978-606-751-495-7 Drept Procesual Penal. Partea Speciala II

Bogdan Micu
Radu Slăvoiu
DREPT PROCESUAL PENAL

Partea specială II
- suport de curs -
EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

BUCUREŞTI
2018
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al
Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.
Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ
Bogdan Micu, Radu Slăvoiu
Drept procesual penal. Partea specială II

Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”
Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro
ISBN: 978-606-751-495-7
Introducere
Disciplina Drept procesual penal – partea specială II este acea ramură a
dreptului care se ocupă cu cercetarea și explicarea instituțiilor referitoare la etapele
de judecată pe care le poate parcurge procesul penal.
În cadrul acestei discipline vor fi furnizate informații în legătură cu conceptele de
”judecată”, "căi de atac", "proceduri speciale" și ”punere în executare a hotărărilor
penale”.
În cadrul analizei fiecăreia dintre concepte vor fi abordate mai multe aspecte,
precum:
- obiectul instituţiei;
- participanții la respectiva fază procesuală;
- regulile aplicabile în derularea fazei respective;
- soluțiile cu care se finalizează fiecare fază procesuală.
Obiectivele cursului
Suportul de curs se adresează studenţilor din învăţământul universitar la distanţă

– având ca finalitate explicarea principalelor instituţii ale Dreptului procesual
penal – partea specială II.
Lucrarea este concepută pentru a trata aspectele fundamentale ale dreptului
procesual penal, astfel încât studenţii să-şi însuşească noţiunile şi termenii de
specialitate.
Cursul de faţă îşi propune:
1. Să analizeze instituţiile fundamentale ale părții speciale a dreptului
procesual penal şi conexiunile existente între ele;
2. Să transmită studenţilor informaţiile necesare pentru interpretarea şi
aplicarea corecte a legii procesual penale;
3. Să transmită studenţilor cunoştinţele de Drept procesual penal – partea
specială prin conexiune cu Dreptul procesual penal – partea generală, astfel încât
materia să fie înțeleasă ca un tot unitar și să faciliteze formarea unor buni
specialişti în domeniu;
4. Abordarea instituţiilor dreptului procesual penal în strânsă legătură cu
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii Constituţionale, a Înaltei
5
Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi a altor organe judiciare.
Însuşirea temeinică a Dreptului procesual penal – partea specială II presupune, pe
lângă activităţile didactice programate, un efort consistent din partea studenţilor în
ceea ce priveşte studiul individual pe baza bibliografiei minime obligatorii
recomandate în prezenta lucrare.
Suportul de curs redat în rândurile următoare trebuie completat prin studierea
bibliografiei obligatorii.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studenții vor fi capabili să:

• explice din punct de vedere ştiinţific conţinutul normelor procesual
penale speciale, precum şi jurisprudenţa referitoare la acestea;
• înţeleagă și să explice instituţiile părţii speciale a dreptului procesual
penal;
• își însuşească un mod de gândire logico-juridic corect;
• realizeze corelaţiile existente între normele părţii speciale şi cele ale
părţii generale a dreptului procesual penal;
• explice şi să interpreteze normele procesual penale speciale;
• explice şi să înţeleagă soluţiile pentru problemele apărute în practică;
• dezvolte abilităţi de gândire juridico-penală;
• realizeze o abordare multidisciplinară a instituţiilor dreptului procesual
penal;
• aplice sistematic normele procesual penale.
Resurse şi mijloace de lucru
Pentru o corectă înțelegere a părții speciale II a Dreptului procesual penal se

recomandă ca studiul prezentului suport de curs să se realizeze prin coroborarea
informațiilor cuprinse în fiecare unitate de învățare cu normele din Partea Generală a
Codului de procedură penală, precum şi cu instituţiile abordate în cadrul Dreptului
procesual penal - parte specială I. După studiul fiecărei unități de învățare, informațiile
teoretice acumulate trebuie aplicate de studenți prin rezolvarea exemplelor practice
6
indicate în prezentul suport. Se recomandă mai întâi încercarea unei rezolvări proprii a
spețelor, după care argumentele și soluția trebuie comparate cu cele expuse de autori
la fiecare exemplu în parte.
Structura cursului
Suportul de curs este structurat în mod unitar, în 10 unități de învățare, aşezate în

conformitate cu succesiunea existentă în Codul de procedură penală.
Astfel, suportul de curs cuprinde unități de învățare pentru:
- judecata în primă instanţă;
- apel;
- contestaţie;
- contestaţie în anulare;
- revizuire;
- redeschiderea procesului penal;
- acordul de recunoaştere a vinovăţiei;
- procedura în cauzele cu infractori minori
- procedura reabilitării;
- dispoziții generale privind punerea în executare a hotărârilor judecătorești
penale.
Cerinţe preliminare
Pentru înțelegerea Dreptului procesual penal - partea specială II, studenții se vor
folosi de noțiuni acumulate la disciplinele Drept penal - partea generală, Drept penal -
partea specială, Drept procesual penal - partea generală şi Drept procesual penal -
partea specială I.
Discipline deservite
Cunoștințele acumulate la disciplina Drept procesual penal - partea specială II

sunt necesare studenților pentru înțelegerea integrată a noțiunilor acumulate în
7
cadrul disciplinei Drept procesual penal - partea generală şi Drept procesual penal -
partea specială I.
Durata medie de studiu individual
La începutul fiecărei unități de învățare studenții vor regăsi o estimare privind

timpul necesar pentru studiul respectivei unități.
Evaluarea
Nota finală la disciplina Drept procesual penal - partea specială II se va stabili prin
cumulul:
- notei obținută la examen – pondere 70%;
- evaluării participării la tutoriale – pondere 10%;
- evaluării referatului – pondere 20%.
Observații:
1. Examenul este conceput sub forma unei testări cu subiecte tip grilă.
2. Referatul poate avea ca obiect tratarea unei instituţii sau teme din cadrul
disciplinei. Referatul nu poate avea mai puţin de 10 pagini şi nici mai mult de 25 de
pagini şi trebuie să aibă elemente de originalitate. Depunerea referatului se va face cel
mai târziu la ultimul tutorial. Pentru a nu exista încălcări ale legislaţiei drepturilor de
autor, studenţii vor prezenta odată cu lucrarea şi o declaraţie pe proprie răspundere că
nu au adus atingere normelor juridice care protejează dreptul de autor.
3. Este echivalentă cu întocmirea referatului și întocmirea unui proiect de act
procedural în materie penală, la acele instituții unde suportul de curs propune un
asemenea proiect.
8
UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 1
JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANȚĂ
Cuprins:
1.1. Introducere
1.2. Obiective
1.3. Obiectul judecății în primă instanță
1.4. Participanții la judecata în primă instanță
1.5. Activitățile care compun judecata în primă instanță
1.6. Măsuri premergătoare ședinței de judecată în primă instanță
1.7. Ședința de judecată în primă instanță
1.8. Deliberarea și rezolvarea cauzei în primă instanță
1.9. Pronunțarea, redactarea și comunicarea hotărârii de primă instanță
1.10. Cuprinsul hotărârii de primă instanță
1.11. Rezumat
1.12. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor
1.13. Temă de contol
1.14. Bibliografie specifică

APELUL
Cuprins:
2.1. Introducere
2.2. Obiective
2.3. Consideraţii generale privind căile de atac
2.4. Apelul
2.5. Rezumat
9
CONTESTAȚIA
Cuprins:
3.1. Introducere
3.2. Obiective
3.3. Contestația
3.4. Rezumat

CONTESTAȚIA ÎN ANULARE
Cuprins:
4.1. Introducere
4.2. Obiective
4.3. Comparație între căile ordinare și căile extraordinare de atac
4.4. Contestația în anulare
4.5. Rezumat

REVIZUIREA
Cuprins:
5.1. Introducere
5.2. Obiective
5.3. Revizuirea
5.4. Rezumat
10
REDESCHIDEREA PROCESULUI PENAL
Cuprins:
6.1. Introducere
6.2. Obiective
6.3. Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsă
6.4. Rezumat
6.6. Temă de control

ACORDUL DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI
Cuprins:
7.1. Introducere
7.2. Obiective
7.3. Acordul de recunoaștere a vinovăției
7.4. Rezumat

PROCEDURA ÎN CAUZELE CU INFRACTORI MINORI
Cuprins:
8.1.Introducere
8.2. Obiective
8.3. Procedura în cauzele cu infractori minori
8.4. Rezumat
11

PROCEDURA REABILITĂRII
Cuprins:
9.1. Introducere
9.2. Obiective
9.3. Procedura reabilitării
9.4. Rezumat

PUNEREA ÎN EXECUTARE A HOTĂRÂRILOR PENALE - DISPOZIȚII GENERALE
Cuprins:
10.1. Introducere
10.2. Obiective
10.3. Consideraţii generale
10.4. Rămânerea definitivă a hotărârilor penale
10.5. Instanța de executare
10.6. Rezumat
12
JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANȚĂ
Cuprins:
1.1. Introducere
1.2. Obiective
1.3. Obiectul judecății în primă instanță
1.4. Participanții la judecata în primă instanță
1.5. Activitățile care compun judecata în primă instanță
1.6. Măsuri premergătoare ședinței de judecată în primă instanță
1.7. Ședința de judecată în primă instanță
1.8. Deliberarea și rezolvarea cauzei în primă instanță
1.9. Pronunțarea, redactarea și comunicarea hotărârii de primă instanță
1.10. Cuprinsul hotărârii de primă instanță
1.11. Rezumat
1.13. Temă de contol
1.1. Introducere
În această unitate va fi prezentat modul în care se derulează judecata în primă
instanță, în succesiunea cronologică a etapelor care compun această activitate.
1.2. Obiective
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
• înțelegeți obiectul judecații în primă instanță;

• detaliați etapele judecății în primă instanță;
• distingeți activitățile pe care instanța le efectuează în cursul ședinței de
judecată și în afara acesteia;
• prezentați conținutul unei ședințe de judecată în primă instanță;
• deosebiți cercetarea judecătorească obișnuită de cercetarea judecătorească în
procedura abreviată a recunoașterii învinuirii;
• analizați modul în care instanța deliberează în vederea adoptării soluției în procesul
penal;
• identificați soluțiile pe care prima instanță le poate pronunța în cauza penală.
13
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 3 ore.
Conţinutul unităţii de învăţare
§1.3. Obiectul judecății în primă instanță
În conformitate cu dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, instanţele judecătoreşti înfăptuiesc justiţia în numele legii, justiţia fiind
unică, imparţială şi egală pentru toţi. În aceste condiţii, instanţa de judecată apare ca
organul judiciar oficial dominant al fazei de judecată, fără concursul său nu poate fi
concepută înfăptuirea judecăţii.
Prin obiect al judecăţii înţelegem aspectele deduse spre soluţionare instanţei de
judecată. În considerarea funcţiei sale judiciare, instanţa de judecată nu cunoaşte
posibilitatea autoînvestirii.
Articolul 371 din Codul de procedură penală arată că judecata se mărgineşte la
faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare. Raportând aceste dispoziţii
legale la modul în care a fost sistematizat procesul penal, în actuala reglementare,
apreciem că obiectul şi limitele judecăţii în primă instanţă sunt stabilite după cum
urmează:
A. Ca regulă, judecata în primă instanţă se desfăşoară în considerarea unor limite
trasate prin acţiunea conjugată a două acte: rechizitoriul de trimitere în judecată,
actul de sesizare care fixează obiectul judecăţii (fapta şi persoana), şi încheierea
judecătorului de cameră preliminară, care trasează limitele judecăţii şi care arată ce
probe au fost excluse, ce acte au fost anulate şi care este materialul probator în baza
căruia se va desfăşura activitatea de judecată. Dacă rechizitoriul este actul de
sesizare a instanţei, atunci hotărârea judecătorului de cameră preliminară este
actul de învestire a instanţei. Limitele judecății, fixate prin aceste două acte,
trasează cadrul în care se va desfășura judecata și nu pot fi depășite; astfel, în
practica judiciară s-a statuat că judecata nu poate avea loc pentru o infracțiune
pentru care nu s-a manifestat, prin dispozitivul rechizitoriului, voința procurorului
de a dispune trimiterea în judecată 1.
1
C.S.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 74/2001, www.legalis.ro
14
B. Cu titlu de excepţie, când judecata se derulează ca urmare a admiterii unei
plângeri împotriva unei soluţii de clasare, judecata în primă instanţă se va desfăşura
prin acţiunea conjugată tot a două acte, unul cu caracter particular şi celălalt cu
caracter oficial, şi anume: plângerea persoanei împotriva soluţiei de netrimitere în
judecată, care fixează obiectul judecăţii (fapta şi persoana), şi încheierea
judecătorului de cameră preliminară, care trasează limitele învestirii. Avem în
vedere, în acest caz, prevederile art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de
procedură penală, care reglementează posibilitatea judecătorului de a admite
plângerea formulată împotriva unei soluții de clasare și de a dispune începerea
judecății cu privire la faptele și persoanele pentru care, în cursul cercetării penale,
fusese pusă în mișcare acțiunea penală.
Tot cu titlu de excepție, în cazul în care instanța este sesizată printr-un acord de
recunoaștere a vinovăției, judecata se va desfășura în limitele trasate de acest act de
sesizare și învestire a instanței.
În considerarea acestor limite, instanţa este obligată să desfăşoare judecata.
Depăşirea limitelor învestirii este sancţionată prin desfiinţarea hotărârii în
exercitarea căii de atac a apelului. Prin urmare, este interzis judecătorului fondului
să se pronunțe asupra unor fapte și persoane cu care nu a fost învestit prin actul de
sesizare, chiar dacă ar aprecia că asemenea fapte există și constituie infracțiuni (de
pildă, din probele administrate în cursul judecății rezultă că la comiterea infracțiunii
inculpatul a fost ajutat de un complice, până atunci necunoscut). Într-o asemenea
ipoteză, singura posibilitate a instanței este cea de a sesiza organele de urmărire
penală competente pentru a cerceta noile fapte și persoane descoperite.
§1.4.. Participanții la judecata în primă instanță
Particularităţile fiecărei cauze impun prezenţa în proces a procurorului, a părţilor

şi a altor persoane (apărători, martori, experţi, interpreţi). Însă nu în toate situaţiile
participarea acestora este obligatorie, uneori judecata putându-se desfăşura şi în
lipsa unora dintre ei.
Participarea procurorului la şedinţa de judecată este obligatorie [art. 363 alin.
(1) din Codul de procedură penală]. Lipsa de la şedinţele de judecată în care
participarea sa este obligatorie atrage sancţiunea nulităţii absolute, în conformitate
cu dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.
15
Participarea procurorului este obligatorie atât la judecarea laturii penale, cât şi la
judecarea laturii civile disjunse şi este consemnată în partea introductivă a sentinţei
[art. 402 alin. (1) raportat la art. 370 alin. (4) din Codul de procedură penală].
Din prevederile referitoare la participarea procurorului rezultă că, potrivit legii, nu
este suficientă numai prezenţa procurorului, ci acesta este obligat să pună concluzii,
arătând şi ordinea în care, în cursul dezbaterilor, preşedintele completului de
judecată trebuie să dea cuvântul. Prin urmare, hotărârea pronunţată este lovită de
nulitate absolută în situaţia în care procurorul, deşi prezent în instanţă la termenul
când s-a dezbătut cauza, nu a pus concluzii, situația fiind echivalentă cu
neparticiparea sa la judecată.
Participarea părţilor şi a persoanei vătămate la judecata unei cauze în primă
instanţă presupune îndeplinirea legală a procedurii de citare. În acest sens vor fi
aplicabile dispoziţiile art. 353 alin. (1) teza I din Codul de procedură penală,
respectiv judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată şi părţile sunt legal
citate şi procedura este îndeplinită.
Pentru a asigura prezenţa părţilor şi a persoanei vătămate la judecarea cauzei
penale, acestea trebuie citate. Totuşi, părţile şi persoana vătămată se pot prezenta şi
participa la judecată, chiar dacă nu au fost citate sau nu au primit citaţie, însă numai
după ce preşedintele a stabilit şi verificat identitatea acestora [art. 358 alin. (2) din
Codul de procedură penală]. De asemenea, sunt incidente și dispozițiile legale
privitoare la prezumția termenului în cunoștință [art. 353 alin. (2) din Codul de
procedură penală].
Neprezentarea persoanei vătămate şi a părţilor legal citate nu constituie un
impediment pentru soluţionarea cauzei penale.
Preşedintele completului de judecată verifică îndeplinirea dispoziţiilor privind
citarea şi, după caz, procedează la completarea ori refacerea acesteia [art. 361 alin.
(6) din Codul de procedură penală].
Cu privire la participarea inculpatului, regula este că judecata nu poate avea loc
decât în prezenţa acestuia, atunci când se află în stare de detenţie (dispoziţiile
relative la participarea obligatorie a inculpatului la şedinţa de judecată sunt
prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute). Legea prevede aducerea obligatorie a
inculpatului aflat în stare de deţinere la judecarea cauzei, obligaţia incumbând
organului de deţinere [art. 364 alin. (1) din Codul de procedură penală].
16
Articolul 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, prin raportare la art. 5 parag. 4 din acelaşi act normativ, garantează
dreptul acuzatului de a participa efectiv la procesul penal, care include nu numai
dreptul de a fi prezent la judecată, ci şi dreptul de a auzi şi de a urmări efectiv
procedura. Aceste drepturi sunt incluse, de altfel, în însăşi noţiunea de procedură
contradictorie şi rezultă şi din garanţiile conţinute de lit. c), d) şi e) de la parag. 3 al
art. 6 din Convenţie.
Cu caracter de excepţie, şedinţa de judecată se poate desfăşura şi în absenţa
inculpatului în următoarele situaţii:
a) când inculpatul este dispărut sau se sustrage de la judecată sau când şi-a
schimbat adresa unde locuieşte, fără a încunoştinţa instanţa cu privire la aceasta, iar
noua adresă nu a putut fi identificată de către instanţă [art. 364 alin. (2) din Codul de
procedură penală];
b) când inculpatul lipseşte nejustificat de la judecarea cauzei, deşi a fost legal citat
[art. 364 alin. (3) din Codul de procedură penală];
c) când inculpatul solicită în scris să fie judecat în lipsă, în condiţiile în care este
reprezentat de apărătorul ales sau din oficiu, această ipoteză fiind aplicabilă chiar şi
în cazul inculpatului aflat în stare de deţinere. Astfel, în cursul judecăţii, pentru
inculpatul care solicită judecarea sa în lipsă, avem de-a face cu o reprezentare
legală obligatorie.
Pe de altă parte, chiar dacă există această posibilitate a reprezentării, instanţa,
atunci când consideră necesar, poate dispune aducerea cu mandat a inculpatului. De
asemenea, dacă inculpatul aflat în stare de deținere a solicitat să fie judecat în lipsă,
instanța poate dispune, la cerere sau din oficiu, ca acesta să poată pune concluzii în
cadrul dezbaterilor și să i se dea cuvântul prin intermediul videoconferinței, în
prezența apărătorului ales sau din oficiu.
Persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot participa
la judecata în primă instanţă fie personal, fie prin reprezentare; prezenţa lor la
judecata în primă instanţă nu este însă obligatorie, astfel încât judecata se poate
desfăşura şi în lipsa lor, cu condiţia să fi fost legal citate.
Participarea apărătorului la judecata în primă instanţă este obligatorie în
situaţiile de asistenţă juridică obligatorie. Judecarea unei cauze în care asistenţa
juridică este obligatorie în lipsa apărătorului determină incidenţa sancţiunii nulităţii
absolute, potrivit dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală.
17
Dacă persoana citată nu se prezintă în mod nejustificat la şedinţa de judecată,
instanţa de judecată, dacă apreciază că prezenţa acesteia este necesară sau dacă nu a
fost posibilă comunicarea corespunzătoare a citaţiei şi împrejurările indică fără
echivoc că persoana se sustrage de la primirea citaţiei, poate dispune aducerea ei cu
mandat, în conformitate cu dispoziţiile art. 265 alin. (1) din Codul de procedură
penală; de asemenea, inculpatul poate fi adus cu mandat de aducere, chiar înainte de
a fi fost chemat prin citaţie, dacă această măsură se impune în interesul rezolvării
cauzei [art. 265 alin. (2) din Codul de procedură penală].
Totodată, instanţa de judecată poate dispune aplicarea unei amenzi judiciare în
condiţiile art. 283 alin. (2), (3) şi alin. (4) lit. k) din Codul de procedură penală.
În afară de organele judiciare, părţi şi apărător, la judecata în primă instanţă pot
participa şi alte persoane care nu au un interes direct în rezolvarea cauzei (martori,
experţi, interpreţi etc.). Lipsa nejustificată a martorului, expertului sau interpretului
legal citat se sancţionează cu amendă judiciară, potrivit dispoziţiilor art. 283 alin.
(2) şi alin. (4) lit. b) şi l) din Codul de procedură penală.
§1.5. Activitățile care compun judecata în primă instanță
În rezolvarea unei cauze penale, judecata în primă instanţă apare ca fiind singurul
grad de jurisdicţie obligatoriu. Toate activităţile care compun judecata în primă
instanţă pot fi clasificate în două mari categorii, după modalitatea în care se
desfăşoară: activităţi procesuale care nu se desfăşoară în şedinţa de judecată şi
activităţi procesuale care se desfăşoară în şedinţa de judecată.
Din categoria activităţilor care nu se desfăşoară în şedinţa de judecată fac parte
cele care compun:
a) etapa măsurilor premergătoare, care este aceeaşi pentru orice fel de judecată
(pregătirea dosarului, repartizarea aleatorie, măsuri pentru desemnarea unui apărător
etc.);
b) etapa deliberării, care are loc în secret şi presupune o consfătuire a tuturor
membrilor completului de judecată în faţa căruia au avut loc dezbaterile;
c) etapa redactării şi comunicării hotărârii.
În timpul şedinţei de judecată putem identifica următoarele etape ale judecăţii în
primă instanţă:
a) etapa preliminară a verificărilor (art. 372-374 din Codul de procedură penală);
18
b) etapa cercetării judecătoreşti. Cercetarea judecătorească poate fi de două
tipuri: propriu-zisă (obişnuită), compusă din acte de cercetare obligatorie şi acte
eventuale, şi cercetarea judecătorească în cazul recunoaşterii învinuirii, care este o
cercetare abreviată. Eventuala recunoaştere a vinovăţiei din timpul urmăririi penale
nu îşi produce automat efectele, astfel că instanţa, prin preşedintele de complet,
trebuie să îl întrebe pe inculpat cum doreşte să fie judecat, după procedura obișnuită
sau după cea abreviată. Există o diferenţă între cercetarea judecătorească în cazul
recunoaşterii învinuirii şi cercetarea judecătorească obișnuită. Poziţia procesuală a
inculpatului este cea care dă naştere acestor două tipuri de cercetări judecătoreşti.
Dacă inculpatul nu recunoaşte învinuirea şi nu solicită ca judecata să aibă loc doar
pe baza probelor administrate în timpul urmăririi penale, atunci vom avea cercetarea
judecătorească obişnuită. Dacă însă inculpatul solicită aplicarea acestei proceduri,
vom avea o cercetare judecătorească abreviată, urmând a beneficia de reducerea
limitelor de pedeapsă;
c) etapa dezbaterilor, care constituie punctul culminant al judecăţii în primă
instanţă.
După etapa dezbaterilor, şedinţa de judecată se întrerupe, pentru ca judecătorii să
intre în deliberări, după care aceasta se reia pentru pronunţarea hotărârii potrivit
dispoziţiilor art. 405 din Codul de procedură penală. Pronunţarea hotărârii nu are loc
într-o şedinţă de judecată obişnuită, întrucât părţile nu se citează, iar completul de
judecată nu participă în integralitatea lui, ci doar preşedintele completului asistat de
grefier.
Dacă în timpul urmăririi penale succesiunea actelor de urmărire nu este
obligatorie şi prestabilită, ea depinzând de particularităţile fiecărei cauze şi de
modul în care procurorul decide să efectueze ancheta, în faza de judecată, ca urmare
a oralităţii şi publicităţii, activităţile ce compun şedinţa de judecată urmează o
ordine prestabilită, obligatorie şi progresivă. Ca urmare a oralităţii şedinţei de
judecată, preşedintele completului este obligat să anunţe trecerea activităţii în
timpul şedinţei de la un moment la altul (preşedintele completului dispune citirea
actului de sesizare, întreabă părţile dacă mai au de formulat cereri, excepţii, declară
terminată cercetarea judecătorească, începerea dezbaterilor).
Prin urmare, în succesiune cronologică, judecata cunoaște următoarele etape:
a) măsurile premergătoare
b) începutul ședinței de judecată
19
c) cercetarea judecătorească
d) dezbaterile
e) deliberarea
f) pronunțarea, redactarea și comunicarea hotărârii.
§1.6. Măsuri premergătoare ședinței de judecată în primă instanță
Măsurile premergătoare constau în activităţi, de regulă cu caracter administrativ,

situate în timp între momentul de învestire a instanţei prin hotărârea
judecătorului de cameră preliminară şi începutul şedinţei de judecată, efectuate
în scopul aducerii cauzei în stare de judecată. Dispuse, de regulă, de preşedintele
completului de judecată, constau în asigurarea apărării, verificarea îndeplinirii
dispoziţiilor privind citarea, respectiv întocmirea şi afişarea listei de şedinţă.
Soluţionarea cauzei penale se realizează de un complet de judecată legal învestit.
În primă instanţă, cauzele penale se soluţionează de un complet de judecată alcătuit
dintr-un singur judecător (la judecătorii, tribunale, tribunale militare, curți de apel şi
Curtea Militară de Apel) şi din trei judecători (la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).
Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem
informatizat. Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui
complet decât în condiţiile prevăzute de lege (art. 53 din Legea nr. 304/2004). De
regulă, repartizarea aleatorie se face în faza camerei preliminare, atunci când
dosarul se înregistrează la instanță, și nu în faza judecății; explicația constă în aceea
că judecătorul în fața căruia s-a derulat procedura de cameră preliminară și care a
dispus începerea judecății exercită și funcția de judecată în cauză [art. 346 alin. (7)
din Codul de procedură penală], deci nu mai are loc o nouă repartizare. Prin
excepție, repartizarea se va face în mod aleatoriu atunci când sesizarea instanței s-a
realizat ca urmare a admiterii plângerii împotriva soluției de clasare și a dispoziției
de începere a judecății emisă în condițiile art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de
procedură penală; în această ipoteză, judecătorul de cameră preliminară care a
admis plângerea nu devine judecătorul fondului, fiind incompatibil [art. 3 alin. (3)
din Codul de procedură penală]. Tot în mod aleatoriu se vor repartiza, premergător
ședinței de judecată, dosarele în care sesizarea instanței s-a realizat prin acord de
recunoaștere a vinovăției (în acest caz, faza camerei preliminare lipsește).
20
Preşedintele completului de judecată are o serie de atribuţii fixate, în sensul că are
obligaţia să ia din timp toate măsurile necesare pentru ca judecarea cauzei să nu
sufere amânare [art. 361 alin. (2) din Codul de procedură penală]. În acest scop,
dosarele repartizate pe complete în mod aleatoriu vor fi preluate de preşedintele
completului, care va lua măsurile necesare în scopul pregătirii judecăţii, astfel încât
să se asigure soluţionarea cu celeritate a cauzei.
În cauzele în care asistenţa juridică este obligatorie, odată cu fixarea termenului de
judecată, vor fi luate măsuri cu privire la desemnarea unui avocat din oficiu. În
aceste condiţii, instanţa de judecată va dispune emiterea unei adrese la baroul de
avocaţi ce îşi desfăşoară activitatea pe raza teritorială corespunzătoare sediului
instanţei de judecată pe rolul căreia se află înregistrat dosarul, pentru ca acesta să
dispună desemnarea unui avocat din oficiu cu drept de exercitare a profesiei.
În situaţia în care în aceeaşi cauză au calitatea de inculpat atât persoana juridică,
cât şi reprezentanţii legali ai acesteia, preşedintele verifică dacă inculpatul persoană
juridică şi-a desemnat un reprezentant, iar în caz contrar procedează la desemnarea
unui reprezentant din rândul practicienilor în insolvenţă [art. 361 alin. (5) din Codul
de procedură penală].
De asemenea, are obligaţia de a lua măsuri în vederea citării părţilor şi a
persoanelor ce urmează să participe la judecarea cauzei (emiterea procedurilor de
citare se face de grefier). În acest sens, preşedintele de complet verifică îndeplinirea
dispoziţiilor privind citarea şi, după caz, procedează la completarea ori refacerea
acesteia.
Este posibil ca în această etapă să se înregistreze și o declarație de abținere din
partea judecătorului, dacă motivul de incompatibilitate s-a ivit ori a fost descoperit
după închiderea procedurii de cameră preliminară (spre exemplu, la Înalta Curte de
Casație și Justiție, judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea
judecăţii devine preşedinte al completului care soluţionează cauza în primă instanță;
acest complet este format din trei judecători, fiind posibil ca unul dintre ceilalți doi
să fie soțul avocatului uneia dintre părți, caz în care va trebui să se abțină).
În categoria măsurilor premergătoare şedinţei de judecată se înscrie şi aceea
referitoare la obligaţia preşedintelui completului de judecată de a avea grijă ca lista
cauzelor fixate pentru judecată să fie întocmită şi afişată de către grefierul de şedinţă
cu 24 de ore înaintea termenului de judecată, pentru a putea fi consultată de părţi.
La întocmirea listei se ţine seama de data intrării cauzelor la instanţă, dându-se
21
prioritate celor în care sunt deţinuţi sau arestaţi la domiciliu, precum şi celor cu
privire la care legea prevede judecarea de urgenţă [art. 361 alin. (8) din Codul de
Măsurile necesare pentru pregătirea termenului de judecată se dispun de
președintele completului prin rezoluție.
§1.7. Ședința de judecată în primă instanță
Ședinţa de judecată în primă instanţă presupune următoarele etape:

a) începutul şedinţei de judecată;
b) cercetarea judecătorească;
c) dezbaterile.
Începutul şedinţei de judecată

În această etapă se desfăşoară următoarele activităţi:
1. verificări cu privire la inculpat;
2. măsuri cu privire la martori, experţi şi interpreţi;
3. citirea actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată sau a actului prin
care s-a dispus începerea judecăţii;
4. aducerea la cunoştinţă persoanei vătămate şi părţilor din dosar a
drepturilor şi obligaţiilor lor, inclusiv a posibilităţii formulării de cereri;
5. formularea de cereri de către părţi şi persoana vătămată.
Începutul judecăţii, etapă a şedinţei de judecată în primă instanţă, presupune
deschiderea şedinţei, strigarea cauzei, apelul celor citaţi, verificări referitoare la
inculpat, luarea unor măsuri privind martorii, experţii şi interpreţii, citirea actului
prin care s-a dispus trimiterea în judecată sau a actului prin care s-a dispus începerea
judecăţii, acordarea de lămuriri, rezolvarea excepţiilor şi a cererilor.
Astfel, după ce declară deschisă ședința de judecată (moment din care devin
aplicabile toate regulile privitoare la solemnitatea ședinței), președintele
completului anunță, potrivit ordinii de pe lista de ședință, cauza a cărei judecată este
la rând. Această măsură se impune întrucât, de regulă, lista de ședință cuprinde mai
multe dosare.
Președintele completului dispune grefierului să facă apelul părților și a celorlalte
persoane citate și constată care dintre ele s-au prezentat. În cazul participanților care
22
lipsesc, verifică dacă procedura de citare a fost legal îndeplinită și dacă aceste
persoane și-au justificat în vreun fel absența.
Dacă președintele completului constată că lipsa părții este cauzată de o
neregularitate în procedura de citare, va amâna judecata, dispunând citarea în mod
legal pentru următorul termen. Este posibil să existe vicii ale procedurii de citare,
însă partea să fie prezentă în instanță (fie personal, fie prin reprezentant, apărător
ales sau apărător din oficiu, dacă acesta din urmă a luat legătură cu partea), situație
în care nelegalitățile survenite în procedura de citare se vor acoperi, astfel că
judecata nu se amână.
Dacă procedura de citare a fost legal îndeplinită, judecata poate continua, întrucât
neprezentarea persoanei vătămate și a părților legal citate nu împiedică judecata.
Președintele completului are însă posibilitatea de a dispune măsuri pentru ca partea
lipsă să se prezinte, dacă consideră necesară prezența acesteia.
Dacă inculpatul se află în stare de deținere, acesta trebuie să fie prezent la
judecată, în caz contrar judecata urmând a se amâna; face însă excepție situația în
care inculpatul a solicitat în scris judecata în lipsă.
În continuare, preşedintele completului verifică identitatea inculpatului, iar, în
cazul inculpatului persoană juridică, face verificări cu privire la denumire, sediul
social şi sediile secundare, codul unic de identificare, identitatea şi calitatea
persoanelor abilitate să îl reprezinte.
La acest moment, inculpatul și celelalte părți, precum și persoana vătămată, pot
solicita termen pentru angajarea unui apărător, situație în care judecata se va amâna.
După apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor, preşedintele completului cere
martorilor prezenţi să părăsească sala de şedinţă, punându-le în vedere să nu se
îndepărteze fără încuviinţarea sa. Experţii rămân în sala de şedinţă, afară de cazul în
care instanţa dispune altfel. Martorii, experţii şi interpreţii prezenţi pot fi ascultaţi,
chiar dacă nu au fost citaţi sau nu au primit citaţie, însă numai după ce s-a stabilit
identitatea lor.
Dacă procedura de citare este legal îndeplinită și cauza se află în stare de judecată,
se procedează la citirea actului de sesizare.
Potrivit dispoziţiilor art. 374 alin. (1) din Codul de procedură penală, la primul
termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de
judecată (ceea ce presupune constatarea că până la acel moment s-au făcut toate
verificările cu privire la inculpaţi, măsuri cu privire la martori, experţi, interpreţi),
23
preşedintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea
în judecată (rechizitoriul), act principal, sau actului prin care s-a dispus începerea
judecăţii (încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, atât în
ipoteza în care cauza a urmat procedura camerei preliminare și s-a dispus începerea
judecății, cât și în ipoteza în care s-a admis plângerea împotriva soluției de clasare și
s-a dispus începerea judecății, situație în care faza camerei preliminare lipsește), act
subsidiar. Prin urmare, se dă citire actului prin care s-a dispus trimiterea în
judecată sau a actului prin care s-a dispus începerea judecăţii, mai înainte de a se
formula eventualele cereri de către părţi. Dacă rechizitoriul sau, după caz,
încheierea judecătorului de cameră preliminară sunt de mari dimensiuni, grefierului
poate face o prezentare succintă a acestora.
Rolul citirii actului de sesizare este acela ca atât inculpatul cât și ceilalți
participanți la judecată, precum și publicul din sală, să ia cunoștință de obiectul
cauzei și de acuzația formulată de procuror.
Citirea actului de sesizare este și un moment procesual de care se leagă unele
drepturi procesuale ale părților și subiecților procesuali principali. Spre exemplu,
potrivit art. 159 alin. (3) din Codul penal, împăcarea produce efectele prevăzute de
lege numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței, după acest
moment pierzându-și aptitudinea de a înlătura răspunderea penală.
După citirea actului de sesizare, în vederea garantării efective a dreptului la
apărare părţilor şi persoanei vătămate, legea instituie anumite obligaţii în sarcina
preşedintelui de complet. Astfel, acesta:
– explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înştiinţează cu
privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară
poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări
coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da
explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar. Prin
aceasta, instanța se asigură că inculpatul a înțeles ce acuzații i se aduc și că își
cunoaște drepturile procesuale;
– încunoştinţează partea civilă, partea responsabilă civilmente şi persoana
vătămată cu privire la probele administrate în faza urmăririi penale care au fost
excluse şi care nu vor fi avute în vedere la soluţionarea cauzei;
– pune în vedere persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă până la
începerea cercetării judecătoreşti;
24
– în cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu
detenţiune pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca
judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale
şi a înscrisurilor prezentate de părţi și de persoana vătămată, dacă recunoaşte în
totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i la cunoştinţă dispoziţiile art. 396
alin. (10) din Codul de procedură penală;
– întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de
probe.
Prin urmare, numai după ce s-au adus la cunoştinţă toate chestiunile privitoare la
obiectul judecăţii şi drepturile persoanelor implicate în activitatea de judecată, se
trece mai departe şi numai după acest moment este vorba de formularea, eventual, a
unor cereri. În această situaţie vorbim despre următoarele cereri, pe care le includem
tot în categoria începutului judecăţii: cereri privind constituirea ca parte civilă,
introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente şi recunoaşterea învinuirii,
cereri de probatorii.
În cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce
urmează a fi dovedite (teza probantă), mijloacele prin care pot fi administrate aceste
probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce priveşte martorii şi experţii,
identitatea şi adresa lor. Numai cu indicarea acestor elemente o cerere prin care se
propun probe poate fi evaluată sub aspectul relevanţei şi utilităţii, pentru a fi
eventual admisă.
Probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi nu se
readministrează în cursul cercetării judecătoreşti, dar pot fi administrate, din oficiu,
de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa
soluţionare a cauzei. Posibilitatea contestării probelor din faza de urmărire penală şi
cererea privind readministrarea lor în etapa cercetării judecătoreşti este recunoscută
de art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală numai părţilor şi persoanei
vătămate, nu însă şi procurorului, explicaţia stând în împrejurarea că ar fi ilogic ca
Ministerul Public să conteste chiar probele pe care şi-a fundamentat acuzaţia şi
decizia de trimitere în judecată a inculpatului. Probele necontestate sunt puse în
dezbaterea contradictorie a părţilor, a persoanei vătămate și a procurorului şi sunt
avute în vedere de instanţă la deliberare. Precizăm că, în ipoteza necontestării
probelor din cursul urmăririi penale, judecata va avea loc prin derogare de la
principiul nemijlocirii, în sensul că instanța nu va readministra acele probe.
25
Pentru a stabili dacă părțile și persoana vătămată contestă sau nu probele
administrate în cursul urmăririi penale, președintele completului trebuie să le
chestioneze în acest sens la începutul judecății. Dacă probele au fost contestate, se
va proceda la readministrarea lor, cu mențiunea însă că ceea ce se critică este numai
temeinicia probei (aptitudinea sa de a susține acuzația) și nu legalitatea ei
(caracterul legal al probelor fiind tranșat în mod definitiv pe parcursul camerei
preliminare).
În actuala procedură, procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere
administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti, iar instanţa de
judecată, la rândul său, poate dispune, din oficiu, administrarea de probe necesare
pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Cererea de noi probatorii se
pune în discuția procurorului, părților și persoanei vătămate, iar instanța o va admite
sau o va respinge după cum proba este legală, pertinentă, concludentă și utilă
cauzei.
La începutul judecății, părțile și persoana vătămată pot formula și alte tipuri de
cereri și pot ridica și excepții; de exemplu, recuzarea judecătorului sau a
procurorului de ședință, majorarea sau micșorarea pretențiilor părții civile, cererea
de suspendare a judecății datorită declanșării procedurii medierii sau datorită bolii
grave a inculpatului, o eventuală excepţie de necompetenţă a instanţei, al cărei temei
a survenit ulterior camerei preliminare (de pildă, după finalizarea fazei de cameră
preliminară, inculpatul dobândeşte calitatea de senator, competenţa pentru judecata
în primă instanţă revenind Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie). Nu se mai pot formula
însă cereri de constatare a nulității actelor de urmărire penală (această problemă
fiind definitiv soluționată în faza camerei preliminare).
Procedura în cazul recunoaşterii învinuirii

Judecata în cazul recunoaşterii învinuirii presupune o cercetare judecătorească
abreviată, aceasta fiind derogatorie de la desfăşurarea judecăţii în primă instanţă.
Procedura abreviată are la bază o declarație de recunoaștere a învinurii pe care
inculpatul o face cu privire la faptele de care este acuzat.
Logica reglementării acestei proceduri ține de împrejurarea că, atunci când
inculpatul își recunoaște faptele, cercetarea judecătorească (etapa cea mai lungă a
judecății în primă instanță) se comprimă, în sensul că nu se mai administrează nicio
probă în afară de înscrisuri (nici probele din cursul urmăririi penale, nici alte probe
26
noi), ceea ce determină o scurtare a duratei procedurilor judiciare și cheltuieli mai
reduse cu administrarea justiției. În schimbul acestor avantaje, legea oferă
inculpatului care optează pentru procedura simplificată beneficiul unei reduceri a
limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea comisă.
Dreptul de a fi judecat după procedura în cazul recunoaşterii învinuirii este, ca
orice drept procesual, o posibilitate (o facultate), iar pentru ca acesta să devină
efectiv, trebuie exercitat în condiţiile restrictive prevăzute de lege.
Procedura de judecare în cazul recunoaşterii învinuirii se declanşează ca urmare a
unei cereri a inculpatului făcute până la începerea cercetării judecătoreşti.
Depășirea acestui moment procesual atrage inadmisibilitatea procedurii abreviate, o
eventuală cerere formulată în acest sens în cursul cercetării judecătorești sau în fața
instanței de apel urmând a fi respinsă, cercetarea judecătorească desfășurându-se în
modul obișnuit.
Cererea privind aplicarea procedurii simplificate poate fi formulată de inculpatul
prezent personal în fața instanței de judecată, dar poate fi făcută și prin înscris
autentic (spre exemplu, prin act notarial). Indiferent de forma în care este dată,
declarația de recunoaștere a învinuirii are caracter irevocabil 2.
Pot solicita ca judecata să se desfășoare după procedura recunoașterii învinuirii
atât inculpații majori cât și cei minori, cu mențiunea că în cazul acestora din urmă
este necesară și încuviințarea reprezentantului legal. Apreciem că procedura
abreviată este aplicabilă și persoanelor juridice, cererea urmând a fi formulată prin
reprezentant legal.
Dacă în cauză au fost trimiși în judecată mai mulți inculpați, procedura abreviată
poate fi aplicată și dacă numai unul sau unii dintre ei recunosc toate faptele reținute
în sarcina lor prin actul de sesizare, pentru ceilalți urmându-se procedura obișnuită.
În această situație, instanța poate decide disjungerea cauzei 3. Dacă disjungerea nu
este posibilă, instanța va efectua cercetarea judecătorească după procedura obișnuită
pentru inculpații care nu au recunoscut, acordând prin sentință beneficiul reducerii
2
I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 654/2012, www.scj.ro
3
Judecătorul care a soluţionat cauza conform procedurii de recunoaştere a învinuirii, cu privire la unii dintre
inculpaţi, nu devine incompatibil să judece acţiunea penală şi civilă cu privire la ceilalţi inculpati, în ipoteza în
care trimiterea în judecată a tuturor inculpaţilor s-a făcut prin acelaşi rechizitoriu, pentru infracţiuni între care
există legătură; incompatibilitatea intervine doar dacă în considerentele hotărârii pronunţate în procedura de
recunoaştere a învinuirii judecătorul şi-a exprimat părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în cauza
disjunsă cu privire la ceilalţi inculpaţi (I.C.C.J., Completul competent să judece recursul în interesul legii,
decizia nr. 17/2012, www.scj.ro).
27
limitelor de pedeapsă acelui inculpat a cărui poziție procesuală a fost de a se urma
procedura abreviată..
Potrivit dispoziţiilor art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, cererea
inculpatului cuprinde două manifestări de voinţă distincte:
– recunoaşterea în totalitate a faptelor reţinute în sarcina sa. Declaraţia de
recunoaştere trebuie să fie totală și necondiționată, sub toate aspectele de fapt, astfel
încât recunoaşterea parţială nu permite procedura abreviată (spre exemplu,
recunoașterea unei singure fapte dintr-un concurs sau recunoașterea doar a unora
dintre actele materiale ale unei infracțiuni continuate). Faptele recunoscute trebuie
să fie cele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriu sau cele
pentru care judecătorul de cameră preliminară a dispus începerea judecății, în
ipoteza admiterii unei plângeri împotriva soluției de clasare;
– solicitarea ca judecata să aibă loc numai în baza probelor administrate în
cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi și de persoana
vătămată; în cerere, inculpatul trebuie să precizeze că nu solicită administrarea de
probe, cu excepţia înscrisurilor.
Declarația de recunoaștere privește fapta, prin aceasta înțelegându-se atât actul
material de conduită umană cât și forma de vinovăție cu care acesta a fost comis. Nu
poate fi aplicată procedura abreviată atunci când inculpatul pretinde că activitatea în
sens material, pe care o recunoaște așa cum a fost reținută în actul de sesizare, a fost
săvârșită cu o altă formă de vinovăție (spre exemplu, inculpatul funcționar public
este de acord că și-a încălcat o atribuție de serviciu, cauzând o pagubă unei instituții
publice, dar nu cu intenție, așa cum acuză procurorul prin rechizitoriu, ci din culpă).
În practica judiciară s-au manifestat opinii divergente cu privire la aplicabilitatea
procedurii simplificate atunci când inculpatul recunoaște participarea sa la
comiterea infracțiunii, dar nu și pe a celorlalți coinculpați; unele instanțe au dat
răspunsul pozitiv4, altele pe cel negativ 5. Apreciem ca fiind corectă prima orientare
de practică, în condițiile în care actuala reglementare instituie cerința ca inculpatul
să recunoască în totalitate ”faptele reținute în sarcina sa (s.n.)” [art. 349 alin. (2),
art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală], nefiind prin urmare necesar să
4
C.Ap. București, Secția I penală, decizia nr. 595/2012, în V. VĂDUVA, op. cit, p. 102-106.
5
I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 3279/2011, www.scj.ro; C.Ap. București, Secția a II-a penală, decizia nr.
2515/R/2011, în V. VĂDUVA, op. cit, p. 106-112.
28
accepte prezentarea pe care procurorul o face, în actul de sesizare, cu privire la
contribuțiile celorlalți inculpați la aceleași fapte.
Pentru aplicarea procedurii abreviate este irelevant dacă inculpatul acceptă sau nu
încadrarea juridică reținută prin actul de sesizare, legea impunând numai
recunoașterea faptului material. De altfel, schimbarea de încadrare juridică este
posibilă în această procedură.
Ca o condiţie suplimentară, legea impune ca inculpatul să nu fie acuzat de
săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Spre exemplu, procedura abreviată nu poate fi urmată, chiar dacă toate celelalte
condiții ar fi respectate, atunci când obiectul cauzei este reprezentat de o infracțiune
de omor calificat, atentat care pune în pericol securitatea națională, atentat contra
unei colectivități, genocid sau de infracțiuni contra umanității. Întrucât procedura
abreviată este unitară, ea nu se poate aplica nici în cazul în care inculpatul este
acuzat pentru un concurs de infracțiuni, dintre care numai una este pedepsită cu
detențiunea pe viață, chiar dacă ar recunoaște faptele în totalitate 6.
Aşa cum am arătat anterior, la termenul de judecată, după citirea actului prin care
s-a dispus trimiterea în judecată ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începerea
judecăţi şi după ce i s-a adus la cunoştinţă învinuirea, preşedintele completului de
judecată îi pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc în
baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de
părţi și persoana vătămată. Cererea inculpatului de a fi judecat după procedura
specială este consecinţa unei opţiuni personale a acestuia, care nu trebuie
justificată, însă pentru ca această procedură să se aplice şi cauza să fie judecată în
forma abreviată, instanţa trebuie să o admită 7. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 375
alin. (1) din Codul de procedură penală, instanţa trebuie ca, înainte de a se pronunţa
pe această cerere, să procedeze la ascultarea inculpatului, după care să pună cererea
în discuţia procurorului şi a celorlalte părţi.
Cererea privind aplicarea procedurii abreviate poate fi respinsă, spre exemplu
atunci când instanța apreciază că probele administrate în cursul urmăririi penale nu
sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, această
posibilitate rezultând din dispozițiile art. 349 alin. (2) din Codul de procedură
penală. Într-o asemenea ipoteză se va urma procedura obișnuită tocmai pentru că
6
I.C.C.J., Secțiile Unite, decizia (RIL) nr. 16/2013, în M.Of., partea I, nr. 12 din 9 ianuarie 2014
7
A. ZARAFIU, Procedură penală, op. cit., p. 338.
29
judecătorul consideră că, pentru lămurirea stării de fapt, se impune administrare de
noi probe în cursul cercetării judecătorești, ceea ce nu ar fi admisibil în procedura
abreviată. Chiar dacă poziția adoptată de inculpat este cea de recunoaștere a faptei,
instanța are obligația de a valorifica o asemenea poziție în plan procesual numai
dacă probatoriul este suficient pentru a permite stabilirea clară și completă a
modului în care s-a comis infracțiunea. Cu alte cuvinte, instanța de judecată nu se
poate limita la o constatare formală a recunoașterii, ci trebuie să verifice caracterul
real al poziției inculpatului în raport de probatoriul administrat în cursul urmăririi
penale. În practica judiciară s-a arătat că simpla manifestare de voință a inculpatului
de a recurge la procedura simplificată nu conduce de plano la urmarea acestei
proceduri, în condițiile în care declarațiile succesive ale acestuia din cursul urmăririi
penale sunt contradictorii, iar rechizitoriul prezintă contradicții între situația de fapt
reținută și concluziile certificatului medico-legal, situație în care instanța a apreciat
în mod corect că se impune efectuarea cercetării judecătorești 8. Soluția este firească
deoarece, chiar dacă inculpatul recunoaște faptele așa cum au fost reținute în actul
de sesizare, dacă însăși instanța are dubii asupra stării de fapt, ea va trebuie să
administreze noi probe pentru lămurirea acesteia sau să readministreze nemijlocit
probele de la urmărirea penală, ceea ce este incompatibil cu procedura simplificată.
Dacă admite cererea, instanţa întreabă părţile şi persoana vătămată dacă propun
administrarea de probe cu înscrisuri [art. 375 alin. (2) din Codul de procedură
penală] şi administrează proba cu înscrisurile încuviinţate la acelaşi termen sau la un
termen ulterior acordat în acest scop, potrivit dispoziţiilor art. 377 alin. (2) din
Codul de procedură penală. Înscrisurile pot privi fondul acuzației recunoscute de
inculpat (spre exemplu, fișa postului eliberată de angajator pentru a fi dovedită sfera
atribuțiilor de serviciu) sau pot fi înscrisuri în circumstanțiere (spre exemplu,
diplome de studii, caracterizări de la locul de muncă sau de la instituția de
învățământ pe care inculpatul o frecventează – acestea servind la individualizarea
pedepsei). Pot propune administrarea de înscrisuri părțile și persoana vătămată, dar
nu și procurorul.
În actuala reglementare, în mod expres, legiuitorul a precizat că pentru
prezentarea de înscrisuri instanţa nu poate acorda decât un singur termen de
judecată.
8
C.Ap. Galați, Secția penală și pentru cauze cu minori, decizia nr. 238/2011, www.portal.just.ro
30
Referitor la schimbarea încadrării juridice, aceasta este posibilă prin voinţa
legiuitorului, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 377 alin. (4) din Codul de procedură
penală, inculpatul recunoaşte fapta în dimensiunea ei materială, iar nu şi încadrarea
dată în actul de sesizare a instanţei. Prin urmare, instanţa poate schimba încadrarea
juridică dată faptei prin actul de sesizare, însă numai după ce constată aceasta din
oficiu, la cererea procurorului sau a părţilor, fiind obligată, totodată, să pună în
discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară
lăsarea cauzei mai la urmă, potrivit dispoziţiilor legale sus-menţionate. Această
posibilitate este prevăzută expres prin dispozițiile art. 377 alin. (4) din Codul de
procedură penală.
Așadar, chiar în cazul recunoaşterii învinuirii, instanţa poate schimba încadrarea
juridică a faptei recunoscute, fiindu-i însă interzis a afecta obiectul judecăţii şi
limitele învestirii, precum şi dreptul la apărare al inculpatului. Astfel, prin
schimbarea de încadrare juridică nu trebuie să se tindă la o schimbare a situației de
fapt reținută în actul de sesizare și recunoscută de inculpat 9; de pildă, în procedura
simplificată nu se poate schimba încadrarea juridică din furt în tâlhărie, ca efect al
reținerii, pe lângă actul de sustragere a bunului, recunoscut de inculpat, și a unui act
de violență, ori din lovire sau alte violențe în tâlhărie, prin reținerea suplimentară a
unor acte de sustragere a bunurilor în contextul lovirii..
Efectul unei eventuale schimbări de încadrare juridică, care determină o altă stare
de fapt decât cea recunoscută de inculpat, este acela că se revine la o cercetare
judecătorească obișnuită, iar inculpatul pierde beneficiul reducerii limitelor de
pedeapsă în caz de condamnare.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală,
dacă noua încadrare juridică vizează o infracţiune pentru care este necesară
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanţa de judecată cheamă persoana
vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere prealabilă. În situaţia în care
persoana vătămată formulează plângere prealabilă, instanţa continuă procedura de
judecată abreviată, în caz contrar dispunând încetarea procesului penal.
După cercetarea judecătorească abreviată, instanța trece la dezbateri, acordând
cuvântul procurorului, persoanei vătămate și părților pentru a pune concluzii, iar
apoi dând inculpatului ultimul cuvânt. Procedura simplificată presupune numai o
9
C.Ap. București, Secția a II-a penală, decizia nr. 1084/A/2014, în A. BARBU, G. TUDOR, A.M. ȘINC, op.
cit., p. 752-753
31
cercetare judecătorească sumară, însă nu eliminarea etapei dezbaterilor. În practica
judiciară s-a desființat ca nelegală hotărârea unei instanțe care, după ce a admis
cererea inculpatului de a fi judecat după procedura recunoașterii învinuirii, deși
toate părțile și procurorul erau prezenți, nu le-a acordat cuvântul în dezbaterea
fondului cauzei și nici ultimul cuvânt inculpatului 10.
Recurgând la recunoaşterea învinuirii în condiţiile art. 375 alin. (1) din Codul de
procedură penală, inculpatul va beneficia de reducerea cu o treime a limitelor de
pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o
pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii.
Cercetarea judecătorească obișnuită

Cercetarea judecătorească este acea etapă a judecății în care se procedează la
administrarea probelor, în condiții de publicitate, nemijlocire, contradictorialitate
și oralitate.
Potrivit dispoziţiilor art. 376 din Codul de procedură penală, instanţa începe
efectuarea cercetării judecătoreşti când cauza se află în stare de judecată, ordinea de
efectuare a actelor de cercetare judecătorească fiind următoarea: audierea
inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile, a părţii responsabile civilmente,
ascultarea martorilor, experților sau interpreților, prezentarea mijloacelor materiale
de probă, examinarea înscrisurilor şi administrarea probelor încuviinţate în etapa
începutului şedinţei de judecată. Cu toate acestea, instanţa poate dispune oricând
schimbarea ordinii, dacă este necesară (spre exemplu, un martor poate fi audiat
înaintea inculpatului, pe motiv că urmează să părăsească țara pentru o perioadă
îndelungată de timp, în interes de serviciu).
Audierea inculpatului. Inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce ştie despre fapta
pentru care a fost trimis în judecată. I se pot pune întrebări în mod nemijlocit, de
către procuror, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, de
către ceilalţi inculpaţi, de avocaţii acestora şi de către apărătorul său, iar de către
preşedinte şi ceilalţi membri ai completului de judecată, dacă apreciază necesar
pentru justa soluţionare a cauzei. Întrebările adresate de către participanţii la
judecată, precum şi răspunsurile la acestea sunt consemnate obligatoriu în corpul
declaraţiei, potrivit dispoziţiilor art. 110 alin. (1) din Codul de procedură penală.
10
C.Ap. Ploiești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, decizia nr. 408/R/2012, în V. VĂDUVA,
op. cit, p. 309-311.
32
Unele dintre întrebările adresate inculpatului pot fi respinse de către instanţă, dacă
nu sunt concludente şi utile cauzei, întrebările respinse fiind consemnate în
încheierea de şedinţă.
Declaraţia inculpatului se consemnează de către grefier la dictarea preşedintelui
completului de judecată. Declaraţia se semnează de către inculpatul audiat,
preşedintele completului de judecată, grefier şi apărătorul inculpatului, al persoanei
vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente, dacă aceştia au fost
prezenţi, precum şi de interpret, când declaraţia a fost luată printr-un interpret.
Preşedintele completului de judecată îi poate cere inculpatului explicaţii şi poate
da citire, în întregime sau în parte, declaraţiilor anterioare, dacă acesta nu îşi mai
aminteşte anumite fapte sau împrejurări ori există contraziceri între declaraţiile
făcute de acesta în instanţă şi cele date anterior.
Inculpatul are și pe parcursul judecății dreptul la tăcere, inclusiv posibilitatea de a
folosi acest drept divizat, răspunzând la anumite întrebări și refuzând să dea
răspunsuri la altele (se vor consemna atât răspunsurile cât și întrebările, inclusiv
cele pe care inculpatul le-a refuzat). Când inculpatul refuză să dea declaraţii,
instanţa dispune citirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior..
Inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar. Nimic nu se opune ca,
dacă inculpatul a declarat inițial că nu dorește să facă declarații, dar ulterior, în
cursul cercetării judecătorești, își revizuiește poziția, instanța să procedeze la
ascultarea sa.
În declarație se consemnează ora începerii și ora terminării audierii în fața
instanței.
Dacă sunt mai mulţi inculpaţi în cauză, ascultarea fiecăruia dintre ei se face în
prezenţa celorlalţi inculpaţi. Când interesul aflării adevărului o cere, instanţa poate
dispune audierea vreunuia dintre inculpaţi fără ca ceilalţi să fie de faţă, declaraţiile
luate separat fiind citite în mod obligatoriu celorlalţi inculpaţi, după audierea lor
(spre exemplu, se poate dispune audierea separată în cazul unui grup infracțional
organizat, dacă unul dintre inculpați a recunoscut faptele în cursul urmăririi penale,
pentru a se evita riscul punerii sale sub presiune prin prezența celorlalți inculpați; se
poate decide audierea separată când, în cursul urmăririi penale, fiecare inculpat a
atribuit răspunderea pentru faptă în sarcina celuilalt). De asemenea, inculpatul poate
fi din nou audiat în prezenţa celorlalţi inculpaţi sau a unora dintre ei.
33
Cu caracter de noutate, în actuala reglementare, este obligatorie şi audierea
persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, în condițiile
art. 111-112 din Codul de procedură penală. Astfel, instanţa procedează la audierea
acestora după ascultarea inculpatului şi, după caz, a coinculpaţilor.
Persoanele menţionate sunt lăsate să arate tot ce ştiu despre fapta care face
obiectul judecăţii, apoi li se pot pune în mod nemijlocit întrebări de către procuror,
inculpat, avocatul inculpatului, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă
civilmente şi avocaţii acestora. Preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot, de
asemenea, pune întrebări, dacă apreciază necesar pentru justa soluţionare a cauzei.
Instanţa poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei.
Întrebările respinse se consemnează în încheierea de şedinţă. Persoana vătămată,
partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot fi reascultate ori de câte ori este
necesar, cu mențiunea însă că, în ceea ce privește persoana vătămată, dispozițiile
art. 113 alin. (4) din Codul de procedură penală instituie regula ca reaudierea trebuie
să fie strict necesară desfășurării procesului penal (prin aceasta se urmărește ca
victima infracțiunii să nu fie pusă în situația de a fi intimidată, în mod repetat, de
prezența inculpatului). La audiere, persoana vătămată poate fi însoțită, la cererea sa,
de reprezentantul legal sau de o altă persoană pe care o desemnează, cu excepția
cazului în care instanța decide motivat în sens contrar.
După audierea obligatorie a persoanelor sus-menţionate, se readministrează
probele din timpul urmăririi penale numai dacă se solicită acest lucru de către
procuror sau de părţi.
În afară de probele administrate în timpul urmăririi penale, este posibil ca în faţa
instanţei de judecată să se administreze orice probă nouă, dacă aceasta îndeplineşte
condiţiile de legalitate şi de oportunitate.
În ceea ce priveşte audierea martorilor, experţilor, interpreţilor, procedura
ascultării lor este similară procedurii ascultării părţilor; există însă aspecte specifice,
după cum urmează: dacă martorul a fost propus de către procuror, acestuia i se pot
pune în mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, persoana vătămată,
partea civilă, partea responsabilă civilmente. Dacă martorul sau expertul a fost
propus de către una dintre părţi, i se pot pune întrebări de către aceasta, de către
procuror, persoana vătămată şi de către celelalte părţi [art. 381 alin. (2) din Codul de
34
Preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot adresa întrebări martorului ori
de câte ori consideră necesar pentru justa soluţionare a cauzei. Întrebările pot privi
atât probleme legate de fondul cauzei cât și aspecte referitoare la sursa din care
martorul a aflat informațiile pe care le relatează. Instanţa poate respinge întrebările
care nu sunt concludente şi utile cauzei, întrebările respinse fiind consemnate în
încheierea de şedinţă.
Dacă martorul posedă un înscris în legătură cu depoziţia făcută, poate să îl
citească în instanţă, procurorul şi părţile având dreptul să îl examineze; instanţa
poate dispune reţinerea înscrisului la dosar, în original sau în copie.
În situaţia în care martorul nu îşi mai aminteşte anumite fapte sau împrejurări ori
când există contraziceri între declaraţiile făcute în instanţă şi cele date anterior,
după ce martorul a fost lăsat să declare tot ceea ce ştie, preşedintele poate da citire,
în întregime sau în parte, declaraţiilor anterioare [art. 381 alin. (6) din Codul de
În ipoteza în care ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, iar în
faza de urmărire penală acesta a dat declaraţii în faţa organelor de urmărire penală
sau a fost ascultat de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în condiţiile art. 308
din Codul de procedură penală 11, instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în
cursul urmăririi penale şi ţine seama de ea la judecarea cauzei [art. 381 alin. (7) din
Codul de procedură penală].
Martorul, expertul, interpretul care absentează, fiind legal citat, poate fi adus cu
mandat de aducere. Dacă este cazul, martorii pot fi audiaţi potrivit procedurii
aplicabile persoanelor aflate în programul de protecţie a martorilor.
După ascultarea martorilor, instanţa dispune ca aceştia să rămână în sală până la
terminarea actelor de cercetare judecătorească din şedinţa respectivă (astfel încât să
nu poată lua legătura cu martorii care încă nu au fost audiați, aflați în afara sălii); de
asemenea, se poate dispune retragerea martorilor din sala de şedinţă, în vederea
reaudierii sau a confruntării lor. Instanţa, luând concluziile procurorului, ale
persoanei vătămate şi ale părţilor, poate încuviinţa plecarea martorilor, după
audierea lor.
11
Potrivit dispoziţiilor art. 308 alin. (1)-(2) din Codul de procedură penală: „(1) Atunci când există riscul ca
persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente sau un martor să nu mai poată fi audiat în cursul
judecăţii, procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea audierii anticipate a acestuia. (2)
Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază cererea întemeiată, stabileşte de îndată data şi locul audierii,
dispunându-se citarea părţilor şi subiecţilor procesuali principali”.
35
În anumite condiţii, se poate renunţa la probele propuse de către procuror,
persoana vătămată şi părţi; instanţa nu este obligată să ia act de renunţare, ci doar să
o pună în discuţia procurorului, persoanei vătămate şi părţilor. Astfel, instanţa poate
dispune ca proba să nu mai fie administrată, dacă apreciază că nu mai este necesar,
indiferent de natura probei (declarații de martori, expertize etc.). Totodată,
dispoziţia de renunţare la administrarea unei probe anterior admise are la bază
constatarea inutilităţii sau imposibilităţii de administrare a probei. Dacă
imposibilitatea de administrare se referă la o probă administrată în faza de urmărire
penală şi încuviinţată de instanţă, aceasta este pusă în discuţia părţilor, a persoanei
vătămate şi a procurorului şi se ţine seama de ea la judecarea cauzei [art. 383 alin.
În cauzele în care există mijloace materiale de probă, instanţa dispune, din oficiu
sau la cerere, dacă este necesar, aducerea şi prezentarea acestora. De asemenea,
dacă în cauză există probe rezultate din supravegherea tehnică, instanța va putea să
procedeze la ascultarea şi vizualizarea nemijlocită, în sala de judecată, a
înregistrărilor audio-video.
Dacă din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau
împrejurărilor cauzei este necesară administrarea unor probe noi, instanţa dispune
fie judecarea cauzei în continuare, fie amânarea ei. Spre exemplu, din declarația
dată de inculpat ar putea rezulta identitatea unui martor până atunci necunoscut, care
ar putea fi audiat, sau locul unde au fost ascunse bunurile sustrase (caz în care se
poate dispune, de către instanță, efectuarea unei percheziții domiciliare). Cererea
privind administrarea de noi probe, formulată în cursul cercetării judecătorești,
trebuie pusă în dezbaterea contradictorie a procurorului, părților și persoanei
vătămate, și va fi admisă ori respinsă în raport de pertinența, concludența, utilitatea
și legalitatea sa.
Menţionăm că instanţa are obligaţia să desfăşoare o cercetare judecătorească efectivă, în
caz contrar hotărârea urmând a fi desfiinţată.
Schimbarea de încadrare juridică. În actuala reglementare, singurul incident
procesual eventual în timpul cercetării judecătoreşti îl reprezintă schimbarea
încadrării juridice. Încadrarea juridică a faptei presupune realizarea de către
organele judiciare a unei concordanţe între conţinutul legal al infracţiunii şi
conţinutul concret al acesteia, sensul noţiunii deosebindu-se de „calificarea faptei”,
36
care este făcută de către legiuitor 12. Fiind învestită cu judecarea unei fapte (în sens
material), instanţa nu este legată de încadrarea juridică dată acesteia în actul de
sesizare, fiind posibil ca, în urma actelor de cercetare judecătorească, să se constate
că fapta ce face obiectul judecăţii trebuie să primească o altă încadrare juridică.
Poate fi vorba de încadrarea faptei într-o altă normă de incriminare (spre exemplu,
din furt în abuz de încredere) sau într-o altă formă a aceleiași infracțiuni (spre
exemplu, din tentativă de omor în infracțiune consumată de omor) ori de reținerea
unor cauze de agravare sau atenuare a răspunderii penale (de pildă, reținerea stării
de recidivă post-executorie în loc de cea post-condamnatorie).
Schimbarea de încadrare juridică vizează încadrarea faptului material cu care a
fost sesizată instanța într-un alt text de lege decât cel reținut de procuror în
rechizitoriu, și nu extinderea acuzațiilor la noi fapte pentru care nu s-a efectuat
urmărirea penală. Prin această procedură nu se poate ajunge la reținerea în sarcina
inculpatului a altor fapte, cu a căror judecare instanța nu a fost învestită, ci numai la
schimbarea semnificației juridice a faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în
judecată. Codul de procedură penală nu permite nici extinderea acțiunii penale și
nici extinderea procesului penal în cursul judecății.
Schimbarea de încadrare juridică poate fi cerută de procuror, părți sau persoana
vătămată, dar poate fi pusă în discuție și din oficiu de instanța de judecată.
Potrivit art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, schimbarea încadrării
juridice se dispune cu îndeplinirea următoarelor condiţii:
– noua încadrare juridică va fi pusă în discuţia procurorului, a persoanei vătămate
şi a părţilor;
– inculpatului i se aduce la cunoştinţă că are dreptul de a solicita lăsarea cauzei
mai la urmă sau, eventual, amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea.
Obligaţia instanţei funcţionează indiferent dacă noua încadrare este favorabilă ori
defavorabilă inculpatului, însă doar pentru inculpat, nu şi pentru celelalte părţi sau
persoana vătămată, în ciuda consecinţelor pe care le-ar produce cu privire la situaţia
acestora.
Obligaţia instanţei de a pune în discuţia părţilor noua încadrare, procurorul și
părţile urmând să-și expună concluziile cu privire la necesitatea și la temeiurile
schimbării încadrării juridice, subzistă indiferent dacă noua încadrare juridică
12
I. NEAGU, op. cit., p. 254.
37
privește o infracţiune mai ușoară sau mai gravă, deoarece în ambele cazuri, în lipsa
punerii în discuţie, inculpaţii ar fi privaţi de posibilitatea de a formula o apărare în
raport cu fapta în noua ei încadrare juridică 13.
Cererea de schimbare a încadrării juridice poate fi admisă ori respinsă, fie prin
încheiere, fie chiar prin sentința dată asupra fondului cauzei.
Respingerea schimbării de încadrare poate interveni chiar dacă problema a fost
ridicată din oficiu de instanță, întrucât inițiativa în acest sens nu echivalează și cu o
decizie de schimbare a încadrării (în urma dezbaterii problemei, judecătorul își
poate însuși argumentele părților și ale procurorului în sensul că noua încadrare
propusă nu este corectă).
În urma schimbării încadrării juridice se pot produce modificări şi în ceea ce
priveşte competenţa instanţei, care operează în condiţiile art. 49 alin. (1) din Codul
de procedură penală.
În situaţia în care instanţa dispune schimbarea încadrării juridice într-o infracţiune
pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, este obligată să cheme persoana vătămată pentru a o întreba dacă înţelege
să formuleze plângere prealabilă. Dacă persoana vătămată formulează plângere
prealabilă, procesul continuă, în caz contrar, instanţa va dispune încetarea
procesului penal.
Terminarea cercetării judecătorești. Preşedintele declară cercetarea
judecătorească terminată dacă procurorul şi părţile nu mai au de dat explicaţii ori
de formulat cereri noi pentru completarea cercetării judecătoreşti, sau cererile
formulate au fost respinse ori cererile au fost admise și s-au efectuat completările
cerute. Practic, este momentul procesual în care instanța constată că au fost
administrate toate mijloacele de probă necesare rezolvării cauzei, nemaifiind de
administrat alte probe.
Terminarea cercetării judecătorești constituie un moment de care se leagă și
exercitarea unor drepturi procesuale. Spre exemplu, partea responsabilă civilmente
poate interveni în procesul penal, din proprie inițiativă, numai până la terminarea
cercetării judecătorești la prima instanță [art. 21 alin. (3) din Codul de procedură
penală].
13
38
După încheierea cercetării judecătoreşti, se trece în etapa următoare, respectiv cea
a dezbaterilor.
Dezbaterile
Dezbaterile reprezintă punctul culminant al procesului penal, constând în
concluziile pe care le formulează oral procurorul şi părţile din proces, personal ori
prin apărători, asupra existenţei sau inexistenţei faptei, săvârşirii acesteia de către
inculpat şi răspunderii sale din punct de vedere penal şi civil, asupra individualizării
pedepsei și modalității de executare, asupra măsurilor de siguranță și a oricăror alte
aspecte necesare rezolvării cauzei.
La dezbateri participanţii vor lua cuvântul în următoarea ordine: procurorul,
persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, inculpatul. Părţile
pot da cuvântul avocaţilor, ceea ce nu exclude însă dreptul părţilor de a lua cuvântul
personal.
Logica pentru care legea fixează, în cadrul dezbaterilor, ordinea mai sus arătată,
ține de regula că mai întâi pun concluzii cei care acuză sau formulează pretenții,
întrucât ei sunt cei care solicită ceva instanței, iar apoi au cuvântul cei care se apără.
Astfel, mai întâi pune concluzii procurorul, întrucât el a exercitat acțiunea penală,
adică acțiunea principală în procesul penal, apoi are cuvântul persoana vătămată
(care cere tragerea la răspundere penală a inculpatului) și, după ea, partea civilă
(care solicită tragerea la răspundere civilă a inculpatului și a părții responsabile
civilmente) 14. Urmează apoi partea responsabilă civilmente, care se apăra pe latura
civilă, iar pledoaria finală aparține inculpatului, care se apără atât în acțiunea penală
cât și în cea civilă, întrucât este subiectul pasiv al ambelor acțiuni.
Ordinea în cazul dezbaterilor nu poate fi modificată (spre deosebire de ordinea în
care se efectuează actele de cercetare judecătorească).
Dacă în susţinerile lor depăşesc limitele cauzei ce se judecă, preşedintele
completului are dreptul să îi întrerupă pe cei care au cuvântul, existând, totodată,
posibilitatea ca aceştia să aibă cuvântul şi în replică.
Ca aspect de noutate, actuala reglementare prevede că durata concluziilor
procurorului, ale părţilor, ale persoanei vătămate şi ale avocaţilor acestora poate fi
14
Este posibil ca persoana vătămată să fie constituită și parte civilă, caz în care va avea cuvântul o singură dată,
referindu-se mai întâi la acțiunea penală și apoi la cea civilă.
39
limitată. Preşedintele completului poate hotărî că acestea trebuie să aibă o durată
similară [art. 388 alin. (3) din Codul de procedură penală].
După ce se dă cuvântul în cadrul dezbaterilor, direct sau prin avocaţi, instanţa dă
ultimul cuvânt inculpatului. În actuala reglementare, ultimul cuvânt al
inculpatului reprezintă o etapă în cadrul dezbaterilor. Aceasta rezultă din
interpretarea dispoziţiilor art. 389 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit
cărora, „înainte de a închide dezbaterile, preşedintele dă ultimul cuvânt inculpatului
personal”. Astfel, în cadrul dezbaterilor, inculpatului i se acordă cuvântul de două
ori: o dată atunci când pune concluzii, el însuşi sau prin apărător, pe fondul cauzei,
după partea responsabilă civilmente, potrivit dispoziţiilor art. 388 alin. (1) din Codul
de procedură penală, situaţie în care poate fi întrerupt sau se poate acorda cuvântul
în replică celorlalte părţi, după care doar inculpatului i se mai acordă ultimul
cuvânt, fără a mai putea fi întrerupt şi fără a i se putea pune întrebări.
În ultimul cuvânt inculpatul vorbește personal, iar nu prin intermediul
apărătorului său.
Ultimul cuvânt al inculpatului este un moment în care instanţa, în mod nemijlocit,
poate percepe atitudinea procesuală a acestuia. Totodată, ultimul cuvânt al
inculpatului este un moment foarte important, deoarece doar acesta, prin el însuşi,
are aptitudinea de a schimba, spre exemplu, modalitatea de executare a pedepsei
aplicate.
În ultimul cuvânt, inculpatul nu trebuie să reia din concluziile apărătorului său şi
nici să se folosească de acesta ca un drept la replică, ci trebuie să facă o apreciere
personală asupra activităţii judiciare.
În procedura acordării ultimului cuvânt este şi o reglementare expresă cu privire la
imposibilitatea ca inculpatul să fie întrerupt în acest ultim cuvânt şi să i se adreseze
întrebări. Pe de altă parte, dacă inculpatul are o poziţie nouă, este posibilă reluarea
cercetării judecătoreşti (spre exemplu, dacă în ultimul său cuvânt, inculpatul relevă
o împrejurare nouă esențială pentru rezolvarea cauzei, asupra căreia nu s-au
administrat probe până la acel moment).
Dezbaterile pot fi întrerupte doar pentru motive temeinice; întreruperea nu poate
fi mai mare de 3 zile. De asemenea, instanţa poate cere părţilor, după încheierea
dezbaterilor, să depună concluzii scrise. Procurorul, persoana vătămată şi părţile pot
depune concluzii scrise, chiar dacă nu au fost cerute de instanţă.
40
§1.8. Deliberarea și rezolvarea cauzei în primă instanță
Deliberarea
Prin declararea ca închise a dezbaterilor, şedinţa de judecată în primă instanţă se
întrerupe. Următoarea etapă a activităţii judiciare specifice judecăţii în primă
instanţă – deliberarea – nu se desfăşoară în şedinţă publică, orală şi contradictorie,
ci în secret.
Dispoziţiile generale privind procedura deliberării, prevăzute în art. 391, art. 392
şi art. 394 din Codul de procedură penală, analizate mai sus în unitatea de învățare
nr. 3, se aplică, în mod corespunzător, şi pentru judecata în primă instanţă.
Aceste dispoziţii sunt particularizate şi prin norme speciale, prevăzute de
dispoziţiile art. 393 şi art. 395 din Codul de procedură penală. Astfel, după
închiderea dezbaterilor, preşedintele completului de judecată anunţă rămânerea
cauzei în pronunţare, iar după deliberare şedinţa de judecată fie se va relua (într-o
formă hibridă) cu pronunţarea hotărârii, fie se va relua, prin repunerea cauzei pe rol,
în etapa cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor (în formă obişnuită).
Completul de judecată deliberează mai întâi asupra chestiunilor de fapt şi apoi
asupra chestiunilor de drept, potrivit dispoziţiilor art. 393 din Codul de procedură
penală, în următoarea ordine:
– existenţa faptei şi vinovăţia inculpatului;
– stabilirea pedepsei;
– stabilirea măsurii educative ori a măsurii de siguranţă (dacă este cazul);
– deducerea duratei măsurilor preventive privative de libertate şi a internării
medicale;
– repararea pagubei produse prin infracţiune;
– măsurile preventive şi asigurătorii;
– cheltuielile judiciare;
– orice alte probleme privind justa soluţionare a cauzei.
Dacă pe parcursul deliberării instanţa consideră că o anumită împrejurare trebuie
lămurită, poate proceda diferit, după cum urmează: dispune reluarea cercetării
judecătoreşti, repunând cauza pe rol (dacă scopul este administrarea de noi probe);
dispune reluarea dezbaterilor, dacă apreciază că lămurirea împrejurării care nu a fost
clarificată se poate face în acest mod.
41
Legea reglementează posibilitatea reluării cercetării judecătorești sau a
dezbaterilor, chiar dacă dosarul a ajuns deja în etapa deliberării (adică foarte
aproape de momentul final al judecății în primă instanță), pentru a oferi
judecătorilor ocazia să lămurească orice problemă de care depinde justa soluționare
a cauzei, pe care eventual nu au sesizat-o sau nu au rezolvat-o pe parcursul ședinței
de judecată. Uneori, reluarea dezbaterilor este obligatorie pentru a se respecta
principiul continuității completului de judecată, prevăzut de art. 354 alin. (2)-(3) din
Codul de procedură penală (spre exemplu, dacă în cursul deliberării unul dintre
membrii completului de judecată decedează și este înlocuit de alt judecător).
Dacă a fost reluată cercetarea judecătorească, după ce s-au efectuat actele necesare
se trece din nou la dezbateri și apoi instanța intră în etapa deliberării. Dacă
dezbaterile au fost reluate, instanța trebuie să dea din nou cuvântul procurorului,
părților și persoanei vătămate pentru a pune concluzii, după care va acorda
inculpatului ultimul cuvânt. Omisiunea primei instanțe de a permite procurorului și
avocatului inculpatului să pună concluzii pe fondul cauzei, după reluarea
dezbaterilor pentru punerea în discuție a schimbării încadrării juridice, se
sancționează cu nulitatea absolută și desființarea hotărârii, întrucât echivalează cu
neparticiparea procurorului și avocatului la judecată [art. 281 alin. (1) lit. d) și f) din
Codul de procedură penală] 15.
În urma deliberării, prima instanță adoptă hotărârea prin care soluționează cauza
care i-a fost dedusă spre judecată.
Rezolvarea acţiunii penale și a acțiunii civile

A. Rezolvarea acțiunii penale. Instanţa hotărăşte prin sentinţă asupra învinuirii
aduse inculpatului, pronunţând, după caz:
a) condamnarea inculpatului; soluţia de condamnare poate fi pronunţată de către
instanţa de judecată doar atunci când constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă,
că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de către inculpat [art. 396
alin. (2) din Codul de procedură penală]. Condamnarea nu implică neapărat ca în
cauză să existe probe directe (deşi aceasta este de dorit), standardul de dovadă
"dincolo de orice îndoială rezonabilă" putând fi atins şi prin coexistenţa unor
inferenţe suficient de puternice, clare şi concordante sau a unor prezumţii similare
C.Ap. Pitești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, decizia nr. 190/A/2015, în A. BARBU, G.
15
TUDOR, A.M. ȘINC, op. cit., p. 633-634.
42
de fapt irefutabile 16, cu condiţia ca acestea să poată fi decelate cu valoare de
certitudine, prin coroborarea de probe, chiar indirecte, dar a căror aptitudine de a
conduce la stabilirea vinovăţiei este foarte puternică. Soluţia condamnării presupune
aplicarea unei pedepse sau a unei măsuri educative, pe care instanța o va
individualiza atât în ceea ce privește durata sau cuantumul, cât și în ceea ce privește
modalitatea de executare (spre exemplu, pedeapsa închisorii poate fi cu executare în
regim de detenție sau cu suspendarea executării sub supraveghere);
b) renunţarea la aplicarea pedepsei; se pronunţă soluţia renunţării la aplicarea
pedepsei atunci când instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta
există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în condiţiile prevăzute de
art. 80-82 din Codul penal cu privire la lipsa interesului public [art. 396 alin. (3) din
Codul de procedură penală]. În cazul acestei soluții, pedeapsa nu va fi stabilită;
c) amânarea aplicării pedepsei; această soluţie se pronunţă dacă instanţa
constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune
şi a fost săvârşită de inculpat, în condiţiile art. 83-90 din Codul penal [art. 396 alin.
(4) din Codul de procedură penală]. În cazul acestei soluții, pedeapsa va fi stabilită,
dar nu va fi aplicată. Instituţia amânării aplicării pedepsei este incompatibilă cu
pronunţarea unei soluţii de condamnare şi, în consecinţă, în cazul în care reţine
incidenţa dispoziţiilor art. 83 din Codul penal, instanţa nu pronunţă o soluţie de
condamnare, ci stabileşte pedeapsa şi dispune amânarea aplicării acesteia 17;
d) achitarea inculpatului, atunci când se constată incidenţa dispoziţiilor art. 16
alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală [art. 396 alin. (5) din Codul de
e) încetarea procesului penal, atunci când se constată incidenţa dispoziţiilor art.
16 alin. (1) lit. e)-j) din Codul de procedură penală [art. 396 alin. (6) din Codul de
procedură penală] 18.
Ultimele soluţii prevăzute de dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de
procedură penală sunt cea de condamnare a inculpatului sau cea de amânarea a
aplicării pedepsei în condiții ce presupun scăderea limitelor pedepsei cu o treime, în
16
C.E.D.O., cauza Carabulea c. României, hotărârea din 13 iulie 2010, www.echr.coe.int
17
I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 17/A/2015, www.scj.ro
18
Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal în condițiile art. 18 din Codul de procedură penală și se
constată, ca urmare a continuării procesului, că sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din
Codul de procedură penală, instanța de judecată pronunță achitarea. În caz contrar, soluția va fi de încetare a
procesului penal.
43
cazul pedepsei închisorii, şi cu o pătrime, în cazul pedepsei amenzii. Aceste soluții
se pronunță în următoarele ipoteze:
– judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1), (11) şi (2) din Codul de
procedură penală, respectiv atunci când inculpatul a solicitat aplicarea procedurii de
recunoaştere a învinuirii, iar instanţa a admis cererea acestuia;
– cererea inculpatului privind aplicarea procedurii de recunoaştere a învinuirii a
fost respinsă, iar instanţa, în urma cercetării judecătoreşti desfășurate în modalitatea
obișnuită, a reţinut aceeaşi situaţie de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare şi
recunoscută de acesta;
– cererea inculpatului privind aplicarea procedurii de recunoaştere a învinuirii a
fost respinsă întrucât faptele recunoscute de acesta nu coincideau cu cele reținute în
sarcina sa în actul de sesizare, iar instanţa, în urma cercetării judecătoreşti
desfășurate în modalitatea obișnuită, a reţinut aceeaşi situaţie de fapt ca cea
recunoscută de inculpat (prin urmare, starea de fapt descrisă în actul de sesizare
cuprindea erori, ceea ce a împiedicat procedura abreviată, dar instanța constată la
finalul judecății că recunoașterea inculpatului a fost una conformă realității).;
– cercetarea judecătorească s-a desfăşurat ca urmare a necesităţii administrării
altor probe în afara înscrisurilor, pentru stabilirea încadrării juridice sau după
schimbarea încadrării juridice a faptei, ca urmare a admiterii cererii de aplicare a
procedurii de recunoaştere a învinuirii, iar instanţa a reţinut aceeaşi situaţie de fapt
ca cea descrisă în actul de sesizare şi recunoscută de inculpat. Această ipoteză este
specifică situațiilor în care starea de fapt a fost corect reținută în rechizitoriu, însă
încadrarea ei juridică este greșită, iar pentru stabilirea încadrării corecte apare ca
necesară administrarea de probe suplimentare, altele decât înscrisurile;
– judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1) şi (2) din Codul de
procedură penală, respectiv atunci când inculpatul a solicitat aplicarea procedurii de
recunoaştere a învinuirii, instanţa a admis cererea acestuia, însă la deliberare s-a
constatat că, pentru soluţionarea acţiunii penale, se impune administrarea altor
probe în afara înscrisurilor, s-a repus cauza pe rol şi s-a dispus efectuarea cercetării
judecătoreşti, în final reţinându-se aceeaşi situaţie de fapt ca cea descrisă în actul de
sesizare şi recunoscută de inculpat.
44
Dacă inculpatul este minor sau este major, dar a săvărșit infracțiunea în timpul
minorității 19, în toate cele cinci ipoteze mai sus amintite instanța va avea în vedere
conduita sa de recunoaștere a învinuirii pentru alegerea măsurii educative, iar dacă a
optat pentru o măsură educativă privativă de libertate, limitele perioadei pe care se
dispune aceasta, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.
Precizăm că, chiar dacă s-a urmat procedura de recunoaștere a învinuirii, instanța
nu are obligația de a pronunța o soluție de condamnare. Aceasta rezultă, pe de o
parte, din dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, care arată că
limitele de pedeapsă se reduc cu o treime, respectiv cu o pătrime, ”în caz de (s.n.)
condamnare sau amânare a aplicării pedepsei”, ceea ce denotă că asemenea soluții
nu sunt obligatorii, iar pe de altă parte din împrejurarea că ceea ce recunoaște
inculpatul este fapta, iar nu infracțiunea. Or, este posibil ca instanța să constate că
respectiva faptă, așa cum a fost reținută în actul de sesizare și recunoscută de
inculpat, nu este prevăzută de legea penală sau a fost dezincriminată, caz în care va
pronunța achitarea. De asemenea, se poate constata intervenția amnistiei ori este
posibil ca, după schimbarea încadrării juridice într-o infracțiune urmăribilă la
plângere prealabilă, persoana vătămată să nu formuleze plângerea, sau poate fi
incidentă o cauză de nepedepsire, situații în care soluția va fi cea de încetare a
procesului penal..
În caz de condamnare sau de amânare a aplicării pedepsei, dacă s-a urmat
procedura abreviată [sau se constată una dintre ipotezele echivalente prevăzute la
art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală], limitele speciale ale pedepsei
închisorii se reduc cu o treime, iar cele ale amenzii cu o pătrime, pedeapsa urmând a
fi stabilită între aceste limite.
Soluțiile în latura penală a cauzei se pronunță pentru fiecare infracțiune și fiecare
inculpat, după care instanța, prin aceeași sentință, face aplicarea diferitelor dispoziții
din materie penală care au în vedere ansamblul infracțional al cauzei. Spre exemplu,
în ipoteza concursului de infracțiuni, dacă s-a dispus condamnarea inculpatului
pentru fiecare dintre infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată, se va stabili
pedeapsa principală rezultantă conform art. 39 din Codul penal, precum și pedepsele
complementare și accesorii și măsurile de siguranță, potrivit art. 45 din Codul penal.
Avem în vedere împrejurarea că, potrivit dispozițiilor art. 134 din Codul penal, măsurile educative se aplică și
19
majorilor care, la data săvârșirii infracțiunii, aveau vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani.
45
Este posibil ca, într-o cauză care are ca obiect mai multe infracțiuni săvârșite de
mai mulți inculpați, să se pronunțe soluții diferite în raport de fiecare faptă și
persoană (spre exemplu, condamnarea aceluiași inculpat pentru unele infracțiuni și
achitarea sa pentru altele).
B. Rezolvarea acțiunii civile. La rezolvarea acţiunii civile se pronunţă una dintre
următoarele soluţii:
a) instanţa admite acţiunea civilă în totalitate sau în parte; în acest caz,
instanţa examinează, potrivit art. 249-254 din Codul de procedură penală,
necesitatea luării măsurilor asigurătorii privind reparaţiile civile, dacă asemenea
măsuri nu au fost luate anterior;
b) instanţa respinge acţiunea civilă;
c) instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă; în acest caz, măsurile asigurătorii
se menţin. Aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce
acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a
hotărârii.
Mai precizăm că instanţa se pronunţă prin hotărâre şi asupra restituirii lucrurilor
şi restabilirii situaţiei anterioare, potrivit dispoziţiilor art. 255 şi art. 256 din Codul
de procedură penală. Potrivit dispoziţiilor art. 397 alin. (4) din Codul de procedură
penală, dispoziţiile din hotărâre privind luarea măsurilor asigurătorii şi restituirea
lucrurilor sunt executorii.
În cazul în care este admisă acţiunea civilă, instanţa dispune plata despăgubirilor
acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune (potrivit dispoziţiilor art.
217 din Codul de procedură penală) din cauţiunea fixată la luarea măsurii
preventive a controlului judiciar pe cauţiune (dacă o asemenea măsură preventivă a
fost luată) sau la înlocuirea unei alte măsuri preventive cu măsura preventivă a
controlului judiciar pe cauţiune, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră
preliminară sau al judecăţii.
Soluționarea acțiunii civile se poate realiza odată cu rezolvarea acțiunii penale, dar
instanța are și posibilitatea de a disjunge acțiunea civilă, soluționând-o ulterior
pronunțării asupra acțiunii penale, dacă rezolvarea acțiunii civile determină
depășirea termenului rezonabil de soluționare a acțiunii penale. Rezolvarea acțiunii
civile disjunse va reveni tot instanței penale [art. 26 alin. (1) din Codul de procedură
penală].
46
C. Dispoziții privind măsurile preventive. Instanţa este obligată să se pronunţe
prin hotărâre şi cu privire la măsurile preventive. Astfel, potrivit dispoziţiilor art.
399 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanţa are obligaţia ca, prin hotărâre,
să se pronunţe asupra menţinerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii
preventive dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la inculpat, hotărârea
fiind executorie şi trebuind a fi comunicată administraţiei locului de deţinere. Deși
art. 399 alin. (1) din Codul de procedură penală nu face referire și la luarea prin
sentință a unei măsuri preventive (ci numai la menținerea, revocarea, înlocuirea sau
încetarea de drept), apreciem că dispoziția nu trebuie interpretată în sens restrictiv,
textul urmărind mai degrabă să evidențieze obligația instanței de a verifica, la
momentul rezolvării fondului cauzei penale, și situația măsurilor preventive deja
existente, și nu să împiedice instanța să ia o măsură preventivă, atunci când sunt
îndeplinite condițiile prevăzute de lege.
Potrivit art. 399 alin. (2)-(3) din Codul de procedură penală, instanţa va dispune
punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunţă
una dintre următoarele soluţii:
– renunţarea la aplicarea pedepsei;
– amânarea aplicării pedepsei;
– achitarea;
– încetarea procesului penal;
– condamnarea la o pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata reţinerii,
arestului la domiciliu şi arestării preventive (punerea în libertate se dispune dacă
durata închisorii pronunțate este egală sau mai mică decât durata cumulată a
măsurilor preventive privative de libertate);
– condamnarea la o pedeapsă cu închisoarea cu suspendarea executării sub
supraveghere;
– condamnarea la amenda penală, care nu însoţeşte pedeapsa închisorii (dacă
amenda însoțește pedeapsa închisorii, în condițiile art. 62 din Codul penal, punerea
în libertate a inculpatului arestat se va dispune totuși dacă durata închisorii, fixată
prin sentință, este cel mult egală cu durata reţinerii, arestului la domiciliu şi arestării
preventive sau dacă executarea închisorii a fost suspendată sub supraveghere ori
dacă s-a pronunțat amânarea aplicării pedepsei închisorii 20);
20
Dacă s-a dispus amânarea aplicării pedepsei închisorii, aceasta atrage și amânarea aplicării amenzii care o
însoțește [art. 83 alin. (3) din Codul penal].
47
– condamnarea la o măsură educativă neprivativă de libertate.
Chiar dacă legea nu prevede nimic, apreciem că punerea de îndată în libertate
trebuie să se dispună și atunci când, prin sentință, inculpatul arestat a fost
condamnat la o măsură educativă privativă de libertate a cărei durată, fixată prin
hotărârea de condamnare, este cel mult egală cu durata reţinerii, arestului la
domiciliu şi arestării preventive. Explicaţia constă în similitudinea cu situaţia
punerii în libertate în cazul pronunţării unei pedepse cu închisoarea cel mult egală
cu durata măsurilor preventive privative de libertate, cu atât mai mult cu cât durata
reţinerii, arestării preventive şi arestului la domiciliu se scade şi din durata
măsurilor educative privative de libertate (art. 127 din Codul penal).
Şi în acest cazuri instanţa are obligaţia suplimentară de a trimite administraţiei
locului de deţinere o copie de pe dispozitivul hotărârii în vederea punerii în libertate
a inculpatului. Chiar dacă hotărârea pronunţată în primă instanţă nu este definitivă,
dispoziţiile referitoare la măsurile preventive sunt executorii.
Menționăm că, deși prevederile art. 399 alin. (2)-(3) din Codul de procedură
penală au în vedere numai punerea în libertate a inculpatului arestat preventiv,
instanța trebuie să dispună aceeași măsură și dacă este vorba de un inculpat arestat
la domiciliu, întrucât cazurile mai sus indicate reprezintă și temeiuri pentru
încetarea de drept a arestului la domiciliu, potrivit art. 244 alin. (1) lit. b) și alin. (11)
lit. a) din Codul de procedură penală.
Potrivit dispoziţiilor art. 399 alin. (6) din Codul de procedură penală, inculpatul
condamnat de prima instanţă şi aflat în stare de arest preventiv este liberat de îndată
ce durata reţinerii şi cea a arestării devin egale cu durata pedepsei pronunţate, deşi
hotărârea nu este definitivă. Liberarea se dispune de administraţia locului de
deţinere, căreia i se comunică, îndată după pronunţarea hotărârii, o copie de pe
dispozitiv sau extras. Apreciem, pentru identitate de rațiune, că soluția trebuie
aplicată și în cazul inculpatului condamnat în primă instanță și aflat în arest la
domiciliu.
În caz de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de
achitare sau de încetare a procesului penal, dacă în cursul urmăririi penale sau al
judecăţii faţă de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe
cauţiune, instanţa va dispune restituirea sumei depuse drept cauţiune, dacă nu s-a
dispus plata din cauţiune a despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubei,
a cheltuielilor judiciare sau a amenzii.
48
Instanţa dispune confiscarea cauţiunii, dacă măsura controlului judiciar pe
cauţiune a fost înlocuită cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive,
dacă inculpatul şi-a încălcat cu rea-credinţă obligaţiile ce îi reveneau sau există
suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a
dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa şi nu s-a dispus plata din
cauţiune a despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubei, a cheltuielilor
judiciare sau a amenzii.
Având în vedere apariţia în peisajul măsurilor preventive a arestului la domiciliu,
legiuitorul actual, pentru a da posibilitatea instanţei să se pronunţe şi asupra
deducerii măsurilor preventive privative de libertate, a prevăzut în dispoziţiile art.
399 alin. (9) din Codul de procedură penală că „durata măsurii arestului la domiciliu
se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea unei zile de arest la domiciliu cu o
zi din pedeapsă”.
D. Alte dispoziții. Prin hotărârea judecătorească în primă instanţă, în afară de
soluţionarea laturii penale şi a laturii civile, instanţa trebuie să se pronunţe şi cu
privire la cheltuielile judiciare, potrivit regulilor instituite de dispoziţiile art. 272-
276 din Codul de procedură penală.
§1.9. Pronunțarea, redactarea și comunicarea hotărârii de primă instanță
Pronunţarea sentinţei are loc imediat după deliberare. Rezultatul deliberării,

consemnat într-o minută, având acelaşi conţinut cu al dispozitivului hotărârii, este
adus la cunoştinţa părţilor, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 405 din Codul de
procedură penală. Astfel, pronunţarea hotărârii se face în şedinţă publică de către
preşedintele completului de judecată, asistat de grefier.
Practic, după deliberare, şedinţa de judecată se reia, dar într-o formă hibridă, în
sensul că la această şedinţă părţile nu se citează, nu se efectuează alte acte de
procedură şi nu au loc dezbateri contradictorii. Deşi nu trebuie citate, părţile pot
participa la pronunţare.
Jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg cu privire la cerinţa pronunţării în mod
public a hotărârii, prevăzută în art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor
omului, a stabilit că publicitatea pronunţării poate fi realizată şi în alte modalităţi, de
49
exemplu, depunerea la grefă a textului integral al hotărârii, astfel încât aceasta să fie
accesibilă publicului 21.
Redactarea sentinţei se efectuează în cel mult 30 de zile de către unul dintre
judecătorii care au alcătuit completul şi se semnează de toţi membrii completului şi
de grefier. Semnarea hotărârii de către un judecător al cărui nume nu este menţionat
în partea introductivă ca făcând parte din complet atrage sancţiunea nulităţii
absolute 22. Dispozitivul sentinţei trebuie să fie conform cu minuta [art. 406 alin. (3)
din Codul de procedură penală].
Dispoziţiile generale privind redactarea hotărârilor judecătoreşti au fost analizate
în cadrul unității de învățare nr. 3.
Se vor comunica copii de pe minută: procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi,
în cazul în care inculpatul este arestat, administraţiei locului de deţinere, în vederea
exercitării căii de atac. În cazul în care inculpatul, partea civilă sau persoana
vătămată nu înţelege limba română, o copie a minutei hotărârii se comunică într-o
limbă pe care o înţelege. După redactarea hotărârii, acestora li se comunică
hotărârea în întregul său.
În cazul în care instanţa a dispus amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere, hotărârea se comunică serviciului de
probaţiune şi, după caz, organului sau autorităţii competente să verifice respectarea
obligaţiilor dispuse de instanţă.
§1.10. Cuprinsul hotărârii de primă instanță
Potrivit dispoziţiilor art. 401 din Codul de procedură penală, hotărârea prin care
instanţa penală soluţionează fondul cauzei trebuie să cuprindă:
– partea introductivă;
– expunerea;
– dispozitivul.
Partea introductivă cuprinde menţiunile prevăzute în art. 370 alin. (4) din Codul
de procedură penală pentru încheierea de şedinţă:
a) ziua, luna, anul şi denumirea instanţei;
21
C.E.D.O., cauza Băcanu şi SC „R” SA c. României, Hotărârea din 3 martie 2009, apud A. ZARAFIU,
Procedură penală, op. cit., p. 357.
22
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 5964/2003, www.scj.ro
50
b) menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu publică;
c) numele şi prenumele judecătorilor, procurorului şi grefierului;
d) numele şi prenumele părţilor, avocaţilor şi ale celorlalte persoane care participă
în proces şi care au fost prezente la judecată, precum şi ale celor care au lipsit, cu
arătarea calităţii lor procesuale şi cu menţiunea privitoare la îndeplinirea procedurii;
e) fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi textele de lege în care a
fost încadrată fapta;
f) mijloacele de probă care au fost supuse dezbaterii contradictorii;
g) cererile de orice natură formulate de procuror, de persoana vătămată, de părţi şi
de ceilalţi participanţi la proces;
h) concluziile procurorului, ale persoanei vătămate şi ale părţilor;
i) măsurile luate în cursul şedinţei.
Dacă sentinţa s-a pronunţat în altă zi decât cea în care a avut loc judecata şi s-a
redactat o încheiere de şedinţă, partea introductivă se limitează la următoarele
menţiuni: denumirea instanţei, data pronunţării hotărârii, locul unde a fost judecată
cauza, numele şi prenumele membrilor completului de judecată, ale procurorului şi
grefierului, făcându-se menţiune că celelalte date au fost trecute în încheierea de
şedinţă.
În hotărârile instanţelor militare trebuie să se indice şi gradul militar al membrilor
completului de judecată şi al procurorului, iar atunci când inculpatul este militar, se
menţionează şi gradul acestuia.
Expunerea hotărârii va cuprinde, potrivit dispoziţiilor art. 403 alin. (1) din Codul
de procedură penală:
a) datele privind identitatea părţilor;
b) descrierea faptei ce face obiectul trimiterii în judecată, cu arătarea timpului şi
locului unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică dată acesteia prin actul
de sesizare;
c) motivarea soluţiei cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit
ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate,
şi motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror
elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză;
d) arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză.
51
Obligația instanţei de a-şi motiva hotărârea ajută la înţelegerea raţionamentului
care a condus la soluţia dată şi contribuie la încrederea publicului și a părţilor în
caracterul just al deciziei luate 23.
A motiva înseamnă a demonstra, adică a pune în evidență datele concrete care,
folosite ca premise, duc la formularea unei concluzii logice. Simpla afirmare a unei
concluzii fără arătarea unei date concrete, fără a arăta în ce mod a fost stabilită acea
dată, sau referirea explicită sau implicită la actele cauzei în general, nu înseamnă a
motiva, ci a da numai aparența unei motivări 24.
Motivarea hotărârii implică obligaţia instanţei de judecată de a examina
mijloacele de probă, argumentele de drept şi de fapt aduse de părţi în sprijinul
susţinerilor proprii. Motivarea hotărârii nu echivalează cu simpla concluzie a
instanţei asupra relevanţei sau lipsei de relevanţă a unor apărări. O atare apreciere
nu suplineşte motivarea. Concluzia instanţei trebuie să decurgă din analiza faptelor
susţinute de părţi şi a celor reţinute de instanţă, să se fundamenteze pe argumente în
fapt şi în drept 25. De asemenea, motivarea unei hotărâri nu echivalează cu a reda
conținutul rechizitoriului, ci se impune o analiză efectivă a probelor care au fost
administrate, în așa fel încât să fundamenteze soluția pronunțată în cauză 26.
În caz de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau amânare a aplicării
pedepsei, expunerea trebuie să cuprindă fiecare faptă reţinută de instanţă în sarcina
inculpatului, forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţele agravante sau atenuante,
starea de recidivă, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunţată, respectiv timpul
care se va deduce din pedeapsa stabilită în caz de anulare sau revocare a renunţării
la aplicarea pedepsei ori a amânării aplicării pedepsei, precum şi actele din care
rezultă perioada ce urmează a fi dedusă.
Dacă instanţa reţine în sarcina inculpatului numai o parte din faptele ce formează
obiectul trimiterii în judecată, se va arăta în hotărâre pentru care anume fapte s-a
pronunţat condamnarea ori, după caz, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea
aplicării pedepsei şi pentru care anume fapte încetarea procesului penal sau
achitarea. În ipoteza în care obiectul cauzei este reprezentat de o infracţiune
23
C.E.D.O., cauza Taxquet c. Belgiei, hotărârea din 16 noiembrie 2010, www.echr.coe.int.
24
25
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1032/2013, în dosar nr. 1433/44/2011, în L.V. LEFTERACHE, op. cit., p.
47-48.
26
cit., p. 775.
52
compusă din mai multe acte materiale (spre exemplu, infracţiune continuată sau de
obicei), judecătorul trebuie să motiveze sentinţa în raport de fiecare dintre actele
materiale pe care le-a reţinut ca intrând în conţinutul unităţii legale, arătând şi de ce,
eventual, a exclus unele acte. Această obligaţie se impune întrucât numai astfel se
dă consistenţă conluziei instanţei că infracţiunea a fost compusă din toate acele acte
materiale pentru care inculpatul a fost condamnat. Astfel, în practica judiciară s-a
arătat că, atunci când instanţa constată că nu sunt întrunite condiţiile pentru
reţinerea unităţii legale sub forma infracţiunii continuate (aşa cum a fost formulată
acuzaţia în actul de trimitere în judecată), urmează a pronunţa soluţii distincte,
dictate de probele din dosar, de achitare, încetare a procesului penal sau de
condamnare, după cum în privinţa fiecărui act material se constată inexistenţa sa ori
lipsa elementelor constitutive cerute de norma de incriminare sau săvârşirea de către
alte persoane ori încadrarea juridică diferită 27.
În cazul renunţării la aplicarea pedepsei şi al amânării aplicării pedepsei, precum
şi în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, se vor prezenta în
hotărâre motivele care au determinat renunţarea sau amânarea ori, după caz,
suspendarea şi se vor arăta consecinţele la care persoana faţă de care s-au dispus
aceste soluţii se expune dacă va mai comite infracţiuni sau, după caz, dacă nu va
respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata
termenului de supraveghere.
Dispozitivul hotărârii (reproduce minuta) cuprinde:
a) date privitoare la persoana inculpatului: nume, prenume, poreclă, data şi locul
naşterii, codul numeric personal, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, starea
civilă, situaţia militară, studiile, profesia ori ocupaţia, locul de muncă, domiciliul şi
adresa unde locuieşte efectiv şi adresa la care doreşte să îi fie comunicate actele de
procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfăşoară un alt proces
penal, dacă solicită un interpret în cazul în care nu vorbeşte sau nu înţelege limba
română ori nu se poate exprima, precum şi cu privire la orice alte date pentru
stabilirea situaţiei sale personale;
b) soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune, indicându-se, în caz de
condamnare, amânarea aplicării pedepsei sau renunţare la aplicarea pedepsei,
denumirea acesteia şi textul de lege în care se încadrează, iar în caz de achitare sau
27
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1276/2012, în dosar nr. 913/36/2009, în L.V. LEFTERACHE, op. cit., p.
198-199.
53
de încetare a procesului penal, şi cauza pe care se întemeiază potrivit art. 16 din
Codul de procedură penală;
c) soluţia dată cu privire la soluţionarea acţiunii civile;
d) cele hotărâte de instanţă cu privire la deducerea duratei măsurii preventive
privative de libertate şi a internării medicale, indicându-se partea din pedeapsă
executată în acest mod;
e) cele hotărâte de instanţă cu privire la măsurile preventive;
f) cele hotărâte de instanţă cu privire la măsurile asigurătorii;
g) cele hotărâte de instanţă cu privire la măsurile de siguranţă;
h) cele hotărâte de instanţă cu privire la cheltuielile judiciare;
i) cele hotărâte de instanţă cu privire la restituirea lucrurilor;
j) cele hotărâte de instanţă cu privire la restabilirea situaţiei anterioare;
k) cele hotărâte de instanţă cu privire la cauţiune;
l) cele hotărâte de instanţă cu privire la rezolvarea oricărei alte probleme privind
justa soluţionare a cauzei;
m) menţiunea că hotărârea este supusă apelului, cu arătarea termenului în care
acesta poate fi exercitat;
n) indicarea datei în care hotărârea a fost pronunţată;
o) indicarea faptului că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică.
Când instanţa dispune condamnarea, în dispozitiv se menţionează pedeapsa
principală aplicată.
În cazul în care dispune suspendarea executării acesteia, în dispozitiv se
menţionează şi măsurile de supraveghere şi obligaţiile, prevăzute la art. 93 alin. (1)-
(3) din Codul penal, pe care trebuie să le respecte condamnatul, se pun în vedere
acestuia consecinţele nerespectării lor şi ale săvârşirii de noi infracţiuni şi se indică
două entităţi din comunitate unde urmează a se executa obligaţia de a presta o
muncă neremunerată în folosul comunităţii, prevăzută la art. 93 alin. (3) din Codul
penal, după consultarea listei privind posibilităţile concrete de executare existente la
nivelul fiecărui serviciu de probaţiune. Consilierul de probaţiune, pe baza evaluării
iniţiale, va decide în care dintre cele două instituţii din comunitate menţionate în
hotărârea judecătorească urmează a se executa obligaţia şi tipul de activitate.
Când instanţa dispune măsura educativă a supravegherii, în dispozitiv se
menţionează persoana care realizează supravegherea şi îndrumarea minorului.
54
Când instanţa dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, în dispozitiv se face
menţiune despre aplicarea avertismentului, potrivit art. 81 din Codul penal, iar când
dispune amânarea aplicării pedepsei, în dispozitiv se menţionează pedeapsa
stabilită a cărei aplicare se amână, precum şi măsurile de supraveghere şi obligaţiile,
prevăzute la art. 85 alin. (1) şi (2) din Codul penal, pe care trebuie să le respecte
inculpatul, se pun în vedere acestuia consecinţele nerespectării lor şi ale săvârşirii
de noi infracţiuni, iar dacă a impus obligaţia de a presta o muncă neremunerată în
folosul comunităţii, se menţionează două entităţi din comunitate unde urmează a se
executa această obligaţie, după consultarea listei privind posibilităţile concrete de
executare existente la nivelul fiecărui serviciu de probaţiune. Consilierul de
probaţiune, pe baza evaluării iniţiale, va decide în care dintre cele două instituţii din
comunitate menţionate în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligaţia şi
tipul de activitate şi îndrumarea minorului.
Când instanţa pronunţă pedeapsa închisorii, în dispozitiv se face menţiune că
persoana condamnată este lipsită de drepturile sau, după caz, unele dintre
drepturile prevăzute la art. 65 din Codul penal, pe durata prevăzută în acelaşi
articol.
Când instanţa a pronunţat pedeapsa închisorii, iar persoana vătămată a solicitat
înştiinţarea cu privire la eliberarea în orice mod a sau evadarea condamnatului,
instanţa face o menţiune în acest sens în dispozitivul hotărârii.
Exemple
Inculpata R.C.D. a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea, în concurs, a unei

infracțiuni de înșelăciune, a unei infracțiuni de fals intelectual și a unei infracțiuni
de uz de fals.
La primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, după citirea
rechizitoriului și mai înainte de începerea cercetării judecătorești, președinte
completului i-a pus în vedere inculpatei că are dreptul de a opta pentru ca judecata
să se desfășoare conform procedurii de recunoaștere a învinuirii, scop în care este
necesar să recunoască faptele pentru care a fost trimisă în judecată și să fie de acord
ca judecata să se desfășoare numai pe baza probelor administrate în faza de urmărire
penală și a înscrisurilor pe care, eventual, părțile și persoana vătămată le vor
55
propune spre administrare. De asemenea, a adus la cunoștința inculpatei că, în cazul
în care va opta pentru ca judecata să se desfășoare conform procedurii de
recunoaștere a învinuirii, va beneficia, dacă va fi condamnată, de dispozițiile art.
396 alin. (10) CPP, respectiv de reducerea cu o treime a limitele pedepsei cu
închisoarea, respectiv cu o pătrime a limitelor pedepsei cu amenda.
Inculpata R.C.D., în prezența apărătorului său ales, a arătat că recunoaște faptele
de înșelăciune și uz de fals, dar nu și sâvârșirea faptei de fals intelectual, cu privire
la care a arătat că a fost comisă de o altă perspoană, pe care nu a dorit să o
nominalizeze. A precizat că dorește ca judecata să se desfășoare după procedura de
recunoaștere a învinuirii numai în privința infracțiunilor de înșelăciune și uz de fals.
În aceste condiții, instanța a respins cererea inculpatei de aplicare a procedurii de
recunoaștere a învinurii și a efectuat cercetarea judecătorească în procedura
obișnuită.
Prin sentință, instanța a condamnat-o pe inculpata R.C.D. la următoarele pedepse:
1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, 1 an închisoare
pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, 6 luni închisoare pentru săvârșirea
infracțiunii de uz de fals. A dispus ca inculpata să execute în regim de detenție
pedeapsa rezultantă a închisorii de 2 ani.
Inculpata R.C.D. a introdus apel împotriva sentinței. La primul termen de judecată
în apel a arătat că recunoaște și infracțiunea de fals intelectual pentru care a fost
trimisă în judecată, solicitând să i se aplice procedura recunoașterii învinuirii, cu
consecința reducerii cu o treime a pedepselor stabilite de prima instanță.
Instanța a respins apelul inculpatei și a menținut sentința.
Arătați dacă sunt legale respingerea de către prima instanță a cererii de aplicare a
procedurii recunoașterii învinuirii și decizia instanței de apel de respingere a
apelului inculpatei.
Soluție:
Dispozițiile art. 349 alin. (2) și cele ale art. 374 alin. (4) CPP instituie, drept
condiție pentru aplicarea procedurii abreaviate a recunoașterii învinuirii, ca
inculpatul să recunoască ”în totalitate faptele reținute în sarcina sa”. De aici rezultă
că procedura abreviată nu poate fi aplicată fracționat, în sensul că nu este posibil ca
judecata să se desfășoare pentru unele fapte în procedura obișnuită, iar pentru alte
fapte în proceduta abreviată.
56
În ipoteza în care inculpatul are o poziție procesuală diferită față de faptele de
care este acuzat (respectiv, recunoaște unele fapte, dar nu pe toate), procedura
aplicabilă va fi cea obișnuită, întrucât procedura abreviată a recunoașterii învinuirii
constituie o situație de excepție, care poate fi urmată doar în cazurile și condițiile
expres prevăzute de lege.
În consecință, având în vedere că inculpata R.C.D. nu a recunoscut în totalitate
faptele pentru care a fost trimisă în judecată, prima instanță a procedat în mod legal
la respingerea cererii acesteia de aplicare a procedurii abreviate.
Din coroborarea dispozițiilor art. 374, art. 375 și art. 377 CPP rezultă că cererea
privind aplicarea procedurii abreviate a recunoașterii învinuirii poate fi formulată
numai până la începerea cercetării judecătorești în fața primei instanțe. De altfel,
aceasta este și logica procedurii abreviate, care urmărește să reducă etapa cercetării
judecătorești și timpul de efectuare a acesteia, în schimbul acestora inculpatul
obținând beneficiul reducerii limitelor de pedeapsă.
Împrejurarea că, în fața instanței de apel, inculpata R.C.D. a revenit asupra
poziției sale procesuale inițiale, recunoscând și cea de-a treia fapta de care era
acuzată, nu are nicio relevanță juridică, întrucât a fost depășit momentul de început
al cercetării judecătorești la prima instanță. Inculpata nu poate beneficia de
reducerea limitelor de pedeapsă pentru că, prin atitudinea sa, nu a contribuit în
niciun fel la reducerea timpului de derulare a judecății. În consecință, soluția
instanței de apel este una legală.
1. Etapa cercetării judecătoreşti începe prin:

a) citirea actului de sesizare de către grefier;
b) verificări privitoare la inculpat;
c) audierea inculpatului.
2. În situaţia în care instanţa dispune schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute

în sarcina inculpatului:
a) dacă noua încadrare juridică atrage competenţa materială a instanţei inferioare în
grad, se va dispune declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea acestei
din urmă instanţe;
b) cauza se judecă în continuare, prin prorogare de competenţă, de instanţa sesizată,
57
în situaţia în care noua încadrare juridică atrage competenţa materială a instanţei
ierarhic inferioare;
c) instanţa nu are obligaţia de a-l cita pentru termenul următor pe inculpatul care nu
este prezent la şedinţa de judecată în cadrul căreia se dispune această măsură, în
situaţia în care inculpatul are termen în cunoştinţă.
3. Instanţa va pronunţa soluţia încetării procesului penal atunci când se constată că:
a) a fost retrasă plângerea prealabilă;
b) faptei îi lipseşte gradul de pericol social al unei infracţiuni;
c) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege.
1.11. Rezumat
Judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare.

Participarea procurorului la şedinţa de judecată este obligatorie.
Participarea părţilor şi a persoanei vătămate la judecata unei cauze în primă
instanţă presupune îndeplinirea legală a procedurii de citare.
Participarea apărătorului la judecata în primă instanţă este obligatorie în
situaţiile de asistenţă juridică obligatorie.
Judecata cunoaște următoarele etape: a) măsurile premergătoare; b) începutul
ședinței de judecată; c) cercetarea judecătorească; d) dezbaterile; e) deliberarea; f)
pronunțarea, redactarea și comunicarea hotărârii.
Măsurile premergătoare constau în activităţi, de regulă cu caracter administrativ,
situate în timp între momentul de învestire a instanţei prin hotărârea
judecătorului de cameră preliminară şi începutul şedinţei de judecată,
Ședinţa de judecată în primă instanţă presupune următoarele etape: a) începutul
şedinţei de judecată; b) cercetarea judecătorească; c) dezbaterile.
La începutul şedinţei de judecată se desfăşoară următoarele activităţi: 1.
verificări cu privire la inculpat; 2. măsuri cu privire la martori, experţi şi interpreţi;
3. citirea actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată sau a actului prin care s-a
dispus începerea judecăţii; 4. aducerea la cunoştinţă persoanei vătămate şi părţilor
din dosar a drepturilor şi obligaţiilor lor, inclusiv a posibilităţii formulării de cereri;
5. formularea de cereri de către părţi şi persoana vătămată.
58
Cercetarea judecătorească poate fi: abreviată sau obișnuită.
Judecata în cazul recunoaşterii învinuirii presupune o cercetare judecătorească
abreviată, având la bază o declarație de recunoaștere a învinurii pe care inculpatul o
face cu privire la faptele de care este acuzat.
Procedura de judecare în cazul recunoaşterii învinuirii se declanşează ca urmare a
unei cereri a inculpatului făcute până la începerea cercetării judecătoreşti.
Manifestarea de voință a inculpatului cuprinde, pe de o parte, recunoaşterea în
totalitate a faptelor reţinute în sarcina sa, iar pe de altă parte solicitarea ca judecata
să aibă loc numai în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a
înscrisurilor prezentate de părţi și de persoana vătămată. Ca o condiţie suplimentară,
legea impune ca inculpatul să nu fie acuzat de săvârşirea unei infracţiuni pentru care
legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Recurgând la procedura recunoaşterea învinuirii, inculpatul va beneficia de
reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei
închisorii, şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în
cazul pedepsei amenzii.
Cercetarea judecătorească obișnuită este acea etapă a judecății în care se
procedează la administrarea probelor, în condiții de publicitate, nemijlocire,
contradictorialitate și oralitate.
Ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecătorească este următoarea:
audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile, a părţii responsabile
civilmente, ascultarea martorilor, experților sau interpreților, prezentarea
mijloacelor materiale de probă, examinarea înscrisurilor şi administrarea probelor
încuviinţate în etapa începutului şedinţei de judecată.
Singurul incident procesual eventual în timpul cercetării judecătoreşti îl reprezintă
schimbarea încadrării juridice. Aceasta se dispune cu îndeplinirea următoarelor
condiţii: noua încadrare juridică va fi pusă în discuţia procurorului, a persoanei
vătămate şi a părţilor; inculpatului i se aduce la cunoştinţă că are dreptul de a
solicita lăsarea cauzei mai la urmă sau, eventual, amânarea judecăţii, pentru a-şi
pregăti apărarea.
Cercetarea judecătorească este terminată dacă procurorul şi părţile nu mai au de
dat explicaţii ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetării judecătoreşti,
sau cererile formulate au fost respinse ori cererile au fost admise și s-au efectuat
59
completările cerute.
Dezbaterile constau în concluziile pe care le formulează oral procurorul şi părţile
din proces, personal ori prin apărători, asupra existenţei sau inexistenţei faptei,
săvârşirii acesteia de către inculpat şi răspunderii sale din punct de vedere penal şi
civil, asupra individualizării pedepsei și modalității de executare, asupra măsurilor
de siguranță și a oricăror alte aspecte necesare rezolvării cauzei. La dezbateri
participanţii vor lua cuvântul în următoarea ordine: procurorul, persoana vătămată,
partea civilă, partea responsabilă civilmente, inculpatul.
După ce se dă cuvântul în cadrul dezbaterilor, direct sau prin avocaţi, instanţa dă
ultimul cuvânt inculpatului.
După închiderea dezbaterilor urmează deliberarea, care se desfăşoară în secret.
Dacă pe parcursul deliberării instanţa consideră că o anumită împrejurare trebuie
lămurită, poate proceda diferit, după cum urmează: dispune reluarea cercetării
judecătoreşti, repunând cauza pe rol (dacă scopul este administrarea de noi probe);
dispune reluarea dezbaterilor, dacă apreciază că lămurirea împrejurării care nu a fost
clarificată se poate face în acest mod.
Instanţa hotărăşte prin sentinţă asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând,
după caz: a) condamnarea inculpatului; b) renunţarea la aplicarea pedepsei; c)
amânarea aplicării pedepsei; d) achitarea inculpatului; e) încetarea procesului
penal.
La rezolvarea acţiunii civile se pronunţă una dintre următoarele soluţii: a)
instanţa admite acţiunea civilă în totalitate sau în parte; b) instanţa respinge
acţiunea civilă; c) instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă.
Instanţa se pronunţă prin hotărâre şi cu privire la măsurile preventive, asupra
restituirii lucrurilor şi restabilirii situaţiei anterioare, şi cu privire la cheltuielile
judiciare.
Pronunţarea sentinţei are loc imediat după deliberare. Rezultatul deliberării,
consemnat într-o minută, este adus la cunoştinţa părţilor, în şedinţă publică.
Redactarea sentinţei se efectuează în cel mult 30 de zile de către unul dintre
judecătorii care au alcătuit completul şi se semnează de toţi membrii completului şi
de grefier.
Se vor comunica copii de pe minută: procurorului, părţilor, persoanei vătămate.
Hotărârea prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei trebuie să
60
cuprindă: partea introductivă; expunerea; dispozitivul.
1. Ordinea în care se dă cuvântul în cadrul dezbaterilor în primă instanță este

următoarea:
a) procuror, persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente,
inculpat;
b) procuror, inculpat, persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă
civilmente;
c) inculpat, persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente,
procuror.
2. Recunoaşterea învinuirii:
a) poate interveni în cazul tuturor infracţiunilor;
b) presupune, printre altele, ca inculpatul să recunoască în totalitate faptele
reţinute în sarcina sa prin actul de sesizare a instanţei;
c) poate presupune administrarea de probe cu înscrisuri.

Inculpatul A.C. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni de
luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) Cod penal, și a unei infracțiuni de fals
intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) Cod penal, cu aplicarea art. 38 alin. (1)
Cod penal.
În fapt, prin actul de trimitere în judecată s-a reținut că, în calitatea sa de primar
al localității V., inculpatul A.C. a pretins și primit de la martorul denunțător S.V.
sumele de 1500 euro și 3000 lei pentru a-i elibera acestuia un titlu de proprietate
asupra unui teren din localitate, teren cu privire la care S.V. nu avea niciun drept.
În cauză, inculpatul A.C. a fost reținut în perioada 27-28.03.2016 și arestat
preventiv în perioada 28.03-15.06.2016. La data de 15.06.2016, prin încheiere
rămasă definitivă, judecătorul de drepturi și libertăți a înlocuit măsura preventivă a
arestării preventive cu cea a controlului judiciar, măsura care a fost menținută
61
succesiv până la finalizarea judecății.
Inculpatul A.C. a solicitat să fie judecat în procedura de recunoaștere a
învinuirii, cererea admisă de prima instanță.
La data de 19.12.2016, prin sentință, inculpatul A.C. a fost condamnat, pentru
ambele infracțiuni, la pedeapsa rezultantă a închisorii de 5 ani și 6 luni.
Întocmiți minuta sentinței.
1.14. Bibliografie
1. B. Micu, R. Slăvoiu, A.G. Păun, Procedură penală. Curs pentru admiterea în
magistratură și avocatură. Teste grilă, Ed. Hamangiu, 2017, ediția a 3-a
2. I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed.
Universul Juridic, 2015
3. M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială, Ed. C.H. Beck, 2017, ediția a 4-a.
62
APELUL
Cuprins:
2.1. Introducere
2.2. Obiective
2.3. Consideraţii generale privind căile de atac
2.4. Apelul
2.5. Rezumat
2.1. Introducere
În această unitate va fi analizat apelul, cale ordinară de atac împotriva hotărărilor

judecătorești pronunţate în prima instanţă.
2.2. Obiective
• identificați sistemul căilor de atac în dreptul procesual penal român;
• deosebiţi căile ordinare de cele extraordinare de atac
• identificați hotărârile care pot fi atacate cu apel, de către cine, în ce termen;
• determinaţi ce efecte produce declararea apelului
• stabiliţi ce soluții poate pronunța instanța de apel
§2.3. Considerații generale privind căile de atac
Legislația noastră procesual penală consacră judecata de primă instanță ca fiind

singurul grad de jurisdicție cu caracter obligatoriu.
63
În urma judecății de primă instanță se pronunță o hotărâre, dar - ca regulă -
aceasta nu este definitivă, adică este susceptibilă de a fi modificată sau chiar
desființată, atunci când cuprinde erori.
Mecanismul procesual care permite remedierea greșelilor de judecată care s-au
strecurat în cuprinsul hotărării primei instanțe este cel al căilor de atac. Căile de
atac reprezintă critici pe care titularii prevăzuți de lege le aduc hotărârilor
judecătorești.
Exercitarea căilor de atac nu este obligatorie, ci se realizează numai în situațiile
în care una dintre persoanele pe care hotărârea judecătorească le privește este
nemulțumită de soluția dată. Așadar, căile de atac au caracter eventual.
Căile de atac se împart în două categorii:
a) căi ordinare de atac - sunt cele care pot fi exercitate împotriva hotărârilor
nedefinitive. Ca principiu, căile ordinare de atac pot fi exercitate pentru orice
motive de nelegalitate sau netemeinicie a hotărârii, adică pentru orice fel de critică
(motivele sunt nelimitate) și suspendă executarea hotărârii atacate (așadar, până la
soluționarea căii de atac, hotărârea criticată nu se pune în executare). Căile ordinare
de atac sunt: apelul și contestația
b) căi extraordinare de atac - sunt cele care pot fi exercitate împotriva
hotărârilor definitive. Spre deosebire de căile ordinare, cele extraordinare pot fi
exercitate numai pentru anumite motive de nelegalitate sau netemeinicie a hotărârii
(motivele sunt expres și limitativ prevăzute de lege) și nu suspendă executarea
hotărârii atacate (așadar, ca regulă, pe timpul soluționării căii extraordinare de atac,
hotărârea criticată se execută). Căile extraordinare de atac sunt: contestația în
anulare, revizuirea, redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsă și
recursul în casație.
§2.4. Apelul
Apelul este calea de atac ordinară exercitată, în cadrul celui de-al doilea grad de
jurisdicţie, împotriva hotărârilor judecătoreşti nedefinitive, pronunţate în
primă instanţă. Apelul este singura cale ordinară de atac împotriva hotărârilor
pronunţate în primă instanţă prin care s-a rezolvat fondul cauzei. Constituie o cale
de atac ordinară, de fapt şi de drept, întrucât, odată exercitat, produce un efect
devolutiv total, în sensul că provoacă un control integral atât în fapt, cât şi în drept
64
numai cu privire la persoana care l-a declarat, la calitatea acesteia în proces şi la
persoana la care se referă, fiind, sub acest aspect, o nouă judecată în fond a
cauzei.
Apelul este şi o cale de reformare a hotărârii. În cazul admiterii lui, hotărârea
atacată este desfiinţată integral sau în parte, iar cauza va primi o nouă rezolvare în
instanţa de apel.
Deși des folosit în practică, apelul rămâne o cale de atac eventuală, în sensul că
exercitarea sa constituie o facultate pentru participanții la judecata în primă instanță,
urmând a fi introdus numai atunci când există nemulțumiri cu privire la modul în
care prima instanță a rezolvat cauza. Instanța de apel nu se poate autoînvesti pentru
a verifica legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe, ci este necesară
exercitarea căii de atac de către cel puțin unul dintre titularii prevăzuți de lege.
Hotărârile supuse apelului

Pot fi atacate cu apel: sentinţele (dacă legea nu prevede altfel) şi încheierile
date în primă instanţă (calea de atac se poate exercita numai odată cu fondul; apelul
declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă
acestea au fost date după pronunţarea sentinţei).
Dispozițiile art. 408 din Codul de procedură penală circumstanțiază așadar
hotărârile judecătorești împotriva cărora poate fi exercitată calea de atac a apelului,
după cum urmează:
1. sentințele. Pot fi atacate cu apel sentințele prin care prima instanță a rezolvat
acțiunea penală (pronunțând o soluție de condamnare, renunțare la aplicarea
pedepsei, amânare a aplicării pedepsei, încetare a procesului penal ori achitare) și
acțiunea civilă în procesul penal (indiferent că a admis-o, a respins-o sau a lăsat-o
nesoluționată).
Nu are importanță dacă sentința asupra fondului cauzei a fost pronunțată în urma
unei judecăți derulate în procedura obișnuită sau în procedura abreviată a
recunoașterii învinuirii, după cum nu are relevanță dacă prin apel se critică chiar
soluția dată în primă instanță ori aspecte procedurale legate de desfășurarea
judecății la prima instanță (spre exemplu, apelul poate fi formulat chiar dacă
apelantul nu critică soluția de condamnare, ci faptul că judecata la prima instanță s-
a desfășurat de un complet într-o altă compunere decât cea legală).
65
Există însă și sentințe care nu pot fi atacate cu apel, întrucât legea exclude
această cale de atac, astfel:
a) sentințele prin care prima instanță s-a dezînvestit fără a rezolva fondului
cauzei. Spre exemplu, sentința de declinare de competență nu este supusă căilor de
atac, deci nici apelului [art. 50 alin. (4) din Codul de procedură penală];
b) sentințele prin care se rezolvă incidente procedurale, iar legea le exclude de la
exercitarea vreunei căi de atac. Spre exemplu, Înalta Curte de Casație și Justiție și
curțile de apel soluționează cererile de strămutare prin sentință care nu este supusă
niciunei căi de atac [art. 74 alin. (6) din Codul de procedură penală];
c) sentințele în privința cărora legea prevede o altă cale de atac decât apelul. De
pildă, în procedura specială privind reabilitarea, art. 535 din Codul de procedură
penală arată că instanța rezolvă cererea de reabilitare prin sentință, dar aceasta este
supusă căii de atac a contestației, deci nu apelului. De asemenea, contestația la
executare se rezolvă prin sentință, care poate fi atacată cu contestație, și nu cu apel
[art. 599 alin. (1) raportat la art. 597 alin. (4) și alin. (7) din Codul de procedură
penală].
2. încheierile date de prima instanță. Apelul se poate exercita și împotriva
încheierilor emise în cursul judecății în primă instanță, iar legea precizează că
apelul declarat împotriva sentinței se consideră făcut și împotriva acestor încheieri
(așadar, nu este necesar ca cel care a exercitat apelul să nominalizeze toate
încheierile date în primă instanță, pe care înțelege să le critice, legea prezumând că
le-a atacat prin faptul atacării sentinței).
Fac parte din această categorie, spre exemplu, încheierile prin care prima
instanță s-a pronunțat asupra cererii de schimbare a încadrării juridice, asupra
cererilor de probatorii, asupra cererii de declarare ca nepublică a ședinței de
judecată, încheierea prin care s-a luat act de declarația persoanei vătămate că se
constituie parte civilă în cauză, încheierea prin care s-a admis cererea inculpatului
de a fi judecat după procedura recunoașterii învinuirii, încheierea prin care s-a
dispus reunirea cauzelor etc..
Prin excepție, există însă și încheieri care nu pot fi atacate cu apel, astfel:
a) încheierile pe care legea le exclude în mod expres de la exercitarea oricărei căi
de atac. Fac parte din această categorie, de pildă, încheierea prin care s-a rezolvat
declarația de abținere sau cererea de recuzare a judecătorului de la prima instanță
[art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală];
66
b) încheieri pentru care legea prevede o altă cale de atac decât apelul. Spre
exemplu, încheierea prin care prima instanță se pronunță asupra unei măsuri
preventive poate fi atacată cu contestație, care se exercită separat (în termen de 48
de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare);
În privința încheierilor ce pot fi atacate cu apel, regula este că exercitarea căii de
atac se face numai odată cu apelul împotriva sentinței. Aceasta înseamnă că, deși
legea permite folosirea apelului împotriva încheierilor de primă instanță, el nu se
introduce imediat după pronunțarea încheierii, ci abia atunci când se dă sentința
asupra fondului cauzei. Prin urmare, atâta timp cât în cauză nu s-a pronunțat
sentința asupra fondului, apelul împotriva încheierilor este inadmisibil 28.
Totuși, există și ipoteze în care încheierile pot fi atacate cu apel separat; spre
exemplu, încheierea prin care prima instanță a dispus restituirea cheltuielilor de
transport cuvenite martorului poate fi atacată cu apel de îndată după pronunțare, așa
cum rezultă din dispozițiile art. 410 alin. (2) din Codul de procedură penală
(explicația, în acest caz, constă în aceea că martorului nu i se comunică sentința,
nefiind parte în proces).
Titularii dreptului de apel

Dispozițiile art. 409 din Codul de procedură penală arată care sunt persoanele
care pot uza de calea de atac a apelului. Sfera acestor titulari nu este limitată doar la
cei care au interese procesuale legate de rezolvarea fondului cauzei penale, ci se
extinde și la orice persoane ale căror drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit
prin sentința primei instanțe. Spre exemplu, avocatul din oficiu poate formula apel
împotriva sentinței, dar nu în numele și în interesul clientului său, ci în nume
propriu, dacă prima instanță i-a acordat un onorariu în cuantum mai redus decât cel
la care acesta avea dreptul. Explicația constă în aceea că prin sentință nu se rezolvă
exclusiv acțiunea penală și cea civilă, ci și o serie de probleme adiacente acestora,
astfel că și persoanelor vizate prin aceste chestiuni adiacente trebuie să li se permită
să obțină, sub acest aspect, o reexaminare a sentinței, dacă o consideră netemeinică
ori nelegală.
Sunt titulari ai apelului: procurorul, inculpatul, persoana vătămată, partea
civilă, partea responsabilă civilmente, martorul, expertul, interpretul, avocatul și
28
cit., p. 784.
67
orice persoană fizică sau juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate
nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței.
A. Procurorul, ca titular al dreptului de apel, poate declara apel în ceea ce
priveşte atât latura penală, cât şi latura civilă a cauzei. În latura penală, procurorul
poate face apel împotriva oricărei hotărâri, indiferent dacă este de condamnare, de
achitare sau de încetare a procesului penal. Nu are importanță dacă acțiunea penală
s-a exercitat din oficiu sau la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; procurorul
poate face apel chiar dacă persoana vătămată rămâne în pasivitate și nu exercită
calea de atac. Prin apelul procurorului sentința poate fi criticată sub orice aspect de
nelegalitate sau netemeinicie.
Întrucât, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale
ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor
[art. 4 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară], procurorul
poate folosi apelul chiar și în favoarea inculpatului, spre exemplu dacă sentința de
condamnare este apreciată ca nelegală.
În latura civilă, procurorul poate face apel chiar dacă acţiunea civilă nu este
exercitată din oficiu şi indiferent dacă partea civilă a declarat sau nu apel în cauză.
B. Inculpatul, ca titular al dreptului de apel, poate ataca hotărârea primei
instanţe sub aspectul ambelor sale laturi (penală şi civilă). De asemenea, inculpatul
poate critica sentința în ceea ce privește chestiunile adiacente fondului (spre
exemplu, poate formula apel dacă, fiind achitat și respingându-se și acțiunea civilă,
a fost totuși obligat în mod nelegal la suportarea cheltuielilor judiciare).
Împotriva sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal inculpatul
poate declara apel şi în ceea ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului
penal. Spre exemplu, inculpatul achitat în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din
Codul de procedură penală (fapta nu este prevăzută de legea penală) poate exercita
apel urmărind modificarea temeiului în cel prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. a) din
același Cod (fapta nu există), justificându-și interesul prin aceea că o asemenea
soluție ar conduce și la respingerea acțiunii civile.
Pentru inculpat, apelul poate fi declarat şi de către reprezentantul legal, avocat
sau soţ..
În cazul inculpatului persoană juridică, apelul se introduce de reprezentantul
legal, iar dacă și acesta a fost trimis în judecată, de mandatarul pe care persoana
68
juridică și l-a desemnat ori, dacă nu și-a nominalizat unul, de practicianul în
insolvență numit de instanță pentru a o reprezenta.
În toate cazurile, inculpatul trebuie să justifice un interes procesual propriu în
exercitarea căii de atac. Din acest considerent, este inadmisibil apelul prin care
inculpatul critică aspecte din hotărârea primei instanțe care nu îi afectează în niciun
fel situația procesuală (spre exemplu, apelul formulat de inculpat pe motiv că prima
instanță l-a achitat în mod greșit pe un coinculpat sau pe motiv că partea civilă a
fost nelegal citată la judecata în primă instanță).
C. Titulari ai dreptului de apel sunt şi persoana vătămată, care poate declara
apel în ceea ce priveşte latura penală, partea civilă, care poate declara apel atât în
ceea ce priveşte latura penală, cât şi cea civilă, şi partea responsabilă civilmente,
care poate declara apel în ceea ce priveşte latura civilă, iar în ceea ce priveşte
latura penală, numai în măsura în care soluţia din această latură a influenţat
soluţia în latura civilă; pentru aceste părţi poate face apel şi reprezentantul legal sau
avocatul (nu însă și soțul).
Persoana vătămată poate ataca sentința numai sub aspectul laturii penale, nu și al
celei civile, întrucât interesele sale procesuale nu sunt localizate decât în acțiunea
penală. Dreptul persoanei vătămate de a critica rezolvarea acțiunii penale există atât
în cauzele privind infracțiuni urmăribile din oficiu cât și în dosarele având ca obiect
infracțiuni urmăribile la plângere prealabilă. Este posibil ca persoana vătămată să
atace și rezolvarea dată unor aspecte adiacente fondului cauzei (spre exemplu,
greșita individualizare a cheltuielilor judiciare stabilite în sarcina sa).
Partea civilă poate formula apel atât în ceea ce priveşte latura penală cât şi latura
civilă a sentinței. Explicația pentru care partea civilă poate viza prin apelul său
latura penală a cauzei, chiar dacă aceasta nu a influențat soluția din latura civilă,
rezidă în aceea că partea civilă este în același timp și persoană vătămată prin
infracțiune.
Prin apelul său, partea responsabilă civilmente vizează soluția dată în latura
civilă a cauzei. Legea îi permite totuși să atace și soluția din latura penală, sub
condiția ca aceasta să fi influențat rezolvarea laturii civile. Explicația constă în
aceea că temeiul acțiunii civile este infracțiunea, iar dacă nu s-ar permite părții
responsabile civilmente, în aceste situații, să atace și rezolvarea dată acțiunii penale,
apelul său în latura civilă ar putea fi golit de substanță. Spre exemplu, la prima
instanță inculpatul invocă legitima apărare, dar instanța respinge apărarea și îl
69
condamnă, admițând și acțiunea civilă exercitată în contra acestuia și a părții
responsabile civilmente. Dacă partea responsabilă civilmente ar fi obligată să își
restrângă apelul exclusiv la acțiunea civilă, ea ar fi pusă în situația de a fi
condiționată de apelul inculpatului în latura penală, întrucât admiterea acțiunii civile
are ca și cauză înlăturarea legitimei apărări; dacă inculpatul nu ar introduce apel,
atunci partea responsabilă civilmente ar exercita apelul în latura civilă mai degrabă
formal, întrucât, neputând să rediscute problema legitimei apărări, nu ar avea
argumente pentru a solicita respingerea acțiunii civile. Din acest considerent, legea
dă părții responsabile civilmente posibilitatea să critice și soluția din latura penală,
solicitând achitarea inculpatului pe temeiul legitimei apărări și, implicit, respingerea
acțiunii civile.
Și partea civilă și partea responsabilă civilmente au posibilitatea de a ataca
sentința sub aspectul chestiunilor adiacente fondului cauzei.
D. Martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, ca titulari ai dreptului de
apel, pot face apel cu privire la cheltuielile judiciare, la indemnizaţiile cuvenite lor
şi amenzile judiciare aplicate; aceste persoane nu sunt părţi în procesul penal, dar
au calitatea de subiecţi procesuali şi, dacă drepturile lor au fost vătămate, pot ataca
cu apel sentinţa sau încheierea pronunţată.
După cum se poate observa, acești participanți la procesul penal pot folosi calea
de atac a apelului, dar numai cu privire la chestiuni adiacente fondului cauzei
penale. Prin urmare, apelul declarat de martor cu privire la soluţia de condamnare a
inculpatului va fi respins ca inadmisibil.
Problemele pe care martorul, expertul, interpretul și apărătorul le antamează prin
apelul lor privesc:
- amenzile judiciare aplicate lor prin sentință [dacă amenda judiciară s-a aplicat
prin încheiere în cursul judecății de primă instanță, apelul nu este admisibil, ci se
poate formula cerere de anulare sau reducere a amenzii în temeiul art. 284 alin. (2)
din Codul de procedură penală];
- indemnizațiile cuvenite lor (spre exemplu, potrivit art. 273 din Codul de
procedură penală, martorul, expertul și interpretul au dreptul la restituirea
cheltuielilor de transport, întreținere, locuință și a altor cheltuieli necesare, prilejuite
de chemarea lor în instanță, iar expertul și interpretul au dreptul și la o retribuție
pentru îndeplinirea însărcinării date);
70
- cheltuielile judiciare (spre exemplu, avocatul din oficiu are dreptul la o
indemnizație pentru asistența juridică pe care a asigurat-o în cauză).
Precizăm că, în ipoteza pe care o analizăm, apărătorul exercită apelul în nume
propriu, pe un aspect adiacent cauzei, iar nu în numele și interesul clientului său.
Este prin urmare posibil ca același avocat să formuleze două apeluri împotriva
sentinței, primul în interesul inculpatului (sau a altei părți) și cel de-al doilea în
nume propriu.
Și pentru persoanele arătate la art. 409 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură
penală, apelul poate fi declarat și de către reprezentantul legal sau de avocat.
E. Persoanele ale căror drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-
o măsură sau printr-un act al instanţei, ca titulare ale dreptului de apel: poate
face apel orice persoană ale cărei drepturi legitime sunt vizate, în sens defavorabil,
printr-o măsură sau printr-un act al instanţei (spre exemplu, prin hotărârea de
condamnare, instanţa dispune măsura de siguranţă a confiscării speciale a unui bun,
care este însă indicat în mod eronat; proprietarul bunului confiscat, fără a avea
calitatea de parte în respectivul proces penal, are dreptul de a apela hotărârea,
întrucât prin aceasta interesele sale legitime au fost vătămate). Dreptul de apel
aparține, în această ipoteză, unor persoane străine de cauză, care însă au fost
vătămate în drepturile lor printr-o dispoziție a instanței. Pentru exercitarea căii de
atac, aceste persoane trebuie să dovedească un interes procesual propriu. Apelul
poate fi declarat pentru acești titulari și de către reprezentantul legal sau de avocat.
Termenul de apel şi repunerea în termenul de apel

A. Termenul de declarare a apelului este de 10 zile, dacă legea nu dispune
altfel, şi curge – ca regulă – de la comunicarea copiei minutei.
Termenul este unul procedural (se calculează după sistemul unităților libere de
timp, având în realitate 12 zile) și peremptoriu (depășirea sa atrage decăderea din
dreptul de a face apel, care va fi respins ca tardiv). Dacă ultima zi a termenului cade
într-o zi nelucrătoare, termenul se prorogă până la finele primei zi lucrătoare care
urmează.
Întrucât procurorului, părților și persoanei vătămate li se comunică o copie a
minutei pronunțate de prima instanță, pentru aceștia titulari termenul de apel se
socotește din ziua respectivei comunicări. Se poate observa că termenul de apel
71
poate începe să curgă de la momente diferite, întrucât este posibil ca minuta să nu
fie comunicată în aceeași zi tuturor părților, persoanei vătămate și procurorului.
Legea are în vedere o comunicare legal făcută; în ipoteza în care comunicarea
minutei nu s-a efectuat în condițiile legii, termenul de apel nu poate fi considerat că
a început să curgă. Spre exemplu, în cazul în care copia minutei a fost comunicată
inculpatului la altă adresă decât cea care rezultă din actele dosarului, termenul de 10
zile nu a început încă să curgă pentru acesta, ceea ce înseamnă că inculpatul este în
continuare în termen pentru a exercita calea de atac.
Pentru martorul, expertul, interpretul şi apărătorul care formulează pretenţii cu
privire la cheltuielile judiciare, indemnizaţiile ce li se cuvin şi amenzile aplicate,
termenul de apel începe a curge îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a
dispus asupra cheltuielilor judiciare și indemnizațiilor şi cel mai târziu în 10 zile de
la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza sau, după caz, în termen de 10
zile de la comunicarea sentinței prin care a fost aplicată amenda judiciară sau prin
care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare sau indemnizațiilor.
Așadar:
- dacă prima instanță a dispus asupra cheltuielilor judiciare și indemnizațiilor
prin încheiere în cursul judecății, martorul, expertul, interpretul şi apărătorul au
următoarele variante: pot declara apel imediat după pronunțare, pot exercita calea
de atac pe parcursul judecății de primă instanță sau pot aștepta pronunțarea sentinței
asupra fondului, dar în această ultimă ipoteză trebuie să introducă apelul în cel mult
10 zile de la pronunțarea sentinței;
- dacă prima instanță a dispus asupra cheltuielilor judiciare, indemnizațiilor sau a
aplicat amenda judiciară chiar prin sentință, martorul, expertul, interpretul şi
apărătorul pot exercita apelul în termen de 10 zile de la comunicarea sentinței.
Pentru persoanele ale căror interese au fost vătămate printr-o măsură sau printr-
un act al instanţei, termenul de apel este de 10 zile şi curge de la data la care acestea
au aflat despre actul sau măsura care a provocat vătămarea. Explicația constă în
aceea că, acești titulari ai apelului fiind străini de judecata în primă instanță, nu li se
comunică nici minuta nici sentința. Prin urmare, în cazul lor, termenul de apel curge
de când aceștia află, pe orice cale, despre actul sau măsura care îi vatămă. Spre
exemplu, în cazul persoanei căreia, în mod nelegal, i s-a confiscat un bun prin
sentință (datorită individualizării eronate), termenul poate să curgă de la data la care
72
se pune în executare hotărârea, întrucât atunci ia cunoștință persoana despre această
măsură.
B. Repunerea în termen reprezintă mijlocul procesual prin care titularul
dreptului de apel, care nu a putut declara apel din cauze ce nu i se pot imputa, este
repus în dreptul din care fusese decăzut după expirarea termenului de apel. Practic,
deși termenul de apel a expirat, dacă titularul dovedește că nu a exercitat calea de
atac în interiorul termenului datorită unor motive obiective, instanța va decide că nu
a pierdut încă dreptul de a introduce apel, iar calea de atac nu va fi respinsă ca
tardivă.
Instituţia repunerii în termen presupune îndeplinirea următoarelor trei condiţii:
a) apelul să fie declarat după expirarea termenului prevăzut de lege. Dacă
termenul de apel nu a început încă să curgă, spre exemplu datorită faptului că nu s-a
realizat o comunicare legală a copiei minutei, nu se pune problema repunerii în
termen, calea de atac urmând a fi exercitată în modalitatea obișnuită;
b) întârzierea în declararea apelului să fi fost determinată de o cauză temeinică de
împiedicare 29 (spre exemplu, pierderea facultăţilor mintale în perioada în care urma a fi
declarat apelul, o inundaţie, un incendiu sau o altă calamitate, un accident etc.). Cauza
temeinică de împiedicare trebuie să fie independentă de voința titularului, neimputabilă lui,
și trebuie dovedită de acesta.
c) cererea de apel să fie introdusă în cel mult 10 zile de la încetarea cauzei de
împiedicare.
Condițiile mai sus arătate sunt incidente indiferent de cine este titularul apelului.
Instanţa de apel sesizată cu cererea de repunere în termen, apreciind asupra
temeiniciei acesteia, poate suspenda executarea hotărârii atacate încă înainte de
soluţionarea cererii. Hotărârea este definitivă până la momentul în care instanţa de
apel admite cererea de repunere în termen.
Dacă apreciază îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru repunerea în
termen, instanţa de apel admite cererea şi, considerând că este valabil, procedează la
judecarea apelului, hotărârea atacată pierzându-şi caracterul definitiv.
29
Cauza temeinică de împiedicare constă fie în existenţa cazului fortuit sau a forţei majore, fie în existenţa unei
alte cauze care l-a pus pe inculpat în situaţia de a nu putea acţiona în conformitate cu interesele sale și în lipsa
căreia ar fi acţionat în conformitate cu aceste interese (I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 3180/2006,
www.scj.ro).
73
Declararea şi motivarea apelului. Renunţarea la apel. Retragerea apelului
A. Declararea şi motivarea apelului. Apelul se poate declara doar printr-o
cerere scrisă, care trebuie să cuprindă: numărul dosarului în care a fost pronunţată,
data şi numărul sentinţei sau încheierii atacate, denumirea instanţei care a pronunţat
hotărârea atacată, numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi
domiciliul, reşedinţa sau locuinţa declarantului, precum şi semnătura acestuia.
Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va fi atestată de către un
grefier de la instanţa a cărei hotărâre se atacă sau de avocat. Cererea de apel
nesemnată ori neatestată poate fi confirmată în instanţă de parte ori de
reprezentantul ei la primul termen de judecată în apel cu procedura legal îndeplinită.
Legea nu dă efect juridic declarării orale a apelului. Totuși, apreciem că, în
situația în care partea este prezentă la pronunțare și face o asemenea declarație, care
se consemnează de către președintele completului și de grefier (spre exemplu, în
cuprinsul unui proces-verbal separat), apelul trebuie considerat ca formulat; în
același sens sunt, de altfel, și dispozițiile art. 126 din Regulamentul de ordine
interioară al instanțelor judecătorești 30.
Cererea de apel se poate depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă [art. 413
alin. (1) din Codul de procedură penală] sau la administraţia locului de deţinere
(pentru persoanele aflate în stare de deţinere, caz în care procesul-verbal întocmit de
administraţia locului de deţinere se înaintează de îndată instanţei a cărei hotărâre
este atacată). Totuși, precizăm că, dacă apelul a fost declarat, în termen, la instanța
competentă să îl judece sau la un alt organ judiciar necompetent (la o altă instanță
sau chiar la un parchet), calea de atac este valabil introdusă, în virtutea dispozițiilor
art. 270 alin. (2) din Codul de procedură penală, conform cărora ”dacă un act care
trebuia făcut într-un anumit termen a fost comunicat sau transmis, din necunoaștere
sau dintr-o greșeală vădită a expeditorului, înainte de expirarea termenului, unui
organ judiciar care nu are competență, se consideră că a fost depus în termen, chiar
dacă actul ajunge la organul judiciar competent după expirarea termenului fixat”. În
același sens s-a exprimat și practica judiciară 31.
După primirea cererii de apel și redactarea sentinței in extenso, prima instanță
trimite cererea și dosarul la instanța competentă să judece apelul. Această obligație
30
Aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375 din 17 decembrie 2015
(publicată în M.Of., partea I, nr. 970 din 28.12.2015).
31
74
subzistă chiar dacă prima instanță ar observa că apelul declarat este tardiv sau
inadmisibil, pentru că nu prima instanță (care s-a dezînvestit), ci instanța de apel
este singura în măsură să pronunțe aceste soluții.
Apelul se motivează în scris, arătându-se motivele de fapt şi de drept pe care se
întemeiază. De regulă, motivarea apelului se face printr-un memoriu separat și
ulterior cererii de apel, explicația fiind aceea că apelul se declară în termen de 10
zile de la comunicare copiei minutei, dar aceasta conține numai soluția dată în
cauză, prin urmare la acest moment apelantul nu cunoaște motivarea soluției, deci
nu își poate motiva propriul apel. Legea nu fixează niciun termen pentru motivarea
apelului, iar pe de altă parte nu există nici sancțiune în caz de nemotivare, având în
vedere că, oricum, instanța de apel este obligată ca, în afară de temeiurile invocate
de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept [art. 417 alin.
(2) din Codul de procedură penală]. Prin urmare, apelul nemotivat va fi judecat.
Totuși, este de dorit ca apelantul să își motiveze apelul, făcând astfel cunoscut
instanței de apel care sunt, în opinia sa, aspectele de nelegalitate sau netemeinicie
din sentință.
Motivele de apel pot privi orice chestiuni de fapt sau de drept în legătură cu
soluția pronunțată sau cu modul în care s-a desfășurat judecata de primă instanță.
Nu pot fi însă criticate aspectele ce au făcut obiectul camerei preliminare, acestea
fiind definitiv tranșate la momentul închiderii acestei faze procesuale. Spre
exemplu, nu se poate invoca în apel neregularitatea rechizitoriului, chiar dacă
această problemă nu a fost antamată în camera preliminară 32.
B. Renunţarea la apel reprezintă declaraţia prin care părţile sau persoana
vătămată îndreptăţite să facă apel arată, în mod explicit, că nu înţeleg să se
folosească de acest drept.
Facultatea de a renunţa în mod expres la apel este recunoscută părţilor din
proces şi persoanei vătămate. În ceea ce îl privește pe procuror, apreciem că acest
titular nu poate renunța în mod explicit la apel.
Se poate renunţa la apel în următoarele condiţii: voinţa de a renunţa la apel să se
exprime în intervalul cuprins între data pronunţării sentinţei şi data expirării
termenului de apel, iar renunţarea trebuie făcută expres, adică în termeni neechivoci
sau nelegaţi de îndeplinirea anumitor condiţii.
32
C.Ap. Pitești, Secția penală, pentru cauze cu minori și de familie, decizia nr. 316/A/2015, în A. BARBU, G.
TUDOR, A.M. ȘINC, op. cit., p. 718.
75
Asupra renunţării se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea
apelului. Această posibilitate este însă limitată numai la apelul care priveşte latura
penală a cauzei, fiind exclusă atunci când apelul vizează latura civilă a procesului.
În latura penală, declaraţia de revenire asupra renunţării la apel trebuie făcută
înăuntrul termenului de declarare a apelului [art. 414 alin. (2) din Codul de
Prin urmare:
- dacă s-a renunțat la apelul în latura penală a cauzei și, în interiorul termenului
de apel, se revine asupra renunțării, apelul va fi considerat făcut în termen și va fi
judecat;
- dacă s-a renunțat la apelul în latura penală a cauzei și, după expirarea
termenului de apel, se revine asupra renunțării, apelul va fi considerat tardiv (soluția
din latura penală este considerată definitivă la momentul expirării termenului de
apel);
- dacă s-a renunțat la apelul în latura civilă a cauzei și se revine asupra renunțării,
indiferent dacă în interiorul sau după expirarea termenului de apel, apelul va fi
considerat inadmisibil (soluția din latura civilă este considerată definitivă la
momentul renunțării la apel).
Renunţarea la apel, cât şi revenirea asupra renunţării se pot face personal sau
prin mandatar special.
În cazul renunţării la apel, momentul la care hotărârea rămâne definitivă pe
latura civilă este cel al renunţării, iar pentru latura penală este cel al expirării
termenului în care poate fi declarat.
C. Retragerea apelului. Este actul de dispoziție prin care titularul renunță la
judecarea apelului pe care l-a declarat. Spre deosebire de renunțarea la apel, care
vizează exercițiul dreptului de a ataca hotărârea și care are ca finalitate
neintroducerea apelului, retragerea privește un apel care a fost deja formulat.
Apelul declarat poate fi retras de către persoana vătămată, de oricare dintre
părţile apelante şi de către procurorul ierarhic superior, pentru apelul declarat de
procuror. Legea nu menționează nimic cu privire la ceilalți titulari (martor, expert
etc.), dar considerăm că și aceștia își pot retrage apelul declarat.
Apelul poate fi retras oricând după declarare până la închiderea dezbaterilor la
instanţa de apel. Este posibilă retragerea chiar înainte să expire termenul de apel
(spre exemplu, partea civilă formulează cererea de apel în prima zi a termenului și o
76
retrage în cea de-a cincea zi). Dacă instanța de apel a trecut deja la etapa deliberării,
eventuala declarație de retragere a apelului făcută în acest moment procesual nu
produce niciun efect (este însă posibilă declarația de retragere dacă instanța dispune
repunerea cauzei pe rol și reluarea cercetării judecătorești sau a dezbaterilor).
Retragerea apelului poate fi totală sau parțială (spre exemplu, inculpatul poate
declara că își retrage apelul doar în latura penală a cauzei).
Declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată,
fie la instanţa de apel. Dacă declarația s-a introdus la instanța a cărei hotărâre s-a
atacat, aceasta o va înainta la instanța de apel, care va lua act de retragere (prima
instanță s-a dezînvestit prin soluționarea cauzei și nu are competența de a se
pronunța în vreun fel asupra apelului).
Retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar
dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată
într-un proces-verbal de către administraţia locului de deţinere. Atunci când apelul a
fost declarat de un substituit procesual (spre exemplu, de soț pentru inculpat),
retragerea aparține titularului, nu substituitului (titularul îl poate desemna însă
pentru retragere, prin procură specială).
Reprezentanţii legali pot retrage apelul cu respectarea, în ceea ce priveşte latura
civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă (fiind un act de dispoziţie, este
necesară încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă).
Potrivit art. 415 alin. (2) din Codul de procedură penală, inculpatul minor nu
poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul său legal.
Spre deosebire de renunţarea la apel, care poate fi exercitată numai de părţi şi de
persoana vătămată, declaraţia de retragere a apelului poate fi făcută şi de procuror,
însă această posibilitate este oferită de lege doar procurorului de la parchetul
ierarhic superior. Conform dispoziţiilor art. 415 alin. final din Codul de procedură
penală, apelul declarat de procuror şi retras poate fi însuşit de partea în favoarea
căreia a fost declarat. De aici rezultă că, dacă apelul a fost declarat de procuror în
defavoarea inculpatului și apoi a fost retras de procurorul ierarhic superior,
inculpatul nu și-l poate însuși.
77
Efectele apelului
Codul de procedură penală reglementează, la art. 416-419, patru efecte ale căii
ordinare de atac a apelului, și anume:
- efectul suspensiv
- efectul devolutiv
- efectul neagravant
- efectul extensiv
A. Efectul suspensiv
În cursul termenului de declarare şi, după aceea, în cursul judecăţii căii de atac,
hotărârea este împiedicată să rămână definitivă şi executarea ei este
suspendată. Apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce
priveşte latura penală, cât şi latura civilă, în afară de cazul când legea dispune altfel
(art. 416 din Codul de procedură penală).
Prin urmare, dacă, în termenul legal, titularii formulează apel, sentința nu se
pune în executare, iar această situație se menține până la judecarea apelului.
Explicația pentru această dispoziție a legii rezidă în aceea că, apelul fiind o cale
ordinară de atac care provoacă o a doua judecată asupra fondului (de cele mai multe
ori în mod integral, atât în fapt cât și în drept), este normal ca pe timpul cât instanța
de apel verifică temeinicia și legalitatea sentinței, aceasta să nu fie pusă în aplicare.
De altfel, legea prevede în mod expres regula că hotărârile instanțelor penale devin
executorii la data când rămân definitive [art. 550 alin. (1) din Codul de procedură
penală]; or, sentința atacată cu apel nu este o hotărâre definitivă.
Efectul suspensiv al apelului poate fi total (când apelul este îndreptat împotriva
hotărârii primei instanţe în întregime) sau parţial (când apelantul critică numai
soluţia laturii penale sau soluţia laturii civile ori alte dispoziţii cuprinse în hotărârea
primei instanţe). Spre exemplu, dacă procurorul sau inculpatul declară apel fără
rezerve, sentința nu poate fi pusă în executare întrucât acești doi titulari au dreptul
de a ataca atât soluția dată fondului cauzei (în acțiunea penală și în acțiunea civilă),
cât și chestiunile adiacente fondului. În schimb, dacă apelul este exercitat doar de
către un martor, numai soluția asupra aspectului antamat de martor va fi suspendată
până la judecarea apelului; soluția în latura penală și în cea civilă a cauzei, nefiind
atacate, devin definitive la expirarea termenului de apel și, prin urmare, vor fi puse
în executare la acest moment.
78
Suspendarea executării sentinței se produce chiar dacă apelul nu este declarat de
cel pe care îl vizează executarea. Spre exemplu, inculpatul este condamnat la o
pedeapsă cu închisoarea de 6 luni, dar nu introduce apel, acceptând soluția.
Procurorul exercită însă calea de atac, considerând sentința prea blândă. Executarea
pedepsei este suspendată până la judecarea apelului, chiar dacă nu inculpatul este
cel care a atacat hotărârea primei instanțe.
Efectul suspensiv este specific numai apelului declarat în termen. În cazul
repunerii în termen, suspendarea executării hotărârii atacate nu operează ope legis,
aceasta rămânând la aprecierea instanţei de apel [art. 411 alin. (3) din Codul de
Dispozițiile art. 416 din Codul de procedură penală prevăd că apelul declarat în
termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi
latura civilă, în afară de cazul când legea dispune altfel. Prin urmare, există și
ipoteze de excepție în care, chiar dacă apelul a fost formulat în termenul legal,
anumite părți din sentința nedefinitivă se vor pune totuși în executare imediat. În
același sens sunt și dispozițiile art. 550 alin. (2) din Codul de procedură penală.
Spre exemplu, dispozițiile din sentință privitoare la măsurile preventive și la
măsurile asigurătorii sunt executorii de la data pronunțării; de pildă, dacă prima
instanță îl condamnă pe inculpat la o pedeapsă cu amenda și, în consecință, constată
încetată de drept măsura arestării preventive, această din urmă dispoziție se pune în
executare imediat, inculpatul fiind eliberat chiar dacă se declară apel. Într-o
asemenea situație, calea de atac suspendă executarea amenzii, dar nu împiedică
punerea în libertate a inculpatului.
B. Efectul devolutiv
Efectul devolutiv al apelului constă în transmiterea de la prima instanţă la
instanţa de apel a aspectelor supuse judecăţii primei instanţe.
Calea de atac al apelului provoacă o nouă judecată în cauză, dar aceasta nu
intervine automat. Instanța de apel nu poate proceda din oficiu, prin autoînvestire, la
verificarea temeiniciei și legalității sentinței, chiar dacă s-ar observa de către
judecători că sentința cuprinde o eroare. Puterea instanței de apel de a derula o nouă
judecată derivă din cererea de apel pe care o formulează unul dintre titularii
prevăzuți de lege. Prin declarația de apel se devoluează cauza, adică se transmite
instanței de apel atributul de a realiza controlul asupra hotărârii primei instanțe.
79
Devoluţiunea poate fi: integrală (instanţa de apel capătă dreptul să reexamineze
toate aspectele de fapt şi de drept care au format obiectul judecăţii în primă
instanţă) sau parţială (instanţa de apel dobândeşte dreptul să reexamineze numai
unele dintre aspectele de fapt şi de drept ce au constituit obiectul judecăţii instanţei
de prim grad). Aceste tipuri de devoluțiune depind de persoana și de calitatea
apelantului, precum și de voința sa în ceea ce privește aspectele din sentință care
urmează a fi verificate de instanța de apel.
Efectul devolutiv este limitat în funcţie de persoana care a declarat apelul,
persoana la care se referă declaraţia de apel şi calitatea pe care apelantul o are în
proces.
a) Limitele efectului devolutiv în raport cu persoana care a declarat apelul. În
principiu, apelul nu profită decât aceluia sau acelora care l-au declarat. Apelul
declarat de oricare dintre părţi devoluează cauza numai cu privire la interesele
legitime proprii. Spre exemplu, dacă prin sentință sunt condamnați trei inculpați,
fiecare la câte o pedeapsă de 3 ani închisoare, și numai unul dintre ei declară apel,
solicitând reindividualizarea pedepsei, instanța de apel nu poate să reindividualizeze
pedeapsa celor doi inculpați care nu au declarat apel, întrucât puterea cu care ea a
fost investită este de a analiza cauza numai prin raportare la situația inculpatului
apelant.
Apelul declarat de martori, experţi, interpreţi şi apărători sau persoanele ale căror
interese au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei devoluează
cauza numai cu privire la interesele proprii ale fiecăruia.
Apelul necircumstanţiat al procurorului produce efect devolutiv în ceea ce
priveşte toate faptele ce au constituit obiectul judecăţii la prima instanţă şi toate
persoanele care au fost părţi în proces, atât în favoarea, cât şi în defavoarea lor.
Întrucât procurorul poate să atace sentința sub toate aspectele de latură penală și de
latură civilă, instanța de apel este învestită cu analiza întregii cauze, prin raportare
la toate părțile implicate.
b) Limitele efectului devolutiv în raport cu persoanele la care se referă
declaraţia de apel. Instanţa de apel judecă apelul numai cu privire la persoana la
care se referă declaraţia de apel. Aşadar, în cazul apelului declarat de inculpat, prin
efectul devolutiv nu se pot produce consecinţe asupra celorlalţi inculpaţi,
examinarea cauzei în privinţa lor se poate produce doar ca urmare a efectului
extensiv, cu îndeplinirea dispoziţiilor prevăzute de lege.
80
Tot astfel, dacă în cauză a fost exercitat apel numai de către partea civilă și
aceasta precizează că este nemulțumită de faptul că una dintre părțile responsabile
civilmente nu a fost obligată la despăgubiri, instanța de apel nu poate analiza
situația celorlalte părți responsabile civilmente, întrucât acestea nu sunt vizate prin
declarația de apel.
De asemenea, dacă declaraţia de apel a parchetului se referă strict la unul dintre
inculpaţi, împrejurarea că în motivele scrise de apel depuse ulterior de procuror se
face referire şi la ceilalţi trei coinculpaţi nu constituie temei pentru analiza situaţiei
acestora din urmă, întrucât cauza nu a fost devoluată în ceea ce îi priveşte 33.
În cazul în care declaraţia de apel nu indică faptele şi persoanele cu privire la
care hotărârea primei instanţe este considerată eronată, apelul trebuie privit că se
referă fără rezerve la acea hotărâre.
c) Limitele efectului devolutiv în raport cu calitatea pe care apelantul o are în
proces. Instanței de apel i se transmite puterea de a verifica o parte mai întinsă ori
mai redusă din sentință și în funcție de calitatea apelantului, întrucât unii titulari ai
căii de atac nu pot ataca hotărârea primei instanțe sub toate aspectele. De asemenea,
chiar titularii care au posibilitatea de a ataca integral sentința nu sunt obligați să o
facă, putând să limiteze ei înșiși devoluțiunea.
Procurorul şi părţile în proces, prin apelul lor, pot devolua fondul cauzei, precum
şi măsurile procesuale adiacente fondului.
Ca regulă, apelul procurorului şi apelul inculpatului determină o devoluţiune ex
integro, atât sub aspectul laturii penale, cât şi sub aspectul laturii civile. Este însă
posibil ca acești titulari să nu dorească să atace integral hotărârea, ci numai o
anumită latură a ei. Spre exemplu, inculpatul este condamnat de prima instanță la o
pedeapsă cu închisoarea a cărei executare este suspendată sub supraveghere,
admițându-se și acțiunea civilă. Inculpatul este mulțumit de soluția din latura
penală, astfel că atacă numai soluția din latura civilă a cauzei, ipoteză în care
devoluțiunea este parțială, întrucât instanța de apel nu mai poate verifica sentința
din perspectiva soluției din latura penală, nefiind învestită în acest sens.
Apelul persoanei vătămate devoluează cauza numai în ceea ce priveşte latura
penală. În acest caz devoluțiunea este parțială prin efectul legii, întrucât persoana
vătămată nu poate, chiar dacă ar dori, să atace soluția dată acțiunii civile.
33
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 131/A/2016, www.scj.ro
81
Apelul declarat de partea civilă determină o devoluţiune atât sub aspectul laturii
civile, cât şi sub aspectul laturii penale a cauzei, iar cel declarat de partea
responsabilă civilmente în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura
penală, în măsura în care aceasta a influenţat soluţia în latura civilă.
Martorul, expertul, interpretul şi avocatul, cu privire la cheltuielile judiciare,
indemnizaţiile cuvenite ori amenzile aplicate, precum şi orice altă persoană
vătămată în legătură cu alte chestiuni auxiliare nu pot devolua prin apel decât
chestiuni auxiliare asupra cărora s-a pronunţat prima instanţă. În apelul acestor
persoane, instanța nu poate analiza temeinicia și legalitatea soluției date în fondul
cauzei.
Precizăm că, pentru a se determina întinderea puterii conferite instanței de apel,
trebuie avute în vedere toate apelurile declarate în cauză. Spre exemplu, într-un
dosar având ca obiect o infracțiune îndreptată împotriva a două victime, numai una
se constituie parte civilă, cealaltă participând la proces în calitate de persoană
vătămată. Ambele atacă hotărârea, cu mențiunea că partea civilă critică numai
cuantumul despăgubirilor ce i s-au acordat. În acest caz, instanța de apel va putea
verifica sentința sub toate aspectele, chiar dacă în fiecare apel declarat devoluțiunea
este parțială; aceasta întrucât apelul persoanei vătămate devoluează cauza sub
aspectul laturii penale, completându-se cu apelul părții civile, care devoluează
cauza sub aspectul laturii civile.
Legea precizează că, în cadrul limitelor mai sus arătate, instanța de apel este
obligată ca, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de apelant, să
examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept [art. 417 alin. (2) din Codul
de procedură penală]. Aceasta înseamnă regula că instanța de apel, primind, prin
devoluțiune, puterea de a analiza soluția dintr-o anumită latură a procesului penal
(în funcție de apelant și de calitatea sa), nu se poate limita doar la criticile pe care
le-a formulat cel care a declarat apelul, ci va examina soluția dată în acea latură a
cauzei din toate punctele de vedere. Apelul restricționează posibilitatea de verificare
a sentinței numai în ceea ce privește o anumită latură a acesteia, însă în cadrul
acelei laturi instanța are puterea de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale
cauzei. Spre exemplu, prin sentință inculpatul este condamnat la o pedeapsă de 2
ani închisoare, cu executare în regim de detenție, iar acțiunea civilă este respinsă.
Inculpatul este singurul titular care folosește calea de atac, declarând apel numai în
latura penală; critica sa vizează soluția doar sub aspectul cuantumului pedepsei, pe
82
care îl consideră exagerat în raport de gravitatea faptei, și al modalității de
executare, solicitând condamnarea cu suspendarea sub supraveghere a pedepsei
închisorii. Instanța de apel nu poate analiza soluția dată în latura civilă a cauzei,
pentru că nu există devoluțiune în acest sens, sentința fiind definitivă sub aspectul
respingerii acțiunii civile. Instanța a primit puterea de a analiza numai rezolvarea
dată acțiunii penale, dar în privința acesteia ea nu este limitată doar la cuantumul
pedepsei și la modalitatea de executare, adică la criticile inculpatului, ci poate
analiza temeinicia și legalitatea soluției în integralitate; spre exemplu, instanța de
apel poate desființa sentința chiar sub aspectul modului de rezolvare a acțiunii
penale și poate pronunța achitarea pe motiv că fapta nu există, deși nimeni nu a
cerut o asemenea soluție.
C. Efectul neagravării situaţiei în propriul apel (non reformatio in peius)

Instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru
cel care a declarat apel [art. 418 alin. (1) din Codul de procedură penală]. În apelul
declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de apel nu poate agrava situaţia
acesteia [art. 418 alin. (2) din Codul de procedură penală]. Principiul este consacrat
în doctrina și practica procesual penală prin adagiul latin non reformatio in peius.
Efectul neagravant al apelului operează chiar și în situația în care sentința primei
instanțe cuprinde o greșeală, aceasta nemaiputând fi remediată în detrimentul
inculpatului, dacă el este singurul care a exercitat calea de atac (spre exemplu, dacă
în mod greșit prima instanță nu a dat eficiență stării de recidivă post-executorie, iar
inculpatul este singurul care atacă sentința de condamnare, instanța de apel nu poate
reține recidiva întrucât ar agrava situația acestuia). În jurisprudență s-a decis că, în
cazul apelului declarat exclusiv de inculpat, dacă prima instanţa a încadrat fapta în
dispoziţiile noului Cod penal şi, în mod greşit, a aplicat normele privind efectele
circumstanţelor atenuante din Codul penal anterior, rezultând o pedeapsă inferioară
limitei minime a pedepsei care poate fi aplicată conform normelor privind efectele
circumstanţelor atenuante din noul Cod penal, instanţa de apel nu poate majora
pedeapsa, întrucât ar încălca principiul non reformatio in pejus 34. Într-o altă cauză
s-a arătat că, deși prima instanță a specificat, pentru fiecare inculpat, că suspendă pe
durata termenului de încercare executarea pedepselor accesorii, a omis să fixeze
34
83
asemenea pedepse; întrucât apelul a fost exercitat doar de inculpați, instanța de apel
nu poate aplica pedepsele accesorii, întrucât ar agrava situația apelanților în
propriile lor căi de atac 35. De asemenea, deși prima instanță a aplicat în mod greșit
dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, întrucât inculpatul nu
recunoscuse comiterea faptei, acestea nu mai pot fi înlăturate în apelul inculpatului
întrucât ar însemna să i se agraveze situația 36. Tot astfel, s-a decis că, deși prima
instanță a acordat părților civile, în mod greșit, daune morale în cuantum mai mare
decât cel solicitat, acest cuantum nu poate fi redus întrucât singurele apeluri
declarate în cauză au fost tocmai ale părților civile 37.
După cum se poate observa, principiul non reformatio in peius reprezintă o
derogare importantă de la principiul legalității, pentru că instanța de apel nu poate
înlătura o eroare a primei instanțe dacă prin aceasta ar agrava situația apelantului.
Explicația pentru care legea admite totuși o asemenea derogare constă în faptul că,
dacă ar exista riscul agravării situației în propriul apel, nimeni nu ar mai fi tentat să
atace sentința și, astfel, s-ar diminua drastic posibilitățile de verificare a legalității și
temeiniciei hotărârii primei instanțe, calea de atac a apelului fiind practic golită de
substanță.
Pentru ca efectul neagravării situaţiei în propria cale de atac să opereze, este
necesar fie ca apelul părţii ori al unor părţi care formează un grup cu aceeaşi poziţie
procesuală să fie singurul introdus, fie ca apelul părţii să fi fost singurul admis. Însă,
atunci când în cauză au fost formulate mai multe apeluri, de către titulari cu poziții
procesuale opuse, situația inculpatului se poate înrăutăți. Spre exemplu, împotriva
sentinței declară apel atât inculpatul cât și procurorul, în defavoarea inculpatului.
Dacă se admite numai apelul procurorului, inculpatului i se poate aplica o pedeapsă
mai grea decât cea de la prima instanță.
Efectul neagravant funcționează și dacă procurorul a declarat apel, dar în
favoarea inculpatului (într-un asemenea apel, situația inculpatului nu se poate
înrăutăți). Spre exemplu, dacă procurorul a declarat apel în favoarea inculpatului,
acesta fiind singurul apel declarat în cauză, criticile formulate de partea civilă în
fața instanței de apel, în sensul că în mod greșit prima instanță i-a respins pretențiile
35
C.Ap. Târgu Mureș, Secția penală, în A. BARBU, G. TUDOR, A.M. ȘINC, op. cit., p. 794.
36
C.Ap. Cluj, Secția penală și de minori, în A. BARBU, G. TUDOR, A.M. ȘINC, op. cit., p. 795.
37
C.Ap. Brașov, Secția penală, decizia nr. 369/Ap/2015, în A. BARBU, G. TUDOR, A.M. ȘINC, op. cit., p.
795
84
pentru plata unor daune morale, nu pot fi primite întrucât tind la înrăutățirea
situației inculpatului 38.
Reprezintă agravări ale situaţiei inculpatului în propria cale de atac, spre
exemplu, aplicarea unei pedepse mai grele decât cea stabilită prin hotărârea primei
instanţe, reţinerea unui concurs de infracţiuni faţă de o infracţiune continuată,
înlăturarea unor circumstanţe atenuante reţinute prin hotărârea atacată, reţinerea
stării de recidivă care în mod greşit nu fusese reţinută de prima instanţă, schimbarea
încadrării juridice într-o infracțiune mai gravă (spre exemplu, din furt în tâlhărie),
chiar dacă pedeapsa aplicată ar fi mai redusă, condamnarea în apel în condițiile în
care față de inculpat se încetase procesul penal la prima instanță (acesta declarând
apel prin care solicita achitarea), schimbarea încadrării juridice din complicitate în
autorat la aceeași infracțiune 39 etc. De asemenea, în practica judiciară s-a decis că
stabilirea de către instanța de apel a unei pedepse cu închisoarea, chiar în situaţia în
care s-ar da eficiență dispozițiilor art. 83 din Codul penal privind amânarea aplicării
acesteia, ar constitui, faţă de pedeapsa amenzii executabile pronunțate de prima
instanță, o agravare a situaţiei apelantului inculpat în propria cale de atac 40.
Efectul neagravant operează atât în latura penală cât și în cea civilă a cauzei. De
pildă, dacă singurele apeluri declarate în latura civilă sunt ale inculpatului și părții
responsabile civilmente, aceștia nu pot fi obligați la plata unor despăgubiri în
cuantum mai ridicat decât cel stabilit de prima instanță. De asemenea, dacă apelul a
fost exercitat numai de partea civilă, nu se poate dispune înlăturarea de la obligația
de plată a despăgubirilor a uneia dintre părțile responsabile civilmente 41.
În lipsa apelului declarat în defavoarea inculpatului de către procuror sau de alte
părţi care pot face apel în ceea ce priveşte latura penală, în cursul judecării apelului
declarat numai de inculpat, instanţa nu poate dispune arestarea sa preventivă,
deoarece ar încălca dispoziţiile art. 418 alin. (1) din Codul de procedură penală,
creându-i o situaţie mai grea în propriul apel 42.
38
C.Ap. Galați, Secția penală și pentru cauze cu minori, decizia nr. 283/A/2015, în A. BARBU, G. TUDOR,
A.M. ȘINC, op. cit., p. 793-794.
39
C.Ap. Alba Iulia, Secția penală, decizia nr. 294/A/2015, în A. BARBU, G. TUDOR, A.M. ȘINC, op. cit., p.
795.
40
C.Ap. Craiova, Secția penală și pentru cauze cu minori, decizia nr. 345/2015, www.portal.just.ro
41
C.Ap. Constanța, Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, decizia nr. 430/2015, în A.
BARBU, G. TUDOR, A.M. ȘINC, op. cit., p. 794.
42
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 5217 din 15 septembrie 2005, www.scj.ro.
85
Dispoziţiile art. 418 din Codul de procedură penală sunt incidente şi în cazul
desfiinţării cu trimitere spre rejudecare, instanţa care a primit cauza nu poate aplica
o pedeapsă mai mare decât cea stabilită în hotărârea desfiinţată ca urmare a
admiterii apelului inculpatului 43. Principiul non reformatio in peius operează în
orice cadru procesual care urmează admiterii apelului inculpatului, dacă acesta este
singurul care a exercitat calea de atac sau singurul titular căruia i-a fost admis
apelul. Spre exemplu, inculpatul este condamnat de o judecătorie la pedeapsa
închisorii de 3 ani, pentru o infracțiune de trafic de influență, și este singurul care
apelează sentința. Curtea de apel admite apelul, constatând că s-au încălcat normele
de competență materială prevăzute de lege sub sancțiunea nulității absolute,
deoarece infracțiunea de trafic de influență este de competența tribunalului. Sentința
este desființată și cauza se trimite spre rejudecare, în primă instanță, la tribunal.
Întrucât singurul apel exercitat în cauză a fost cel al inculpatului, tribunal nu îi poate
agrava situația acestuia, având cel mult posibilitatea de a menține închisoarea de 3
ani, nu însă de o majora (evident, se poate dispune orice soluție mai ușoară, spre
exemplu achitarea). Situația se menține în toate ciclurile procesuale ulterioare,
astfel că, dacă și sentința tribunalului este apelată, dar de către procuror în
defavoarea inculpatului, iar în apelul procurorului sentința este din nou desființată și
cauza trimisă spre rejudecare, în continuare instanța care procedează la rejudecare
nu poate aplica o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 3 ani. De asemenea, situația
inculpatului nu se mai poate agrava chiar dacă, după ce hotărârea de fond a rămas
definitivă, împotriva ei se exercită o cale extraordinară de atac.
Efectul neagravant operează în privința oricărui titular al dreptului de apel, cu
excepția procurorului (apelul procurorului, chiar exercitat în defavoarea
inculpatului, nu este justificat printr-un interes procesual propriu, ci este în interesul
justiției, ceea ce înseamnă că într-un asemenea apel inculpatul poate fi și achitat).
D. Efectul extensiv
Din analiza dispoziţiilor legale care reglementează acest efect al apelului rezultă
că el reprezintă acel remediu procesual pentru înlăturarea erorilor săvârşite în
înfăptuirea justiţiei, constând în posibilitatea de răsfrângere a căii de atac faţă de
părţile în privinţa cărora hotărârea primei instanţe a rămas definitivă prin
43
86
neatacare. Instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi la părţile care nu au
declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să
le poată crea o situaţie mai grea (art. 419 din Codul de procedură penală). Efectul
extensiv se aplică, în condițiile arătate, și față de părțile care au introdus apel, dar
ulterior și l-au retras 44.
Pentru ca extinderea apelului să poată opera, este necesară existenţa unui apel
declarat în mod legal. Dacă a fost declarat după expirarea termenului legal, de către
o persoană fără calitate sau împotriva unei hotărâri nesusceptibile de apel, apelul nu
constituie un act de sesizare a instanţei superioare şi, pe cale de consecinţă, nu poate
conduce nici la examinarea cauzei prin extindere cu privire la părţile care nu au
atacat hotărârea.
Efectul extensiv operează numai faţă de părţile care au aceeaşi calitate în
proces şi un interes comun cu apelantul, aparţinând aceluiaşi grup procesual. De
exemplu, apelul inculpatului poate fi extins numai asupra altui inculpat (indiferent
de calitatea în care a participat la săvârşirea infracţiunii) sau asupra părţii
responsabile civilmente.
Efectul extensiv are și rolul de a nu permite ca, în urma judecării apelului, să se
ajungă la soluții contradictorii în privința celor care au aceeași poziție procesuală și
aceleași interese. Spre exemplu, prin sentință, trei inculpați sunt condamnați pentru
săvârșirea în participație a aceleiași infracțiuni, însă numai în cazul unuia dintre ei
instanța dispune executarea pedepsei în regim de detenție, pentru ceilalți doi
dispunând suspendarea executării sub supraveghere. Singurul inculpat care apelează
hotărârea primei instanțe este cel condamnat la pedeapsa închisorii cu executare. În
apel, instanța, rejudecând cauza, îl achită pe acest inculpat cu motivarea că fapta nu
este prevăzută de legea penală. Dacă nu s-ar permite extinderea apelului și la ceilalți
doi inculpați, chiar dacă aceștia nu au exercitat calea de atac, s-ar ajunge la ipoteza
cotradictorie în care, în aceeași cauză, s-a reținut că aceeași faptă concretă
constituie infracțiune, dar şi că nu este prevăzută de legea penală.
Extinzând apelul cu privire la subiecţii procesuali care nu au atacat hotărârea sau
la care apelul nu se referă şi modificând soluţia dată anterior cu privire la aceştia,
instanţa de apel nu le poate crea o situaţie mai grea (în exemplul de mai sus, dacă
instanța de apel ar constata că fapta constituie infracțiune, dar că se impune ca și
44
C.Ap. București, Secția a II-a penală, decizia nr. 142/A/1997, nepublicată
87
inculpații care nu au declarat apel să execute pedeapsa în regim de detenție, nu
poate extinde efectele apelului asupra acestora întrucât le-ar agrava situația).
Judecarea apelului
Competența funcțională pentru judecarea apelului revine fie curților de apel
(dacă a fost atacată o sentință pronunțată de o judecătorie sau de un tribunal), fie
Înaltei Curți de Casație și Justiție (dacă apelul se exercită împotriva unei sentințe
a curții de apel sau împotriva unei sentințe pronunțate de Secția penală a instanței
supreme). Judecătoriile și tribunalele nu judecă apeluri.
Obiectul judecăţii în apel constă în verificarea hotărârii primei instanţe pe baza
lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror probe noi administrate.
Instanţa de apel are obligaţia să efectueze un control judiciar asupra hotărârii
atacate cu privire la toate aspectele de fond (de fapt şi de drept) şi adiacente,
respectând însă limitele efectelor devolutiv, neagravant și extensiv specifice căii de
atac.
Reprezintă aspecte de fapt asupra cărora s-a pronunţat prima instanţă şi care, prin
efectul devolutiv al apelului, se transmit spre examinare instanţei de apel: existenţa
sau inexistenţa faptei ce constituie obiectul judecăţii şi săvârşirea ei de către
inculpat, existenţa sau inexistenţa datelor, împrejurărilor ori situaţiilor invocate ca
circumstanţe atenuante sau agravante ori drept cauze de înlăturare a caracterului
penal al faptei sau a răspunderii penale, gradul şi modalităţile de participare a
coinculpaţilor la săvârşirea infracţiunii etc.
Instanţa de apel analizează aspecte de drept substanţial (încadrarea juridică a
faptei, dispoziţiile legale referitoare la participaţia penală, dispoziţiile legale
referitoare la formele de săvârşire a infracţiunii etc.) şi aspecte de drept procesual
(verificarea modului în care au fost respectate dispoziţiile legale care reglementează
desfăşurarea procesului penal pe întregul parcurs al acestuia).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că, atunci când o instanţă de
control judiciar este competentă să analizeze atât situaţia de fapt, cât şi chestiunile
de drept şi să studieze în ansamblu problema vinovăţiei, ea nu poate, din motive ce
ţin de echitatea procedurii, să tranşeze asupra chestiunilor respective fără o
apreciere nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis actul
88
considerat ca infracţiune 45. Tocmai de aceea legea prevede că instanța de apel va
proceda la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă.
Părţile care participă la judecata în apel sunt: apelantul (persoana care a declarat
apel) şi intimatul (partea sau subiectul procesual principal la care se referă apelul
declarat).
La judecarea apelului se aplică regulile de la judecata în fond, în măsura în
care nu există dispoziţii contrare.
Măsurile premergătoare judecăţii sunt activităţile care vizează aducerea
dosarului în stare de judecată, precum fixarea termenului de judecată, citarea
părţilor şi a persoanei vătămate şi prezenţa acestora la judecarea apelului, asigurarea
prezenţei inculpatului aflat în stare de deţinere, asigurarea dreptului de apărare,
desemnarea completului de judecată, alte măsuri premergătoare. Aceste măsuri
vizează nu toate părţile sau subiecţii procesuali principali care au participat la
judecata în primă instanţă, ci doar pe cei implicaţi în judecarea apelului (de pildă,
dacă prin sentinţă a fost condamnat un inculpat şi au fost achitaţi alţi trei, dar numai
cel condamnat a declarat apel, numai acesta va fi citat, cauza nefiind devoluată cu
privire la ceilalţi).
În ceea ce priveşte participarea inculpatului la judecata cauzei în apel, regula este
prezenţa acestuia când se află în stare de deţinere – cu atât mai mult faţă de
argumentul caracterului devolutiv al apelului şi posibilităţii administrării oricăror
mijloace de probă, inclusiv audierea inculpatului atunci când aceasta este posibilă
[art. 420 alin. (4) din Codul de procedură penală] –, însă, având în vedere şi
dispoziţiile art. 420 alin. (11) din Codul de procedură penală, câtă vreme la judecata
apelului se aplică regulile de la judecata în fond, în măsura în care nu sunt stipulate
prevederi contrare, apreciem că apelul poate fi soluţionat şi în lipsa inculpatului
deţinut care solicită expres judecata în lipsă (fiind vorba de un drept consacrat în
favoarea acestuia, la care poate renunţa). Un argument suplimentar este și acela că
dispozițiile privind judecata în lipsă reprezintă reglementări generale privitoare la
întreaga fază a judecății, fiind prevăzute în capitolul I din Titlul III al Părții speciale
a Codului de procedură penală, ceea ce înseamnă că sunt aplicabile în orice etapă a
acestei faze procesuale (inclusiv în apel).
45
C.E.D.O., cauza Constantinescu c. României, Hotărârea din 27 iunie 2000, www.legalis.ro.
89
Desfăşurarea judecăţii. Instanţa, judecând apelul, verifică hotărârea atacată pe
baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror probe noi prezentate la
instanţa de apel; în vederea soluţionării apelului, instanţa poate să dea o nouă
apreciere probelor din dosarul cauzei şi poate să administreze orice noi probe pe
care le consideră necesare [art. 420 alin. (8)-(9) din Codul de procedură penală].
Judecarea apelului se poate face pe baza probelor administrate la prima instanţă,
pe baza unor probe noi administrate în faţa instanţei de apel sau pe baza unor probe
obţinute în cadrul cercetării judecătoreşti în apel. Instanţa de apel procedează la
audierea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în
fond.
În ipoteza desfăşurării unei cercetări judecătoreşti în apel, se va respecta ordinea
de efectuare a actelor de cercetare judecătorească în primă instanţă (începerea
cercetării judecătoreşti; ascultarea inculpatului; ascultarea coinculpaţilor; ascultarea
celorlalte părţi; ascultarea martorilor, expertului sau interpreţilor).
Cercetarea judecătorească poate fi redusă numai la unele sau chiar numai la unul
dintre actele prezentate mai sus. Instanţa de apel nu este obligată să efectueze toate
actele de cercetare, ci numai acele acte care, în raport cu stadiul probaţiunii, apar
necesare pentru completarea materialului probator indispensabil soluţionării corecte
a cauzei.
Întotdeauna însă, în apel este obligatorie ascultarea inculpatului, indiferent de
soluția din sentință și indiferent cine a exercitat calea de atac a apelului. Nu are
relevanță dacă inculpatul a fost ascultat și la prima instanță, instanța de apel va
proceda la reascultare. Prin excepție, ascultarea nu se va efectua dacă nu este
obiectiv posibilă (spre exemplu, inculpatul se sustrage judecății, ori uzează de
dreptul la tăcere, arătând că nu dorește să dea declarații, sau solicită ca judecata în
apel să se desfășoare în lipsa lui). Omisiunea instanței de apel de a proceda la
ascultarea inculpatului, deși aceasta era posibilă, constituie temei pentru exercitarea
căii extraordinare de atac a contestației în anulare împotriva deciziei definitive a
instanței de apel [art. 426 lit. h) din Codul de procedură penală].
În privința altor acte de cercetare, legea nu instituie o obligație explicită de a fi
efectuate. Totuși, trebuie avut în vedere că în urma judecării apelului hotărârea pe
fondul cauzei rămâne definitivă, context în care, pentru a se respecta dreptul la un
proces echitabil, instanța de apel nu poate ignora principiul nemijlocirii, în special
în ipotezele în care schimbă radical soluția primei instanțe (spre exemplu, din
90
achitare în condamnare) sau atunci când, din diverse motive, probele nu au fost
examinate nemijlocit la prima instanță (spre exemplu, datorită lipsei inculpatului).
În jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că, atunci când instanța de control judiciar
trebuie să examineze o cauză în fapt și în drept, precum și să evalueze în ansamblu
problema vinovăției sau nevinovăției unei persoane (așa cum este cazul judecății în
apel), aceasta nu poate, din motive ce țin de caracterul echitabil al procesului, să
soluționeze corespunzător chestiunile respective fără o examinare nemijlocită a
probelor prezentate de inculpat personal, care susține ca nu a săvârșit fapta.
Aspectele pe care instanța de control judiciar le-a analizat pentru a decide dacă
inculpatul a fost vinovat erau de natură faptică, ceea ce ar fi justificat o nouă
examinare a probelor, mai ales că aceasta a fost prima instanță la şedințele căreia
inculpatul a fost prezent. Aceste posibilități nu au fost utilizate, instanța de control
judecând cauza pe baza probelor prezentate, în lipsa reclamantului, la prima
instanță. Neaudierea inculpatului personal de către instanța de control judiciar este
și mai incompatibilă cu cerințele unui proces echitabil în circumstanțele specifice
ale cauzei, în care s-a procedat la o reexaminare a elementului subiectiv al
presupusei infracțiuni, și anume intenția de a săvârși fapta. În plus, referitor la
argumentul potrivit căruia nici inculpatul, nici avocatul său nu au cerut în mod
special ascultarea sa ori a martorilor, Curtea consideră ca absența inculpatului la
procedurile desfășurate în fața organelor de cercetare penală și a primei instanțe
constituia un motiv suficient de puternic pentru a justifica o nouă examinare a
probelor; instanțele au obligația de a lua măsuri pozitive în acest scop, chiar și în
situația în care inculpatul nu a solicitat așa ceva. În aceste circumstanțe,
împrejurarea că instanța de control judiciar nu l-a ascultat pe inculpat personal și nu
a examinat alte probe i-a restrâns acestuia în mod substanțial dreptul la apărare,
ceea ce este suficient pentru concluzia că cerințele unui proces echitabil nu au fost
respectate 46.
Instanţa de apel poate dispune, din oficiu sau la cerere, dacă consideră necesar,
aducerea şi prezentarea în şedinţa de judecată a mijloacelor materiale de probă.
Preşedintele completului de judecată al instanţei de apel întreabă procurorul şi
părţile dacă mai au de dat explicaţii ori de formulat cereri noi pentru completarea
46
C.E.D.O., cauza Coniac c. României, hotărârea din 6 octombrie 2015, www.echr.coe.int. În acelaşi sens:
C.E.D.O., cauza Dănilă c. României, hotărârea din 8 martie 2007, cauza Spânu c. României, hotărârea din 29
aprilie 2008, cauza Flueraş c. României, hotărârea din 9 aprilie 2013 (toate pe www.echr.coe.int).
91
cercetării judecătoreşti. Dacă nu s-au formulat cereri, dacă cererile formulate au fost
respinse ori dacă s-au efectuat completările cerute, preşedintele declară terminată
cercetarea judecătorească.
Pe parcursul judecății în apel, instanța trebuie să verifice legalitatea și temeinicia
măsurilor preventive (dacă există în cauză), în condițiile prevăzute de art. 208 din
Codul de procedură penală.
După cercetarea judecătorească se trece la etapa dezbaterilor. Preşedintele
completului dă cuvântul, în ordine, apelantului, intimatului şi procurorului (dacă
între apelurile declarate se află şi cel al procurorului, primul cuvânt îl are acesta).
Procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia
dezbaterilor. Ultimul cuvânt îl are întotdeauna inculpatul, indiferent de calitatea de
apelant sau de intimat pe care o are în apel.
Instanţa se pronunţă asupra tuturor motivelor de apel invocate. De asemenea, în
limitele efectului devolutiv, instanța de apel este obligată ca, în afară de temeiurile
invocate și cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de
fapt și de drept [art. 417 alin. (2) din Codul de procedură penală].
Instanța de apel are posibilitatea legală ca, motivat, să dea o nouă apreciere
probelor din cauză. Prin aceasta se înţelege că, chiar dacă în urma efectuării
cercetării judecătoreşti în apel nu s-a relevat niciun element de noutate faţă de
judecata de la prima instanţă, instanţa de apel nu este obligată să interpreteze
situaţia de fapt şi de drept în acelaşi mod în care a făcut-o prima instanţă. Tocmai de
aceea, în baza aceloraşi probe, completul de apel poate pronunţa o soluţie diferită
faţă de cea adoptată de prima instanţă.
Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, care se semnează de toţi
membrii completului de judecată.
Apelul împotriva încheierilor care, potrivit legii, pot fi atacate separat se judecă
în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor, care pot depune concluzii scrise, cu
excepţia cazurilor în care legea dispune altfel ori a celor în care instanţa apreciază
că este necesară judecata în şedinţă publică [art. 420 alin. (12) din Codul de
Soluţionarea apelului
După judecarea apelului, instanţa de apel poate adopta două soluţii: respingerea
apelului şi menţinerea hotărârii atacate şi admiterea apelului.
92
A. Respingerea apelului
Instanţa respinge apelul dacă acesta este tardiv, inadmisibil ori nefondat.
Apelul se respinge ca tardiv în cazul în care a fost declarat după expirarea
termenului legal şi nu există temeiuri pentru repunerea în termen. În cazul apelului
respins ca tardiv, momentul la care hotărârea primei instanţe rămâne definitivă este
cel al expirării termenului de apel [art. 551 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură
penală].
Respingerea apelului ca tardiv se face de plano, ceea ce înseamnă că instanţa de
apel nu verifică temeinicia şi legalitatea sentinţei, nefiind legal învestită în acest
sens (oricum însă, soluţia de respingere aparţine instanţei de apel şi nu primei
instanţe, chiar dacă judecătorul de la prima instanţă observă, cu ocazia depunerii
cererii de apel, că aceasta a depăşit termenul legal).
Apelul se respinge ca inadmisibil în următoarele situaţii: când a fost declarat
împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu apel (spre exemplu, împotriva
unei sentinţe de declinare de competenţă), când a fost declarat de o persoană care nu
are drept să facă apel sau de o persoană care a depăşit limitele în care putea ataca
hotărârea (de pildă, de persoana vătămată în latura civilă a cauzei), când a fost
declarat de o persoană care nu are interes personal. Şi respingerea apelului ca
inadmisibil intervine tot de plano.
Apelul se respinge ca nefondat atunci când instanţa de apel constată că hotărârea
atacată este legală şi temeinică. În acest caz, instanţa de apel verifică sentinţa în
substanţa ei, însă constată că aceasta nu cuprinde nicio neregularitate.
Respingerea apelului are întotdeauna ca efect menţinerea hotărârii atacate.
B. Admiterea apelului
Instanţa de apel pronunţă această soluţie atunci când constată că hotărârea
atacată este fie nelegală, din cauza unei greşite aplicări a normelor de drept penal,
material sau procesual, fie netemeinică, din cauza unei greşite stabiliri a situaţiei de
fapt. Admiterea apelului implică întotdeauna desfiinţarea totală sau parţială a
hotărârii atacate şi pronunţarea unei noi hotărâri.
Desfiinţarea sentinţei se face total sau parţial, în funcţie de limitele devoluţiunii
şi de neregularitatea constatată (spre exemplu, în apelul pe care partea civilă îl
exercită exclusiv în latura civilă a cauzei, nu se poate desfiinţa soluţia din latura
penală, întrucât instanţa de apel nu a fost învestită cu verificarea acesteia din urmă;
93
dacă devoluţiunea a fost totală întrucât toţi inculpaţii au atacat fără rezerve sentinţa,
desfiinţarea va fi totuşi parţială dacă instanţa de apel constată netemeinicia sau
nelegalitatea soluţiei doar cu privire la unul dintre ei).
Admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei primei instanţe sunt însoţite
întotdeauna de una dintre următoarele soluţii subsecvente:
a) pronunţarea unei noi hotărâri de către însăşi instanţa de apel – aceasta,
apreciind că prima instanţă a dat o soluţie netemeinică sau nelegală în fond,
desfiinţează hotărârea atacată şi o reformează prin admiterea apelului, procedând la
o nouă judecată în fond, potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale
şi a acţiunii civile. Această soluţie subsecventă constituie regula şi presupune că,
după desfiinţarea sentinţei, instanţa de apel procedează ea însăşi la o rejudecare a
cauzei, putând să pronunţe oricare dintre soluţiile pe care le putea adopta şi prima
instanţă, respectând însă limitele derivate din efectul neagravant al apelului.
b) dispunerea rejudecării de către instanţa a cărei hotărâre a fost
desfiinţată, când judecarea cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi
nelegal citate, când judecarea cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi
care, fiind legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa
instanţa despre această împrejurare, când prima instanţă nu s-a pronunţat asupra
unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acţiunii
civile şi când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului
de necompetenţă.
Ipoteza în care, după desfiinţarea sentinţei, cauza este trimisă spre rejudecare la
prima instanţă constituie situaţia de excepţie, fiind circumscrisă exclusiv
următoarelor motive:
- judecata la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate. Motivul
trebuie invocat de partea aflată în situaţia enunţată de lege, ea fiind singura care are
interes procesual în acest sens (de pildă, nu se poate dispune desfiinţarea sentinţei
cu trimitere spre rejudecare dacă nelegala citare a părţii civile este invocată de
inculpat, întrucât acesta nu este vătămat prin respectiva neregularitate, ci doar
partea civilă). Nu este suficient ca partea să fi fost nelegal citată, este necesar ca ea
să fi şi lipsit de la judecata în primă instanţă, întrucât înfăţişarea personală sau prin
reprezentant, avocat ales sau apărător din oficiu, dacă acesta din urmă a luat
legătură cu persoana reprezentată, acoperă orice nelegalitate survenită în procedura
de citare [art. 353 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală];
94
- judecata la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi care, fiind legal citată,
a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această
împrejurare. Legea are în vedere imposibilitatea de ordin obiectiv (spre exemplu,
starea de comă, imposibilitatea de deplasare datorată întreruperii căilor de
comunicaţie pe fondul unor fenomene meteorologice extreme) şi ea trebuie
cumulată şi cu imposibilitatea de încunoştiinţare a instanţei. Şi acest motiv trebuie
invocat de partea aflată în situaţia enunţată de lege;
- prima instanţă nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina
inculpatului prin actul de sesizare. Această ipoteză echivalează cu nerezolvarea
completă a fondului cauzei. Se poate dispune desfiinţarea sentinţei cu trimitere spre
rejudecare atunci când, spre exemplu, prima instanţă a omis să dea o soluţie cu
privire la una dintre faptele concurente pentru care inculpatul fusese trimis în
judecată sau nu s-a pronunţat cu privire la unele dintre actele materiale din
componenţa infracţiunii continuate sau de obicei. Trimiterea spre rejudecare este
posibilă atât în cazul în care instanţa nu a reţinut nici existenţa nici inexistenţa unei
fapte, cât şi în cazul în care, deşi s-a exprimat într-unul dintre cele două sensuri, nu
a dispus nicio soluţie (condamnarea, achitarea, încetarea procesului penal etc.);
- prima instanţă nu s-a pronunţat asupra asupra acţiunii civile. Această situaţie
se poate reţine, spre exemplu, atunci când prima instanţă a omis să se pronunţe
asupra problemei daunelor materiale sau a celor morale, deşi acestea fuseseră
solicitate sau atunci când l-a obligat pe inculpat la despăgubiri, dar nu a dispus
nimic în privinţa părţii responsabile civilmente, deşi aceasta fusese introdusă în
cauză;
- judecata la prima instanţă s-a desfăşurat cu nerespectarea unei dispoziţii
legale sancţionate cu nulitatea absolută (mai puţin cazul de necompetenţă). Este
vorba despre situaţia în care, pe parcursul judecăţii de primă instanţă, s-au încălcat
dispoziţiile prevăzute la art. 281 alin. (1) lit. a) şi c)-f) din Codul de procedură
penală.
Încălcarea altor dispoziţii legale decât cele mai sus menţionate, chiar dacă atrage
desfiinţarea sentinţei, nu conduce la trimiterea cauzei spre rejudecare la prima
instanţă 47. Spre exemplu, în cazul în care, în mod greșit, prima instanţă a pronunţat
o soluţie de achitare, îndreptarea acestei erori de judecată se face pe calea
47
95
rejudecării cauzei în apel, iar nu pe calea desfiinţării sentinţei și a trimiterii cauzei
spre rejudecare la prima instanţă 48;
c) dispunerea rejudecării de către instanţa competentă, când hotărârea
apelată este desfiinţată ca urmare a constatării necompetenţei materiale sau
personale a primei instanţe. Este avut în vedere cazul de nulitate absolută prevăzut
de art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, referitor la desfăşurarea
judecăţii de către o instanţă inferioară în grad celei legal competente din punct de
vedere material sau personal. În această situaţie, trimiterea spre rejudecare nu se
face la prima instanţă care a judecat (pentru că s-ar repeta greşeala), ci la instanţa
care ar fi fost competentă să judece cauza în primă instanţă. Situaţia în care judecata
în primă instanţă s-a desfăşurat la o instanţă superioară celei legal competente nu
reprezintă caz de trimitere spre rejudecare (de exemplu, un avocat este judecat în
primă instanţă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nu la o curte de apel). Într-o
asemenea ipoteză, sancţiunea ce poate interveni este nulitatea relativă (condiţionată
de dovedirea vătămării procesuale), iar desfiinţarea sentinţei va fi urmată de
rejudecarea cauzei de către instanţa de apel.
Este posibil ca sentinţa primei instanţe să fie afectată de nelegalităţi care atrag
atât trimiterea spre rejudecare cât şi reţinerea cauzei spre rejudecare. Prioritate are
trimiterea spre rejudecare, întrucât această soluţie are caracter de excepţie în raport
cu reţinerea spre rejudecare.
Cu ocazia deliberării, instanţa de apel se va pronunţa, atunci când este cazul, şi
asupra unor chestiuni complementare: repararea pagubei, măsurile asigurătorii,
cheltuielile judiciare, computarea reţinerii, arestării preventive, arestului la
domiciliu ori internării medicale sau orice alte probleme de care depinde
soluţionarea completă a apelului (art. 422 din Codul de procedură penală). De
asemenea, instanţa de apel se pronunţă asupra măsurilor preventive, potrivit
dispoziţiilor referitoare la conţinutul sentinţei; spre exemplu, în caz de desfiinţare a
hotărârii, poate menţine măsura arestării preventive. Tot astfel, când s-a dispus
trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă sau la instanţa competentă,
instanţa de apel poate, după adoptarea deciziei de trimitere, să dispună luarea,
revocarea, înlocuirea sau menţinerea unei măsuri preventive cu privire la inculpatul
condamnat [se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 399 alin. (10) din Codul
48
96
de procedură penală, ceea ce înseamnă că, până să ajungă dosarul la instanţa de
trimitere, instanţa de apel va fi cea care verifică legalitatea şi temeinicia arestării
preventive].
Hotărârea instanţei de apel

Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului se numeşte decizie.
Structura deciziei este similară celei a sentinţei: parte introductivă (aşa-numita
practica), expunere (considerente, expozitiv), dispozitiv.
Partea introductivă a deciziei trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute în art.
402 din Codul de procedură penală, iar în expunere temeiurile de fapt şi de drept
care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului, precum şi temeiurile
care au dus la adoptarea oricăreia dintre soluţiile prevăzute la art. 421 din Codul de
procedură penală.
Hotărârea instanței de apel nu poate fi considerată ca fiind superficial motivată,
dacă această instanță a preluat argumentele primei instanţe, întrucât nimic nu
împiedică instanţa de control judiciar să-şi însuşească argumentele instanţei
anterioare, fără ca aceasta să semnifice o nemotivare a hotărârii. Pe de altă parte,
faptul că instanţa de apel, urmare a probelor administrate, a ajuns la concluzia
primei instanţe, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii 49. Însă, prin aceasta nu
trebuie înţeles că motivarea instanţei de apel se poate rezuma la o simplă confirmare
a aprecierilor primei instanţe, instanţa de control judiciar fiind obligată să analizeze
criticile formulate de apelant şi să le răspundă în mod corespunzător; astfel, arătarea
în decizie, în mod generic, că sentinţa atacată este temeinică şi se bazează pe o
corectă analiză a stării de fapt, fără referire la criticile apelantului privitoare la
încadrarea juridică a unei fapte, la achitarea unora dintre inculpaţi și la modul cum
pedepsele au fost individualizate, echivalează în realitate cu nearătarea motivelor pe
care se întemeiază soluţia 50
Dispozitivul deciziei trebuie să cuprindă soluţia dată cu privire la apel, data
pronunţării, precum şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică.
Instanţa de apel se pronunţă asupra măsurilor preventive potrivit dispoziţiilor
referitoare la conţinutul sentinţei.
49
I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 590/2016, www.scj.ro.
50
I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 3339/2004, www.scj.ro.
97
În cazul în care inculpatul s-a aflat în stare de deţinere, în expunere şi dispozitiv
trebuie să se arate timpul care se deduce din pedeapsă. Când instanţa de apel a
dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas
valabil de la care procesul penal trebuie să îşi reia cursul, în caz contrar toate actele
procedurale fiind desfiinţate de drept.
Decizia instanţei de apel se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate
şi administraţiei locului de deţinere.
Hotărârea instanţei de apel este definitivă. Ea mai poate fi atacată printr-o cale
extraordinară de atac, dacă sunt îndeplinite condiţiile legii. Caracterul definitiv al
deciziei există atât în situaţia în care instanţa de apel a reţinut cauza spre rejudecare,
pronunţând o soluţie asupra fondului, cât şi în ipoteza în care s-a dispus trimiterea
spre rejudecare (chiar dacă, în această ipoteză, fondul cauzei nu este încă tranşat,
nefiind rezolvat de instanţa de apel), întrucât în niciuna dintre cele două situaţii
hotărârea instanţei de apel nu mai poate fi atacată cu vreo cale ordinară de atac.
Rejudecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii atacate cu apel

Actul de sesizare subsidiar al instanţei căreia îi revine obligaţia de a rejudeca
pricina este decizia instanţei de apel. Judecata se desfăşoară potrivit dispoziţiilor
aplicabile la soluţionarea cauzelor în primă instanţă [cu menţiunea că, atunci când s-
a dispus trimiterea spre rejudecare la prima instanţă, judecătorii care au pronunţat
sentinţa desfiinţată devin incompatbili, în temeiul art. 64 alin. (3) din Codul de
procedură penală, prin urmare nu ei vor proceda la rejudecare]. Rejudecarea nu
presupune o nouă desfăşurare de la început a întregii activităţi procesuale ce se
îndeplineşte de prima instanţă, ci, de cele mai multe ori, doar efectuarea unora
dintre actele ce se subsumează acestei activităţi. Rejudecarea cauzei se
caracterizează prin existenţa unor limitări de natură procesuală şi substanţială.
Limitele procesuale se referă la următoarea ipoteză: chiar şi atunci când
hotărârea atacată este desfiinţată în întregime, rejudecarea poate fi reluată numai
dintr-un anumit moment al desfăşurării activităţii procesuale, marcat prin indicarea,
în decizia instanţei de apel, a ultimului act procedural rămas valabil; ceea ce se
desfiinţează în întregime prin hotărârea instanţei de apel este hotărârea apelată, iar
nu întregul material procesual. Tocmai de aceea legea obligă instanţa de apel ca, în
decizia prin care s-a dispus rejudecarea, să indice care este ultimul act procedural
rămas valabil de la care procesul penal trebuie să îşi reia cursul; în ipoteza în care o
98
asemenea menţiune lipseşte, toate actele procedurale sunt desfiinţate de drept şi vor
trebui refăcute de instanţa care procedează la rejudecare.
Limitele substanţiale vizează faptul că hotărârea poate fi desfiinţată numai cu
privire la unele fapte sau persoane şi numai cu privire la latura penală sau cea civilă.
Rejudecarea se va face în aceste limite.
Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze deciziei instanţei de apel, adică
să procedeze în concordanţă cu temeiurile de fapt şi de drept care au dus la
admiterea apelului. Prima instanţă nu poate ignora argumentele instanţei de apel şi
nici cele dispuse de aceasta; spre exemplu, dacă instanţa de apel a desfiinţat sentinţa
apreciind, spre deosebire de prima instanţă, că trebuia asigurată asistenţa juridică
obligatorie pentru inculpat, şi în consecinţă a dispus refacerea activităţilor
procedurale cu respectarea acestei condiţii, prima instanţă, cu ocazia rejudecării, nu
poate continua să îşi menţină aprecierea conform căreia asistenţa juridică nu este
necesară şi să efectueze activităţile procedurale fără a lua măsuri pentru desemnarea
unui apărător din oficiu pentru inculpatul care nu are avocat ales.
Dacă hotărârea a fost desfiinţată în apelul procurorului declarat în defavoarea
inculpatului sau în apelul persoanei vătămate, instanţa care rejudecă poate agrava
soluţia dată de prima instanţă în primul ciclu procesual. Dacă însă sentinţa a fost
desfiinţată în apelul inculpatului sau al părţii responsabile civilmente, ori în apelul
procurorului exercitat în favoarea inculpatului, instanţa care rejudecă nu poate
agrava soluţia primei instanţe.
Atunci când hotărârea a fost desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau
persoane ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de
rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost desfiinţată. Aceasta
înseamnă, de pildă, că atunci când sentinţa a fost desfiinţată doar în latura civilă a
cauzei, instanţa de rejudecare nu se poate pronunţa asupra soluţiei din latura penală,
care a rămas definitivă.
Decizia de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare a instanţei de apel devine act
subsidiar de sesizare pentru instanţa de rejudecare. În acest caz, instanţa de
rejudecare va fi învestită prin următoarele acte de sesizare: rechizitoriul
procurorului sau acordul de recunoaştere a vinovăţiei (actul principal de sesizare)
şi încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară a dispus începerea
judecăţii, respectiv decizia de trimitere a cauzei spre rejudecare (actele subsidiare
de sesizare).
99
În urma rejudecării de către prima instanţă sau de către instanţa competentă se va
pronunţa din nou o sentinţă (întrucât cea iniţială a fost desfiinţată, deci a încetat să
producă efecte juridice), care va putea fi la rândul ei atacată cu apel.
Exemple
Inculpatul R.S. a fost condamnat de prima instanță la o pedeapsă de 2 ani

închisoare, cu executare în regim de detenție.
Judecata la prima instanță s-a desfășurat după procedura abreviată a recunoașterii
învinuirii, instanța dând eficiență dispozițiilor art. 396 alin. (10) CPP și aplicând
inculpatului o pedeapsă situată între limitele prevăzute de lege, reduse cu o treime.
Împotriva sentinței, inculpatul R.S. a declarat apel, aceasta fiind singura cale de
atac exercitată în cauză. În motivele scrise de apel inculpatul a arătat că dorește să
revină asupra recunoașterii învinuirii, făcută prin declarație personală în fața primei
instanțe de judecată, și a solicitat achitarea sa pentru infracțiunea ce formează
obiectul judecății.
Arătați dacă instanța de apel poate da eficiență poziției procesuale a inculpatului
de revenire asupra recunoașterii învinuirii.
Soluție:
Instanța de apel nu poate da eficiență revenirii inculpatului asupra declarației de
recunoaștere a învinuirii întrucât prin aceasta s-ar încălca dispozițiile art. 418 CPP.
Astfel, împotriva sentinței a fost introdus un singur apel, acesta fiind al
inculpatului. Datorită principiului non reformatio in peius, instanța de apel,
judecând apelul, nu-i poate crea apelantului, adică inculpatului, o situație mai grea
decât cea din sentință.
Prin urmare, dacă ar da eficiență revenirii inculpatului asupra declarației de
recunoaștere a faptelor (care a generat aplicarea la prima instanță a procedurii
abreviate a recunoașterii învinuirii), instanța de apel, dacă ar constata vinovăția
inculpatului, ar trebui să înlăture reducerea cu 1/3 a limitele pedepsei închisorii,
ceea ce pentru inculpat ar însemna o agravare a situației în propriul apel, întrucât
individualizarea pedepsei s-ar realiza în limite mai mari decât cele avute în vedere
de prima instanță de judecată.
Pe de altă parte, imposibilitatea de a lua în considerare poziția inculpatului de
100
revenire asupra declarației de recunoaștere a faptelor nu împietează asupra unei
eventuale soluții de achitare, pe care instanța de apel o poate pronunța în condițiile
în care constată, spre exemplu, că faptele nu există ori nu constituie infracțiuni.
Aceasta întrucât dispozițiile art. 396 alin. (10) CPP arată că reducerea pedepsei
operează ”în caz de condamnare”, ceea ce denotă că soluția condamnării nu este
obligatorie în procedra abreviată. De altfel, achitarea este posibilă și pentru că
inculpatul recunoaște faptele, iar nu infracțiunile.
Nu au competență funcțională să judece apeluri:

a) judecătoriile;
b) tribunalele;
c) curțile de apel
2.5. Rezumat
Mecanismul procesual care permite remedierea greșelilor de judecată care s-au

strecurat în cuprinsul hotărării primei instanțe este cel al căilor de atac.
Căile de atac se împart în două categorii: a) căi ordinare de atac - apelul și
contestația; b) căi extraordinare de atac - contestația în anulare, revizuirea,
redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsă și recursul în casație.
Deosebiri între cele două categorii: căile ordinare de atac vizează hotărârile
nedefinitive, pe când cele extraordinare de atac sunt îndreptate împotriva
hotărârilor definitive; în timp ce căile ordinare de atac au efect suspensiv ope
legis, în cazul căilor extraordinare de atac suspendarea executării hotărârii
atacate nu intervine de drept, ci doar dacă instanța decide în acest sens; căile
ordinare de atac pot fi utilizate pentru orice critici de legalitate și temeinicie în
privința hotărârii vizate, pe când cazurile în care pot fi folosite căile
extraordinare de atac sunt expres și limitativ prevăzute de lege; căile ordinare
de atac pot fi promovate atât în legătură cu soluția dată pe fondul cauzei cât și în
ceea ce privește aspectele auxiliare fondului, în timp ce căile extraordinare de atac
au în vedere numai hotărârile definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei
penale.
Apelul este calea de atac ordinară exercitată împotriva hotărârilor
101
judecătoreşti nedefinitive, pronunţate în primă instanţă. Apelul este singura cale
ordinară de atac împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă prin care s-a
rezolvat fondul cauzei și provoacă o nouă judecată în fond a cauzei.
Sunt titulari ai apelului: procurorul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă,
partea responsabilă civilmente, martorul, expertul, interpretul, avocatul și orice
persoană fizică sau juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit
printr-o măsură sau printr-un act al instanței.
Procurorul poate declara apel în ceea ce priveşte atât latura penală, cât şi latura
civilă a cauzei. Inculpatul poate ataca hotărârea primei instanţe sub aspectul
ambelor sale laturi (penală şi civilă). Persoana vătămată poate declara apel numai
în ceea ce priveşte latura penală. Partea civilă poate declara apel atât în ceea ce
priveşte latura penală, cât şi cea civilă. Partea responsabilă civilmente poate
declara apel în ceea ce priveşte latura civilă, iar în ceea ce priveşte latura penală,
numai în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă.
Martorul, expertul, interpretul şi apărătorul pot face apel cu privire la
cheltuielile judiciare, la indemnizaţiile cuvenite lor şi amenzile judiciare aplicate.
Persoanele ale căror drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o
măsură sau printr-un act al instanţei pot face apel chiar dacă nu sunt părți în
proces.
Termenul de declarare a apelului este de 10 zile.
Apelul produce patru efecte: suspensiv; devolutiv; neagravant; extensiv.
Apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte
latura penală, cât şi latura civilă, în afară de cazul când legea dispune altfel. Efectul
devolutiv al apelului constă în transmiterea de la prima instanţă la instanţa de apel
a aspectelor supuse judecăţii primei instanţe. Instanţa de apel, soluţionând cauza, nu
poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel (non reformatio in
peius). Efectul extensiv constă în posibilitatea de răsfrângere a căii de atac faţă de
părţile în privinţa cărora hotărârea primei instanţe a rămas definitivă prin neatacare.
Competența funcțională pentru judecarea apelului revine fie curților de apel, fie
Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Obiectul judecăţii în apel constă în verificarea hotărârii primei instanţe pe baza
lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror probe noi administrate. La
judecarea apelului se aplică regulile de la judecata în fond, în măsura în care nu
102
există dispoziţii contrare.
După judecarea apelului, instanţa de apel poate adopta două soluţii: respingerea
apelului şi menţinerea hotărârii atacate şi admiterea apelului.
Instanţa respinge apelul dacă acesta este tardiv, inadmisibil ori nefondat.
Instanța admite apelul când constată că hotărârea atacată este fie nelegală, fie
netemeinică. Admiterea apelului implică întotdeauna desfiinţarea totală sau
parţială a hotărârii atacate şi pronunţarea unei noi hotărâri. Admiterea apelului
şi desfiinţarea sentinţei primei instanţe sunt însoţite de una dintre următoarele
soluţii subsecvente: a) pronunţarea unei noi hotărâri de către însăşi instanţa de apel;
b) dispunerea rejudecării de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată; c)
dispunerea rejudecării de către instanţa competentă.
Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului se numeşte decizie.
Instanţa de apel va dispune admiterea apelului si trimiterea cauzei spre

rejudecare la instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată în următoarele situaţii:
a) dacă judecata în primă instanţă s-a desfăşurat la o instanţă necompetentă
teritorial;
b) dacă prima instanţă nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în
sarcina inculpatului prin rechizitoriu;
c) dacă prima instanţă a aplicat inculpatului o pedeapsă în alte limite decât cele
prevăzute de lege pentru infracţiunea pentru care l-a condamnat.

103
CONTESTAȚIA
Cuprins:
3.1. Introducere
3.2. Obiective
3.3. Contestația
3.4. Rezumat
3.1. Introducere
În această unitate va fi analizată cea de-a doua cale ordinară de atac din sistemul
procesual penal român, şi anume contestaţia.
3.2. Obiective
• identificați hotărârile care pot fi atacate cu contestație, de către cine, în ce
termen și ce soluții se pot pronunța în rezolvarea contestației;
• determinaţi regimul procesual general al contestaţiei şi să observaţi
particularităţile acestei căi ordinare de atac în cadrul a diferite instituţii procesuale
• diferenţiaţi contestaţia faţă de apel;
§3.3. Contestația
Cea de-a doua cale ordinară de atac este contestația.

Contestaţia este calea ordinară de atac prevăzută de Codul de procedură penală
104
ce poate fi exercitată împotriva unor hotărâri judecătorești prin care se soluționează
aspecte accesorii fondului cauzei (spre exemplu, în materia măsurilor restrictive
de drepturi şi libertăţi, cum sunt măsurile preventive și cele asigurătorii, în cazul
procedurii de cameră preliminară, precum şi în alte materii urgente).
Contestația, ca și apelul, reprezintă o cale ordinară de atac, ceea ce înseamnă că
prin intermediul ei pot fi formulate orice fel de critici, în fapt sau în drept, la adresa
hotărârii contestate. Diferența esențială între cele două căi de atac constă în aceea
că, în timp ce apelul vizează în principal soluția dată pe fondul cauzei penale (în
acțiunea penală și în acțiunea civilă), prin contestație se critică modul de rezolvare a
unor aspecte auxiliare fondului, precum cele referitoare la măsurile preventive,
măsurile asigurătorii, incidente procedurale de tipul suspendării judecății, unele
probleme soluționate de judecătorul de cameră preliminară etc.
Ca regulă, contestația se exercită împotriva hotărârilor judecătorești. Deși, în
sistemul Codului de procedură penală, calea de atac împotriva actelor procurorului
este plângerea, cu titlu de excepție se întâlnesc și situații în care împotriva
ordonanțelor procurorului pot fi totuși exercitată contestația; spre exemplu,
împotriva ordonanței prin care, în cursul urmăririi penale, procurorul a luat o
măsură asigurătorie, calea de atac este contestația, și nu plângerea [art. 250 alin. (1)
Regimul general al contestației. Codul de procedură penală reglementează
contestația într-un mod eterogen, existând un sediu general al materiei – art. 4251 –
dar și numeroase dispoziții cu caracter particular, aplicabile în cadrul a diferite
instituții de procedură. Raportul dintre aceste norme este cel consacrat de regula
specialia generalibus derogant, prin aceasta înțelegându-se că, acolo unde există
dispoziții speciale în materia contestației, ele au prioritate. Dispozițiile art. 4251 din
Codul de procedură penală reprezintă normele cu caracter general, acestea
aplicându-se atunci când legea nu prevede altfel.
Spre exemplu, potrivit regimului general, contestația poate fi introdusă într-un
termen de 3 zile și se soluționează prin decizie. În materia măsurilor preventive, art.
206 din Codul de procedură penală statuează că împotriva încheierilor prin care
prima instanță dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul și procurorul pot
formula contestație, într-un termen de 48 de ore, dar textul nu arată prin ce tip de
hotărâre se soluționează calea de atac. Prin urmare, contestația împotriva încheierii
prin care prima instanță a dispus arestarea preventivă a inculpatului trebuie
105
introdusă într-un termen de 48 de ore, și nu de 3 zile (aplicându-se, deci, dispoziția
particulară derogatorie), și se soluționează printr-o decizie (aplicându-se dispoziția
generală, întrucât normele din materia măsurilor preventive nu indică tipul de
hotărâre).
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 4251 alin. (1) din Codul de procedură penală,
această cale de atac se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres,
dispozițiile comune, generale fiind aplicabile doar atunci când legea nu prevede
altfel.
Hotărârile supuse contestației sunt: încheierile (pronunțate de judecătorul de
drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară, instanța de judecată și de
judecătorul delegat cu executarea 51) și sentințele.
Însă, nu toate aceste hotărâri judecătorești pot fi atacate cu contestație, ci numai
cele în cazul cărora legea prevede în mod expres această cale de atac. Prin urmare,
există și încheieri care nu pot fi contestate, după cum există și sentințe împotriva
cărora nu se poate exercita această cale de atac (de pildă, toate sentințele prin care
prima instanță rezolvă fondul cauzei pot fi atacate, dar cu apel, după cum există și
sentințe – de exemplu, cea de declinare de competență, cea de strămutare –
împotriva cărora nu se poate formula nicio cale de atac).
Fac parte din categoria încheierilor pronunțate de judecătorul de drepturi și
libertăți, împotriva cărora se poate exercita contestație, spre exemplu: încheierile
din materia măsurilor preventive, încheierea prin care se soluționează propunerea de
luare a măsurii internării nevoluntare în vederea efectuării expertizei medico-legale
psihiatrice [art. 184 alin. (14) din Codul de procedură penală]. În schimb, nu se
poate introduce contestație, întrucât legea nu prevede această cale de atac, împotriva
încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți a soluționat propunerea de
autorizare a măsurilor de supraveghere tehnică [art. 140 alin. (7) din Codul de
procedură penală] sau de încuviințare a unei percheziții domiciliare [art. 158 alin.
Contestația poate fi formulată împotriva următoarelor încheieri ale judecătorului
de cameră preliminară (cu titlu exemplificativ): încheierea prin care, în faza
camerei preliminare, judecătorul dispune soluția începerii judecății sau restituirea
51
Judecătorul delegat cu executarea este acel judecător care, la instanța de executare, exercită atribuții legate de
punerea în executare a hotărârilor penale definitive (spre exemplu, dacă se pune în executare o pedeapsă cu
închisoarea, este cel care emite mandatul de executare).
106
cauzei la parchet, încheierile prin care judecătorul de cameră preliminară dispune
asupra măsurilor preventive, încheierile prin care judecătorul de cameră preliminară
dispune luarea măsurilor asigurătorii. În schimb, nu sunt susceptibile de a fi
contestate, de pildă, încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară rezolvă
cererea de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală sau încheierea prin
care judecătorul de cameră preliminară respinge plângerea împotriva soluției de
clasare.
În faza judecății, pot fi contestate încheieri precum: încheierea prin care prima
instanță dispune suspendarea judecății pe motive medicale, încheierile prin care
prima instanță a dispus asupra măsurilor preventive, încheierile prin care prima
instanță și instanța de apel au dispus luarea măsurilor asigurătorii. În ceea ce
privește încheierile instanței împotriva cărora nu este deschisă calea de atac a
contestației, reamintim în primul rând regula instituită prin art. 408 alin. (2)-(3) din
Codul de procedură penală: ca principiu, aceste încheieri se pot ataca cu apel, odată
cu sentința, apelul împotriva sentinței considerându-se făcut și împotriva
încheierilor. În al doilea rând, precizăm că există și încheieri date în cursul judecății
împotriva cărora nu se poate exercita nicio cale de atac (nici contestație, nici apel),
fiind definitive, spre exemplu: încheierile prin care instanța de apel dispune asupra
măsurilor preventive, încheierea prin care prima instanță a respins cererea de
suspendare a judecății pe motive medicale.
În faza punerii în executare a hotărârilor judecătorești, pot fi contestate unele
încheieri pronunțate de judecătorul delegat cu executarea, de pildă cele de aplicare a
amnistiei sau grațierii post-condamnatorii [art. 596 alin. (3) din Codul de procedură
penală].
În ceea ce privește sentințele, de regulă acestea se atacă cu apel. Prin excepție,
există și sentințe împotriva cărora nu este deschisă nicio cale de atac. Tot prin
excepție, se întâlnesc însă și sentințe împotriva cărora legea prevede expres că se
poate exercita calea de atac a contestației; spre exemplu, fac parte din această
categorie sentințele prin care instanța soluționează cererea de reabilitare (art. 535
din Codul de procedură penală) sau cele pronunțate în materia executării hotărârilor
penale (de pildă, în materia liberării condiționate ori cele pronunțate asupra
cererilor de amânare sau de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau
detențiunii pe viață).
107
Titularii contestației sunt:
- procurorul (de pildă, procurorul poate contesta încheierea prin care
judecătorul de drepturi și libertăți a respins propunerea de arestare preventivă a
inculpatului);
- subiecții procesuali la care hotărârea atacată se referă. Poate fi vorba
despre suspect (spre exemplu, când contestă încheierea prin care judecătorul de
drepturi și libertăți a dispus internarea sa nevoluntară în vederea efectuării
expertizei medico-legale psihiatrice), inculpatul, persoana vătămată, partea civilă,
partea responsabilă civilmente (de pildă, toți aceștia pot contesta încheierea prin
care judecătorul de cameră preliminară a dispus începerea judecății sau restituirea
cauzei la parchet), condamnatul, alți subiecți procesuali (spre exemplu, în materia
reabilitării, procedura declanșată de condamnat poate fi continuată, după decesul
acestuia, de soț sau de rudele sale apropiate, care pot exercita și calea de atac a
contestației împotriva sentinței prin care s-a rezolvat cererea de reabilitare);
- persoanele ale căror interese legitime au fost vătămate prin hotărârea
atacată (spre exemplu, acestea pot introduce contestație împotriva încheierii prin
care judecătorul de cameră preliminară a soluționat propunerea, formulată de
procurorul care a dispus clasarea, de a se lua măsura de siguranță a confiscării
speciale a unui bun).
Termenul general de declarare a contestației este de 3 zile (termen procedural),
care curge de la pronunțare pentru procuror și de la comunicare pentru celelalte
persoane (suspect, inculpat, condamnat, partea civilă, persoana vătămată sau
persoane ale căror interese legitime au fost vătămate prin hotărârea atacată), însă în
această materie întâlnim și termene speciale de 24 de ore 52, de 48 de ore 53, uneori
chiar de 10 zile 54 sau 15 zile 55. Există și ipoteze particulare în care, deși termenul de
contestație este cel general de 3 zile, legea cuprinde dispoziții derogatorii referitoare
la momentul de la care începe să curgă; spre exemplu, împotriva încheierii prin care
judecătorul de cameră preliminară a dispus restituirea cauzei la parchet, procurorul
52
Spre exemplu, în cazul contestațiilor declarate împotriva încheierilor date în primă instanţă prin s-a dispus
suspendarea judecăţii, în cazurile prevăzute de art. 367 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală.
53
Spre exemplu, în cazul contestațiilor formulate împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi și
libertăți a dispus asupra măsurilor preventive.
54
Spre exemplu, în cazul contestației împotriva sentinței prin care s-a rezolvat cererea de reabilitare.
55
Spre exemplu, în cazul contestației împotriva modului de aducere la îndeplinire a a încheierilor prin care s-a
dispus, în cursul urmăririi penale sau al judecății, valorificarea bunurilor mobile sechestrate [art. 2524 alin. (2)
108
poate formula contestație în termen de 3 zile, care curge însă de la comunicarea
încheierii, nu de la pronunțare.
Legea permite și repunerea în termenul de contestație, dispozițiile art. 411 alin.
(1) din Codul de procedură penală aplicându-se în mod corespunzător.
Efectele contestației sunt: suspensiv, devolutiv și neagravant.
Efectul suspensiv și cel neagravant se aplică potrivit art. 4251 alin. (4) din Codul
de procedură penală, prin raportare la dispozițiile art. 416 și art. 418 din același cod,
ce reglementează efectele similare din materia apelului.
De la principiul non reformatio in peius nu există excepții în materia contestației.
Cât privește efectul suspensiv, precizăm că există numeroase situații particulare
în care formularea contestației nu este suspensivă de executare, ceea ce constituie o
derogare importantă de la regimul general. Spre exemplu: contestația formulată
împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de
cameră preliminară sau prima instanță de judecată a dispus luarea unei măsuri
preventive, ori prin care a constatat încetarea de drept a acesteia, nu suspendă
executarea [art. 204 alin. (3), art. 205 alin. (3), art. 206 alin. (4) din Codul de
procedură penală]; contestația împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră
preliminară sau instanța de judecată a dispus luarea unei măsuri asigurătorii nu
suspendă executarea [art. 2501 alin. (3) din Codul de procedură penală]; contestația
împotriva încheierii de suspendare a judecății nu suspendă executarea [art. 367 alin.
(5), art. 368 alin. (4) din Codul de procedură penală].
Legea nu prevede nimic cu privire la caracterul devolutiv al contestației, dar în
mod evident acest efect există din moment ce în materie penală instanța nu se
autosesisează. Considerăm că sunt aplicabile și în cazul contestației dispozițiile art.
417 din Codul de procedură penală referitoare la limitele devoluțiunii.
Prevederile art. 4251 alin. (4) din Codul de procedură penală nu fac trimitere la
un eventual efect extensiv al contestației. Explicația ține de natura acestei căi de
atac, care vizează aspecte auxiliare fondului, ceea ce, în principiu, exclude rațiunea
unei extinderi a examinării problemei către persoanele care nu au declarat
contestație. Cu toate acestea, apreciem că efectul extensiv ar trebui recunoscut pe
cale jurisprudențială în cazul acelor chestiuni adiacente pentru a căror rezolvare se
antamează și probleme de fond, de pildă în cazul măsurilor preventive.
Contestația se depune la judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de
cameră preliminară sau, după caz, la instanța care a pronunțat hotărârea care se
109
atacă. Cererea se formulează de regulă în scris, dar dispozițiile art. 126 din
Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești admit și posibilitatea
contestației declarate oral, cu ocazia pronunțării hotărârii contestate (situație în care
președintele completului și grefierul de ședință întocmesc un proces-verbal în acest
sens).
Contestația se motivează până la termenul stabilit pentru soluționarea sa. Nu este
obligatorie motivarea în scris, contestatorul putând să susțină motivele și oral în fața
judecătorului sau instanței care soluționează calea de atac. Ca regim general,
contestația nemotivată nu se respinge, instanța de control judiciar urmând să
verifice temeinicia și legalitatea hotărârii contestate atât în fapt cât și în drept. Prin
excepție, se întâlnesc și ipoteze particulare în care legea reglementează soluția
respingerii ca inadmisibilă a contestației nemotivate; spre exemplu, o asemenea
situație este cea prevăzută la art. 341 alin. (9) teza finală din Codul de procedură
penală.
Până la închiderea dezbaterilor la instanța de control judiciar, părțile, persoana
vătămată, precum și orice alt subiect procesual își poate retrage contestația
declarată. De asemenea, procurorul ierarhic superior poate retrage contestația
formulată de procurorul din subordinea sa. Retragerea are caracter irevocabil,
hotărârea atacată rămânând definitivă la momentul când contestația a fost retrasă.
Legea nu reglementează posibilitatea renunțării la dreptul de a introduce
contestație, aspect firesc în condițiile în care, în marea majoritate a situațiilor în care
hotărârea poate fi contestată, termenul de exercitare este foarte scurt (24 de ore, 48
de ore, 3 zile), ceea ce face greu de întâlnit în practică o situație în care titularul să
formuleze o declarație explicită de renunțare la contestație.
Judecarea contestației se face de către judecătorul de drepturi și libertăți,
respectiv de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța superioară celei
sesizate sau, după caz, de către instanța superioară celei sesizate, respectiv de
completul competent al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Competență de a
soluționa contestații au toate instanțele, chiar și judecătoriile (spre exemplu,
contestația împotriva ordonanței prin care procurorul a luat o măsură asigurătorie în
cursul urmăririi penale este de competența judecătorului de drepturi și libertăți de la
instanța căreia i-ar reveni competența de a judeca acea cauză în primă instanță, iar
aceasta poate fi o judecătorie). După cum se poate observa, sub aspectul
competenței funcționale în privința căilor ordinare de atac, se înregistrează o
110
deosebire importantă între instanțele judecătorești, întrucât toate pot soluționa
contestații, dar nu toate pot judeca apeluri (ci numai curțile de apel și Înalta Curte
de Casație și Justiție).
Judecarea contestației se face în ședință publică, cu participarea procurorului,
citarea contestatorului și a subiecților procesuali la care hotărârea atacată se referă,
dar și cu asigurarea apărării în cazul asistenței juridice obligatorii.
Precizăm însă că, în diverse materii, legea reglementează multiple dispoziții
derogatorii de la regimul general de judecare a contestației. De pildă, în procedura
camerei preliminare, contestația se judecă în cameră de consiliu; o dispoziție
asemănătoare întâlnim, pe parcursul urmăririi penale, pentru contestațiile în materia
măsurilor preventive.
Procedura de judecată este una contradictorie, procurorul și ceilalți subiecți
procesuali având cuvântul pentru a pune concluzii cu privire la aspectele ce fac
obiectul căii de atac.
Judecătorul sau instanța soluționează contestația printr-o decizie, care nu se
supune niciunei căi de atac. Legea reglementează însă și situații de excepție, când
contestația se rezolvă prin încheiere (spre exemplu, în materia măsurilor preventive
în cursul urmăririi penale) sau, uneori, chiar prin sentință [de pildă, în cazul căii
extraordinare de atac a revizuirii, legea permite instanţei să suspende executarea
hotărârii atacate, iar împotriva încheierii de suspendare se poate exercita contestaţie;
soluţionarea contestaţiei se face cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 597
alin. (4) din Codul de procedură penală, care fac trimitere la sentinţă].
Soluțiile care pot fi pronunțate în această materie sunt, potrivit dispozițiilor art.
4251 alin. (7) din Codul de procedură penală, următoarele:
1. respingere a contestației ca inadmisibilă, tardivă sau nefondată. În această
ipoteză, hotărârea atacată dobândește putere de lucru judecat de la data expirării
termenului de contestație (dacă respingerea căii de atac s-a făcut ca tardivă sau ca
inadmisibilă) sau de la data pronunțării deciziei de respingere (dacă respingerea
contestației s-a făcut ca nefondată);
2. admitere a contestației, desființare a hotărârii atacate și soluționare a
cauzei/rejudecare a cauzei de către judecătorul/instanța care a pronunțat hotărârea
contestată, atunci când nu au fost respectate dispozițiile privind citarea, sau de către
judecătorul/instanța care a admis contestația, în celelalte cazuri. În ipoteza admiterii
contestației, hotărârea atacată se desființează, după care se procedează la:
111
- soluționarea cauzei chiar de către judecătorul sau instanța care a admis
contestația (regula);
- dispunerea rejudecării cauzei de către judecătorul sau instanța care a pronunțat
hotărârea atacată, atunci când se constată că la acest judecător sau instanță nu au
fost respectate dispozițiile privind citarea (excepția). Într-o asemenea ipoteză, în
urma rejudecării se pronunță o nouă încheiere sau, după caz, o nouă sentință, care la
rândul ei va putea fi atacată cu contestație.
Apreciem că, în cazul contestației, nu poate fi pronunțată o soluție de admitere,
desfiinţare a hotărârii atacate şi trimitere a cauzei spre rejudecare în alte ipoteze
decât cea prezentată mai sus (spre exemplu, pentru nemotivarea hotărârii atacate),
întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură
penală, nu se poate dispune rejudecarea cauzei decât dacă se constată că nu au fost
respectate dispoziţiile legale privind citarea, iar normele de procedură penală sunt
de strictă interpretare. De altfel, în materia căilor de atac, în acord cu principiul
dreptului la un proces echitabil şi sub aspectul rezonabilităţii termenului de
soluţionare a cauzelor, legiuitorul a intenţionat să limiteze posibilitatea pronunţării
de soluţii de admitere cu trimitere spre rejudecare, având în vedere că aspectele de
nelegalitate şi/sau netemeinicie pot fi corectate în căile de atac şi nu justifică
reluarea procedurii în faţa primei instanţe, cu consecinţa directă a prelungirii duratei
de soluţionare a cauzei.
Calea ordinară de atac a contestației se poate exercita:

a) numai împotriva hotărârilor judecătorești;
b) numai când legea o prevede expres;
c) numai în termen de 3 zile.
3.4. Rezumat
Contestaţia este calea ordinară de atac ce poate fi exercitată împotriva unor

hotărâri judecătorești prin care se soluționează aspecte accesorii fondului cauzei
Contestația se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres.
Titularii contestației sunt: procurorul; subiecții procesuali la care hotărârea
atacată se referă; persoanele ale căror interese legitime au fost vătămate prin
112
hotărârea atacată.
Termenul general de declarare a contestației este de 3 zile.
Efectele contestației sunt: suspensiv, devolutiv și neagravant.
Judecătorul sau instanța soluționează contestația printr-o decizie, care nu se
supune niciunei căi de atac.
Soluțiile care pot fi pronunțate în această materie sunt următoarele: 1. respingere
a contestației ca inadmisibilă, tardivă sau nefondată; 2. admitere a contestației,
desființare a hotărârii atacate și soluționare a cauzei/rejudecare a cauzei de către
judecătorul/instanța care a pronunțat hotărârea contestată, atunci când nu au fost
respectate dispozițiile privind citarea, sau de către judecătorul/instanța care a admis
contestația, în celelalte cazuri.
Este suspensivă de executare contestaţia exercitată împotriva:
a) încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a admis propunerea de

prelungire a arestării preventive a inculpatului;
b) ordonanţei prin care procurorul a instituit sechestrul asigurator asupra bunurilor

inculpatului
c) încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a respins

propunerea de prelungire a arestării preventive a inculpatului

113
CONTESTAȚIA ÎN ANULARE
Cuprins:
4.1. Introducere
4.2. Obiective
4.3. Comparație între căile ordinare și căile extraordinare de atac
4.4. Contestația în anulare
4.5. Rezumat
4.1. Introducere
În această unitate va fi analizată calea extraodinară de atac a contestaţiei în

anulare, specifică situaţiilor în care hotărârile definitive au fost date în urma unor
greşeli de procedură produse cu ocazia judecării cauzei în ciclul ordinar.
4.2. Obiective
• deosebiți căile ordinare de atac de căile extraordinare de atac;
• identificați hotărârile care pot fi atacate cu contestație în anulare;
• distingeți situațiile restrictive în care poate fi utilizată contestația în anulare;
• observați ce soluții se pot pronunța în rezolvarea contestației în anulare.
114
§4.3. Comparație între căile ordinare și căile extraordinare de atac
Căile extraordinare de atac sunt remedii procesuale, mijloace legale prin

intermediul cărora se procedează, în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege, la
repararea erorilor pe care le conţin hotărârile judecătoreşti penale definitive.
Între căile ordinare și cele extraordinare de atac se înregistrează deosebiri
conceptuale importante.
Astfel, deși ambele categorii au în vedere critici la adresa hotărârilor
judecătorești, căile ordinare de atac vizează hotărârile nedefinitive, pe când cele
extraordinare de atac sunt îndreptate împotriva hotărârilor definitive. De aici
derivă și o altă diferență: în timp ce căile ordinare de atac au efect suspensiv ope
legis, în cazul căilor extraordinare de atac suspendarea executării hotărârii
atacate nu intervine de drept, ci doar dacă instanța decide în acest sens (prin
urmare, de principiu, în timpul soluționarea căii extraordinare de atac, hotărârea
definitivă atacată se execută).
Căile ordinare de atac pot fi utilizate pentru orice critici de legalitate și
temeinicie în privința hotărârii vizate. În schimb, cazurile în care pot fi folosite
căile extraordinare de atac sunt expres și limitativ prevăzute de lege,
rezumându-se la erori grave produse în ciclul procesual ordinar, astfel că
introducerea unei căi extraordinare de atac pentru alt motiv decât cele indicate
explicit de legiuitor atrage respingerea sa ca inadmisibilă.
O altă deosebire constă în aceea că, în timp ce căile ordinare de atac pot fi
promovate atât în legătură cu soluția dată pe fondul cauzei (situația apelului) cât și
în ceea ce privește aspectele auxiliare fondului (ipoteza contestației), căile
extraordinare de atac au în vedere numai hotărârile definitive prin care s-a
soluționat fondul cauzei penale. Prin urmare, nu este posibilă, spre exemplu,
exercitarea unei căi extraordinare de atac împotriva unei încheieri prin care
judecătorul de drepturi și libertăți a dispus arestarea preventivă a inculpatului.
Căile de atac extraordinare în actuala reglementare sunt următoarele: contestaţia
în anulare, revizuirea, redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa
115
persoanei condamnate şi recursul în casaţie. În continuare vom analiza
reglementările legale pentru primele trei căi extraordinare de atac (nu și pentru
recursul în casație).
§4.4. Contestația în anulare
Consideraţii preliminare
Contestaţia în anulare este calea de atac extraordinară prin intermediul căreia se
pot repara erori de neînlăturat pe alte căi, survenite, în principal, în cadrul
judecării cauzei în apel. Este mijlocul procesual prin care, în anumite cazuri
prevăzute de lege, se poate cere unei instanţe care a pronunţat o hotărâre definitivă
să rejudece cauza penală şi să revină în total sau în parte asupra soluţiilor date
acesteia.
Contestaţia în anulare este, aşadar, o cale de atac îndreptată împotriva unei
hotărâri definitive, deci o cale de atac extraordinară, care nu poate fi folosită decât
atunci când o cauză penală a fost definitiv judecată.
Potrivit dispoziţiilor art. 426 din Codul de procedură penală, contestaţia în
anulare împotriva hotărârilor penale definitive poate fi făcută numai în cazurile
anume prevăzute în aceste dispoziţii. Condiţia comună tuturor cazurilor de
contestaţie este ca hotărârea atacată să fie definitivă.
Cazurile de contestaţie în anulare

Cazurile în care se poate face contestaţie în anulare împotriva hotărârilor
judecătoreşti definitive sunt următoarele (art. 426 din Codul de procedură penală):
a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi
legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre
această imposibilitate;
b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de
încetare a procesului penal;
c) când hotărârea din apel a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat
parte la dezbaterea pe fond a procesului;
d) când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de
incompatibilitate;
116
e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a
inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;
f) când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a
inculpatului era obligatorie, potrivit legii;
g) când şedinţa de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când
legea prevede altfel;
h) când instanţa de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă
audierea era legal posibilă;
i) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru
aceeaşi faptă.
Ca observație generală, această cale extraordinară de atac se întemeiază pe erori
de procedură care s-au produs cu ocazia judecății în apel.
A. Judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi
legal citată, aceasta a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa
instanţa despre această imposibilitate [art. 426 lit. a) din Codul de procedură
penală]
Acest caz de contestaţie în anulare include două ipoteze. Cu titlu prealabil
precizăm că, deși legea nu prevede, ambele ipoteze sunt aplicabile și persoanei
vătămate, care nu este parte, ci subiect procesual principal.
a) Când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi.
Condiţiile în care se poate invoca acest caz de contestaţie în anulare sunt
următoarele: vicierea procedurii de citare a avut loc pentru judecarea cauzei în apel
şi partea care invocă încălcarea dispoziţiilor relative la citare nu a participat la
judecarea cauzei de către instanţa de apel.
Neîndeplinirea procedurii legale de citare trebuie să aibă loc în cadrul judecării
apelului, putând consta în neemiterea citaţiei, nerespectarea dispoziţiilor legale care
privesc menţiunile pe care trebuie să le cuprindă citaţia, inexistenţa sau întocmirea
greşită a procesului-verbal de înmânare a citaţiei etc.
Nu se poate reține acest caz de contestație în anulare atunci când neregularitatea
citării s-a produs în cursul judecății de primă instanță, indiferent dacă sentința a
rămas definitivă prin neapelare sau prin retragerea apelului ori prin respingerea
apelului de către instanța de apel. O asemenea neregularitate, produsă la prima
instanță, trebuie invocată în faza apelului, iar omisiunea părții de a proceda astfel
117
acoperă viciul, care, prin urmare, nu mai poate fi ridicat într-o cale extraordinară de
atac.
Nelegalitatea procedurii de citare, care are ca efect lipsa părții de la judecată,
poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare de oricare dintre părţi, acestea
putându-se însă prevala doar de propria lor citare nelegală. Explicația constă în
aceea că, potrivit art. 263 alin. (2) din Codul de procedură penală, neregularitatea
procedurii de citare a unei părți poate fi invocată de către celelalte părți numai la
termenul la care ea s-a produs, iar nu ulterior. În consecinţă, nu este posibil ca o
parte, care a fost legal citată sau a fost prezentă la judecarea apelului, să invoce pe
calea contestației în anulare neregularitatea citării unei alte părți, chiar dacă aceasta
ar face parte din același grup procesual; spre exemplu, în cazul infracţiunii de luare
de mită, invocarea de către condamnaţi a neîndeplinirii procedurii de citare,
conform legii, cu privire la denunţător, nu atrage incidenţa dispoziţiilor art. 426 lit.
a) din Codul de procedură penală, întrucât, pe de o parte, condamnaţii pot invoca
numai neîndeplinirea procedurii de citare, conform legii, cu privire la aceştia, iar, pe
de altă parte, denunţătorul care beneficiază de o cauză de nepedepsire nu are
calitatea de parte în procesul penal 56.
b) Când la judecata în apel partea, deşi legal citată, a fost în imposibilitate
de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate.
Condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se putea invoca acest caz de
contestaţie în anulare sunt următoarele: partea să fi fost în imposibilitate de a se
prezenta la termenul la care s-a judecat cauza în apel şi de a încunoştinţa instanţa
despre această împiedicare.
Imposibilitatea de prezentare şi cea de încunoştinţare a instanţei despre această
împiedicare trebuie să fie cauzate de un caz fortuit sau de o cauză de forţă majoră
(spre exemplu, război sau calamitate, boala gravă a celui care trebuie să participe la
judecarea apelului etc.). Existența celor două condiții trebuie apreciată în concret, în
raport de împrejurările fiecărei cauze; spre exemplu, dacă imposibilitatea de
prezentare se datorează unei căderi masive de zăpadă în mai multe regiuni ale țării,
imposibilitatea de încunoștințare ar putea fi constatată în cazul unui inculpat
întrucât semnalul GSM a fost afectat în localitatea în care acesta domiciliază, dar ar
56
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1425/2010, în B.J. 2010, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 746.
118
putea să lipsească în cazul altui inculpat, care locuiește într-o localitate unde
semnalul GSM nu a fost întrerupt.
În jurisprudență s-a apreciat că se află într-o imposibilitate obiectivă de
prezentare și încunoștințare inculpatul care a lipsit la termenul la care au avut loc
dezbaterile în apel întrucât se afla în stare de arest în străinătate 57.
Întrucât imposibilitatea de prezentare și cea de încunoștințare sunt cerințe
cumulative, în practica judiciară s-a decis că, în cazul în care se află în
imposibilitatea de a se prezenta, partea are obligația de a încunoștința instanța de
apel, iar dacă nu și-a îndeplinit această obligație, deși avea posibilitatea de
încunoștințare, inclusiv prin sistemele de comunicații, nu este incident cazul de
contestație în anulare 58. De altfel, în condițiile actuale de dezvoltare tehnologică
(telefonie mobilă, fax, internet etc.), împrejurarea care face imposibilă prezența
părții la proces nu o pune pe aceasta, de regulă, și în imposibilitatea de a
încunoștința instanța despre situația survenită.
B. Inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de

încetare a procesului penal [art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală]
contestaţie în anulare sunt următoarele: inculpatul a fost condamnat, iar la dosar
există probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal dintre cele
prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din Codul de procedură penală, probe omise
însă de către instanţa de judecată. Face excepție ipoteza de încetare a procesului
penal prevăzută la art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală, referitoare
la autoritatea de lucru judecat, pentru care este reglementat un caz distinct de
contestație în anulare [cel de la art. 426 lit. i) din Codul de procedură penală].
Legea are în vedere situațiile în care cauza a fost rezolvată definitiv printr-o
soluție de condamnare, instanța ignorând însă existența la dosar a unor probe care ar
fi impus soluția de încetare a procesului penal. Nu are importanță stadiul procesual
ordinar în care a intervenit eroarea, acest motiv de contestație în anulare putând fi
folosit indiferent dacă hotărârea de condamnare a rămas definitivă la prima instanță
(spre exemplu, prin neapelare) sau la instanța de apel. Așadar, contestația în anulare
întemeiată pe cazul prevăzut la art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală poate
57
58
119
fi exercitată și împotriva unei sentințe definitive de condamnare, chiar dacă
inculpatul nu a invocat neregularitatea prin apel, calea ordinară de atac nefiind
exercitată. Evident însă, atunci când prima instanță a dispus condamnarea, deși
existau probe privind o cauză de încetare a procesului penal, dar această soluție a
fost desființată de instanța de apel, contestația în anulare este inadmisibilă, întrucât
hotărârea care se atacă prin intermediul căii extraordinare este cea rămasă definitivă
(în speță, decizia instanței de apel), iar nu cea desființată (sentința), care nu mai
produce niciun efect.
Dispozițiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală au în vedere numai
situația în care hotărârea definitivă atacată este una de condamnare. În doctrină s-a
discutat dacă poate fi introdusă o contestație în anulare, întemeiată pe acest motiv,
împotriva unei soluții definitive de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a
aplicării pedepsei, consemnându-se atât răspunsul afirmativ, motivat prin identitatea
de rațiune (instanța constată și în aceste situații că fapta există, constituie infracțiune
și a fost săvârșită de inculpat) 59, cât și cel negativ, fundamentat pe împrejurarea că
suntem în prezența unei căi extraordinare de atac, în cazul căreia motivele sunt de
strictă interpretare 60. Apreciem ca întemeiată această din urmă opinie.
Pentru incidența cazului de contestație în anulare pe care îl analizăm este necesar
ca instanța să fi dispus condamnarea, în condițiile în care la dosar existau probe cu
privire la o cauză de încetare a procesului penal. Aceste probe variază în raport de
impedimentele de la art. 16 alin. (1) lit. e)-h) și lit. j) din Codul de procedură penală.
Spre exemplu, decesul se dovedește prin înscrisuri, la fel împăcarea (un înscris
poate fi chiar încheierea de ședință în care prima instanță a consemnat acordul
verbal de împăcare), în timp ce existența unei cauze de nepedepsire sau prescripția
se probează prin raportare la toate piesele dosarului (ceea ce trebuie dovedit nu este
existența normei juridice, ci aplicabilitatea ei în speță, prin raportare la probele
privind, de pildă, data comiterii infracțiunii în caz de prescripție). Există totuși şi
situaţii când, deşi nu există probe la dosar cu privire la cauza de încetare a
procesului penal, instanţa are obligaţia de a se pronunţa, din oficiu, cu privire la
aceasta (spre exemplu, în cazul amnistiei – și în această situație, deși, evident, nu se
59
G. TUDOR, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (coord.), op. cit., p. 1074; M. UDROIU, Procedură penală. Partea
specială. Noul Cod de procedură penală, op. cit., ediția a 3-a, p. 360.
60
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, Tratat de procedură penală. Partea specială – în lumina noului Cod de procedură
penală, Ed. Universul Juridic, 2015, p. 352.
120
dovedește legea de amnistie, trebuie probat că ea este incidentă în raport de starea
de fapt reținută în cauză).
În situaţia în care inculpatul a fost condamnat, deşi la dosar existau probe cu
privire la existenţa unei cauze de achitare [art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de
procedură penală], soluţia ce se va pronunţa în cauză este numai aceea de
respingere, ca inadmisibilă, a cererii de contestaţie în anulare, având în vedere că
dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală prevăd în mod expres că
se poate desfiinţa o hotărâre definitivă pe calea contestaţiei în anulare numai atunci
când existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal. Pentru
situația în care instanța a dispus condamnarea, deși s-ar fi impus achitarea
inculpatului, sunt reglementate alte căi extraordinare de atac 61.
C. Hotărârea din apel a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat
parte la dezbaterea pe fond a procesului [art. 426 lit. c) din Codul de
procedură penală]
Condiţia ce trebuie îndeplinită pentru a se putea invoca acest caz de contestaţie
în anulare este următoarea: completul care s-a pronunţat asupra cauzei în apel să fie
altul decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a acesteia. Practic, este vorba
despre încălcarea dispozițiilor art. 345 alin. (2) din Codul de procedură penală,
adică de situația în care dezbaterile din apel au avut loc în fața unui complet de
judecată, dar hotărârea a fost pronunțată de un alt complet.
Articolul 354 alin. (2) din Codul de procedură penală consacră regula
continuităţii completului de judecată, potrivit căreia completul de judecată trebuie
să rămână acelaşi în tot cursul judecării cauzei. Este instituită şi o excepţie de la
această regulă, în sensul în care completul de judecată se poate schimba până la
începerea dezbaterilor, însă orice schimbare intervenită după acest moment va
atrage reluarea de la început a dezbaterilor.
Nu există acest motiv de constestație în anulare atunci când completul s-a
schimbat pe parcursul cercetării judecătorești în apel, ci doar în ipoteza în care
completul care a pronunțat hotărârea nu a asistat în integralitate la dezbateri.
Dispozițiile art. 426 lit. c) din Codul de procedură penală impun cerința
restrictivă ca neregularitatea (încălcarea principiului continuității completului de
61
Avem în vedere recursul în casație, întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură
penală, și revizuirea, pentru motivele prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală.
121
judecată) să fi intervenit în apel. Prin urmare, împrejurarea că sentința a fost
pronunțată de alt complet decât cel care a participat la dezbateri trebuie invocată
prin intermediul căii ordinare de atac, iar dacă nu s-a procedat astfel nu este permisă
exercitarea contestației în anulare. De asemenea, calea extraordinară de atac este
inadmisibilă dacă pretinsa eroare din cursul judecății de primă instanță a fost
invocată în apel, dar a fost respinsă, întrucât în acest caz nu hotărârea din apel a fost
pronunțată de alt complet decât cel care a participat la dezbateri.
D. Instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de

incompatibilitate [art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală]
Acest caz de contestaţie include două ipoteze:
a) Atunci când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii.
Condiţia ce trebuie îndeplinită pentru existenţa acestui caz de contestaţie în
anulare este ca instanţa care a pronunţat hotărârea din apel, a cărei anulare se cere,
să nu fi fost compusă potrivit legii.
Referitor la încălcarea dispoziţiilor relative la compunerea instanţei, legiuitorul
are în vedere atât aspectul constitutiv, cât şi cel funcţional al noţiunii de compunere
a completului de judecată. Nu sunt însă vizate chestiuni de ordin administrativ
privind repartizarea aleatorie a dosarului, întrucât acestea nu se subsumează noțiunii
de compunere a instanței.
În cazul nerespectării dispoziţiilor relative la compunerea instanţei, potrivit art.
281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, va fi aplicabilă sancţiunea
nulităţii absolute.
Apreciem că omisiunea semnării minutei de către toţi membrii completului de
judecată poate fi invocată în susţinerea acestui caz de contestaţie în anulare, având
în vedere împrejurarea că această obligaţie (a semnării minutei de către toţi membrii
completului de judecată) a fost instituită, între altele, pentru a se putea verifica dacă
instanţa a fost legal constituită.
Motivul de contestație în anulare nu poate fi folosit în legătură cu greșita
compunere a completului care a judecat cauza în primă instanță. Într-o asemenea
situație, neregularitatea trebuie invocată în apel, iar dacă partea nu procedează
astfel, nu va mai putea introduce nici contestație în anulare.
122
b) Atunci când a existat un caz de incompatibilitate.
Condiţia ce trebuie îndeplinită pentru existenţa acestui caz de contestaţie în
anulare este cea privind existenţa, cu ocazia judecății în apel, a unuia dintre cazurile
de incompatibilitate prevăzute în art. 64 şi art. 65 din Codul de procedură penală.
În ipoteza în care motivul de incompatibilitate îl privește pe judecătorul care a
soluționat cauza în primă instanță, contestația în anulare este inadmisibilă
(indiferent dacă incompatibilitatea a fost invocată la prima instanță și respinsă ori
nu a fost ridicată), întrucât temeiul de la art. 426 lit. d) din Codul de procedură
penală vizează exclusiv judecata în apel. Eventualele incompatibilități ale
judecătorului de primă instanță, care au fost cunoscute de părți ulterior acestui
stadiu procesual, trebuie invocate prin calea ordinară de atac a apelului, și nu prin
calea extraordinară de atac a contestației în anulare.
Apreciem, în aceste condiții, că ipoteza în care judecătorul de cameră
preliminară, în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală,
a admis plângerea, a desfiinţat soluţia atacată şi a dispus începerea judecăţii,
soluţionând fondul cauzei, deşi devenise incompatibil [potrivit art. 64 alin. (5) din
Codul de procedură penală], nu se poate circumscrie cazului de contestaţiei în
anulare prevăzut de dispoziţiile art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală,
tocmai pentru că nu vizează judecarea cauzei în apel.
Nu subzistă temeiul de contestație în anulare în cazul judecătorului de cameră
preliminară care, în procedura de cameră preliminară, a dispus începerea judecății și
apoi a promovat la instanța superioară; el va putea judeca apelul exercitat împotriva
sentinței primei instanțe întrucât, ca judecător de cameră preliminară, s-a pronunțat
numai asupra legalității urmăririi penale, și nu asupra temeiniciei acuzației. Tot
astfel, judecătorul de cameră preliminară care a rezolvat contestația exercitată în
procedura camerei preliminare va putea face parte din completul care judecă apelul,
deci, lipsind incompatibilitatea, contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art.
426 lit. d) din Codul de procedură penală nu poate fi admisă.
Nu reprezintă un caz de incompatibilitate și, prin urmare, nu fundamentează
contestația în anulare, împrejurarea că magistrații completului de judecată învestit
cu soluționarea apelului au respins cererea privind citarea unuia dintre inculpați,
întrucât aceasta nu conduce la concluzia că imparțialitatea lor ar fi fost afectată,
evaluarea calității de parte sau a obligativității citării neputând fi considerată o
123
antepronunțare pe aspecte privind vinovăția vreuneia dintre persoanele împotriva
cărora s-a exercitat acțiunea penală 62.
Dacă, însă, judecătorul de drepturi şi libertăţi participă la judecarea aceleiaşi
cauze în apel, există cazul de incompatibilitate prevăzut la art. 64 alin. (4) din Codul
de procedură penală, și, prin urmare, se poate formula contestație în anulare.
E. Judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a

inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii [art. 426 lit. e) din
Codul de procedură penală]
Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru existenţa acestui caz de contestaţie în
anulare sunt următoarele: judecata în apel, în cauza în care s-a pronunţat hotărârea
a cărei anulare se cere, a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului,
iar participarea lor era obligatorie potrivit legii.
Participarea procurorului la judecată este obligatorie în toate cazurile, potrivit
art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală, deci și la judecata în apel.
Procurorul este considerat că lipsește de la judecata în apel fie atunci când nu este
prezent fizic la judecată, fie atunci când, deși prezent, nu i s-a dat cuvântul spre a
pune concluzii sau concluziile sale au fost formale (de pildă, menționează că lasă
cauza la aprecierea instanței).
Aşa cum am mai precizat, actuala reglementare aduce modificări importante în
ceea ce priveşte participarea inculpatului la şedinţa de judecată. Regula este că
acesta participă la judecată, iar dacă se află în stare de deţinere, este adus
obligatoriu la judecată [art. 364 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Încălcarea
acestor dispoziții cu ocazia judecării apelului constituie motiv de contestație în
anulare, cu mențiunea că ea trebuie invocată de inculpatul fără participarea căruia
judecata a avut loc, dacă participarea era obligatorie, întrucât el este cel care
justifică interesul procesual pentru desființarea hotărârii definitive.
Există şi excepţii de la această regulă, şedinţa putându-se desfăşura şi în absenţa
inculpatului în următoarele situaţii:
a) când inculpatul este dispărut sau se sustrage de la judecată sau când şi-a
schimbat adresa unde locuieşte, fără a încunoştinţa instanţa cu privire la aceasta, iar
62
I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 399/A/2014, în A. BARBU, G. TUDOR, A.M. ȘINC, op. cit., p. 822.
124
noua adresă nu a putut fi identificată de către instanţă [art. 364 alin. (2) din Codul
de procedură penală];
b) când inculpatul lipseşte nejustificat de la judecarea cauzei, deşi a fost legal
citat [art. 364 alin. (3) din Codul de procedură penală];
c) când inculpatul solicită în scris să fie judecat în lipsă, în condiţiile în care este
reprezentat de apărătorul ales sau din oficiu, această ipoteză fiind aplicabilă chiar şi
în cazul inculpatului aflat în stare de deţinere. Astfel, în cursul judecăţii, pentru
inculpatul care solicită judecarea sa în lipsă, avem de-a face cu o reprezentare
legală obligatorie.
În oricare dintre cele trei situații de excepție mai sus menționate, contestația în
anulare este inadmisibilă.
Nerespectarea acestor dispoziţii atrage, potrivit art. 281 alin. (1) lit. d) şi e) din
Codul de procedură penală, sancţiunea nulităţii absolute.
Nu poate fi exercitată contestația în anulare dacă absența procurorului sau
inculpatului s-a produs la judecata în primă instanță, ori în procedura camerei
preliminare sau la procedurile desfășurate în fața judecătorului de drepturi și
libertăți, în cursul urmăririi penale, dispozițiile art. 426 lit. e) din Codul de
procedură penală vizând exclusiv neregularități intervenite cu ocazia judecății în
apel.
F. Judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a

inculpatului era obligatorie, potrivit legii [art. 426 lit. f) din Codul de
procedură penală]
anulare sunt următoarele: judecata în apel, în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a
cărei anulare se cere, a avut loc în lipsa avocatului, iar asistenţa juridică a
inculpatului era obligatorie potrivit legii.
Asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 90 din
Codul de procedură penală, în cazul în care este minor, internat într-un centru de
detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză,
când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în
altă cauză, în alte cazuri prevăzute de lege, când instanţa apreciază că inculpatul nu
şi-ar putea face singur apărarea, precum şi în cauzele în care legea prevede pentru
125
infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani
sau mai mare.
Lipsa apărătorului, în cazurile în care prezenţa acestuia este obligatorie, în faza
de judecată în apel, constituie cazul de contestaţie în anulare prevăzut de
dispoziţiile art. 426 lit. f) din Codul de procedură penală şi atrage sancţiunea
nulităţii absolute, în condiţiile art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură
penală. De asemenea, asistarea inculpatului, în cursul judecăţii în apel, de către o
persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, dacă
asistenţa juridică era obligatorie, echivalează cu lipsa de apărare a inculpatului şi se
încadrează în cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 426 lit. f) din Codul de
procedură penală 63.
În schimb, motivul de contestaţie în anulare nu este incident în ipoteza în care
inculpatul a fost asistat în cursul judecăţii de o persoană care a dobândit calitatea de
avocat în condiţiile legii, chiar dacă această calitate era suspendată, întrucât
suspendarea calităţii de avocat nu echivalează cu încetarea acesteia 64. Tot astfel,
dacă inculpatul are mai mulți avocați aleși, asigurarea asistenței juridice obligatorii
nu înseamnă neapărat prezența tuturor avocaților în instanță, fiind suficientă chiar și
numai participarea unuia dintre aceștia [în acest sens sunt dispozițiile art. 89 alin.
(1) teza finală din Codul de procedură penală], situație în care contestația în anulare
nu este admisibilă 65.
În ceea ce priveşte nerespectarea dispoziţiilor privind prezenţa apărătorului în
cursul urmăririi penale, al camerei preliminare sau al judecății de primă instanță,
precizăm că aceasta nu poate fi circumscrisă acestui caz de contestaţie în anulare,
întrucât dispoziţiile art. 426 lit. f) din Codul de procedură penală reglementează
doar situaţiile în care se invocă lipsa de apărare în cursul judecăţii în apel, când
asistenţa juridică era obligatorie.
De asemenea, nu este admisibilă contestația în anulare atunci când judecata în
apel s-a desfășurat în lipsa avocatului persoanei vătămate sau părții civile, chiar
dacă asistența juridică a acestora era obligatorie în temeiul art. 93 alin. (4) din
Codul de procedură penală, întrucât dispozițiile art. 426 lit. f) din Codul de
procedură penală au în vedere exclusiv asistența juridică a inculpatului.
63
64
65
C.Ap. Brașov, Secția penală, decizia nr. 444/Ap/2014, în A. BARBU, G. TUDOR, A.M. ȘINC, op. cit., p.
823.
126
G. Şedinţa de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea
prevede altfel [art. 426 lit. g) din Codul de procedură penală]
anulare sunt următoarele: şedinţa de judecată în apel, în cauza în care s-a pronunţat
hotărârea a cărei anulare se cere, nu a fost publică, şi nu este vorba de una dintre
situaţiile expres prevăzute de lege în care judecata se desfăşoară în şedinţă
nepublică.
Sancţiunea nerespectării dispoziţiilor legale privind publicitatea şedinţelor de
judecată este, conform dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură
penală, aceea a nulităţii absolute.
Lipsa publicităţii şedinţei de judecată nu se circumscrie acestui caz de contestaţie
în anulare în situaţiile prevăzute de dispoziţiile art. 352 alin. (3) din Codul de
procedură penală, când judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor
interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane, intereselor
minorilor sau ale justiţiei, în cazul în care audierea unui martor în public ar pune în
pericol confidenţialitatea unor informaţii, ar aduce atingere siguranţei ori demnităţii
sau vieţii intime a acestuia sau a membrilor familiei sale [art. 352 alin. (4) din
Codul de procedură penală], în cazul judecării inculpaţilor minori [art. 509 alin. (2)
din Codul de procedură penală] şi în cauzele care au ca obiect infracţiunile de trafic
de minori şi de pornografie infantilă (art. 24 din Legea nr. 678/2001).
Constituie încălcări ale dispoziţiilor art. 352 din Codul de procedură penală şi se
încadrează în acest caz de contestaţie în anulare declararea şedinţei în apel ca fiind
nepublică, fără a asculta părţile prezente, persoana vătămată şi procurorul, precum
şi omisiunea instanţei de a menţiona dacă această măsură este valabilă pentru tot
cursul procesului sau numai pentru acea şedinţă de judecată 66.
Încălcarea dispozițiilor privind publicitatea judecății în primă instanță trebuie
invocată prin apel, și nu prin contestație în anulare, calea extraordinară de atac
vizând numai neregularitatea produsă în cursul judecării apelului.
Nu reprezintă motiv de contestație în anulare situațiile în care ședința de judecată
în apel a fost publică, deși ar fi trebuit să se desfășoare în condiții de nepublicitate,
dispozițiile art. 426 lit. g) din Codul de procedură penală făcând referire numai la
încălcarea regulilor privitoare la publicitate.
66
127
H. Instanţa de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă
audierea era legal posibilă [art. 426 lit. h) din Codul de procedură penală]
anulare sunt următoarele: instanţa de judecată în apel nu a procedat la audierea
inculpatului prezent şi audierea acestuia era legal posibilă.
Apreciem că este incident acest caz de contestaţie în anulare în ipoteza în care
inculpatul, prezent în faţa instanţei de control judiciar, nu a fost ascultat, întrucât,
potrivit dispoziţiilor art. 420 alin. (4) din Codul de procedură penală, instanţa de
apel procedează la ascultarea inculpatului când aceasta este posibilă, or, în situaţia
menţionată, inculpatul participase la judecarea cauzei în apel. De asemenea, calea
extraordinară de atac poate fi exercitată atunci când inculpatul lipsește în mod
justificat la un termen, dar instanța de apel nu amână cauza pentru a asigura
prezența acestuia la un termen ulterior spre a fi ascultat.
Dispoziţiile art. 426 lit. h) din Codul de procedură penală nu sunt incidente în
cazul în care inculpatul lipseşte de la judecată în ipotezele prevăzute de art. 364
alin. (2) (este dispărut, se sustrage de la judecată ori şi-a schimbat adresa fără a o
aduce la cunoştinţa organelor judiciare şi, în urma verificărilor efectuate, nu i se
cunoaşte noua adresă), alin. (3) (inculpatul legal citat lipseşte în mod nejustificat de
la judecarea cauzei) şi alin. (4) (inculpatul aflat în stare de deţinere solicită să fie
judecat în lipsă) sau atunci când inculpatul prezent s-a prevalat în faţa instanţei de
dreptul de a nu face nicio declaraţie, întrucât, în acest caz, instanţa nu poate proceda
la ascultarea sa, ci este obligată să constate incidenţa prevederilor art. 83 lit. a) din
Codul de procedură penală. De asemenea, nu este admisibilă calea extraordinară de
atac atunci când instanța de apel, după ce a procedat la audierea inculpatului, nu l-a
mai întrebat pe parcursul judecării apelului dacă dorește să fie reaudiat, întrucât
instanței nu îi incumbă nicio obligație în acest sens 67.
Nu este incident cazul de contestație în anulare pe care îl analizăm atunci când
inculpatul nu a fost ascultat la prima instanță, dar a fost audiat de instanța de apel.
I. Împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru
aceeaşi faptă [art. 426 lit. i) din Codul de procedură penală]
contestaţie în anulare sunt următoarele: să existe două hotărâri penale rămase
67
C.Ap. București, Secția a II-a penală, încheiere din 17.11.2014, în A. BARBU, G. TUDOR, A.M. ȘINC, op.
cit., p. 824.
128
definitive (indiferent de soluția pe care o conțin – condamnare, achitare etc.) şi între
aceste hotărâri să existe identitate de obiect şi persoană, în sensul că în cadrul celei
de-a doua judecăţi a fost inculpată aceeaşi persoană, pentru aceeaşi faptă pentru
care a mai fost judecată.
Acest caz de contestație în anulare se circumscrie existenței autorității de lucru
judecat.
Contestația în anulare este admisibilă indiferent dacă cele două hotărâri au rămas
definitive, ambele, la prima instanță sau la instanțele de apel, ori dacă una a rămas
definitivă la prima instanță și cealaltă în urma exercitării apelului.
Dispozițiile art. 426 lit. i) din Codul de procedură penală pot fi invocate și atunci
când prima hotărâre definitivă este una prin care judecătorul de cameră preliminară
a respins ca nefondată o plângere împotriva unei soluții de clasare sau a admis
cererea de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală, și, ulterior, pentru
aceeași faptă și împotriva aceleiași persoane a fost pronunțată o altă hotărâre
definitivă.
Nu subzistă motivul de contestaţie în anulare pe care îl analizăm în ipoteza în
care faptele cu privire la care s-au pronunţat două hotărâri definitive de condamnare
sunt diferite, neexistând identitate, chiar dacă încadrarea juridică este aceeaşi 68.
Procedura introducerii contestaţiei în anulare

Contestaţia în anulare se poate introduce printr-o cerere scrisă motivată ori
printr-o adresă a parchetului. În cererea de contestaţie în anulare contestatorul
trebuie să arate cazurile de contestaţie pe care le invocă, precum şi motivele aduse
în sprijinul acestora [art. 427 alin. (2) din Codul de procedură penală].
Cererea de contestaţie în anulare poate fi introdusă de oricare dintre părţi, de
persoana vătămată şi de procuror.
În ceea ce priveşte tipul de hotărâre împotriva căreia se poate formula
contestaţie în anulare, din interpretarea dispoziţiilor legale care reglementează
cazurile de contestaţie în anulare rezultă următoarele:
– pentru cazurile de contestaţie în anulare prevăzute de art. 426 lit. a) și lit. c)-h)
din Codul de procedură penală, hotărârea este o decizie pronunţată de instanţa de
68
I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 1479/2014, www.scj.ro. În speță, faptele deduse judecăţii în cele două
dosare nu erau aceleaşi, chiar dacă aveau aceeaşi încadrare juridică (grup infracțional organizat și trafic de
droguri), întrucât actele materiale din primul dosar fuseseră comise în perioada mai-aprilie 2007, iar cele din al
doilea dosar în perioada noiembrie 2009 - noiembrie 2010.
129
apel (aceste motive de contestația în anulare fiind limitate la neregularități produse
în timpul judecării apelului);
– pentru cazul de contestaţie în anulare prevăzute de art. 426 lit. b) din Codul de
procedură penală, legiuitorul nu face nicio precizare, astfel încât din interpretarea
dispoziţiilor legale ce reglementează acest caz de contestaţie în anulare rezultă că
aceasta poate fi orice tip de hotărâre judecătorească prin care se dispune o soluție de
condamnare (sentinţă sau decizie). De altfel, acest motiv de contestație în anulare
poate fi folosit atât împotriva hotărârilor de condamnare date în primă instanță cât și
a celor din apel;
– pentru cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. i) din Codul de
procedură penală, dispoziţiile art. 432 alin. (2) din Codul de procedură penală
(referitoare la procedura de judecare a acestui caz de contestaţie în anulare) fac
vorbire despre faptul că „instanţa (…) desfiinţează prin decizie sau, după caz, prin
sentinţă ultima hotărâre” (s.n.), astfel încât, în acest caz, hotărârea atacată este o
decizie sau, după caz, o sentinţă.
Nu sunt susceptibile a fi atacate prin contestație în anulare hotărârile
judecătorești prin care nu se rezolvă fondul cauzei penale (în sensul de soluționare a
acțiunii penale sau a acțiunii civile în procesul penal).
Astfel, apreciem că o contestație în anulare formulată împotriva unor hotărâri
pronunțate în materia măsurilor preventive trebuie respinsă ca inadmisibilă, întrucât
această cale extraordinară de atac vizează doar fondul cauzei; de altfel, în această
materie orice eventuală încălcare a legii poate să fie oricând sancţionată prin
revocarea măsurii, la cerere ori din oficiu.
Contestația în anulare nu poate fi exercitată nici împotriva încheierilor definitive
pronunțate de judecătorul de cameră preliminară, în procedura prevăzută de art.
342-347 din Codul de procedură penală, întrucât prin aceste hotărâri cauza nu este
rezolvată în fond, și nici împotriva încheierilor prin care s-au rezolvat plângerile
împotriva soluțiilor de clasare, în procedura reglementată de art. 341 din Codul de
procedură penală. Apreciem că nu este susceptibilă de a fi atacată cu această cale
extraordinară de atac nici încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară s-a
pronunțat asupra cererii de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală.
Termenul de introducere a contestaţiei în anulare diferă în funcţie de cazul
invocat:
130
– pentru cazurile de contestaţie în anulare prevăzute în art. 426 lit. a) și lit. c)-h)
din Codul de procedură penală, cererea se poate introduce în 30 de zile de la data
comunicării deciziei instanței de apel (termen procedural);
– pentru cazurile de contestaţie în anulare prevăzute în art. 426 lit. b) și lit. i) din
Codul de procedură penală, cererea se poate introduce oricând.
Procedura judecării contestaţiei în anulare
Pentru cazurile de contestaţie prevăzute de art. 426 lit. a)-h) din Codul de
procedură penală, procedura de judecată are două etape: admiterea în principiu şi
judecata propriu-zisă.
Pentru cazul prevăzut de art. 426 lit. i) din Codul de procedură penală, procedura
de judecată se limitează doar la judecarea propriu-zisă.
Instanţa competentă
Instanţa competentă să rezolve contestaţia în anulare se stabileşte astfel:
- pentru cazurile prevăzute în art. 426 lit. a)-h) din Codul de procedură penală,
instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere;
- pentru cazul prevăzut în art. 426 lit. i) din Codul de procedură penală, instanţa
la care a rămas definitivă ultima hotărâre.
Raportat la motivele de contestație în anulare, pentru cazurile prevăzute la art.
426 lit. a) și lit. c)-h) din Codul de procedură penală, contestația în anulare este de
competența instanței de apel care a pronunțat hotărârea definitivă a cărei anulare se
cere.
În cazul prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, întrucât poate
fi atacată atât hotărârea de condamnare rămasă definitivă la prima instanță (prin
neapelare sau prin retragerea apelului) cât și cea rămasă definitivă la instanța de
apel, competența de a soluționa contestația în anulare poate să revină oricăreia
dintre aceste instanțe.
În toate cazurile însă, contestaţia în anulare trebuie formulată împotriva hotărârii
care a rămas definitivă, astfel încât instanţa competentă să rezolve contestaţia în
anulare pentru cazurile prevăzute în art. 426 lit. a)-h) din Codul de procedură penală
este instanţa la care a rămas definitivă hotărârea a cărei anulare se solicită.
În cazul prevăzut în art. 426 lit. i) din Codul de procedură penală, competența de
a rezolva contestația în anulare revine instanţei la care a rămas definitivă ultima
131
hotărâre (această hotărâre fiind cea care a fost pronunțată cu încălcarea autorității de
lucru judecat), aceasta putând fi prima instanță sau instanța de apel.
Suspendarea executării hotărârii atacate

După introducerea cererii de contestaţie în anulare şi până la soluţionarea
acesteia, instanţa sesizată, luând concluziile procurorului, poate suspenda
executarea hotărârii a cărei anulare se cere. Soluţionarea cererii de suspendare a
executării hotărârii atacate se face în camera de consiliu, fără citarea părţilor.
Suspendarea executării hotărârii contestate se dispune prin încheiere motivată.
După cum se poate observa, contestația în anulare nu are efect suspensiv ope
legis, ci suspendarea executării hotărârii definitive atacate este la latitudinea
instanței.
Încheierea prin care instanța admite sau respinge cererea de suspendare a
executării nu poate fi atacată cu nicio cale de atac. Legea nu interzice ca, după ce o
cerere inițială de suspendare a fost respinsă, contestatorul să o reitereze pe parcursul
procedurii de judecare a contestației în anulare.
Admiterea în principiu
În ipoteza în care contestaţia în anulare se întemeiază pe unul dintre cazurile
prevăzute în art. 426 lit. a)-h) din Codul de procedură penală, instanţa va examina
următoarele aspecte:
- dacă hotărârea atacată este una definitivă și dacă face parte din categoriile
împotriva cărora poate fi exercitată această cale extraordinară de atac;
- dacă cererea este făcută de o persoană care are calitate procesuală;
- dacă cererea este motivată şi motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre
cele prevăzute în art. 426 lit. a)-h) din Codul de procedură penală, iar dovezile
invocate în sprijinul contestației sunt la dosar;
- dacă cererea a fost introdusă în termenul prevăzut de lege.
Etapa admisibilității în principiu nu are rolul de a analiza temeinicia cererii de
contestație în anulare, ci doar conformitatea ei procedurală. Practic, în urma
acestei etape se va decide dacă cererea poate fi sau nu judecată pe fond.
Şedinţa de judecată în care are loc admiterea în principiu se desfăşoară în
camera de consiliu, cu citarea părţilor și participarea obligatorie a procurorului.
Neprezentarea părților legal citate nu împiedică examinarea admisibilității în
132
principiu. Procurorului și părților prezente li se dă cuvântul pentru a se exprima
asupra admisibilității în principiu.
Instanţa poate dispune admiterea în principiu a cererii, prin încheiere, sau
respingerea cererii, dispoziţiile legale neprecizând ce tip de hotărâre se pronunţă
în acest din urmă caz, astfel încât apreciem că, raportat la tipul de hotărâre
împotriva căreia se formulează contestaţie în anulare, aceasta este o sentinţă sau o
decizie.
Contestaţiile în anulare prin care se invocă greşita încadrare a faptei reţinute în
hotărârea penală definitivă atacată, greşita individualizare a pedepsei aplicate,
eroarea în aprecierea mijloacelor de probă și a vinovăției, greșelile în modul de
aplicare a legii penale mai favorabile, omisiunile în reținerea unor cauze de
reducere a pedepsei, sunt inadmisibile, întrucât niciuna dintre aceste împrejurări nu
este prevăzută de lege ca motiv pentru exercitarea căii extraordinare de atac. De
asemenea, apreciem că simpla invocare a unui caz dintre cele prevăzute de art. 426
din Codul de procedură penală nu poate conduce la admiterea în principiu a
contestaţiei în anulare, căci într-o asemenea ipoteză această fază prealabilă ar fi
practic inutilă, iar scopul urmărit de legiuitor – acela de a institui un filtru pentru
cererile care, la o primă examinare, prin raportare însă la situaţia din speţă, nu se
circumscriu acestei căi extraordinare de atac – nu ar mai fi realizat. Astfel, în
condiţiile în care motivării în fapt a contestaţiei în anulare nu îi corespund decât
formal cazurile de contestaţie invocate, contestaţia în anulare va fi respinsă ca
inadmisibilă.
Respingerea ca inadmisibilă a contestației în anulare intervine și atunci când
calea de atac a fost exercitată împotriva unei hotărâri prin care nu s-a rezolvat
fondul cauzei ori care nu era definitivă, precum și atunci când a fost introdusă de o
persoană fără calitate. Aceeași soluție se adoptă și în ipoteza în care nu s-a respectat
termenul de introducere a căii extraordinare de atac (așadar, în acest caz,
respingerea nu se face ca tardivă, ci ca inadmisibilă). De asemenea, este
inadmisibilă și contestația în anulare întemeiată pe aceleași motive ca și o altă
contestație în anulare formulată anterior de aceeași persoană și pentru aceleași
rațiuni, contestație în anulare ce fusese respinsă ca inadmisibilă și care se bucură de
autoritate de lucru judecat.
133
Admiterea în principiu a contestație în anulare este condiționată de îndeplinirea
cumulativă a tuturor cerințelor procedurale mai sus indicate 69. Efectul admiterii în
principiu nu este acela că hotărârea definitivă atacată va fi desfiinţată, ci doar că se
trece în cea de-a doua etapă, cea a judecării propriu-zise a contestaţiei în anulare.
Încheierea, sentința sau decizia prin care instanța s-a pronunțat asupra
admisibilității în principiu a contestației în anulare este definitivă 70.
În situaţia admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, instanţa ia măsuri în
vederea pregătirii şedinţei de judecată.
Judecarea contestaţiei în anulare

În ipoteza în care contestația în anulare a fost admisă în principiu, instanța
procedează la analiza temeiniciei acestei căi extraordinare de atac. Așadar, dacă în
etapa admisibilității în principiu s-a evaluat conformitatea procedurală a cererii, în
această a doua etapă se procedează la analiza pe fond a contestației.
Pentru judecarea contestaţiei în anulare instanţa dispune citarea părţilor
interesate. Totodată, aceasta nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când
se află în stare de deţinere (totuși, există posibilitatea ca inculpatul privat de
libertate să solicite judecarea în lipsă). Se vor lua măsuri și pentru asigurarea
asistenței juridice, dacă este obligatorie. Participarea procurorului este întotdeauna
obligatorie, iar părţile şi procurorul sunt ascultaţi de instanţă.
Ședința de judecată este publică.
Motivele de contestaţie în anulare noi, care nu au format obiectul examinării în
etapa admiterii în principiu, nu pot fi invocate direct în procedura de judecare a
contestaţiei în anulare reglementată de art. 432 din Cod de procedură penală, prin
eludarea etapei admiterii în principiu, acestea putând face, eventual, obiectul unei
noi contestaţii în anulare 71.
Soluționarea contestației în anulare se face în baza probelor existente la dosar.
Nu este posibilă administrarea de probe pe fondul cauzei penale, pentru că obiectul
69
I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 108/2006, www.scj.ro
70
”În concepţia Codului de procedură penală, atât încheierea prin care se dispune admiterea în principiu a
contestaţiei în anulare, cât şi sentinţa sau decizia prin care se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei
în anulare, în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu, prevăzută în art. 431 din Codul de
procedură penală, sunt hotărâri definitive, nesupuse căii de atac a apelului” (I.C.C.J., Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, decizia nr. 5/2015, M.Of., partea I, nr. 248 din 10 aprilie
2015).
71
134
procedurii este reprezentat numai de temeinicia sau netemeinicia căii extraordinare
de atac.
Instanța poate respinge sau admite contestația în anulare.
Respingerea intervine în situația în care calea extraordinară de atac nu este
întemeiată, iar efectul este menținerea hotărârii definitive a cărei anulare se ceruse.
Dacă, anterior, executarea hotărârii fusese suspendată, aceasta se va relua.
Admiterea cererii de contestaţie în anulare presupune că aceasta este întemeiată,
efectul fiind desfiinţarea prin decizie a hotărârii a cărei anulare se cere;. Aceasta
înseamnă că nu mai există hotărârea definitivă prin care procesul fusese soluționat,
motiv pentru care instanţa, de îndată sau prin acordarea unui termen, va proceda la
rejudecarea apelului ori la rejudecarea cauzei după desfiinţare.
În rejudecare, instanța care a admis contestația în anulare se comportă, după caz,
ca primă instanță sau ca instanță de apel. Astfel, în ipotezele prevăzute de art. 426
lit. a) și lit. c)-h) din Codul de procedură penală, care sunt circumscrise unor
neregularități produse în cursul judecării apelului, rejudecarea se face ca instanță de
apel, pronunțându-se o decizie prin care poate fi adoptată orice soluție asupra
fondului cauzei (condamnare, achitare etc.). Este însă necesar să se țină cont și de
efectul neagravant specific oricărei căi de atac (de pildă, atunci când contestația în
anulare a fost introdusă de inculpatul condamnat la o pedeapsă de 5 ani închisoare,
în urma admiterii acesteia și rejudecării cauzei nu i se poate aplica inculpatului o
pedeapsă mai mare).
În cazul prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, rejudecarea se
face ca primă instanță (dacă hotărârea de condamnare desființată a rămas definitivă
prin neapelare sau prin retragerea apelului) sau ca instanță de apel (dacă hotărârea
de condamnare desființată a rămas definitivă în urma judecării apelului). Așadar,
după rejudecare se pronunță fie o sentință, fie o decizie. În principiu, în urma
rejudecării se va dispune încetarea procesului penal, dar nu excludem nici o soluție
de achitare (spre exemplu, dacă între timp a intervenit o lege care dezincriminează
fapta). În orice caz însă, nu se pot adopta soluții de condamnare, amânare a aplicării
pedepsei sau renunțare la aplicarea pedepsei, întrucât esența admiterii contestației în
anulare este, în cazul prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală,
tocmai împrejurarea că inculpatul fusese condamnat în mod greșit, întrucât la dosar
existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.
135
Judecata contestaţiei în anulare în cazul prevăzut de art. 426 lit. i) din Codul de
procedură penală se face cu citarea părţilor interesate în cauza în care s-a pronunţat
ultima hotărâre. Dacă instanţa găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează ultima
hotărâre sau acea parte din ultima hotărâre cu privire la care există autoritate de
lucru judecat, pronunţând, după caz, o sentinţă sau o decizie (sentinţă în cazul în
care contestaţia în anulare este de competenţa primei instanţe şi decizie în cazul în
care contestaţia în anulare este de competenţa instanţei de apel). Soluția în cauza în
care hotărârea a fost desființată va fi încetarea procesului penal pentru intervenția
autorității de lucru judecat.
Căi de atac
În unele situații, hotărârile date în urma rejudecării, după desființarea hotărârii ca
efect al admiterii contestației în anulare, pot fi atacate prin intermediul căilor
ordinare de atac. Regula aplicabilă în această materie este următoarea: o hotărâre
dată într-o cale de atac extraordinară poate fi atacată printr-o cale de atac
ordinară numai dacă şi hotărârea atacată era susceptibilă de o asemenea cale de
atac.
Pentru cazurile de contestaţie în anulare prevăzute în art. 426 lit. a) și lit. c)-h)
din Codul de procedură penală, al căror obiect îl constituie decizii pronunţate în
apel, decizia dată în soluţionarea contestaţiei în anulare nu este supusă niciunei căi
de atac, fiind definitivă la pronunţare.
Pentru cazurile prevăzute în art. 426 lit. b) și lit. i) din Codul de procedură
penală, se disting următoarele variante posibile:
– dacă hotărârea atacată a rămas definitivă la prima instanţă, soluţionarea
contestaţiei în anulare se va face printr-o sentinţă supusă apelului;
– dacă hotărârea atacată a rămas definitivă la instanţa de apel, soluţionarea
contestaţiei în anulare se va face printr-o decizie, care este definitivă.
În practica judiciară s-a statuat că împotriva deciziilor definitive date în
rezolvarea contestațiilor în anulare nu se mai poate exercita din nou calea
extraordinară de atac a contestației în anulare 72.
72
C.Ap. București, Secția a II-a penală, decizia nr. 567/A/2014; C.Ap. Târgu Mureș, Secția penală, decizia nr.
385/A/2014 (ambele în A. BARBU, G. TUDOR, A.M. ȘINC, op. cit., p. 817).
136
Instanţa examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie în anulare
întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. a)-h) din Codul de procedură penală:
a) în camera de consiliu, cu citarea părţilor;
b) în camera de consiliu, fără citarea părţilor;
c) în şedinţă publică, fără citarea părţilor
4.5. Rezumat
Contestaţia în anulare este calea de atac extraordinară prin intermediul căreia se

pot repara erori de procedură care s-au produs cu ocazia judecății în apel.
Contestația în anulare se introduce atunci când: a) judecata în apel a avut loc fără
citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, aceasta a fost în imposibilitate
de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate; b) inculpatul
a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului
penal; c) hotărârea din apel a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat
parte la dezbaterea pe fond a procesului; d) instanţa de apel nu a fost compusă
potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; e) judecata în apel a avut loc
fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie,
potrivit legii; f) judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică
a inculpatului era obligatorie, potrivit legii; g) ședinţa de judecată în apel nu a fost
publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; h) instanţa de apel nu a
procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă; i)
împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi
faptă.
Contestaţia în anulare poate fi introdusă de oricare dintre părţi, de persoana
vătămată şi de procuror.
Procedura de judecată are două etape: admiterea în principiu şi judecata
propriu-zisă.
Etapa admisibilității în principiu are rolul de a analiza conformitatea
procedurală a cererii de contestație.
În ipoteza în care contestația în anulare a fost admisă în principiu, instanța
procedează la analiza temeiniciei acestei căi extraordinare de atac. În această a doua
etapă se procedează la analiza pe fond a contestației.
Instanța poate respinge sau admite contestația în anulare. Admiterea cererii de
contestaţie în anulare presupune că aceasta este întemeiată, efectul fiind desfiinţarea
137
hotărârii a cărei anulare se cere. Aceasta înseamnă că nu mai există hotărârea
definitivă prin care procesul fusese soluționat, motiv pentru care instanţa va proceda
la rejudecarea apelului ori la rejudecarea cauzei după desfiinţare.
Constituie motive de contestaţie în anulare următoarele:

a) când se descoperă fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de instanţă
la soluţionarea cauzei;
b) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri penale
definitive pentru aceeaşi faptă;
c) când un înscris care a servit ca temei al hotărârii instanţei de apel a fost
declarat fals.

138
REVIZUIREA
Cuprins:
5.1. Introducere
5.2. Obiective
5.3. Revizuirea
5.4. Rezumat
5.1. Introducere
În această unitate va fi analizată calea extraodinară de atac a revizuirii, întemeiată

pe erori de fond produse cu ocazia judecării cauzei în ciclul ordinar.
5.2. Obiective
• deosebiți calea extraodinară de atac a revizuirii de cea a contestaţiei în
anulare;
• identificați hotărârile care pot fi atacate cu revizuire şi în ce termen;
• distingeți situațiile restrictive în care poate fi utilizată revizuirea
§5.3. Revizuirea
Revizuirea este calea de atac extraordinară prin care se îndreaptă erorile de
judecată cu privire la faptele cauzei, survenite ca urmare a necunoaşterii situaţiei de
139
fapt la data soluţionării cauzei, folosirii unor probe denaturate sau corupţiei
organelor judiciare care au rezolvat cauza.
Această cale extraordinară de atac este una de retractare, întrucât permite
instanței penale să revină asupra propriei sale hotărâri, și, în același timp, are și
caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile
judiciare în rezolvarea cauzelor penale. Revizuirea se formulează împotriva unei
hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau
împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, descoperite
după judecată și care fac dovada că hotărârea definitivă conțină o eroare judiciară.
După cum se poate observa, spre deosebire de contestația în anulare, care se
întemeiază pe constatarea unor greșeli de procedură comise de instanțe în ciclul
ordinar, revizuirea are în vedere erori de fond în judecarea cauzei.
În raport de prevederile art. 452 şi art. 453 din Codul de procedură penală, de
Decizia nr. 17/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile
Unite 73, pot fi supuse revizuirii numai hotărârile judecătoreşti definitive prin care a
fost rezolvat fondul cauzei, printr-o soluţie de condamnare, de renunţare la aplicarea
pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului
penal. Este inadmisibilă cererea de revizuire a hotărârii pronunţate în temeiul
dispoziţiilor art. 341 din Codul de procedură penală, întrucât hotărârile pronunţate
în această procedură nu conţin o rezolvare a fondului cauzei; din același
considerent, nu sunt supuse revizuirii încheierile date în procedura camerei
preliminare, sentințele prin care s-a admis ori s-a respins o cerere de strămutare,
hotărârile prin care instanțele române au dispus recunoașterea unei hotărâri penale
străine de condamnare și transferarea condamnatului într-un penitenciar din
România, în vederea continuării executării pedepsei sau hotărârile pronunțate în
materia executării hotărârilor penale.
Hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura
penală, cât şi cu privire la latura civilă, iar când o hotărâre priveşte mai multe
infracţiuni sau mai multe persoane, revizuirea se poate cere pentru oricare dintre
fapte sau dintre făptuitori.
73
M. Of., partea I, nr. 542 din 17 iulie 2008. Apreciem că această decizie pronunţată într-un recurs în interesul
legii îşi menţine valabilitatea şi în condiţiile intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală.
140
Calea extraordinară de atac poate fi utilizată atât în favoarea cât și în defavoarea
celui condamnat, însă cu unele limitări ce țin de fiecare dintre cazurile de revizuire
în parte.
Revizuirea hotărârilor judecătoreşti penale definitive, exclusiv cu privire la
latura civilă, poate fi cerută numai în faţa instanţei civile, potrivit Codului de
procedură civilă [art. 453 alin. (2) din Codul de procedură penală]. Prin urmare,
revizuirea poate fi exercitată la instanța penală numai dacă are în vedere fie exclusiv
latura penală a cauzei, fie atât latura penală și cea civilă.
Cazurile de revizuire
Potrivit dispoziţiilor art. 453 din Codul de procedură penală, revizuirea poate fi
cerută când:
a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea
cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză;
b) hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor,
opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit
infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând
astfel soluţia pronunţată;
c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost
declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a
influenţat soluţia pronunţată în cauză;
d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat
acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire
se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;
e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia;
f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată
neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, ca efect al admiterii unei
excepții de neconstituționalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care
consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi
remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 465 din Codul de procedură penală, hotărârile
definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale ori a dispus
scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluţionării amiabile a litigiului dintre stat şi
141
reclamanţi, pot fi supuse revizuirii, dacă vreuna dintre consecinţele grave ale
încălcării Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta continuă să se producă şi nu
poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunţate, însă analiza acestui caz
de revizuire nu va face obiectul prezentei lucrări.
A. S-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la

soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în
cauză [art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală]
Condiţiile în care se poate invoca acest caz de revizuire sunt următoarele:
– faptele şi împrejurările descoperite să facă parte din obiectul probaţiunii, în
sensul că pot contribui la soluţionarea cauzei;
– faptele şi împrejurările să fie noi pentru instanţa de judecată, în sensul de a nu
fi fost cunoscute la pronunţarea hotărârii; pentru a fi admisibilă o cerere de revizuire
întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, nu
este necesar ca probele propuse să fie noi, ci teza probatorie pentru care se solicită a
se administra aceste probe, respectiv faptele sau împrejurările ce pot fi relevate să
fie unele necunoscute şi neanalizate de către instanţa care a pronunţat hotărârea a
cărei revizuire se cere. În ipoteza în care faptele probatorii sunt cele care au fost
avute în vedere de instanțe în ciclul ordinar, revizuentul propunând doar o
suplimentare a probatoriului cu privire la acestea, calea extraordinară de atac nu
este admisibilă, întrucât dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură
penală pretind ca noutatea să vizeze teza probatorie, iar nu mijloacele de probă în
susținerea acesteia. Nu este admisibil ca pe calea revizuirii să se tindă doar la o
prelungire a probațiunii pentru fapte sau împrejurări cunoscute și verificate de
instanța care a soluționat cauza 74, după cum nu se poate ajunge doar la o reapreciere
a probelor de către instanța de revizuire 75. Însă, caracterul de noutate al tezei
probatorii nu trebuie înțeles în mod absolut, în sensul că despre faptele sau
74
I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 96/2014, www.scj.ro. În speță, împrejurările invocate de revizuient nu erau
noi, ci fuseseră avute în vedere de instanțe în fazele anterioare ale procesului penal, ceea ce se solicita în
realitate fiind o suplimentare a probatoriului administrat în cursul cercetării judecătorești, prin administrarea
declarațiilor extrajudiciare a doi martori, unul la a cărui audiere apărătorul revizuentului renunțase în cursul
cercetării judecătorești și unul a cărui audiere nu se solicitase în ciclul ordinar.
75
C.Ap. Brașov. Secția penală, decizia nr. 134/Ap/2015, în A. BARBU, G. TUDOR, A.M. ȘINC, op. cit., p.
873. Modul în care a fost efectuată cercetarea judecătorească în ciclul ordinar și modalitatea de interpretare și
coroborare a probelor nu se încadrează în dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală,
chiar dacă îl nemulțumesc pe condamnat.
142
împrejurările invocate de revizuent nu s-a amintit nimic în dosar, ci și în sensul că
acestea nu au putut fi luate în considerare la soluționarea cauzei întrucât nu era
cunoscut niciun mijloc de probă care să facă posibilă dovedirea lor;
– faptele şi împrejurările să dovedească netemeinicia hotărârii de condamnare,
de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de încetare a
procesului penal ori de achitare [art. 453 alin. (4) teza I din Codul de procedură
penală]..
Așadar, de lege lata, acest caz de revizuire poate fi invocat atât în favoarea
persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea
pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, cât și în defavoarea celui achitat. Spre
exemplu, se poate cere revizuirea unei hotărâri de condamnare, spre a se obține
achitarea, dar și a unei hotărâri definitive de achitare, spre a se obține condamnarea;
– prin reluarea judecăţii potrivit noilor probe s-ar ajunge la pronunţarea unei
soluţii diametral opuse (în cazul în care este atacată o hotărâre de condamnare sau
de renunţare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei, faptele sau
împrejurările noi trebuie să conducă la soluţia achitării ori încetării procesului
penal; în cazul în care este atacată o hotărâre de încetare a procesului penal, faptele
sau împrejurările noi trebuie să conducă la soluţia achitării sau la cea condamnării;
dacă este atacată o hotărâre de achitare, faptele sau împrejurările noi trebuie să
conducă la o soluţie de atragere a răspunderii penale, adică o condamnare, o
renunțare la aplicarea pedepsei sau o amânare a aplicării pedepsei). Prin urmare,
revizuirea unei hotărâri de condamnare nu este admisibilă dacă, spre exemplu,
urmărește reducerea pedepsei ca efect al reținerii unor stări sau circumstanțe de
atenuare a răspunderii penale (de pildă, minoritatea, tentativa, circumstanța
atenuantă a provocării) sau tinde doar la o schimbare de încadrare juridică ori la altă
modalitate de individualizare a pedepsei (din executare în regim de detenție a
pedepsei închisorii în suspendarea executării acesteia sub supraveghere), întrucât
hotărârea ar rămâne tot una de condamnare; de asemenea, nu este posibilă
revizuirea unei hotărâri de achitare în scopul de a se obține un temei mai favorabil
dintre cele prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală
(spre exemplu, din ”fapta nu este prevăzută de legea penală” în ”fapta nu există”).
B. Hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor,

opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit
143
infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere,
influenţând astfel soluţia pronunţată [art. 453 alin. (1) lit. b) din Codul de
procedură penală]
– în cauza a cărei revizuire se cere, un martor, expert sau interpret a săvârşit
infracţiunea de mărturie mincinoasă;
– hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia martorului, opinia
expertului sau pe situaţiile învederate de interpret;
– săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă să fi influenţat soluţia pronunţată
în cauza a cărei revizuire se cere;
– mărturia mincinoasă să poată fi dovedită, potrivit dispoziţiilor art. 454 din
Codul de procedură penală, prin hotărâre judecătorească definitivă (prin care
instanţa s-a pronunţat asupra fondului cauzei, constatând existenţa infracţiunii de
mărturie mincinoasă şi săvârşirea acesteia de către martor, expert sau interpret) sau
prin orice mijloc de probă, în procedura de revizuire (în cazurile în care dovada nu
poate fi făcută prin hotărâre judecătorească definitivă, datorită existenţei unei cauze
care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale).
Temeiul de revizuire este dat de împrejurarea că instanța a pronunțat o hotărâre
eronată întrucât s-a bazat pe declarația mincinoasă a martorului, expertului sau
interpretului.
În schimb, condamnarea unor martori pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie
mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere nu constituie motivul de revizuire
prevăzut în art. 453 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală dacă declaraţiile
acestor martori nu au servit la pronunţarea hotărârii, fiind înlăturate de către
instanţă. Spre exemplu, nu este întemeiată revizuirea în ipoteza în care, în cursul
cercetării judecătorești în ciclul ordinar martorul și-a retractat declarația dată în faza
de urmărire penală, iar instanțele au analizat în mod expres această situație și au
pronunțat soluția de condamnare a inculpatului fără a avea în vedere declarația
martorului (care, de altfel, a și fost condamnat pentru infracțiunea de mărturie
mincinoasă) 76.
Pentru a putea fi invocat acest caz de revizuire, nu este necesar a se ajunge la
pronunţarea unei soluţii diametral opuse, fiind suficient să se demonstreze că, din
76
cit., p. 873.
144
cauza mărturiei mincinoase, s-a pronunţat o hotărâre nelegală sau netemeinică [art.
453 alin. (4) teza a II-a din Codul de procedură penală]. Prin urmare, poate fi
formulată cererea de revizuire pe acest temei dacă, spre exemplu, mărturia
mincinoasă a condus fie și numai la o individualizare greșită a pedepsei sau chiar și
la reținerea unei alte stări de fapt decât cea care a existat în realitate.
Cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. b) din Codul
de procedură penală este condiționată și de o anumită modalitate de dovedire a
mărturiei mincinoase.
Astfel, legea cere ca mărturia mincinoasă să fie dovedită prin hotărâre
judecătorească definitivă prin care instanța s-a pronunțat asupra fondului cauzei,
constatând existența faptei și săvârșirea ei de către martor. Nu este necesar ca
hotărârea să fie una de condamnare pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă,
pentru că, din perspectiva căii extraordinare de atac, ceea ce interesează nu este
tragerea la răspundere penală a martorului, ci faptul denaturării probei. Prin urmare,
este suficientă chiar și o hotărâre de încetare a procesului penal, spre exemplu pe
fondul intervenției prescripției ori a amnistiei sau datorită decesului martorului,
esențial fiind să se constate săvârșirea mărturiei mincinoase. De asemenea, dovada
poate fi făcută chiar și printr-o hotărâre de achitare a martorului, datorită lipsei de
vinovăție sau erorii în care acesta s-a aflat (spre exemplu, fără să-și dea seama,
martorul a perceput eronat un anumit fapt, pe care l-a relatat ca atare instanței) sau
datorită constrângerii morale la care martorul a fost supus, pentru că astfel se
probează denaturarea realității în cauza a cărei revizuire se cere. Nu este exclusă
nici o încheiere de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală, dispusă
față de martor, întrucât prin aceasta se probează că martorul a săvârșit infracțiunea
de mărturie mincinoasă, chiar dacă nu există interes public în urmărirea faptei.
Evident însă, o hotărâre definitivă de achitare pe temei că mărturia mincinoasă nu
există sau că fapta nu a fost comisă de martorul din respectiva cauză, ori pe motiv
că fapta nu este prevăzută de legea penală întrucât aspectul ascuns de martor era
unul neesențial în economia dosarului, nu poate servi la dovedirea cazului de
revizuire.
În ipoteza în care dovada mărturiei mincinoase nu poate fi realizată prin hotărâre
judecătorească, datorită existenței unei cauze de împiedicare în exercitarea acțiunii
penale, proba cazului de revizuire se poate face chiar în procedura de revizuire, prin
orice mijloc de probă. Spre exemplu, o asemenea situație poate fi întâlnită atunci
145
când martorul, expertul sau interpretul decedează înainte sau în cursul urmăririi
penale sau atunci când a intervenit prescripția răspunderii penale. În asemenea
ipoteze, dovada cazului de revizuire se poate face prin orice mijloc de probă
(inclusiv prin ordonanța de clasare, dacă procurorul a constatat că fapta există).
Dacă nu se înregistrează niciun impediment în exercitarea acțiunii penale și,
totuși, cererea de revizuire este introdusă în lipsa unei hotărâri judecătorești
definitive prin care să se constate mărturia mincinoasă, calea extraordinară de atac
trebuie respinsă.
C. Un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost

declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare
care a influenţat soluţia pronunţată în cauză [art. 453 alin. (1) lit. c) din Codul
de procedură penală]
– să existe un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere;
– înscrisul să fi fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea
hotărârii a cărei revizuire se cere;
– înscrisul declarat fals să fi influenţat pronunţarea unei hotărâri nelegale şi
netemeinice în cauza a cărei revizuire se cere;
– dovedirea falsului să se facă, potrivit dispoziţiilor art. 454 din Codul de
procedură penală, prin hotărâre judecătorească definitivă (prin care instanţa s-a
pronunţat asupra fondului cauzei, constatând existenţa falsului) sau prin orice
mijloc de probă, în procedura de revizuire (în cazurile în care dovada nu poate fi
făcută prin hotărâre judecătorească definitivă, datorită existenţei unei cauze care
împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale).
Temeiul de revizuire este dat de împrejurarea că instanța a pronunțat o hotărâre
eronată întrucât s-a bazat pe un înscris, ca mijloc de probă, care s-a dovedit a fi fals.
Nu are importanță despre ce tip de înscris este vorba, oficial sau sub semnătură
privată, esențial fiind ca aceasta să fi fost fals, iar instanța, în necunoștință de cauză,
s-a servit de el pentru darea hotărârii.
În ipoteza în care instanța a cunoscut caracterul fals al înscrisului și l-a înlăturat
din dosar, precum și în situația în care instanța, deși în necunoștință de cauză, nu a
ținut totuși cont de înscris, observând că nu se coroborează cu celelalte probe
146
administrate, revizuirea nu este posibilă, întrucât mijlocul de probă nu a influențat
în niciun fel hotărârea atacată.
Cazul de revizuire pe care îl analizăm are în vedere înscrisurile ca mijloace de
probă, iar nu înscrisurile procedurale întocmite în cauză. Astfel, susţinerile
revizuientului, în sensul că rechizitoriul întocmit în cauză este fals, întrucât cele
menţionate nu corespund realităţii, nu se încadrează în cazul de revizuire prevăzut
de dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, acest aspect
trebuind a fi invocat în căile ordinare de atac privind hotărârea prin care s-a
soluţionat fondul cauzei a cărei revizuire se cere. Dacă, totuși, se constată că un
înscris emanând de la organele judiciare conține date necorespunzătoare realității
(de pildă, în rechizitoriu se menționează în mod fals că inculpatul a avut o atitudine
nesinceră, deși acesta uzase de dreptul la tăcere, sau că este recidivist, deși
intervenise reabilitarea pentru infracțiunea anterioară), și această împrejurare a
influențat soluția pronunțată în cauză, revizuirea se poate solicita în temeiul art. 453
alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.
cauza înscrisului fals, s-a pronunţat o hotărâre nelegală sau netemeinică [art. 453
alin. (4) teza a II-a din Codul de procedură penală].
Dovada falsului se face după aceleași reguli ca și dovada mărturiei mincinoase.
D. Un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a

efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a
cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în
cauză [art. 453 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală]
– să se fi comis o infracţiune de către un membru al completului de judecată, de
procuror sau de o persoană care a efectuat acte de urmărire penală (spre exemplu,
infracţiuni de corupţie);
– infracţiunea respectivă să fie comisă în legătură cu cauza a cărei revizuire se
cere;
– infracţiunea comisă să fi dus la pronunţarea unei hotărâri nelegale şi
netemeinice;
147
– săvârşirea infracţiunii să fi influenţat soluţia pronunţată în cauza a cărei
revizuire se cere;
– dovada săvârşirii respectivei infracţiuni să fie făcută, potrivit dispoziţiilor art.
454 din Codul de procedură penală, prin hotărâre judecătorească definitivă (prin
care instanţa s-a pronunţat asupra fondului cauzei, constatând existenţa infracţiunii
şi săvârşirea acesteia de către un membru al completului de judecată, procurorul ori
persoana care a efectuat acte de urmărire penală) sau prin orice mijloc de probă, în
procedura de revizuire (în cazurile în care dovada nu poate fi făcută prin hotărâre
judecătorească definitivă, datorită existenţei unei cauze care împiedică punerea în
mişcare sau exercitarea acţiunii penale).
Temeiul revizuirii este reprezentat de împrejurarea că organele judiciare
implicate în soluționarea cauzei au comis o infracțiune în legătură cu acea cauză,
ceea ce a determinat pronunțarea unei soluții nelegale sau netemeinice.
Legea nu limitează tipul de infracțiune (poate fi vorba despre o faptă de corupție,
de abuz în serviciu, de fals, o infracțiune contra înfăptuirii justiției, de pildă
cercetarea abuzivă sau represiunea nedreaptă), context în care apreciem că poate fi
vorba inclusiv despre o infracțiune comisă din culpă (spre exemplu, din neatenție,
judecătorul distruge copia suportului pe care sunt stocate înregistrările unor
convorbiri telefonice, iar originalul nu se mai găsește).
Dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală condiționează
motivul de revizuire de săvârșirea infracțiunii de către organele judiciare, respectiv
judecător, procuror sau organele de cercetare penală. Apreciem că motivul de
revizuire vizează atât situația în care infracțiunea a fost comisă de un membru al
completului care a judecat acea cauza în fond cât și ipoteza în care fapta a fost
săvârșită de judecătorul de cameră preliminară, întrucât și aceasta poate influența
soluționarea cauzei (spre exemplu, judecătorul de cameră preliminară primește mită
de la persoana vătămată pentru a nu exclude o probă defavorabilă inculpatului, dar
nelegală, care va fi astfel avută în vedere de instanță la momentul judecării cauzei).
Nu este exclusă nici incidența cazului de revizuire prin raportare la judecătorul de
drepturi și libertăți, spre exemplu dacă acesta dispune consemnarea denaturată a
declarației dată de un martor în procedura audierii anticipate.
În ceea ce privește organele de urmărire penală, infracțiunea în legătură cu cauza
poate fi săvârșită de procurorul care efectuează urmărirea penală, de procurorul de
ședință sau de organele de cercetare penală, ale poliției judiciare ori cele speciale.
148
Motivul de revizuire nu este limitat la organele de urmărire penală desemnate
pentru a instrumenta dosarul; spre exemplu, poate fi vorba și despre un procuror
care a efectuat acte de urmărire penală, în cauză, prin comisie rogatorie sau prin
delegare.
Infracțiunile comise, în legătura cu cauza, de organele de constatare prevăzute la
art. 61 din Codul de procedură penală, au fost considerate în doctrină că
fundamentează acest motiv de revizuire, chiar dacă nu sunt prevăzute expres prin
dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală 77.
Dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală nu sunt însă
aplicabile în cazul infracțiunii de asistență și reprezentare neloială (art. 284 din
Codul penal), întrucât subiectul activ este avocatul și nu organele judiciare, deși nu
este exclus ca și o astfel de faptă să influențeze soluția din cauză, spre exemplu dacă
avocatul inculpatului ajunge la o înțelegere frauduloasă cu persoana vătămată,
lezând astfel interesele clientului său. Apreciem că, într-o atare situație, poate fi
incident cazul de revizuire de la art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură
penală, dacă sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege în acest sens, sau,
eventual, cel de la art. 453 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală (spre
exemplu, dacă, urmare a înțelegerii, unii martori sunt determinați să dea declarații
mincinoase).
cauza săvârşirii unei infracţiuni, s-a pronunţat o hotărâre nelegală sau netemeinică
[art. 453 alin. (4) teza a II-a din Codul de procedură penală]. Este însă esențial ca
săvârşirea infracţiunii să fi influenţat soluţia pronunţată în cauza a cărei revizuire se
cere.
Proba infracțiunii săvârșite de organele judiciare se face după reguli identice cu
dovada mărturiei mincinoase și a falsului.
E. Două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia [art.
453 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală]
– să existe două sau mai multe hotărâri penale definitive;
77
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, Tratat de procedură penală. Partea specială – în lumina noului Cod de procedură
penală, op. cit., p. 417.
149
– hotărârile respective să nu se poată concilia;
– prin respectivele hotărâri penale definitive să se fi soluţionat fondul cauzei.
În consecinţă, revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. e) din
Codul de procedură penală nu poate fi exercitată împotriva unei hotărâri penale
definitive prin care s-a rezolvat fondul cauzei şi a unei ordonanţe de clasare,
întrucât aceasta din urmă nu constituie o hotărâre penală definitivă prin care s-a
rezolvat fondul cauzei.
Nu se pot concilia hotărârile judecătoreşti care, din cauza datelor şi dispoziţiilor
pe care le conţin, se exclud reciproc. Spre exemplu: două hotărâri se referă la
acelaşi făptuitor, căruia i se reţin fapte diferite săvârşite în aceeaşi zi, la aceeaşi oră,
dar în localităţi diferite; în cadrul a două procese penale diferite se pronunţă hotărâri
definitive, prima de condamnare a complicelui, iar cea de-a doua de achitare a
autorului pe motiv că fapta nu există.
În schimb, nu este incident cazul de revizuire prevăzut în art. 453 alin. (1) lit. e)
din Codul de procedură penală în situaţia pronunţării unei hotărâri judecătoreşti
definitive de achitare şi a unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare,
pentru infracţiuni de luare de mită săvârşite de aceeaşi persoană, la aceeaşi dată, dar
în exercitarea atribuţiilor de control la persoane juridice diferite, întrucât hotărârile
judecătoreşti definitive de achitare şi de condamnare nu se exclud, nereferindu-se la
aceeaşi faptă, ci la fapte diferite 78. Aşadar, nu orice deosebire între modurile de
soluţionare a cauzelor reprezintă o stuaţie de inconciabilitate, ci doar cele care fac
ca hotărârile să se excludă una pe cealaltă.
În cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală, toate
hotărârile care nu se pot concilia sunt supuse revizuirii.
Cazul de revizuire de la art. 453 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală nu
trebuie confundat cu temeiul de contestaţia în anulare prevăzut de art. 426 lit. i) din
acelaşi cod, nefiind vorba despre autoritate de lucru judecat, ci despre situaţia în
care cele două hotărâri se referă la aceeaşi persoană, dar la fapte diferite, ori la
aceeaşi faptă, dar la persoane diferite, sau la fapte şi persoane diferite, dar
corelative, iar datorită menţiunilor pe care le conţin hotărârile se contrazic reciproc,
în sensul că cele două stări de fapt reţinute nu pot coexista.
78
150
F. Hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată
neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, ca urmare a admiterii
unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care
consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu
pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate [art. 453 alin. (1)
lit. f) din Codul de procedură penală]
– hotărârea pronunţată în cauză să fie întemeiată pe o prevedere legală declarată
neconstituţională;
– prevederea legală să fi fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a
devenit definitivă;
- declararea neconstituţionalităţii s-a produs ca urmare a admiterii unei excepţii
de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză;
– consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă;
– consecinţele încălcării să nu poată fi remediate decât prin revizuirea hotărârii
pronunţate.
Spre deosebire de celelalte temeiuri prevăzute la art. 453 din Codul de procedură
penală, acest caz de revizuire poate fi invocat numai în favoarea persoanei
condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori
amânarea aplicării pedepsei. Prin urmare, nu este posibilă revizuirea în baza art.
453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, dacă a fost solicitată de procuror
în defavoarea celui condamnat, a celui achitat sau faţă de care s-a încetat procesul
penal. Spre exemplu, dacă procurorul îl trimite în judecată pe inculpat pentru
săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, dar instanţa pronunţă o soluţie
definitivă de achitare motivând că fapta a fost comisă în contextul emiterii,
aprobării sau adoptării unui act normativ, dând astfel eficienţă dispoziţiilor art. 301
alin. (2) din Codul penal, împrejurarea că ulterior se admite o excepţie de
neconstituţionalitate prin care aceste prevederi legale sunt declarate
neconstituţionale nu permite promovarea revizuirii, întrucât prin calea extraordinară
de atac s-ar tinde la condamnarea inculpatului.
Cazul de revizuire pe care îl analizăm poate fi invocat numai după ce decizia
Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial, pentru că numai din
acest moment ea produce efecte, în sensul că se impune cu putere obligatorie
tuturor destinatarilor legii. Publicarea în Monitorul Oficial trebuie să fie ulterioară
151
momentului la care hotărârea dată în cauză a devenit definitivă. Dacă decizia Curţii
Constituţionale a intervenit în cursul procesului penal, mai înainte de pronunţarea
hotărârii, revizuirea este inadmisibilă, pentru că instanţa de judecată este obligată
oricum să aplice dezlegarea pe care Curtea a dat-o problemei. Este posibil ca
neconstituţionalitatea dispoziţiei legale să intervină după pronunţarea sentinţei,
situaţie în care partea trebuie să declare apel, împiedicând hotărârea să se
definitiveze, iar instanţa de apel va face aplicarea deciziei Curţii Constituţionale; în
caz contrar, dacă partea nu a exercitat calea ordinară de atac, apreciem că revizuirea
este inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia ca neconstituţionalitatea să fi fost
constatată după ce hotărârea a rămas definitivă.
Dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală instituie şi o
condiţie restritivă pentru acest temei de revizuire, respectiv ca prevederea legală pe
care hotărârea definitivă s-a întemeiat să fi fost declarată neconstituţională ca
urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză. Prin
urmare, în alte procese penale soluţionate definitiv în baza aceleiaşi dispoziţii
legale, dar în care excepţia de neconstituţionalitate nu a fost formulată, nu se poate
exercita revizuire. Apreciem că în asemenea cauze poate fi promovată calea
extraordinară de atac a recursului în casaţie, spre exemplu pentru motivul prevăzut
de art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură penală ("inculpatul a fost
condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" - în ipoteza în
care decizia de neconstituţionalitate vizează o normă de incriminare).
cauza dispoziţiei legale declarate neconstituţională, s-a pronunţat o hotărâre
nelegală sau netemeinică [art. 453 alin. (4) teza a II-a din Codul de procedură
penală].
Revizuirea este admisibilă numai atunci când consecinţele încălcării dispoziţiei
constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea
hotărârii pronunţate. Această condiţie nu poate fi limitată exclusiv la problemele
privitoare la pedeapsa aplicată, ci trebuie raportată la toate aspectele reţinute de
instanţă prin hotărârea a cărei revizuire se cere.
152
Procedura introducerii cererii
Declararea revizuirii se face printr-o cerere scrisă care trebuie motivată, cu
arătarea cazului de revizuire pe care se întemeiază şi a mijloacelor de probă pentru
dovedirea acestuia, şi adresată instanţei care a judecat cauza în primă instanţă. La
cererea de revizuire se vor alătura copii de pe înscrisurile de care cel ce a formulat
cererea de revizuire înţelege a se folosi în proces, certificate pentru conformitate cu
originalul. Când înscrisurile sunt redactate într-o limbă străină, ele se vor alătura în
traducere efectuată de un traducător autorizat [art. 456 alin. (3) din Codul de
În cazul în care cererea nu îndeplineşte condiţiile menţionate (cerere scrisă,
motivată, cu arătarea cazului de revizuire şi a mijloacelor de probă, însoţită de copii
de pe înscrisuri în susţinerea acesteia, certificate pentru conformitate cu originalul),
instanţa pune în vedere celui ce a formulat cererea să o completeze, într-un termen
stabilit de instanţă, sub sancţiunea respingerii acesteia ca inadmisibilă.
Cererea de revizuire poate fi făcută de către:
– oricare parte din proces, în limitele calităţii sale procesuale (nefiind parte,
persoana vătămată nu poate formula cerere de revizuire);
– un membru de familie al condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, şi
numai în favoarea acestuia. Întrucât dispoziţiile art. 455 alin. (1) lit. b) din Codul de
procedură penală de referă la "condamnat", rezultă că nu pot introduce revizuire
membrii de familie ai celui faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei,
amânarea aplicării pedepsei sau încetarea procesului penal, chiar dacă revizuirea ar
fi în favoarea acestei persoane;
– procuror, care poate iniţia din oficiu procedura revizuirii pe latura penală.
În conformitate cu dispoziţiile art. 455 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură
penală, un membru de familie al condamnatului poate cere revizuirea, chiar şi după
moartea acestuia, însă, în cazul în care condamnatul este în viaţă, calitatea de
substituit procesual a acelei persoane (membru de familie) este limitată în ceea ce
priveşte formularea cererii de revizuire, neputând exercita calea de atac ordinară a
apelului împotriva hotărârii prin care cererea de revizuire a fost soluţionată.
Persoana prevăzută în art. 455 din Codul de procedură penală care a formulat
cererea de revizuire îşi poate retrage cererea, instanţa fiind obligată să ia act de
declaraţia de retragere, întrucât dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică,
potrivit art. 2 din Codul de procedură civilă, şi în materiile prevăzute de alte legi,
153
deci şi în materie procesuală penală, în măsura în care acestea nu cuprind dispoziţii
potrivnice, iar conform art. 406 din Codul de procedură civilă, reclamantul poate să
renunţe oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă.
Cererea de revizuire poate fi introdusă în mod diferit după cum este făcută în
favoarea sau în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui faţă de care s-a
dispus încetarea procesului penal:
a) cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar
după ce pedeapsa a fost executată sau considerată executată ori după moartea
condamnatului, cu excepţia cazului prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. f), când cererea
de revizuire poate fi formulată în termen de un an de la data publicării deciziei
Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I;
b) cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau faţă de
care s-a încetat procesul penal se poate face în termen de 3 luni, care curge:
– în cazurile de revizuire prevăzute în art. 453 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de
procedură penală, când nu sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când
faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care face cererea sau de la
data când aceasta a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea
infracţiunii nu se poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la
data producerii acestora;
– în cazurile de revizuire prevăzute în art. 453 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de
procedură penală, dacă sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când
hotărârea a fost cunoscută de persoana care face cererea, dar nu mai târziu de 1 an
de la data rămânerii definitive a hotărârii penale;
– în cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. e), de la data când hotărârile ce nu se
conciliază au fost cunoscute de persoana care face cererea.
Revizuirea în defavoarea inculpatului nu se poate face când a intervenit o cauză
care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului
penal [art. 457 alin. (4) din Codul de procedură penală]. De pildă, dacă inculpatul a
fost achitat definitiv, dar ulterior se constată că o declaraţie mincinoasă a unui
martor a influenţat hotărârea, revizuirea la cererea procurorului este inadmisibilă,
chiar dacă ar fi introdusă în termenul legal de 3 luni, dacă între timp s-a împlinit
termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta de care inculpatul a fost
acuzat ori dacă, cu privire la această faptă, a intervenit o lege de amnistie (de
remarcat că revizuirea nu este posibilă chiar dacă ar tinde nu la condamnare, ci la
154
încetarea procesului penal ca efect al prescripţiei sau amnistiei, pentru că şi aceste
soluţii sunt defavorabile inculpatului în raport cu achitarea).
Revizuirea în favoarea condamnatului este însă admisibilă chiar dacă între timp a
intervenit una dintre cauzele prevăzute la art. 16 din Codul de procedură penală
(spre exemplu, amnistia). Într-o atare ipoteză, dacă revizuirea este găsită întemeiată
şi se procedează la desfiinţarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei, instanţa va
dispune, după caz, achitarea pentru temeiurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d)
din Cod sau, dacă nu se constată niciunul dintre aceste temeiuri, va pronunţa
încetarea procesului penal
Procedura judecării revizuirii

Instanţa competentă să judece cererea de revizuire este instanţa care a judecat
cauza în primă instanţă. Nu are importanţă care este soluţia pronunţată de această
instanţă şi nici dacă acestă soluţie a fost menţinută sau nu în apel. Ca atare, dacă
inculpatul a fost achitat de judecătorie, dar curtea de apel a desfiinţat hotărârea şi l-a
condamnat pe inculpat, judecarea cererii de revizuire introdusă împotriva hotărârii
definitive de condamnare este de competenţa judecătoriei, iar nu a curţii de apel 79.
În ipoteza în care temeiul cererii constă în existenţa unor hotărâri ce nu se pot
concilia, competenţa se determină în conformitate cu art. 44 din Codul de procedură
penală, potrivit regulilor ce se aplică în situaţia reunirii cauzelor.
Compunerea completului de judecată în cazul soluţionării cererii de revizuire are
în vedere regulile aplicabile pentru judecata în primă instanţă. Judecătorul care a
soluţionat cauza în primă instanţă este însă incompatibil să judece calea
extraordinară de atac a revizuirii [art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală].
Măsuri premergătoare şi admiterea în principiu

Procedura de judecată cunoaşte două etape: admisibilitatea în principiu şi
La primirea cererii de revizuire, se fixează termen pentru examinarea
admisibilităţii în principiu, preşedintele completului dispunând ataşarea dosarului
79
C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3356/2002, www.scj.ro
155
Admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă
în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului, cărora li
se va da cuvântul pentru a pune concluzii privind admisibilitatea cererii.
Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică examinarea admisibilităţii în
principiu.
Instanţa examinează dacă:
a) cererea de revizuire este formulată în termen şi de o persoană dintre cele care
pot fi titularii acesteia;
b) cererea de revizuire este formulată în scris, este motivată, cu arătarea cazului
de revizuire şi a mijloacelor de probă, şi este însoţită de copii de pe înscrisuri în
susţinerea acesteia, certificate pentru conformitate cu originalul;
c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale;
d) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost
prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv (în caz
contrar, revizuirea este inadmisibilă);
e) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în
mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea;
f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei în sensul de
a o completa, într-un anumit termen fixat de instanţă, în situaţia în care aceasta nu
îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute la lit. b) de mai sus;
g) hotărârea atacată este una definitivă prin care s-a soluţionat fondul cauzei.
Etapa admisibilității în principiu nu are rolul de a statua asupra temeiniciei
cererii de revizuire, ci doar asupra conformităţii ei procedurale. Practic, în urma
acestei etape se va decide dacă cererea poate fi sau nu judecată pe fond.
Examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire reprezintă o
activitate jurisdicţională care trebuie finalizată printr-o hotărâre pronunţată în
condiţiile legii. Chiar dacă se examinează în camera de consiliu, admisibilitatea în
principiu a cererii de revizuire implică o activitate în şedinţa de judecată.
În baza celor constatate, instanţa poate dispune, prin încheiere, admiterea în
principiu a cererii de revizuire (în cazul în care constată că sunt îndeplinite toate
condiţiile prevăzute de lege) sau, prin sentinţă, respingerea acesteia (în cazul în care
constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile legale).
156
Încheierea de admitere în principiu este definitivă, iar sentinţa prin care s-a
respins cererea de revizuire este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea la care
se referă revizuirea.
Efectul admiterii în principiu nu este acela că hotărârea definitivă atacată va fi
desfiinţată, ci doar că se trece în cea de-a doua etapă, cea a judecării propriu-zise a
cererii de revizuire.
Când cererea de revizuire a fost făcută pentru un condamnat decedat sau când
condamnatul care a făcut cererea ori în favoarea căruia s-a făcut revizuirea a
decedat după introducerea cererii, prin derogare de la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit.
f) din Codul de procedură penală, procedura de revizuire îşi va urma cursul, iar în
cazul rejudecării cauzei, după admiterea în principiu, instanţa va hotărî potrivit
dispoziţiilor art. 16 din Codul de procedură penală, care se aplică în mod
corespunzător [art. 459 alin. (6) din Codul de procedură penală]. Prin urmare,
impedimentul derivat din decesul condamnatului nu va fi valorificat în etapa
admisibilităţii în principiu. Dacă cererea este admisă în principiu (făcându-se, deci,
abstracţie de deces), iar ulterior este admisă şi pe fond şi se procedează la
rejudecarea cauzei, instanţa va pronunţa achitarea, dacă constată vreunul din
cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, iar în
caz contrar va dispune încetarea procesului penal ca efect al decesului inculpatului
(deci, nu se mai poate dispune condamnarea).
Odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire sau ulterior acesteia,
instanţa poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii supuse
revizuirii şi poate dispune respectarea de către condamnat a unora dintre
obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală 80; în
cazul în care persoana condamnată nu respectă obligaţiile stabilite, instanţa, din
oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune revocarea măsurii suspendării şi
reluarea executării pedepsei.
În situaţia în care măsura suspendării se dispune după admiterea în principiu a
cererii de revizuire, instanţa pronunţă o încheiere, iar, în cazul în care suspendarea
se dispune odată cu admisibilitatea în principiu, instanţa pronunţă o singură
încheiere prin care va admite în principiu cererea de revizuire şi, totodată, va
suspenda executării hotărârii.
80
Obligaţiile ce reprezintă conţinutul controlului judiciar.
157
Împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea hotărârii supuse revizuirii
(atunci când suspendarea s-a dispus ulterior admisibilităţii în principiu), dar şi
împotriva dispoziţiei de suspendare a executării hotărârii, dispoziţie cuprinsă în
încheierea prin care s-a admis în principiu cererea de revizuire (atunci când
suspendarea se dispune odată cu admisibilitatea în principiu), procurorul sau
persoana interesată poate formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la
pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Contestaţia
formulată de procuror este suspensivă de executare. La judecarea contestaţiei,
condamnatul aflat în stare de deţinere sau internat într-un centru educativ este adus
la judecată, participarea procurorului fiind obligatorie. Şedinţa de judecată este
publică, iar părţile şi procurorul formulează concluzii. Hotărârea prin care instanţa
se pronunţă asupra contestaţiei este o sentinţă.
În cazul admiterii în principiu a cererii de revizuire pentru existenţa unor hotărâri
ce nu se pot concilia, cauzele în care aceste hotărâri au fost pronunţate se reunesc în
vederea rejudecării.
Rejudecarea după admiterea în principiu

Reprezintă cel de-al doilea moment al judecăţii în revizuire, distinct de admiterea
în principiu, atât sub aspect procedural, cât şi din punct de vedere al soluţiilor
pronunţate.
Rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire se
realizează potrivit regulilor de procedură privind judecata în primă instanţă, în
limitele în care s-a dispus admiterea în principiu.
Cu ocazia rejudecării, instanţa, dacă găseşte necesar, administrează din nou
probele din cursul primei judecăţi.
În situaţia în care instanţa constată că situaţia de fapt nu poate fi stabilită în mod
nemijlocit sau aceasta nu s-ar putea face decât cu mare întârziere, dispune
efectuarea cercetărilor necesare de către procurorul de la parchetul de pe lângă
această instanţă, într-un interval ce nu poate depăşi 3 luni, urmând ca acesta să
înainteze instanţei întregul material după efectuarea cercetărilor. Reţine atenţia că,
după efectuarea actelor de cercetare necesare, procurorul nu poate să adopte vreo
soluţie în cauză (de pildă, chiar dacă ar considera că revizuirea este întemeiată, fiind
incidentă o cauză de la art. 16 din Codul de procedură penală, nu poate dispune
clasarea), ci este obligat să trimită instanţei întregul material rezultat.
158
Nu pot fi audiaţi ca martori în cauza supusă revizuirii martorii, experţii sau
interpreţii care au săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în această cauză sau
procurorul, vreunul dintre membrii completului de judecată ori persoana care a
efectuat acte de urmărire penală şi care au săvârşit o infracţiune în legătură cu
cauza, dacă dovada cazurilor de revizuire prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. b) şi d)
din Codul de procedură penală s-a făcut printr-o hotărâre judecătorească.
Interpretând per a contrario, rezultă că persoanele sus-menţionate vor putea fi
audiate ca martori în situaţia în care nu s-ar putea face dovada printr-o hotărâre
judecătorească, datorită existenţei unei cauze dintre cele prevăzute de art. 16 din
Codul de procedură penală; de altfel, aşa cum am precizat anterior, în această
situaţie dovada se poate face, în procedura de revizuire, prin orice mijloc de probă,
prin urmare, şi prin audierea acestor categorii de persoane.
Dacă se constată că cererea de revizuire este întemeiată, instanţa anulează
hotărârea în măsura în care a fost admisă revizuirea sau, după caz, anulează
hotărârile care nu se pot concilia, pronunţă o nouă hotărâre potrivit dispoziţiilor ce
reglementează judecata în primă instanţă, care se aplică în mod corespunzător, şi ia
măsuri pentru restabilirea situaţiei anterioare, dispunând, dacă este cazul, restituirea
amenzii plătite şi a bunurilor confiscate, a cheltuielilor judiciare pe care cel în
favoarea căruia s-a admis revizuirea nu era ţinut să le suporte sau alte asemenea
măsuri. Practic, într-o asemenea ipoteză, se constată că a existat într-adevăr o eroare
judiciară în cauză, motiv pentru care hotărârea definitivă este desfiinţată şi se
procedează la rejudecarea dosarului.
Cu ocazia rejudecării după admiterea în principiu, dacă este cazul, se aplică în
mod corespunzător şi dispoziţiile art. 419 din Codul de procedură penală privind
efectul extensiv al apelului.
În urma rejudecării se poate pronunţa oricare dintre soluţiile pe care le putea
dispune prima instanţă, ţinând însă cont de limitele în care poate fi exercitată
revizuirea. Spre exemplu, dacă revizuirea s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 453 alin.
(1) lit. f) din Codul de procedură penală, soluţia nu poate fi decât mai favorabilă
revizuentului, având în vedere cerinţa impusă de art. 453 alin. (3) din acelaşi Cod.
În ipoteza în care revizuirea s-a fundamentat pe cazul de la art. 453 alin. (1) lit. a)
din Codul de procedură penală, soluţia în urma rejudecării trebuie să fie diametral
opusă celei din hotărârea desfiinţată (spre exemplu, din condamnare în achitare sau
invers). Pentru celelalte motive, soluţia poate fi de acelaşi tip cu cea din hotărârea
159
desfiinţată, dar trebuie avut în vedere şi de efectul neagravant al căii de atac (spre
exemplu, dacă cererea a fost introdusă de condamnat sau în favoarea lui, se poate
menţine soluţia condamnării, dar pedeapsa aplicată va fi întotdeauna una mai
uşoară; în schimb, în revizuirea promovată de procuror în defavoarea celui achitat
sau faţă de care s-a dispus încetarea procesului penal se poate ajunge la o soluţie de
condamnare).
Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge şi
dispune obligarea revizuientului la plata cheltuielilor judiciare către stat, precum şi
reluarea executării pedepsei, în cazul în care aceasta a fost suspendată.
În cazul respingerii cererii de revizuire ca inadmisibilă sau ca neîntemeiată, nu
va putea fi formulată o nouă cerere pentru aceleaşi motive (art. 464 din Codul de
procedură penală).
Căi de atac
Regimul atacării hotărârilor pronunţate în cadrul revizuirii este următorul:
sentinţa prin care este respinsă cererea de revizuire, după etapa admiterii în
principiu, şi sentinţa prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de revizuire
(admitere sau respingere), după rejudecarea cauzei, sunt supuse aceloraşi căi de atac
ca şi hotărârile la care se referă revizuirea.
Hotărârea definitivă dată în soluţionarea unei revizuiri este supusă căilor de atac
extraordinare (cu excepţia, în anumite ipoteze, a recursului în casaţie 81), inclusiv
unei noi cereri de revizuire, dacă se constată incidenţa vreunuia dintre cazurile
prevăzute în art. 453 din Codul de procedură penală, intervenite ulterior rămânerii
definitive a hotărârii.
Cererea de revizuire:
a) se adresează instanţei la care a rămas definitivă hotărârea a cărei revizuire se
cere;
b) se adresează curţii de apel în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază
revizuientul;
c) se adresează instanţei care a judecat cauza în primă instanţă.
81
Potrivit dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, nu pot fi atacate cu recurs în
casaţie hotărârile de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire. Per a contrario, recursul în casaţie poate fi
introdus împotriva unei hotărâri definitive date în urma rejudecării, ca efect al admiterii revizuirii.
160
5.4. Rezumat
Revizuirea este calea de atac extraordinară prin care se îndreaptă erorile

judiciare cu privire la faptele cauzei.
Revizuirea poate fi cerută când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au
fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii
pronunţate în cauză; b) hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia
unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a
săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere,
influenţând astfel soluţia pronunţată; c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a
cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea
hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză; d) un membru al
completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire
penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere,
împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză; e) când două sau mai
multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia; f) hotărârea s-a întemeiat
pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a
devenit definitivă, ca efect al admiterii unei excepții de neconstituționalitate ridicate
în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale
continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii
pronunţate.
Cererea de revizuire poate fi făcută de către: oricare parte din proces; un
membru de familie al condamnatului; procuror.
Procedura de judecată cunoaşte două etape: admisibilitatea în principiu şi
Etapa admisibilității în principiu are rolul de a analiza conformitatea
procedurală a cererii de revizuire. Dacă s-a admis în principiu cererea de revizuire
se trece la rejudecarea cauzei, potrivit regulilor de procedură privind judecata în
primă instanţă.
Constituie motive de revizuire:

a) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de
161
încetare a procesului penal;
b) când un membru al completului de judecată a comis o infracţiune în
legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat
soluţia pronunţată în cauză;
c) când două hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.

162
REDESCHIDEREA PROCESULUI PENAL
Cuprins:
6.1. Introducere
6.2. Obiective
6.3. Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsă
6.4. Rezumat
6.1. Introducere
În această unitate va fi analizată calea extraodinară de atac a redeschiderii

procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate.
6.2. Obiective
• identificați ipotezele în care persoana este considerată ca fiind "judecată în
lipsă";
• distingeți situațiile restrictive în care poate fi utilizată calea extraordinară de
atac a redeschiderii procesului penal;
• observați particularitățile procedurii de soluționare a căilor extraordinare de
atac.
163
§6.3. Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsă
Redeschiderea procesului penal este o cale extraordinară de atac de retractare
prin intermediul căreia persoana condamnată definitiv care a fost judecată în lipsă
poate solicita redeschiderea procesului penal, în termen de o lună din ziua în care a
luat cunoştinţă că s-a desfăşurat un proces penal împotriva sa.
Dreptul de a compărea în persoană în fața instanței nu este necesar numai pentru
respectarea dreptului la apărare, ci conferă, totodată, posibilitatea instanţei, pe de o
parte, de a-şi forma o impresie nemijlocită cu privire la acuzat, iar, pe de altă parte,
de a asculta declaraţiile pe care acesta intenţionează să le facă.
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale garantează, potrivit art. 6, dreptul persoanei de a se apăra ea însăşi şi
de a întreba sau de a obţine audierea martorilor, ceea ce presupune, implicit,
prezenţa inculpatului în faţa instanţei; cu toate acestea, în practica C.E.D.O.,
judecata în lipsă nu constituie o încălcare a Convenţiei, dacă statul a depus eforturi
rezonabile pentru a-l găsi şi a-l cita pe inculpat. Astfel, s-a statuat 82 că, deşi dreptul
acuzatului de a participa la dezbateri decurge din prevederile art. 6 din Convenţie,
acest drept nu este absolut, dar atunci când legislaţia naţională permite judecarea în
lipsă, condamnatul trebuie să aibă acces la o nouă procedură care să statueze asupra
acuzaţiilor ce i-au fost aduse. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului
recunoaşte acest drept la redeschiderea procedurilor numai în cazurile în care
judecata în lipsă nu este consecinţa renunţării voluntare din partea acuzatului la
dreptul de a fi prezent în instanţă.
Sediul materiei pentru redeschiderea procesului penal se află în dispoziţiile art.
466-469 din Codul de procedură penală.
Titularii şi termenul de introducere cererii

Potrivit dispoziţiilor art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală, persoana
condamnată definitiv care a fost judecată în lipsă poate solicita redeschiderea
82
C.E.D.O., cauza Colozza c. Italiei, Hotărârea din 12 februarie 1985, www.echr.coe.int.
164
procesului penal în termen de o lună din ziua în care a luat cunoştinţă, prin orice
notificare oficială, că s-a desfăşurat un proces penal împotriva sa.
Este considerată persoană judecată în lipsă persoana condamnată care:
a) nu a fost citată la proces şi nu a luat cunoştinţă în niciun alt mod oficial
despre acesta; într-o astfel de situaţie, în ipoteza în care condamnatul a fost audiat
în faza de urmărire penală, iar ulterior şi-a schimbat domiciliul fără a comunica
acest lucru organelor judiciare sau a părăsit ţara, nemaiavând astfel cunoştinţă de
trimiterea în judecată, apreciem că nu poate uza de procedura redeschiderii
procesului penal, întrucât a avut cunoştinţă de existenţa procesului în faza de
urmărire penală. Menționăm că, deși dispozițiile art. 466 alin. (1)-(2) din Codul de
procedură penală se referă la persoane ”judecate (s.n.) în lipsă”, sintagma nu trebuie
interpretată în sensul că redeschiderea ar fi la îndemâna celor care au participat la
urmărirea penală, lipsind doar la faza judecății. O astfel de interpretare ar fi contrară
spiritului procedurii, care este acela de a oferi o cale de atac persoanelor care nu au
avut cunoștință de proces, nu celor care au renunțat benevol la dreptul lor de a
compărea în fața instanței. De altfel, și în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că
renunțarea de către inculpat la dreptul a fi prezent în fața instanței nu este
incompatibilă cu dreptul la un proces echitabil 83, după cum fuga inculpatului în
cursul urmăririi penale este considerată un act prin care acesta renunţă la prezenţa la
proces, în acest caz nefiind obligatorie reluarea procedurii 84.
Considerăm însă că este admisibilă calea extraordinară de atac în situaţia în care
persoana a fost citată şi audiată în calitate de martor, după care a părăsit ţara şi nu s-
a mai prezentat în faţa organelor judiciare care au pus în mișcare acțiunea penală în
contra sa. Într-o asemenea situaţie, nu se poate susţine că cel condamnat ar fi avut
cunoştinţă că se desfăşoară o procedură judiciară îndreptată împotriva sa, din
moment ce singura comunicare oficială îl viza în calitate de martor, şi nu de suspect
sau inculpat.
Deși dispozițiile art. 466 alin. (2) din Codul de procedură penală se referă la
situația în care persoana ”nu a fost citată (s.n.) la proces”, aspectul esențial este ca
procesul penal să nu fi ajuns la cunoștința inculpatului. De aceea, este considerat în
lipsă și inculpatul care a fost citat prin afișare, în ipoteza prevăzută de art. 259 alin.
(5) din Codul de procedură penală. Citarea unei persoane nu poate echivala cu o
83
C.E.D.O., cauza Demebukov c. Bulgariei, hotărârea din 28 februarie 2008, www.echr.coe.int
84
C.E.D.O., cauza Hermi c. Italiei, hotărârea din 18 octombrie 2006, www.echr.coe.int
165
notificare oficială cu privire la existenţa unei acuzaţii, atunci când citaţia nu a fost
primită personal de inculpat (fie prin înmânare, fie telefonic sau la adresa e-mail
indicată de acesta) sau procedura de citare s-a realizat prin afişare; practic, singurul
caz în care cele două noţiuni se identifică o constituie comunicarea personală a
citaţiei. De altfel, într-o atare situație, lipsa condamnatului de la judecată nu îi este
imputabilă.
În practică, sunt posibile situații în care persoana află pe diverse căi de fapt
despre existența procesului penal îndreptat împotriva sa, dar niciodată pe cale
oficială (spre exemplu, citațiile sunt primite de membrii familiei sale, care arată că
infractorul a fugit după săvârșirea infracțiunii și nu știu unde se află, dar i-au
comunicat despre existența procesului atunci când acesta i-a contactat de la posturi
telefonice pre-paid, devenite ulterior inactive). În jurisprudența C.E.D.O. se admite
că anumite fapte certe pot proba în mod neechivoc că inculpatul are cunoştinţă
despre procedurile care au loc împotriva lui şi despre natura acuzaţiei care i se
aduce şi nu doreşte să participe la proces sau se sustrage procedurilor; astfel de
situaţii pot fi, de exemplu, cea în care infractorul declară public că nu doreşte să
răspundă la acuzaţiile de care a luat cunoştinţă prin intermediul altor surse sau cea
în care reuşeşte să scape dintr-o încercare de arestare 85. Cu toate acestea, având în
vedere că dispozițiile art. 466 alin. (2) din Codul de procedură penală instituie
cerința ca persoana să nu fi luat cunoștință ”în mod oficial (s.n.)” despre proces,
considerăm că, în ipoteze precum cele mai sus exemplificate, cererea de
redeschidere a procesului penal trebuie admisă, legislația internă fiind, în acest caz,
mai favorabilă persoanei decât cea internațională [art. 20 alin. (2) din Constituție].
Precizăm că prin comunicare oficială cu privire la proces nu trebuie înțeleasă
numai situația în care persoana a fost informată despre continuarea urmăririi penale
împotriva sa, ci și alte ipoteze echivalente, cum sunt cele în care i s-a pus la
dispoziție ordonanța de reținere ori cea privind instituirea unei măsuri asigurătorii.
Nu au însă acest caracter începerea in rem a urmăririi penale și nici autorizarea unor
procedee precum supravegherea tehnică;
b) deşi a avut cunoştinţă de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea
cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa; nici în această situaţie, în ipoteza
exemplului mai sus arătat, condamnatul nu poate uza de procedura redeschiderii
85
C.E.D.O., cauza Sejdovic c. Italiei, hotărârea din 1 martie 2006, www.echr.coe.int.
166
procesului penal, întrucât, deşi a avut cunoştinţă de existenţa procesului penal (prin
prezenţa sa în faza de urmărire penală), lipsa lui nu poate fi considerată ca
justificată, în condiţiile în care şi-a schimbat domiciliul fără a comunica acest lucru
organelor judiciare sau a părăsit ţara (spre exemplu, în scopul de a se sustrage de la
judecarea cauzei).
În cea de-a doua ipoteză prevăzută de art. 466 alin. (2) teza I din Codul de
procedură finală, persoana este considerată în lipsă dacă sunt îndeplinite cumulativ
trei condiții:
- a avut cunoștință de proces (prin orice notificare oficială);
- s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a se prezenta;
- s-a aflat în imposibilitate de a încunoștința instanța că nu se poate prezenta.
Se poate observa că, atunci când imposibilitatea de prezentare și încunoștințare
vizează judecata apelului, ipoteza se suprapune peste motivul de contestație în
anulare prevăzut de art. 426 lit. a) teza a II-a din Codul de procedură penală. În în
acest caz, se poate formula numai contestație în anulare, având în vedere că, în
condițiile în care partea a fost prezentă la judecata în primă instanță, nu se poate
afirma că nu ar fi avut cunoștință de procesul derulat împotriva sa (ceea ce
constituie premisa redeschiderii).
Nu se consideră judecată în lipsă persoana condamnată care:
– şi-a desemnat un apărător ales ori un mandatar, dacă aceştia s-au prezentat
oricând în cursul procesului [art. 466 alin. (2) teza a II-a din Codul de procedură
penală]. Împrejurarea că inculpatul și-a angajat un apărător sau a decis să dea
împuternicire unei persoane pentru a-l reprezenta la proces exclude ipoteza că nu
avut cunoștință despre derularea unei proceduri judiciare împotriva sa, deci face
inadmisibilă cererea de redeschidere a procesului penal. Desemnarea apărătorului
trebuie să se facă personal de inculpat sau cel puțin acesta să aibă cunoștință și să
fie de acord cu angajarea avocatului; în caz contrar (spre exemplu, angajarea
apărătorului de către familia inculpatului) nu se poate prezuma că inculpatul a știut
de proces. Pentru a se putea concluziona că inculpatul nu a fost judecat în lipsă,
legea impune condiția suplimentară ca apărătorul sau reprezentantul să se fi
prezentat oricând în cursul procesului;
– după comunicarea, potrivit legii, a sentinţei de condamnare, nu a declarat apel,
a renunţat la declararea lui ori şi-a retras apelul [art. 466 alin. (2) teza finală din
Codul de procedură penală]. Pentru a se considera că inculpatul nu a fost judecat în
167
lipsă este necesar ca minuta să îi fi fost comunicată personal și inculpatul să nu fi
declarat apel, să fi renunțat la calea de atac sau să-și fi retras apelul după declarare,
în asemenea ipoteze fiind evident că are cunoștință de proces;
– a solicitat să fie judecată în lipsă [art. 466 alin. (4) din Codul de procedură
penală], astfel încât renunţarea neechivocă şi voluntară la dreptul de a fi prezent şi
de a se apăra duce la respingerea cererii. În mod evident, un inculpat care cere să fie
judecat în lipsă cunoaște despre existența procesului penal, deci nu poate solicita
ulterior redeschiderea, din moment ce el însuși a ales să nu participe la procedură în
ciclul procesul ordinar.
După cum se poate observa din cele de mai sus, această cale extraordinară de
atac se poate formula doar de către cel care a avut calitatea de inculpat în cauza în
care s-a pronunţat o hotărâre de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei
sau de amânare a aplicării pedepsei [art. 466 alin. (5) din Codul de procedură
penală]. Nu are relevanţă care a fost pedeapsa aplicată prin hotărârea de
condamnare, poate fi vorba atât de o pedeapsă privativă cât şi de una neprivativă de
libertate. Pot exercita calea extraordinară de atac atât condamnaţii majori cât şi cei
minori. Este indiferent dacă judecata în primă instanţă sau în apel s-a desfășurat în
mod obișnuit sau este consecinţa rejudecării cauzei ca urmare a admiterii unei
contestaţii în anulare ori a unei cereri de revizuire.
Nu pot cere redeschiderea procesului penal cei condamnaţi în procedura
simplificată a recunoaşterii învinuirii sau în urma admiterii unui acord de
recunoaştere a vinovăţiei, chiar dacă nu s-au prezentat în faţa instanţei (spre
exemplu, recunoaşterea învinuirii s-a făcut prin înscris autentic), întrucât este
evident că aceste persoane au avut cunoştinţă despre derularea unor proceduri
judiciare împotriva lor.
Calea de atac nu este permisă procurorului, persoanei vătămate sau celorlalte
părţi participante în proces şi nici inculpatului faţă de care s-a pronunţat o hotărâre
de achitare sau de încetare a procesului penal, și aceasta chiar dacă respectivele
persoane au lipsit de la judecată și ar avea interes să obțină un temei mai favorabil
dintre cele prevăzute la art. 16 din Codul de procedură penală (spre exemplu, din
încetarea procesului penal pe temeiul amnistiei în achitare pe motiv că nu sunt
probe că a săvârșit infracțiunea).
168
Dacă hotărârea atacată conține atât o soluție de condamnare pentru unele
infracțiuni cât și o soluție de achitare pentru alte fapte, redeschiderea este posibilă
numai prin raportare la soluția de condamnare.
Nu se poate solicita redeschiderea proceselor penale finalizate prin soluţii de
clasare sau de renunţare la urmărirea penală, chiar confirmate de judecătorul de
cameră preliminară. Tot astfel, nu pot fi atacate încheierile date de judecătorul de
cameră preliminară în această fază procesuală, chiar dacă inculpatul ar fi în lipsă.
Cererea de redeschiderea a procesului penal se poate formula în termen de o
lună din ziua în care persoana condamnată definitiv a luat cunoştinţă, prin orice
notificare oficială, că s-a desfăşurat un proces penal împotriva sa. Termenul este
unul procedural, iar momentul de la care începe să curgă este cel al oricărei
comunicări cu caracter oficial din care rezultă că împotriva persoanei s-a derulat un
proces penal (de pildă: înmânarea mandatului de executare la momentul punerii în
executare, prin încarcerare, a pedepsei privative de libertate; comunicarea unui
exemplar al sentinței, chiar și în extras; notificarea personală de către organele
fiscului privind executarea silită a amenzii penale).
Procedura introducerii cererii

Cererea de redeschidere a procesului penal se depune la instanţa care a judecat
cauza în primă instanţă sau la administraţia locului de deţinere, care o va trimite de
îndată acestei instanţe (atunci când persoana judecată în lipsă este privată de
libertate).
Poate solicita redeschiderea numai persoana judecată în lipsă. Legea nu prevede
posibilitatea introducerii cererii prin substituiți procesuali, însă apreciem că o
asemenea cerere produce efecte dacă este însușită, în termen, de cel condamnat.
Cererea se formulează în scris şi trebuie motivată cu privire la îndeplinirea
condiţiilor formale prevăzute de lege, referitoare la titularul cererii, termenul de
introducere, temeiurile legale pentru redeschiderea procesului penal.
Cererea poate fi însoţită de copii de pe înscrisurile de care persoana judecată în
lipsă înţelege a se folosi în proces, certificate pentru conformitate cu originalul, iar
când înscrisurile sunt redactate într-o limbă străină, ele vor fi însoţite de traducere.
Instanţa învestită cu soluţionarea unei astfel de cereri poate acorda un termen
scurt în scopul completării cererii, în cazul neîndeplinirii condiţiilor formale
169
prevăzute de lege, sau poate pune în vedere ca aceasta să se realizeze până la primul
termen de judecată.
Procedura judecării cererii

Instanţa competentă să judece cererea de redeschidere este instanţa care a
judecat cauza în lipsă în primă instanţă [art. 467 alin. (1) din Codul de procedură
penală].
Compunerea completului de judecată are în vedere regulile aplicabile pentru
judecata în primă instanţă.
Măsuri premergătoare şi admiterea în principiu

La primirea cererii de redeschidere a procesului penal, se fixează termen pentru
examinarea admisibilităţii în principiu, preşedintele dispunând ataşarea dosarului
Când persoana care a solicitat redeschiderea procesului penal este privată de
libertate, chiar într-o altă cauză, preşedintele dispune încunoştinţarea acesteia
despre termen şi ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu. Persoana
privată de libertate este adusă la judecată.
Admisibilitatea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal se
examinează de către instanţă de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea părţilor şi a
subiecţilor procesuali principali interesaţi şi cu participarea persoanei private de
libertate. Instanţa examinează dacă:
a) cererea a fost formulată în termen şi de către o persoană dintre cele care pot fi
titularii acesteia (se verifică inclusiv calitatea de ”persoană judecată în lipsă”, în
sensul dispozițiilor legale);
b) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procesului penal;
c) motivele în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o
cerere anterioară de redeschidere a procesului penal, care a fost judecată definitiv;
d) hotărârea atacată este una definitivă și conține o soluție de condamnare,
renunțare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei.
Examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de redeschidere a procesului
penal reprezintă o activitate jurisdicţională care trebuie finalizată printr-o hotărâre
pronunţată în condiţiile legii.
170
Până la admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal, în
cazul în care persoana condamnată se află în executarea pedepsei cu închisoarea
aplicate în cauza a cărei rejudecare se cere, instanţa poate suspenda motivat, în tot
sau în parte, executarea hotărârii şi poate dispune respectarea de către condamnat a
unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură
penală; în cazul în care executarea pedepsei cu închisoarea nu a început, instanţa
poate dispune respectarea de către condamnat a uneia dintre aceste obligaţii.
Așadar, până la momentul admiterii în principiu a redeschiderii, nu pot fi luate
măsuri precum arestarea preventivă sau arestul la domiciliu, chiar dacă executarea
pedepsei a fost suspendată, singura posibilitatea fiind impunerea obligațiilor
prevăzute la art. 215 alin. (1)-(2) din Codul de procedură penală.
Este de observat că dispozițiile art. 469 alin. (2) din Codul de procedură penală
se referă la posibilitatea suspendării exclusiv prin referire la cazul condamnatului
care ”se află în executarea pedepsei cu închisoarea (s.n.) aplicate în cauză”.
Așadar, nu este posibilă suspendarea executării hotărârii de condamnare la pedeapsa
detențiunii pe viață sau la pedeapsa amenzii ori la o măsură educativă și nici a
hotărârii de amânare a aplicării pedepsei (în acest caz, evident, efectul
imposibilității de suspendare nu este acela că s-ar trece la executarea închisorii, ci
că vor continua să se execute măsurile de supraveghere și obligațiile pe care
instanța le-a impus în temeiul art. 85 din Codul penal).
Instanţa poate dispune, prin încheiere, admiterea cererii de redeschidere a
procesului penal (în cazul în care constată că sunt îndeplinite toate condiţiile
prevăzute de lege) sau, prin sentinţă, respingerea acesteia (în cazul în care constată
neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 466 din Codul de procedură
penală referitoare la titularul cererii, termenul de introducere, temeiurile legale
pentru redeschiderea procesului penal).
Încheierea de admitere a cererii de redeschidere a procesului penal poate fi
atacată odată cu fondul, iar sentinţa prin care s-a respins cererea este supusă
aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea pronunţată în lipsa persoanei condamnate. În
raport cu dispoziţiile art. 469 alin. (6) din Codul de procedură penală - potrivit
cărora hotărârea prin care este respinsă cererea de redeschidere a procesului penal
este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea pronunţată în lipsa persoanei
condamnate -, apelul declarat împotriva hotărârii prin care instanţa a respins cererea
171
de redeschidere a procesului penal în apel, formulată cu privire la o decizie a
instanţei de apel, este inadmisibil.
Admiterea cererii de redeschidere a procesului penal atrage desfiinţarea de
drept a hotărârii pronunţate în lipsa persoanei condamnate, astfel încât
procesul se va relua din faza judecăţii în primă instanţă, iar rejudecarea cauzei se
face potrivit regulilor de procedură aplicabile acestei etape procesuale.
Desființarea vizează soluțiile de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei sau
amânare a aplicării pedepsei, nu însă și pe cele de achitare sau încetare a procesului
penal (dacă există în cauză, cu privire la unele fapte). Subsecvent, se desființează și
soluțiile din latura civilă, pronunțate ca efect al soluțiilor desființate în latura penală
(de pildă, se desființează soluția de admitere a acțiunii civile pronunțată ca efect al
condamnării), ceea ce presupune că instanța va proceda și la rejudecarea acțiunii
civile. Însă, dacă acțiunea civilă fusese admisă cu privire la o faptă pentru care s-a
pronunțat achitarea, spre exemplu pe temeiul lipsei vinovăției cerute de legea
penală, reținându-se însă că există o culpă delictuală, această soluție rămâne validă,
întrucât nu este dependentă de soluția de condamnare desființată.
Apreciem că, în urma desființării hotărârii definitive, nu este posibilă reluarea
etapei de cameră preliminară, având în vedere faptul că aceasta reprezintă o fază
procesuală distinctă de faza judecăţii fondului, iar legea procesuală penală nu a avut
în vedere această posibilitate; redeschiderea procesului penal reprezintă o garanţie
de echitabilitate a procedurilor sub aspectul garantării principiilor care se referă la
faza de judecată, şi nu la o altă fază procesuală. De altfel, în procedura de cameră
preliminară, aspectele de nulitate absolută au putut fi valorificate şi în absenţa
inculpatului, iar cele care justifică anularea actelor de urmărire penală (şi nu
constatarea nulităţii absolute) pot fi avute în vedere odată cu judecata
fondului/apelului, fără o soluţie expresă în acest sens.
Totodată, ca urmare a admiterii cererii de redeschidere a procesului penal și a
desfiinţării de drept a hotărârii pronunţate în lipsa persoanei condamnate, instanţa
urmează a se pronunţa, din oficiu sau la cererea procurorului, cu privire la luarea
uneia dintre măsurile preventive prevăzute de art. 202 alin. (4) lit. b)-e) din Codul
de procedură penală (controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la
domiciliu sau arestarea preventivă). Reține atenția că aceasta constituie o excepție
de la principiul neagravării situației în propria cale de atac, întrucât inculpatul poate
172
fi arestat preventiv chiar dacă el este cel care a formulat cererea de redeschidere a
procesului penal.
Admiterea cererii de redeschidere și desființarea hotărârii definitive produc și o
serie de efecte derivate. Astfel, potrivit art. 155 alin. (5) din Codul penal, va începe
să curgă un nou termen de prescripție a răspunderii penale. Situația constituie un
caz special de întrerupere a cursului prescripției.
Un alt efect derivat al admiterii cererii de redeschidere este acela că, hotărârea
definitivă fiind desființată, orice infracțiune comisă de inculpat între momentul
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și momentul redeschiderii va fi
considerată în concurs, și nu în stare de recidivă, cu cea vizată de hotărârea
desființată.
Rejudecarea cauzei
Rejudecarea cauzei reprezintă cel de-al doilea moment al judecăţii în procedura
de redeschidere a procesului penal, distinct de admiterea în principiu, atât sub
aspect procedural, cât şi din punct de vedere al soluţiilor pronunţate.
Rejudecarea cauzei după admiterea în principiu se realizează potrivit regulilor de
procedură aplicabile etapei procesuale pentru care s-a dispus redeschiderea
procesului penal, adică judecata în primă instanţă. Este posibilă inclusiv aplicarea
procedurii recunoașterii învinuirii, dacă inculpatul o solicită și sunt îndeplinite și
celelalte dispoziții legale..
Ca urmare a rejudecării cauzei, instanţa poate pronunţa următoarele soluţii:
1. respingerea pe fond a cererii, menţinând hotărârea iniţială de condamnare,
de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei;
2. admiterea cererii şi pronunţarea unei soluţii de:
a) achitare sau încetare a procesului penal;
b) reindividualizare a pedepsei aplicate, în funcţie de circumstanţele concrete
ale cauzei, însă fără a se crea o situaţie mai grea pentru inculpat.
Potrivit dispoziţiilor art. 469 alin. (8) din Codul de procedură penală, procedura
redeschiderii procesului penal are efect extensiv şi cu privire la părţile (celelalte
persoane condamnate) care nu au formulat o astfel de cerere, putând hotărî şi în
privinţa lor, fără să le poată crea o situaţie mai grea.
În urma rejudecării se va pronunța o sentință, care va putea fi atacată cu apel.
173
Este considerată judecată în lipsă persoana condamnată care:
a) nu a fost citată la proces şi nu a putut lua cunoştinţă în niciun alt mod oficial
despre aceasta;
b) a avut cunoştinţă de proces, dar a lipsit în mod justificat de la judecarea
cauzei, fiind reprezentată de un apărător desemnat din oficiu, care s-a prezentat la
judecarea cauzei;
c) după comunicarea sentinţei de condamnare, potrivit legii, nu a declarat apel.
6.4. Rezumat
Redeschiderea procesului penal este o cale extraordinară de atac prin

intermediul căreia persoana condamnată definitiv care a fost judecată în lipsă poate
solicita redeschiderea procesului penal.
Este considerată persoană judecată în lipsă persoana condamnată care: a) nu a
fost citată la proces şi nu a luat cunoştinţă în niciun alt mod oficial despre acesta; b)
deşi a avut cunoştinţă de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei şi
nu a putut încunoştinţa instanţa.
Admiterea cererii de redeschidere a procesului penal atrage desfiinţarea de drept
a hotărârii pronunţate în lipsa persoanei condamnate, astfel încât procesul se va
relua din faza judecăţii în primă instanţă, iar rejudecarea cauzei se face potrivit
regulilor de procedură aplicabile acestei etape procesuale.
Încheierea prin care este admisă cererea de redeschidere a procesului penal:

a) poate fi atacată, separat, cu apel;
b) poate fi atacată odată cu fondul cauzei;
c) este definitivă.
Întocmiți un referat prin care să comparați căile de atac.

3. M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială, Ed. C.H. Beck, 2017, ediția a 4-a
174
ACORDUL DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI
Cuprins:
7.1. Introducere
7.2. Obiective
7.3. Acordul de recunoaștere a vinovăției
7.4. Rezumat
7.1. Introducere
În această unitate va fi analizată o modalitate simplificată de derulare a procesului
penal, ca efect al recunoaşterii vinovăţiei de către inculpat.
7.2. Obiective
• identificați situațiile în care inculpații pot încheia acorduri de recunoaștere a
vinovăției;
• detaliați condițiile care trebuie îndeplinite pentru încheierea unui acord de
recunoaștere a vinovăției;
• înțelegeți diferenţele între acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi procedura
abreviată a recunoaşterii învinuirii
175
§7.3. Acordul de recunoaștere a vinovăției
Consideraţii introductive
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei reprezintă o procedură specială cu caracter
de noutate pentru legislaţia penală din România, fiind reglementată prin art. 478-
488 din Titlul IV al Părţii speciale a Codului de procedură penală.
Prin introducerea acestei proceduri speciale s-au urmărit reducerea duratei de
judecare a cauzelor penale, simplificarea activităţii din faza de urmărire penală şi
economisirea resurselor băneşti şi umane în cadrul procedurilor judiciare.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei reprezintă o procedură derogatorie de la cea
de drept comun, aplicabilă anumitor infracţiuni de mai mică gravitate, a cărei
principală caracteristică este posibilitatea acordată inculpatului de a participa la
procesul de luare a deciziei în cauza sa şi de a negocia sancțiunea ce urmează să
i se aplice.
Această procedură specială nu se confundă cu cea a recunoaşterii învinuirii
prevăzută de art. 374 alin. (4), art. 375 şi art. 377 din Codul de procedură penală,
între cele două putând fi semnalate mai multe deosebiri, anume:
– în timp ce recunoaşterea învinuirii poate interveni numai în cursul judecăţii,
acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie numai în faza urmăririi penale;
– acordul de recunoaştere a vinovăţiei implică o negociere purtată între procuror
şi inculpat cu privire la individualizarea pedepsei sau a măsurii educative (felul şi
cuantumul acesteia, forma de executare, renunţarea la aplicarea pedepsei sau, după
caz, amânarea aplicării pedepsei), al cărei rezultat obligă în anumite condiţii pe
judecător. Recunoaşterea învinuirii nu are un asemenea specific, judecătorul având
sarcina exclusivă a individualizării pedepsei în cazul în care dispune o soluţie de
condamnare;
– condiţiile de admisibilitate a celor două proceduri sunt diferite. Spre exemplu,
din perspectiva cauzelor penale în care poate interveni, acordul de recunoaştere a
vinovăţiei este mai restrictiv, fiind permis numai la infracţiunile pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii de cel mult 15 ani, în timp ce recunoaşterea învinuirii
este exclusă numai în cazul infracţiunilor sancţionabile cu detenţiunea pe viaţă;
176
– deşi ambele reprezintă proceduri abreviate, judecata este mult mai sumară în
cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Astfel, în caz de recunoaştere a
învinuirii, deşi cercetarea judecătorească este simplificată, se admite totuşi proba cu
înscrisuri [art. 375 alin. (2), art. 377 alin. (1)-(2) din Codul de procedură penală]; în
schimb, cu ocazia soluţionării de către judecător a acordului de recunoaştere a
vinovăţiei, nu se administrează probe. Judecata în caz de recunoaştere a învinuirii
cunoaşte etapa dezbaterilor şi ultimul cuvânt al inculpatului, ceea ce nu se întâlneşte
în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
Obiectul şi condiţiile acordului

Potrivit art. 479 din Codul de procedură penală, obiectul acordului este
reprezentat de recunoaşterea comiterii faptei de către inculpat şi de acceptarea
din partea acestuia a încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare
acţiunea penală. Cele două aspecte nu formează obiect al negocierii, ci reprezintă
elemente pe care inculpatul este ţinut să le respecte pentru admisibilitatea acordului.
Din analiza dispoziţiilor legale rezultă că pentru admisibilitatea acordului de
recunoaştere a vinovăţiei este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) Cauza să se afle în cursul urmăririi penale, cu acţiunea penală pusă în
mişcare [art. 478 alin. (1) din Codul de procedură penală].
Suspectul nu poate încheia acord de recunoaştere a vinovăţiei.
Dacă procesul a ajuns deja în faza judecăţii, nu se mai poate recurge la această
procedură specială, dar inculpatul are deschisă calea recunoaşterii învinuirii, în
condiţiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este posibil şi în caz de redeschidere a
urmăririi penale în condiţiile art. 335, art. 341 alin. (6) lit. b) sau art. 341 alin. (7)
pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, precum şi după reluarea urmăririi
penale în caz de restituire de către judecătorul de cameră preliminară, în condiţiile
art. 334 din Codul de procedură penală (în toate situaţiile, după punerea în mişcare
a acţiunii penale). De asemenea, considerăm că se poate apela la această procedură
şi după ce un prim acord a fost respins de către instanţă şi dosarul restituit
procurorului în vederea continuării urmăririi penale, în condiţiile art. 485 alin. (1)
lit. b) din Codul de procedură penală.
177
b) Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea ce formează obiectul
cauzei să fie amenda sau închisoarea de cel mult 15 ani [art. 480 alin. (1) din
Codul de procedură penală].
Sensul noţiunii de „pedeapsă prevăzută de lege” este cel arătat la art. 187 din
Codul penal: pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită
în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de
majorare a pedepsei.
Faţă de această condiţie, rezultă că nu se pot încheia acorduri de recunoaştere a
vinovăţiei cu privire la infracţiuni sancţionate prin lege cu detenţiunea pe viaţă sau
cu închisoarea al cărei maxim special depăşeşte 15 ani (spre exemplu, în cazul
infracţiunilor de omor, viol urmat de moartea victimei, tâlhărie urmată de moartea
victimei unele infracțiuni contra securității naționale). Procedura specială este însă
admisibilă în cazul unui număr semnificativ mai mare de infracţiuni [spre exemplu:
uciderea din culpă în oricare dintre variantele prevăzute de art. 192 din Codul penal,
lovire sau alte violenţe, vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte, vătămare corporală din culpă, rele tratamente aplicate minorului, vătămarea
fătului, lipsire de libertate în mod ilegal, ameninţare, şantaj, trafic de persoane,
trafic de minori, proxenetism, infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi vieţii
private, furt, tâlhărie, infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii,
fraude comise prin sisteme informatice, distrugere, infracţiuni contra înfăptuirii
justiţiei, luare de mită, dare de mită, trafic şi cumpărare de influenţă, infracţiuni de
serviciu, falsificare de monede, falsuri în înscrisuri, nerespectarea regimului
armelor şi muniţiilor, infracţiuni electorale).
Pentru analiza condiției de admisibilitate a acordului se are în vedere pedeapsa
prevăzută de lege pentru forma consumată a infracțiunii, iar nu cea rezultată din
încadrarea juridică dată în concret faptei; spre exemplu, în cazul unui viol comis
asupra unui minor, de către un infractor aflat în recidivă post-executorie, maximul
special concret la care se poate ajunge prin aplicarea art. 43 alin. (5) din Codul
penal este închisoarea de 18 ani, ceea ce nu împiedică însă încheierea acordului,
întrucât recidiva este o cauză de agravare de care nu se ține cont la evaluarea
admisibilității acordului, iar pedeapsa pentru forma consumată a infracțiunii este
închisoarea de maxim 12 ani [art. 218 alin. (3) lit. c) din Codul penal]. Evident însă,
împrejurarea că acordul este admisibil nu îl obligă pe procuror să îl și perfecteze cu
inculpatul.
178
Atunci când se intenționează negocierea unei soluții de renunțare la aplicarea
pedepsei, trebuie respectată și condiția prevăzută de art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul
penal, astfel că infracțiunea trebuie să fie sancționată prin lege cu o pedeapsă de
maxim 5 ani închisoare. Dacă soluția negociată este amânarea aplicării pedepsei,
având în vedere și dispozițiile art. 83 alin. (2) din Codul penal, pedeapsa prevăzută
de lege pentru infracțiunea ce formează obiectul cauzei trebuie să fie închisoarea
mai mică de 7 ani. În ipoteza în care infracțiunea este sancționată cu un maxim
special ce se situează între 5 ani, respectiv 7 ani, și 15 ani, se poate încheia acord de
recunoaștere a vinovăției, dar acesta nu poate conține o soluție de renunțare la
aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei.
c) Inculpatul să recunoască fapta şi să accepte încadrarea juridică pentru
care a fost pusă în mişcare acţiunea penală [art. 482 lit. g) din Codul de
Recunoaşterea trebuie să rezulte dintr-o declaraţie expresă a inculpatului, astfel
că ea nu poate fi dedusă de procuror pe cale de interpretare. Considerăm că
declaraţia de recunoaştere poate fi făcută de inculpat personal ori prin înscris
autentic. Recunoașterea vizează atât latura obiectivă cât și latura subiectivă a
infracțiunii.
Spre deosebire de procedura recunoașterii învinurii, în cazul acordului de
recunoaștere a vinovăției este necesar ca inculpatul să accepte și încadrarea juridică
a faptei.
Pentru a încheia acordul, inculpatul este ţinut să accepte încadrarea juridică dată
faptei de către procuror, chiar dacă aceasta ar fi greşită, pentru că încadrarea
juridică nu face obiect al negocierii; ea se acceptă sau nu de către inculpat. Credem
însă că nimic nu îl împiedică pe inculpat ca, înainte de declanşarea procedurii
speciale, să solicite procurorului, personal sau prin apărător, schimbarea de
încadrare juridică atunci când apreciază că aceasta nu este corectă.
Încadrarea juridică pe care o acceptă inculpatul are în vedere nu numai norma de
incriminare a formei consumate, atenuate sau agravate a infracțiunii, ci și
circumstanțele și cauzele de agravare sau atenuare (spre exemplu, tentativa,
recidiva, circumstanța atenuantă a provocării sau cea agravantă a săvârșirii faptei de
trei sau mai multe persoane împreună).
Din dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură penală rezultă că, atunci
când în sarcina inculpatului s-a reţinut un concurs de infracţiuni, recunoaşterea şi
179
acordul pot privi doar unele fapte. Observăm, prin urmare, că, în această procedură
specială, legea nu impune ca recunoaşterea să vizeze toate faptele, aşa cum se cere
în cazul recunoaşterii învinuirii în cursul judecăţii [art. 374 alin. (4) din Codul de
Declaraţia de recunoaştere dată în perspectiva acordului este irevocabilă.
Retragerea, de către inculpat, în faţa instanţei de judecată, a consimţământului
valabil exprimat în cursul urmăririi penale nu constituie temei pentru respingerea
acordului de recunoaştere a vinovăţiei 86.
d) Să existe suficiente date referitoare la existenţa faptei cu privire la care s-a
pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului. Prin
urmare, pentru valabilitatea acordului se impune un nivel suficient de probaţiune în
cauză, acesta urmând a fi verificat de către instanţa de judecată (nu este suficientă
doar declarația de recunoaștere).
e) Procurorul şi inculpatul să ajungă la un consens în ceea ce priveşte felul şi
cuantumul pedepsei, precum şi în ceea ce priveşte forma de executare a
acesteia, respectiv felul măsurii educative, ori, după caz, renunţarea la
aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei.
Simpla recunoaşterea a faptei, sub încadrarea juridică dată de procuror, nu
conduce automat la încheierea acordului, întrucât inculpatul poate avea o opinie
divergentă cu privire la pedeapsă sau la forma ei de executare. Spre exemplu, deşi
recunoaşte fapta, inculpatul propune renunţarea la aplicarea pedepsei, soluţie pe
care procurorul nu o acceptă.
Procedura acordului
Titularii acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt procurorul şi inculpatul.
Iniţiativa poate aparţine oricăruia dintre ei, inculpatul fiind informat de către
organul judiciar asupra dreptului de a încheia acord [art. 108 alin. (4) din Codul de
Atunci când cauza se află în instrumentare la organul de cercetare penală, acordul
poate fi încheiat numai de procurorul care exercită supravegherea asupra activităţii
acestuia.
86
I.C.C.J., Completul competent să judece recursul în interesul legii, decizia nr. 5/2017
(http://www.scj.ro/750/4934/Comunicate-privind-deciziile-pronuntate-in-recurs-in-interesul-legii-in-cadrul-
Completelor-pentru-so/Comunicat-privind-deciziile-pronuntate-in-recursurile-in-interesul-legii-in-sedinta-din-
20-martie-20).
180
La perfectarea acordului persoană vătămată nu are niciun rol. Legea nu instituie
nici măcar obligaţia procurorului de a o consulta.
Deşi are iniţiativă în această procedură specială, procurorul este obligat să ceară şi
să respecte avizul prealabil scris al procurorului ierarhic superior prin care se
fixează limitele acordului [art. 478 alin. (4) din Codul de procedură penală]. Se
observă că procurorul ierarhic superior nu poate interzice declanşarea procedurii,
atribuţiile sale fiind circumscrise prin lege exclusiv la stabilirea limitelor în care se
negociază cu inculpatul. Potrivit art. 478 alin. (2) din Codul de procedură penală, şi
efectele acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt supuse avizului procurorului
ierarhic superior. Din interpretarea coroborată a celor două texte deducem că
efectele acordului nu pot fi invalidate câtă vreme ele se încadrează în limitele
avizului prealabil iniţial, ci doar în măsura în care le depăşesc.
Legea prevede că și inculpaţii minori pot încheia acorduri de recunoaştere a
vinovăţiei, cu încuviințarea reprezentantului lor legal [art. 478 alin. (6) din Codul
de procedură penală]. Încuviințarea este necesară dacă inculpatul este minor la data
perfectării acordului, neavând relevanță data comiterii infracțiunii.
Atunci când în cauză sunt cercetaţi mai mulţi inculpaţi, se poate încheia acord de
recunoaştere a vinovăţiei cu toţi sau numai cu unii dintre aceştia.
Negocierea dintre procuror şi inculpat poartă asupra următoarelor aspecte:
a) Felul şi cuantumul pedepsei, respectiv felul măsurii educative.
Aspectele privind pedeapsa se negociază numai cu inculpații majori.
Măsurile educative se negociază atât cu inculpații minori, caz în care este
necesară și încuviințarea reprezentantului legal, cât și cu inculpații majori, pentru
fapte comise de aceștia în timpul minorităţii [avem în vedere că, potrivit art. 134
alin. (1) din Codul penal, dispoziţiile Titlului V din Partea generală a Codului penal
referitoare la minoritate se aplică şi majorilor care, la data săvârşirii infracţiunii,
aveau vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, ceea ce înseamnă că şi faţă de aceştia se pot
lua numai măsuri educative, nu şi pedepse; prin urmare, într-o asemenea situație se
va negocia felul măsurii educative, nefiind însă necesară încuviințarea
reprezentantului legal, întrucât inculpatul nu mai este minor la momentul
negocierii].
În ceea ce privește pedeapsa, întrucât legea nu distinge, sunt vizate atât pedeapsa
principală, cât şi pedepsele complementare și accesorii. Se negociază atât felul
pedepsei (spre exemplu, amenda sau închisoarea, dacă legea le prevede alternativ
181
pentru respectiva infracțiune 87), cât și cuantumul acesteia (spre exemplu, durata
închisorii).
Pedeapsa principală nu poate fi decât amenda sau închisoarea, deoarece, în cazul
infracţiunilor pentru care legea prevede detenţiunea pe viaţă, acordul nu este
admisibil.
Pedeapsa trebuie convenită de procuror şi inculpat într-un cuantum precis (spre
exemplu, închisoarea de 3 ani şi 4 luni), şi nu în anumite limite. În cazul
concursului de infracţiuni, apreciem că negocierea trebuie să conducă la stabilirea
pedepselor pentru fiecare dintre infracţiunile concurente, în funcţie de acestea
urmând a se stabili pedeapsa rezultantă.
Referitor la măsurile educative, dispozițiile art. 479 din Codul de procedură
penală permit expres negocierea numai în privința felului acestora. Chiar dacă legea
nu prevede, considerăm că trebuie să se aibă în vedere și cuantumul măsurii
educative, fiind evident că prin acord nu s-ar putea stabili doar limita minimă și cea
maximă a duratei măsurii, mai ales că instanța care va fi sesizată cu validarea
acordului nu are posibilitatea de a individualiza sancțiunea. Așadar, se va alege o
măsură educativă privativă sau neprivativă de libertate și se va stabili durata exactă
a acesteia.
Inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute
de lege în cazul pedepsei închisorii și de reducerea cu o pătrime a limitelor de
pedeapsă prevăzute de lege în cazul amenzii. Prin urmare, negocierea se desfășoară
între minimul și maximul special al pedepsei, dar micșorate în proporția arătată 88.
Apreciem că, în situaţia în care s-au reţinut în cauză circumstanţe atenuante
legale, negocierea trebuie să pornească în mod necesar de la o reducere cu încă o
treime a limitelor pedepsei, în virtutea art. 76 alin. (1) din Codul penal.
Dacă obiectul cauzei este reprezentat de o infracțiune săvârșită în timpul
minorității, de recunoașterea vinovăției se va ține seama la alegerea măsurii
educative; spre exemplu, se poate opta pentru o măsură educativă neprivativă de
87
Se poate negocia inclusiv aplicarea amenzii pe lângă pedeapsa închisorii, dacă prin infracțiune s-a urmărit un
folos patrimonial (art. 62 din Codul penal).
88
Apreciem că și-a încetat aplicabilitatea Decizia nr. 25/2014 pronunțată de I.C.C.J., Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (M. Of., partea I, nr. 935 din 22 decembrie 2014), prin care
se statuase că ”în aplicarea dispoziţiilor art. 480-485 din Codul de procedură penală, procurorul nu poate, în faza
de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină dispoziţiile art. 396 alin. (10)
din Codul de procedură penală, cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege
pentru infracţiunea săvârşită”.
182
libertate chiar dacă inculpatul se află într-una dintre situațiile prevăzute la art. 114
alin. (2) din Codul penal 89. Dacă s-a ales totuși o măsură educativă privativă de
libertate, limitele perioadei pentru care se dispune aceasta, prevăzute de lege, se
reduc cu o treime (de pildă, internarea într-un centru de detenție are ca limite legale
intervalul 2-5 ani, astfel că la un acord de recunoaștere a vinovăției negocierea se va
purta între un minim de 1 an și 4 luni și un maxim de 3 ani și 4 luni 90). În ipoteza în
care s-a optat pentru o măsură educativă neprivativă de libertate, durata acesteia se
fixează între limitele legale, fără a opera reducerea, întrucât de recunoașterea
vinovăției s-a ținut deja cont la alegerea măsurii (spre exemplu, dacă s-a decis
consemnarea la sfârșit de săptămână, durata se negociază în intervalul 4-12
săptămâni, prevăzut de art. 119 din Codul penal, și nu în intervalul redus cu o
treime).
Dispoziţiile art. 479 şi art. 482 lit. h) din Codul de procedură penală nu au în
vedere, ca obiect al negocierii, şi măsurile de siguranţă. Apreciem însă că, atunci
când este cazul, negocierea procurorului cu inculpatul trebuie să poarte şi asupra
acestora. Ne argumentăm opinia pe împrejurarea că instanţa sesizată prin acord este
obligată să se pronunţe şi asupra măsurilor de siguranţă, întrucât – potrivit art. 487
lit. a) din Codul de procedură penală – sentinţa trebuie să cuprindă şi menţiunile
prevăzute la art. 404 din Codul procedură penală. Adăugăm că negocierea poate
privi numai acele măsuri de siguranță a căror luare este la latitudinea organelor
judiciare (obligarea la tratament medical, internarea medicală și interzicerea unei
funcții sau profesii), nu însă și pe cele care sunt obligatorii potrivit legii
(confiscarea specială și cea extinsă), întrucât nu se poate admite ca procurorul să
supună negocierii ceea ce legea impune, cu titlu imperativ, să fie dispus.
b) Forma de executare a pedepsei, renunţarea la aplicarea pedepsei sau
amânarea aplicării pedepsei. În ceea ce priveşte forma de executare a pedepsei,
procurorul şi inculpatul vor negocia şi asupra posibilităţii de suspendare a executării
pedepsei sub supraveghere, în condiţiile prevăzute de art. 91 şi urm. din Codul
penal. Individualizarea regimului sancționator implică o negociere și sub aspectul
89
Situațiile în care față de minor se poate lua o măsură educativă privativă de libertate.
90
În cazul internării într-un centru de detenție, negocierea nu poate viza intervalul 5-15 ani, redus cu o treime,
întrucât dispozițiile art. 125 alin. (2) din Codul penal arată că această măsură educativă poate fi luată pe o
perioadă cuprinsă între 5 și 15 ani numai dacă ”pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este
închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detențiunea pe viață (s.n.)”, situație ce exclude însăși posibilitatea
încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției.
183
măsurilor de supraveghere, obligațiilor și termenului de supraveghere, atunci când
s-a optat pentru amânarea aplicării pedepsei sau pentru suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, precum și cu privire la obligațiile asociate măsurii
educative alese.
La perfectarea acordului, asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie (nu
însă și pe parcursul judecății, cu excepția situațiilor de la art. 90 din Codul de
procedură penală).
Acordul la care au ajuns procurorul şi inculpatul trebuie să îmbrace formă scrisă
şi cuprinde:
– data şi locul încheierii;
– numele, prenumele şi calitatea celor între care se încheie;
– date privitoare la persoana inculpatului, prevăzute la art. 107 alin. (1) din Codul
de procedură penală (nume, prenume, porecla, data şi locul naşterii, codul numeric
personal, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, starea civilă, situaţia militară,
studiile, profesia ori ocupaţia, locul de muncă, domiciliul şi adresa unde locuieşte
efectiv şi adresa la care doreşte să îi fie comunicate actele de procedură,
antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfăşoară un alt proces penal,
precum şi alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale);
– descrierea faptei ce formează obiectul acordului;
– încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege;
– probele şi mijloacele de probă;
– declaraţia expresă a inculpatului prin care recunoaşte comiterea faptei şi acceptă
încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală;
– felul şi cuantumul, precum şi forma de executare a pedepsei, respectiv felul
măsurii educative și durata acesteia, ori soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei
sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între
procuror şi inculpat;
– semnăturile procurorului, ale inculpatului şi ale avocatului.
Acordul de recunoaștere a vinovăției produce efecte numai dacă este validat de
instanța de judecată.
Actul de sesizare a instanţei este acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Acordul
trebuie avizat de procurorul ierarhic superior. În situaţia în care se încheie acord
numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire la unii dintre inculpaţi,
184
iar pentru celelalte fapte sau inculpaţi se dispune trimiterea în judecată prin
rechizitoriu, sesizarea instanţei se face separat.
Odată cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei, instanţei i se va înainta şi dosarul
de urmărire penală. Dacă acordul priveşte numai unele dintre fapte sau numai pe
unii dintre inculpaţi, procurorul va înainta instanţei numai actele de urmărire penală
care se referă la acele fapte şi persoane. În cazul în care inculpatul, partea civilă şi
partea responsabilă civilmente au încheiat o tranzacţie sau un acord de mediere cu
privire la pretenţiile civile, acesta va fi înaintat de asemenea instanţei.
Procedura acordului nu cunoaşte faza camerei preliminare, urmărirea penală
fiind urmată direct de judecată. Dată fiind această particularitate, sarcina verificării
competenţei şi legalităţii sesizării instanţei, a legalităţii administrării probelor şi a
celorlalte acte de urmărire penală revine chiar instanţei de judecată. Deşi legea nu
stipulează nimic, apreciem că instanţa nu s-ar putea deroba de această activitate,
întrucât de ea depind temeinicia şi legalitatea soluţiei pe care o va pronunţa. Spre
exemplu, dacă instanţa constată că unele probe nu au fost obţinute în mod legal,
acestea trebuie excluse (art. 102 din Codul de procedură penală), ceea ce poate
conduce la neîndeplinirea condiţiei de admisibilitate a acordului prevăzute la art.
480 alin. (2) din Codul de procedură penală. De asemenea, verificarea competenţei
este esenţială, necompetenţa materială şi personală fiind cazuri de nulitate absolută
atunci când judecata s-a efectuat de către o instanţă inferioară [art. 281 alin. (1) lit.
b) din Codul de procedură penală].
Soluţionarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei se face de către instanţa
căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. Dacă urmărirea penală s-a
efectuat faţă de mai inculpaţi sau pentru mai multe fapte pentru care competenţa,
după calitatea persoanei sau materială, aparţine unor instanţe diferite, acordul va fi
soluţionat de instanţa competentă în raport de faptele sau persoanele la care el se
referă, şi nu în raport de cele pentru care s-a întocmit rechizitoriu. Această
concluzie rezultă din interpretarea art. 483 alin. (2) din Codul de procedură penală,
deoarece, câtă vreme acordul este însoţit exclusiv de acele acte care privesc faptele
şi persoanele la care el se referă, instanţa nici nu şi-ar putea verifica competenţa în
raport de faptele şi persoanele sesizate prin rechizitoriu, care îi rămân necunoscute.
În lipsa unei dispoziţii contrare, compunerea completului este cea prevăzută de
lege pentru judecata de primă instanţă.
185
Potrivit art. 484 alin. (1) din Codul de procedură penală, dacă acordului de
recunoaştere a vinovăţiei îi lipseşte vreuna dintre menţiunile obligatorii sau dacă nu
au fost respectate condiţiile prevăzute la art. 482 şi art. 483 din Codul de procedură
penală, instanţa dispune acoperirea omisiunilor în cel mult 5 zile şi sesizează în
acest sens conducătorul parchetului care a emis acordul. Termenul de 5 zile este
unul de decădere, şi nu de recomandare, astfel că, în caz de nerespectare, soluţia
este cea de respingere a acordului în temeiul art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de
procedură penală.
Şedinţa de judecată este publică. Întrucât instanţa a fost sesizată prin acord,
procedura este necontradictorie. Cercetarea judecătorească, dezbaterile şi ultimul
cuvânt al inculpatului lipsesc. Legea prevede că procurorul, inculpatul şi avocatul
acestuia, precum şi celelalte părți și persoana vătămată, dacă sunt prezente, vor fi
ascultate (evident, toți acești subiecți procesuali trebuie citați). Datorită specificului
procedurii, credem că acestora li se va da cuvântul exclusiv asupra admisibilităţii
acordului şi pentru justificarea soluţiei la care s-a ajuns prin negociere, inclusiv sub
aspectul concordanţei între soluţia propusă şi gravitatea faptei şi periculozitatea
infractorului. Nu va putea fi însă propusă administrarea de noi probe.
În procedura de soluționare a acordului de recunoaștere a vinovăției, asistența
juridică a inculpatului, părților și persoanei vătămate este obligatorie numai în
ipotezele prevăzute de art. 90 și art. 93 alin. (4) din Codul de procedură penală. Prin
urmare, dacă la încheierea acordului asistența juridică a inculpatului este obligatorie
în toate situațiile, nu același lucru se întâmplă cu ocazia judecății (spre exemplu,
dacă inculpatul major se află în stare de libertate, iar maximul special al pedepsei
prevăzute de lege pentru infracțiunea ce formează obiectul acordului nu depășește 5
ani, în fața instanței nu este necesară asistența inculpatului, chiar dacă aceasta este
cerută de lege la perfectarea acordului).
Având în vedere natura necontradictorie a procedurii, considerăm că schimbarea
de încadrare juridică nu este posibilă în cursul judecăţii în caz de acord de
recunoaştere a vinovăţiei. Deşi legea nu prevede nimic în această privinţă, suntem
de părere că, atunci când consideră că încadrarea juridică dată faptei de procuror (şi
acceptată de inculpat) este greşită, judecătorul nu poate fi ţinut să o respecte; în
această ipoteză, apreciem că acordul trebuie respins. Dacă s-ar admite schimbarea
de încadrare la instanță, ar însemna să se recunoască implicit că negocierea dintre
procuror și inculpat și individualizarea pedepsei s-au întemeiat pe o altă normă de
186
incriminare decât cea corectă, determinând așadar și o aplicare eronată a
dispozițiilor art. 74 din Codul penal, iar printr-o eventuală modificare a încadrării
juridice instanţa ar desfiinţa în realitate acordul, în această ipoteză neexistând un
consens între procuror și inculpat, ceea ce ar conduce implicit la validarea unei
negocieri inexistente şi la o soluție ce nu are legătură nici cu voinţa procurorului și
nici cu cea a inculpatului.
Asupra acordului instanţa se pronunţă prin sentinţă, care cuprinde, în mod
obligatoriu, menţiunile prevăzute la art. 370 alin. (4), art. 403 şi art. 404 din Codul
de procedură penală, fapta pentru care s-a încheiat acordul de recunoaştere a
vinovăţiei şi încadrarea juridică a acesteia.
Soluţiile
Instanţa poate pronunţa una dintre următoarele soluţii:
a) Admiterea acordului şi condamnarea inculpatului, renunţarea la aplicarea
pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei.
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 485 din Codul de procedură
penală rezultă că această soluţie se dispune atunci când sunt îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
1. instanţa constată că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute la art. 480-482 din
Codul de procedură penală cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului,
care au făcut obiectul acordului;
2. soluția din acord este legală;
3. soluţia la care s-a ajuns prin acord nu este disproporţionat de blândă în raport
cu gravitatea infracţiunii şi periculozitatea infractorului.
Astfel cum rezultă din dispozițiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură
penală, atunci când admite acordul instanța pronunță soluția la care s-a ajuns în
urma negocierii dintre procuror și inculpat, fără a o putea modifica nici în sensul
agravării, nici în sensul atenuării.
Odată cu admiterea acordului, instanţa ia act prin sentinţă şi de tranzacţia sau
acordul de mediere încheiat între părţi cu privire la acţiunea civilă. Dacă între părţi
nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea
civilă. În acest caz, potrivit art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală, partea
civilă poate introduce acţiune la instanţa civilă; hotărârea prin care s-a admis
187
acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu va avea autoritate de lucru judecat în faţa
instanţei civile cu privire la întinderea prejudiciului.
Instanța poate dispune admiterea acordului și numai cu privire la unii dintre
inculpați și respingerea față de ceilalți.
b) Respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi trimite dosarul
procurorului în vederea continuării urmăririi penale.
Această soluţie se dispune în trei ipoteze alternative:
– dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 din Codul de
procedură penală cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului,
care au făcut obiectul acordului (spre exemplu, judecătorul va respinge acordul
atunci când apreciază că probele existente la dosar nu conturează în mod suficient
infracţiunea 91). Este de observat că, atunci când acordul priveşte mai multe fapte
comise de același inculpat, el va fi respins în totalitate, chiar dacă condiţiile de
admisibilitate nu sunt îndeplinite cu privire doar la una sau unele dintre fapte.
Așadar, acordul de recunoaștere a vinovăției nu poate fi divizat în raport de faptele
aceluiași inculpat, dar poate fi fracționat în funcție de fiecare inculpat (reamintim că
instanța poate admite acordul cu privire la un inculpat și îl poate respinge cu privire
la alt inculpat);
- dacă apreciază că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între
procuror şi inculpat este nelegală. Spre exemplu, se poate respinge acordul atunci
când instanța apreciază că încadrarea juridică pe care procurorul a dat-o faptei este
greșită, dacă negocierea pedepsei s-a purtat în alte limite decât cele legale (de pildă,
fără reducerea cu o treime a limitelor speciale ale închisorii), dacă pedeapsa
principală rezultantă în cazul unui concurs de infracțiuni a fost calculată eronat,
dacă pedepsele complementare au fost greșit stabilite [spre exemplu, la o
infracțiune de luare de mită nu s-a interzis exercitarea ambelor drepturi prevăzute la
art. 66 alin. (1) lit. a)-b) din Codul penal], dacă s-a negociat amânarea aplicării
pedepsei fără a exista acordul inculpatului pentru prestarea unei munci
neremunerate în folosul comunității ori cu reținerea altui termen de supraveghere
decât cel legal etc.;
91
Sub acest aspect, considerăm că standardul mai redus de probațiune aplicabil în această procedură [„suficiente
date (s.n.) cu privire la existența faptei (...) și cu privire la vinovăția inculpatului” – art. 480 alin. (2) din Codul
de procedură penală], completat cu recunoașterea inculpatului, nu poate înfrânge principiul procesual
fundamental in dubio pro reo.
188
– dacă apreciază că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între
procuror şi inculpat este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea
infracţiunii sau periculozitatea infractorului. Considerăm că această situaţie are
caracter subsidiar celor anterioare, întrucât problema modului în care s-a
individualizat pedeapsa nu se poate pune decât dacă se constată că faptele există,
constituie infracţiuni, au fost săvârşite de inculpat şi acesta răspunde penal, iar
acordul îndeplinește toate condițiile prevăzute de lege pentru încheierea sa.
În caz de respingere a acordului, instanţa se pronunţă din oficiu şi asupra stării de
arest (preventiv sau la domiciliu) a inculpaţilor.
Prin sentinţa prin care soluţionează acordul de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa
va aplica în mod corespunzător şi dispoziţiile art. 396 alin. (9) (referitoare la plata
amenzii penale din cauţiune), art. 398 (referitoare la cheltuielile judiciare) şi art.
399 din Codul de procedură penală (referitoare la măsurile preventive).
În urma respingerii acordului, dosarul va fi trimis procurorului în vederea
continuării urmăririi penale (situație sui generis de reluare a urmăririi penale). În
raport de neregularitatea care a condus la respingerea acordului, procurorul are mai
multe variante. Astfel, dacă instanţa a apreciat că nu sunt suficiente date privind
fapta şi vinovăţia, probatoriul poate fi completat şi procurorul poate iniţia un nou
acord de recunoaştere a vinovăţiei cu inculpatul sau poate decide trimiterea acestuia
în judecată prin rechizitoriu; nu este exclus nici ca, evaluând situaţia de fapt şi
constatând că nu mai sunt alte mijloace de probă de administrat, procurorul să
claseze cauza. În doctrină s-a arătat că, după respingerea unui prim acord de
recunoaştere a vinovăţiei, procurorul nu poate, pe baza aceluiaşi probatoriu, să
negocieze un nou acord şi să sesizeze instanţa, mizând pe o opinie diferită în
aprecierea probelor din partea unui alt judecător, şi nici să întocmească
rechizitoriul; considerăm că, din acest punct de vedere, respingerea acordului obligă
procurorul, în perspectiva unei noi sesizări a instanței, să suplimenteze probele
existente la dosar.
Dacă acordul a fost respins din cauza disproporției pedepsei față de gravitatea
faptei, procurorul poate relua negocierea cu inculpatul în vederea adecvării soluției
la considerentele instanței; evident însă, inculpatul – fiind vorba de un nou acord, în
care situația sa va fi inevitabil îngreunată față de cea inițială – nu este obligat să
accepte. Reține atenția că, în această ipoteză, dosarul se va finaliza cu o nouă
trimitere în judecată, întrucât, prin soluția inițială de respingere a acordului, un
189
judecător a constatat că fapta există, constituie infracțiune și inculpatul răspunde
penal, iar procurorul este ținut de această apreciere (excepție fac ipotezele în care,
între timp, intervine o cauză dintre cele prevăzute la art. 16 din Codul de procedură
penală, spre exemplu o lege de aministie).
Calea de atac
Sentinţa dată asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei poate fi atacată cu
apel.
Legea prevede că titulari ai apelului sunt procurorul, inculpatul, celelalte părți
și persoana vătămată [art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Apelul
poate fi declarat în condițiile art. 409 din Codul de procedură penală, care se aplică
în mod corespunzător, prin aceasta înțelegându-se că titularii pot exercita calea de
atac numai în limitele stabilite prin regimul general de reglementare a apelului (spre
exemplu, persoana vătămată poate ataca numai rezolvarea dată în latura penală).
Termenul de apel este de 10 zile şi curge de la comunicare (este vorba despre
comunicarea minutei, nu a sentinței in extenso). În cazul altor persoane decât
procurorul, părțile și persoana vătămată, termenul curge conform art. 410 alin. (2)-
(3) din Codul de procedură penală.
Judecarea apelului se face cu participarea obligatorie a procurorului, cu citarea
părților și a persoanei vătămate.
Soluţionând apelul, instanţa poate dispune:
a) respingerea apelului ca tardiv, inadmisibil ori nefondat şi menţinerea
sentinţei [art. 488 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală];
b) admiterea apelului şi:
– desfiinţarea sentinţei prin care acordul de recunoaştere a fost admis şi
pronunţarea unei noi hotărâri, procedându-se potrivit art. 485 și art. 486 din
Codul de procedură penală, care se aplică în mod corespunzător. În această situație
instanța de apel desființează sentința și:
(i) fie respinge acordul, trimițând dosarul procurorului – spre exemplu, se constată
că pedeapsa este nejustificat de blândă;
(ii) fie respinge acordul în forma admisă de prima instanță, dacă aceasta era
greșită, și pronunță soluția la care s-a ajuns prin acordul încheiat între procuror și
inculpat – spre exemplu, în situația în care prima instanță l-a condamnat pe inculpat
190
la pedeapsa principală, dar a înlăturat în mod nelegal pedeapsa complementară, deși
aceasta fusese cuprinsă în acordul perfectat în faza de urmărire penală;
(iii) fie menține acordul, dacă acesta fusese corect admis de prima instanță, și
soluționează în mod legal acțiunea civilă – spre exemplu, ia act de tranzacția
intervenită între părți, pe care prima instanță a omis-o. După cum se poate observa,
desființarea sentinței prin care acordul a fost admis nu înseamnă obligatoriu
respingerea acestuia;
– desfiinţarea sentinţei prin care acordul de recunoaştere a fost respins și
admiterea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, cu aplicarea corespunzătoare a
dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. a) şi art. 486 din Codul de procedură penală.
Exemple
La data de 15.03.2017, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel București a încheiat cu inculpatul T.V. un acord de recunoaștere a vinovăției
cu privire la săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută
de art. 320 alin. (1) și (3) CP.
În fapt, s-a reținut că inculpatul T.V. a falsificat, în cursul anului 2014, prin
contrafacere totală, două cereri de depunere numerar datate 21.03.2014 și
30.05.2014, care atestau plata unor taxe de timbru, în suma de 7.605 lei, respectiv
5.702 lei.
Procurorul a apreciat că falsificarea celor două fișe de depunere s-a realizat într-
un context comun, astfel că a încadrat fapta într-o infracțiune unică, naturală, de fals
material în înscrisuri oficiale.
La data de 17.03.2017, a fost sesizată cu acordul de recunoaștere a vinovăției
Curtea de Apel București.
Instanța a apreciat că acordul de recunoaștere a vinovăției îndeplinește condițiile
prevăzute la art. 480 - 482 CPP privind infracțiunea ce face obiectul acestuia,
suficiența probelor cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare
acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului T.V., limitele de pedeapsă,
asistența juridică a inculpatului la încheierea acordului, forma și conținutul acestuia,
însă a apreciat că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și
inculpat este nelegală sub aspectul încadrării juridice a faptei de contrafacere a celor
191
două înscrisuri. Instanța a considerat că în cauză se pune problema unei infracțiuni
continuate, și nu a uneia simple sub forma unității naturale. În aceste condiții,
instanța a pus în discuția părților, persoanei vătămate și a procurorului necesitatea
schimbării de încadrare juridică, în conformitate cu dispozițiile art. 386 alin. (1)
CPP, și, după ce a ascultat concluziile acestora, a schimbat încadrarea juridică a
faptei în infracțiunea prevăzută de art. 320 alin. (1) și (3), cu aplicarea art. 35 alin.
(1) CP.
Ulterior, instanța a admis acordul de recunoaștere a vinovăției și l-a condamnat pe
inculpatul T.V. la pedepasa negociată prin acordul cu procurorul.
Arătați dacă soluția instanței este una legală.
Soluție:
Conform art. 485 alin. (1) lit. b) CPP, instanța, analizând acordul, îl respinge și
trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, dacă nu sunt
îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 - 482 cu privire la toate faptele reținute în
sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, sau dacă apreciază că soluția
cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat este nelegală sau
nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracțiunii sau periculozitatea
infractorului.
Așadar, unul dintre motivele de respingere a acordului de recunoaștere a
vinovăției se referă la ipoteza în care soluția din acord este una nelegală.
Nelegalitatea soluției poate fi concepută inclusiv în raport de încadrarea juridică
greșită pe care procurorul a dat-o faptei, chiar dacă a fost acceptată de inculpat.
Instanța de judecată nu poate admite acordul sub o încadrare juridică greșită, chiar
dacă pedeapsa aplicată inculpatului ar fi aceeași din acord, pentru că aceasta ar
echivala cu o soluție de condamnare a inculpatului pentru o faptă încadrată într-o
altă normă de incriminare decât cea legală.
Pe de altă parte, având în vedere natura necontradictorie a procedurii de validare
de către instanță a acordului de recunoaștere a vinovăției, schimbarea de încadrare
juridică nu este posibilă în cursul judecăţii în această procedură. Dacă instanța,
aplicând dispozițiile art. 386 CPP, ar proceda la schimbarea de încadrare juridică, ar
recunoaște implicit că negocierea dintre procuror și inculpat și individualizarea
pedepsei s-au întemeiat pe o altă normă de incriminare decât cea corectă,
192
determinând așadar și o aplicare eronată a dispozițiilor art. 74 CP referitoare la
individualizarea pedepsei.
Spre exemplu, în speța supusă analizei, în urma schimbării de încadrare juridică,
instanța l-a condamnat pe inculpatul T.V. pentru o infracțiune în formă continuată,
dar la individualizarea pedepsei nu s-a ținut cont de dispozițiile art. 36 alin. (1) CP,
întrucât aceste dispoziții, nefiind avute în vedere de procuror cu ocazia încheierii
acordului, nu s-au luat în considerare la negocierea pedepsei. Practic, prin
modificarea încadrării juridice, instanţa a desfiinţat în realitate acordul de
recunoaștere a învinuirii, iar ceea ce s-a admis prin soluția instanței nu este acordul
încheiat de procuror și inculpat, pentru că între cei doi nu a existat consens asupra
formei continuate a infracțiunii (problemă care nici nu s-a antamat la încheierea
acordului). Practic, instanța, prin soluția adoptată, a validat o negociere inexistentă
şi o soluție ce nu are legătură nici cu voinţa procurorului și nici cu cea a
inculpatului.
În consecință, soluția instanței este greșită. Considerând că încadrarea juridică
dată faptei de procuror este una greșită, instanța ar fi trebuit să respingă acordul în
temeiul art. 485 alin. (1) lit. b) CPP.
Hotărârea prin care s-a soluţionat acordul de recunoaştere a vinovăţiei:

a) este definitivă;
b) poate fi atacată cu apel, în 10 zile de la comunicare;
c) poate fi atacată cu contestaţie, în 5 zile de la comunicare.
7.4. Rezumat
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei reprezintă o procedură derogatorie de la

cea de drept comun, aplicabilă anumitor infracţiuni de mai mică gravitate, a cărei
principală caracteristică este posibilitatea acordată inculpatului de a participa la
procesul de luare a deciziei în cauza sa şi de a negocia sancțiunea ce urmează să i
se aplice. Această procedură specială nu se confundă cu cea a recunoaşterii
învinuirii .
Obiectul acordului este reprezentat de recunoaşterea comiterii faptei de către
inculpat şi de acceptarea din partea acestuia a încadrării juridice pentru care a fost
193
pusă în mişcare acţiunea penală.
Pentru admisibilitatea acordului de recunoaştere a vinovăţiei este necesară
îndeplinirea următoarelor condiţii: a) cauza să se afle în cursul urmăririi penale, cu
acţiunea penală pusă în mişcare; b) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
ce formează obiectul cauzei să fie amenda sau închisoarea de cel mult 15 ani; c)
inculpatul să recunoască fapta şi să accepte încadrarea juridică pentru care a fost
pusă în mişcare acţiunea penală; d) să existe suficiente date referitoare la existenţa
faptei cu privire la care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia
inculpatului; e) procurorul şi inculpatul să ajungă la un consens în ceea ce priveşte
felul şi cuantumul pedepsei, precum şi în ceea ce priveşte forma de executare a
acesteia, respectiv felul măsurii educative, ori, după caz, renunţarea la aplicarea
pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei.
Titularii acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt procurorul şi inculpatul.
Negocierea dintre procuror şi inculpat poartă asupra următoarelor aspecte: a)
felul şi cuantumul pedepsei, respectiv felul măsurii educative; b) forma de executare
a pedepsei, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei.
Acordul de recunoaștere a vinovăției produce efecte numai dacă este validat de
instanța de judecată.
Instanţa poate pronunţa una dintre următoarele soluţii: a) admiterea acordului şi
condamnarea inculpatului, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării
pedepsei; b) respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi trimite dosarul
procurorului în vederea continuării urmăririi penale.
În cazul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei:

a) procurorul întocmeşte rechizitoriul în care face menţiune expresă despre
aceasta;
b) asistenţa juridică este obligatorie;
c) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea pentru care a fost pusă în
mişcare acţiunea penală este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani.
194
Întocmiți un referat prin care să comparați acordul de recunoaștere a vinovăției

cu procedura recunoașterii învinuirii.

195
PROCEDURA ÎN CAUZELE CU INFRACTORI MINORI
Cuprins:
8.1. Introducere
8.2. Obiective
8.3. Procedura în cauzele cu infractori minori
8.4. Rezumat
8.1. Introducere
În această unitate va fi analizată modalitatea de derulare a procesului penal în
situaţia în care inculpatul este minor, ceea ce constituie o situație derogatorie de la
procedura obișnuită.
8.2. Obiective
• înțelegeți condițiile în care se desfășoară procesul penal față de infractorii minori;
• identificaţi particularităţile procedurale ale proceselor penale în care sunt
implicaţi infractorii minori.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 1 oră şi 30 minute.
§8.3. Procedura în cauzele cu infractori minori
Consideraţii generale
Având în vedere insuficienta dezvoltare psiho-fizică a minorilor, legislaţia noastră
penală şi procesuală penală instituie un regim special al răspunderii penale şi al
desfăşurării procesului penal faţă de această categorie de infractori.
196
Astfel, potrivit art. 113 din Codul penal, minorul care nu a împlinit vârsta de 14
ani nu răspunde penal, minoritatea fiind o cauză de neimputabilitate. Minorii cu
vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani pot răspunde penal, numai că în privinţa lor legea
instituite prezumţii diferite privitoare la discernământ, anume:
– în cazul minorilor între 14 şi 16 ani, prezumţia legală este cea de lipsă a
discernământului. Suntem în prezenţa unei prezumţii relative, ce poate fi răsturnată
prin proba contrară, motiv pentru care dispoziţiile art. 184 alin. (1) din Codul de
procedură penală instituie obligativitatea expertizei medico-legale psihiatrice în
asemenea cauze penale;
– în cazul minorilor care au împlinit 16 ani, prezumţia legală este cea de existenţă
a discernământului, întocmai ca şi în cazul majorilor. Şi această prezumţie este însă
una relativă.
Regimul de sancţionare a infractorilor minori este unul special, fiind compus
exclusiv din măsuri educative. Celor care au comis infracţiuni în perioada
minorităţii nu li se aplică pedepse, chiar dacă la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti deveniseră majori (art. 134 din Codul penal). Măsurile educative se
împart în două categorii: neprivative de libertate (stagiul de formare civică,
supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână şi asistarea zilnică) şi privative
de libertate (internarea într-un centru educativ şi internarea într-un centru de
detenţie). Măsurile educative neprivative de libertate constituie regula, iar cele
privative de libertate excepţia, acestea din urmă putând fi luate numai în condiţiile
art. 114 alin. (2) din Codul penal.
Codul penal prevede şi o serie de alte reguli particulare în cazul infracţiunilor
comise de minori. Spre exemplu, termenele de prescripţie a răspunderii penale
pentru infracţiuni comise de minori sunt reduse la jumătate în raport cu cele pentru
majori (art. 131 din Codul penal), iar măsurile educative aplicabile minorilor nu
atrag interdicţii, incapacităţi sau decăderi (art. 133 din Codul penal) 92.
Regimului deosebit de reglementare a minorităţii în dreptul penal îi corespunde o
reglementare particulară şi în plan procesual penal, sediul materiei fiind dat de
dispoziţiile art. 504-520 din Codul de procedură penală.
92
Din acest considerent, problema reabilitării nu se pune în legătură cu condamnări pentru infracţiuni comise în
perioada minorităţii.
197
Normele procesuale amintite au în vedere o serie de reguli speciale privitoare la
modul în care se derulează urmărirea penală şi judecata în cauzele cu infractori
minori, precum şi referitoare la punerea în executare a măsurilor educative.
Conform art. 504 din Codul de procedură penală, regula generală este aceea că
urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în
executare a hotărârilor privitoare la aceştia se realizează potrivit procedurii
obişnuite, însă cu o serie de derogări. Prin urmare, ori de câte ori prevederile art.
504-520 din Codul de procedură penală cuprind reguli speciale, acestea vor fi
incidente în cauza penală respectivă (conform principiului specialia generalibus
derogant), iar acolo unde nu există niciun fel de menţiuni, se vor aplica normele
procesuale de drept comun.
Spre exemplu, art. 508 din Codul de procedură penală prevede o regulă
derogatorie privitoare la persoanele chemate la judecarea minorilor, aceasta urmând
a se aplica în mod obligatoriu în cauzele penale cu inculpaţi minori. În schimb, nu
există nicio dispoziţie specială referitoare la asistenţa juridică a suspectului sau
inculpatului minor, astfel că se vor urma dispoziţiile generale de la art. 90 lit. a) din
Codul de procedură penală, conform cărora aceasta este obligatorie pe tot parcursul
procesului penal.
Urmărirea penală în cauzele cu infractori minori

Pentru faza de urmărire penală sunt prevăzute două reguli particulare, prima
referitoare la persoanele chemate la organul de urmărire penală, iar cealaltă la
întocmirea referatului de evaluare.
Astfel, prima regulă este că, la orice ascultare sau confruntare a suspectului ori
inculpatului minor sub 16 ani, organul de urmărire penală este obligat să îi citeze pe
părinţii acestuia ori, după caz, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori
supravegherea căreia se află temporar minorul, precum şi direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţie a copilului din localitatea unde se desfăşoară audierea.
Citarea acestor persoane este obligatorie indiferent dacă minorul are calitatea de
suspect sau pe cea de inculpat, dar numai cu ocazia unor activităţi precum
ascultarea şi confruntarea. Per a contrario, atunci când se procedează la o
reconstituire, chiar dacă prezenţa minorului este obligatorie [art. 193 alin. (3) din
Codul de procedură penală], nu există îndatorirea organului de urmărire penală de
a-i chema şi pe părinţii acestuia.
198
Neîndeplinirea obligaţiei de citare a persoanelor mai sus menţionate se
sancţionează cu nulitatea relativă, care poate fi invocată în condiţiile art. 282 din
Codul de procedură penală.
În ipoteza în care minorul a împlinit vârsta de 16 ani, citarea în faza urmăririi
penale a părinţilor, tutorelui, curatorului etc. devine facultativă, realizându-se numai
dacă organul de urmărire penală apreciază necesar.
În situaţia în care citarea persoanelor mai sus indicate s-a făcut în mod legal
(indiferent că era obligatorie sau facultativă), dacă acestea nu se prezintă la organul
de urmărire penală, ascultarea sau confruntarea minorului se poate efectua.
Cea de-a doua regulă priveşte întocmirea referatului de evaluare, acesta
cuprinzând date privind mediul familial şi social al minorului, situaţia educaţională
şi profesională, conduita sa generală, analiza comportamentului infracţional, riscul
de săvârşire a unor infracţiuni, precum şi orice alte date relevante pentru situaţia
minorului. În referat pot fi incluse şi propuneri motivate privind măsura educativă
considerată a fi potrivită pentru minor.
Conform art. 506 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cauzele cu inculpaţi
minori 93, organele de urmărire penală pot să solicite, atunci când consideră necesar,
efectuarea referatului de evaluare. Prin urmare, referatul de evaluare este facultativ
în cursul urmăririi penale, această regulă fiind valabilă atât în cauzele cu minori
care au împlinit 16 ani, cât şi în cele cu minori între 14 şi 16 ani.
Dacă a fost solicitat, referatul de evaluare se întocmeşte de către serviciul de
probaţiune în a cărui circumscripţie teritorială îşi are locuinţa minorul.
Judecata în cauzele cu infractori minori

Pentru faza de judecată în cauzele cu minori, legea prevede mai multe reguli cu
caracter de excepţie de la procedura comună.
Se impune încă de la început precizarea că aceste reguli se aplică în cursul
judecăţii dacă inculpatul, minor la momentul comiterii infracţiunii, este minor şi la
data sesizării instanţei. Dacă inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani până la acest
moment, procedura de judecată va fi cea obişnuită; dacă majoratul inculpatului
survine însă după sesizarea instanţei, se va aplica procedura specială.
93
Deşi legea are în vedere numai cauzele cu inculpaţi minori, regula este aceeaşi şi în dosarele cu suspecţi
minori, căci nimic nu împiedică organul de urmărire penală să ceară întocmirea referatului şi în asemenea cauze
(din moment ce o astfel de solicitare este oricum facultativă pe parcursul urmăririi penale).
199
Prin urmare, criteriul după care se determină incidenţa procedurii speciale de
judecată este cel al vârstei inculpatului la momentul sesizării instanţei. Interpretând
coroborat dispoziţiile art. 329 alin. (1), art. 343 şi art. 344 alin. (1) din Codul de
procedură penală, prin „data sesizării instanţei” se înţelege data la care dosarul a
fost înregistrat la instanţă, urmând a se repartiza aleatoriu către judecătorul de
cameră preliminară; acest moment nu trebuie confundat cu cel în care judecătorul
de cameră preliminară a dispus începerea judecăţii.
Competenţa funcţională, materială şi teritorială se determină după regulile
comune, dar diferă compunerea completelor de judecată. Deşi numărul
judecătorilor este acelaşi cu cel din procedura obişnuită, dispoziţiile art. 507 alin.
(1) din Codul de procedură penală impun ca judecătorii care formează completul să
fie dintre cei anume desemnaţi potrivit legii.
Judecata în cauzele cu infractori minori se desfăşoară în cadrul secţiilor sau
completelor specializate constituite la nivelul curţilor de apel, tribunalelor şi
judecătoriilor competente ori în cadrul tribunalelor specializate pentru minori şi
familie. Potrivit art. 41 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, componenţa secţiilor şi
completelor specializate se stabileşte de colegiul de conducere al instanţei, în raport
cu volumul de activitate, ţinându-se seama de specializarea judecătorului.
Judecătorii care activează în cadrul tribunalelor specializate pentru minori şi familie
sunt desemnaţi de către Consiliul Superior al Magistraturii, în urma promovării
concursului organizat potrivit art. 43-47 din Legea nr. 303/2004.
Nerespectarea regulilor privitoare la compunerea completelor de judecată în
cauzele cu infractori minori se sancţionează întotdeauna cu nulitatea absolută [art.
281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală].
O altă regulă particulară este aceea că la judecarea cauzei se citează serviciul de
probaţiune, părinţii minorului sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în
îngrijirea sau supravegherea căreia se afla temporar minorul. Se poate observa că,
spre deosebire de faza urmăririi penale, în cursul judecăţii citarea acestor persoane
este obligatorie indiferent de vârsta inculpatului (minor sub sau peste 16 ani ori
chiar major, dacă însă la data sesizării instanţei acesta din urmă nu împlinise 18
ani).
Persoanele mai sus arătate au dreptul şi îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze
cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce ar urma să fie luate.
200
Neprezentarea acestor persoane, dacă au fost legal citate, nu împiedică judecarea
cauzei.
Legea are în vedere şi referatul de evaluare. Astfel, potrivit art. 506 alin. (2) din
Codul de procedură penală, instanţa de judecată are obligaţia să dispună efectuarea
referatului de evaluare dacă aceasta nu a fost solicitată în cursul urmăririi penale.
Rezultă, prin urmare, că, în cauzele cu minori, referatul de evaluare nu poate lipsi.
Dacă nu s-a solicitat nici pe parcursul urmăririi penale şi nici în timpul judecăţii,
sancţiunea este nulitatea relativă.
Cauzele cu inculpaţi minori se judecă de urgenţă şi cu precădere.
Şedinţa de judecată nu este publică. Cu încuviinţarea instanţei, la desfăşurarea
judecăţii pot asista, în afară de părinţi, tutore etc., şi alte persoane.
Întrucât legea nu prevede nicio derogare, participarea inculpatului minor la
judecată este guvernată de regulile comune. Prin urmare, potrivit art. 364 din Codul
de procedură penală, judecata cauzei are loc în prezenţa inculpatului minor, cu
excepţia cazului în care este dispărut, se sustrage de la judecată, şi-a schimbat
adresa fără a o aduce la cunoştinţa organelor judiciare şi nu i se cunoaşte noua
adresă ori, deşi a fost legal citat, lipseşte în mod nejustificat de la judecarea cauzei.
Dacă minorul se află în stare de deţinere, va fi adus obligatoriu la judecată, dar
poate cere şi să fie judecat în lipsă, fiind reprezentat de avocatul său ales sau
desemnat din oficiu.
Dacă inculpatul este minor sub 16 ani, instanţa poate dispune îndepărtarea lui din
sala de şedinţă, dacă apreciază că administrarea anumitor probe poate avea o
influenţă negativă asupra sa (spre exemplu, s-ar putea dispune o asemenea măsură
în cazul infracţiunii de viol sau de agresiune sexuală, atunci când este ascultată
persoana vătămată). În aceleaşi condiţii pot fi îndepărtaţi temporar din sala de
judecată şi părinţii ori tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau
supravegherea căreia se află temporar minorul. La rechemarea în sală a tuturor
acestor persoane, preşedintele completului le aduce la cunoştinţă actele esenţiale
efectuate în lipsa lor.
În privinţa ascultării minorului, de principiu aceasta va avea loc o singură dată,
reascultarea urmând a se dispune doar în cazuri temeinic justificate.
Dacă în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii minori şi alţii
majori, regula este disjungerea. Dacă disjungerea nu este posibilă, judecata va fi
făcută în completul special pentru minori şi după procedura obişnuită, cu
201
menţiunea însă că în privinţa inculpaţilor minori se vor aplica regulile procedurii
speciale (spre exemplu, va fi obligatorie citarea la judecată a părinţilor, tutorelui
etc.).
Pe parcursul judecăţii în apel a cauzelor cu inculpaţi minori, se aplică regulile
derogatorii specifice judecăţii în primă instanţă (spre exemplu, şedinţa de judecată
în apel va fi nepublică).
Punerea în executare a măsurilor educative

Dispoziţiile art. 511-519 din Codul de procedură penală prevăd modul în care se
pun în executare măsurile educative.
A. Punerea în executare a măsurilor educative neprivative de libertate

În cazul în care s-a luat faţă de minor o măsură educativă neprivativă de libertate,
după rămânerea definitivă a hotărârii se fixează un termen la care se dispune
aducerea minorului, chemarea reprezentantului legal al acestuia, a reprezentantului
serviciului de probaţiune pentru punerea în executare a măsurii luate şi a
persoanelor desemnate cu supravegherea acesteia.
Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare şi obligaţiile
impuse, instanţa care a pronunţat măsura o va prelungi.
Aceeaşi instanţă va înlocui măsura educativă neprivativă de libertate luată iniţial
cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă ori cu una privativă
de libertate pentru cauzele prevăzute la art. 123 din Codul penal (spre exemplu,
atunci când minorul aflat în executarea măsurii educative neprivative de libertate
săvârşeşte o nouă infracţiune).
B. Punerea în executare a internării într-un centru educativ

Atunci când faţă de minor s-a luat măsura educativă privativă de libertate a
internării într-un centru educativ, punerea în executare se face prin trimiterea unei
copii de pe hotărârea definitivă organului de poliţie de la locul unde se află minorul,
care va efectua demersurile necesare pentru internarea acestuia. Copia de pe
hotărâre se predă, cu ocazia executării măsurii, centrului educativ în care minorul
este internat, iar conducătorul centrului va comunica de îndată instanţei care a
dispus măsura despre efectuarea internării.
202
Pentru punerea în executare a internării într-un centru educativ, organul de poliţie
poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia,
precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al
acesteia.
Dacă minorul nu este găsit, organul de poliţie constată aceasta printr-un proces-
verbal şi sesizează de îndată organele competente pentru darea în urmărire, precum
şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar al
procesului-verbal se înaintează centrului educativ în care se va face internarea.
Potrivit art. 124 alin. (3) din Codul penal, în cazul în care minorul internat într-
un centru educativ a săvârşit o nouă infracţiune ori este judecat pentru o infracţiune
concurentă comisă anterior, măsura educativă poate fi menţinută, prelungindu-se
durata acesteia, fără a se putea depăşi maximul de 3 ani prevăzut de lege, ori poate
fi înlocuită cu internarea într-un centru de detenţie. Atât menţinerea, cât şi
înlocuirea sunt în competenţa instanţei care judecă noua infracţiune sau infracţiunea
concurentă săvârşită anterior.
În cazul în care, pe durata internării într-un centru educativ, minorul dovedeşte
interes constant pentru însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi face
progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puţin
jumătate din durata internării, se poate dispune fie înlocuirea internării cu măsura
educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar
nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani, fie
liberarea din centrul educativ, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.
Atât înlocuirea, cât şi liberarea, în ipotezele de mai sus, sunt în competenţa instanţei
corespunzătoare în grad instanţei de executare în a cărei circumscripţie teritorială se
află centrul educativ.
Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii
asistării zilnice sau obligaţiile impuse, se revine – din oficiu sau la sesizarea
serviciului de probaţiune – asupra înlocuirii sau liberării şi se dispune executarea
restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru educativ.
Hotărârea de revenire este de competenţa instanţei care a judecat cauza în primă
instanţă.
Dacă până la împlinirea duratei internării într-un centru educativ minorul faţă de
care se dispusese înlocuirea măsurii internării cu cea a asistării zilnice săvârşeşte o
nouă infracţiune, se revine asupra înlocuirii şi se dispune fie executarea restului
203
rămas din durata măsurii internării iniţiale, cu posibilitatea prelungirii duratei
acesteia până la maximul prevăzut de lege, fie internarea într-un centru de detenţie.
În aceste situaţii, revenirea asupra înlocuirii se decide de către instanţa căreia îi
revine competenţa să judece noua infracţiune.
C. Punerea în executare a internării într-un centru de detenţie

Dacă faţă de minor s-a luat măsura educativă a internării într-un centru de
detenţie, punerea în executare se face prin trimiterea unei copii a hotărârii definitive
organului de poliţie de la locul unde se află minorul, când acesta este liber, ori
comandantului locului de deţinere, când acesta este arestat preventiv.
Odată cu punerea în executare a internării într-un centru de detenţie, judecătorul
delegat cu executarea va emite şi ordinul prin care interzice minorului să părăsească
ţara.
Procedura de punere în executare este similară celei de punere în executare a
internării într-un centru educativ.
Dacă în perioada internării într-un centru de detenţie minorul săvârşeşte o nouă
infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior,
instanţa căreia îi revine competenţa să judece noua infracţiune sau infracţiunea
concurentă prelungeşte măsura internării, fără a depăşi maximul prevăzut de
lege 94.
În cazul în care pe durata internării într-un centru de detenţie minorul dovedeşte
interes constant pentru însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi face
progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puţin
jumătate din durata internării, se poate dispune fie înlocuirea internării cu măsura
educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar
nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani, fie
liberarea din centrul de detenţie, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.
Atât înlocuirea, cât şi liberarea sunt în competenţa instanţei corespunzătoare în grad
instanţei de executare în a cărei circumscripţie teritorială se află centrul de detenţie.
Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii
asistării zilnice sau obligaţiile impuse, din oficiu sau la sesizarea serviciului de
94
Maximul este de 5 ani. Prin excepţie, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru cea mai gravă dintre
infracţiunile comise este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă, maximul internării într-
un centru de detenţie este de 15 ani [art. 125 alin. (2) din Codul penal].
204
probaţiune, se revine asupra înlocuirii sau liberării şi se dispune executarea restului
rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru de detenţie. Revenirea
se decide de către instanţa care a judecat în primă instanţă pe minor.
În cazul în care, până la împlinirea duratei internării, minorul faţă de care se
dispusese anterior înlocuirea internării într-un centru de detenţie cu măsura asistării
zilnice săvârşeşte o nouă infracţiune, se revine asupra înlocuirii şi se dispune fie
executarea restului rămas din durata măsurii internării într-un centru de detenţie, fie
prelungirea duratei acestei internări. În această ipoteză, revenirea şi prelungirea
duratei internării se dispun de instanţa căreia îi revine competenţa să judece noua
infracţiune.
D. Schimbarea regimului de executare a măsurilor educative privative de

libertate
Dacă în cursul executării unei măsuri educative privative de libertate persoana
internată, care a împlinit deja vârsta de 18 ani, are un comportament prin care
influenţează negativ sau împiedică procesul de recuperare şi reintegrare a celorlalte
persoane internate, instanţa poate dispune continuarea executării măsurii educative
într-un penitenciar. Competenţa de a dispune această măsură revine instanţei
corespunzătoare în grad celei de executare în a cărei circumscripţie teritorială se
află centrul educativ sau centrul de detenţie.
E. Amânarea sau întreruperea executării măsurilor privative de libertate

Conform art. 519 din Codul procedură penală, executarea măsurilor educative
privative de libertate poate fi amânată sau întreruptă în cazurile şi condiţiile
prevăzute de lege (arătate la art. 589-594 din Codul de procedură penală). Aceste
cazuri sunt următoarele:
a) când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că cel internat într-un
centru educativ sau de detenţie suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua
sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi care face imposibilă
executarea imediată a măsurii educative, dacă specificul bolii nu permite tratarea
acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii
şi dacă instanţa apreciază că amânarea sau întreruperea executării şi lăsarea în
205
libertate a persoanei internate într-un centru educativ sau de detenţie nu prezintă
pericol pentru ordinea publică 95;
b) când persoana internată într-un centru educativ sau de detenţie este gravidă sau
are un copil mai mic de un an.
1. Când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii minori şi alţii
majori:
a) se dispune în mod obligatoriu măsura disjungerii cauzei;
b) instanţa nu poate dispune în niciun caz disjungerea;
c) instanţa va judeca după procedura obişnuită, aplicând în privinţa minorilor
regulile speciale privitoare la infracţiunile săvârşite de către aceştia.
2. Este judecat potrivit procedurii aplicabile în cauzele cu infractori minori:

a) inculpatul minor care, la data sesizării instanţei, nu a împlinit 18 ani;
b) inculpatul minor care nu a împlinit 18 ani la data judecării cauzei;
c) inculpatul minor care a împlinit 18 ani, indiferent de momentul la care a
devenit major.
8.4. Rezumat
În ceea ce privește procedura în cauzele cu infractori minori, regula generală

este aceea că urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi
punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia se realizează potrivit
procedurii obişnuite, însă cu o serie de derogări.
Pentru faza de urmărire penală sunt prevăzute două reguli particulare, prima
referitoare la persoanele chemate la organul de urmărire penală, iar cealaltă la
întocmirea referatului de evaluare.
Pentru faza de judecată în cauzele cu minori, legea prevede mai multe reguli cu
caracter de excepţie de la procedura comună.
Competenţa funcţională, materială şi teritorială se determină după regulile
95
Amânarea şi întreruperea executării măsurii educative nu pot fi dispuse dacă cel internat într-un centru
educativ sau de detenţie şi-a provocat singur starea de boală, prin refuzul tratamentului medical, al intervenţiei
chirurgicale, prin acţiuni de autoagresiune sau prin alte acţiuni vătămătoare, şi nici în situaţia în care se sustrage
de la efectuarea expertizei medico-legale.
206
comune, dar diferă compunerea completelor de judecată. Deşi numărul
judecătorilor este acelaşi cu cel din procedura obişnuită, dispoziţiile Codului de
procedură penală impun ca judecătorii care formează completul să fie dintre cei
anume desemnaţi potrivit legii.
O altă regulă particulară este aceea că la judecarea cauzei se citează serviciul de
probaţiune, părinţii minorului sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în
îngrijirea sau supravegherea căreia se afla temporar minorul.
Şedinţa de judecată nu este publică.
În cadrul procedurii speciale în cauzele cu infractori minori:

a) organul de urmărire penală este obligat să îi citeze numai pe părinţii minorului
sub 16 ani la orice audiere a acestuia;
b) în faza de judecată, instanţa trebuie să dispună efectuarea referatului de
evaluare doar dacă aceasta nu a fost solicitată în cursul urmăririi penale;
c) şedinţa de judecată este nepublică, chiar dacă unii dintre inculpaţi sunt minori,
iar alţii majori.

207
PROCEDURA REABILITĂRII
Cuprins:
9.1. Introducere
9.2. Obiective
9.3. Procedura reabilitării
9.4. Rezumat
9.1. Introducere
În această unitate va fi analizată procedura specială după care sunt soluţionate
cererile de reabilitare.
9.2. Obiective
• identificaţi condiţiile în care pot fi formulate cereri de reabilitare
• expuneți procedura de judecată a cererilor de reabilitare.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 1 oră şi 30 de minute.
§9.3. Procedura reabilitării
Consideraţii generale
Reabilitarea reprezintă mijlocul juridic prin intermediul căruia foştii condamnaţi
se reintegrează, pe plan juridic, în societate. Ea face să înceteze decăderile şi
interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare.
Instituţia reabilitării este reglementată prin dispoziţiile art. 165-171 din Codul
penal în două forme: de drept şi judecătorească.
208
Reabilitarea de drept
Reabilitarea de drept intervine în cazul condamnărilor la pedeapsa amenzii, la
pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei
executare a fost suspendată sub supraveghere, dacă în decurs de 3 ani condamnatul
nu a săvârşit o altă infracţiune. De asemenea, este reabilitată de drept şi persoana
juridică dacă, în decurs de 3 ani de la data la care pedeapsa amenzii sau pedeapsa
complementară a fost executată ori considerată ca executată, aceasta nu a mai
săvârşit nicio altă infracţiune.
Conform art. 528 din Codul de procedură penală, la împlinirea termenului de 3
ani specific reabilitării de drept, dacă cel condamnat nu a mai săvârşit nicio altă
infracţiune, menţiunile privind pedeapsa aplicată se şterg din oficiu fie de către
autoritatea care ţine evidenţa cazierului judiciar (în cazul condamnaţilor persoane
fizice), fie de către organul care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organul
care a înregistrat persoana juridică (în cazul condamnaţilor persoane juridice).
Deşi reabilitarea de drept se produce prin efectul legii, este posibil ca cel interesat
să solicite instanţei de judecată constatarea intervenţiei sale (spre exemplu, atunci
când, din neglijenţă, menţiunile privind pedeapsa nu au fost şterse din oficiu din
cazierul judiciar). O asemenea cerere este admisibilă şi se va soluţiona potrivit
procedurii reabilitării judecătoreşti, cu menţiunea însă că hotărârea instanţei nu are
efect constitutiv de drepturi (instanţa nu acordă reabilitarea), ci doar va constata
intervenţia reabilitării (ceea ce înseamnă că fostul condamnat va fi considerat
reabilitat din momentul expirării termenului de 3 ani, iar nu din momentul rămânerii
definitive a hotărârii).
Reabilitarea judecătorească
Reabilitarea judecătorească intervine pentru toate acele condamnări pentru care
nu operează reabilitarea de drept, dacă sunt îndeplinite două condiţii:
a) Cel condamnat nu a săvârşit nicio o altă infracţiune în termenul prevăzut de
art. 166 din Codul penal. Termenele de reabilitare judecătorească sunt de:
– 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu
depăşeşte 5 ani;
– 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu
depăşeşte 10 ani;
209
– 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani sau în
cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă, comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii;
– 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, considerată
executată ca urmare a graţierii, a împlinirii termenului de prescripţie a executării
pedepsei sau a liberării condiţionate.
Poate fi reabilitat şi condamnatul decedat până la împlinirea termenului de
reabilitare, dacă instanţa, evaluând comportarea sa până la deces, apreciază că
merită acest beneficiu. În acest caz, legea nu stabileşte nicio durată de timp în raport
cu care trebuie evaluat comportamentul condamnatului decedat, astfel că ea rămâne
la latitudinea instanţei; evident însă, un termen foarte scurt nu este în principiu apt a
conduce la concluzia îndreptării condamnatului, exceptând unele situaţii de o
gravitate excepţională (spre exemplu, când a participat la salvarea unor vieţi
omeneşti în cazul unui cutremur de mari proporţii). Considerăm că reabilitarea ar
putea fi acordată, în asemenea împrejurări deosebite, chiar celui care decedează în
cursul executării pedepsei. Este adevărat că, în acest caz, termenul de reabilitare
nici măcar nu a început să curgă, dar raţiunea art. 166 alin. (2) din Codul penal –
stimularea condamnatului de a avea o conduită prin care să dovedească faptul că s-a
îndreptat, rămânând în memoria familiei şi a celor care l-au cunoscut ca o persoană
care s-a reinserat social – ne face să credem că nu există nicio raţiune pentru ca cei
decedaţi în cursul executării să fie excluşi de plano de la reabilitare.
b) A achitat integral cheltuielile de judecată şi şi-a îndeplinit obligaţiile civile
stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când acesta dovedeşte că nu
a avut posibilitatea să le îndeplinească sau când partea civilă a renunţat la
despăgubiri.
Titularul cererii de reabilitare judecătorească este condamnatul. Acesta nu va
putea însă introduce cererea de reabilitare judecătorească dacă stingerea executării
pedepsei s-a făcut prin prescripţie, iar lipsa executării îi este imputabilă. După
moartea condamnatului, cererea se poate introduce de către rudele apropiate ale
acestuia sau de către (fostul) soţ. Soţul sau rudele apropiate pot continua procedura
de reabilitare pornită anterior decesului.
În cerere trebuie să se menţioneze:
– adresa condamnatului, iar când cererea este făcută de altă persoană, adresa
acesteia;
210
– condamnarea pentru care se cere reabilitarea şi fapta pentru care a fost
pronunţată acea condamnare;
– localităţile unde condamnatul a locuit şi locurile de muncă din tot intervalul de
timp de la executarea pedepsei şi până la introducerea cererii, iar în cazul când
executarea pedepsei s-a prescris, de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la
introducerea cererii;
– temeiurile cererii;
– indicaţii utile pentru identificarea dosarului şi orice alte date pentru soluţionarea
cererii.
La cerere se anexează actele din care reiese că sunt îndeplinite condiţiile
reabilitării judecătoreşti (spre exemplu, copia hotărârii de condamnare, acte
doveditoare pentru îndeplinirea obligaţiei de plată a despăgubirilor acordate părţii
civile).
Competenţa de soluţionare a cererii de reabilitare judecătorească este
alternativă, aparţinând fie instanţei care a judecat în primă instanţă cauza în care s-
a pronunţat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanţei
corespunzătoare în a cărei circumscripţie domiciliază condamnatul, fie instanţei
corespunzătoare în grad în care condamnatul a avut ultimul domiciliu, dacă, la data
introducerii cererii, acesta domiciliază în străinătate.
La primirea cererii de reabilitare se fixează termen de soluţionare şi se dispune
citarea persoanei care a solicitat reabilitarea şi a persoanelor a căror ascultare
instanţa o consideră necesară. De asemenea, se iau măsuri pentru aducerea
dosarului în care s-a pronunţat condamnarea şi se solicită copia fişei cazierului
judiciar al condamnatului.
Soluţionarea cererii se face în şedinţă nepublică.
Instanţa ascultă persoanele citate care s-au prezentat, ia concluziile procurorului şi
ale petiţionarului şi verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru
admiterea reabilitării.
Dacă, înainte de soluţionarea cererii de reabilitare, faţă de condamnat a fost pusă
în mişcare acţiunea penală pentru altă infracţiune, examinarea cererii se suspendă
până la soluţionarea definitivă a acelei cauze.
Cererea de reabilitare se respinge dacă:
a) a fost introdusă înainte de termenul legal prevăzut de art. 166 din Codul penal.
În acest caz, cererea poate fi repetată după împlinirea termenului legal;
211
b) în cerere nu s-a menţionat adresa celui care a introdus-o, iar petiţionarul nu s-a
prezentat la termen. În acest caz, cererea se poate repeta oricând, evident
introducându-se menţiunea lipsă;
c) lipseşte vreuna dintre celelalte menţiuni prevăzute de lege pentru conţinutul
cererii şi petiţionarul nu a completat cererea la termenul de înfăţişare şi nici la
termenul ce i s-a acordat în acest scop. Şi în acest caz, cererea poate fi repetată
oricând;
d) nu sunt îndeplinite condiţiile de fond ale reabilitării. În acest caz, potrivit art.
170 alin. (1) din Codul penal, o nouă cerere de reabilitare poate fi introdusă după
trecerea unui termen de un an de la data respingerii cererii iniţiale prin hotărâre
definitivă (timp în care trebuie îndeplinite şi condiţiile de reabilitare).
Când condiţiile de fond şi de formă ale reabilitării judecătoreşti sunt îndeplinite,
instanţa va admite cererea. Legea permite instanţei să dispune reabilitarea şi atunci
când condamnatul sau persoana care a făcut cererea dovedeşte că nu i-a fost cu
putinţă să achite despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare; în acest caz, instanţa
poate însă să şi respingă cererea, acordând termen, nu mai mare de 6 luni, pentru
achitarea în întregime sau în parte a sumei datorate.
Instanţa se pronunţă prin sentinţă.
Sentinţa este supusă contestaţiei, în termen de 10 zile de la comunicare.
Contestaţia se soluţionează de instanţa ierarhic superioară, în şedinţă nepublică, cu
citarea petentului şi participarea obligatorie a procurorului. Decizia instanţei prin
care se soluţionează contestaţia este definitivă.
După rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare, instanţa dispune să se facă
menţiune despre aceasta pe hotărârea prin care s-a pronunţat condamnarea.
Dacă, ulterior acordării reabilitării, se descoperă că cel reabilitat mai săvârşise o
infracţiune care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de
reabilitare, instanţa dispune anularea reabilitării, din oficiu sau la cererea
procurorului. Procedura este aceeaşi ca în cazul acordării reabilitării.
Apreciem că descoperirea noii infracţiuni după ce reabilitarea fusese acordată nu
conduce imediat la anularea reabilitării, ci instanţa va trebui să aştepte soluţionarea
definitivă a cauzei privitoare la această infracţiune. Argumentul se întemeiază pe
dispoziţiile art. 536 din Codul de procedură penală, care prevăd că, în materie de
anulare a reabilitării, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 533 din Codul
212
de procedură penală, aşadar, inclusiv cele privitoare la suspendarea examinării
cererii de anulare a reabilitării.
Despre anularea reabilitării se face menţiune pe hotărârea prin care s-a pronunţat
condamnarea.
La judecarea cererii de reabilitare participarea procurorului este:

a) obligatorie în toate cazurile;
b) obligatorie, cu excepţia cazurilor când soluţionarea cererii se face de către o
judecătorie;
c) nu este obligatorie.
9.4. Rezumat
Procedura reabilitării vizează modul în care sunt soluționate cererile privind

reabilitarea de drept și cea judecătorească.
În cazul reabilitării de drept, menţiunile privind pedeapsa aplicată se şterg din
oficiu la împlinirea termenului legal de 3 ani.
Reabilitarea judecătorească intervine pentru dacă sunt îndeplinite două
condiţii: a) cel condamnat nu a săvârşit nicio o altă infracţiune în termenul prevăzut
de lege; b) condamnatul a achitat integral cheltuielile de judecată şi şi-a îndeplinit
obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când acesta
dovedeşte că nu a avut posibilitatea să le îndeplinească sau când partea civilă a
renunţat la despăgubiri.
Titularul cererii de reabilitare judecătorească este condamnatul. Soluţionarea
cererii se face în şedinţă nepublică.

În cazul procedurii reabilitării judecătoreşti, atunci când condamnatul dovedeşte că nu
i-a fost cu putinţă să achite despăgubirile civile, instanţa poate acorda, în vederea
soluţionării cererii, un termen pentru a achita în tot sau în parte suma datorată. Acest
termen nu poate fi mai mare de:
a) 2 luni;
b) 6 luni;
c) 1 an.
213
214
PUNEREA ÎN EXECUTARE A HOTĂRÂRILOR PENALE - DISPOZIȚII
GENERALE
Cuprins:
10.1. Introducere
10.2. Obiective
10.3. Consideraţii generale
10.4. Rămânerea definitivă a hotărârilor penale
10.5. Instanța de executare
10.6. Rezumat
10.1. Introducere
În această unitate vor fi expuse dispozițiile generale privitoare la modul de punere

în executare a hotărârilor judecătorești în materie penală.
10.2. Obiective

• identificați efectele pe care le produce hotărârea judecătorească definitivă;
• stabiliți momentele la care rămâne definitivă hotărârea judecătorească în materie
penală;
• identificați instanța de executare;
• identificați judecătorul delegat cu executarea.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 1 oră.
215
§10.3. Considerații generale
Activitatea procesuală în materie penală capătă eficienţă numai în măsura în care

hotărârile judecătoreşti penale se pun în executare, astfel încât scopul legii penale să
fie efectiv atins prin pedepsirea, când este cazul, a celor care au comis infracţiuni.
În acest scop, Codul de procedură penală reglementează în Titlul V al Părţii
speciale ultima fază a procesului penal, cea a punerii în executare a hotărârilor penale.
Hotărârile instanţelor penale sunt considerate ca exprimând adevărul în cauza
penală dedusă judecăţii din momentul în care au rămas definitive. Din acest moment,
ele se bucură de autoritate de lucru judecat, caracteristică ce se exprimă prin două
efecte, anume:
– efectul negativ, în virtutea căruia un al doilea proces penal având ca obiect
aceeaşi faptă şi îndreptat împotriva aceleiaşi persoane nu mai este posibil. Din acest
motiv, autoritatea de lucru judecat este reglementată drept cauză ce împiedică
exercitarea acţiunii penale [art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală]. Se
poate invoca existenţa autorităţii de lucru judecat atunci când, în cel de-al doilea
proces penal, este urmărită penal sau judecată aceeaşi persoană care a fost judecată şi
în primul proces penal, finalizat cu o hotărâre definitivă, şi pentru acelaşi fapt
material care a făcut obiectul primului proces penal. Identitatea trebuie să privească,
pe de o parte, pe suspect sau inculpat (nu şi celelalte părţi), iar, pe de altă parte, fapta
imputată acestuia, chiar dacă i se schimbă încadrarea juridică (spre exemplu, atunci
când, prin hotărâre definitivă, inculpatul a fost achitat pentru o faptă încadrată ca
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, există autoritate de lucru judecat în cea de-a
doua cauză penală dacă acelaşi inculpat a fost trimis în judecată, pentru aceeaşi faptă,
dar sub încadrarea juridică de omor);
– efectul pozitiv, caracterizat prin aceea că hotărârea poate fi pusă în executare.
§10.4. Rămânerea definitivă a hotărârilor penale
Conform art. 550 alin. (1) din Codul de procedură penală, hotărârile instanţelor
penale devin executorii la data când au rămas definitive.
216
Prin excepţie însă, atunci când legea prevede expres, pot fi puse în executare şi
hotărâri penale care nu sunt definitive. Spre exemplu: încheierea prin care judecătorul
de drepturi şi libertăţi a dispus luarea sau prelungirea unei măsuri preventive în cursul
urmăririi penale este executorie chiar nedefinitivă, întrucât, chiar dacă a fost
contestată, contestaţia nu suspendă executarea [art. 204 alin. (3) din Codul de
procedură penală]; sentinţa este executorie cu privire la luarea măsurilor asigurătorii,
restituirea lucrurilor şi menţinerea, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a
măsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la inculpat, chiar
dacă nu este definitivă, fiind apelată [art. 397 alin. (4), art. 399 alin. (4) din Codul de
Dispoziţiile art. 551-552 din Codul de procedură penală stabilesc momentele la
care hotărârile penale rămân definitive.
Astfel, hotărârile primei instanţe rămân definitive:
1. la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă contestaţiei sau apelului. Spre
exemplu: sentinţa de declinare a competenţei este definitivă din momentul
pronunţării, nefiind supusă niciunei căi de atac [art. 50 alin. (4) din Codul de
procedură penală]; încheierea prin care instanţa a luat, în cursul judecăţii, o măsură
asigurătorie este definitivă din momentul pronunţării, întrucât contestaţia poate privi
numai modul de aducere la îndeplinire a măsurii [art. 250 alin. (6) din Codul de
2. la data expirării termenului de apel sau de introducere a contestaţiei:
a) când nu s-a declarat apel sau contestaţie în termen. Atunci când legea dă dreptul
la exercitarea unei căi de atac împotriva hotărârii, dar titularul nu o exercită în
termenul prevăzut de lege, hotărârea se definitivează la expirarea acelui termen. Spre
exemplu, împotriva sentinţei primei instanţe se poate exercita apel, de către procuror,
persoana vătămată sau părţi, în termen de 10 zile de la comunicarea copiei minutei
[art. 410 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Dacă niciunul dintre titulari nu
introduce apel sau, deşi exercită calea de atac, aceasta este tardivă, sentinţa se
definitivează la expirarea termenului de 10 zile de apel. Menţionăm totuşi că este
posibil ca sentinţa, deşi a devenit definitivă prin expirarea termenului de apel, să îşi
piardă acest caracter în ipoteza admiterii unei cereri de repunere în termen [art. 411
alin. (2) din Codul de procedură penală] 96;
96
Potrivit art. 411 alin. (1) din Codul de procedură penală, apelul declarat după expirarea termenului prevăzut de
lege este considerat ca fiind făcut în termen dacă instanţa de apel constată că întârzierea a fost determinată de o
217
b) când apelul sau, după caz, contestaţia declarată a fost retrasă înăuntrul
termenului. Spre exemplu, atunci când apelul a fost exercitat, art. 414 din Codul de
procedură penală permite părţilor şi persoanei vătămate la renunţe în mod expres la
calea de atac, dacă termenul de declarare nu a expirat încă. În această ipoteză,
hotărârea se va definitiva la momentul împlinirii termenului de apel, şi nu la
momentul renunţării, întrucât legea permite şi revenirea asupra renunţării la apel,
dacă se produce înăuntrul termenului 97;
3. la data retragerii apelului sau, după caz, a contestaţiei, dacă aceasta s-a produs
după expirarea termenului de apel sau de introducere a contestaţiei. Dacă apelul a fost
introdus, el devoluează cauza şi provoacă o nouă judecată în faţa instanţei de apel.
Legea (art. 415 din Codul de procedură penală) permite însă ca, până la închiderea
dezbaterilor la instanţa de apel, persoana vătămată, părţile sau procurorul ierarhic
superior celui care a declarat apelul să îl retragă, ipoteză în care hotărârea primei
instanţe se definitivează la momentul retragerii 98;
4. la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz,
contestaţia. Dacă împotriva hotărârii primei instanţe s-a exercitat calea de atac în
termenul legal, are loc o nouă judecată în urma căreia este posibil ca instanţa să
respingă acea cale de atac. La momentul respingerii, hotărârea primei instanţe se
definitivează.
Hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia,
atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel. În
ipoteza în care instanţa de apel a admis apelul, una dintre soluţiile pe care le are la
îndemână este cea de a desfiinţa sentinţa primei instanţe şi de a proceda la rejudecarea
cauzei [art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală]. Ca urmare a rejudecării,
instanţa de apel va da o decizie, care va fi definitivă la momentul pronunţării.
Atunci când, în urma admiterii apelului, instanţa de apel desfiinţează sentinţa
primei instanţe şi dispune rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost
desfiinţată sau de către instanţa competentă [art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de
procedură penală], procesul penal nu ia sfârşit în faţa instanţei de apel, astfel că
hotărârea nu se definitivează la momentul pronunţării acesteia. Este posibil ca
cauză temeinică de împiedicare (spre exemplu, titularul a suferit un accident de circulaţie şi a fost în comă pe
durata termenului de apel), iar cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la încetarea acesteia.
97
Cu excepţia apelului privind latura civilă a cauzei.
98
Face excepţie ipoteza în care apelul declarat şi retras de procuror a fost însuşit de partea în favoarea căreia a fost
declarat, ipoteză în care judecata în apel va continua.
218
instanţa de apel să desfiinţeze sentinţa numai cu privire la unele fapte sau persoane ori
numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, situaţie în care hotărârea se va
definitiva la momentul pronunţării instanţei de apel exclusiv în ceea ce priveşte
părţile care nu au fost desfiinţate.
Hotărârea pronunţată în calea de atac a contestaţiei rămâne definitivă la data
pronunţării acesteia, atunci când contestaţia a fost admisă şi procesul a luat sfârşit în
faţa instanţei care o judecă.
§10.5. Instanța de executare
După ce a devenit definitivă, hotărârea penală trebuie pusă în executare. Regula

este că punerea în executare se face de către prima instanţa de judecată (aceasta fiind
instanţa de executare), indiferent că hotărârea a rămas definitivă la prima instanţă, la
instanţa ierarhic superioară (dacă este vorba despre o hotărâre ce s-a atacat cu
contestaţie) ori la instanţa de apel. Având în vedere că toate instanţele au competenţă
funcţională de judecată în primă instanţă, rezultă că – de principiu – toate pot
îndeplini rolul de instanţă de executare.
Prin excepţie, nu este instanţă de executare Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Hotărârile pronunţate în primă instanţă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se
pun în executare, după caz, de Tribunalul Bucureşti sau de tribunalul militar.
În vederea punerii în executare a hotărârii rămase definitivă în faţa instanţei de
apel sau în faţa instanţei ierarhic superioare, aceasta trimite instanţei de executare, în
ziua pronunţării, un extras din acea hotărâre cuprinzând datele necesare punerii în
executare. La fel procedează şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când
modifică, într-un recurs în casaţie, hotărârea instanţei de apel.
Aceeaşi procedură se urmează şi în cazul hotărârilor nedefinitive, dar executorii.
Excepţie fac însă hotărârile nedefinitive şi executorii privind măsurile de siguranţă,
măsurile asigurătorii şi cele preventive, care se pun în executare de judecătorul de
drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa care le-a dispus.
În vederea punerii în executare a hotărârii, instanţa de executare deleagă unul sau
mai mulţi dintre judecătorii săi pentru efectuarea punerii în executare, care va
îndeplini toate atribuţiile legate de acest aspect (spre exemplu, în cazul în care se
pune în executare o pedeapsă cu închisoarea, va emite mandatul de executare). Acesta
este judecătorul delegat cu executarea. Dacă la punerea în executare sau în cursul
219
executării se iveşte vreo nelămurire sau împiedicare la executare, judecătorul delegat
cu executarea poate sesiza instanţa de executare în vederea rezolvării (spre exemplu,
pe calea contestaţiei la executare).
Legea permite judecătorului delegat cu executarea din cadrul instanţei de executare
ca, în cazul pedepselor şi măsurilor neprivative de libertate, să delege unele atribuţii
judecătorului delegat cu executarea de la instanţa corespunzătoare în grad instanţei de
executare în a cărei circumscripţie locuieşte persoana aflată în executare.
1. Hotărârile primei instanţe rămân definitive:

a) la data pronunţării, când nu sunt supuse contestaţiei sau apelului;
b) la data expirării termenului de apel, când nu s-a declarat apel în termen;
c) la data expirării termenului de apel, când apelul a fost retras după expirarea
acestui termen.
2. În cazul desfiinţării parţiale, partea din hotărâre care nu a fost desfiinţată rămâne
definitivă şi devine executorie:
a) la data pronunţării hotărârii instanţei de apel;
b) la data expirării termenului de apel;
c) la data pronunţării hotărârii instanţei de rejudecare după apel.
3. Atunci când hotărârea rămâne definitivă în faţa instanţei ierarhic superioare,

aceasta trimite instanţei de executare un extras din hotărâre, cu datele necesare
punerii în executare:
a) în cel mult 48 de ore de la data pronunţării hotărârii de către instanţa ierarhic
superioară;
b) în ziua pronunţării hotărârii de către instanţa ierarhic superioară;
c) în ziua redactării hotărârii de către instanţa ierarhic superioară.
10.6. Rezumat
Hotărârile instanţelor penale sunt considerate ca exprimând adevărul în cauza

penală dedusă judecăţii din momentul în care au rămas definitive. Din acest
moment, ele se bucură de autoritate de lucru judecat.
Hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive.
După ce a devenit definitivă, hotărârea penală trebuie pusă în executare. Regula
este că punerea în executare se face de către prima instanţa de judecată (aceasta
220
fiind instanţa de executare), indiferent că hotărârea a rămas definitivă la prima
instanţă, la instanţa ierarhic superioară (dacă este vorba despre o hotărâre ce s-a
atacat cu contestaţie) ori la instanţa de apel.
Prin excepţie, nu este instanţă de executare Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Hotărârile pronunţate în primă instanţă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se
pun în executare, după caz, de Tribunalul Bucureşti sau de tribunalul militar.
În vederea punerii în executare a hotărârii, instanţa de executare deleagă unul sau
mai mulţi dintre judecătorii săi pentru efectuarea punerii în executare, care va
îndeplini toate atribuţiile legate de acest aspect. Acesta este judecătorul delegat cu
executarea.
1. Hotărârile instanţelor penale devin executorii:

a) numai la momentul rămânerii definitive;
b) la data pronunţării, în cazul încheierii prin care judecătorul de drepturi
şi libertăţi dispune luarea faţă de inculpat a măsurii controlului judiciar;
c) la data rămânerii definitive, în cazul hotărârilor pronunţate în materia amânării
executării pedepsei cu închisoarea.
2. Sentinţele pronunţate în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie se pun în executare:
a) de Tribunalul Bucureşti sau, după caz, de tribunalul militar;
b) de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
c) numai de Tribunalul Bucureşti.

221
Bibliografie generală
1. G. Antoniu, C. Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu,

Bucureşti, 2011;
2. G. Antoniu, A. Vlăşceanu, A. Barbu, Codul de procedură penală – texte, jurisprudenţă,
hotărâri C.E.D.O., ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008;
3. M. Basarab, Drept procesual penal, Cluj, 1971;
4. M. Bădilă, Tactica ascultării inculpatului în instanţă, Ed. Omnia, Braşov, 1998;
5. L. Coraş, Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate
– soluţie pentru rejudecarea după extrădare, în Dreptul nr. 11/2009;
6. V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială, vol. III,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1971;
7. V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea
generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970;
8. V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea
specială, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975;
9. M. Franchimont, A. Jacobs, A. Masset, Manuel de procédure pénale, Ed. Collection
Scientifique de la Faculté de Droit, Liège, 1989;
10. G. Luţeanu, Revizuirea cauzelor penale, în Pro Lege nr. 1/1992;
11. B. Micu, Drept procesual penal. Partea specială, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2013;
13. I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea specială, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2010;
14. I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, ed. a 3-a, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2013;
15. I. Neagu, A. Crişu, A. Zarafiu, A. Ciobanu, Drept procesual penal. Curs selectiv pentru
licenţă, ed. a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004;
16. I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Universul
Juridic, 2015
17. I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed. Universul
Juridic, 2015;
222
18. C. Niculeanu, Câteva speţe de practică judiciară procesual penală ale Curţii de Apel
Craiova din trimestrul I/2004, în Dreptul nr. 10/2004;
19. C.S. Paraschiv, M. Damaschin, Drept procesual penal. Partea specială, ed. a 2-a revăzută
şi adăugită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004;
20. T. Pop, Drept procesual penal. Partea generală, vol. III, Tipografia Naţională SA, Cluj,
1946;
21. R. Slăvoiu, Urmărirea penală – noutăți și contradicții, în Dreptul nr. 6/2014;
22. Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008;
23. M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială, Ed. C.H. Beck, 2017, ediția a 4-a;
24. N. Volonciu, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972;
25. N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, Ed. Paideia, Bucureşti,
1999;
26. N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), Noul Cod de procedură penală comentat, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2014;
27. A. Zarafiu, Procedură penală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013;
28. A. Zarafiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București,
2014.
223

978-606-751-495-7 Drept Procesual Penal. Partea Speciala II

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

978-606-751-495-7 Drept Procesual Penal. Partea Speciala II

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bogdan Micu

DREPT PROCESUAL PENAL

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

Bogdan Micu, Radu Slăvoiu

Drept procesual penal. Partea specială II

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Suportul de curs se adresează studenţilor din învăţământul universitar la distanţă

După parcurgerea acestui curs, studenții vor fi capabili să:

Resurse şi mijloace de lucru

Pentru o corectă înțelegere a părții speciale II a Dreptului procesual penal se

Suportul de curs este structurat în mod unitar, în 10 unități de învățare, aşezate în

Cunoștințele acumulate la disciplina Drept procesual penal - partea specială II

Durata medie de studiu individual

La începutul fiecărei unități de învățare studenții vor regăsi o estimare privind

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 2

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 4

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 5

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 7

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 8

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 9

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 10

• înțelegeți obiectul judecații în primă instanță;

Conţinutul unităţii de învăţare

§1.3. Obiectul judecății în primă instanță

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

§1.4.. Participanții la judecata în primă instanță

Particularităţile fiecărei cauze impun prezenţa în proces a procurorului, a părţilor

§1.5. Activitățile care compun judecata în primă instanță

§1.6. Măsuri premergătoare ședinței de judecată în primă instanță

Măsurile premergătoare constau în activităţi, de regulă cu caracter administrativ,

§1.7. Ședința de judecată în primă instanță

Ședinţa de judecată în primă instanţă presupune următoarele etape:

Începutul şedinţei de judecată

Procedura în cazul recunoaşterii învinuirii

Cercetarea judecătorească obișnuită

Rezolvarea acţiunii penale și a acțiunii civile

TUDOR, A.M. ȘINC, op. cit., p. 633-634.

§1.9. Pronunțarea, redactarea și comunicarea hotărârii de primă instanță

Pronunţarea sentinţei are loc imediat după deliberare. Rezultatul deliberării,

§1.10. Cuprinsul hotărârii de primă instanță

Inculpata R.C.D. a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea, în concurs, a unei

1. Etapa cercetării judecătoreşti începe prin:

2. În situaţia în care instanţa dispune schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute

Judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare.

1.12. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor

1. Ordinea în care se dă cuvântul în cadrul dezbaterilor în primă instanță este

1.13. Temă de control

În această unitate va fi analizat apelul, cale ordinară de atac împotriva hotărărilor

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 3 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

§2.3. Considerații generale privind căile de atac

Legislația noastră procesual penală consacră judecata de primă instanță ca fiind

Hotărârile supuse apelului

Titularii dreptului de apel

Termenul de apel şi repunerea în termenul de apel

C. Efectul neagravării situaţiei în propriul apel (non reformatio in peius)

Hotărârea instanţei de apel

Rejudecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii atacate cu apel

Inculpatul R.S. a fost condamnat de prima instanță la o pedeapsă de 2 ani

Nu au competență funcțională să judece apeluri:

Mecanismul procesual care permite remedierea greșelilor de judecată care s-au

2.6. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor

Instanţa de apel va dispune admiterea apelului si trimiterea cauzei spre