau constatări de fapt, acestea pot fi folosite, deși el este nul, pentru că nulitatea
privește actul de procedură sub aspectul funcției sale procedurale (cererea de chemare în
judecată are funcția de a porni un proces, de exemplu), dar într-un act procedural putem găsi
de multe ori și alte componente care nu sunt sortite funcției procedurale ale actului respectiv:
Venirea părții în fața instanței evident că are rolul de a da curs principiului
contradictorialității și dreptului la apărare. Într-adevăr, dacă una dintre părți este prezentă, iar
cealaltă parte nu este și nu a fost nici legal citată, tot ce se întâmplă la acea ședința este nul.
Totuși poate fi valorizat ce se întâmplă la acea ședință dacă, de exemplu, un martor a fost
prezent, depoziția lui ca martor nu va valora nimic (el va trebui reaudiat), dar faptul că el a
fost în sală poate fi folosit de acel martor cu succes drept alibi intr-un alt proces (spunând „n-
am putut să fiu în locul respectiv și am o dovadă: încheierea prin care eu m-am prezentat ca
martor în celălalt proces”). Nu i se va putea spune că nu poate face dovada, pentru că încheierea
respectivă a fost dată în contextul în care una dintre părți în acel proces nu a fost legal citată.
Într-adevăr, tot ce s-a întâmplat în procesul invocat de martor este nul sub aspectul funcției
procesuale, dar faptul că martorul este prezent și acest lucru este consemnat în încheierea de
ședința rămâne valabil (sub acest aspect, încheierea respectivă își păstrează valabilitatea,
pentru că funcția ei procedurală era alta).
Dacă o parte recunoaște un drept, recunoașterea rămâne valabilă.

3) Nulitatea atrage și nulitatea actelor subsecvente, dar nu necondiționat, ci


numai dacă acestea din urma nu au o existenta de sine-stătătoare.
De exemplu, expertiza – dacă o expertiză a fost făcută cu necitarea părților este nulă.
Partea a invocat nulitatea, dar instanța a respins excepția prin încheiere și la sfârșit pronunță o
hotărâre care se întemeiază pe concluziile raportului de expertiză. În cazul acesta, nulitatea
legată de raportul de expertiză se va extinde și asupra hotărârii judecătorești (chiar dacă aceasta
este motivată, ea se bazează pe un act nul).
Dacă este greșit compus completul de judecată, se va anula încheierea respectivă, dar
dacă acea încheiere este una esențială pentru judecată se va anula și hotărârea judecătorească
– dar nu în toate cazurile.

243
La unul dintre termene instanța stabilește că reclamantul are calitate procesuală,
respingând excepția lipsei calității procesuale active. La acel moment completul este greșit
compus. Ulterior, completul va fi legal compus în toate termenele ce vor urma, iar hotărârea
va fi pronunțată de un complet legal compus. Dar în privința calității procesuale active, acest
complet legal compus nu a revenit asupra încheierii (considerând-o interlocutorie) astfel încât
hotărârea va fi afectată. Pentru o parte din problematică (problema calității) acel complet
corect compus nu a mai revenit, considerând că este deja sub imperiul unei încheieri
interlocutorii. Aici nulitatea unei încheieri se va extinde și asupra hotărârii.
Dacă însă se întâmplă același lucru, dar la data la care am avut un complet greșit compus
nu se ia o decizie importantă (se constată că una dintre părți a cerut termen, pentru că s-a
îmbolnăvit avocatul și instanța greșit compusă a admis cererea și a acordat termen; apoi a intrat
un complet legal compus). Nu se poate spune că soluția privind acordarea unui termen, pentru
faptul că avocatul a fost bolnav, deși nulă, își va extinde efectele asupra hotărârii, pentru că
nimic din ce s-a întâmplat la acel termenul nu se valorifica în hotărâre.
Trebuie făcută deci o analiza de la caz la caz – să vedem existența de sine-stătătoare.
Uneori însă nulitatea vizează și actele anterioare, pentru că de principiu, când se casează
o hotărâre se trimite înapoi completului care va relua judecata de la ultimul act valabil. Însă,
dacă între actele respective există o întrepătrundere foarte mare, sunt indivizibile, va trebui
reluat procesul de la 0 și atunci practic nulitatea unuia va produce efecte indirecte și asupra
actelor anterioare (ceea ce în dreptul civil nu prea întâlnim) ca urmare a faptului că actele
procesuale nu pot fi separate unele de altele (și atunci procesul se va relua de la 0).
4) Nulitatea nu operează de drept (altă distincție față de dreptul civil). În
procedură nu avem nulități de drept – oricât de drastică ar fi nulitatea respectivă, dacă nu s-a
invocat și nu există o hotărâre sau o încheiere care s-o constate, atunci actul este valabil făcut
(ceea ce este logic, pentru că până la urmă actul final este o hotărâre judecătorească care este
supusă unui termen privind apelul sau recursul. Dacă trece termenul ea intră în autoritate de
lucru judecat, prin urmare nu mai poate fi atacată. Dacă am putea ataca o astfel de hotărâre pe
temeiul nulităților de drept ar însemna că executorul judecătoresc nu ar mai putea să o pună în
executare, fiindcă partea i-ar opune o nulitate de drept, ceea ce ar distruge întregul mecanism
procedural. Ideea acestui mecanism este ca odată ce s-a pronunțat o hotărâre să nu ne mai
intereseze ce s-a întâmplat. Aici stă și forța procedurii: ea pune capăt oricărei discuții, orice
comentariu cu privire la ce s-a întâmplat anterior nu mai poate fi ridicat dacă nu a fost invocat
în căile de atac). Nu poți veni la executare și să spui că hotărârea este nulă. Dacă este definitivă
s-a terminat povestea.

244
Totuși mai există niște mijloace posibile pentru a ataca o hotărâre neatacată în termen:
contestația în anulare și revizuirea. Dar regula este că simpla invocare a nulității după ce
hotărârea este definitivă nu are valoare. Este logic, pentru că nulitatea hotărârilor judecătorești
nu se poate opune pe cale de excepție, ci se poate invoca numai în căile de atac.
SECȚIUNEA IV – DECĂDEREA
Este sancțiunea care intervine în cazul nerespectării unor termene legale imperative.
Sunt deci necesare două condiții: termenul să fie prevăzut de lege și să fie imperativ, nu
prohibitiv.
Alți autori rețin numai condiția ca termenul să fie imperativ, acceptând că decăderea
joacă atât în cazul termenelor legale, cât și în cazul termenelor judecătorești. Această teză a
apărut după NCPC care nu mai vorbește despre decădere atunci când nu se respectă termenele
prevăzute de lege, ci vorbește de „termene” (fără sa facă distincții):
Art. 185 NCPC: când un drept procesual trebuie exercitat intr-un anumit termen,
nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului. VCPC vorbea de faptul
că decăderea intervine când nu se respectă termenele prevăzute de lege. De aici o parte a
doctrinei a tras concluzia că decăderea se aplică și termenelor judecătorești.
Briciu: în esență concluzia nu este corectă, decăderea nu poate opera decât pentru
termenele legale. Când s-a făcut textul de la art. 185 s-a mers pe textul din Codul Carol al II-
lea care pur și simplu avea o altă formulare. În realitate este doar o problemă de formulare, nu
și una de fond (nimeni nu și-a pus problema în comisie că ar fi trebuit să se aplice și termenelor
judecătorești, ci numai termenelor legale). Dacă s-ar aplica decăderea și termenelor
judecătorești ar însemna să-l obligăm pe judecător să sancționeze propriile termene și, mai
mult decât atât, să nu-i dam posibilitatea să le prelungească. Or dacă judecătorul a stabilit un
termen pentru efectuarea unui act el nu trebuie să pronunțe decăderea din dreptul de a face
actul respectiv, el cel mult poate să nu-l prelungească (pentru că dacă cumva partea nu s-a
încadrat în termen, judecătorul nu poate să pronunțe decăderea din simplul fapt că nu mai
poate păși la judecarea pricinii). Pentru termenele judecătorești există altă sancțiune:
neacordarea unui termen. Dacă am zice că peste tot este la fel, am zice că este și pentru
judecător valabilă. Nu ar mai putea să dea alt termen dacă vrea. O modificare legislativă
iminentă va răsturna ipoteza profului! Prin urmare și pășirea la judecată are efecte similare
decăderii:
De exemplu, judecătorul spune „depuneți un înscris în 5 zile” (așa apreciază el că pentru
a putea citi acel înscris este nevoie de 5 zile, în condițiile în care mai sunt 10 zile până la
termen). Dacă partea depinde înscrisul peste 7 zile ar fi culmea ca judecătorul să nu aibă

245
dreptul să ia în considerare actul respectiv. Din contră, judecătorul îl va lua în considerare,
chiar dacă el a fost depus peste termen, pentru că el la fel de bine putea să spună să-l depună
7 zile (cât aprecia el). Nu-l putem obliga să fie ținut de decizia pe care a luat-o și să nu mai
poată fi flexibil.
1. Condițiile decăderii
1) Existenta unui termen legal absolut (cu mențiunea că unii autori nu rețin și
condiția legalității), termenul respectiv menționând faptul că în interiorul lui trebuie să se facă
un act procedural.
Uneori vom găsi un termen exact, alteori vom găsi anumite limite de timp: de exemplu,
art. 204 spune că reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub
sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. Termenul
este stabilit raportându-ne la o etapă procedurală, nu neapărat la o zi anume.
La fel se produc lucrurile și atunci când nu este menționată expres sancțiunea decăderii:
art.73 alin. (2) – cererea făcută de reclamant sau de intervenientul principal se va depune cel
mai târziu până a terminarea cercetării procesului în fata primei instanțe – este caz clasic de
termen de decădere.
La fel este și în situația în care legea stabilește o anumită ordine în efectuarea actelor de
procedură. Legea nu spune un termen, dar stabilește că un act trebuie făcut înaintea altuia.
Înseamnă că ori de câte ori ai făcut actul ulterior și nu ai făcut actul anterior ai fost decăzut din
termenul respectiv: art. 44 NCPC – judecătorul aflat într-o stare de incompatibilitate poate
fi recuzat de către oricare dintre părți înainte de începerea oricărei dezbateri – deci dacă au
început dezbaterile judecătorul nu mai poate fi recuzat pentru motive cunoscute anterior. Dacă
motivele au fost cunoscute după începerea dezbaterilor, partea trebuie să solicite recuzarea de
îndată ce le-a cunoscut (și aici tot despre o decădere este vorba – „de îndată” înseamnă sa nu
se facă niciun act de procedura înainte de a-l face pe acela care consta în recuzare. Dacă te
apuci și mai invoci și alte lucruri nu mai este „de îndată”).
La fel se întâmplă și în cazul motivelor de nulitate când sunt mai multe și partea le
cunoaște – art. 178 alin. (5). Dacă a invocat un motiv trebuie să le invoce și pe celelalte sub
sancțiunea decăderii (și aici este tot un termen care te obligă ca la un anumit moment să te
aliniezi cu toate motivele de nulitate, chiar dacă ele ar fi de ordine publică și ți-ar permite să
le invoci mai târziu).
2) Partea să nu fi exercitat dreptul procedural înăuntrul termenului.
Decăderea nu intervine decât în cazul drepturilor procedurale neexercitate de părți. Nu este
o sancțiune care să vizeze instanța. Dacă instanța nu a redactat hotărârea în 30 de zile, nu

246
intervine decăderea, poate să o redacteze și peste un an. Sigur, i se pot aplica sancțiuni
disciplinare, dar ele nu au legătura cu valabilitatea actului.
3) Să nu existe o derogare expresă de la sancțiunea decăderii – sunt mai
multe ipoteze:
a. Poate să fie o dispoziție expresă a legii în sensul că pentru un anumit termen
nu intervine decăderea, ci intervine alta sancțiune:
Art. 311 alin. (4) – dacă nu le avansează și vin neplătiți, decăderea nu intervine.
La expertiză la fel. Dacă nu este plătit onorariul în termen, nu este motiv de decădere.
În materia probelor, art. 262 alin. (3) NCPC spune că nedepunerea sumei
necesare administrării probelor în termenul fixat atrage decăderea părții din dreptul de a
administra dovada încuviințată în fața acelei instanțe. Totuși, alin. (4) spune că depunerea
sumei respective se poate și după împlinirea termenului, dacă prin aceasta nu se amână
judecata. Legiuitorul spune aici că, dacă n-ai dispus onorariul expertului în termenul dat, ești
decăzut din dreptul de a mai face expertiza, dar totuși poți să-l depui și altădată dacă faptul ca
nu s-a făcut expertiza nu decurge din împrejurarea că tu n-ai depus onorariul.
În concret instanța desemnează un expert și spune „acordăm termen de efectuare a
raportului de expertiză, depuneți onorariul în termenul prevăzut de lege”. Partea nu depune
onorariul în termenul prevăzut de lege, vine termenul următor, expertiza nu este făcută și
instanța întreabă „de ce nu s-a făcut expertiza? Pentru că n-ați depus onorariul?”, „Nu, ci
pentru că era expertul mort”, „A, nu mai intervine decăderea, pentru că motivul pentru care nu
s-a făcut este că în cazul în care se depunea onorariul tot nu puteam face expertiza. Numim alt
expert și depuneți onorariul pentru acesta în termenul prevăzut de lege”. Aceeași este și situația
în care onorariul nu a fost depus, pentru că expertul nu putea efectua expertiza, căci nu era de
domeniul lui. Aceasta este o dispoziție care practic evită decăderea ori de cate ori rațiunile ei
s-ar regăsi în situația de fapt. Partea nu poate fi decăzută, pentru că lipsa ei de diligență nu este
cea care a stat la baza întreruperii procesului.
În VCPC: Situația în care cererea este depusă tardiv – sancțiunea era că se judeca separat.
Legiuitorul poate stabili alte sancțiuni decât decăderea. Poate stabili amenzi.
În materia excepțiilor, art. 247 NCPC vorbește despre invocarea excepțiilor.
După ce spune cum se invoca excepțiile absolute, cum se invoca cele relative, alin. (3) spune
că părțile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare și toate excepțiile procesuale de
îndată ce le sunt cunoscute; în caz contrar ele vor răspunde pentru pagubele pricinuite parții
adverse, dispozițiile de la amenzi fiind aplicabile. Legiuitorul spune aici că dacă ai o nulitate,
o excepție absolută și, deși ai cunoscut-o nu ai invocat-o atunci când ai cunoscut-o, ci ai lăsat-

247
o s-o invoci mai târziu, nu ești decăzut din termen, dar instanța iți va putea aplica o amendă
pentru rea-credință. Acest caz nu se confundă cu situația în care toate cazurile de nulitate
trebuie invocate deodată (acolo este un caz special: invoci nulitatea dar nu spui tot) – aici este
altceva: ai o excepție absolută (care s-ar putea nici sa nu fie nulitate), poți s-o invoci în tot
cursul procesului, știi de ea dar nu o invoci.
De exemplu, în cazul lipsei calității procesuale – știi că partea adversă nu are calitate
procesuală, pentru că și-a cedat drepturile înainte de a începe procesul (cunoști actul prin care
s-a realizat cesiunea) și nu invoci lipsa calității. Ajungeți în recurs și abia atunci spui că nici
măcar nu trebuia să fii dat în judecată. Dincolo de complicațiile art. 488 alin. (2), în cazul
acesta se va putea invoca excepția lipsei calității procesuale, pentru că nu este decăzut, dar este
clar că acel „de îndată” este un termen legal imperativ (nu intervine decăderea în cazul
excepțiilor absolute, pentru că legea stabilește altă sancțiune, și anume amenda și
despăgubiri (în schimb, în cazul excepțiilor relative intervine decăderea).
Situația indivizibilității/solidarității când actul făcut de unul profită și
celorlalți: în caz de coproprietate revendicată de toți coproprietarii, însă doar unul dintre ei
face apel. Apelul făcut de el va profita și celorlalți, astfel încât nici pentru ei nu va interveni
decăderea.
Partea renunță la dreptul de a invoca decăderea. Renunțarea trebuie sa fie
una expresă – nu este caz de renunțare situația în care partea care ar fi putut să invoce
decăderea la rândul ei omite să invoce excepția decăderii, caz în care ea însăși va fi decăzută
din dreptul de a invoca excepția decăderii din termen a celeilalte părți (efectele sunt aceleași,
dar nu este o renunțare, pentru că renunțarea este atunci când știi că poți să invoci și pur și
simplu spui „înțeleg sa nu invoc”).
Art. 204 NCPC spune că modificarea cererii de chemare în judecata poate fi
făcută numai la primul termen de judecată la care reclamantul este legal citat, după care se
spune la alin. (3) că, în cazul în care partea adversă își dă acordul expres, ea poate fi modificată
și după primul termen (aici nu avem de-a face cu o omisiune a părții adverse de a invoca
decăderea, aici partea adversă chiar spune că este de acord să nu intervină decăderea). Dacă în
cazul acesta partea adversă nu și-ar da acordul, decăderea ar interveni și ar putea fi invocată
inclusiv de către instanța.
Sunt însă situații în care legea nu spune nimic, ci vorbește despre faptul că:
a. un anumit act se face într-un anumit termen;
b. este clar că norma este de ordine privată;
c. nu solicită acordul expres al părții celeilalte pentru a se face actul peste termen.

248
În cazul acesta, avem următoarea situație: partea care trebuia să facă actul nu-l face,
partea adversă nu invocă decăderea la primul termen, ceea ce înseamnă ca actul se
consolidează.
În VCPC nu prea erau situații în care, pentru a se acoperi actul făcut cu încălcarea
termenului, trebuia declarația expresă a celeilalte părți. Astfel că de cele mai multe ori partea
cealaltă tăcea, iar din tăcerea ei se trăgeau două concluzii: fie că ea renunță la a invoca
decăderea (dar tu nu știai dacă ea chiar a renunțat sau era neinspirată) sau că ea chiar era
neinspirată (nu știa că putea să invoce decăderea). În orice caz se ajungea la același lucru – se
consolida actul. Însă și doctrina veche spunea că nu trebuie confundată uitarea invocării
excepției decăderii cu manifestarea intenției de a nu opera.
În NCPC acest lucru devine esențial, pentru că, deși pârâtul uită să invoce decăderea
reclamantului sau pur și simplu nu se prezintă, nu este suficient, pentru că legea cere că el sa-
și dea acordul în mod expres. Cu alte cuvinte, pentru o modificare a cererii de chemare în
judecată peste primul termen cu tăcerea pârâtului, instanța va putea opune decăderea (chiar
dacă norma este de ordine privată, pentru că decăderea a operat deja. Instanța nu invocă
decăderea, invocă efectele ei – nu există un pârât care să fie de acord cu modificarea, iar
simpla tăcere a pârâtului a fost eliminată de legiuitor de la producerea de efecte).
La fel și în cazul probelor – art. 254 alin. (2) NCPC prevede că probele pot fi depuse
peste termenul legal dacă există acordul expres al tuturor părților (pct. 5). Prin urmare o probă
depusă cu încălcarea termenului și care nu se încadrează într-o excepție nu va putea fi validată
prin simpla tăcere a părții care poate să o invoce. Pentru a fi validată este nevoie să existe
acordul expres al celuilalt (prin urmare nu va fi suficientă ipoteza în care partea interesată a
omis să invoce excepția decăderii).
2. Regimul de invocare al decăderii
Urmează schema de la nulitate. Dacă este vorba despre un termen de ordine publică,
decăderea se invocă de către părți, instanță din oficiu, teoretic în orice fază a procesului dacă
legea nu prevede altfel.
Cum? Pe cale de excepție (excepția decăderii) sau prin apel sau recurs dacă nu s-a
invocat excepția în cursul procesului (și trebuie să fie vorba de o norma de ordine publică).
În cazul normelor de ordine privată excepția de decădere se invocă la termenul imediat
următor cunoașterii motivului, dacă legea nu prevede în mod expres alt termen.
În cazul normelor de ordine privată, acestea se invocă de partea vătămată. Sunt și
situații în care normele sunt de ordine privată, dar legiuitorul a stabilit că pentru a se consolida
actul făcut cu încălcarea termenului este nevoie de o poziție expresă a parții adverse și nu de

249
simpla tăcere. Înseamnă că în cazurile acestea trebuie să recunoaștem instanței posibilitatea
invocării. Altfel ar fi trei surse posibile: cel care a săvârșit actul cu încălcarea termenului de
decădere (1), partea adversă care, prin ipoteză, tace (2) și instanța care n-ar avea voie (3).
Atunci ce valoare ar mai avea prevederea care spune că actul ar putea fi făcut peste termen cu
acordul expres al parții adverse? Ca să dăm valoare juridică acestei prevederi trebuie să
recunoaștem dreptul instanței de a invoca în respectivul caz decăderea. Regula este totuși aceea
că decăderea, în cazul normelor de ordine privată, trebuie invocată de către partea vătămată.
Printre cele mai celebre decăderi găsim decăderea din dreptul de a mai exercita o cale
de atac (este de ordine publică, deoarece trecerea termenului de exercițiu al cailor de atac are
drept efect definitivarea hotărârii. Or ajungerea hotărârii la nivelul de definitivă, intrarea în
autoritatea de lucru judecat nu poate să aibă o semnificație de ordine privată, ci are o
semnificație de ordine publică, pentru că scopul justiției este sa nu treneze în societate
conflictul și să-l elimine prin pronunțarea de hotărâri).
Printre termenele de ordine privată este termenul de depunere a probelor, termenul de
modificare a cererii de chemare în judecată (dar ambele au un regim special – încălcarea lor
va putea fi făcută numai cu acordul expres al parții celeilalte). În ambele cazuri au o anumită
particularitate: și modificarea tardivă a cererii, și depunerea de probe tardiv teoretic deranjează
partea adversă (pârâtul sigur este deranjat de faptul că reclamantul a depus cererea peste primul
termen. Partea împotriva căreia se cere o probă ar fi preferat ca proba respectivă să nu fi fost
încuviințată. Aceste argumente aduc către logica ordinii private).
De ce a rezervat totuși legiuitorul un regim mai eficient, spunând că simpla tăcere a parții
adverse nu este suficientă pentru a se consolida actul făcut cu încălcarea termenului? Pentru
că în ambele cazuri, deși sunt de ordine privată, interesează durata procesului. Unul dintre
principiile NCPC este soluționarea cauzei într-un termen rezonabil și optim. Previzibilitatea,
caracterul optim și rezonabilitatea vor fi afectate de modificările succesive ale cererii de
chemare în judecată, de depunerea de probe tardiv, care necesită alte probe – contraprobe. Deși
legiuitorul le-a păstrat de ordine privată, a introdus acest regim în ceea ce privește invocarea
excepției decăderii. De altfel, chiar aceasta a fost discuția în comisie când s-a modificat texul.
Excepția tardivității în astfel de cazuri a rămas de ordine privată, dar regimul ei a devenit unul
transcendental, în sensul că, prin necesitatea acordului expres, se elimină ipoteza în care
pârâtul uită să invoce excepția, dând posibilitatea instanței să o facă.
Cine o poate invoca? În ce termen Prin ce mijloc

250
Oricare dintre părți, În orice fază a procesului, dacă legea nu Excepție, dacă
procuror, instanța din prevede altfel. procesul este în curs.
Norme de ordine
oficiu Motiv de cale de
publică
atac, dacă s-a
pronunțat o hotărâre.
Partea vătămată Până la primul termen de judecată care are
Norme de ordine
loc după cunoașterea motivului decăderii,
privată
dacă legea nu prevede alt moment.
3. Efectele decăderii
1) Pierderea dreptului procesual care nu a fost exercitat în termen. Aici
dispozițiile art. 185 prevăd că, dacă totuși actul este făcut peste termen, sancțiunea este
nulitatea acestuia (însă nulitatea aceasta nu este una proprie, ci este una derivată, pentru că
actul respectiv nu conține elemente de nulitate, nulitatea lui intervine ca urmare a decăderii.
Este ușor să spui „nu mai ai dreptul să faci actul”, pentru că totuși partea o să-l facă, însă actul
este unul nul, de fapt partea fiind lipsită de dreptul de a-l face).
De exemplu, în cazul modificării cererii de chemare în judecată: spune legea că peste
primul termen nu se mai poate modifica cererea, dar reclamantul o modifică totuși – acea
cerere modificatoare reprezintă un act nul (nulitatea fiind una derivată din decădere).
Art. 185 alin. (1), teza a II-a nicidecum nu face ca atunci când instanța se pronunță să
dispună nulitatea actului, și nu decăderea. Mulți prezintă această prevedere ca o noutate a
NCPC, drept pentru care trag concluzia că nu se pronunța decăderea, ci nulitatea actului. În
realitate lucrurile nu stau așa, pentru că acest text de la art. 185 este de fapt o preluare a unei
poziții doctrinare veche de 150 de ani. Problema nu este nulitatea aici, problema este decăderea
(asupra acestui element se pronunță instanța).
2) Dreptul subiectiv nu este stins, dar ar putea fi afectat de decădere pe cale
indirectă.
De exemplu, dacă ai pierdut procesul în primă instanță și ești decăzut din dreptul de a
face apel, se desființează hotărârea primei instanțe și dobândește autoritate de lucru judecat.
Înseamnă că în mod definitiv dreptul nu mai este al autorului. Deși decăderea nu afectează
dreptul subiectiv, pe o astfel de logică s-ar putea ajunge la pierderea dreptului subiectiv).
3) La fel ca și la nulitate, dacă actul făcut cu încălcarea termenului cuprinde
manifestări de voință sau constatări de fapt/alte declarații, sub aceste aspecte este valabil.

251
4) Decăderea își produce efectele doar dacă a fost constată de instanță. Dacă
nu a fost constată, actul rămâne cu efect valabil și își produce efecte, hotărârea fiind definitivă.
Și acest lucru decurge din aceeași idee că, spre deosebire de actele juridice civile, în cazul
dreptului procesual civil vorbim de acte jurisdicționale care au atașate, de principiu, autoritatea
lucrului judecat, ceea ce înseamnă că procedura civilă nu prea își permite să opereze cu ideea
limitării pe cale de excepție a faptului că acolo este o nulitate de drept sau o decădere de drept.
4. Repunerea în termen
Art. 186 NCPC – termenul de 15 zile este de drept comun.
Specificul este că, în același termen trebuie făcute două acte: cererea și actul care trebuia
făcut în termen. Instanța se pronunță asupra cererii de repunere și dacă o admite, după judecă
și actul. Dacă o respinge, respinge și a doua cerere ca tardivă.
În ceea ce privește împlinirea termenului, art. 182 prevede că termenul care se socotește
pe zile, săptămâni, luni sau ani se împlinește la ora 24 a ultimei zile în care se poate îndeplini
actul de procedură (adică dacă astăzi îmi expiră dreptul de a face apel, până la ora 24 a zilei
de astăzi eu pot să fac apel, ceea ce este absolut normal). Alin. (2) prevede totuși ca dacă este
vorba de un act depus la instanță sau într-un alt loc, termenul se va împlini la ora la care
activitatea încetează în acel loc în mod legal – aici legiuitorul a vrut să nu considere norodul
că, dacă există un text care spune că se poate face apel până la ora 24, nu poate să se trezească
cu el la ora 23:50 cu bubuituri în poarta instanței să-i deschidă instanța că el vrea să depună
apelul. Chiar dacă scrie că poți sa faci apel până la ora 24, nu te așteaptă să stea grefierul până
la ora 23:55 noaptea să primească apelul.
Instanțele au înțeles însă că dacă trimiți prin fax un apel la ora 16:30, iar ele au program
până la ora 16 înseamnă că actul este peste termen. Este adevărat, faptul că cei interesați au
termen până la ora 24 nu înseamnă că instanțele trebuie să stea până la ora 24. Însă de aici
judecătorii au înțeles că atunci când se sfârșește programul lor, se sfârșește termenul (și au tras
concluzia că un apel depus peste ora lor de închidere ar fi peste termen). Acest lucru ar însemna
că în realitate concluzia ar fi ca termenele sunt diferite după programul fiecărei instanțe (și ca
de fapt cel care stabilește termenele nu este legiuitorul, ci președintele instanței).
De fapt aici legiuitorul a vrut să spună un singur lucru: după alin. (1) care declară că poți
face apel până la 24 noaptea, după terminarea programului instanței care încetează la o anumită
oră poți să depui prin poștă. Mai mult, dispozițiile art. 183 sunt aplicabile, articol care spune
că actul de procedură depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată
sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare este
socotit a fi făcut în termen. Prin urmare nu contează când ajunge actul al instanță, ci contează

252
când a fost depus (așadar, dacă astăzi la ora 23:50 mă duc la poștă și depun o cerere pentru
Tribunalul Brașov ea va ajunge peste o săptămână. Dacă termenul meu este până astăzi la ora
24 eu voi fi în termen dacă am depus scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
Nu există o prevedere similară și pentru fax sau mail, pentru că legiuitorul nu a avut
certitudinea că metoda înregistrării datei faxului sau mail-ului este sigură și atunci nu a
prevăzut nimic – ceea ce înseamnă ca dacă vine un apel prin fax sau pe mail în interiorul
termenului are o mare problemă legată de dovada datei. Normal ar fi ca faxul instanței să nu
aibă nicio problemă, dar dacă însă cumva nu se poate face dovada datei nu ești acoperit, așa
cum ești acoperit prin depunerea la poștă.
Deci recomandabil este ca, dacă ești în ultima zi, să depui prin poștă – dacă mai ai 3 zile
poți să depui și prin fax, pentru că te poți duce la instanță să întrebi dacă este în dosar.
Procedura repunerii în termen se aplică dacă există motive temeinic justificate pentru
întârziere. Noțiunea de „motive temeinic justificate” înlocuiește noțiunea din VCPC care nu
se referea la „motive mai presus de voința părților” (adică caz fortuit). Deci NCPC este mai
lax în privința motivelor, motivele temeinic justificate putând fi inclusiv împrejurări legate
spitalizarea îndelungata, plecarea intr-un concediu mai îndelungat, o perioada în care
dovedești în mod cert ca n-ai fost la domiciliu (deci orice care ar fi temeinic justificat deci nu
neapărat aspecte ce țin de imposibilitatea totala de a fi în termen).
4.1. Procedura
Trebuie solicitat, în termen de cel mult 15 zile de la încetarea cauzei care constituie
motiv temeinic justificat, prin cerere de repunere în termen, să fie refăcut chiar actul care nu a
fost făcut în termen. Deci aici este o particularitate: nu poți să ceri repunerea în termen și după
aceea să faci actul, ci repunerea în termen și actul trebuie făcute deodată.
Mai există o particularitate: actul trebuie făcut în 15 zile, dar dacă pentru calea de atac
este prevăzută o altă durată atunci termenul de 15 zile se va modifica potrivit duratei de timp
necesare pentru exercițiul căii de atac: de exemplu, pentru ordonanța președințială sunt 5 zile
– pentru repunerea în termen ai tot 5 zile (ar fi absurd să ai un termen mai mare pentru
repunerea în termen decât pentru chiar exercițiul căii de atac în sine).
4.2. Cine soluționează cererea?
Cererea se soluționează de către instanța competentă să soluționeze cererea care n-a fost
făcută în termen. Deci la căile de atac (de cele mai multe ori aici intervin problemele), cererea
de repunere va fi soluționata de instanța superioară celei care a pronunțat hotărârea.
De cele mai multe ori lucrurile se vor petrece în felul următor: instanța superioară va
avea un apel, o cerere de repunere în termen pentru un apel făcut peste termen și o excepție

253
de decădere din dreptul de a mai face apel. Ea va soluționa mai întâi cerea de repunere în
termen și în funcție de soluția privind cerea de repunere în termen va admite sau va respinge
excepția decăderii din dreptul de a mai face apel și în funcție de excepția decăderii din dreptul
de a face apel va soluționa apelul (deci soluția ar putea suna în felul următor: admite cererea
de repunere în termen, respinge excepția decăderii din dreptul de a mai face apel și dispune
soluționarea apelului pe fond, urmând a-l admite sau a-l respinge sau invers – respinge cererea
de repunere în termen, admite excepția decăderii din termenul de a mai face apel, constata
apelul făcut ca fiind tardiv și respinge apelul ca tardiv).
Decăderea de drept procesul vs. decăderea de drept material. Nu le confundați!

5. Asemănări și deosebiri între decădere și nulitate


[Poate pica la examen].

Deosebiri
Asemănări
Nulitate Decădere
1. Atât actul nul cât și cel tardiv Operează în cazul nerespectării Operează în cazul nerespectării
sunt lipsite de efecte din punctul de formelor legale și a termenelor termenelor legale imperative.
vedere al funcției lor procedurale, dar prohibitive.
pot produce alte efecte.
2. Ambele instituții sunt de drept Nulitatea condiționată de Decăderea operează prin simplul
strict, deci nu pot fi extinse prin vătămare presupune fapt al expirării termenului. Nu
analogie. imposibilitatea înlăturării contează dacă s-a produs sau nu
vătămării altfel decât prin o vătămare (interesează doar
anularea actului. faptul că termenul a fost încălcat).

254
3. Nimeni nu se poate prevala de o Actul nul va fi putea fi refăcut în Actul tardiv nu va putea fi refăcut,
nulitate/decădere pricinuită de condițiile legii. stingându-se însuși dreptul
propriul fapt. procesual.
4. Au un regim juridic similar, după
cum norma încălcată este imperativă
sau dispozitivă.

Asemănări:
- Ambele sunt sancțiuni procedurale;
- Ambele păstrează celelalte funcții decât cele specifice actului de procedură;
- Ambele nu pot fi extinse prin analogie;
Deosebiri:
Dacă la nulitate contează după cum ele sunt exprese sau virtuale, la decădere nu are nicio
importanță dacă decăderea este expresă sau virtuală (pentru că în realitate diferența de regim
juridic vine din proba vătămării – la decădere dacă nu contează, evident că nici distincția
exprese/virtuale nu contează, deși există).
SECȚIUNEA V – AMENZILE JUDICIARE
Art. 187-191 NCPC. Este al treilea tip de sancțiuni după nulitate și decădere. De făcut
la seminar.
Ea nu afectează actul în sine, are doar repercusiuni patrimoniale. Avem și sancțiunile
disciplinare pentru magistrați. Ele nu au acum o importanță mare.
Nu le confundați cu cheltuielile de judecată! Este o pedeapsă civilă, personală!
Se pot stabili și despăgubiri (dobânzi de exemplu).
Stabilirea amenzii, constatarea abaterii și stabilirea sancțiunii sunt de competența
instanței în fata căreia s-a săvârșit fapta sau, după caz, de către președintele instanței de
executare, prin încheiere executorie.
Calea de atac este cererea de reexaminare care se face în 15 zile de la data la care a fost
luată măsura sau, după caz, de la data comunicării încheierii președintelui instanței de
executare. Cererea de reexaminare se soluționează cu citarea părților, prin încheiere
definitivă, dată în camera de consiliu, de către un alt complet decât cel care a stabilit amenda
sau despăgubirea.
CAPITOLUL VI – PROCEDURA ÎN FAȚA PRIMEI INSTANȚE - FAZA
SCRISĂ

255
I. DISPOZIȚII GENERALE
II. CEREREA DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ
III. ÎNTÂMPINAREA
IV. CEREREA RECONVENȚIONALĂ
V. CITAREA ȘI COMUNICAREA ACTELOR DE PROCEDURĂ
VI. MĂSURILE ASIGURĂTORII
SECȚIUNEA I – DISPOZIȚII GENERALE
Orice persoană poate sesiza instanța pentru apărarea drepturilor legitime. Instanța din
oficiu de regulă nu se poate sesiza, dar sunt cazuri în mod expres prevăzute de lege în care ar
putea (de exemplu, în situația punerii sub interdicție sau a formulării unor capete de cerere
în materie de divorț – cele legate de cheltuielile de întreținere a minorilor sau numele pe care
aceștia le vor purta după încetarea căsătoriei).
Actul de sesizare a instanței este unul divers: cererea de chemare în judecată, cererea de
intervenție, chemarea în garanție, cererea reconvențională.
În ceea ce privește momentul de debut al procesului – art. 192 alin. (2) NCPC spune
că procesul începe prin înregistrarea cererii la instanța în condițiile legii (din acest moment
putem vorbi în sensul procesual de proces).
Când vorbim însă de respectarea termenului rezonabil ne vom raporta nu numai la
procesul prevăzut la art. 192 alin. (2), ci și la eventualele proceduri prealabile necesare
pentru declanșarea unui proces.
Uneori legea prevede că pentru a declanșa un proces este nevoie de parcurgerea unor
proceduri prealabile. Din punct de vedere constituțional, aceste proceduri sunt constituționale,
ele nu sunt a priori o îngrădire a accesului la justiție. Singurul lucru pe care îl stabilește
Constituția este în legătură cu procedurile jurisdicțional-administrative – ele trebuie să aibă
două caracteristici: să fie facultative și gratuite. Dar cu privire la procedurile care nu au
caracter jurisdicțional-administrativ nu spune nimic, ceea ce înseamnă că ele pot fi și
obligatorii, și oneroase – până acum avem proceduri neoneroase, dar obligatorii. Trebuie să
nu restrângă în mod excesiv dreptul la justiție și dacă instituirea lor are un scop justificat pentru
a fi conforme exigențelor CEDO.
Cea mai răspândită procedură prealabilă este în contenciosul administrativ – art. 7 din
L. 554/2004 prevede că înainte de introducerea acțiunii trebuie să se formuleze o cerere privind
revocarea actului administrativ a cărui anulare se va solicita și numai dacă în 30 de zile de a
această solicitare nu este revocat actul (nu este satisfăcută cererea prealabilă) partea ce se
consideră vătămată prin actul administrativ va putea cerere în justiție anularea lui.

256
S-a încercat și la mediere, dar a fost declarat neconstituțional, fiind o încălcare a
accesului la justiție. Era o obligație, ceea ce nu a fost bine.
Sancțiunea este inadmisibilitatea! Exista însă o importantă prevedere în NCPC în
sensul că neîndeplinirea procedurilor prealabile prevăzute de lege nu poate fi invocată decât
de către partea pârâtă (este de ordine privată) și numai prin întâmpinare. Prin urmare, dacă
legea nu prevede nimic, procedurile prealabile sunt reglementate prin ordine de norme
de ordine privată, iar instanța din oficiu nu va putea invoca neparcurgerea acestora.
Exista o singura excepție prevăzută la art. 193 alin. (3) NCPC care prevede că în
materie succesorală reclamantul va depune o încheiere emisă de notarul public cu privire la
verificarea evidențelor succesorale prevăzute de Codul civil. Neîndeplinirea acestei obligații
(pe care legea o consideră procedură prealabilă) va putea fi invocată de către instanță din oficiu
sau de către pârâtă, caz în care am deduce că este vorba de o normă de ordine publică.
Sancțiunea este tot inadmisibilitatea, dar poate fi invocată de instanță. Este de ordine publică.
De ce? Cui servește? Instanței.
În primul rând se pune problema de ce ar fi aceasta o procedură prealabilă și care ar fi
natura normelor. Justificarea apariției unei astfel de norme rezidă în împrejurarea de ordine
publică conformă căreia instanța ar trebui să știe numărul total al celor care sunt acceptanți
ai unei moșteniri pentru a evita pericolul nulității propriei hotărâri. Ea nu ar trebui să se
bazeze doar pe cercul procesual identificat de reclamant întrucât C.civ. prevede nulitatea
hotărârii privind partajul succesoral atunci când nu participă la el toți comoștenitorii. Or dacă
reclamantul își asumă nulitatea, neindicându-i pe toți comoștenitorii, nu este normal ca
asumarea să vina și din partea instanței. Singurul mod prin care instanța ar putea afla este acela
de a-l obliga pe reclamant să depună o încheiere a notarului public care a făcut o verificare în
registrele notariale și care poate indica care sunt eventualii acceptanți astfel încât, dacă sunt și
alții decât cei indicați în cererea de chemare în judecată, instanța să poată pune în vedere
părților să-i introducă în cauza sub sancțiunea respingerii cererii fără a mai fi judecată
pe fond conform art. 78 NCPC. Pentru a putea realiza o astfel de punere în discuție legea
obligă pe reclamant să vină cu un act unde se presupune că ar există informațiile necesare în
acest sens. În caz contrar, instanța ar trebui să se bazeze cel mult pe declarațiile reclamantului,
eventual pe ale pârâților, dar dacă aceștia se înțeleg să nu spună că sunt și alți terți
comoștenitori teoretic instanța nu are alte mijloace.
Aici pare a fi un scop de ordine publică – calitatea hotărârii pronunțate, ceea ce justifică
invocarea din oficiu de către instanță. Dar aici nu prea este o procedură, ci o administrare de
probe. Este cam dură inadmisibilitatea. Ar fi trebuit suspendat procesul.

257
Care ar fi sancțiunea neîndeplinirii acestei obligații? Legea nu spune nimic dar, întrucât
o califica drept procedură prealabilă, sancțiunea ar fi respingerea ca inadmisibilă. Numai că
aici apare o problemă: dacă totuși reclamantul în timpul procesului depune încheierea
respectivă și pe de altă parte instanța până la închiderea cercetării procesului poate să pună în
discuție introducerea unor terți în proces, de ce ar mai trebui să respingi ca inadmisibilă
cererea? La redactare comisia a avut în vedere altă sancțiune: în legea notarilor publici se
prevedea că se poate invoca din oficiu, dar se va acorda un termen în vederea depunerii
încheierii, iar depunerea încheierii va acoperi eventualele vicii. La introducerea prevederii în
NCPC, după consultarea notarilor s-a scos ideea că se poate acorda un termen și au dedus de
aici că cererea se va respinge ca inadmisibilă – adică au vrut sa întărească sancțiunea ca
oamenii să se ducă să ceară încheierile și să plătească și o anumită taxă, deși chiar și dacă
rămânea cum era tot trebuia ca oamenii să se ducă să solicite încheierea, numai că aveau
posibilitatea să nu mai plătească taxa de timbru încă o dată. Acum dacă ți se respinge o cerere
ca inadmisibilă, când o refaci trebuie să plătești din nou taxa de timbru. În schimb, dacă se
acorda termen, se rețineau și argumentele pozitive, în sensul că instanța avea un instrument pe
baza căruia să solicite eventuala complinire a cadrului procesual și nici persoana reclamantului
nu era atât de grav sancționată în sensul de a plăti taxa de timbru de două ori. Conform
formulării actuale pare că cererea s-ar respinge ca inadmisibilă.

SECȚIUNEA II – CEREREA DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ


1. Cuprinsul cererii de chemare în judecată
Art. 194 NCPC face următoarele precizări:
1.1. Condiții de formă intrinseci
1) Prima parte a cererii vizează identificarea parților (nume, prenume, domiciliu
etc). Aici legea spune că cererea va cuprinde și CNP-ul sau CUI-ul/CIF-ul, contul bancar etc.
dacă părțile posedă sau dacă li s-au atribuit asemenea elemente de identificare. Cu alte cuvinte
este evident că se introduc aceste date de identificare al reclamantului, însă pe ale pârâtului
reclamantul le indica numai dacă le cunoaște (pentru ca ar fi absurd să-i ceri reclamantului
contul bancar al pârâtului dacă reclamantul nu-l cunoaște. Este excesivă practica instanțelor
de a respinge cererile de chemare în judecată pentru lipsa acestor date în condițiile în care
reclamantul nu le cunoaște). Situații în care reclamantul poate cunoaște astfel de data sunt cele
în care între părți s-a încheiat un contract, însă în cazul accidentelor rutiere sau a altor
asemenea situații datele menționate nu pot fi cunoscute de către reclamant.

258
Dacă reclamantul locuiește în străinătate, va arăta și domiciliul ales unde să i se
comunice actele de procedură în România (el are obligația să-și aleagă domiciliul în România
în vederea comunicării actelor de procedură).
Lipsa numelui și a prenumelui parților atrage nulitate expresă. Restul elementelor atrag
nulități virtuale (pentru care vătămarea trebuie să fie dovedită).
Importantă este indicarea reprezentantului, atunci când cererea este făcută prin
reprezentant pentru a nu exista confuzie între reprezentat și reprezentant (trebuie menționat că
cel care face cererea are calitate de reprezentant). În caz contrar se creează o confuzie cu efecte
foarte grave în ceea ce privește verificarea calității procesuale. La minori sunt multe confuzii.
Părinții formulează cereri ca și cum ei ar cere ceva. De exemplu, în materia filiației, cere
copilul recunoașterea paternității însă el face cererea prin părinte și atunci este important ca
cel care face cererea să menționeze dacă face cererea în nume propriu sau în numele copilului
(din cererile de genul „subsemnata, X, solicit recunoașterea paternității lui Y fata de Z” nu
rezultă foarte clar în ce calitate a făcut X cererea: în calitate de părinte sau în calitatea ei de
reprezentantă a minorului).
În ceea ce privește dovada calității de reprezentant, aceasta se face cu procura în
original sau în copie legalizată/împuternicirea sau delegația avocațială/extrasul de la ORCT
sau extrasul din registrul public privind asociații și fundațiile.
Tot în ce privește reprezentarea, art. 202 spune ca atunci când avem coparticipare
procesuală activă sau pasivă judecătorul va putea, ținând cont de numărul persoanelor și de
necesitatea asigurării unei desfășurări normale a activității de judecată, să dispună prin
rezoluție reprezentarea lor prin mandatar. În acest caz dispune și comunicarea citațiilor și a
actelor de procedură doar la mandatar, nu la toate părțile. Dacă părțile însă nu-și aleg un
manadatar comun, instanța va numi un curator care va funcționa pentru primirea actelor de
procedură și a citațiilor în cauza respectivă.
2) În ceea ce privește obiectul cererii (pretenția) regula este că obiectul trebuie
să fie identificat, atunci când este cazul, și prin valoarea lui (valoarea obiectului litigiului
fixează competența și stabilește baza de calcul a taxei judiciare de timbru). Uneori legea
stabilește la ce să se raporteze reclamantul. Valoarea poate fi contestată de pârât și de instanță,
sunt chestiuni de ordine publică. Se poate da doar un termen și se probează prin înscrisuri și
lămuririle aduse de părți. Nu se fac expertize.
Art. 194 lit. c) mai prevede și că în cazul imobilelor se va arata localitatea, județul, strada,
numărul, iar, în lipsă, vecinătățile, etajul și apartamentul precum și când imobilul este înscris
în cartea funciară, număr cu CF și numărul cadastral sau topografic, după caz; de asemenea,

259
la cerere se va anexa un extras de CF (dacă există CF) cu arătarea titularului înscris în CF
eliberat de biroul de cadastru și publicitate imobiliară, iar dacă imobilul nu este înscris în CF
se va anexa un certificat care atestă acest fapt (adică care să spună că pentru imobilul respectiv
nu este deschisă CF).
!Lipsa indicării totale a obiectului atrage nulitatea expresa. Restul elementelor
(neindicarea valorii, a CF, a adresei spre ex.) atrag nulități virtuale.
3) Un alt element este arătarea motivelor de fapt (situația de fapt) și de drept (pe
ce se întemeiază pretențiile din partea legată de obiect, regulile de drept în care se încadrează
situația faptică. Nu contează neapărat să fie un text de lege). Este partea cea mai vastă.
Nulitatea expresă intervine numai pentru neindicarea motivelor de fapt (neindicarea
motivelor de drept generează nulitatea virtuală, pentru că instanța, pe baza explicațiilor date
de părți, poate să identifice ea care este temeiul de drept al cereri. Însă faptele nu le poate fixa
instanța, le fixează partea. În ceea ce privește dreptul, potrivit regulii iura novit curia, instanța
poate să identifice norma de drept, dar dacă într-adevăr situația de fapt este atât de confuză
încât instanța nu poate să-și asume o anumită calificare de drept, nu este exclusă situația ca
instanța să anuleze cererea și pentru neindicarea elementelor de drept.
4) În ceea ce privește arătarea probelor, aceasta se face pentru fiecare pentru
fiecare capăt de cerere (spre deosebire de VCPC, NCPC cere ca probele să fie indicate pe
fiecare capăt de cerere și nu în bloc), ceea ce presupune un efort de redactare, însă poți spune
ca probele sunt comune tuturor capetelor de cerere.
a. Dacă dovada constituie înscrisuri, ele trebuie depuse în copie certificată și
numărul lor va trebui să fie în atâtea exemplare câte părți sunt + unul pentru instanță (la fel
ca cererea de chemare în judecată).
b. Dacă se dorește folosirea interogatoriului atunci întrebările la interogatoriu
trebuie depuse odată cu cererea de chemare în judecată dacă interogatoriul este unul care se
ia în scris. În principiu el se ia verbal, dar dacă se ia interogatoriu unei persoane juridice atunci
el se ia în scris. La fel, dacă cel căruia i se interogatoriul are domiciliul în străinătate i se va
lua în scris – pentru aceasta din urma ipoteză nu este necesar ca întrebările să fie depuse odată
cu cererea de chemare în judecată, ele având un caracter de surpriza hihi – ceri numai
interogatoriul, dar nu depui și întrebările. Pentru persoana juridică presupune transmiterea
întrebărilor și retrimiterea lor către instanță.
c. Dacă se solicită proba cu depoziția martorului trebuie indicați în cererea de
chemare în judecata martorii și adresele lor pentru a putea fi citați (deci nu se indica martorii
și adresele lor după ce se încuviințează proba, ci încă de la momentul cererii de chemare în

260
judecată). De ce? Pentru că tu nu ceri proba cu martori în genere, tu ceri proba cu martorul X
și cu martorul Y. Pârâtul se poate opune prin întâmpinarea la audierea unor martori anume
(pentru că îl consideră părtinitor sau invocă faptul că este ruda cu una dintre părți sau că este
condamnat pentru mărturie mincinoasă), însă sa fie de acord la proba cu martori în genere. În
plus instanța când verifică oportunitatea probei verifică și în funcție de cel fel de martor este
propus (cine este el).
d. Dacă se solicită expertiza, deși legea nu spune, într-o logică normală ar trebui
indicate și obiectivele pe care partea le dorește, pentru că altfel instanța și pârâtul nu se pot
pronunța cu privire la caracterul întemeiat/neîntemeiat al expertizei dacă nu este prevăzut
obiectivul. Briciu spune că nu poți sa ceri expertiza fără sa indici obiectivul ei, pentru că acesta
face parte chiar din solicitarea privind expertiza (nu poți să spui „cer expertiza” și atât. Trebuie
să spui „cer expertiza de evaluare a imobilului/de măsurare a imobilului”). Acest obiectiv
poate fi și ulterior menționat la primul termen.
5) Ultimul element este semnătura. Cererea trebuie semnată de parte sau de
reprezentant. Lipsa semnăturii atrage nulitatea expresă a cererii, dar ea poate fi complinită
în tot cursul procesului. Astfel, dacă se invocă lipsa semnăturii și reclamantul lipsește la
termenul la care s-a ivit acest incident, instanța va acorda un termen și-l va cita pe reclamant
în vederea semnării cererii. Dacă la termenul acordat reclamantul nu se prezintă (sau se
prezintă și nu semnează) atunci va interveni nulitatea cererii. Dacă atunci când se invocă
incidentul nesemnării reclamantul este chiar prezent va fi invitat să semneze, iar dacă nu va
dori, se va anula cererea (întotdeauna există posibilitatea asanării acestui caz de nulitate).
Din ce observăm, nulitatea expresă intervine în cazul lipsei numelui și a prenumelui
părților (și virtuală în cazul celorlalte date de identificare). În cazul lipsei calității de
reprezentant intervine nulitatea virtuală.
În cazul obiectului intervine nulitatea expresă dacă lipsește obiectul (dacă toate celelalte
elemente legate de cuantumul lui, identitatea exactă, extrase de CF lipsesc intervine o nulitate
virtuală).
În cazul neratării motivelor de fapt intervine o nulitate expresă (iar la cele de drept –
virtuală).
În cazul nearătării dovezilor nu intervine nulitatea, ci intervine decăderea.
În cazul lipsei semnăturii intervine sancțiunea nulității exprese cu posibilitatea
înlăturării ei.
1.2. Condiții de formă extrinseci
Cererea trebuie să fie timbrată și depusă în numărul cerut de lege.

261
Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage nulitatea cererii de chemare în judecată –
art. 197. În ceea ce privește timbrajul cererilor, el nu este prevăzu în NCPC, ci în OUG
80/2013 (Briciu nu o să ne ceară toate regulile privind timbrajul, o să ne ceară câteva
principii):
- Regula: orice cerere se timbrează. Excepțiile: legea prevede o scutire sau instanța o
dă. Există 2 tipuri de cereri: evaluabile și neevaluabile în bani.
- În cererile evaluabile în bani, dacă nu există o prevedere expresă contrară, valoarea
taxei de timbru se reflectă într-o cotă procentuală din valoarea obiectului cererii (nu ne cere
care este cota procentuală, dar pentru cultura generală trebuie să știm că acel procent descrește
odată cu mărirea valorii – adică la o valoare mică ai un procent mare, la o valoare mare ai un
procent mic, dar întotdeauna taxa crește valoric).
- În cazul cererilor neevaluabile în bani taxa este fixă.
Taxele se plătesc anticipat, ceea ce înseamnă că odată cu cererea de chemare în
judecată, trebuie să ai și taxa judiciară de timbru plătită. Dacă nu este plătită, instanța nu va
putea anula cererea direct, ci va pune în vedere părții să plătească – deci nu avem o nulitate
care intervine fără un efect dilatoriu. În cazul acesta instanța nu pune în vedere doar să
plătească, ea trebuie să și calculeze – titularul cererii poate să facă pe prostul și să spună că n-
a plătit, pentru că nu știe să calculeze, astfel încât instanța îi va pune în vedere exact cuantumul
pe care trebuie să-l plătească, iar dacă nu va plăti în termenul acordat atunci se va anula
cererea – ca la lipsa semnăturii, ca la excepția calității de reprezentat sau a lipsei
capacității de exercițiu.
Există și o procedură de contestare a taxei (împotriva modului în care se stabilește
taxa există o cale specială – reexaminarea). Reexaminarea intervine la aceeași instanță, dar la
alt complet de judecată și se poate face în 3 zile de la comunicarea taxei. Reexaminarea este o
cale de atac numai la dispoziția celui obligat să plătească taxa (nu poate face cerere de
reexaminare cealaltă parte pe motiv că i s-a pus în vedere reclamantului o taxă prea mică).
Este în camera de consiliu, fără citarea părților și este definitivă. Nu mai poți spune în apel
că s-a anulat nelegal.
Exista și posibilitatea scutirii de taxa judiciară de timbru dacă partea se încadrează în
plafoanele de ajutor public judiciar sau dacă instanța, potrivit art. 8 din legea privind ajutorul
public judiciar, consideră că, deși nu se încadrează, totuși față de condițiile concrete taxa de
timbru este o piedică a accesului la justiție. Se poate și pentru persoanele juridice cu o situație
patrimonială precară. Însă ajutorul public judiciar nu înseamnă întotdeauna scutire totală
(poate fi toată, parțială sau eșalonare a plății taxei de timbru – în cazul eșalonării, automat

262
instanța va trimite și la administrația financiară încheierea, pentru că partea respectivă devine
debitoare pentru sumele cu care a fost eșalonată, urmând nu ca instanța să verifice plata, ci
administrația financiară).
Mai este și varianta în care se timbrează cererea și se modifică cererea, dar nu se plătește
taxa. Se anulează modificarea, nu toată cererea.
Se poate întâmpla ca o cerere să nu fie timbrată și nimeni să nu o invoce. Cererea este
soluționată, însă se constată în calea de atac că la prima instanță nu s-a plătit. NU intervine
nulitatea. Instanța dispune obligarea persoanei la plata taxei.
Cererea de chemare în garanție și ... sunt supuse regulilor similare de la ... (???).
Cererea de apel este la jumătate din valoarea contestată.
La recurs, fiecare motiv de 100 de lei, mai puțin motivul de la pct. 8 unde plătești
jumătate din ce contești.
Taxele sunt imputate celui care pierde. Intră în cheltuielile de judecată.
Ți se poate restitui dacă plătești fără să fi datorat.
Dacă ai o contestație la contestare – se recuperează de la stat.
Părțile se împacă prin mediere – se restituie.
Restituire parțială – cererea este respinsă ca informă – se dă jumătate.

2. Înregistrarea cererii de chemare în judecată


Cererea de chemare în judecată se poate depune personal, prin reprezentant (trebuie
atașată împuternicirea, delegația dată consilierului sau procura în forma autentică), poate fi
trimisă instanței și prin poștă, curier, fax sau poștă electronică. Însă dintre toate aceste moduri
corecte de depunere a cererii de chemare în judecata trebuie să luam aminte: în cazul depunerii
prin fax sau mail există o practică a instanțelor care spune că nu scutește depunerea
ulterioară în formă scrisă la registratură – din cauza articolului care spune că atunci când
înscrisurile nu sunt suficiente, instanța poate să le multiplice pe cheltuiala ei. “Poate”
marchează o disponibilitate, dar instanțele interpretează în următorul fel: în cazul cererii de
chemare în judecată obligația depunerii cererii în câte părți sunt + 1 pentru instanță nu ar putea
fi suplinită prin multiplicarea cererii, fiind o chestiune a regularizării cererii de chemare în
judecată.
Briciu consideră că cererea de chemare în judecată nu este cu nimic mai deosebită decât
alte înscrisuri care se depun la dosar, deci instanța ar putea, evident în funcție de amploarea
cererii, de numărul de exemplare, să decidă dacă multiplică chiar ea pe cheltuiala părții sau

263
pune în vedere reclamantului să depună în numărul corect de exemplare sub sancțiunea
nulității. Astfel, în această interpretare, instanța ar putea chiar ea să multiplice cererea. Uneori
sunt chestiuni care trebuie judecate rapid (ordonanțe președințiale, sechestru) și atunci este
mult mai facil ca instanța să copieze ea, mai ales dacă este vorba și de un număr mic de
înscrisuri (de obicei în aceste proceduri rapide sunt doar câteva înscrisuri, pentru că se judecă
în aparență, nu pe fond) cu imputarea cheltuielii reclamantului.
2.1. Conform ROI
Actul de sesizare a instanței se depune la registratură, unde, în aceeași zi urmează
procedura stabilirii obiectului cauzei, primește, cu excepția cazurilor prevăzute de lege,
dată certă și număr din aplicația ECRIS. Desigur, dacă actul vine prin fax la ora 11 noaptea,
va fi vorba de ziua următoare în care există program la registratură. Președintele completului
face regularizarea – art. 200. S-a mutat înaintea primului termen pentru a se asigura că cererea
este perfectă, înainte de a o comunica pârâtului. Judecătorul, de îndată, face o verificare
formală – dacă are toate elementele, timbraj și numărul de exemplare suficiente. Tot aici se
verifică și repartizarea corectă pe secții. Nu este competență în sens strict. Este ceva asimilat
competenței. Uneori apar înregistrări din erori materiale (o problemă civilă este trecută la
secția de penal). Problema este că uneori problemele sunt mai mari: este secția de contencios
sau de civil? Între profesioniști sau civil? Muncă sau contencios? Regulile sunt diferite în
funcție de secție. Este mult mai gravă greșeala aici. Legiuitorul a greșit aici – în procedura de
regularizare totul este fără citare. Încheierile date în procedura de regularizare NU au
autoritate de lucru judecat. S-a zis că părțile pot reveni în fața instanței. Teoretic este posibil,
dar în realitate este mai greu. Trebuie să ai persoane foarte raționale.
2.2. Obiectul cauzei
Este stabilit de către reclamant prin cerere. Textul din regulament vrea să spună că pe
coperta dosarului se va transcrie obiectul dosarului de către un grefier cu studii juridice. Se va
scrie spre exemplu: partaj, revendicare, grănițuire etc. Această mențiune care apare pe coperta
dosarului va apărea și în ECRIS și ori de câte ori se va căuta dosarul pe portalul instanțelor se
va găsi cu această mențiune pe care o primește în prima zi. Mențiunea aceasta nu presupune
neapărat calificarea cererii, adică judecătorul va putea oricând să zică de exemplu că cererea
denumită de grefier ca revendicare nu este de fapt una în revendicare, ci una în evacuare.
2.3. Numărul de dosar
Există un număr unic de dosar format din numărul din registrul general
electronic/numărul identificator al instanței/anul înregistrării dosarului. Fiecare instanță are un

264
alt cod (număr identificator). Acest număr de dosar se va păstra pe tot parcursul judecății, chiar
și în căile de atac.
2.4. Data certă
Deși legiuitorul permite depunerea cererii prin poștă, curier, fax etc, dacă facem apel la
textele analizate până acum, reținem că singura modalitate care asigură data certă este poșta
(cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire) sau curieratul, lucru pe care îl deducem
din art. 183. Cererea de chemare în judecată va fi păstrată la dosar împreună cu plicul în care
a sosit pe care este menționată data depunerii la poștă, astfel încât să poată fi verificată cu
ușurință data la care se raportează îndeplinirea termenului, care este data poștei, nu data
ajungerii la instanță (sfat în practica: uitați-vă și la plicul din spate! Dacă nu este plic, doar
data pusă de grefier prin viza de primire).
După primirea cererii și constituirea dosarului, cererea se predă președintelui sau
persoanei desemnate de acesta în concret care va lua de îndată masuri pentru stabilirea în mod
aleatoriu a completului.
Rezumat: cererea se înregistrează, primește număr și dată certă, se introduce în aplicația
ECRIS care generează numărul de dosar, se completează câmpurile ECRIS cu obiectul cererii
și apoi este înmânată persoanei desemnate de președintele de instanță să se ocupe cu
distribuirea aleatorie a dosarelor la completuri.
2.5. ROI pentru cereri multiple
Dacă ulterior înregistrării unei cereri se constată că la instanță s-a depus cel puțin o altă
cerere formulată de aceleași părți, chiar împreună cu altele, având unul din obiectele inițiale
(nu aceleași obiecte!) toate celelalte cereri se vor repartiza completului inițial învestit. Deci
dacă există o cerere între A și B în care s-a invocat partajul judiciar al unor bunuri și apoi mai
apare o cerere intre A, B și C în care s-a invocat tot partajul judiciar al acelorași bunuri,
automat cauza a doua se va trimite la cauza întâi, chiar dacă spre exemplu în cea de-a doua
cauză s-a mai cerut și anularea unui testament. Aceste reguli se aplică și dacă primul complet
învestit a luat act de renunțare la judecarea cererii sau a anulat cererea ca netimbrată sau pentru
neîndeplinirea unor condiții prevăzute de codul de procedură civilă sub aspecte formale.
Sensul acestor prevederii este acela de este evita eludarea regulilor privind repartizarea
aleatorie. Norma este una regulamentară, regula aceasta nu este asimilabilă litispendenței,
aici nu avem de-a face cu nimic din litispendență. Desigur uneori se poate ca această regulă
să se grefeze pe litispendență, dar nu întotdeauna.
Această regulă nu este aplicată de către instanță, ci de grefier (el este cel care va trimite
dosarul la primul complet învestit), asta nu înseamnă că respectivul complet unde a fost trimis

265
dosarul va și accepta faptul că este litispendență (obiectul poate să pară identic, dar de fapt să
fie diferit, iar grefierul a identificat greșit al doilea obiect). Este doar o procedură
administrativă în vederea luării măsurii de litispendență. Dar desigur s-ar putea ca ulterior
dosarele să nu fie reunite dacă nu este o litispendență.
După ce s-a distribuit aleatoriu dosarul completului, se face înregistrarea în:
- registrul general de dosare (cuprinde în ordinea intrării toate dosarele instanțelor în
ordinea intrării, cuprinde și tot ce s-a depus ulterior la dosar);
- registrul informativ (se menționează pentru fiecare dosar în ordine numerică primul
termen de judecată, termenele ulterioare, conexările, disjungerile sau atașările la alt dosar –
mișcarea dosarelor);
- registrul termenelor (termenele fixate pentru judecată în fiecare dosar);
- condica de ședință (soluțiile date la fiecare termen).
Dacă cererea este informă, îl avertizează pe reclamant ca în 10 zile să rectifice toate
problemele. Dacă nu, se anulează cererea. Pârâtul nici nu află că a avut proces.
Prima problemă: intervine nulitatea, dar pentru ce lipsuri? Toate? Sau doar unele?
Legiuitorul pare a se referi la absolut toate. Unii zic că nu este așa. Uite art. 196 care spune că
cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele sau prenumele, obiectul cererii, (nu
evaluarea) motivele de fapt (nu de drept) ori semnătura este nulă. Fiind nulitate expresă, unii
zic că doar pentru ele. Nu ar intra adresa, CNP-ul, probe, motive de drept, identificarea calității
de reprezentant. Acestea sunt nulități virtuale unde vătămarea trebuie să fie dovedită. Ori în
această procedură nu există pârât, n-ai ce să dovedești. Autorii zic că de aceea nu ne interesează
nulitatea virtuală. ESTE adaugă și timbrarea și numărul de exemplare.
BRICIU: se vizează toate! Nu contează tipul nulității. De ce? Scopul de a nu mai sta 10
termene a genera în sine această nulitate. Este de ordine publică, necondiționat de vătămare
și expresă (art. 200). Distincțiile de la art. 196 merg pe ce se invocă în cursul procesului. În
faza verificării este o nulitate specială. Nu trebuie să treacă o cerere care nu este perfectă.
3. Efectele înregistrării cererii de chemare în judecată
1) Investirea instanței – se determină și legea aplicabilă. Cu o excepție,
administrarea probelor.
2) Fixarea cadrului procesual în care se va desfășura judecata sub aspectul
parților și obiectului (pentru că de regulă instanța nu poate interveni asupra părților și
obiectului. Numărul părților este fixat de reclamant și numai reclamantul poate să modifice
cererea prin extinderea numărului de pârâți, poate și pârâtul prin cerere reconvențională, de
regulă, instanța nu poate să mărească numărul pârâților, dar, există o excepție la introducerea

266
din oficiu a unor terți. În ceea ce privește obiectul, numai reclamantul poate stabili obiectul
cauzei, este interzis judecătorului să se pronunțe asupra unor alte aspecte decât cele care
s-au cerut). Dar instanța nu este mereu ținută de părți și obiect, ea poate introduce forțat
persoane sau se pronunță pe ce nu s-a cerut în unele proceduri speciale – divorț. În ce privește
cauza, ea poate fi schimbată, dacă este pusă în discuție.
3) Stabilește alegerea de competență atunci când reclamantul are posibilitatea de
a alege dintre mai multe instanțe competente teritorial (când avem o competenta teritorială
alternativă). Odată aleasă instanța, alegerea este ireversibilă! Reclamantul nu se poate
răzgândi, chiar dacă a doua sa opțiune era tot o instanță competentă.
4) În cazul unor cereri cu caracter strict personal – în unele situații numai dacă
cererea de chemare a fost înregistrată, ea va putea fi continuată de către moștenitori. De
exemplu în materia donației art. 1024 C.civ., introducerea acțiunii este foarte importantă,
pentru că dacă donatarul moare cu o zi înainte de a se înregistra cererea de chemare în judecată,
teoretic donația nu va mai putea fi revocată pentru acest motiv. Dacă însă el moare imediat
după ce s-a înregistrat cererea, poate fi judecată și vor fi introduși în cauza moștenitorii prin
transmiterea calității procesuale pasive.
La fel cererea pentru revocarea donației nu poate fi introdusa de către moștenitorii
donatorului, cu excepția cazului în care donatorul a decedat în termenul prevăzut la alin (1) de
la art. 1024 și să nu-l fi iertat pe donatar.
5) Funcționează ca mod de punere în întârziere a debitorului (când este
necesară punerea în întârziere), art. 1522 C.civ. Aici este evident vorba de înregistrarea cererii
de chemare în judecată. Cererea de chemare formulată de creditor fără ca mai înainte debitorul
să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligația într-un termen
rezonabil, calculat de la data la care cererea a fost comunicată. Dacă debitorul execută obligația
în acel termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului. Este adevărat că cererea
de chemare în judecată este un mod de punere în întârziere, dar care, deși satisface scopul
punerii în întârziere, totuși este mai puțin eficient decât punerea în întârziere printr-o notificare
prealabilă, pentru că îi dă posibilitatea debitorului să scape de cheltuielile de judecată dacă
execută obligația într-un termen rezonabil de la data comunicării cererii.
6) Odată ce a fost introdusă această cerere încetează buna-credință a pârâtului.
De exemplu într-o act în revendicare pârâtul datorează fructele de la data introducerii cererii
de chemare în judecată (art. 566 C.civ.).
7) Bunul devine litigios – noțiunea de drept litigios, 1653 C.civ.: bun litigios este
cel în legătură cu care există înregistrată o cerere de chemare în judecata până la soluționarea

267
acesteia în mod definitiv. Nu este drept litigios dacă acesta se află într-o procedură prealabilă
cererii de chemare în judecată, chiar dacă această procedură ar fi una obligatorie. Nu este bun
litigios nici în cazul în care pricina s-a soluționat în mod definitiv, dar mai subzistă
posibilitatea formulării contestației în anulare sau a revizuirii.
8) Se produce un efect întreruptiv de prescripție, termenul este întrerupt chiar
dacă cererea a fost introdusă la o instanță necompetentă, chiar dacă este respinsă pe fond sau
anulată pentru vicii de forma – art. 2539 C.civ.: efectul întreruptiv este unul condiționat de
admiterea cererii. Cu alte cuvinte respingerea cererii, anularea ei, perimarea șterge efectul
întreruptiv de prescripție, dar art. 2539 alin (2) teza a II-a: “Cu toate acestea, dacă reclamantul,
în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă,
introduce o noua cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în
judecată precedentă (cererea inițială), cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă. Cu alte
cuvinte, dacă ai formulat o cerere de chemare în judecată, n-ai timbrat-o, ea se anulează și
teoretic efectul întreruptiv de prescripție se șterge, dar în interiorul termenului de 6 luni de la
hotărârea de anulare a cererii, poți introduce o nouă cerere, caz în care te poți bucura de efectul
întreruptiv al celei dintâi cereri (doar 6 luni, nu 3 ani, nu este o repunere în termen). Se aplică
și perimării (chiar dacă art. 2539 nu zice) pentru că printr-o modificare ulterioară a LPA a
codului civil s-a prevăzut că același efect se produce și în cazul în care cererea se perimă.
Evident nu este vorba de o posibilitate a reluării cererii când se respinge pe fond, pentru că
dacă s-a soluționat fondul, avem autoritate de lucru judecat.
4. Verificarea și regularizarea cererii de chemare în judecată
Art. 200 NCPC. Mecanismul intervine imediat după ce s-a desemnat completul care va
judeca pricina, dosarul fiind trimis judecătorului desemnat în mod aleatoriu, acesta fiind cel
care verifică cererea. Deci verificarea nu este făcută de președintele instanței sau judecătorul
desemnat de președinte sau grefier.
Procedura este parțial o invenție a noului cod, și în vechiul cod exista o astfel de
procedură, dar nu se mai aplica, pentru că era o procedura care presupunea lucruri identice,
dar din cauza modului în care se făcea repartizarea aleatorie unde primeau direct primul termen
în instanță, procedură era lipsita de obiect. În noul cod mecanismul a fost așezat înaintea
momentului în care cererea se comunica pârâtului. Gândirea legiuitorului a fost în felul
următor: după ce am primit la instanță o cerere, nu mă apuc sa i-o comunic pârâtului, decât
după ce mă clarific eu judecător că acea cerere îndeplinește exigențele de corectitudine
formală! Rațiunea codului a fost aceea de a se comprima cât mai mult timpul de judecată,
pentru că, dacă s-ar comunica o cerere informală, evident că pârâtul va sesiza toate în

268
formalitățile prin întâmpinare. La primul termen de judecată, judecătorul nu ar face altceva
decât să citeze părțile, să soluționeze excepțiile pârâtului, pentru cele corecte să anuleze
cererea, ori să acorde un termen, ca să fie complinite, ceea ce înseamnă ca acest lucru se
petrece când părțile sunt deja citate, ceea ce poate duce la mari complicații dacă cererile au
foarte mulți pârâți. Pe noul cod, în faza de regularizare, pârâtul încă nici nu știe că există o
cerere de chemare în judecată.
Ce anume verifică judecătorul în procedura de regularizare? Dacă cererea îndeplinește
condițiile de la art. 194-196. Se verifică forma, numărul de exemplare cu mențiunea că
instanța, dacă poate să facă și aplicarea textului care dă posibilitatea instanței să multiplice,
timbrarea. Nu se verifică îndeplinirea/neîndeplinirea unei proceduri prealabile! Aceasta
se invocă numai de către pârât, chiar și cea specială din cauzele succesorale. De asemenea,
printr-o modificare, în această procedură se verifică și dacă repartizarea la o secție sau complet
specializat este corectă. Dacă se constată că pricina a ajuns la alta secție specializată sau alt
complet specializat decât cea corespunzătoare obiectului cererii, atunci chiar în interiorul
acestei proceduri instanța va putea să trimită dosarul la secția sau la completul specializat
printr-o încheiere. Dacă și acea secție sau acel complet își va nega atribuirea și va trimite înapoi
se va crea un conflict asimilat conflictelor de competență și va fi soluționat de instanța
superioară.
4.1. Rezultatul verificărilor
a. Judecătorul apreciază că toate condițiile formale sunt îndeplinite – cererea este
comunicata pârâtului.
b. Judecătorul apreciază ca nu sunt îndeplinite condițiile formale – i se comunică
reclamantului în scris că are posibilitatea complinirea viciilor în 10 zile de la primirea
comunicării. Necomplinirea viciilor în 10 zile atrage anularea cererii.
Sancțiunea nulității nu se aplică pentru un singur caz, în cazul în care reclamantul nu
îndeplinește obligația de a-și alege domiciliul în țară sau atunci când sunt mai mulți reclamanți
și nu își îndeplinesc obligația de a-și desemna un mandatar comun, nu intervine nulitatea, ci
alte sancțiuni și anume:
- Pentru nealegerea domiciliului în țară, el va fi citat într-o procedură simplificată;
- În cazul în care nu-și îndeplinește obligația de a-și desemna un reprezentant comun,
atunci instanța va dispune prin rezoluție desemnarea unui curator.
În restul cazurilor va interveni nulitatea cererii.
În unele cursuri, precum și într-o anumită jurisprudență, vom găsi o distincție în care se
spune că nulitatea nu se va întâlni decât în cazurile de nulități exprese unde vătămarea se

269
prezumă, în restul cazurilor nu ar interveni nulitatea și ca vor fi complinite la primul termen.
Opinie Briciu – nulitatea intervine în toate cazurile, pentru că nu se face diferența între
nulitățile exprese și virtuale sau între esențiale și neesențiale (proba vătămării nu este făcută
de vreme ce pârâtul nici măcar nu are cunoștință de cererea de chemare în judecată). Distincția
între nulități este făcută pentru faza probatorie a nulităților, nu este specifică unei faze
necontradictorii. În această fază, toate sunt condiții prevăzute sub sancțiunea nulității și nu
contează distincția care se face între nulități specifică fazei judecații. Toate nulitățile de la
art. 194-197 sunt nulități exprese. Evident că art. 196 vorbește de nulități exprese și virtuale
ale cererii de chemare în judecată, dar art. 196 este replica în noul cod a vechiului articol 133
și care nu făcea distincția intre faza regularizării și faza procesului și astfel nu exista distincția
între nulități care se aduc în discuție în faza procesului sau cele în faza de regularizare. Așadar
distincția intre nulități condiționate/necondiționate, exprese/virtuale, esențiale/neesențiale nu
interesează atunci când vorbim de nulitatea cererii pentru in formalitatea ei în faza de
regularizare.
Care este sancțiunea în cazul în care nu exista nicio mențiune cu privire la probe?
O opinie: dacă reclamantul nu propune probe, atunci nu intervine nulitatea cererii, ci va
interveni decăderea.
Opinie Briciu: Opinia anterioară ar fi contrara art. 200, decăderea ar interveni dacă
invoci unele probe, dar nu le-ai invocat pe toate. Dacă nu indici nimic cu privire la probe, sau
probele indicate sunt informe, va interveni nulitatea cererii. Nu și dacă reclamantul zice că
nu dorește sa depună probe (zice clar, “nu avem probe”, există chiar situații în care legea îl
scutește de probe)!
În procedura de regularizare se verifică și dacă taxa de timbru este legal plătită, ceea
ce înseamnă că, dacă cererea nu este legal plătită se va acorda un termen de 10 zile în vederea
satisfacerii ei, iar dacă nu va fi satisfăcută, se va anula cererea. Totuși, art. 33 din OG 80/2013
are o prevedere derogatorie care spune că, dacă cererea nu este timbrată sau este insuficient
timbrată, reclamantului i se pune în vedere sa plătească taxa de timbru în 10 zile, dar prin
aceeași cerere i se pune în vedere posibilitatea de a formula facilitate privind plata taxei
judiciare de timbru în 5 zile de la comunicare. Cu alte cuvinte, în acest caz i se dau 10 zile
pentru a plăti taxa, dar are 5 zile pentru a cere scutirea de taxă, eșalonarea de la plata taxei.
Dacă se uzează de acest temei, nu se va putea anula cererea de chemare în judecată pentru
neplata taxei până când nu se soluționează cererea privind acordarea facilitații.

270
Atenție la text! Pentru că art. 200 rămâne valabil în ceea ce privește complinirea
celorlalte lipsuri ale cererii de chemare în judecată, dar instanța nu va comunica cererea
decât până la soluționarea cererii de scutire de la plata taxei de timbru.
La fel se procedează și în cazul în care s-a contestat taxa judiciară de timbru în procedura
de reexaminare, adică până când nu ți se soluționează contestația privind cererea de
reexaminarea nu ți se va putea anula cererea pentru neplata taxei judiciare de timbru. Atenție!
Termenul de 10 zile nu se va mări pentru celelalte vicii ale cererii, ci numai pentru plata
taxei. Dacă nu ți se aprobă facilitatea privind taxa de timbru sau se respinge contestarea
modului de stabilire a taxei, după soluționarea definitivă a cererii pentru ajutor public sau a
contestației, va curge un nou termen de 10 zile de la noua comunicare pe care instanța o face
reclamantului, pentru că în aceste cazuri este vorba de o veritabilă întrerupere a curgerii
termenului de 10 zile.
AMENDAMENTE (încă nu sunt în vigoare): nu intervine în cazul neindicării probei!
Intervine decăderea cel mult (este respinsă cererea ca nefondată).
Nu se poate anula cererea pentru inexistența unui înscris pe care reclamantul dorește
administrarea probei prin intermediul instanței de la o instituție publică, pârât, un terț.
Nu se anulează dacă părțile nu-și aleg un reprezentant comun, dar s-a numit un curator.
Se atacă cu reexaminare, se judecă de alt complet și dacă se admite, se trimite la primul
complet. Nu este incompatibilitate!
4.2. Procedura anulării cererii
Atunci când instanța anulează cererea, o va face printr-o încheiere dată în camera de
consiliu, fără citarea reclamantului. Cale de atac: Reexaminarea, în 15 zile de la
comunicarea încheierii de anulare. Reexaminarea va fi soluționată de aceeași instanță, dar de
alt complet decât cel care a anulat cererea, tot în camera de consiliu cu citarea
reclamantului. Se va putea reveni pentru 2 motive, dacă măsura anularii a fost dispusă
eronat sau dacă neregularitățile au fost acoperite în 10 zile.
Dacă neregularitățile au fost îndreptate după 10 zile, dar înainte de reexaminare sau
înainte de pronunțarea nulității, nu se aplică textul. Unii zic că s-ar admite reexaminarea dacă
viciile au fost îndreptate înainte ca instanța să fi anulat cererea, chiar dacă nu s-au respectat
cele 10 zile, dar înainte ca instanța să fi anulat cererea – soluția se bazează pe o interpretare
greșită (opinie Briciu) a art. 177 alin. (3) – nu se poate aplica așa din pricina alin. (2) care zice
că nulitatea nu poate fi acoperită dacă a intervenit decăderea sau o altă sancțiune procedurală
sau dacă subzistă o vătămare. Dacă a trecut timpul pentru a face un act, actul făcut cu expirarea

271
termenului este nul, pentru că a intervenit decăderea, cum ar mai putea atunci să fie actul să
fie valabil? Acesta nu va mai produce niciun efect.
5. Fixarea primului termen
După regularizarea cererii, judecătorul dispune, prin rezoluție, comunicarea acesteia
către pârât, punând-i-se în vedere că are obligația de a depune întâmpinare în termen de 25
de zile de la comunicarea cererii. Întâmpinarea se comunică de îndată reclamantului, care
este obligat sa depună răspuns la întâmpinare în 10 zile. Răspunsul la întâmpinare nu se mai
comunica, se va ridica de către pârât de la dosar.
În 3 zile de la depunerea răspunsului la întâmpinare, judecătorul fixează termenul de
judecată, cu citarea parților, termenul neputând fi mai mare de 60 de la data rezoluției (este
un act administrativ, nu este jurisdicțional, nu este motivată, nu poate fi atacată) în care s-a
consemnat. Citează părțile pentru acest termen. Dacă nu se depun întâmpinarea sau răspunsul
la întâmpinare la expirarea termenelor în care trebuiau depuse aceste acte, se va fixa termen
care nu poate fi mai mare de 60 de zile.
Termenele acestea sunt legale, dar prin excepție pot fi modificate de către judecător, în
funcție de circumstanțele cauzei. Termenele pot fi reduse, de exemplu într-o ordonanța
președințiala, se pot de către judecător 5 zile.
Dacă pârâtul nu face întâmpinare = se poate stabili din prima termenul de judecată. Prin
nedepunere se îndeplinește procedura.
Această procedură de regularizare nu se aplică cererilor incidentale și nici în cazul altor
proceduri speciale care au o altă procedură de regularizare (spre exemplu în cazul cererilor
de strămutare, contestației la executare, sechestru asigurator sau judiciar) sau când legea
specială prevede o procedură proprie de regularizare: procedura cererilor de valoare redusă,
acolo este o procedură de regularizare specifică care nu se confundă cu cea de la arta 200. Dar
dacă nu găsim o reglementare expresă care prevede că nu se aplica art. 200 sau care să instituie
o procedură de regularizare specială, care prin natura ei este derogatorie de la procedura de la
art. 200, atunci se aplică art. 200.
Sub rezerva dezbaterii probelor la primul termen, judecătorul poate lua anumite măsuri:
citarea pârâtului la interogatoriu (sub rezerva de a se admite interogatoriul. Dacă îl admite,
trebuie să aibă și cum sa-l administreze) sau când legea prevede alte măsuri pentru
administrarea probelor (în contencios administrativ se atacă un act administrativ, judecătorul
înainte de primul termen poate să ceara autorității emitente să depună toate înscrisurile care
au stat la baza emiterii actului administrativ). Toate acestea sunt văzute ca măsuri pentru
comprimarea judecații. Desigur că le va pune în discuție la primul termen, dar asta nu

272
înseamnă ca judecătorul nu va putea să ceara în avans înscrisuri, sub rezerva de a fi și
încuviințate cu dezbatere contradictorie.
Tot înainte de primul termen se vor putea încuviința prin încheiere executorie, măsuri
asigurătorii, precum și măsuri pentru asigurarea probelor. Încheierea este un act jurisdicțional,
de judecată – deci toate aceste măsuri sunt măsuri de judecată, nu sunt acte de
administrare. Celelalte proceduri făcute de judecător sunt soluționate prin rezoluție ca act
de administrare.
Faptul că o cerere a fost considerată corect întocmită sub aspectul condițiilor de formă
și a trecut de faza de regularizare nu răpește pârâtului dreptul de a invoca excepții cu
privire la neregularitatea formei ei.
6. Modificarea cererii de chemare în judecată
Reclamantul va putea modifica cererea la primul termen la care este legal citat. Este
vorba de termenul la care este legal citat reclamantul, nu și pârâtul (este un act unilateral).
Chiar dacă pârâtul nu este legal citat și instanța a decis să acorde termen oricum, faptul că
reclamantul este legal citat face să înceteze dreptul lui de a mai modifica ulterior cererea.
Sancțiunea nemodificării cel mai târziu la primul termen de judecată este decăderea. Nu
trebuie neapărat înainte, până la primul termen, ci inclusiv la termen se poate depune cererea
(cum să spui oricum numai până la primul termen la care este legal citat, pentru că legalitatea
citarii o știi la termen – deci inclusiv la termen).
Modificarea poate viza orice: părțile, obiectul, cauza cererii, se pot propune și dovezi
noi. Opinie Briciu: aceste noi dovezi sunt dovezi necesare pentru susținerea modificării,
nu orice fel de dovezi, adică și cele care nu au legătură cu modificarea. Există, desigur, și o
teză contrară care zice că la primul termen reclamantul poate formula orice noi dovezi, pentru
că reclamantul își redimensionează probatoriul ca urmare a apărărilor invocate de pârât prin
întâmpinare, dar Briciu consideră că redimensionarea apărărilor cauzate de întâmpinarea
pârâtului ar trebui făcută de reclamant prin răspunsul la întâmpinare.
Pârâtului va trebui să i se comunice modificarea și el va putea formula o întâmpinare în
conformitate cu cererea modificată. El va trebui sa depună întâmpinare cu cel puțin 10 zile
înaintea termenului fixat de instanță (deci termenul acesta ar trebui să fie mai mare de 10 zile,
lăsat totuși la latitudinea judecătorului). Aceasta întâmpinare nu i se va mai comunica
reclamantului, el urmând să o preia de la dosar.
”Primul termen” – ce înseamnă? Instanțele: înainte de primul termen. Doctrina: NU.
Inclusiv primul termen. Oricând până la terminarea termenului. Acordarea termenului
este o îngăduință. Repunerea în termen este o decizie.

273
Termenul care este prevăzut de lege (modificarea cererii nu se poate face decât până la
primul termen la care este legal citat reclamantul) este un termen legal imperativ, dar de
ordine privată.
Oricând în cursul procesului în fața primei instanțe, reclamantul poate să modifice
cererea și peste acest termen, dar doar dacă va avea acordul expres al celorlalte părți (nu este
suficient un consimțământ tacit). Dacă nu există acord, instanța va invoca decăderea și
cererea va rămâne în forma inițială.
Anumite modificări pot fi făcute oricând, în tot cursul procesului în fața primei
instanțe. Nu se dă termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile cu privire la, de
exemplu, introducerea de părți. Dacă schimbi pârâtul, nu este bine ca într-o cerere să faci
renunțare și înlocuire. Pentru că renunți, tu nu mai ai proces. N-ai ce să mai introduci. Trebuie
să adaugi un pârât și după renunți la primul!!!
O modificare = adaugi ceva sau scoți. Trebuie să fie o legătură. Cereri adiționale.
Competența rămâne câștigată.
Decăderea din dreptul de a face modificări este o regulă de ordine privată. Se poate
face și după primul termen prin acordul expres al părților. Tăcerea =/= acord.
Sunt 4 cauze care nu sunt modificări. Sunt precizări: se fac până la terminarea
procesului în .... (???), nu se acordă termen, se pot face și verbal, nu trebuie întâmpinare,
pârâtul poate răspunde direct.
Nu sunt modificări:
1. Se îndreaptă erorile materiale.
2. Reclamantul mărește sau micșorează cuantumul cererii (nu alt obiect,
același). Crește daunele pricinuite în urma delictului sau dobânzile (nu poți știi de la început
cât va fi de la început). Aici nu este vorba de modificarea obiectului! (poate interveni și în
urma administrării unor probe) – și în apel (???).
3. Se solicită contravaloarea obiectului cererii dacă obiectul procesului s-a
distrus, pierdut în cursul procesului. Înlocuiești bunul cu valoarea lui. Nici aici nu este o
modificare a cererii de chemare în judecată din punctul de vedere al legii (de multe ori se
întâmpla la partaj) – și în apel.
4. Se înlocuiește o cerere în constatare cu una în realizare sau invers. De
exemplu, ai posesia la început și ceri constatarea. Pe parcurs, contestatorului ia și posesia, așa
că o acțiune în constatare nu te ajută. Și invers, dacă se dobândește pe parcursul procesului
posesia, dar însă se dorește constatarea calității de proprietar).

274
Dacă se face aceasta modificare în cursul apelului, nu mai este o problema de termen, ci
ține de interdicția ca în apel să faci cereri noi sau să schimbi cauza cererii (ca la ultimul punct),
art. 478.
SECȚIUNEA III – ÎNTÂMPINAREA
Este actul specific pârâtului prin care acesta își prezintă apărările față de cererea de
chemare în judecată.
1. Caractere
1) Pârâtul nu vrea nimic, ci doar să scape de reclamant.
2) NU este o cerere! Nu investește instanța cu o cerere.
3) Nu se datorează taxe de timbru.
4) Este o apărare, mereu va fi de competența instanței care judecă cererea.
5) Are niște funcții limitate. Ori de câte ori ai nevoie de a cere ceva, întâmpinarea
este insuficientă. Ai nevoie de o reconvențională. Dar prin întâmpinare poți cere să se constate
o compensație legală (nu convențională), de exemplu.
Poți invoca excepția nulității. Nu plătești taxe de timbru, dar dacă se dovedește că ai
dreptate, actul rămâne valabil! Doar respinge cererea reclamantului! Nu s-a cerut nulitatea. În
considerente zice că este nul. În dispozitiv zice că respinge punct. Dacă vrei să scoți actul din
circuitul civil, ai nevoie de o reconvențională prin care să ceri nulitatea, pentru a obține în
dispozitiv acea nulitate.
De regulă, întâmpinarea are un caracter obligatoriu. Trebuie căutată în dispoziția legală
excepția. Sunt de regulă chestiuni care nu antamează fondul, care nu presupun obligativitatea
întâmpinării. Exemple: asigurarea dovezilor (art. 360), procedura divorțului (aici se
antamează fondul).
De ce obligatorie? Nu a fost mereu. Nu este o invenție. Se dă posibilitatea reclamantului
să vadă ce are în cap pârâtul, pentru egalitatea de tratament. Nu vine pârâtul la ultimul termen
și scoate așii din mânecă.
2. Termenul
Este de 25 de zile de la comunicarea cererii din procedura regularizării. Termenul poate
fi redus, dacă pricina este urgentă. Nu este un termen absolut. Sunt și excepții. Când se
modifică cererea, se dă un termen de cel puțin 10 zile înainte de următorul termen. Sunt
excepții care confirmă regula.
3. Sancțiune
Este decăderea din dreptul de a propune și de a administra probe și de a invoca
excepții de ordina privată (excepții apărute până la momentul întâmpinării – este vorba de

275
excepții relative cu privire de cererea de chemare în judecată (necompetența teritorială privată,
lipsa procedurii prealabile și mai este o discuție serioasă dacă este prescripția (fiind trecută la
sfera privată))). Art. 2513 C.civ. – în primă instanță, prin întâmpinare sau în lipsa invocării,
în prima instanță la primul termen. Este un pic schizofren: nu este bai dacă nu o faci prin
întâmpinare. De ce n-a zis direct că poți până la primul termen. Briciu: crede că civiliștii au
vrut să zică altceva: că este prin întâmpinare sau când nu este obligatorie, mergem până la
primul termen.
Pârâtul are în continuare dreptul să invoce excepții de ordine publică și să invoce
argumente de fapt și de drept pentru a combate pretențiile reclamantului (dar nu va mai putea
să le susțină prin probe proprii).
Nu are obiect! Asta o deosebește fundamental de cererea de chemare în judecată!
Cuprinde excepțiile (instanța nu este competentă, invoc prescripția, lipsa calității) și apărările
de fond (care vizează temeinicia (faptele) și legalitatea (dreptul)). Se apără necontestând
încadrarea juridică. Da, este adevărat, dacă reclamantul dovedește că a posedat 30 de ani, este
uzucapiune, nu contest. Dar uite, eu am probe că nu a posedat neîntrerupt.
Sau, nu contest faptele, dar nu recunosc aspectele de drept. Este adevărat că a avut o
posesie perfectă. Problema este că acel titlu just este nul absolut. Așadar, avem o cauză care
înlătură calitatea de ”just”. Sau da, este un titlu, dar nu este translativ (problemă de drept).
4. Cuprinsul întâmpinării
1) Datele de identificare ale părților.
2) Excepțiile procesuale pe care pârâtul le invocă fata de cererea de chemare în
judecată.
3) Răspunsul la toate pretențiile și motivele de fapt și de drept ale cererii de
chemare în judecată.
4) Probele pe care le propune pârâtul – toate prevederile de la probele din
cererea de chemare în judecată se aplică și în cazul întâmpinării (numărul de exemplare,
înscrisurile pentru interogatoriu, numele și adresa martorilor etc.);
5) Semnătura.
Întâmpinarea se depune în atâtea exemplare cați reclamanți sunt + 1 pentru instanță.
Dacă reclamanții au mandatar comun, atunci se comunică un singur exemplar de pe
întâmpinare și de pe înscrisuri.
Întâmpinarea fiind un simplu mijloc de apărare, nu este supusa taxei de timbru.
SECȚIUNEA IV – CEREREA RECONVENȚIONALĂ

276
Este un act procesual specific pârâtului, prin care părăsește poziția pasivă, dobândește o
poziție activă, înfățișând pretenții proprii față de reclamant. El devine un adevărat reclamant,
fiind denumit pârât-reclamant, iar reclamantul va dobândi poziția de reclamant-pârât. Nu mai
are o poziție defensivă, ci ofensivă, deoarece solicită pretenții proprii. Are aceeași natură
juridică ca cererea de chemare în judecată. Are doar un caracter incidental.
De principiu cererea reconvențională este facultativă, pentru că nu este obligatoriu ca
pârâtul să dorească ceva de la reclamant. Totuși sunt situații în care cererea reconvențională
este obligatorie dacă pârâtul dorește anumite rezultate.
De exemplu în procesul de divorț, legea prevede la art. 917 NCPC că soțul pârât poate
să facă și el cerere de divorț (asta este cererea reconvențională) cel mai târziu la primul termen
de judecată la care el este legal citat pentru faptele petrecute înainte de această dată. La
alin. (4) se prevede că neintroducerea cererii în termenul prevăzut la alineatele anterioare,
atrage decăderea soțului pârât de a mai cere divorțul pentru acele motive. Dacă cererea
reclamantului a fost respinsă, soțul pârât poate cere divorțul numai pentru motive aflate
ulterior. Pârâtul va rămâne căsătorit, deși avea și el motive de divorț, pentru simplul fapt că
nu a înfățișat aceste motive și nici nu va mai putea să le invoce ulterior printr-o altă cerere de
divorț.
Pârâtul este cel care poate face cerere reconvențională. Împotriva cui? Acum este o
modificare. Pârâtul poate să o facă și împotriva altor persoane (reclamantul obligatoriu,
împreună cu alții). De exemplu, el invocă nulitatea actului, dar actul este semnat și de alții. El
trebuie să-i cheme pe toți (litisconsorțiu procesual). Dacă nu o face, ar fi nulă cererea
reconvențională. La partaj la fel.
Reclamantul ar putea în ipoteza unei cereri de intervenție principală (pentru că aici și
reclamantul și pârâtul sunt pârâți față de intervenientul principal).
Reclamantul nu va putea face cerere reconvențională la cererea reconvențională a
pârâtului, în acest el ar putea să își modifice cererea de chemare în judecată.
Cererea reconvențională este admisibilă atunci când pârâtul are pretenții care decurg din
același raport juridic sau pretenții strâns legate de raportul juridic din care decurg
pretențiile reclamantului. Nu este obligatoriu ca pretențiile pârâtului să decurgă din același
raport juridic din care decurg și pretențiile reclamantului, poate fi un raport juridic conex.
Sunt materii în care există necesitatea de identitate de raport juridic: în materia arbitrală
cererea reconvențională se poate face numai dacă pretențiile decurg din același raport
juridic cu cele ale reclamantului (condiția rezultă din faptul că pretențiile trebuie să decurgă
din convenția arbitrală). Nu se admit pretenții din alt raport juridic.

277
Nu trece prin regularizare, fiind incidentală.
Cuprinsul este la fel ca la cererea de chemare în principiu.
Nu se admite în principiu, ca la alte cereri, pentru că nu se prevede în lege.
1. Tipuri de cereri reconvenționale
1) Pârâtul dorește să anihileze pretențiile reclamantului, fără a dori să
dobândească ceva de la reclamant, dar dorește să o facă mult mai energic decât printr-o
excepție sau prin apărări. De exemplu, reclamantul cere obligarea la plată unei sume de bani
și își întemeiază pretențiile printr-un contract, iar pârâtul prin cerere reconvențională
solicită anularea acelui contract, deși ar fi putut să solicite nulitatea și pe calea unei excepții,
pentru că codul civil permite, dar alege calea mai agresivă și mai eficientă.
2) Pârâtul formulează cerere reconvențională pentru a opera compensări
judiciare (compensația este judiciară, el are nevoie de o hotărâre judecătorească. Dacă este
legală, ar putea să o invoce și prin apărare).
3) Pârâtul formulează cerere reconvențională pentru a obține o prestație de la
reclamant, diferită de cea pe care reclamantul o vrea de la el, nu să o opereze o compensare,
doar să se scurteze timpul procesual. De exemplu, reclamantul dorește de la pârât plata unei
sume de bani ca fiind rest de preț al unui lucru, iar pârâtul poate să ceară prin cerere
reconvențională predarea bunului pe care reclamantul nu vrea să-l predea de bunăvoie (aici
pârâtul nu neagă pretenția reclamantului).
2. Condițiile de formă
Sunt aceleași condiții ca la cererea de chemare în judecată. Dar fiind o cerere
incidentală, nu urmează procedura regularizării.
3. Termenul
Cererea reconvențională se formulează în același termen în care poate fi formulata
întâmpinarea, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de
judecata. Art. 917 – termene diferite în cazul divorțului! Nu trebuie deodată fizic, în același
act sau în aceeași zi, ci în același termen! Nici n-ar fi de dorit. Nu este foarte practic.
Neefectuarea cererii reconvenționale în aceste termene atrage sancțiunea decăderii, dar pârâtul
va putea formula aceste pretenții pe cale separată (nu la divorț, acolo avem excepție).
Atunci când reclamantul își modifică cererea de chemare în judecată, se va acorda un
termen pentru ca pârâtul să poată formula întâmpinare. Acest termen va fi acordat și pentru a
formula o eventuală cerere reconvențională. În interiorul termenului pentru depunerea
întâmpinării, pârâtul va putea depune și o cerere reconvențională. Dacă se depune cerere
reconvențională vom avea în procedura de fixare a termenului o modificare a duratei, o mărire.

278
Dacă nu depune, intervine decăderea din dreptul procesual. Partea poate face o cerere
principală, deschizând un alt proces.
La divorț este o excepție: soțul pârât poate face și el reconvențională pentru faptele
petrecute până la acea dată. Pentru cele de după, el poate face o altă cerere de divorț. După
(???), se poate face și în apel. Dacă nu este făcută, el este decăzut din dreptul de a cere chiar
divorțul pentru fapte ivite până atunci.
4. Judecata cererii reconvenționale
Art. 210 NCPC. Se judecă de regulă împreună cu cererea principală. Totuși, dacă numai
cererea principală se află în stare de judecată, atunci se va putea disjunge cererea
reconvențională și să dispună judecarea ei separată.
Sunt situații în care nu se poate disjunge cererea ori legea prevede că nu este posibilă,
ori legătura dintre cele două cereri rezultă din natura raporturilor juridice. De exemplu, dacă
se face o cerere reconvențională într-o cerere de partaj, iar obiectul acesteia este anularea
testamentului pe care reclamantul își întemeiază calitatea de moștenitor, chiar dacă anularea
testamentului ar putea să producă o mărire a procesului principal, nu se va putea disjunge.
Pârâtul solicită aducerea la masa partajabilă a altor bunuri decât cele cerute de reclamant.
Față de primele bunuri s-ar putea ca ei să se înțeleagă. Cu privire la bunurile aduse de pârât
sunt 2 probleme, în special dacă ele aparțin sau nu masei. Este nevoie de multe probe. De
aceea, nefiind egale dificultățile, ar fi bună disjungerea. Dar nu se poate! Cererea de partaj
se judecă unitar. Nu pot disjunge. Am normă expresă.
Sunt și situații unde n-am normă expresă. Se cere rezoluțiunea, pârâtul cere anularea. La
rezoluțiune poate fi mai ușor, fără probe, neexecutarea fiind evidentă. Nici aici nu poate opera
disjungerea. Trebuie să verifici întâi să vezi dacă actul este valabil. Scopul este să nu trenez
cererea principală de una reconvențională. Ori aici, dacă disjung, fix asta aș face.
Reclamantul solicită evacuarea, iar pârâtul, fără a veni cu argumente, face o
reconvențională prin care solicită plata unor îmbunătățiri pe care le-a făcut în imobil. Aici
există o legătură, decurg din același raport juridic, dar nu este obligatoriu ca ele să se judece
împreună.
Ea se soluționează prin dispozitiv, nu prin considerente și este supusă taxelor de
timbru.
SECȚIUNEA V – CITAREA ȘI COMUNICAREA ACTELOR DE
PROCEDURĂ
1. Reguli generale

279
Citarea este obligatorie. Dacă nu se prevede contrariul, se citează. Există și super
excepții unde doar o parte se citează. Conflictul de competență, preschimbarea
termenelor, asigurarea probelor, tergiversarea, recuzarea sunt fără citare.
Dacă instanța vede că una nu este legal citată, amână judecata și reia citarea.
2. Termen în cunoștință
Nu sunt citate la fiecare termen! Apare termenul în cunoștință! Prezumă că partea
cunoaște termenele următoare. Este o ficțiune, deci este imbatabilă. Cazuri:
1) Partea a depus personal sau prin mandatar cererea și a primit termen. Nu
mai ești citat. Dacă nu te prezinți, cauți tu pe site, pe la registratură. Este un caz rar. Niciodată
instanța nu mai dă termen pe loc, din cauza sistemului ECRIS.
2) Partea se prezintă la un termen, personal sau prin mandatar care nu trebuie
împuternicit special. De atunci se prezumă că știe toate termenele ulterioare și nu mai este
citat.
3) Partea este citată și primește personal sau prin reprezentant citația și
semnează de primire. Nu este orice citare, ci cea prin personal abilitat, nu este vorba de cele
puse în cutia poștală.
Nu se aplică în cazul reluării judecății dacă:
a. Procedura este suspendată.
b. Când procesul se repune pe rol, dacă judecătorul a considerat că nu sunt
elemente destule și repune cauza pe rol. Dacă completul de 2 este în divergență.
c. Când se cheamă partea la interogatoriu. Ea nu are termen în cunoștință pentru
interogatoriu. Dacă nu te prezinți justificat, se consideră că este o acceptare a acuzațiilor. Se
consideră a fi mărturisire. Nu este ceva uzual, ca o administrare de probe. NU se aplică dacă
era prezentă când instanța i-a zis clar când va fi interogată.
d. Dacă instanța consideră că este importantă citarea. Poate vrea să fie prezentă
partea pentru încerca o împăcare.
e. Dacă instanța de apel sau recurs fixează termenul pentru rejudecarea fondului.
f. Nu se aplică deținuților și militarilor cazarmați.
Termenul poate fi preschimbat la cerere sau din oficiu, în camera de consiliu, fără
citare. Pentru noul termen se citează. De exemplu, intervine o zi liberă când instanța a dat
termenul, deși nu știa la acel moment.
Citațiile sunt gratuite și se fac doar de instanță! De către salariații instanței sau salariați
ai altei instanțe, dacă nu se poate de către instanța sesizată (citez pe cineva în alt oraș de
exemplu). Dacă nu am agenți procedurali (au fost dați afară, au demisionat, au prea multe).

280
Procesul-verbal de înștiințare se face de poștaș. Asta este regula. Dacă sunt pricini
urgente, instanța dispune prin agent. Dacă sunt obișnuite, este prin poștă. Se poate face prin
fax, mail, dacă părțile au comunicat aceste date.
Mai există și posibilitatea ca părțile să facă chiar ele procedura de citare (art. 154 alin.
(5)), prin executori judecătorești.
Este altă situația la art. 169 – când părțile au avocat, cererile pot fi comunicate direct.
Sunt actele părților, nu citațiile.
3. Locul citării
Regula: persoanele fizice – la domiciliu, persoanele juridice – la sediu. Ce este
domiciliul? Pentru persoanele fizice este cel trecut în registrele de evidență a populației și
pentru persoanele juridice, cel trecut în registrul comerțului. În practică există și domiciliul de
fapt, real. Ce este scris în acte este o prezumție relativă.
Sunt și cazuri speciale:
1) Pentru stat: la Ministerul finanțelor publice, dacă legea nu prevede altfel.
2) Pentru unitățile administrativ-teritoriale sunt citați cei care le reprezintă în
justiție – primarul.
3) Cei supuși procedurii insolvenței – la domiciliul/sediul lor, pe urmă la sediul
lichidatorului.
4) Pentru incapabili și cei cu capacitate de exercițiu restrânsă – vor fi citați la
domiciliul/sediul reprezentanților/ocrotitorilor lor legali.
5) Deținuții – la administrația locului de deținere.
6) Militarii cazarmați – la unitatea din care fac parte, prin comandantul acesteia.
7) Cei din străinătate. Sunt 2 categorii. Cei care sunt plecați cu misiuni de
serviciu și sunt citați la ambasadă etc. Ceilalți sunt citați prin poștă cu scrisoare recomandată
cu confirmare de primire. Recipisa de predare la poșta română, este dovadă de primire. Nu se
așteaptă întoarcerea răspunsului. Dacă au mandatar cunoscut în țară, va fi citat și el.
Dacă partea alege să fie citată în alt loc, înseamnă că zice ”pe mine mă găsiți acolo”.
Citarea la mandatar este alt caz.
Art. 172 – dacă se schimbă domiciliul, e obligată să încunoștințeze instanța. Dacă nu o
face, în scris, va fi în continuare citată la vechiul domiciliu.
Persoanele care nu au domiciliu cunoscut – prin publicitate, art. 167. Trebuie dovedit,
nu doar spui. Cum? Faci o cerere de la evidența populației și-ți spun că nu are domiciliu. Sau
știi unde stă, dar agentul zice că acolo nu stă acea persoană. E o înregistrare veche. Sau unde

281
se știe că stă, imobilul nu mai există. Dacă nu cunoaște din alte informații se citează prin
publicitate.
Instanța citează în acest caz pe panou sau pe just.ro. Dar e foarte formalistă și puțin
probabil că cineva le va citi. Riscurile fiind mari, se dispune un curator special care să-i
reprezinte interesele. E un avocat din raza instanței și se prezintă la fiecare termen și apără
interesele părții. Se remunerează de cealaltă parte și se desocotesc la final.
4. Termenele
Cu 5 zile înainte de termenul de judecată. El poate fi scurtat, dar trebuie să se
menționează că o reducere. Dacă partea nu e legal citată (nu e deloc, nu e în termen sau
procedura e informă). Dacă nu, se acordă un termen. Oricine poate să invoce nelegalitatea.
Dacă partea necitată legal se prezintă, procedura s-a acoperit.
Dar, dacă se prezintă, va putea solicita un termen pentru pregătirea apărării.
Dacă nu se prezintă și instanța nu amână judecata, nu înseamnă că soluționează litigiul.
La termenul imediat următor la care partea e prezentă sau legal citată trebuie invocată
nulitatea actelor săvârșite.
5. Forma citației
Art. 157 alin. (1) lit. a), c), d), e), k) – sunt nulități exprese!
6. Înmânarea citației și a altor acte de procedură
Se face la domiciliu/sediu.
6.1. La persoanele juridice
La persoanele juridice e ușurel, acolo fiind o persoană care semnează de primire. Dacă
nu, merg pe procedura de la persoanele fizice.
6.2. La persoanele fizice
1) Este prezent cel citat:
a. Deschide ușa cel citat – îi înmânezi citația și se ia o semnătură pe o înștiințare,
o dovadă de înmânare certificată de agent.
b. Deschide ușa și e recalcitrant – ia citația și închide ușa și nu semnează de
primire. Atunci, agentul scrie un proces-verbal prin care consemnează refuzul manifest. Acest
procedeu face dovada până la înscrierea în fals.
c. Deschide ușa si închide ușa direct – se depune la cutia poștală, dacă are. Dacă
nu, se afișează pe ușă, menționându-se pe procesul-verbal refuzul.
2) Nu e prezent:

282
a. Deschide ușa un altul care locuiește cu el. E mama, tata, amanta, soția, un copil
major. Până la dovada că cel care a luat citația a mințit, se consideră citația legală. Avem
atestarea agentului până la înscrierea în fals și declarația persoanei până la proba contrară.
b. Deschide altul și e recalcitrant – se adoptă poziția de la 1) b., c.
3) Nu găsești pe nimeni, dar e un bloc care are o recepție, e hotel – se depune la
administrator sau, dacă lipsește, la portar.
4) La locuință nu e nimeni și nu exisă nici recepție:
a. Are cutie poștală, se pune acolo și se face un proces-verbal în care se prezintă
situația, zicând că nu a găsit pe nimeni, deci am pus-o în cutie.
b. Nu are cutie, se afișează pe ușă o înștiințare prin care se zice că acea persoană
trebuie să se ducă să-și ridice de la instanță/primărie corespondența într-un termen. Dacă nu o
face, e legal citat. Aceasta e o ficțiune mai puternică. Sunt termene zi cu zi! Se ia și prima zi
și ultima.
5) Există și varianta prin fax, mail, doar dacă partea a comunicat aceste date în
scopul de a fi citat așa. În trecut era citat „dacă voia”. Pe noua lege, dovada e cea generată de
sistemul de transmitere, în sensul că mail-ul/faxul a fost transmis. Așadar, instanța are acum
dovada în mâna ei, nu mai depinde de parte.
SECȚIUNEA VI – MĂSURI ASIGURĂTORII
Art. 952-977 NCPC. CITIM DIN CURS.

283

S-ar putea să vă placă și