Sunteți pe pagina 1din 119

ION POIANĂ

IOANA PĂCURARIU

DREPT PROCESUAL PENAL I.


PARTEA GENERALĂ

SUPORT DE CURS
PENTRU UZUL STUDENŢILOR LA FORMA DE
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ DREPT

Sibiu
2019
CUPRINS

GHID DE UTILIZARE A SUPORTULUI DE CURS …………………………… 3

UNITATEA DE STUDIU 1 Procesul penal. Definiție. Noțiunea de procedură


penală. Fazele procesului penal. Noțiunea, obiectul și izvoarele dreptului procesual
penal. Faptele juridice procesual penale. Raportul juridic procesual penal.
Interpretarea normelor juridice procesual penale........................................................8

UNITATEA DE STUDIU 2: Principiile și limitele aplicării legii procesual penale


………………………………………………………………………………………16

UNITATEA DE STUDIU 3: Participanţii în procesul penal...……………….........31

UNITATEA DE STUDIU 4: Acţiunea penală și ațiunea civilă în procesul penal...42

UNITATEA DE STUDIU 5: Competenţa organelor judiciare penale………....57

UNITATEA DE STUDIU 6: Măsurile procesuale preventive..................................69

UNITATEA DE STUDIU 7: Probatoriul în procesul penal. Mijloacele de probă..83

UNITATEA DE STUDIU 8: Actele procesuale şi procedurale comune. Actele de


documentare procedurală. Instituţii legate de actele procesuale şi procedurale........96

RĂSPUNSURI LA TESTELE GRILĂ DE EVALUARE......................................192

-2-
GHID DE UTILIZARE A SUPORTULUI DE CURS

Introducere

Suportul de curs reprezintă o sinteză a conţinutului disciplinei Drept procesual


penal I. Partea generală, care este comună învăţământului la zi şi la forma de
învăţământ la distanţă, conform planurilor de învăţământ în vigoare.
Cursul este destinat studenţilor de la forma de învăţământ la distanţă (ID),
specializarea Drept şi constituie materialul bibliografic minim necesar pentru
parcurgerea, însuşirea şi evaluarea disciplinei respective.
Structura suportului de curs corespunde cu standardele şi procedurile de uz larg
în învăţământ naţional şi internaţional, care se adresează învăţării individuale pe
baze interactive. Parcurgerea manualului, pe baza prezentelor instrucţiuni asigură
reţinerea informaţiilor de bază, înţelegerea fenomenelor fundamentale şi aplicarea
cunoştinţelor dobândite la rezolvarea unor probleme specializate.
Suportul de curs este structurat pe unităţi de studiu. Aceste unităţi reprezintă o
parte omogenă din componenţa suportului de curs, caracterizată de un număr limitat
de termeni de referinţă (cuvinte-cheie), care poate fi parcurs şi însuşit printr-un efort
continuu de concentrare intelectuală care să nu depăşească 2 ore (intervalul se referă
la conţinutul de idei al modulului de studiu şi nu ia în calcul întrebările
recapitulative, temele pentru acasă, testele de autoevaluare sau pe cele de evaluare).
Fiecare unitate de studiu are o structură proiectată din perspectiva exigenţelor
autoinstruirii.
Rezultatele efective ale utilizării suportului de curs care se vor suprapune pe
rezultatele aşteptate doar cu condiţia respectării întocmai a procedurii de parcurgere
a modulelor de studiu, procedură care este prezentate în cele ce urmează.

Procedura de învăţare în sistem de autoinstruire

Utilizarea suportului de curs se face pe baza unui program de autoinstruire.


Studentul trebuie să respecte o serie de reguli de bază în realizarea acestui program:

1. Unităţile de studiu se parcurg în ordinea în care sunt prezentate în suportul de


curs, chiar în cazul în care studentul apreciază că ar putea ”sări” direct la o altă
unitate de studiu. Criteriile şi modalitatea de ”înlănţuire” a modulelor de studiu sunt
prezentate la fiecare modul de studiu şi ele trebuie respectate întocmai, sub
sancţiunea nerealizării la parametrii maximali a programului de autoinstruire;

2. Fiecare modul de studiu conţine şi un test de evaluare şi temă pentru acasă pe care
studentul trebuie să le realizeze, cu scopul evaluării gradului şi corectitudinii
înţelegerii fenomenelor şi proceselor descrise sau prezentate în modulul de studiu;

-3-
3. Întrebările recapitulative, testele de evaluare sau tema pentru acasă nu sunt de
perspicacitate, deci nu trebuie rezolvate contra cronometru;

4. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de studiu este următoarea:

• se citesc obiectivele şi competenţele modulului de studiu


• se parcurg ideile principale ale modulului sintetizate în rezumat
• se parcurge conţinutul dezvoltat de idei al modulului
• se citesc termenii de referinţă (cuvintele cheie)
• se răspunde la întrebările recapitulative, revăzând, dacă este necesar,
conţinutul dezvoltat de idei al modulului
• se efectuează testul de autoevaluare şi se verifică, prin confruntare cu
răspunsurile date la sfârşitul manualului, corectitudinea răspunsurilor
• se efectuează testul de evaluare şi tema pentru acasă
• se parcurge bibliografia recomandată

OBS.: Este recomandabil ca, înainte de efectuarea testelor de autoevaluare, să se


facă o pauză de 30 de minute sau o oră. De asemenea este recomandabil ca la fiecare
2 ore de studiu să se facă o pauză de 30 de minute.

5. Nu este recomandabil să se parcurgă mai mult de o unitate de studiu pe zi, pentru


a nu se periclita însuşirea temeinică şi structurală a materiei. În funcţie de
necesităţile şi posibilităţile de studiu ale studentului, studiul unei unităţi poate fi
fracţionat pe mai multe zile, dedicând cel puţin 30 de minute pe zi studiului.

TEMA PENTRU ACASĂ (TA) reprezintă un exerciţiu obligatoriu de reflecţie


pentru fiecare unitate de studiu. Ea se constituie într-un instrument indispensabil de
studiu individual necesar însuşirii şi mai ales înţelegerii unităţii. Rezolvarea ei se
poate face în aprox. 1-2 ore .

PREZENTAREA SUPORTULUI DE CURS ŞI A DISCIPLINEI

Suportul de curs ”Drept processual penal I. Partea generală” reprezintă o


sinteză realizată în manieră interactivă a cursului corespondent utilizat la forma de
învăţământ zi.
Conţinutul de idei nu a fost redus ci doar sintetizat, în principiu, într-o manieră
mai accentuat enunciativă, elementele de detaliu sau de explicaţie redundantă
(necesare pentru atingerea scopului pedagogic al fixării şi corelării cunoştinţelor)
putând fi găsite de către student în bibliografia de specialitate recomandată.

-4-
Obiectul cursului ”Drept procesual penal I. Partea generală”:

Obiectul cursului îl reprezintă prezentarea conceptelor, normelor şi instituţiilor


aparţinând părţii generale a dreptului procesual penal .

Obiectivele disciplinei:

Suportul de curs Drept procesual penal I. Partea generală îşi propune ca


obiectiv cunoaşterea şi însuşirea de către studenţii anului III de la specializarea drept
a noţiunilor introductive ale procedurii penale, a relaţiilor dintre ele, a instituţiilor şi
conceptelor general aplicabile în procesul penal (principii fundamentale,
participanţii la procesul penal, acţiunile, competenţa, actele procesuale şi
procedurale, termenele, sancţiunile, măsurile procesuale și probaţiunea).

Obiective principale:
a) înţelegerea mecanismelor generale ale procesului penal şi procedurii penale
b) abordarea şi înţelegerea instituţiilor şi conceptelor general aplicabile în procesul
penal
c) însuşirea regulilor care guvernează instituţiile din partea generală a dreptului
procesual penal

Descrierea structurii suportului de curs:

Suportul de curs este structurat în conformitate cu rigorile studiului individual


(autoinstruire) şi este compartimentat în unităţi de studiu. Structura fiecărei unităţi
de studiu este următoarea:

I. Obiective (rezultatele aşteptate ale unităţii)

II. Competenţe

III. Rezumatul ideilor principale

IV. Conținutul temei de studiu

V. Cuvinte cheie

VI. Întrebări recapitulative

VII. Teste grilă de evaluare

VIII. Teme de casă

-5-
IX. Bibliografie selectivă

I. Prezentul suport de curs conţine bibliografia generală minimală obligatorie pentru


studiul disciplinei Drept procesual penal.Partea generală. El reprezintă minimul de
informaţie necesară pentru înţelegerea şi însuşirea noţiunilor fundamentale ale
disciplinei.

II. Bibliografia generală complementară:

Studiul ştiinţific al disciplinei impune parcurgerea următoarei liste de bibliografie


selectivă:
1.Antoniu G., Bulai C., Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2011.
2. Buneci P. (coord.), Şerban G., Ciolcă I., Dragnea I., Vasilache A., Creţu S.,
Pichler A., Stoica V., Tiţian D., Jiganie-Şerban M., Noul Cod de procedură penală.
Note, Corelaţii, Explicaţii, Ed. C.H.Beck , Bucureşti, 2014.
3.Dongoroz V., Kahane S., Antoniu G., Bulai C., Iliescu N., Stănoiu R., Explicaţii
teoretice ale Codului de Procedură Penală Român. Partea generală. Volumul V, ed.
a II-a, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003.
4. Lorincz A.L., Drept procesual penal. Vol.I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2015
5. Mateuţ G., Tratat de procedură penală. Partea generală, Vol. I, Ed. C.H.Beck,
Bucureşti, 2007.
6. Mateuţ G., Tratat de procedură penală. Partea generală. Vol. II, Ed. C.H.Beck,
Bucureşti, 2012.
7.Micu B., Păun A.G., Slăvoiu R., Procedură penală. Curs pentru admiterea în
magistratură şi avocatură. Teste-grilă. Conform Noului Cod de procedură penală,
Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2014.
8. Neagu I., Damaschin M., Tratat de procedură penală, Partea generală, Ed.
Universul Juridic, București, 2014;
9. Neagu I.(coord.), Damaschin M., Iugan A, V., Drept procesual penal. Partea
generală, Mapă de seminar, Ed. Universul Juridic, București, 2016;
10. Păcurariu I., Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic,
București, 2019.
11. Udroiu M., Fișe de procedură penală. Partea generală. Partea specială.
Examene, Ed. C.H. Beck, București, 2014;
12. Udroiu M., Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală,
Ed. C.H. Beck, București, 2014;
13. Voicu C., Uzlău A. S., Tudor G., Văduva V., Noul Cod de procedură penală.
Ghid de aplicare pentru practicieni, Ed. Hamangiu, București, 2014.
14. Ciobanu A., Ciobanu P., Manea T., Noul cod de procedură penală adnotat, Ed.
Rosetti, București, 2015.
15. Udroiu M. (coordonator), Codul de procedură penală (comentariu pe articole),
Ed. C.H.Beck, București, 2015.

-6-
16. Volonciu N., Uzlău A.S. (coord.), Moroşanu R., Văduva V., Atasiei D.,
Ghigheci C., Voicu C., Tudor G., Gheorghe T.V., Chiriţă C.M., Noul Cod de
procedură penală. comentat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014.
17. Zarafiu A., Procedură penală. Partea generală. Partea specială. Conform
Noului Cod de procedură penală, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2014.
18. Codul de procedură penală cu modificările aduse prin Legea nr. 49/2018.
III. Pentru realizarea unor studii ştiinţifice, a temelor pentru acasă, a temelor de
control, a lucrării de licenţă precum şi pentru aprofundarea disciplinei, studentul se
va adresa pentru bibliografie suplimentară tutorelui de disciplină.

-7-
UNITATEA DE STUDIU 1: Procesul penal. Definiție. Noțiunea de procedură
penală. Fazele procesului penal. Noțiunea, obiectul și izvoarele dreptului
procesual penal. Faptele juridice procesual penale. Raportul juridic procesual
penal. Interpretarea normelor juridice procesual penale.

I. Obiectivele specifice ale temei – introducerea în terminologia şi sistemul


general ale dreptului procesual penal; prezentarea, poziţionarea unor noţiuni, concepte şi
instituţii introductive.

II. Competențe : studentul va fi capabil să identifice locul şi rolul dreptului procesual


penal în sistemul de drept; să stăpânească conţinutul, sfera şi relaţiile dintre noţiuni,
concepte, respectiv instituţii precum: procedura penală, procesul penal, fazele procesului
penal, fapte juridice, raport juridic procesual penal, interpretarea normelor juridice
procesual penale. Prin parcurgerea acestei unităţi de studiu, studentul va percepe modul în
care este structurat procesul penal.

III. Rezumatul ideilor principale – tema analizează succesiv noţiunile şi


conceptele de procedură penală, proces penal, fazele procesului penal, fapte
juridice, raport juridic procesual penal și interpretarea normelor juridice procesual
penale.

IV. Conţinutul unităţii de studiu : 1. Considerente generale privind procedura


penală. Noţiunea de procedură penală. Dreptul procesual penal este o ramură distinctă a
sistemului de drept român şi cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează
procesul penal.
Procedura penală cuprinde normele procesuale şi procedurale care
reglementează modalităţile prin care dreptul penal este aplicat de către organele
judiciare competente, precum şi modul în care trebuie să se procedeze la aplicarea
normelor dreptului penal.
Normele procesuale sunt regulile care prevăd ce acte trebuie îndeplinite
pentru dinamizarea progresivă şi coordonată a procesului penal, în ce condiţii
trebuie să intervină aceste acte şi care anume organe judiciare sau persoane au
dreptul, obligaţia sau facultatea de a le îndeplini.
Normele procedurale sunt regulile care prevăd în ce mod trebuie aduse la
îndeplinire actele şi măsurile procesuale pentru realizarea urmărilor pe care le poate

-8-
produce fiecare din acestea, în vederea atingerii scopului activităţii procesual
penale1.

2. Definiția procesului penal


Procesul penal – ca definiție – reprezintă activitatea desfășurată de organele
judiciare în conformitate cu legea, cu participarea apărătorului, a părților și a
subiecților procesuali, în scopul constatării, la timp, și în mod complet a faptelor
care constituie infracțiuni, astfel încât orice persoană care a comis o infracțiune să
fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la
răspundere penală.
Procesul penal se înfățișează ca un complex de acte succesive, care, datorită
desfășurării lor coordonate și progresive2, dă imaginea unei activități organizate în
care se urmărește aflarea adevărului și pronunțarea unei soluții juste în legătură cu
conflictul de drept dedus spre rezolvare organelor competente3.

3. Fazele procesului penal

Prevederile Codului de procedură penală, împart procesul penal în 3 mari faze


și o procedură intermediară (camera preliminară):

1. Urmărirea penală

Urmărirea penală reprezintă prima fază a procesului penal, și constă în


ansamblul activităților derulate de organele de urmărire penală în scopul strângerii
probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, identificarea infractorilor și la
stabilirea răspunderii penale sau civile, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să
se dispună trimiterea lor în judecată4.
În cadrul fazei de urmărire penală pot fi distinse 3 subdiviziuni, și anume:
a) Investigarea faptei – de la începerea urmăririi penale in rem până la
continuarea cercetărilor față de suspect;
b) Investigarea persoanei – de la continuarea cercetărilor față de
suspect/punerea în mișcare a acțiunii penale până la rezolvarea cauzei de către
procuror;
c) Soluționarea cauzei de către procuror – soluțiile pot fi de netrimitere în
judecată (clasarea sau renunțarea la urmărirea penală) și de trimitere în judecată
(rechizitoriu).

1
În acest sens, a se vedea Mateuţ Gh., Tratat de procedură penală. Partea generală. Volumul I, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2007, p. 1-12.
2
Dongoroz V.(colectiv), Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, Ed.
Academiei, București, 1975, Vol. I., p. 10.
3
Neagu I., Damaschin M., Tratat de procedură penală, Partea generală, Ed. Universul juridic, București, 2014, p. 14.
4
Theodoru Gr., Moldovan I., Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1979, p. 194.

-9-
2. Camera preliminară

În cazul în care sesizarea instanței s-a făcut prin rechizitoriu, faza de urmărire
penală este urmată de procedura intermediară a camerei preliminare. Cu titlu de
excepție, în cazul sesizării instanței prin acord de recunoaștere a vinovăției cauza
penală va evita parcurgerea procedurii de cameră preliminară și va trece, direct, în
faza de judecată.
Procedura în cadrul camerei preliminare constă în dezbaterea scrisă dintre
procuror și inculpat asupra problematicii enumerate de art. 54 C. proc. pen. în cadrul
căreia judecătorul se va pronunța cu privire la :
a) Verificarea legalității trimiterii în judecată dispuse de procuror;
b) Verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale
de către organele de urmărire penală;
c) Soluționarea plângerilor împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere
în judecată;
d) Soluționează alte situații expres prevăzute de lege.

Articolele 342-348 C. pr. pen., prin prevederilor lor, reglementează procedura


camerei preliminare în cazul sesizării instanței prin rechizitoriu, în timp ce în cazul
soluționării plângerilor împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în
judecată legiuitorul a impus procedura prevăzută în art. 340-342 C. pr. pen.
Judecătorul de cameră preliminară mai are competențe și în verificarea
legalității și temeiniciei dispunerii măsurilor preventive, putând dispune luarea,
înlocuirea, revocarea sau încetarea acestora, în această fază procesuală.

3. Judecata

Judecata este considerată în accepțiunea sa largă, ca fiind faza centrală și cea


mai importantă a procesului penal5, întrucât obiectul său îl constituie soluționarea
definitivă a cauzei penale. Importanța fazei de judecată este dată de activitatea
instanței de judecată căreia îi revine obligația verificării întregii activități procesuale
în care presupune activități desfășurate de organele judiciare, părți, subiecți
procesuali principali și alți participanți, atât înaintea judecării cauzei, cât și în cadrul
judecării ei.

4. Punerea în executare a hotărârilor judecătorești penale – faza finală a


procesului penal

Punerea în executare a hotărârilor penale definitive reprezintă activitatea


procesuală, efectuată din oficiu, prin care sunt executate dispozițiile hotărârii penale
definitive6.

5
Kahane S., Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1963, p. 242.
6
Olariu M., Fazele procesului penal român, în conformitate cu prevederile Noului Cod de procedură penală, Acta
Universitatis George Bacovia. Juridica – Volume III, ISSUE 1/2014.

- 10 -
Ultimei faze a procesului penal, îi revine menirea traducerii în viață a hotărârii
penale definitive și realizarea scopului legii penale și a legii procesual penale7.
În cadrul procesului penal trebuie aduse la îndeplinire dispozițiile hotărârii
penale rămase definitive, dispoziții ce prevăd constrângerea persoanelor
condamnate, astfel ca acestea să suporte în mod efectiv sancțiunile penale aplicate8.

5. Noțiunea, obiectul și izvoarele dreptului procesual penal

Ca oricare dintre ramurile de drept, dreptul procesual penal este constituit


dintr-un ansamblu de norme juridice prin aplicarea cărora se reglementează
desfășurarea procesului penal, organele competente să participe la procesul penal și
atribuțiile acestora.
Obiectul dreptului procesual penal îl constituie procesul penal în sine.
Noțiunile de proces penal și drept procesual penal nu sunt identice dat fiind că
procesul penal este o activitate concretă reglementată de lege, desfășurate de
anumite organe judiciare, într-un anumit scop, iar dreptul procesual penal conține un
ansamblu de norme juridice care reglementează modul de desfășurare a procesului
penal, stabilește organele competente să ducă la îndeplinire activitățile necesare
realizării procesului penal și ce acte trebuie îndeplinite, precum și care sunt
drepturile și obligațiile participanților la procesul penal.
Dreptul procesual penal are ca izvoare juridice: Constituția României, Codul
de procedură penală, Codul penal, Codul civil, Codul de procedură civilă,
Legile de organizare judiciară, precum și tratatele și convențiile internaționale.

6. Noțiunea și clasificarea faptelor juridice procesual penale

Faptele juridice procesual penale constituie împrejurări de fapt care, potrivit


legii, dau naștere, modifică, sting raportul juridic procesual penal sau împiedică
nașterea lui9.
În funcție de conduita umană, faptele juridice pot fi împărțite în două
categorii: acțiuni și evenimente. Acțiunile sunt fapte juridice dependente de voința
oamenilor, iar evenimentele sunt fapte juridice produse independent de voința
oamenilor10.
Preponderent faptele juridice procesual penale constau în acțiuni, licite (de
exemplu, retragerea plângerii prealabile) sau ilicite (depoziția neconformă
adevărului făcută de un martor în cadrul procesului penal).
În anumite situații unele evenimente pot avea valoarea unei fapte juridice
procesual penale, cum ar fi decesul inculpatului.
În considerarea efectelor pe care le produc, faptele juridice procesual penale
se pot clasifica în:

7
Neagu I., Tratat de procedură penală. Partea generală., Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 27.
8
Olariu M., op. cit..
9
Neagu I., Damaschin M., op. cit., p. 28.
10
Volonciu N., Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Paidea, București, 1999, Vol. I, p. 25.

- 11 -
a) Constitutive – întrucât sunt cauzatoare de raporturi juridice procesual penale ce
conțin drepturi și obligați caracteristice procesului penal (de exemplu: săvârșirea
unei infracțiuni, intervenția părții responsabile civilmente în procesul penal,
constituirea ca parte civilă, depunerea unei plângeri prealabile, etc.)
b) Modificatoare – care produc schimbări esențiale în procesul penal, cum ar fi:
punerea în mișcare a acțiunii penale, fapt procesual penal soldat cu schimbarea
calității procesuale de suspect în inculpat.
c) Extinctive – apariția unor asemenea fapte determină stingerea raportului juridic
procesual penal, spre exemplu: decesul inculpatului, retragerea plângerii
prealabile, radierea persoanei juridice, etc..
d) Impeditive – împiedică începerea procesului penal. Spre exemplu, lipsa plângerii
prealabile, radierea persoanei juridice sau amnistia, intervenite înainte de
declanșarea procesului penal.

7. Noțiunea și elementele raportului juridic procesual penal

Prin comiterea unei infracțiuni se naște un raport de drept penal, care adus în
fața organelor judiciare generează raporturi juridice procesual penale.
Raporturile juridice procesual penale sunt acele raporturi juridice care apar în
cursul desfășurării procesului penal11.
Ca orice raport juridic, raportul juridic procesual penal este constituit din
următoarele elemente:
1. Subiecții raportului juridic procesual penal sunt participanții la procesul penal,
respectiv: organele judiciare (organele de cercetare penală, procurorul,
judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară, instanța de
judecată), avocații, părțile (inculpatul, partea civilă, partea responsabilă
civilmente), subiecții procesuali principali (suspectul și persoana vătămată),
precum și alți subiecți procesuali (expertul, interpretul).
2. Conținutul raportului juridic procesual penal este compus din suma drepturilor și
obligațiilor conferite de lege subiecților raportului juridic procesual penal. În
funcție de particularitatea cauzei și de etapa procesuală, subiecții raporturilor
juridice procesual penale dobândesc drepturi și obligații specifice, care dau o
nuanță aparte fiecărui raport juridic procesual penal.
3. Obiectul raportului juridic procesual penal constă în stabilirea existenței (sau
inexistenței) raportului juridic penal și determinarea conținutului acestui raport
juridic12. Astfel, pe măsură ce procesul penal se desfăşoară, fiind administrate
probele necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele, raportul penal se

11
Volonciu N., Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972, p. 17.
12
Pavel D., Despre obiectul raportului de drept procesual penal, în RRD nr. 4/1974, p. 34.

- 12 -
definitivează, iar soluţia pronunţată la terminarea procesului penal stabileşte
existenţa sau inexistenţa raportului de drept penal material.

8. Interpretarea normelor juridice procesual penale. Interpretarea poate fi


definită ca operațiunea logică prin care se caută sensul exact al legii. Prin
interpretarea legilor procesual penale înțelegem lămurirea exactă a ideilor pe care
legiuitorul a vrut să le exprime prin conținutul normei juridice procesual penale13.

Obiectul interpretării îl constituie legea procesual penală, sub toate aspectele


ei esențiale, forma legii, preceptul legii și scopul ei14.
A. În funcție de subiectul care interpretează norma procesual penală se
evidențiază:
1. Interpretarea legală este cea realizată chiar de către legiuitor în cuprinsul
actului normativ. Spre exemplu, prin art. 138 alin. 2-7 C. pr. pen. se explică ce
înțeles au sintagmele „interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare”,
„acces la un sistem informatic”, „sistem informatic”, „date informatice”,
„supraveghere video, audio sau prin fotografiere”, „localizare sau urmărire prin
mijloace tehnice”.
2. Interpretarea judiciară este realizată de organele judiciare pentru cazul care
face obiectul soluționării și nu are caracter obligatoriu.
3. Interpretarea doctrinară este realizată de cei ce efectuează activitate de
cercetare științifică în domeniul juridic. Încărcătura științifică a argumentelor aduse
în sprijinul unei interpretări poate influența modificarea unor reglementări legislative
sau practica judiciară.
B. În funcție de metodele utilizate la interpretarea conținutului actelor
normative sunt recunoscute următoarele 3 sisteme:
1. Interpretarea gramaticală urmărește explicarea normelor juridice prin
cercetarea semnificației termenilor utilizați, procedeu care implică elucidarea
etimologică a cuvintelor, evidențierea conexiunilor gramaticale și deslușirea
alcătuirii frazei.
2. Interpretarea sistematică constă în înțelegerea conținutului unei norme juridice
prin corelare cu dispoziții ale aceleiași discipline sau a altor discipline de drept.
Un exemplu de interpretare sistematică ni-l oferă lămurirea conținutului art. 223
C. pr. pen., unde sunt arătate condițiile necesare pentru arestarea preventivă a
inculpatului. în acest text de lege nu se precizează că, în prealabil, trebuie ca
acțiunea penală să fie pusă în mișcare pentru a fi posibilă luarea măsurii arestării
inculpatului. o asemenea, concluzie însă se desprinde din coreleralea dispozițiilor
art. 223 C. pr. pen. cu dispozițiile art. 82 C. pr. pen., în acest din urmă text de lege

13
Kahane S.,op.cit., p. 30.
14
Pașalega B., Interpretarea normelor juridice în RPR., în JN nr. 4/1964, p. 3 și Neagu I., Damaschin M., op. cit., p.
42.

- 13 -
arătându-se că persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală devine
parte în procesul penal și se numește inculpat. Așadar, ca rezultat al interpretării
sistematice, urmează să reținem că între condițiile arestării inculpatului prevăzute de
art. 223 C. pr. pen. trebuie să se regăsească și aceea privind punerea în mișcare a
acțiunii penale împotriva persoanei ce va fi arestată, fiindcă numai aceasta capătă
calitatea de inculpat15.
3. Interpretarea logică sau rațională vizează înțelegerea conținutului unei norme
juridice prin raționamente logice. Spre exemplu, potrivit art. 344 alin. 3 C. pr. pen.
judecătorul de cameră preliminară poate stabili un termen (pentru formularea
cererilor și excepțiilor cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării
actelor de urmărire penală) care nu poate fi mai scurt de 20 de zile. Astfel,
interpretând logic textul menționat și corelându-l cu dispozițiile art. 343 C. pr. pen.
„durata procedurii în camera preliminară este de cel mult 60 de zile de la data
înregistrării cauzei la instanță”, judecătorul de cameră preliminară va putea fixa un
termen de 25 ori 30 de zile, însă în nici un caz sub 20 de zile.

V. Cuvinte cheie – proces penal, faze, fapte juridice, raport, interpretarea


normelor juridice processual penale.

VI. Întrebări recapitulative :


1.Enumeraţi şi analizaţi fazele procesului penal.
2. Enumeraţi şi analizaţi elementele raportului juridic procesual penal.
3. Analizaţi faptele procesual penale.
4. Analizați interpretarea normelor juridice procesual penale.

VII. Teste grilă de evaluare :


1. Fazele procesului penal sunt:
a) urmărirea penală şi judecata;
b) urmărirea penală, judecata şi condamnarea;
c) urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărârilor penale rămase
definitive.

2. Momentul final al fazei de judecată constă în:


a) rămânerea definitivă a hotărârii penale;
b) trimiterea în judecată;
c) pronunţarea hotărârii judecătoreşti de condamnare, achitare sau încetare a
procesului penal;
15
Neagu I., Damaschin M., op. cit., p. 45.

- 14 -
3. Obiectul raportului juridic procesual penal constă în:
a) drepturile, obligaţiile, prerogativele pe care le au în baza legii participanţii la
procesul penal;
b) participanţii la procesul penal;
c) stabilirea existenţei sau inexistenţei raportului juridic penal şi determinarea
conţinutului său.

4. Sunt părţi ale procesului penal:


a) învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă;
b) inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente;
c) inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente.

5. Subiectul activ al raportului procesual penal poate fi:’


a) persoana care a comis o infracţiune;
b) victima infracţiunii;
c) infractorul sau victima infracţiunii.

6. Momentul iniţial al fazei de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti penale


definitive este marcat de:
a) condamnarea inculpatului;
b) rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti;
c) formularea recursului.

7. Subiectul pasiv al raportului procesual penal poate fi:


a) victima infracţiunii;
b) persoana care a comis o infracţiune;
c) victima infracţiunii sau persoana care a comis o infracţiune.

8. Emiterea rechizitoriului are loc în faza de:


a) urmărire penală;
b) judecată;
c) punere în executare a hotărârilor judecătoreşti rămase definitive.

9. Raporturile juridice procesual penale:


a) iau naștere, de regulă, peste și în afara acordului de voință al părților;
b) presupun în mod obligatoriu prezența persoanei care a săvârșit
infracțiunea;
c) se sting odată cu trimiterea în judecată a inculpatului.

10. Interpretarea normelor juridice procesual penale făcută de organele de


urmărire penală:
a) are forță obligatorie;
b) prezintă relevanță doar pentru cauza penală în curs;
c) reprezintă o formă de interpretare legală.
- 15 -
Răspunsurile corecte se găsesc la sfârşitul suportului de curs !

VIII. Temă pentru acasă: expuneţi asemănările şi deosebirile existente între


normele procesuale şi normele procedurale.

IX. Bibliografie selectivă:


- Păcurariu I., Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic,
București, 2019.
- Neagu I., Damaschin M., Tratat de procedură penală, Partea generală, Ed.
Universul Juridic, București, 2014;

- 16 -
UNITATEA DE STUDIU 2: Principiile și limitele aplicării legii procesual
penale

I. Obiectivele specifice ale temei – Prezentarea principiilor


fundamentale ale procesului penal

II. Competenţe: studentul va fi capabil să enumere și să expună principiile


procesului penal.

III. Rezumatul ideilor principale – Principiile fundamentale


constituie pilonii pe care este structurat procesul penal, toate celelalte reguli
procedurale fiind edificate în funcție de acestea. Principiile fundamentale ale
procesului penal sunt următoarele: legalitatea procesului penal, separarea funcțiilor
judiciare, prezumția de nevinovăție, aflarea adevărului, ne bis in idem, oficialitatea
procesului penal, caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal,
garantarea dreptului la libertate și siguranță, garantarea dreptului la apărare,
respectarea demnității umane și egalitatea persoanelor în procesul penal.

IV. Conţinutul unităţii de studiu : Principiile fundamentale ale procesului


penal roman

Principiile fundamentale ale procesului penal sunt regulile cu caracter general


în temeiul cărora este reglementată întreaga desfăşurare a procesului penal şi sunt
prevăzute expres în: Codul de procedură penală, Constituţia României şi Legea
privind organizarea judiciară nr. 304/2004.
Aceste principii fundamentale sunt necesare pentru aplicarea corectă a
normelor juridice în conformitate cu scopul procesului penal. Pot fi considerate
principii fundamentale doar acele reguli care stau la baza întregii activităţi
procesuale, şi nu acelea care reglementează doar o fază a procesului penal.

1. Principiul legalității
Potrivit art. 2 din C. pr. pen., „procesul penal se desfășoară potrivit
dispozițiilor prevăzute de lege”.
Întregul parcurs al procesului penal trebuie urmat cu respectarea strictă a
dispozițiilor legale în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară, al
judecății, precum și după rămânerea definitivă a hotărârii.
Respectarea principiului legalității implică, în esență:
- Exigența lex scripta – norma de procedură să fie prevăzută la nivel legislativ
în legi organice sau ordonanțe;

- 17 -
- Exigența lex certa – norma de procedură penală să îndeplinească cerința
accesibilității și previzibilității.
- Obligația autorităților judiciare de a aplica în mod legal și temeinic
dispozițiile de procedură penală.
Legea procesuală prevede o serie de garanții în vederea asigurării efectivității
principiului legalității:
- Aplicarea sancțiunii nulității actelor procesuale sau procedurale nelegale;
- Aplicarea sancțiunii excluderii probelor nelegal sau neloial administrate;
- Aplicarea sancțiunii amenzii judiciare;
- Controlul legalității actelor procesuale: de către procuror cu privire la
activitatea organelor de cercetare penală; de procurorul ierarhic superior celui
care a efectuat sau supravegheat urmărirea penală; de judecătorul de cameră
preliminară cu privire la legalitatea sesizării, a efectuării actelor de urmărire
penală și a administrării probelor; de judecătorul de cameră preliminară cu
ocazia soluționării unei plângeri cu privire la soluțiile de clasare ori renunțare
la urmărirea penală; de instanța de judecată sesizată cu judecarea cauzei; de
instanțele de control judiciar care judecă în căile de atac16.
În situația în care încălcările legii procesuale îmbracă forme severe, acestea
constituie infracțiuni (de ex: compromiterea intereselor justiției – art. 277 C. pen.;
cercetarea abuzivă – art. 280 C. pen.; represiunea nedreaptă – art. 283 C. pen., etc.).

2. Separarea funcțiilor judiciare


Art. 3 alin. 1 din C. pr. pen. statuează că „în procesul penal se exercită
următoarele funcții judiciare: funcția de urmărire penală; funcția de dispoziție asupra
drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală;
funcția de verificare a legalității trimiterii sau netrimiterii în judecată; funcția de
judecată”.
Exercitarea unei funcții judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte
funcții judiciare în cadrul aceluiași proces penal, cu excepția celei de verificare a
legalității trimiterii sau netrimiterii în judecată, care este compatibilă cu funcția de
judecată.
Funcția de urmărire penală este exercitată de procuror și de organele de
cercetare penală, care strâng probe cu privire la existența infracțiunilor, la
identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii
penale a acestora în vederea stabilirii dacă există sau nu temeiuri pentru a se dispune
trimiterea în judecată.
Funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale în
cursul urmăririi penale este exercitată de judecătorul de drepturi și libertăți
desemnat cu atribuții în acest sens, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, care

16
Udroiu M., Procedura penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Ed. C. H. Beck, București, 2014,
p. 6.

- 18 -
dispune asupra actelor și măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng
drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei. Astfel, judecătorul de drepturi și
libertăți, în cursul urmăririi penale, soluționează cererile, propunerile, plângerile,
contestațiile sau orice alte sesizări privind: măsurile preventive, măsurile
asigurătorii, măsurile de siguranță cu caracter provizoriu, încuviințarea
perchezițiilor, a folosirii metodelor și tehnicilor speciale de supraveghere sau
cercetare ori a altor procedee probatorii care afectează drepturile și libertățile
persoanei.
Funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată
este exercitată de judecătorul de cameră preliminară, care se pronunță asupra
legalității trimiterii în judecată dispuse de procuror, asupra legalității probelor și a
actelor procesuale efectuate de către organele de urmărire penală, asupra legalității
soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată17.
Funcția de judecată se realizează de către instanța de judecată în complete
legal constituite (art. 3 alin. 7 C. pr. pen.) și constă în administrarea probatoriului,
evaluarea probatoriului administrat în vederea pronunțării unei hotărâri cu privire la
temeinicia acuzației penale formulată de procuror împotriva inculpatului, precum și
pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să fie rezolvat conflictul de drept
penal dedus judecății18.
3. Prezumția de nevinovăție
Prezumția de nevinovăție este o garanție procedurală de care se bucură
persoana acuzată de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală. Prezumția
operează în sensul că persoana supusă acuzei este considerată nevinovată până la
dovedirea vinovăției sale într-un proces public, în mod definitiv.
Fiind o prezumție relativă, prezumția de nevinovăție poate fi răsturnată prin
dovedirea vinovăției în cursul activității de probațiune. Răsturnarea prezumției de
nevinovăție poate fi făcută numai prin probe certe de vinovăție. Când, ca urmare a
administrării tuturor probelor necesare soluționării cauzei, se ajunge la îndoială
asupra vinovăției și această îndoială nu este înlăturată după administrare de noi
probe, prezumția de nevinovăție nu este răsturnată, orice îndoială fiind în favoarea
inculpatului (in dubio pro reo)19.
În actuala reglementare procesuală penală, a fost consacrat ca element
definitoriu pentru prezumția de nevinovăție, principiul enunțat mai sus, in dubio pro
reo. Astfel, conform art. 4 alin. 2 din C. pr. pen., după administrarea întregului
probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se
interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului. Prevederea cu statut de regulă
de bază este întărită prin dispozițiile art. 103 alin. 2 teza finală din C. pr. pen.,
potrivit cărora condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că
acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă20.

17
Buneci P. (coordonator colectiv), Noul Cod de procedură penală – Note. Corelații. Explicații, Ed. C. H. Beck,
București, 2014, p. 4.
18
Udroiu M., op. cit., p. 9.
19
Theodoru Gr., Moldovan L., op. cit., p. 122.
20
Neagu I., Damaschin M., op.cit. (tratat 2014), p. 67.

- 19 -
4. Aflarea adevărului
Potrivit art. 5 alin. 1 din C. pr. pen., organele judiciare au obligația de a
asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările
cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului.
Organele de urmărire penală au obligația de a strânge și de a administra probe,
atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. Respingerea sau
neconsemnarea cu rea-credință a probelor propuse în favoarea suspectului sau
inculpatului se sancționează conform dispozițiilor prezentului cod (art. 5 alin. 2 C.
pr. pen.).
Înfăptuirea justiției penale nu poate fi concepută fără deplina cunoaștere a
adevărului cu privire la cauza penală care face obiectul procesului penal, adică a
adevărului asupra existenței sau inexistenței faptei imputate și asupra nevinovăției
sau vinovăției persoanei inculpate, precum și asupra tuturor împrejurărilor care
servesc la punerea în lumină a acestui adevăr. Adevărul, în orice domeniu al
activității umane, nu se relevă spontan, nici chiar în momentul în care o faptă este
săvârșită; el trebuie totdeauna descoperit și dovedit, sub toate aspectele sale; numai
în felul acesta se poate considera că adevărul a fost aflat21.
Se poate considera că adevărul a fost aflat într-o cauză penală doar atunci
când nu există nici un dubiu că între situația de fapt, așa cum s-a petrecut aceasta în
materialitatea ei și concluziile la care au ajuns autoritățile judiciare, pe baza probelor
directe și indirecte administrate, există concordanță deplină22.
Adevărul judiciar, adică cel la care ajung organele judiciare cu privire la
acțiunea penală, este echivalent adevărului obiectiv, dacă obiectul probațiunii este
corect delimitat (în sensul că în cauză se dovedesc exact acele împrejurări faptice
care urmează a fi relevate), dacă probele sunt de bună calitate (adică lămuresc
realitățile așa cum sunt ele fără a le distorsiona) și dacă operațiunea de apreciere a
probelor se face corect de către organele judiciare23.
Textul art. 3 din C. pr. pen. scoate în evidență rolul esențial pe care organele
de urmărire penală îl au în procesul penal: obligația de a strânge și administra probe
atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. Activitatea de
strângere și administrare a probelor care revine organelor de urmărire penală trebuie
să respecte dispozițiile art. 100 din C. pr. pen, respectiv pe cele ale art. 101 C. pr.
pen., privind principiul loialității în administrarea probelor.
Apreciem că obligația de a administra probe atât în favoarea, cât și în
defavoarea inculpatului, incumbă deopotrivă și instanței, care, în cursul judecății,
administrează probe nu doar la solicitarea procurorului, a persoanei vătămate sau a
părților, ci și din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea propriei sale
convingeri (art. 100 alin. 2 C. pr. pen.)24.

21
Buneci P., Drept procesual penal. Parte generală, Ed. Universitară, București, 2008, p. 40.
22
Udroiu M., Drept procesual penal, Ed. C. H. Beck, București, 2010, p. 99.
23
Volonciu N., Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. Paideia, București, 1993, p. 95.
24
Buneci P. (coordonator colectiv), op. cit., p. 7.

- 20 -
5. Ne bis in idem

Dispozițiile art. 6 din C. pr. pen. prevăd că nicio persoană nu poate fi urmărită
sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a
pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub
altă încadrare juridică.
Hotărârile penale definitive dobândesc autoritate de lucru judecat, iar
persoana nu mai poate fi urmărită sau judecată ulterior pentru săvârșirea faptei
respective, chiar dacă i s-ar da o altă încadrare juridică.
Prin autoritate de lucru judecat se înțelege puterea sau forța acordată de lege
hotărârii judecătorești definitive, de a fi executată și de a împiedica o nouă urmărire
pentru același fapt25.
Condițiile de existență ale autorității de lucru judecat sunt:
a. Să existe o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, renunțare la
aplicarea unei pedepse, amânare a aplicării unei pedepse, achitare sau încetare a
procesului penal;
b. Să existe identitate între persoana față de care s-a pronunțat hotărârea
definitivă și cea față de care se exercită acțiunea penală;
c. Să existe identitate între fapta materială pentru care s-a pronunțat hotărârea
penală definitivă și fapta materială pentru care este acuzată, din nou, aceeași
persoană.
Principiul ne bis in idem are aplicabilitate și în cazul plângerilor împotriva
soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, când judecătorul de cameră
preliminară pronunță o încheiere de respingere a plângerii ca tardivă, inadmisibilă
ori nefondată sau de admitere a plângerii și de schimbare a temeiului de drept al
soluției de clasare atacate.
Regula nu se aplică în situația soluțiilor de clasare, care pot fi infirmate de
procurorul ierarhic superior, oricând în termenul de prescripție al răspunderii penale,
conform art. 335 alin. 1 din C. pr. pen. Dacă soluția de redeschidere a urmăririi
penale nu este confirmată de judecătorul de cameră preliminară, conform art. 335
alin. 4 C. pr. pen., devine aplicabilă și în privința soluției de clasare regula ne bis in
idem26.

6. Oficialitatea procesului penal

Principiul oficialității reprezintă regula conform căreia actele procesuale și


procedurale se duc la îndeplinire din oficiu, de către organele judiciare competente,
independent de conduita judiciară a celorlalți participanți în procesul penal.
Principiul oficialității se aplică numai cu privire la latura penală a procesului penal;
în ceea ce privește acțiunea civilă, numai cu titlu de excepție aceasta poate fi
exercitată în cadrul procesului penal, din oficiu, de către procuror.

25
Pop T., Drept procesual penal. Partea specială, vol. IV, Ed. Tipografia Națională, Cluj, 1948, p. 555.
26
Buneci P. (coordonator colectiv), op. cit., , p. 8.

- 21 -
Cu toate că în C. pr. pen. actual nu există un articol expres dedicat principiului
oficialității, acesta reiese din dispozițiile art. 7 C. pr. pen. și mai ales din art. 3 alin. 2
C. pr. pen., care statuează că „funcțiile judiciare se exercită din oficiu, în afara de
cazul când, prin lege, se dispune altfel”.
Regulile după care se desfășoară procesul penal sunt conforme principiului
oficialității sens în care precizăm că:
- De regulă, procesul penal se declanșează din oficiu;
- Pe parcursul urmăririi penale, actele procesuale se efectuează din oficiu;
- Părțile sau subiecții procesuali nu au, în principiu, aptitudinea de a stopa
desfășurarea procesului penal;
- Trimiterea în judecată se dispune din oficiu;
- Instanța judecă procesele penale din oficiu;
- Hotărârile judecătorești definitive sunt puse în executare din oficiu.
Principiul oficialității procesului penal comportă și o serie de excepții:
1. Când punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea
unei plângeri prealabile.
În acest caz, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare dacă persoana
vătămată nu înțelege să formuleze plângere prealabilă împotriva autorului faptei
prevăzute de legea penală. De asemenea, în măsura în care retragerea plângerii
înlătură răspunderea penală, iar persoana vătămată dispune de acest drept, acțiunea
penală nu mai poate fi exercitată.
Cu toate acestea, există și anumite situații în care deși legiuitorul a condiționat
punerea în mișcare a acțiunii penale de formularea unei plângeri prealabile pentru
anumite fapte, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu, în cazul:
persoanei lipsite de capacitate de exercițiu sau având capacitatea de exercițiu
restrânsă; pentru persoana juridică vătămată prin infracțiune dacă reprezentantul
acesteia este chiar infractorul; persoanei vătămate care a decedat ori a persoanei
juridice care a fost lichidată înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru
introducerea plângerii prealabile.
2. În cazul infracțiunilor care deși se urmăresc din oficiu, legea permite
împăcarea.
Împăcarea părților reprezintă un caz de disponibilitate asupra exercitării
acțiunii penale din oficiu. Mai precis, în măsura în care părțile ajung la un acord și
se împacă, acțiunea penală va înceta, dispunându-se fie o soluție de clasare în faza
de urmărire penală, fie o soluție de încetare a procesului penal în faza de judecată.
3. Când pentru punerea în mișcare a acțiunii penale este necesară o încuviințare
sau autorizare prealabilă (imunitatea diplomatică, imunitatea parlamentară,
imunitatea prezidențială, imunitatea membrilor guvernului, inamovibilitatea
judecătorilor, autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă
curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetului mai întâi sesizat, sau,
după caz, al procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție la aplicarea legii penale în temeiul principiului personalității (art. 9 alin. 3 C.

- 22 -
pen.), respectiv autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în ipoteza aplicării legii penale în baza
principiului realității (art. 10 alin. 2 C. pen.)27

7. Caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal

Acest principiu este reglementat de art. 8 din C. pr. pen., care


prevede:„organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata
cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților
procesuali, astfel încât să fie constatate la timp și în mod complet faptele care
constituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală,
iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un
termen rezonabil”.
Dreptul la un proces echitabil, soluționat într-un termen rezonabil este
reglementat de art. 6 din CEDO, conform căruia:„orice persoană are dreptul la
judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil de
către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie
asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra
temeiniciei oricăror acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa”.
Dreptul la un proces echitabil impune respectarea principiilor fundamentale
ale desfășurării oricărui proces penal, în toate fazele acestuia, prin raportare la
garanțiile stabilite în CEDO: respectarea dreptului la o instanță stabilită prin lege,
independentă și imparțială; respectarea dreptului la un proces public; respectarea
dreptului la judecarea cauzei într-un termen rezonabil; respectarea principiului
contradictorialității; respectarea principiului egalității armelor și respectarea
dreptului la apărare.
S-a reținut în doctrină, că noțiunea de echitate regăsită în textul art. 6 din
CEDO presupune un sens strict, în care include drepturile apărării și egalitatea
armelor, dar și un sens larg, în care evocă ideea de bună justiție, incluzând, în plus,
incompatibilitatea judecătorului, prezumția de nevinovăție și chiar celeritatea
procedurilor, principii atât de interes general, cât și de interes individual28.
Referitor la dreptul de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil,
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului oferă importante repere pentru a
lămuri conținutul sintagmei „termen rezonabil”. Criteriile stabilite în jurisprudența
Curții sunt următoarele:
- Complexitatea cauzei penale deduse judecății;
- Comportamentul judiciar al părților;
- Comportamentul judiciar al autorităților;
- Obiectul cauzei.
În ceea ce privește instituirea unor garanții în vederea respectării dreptului la
desfășurarea procesului penal într-un termen rezonabil, remarcăm existența în legea
27
Udroiu M., Fișe de procedură penală. Partea generală. Partea specială., Ed. Universul juridic, București, 2014, p.
20.
28
Mateuț Gh., op. cit., p. 48.

- 23 -
procesual penală a procedurii speciale a contestației privind durata procesului (art.
488¹ - 488⁶ C. pr. pen.)29.
Prin celeritatea procesului penal se înțelege respectarea cerinței de rezolvare
operativă a cauzelor penale care se obține și prin simplificarea activității procesual
penale, când este posibil. Nu întotdeauna formularea „termen rezonabil” se
identifică cu „operativitatea procesului penal”.
Un proces penal desfășurat într-un termen rezonabil presupune, în mod
obligatoriu, respectarea operativității în activitatea organelor judiciare. Practic,
operativitatea, presupunând soluționarea rapidă a cauzei și eficiență în activitatea
judiciară, este o regulă de bază definitorie pentru activitatea organelor judiciare
penale, în vreme ce desfășurarea procesului penal într-un termen rezonabil este
condiționată de o multitudine de factori, care derivă din comportamentul autorităților
judiciare, dar și din conduita părților, complexitatea cauzei, etc. Cu alte cuvinte,
desfășurarea unui proces penal prin înfrângerea operativității determină inevitabil și
încălcarea termenului rezonabil, dar nu întotdeauna un proces penal desfășurat
într-un termen rezonabil respectă cerințele operativității, ale rapidității, fiind posibil
ca procesul penal să se desfășoare pe o durată în timp care să nu mai poată fi
caracterizată ca fiind rapidă, dar termenul de soluționare, în contextul tuturor
criteriilor enunțate mai sus, să fie rezonabil30.

8. Dreptul la libertate și siguranță

Principiu fundamental potrivit căruia în cadrul procesului penal nicio


persoană nu poate fi reținută, arestată sau privată în alt mod de libertate și nici
supusă vreunei forme de restrângere a libertății, decât în cazurile și condițiile
prevăzute de lege. Dreptul la libertate și siguranță este garantat prin dispozițiile art. 9
din C. pr. pen., art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și
Constituția României.
Noţiunea de drept la libertate implică dreptul la libertate fizică al persoanei cu
posibilitatea acesteia de a desfășura activități conforme propriei voințe. Privarea de
libertate în sens judiciar se realizează prin luarea măsurii reținerii, conducerii
administrative la sediul poliției, prin executarea mandatului de aducere prin
constrângere, prin dispunerea arestării preventive, arestului la domiciliu, arestării
provizorii în vederea extrădării sau a emiterii mandatului european de arestare, a
dispunerii măsurii de siguranță a internării. În mod similar, dreptul la libertate este
afectat și în situația în care în baza unei hotărâri judecătorești definitive o persoană
este privată de libertate în cazul executării pedepsei principale a închisorii ori a
detențiunii pe viață sau a măsurii educative a internării într-un centru educativ sau
într-un centru de detenție.
29
Neagu I., Damaschin M., op. cit., p. 88.
30
Idem, p. 90.

- 24 -
În cazul dispunerii controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune
ne vom regăsi în prezența unei măsuri restrictive de libertate, iar nu a uneia privative
de libertate întrucât este vorba doar de o restrângere a libertății de circulație a
persoanei.
Art. 9 alin. 2 din C. pr. pen., instituie caracterul de excepție al măsurilor
privative (reținerea, arestarea preventivă sau arestul la domiciliu) sau restrictive de
drepturi (controlul judiciar sau pe cauțiune), prevăzând că acestea se dispun doar în
cazurile și în condițiile prevăzute de o lege previzibilă, în scopul evitării privărilor
arbitrarii de libertate. Din caracterul de excepție al acestor măsuri rezultă necesitatea
satisfacerii exigențelor de subsidiaritate a acestora și proporționalitate cu scopul
urmărit31.
Legiuitorul, prin includerea prevederilor art. 9 alin. 4 C. pr. pen., a instituit o
veritabilă garanție pentru ca nicio persoană să nu fie supusă executării unei măsuri
privative sau restrictive de libertate, cu excepția celor dispuse în mod legal.
Controlul efectuat cu privire la măsurile privative sau restrictive de libertate, la
termenele instituite de lege sau pe parcursul executării acestora, din oficiu sau la
solicitarea procurorului, părților sau subiecților procesuali are menirea de a oferi
judecătorului de drepturi și libertăți, judecătorului de cameră preliminară sau
instanței posibilitatea de a dispune revocarea măsurii când constată că a fost dispusă
în mod nelegal ori că a intervenit o cauză care determină nelegalitatea măsurii.
Constatarea nelegalității măsurii conduce la punerea de îndată în libertate a
persoanei reținute sau arestate, excepție făcând situația în care persoana respectivă
este reținută sau arestată într-o altă cauză.
Încălcarea dreptului la libertate și siguranță al oricărei persoanei, pe parcursul
procesului penal, constituie infracțiunea de represiune nedreaptă, prevăzută de art.
283 C. pen., ceea ce reprezintă o garantare a acestui drept.
Persoanele față de care s-a dispus, cu încălcarea legii, pe parcursul procesului
penal, o măsură privativă de libertate, au dreptul la repararea pagubei suferite
conform dispozițiilor art. 538 - 542 C. pr. pen., care sunt în deplină concordanță cu
dispozițiile art. 5 § 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

9. Dreptul la apărare

Declarația Universală a Drepturilor Omului din anul 1948, prin art. 11 pct. 1
consacră dreptul oricărei persoane acuzate de a i se garanta apărarea. Dispozițiile art.
6 § 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevăd următoarele drepturi ale
persoanei acuzate:
- Să fie informat în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înțelege, în mod
amănunțit, asupra naturii și acuzației factuale care i se aduce;
- Să dispună de timpul și înlesnirile necesare pregătirii unei apărări efective;
- Să se apere personal sau să fie asistat de un apărător ales și, dacă nu dispune
de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat, în mod gratuit,
de un avocat din oficiu, atunci când interesul înfăptuirii actului de justiție o impune;
31
Udroiu M., op. cit., p. 47.

- 25 -
- Să propună și să obțină audierea de martori în apărarea sa în aceleași condiții
ca și acuzarea;
- Să fie asistat, în mod gratuit, de un interpret dacă nu înțelege sau nu vorbește
limba folosită în cadrul procedurilor judiciare.
Dreptul la apărare în procesul penal este constituit de ansamblul facilităților și
posibilităților care revin, potrivit dispozițiilor legale, părților și subiecților procesuali
principali în scopul apărării intereselor lor.
Conform prevederilor art. 10 alin. 6 C. pr. pen. dreptul la apărare trebuie
exercitat cu bună-credință, în deplină concordanță cu scopul în care a fost prevăzut
de lege, existând posibilitatea sancționării de organele judiciare a abaterilor comise
de apărători în cazul încălcării exigențelor loialității procesuale.
Indiferent dacă apărarea este făcută personal ori prin avocat, ea se realizează
prin:
- Facilitatea accesului la dosarul cauzei în scopul consultării acestuia;
- Participarea la toate fazele procesului penal;
- Dreptul de a propune administrarea de probe, de a formula cereri și excepții,
dreptul de a pune concluzii;
- Dreptul de a exercita căile de atac, etc.
Suspectul și inculpatul beneficiază de anumite drepturi specifice reglementate
de lege în vederea garantării unei apărări concrete și efective dintre care enumerăm
următoarele:
a) Dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-
se atenția că, dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință defavorabilă,
iar, dacă va da declarații acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva
sa;
- Înainte de a fi ascultați, suspectului și inculpatului trebuie să li se pună în
vedere de către organele judiciare că au dreptul de a nu face nicio declarație;
nerespectarea acestei obligații atrage sancțiunea excluderii probei ca nelegal
administrată.
b) Dreptul de a fi informat de îndată și înainte de a fi ascultat, despre fapta pentru
care se efectuează urmărirea penală și încadrarea juridică a acesteia. Inculpatul are
dreptul de a fi informat, de îndată, despre fapta pentru care s-a pus în mișcare
acțiunea penală împotriva lui și încadrarea juridică a acesteia; încălcarea acestui
drept poate atrage nulitatea relativă a actelor de urmărire penală efectuate.
c) Dreptul de a consulta dosarul în condițiile prevăzute de art. 94 C. pr. pen.
d) Dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu își desemnează unul, în cazurile
de asistență juridică obligatorie, dreptul de a i se desemna unul din oficiu;
e) Dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege,
de a ridica excepții și de a pune concluzii;

- 26 -
f) Dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și
civile a cauzei;
g) Dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret, atunci când nu înțelege,
nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
h) Dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
i) Dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;
j) Luarea unei măsuri preventive este condiționată de audierea prealabilă a
suspectului sau inculpatului în prezența avocatului său;
k) Comunicarea copiei certificate a rechizitoriului; potrivit art. 344 alin. 2 C. pr.
pen. copia certificată a rechizitoriului și după caz traducerea autorizată a acestuia se
comunică inculpatului, la locul de deținere ori după caz, la adresa unde locuiește sau
la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură, aducându-i-se,
totodată, la cunoștință obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-și
angaja un apărător și termenul în care, de la data comunicării, poate formula în scris
cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor
de către organele de urmărire penală;
l) Organele de urmărire penală și instanța au obligația de a dispune citarea
suspectului sau inculpatului în vederea prezentării la proces;
m) În cazul în care inculpatul este privat de libertate, prezența acestuia la judecată
și citarea la fiecare termen sunt obligatorii;
n) În faza dezbaterilor, inculpatul are cuvântul, în scopul comentării probelor în
acuzare, a prezentării argumentelor pentru care se impune reținerea unor probe în
apărare, a dezbaterii încadrării juridice sau a individualizării pedepsei;
o) După încheierea dezbaterilor, inculpatul are ultimul cuvânt, care îi dă
posibilitatea de a-și prezenta apărarea, fără a fi întrerupt și fără a i se pune întrebări;
p) În cursul judecării căii ordinare de atac a apelului (indiferent dacă este sau nu
declarat de inculpat), inculpatul beneficiază de posibilitatea de a formula cereri,
invoca excepții, solicita noi probe în apărare, dezbate toate motivele de apel
formulate în apărare sau pe cele redactate de procuror, etc32.

10.Respectarea demnității umane

Principiul respectării demnității umane impune ca „orice persoană care se află


în curs de urmărire penală sau de judecată să fie tratată cu respectarea demnității
umane” (art. 11 alin. 1 C. pr. pen.). Evident că legiuitorul a scăpat din vedere că
acest principiu fundamental trebuie să aibă aplicabilitate și în faza executării
pedepsei. Această lacună este parțial acoperită de prevederile art. 4 și 5 din Legea nr.
254/2013, potrivit cărora „pedepsele se execută în condiții care să asigure
respectarea demnității umane”.

32
Udroiu M., op. cit., p. 50-52.

- 27 -
Convenția Europeană a Drepturilor Omului tratează principiul respectării
demnității umane ca un drept absolut al persoanelor de a nu fi suspuse torturii, nici
pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.
Curtea de la Strasbourg a definit termenii care fundamentează principiul
respectării demnității umane astfel:
Tortura este tratamentul aplicat în mod deliberat și care provoacă suferințe
deosebit de grave și atroce, tratamentul sau pedeapsa inumană constă în aplicarea
unei puternice suferințe fizice sau mentale, tratamentul degradant este un
tratament de natură să provoace victimei sentimente de teamă, de îngrijorare, în stare
să o umilească și să o înjosească. Curtea a apreciat că relele tratamente trebuie să
atingă un prag minim de gravitate, care se stabilește de la caz la caz, în funcție de
ansamblul datelor cauzei, în special de durata tratamentului și de efectele sale fizice
sau mentale și, câteodată, de sex, de vârstă și de starea de sănătate a victimei33.
Ca și garanție suplimentară a modului în care persoanele trebuie să fie tratate
cu respectarea demnității umane pe parcursul procesului penal, legiuitorul a
incriminat o serie de infracțiuni prin comiterea cărora se încalcă acest principiu
fundamental (art. 280 C. pen. – cercetarea abuzivă; art. 281 C. pen. – supunerea la
rele tratamente; art. 282 C. pen. – tortura).
Probele obținute prin supunerea persoanei la rele tratamente urmează a fi
excluse, neputând servi la stabilirea adevărului în cauza penală (excluderea
automată); în acest sens, art. 101 alin. 1 și 2 C. pr. pen. prevede că pe parcursul
procesului penal, este interzisă întrebuințarea de violențe, amenințări ori alte
mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se
obține probe. De asemenea, nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care
afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata, în mod conștient și
voluntar, faptele care constituie obiectul probei, această interdicție aplicându-se
chiar dacă persoana ascultată își dă consimțământul la utilizarea unei asemenea
metode sau tehnici de ascultare. În acest fel, este respectat în cursul procesului
penal, atât principiul loialității procesuale, cât și demnitatea persoanei, ori dreptul la
tăcere și privilegiul împotriva autoincriminării34.
O altă importantă garanție o constituie prevederea legală prin care instanța
poate să declare o ședință de judecată nepublică în situația în care unul sau mai mulți
participanți la proces ar fi expuși unor situații umilitoare, degradante, de natură a-i
afecta demnitatea în eventualitatea în care ședința s-ar desfășura în public.
În concordanță cu dispozițiile art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului respectul față de demnitatea umană se impune a fi asigurat și la locurile de
detenție, fiind necesar ca persoanele private de libertate să fie deținute în condiții
adecvate ideii de respect al demnității umane, iar modalitățile de executare a
pedepsei să nu determine supunerea persoanei private de libertate la un nivel al
suferinței superior celui pe care le implică detenția.

33
Mateuț Gh., op. cit., p. 44.
34
Udroiu M., op. cit., p. 53.

- 28 -
11.Egalitatea persoanelor în procesul penal

Acest principiu este reglementat de Constituţie, în articolul 16 alin. 1 care


prevede că: “cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii
şi fără discriminări”, precum şi de articolul 16 alin. 2 care statuează că “nimeni nu
este mai presus de lege”.
Deşi nu are o consacrare expresă ca principiu fundamental al procesului penal
român, totuşi, prin modul în care este stabilită efectuarea justiţiei în ţara noastră,
egalitatea persoanelor în procesul penal se manifestă în mod real. Acest principiu
este evidenţiat de faptul că tuturor participanţilor la procesul penal le sunt aplicabile
aceleaşi reguli procesuale, iar părţile au aceleaşi drepturi, indiferent de limbă,
religie, sex, opinie, rasă sau apartenenţă politică35.

Timpul necesar studiului: 2h

V. Cuvinte cheie – principii fundamentale, dreptul la apărare, prezumția de


nevinovăție, ne bis in idem, oficialitatea procesului penal, dreptul la un proces echitabil.

VI. Întrebări recapitulative :


1. Analizați dreptul la apărare.
2. Prezentați principiul prezumției de nevinovăție.
3. Analizați dreptul la un process echitabil.
4. Expuneți principiul ne bis in idem.
5. Analizați principiul oficialității procesului penal.

VII. Teste grilă de autoevaluare:


1. Prezumția de nevinovăție:
a) este o prezumție absolută;
b) nu este compatibilă cu nicio situație sau împrejurare care pe parcursul procesului
penal trebuie dovedită de suspect sau inculpat;
c) nu este incompatibilă cu menținerea arestării preventive în cursul judecății.

2. Autoritatea de lucru judecat:


a) este o prezumție absolută care nu poate fi înlăturată;
b) se poate întemeia pe existența unei ordonanțe de clasare pentru că fapta nu există;
c) poate fi înlăturată prin exercitarea căilor extraordinare de atac în cazul
descoperirii unui viciu fundamental în cadrul procedurii precedente, viciu care
afectează hotărârea definitivă .

35
Poiană I., Păcurariu I., op.cit., p. 23.

- 29 -
3. Caracterul echitabil al procesului penal, reglementat de art. 8 CPP:
a) se referă numai la persoanele acuzate de săvârșirea unei infracțiuni;
b) presupune ca fiecare componentă a acestui caracter să aibă aplicabilitate generală
în cadrul procesului penal, indiferent în ce fază se află acesta;
c) presupune ca urmărirea penală și judecata să se desfășoare cu respectarea
garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali.

4. În conformitate cu prevederile Codului de procedură penală, în procesul penal


se exercită:
a) Trei funcții judiciare;
b) Doua funcții judiciare;
c) Patru funcții judiciare.

5.Potrivit principiului prezumției de nevinovăție:


a) după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii
organelor judiciare se interpretează în defavoarea suspectului sau inculpatului;
b) orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-
o hotărâre penală chiar nedefinitivă;
c) după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii
organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.

6.În cadrul procesului penal, procurorul:


a) nu este unicul titular al funcției de acuzare;
b) poate renunța la exercitarea acțiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete
ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia;
c) nu poate să renunțe, în nicio ipoteză, la exercitarea acțiunii penale.

7. Dreptul la apărare se poate exercita prin:


a) substituiții procesuali;
b) sesizarea Consiliului Superior al Magistraturii;
c) exercitarea căilor de atac.

8. Asupra actelor și măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile și
libertățile fundamentale ale persoanei, dispune:
a) judecătorul de cameră preliminară;
b) judecătorul desemnat cu atribuții în acest sens, cu excepția cazurilor prevăzute de
lege;
c) procurorul.

9.Pentru a se putea invoca incidența ne bis in idem, trebuie îndeplinite următoarele


condiții:
a) Noul proces penal să se îndrepte împotriva aceleiași persoane;
b) Noul process penal să privească fapte identice, ori fapte care sunt în
mod substantial aceleași;
c) Să existe o hotărâre judecătorească chiar nedefinitivă.
- 30 -
10.Principiul oficialității (obligativității) procesului penal:
a) Poate să fie limitat, prin reglementarea expresă de către legiuitor a
anumitor excepții, ce prezintă caracter relativ;
b) Cunoaște ca excepții numai cazurile de disponibilitate;
c) Se aplică numai în privința laturii penale a procesului penal.

Răspunsurile corecte se găsesc la sfârşitul suportului de curs !

VIII. Temă pentru acasă: Asemănări şi deosebiri între dreptul la apărare și


principiul prezumției de nevinovăție.

IX. Bibliografie selectivă:


- Neagu I., Damaschin M., Tratat de procedură penală, Partea generală, Ed.
Universul Juridic,
București, 2014;
- Păcurariu I., Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic,
București, 2019.

- 31 -
UNITATEA DE STUDIU 3: Participanţii în procesul penal

I. Obiectivele specifice ale temei – Prezentarea “actorilor” care apar pe


“scena” procesului penal, expunerea atribuţiilor acestora, a drepturilor de care dispun şi a
obligaţiilor pe care trebuie să le îndeplinească, indicarea locului pe care îl ocupă în cadrul
procesului penal.

II. Competenţe: studentul va fi capabil să enumere participanţii la procesul penal, să


expună atribuţiile, drepturile şi obligaţiile acestora, precum şi locul pe care fiecare
participant îl ocupă în cadrul procesului penal.

III. Rezumatul ideilor principale – Unitatea de studiu prezintă


participanţii la procesul penal, respectiv: organele judiciare (organul de urmărire
penală şi instanţa), subiecții procesuali principali (suspectul și persoana vătămată),
părţile procesului penal (inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente),
precum și avocatul. Sunt expuse drepturile şi obligaţiile acestora, precum şi
atribuţiile pe care organele judiciare le au în cursul procesului penal.

IV. Conţinutul unităţii de studiu : Participanții în procesul penal


Prin participanți în procesul penal înțelegem organele și persoanele care au
aptitudinea legală de a contribui la desfășurarea procesului penal.

Organele judiciare
Legiuitorul a înțeles să definească organele judiciare ca fiind organele
specializate ale statului care realizează activitatea judiciară, enumerându-le astfel:
organele de cercetare penală, procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți,
judecătorul de cameră preliminară și instanțele judecătorești (art. 30 C. pr. pen.)
Analiza organelor judiciare o vom face în aceeași ordine pe care și legiuitorul
a enunțat-o și care este ordinea „intrării în scenă” a acestor autorități.

1.1. Organele de cercetare penală


Conform art. 55 alin. 1 C. pr. pen., organele de urmărire penală sunt:
procurorul, organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare
penală speciale.

- 32 -
1.2. Ministerul Public
Potrivit art. 131 alin. 1 din Constituția României, Ministerul Public reprezintă
interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și
libertățile cetățenilor.
De asemenea, conform art. 131 alin. 2 din Constituția României, art. 4 alin. 2
și art. 62 alin. 4 din Legea nr. 304/2004, Ministerul Public își exercită atribuțiile prin
procurori constituiți în parchete care funcționează pe lângă instanțele de judecată, în
condiții de independență în relațiile cu instanțele, precum și cu celelalte autorități
publice.

1.2.1. Atribuțiile Ministerului Public

Atribuţiile Ministerului Public sunt următoarele:


a) supraveghează sau efectuează urmărirea penală;
b) sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţa de judecată;
c) exercită acţiunea penală;
d) exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege:
e) încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile legii;
f) formulează şi exercită contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege
împotriva hotărârilor judecătoreşti;
g) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege.
În exercitarea atribuţiilor, procurorii au dreptul să ceară direct sprijinul
agenţilor forţei publice, care sunt obligaţi să execute dispoziţiile procurorului.
În procesele penale, la şedinţa de judecată, poate participa procurorul care a
efectuat urmărirea penală sau alt procuror desemnat de conducătorul parchetului36.

1.2.2. Organizarea Ministerului Public


Ca și instanțele judecătorești, parchetele sunt constituite într-o structură
piramidală, la vârful căreia se află Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție al cărui procurorul general este șeful Ministerului Public. În cadrul
parchetului de pe lângă instanța supremă funcționează două structuri specializate, cu
componență și organizare speciale: Direcția Națională Anticorupție și Direcția de
Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism conduse de
procurori șefi. Parchetele de pe lângă curțile de apel sunt conduse de procurori
generali, iar cele de pe lângă tribunale și judecătorii de prim-procurori. În cadrul
fiecărui parchet funcționează un colegiu de conducere, iar în funcție de rangul
ierarhic și dimensiunea parchetului, conducătorul acestuia poate fi ajutat de unul sau
mai mulți adjuncți. Pe lângă fiecare instanță militară funcționează câte un parchet
militar37.

36
Poiană I., Păcurariu I., op. cit., p. 31-32.
37
www.ro.m.wikipedia.org/wiki/Ministerul_Public.

- 33 -
1.2.3. Procurorul
Codul de procedură penală folosește termenul de „procuror” și nu pe cel de
„Minister Public”. Acțiunea penală se exercită de către Ministerul Public prin
procurori.
Procurorul este magistratul care face parte din Ministerul public, este numit de
Președintele României la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, și se
bucură de stabilitate și independență, în condițiile legii.

1.3. Instanțele judecătorești


Justiția se înfăptuiește în numele legii și se realizează prin următoarele
instanțe judecătorești:
a) Înalta Curte de Casație și Justiție;
b) Curți de Apel;
c) Tribunale;
d) Tribunale specializate;
e) Judecătorii;
f) Instanțe Militare.

1.3.1. Judecătorul
Judecătorul este magistratul care face parte dintr-o instanță și care exercită
atribuțiile ce revin, potrivit legii, acestui organ judiciar. Judecătorii definitivi sunt
numiți de Președintele României la propunerea Consiliul Superior al Magistraturii și
se bucură de inamovibilitate.
Judecătorii pot fi transferați, delegați, detașați ori promovați doar în situația în
care își exprimă acordul în acest sens. Suspendarea sau eliberarea din funcție se pot
produce doar în condițiile legii.
Judecătorii sunt independenți, se supun numai legii și au obligația legală de a
fi imparțiali.
Legislația procesual penală în vigoare a introdus două noi organe judiciare
care activează în cadrul instanței: judecătorul de drepturi și libertăți și judecătorul de
cameră preliminară. Legiuitorul a înțeles să utilizeze formula de instanță de judecată
când se referă la completul de judecată, indiferent de câți membrii îl formează (unul
sau mai mulți), care judecă fondul cauzei sau în căile de atac, iar în situația în care
face referire la judecătorul de drepturi și libertăți ori la judecătorul de cameră
preliminară utilizează sintagma „judecătorul de…”, scoțând în evidență împrejurarea
procesuală potrivit căreia cei doi judecători au competențe specifice.
Judecătoriile, tribunalele, tribunalele specializate, curţile de apel, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie și instanțele militare, judecă în complete formate numai din
judecători. Procurorul şi grefierul care participă la şedinţa de judecată nu fac parte
din componenţa completului de judecată, însă au calitatea de participanţi procesuali.

- 34 -
2. Subiecții procesuali principali și părțile în procesul penal
2.1. Subiecții procesuali principali
Potrivit art. 33 alin. 1 din C. pr. pen., subiecții procesuali principali sunt
suspectul și persoana vătămată.

2.1.1. Suspectul
Potrivit art. 77 C. pr. pen., suspectul este persoana cu privire la care, din
datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă
prevăzută de legea penală.
Calitatea procesuală de suspect se dobândește în cazul în care sunt îndeplinite
următoarele condiții:
- S-a dispus, prin ordonanță, începerea urmăririi penale cu privire la faptă (in
rem);
- Din datele și probele existente în cauză rezultă bănuiala rezonabilă (indicii
rezonabile, potrivit art. 305 alin. 3 C. pr. pen.) că o anumită persoană a
săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală.
Dacă sunt îndeplinite condițiile mai sus expuse, procurorul emite o ordonanță
prin care dispune ca urmărirea penală (începută in rem) să se efectueze în continuare
față de suspect. Dispoziția prevăzută de art. 305 alin. 3 C. pr. pen., constituie o
extindere a efectelor urmăririi penale asupra persoanei bănuite de comiterea unei
fapte prevăzute de legea penală.
O dată cu începerea urmăririi penale, suspectul capătă o serie de drepturi și
obligații procesuale, în calitatea sa de subiect procesual principal.
Conform art. 78 din C. pr. pen., suspectul are drepturile prevăzute de inculpat,
dacă legea nu prevede altfel, respectiv:
1. dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal,
atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă
defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de
probă împotriva sa;
2. dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi
încadrarea juridică a acesteia;
3. dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;
4. dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în
cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;
5. dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de
lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii;
6. dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale
şi civile a cauzei;
7. dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu
înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
8. dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;

- 35 -
9. dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;
10. alte drepturi prevăzute de lege.
Spre deosebire de inculpat, suspectul nu poate fi arestat preventiv, arestat la
domiciliu, ori supus măsurii controlului judiciar sau pe cauțiune și nu poate fi trimis
în judecată38.

2.1.2. Persoana vătămată


Potrivit art. 79 C. pr. pen., persoana care a suferit o vătămare fizică, materială
sau morală prin fapta penală se numește persoană vătămată.
Dacă persoana vătămată nu dorește să participe la procesul penal trebuie să
înștiințeze despre aceasta organul judiciar, care, dacă apreciază necesar va putea să o
audieze în calitate de martor. Din interpretarea textelor art. 81 alin. 2 C. pr. pen. și
art. 115 alin. 1 C. pr. pen. reiese că persoana vătămată poate fi audiată în calitate de
martor doar în cazul în care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, pentru că
în caz contrar (acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă) persoana
vătămată fiind subiect procesual principal nu poate fi audiată în calitate de martor.
În legătură cu poziția procesuală a persoanei vătămate, arătăm că aceasta își
desfășoară activitatea cu latura penală a cauzei, putând fi audiată atât în cursul
urmăririi penale (art. 111 C. pr. pen.), cât și în cursul cercetării judecătorești (art.
380 C. pr. pen.), având cuvântul în cadrul dezbaterilor din ședința de judecată (art.
388 C. pr. pen.), fiind în măsură să utilizeze calea de atac a apelului (art. 409 alin. 1
lit. d) C. pr. pen.), contestația în anulare (art. 427 C. pr. pen.), etc.
În caz de deces al persoanei vătămate, în timpul procesului penal, drepturile
sale se sting, însă acțiunea penală se exercită, în continuare, de către organul
judiciar.
Persoana vătămată este obligată să se prezinte la chemările organelor
judiciare, precum și obligația de a comunica orice schimbare de adresă.
Potrivit art. 80 din C. pr. pen., în situaţia în care în cauză există un număr
mare de persoane vătămate care nu au interese contrarii, acestea pot desemna o
persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care
persoanele vătămate nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna
desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna,
prin ordonanţă, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le
reprezenta interesele. Încheierea sau ordonanţa va fi comunicată persoanelor
vătămate, care trebuie să încunoştinţeze, în termen de 3 zile de la primirea
comunicării, procurorul sau instanţa în cazul în care refuză să fie reprezentaţi prin
avocatul desemnat din oficiu. Toate actele de procedură comunicate reprezentantului
sau de care reprezentantul a luat cunoştinţă sunt prezumate a fi cunoscute de către
persoanele reprezentate.
Reprezentantul persoanelor vătămate exercită toate drepturile recunoscute de
lege acestora.

38
Udroiu M., op. cit., fișe, p. 40.

- 36 -
2.2. Părțile în procesul penal
Potrivit art. 32 C. pr. pen., părțile sunt subiecții procesuali care exercită sau
împotriva cărora se exercită o acțiune judiciară. Părțile din procesul penal sunt
inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente.

2.2.1. Inculpatul
Calitatea procesuală de inculpat se naște o dată cu punerea în mișcare a
acțiunii penale. Conform art. 82 C. pr. pen., persoana împotriva căreia s-a pus în
mișcare acțiunea penală devine parte în procesul penal și se numește inculpat.
Procurorul este cel care decide punerea în mișcare a acțiunii penale, prin
ordonanță, condiționat de existența probelor din care rezultă că o persoană a săvârșit
o infracțiune și nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute în art. 16
alin. 1 din C. pr. pen.
Inculpatul, este, așadar, parte în proces, fără însă a exista între el și suspect
diferențe semnificative în ceea ce privește regimul drepturilor și obligațiilor. Cea
mai importantă diferențiere care există între inculpat și suspect constă în faptul că
arestarea preventivă, arestul la domiciliu și controlul judiciar îl pot viza numai pe
inculpat, împotriva suspectului neputând fi luată decât măsura preventivă a
reținerii39.
Drepturile procesuale ale inculpatului (art. 83 C. pr. pen.) au rolul garantării
dreptului la un proces echitabil și sunt cele enumerate la drepturile suspectului.
Dintre obligațiile procesuale care revin inculpatului enumerăm:
- Exercitarea cu bună-credință a drepturilor procesuale;
- Prezentarea la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenția că în cazul
neîndeplinirii acestei obligații, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar în
cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă;
- Comunicarea, în scris, în termen de 3 zile, a oricărei schimbări a adresei,
atrăgându-i-se atenția că în cazul neîndeplinirii acestei obligații, citațiile și orice alte
acte comunicate la prima adresă rămân valabile și se consideră că le-a luat la
cunoștință;

2.2.2. Partea civilă


Potrivit art. 84 alin. 1 C. pr. pen., persoana vătămată care exercită acțiunea
civilă în procesul penal este parte în procesul penal și se numește parte civilă. Deci,
prin parte civilă se înțelege persoana (fizică sau juridică) vătămată care exercită
acțiunea civilă în cadrul procesului penal, solicitând daune-interese materiale și,
după caz, morale suspectului, inculpatului ori părții responsabile civilmente. Pentru
ca persoana vătămată să se constituie parte civilă în procesul penal, trebuie ca

39
Neagu I., Damaschin M., op. cit., p. 179.

- 37 -
infracțiunea a cărei victimă a fost să fi produs un prejudiciu material sau moral, cert,
actual sau viitor și care nu a fost recuperat40.
Potrivit art. 84 alin. 2 din C. pr. pen., au calitatea de parte civilă și succesorii
persoanei prejudiciate, dacă exercită acțiunea civilă în procesul penal.
Au aptitudinea procesuală de a se constitui părți civile în procesul penal:
- Persoana care a fost vătămată, în mod, direct prin infracțiunea comisă;
- Unitățile spitalicești pentru cheltuielile ocazionate de îngrijirile medicale
acordate victimei infracțiunii;
- Persoanele care au suportat cheltuielile de înmormântare ale victimei;
- Moștenitorii victimei infracțiunii;
- Orice persoană care a suferit un prejudiciu direct din comiterea infracțiunii (de
exemplu, logodnica persoanei victimă a infracțiunii).
Partea civilă poate renunța total sau în parte la exercitarea acțiunii civile în
procesul penal, personal sau prin mandatar special; renunțarea are caracter definitiv,
partea civilă neputând reveni asupra ei chiar dacă revenirea ar fi fost făcută înainte
de începerea cercetării judecătorești41.
Conform art. 85 alin. 1 C. pr. pen., în cursul procesului penal, partea civilă are
drepturile prevăzute de lege pentru persoana vătămată (art. 81 alin. 1 C. pr. pen.).
Calitatea de parte civilă a persoanei care a suferit o vătămare prin infracțiune
nu înlătură dreptul acestei persoane de a participa în calitate de persoană vătămată în
aceeași cauză (art. 85 alin. 2 C. pr. pen.). Textul menționat subliniază faptul că
drepturile persoanei vătămate prin infracțiune, în cazul în care se constituie și parte
civilă în cauză, rămân intacte în latura penală a cauzei.
În cazul în care există un număr foarte mare de părți civile în cauză, vor fi
aplicabile dispozițiile privitoare la desemnarea unui reprezentant al persoanelor
vătămate, potrivit art. 85 alin. 3 C. pr. pen. raportat la art. 80 C. pr. pen.

2.2.3. Partea responsabilă civilmente


Persoana care, potrivit legii civile, are obligația legală sau convențională de a
repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin
infracțiune și care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal și
se numește parte responsabilă civilmente.
Categoriile de persoane care pot deveni părți responsabile civilmente sunt
următoarele:
- Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătorești este
obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicție (art. 1372 C.
civ.);
- Comitenții pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor în funcțiile încredințate
(art. 1373 C. civ.);

40
Udroiu M., op. cit., fișe, p. 42.
41
Idem, p. 43.

- 38 -
- Persoanele care îndeplinesc funcții de conducere, precum și orice alte
persoane care s-au făcut vinovate de angajarea, trecerea sau menținerea în funcție a
unui gestionar, fără respectarea condițiilor legale de vârstă, studii și stagiu, precum
și a dispozițiilor referitoare la antecedentele penale ale acestuia (art. 28 și 30 din
Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanții și
răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenților economici, autorităților
sau instituțiilor publice);
- Persoanele privitor la care s-a constatat printr-o hotărâre judecătorească, faptul
că au dobândit de la un gestionar bunuri sustrase de acesta din avutul public și că le-
au dobândit în afara obligațiilor de serviciu ale gestionarului, cunoscând că acesta
gestionează astfel de bunuri (art. 34 din Legea nr. 22/1969);
- Persoanele care au constituit o garanție pentru gestionare (art. 10 din Legea nr.
22/1969).
- Asiguratorul va fi considerat parte responsabilă civilmente, întrucât este
persoana care are obligația contractuală de a repara prejudiciul cauzat printr-o
infracțiune comisă de persoana asigurată. Asiguratorul va răspunde ca parte
responsabilă civilmente în temeiul contractului de asigurare și în limita asigurării.
Între categoriile de persoane care pot deveni părți responsabile civilmente
există deosebiri atât din punct de vedere al izvorului de reglementare, cât și din
punctul de vedere al unor aspecte referitoare la probațiune. Astfel, în timp ce în
cazul persoanelor enumerate în art. 1372 și 1373 din C. civ., culpa este prezumată, în
cazul persoanelor menționate în Legea nr. 22/1969 culpa sau foloasele materiale
obținute din infracțiunea săvârșită trebuie să fie dovedite42.
Partea responsabilă civilmente participă în procesul penal prin introducerea în
cauză la cererea părții civile sau prin intervenție din proprie inițiativă.
Această parte are, sub aspectul răspunderii civile aceeași poziție ca și
inculpatul și, ca atare, actele procesuale și procedurale sunt opozabile în egală
măsură inculpatului și părții responsabile civilmente, fie ele favorabile sau
defavorabile.
Partea responsabilă civilmente are posibilitatea de a formula apărări specifice
laturii civile a cauzei legate de fapta cauzatoare de prejudicii, imputată inculpatului.
De exemplu, partea responsabilă civilmente poate invoca în apărare lipsa răspunderii
civile pentru prejudiciul cauzat prin fapta inculpatului.
Când într-o cauză penală sunt mai mulți inculpați, precum și câte o parte
responsabilă civilmente pentru fiecare inculpat, numai inculpații vor răspunde
solidar, în vreme ce fiecare inculpat va răspunde solidar cu partea responsabilă
civilmente ce îi este aferentă doar în limitele părții din prejudiciul ce îi este imputat
inculpatului în raport de gravitatea culpei sale43.

42
În acest sens, Stătescu C., Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Ed. Științifică și enciclopedică,
București, 1984, p. 14.
43
Udroiu M., op. cit., fișe, p. 46.

- 39 -
Drepturile părții responsabile civilmente se exercită în limitele și în scopul
soluționării acțiunii civile. În cursul procesului penal, partea responsabilă civilmente
are drepturile prevăzute de lege pentru persoana vătămată (art. 81 C. pr. pen.).

2.3. Avocatul
Apărătorul este un subiect al procesului penal cu o situație distinctă,
apropiindu-se, prin unele trăsături, de părțile din proces, iar prin altele de autoritățile
judiciare. Atunci când exercită drepturile procesuale ale persoanei vătămate și ale
părții civile, apărătorul este implicat în activitatea subiecților activi ai acțiunii penale
și, respectiv, ai acțiunii civile, pe care îi asistă sau îi reprezintă; când exercită
drepturile procesuale ale inculpatului și ale părții responsabile civilmente, apărătorul
este implicat în activitatea procesuală a subiecților pasivi ai acțiunii penale și
respectiv, ai acțiunii civile, exercitând funcția de apărare a acestora. Așadar,
apărătorul poate fi implicat, atât în exercitarea acțiunii penale și a celei civile, cât și
în combaterea lor, în raport de interesele părții sau subiectul procesual principal
căruia îi acordă asistență juridică. În toate cazurile apărătorul contribuie la realizarea
dreptului la apărare al părților și subiecților procesuali principali, susținând
drepturile și interesele acestora44.
În procesul penal, asistența juridică, componentă esențială a dreptului la
apărare, poate fi facultativă, când părțile sau subiecții procesuali pot să opteze între a
fi sau a nu fi asistate de un avocat sau obligatorie în cazurile prevăzute de lege.
Astfel, potrivit art. 90 C. pr. pen., asistența juridică a suspectului sau inculpatului
este obligatorie în următoarele situații:
a) când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de
detenție sau într-un centru educativ, când este reținut sau arestat chiar în altă cauză,
când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale chiar în
altă cauză, precum și în alte cazuri prevăzute de lege (la efectuare unui act procesual
prin comisie rogatorie pentru inculpatul arestat, în cazul procedurii acordului de
recunoaștere a vinovăției);
b) în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu
și-ar putea face singur apărarea;
c) în cursul judecății, în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea
săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.

Timpul necesar studiului: 2h

V. Cuvinte cheie – participanţi la procesul penal, organe judiciare, subiecți


procesuali, părţi, avocatul.

44
Theodoru Gr., Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 186.

- 40 -
VI. Întrebări recapitulative :
1. Enumeraţi drepturile suspectului şi ale părţilor în faza de urmărire penală.
2. Analizați drepturile suspectului şi ale părţilor în faza judecăţii.
3. Enumeraţi organele de cercetare penală speciale.
4. Expuneţi persoanele care participă la procesul penal fără a avea calitatea de parte sau de
organ judiciar.
5. Analizați principiile care guvernează activitatea Ministerului Public.

VII.Teste grilă de autoevaluare :


1.Dobândirea calităţii de suspect este determinată de:
a) începerea urmăririi penale;
b) punerea în mişcare a acţiunii penale;
c) continuarea urmăririi penale in personam;

2.Ministerul Public îşi desfăşoară activitatea potrivit următorului pincipiu:


a) principiul celerităţii;
b) principiul inamovibilităţii;
c) principiul controlului ierarhic.

3.Dobândirea calităţii de inculpat este determinată de:


a) dispoziţia de arestare preventivă:
b) punerea în mişcare a acţiunii penale;
c) începerea urmăririi penale in rem.

4.Persoana vătămată se poate constitui parte civilă:


a) pe tot parcurul urmăririi penale;
b) până la începerea cercetării judecătorești;
c) pe tot parcursul judecăţii.

5. Asistenţa juridică este obligatorie când suspectul sau inculpatul:


a) este minor;
b) studiază la o instituţie de învăţământ;
c) solicită să i se asigure apărarea.

6.Martorul asistent este persoana care:


a) are cunoştinţă despre vreo faptă sau împrejurare de natura să servească la aflarea
adevărului, în procesul penal;
b) nu cunoaşte fapte sau împrejurări care pot servi la aflarea adevărului dar participă
la efectuarea unor acte procedurale cum ar fi percheziţia;
c) ambele.

- 41 -
7. Are calitatea de parte în procesul penal:
a) apărătorul;
b) suspectul;
c) partea responsabilă civilmente.

8. Succesorii inculpatului persoană fizică pot interveni în procesul penal pentru:


a) latura civilă;
b) latura penală;
c) ambele.

9.Au personalitate juridică:


a) parchetele de pe lângă curţile de apel;
b) parchetele de pe lângă tribunalele specializate;
c) parchetele de pe lângă judecătorii.

10.Poate fi parte responsabilă civilmente în procesul penal:


a) comitentul pentru pagubele produse de prepusul său;
b) locatarul pentru pagubele produse de sublocatar față de proprietar, prin
degradarea bunului dat în locațiune;
c) persoana care exercită supravegherea copiilor minori la data comiterii infracțiunii,
chiar dacă aceștia au devenit majori la data sesizării instanței.

Răspunsurile corecte se găsesc la sfârşitul suportului de curs !

VIII. Temă pentru acasă: Asemănări şi deosebiri între suspect şi inculpat.

IX. Bibliografie selectivă:


- Păcurariu I., Drept procesual penal.Partea generală, Ed. Universul Juridic,
București, 2019.
- Neagu I., Damaschin M., Tratat de procedură penală, Partea generală, Ed.
Universul Juridic,
București, 2014;

- 42 -
UNITATEA DE STUDIU 4:Acţiunea penală și acțiunea civilă în procesul
penal

I. Obiectivele specifice ale temei – analiza acţiunilor exercitate în cadrul


procesului penal, expunerea momentelor în care acestea sunt puse în mişcare, exercitate,
soluţionate, precum şi a cazurilor care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea
acţiunii penale.

II. Competenţe specifice dobândite de student : studentul va fi capabil să definească


noţiunea de acţiune şi să prezinte obiectul acţiunii penale şi a acţiunii civile, să enumere şi
să detalieze cazurile care împiedică punerea în mişcare sau sting exercitarea acţiunii
penale, să expună care sunt momentele pe care le parcurg acţiunea penală şi acţiunea
civilă.

III. Rezumatul ideilor principale – Unitatea de studiu defineşte


noţiunea de acţiune şi indică obiectele acţiunii penale şi ale acţiunii civile. Expune
cazurile în care acțiunile sunt puse în mişcare şi modul în care pot fi exercitate.
Totodată indică situaţiile care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii
penale, precum şi cazurile în care aceasta se stinge. Unitatea analizează şi acţiunea
civilă sub aspectul etapelor pe care aceasta le parcurge, respectiv: punerea în
mişcare, exercitarea şi soluţionarea acesteia în cadrul procesului penal.

IV. Conţinutul unităţii de studiu: 1. Considerații generale cu privire la acțiunile


din procesul penal

Acțiunea în justiție este mijlocul juridic prin care o persoană este trasă la
răspundere (penală și/sau civilă) în fața instanțelor judecătorești pentru a fi obligată
să suporte constrângerea de stat corespunzătoare normei încălcate45.
O acţiune în justiţie se compune din patru elemente:
1. Temeiul juridic compus din temeiul de fapt (fapta materială concret
săvârșită) şi temeiul de drept (norma juridică încălcată).
2. Subiecţii sunt persoanele fizice sau juridice ce au drepturi şi obligaţii în
cursul procesului penal. În procesul penal pot fi subiecţi activi (cei care exercită
acţiunea, respectiv: statul prin Ministerul Public) sau pasivi (cei împotriva cărora se
exercită acţiunea, respectiv: inculpatul pentru latura penală şi inculpatul şi partea
responsabilă civilmente pentru latura civilă).

45
Theodoru Gr., op.cit., p. 102

- 43 -
3. Obiectul care este însuşi scopul procesului penal, şi anume tragerea la
răspundere, prin aplicarea unei sancțiuni penale, a persoanei fizice sau juridice
vinovate de comiterea unei infracţiuni.
4. Aptitudinea funcţională constituită din actele procesuale care iau naştere ca
urmare a exercitării acţiunii46.
O acţiune este legală şi temeinică dacă sunt respectate normele juridice
privind temeiul, obiectul şi subiecţii împotriva cărora se exercită acţiunea, dar şi
normele de procedură care reglementează modul de desfăşurare al acesteia.
În cursul procesului penal, există două tipuri de acţiuni:
- acţiunea penală, care are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanei
care a comis o infracţiune;
- acţiunea civilă al cărei obiect constă în tragerea la răspundere civilă a
inculpatului şi a părţii responsabile civilmente în vederea reparării prejudiciului
cauzat prin săvârşirea infracţiunii.

1. Acțiunea penală

Acțiunea penală este mijlocul procesual prin care se realizează tragerea la


răspundere penală a persoanelor care au săvârșit ori au participat la săvârșirea unei
infracțiuni. Practic, acțiunea penală se definește prin însăși obiectul ei, enunțat în art.
14 alin. 1 din C. pr. pen., respectiv: „acțiunea penală are ca obiect tragerea la
răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni”.
Acţiunea penală este caracterizată de următoarele atribute:
- este o acţiune exercitată de stat, prin subiecţii oficiali ai acestuia (Ministerul
Public);
- este obligatorie, adică este pusă în mişcare din oficiu, statul trebuind să o
exercite ori de câte ori sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege (cu excepția
situațiilor în care acțiunea penală este împiedicată: lipsește plângerea prealabilă,
lipsește autorizarea sau sesizarea organului competent, a intervenit împăcarea sau s-a
dispus renunțarea la urmărire penală);
- este indisponibilă, adică odată începută îşi urmează cursul până la finalizare
(cu excepția situației în care persoana vătămată își retrage plângerea ori părțile se
împacă – în situațiile permise de lege);
- este indivizibilă, extinzându-se asupra tuturor participanţilor la comiterea
infracțiunii;
- este personală, pentru că poate fi exercitată numai împotriva anumitor
persoane, respectiv a celor care au comis infracţiuni sau au participat la comiterea
acestora;
- este autonomă, de sine stătătoare, ea nedepinzând de o altă acţiune47.
Acţiunea penală are trei momente, şi anume, punerea în mişcare a acţiunii
penale, exercitarea acţiunii penale şi stingerea acţiunii penale.

1.1. Punerea în mișcare a acțiunii penale


46
Mateuţ Gh., op. cit., p. 536-550.
47
Crişu A., Drept procesual penal, Ediţia a 2-a, revizuită şi actualizată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p.134-135.

- 44 -
Punerea în mişcare a acţiunii penale sau inculparea reprezintă începerea
activităţii de tragere la răspundere penală a persoanei care a comis o infracţiune48.
După punerea în mişcare a acţiunii penale, suspectul (persoana faţă de care s-a
început urmărirea penală) dobândeşte calitatea de inculpat.
Condiţiile cumulative necesare pentru punerea în mişcare a acţiunii penale
sunt expres prevăzute în art. 15 din C. pr. pen., potrivit căruia: „acțiunea penală se
pune în mișcare când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o
persoană a săvârșit o infracțiune și nu există cazuri care împiedică punerea în
mișcare sau exercitarea acesteia”.
În strânsă legătură cu art. 15 C. pr. pen. este și art. 309 alin. 1 din C. pr. pen.,
conform căruia:„ acțiunea penală se pune în mișcare de procuror, prin ordonanță, în
cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o
persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul din cazurile de împiedicare de
la art. 16 alin. 1”. Privind comparativ cele două texte legale se poate observa
deficiența de tehnică legislativă care este una esențială din punct de vedere al
condițiilor punerii în mișcare a acțiunii penale. Apreciem că dispozițiile art. 309 alin.
1 C. pr. pen. sunt cele care trebuie avute în vedere la stabilirea condițiilor pentru
punerea în mișcare a acțiunii penale, respectiv:
1) Să fie începută urmărirea penală în cauză (condiție necesară și
prealabilă).
Potrivit dispozițiilor art. 305 alin. 1 din C. pr. pen., atunci când actul de
sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege și se constată că nu există vreunul
din cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale prevăzute în art. 16 alin. 1 C.
pr. pen., organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la
faptă.
Considerăm că este obligatoriu pentru a putea pune în mișcare acțiunea penală
și ca anterior să se fi dispus continuarea urmăririi penale in personam ceea ce
determină dobândirea calității procesuale de suspect a persoanei față de care există
presupunerea rezonabilă că a săvârșit infracțiunea.
Deci, punerea în mișcare a acțiunii penale este întotdeauna ulterioară începerii
urmăririi penale.

2) Să existe probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune.


Inculparea sau punerea în mişcare a acţiunii penale se poate face numai
împotriva unei persoane determinate, individualizate. Dacă începerea urmăririi
penale se poate face şi numai cu privire la faptă (in rem), indiferent dacă este
cunoscută persoana care a comis infracţiunea sau nu, punerea în mişcare a acţiunii
penale se poate face numai cu privire la o persoană determinată (in personam)49,
după ce în prealabil s-a dispus și începerea urmăririi penale cu privire la această
persoană.

48
Poiană I., Păcurariu I., p. 76.
49
Neagu I., op. cit., p. 245.

- 45 -
3) Să nu existe cazuri care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea
acțiunii penale (expres prevăzute în art. 16 alin. 1 C. pr. pen.).

Competența de a pune în mișcare acțiunea penală aparține în mod exclusiv


procurorului50. Punerea în mișcare a acțiunii penale se face prin ordonanță, potrivit
dispozițiilor art. 309 alin. 1 C. pr. pen.. Acțiunea penală poate fi pusă în mișcare
doar în faza de urmărire penală. În mod excepțional, acțiunea penală mai poate fi
pusă în mișcare prin declarația orală a procurorul consemnată în încheierea de
ședință, în cazul infracțiunilor de audiență (art. 360 alin. 2 C. pr. pen.).

1.2. Exercitarea acțiunii penale

După punerea în mişcare a acţiunii penale, se efectuează toate actele


procesuale pentru judecarea inculpatului, a stabilirii vinovăţiei şi a pronunțării unei
soluții, în vederea realizării scopului procesului penal, ceea ce înseamnă exercitarea
acţiunii penale.
În faza de urmărire penală procurorul exercită acţiunea penală prin
administrarea de probe, trimiterea inculpatului în judecată, iar în faza judecăţii prin
susţinerea acuzației alături de persoana vătămată şi de partea civilă în faţa instanţei
de judecată, prin dovedirea vinovăţiei, precum şi prin folosirea căilor de atac
prevăzute de lege51.
Exercitarea acţiunii penale durează, în principiu, până la soluţionarea
definitivă a cauzei penale52, excepțiile constând în acele situații în care uzându-se de
căile de atac extraordinare acestea sunt admise.

1.3. Cazurile care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea


acțiunii penale

Sunt situaţii în care acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare ori dacă a fost
pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată datorită unor cauze prevăzute expres de
legiuitor. Aceste cazuri de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale și a
exercitării acesteia sunt prevăzute de articolul 16 alin. 1 lit. a-j C. proc. pen., acestea
fiind:
a) fapta nu există (art. 16 alin. 1 lit. a C. pr. pen.);
Acest caz priveşte fapta în materialitatea ei şi pentru a fi aplicabil este necesar
ca fapta pentru care s-au efectuat cercetări să nu existe. De exemplu, se reclamă
comiterea unui furt, dar ulterior, persoana vătămată îşi găseşte bunul în altă parte
decât unde ştia că acesta se află, aşa încât nu există o infracţiune de furt.
b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția
prevăzută de lege (art. 16 alin. 1 lit. b C. pr. pen.);

50
În cazul săvârșirii infracțiunii de înaltă trădare de către Președintele României, Parlamentul României prin hotărârea
Camerelor reunite poate pune în mișcare acțiunea penală.
51
Poiană I., Păcurariu I., p. 77.
52
Mateuţ Gh., op. cit., p. 694-695.

- 46 -
În acest caz, fapta comisă nu este incriminată ca fiind infracţiune, ea putând fi
contravenţie sau o faptă ce atrage sancţiuni materiale ori disciplinare. Este aplicabil
acest articol, dacă, de exemplu, se comite o contravenţie, sau dacă nu se respectă
obligaţiile asumate printr-un contract civil, cum ar fi nerestituirea unui împrumut la
termenul stipulat în contract, aspect care nu constituie o infracţiune.
Cazul este incident şi dacă o faptă a fost anterior prevăzută de legea penală,
dar apoi a fost dezincriminată. În acest caz lipseşte o trăsătură esenţială a
infracţiunii: prevederea în legea penală53. Spre exemplu, potrivit dispozițiilor art.
184 alin. 1 teza a II-a din C. pen. 1968 constituia infracțiune fapta prin care, din
culpă, s-au pricinuit integrității corporale sau sănătății, vătămări care necesitau
pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile, se pedepsea cu închisoarea
de la o lună la 3 luni sau cu amendă, iar potrivit dispozițiilor art. 196 alin. 2 din C.
pen., se pedepsește doar fapta prin care s-au cauzat mai mult de 90 de zile de
îngrijiri medicale pentru leziunile traumatice sau care au afectat sănătatea persoanei
prin comiterea infracțiunii.
Acestui caz i se subsumează și situația în care fapta nu este tipică. O faptă
concretă este tipică dacă există identitate între aceasta și modelul abstract prevăzut
în norma de incriminare de legiuitor, atât sub aspect obiectiv (latura obiectivă), cât și
sub aspect subiectiv; includerea în cadrul trăsăturii esențiale a prevederii în legea
penală și a elementelor subiective din cuprinsul normei de incriminare rezultă cu
claritate din dispozițiile art. 16 alin. 1 C. pen., potrivit cărora „fapta constituie
infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea
penală”54.
Pe cale de consecință, nu vom avea o faptă prevăzute de legea penală în
măsura în care nu există identitate între fapta săvârșită în materialitatea ei, care nu se
suprapune pe norma care constituie incriminarea faptei.
c) Nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea (art. 16 alin. 1 lit. c
C. pr. pen.);
Acest caz este aplicabil numai dacă, din probele administrate în cauză se dovedeşte
că nu suspectul sau inculpatul este cel care a comis fapta, ci o altă persoană
(identificată sau neidentificată).
Se poate reține acest caz și în ipoteza în care există un dubiu cu privire la faptul
că suspectul sau inculpatul a săvârșit infracțiunea55.
În acest caz acţiunea penală trebuie îndreptată împotriva celui care a săvârşit
infracţiunea56.
d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate
Impedimentul de punere în mișcare a acțiunii penale sau de exercitare a acesteia
decurge din dispozițiile art. 15 C. pen., potrivit cărora „infracțiunea este fapta

53
Theodoru Gr., op. cit., p. 206.
54
Udroiu M., op. cit., p. 90.
55
Udroiu M., op. cit., p. 91.
56
Theodoru Gr., op. cit., p. 206.

- 47 -
prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă
persoanei care a săvârșit-o”.
Ori de câte ori organele judiciare constată existența unei cauze justificative sau
de neimputabilitate, tragerea la răspundere penală nu este posibilă, deoarece aceste
cauze conduc la constatarea inexistenței trăsăturilor esențiale ale infracțiunii și,
implicit, a infracțiunii, ca unic temei al răspunderii penale. Această concluzie se
desprinde și din prevederile Codului penal, în conformitate cu care nu constituie
infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna din cauzele
justificative prevăzute de lege (art. 18 alin. 1 C. pen.) sau dacă a fost comisă în
condițiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate (art. 23 alin. 1 C. pen.)57.

Potrivit art. 19-22 C. pen., cauzele justificative sunt: legitima apărare, starea
de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații și
consimțământul persoanei vătămate. Pe lângă cauzele justificative prevăzute în
partea generală a Codului penal, mai sus enumerate, legiuitorul a inclus în partea
specială a Codului penal și alte cauze justificative: art. 201 alin. 6 C. pen. –
întreruperea cursului sarcinii pentru motive terapeutice; art. 203 alin. 2 C. pen. –
lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate; art. 272 alin. 2 C. pen. –
influențarea declarațiilor; art. 277 alin. 4 C. pen. – compromiterea intereselor
justiției; art. 302 alin. 5 C. pen. – violarea secretului corespondenței.
Imputabilitatea constă în acuza adusă unei persoane cu privire la încălcarea
ordinii juridice prin comiterea unei fapte prevăzute de norma de incriminare.
Cauzele care înlătură trăsătura esențială a imputabilității sunt: constrângerea
fizică (art. 24 C. pen.), constrângerea morală (art. 25 C. pen.), excesul neimputabil
(art. 26 C. pen.) , minoritatea făptuitorului (art. 27 C. pen.), iresponsabilitatea (art.
28 C. pen.), intoxicația (art. 29 C. pen.), eroarea (art. 30 C. pen.) și cazul fortuit (art.
31 C. pen.). Un alt exemplu de cauză de neimputabilitate îl constituie art. 290 alin. 2
C. pen. – constrângerea la dare de mită.
Nu pot fi reținute ca infracțiuni faptele în cazul cărora sunt îndeplinite
condițiile unei cauze justificative sau de neimputabilitate.
e) Lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului
competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare
a acțiunii penale.
Acest caz este aplicabil numai în situaţia în care este necesară plângerea
prealabilă pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, iar legea prevede expres
această condiţie. De exemplu, în cazul infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută
de articolul 224 alin. 1 C. pen., legea prevede că acţiunea penală se pune în mişcare
la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare ulterior în condiţii legale.
Autorizarea sau sesizarea organului competent constituie o condiție legală
pentru a putea pune în mișcare, în anumite situații, acțiunea penală, de exemplu: art.
9 alin. 3 C. pen. – autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe

57
Neagu I., Damaschin M., op. cit., p. 276.

- 48 -
lângă Curtea de Apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau,
după caz, a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, în ipoteza infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un
cetățean român sau de către o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzute de
legea română este detențiunea pe viață ori închisoarea mai mare de 10 ani.
f) a intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul suspectului ori al
inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului sau inculpatului
persoană juridică;
De câte ori organele judiciare constată că într-o cauză penală aflată în curs de
urmărire penală sau în faza de judecată a intervenit amnistia antecondamnatorie sau
s-a împlinit termenul (general sau special) de prescripție a răspunderii penale ori a
survenit decesul suspectului ori inculpatului persoană fizică sau radierea persoanei
juridice urmează a se dispune o soluție de netrimitere în judecată sau încetare a
procesului penal, în funcție de faza procesuală în care dosarul cauzei se află,
întemeiată pe cauza care împiedică exercitarea acțiunii penale prev. de art. 16 alin. 1
lit. f C. pr. pen.

g) A fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care


retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost
încheiat un acord de mediere în condițiile legii;
Retragerea plângerii prealabile constituie o manifestare unilaterală de
voință a persoanei vătămate de a retrage plângerea prealabilă prin care a sesizat
organele de urmărire penală.
Retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală (adică, să privească atât
latura penală, cât şi latura civilă a cauzei) şi necondiţionată.
Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, retragerea plângerii
prealabile se face numai de reprezentanții lor legali. În cazul în care persoanelor cu
capacitate de exercițiu restrânsă, retragerea se face cu încuviințarea persoanelor
prevăzute de lege58.
Potrivit art. 158 alin. 4 din C. pen., „în cazul infracțiunilor pentru care punerea
în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri
prealabile, dar acțiunea penală a fost pusă în mișcare în condițiile legii, retragerea
plângerii produce efecte numai dacă este însușită de procuror”.
Conform art. 158 alin. 1 din C. pen., retragerea plângerii prealabile poate
interveni până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Împăcarea trebuie să fie explicită şi să aibă un caracter total, necondiţionat şi
definitiv.
Împăcarea produce efecte doar cu privire la persoanele între care a intervenit
și dacă survine până la citirea actului de sesizare a instanței (art. 159 alin. 3 C. pen.).
Acordul de mediere poate fi definit ca acea înţelegere prin care se finalizează
procedura de mediere. Acordul de mediere nu trebuie confundat cu acordul părţilor

58
Neagu I., Damaschin. M, op. cit., p. 285.

- 49 -
în vederea desfăşurării procedurii de mediere, care vizează consimţământul
manifestat prin încheierea contractului de mediere59.
Procedura medierii se poate desfăşura atât înainte, cât şi după începerea
procesului penal. În cazul în care procedura de mediere se desfăşoară înaintea
începerii procesului penal şi aceasta se încheie printr-un acord, persoana vătămată
nu mai poate sesiza, pentru aceeaşi faptă, organul de urmărire penală.
h) Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
Cauzele de nepedepsire sunt împrejurări care în cazurile strict și limitativ
prevăzute de lege, înlătură aplicarea unei pedepse unei persoane care a săvârșit o
faptă ce constituie infracțiune și care răspunde penal. Cauzele de nepedepsire pot fi
generale (de exemplu, cauzele de nepedepsire a tentativei; desistarea sau împiedicare
producerii rezultatului, respectiv împiedicarea săvârșirii infracțiunii (art. 51 C. pen.)
ori speciale (de exemplu, retragerea mărturiei mincinoase prevăzute în art. 273 alin.
3 C. pen.)60.
i) există autoritate de lucru judecat;
În acest caz este necesar să existe, cumulativ, identitate de persoane şi
identitate de obiect61 (identitate între fapta materială pentru care s-a pronunțat o
hotărâre definitivă și fapta pentru care este din nou cercetată acea persoană), precum
și o hotărâre judecătorească definitivă ( de condamnare, renunțare la aplicarea
pedepsei, amânarea aplicării unei pedepse, achitare sau încetare a procesului penal).
Autoritatea de lucru judecat poate fi definită ca ansamblul efectelor acordate
de lege hotărârii judecătoreşti definitive, în scopul de a fi executată şi de a împiedica
o nouă urmărire pentru aceeaşi faptă. În virtutea autorităţii lucrului judecat,
hotărârea penală definitivă este considerată că exprimă adevărul62.
A intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Transferul de proceduri penale poate fi definit ca fiind o formă a cooperării


internaționale în materie penală prin care, la cererea unui stat (solicitant), un alt stat
(solicitat) preia exercitarea unei proceduri penale sau continuarea acesteia împotriva
unei persoane acuzate de săvârșirea unei infracțiuni pe teritoriul statului solicitant,
atunci când se apreciază că transferul procedurii penale servește intereselor unei
bune administrări a justiției sau favorizează reintegrarea socială în caz de
condamnare ori atunci când se consideră că prezența persoanei învinuite de
săvârșirea infracțiunii la procesul penal nu poate fi asigurată și acest lucru este
posibil în statul străin (solicitat)63.

59
Atasiei D., Ţiţ H., Mica Reformă în Justiţie- Legea nr. 202/2010 comentată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 190.
60
Udroiu M., op. cit., p. 103.
61
Volonciu N., Vasiliu A., Codul de procedură penală comentat. Art. 1-61¹. Regulile de bază și acțiunile în procesul
penal. Competența., Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 68.
62
Udroiu M., Dicţionar de drept penal şi de Procedură penală, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p. 51.
63
Neagu I., Damaschin M., op. cit., p. 281.

- 50 -
1.4. Stingerea acțiunii penale
Stingerea acțiunii penale înainte ca procurorul să fi pus în mișcare acțiunea
penală se produce în situația în care se constată existența unuia dintre cazurile
prevăzute de art. 16 alin. 1 din C. pr. pen.
Potrivit art. 17 alin. 1 C. pr. pen., acțiunea penală se stinge anterior judecății,
prin dispunerea soluțiilor de clasare sau de renunțare la urmărirea penală.
Acțiunea penală se stinge prin pronunțarea unei hotărâri de către organele
judecătorești cărora le-a fost dedus spre soluționare conflictul născut în urma
săvârșirii infracțiunii64.
Ca o consecință a judecării cauzei, soluțiile prin care instanța stinge acțiunea
penală pot fi: condamnarea definitivă, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea
aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.

2. Acțiunea civilă

2.1. Noțiune
Acțiunea civilă, în procesul penal, are același izvor ca și acțiunea penală, și
anume infracțiunea săvârșită; în raport cu această trăsătură, acțiunea civilă în
procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor
responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care
face obiectul acțiunii penale65.
Acțiunea civilă are un caracter accesoriu, adică poate fi exercitată în cadrul
procesului penal numai atunci când poate fi pusă în mișcare acțiunea penală.

2.2. Condițiile exercitării acțiunii civile în procesul penal


Pentru ca acțiunea civilă să fie exercitată în procesul penal trebuie să fie
întrunite, cumulativ, anumite condiții:
a) Prin comiterea infracțiunii să se fi produs un prejudiciu material și/sau
moral.
b) Între infracțiunea săvârșită și prejudiciul cauzat să existe legătură de
cauzalitate.
c) Prejudiciul să fie cert sub aspectul existenței sale și să fie evaluabil.
d) Prejudiciul să nu fi fost acoperit.
e) Să existe manifestarea de voință a persoanei vătămate, cu excepția
cazurilor în care acțiunea civilă este exercitată din oficiu.

2.3. Obiectul acțiunii civile

64
Dongoroz V. (colectiv), Noul Cod de procedură penală și Codul de procedură penală anterior – prezentare
comparativă, Ed. Politică, București, 1969, p. 83.
65
Neagu I., Damaschin M., op. cit., p. 295; spre exemplu, în cazul unei infracțiuni de conducere a unui vehicul sub
influența alcoolului sau altor substanțe, în cazul în care se produc daune materiale (avarierea altor autoturisme),
proprietarii acestora nu vor putea solicita pe calea acțiunii civile în procesul penal despăgubiri (Î.C.C.J., Decizia în
interesul legii nr. 29/02.06.2008, pub. în M. Of. nr. 230/08.04.2009).

- 51 -
Acțiunea civilă exercitată în procesul penal are ca obiect tragerea la
răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru
prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale, potrivit
art. 19 alin. 1 C. pr. pen.
Totodată, acțiunea civilă în procesul penal urmărește repararea prejudiciului
material și moral potrivit legii civile, conform art. 19 alin. 5 C. pr. pen.

2.3.1. Repararea prejudiciul material produs prin infracțiune în procesul penal

Prevederile art. 1381 C. civ., stabilesc că orice prejudiciu material sau moral
dă dreptul la reparație, care se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest
drept nu poate fi valorificat imediat.
Referitor la întinderea reparației, răspunderea delictuală a inculpatului se
supune principiului reparării integrale a prejudiciului produs prin infracțiune (art.
1385 alin. 1 C. civ.), dar numai în limitele în care partea civilă a exercitat acțiunea
civilă în procesul penal.
Modalități de reparare a prejudiciului:
a) În natură – prin restituirea lucrului (de exemplu, în situația în care bunul
sustras prin săvârșirea infracțiunii de furt a fost găsit la autorul faptei); restabilirea
situației anterioare (de pildă, obligarea inculpatului de a reconstrui un zid pe
amplasamentul inițial în cazul infracțiunii de distrugere); desființarea totală sau
parțială a unui înscris fals și prin orice alt mijloc de reparare în natură (de
exemplu, desființarea înscrisului falsificat, care se dispune din oficiu, chiar în
absența constituirii de parte civilă, potrivit art. 25 alin. 3 C. pr. pen).
b) Prin echivalent – adică, prin plata unei sume de bani dacă repararea în natură
nu este posibilă (de pildă, în cazul în care un bun a fost distrus, inculpatul poate fi
obligat la plata unor despăgubiri bănești echivalente cu valoarea bunul distrus).

2.3.2. Repararea prejudiciul nepatrimonial produs prin infracțiune în procesul


penal

În conceptul de „prejudiciu nepatrimonial” pot fi incluse prejudiciile estetice,


prejudiciile de agrement66, prejudiciile rezultate ca urmare a atingerii aduse onoarei
sau demnității, prejudiciile cauzate de suferința provocată de durerile fizice și
prejudiciile cauzate de suferințe de natură afectivă67.
Cuantumul despăgubirilor pecuniare acordate va depinde de gravitatea
vătămărilor corporale produse prin infracțiune și va fi apreciat de către instanța de
judecată.
66
Categorie intermediară între prejudiciul material și cel moral, constând în acordarea de despăgubiri bănești în cazul
unor vătămări aduse integrității corporale – infirmități, sluțiri, paralizii, etc. – care ar împiedica victima să participe
nemijlocit la viața socială. Despăgubirea constituie o cale prin care condițiile de viață alterate ale victimei sunt
apropiate de condițiile de viață anterioare săvârșirii infracțiunii. În acest sens, Pătulea V., Contribuții la studiul
răspunderii civile delictuale în cazul prejudiciilor rezultate din vătămarea integrității corporale, în RRD nr. 11/1970,
p. 55-57 și Neagu I., Damaschin M., op. cit., p. 312.
67
Idem.

- 52 -
2.4. Subiecții acțiunii civile
Subiecții acțiunii civile exercitată în cadrul procesului penal, pot fi clasificați
în subiecți activi și subiecți pasivi.
Subiecții activi ai acțiunii civile sunt: partea civilă și Ministerul Public -
căruia dispozițiile legale îi impun să exercite acțiunea civilă când persoana vătămată
este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitatea de exercițiu restrânsă.
Subiecții pasivi ai acțiunii civile sunt: inculpatul și partea responsabilă
civilmente.

2.5. Exercitarea acțiunii civile

Potrivit art. 19 alin. 2 C. pr. pen., acțiunea civilă se exercită de persoana


vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva
inculpatului și, după caz, a părții responsabile civilmente.
Persoana prejudiciată urmare săvârșirii unei infracțiuni are posibilitatea de a
opta, pentru repararea prejudiciului, între exercitarea acțiunii civile în cadrul
procesului penal ori exercitarea acțiunii civile în fața instanței civile.
Constituirea de parte civilă se poate face, potrivit art. 20 C. pr. pen.:
- Până la începerea cercetării judecătorești, organele judiciare având
obligația de a aduce la cunoștința persoanei vătămate acest drept;
- În scris sau oral, cu indicarea naturii și a întinderii pretențiilor, a motivelor și
a probelor pe care acestea se întemeiază. În cazul în care constituirea ca parte civilă
se face oral, organele judiciare au obligația de a consemna aceasta într-un proces-
verbal sau, după caz, în încheiere conform art. 20 alin. 3 C. pr. pen. În ipoteza
nerespectării vreuneia dintre condițiile menționate, persoana vătămată sau succesorii
acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, putând
introduce acțiunea la instanța civilă68.
2.7.Soluționarea acțiunii civile
Instanța penală are 3 alternative de soluționare a acțiunii civile în cadrul
procesului penal, după cum reiese din dispozițiile art. 25 și 397 C. pr. pen.:
- Soluționarea acțiunii civile prin admitere în totul sau în parte;
- Soluționarea acțiunii civile prin respingere;
- Lasă nesoluționată acțiunea civilă.
Acțiunea civilă are un caracter accesoriu acțiunii penale, iar soluționarea
acesteia se află în strânsă dependență cu soluția dată acțiunii penale.

Timpul necesar studiului: 2h

68
Voicu C., Uzlău A.S., Tudor G., Văduva V., Noul Cod de procedură penală. Ghid de aplicare pentru practicieni.,
Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 15.

- 53 -
V. Cuvinte cheie – acţiune, acţiunea penală, acţiunea civilă, punerea în
mişcare a acţiunii penale, stingerea acţiunii penale.

VI. Întrebări recapitulative :


1.Enumeraţi şi analizaţi atributele acţiunii penale.
2.Enumeraţi condițiile exercitării acţiunii civile în procesul penal.
3. Analizaţi elementele acţiunii penale.
4. Enumeraţi condiţiile cumulative necesare pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.
5. Prezentaţi cazurile în care instanţa dispune încetarea procesului penal.

VII.Teste grilă de evaluare :


1. Acţiunea civilă se poate exercita în procesul penal, împotriva:
a) persoanei vătămate şi părții responsabile civilmemte;
b) inculpatului, moştenitorilor inculpatului şi părţii responsabile civilmente;
c) inculpatului, părţii civile şi părţii responsabile civilmente;

2. Acţiunea penală:
a) se poate pune în mişcare prin ordonanţa procurorului:
b) are drept obiect tragerea la răspundere civilă a persoanei care a săvârşit o
infracţiune;
c) aparţine persoanei vătămate, în ipoteza în care acţiunea penală se pune în
mişcare la plângerea prealabilă;

3. Adagiul latin electa una via , non datur recursus ad alteram semnifică:
a) dreptul persoanei vătămate de a-şi valorifica pretenţiile civile ce rezultă din
infracţiune în faţa instaţei penale;
b) dreptul părţii civile de a face recurs împotriva hotărârii instanţei prin care se
rezolvă latura civilă;
c) regula conform căreia persoana prejudiciată, odată ce a ales una din cele două
căi puse la dispoziţie pentru acoperirea pagubei, nu mai poate reveni sau,
altfel spus, nu mai poate părăsi calea respectivă.

4. Acţiunea penală se poate pune în mişcare prin următoarele acte:


a) încheierea instanţei de judecată, dacă se constată necesitatea extinderii
procesului penal pentru alte fapte şi procurorul nu participă la şedinţa de
judecată;
b) ordonanța procurorului;
c) hotărârea instanţei de judecată de condamnare a inculpatului;

- 54 -
5. Acţiunea civilă:
a) se pune în mişcare prin rechizitoriul procurorului;
b) aparţine statului;
c) presupune provocarea unui prejudiciu prin săvârşirea unei infracţiuni.

6.Procurorul dispune clasarea când constată că:


a) fapta nu există;
b) fapta nu este prevăzută de legea penală;
c) nu există suspect în cauză şi fapta nu este prevăzută de legea penală.

7.Instanţa dispune achitarea când:


a) părţile s-au împăcat;
b) există autoritate de lucru judecat;
c) fapta nu există.

8.Partea responsabilă civilmente poate fi introdusă în procesul penal:


a) până la citirea actului de sesizare al instanţei;
b) până la începerea cercetării judecătoreşti;
c) pe tot parcursul procesului penal.

9. Continuarea procesului penal poate fi cerută numai de către:


a) persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală;
b) subiecții procesuali principali;
c) suspect sau inculpat.

10.În cursul judecății, acțiunea penală se stinge prin:


a) clasare;
b) renunțare la aplicarea pedepsei;
c) amânarea aplicării pedepsei.

Răspunsurile corecte se găsesc la sfârşitul suportului de curs !

VIII.Temă pentru acasă: Enumerați și analizați cazurile în care se soluționează


acțiunea civilă.

IX. Bibliografie selectivă:


- Păcurariu I., Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic,
București, 2019.

- 55 -
- Neagu I., Damaschin M., Tratat de procedură penală, Partea generală, Ed.
Universul Juridic, București, 2014;

- 56 -
UNITATEA DE STUDIU 5: Competenţa organelor judiciare penale.

I. Obiectivele specifice ale temei – prezentarea competenţei organelor


judiciare penale, clasificarea formelor competenţei, expunerea prorogării de competenţă şi
a remediilor procesuale.

II. Competenţe specifice dobândite de student : studentul va fi capabil să definească şi


să clasifice diversele forme ale competenţei, să indice în fiecare caz concret organul
juridic competent în funcţie de criteriile indicate în curs, să expună cazurile în care se
dispune prorogarea de competenţă şi care sunt remediile procesuale.

III. Rezumatul ideilor principale – unitatea de studiu defineşte noţiunea


de competenţă şi oferă o clasificare a formelor acesteia. În unitatea de studiu
respectivă sunt expuse cazurile în care operează prorogarea de competenţă
(conexitatea, indivizibilitatea, chestiunile prealabile şi schimbarea încadrării
juridice), precum şi care sunt remediile procesuale (incompatibilitatea, abţinerea,
recuzarea, strămutarea).

IV. Conţinutul unităţii de studiu : Competența organelor judiciare penale


1. Noțiunea și felurile competenței
Competența este aptitudinea recunoscută de lege unui organ judiciar (organ de
urmărire penală, judecător de drepturi și libertăți, judecător de cameră preliminară
sau instanța de judecată) de a urmări, respectiv a judeca o anumită cauză penală, sau
de a se pronunța cu privire la cererile, propunerile, plângerile, contestațiile sau orice
alte sesizări cu privire la actele și măsurile ce restrâng drepturile și libertățile
fundamentale ale persoanei ori asupra legalității actului de trimitere în judecată, a
probelor pe care se bazează acesta ori a actelor efectuate în cursul urmăririi penale,
precum și asupra legalității soluțiilor de netrimitere în judecată69.
În raport de criteriile avute în vedere la determinarea competenței în procesul
penal, distingem forme fundamentale ale competenței (competența funcțională,
competența materială și competența teritorială) și forme subsidiare ale competenței
(competența personală, competența specială, competența excepțională).
1.1. Formele fundamentale ale competenței în procesul penal
Competența funcțională este forma de competență stabilită în raport de sfera
de atribuții care revine fiecărui organ judiciar. Spre exemplu, tribunalul judecă în

69
Udroiu M., op. cit., p. 130.

- 57 -
primă instanță, potrivit art. 36 alin. 1 lit. a) din C. pr. pen., infracțiunea de omor
prevăzută de art. 188 C. pen., iar efectuarea urmăririi penale pentru această faptă se
realizează de către procurorul de la parchetul de pe lângă tribunal.
Competența materială este stabilită în raport de natura și gravitatea infracțiunii
comise. Spre exemplu, în cazul infracțiunii de trădare prevăzută de art. 394 C. pen.
curtea de apel este competentă să judece în primă instanță.
Competența teritorială este stabilită, în principiu, în raport de locul săvârșirii
faptei. Potrivit art. 41 C. pr. pen., în cazul infracțiunilor săvârșite pe teritoriul
României, competența după teritoriu este determinată, în ordine, de: a) locul
săvârșirii infracțiunii; b) locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul;
c) locuința suspectului sau inculpatului persoană fizică, ori, după caz, sediul
inculpatului persoană juridică, la momentul la care a săvârșit fapta; d) locuința sau
sediul persoanei vătămate. În cuprinsul alineatului 4 al aceluiași articol se
menționează că în situația în care niciunul dintre locurile prevăzute la alineatul 1 nu
este cunoscut sau când sunt sesizate succesiv două sau mai multe instanțe (sau
organe de urmărire penală), competența revine instanței (organului de urmărire
penală) mai întâi sesizate.

1.2. Formele subsidiare ale competenței în procesul penal


Competența personală este determinată în raport de calitatea persoanei care a
comis infracțiunea. Este o formă a competenței care se stabilește prin derogare de la
competența materială în considerarea calității subiectului activ al infracțiunii. De
exemplu, infracțiunile săvârșite de avocați se judecă în primă instanță, de curtea de
apel.
Competența specială este acea formă de competență unică și exclusivă pe care
o au anumite organe judiciare de a rezolva cauze penale privind infracțiuni ce aduc
atingere unei anumite sfere de relații sociale. În această accepțiune, considerăm că
au competență specială tribunalele și curțile apel Constanța și Galați, ca instanțe în
cadrul cărora se judecă dosarele privind infracțiunile săvârșite la regimul
transportului naval (maritim sau fluvial)70.
Competența excepțională este determinată de anumite situații de excepție
limitate la anumite intervale de timp, cum ar fi starea de asediu, starea de război sau
starea de necesitate, iar în aceste cazuri, unele organe judiciare primesc spre
soluționare cauze penale, pe care, în mod obișnuit nu le au în competența lor. De
exemplu, în timpul cât durează starea de necesitate, este posibil ca anumite cauze
penale să fie luate din competența instanțelor civile și să fie date în competența
instanțelor militare, care primesc, în acest fel, o competența excepțională.

70
Neagu I., Damaschin M., op. cit., p. 350.

- 58 -
2. Competența procurorului

Competența funcțională a procurorului se suprapune cu atribuțiile acestuia.


Astfel, procurorul, supraveghează activitatea organelor de cercetare penală ale
poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale, efectuează orice act de
urmărire penală în cauzele a căror cercetare penală o supraveghează, efectuează
nemijlocit urmărirea penală în cazurile prevăzute de lege, participă la ședințele de
judecată, exercită căile de atac prevăzute de lege, etc.
Potrivit competenței materiale, parchetul competent să efectueze urmărirea
penală cu privire la o infracțiune, de regulă, este cel de pe lângă instanța competentă
să judece cauza în primă instanță.
Procurorul din parchetul competent material poate efectua orice acte de
urmărire penală în cauzele instrumentate de organele de cercetare penală a căror
activitate o supraveghează.
Procurorul din parchetul competent material efectuează în mod obligatoriu
urmărirea penală pentru infracțiunile în mod expres prevăzute de lege în art. 56 alin.
3 C. pr. pen., respectiv:
a) în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de judecată în primă
instanţă aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel;
b) în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 188-191, art. 279 şi art. 289-294
din Codul penal;
c) în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie depăşită, care au avut ca
urmare moartea unei persoane;
d) în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de a efectua urmărirea
penală aparţine Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată
şi Terorism sau Direcţiei Naţionale Anticorupţie;
e) în alte cazuri prevăzute de lege.
Procurorul efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală, potrivit
competenței personale, pentru infracțiunile strict și limitativ prevăzute de lege,
respectiv:
- infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii, tribunale şi de
procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe;
- infracţiunile săvârşite de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti,
de controlorii financiari ai Curţii de Conturi, precum şi auditori publici externi;
- infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile
legii şi de ceilalţi membri ai înaltului cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau
echivalent al acestuia;

- 59 -
- infracţiunile săvârşite de magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel,
precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe;
- infracţiunile săvârşite de membrii Curţii de Conturi, de preşedintele
Consiliului Legislativ, de Avocatul Poporului, de adjuncţii Avocatului Poporului şi
de chestori;
- infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în
Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale,
de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie.

3. Competența funcțională, după materie și după calitatea persoanei a


instanțelor judecătorești

În România, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin


celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege (art. 126 alin. 1 din Constituția
României).
Conform art. 2 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
justiția se realizează prin următoarele instanțe judecătorești:
1. Înalta Curte de Casație și Justiție;
2. Curțile de apel;
3. Tribunale;
4. Tribunale specializate;
5. Instanțele militare;
6. Judecătorii.

3.1. Competența judecătoriilor


În ceea ce privește competența funcțională, judecătoria judecă doar în primă
instanță și potrivit legii soluționează și alte cauze.
Sub aspectul competenței materiale judecătoria are o competență generală,
adică judecă în primă instanță toate infracțiunile, cu excepția celor date prin lege în
competența altor instanțe (art. 35 alin. 1 C. pr. pen.).
Conform art. 35 alin. 2 C. pr. pen., judecătoria soluționează și alte cauze
anume prevăzute de lege. Spre exemplu, luarea unei măsuri de siguranță.
Judecătoriile nu au competență personală, neatribuindu-li-se cauze penale
potrivit criteriului calității subiectului activ al infracțiunii.

- 60 -
3.2. Competența tribunalelor
Potrivit competenței funcționale, tribunalul are următoarele atribuții:
a) Judecă în primă instanță;
b) Soluționează conflictele de competență ivite între judecătoriile din
circumscripția sa, precum și contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate
de judecătorie în cazurile prevăzute de lege;
c) Soluționează și alte cauze anume prevăzute de lege.
Din punct de vedere al competenței materiale, tribunalul judecă în primă
instanță:
a) infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 188-191 (omorul; omorul
calificat; ucidere la cererea victimei; determinarea sau înlesnirea sinuciderii), art.
209-211 (sclavia; traficul de persoane; traficul de minori), art. 254 (distrugerea
calificată), 263 (traficul de migranți), 282 (tortura), art. 289-294 (luare de mită;
darea de mită; traficul de influență; cumpărarea de influență; fapte săvârșite de către
membrii instanțelor de arbitraj sau în legătură cu aceștia; fapte săvârșite de către
funcționari străini sau în legătură cu aceștia), art. 303 (divulgarea informațiilor
secrete de stat), 304 (divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice), 306
(obținerea ilegală de fonduri), 307 (deturnarea de fonduri), 309 (faptele care au
produs consecințe deosebit de grave), 345 (nerespectarea regimului materialelor
nucleare sau al altor materii radioactive), 346 (nerespectarea regimului materialelor
explozive), 354 (transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit) şi art. 360-367
(accesul ilegal la un sistem informatic; interceptarea ilegală a unei transmisii de date
informatice; alterarea integrității datelor informatice; perturbarea sistemelor
informatice; transferul neautorizat de date informatice; operațiuni ilegale cu
dispozitive sau programe informatice; constituirea unui grup infracțional organizat);
b) infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită care au avut ca urmare
moartea unei persoane;
c) infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către
Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau
Direcţia Naţională Anticorupţie, dacă nu sunt date prin lege în competenţa altor
instanţe ierarhic superioare;
d) infracţiunile de spălare a banilor şi infracţiunile de evaziune fiscală
prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii
fiscale, cu modificările ulterioare;
e) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.
La nivelul tribunalelor nu sunt stabilite reguli de repartizare a cauzelor în
funcție de criterii care țin de calitatea persoanei, astfel încât tribunalele nu au o
competență personală.

- 61 -
3.3. Competența curții de apel
În ceea ce privește competența funcțională, potrivit art. 38 C. pr. pen., curtea
de apel:
a) Judecă în primă instanță;
b) Judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă
instanță de judecătorii și tribunale;
c) Soluționează conflictele de competență ivite între instanțele din
circumscripția sa, altele decât cele prevăzute la art. 36 alin. 2 C. pr. pen., precum și
contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în cazurile
prevăzute de lege;
d) Soluționează și alte cauze anume prevăzute de lege (art. 42 din Legea
nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală –
procedura judiciară de extrădare, soluționează cererile privind executarea
mandatului european de arestare etc.; art. 38 alin. 1 lit. h) C. pr. pen. - soluționează
cererile de strămutare a judecării unei cauze de la un tribunal sau, după caz, de la o
judecătorie din circumscripția sa la o altă instanță de același grad din circumscripția
sa; etc.).
Potrivit competenței materiale și personale, curtea de apel judecă în primă
instanță:
a) infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 394-397 (trădarea;
trădarea prin transmiterea de informații secrete de stat; trădarea prin ajutarea
inamicului; acțiuni împotriva ordinii constituționale), 399-412 (acțiuni ostile contra
statului; spionaj; atentatul care pune în pericol securitatea națională; atentatul contra
unei colectivități; actele de diversiune; comunicarea de informații false; propaganda
pentru război; compromiterea unor interese de stat; divulgarea secretului care
periclitează securitatea națională; infracțiuni contra persoanelor care se bucură de
protecție internațională; constituirea de structuri informative ilegale; nedenunțarea
unor infracțiuni contra securității naționale) şi 438-445 (genocidul; infracțiuni contra
umanității; infracțiuni de război contra persoanelor; infracțiuni de război contra
proprietății și altor drepturi; infracțiuni de război contra operațiunilor umanitare și
emblemelor; utilizarea de metode interzise în operațiunile de luptă; utilizarea de
mijloace interzise în operațiunile de luptă);
b) infracţiunile privind securitatea naţională a României, prevăzute în legi
speciale; textul se referă la infracțiunile prevăzute în Legea nr. 51/1991 privind
securitatea națională a României și în Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și
combaterea terorismului.
c) infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii, tribunale şi de
procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe;
d) infracţiunile săvârşite de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti,
de controlorii financiari ai Curţii de Conturi, precum şi auditori publici externi;
- 62 -
e) infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile
legii şi de ceilalţi membri ai înaltului cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau
echivalent al acestuia;
f) infracţiunile săvârşite de magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel,
precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe;
g) infracţiunile săvârşite de membrii Curţii de Conturi, de preşedintele
Consiliului Legislativ, de Avocatul Poporului, de adjuncţii Avocatului Poporului şi
de chestori;
Apare ca evident faptul că în ceea ce privește literele c) - g) ale art. 38 alin. 1
C. pr. pen., ne regăsim în prezența unei competențe după calitatea persoanei.

4.4. Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție


Instanța supremă este organizată și funcționează potrivit dispozițiilor cuprinse
în Codul de procedură penală, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și
Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de
Casație și Justiție.
Sub aspectul competenței funcționale Înalta Curte de Casație și Justiție
desfășoară următoarele activități:
a) judecă în primă instanță;
b) judecă în apel;
c) judecă recursurile în casație, precum și recursurile în interesul legii;
d) soluționează conflictele de competență în cazurile în care este instanța
superioară comună instanțelor aflate în conflict, cazurile în care cursul justiției este
întrerupt71, cererile de strămutare în cazurile prevăzute de lege, precum și
contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel în cazurile
prevăzute de lege.
e) soluționează și alte cauze anume prevăzute de lege (de exemplu,
soluționarea cererii procurorului de desemnare, în condițiile art. 76 C. pr. pen., a
unei alte curți de apel decât cea căreia i-ar reveni competența să judece în primă
instanță).
În conformitate cu dispozițiile art. 40 alin. 1 C. pr. pen., sub aspectul
competenței materiale și după calitatea persoanei, Înalta Curte de Casație și Justiție
judecă în primă instanță infracţiunile de înaltă trădare, infracţiunile săvârşite de
senatori, deputaţi şi membri din România în Parlamentul European, de membrii
Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Consiliului Superior al

71
Întreruperea cursului justiției, împiedicarea desfășurării normale a procesului penal, care intervine în cazul
desesizării organului judiciar fără pronunțarea unei soluții legale și fără ca dosarul să fie preluat de un alt organ sesizat
în acest scop (de pildă, când o instanță pronunță o hotărâre de declinare de competență fără să indice în mod concret
instanța căreia îi revine competența, cursul justiției va fi întrerupt deoarece în locul organului desesizat nici un alt
organ nu va învestit cu judecare în continuare a cauzei); Antoniu G., Bulai C., op. cit., p. 543.

- 63 -
Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procurorii de la
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

4. Competența teritorială a organelor judiciare


Această competență privește toate organele judiciare și este cea în funcție de
care se stabilește căruia dintre organele de același grad le revine competența în faza
de urmărire penală, în cea a camerei preliminare ori în faza de judecată.
4.1. Competența pentru infracțiunile săvârșite pe teritoriul României
Competența teritorială a instanțelor judecătorești pentru infracțiunile săvârșite
de persoane fizice sau juridice pe teritoriul României, este stabilită, în ordine, de
criteriile prevăzute de art. 41 alin. 1 C. pr. pen.:
a) locul unde s-a săvârșit infracțiunea;
Prin locul săvârșirii infracțiunii se înțelege locul unde s-a desfășurat
activitatea infracțională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs urmarea
acesteia. În cazul în care activitatea infracțională se realizează în circumscripția unui
organ judiciar, iar rezultatul se produce în circumscripția altuia, ambele organe
judiciare sunt competente din punct de vedere teritorial (art. 41 alin. 3 C. pr. pen.)
b) locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul;
c) locuința suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul
suspectului sau inculpatului persoană juridică, la momentul la care a
săvârșit fapta;
d) locuința sau, după caz, sediul persoanei vătămate.
Prevederile alin. 5 din art. 41 statuează că ordinea de prioritate prevăzută la
alineatul 1 se aplică în cazul în care 2 sau mai multe instanțe sunt sesizate simultan
ori urmărirea penală s-a efectuat cu nerespectarea acestei ordini.
Competența revine instanței mai întâi sesizate în cazul în care sunt sesizate
succesiv două sau mai multe instanțe dintre cele care ar avea competența teritorială
să judece cauza potrivit art. 41 alin. 1 C. pr. pen., ori în cazul în care niciunul dintre
locurile prevăzute la alin. 1 nu este cunoscut (art. 41 alin. 4 C. pr. pen.).
În situația în care o infracțiune a fost săvârșită în circumscripția mai multor
instanțe oricare dintre acestea este competentă să judece cauza; în ipoteza în care
există un conflict de competență între aceste instanțe, competența va reveni instanței
mai întâi sesizate.
În situația în care infracțiunea a fost săvârșită pe teritoriul României, pe o
navă sub pavilion românesc, competența teritorială va aparține instanței în a cărei
circumscripție se află primul port român în care ancorează nava, în afara de cazul în
care prin lege se dispune altfel (art. 41 alin. 6 C. pr. pen.).
Dacă infracțiunea a fost săvârșită pe teritoriul României, pe o aeronavă
înmatriculată în România, competența teritorială aparține instanței în a cărei
circumscripție se află primul loc de aterizare pe teritoriu român (art. 41 alin. 7 C. pr.
pen.).

- 64 -
5. Alte dispoziții referitoare la competență
5.1. Verificarea competenței
Organele de cercetare penală și procurorul, potrivit dispozițiilor art. 58 din C.
pr. pen., își verifică competența din proprie inițiativă ori ca urmare a ridicării unei
excepții de necompetență.
La rândul lor judecătorul de drepturi și libertăți și judecătorul de cameră
preliminară își vor verifica competența (materială, teritorială, personală) din oficiu
sau ca urmare a invocării unei excepții de necompetență.
Instanța, în cursul judecății își verifică competența din oficiu ori ca urmare a
ridicării unei excepții de necompetență sau ca o urmare a formulării unei căi de atac.
În oricare dintre fazele procesuale, organul judiciar care constată că nu este
competent va dispune declinarea de competență în favoarea organului judiciar pe
care îl consideră competent.

5.2. Excepția de necompetență


Reprezintă mijlocul procesual prin care se invocă necompetența unui organ
judiciar sesizat cu o cauză penală solicitându-se totodată trimiterea cauzei organului
judiciar competent72.
Excepția de necompetență poate fi invocată:
- în cursul urmăririi penale, din oficiu sau de părți ori de subiecții procesuali
principali;
- în faza procedurii de cameră preliminară din oficiu sau de către inculpat;
- în faza de judecată poate fi invocată din oficiu, de părți, persoana vătămată
sau de procurer.
Excepția de necompetență materială și cea după calitatea persoanei a instanței
inferioare celei competent potrivit legii poate fi invocată în tot cursul judecății, până
la pronunțarea hotărârii definitive.
Aceeași excepție, dar care privește instanța superioară celei competente
potrivit legii poate fi invocată până la începerea cercetării judecătorești.
Excepția de necompetență teritorială poate fi invocată numai până la
începerea cercetării judecătorești.
În cursul urmăririi penale, în cazul invocării unei excepții de necompetență,
procurorul are două alternative de soluționare:
a) prin ordonanță, respinge excepția de necompetență, urmărirea penală
urmând a fi continuată de parchetul sesizat;
b) prin ordonanță admite excepția de necompetență și dispune declinarea
competenței de efectuare a urmăririi penale parchetului competent.
Declinarea de competență are ca și consecințe dezînvestirea parchetului care a
dispus declinarea și trimiterea dosarului, în vederea continuării urmăririi penale
parchetului în favoarea căruia s-a dispus declinarea.

72
Udroiu M., op. cit., fișe, p. 98.

- 65 -
În cazul în care declinarea de competență s-a dispus ca urmare a constatării
necompetenței materiale sau personale, parchetul căruia i s-a trimis cauza are
posibilitatea de a menține probele administrate, actele îndeplinite și măsurile dispuse
de parchetul care și-a declinat competența. În situația în care declinarea s-a dispus
urmare a constatării necompetenței teritoriale, probele administrate, actele
îndeplinite și măsurile dispuse de parchetul care s-a dezînvestit se mențin (art. 50 C.
pr. pen.).
În faza de judecată, în cazul invocării unei excepții de necompetență, instanța
are două alternative de soluționare:
a) prin încheiere, respinge excepția de necompetență, încheierea putând fi
atacată doar o dată cu fondul;
b) prin sentință definitivă, admite excepția de necompetență și dispune
declinarea competenței de judecare către o altă instanță, pe care o
consideră competentă.
În mod asemănător celor arătate la faza de urmărire penală, consecința
admiterii excepției de necompetență constă în dezînvestirea instanței, sentința penală
constituie act de sesizare a instanței la care a fost declinată cauza în vederea
continuării judecății, iar probele administrate, actele de îndeplinite și măsurile
dispuse pot fi menținute (necompetența materială și personală) sau se mențin
(necompetența teritorială).
Judecătorul de drepturi și libertăți și judecătorul de cameră preliminară pot
admite ori respinge excepția de necompetență prin încheiere care nu este supusă
niciunei căi de atac, competența urmând a fi declinată ori menținută în funcție de
soluția pronunțată.

5.3. Conflictul de competență

Ca urmare a declinării, se pot ivi între două instanţe conflicte de competenţă,


datorate fie sesizării simultane sau succesive cu judecarea aceleiaşi cauze.
Aceste conflicte pot fi pozitive, când instanţele se declară competente să
soluţioneze cauza, sau negative, când instanţele se declară necompetente să
soluţioneze cauza73.
Regulile de soluţionare a conflictului de competenţă sunt:
- când două sau mai multe instanţe se recunosc competente a judeca aceeaşi
cauză ori îşi declină competenţa, conflictul pozitiv sau negativ de competenţă se
soluţionează de instanţa ierarhic superioară comună.
- instanţa ierarhic superioară comună este sesizată în caz de conflict pozitiv,
de către instanţa care s-a declarat cea din urmă competentă, iar în caz de conflict
negativ, de către instanţa care şi-a declinat cea din urmă competenţa.

73
Theodoru Gr., op. cit., p. 324.

- 66 -
În toate cazurile, sesizarea se poate face şi de procuror sau de părţi. În cazul
conflictului pozitiv de competenţă, judecata se suspendă până la soluţionarea
conflictului.
Instanţa ierarhic superioară comună hotărăşte asupra conflictului de
competenţă, în ședință publică, cu citarea părţilor, prin încheiere definitivă (regulator
de competență).
Când instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului de competenţă constată că
acea cauză este de competenţa altei instanţe decât cele între care a intervenit
conflictul şi faţă de care nu este instanţă superioară comună trimite dosarul instanţei
superioare comune.
Instanţa căreia i s-a trimis cauza prin hotărârea de stabilire a competenţei nu
se mai poate declara necompetentă, afară de cazul în care, în urma noii situaţii de
fapt ce rezultă din completarea cercetării judecătoreşti, se constată că fapta
constituie o infracţiune dată prin lege în competenţa altei instanţe.
Regulile pentru soluționare conflictului de competență în faza de judecată se
aplică și în cazul în care conflictul intervine între doi judecători de drepturi și
libertăți ori între doi judecători de cameră preliminară.

5.4. Prorogarea de competență


Sunt situaţii în care, pentru o mai bună soluţionare a cauzelor este necesară
prelungirea competenţei unor organe judiciare şi asupra unor cauze care, potrivit
legii, sunt de competenţa altor organe. Aceste cazuri se numesc prorogări de
competenţă şi intervin numai în situaţiile expres prevăzute de lege74.

5.4.1. Cauzele de reunire


Reunirea cauzelor poate conduce la o prorogare de competență în situația
existenței unei legături între două sau mai multe infracțiuni care relevă necesitatea
reunirii lor în cadrul aceluiași proces penal pentru a fi urmărite sau judecate
împreună75.
Situații de reunire obligatorie a cauzelor:
Instanța are obligația, potrivit art. 43 alin. 1 C. pr. pen., să dispună reunirea
cauzelor în cazul: infracțiunii continuate, concursului formal de infracțiuni sau în
orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură
infracțiune (infracțiunea continuă, complexă sau de obicei, ori în ipoteza unității
naturale colective)76.

74
Mateuţ Gh., op. cit., p. 455-456.
75
Udroiu M., op. cit., p. 146.
76
Udroiu M., op. cit., p. 146-147.

- 67 -
5.4.2. Disjungerea
Disjungerea este operaţia prin care cauzele reunite aflate la aceeaşi instanţă se
despart77.
Pentru motive temeinice privind mai buna desfăşurare a judecăţii, instanţa
poate dispune disjungerea acesteia cu privire la unii dintre inculpaţi sau la unele
dintre infracţiuni.
Disjungerea cauzei se dispune de instanţă, prin încheiere, din oficiu sau la
cererea procurorului ori a părţilor.
5.4.3. Chestiunile prealabile
Problemele de natură extrapenală care trebuiesc rezolvate înainte de
soluţionarea cauzei penale şi de a căror rezolvare prealabilă depinde soluţia în cauza
respectivă, se numesc chestiuni prealabile. Spre exemplu, stabilirea existenţei
raporturilor de familie (a căsătoriei) de care depinde comiterea infracţiunii de
bigamie78.

6. Remediile procesuale
În cursul soluţionării unor cauze penale pot interveni situaţii în care unul
dintre subiecţii oficiali să nu îşi poată exercita atribuţiile cu obiectivitate şi
imparţialitate, datorită unor relaţii de rudenie sau altor motive, raţiune pentru care
legiuitorul a prevăzut remediile procesuale. Aceste remedii sunt: incompatibilitatea,
abţinerea, recuzarea.

6.1. Incompatibilitatea
Incompatibilitatea reprezintă un impediment pentru subiectul procesual de a
participa într-o cauză penală și are rolul asigurării caracterului echitabil al procesului
penal.
6.2. Abținerea
Abținerea este obligația ce incumbă judecătorului, procurorului, organului de
cercetare penală, grefierului, magistratului-asistent ori expertului de a se abține să
participe la procesul penal, în cazul în care constată că se află într-unul dintre
cazurile de incompatibilitate.
Declarația de abținere trebuie făcută, în scris sau oral, președintelui instanței,
procurorului care supraveghează urmărirea penală sau procurorului ierarhic superior,
de îndată ce aceste persoane au cunoscut existența cazului de incompatibilitate, care
trebuie menționat în cuprinsul declarației.

6.3. Recuzarea
În cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declaraţie de abţinere,
părţile, subiecţii procesuali principali sau procurorul pot face cerere de recuzare, de
îndată ce au aflat despre existenţa cazului de incompatibilitate.
Cererea de recuzare se formulează doar împotriva persoanei din cadrul
organului de cercetare penală, a procurorului sau a judecătorului care efectuează
77
Neagu I., op. cit., p. 338.
78
Ibidem, p. 458.

- 68 -
activităţi judiciare în cauză. Este inadmisibilă recuzarea judecătorului sau a
procurorului chemat să decidă asupra recuzării (art. 67 alin. 2 C. pr. pen.).

7. Strămutarea cauzelor penale


În strânsă legătură cu incompatibilitatea, strămutarea este un remediu
procesual prin care sunt rezolvate situațiile în care asupra tuturor judecătorilor unei
instanțe planează suspiciunea rezonabilă că imparțialitatea lor este afectată datorită
împrejurărilor cauzei, calității părților ori atunci când există pericol de tulburare a
ordinii publice79.
Motivele care constituie temei de strămutare afectând garanția unui proces
echitabil și imparțialitatea judecătorilor sunt:
1. împrejurările cauzei;
2. calitatea părților;
3. existența unui pericol de tulburare a ordinii publice.

Timpul necesar studiului: 2h

V. Cuvinte cheie – competenţă, competenţă materială, funcţională,


teritorială, personală, specială, excepţională, prorogare de competenţă, remedii
procesuale.

VI.Întrebări recapitulative :
1. Enumeraţi cazurile în care poate fi dispusă strămutarea cauzei.
2. Enumeraţi cazurile de incompatibilitate în care se pot afla procurorii.
3. Analizaţi competenţa funcţională a instanţelor de judecată.
4. Analizaţi competenţa teritorială a instanţelor de judecată pentru infracţiunile comise în
ţară.
5. Analizaţi competenţa materială a curţii de apel.

VII.Teste grilă de evaluare :


1.Tribunalul are competența funcțională de a judeca:
a) în apel;
b) în primă instanță;
c) recursurile în casație împotriva hotărârilor definitive, în condițiile prevăzute de
lege.

2.Judecătorul de camera preliminară:


79
Buneci P. (colectiv), op. cit., p. 85.

- 69 -
a) evaluează temeinicia sau netemeinicia trimiterii în judecată;
b) soluționează plângerile împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în
judecată;
c) se pronunță în primă instanță asupra legalității actului de trimitere în judecată și a
probelor pe care se bazează acesta.

3.Tribunalul judecă în primă instanță:


a) infracțiunile săvârșite de avocați;
b) infracțiunile săvârșite cu intenție depășită care au avut ca urmare moartea unei
persoane;
c) infracțiunile săvârșite de notary publici.

4. Prin “locul săvârșirii infracțiunii” se înțelege:


a) locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în totul sau în parte;
b) locul unde făptuitorul a fost prins;
c) locul unde s-a produs urmarea activității infracționale.

5.Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror:


a) în cazul infracțiunilor pentru care competența de judecată în primă instanță
aparține curții de apel sau tribunalului;
b) în cazul infracțiunilor pentru care competența de a efectua urmărirea penală
aparține Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și
Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție;
c) în cazul infracțiunii de evadare.

6.Intră în competența de soluționare în primă instanță a judecătoriei:


a) vătămarea fătului;
b) compromiterea intereselor justiției;
c) obținerea ilegală de fonduri.

7. Tăinuirea, favorizarea infractorului şi nedenunţarea unor infracţiuni se judecă în


primă instanță de:
a) tribunal;
b) instanţa care judecă infracţiunea la care acestea se referă;
c) curtea de apel.

8. Instanța este obligată să dispună reunirea cauzelor:


a) în cazul în care la săvârșirea unei infracțiuni au participat în calitate de coautori,
instigator, complici două sau mai multe personae;
b) în cazul concursului formal de infracțiuni;
c) când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârște de aceeași persoană.

9.Pot formula cerere de recuzare:


a) numai părțile și procurorul;
b) orice subiecți procesuali;
- 70 -
c) subiecții procesuali principali.

10.Necompetența teritorială:
a) care nu a fost invocată în termenul prevăzut de lege atrage prorogarea de
competență a instanței sesizate;
b) nu poate fi acoperită;
c) se acoperă prin neinvocarea excepției înăuntrul termenului de decădere prevăzut
de lege.

Răspunsurile corecte se găsesc la sfârşitul suportului de curs !

VIII. Temă de casă: Asemănări şi deosebiri între strămutare şi recuzare.

IX. Bibliografie selectivă :


- Păcurariu I., Drept procesual penal, Partea generală, Ed. Universul Juridic,
București, 2019.
- Neagu I., Damaschin M., Tratat de procedură penală, Partea generală, Ed.
Universul Juridic, București, 2014;

- 71 -
UNITATEA DE STUDIU 6: Măsurile procesuale preventive

I. Obiectivele specifice ale temei – analiza măsurilor procesuale întâlnite în


procesul penal.

II. Competenţe specifice dobândite de student : studentul va fi capabil să definească


măsurile procesuale, să le enumere, să expună în ce constau măsurile procesuale
preventive şi să indice care sunt organele judiciare competente să le dispună.

III. Rezumatul ideilor principale – Unitatea defineşte şi enumeră măsurile


procesuale întâlnite în procesul penal, expune în ce constă fiecare măsură procesuală, care
sunt organele judiciare competente să dispună asupra lor şi care sunt cazurile în care
aceste măsuri pot fi luate, prelungite, precum şi situaţiile în care încetează sau pot fi
revocate.

IV. Conţinutul unităţii de studiu : Măsurile procesuale


1. Considerații preliminare
Măsurile procesuale au ca obiectiv buna desfășurare a procesului penal pentru
atingerea scopului acestei activități judiciare (constatarea la timp și în mod complet
a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o
infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu
fie trasă la răspundere penală), precum și garantarea acordării de despăgubiri civile
persoanelor prejudiciate material sau moral prin săvârșirea infracțiunii (obiectul
acțiunii civile în procesul penal), dar și asigurarea desfășurării în condiții optime a
activității judiciare.
Codul de procedură penală tratează măsurile procesuale astfel:
a) măsurile preventive;
b) măsurile de siguranță cu caracter medical;
c) măsurile asigurătorii;
d) restituirea lucrurilor;
e) restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii.
Măsurile de prevenție, în funcție de conținutul lor, sunt divizate în măsuri
preventive privative de libertate (reținerea, arestul la domiciliu și arestarea
preventivă) și măsuri preventive restrictive de libertate (controlul judiciar și
controlul judiciar pe cauțiune).
Celelalte categorii de măsuri procesuale sunt formate din cele care au ca
obiect asigurarea unei ocrotiri personale sau reale în situații ivite în activitatea
judiciară (măsurile de siguranță cu caracter medical – obligarea provizorie la

- 72 -
tratament medical și internarea medicală provizorie; măsurile asigurătorii; restituirea
lucrurilor; restabilirea situației anterioare).
În raport de valoarea socială ocrotită, măsurile procesuale pot fi personale
(care privesc persoanele implicate în procesul penal și libertatea acestora – reținerea,
controlul judiciar, arestul la domiciliu, arestarea preventivă, etc.) sau reale (care
vizează bunurile persoanelor – sechestrul, poprirea asiguratorie, etc.).
După criteriul fazei de judecată în care sunt dispuse, regăsim măsuri
procesuale care pot fi dispuse numai în faza de urmărire penală (reținerea) și măsuri
procesuale care pot fi dispuse atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de
cameră preliminară, dar și în faza de judecată (arestarea preventivă, inscripția
ipotecară, etc.).

2. Măsurile preventive
Abordarea măsurilor preventive în Codul de procedură penală reprezintă o
transpunere a exigențelor trasate în art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului privind libertatea și siguranța persoanei, precum și a evoluției jurisprudenței
în această materie, a Curții de la Strasbourg.
Articolul 202 alin. 1 C. pr. pen. precizează că măsurile preventive se iau dacă
sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al
împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la
judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni.
Conform art. 202 alin. 4 C. pr. pen., măsurile preventive care pot fi dispuse cu
privire la suspectul sau inculpatul persoană fizică sunt:
a) Reținerea;
b) Controlul judiciar;
c) Controlul judiciar pe cauțiune;
d) Arestul la domiciliu;
e) Arestarea preventivă.

2.1. Reținerea
2.1.1. Faza procesuală în care se poate dispune
Măsura preventivă privativă de libertate a reținerii poate fi luată numai în faza
de urmărire penală, față de suspect sau inculpat.

2.1.2. Condiții
1. să fie începută urmărirea penală cu privire la infracțiunea presupusă a
fi săvârșită, iar procurorul să fi dispus continuarea efectuării urmăririi
penale față de suspect;
2. să existe probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea
rezonabilă că suspectul sau inculpatul a săvârșit o infracțiune.
3. să nu existe o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea
acțiunii penale prevăzută la art. 16 alin. 1 C. pr. pen.

- 73 -
4. măsura reținerii să fie necesară pentru buna desfășurare a procesului
penal, a împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la
urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte
infracțiuni.
5. măsura reținerii să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse
suspectului sau inculpatului
- deși legiuitorul nu fixează nicio interdicție cu privire la posibilitatea dispunerii
reținerii în cazul infracțiunilor pedepsite doar cu amenda (art. 288 alin. 3 C. pen.; art.
389 alin. 1 C. pen.; art. 434 alin. 1 C. pen.), apreciem că este inadecvată reținerea
ținând cont de proporționalitatea dintre această măsura preventivă privativă de
libertate și gravitatea faptei pentru care însăși legiuitorul a prevăzut cea mai ușoară
dintre pedepse.
6. audierea prealabilă luării măsurii reținerii a suspectului sau
inculpatului în prezența apărătorului ales sau desemnat din oficiu

2.1.3. Aspecte procedurale


Organul competent să ia măsura preventivă privativă de libertate a reținerii
este organul de cercetare penală sau procurorul. Dacă reținerea a fost dispusă de
organul de cercetare penală, acesta are obligația de a-l informa pe procuror cu
privire la luarea măsurii preventive, de îndată și prin orice mijloace.
Durata reținerii este de cel mult 24 de ore. În durata reținerii nu se include
timpul strict necesar conducerii suspectului sau inculpatului la sediul organului
judiciar, conform legii. Dacă suspectul sau inculpatul a fost adus în fața organului de
cercetare penală sau procurorului pentru a fi audiat, în baza unui mandat de aducere
legal emis, în termenul de 24 ore nu se include perioada cât suspectul sau inculpatul
s-a aflat sub puterea acelui mandat și care potrivit art. 265 alin. 12 C. pr. pen. nu
poate depăși 8 ore.
Înainte de audiere, organul de cercetare penală ori procurorul este obligat să
aducă la cunoştinţa suspectului sau inculpatului că are dreptul de a fi asistat de un
avocat ales ori numit din oficiu şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, cu excepţia
furnizării de informaţii referitoare la identitatea sa, atrăgându-i atenţia că ceea ce
declară poate fi folosit împotriva sa.
Potrivit art. 209 alin. 2 C. pr. pen., persoanei reţinute i se aduc la cunoştinţă,
de îndată, în limba pe care o înţelege, infracţiunea de care este suspectat şi motivele
reţinerii.
Măsura reţinerii poate fi luată numai după audierea suspectului sau
inculpatului, în prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu.
Măsura se dispune prin ordonanță motivată.
Potrivit procedurii de la calculul termenelor, ora la care începe reținerea și ora
la care încetează intră în durata acestei măsuri.
Persoanei reținute i se înmânează un exemplar al ordonanței de reținere.
Dacă pe parcursul reținerii organul de urmărire penală consideră că se impune
luarea măsurii arestării preventive, procurorul va sesiza judecătorul de drepturi și
- 74 -
libertăți de la instanța competentă, cu cel puțin 6 ore înainte de expirarea duratei
reținerii suspectului sau inculpatului, în vederea luării măsurii arestării preventive
față de inculpatul reținut (față de suspect neputându-se lua măsura arestării
preventive).
Reținerea se execută în centrele de reținere și arestare preventivă care
funcționează în cadrul Ministerului Afacerilor Interne.

2.2. Controlul judiciar


Ca alternativă la dispunerea măsurilor preventive privative de libertate,
organele judiciare au la dispoziție luarea față de inculpat a unor măsuri preventive
restrictive de libertate prin care se realizează un control judiciar al inculpatului.

2.2.1. Faza procesuală în care poate fi dispusă măsura


Măsura preventivă restrictivă de drepturi a controlului judiciar poate fi luată,
numai față de inculpat, în faza de urmărire penală, în procedura de cameră
preliminară ori în cursul judecății.

2.2.2. Conținutul controlului judiciar


Organul judiciar care ia măsura controlului judiciar față de inculpat, impune
acestuia următoarele obligații:
a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră
preliminară sau la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa
căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinţei;
c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de
către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului
de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori
este chemat.
Totodată, organul judiciar poate dispune în sarcina inculpatului și respectarea
uneia sau a mai multora dintre următoarele obligații:
a) să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar,
decât cu încuviinţarea prealabilă a acestuia;
b) să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se
deplaseze doar în locurile stabilite de acesta;
c) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;
d) să nu revină în locuinţa familiei, să nu se apropie de persoana vătămată
sau de membrii familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea
infracţiunii, de martori ori experţi sau de alte persoane anume
desemnate de organul judiciar şi să nu comunice cu acestea direct
sau indirect, pe nicio cale;

- 75 -
e) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în
exercitarea căreia a săvârşit fapta;
f) să comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de
existenţă;
g) să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în
special în scopul dezintoxicării;
h) să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări
publice;
i) să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar;
j) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme;
k) să nu emită cecuri.

2.2.3. Aspecte procedurale


În faza de urmărire penală, procurorul dispune citarea inculpatului aflat în
stare de libertate sau aducerea inculpatului aflat în stare de reţinere.
Inculpatului prezent i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o
înţelege, infracţiunea de care este suspectat şi motivele luării măsurii controlului
judiciar.
Măsura controlului judiciar poate fi luată numai după audierea inculpatului, în
prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu.
Procurorul dispune luarea măsurii controlului judiciar prin ordonanţă
motivată, care se comunică inculpatului.
În cuprinsul ordonanței prin care se dispune luarea măsurii controlului judiciar
sunt prevăzute în mod expres obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte pe
durata acestuia şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a
obligaţiilor care îi revin, măsura controlului judiciar se poate înlocui cu măsura
arestului la domiciliu sau măsura arestării preventive.
Supravegherea respectării de către inculpat a obligaţiilor care îi revin pe
durata controlului judiciar se realizează de către instituţia, organul sau autoritatea
anume desemnate de organul judiciar care a dispus măsura, în condiţiile legii (în
general, organele de poliție sunt cele care exercită supravegherea).
În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu
rea-credinţă, obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit
cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii
penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră
preliminară sau instanţa de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate
dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării
preventive, în condiţiile prevăzute de lege.
În cursul urmăririi penale, procurorul care a luat măsura poate dispune, din
oficiu sau la cererea motivată a inculpatului, prin ordonanţă, impunerea unor noi
obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial, dacă apar
motive temeinice care justifică aceasta, după audierea inculpatului.

- 76 -
În procedura de cameră preliminară, la propunerea procurorului prin
rechizitoriu ori din oficiu, judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate
lua față de inculpat măsura controlului judiciar. Aspectele procedurale menționate
mai sus, în cazul luării măsurii controlului judiciar de către procuror sunt deopotrivă
aplicabile și în situația în care măsura este dispusă de către judecătorul de cameră
preliminară. Din punct de vedere al procedurii de judecată, audierea inculpatului este
obligatorie în măsura în care este prezent, participarea procurorului și a avocatului
inculpatului (ales sau desemnat din oficiu) fiind deopotrivă obligatorii.
În cursul judecății, în mod similar celor expuse (luarea măsurii în faza
camerei preliminare), instanța de judecată, prin încheiere, poate lua măsura
controlului judiciar față de inculpat, la cererea procurorului ori din oficiu, în măsura
în care sunt îndeplinite condițiile pentru luarea acestei măsuri.
De asemenea, în măsura în care, în faza de urmărire penală, judecătorul de
drepturi și libertăți, prin încheiere, respinge propunerea de arestare preventivă ori de
luare a măsurii arestului la domiciliu față de inculpat, acesta poate lua măsura
controlului judiciar. Situația este similară și în cazul în care procurorul face prin
rechizitoriu propunerea de arestare preventivă sau de luare a măsurii arestului la
domiciliu față de inculpat, iar judecătorul de cameră preliminară o respinge, acesta
poate lua măsura controlului judiciar.

2.3. Controlul judiciar pe cauțiune


Măsura procesuală preventivă a controlului judiciar pe cauțiune presupune
instituirea de obligații în sarcina inculpatului, identice cu situația din cazul
controlului judiciar, în plus acesta având obligația depunerii unei sume de bani ori
constituirea unei garanții reale mobiliare sau imobiliare asupra unei sume de bani
determinate stabilite de organul judiciar, numită cauțiune.
Cauțiunea reprezintă o garanție a participării inculpatului la procesul penal, a
faptului ca acesta își va respecta obligațiile impuse de controlul judiciar și, când este
cazul, servește la despăgubirea persoanelor care au suferit o vătămare prin comiterea
infracțiunii, la recuperarea cheltuielilor judiciare ori la plata amenzii.

2.3.1. Aspecte procedurale și conținutul măsurii


Spre deosebire de controlul judiciar, procurorul, judecătorul de drepturi și
libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată va stabili mai
întâi cuantumul cauțiuni ori întinderea valorii asupra căreia trebuie constituită
garanția reală mobiliară sau imobiliară, după care va dispune luarea măsurii
controlului judiciar pe cauțiune, impunând totodată inculpatului obligațiile prevăzute
la art. 215 alin. 1 C. pr. pen și, în mod facultativ, putând impune una sau mai multe
dintre obligațiile prevăzute la art. 215 alin. 2 C. pr. pen.

2.3.2. Cauțiunea
Cauțiunea are un cuantum minim de 1000 lei, legiuitorul nestabilind
cuantumul maxim, astfel încât organul judiciar poate dispune ca suma reprezentând
cauțiunea să aibă un cuantum egal sau mai mare cu 1000 lei.

- 77 -
Cuantumul cauțiunii va fi determinat în funcție de următoarele criterii:
gravitatea acuzației aduse inculpatului, situația materială a acestuia și obligațiile
legale pe care le are. Evident, că organul judiciar va ține cont și de valoare
eventualelor despăgubiri bănești ce pot fi acordate pentru repararea prejudiciului
cauzat prin săvârșirea infracțiunii, a cheltuielilor judiciare și a amenzii.
Cauțiunea se restituie inculpatului de către instanța de judecată (prin hotărâre)
dacă nu s-a dispus plata din cauţiune, în ordinea următoare, a despăgubirilor băneşti
acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune, a cheltuielilor judiciare
sau a amenzii. Totodată, în măsura în care procurorul dispune o soluție de
netrimitere în judecată, prin ordonanță sau rechizitoriu va dispune și restituirea
cauțiunii. În măsura în care se dispune revocarea măsurii controlului judiciar pe
cauțiune, aceasta va fi restituită inculpatului.

2.4. Arestul la domiciliu


2.4.1. Faza procesuală în care se poate lua măsura și organul judiciar
competent
Arestul la domiciliu poate fi dispus în faza de urmărire penală de către
judecătorul de drepturi și libertăți, în faza de cameră preliminară de către judecătorul
de cameră preliminară, iar în cursul judecății de către instanța de judecată. Având în
vedere că arestul la domiciliu este o măsură preventivă privativă de libertate, aceasta
poate fi luată numai de către un judecător. Măsura arestului la domiciliu se ia prin
încheiere.

2.4.2. Durata arestului la domiciliu


În cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel
mult 30 de zile.
Arestul la domiciliu poate fi prelungit, în cursul urmăririi penale, numai în caz
de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au
apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile.
În cazul prevăzut mai sus, prelungirea arestului la domiciliu poate fi dispusă
de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în
grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul unde s-a constatat săvârşirea
infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi este sesizat în vederea prelungirii măsurii
de către procuror, prin propunere motivată, însoţită de dosarul cauzei, cu cel puţin 5
zile înainte de expirarea duratei acesteia.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi, sesizat, fixează termen de soluţionare a
propunerii procurorului, în camera de consiliu, mai înainte de expirarea duratei
arestului la domiciliu şi dispune citarea inculpatului.
Participarea procurorului este obligatorie.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi admite sau respinge propunerea
procurorului prin încheiere motivată.

- 78 -
Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală, în termen de 24 de
ore de la expirarea termenului de formulare a contestaţiei.
Durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale,
este de 180 de zile.
Durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu nu se ia
în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a
inculpatului în cursul urmăririi penale.

2.4.3. Conținutul măsurii preventive a arestului la domiciliu


Măsura arestului la domiciliu constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o
perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte, fără permisiunea
organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se
supune unor restricţii stabilite de acesta.
Pe durata arestului la domiciliu, inculpatul are următoarele obligaţii:
a) să se prezinte în faţa organului de urmărire penală, a judecătorului de
drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată
ori de câte ori este chemat;
b) să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai
acesteia, cu alţi participanţi la comiterea infracţiunii, cu martorii ori experţii, precum
şi cu alte persoane stabilite de organul judiciar.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau
instanţa de judecată poate dispune ca pe durata arestului la domiciliu inculpatul să
poarte permanent un sistem electronic de supraveghere.

2.5. Arestarea preventivă


Cunoscută și sub denumirea de deținere preventivă sau arest preventiv, luarea
acestei măsuri implică privarea de libertate a unei persoane, fără a contraveni
principiului constituțional al libertății individuale și nici principiului de drept penal
după care nu poți pedepsi pe cineva înainte de a-l judeca și de a-l găsi vinovat,
întrucât nu are caracterul, regimul și efectele unei pedepse, ci este o măsură pusă la
dispoziția justiției, a organelor judiciare penale în general, pentru a preveni
neajunsurile generate de tendința inculpatului de a se sustrage de la urmărirea penală
ori de la judecată și, pentru a asigura o desfășurare netulburată și în ritm normal a
procesului penal80.

2.5.1. Faza procesuală în care se poate lua măsura și organul judiciar


competent
Arestarea preventivă poate fi dispusă în faza de urmărire penală de către
judecătorul de drepturi și libertăți, în faza de cameră preliminară de către judecătorul
de cameră preliminară, iar în cursul judecății de către instanța de judecată. Arestarea
preventivă poate fi luată numai de către un judecător, prin încheiere motivată.

80
Andrieș D., Mateș D., Măsura arestării preventive, în R.D.P. nr. 2/2001, p. 88; și Zarafiu A., Arestarea preventivă,
Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 77.

- 79 -
2.5.2. Condiții
Măsura preventivă privativă de libertate a arestării preventive poate fi luată
numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
1. să fi fost pusă în mișcare acțiunea penală;
2. să existe probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a
săvârșit o infracțiune și există una dintre următoarele situații:
a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la
urmărirea penală sau judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de
acte;
b) inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea
infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să
sustragă mijloace materiale de probă sau să determină o altă persoană să aibă un
astfel de comportament;
c) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să
realizeze o înțelegere frauduloasă cu aceasta;
d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii
penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau
pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni;
3. măsura arestului preventiv să fie necesară pentru buna desfășurare a
procesului penal, a împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau
de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni;
4. măsura arestului preventiv să fie proporțională cu gravitatea acuzației
adusă inculpatului;
5. să nu existe o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea
acțiunii penale prevăzută la art. 16 alin. 1 C. pr. pen.;
6. audierea prealabilă luării măsurii arestului la domiciliu a inculpatului
în prezența apărătorului ales sau desemnat din oficiu;

În mod autonom de cazurile prevăzute la art. 223 alin. 1 din C. pr. pen.
(punctul 2 – condiții) arestarea preventivă mai poate fi dispusă și dacă, pe lângă
condițiile prevăzute la punctele 1 și 3-6, din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că
inculpatul a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care
s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra
securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de
trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a
banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate,
evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune
săvârşită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării
gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului

- 80 -
şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări
privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este
necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică (art. 223
alin. 2 C. pr. pen.).

3. Dispoziții comune privind măsurile preventive


3.1. Încetarea de drept a măsurilor preventive
Măsurile preventive încetează de drept:
a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele
judiciare;
b) în cazurile în care procurorul dispune o soluţie de netrimitere în judecată
ori instanţa de judecată pronunţă o hotărâre de achitare, de încetare a procesului
penal, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de
suspendare a executării pedepsei sub supraveghere, chiar nedefinitivă;
c) la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus condamnarea
inculpatului;
d) în alte cazuri anume prevăzute de lege (spre exemplu, în cazul în care
instanța pronunță o soluție de condamnare la pedeapsa amenzii penale).
Arestarea preventivă şi arestul la domiciliu încetează de drept:
a) în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii în primă instanţă, la
împlinirea duratei maxime prevăzute de lege;
b) în apel, dacă durata măsurii a atins durata pedepsei pronunţate în
hotărârea de condamnare.

Organul judiciar care a dispus această măsură sau, după caz, procurorul,
judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de
judecată în faţa căreia se află cauza constată, prin ordonanţă sau încheiere, din
oficiu, la cerere sau la sesizarea administraţiei locului de deţinere, încetarea de drept
a măsurii preventive, dispunând, în cazul celui reţinut sau arestat preventiv, punerea
de îndată în libertate, dacă nu este reţinut ori arestat în altă cauză.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau
instanţa de judecată se pronunţă, prin încheiere motivată, asupra încetării de drept a
măsurii preventive chiar şi în lipsa inculpatului. Asistenţa juridică a inculpatului şi
participarea procurorului sunt obligatorii.
De asemenea, potrivit art. 399 din C. pr. pen., instanţa are obligaţia ca, prin
hotărâre, să se pronunţe asupra menţinerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a
măsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la inculpat.
În caz de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de
achitare sau de încetare a procesului penal, instanţa dispune punerea de îndată în
libertate a inculpatului arestat preventiv.
De asemenea, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului
arestat preventiv atunci când pronunţă:
a) o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării
preventive;
- 81 -
b) o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea executării sub supraveghere;
c) o pedeapsă cu amendă, care nu însoţeşte pedeapsa închisorii;
d) o măsură educativă. (art. 399 alin. 3 C. pr. pen.)
Hotărârea pronunţată în condiţiile alin. 1 şi 2 ale art. 399 C. pr. pen. cu privire
la măsurile preventive este executorie.
În caz de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de
achitare sau de încetare a procesului penal, dacă în cursul urmăririi penale sau al
judecăţii faţă de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe
cauţiune, instanţa va dispune restituirea sumei depuse drept cauţiune, dacă nu s-a
dispus plata din aceasta a despăgubirilor acordate pentru repararea pagubelor şi dacă
nu s-a dispus plata din cauţiune prevăzută la art. 217 alin. 7 din C. pr. pen.
Durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin
echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă.
După pronunţarea hotărârii, până la sesizarea instanţei de apel, instanţa poate
dispune, la cerere sau din oficiu, luarea, revocarea sau înlocuirea unei măsuri
preventive cu privire la inculpatul condamnat, în condiţiile legii.

3.2. Revocarea și înlocuirea măsurilor preventive


În cazul în care temeiurile pentru care a fost luată măsura preventivă s-au
schimbat, măsura poate fi înlocuită cu alta fie mai ușoară, fie mai grea. Schimbarea
temeiurilor pentru care a fost luată măsura preventivă poate conduce și la concluzia
că aceasta nu mai este necesară, caz în care măsura preventivă luată inițial se revocă.
Art. 242 alin. 1 din C. pr. pen. stabilește că măsurile preventive se revocă din oficiu
sau la cerere, în două situații:
a) au încetat temeiurile care au determinat luarea respectivei măsuri;
b) au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii. Inexistența
vreunui temei care să justifice menținerea în continuare a măsurii preventive este
supusă aprecierii organului jurisdicțional competent, care trebuie să constate
dispariția temeiului sau temeiurilor pentru care a fost luată măsura preventivă, dar și
lipsa oricărui alt temei legal care ar putea justifica menținerea în continuare a
acesteia81.
În situația în care se dispune înlocuirea măsurii preventive, inculpatul rămâne
supus unei constrângeri prevăzute de măsura înlocuitoare. Când se dispune
revocarea măsurii preventive, inculpatului este repus în starea de drept inițială, fără a
fi supus vreunei constrângeri decurgând din măsurile preventive82.
Măsura preventivă se înlocuieşte, din oficiu sau la cerere, cu o măsură
preventivă mai uşoară, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru
luarea acesteia şi, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei
procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai uşoară este
suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. 1 din C. pr. pen.
Măsura preventivă se înlocuieşte, din oficiu sau la cerere, cu o măsură
preventivă mai grea, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea

81
Buneci P. (colectiv), op. cit., p. 305.
82
Theodoru Gr., op. cit. (Tratat…2008), p. 458.

- 82 -
acesteia şi, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei
procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai grea este necesară
pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. 1 din C. pr. pen..
În cazul în care măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale de
către procuror sau de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, organul de cercetare
penală are obligaţia să îl informeze de îndată, în scris, pe procuror despre orice
împrejurare care ar putea conduce la revocarea sau înlocuirea măsurii preventive.
Dacă apreciază că informaţiile comunicate justifică revocarea sau înlocuirea măsurii
preventive, procurorul dispune aceasta sau, după caz, sesizează judecătorul de
drepturi şi libertăţi care a luat măsura, în termen de 24 de ore de la primirea
informării. Procurorul este obligat să sesizeze şi din oficiu judecătorul de drepturi şi
libertăţi, când constată el însuşi existenţa vreunei împrejurări care justifică revocarea
sau înlocuirea măsurii preventive luate de acesta.
Cererea de revocare sau înlocuire a măsurii preventive formulată de inculpat
se adresează, în scris, judecătorului de drepturi şi libertăţi, judecătorului de cameră
preliminară sau instanţei de judecată, după caz.
În vederea soluţionării cererii, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul
de cameră preliminară sau instanţa de judecată fixează data de soluţionare a acesteia
şi dispune citarea inculpatului.

3.3. Verificarea măsurilor preventive


Prelungirea duratei arestării poate fi dispusă numai în faza de urmărire penală,
în faza camerei preliminare și în faza de judecată, măsura arestării preventive și a
arestului la domiciliu, indiferent în care dintre fazele procesului penal a fost dispusă,
este supusă verificării și poate fi menținută.
3.3.1. Verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară
Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a
dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează
judecătorului de cameră preliminară de la instanţa competentă, cu cel puţin 5 zile
înainte de expirarea duratei acesteia.
În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră
preliminară verifică din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, înainte de
expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului.
Când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se menţin sau
există temeiuri noi care justifică o măsură preventivă, judecătorul de cameră
preliminară dispune prin încheiere menţinerea măsurii preventive faţă de inculpat.
Când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau
prelungirea măsurii arestării preventive şi nu există temeiuri noi care să o justifice
ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii
preventive, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere revocarea
acesteia şi punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
În tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră
preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă

- 83 -
subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive şi a măsurii
arestului la domiciliu.

3.3.2. Verificarea măsurilor preventive în cursul judecății


Judecătorul de cameră preliminară înaintează dosarul instanţei de judecată cu
cel puţin 5 zile înainte de expirarea măsurii preventive.
Instanţa de judecată verifică din oficiu dacă subzistă temeiurile care au
determinat luarea, prelungirea sau menţinerea măsurii preventive, înainte de
expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului.
În tot cursul judecăţii, instanţa, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar
nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menţinerea
măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu dispuse faţă de
inculpat.
Timpul necesar studiului: 2h

V. Cuvinte cheie – măsuri procesuale, măsuri preventive, reținerea,


controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu, arestarea
preventivă.

VI. Întrebări recapitulative :


1.Enumeraţi condiţiile care trebuie să fie întrunite cumulativ pentru a se putea dispune
măsura arestării preventive.
2.Expuneţi actele prin care se dispun măsurile procesuale preventive.
3.Expuneţi cazurile în care măsurile preventive încetează de drept.
4. Analizați măsura arestului la domiciliu.
5. Expuneţi cazurile în care măsurile preventive se revocă.

VII.Teste grilă de evaluare :

1. Măsura reţinerii se dispune prin:


a) rezoluţie;
b) ordonanţă;
c) încheiere motivată.

2. Măsura controlului judiciar se dispune prin:


a) rezoluţia organului de cercetare penală sau a procurorului;
b) ordonanţa procurorului;
c) sentinţa instanţei.

3. Măsura arestării preventive poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru care:


a) legea prevede alternativ pedeapsa amenzii;

- 84 -
b) legea prevede alternativ pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă;
c) legea prevede doar pedeapsa amenzii.

4. Reţinerea poate fi dispusă:


a) de organul de cercetare penală sau de procuror;
b) exclusiv de procuror;
c) de instanţa de judecată.

5.În faza de urmărire penală, arestarea preventivă a inculpatului se dispune:


a) exclusiv de procuror;
b) procuror sau instanţă;
c) exclusiv de judecătorul de drepturi și libertăți.

6. Sunt măsuri procesuale preventive:


a) arestarea preventivă;
b) poprirea;
c) restabilirea situației anterioare;

7. Măsurile preventive încetează de drept:


a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare;
b) în cazul în care se face plângere împotriva măsurii luate de organul de urmărire
penală;
c) în ipoteza pronunţării unei hotărâri de condamnare a inculpatului;

8.Măsura controlului judiciar poate fi dispusă:


a) față de suspect;
b) de către organele de cercetare penală, în cursul urmăririi penale;
c) de către procuror prin ordonanță motivată.

9.Reținerea poate fi înlocuită cu:


a) arestarea preventivă;
b) internarea medical nevoluntară;
c) controlul judiciar.

10. Arestarea preventivă a inculpatului major în faza de urmărire penală:


a) se poate dispune de către procuror sau de către instanţa de judecată;
b) presupune punerea în mişcare a acţiunii penale;
c) nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede în mod
alternativ pedeapsa amenzii.

Răspunsurile corecte se găsesc la sfârşitul suportului de curs !

- 85 -
VIII. Temă de casă: Expuneţi asemănările şi deosebirile existente între controlul
judiciar și arestul la domiciliu.

IX. Bibliografie selectivă :


- Păcurariu I., Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic,
București, 2019.
- Neagu I., Damaschin M., Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed.
Universul Juridic, București, 2014;

- 86 -
UNITATEA DE STUDIU 7: Probatoriul în procesul penal. Mijloacele de
probă.

I. Obiectivele specifice ale temei – prezentarea probaţiunii, a regulilor care


guvernează administrarea probelor, precum şi a mijloacelor de probă.

II. Competenţe specifice dobândite de student : studentul va fi capabil să definească


probele şi să le clasifice, să expună obiectul probaţiunii şi regulile care guvernează
administrarea probelor, să enumere şi să analizeze mijloacele de probă întâlnite în
procesul penal.

III. Rezumatul ideilor principale – tema analizează noţiunea de probe,


obiectul probaţiunii care este alcătuit din fapte şi împrejurări de fapt, expune regulile
care guvernează modul de administrare; defineşte şi analizează mijloacele de probă
întâlnite în procesul penal, respectiv: declaraţiile suspectului sau ale inculpatului,
declaraţiile persoanei vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente,
declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile,
mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-
legale şi expertizele.

IV. Conţinutul unităţii de studiu :


I. Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii
1. Noțiuni. Probe, probațiune, mijloace de probă, procedee probatorii

Dat fiind aportul consistent de informații utile procesului penal, proba are
înțelesul enunțat de legiuitor în cuprinsul art. 97 C. pr. pen.: „constituie probă orice
element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei
infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea
împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea
adevărului în procesul penal”.
În economia unui proces penal, probele au un rol crucial întrucât cu ajutorul
lor se lămuresc împrejurările esențiale ale fondului cauzei.
Stabilirea acelor fapte și împrejurări de fapt care constituie probe se
realizează prin activitatea de probațiune. În cadrul procesului penal, organele
judiciare, părțile și alți participanți principali (suspectul, persoana vătămată,
avocatul, etc.) utilizează probe care au fost obținute prin mijloace de probă, care la
rândul lor se obțin prin utilizarea procedeelor probatorii.
Deci, prin probațiune se înțelege activitatea de strângere și verificare a
probelor, activitate care constă mai întâi în stabilirea de fapte și împrejurări legate de

- 87 -
infracțiunea comisă, ca apoi, prin coroborarea și aprecierea acestora să se
dovedească existența infracțiunii și vinovăția infractorului83.
Mijloacele de probă sunt acele mijloace, prevăzute de lege, prin care se
constată elementele de fapt ce constituie probe.
Procedeele probatorii constau în moduri de a proceda în utilizarea
mijloacelor de probă.

2. Obiectul probațiunii
Obiectul probațiunii este constituit din totalitatea faptelor sau împrejurărilor
de fapt care urmează a fi dovedite în vederea soluționării cauzei penale.

3. Administrarea probelor
Administrarea probelor constituie activitatea organelor judiciare prin care sunt
obținute probele legale, pertinente, concludente și utile pentru determinarea faptelor
și împrejurărilor de fapt care fac posibilă aflarea adevărului în procesul penal.

4. Mijloacele de probă

Mijloacele de probă apar în procesul penal ca veritabile borne prin care, în


ultima analiză se tratează calea spre informația – certă sau îndoielnică, principală sau
secundară – pe care fiecare probă o are în raport cu existența sau inexistența
infracțiunii, cu contribuția de autor, instigator sau complice a făptuitorului, cu
vinovăția acestuia sau cu lipsa vinovăției, etc. mijloacele de probă sunt mijloace de
investigare sau de descoperire a probelor, de administrare a dovezilor în procesul
penal84.
Mijloacele de probă nu se confundă cu procedeele de probatorii. Procedeele
probatorii constituie modalități de a releva probele conținute de mijloacele de probă.

4.1. Declarațiile suspectului sau ale inculpatului

Mijloc de probă care constă în relatările suspectului sau inculpatului cu privire


la fapta și la acuzația imputată în legătură cu aceasta, administrat pe calea audierii.
Evident, legiuitorul a considerat acest mijloc de probă ca fiind important plecând de
la premisa că suspectul/inculpatul cunoaște întotdeauna toate împrejurările comiterii
faptei.
Declarația suspectului/inculpatului constituie un drept al acestuia, și nu o
obligație, aceasta reieșind cu evidență din posibilitatea oferită de legiuitor acestuia
de a se prevala de dreptul la tăcere și implicit de a refuza să dea declarații.
Dacă pentru suspect/inculpat audierea constituie un drept, pentru organele
judiciare constituie o obligație în sensul că trebuie să depună toate demersurile
legale în vederea ascultării suspectului sau inculpatului.

83
Mrejeru Th., Mrejeru B., Probele în procesul penal, Ed. Nomina Lex, București, 2010, p. 19.
84
Mrejeru Th., Mrejeru B., op. cit., p. 79.

- 88 -
În faza urmăririi penale, distingem între audierea suspectului și cea a
inculpatului:
- Suspectul este audiat conform art. 307 C. pr. pen., cu ocazia aducerii la
cunoștință a calității de suspect, cu ocazia dispunerii măsurii preventive a reținerii
(art. 209 alin. 5 C. pr. pen.) ori a controlului judiciar (art. 212 alin. 3 C. pr. pen.), și
ori de câte ori organul de cercetare penală ori procurorul apreciază că ascultarea este
utilă soluționării cauzei.
- Inculpatul este ascultat cu ocazia punerii în mișcare a acțiunii penale (art. 309
C. pr. pen.), a dispunerii oricărei măsuri preventive, a prelungirii acestor măsuri (cu
excepția reținerii și a controlului judiciar) , în cazul revocării sau înlocuirii măsurii
arestării preventive sau a arestului la domiciliu cu o altă măsură preventivă, etc.

În faza de judecată, inculpatul este ascultat la începutul cercetării judecătorești


și poate fi reaudiat ori de câte ori se consideră necesar (art. 378 alin. 6 C. pr. pen.).

4.2. Declarațiile persoanei vătămate, a părții civile și a


părții responsabile civilmente

Sunt mijloacele de probă care cuprind relatările persoanei vătămate, ale părții
civile și ale părțile responsabile civilmente în legătură cu cauza penală, administrate
prin intermediul ascultării.

4.3. Declarațiile martorilor

Declarațiile martorilor constituie mijlocul de probă care cuprinde relatările


martorului cu privire la fapte sau împrejurări de care are cunoștință și care pot
contribui la aflarea adevărului în procesul penal.
Prin martor se înțelege persoana fizică care are cunoștință despre fapte sau
împrejurări de fapt care au legătură cu fapta prevăzută de legea penală săvârșită de o
altă persoană și care poate fi ascultată de către organele judiciare.
5. Procedee probatorii
5.1. Confruntarea

Confruntarea este procedeul probator care constă în reaudierea simultană a


persoanelor între ale căror declarații, date anterior în aceeași cauză penală, există
contradicții sau neconcordanțe, în vederea lămuririi cauzei85.
Organele de urmărire penală sau instanța de judecată pot dispune, în măsura
în care consideră necesar pentru lămurirea cauzei, confruntarea subiecților
procesuali principali, a părților, a martorilor ori a expertului (toate persoanele care
sunt audiate în procesul penal), atâta timp cât între declarațiile acestora există
contraziceri.

85
Udroiu M., op. cit., p. 276.

- 89 -
5.2. Identificarea persoanelor și obiectelor

Identificarea persoanelor și obiectelor constituie un procedeu probatoriu menit


să lămurească împrejurările cauzei prin recunoașterea persoanelor, obiectelor,
vocilor, sunetelor, sau a altor elemente ce fac obiectul percepției senzoriale de către
subiecții procesuali principali, părți și martori.
Procedeul probatoriu al identificării persoanelor și a obiectelor poate fi dispus
de procuror ori de către organele de cercetare penale, în cursul urmăririi penale, prin
ordonanță, ori de către instanța de judecată prin încheiere.

5.3. Metode speciale de supraveghere sau cercetare


Metodele speciale de supraveghere sau cercetare asigură premisele necesare
pentru organele judiciare specializate în a lupta eficient împotriva criminalității de
mare anvergură.
Potrivit art. 138 alin. 1 C. pr. pen., constituie metode speciale de supraveghere
sau cercetare următoarele:
a) Interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță;
b) Accesul la un sistem informatic;
c) Supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
d) Localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;
e) Obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane;
f) Reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale;
g) Utilizarea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor;
h) Participarea autorizată la anumite activități;
i) Livrarea supravegheată;
j) Obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice
de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice
destinate publicului, altele decât conținutul comunicațiilor, reținute de către aceștia
în temeiul legii speciale privind reținerea datelor generate sau prelucrate de
furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de
comunicații electronice destinate publicului.

6. Procedee probatorii de descoperire și de ridicare a înscrisurilor și a


mijloacelor materiale de probă

6.1. Înscrisurile
Potrivit art. 198 alin. 1 C. pr. pen., înscrisurile pot servi ca mijloace de probă,
dacă, din conținutul lor, rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la
aflarea adevărului.
Sunt mijloace de probă scrise numai acele înscrisuri care, în conținutul lor,
materializează un act de gândire și voință, care au relevanță asupra faptelor sau
împrejurărilor de fapt ce intră în cadrul obiectului probațiunii într-o anumită cauză

- 90 -
penală86. De exemplu, contractele, chitanțele, corespondența, însemnările dintr-o
agendă, etc.
Într-o anumită cauză penală, înscrisurile, ca mijloace de probă, pot proveni de
la părți sau alte persoane (corespondența, acte sub semnătură privată, etc.) sau de la
organele judiciare, adică procesele-verbale.
Un loc deosebit în cadrul mijloacelor de probă în procesul penal îl ocupă
procesele-verbale. Prin proces-verbal, în general, se înțelege acel înscris în care
organele prevăzute de lege consemnează constatări făcute personal.
Procesele-verbale ca mijloace de probă în procesul penal pot fi încheiate de
organele de cercetare penală, de procuror, judecătorul de drepturi și libertăți,
judecătorul de cameră preliminară sau de către instanța de judecată, dar pot fi
încheiate și de către alte organe decât cele judiciare penale, fie în vederea constatării
săvârșirii de infracțiuni și a sesizării ulterioare a organelor judiciare competente, fie
în cadrul procesului penal .

6.2. Mijloacele materiale de probă


Sunt mijloace materiale de probă obiectele care conțin o urmă a infracțiunii,
cum sunt timbrele falsificate sau obiectele pe care a rămas imprimată o urmă de
mână de picior, de instrumente de spargere, pete de sânge, etc. când nu se poate
ridica însuși obiectul care poartă urma se fixează urma pe mulaje, fotografii,
pelicule, acestea devenind mijloace materiale de probă87.
Corpuri delicte sunt mijloacele materiale de probă care au fost folosite sau au
fost destinate să servească la săvârșirea unei infracțiuni (cum ar fi: armele de foc,
instrumentele de spargere, cheile false, utilajele utilizate la falsificarea monedelor),
precum și obiectele care sunt produsul infracțiunii (spre exemplu, monedele false,
alimentele denaturate)88.
Obiectele care pot constitui mijloace materiale de probă sunt căutate de
organele de urmărire penală cu ocazia cercetării la fața locului, a percheziției și a
ridicării de obiecte și înscrisuri; unele obiecte sunt prezentate de către părțile din
proces.
Codul de procedură penală menționează următoarele procedee probatorii:
a) Percheziția;
b) Ridicarea de obiecte și înscrisuri;
c) Cercetarea la fața locului;
d) Reconstituirea;

a) Percheziția
Percheziția a fost definită în doctrină ca fiind procedeul prin care se caută în
anumite locuri obiectele și înscrisurile care pot servi ca mijloace de probă în

86
Mrejeru Th., Mrejeru B., op. cit., p. 110.
87
Theodoru Gr., Tratat de drept procesual penal, Ediția a II-a , Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 399.
88
Mateuț, Gh., op. cit., Vol. II, p. 249.

- 91 -
procesul penal, iar în caz de descoperire se ridică de la persoana fizică sau juridică la
care se găsesc89.
Prin prevedrile art. 156 alin. 2 C. pr. pen., legiuitorul a consacrat principiul
potrivit căruia percheziția se efectuează cu respectarea demnității, fără a constitui
ingerință disproporțională în viața privată, în scopul eliminării eventualelor abuzuri
ce privesc modalitatea de desfășurare a percheziției.

Percheziția domiciliară
Importanța percheziției domiciliare ca procedeu de investigație a fost
subliniată în literatura de specialitate, unde se arată că percheziția asigură procurarea
unor probe indispensabile, iar uneori unice, pentru rezolvarea cauzei90.

Condițiile cumulative cu îndeplinirea cărora judecătorul de drepturi și libertăți


sau instanța de judecată pot dispune efectuarea percheziției domiciliare sunt
următoarele:
a) Să fi fost începută urmărirea penală;
b) Să existe o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de
către o persoană ori la deținerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură
cu o infracțiune;
c) Există presupunerea că percheziția poate conduce la descoperirea și
strângerea probelor cu privire la această infracțiune, la conservarea
urmelor săvârșirii infracțiunii sau la prinderea suspectului ori inculpatului.

Percheziția corporală
Percheziția corporală este destinată căutării de obiecte și înscrisuri aflate
asupra unei persoane și vizează atât corpul (în sens anatomic), cât și îmbrăcămintea
acestuia ori alte obiecte ce se găsesc asupra sa în momentul percheziției (portofel,
poșetă, sacoșe, colete, etc.)91.
Percheziția corporală constă în examinarea corporală externă a unei persoane,
a cavității bucale, a nasului, a urechilor, a părului, a îmbrăcămintei, a obiectelor pe
care o persoană le are asupra sa sau sub controlul său, la momentul efectuării
percheziției.

Percheziția unui vehicul


Percheziția unui vehicul este procedeul probatoriu care constă în examinarea
exteriorului sau interiorului unui vehicul sau a unui alt mijloc de transport ori a
componentelor acestora.
Regulile de la percheziția corporală se aplică și în cazul percheziției unui
vehicul cu privire la condițiile de dispunere, organele care pot proceda la activitatea
probatorie și măsurile care se dispun față de urmele infracțiunii, mijloacele materiale

89
Buneci P. (colectiv), op. cit., p. 174.
90
Dongoroz V., Kahane S., Antoniu G., Bulai C., Iliescu N., Stănoiu R., op. cit., p. 236.
91
Poiană I., Investigarea criminalistică a falsurilor filatelice, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2006, p. 145.

- 92 -
de probă ori înscrisurile descoperite, precum și obligativitatea întocmirii procesului-
verbal în cuprinsul căruia să se consemneze activitatea de percheziție în sine.

Percheziția informatică
Prin percheziție în sistem informatic sau a unui sistem de stocare a datelor
informatice se înțelege procedeul de cercetare, descoperire, identificare și strângere
a probelor stocate într-un sistem informatic sau suport de stocare a datelor
informatice, realizat prin intermediul unor mijloace tehnice și proceduri adecvate, de
natură să asigure integritatea informațiilor conținute de acestea (de pildă, prelevarea
probelor digitale – informații electronice cu valoare probatorie stocate sau transmise
în format digital – cu privire la o infracțiune, conservarea prin copiere a datelor
informatice care conțin urmele infracțiunii în cazul în care există pericolul pierderii
ori modificării acestora, etc.92).

b)Cercetarea la fața locului


Constituie procedeul probatoriu care constă în cercetarea locului unde se
bănuiește că s-a săvârșit infracțiunea atunci când este necesară constatarea directă în
scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanță
pentru stabilirea adevărului, precum și ori de câte ori există suspiciuni cu privire la
decesul unei persoane.
Efectuarea cercetării la fața locului se dispune de organul de urmărire penală
prin ordonanță, iar de către instanța de judecată prin încheiere.

c)Reconstituirea
Constituie procedeul probatoriu care constă în reproducerea modului și
condițiilor în care a fost săvârșită fapta prevăzută de legea penală.
Poate fi dispusă de organul de urmărire penală prin ordonanță sau de instanța
de judecată prin încheiere în situația în care se apreciază că este necesară verificarea
și precizarea unor date sau probe administrate ori pentru a stabili împrejurări de fapt
ce prezintă importanță pentru soluționarea cauzei.
În cazul în care declarațiile martorilor, ale părților sau ale subiecților
procesuali principali cu privire la activitățile sau situațiile ce trebuie reconstituite
sunt diferite reconstituirea trebuie efectuată separat pentru fiecare variantă a
desfășurării faptei descrise de aceștia.
Reconstituirea se efectuează în prezența suspectului sau inculpatului în afara
de cazul când acesta refuză ori nu este posibil să participe la reconstituire. Atunci
când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să participe la reconstituire,
aceasta se efectuează cu participarea altei persoane. Participarea suspectului sau
inculpatului la reconstituire în prezența apărătorului este obligatorie în cazurile
prevăzute de art. 90 C. pr. pen.
Reconstituirea va fi efectuată astfel încât să nu fie încălcată legea sau ordinea
publică, să nu fie adusă atingere moralei publice și să nu fie pusă în pericol viața sau
sănătatea persoanelor (art. 193 alin. 4 C. pr. pen.).
92
Udroiu M., op. cit., p.297-298.

- 93 -
Atât activitatea de cercetare la fața locului, cât și cea de reconstituire sunt
transpuse și capătă valoare probatorie în cuprinsul unui proces-verbal.
În toate cazurile se pot face schițe, desene sau fotografii ori alte asemenea
lucrări, care se anexează la procesul-verbal.

7. Fotografierea și amprentarea suspectului, inculpatului sau ale altor


persoane
Organele de urmărire pot dispune fotografierea și amprentarea suspectului,
inculpatului sau a altor persoane cu privire la care există o suspiciune că au legătură
cu fapta comisă sau că au fost prezente la locul faptei, chiar și în lipsa
consimțământului acestora.
Organul de urmărire penală poate autoriza să se dea publicității fotografia
unei persoane, când această măsură este necesară pentru stabilirea identității
persoanei sau în alte cazuri în care publicarea fotografiei prezintă importanță pentru
buna desfășurare a urmăririi penale.
Dacă este necesară identificarea amprentelor ce au fost găsite pe anumite
obiecte sau a persoanelor care pot fi puse în legătură cu fapta ori locul comiterii
faptei, organele de urmărire penală pot dispune luarea amprentelor persoanelor
despre care se presupune că au intrat în contact cu acele obiecte, respectiv
fotografierea acelora despre care se presupune că au avut legătură cu fapta comisă
sau au fost prezente la locul faptei.

8.Constatarea, expertiza și alte procedee probatorii medico-legale

8.1. Constatarea
Constatarea este procedeul probatoriu care constă în examinarea unor situații
de fapt, mijloace de probă, sau persoane, de către specialiști care funcționează în
cadrul organelor de urmărire penală ori în cadrul altor organe.
Constatări se dispun și se efectuează, în mod frecvent, de către specialiști în
cazul accidentelor de circulație și al accidentelor de muncă pentru a se stabili, cu
caracter de urgență, fapte sau împrejurări ale cauzei în situația în care există
pericolul survenirii unor modificări ale locului faptei.
Constatări pot efectua și medicii-legiști, exemplul cel mai elocvent fiind
examinarea medico-legală a persoanei urmare căreia constatările medicului legist
sunt cuprinse într-un certificat medico-legal care are valoarea unui raport de
constatare.

8.2. Expertiza
Expertiza este procedeul probatoriu care se poate dispune pentru constatarea,
lămurirea ori evaluarea unor fapte sau împrejurări importante pentru aflarea
adevărului în cauză cu ajutorul unui expert.
Spre deosebire de constatări, expertizele se pot efectua și în faza de judecată.

- 94 -
Expertizele care se realizează în procesul penal, în funcție de natura
problemelor care urmează a fi lămurite, sunt de mai multe feluri: expertiza
criminalistică, tehnică, medico-legală, contabilă, psihiatrică, etc.
Raportat la criteriul titularului dispoziției sau solicitării de a fi efectuată
expertiza distingem între expertiza judiciară (administrată în procesul penal urmare
dispoziției organelor judiciare de către un expert desemnat de acestea) și expertiza
extrajudiciară (efectuată la cererea persoanelor fizice sau juridice care au calitatea de
subiecți procesuali principali sau părți în procesul penal de către un specialist sau
expert ales de acestea).
În principiu, efectuarea expertizei este facultativă, organele judiciare
încuviințând-o în măsura în care este pertinentă, concludentă și utilă cauzei penale.
Legiuitorul a prevăzut situațiile în care efectuarea unei expertize este obligatorie:
- Expertiza medico-legală psihiatrică – se dispune în cazul infracțiunii
prevăzute de art. 200 C. pen. uciderea sau vătămarea copilului nou-născut ori a
fătului de către mamă; pentru stabilirea discernământului copilului cu vârsta între 14
și 16 ani; în cazul în care organul de urmărire penală sau instanța de judecată are
îndoieli asupra stării psihice a inculpatului raportat la momentul săvârșirii
infracțiunii.
- Expertiza medico-legală – se dispune pentru a se stabili dacă inculpatul suferă
de o boală gravă în vederea suspendării urmăririi penale sau a judecății (art. 312 și
367 C. pr. pen.); dacă cel condamnat suferă de o boală gravă care face imposibilă
executarea pedepsei (art. 589 alin. 1 și 592 alin. 1 C. pr.pen.); în cazul propunerii de
luare față de inculpat a măsurii obligatorii provizorii la tratament medical, când
potrivit art. 246 alin. 2 C. pr. pen., propunerea va fi însoțită de expertiza medico-
legală din care să rezulte necesitatea aplicării măsurii;, în situația în care unitatea
sanitară, în care s-a făcut internarea medicală, consideră că internarea nu mai este
necesară are obligația încunoștințării judecătoriei. În acest caz, instanța dispune
efectuarea unei expertize medico-legale și doar după efectuarea acesteia se pronunță
cu privire la menținerea, înlocuirea sau încetarea măsurii internării medicale.
- Efectuarea unei expertize atunci când părțile sau subiecții procesuali principali
contestă concluziile raportului de constatare.

8.3. Alte procedee probatorii medico-legale și medicale


8.3.1. Autopsia medico-legală
Autopsia medico-legală se dispune de către organul de urmărire penală sau de
către instanţa de judecată, în caz de moarte violentă ori când aceasta este suspectă de
a fi violentă sau când nu se cunoaşte cauza morţii ori există o suspiciune rezonabilă
că decesul a fost cauzat direct sau indirect printr-o infracţiune ori în legătură cu
comiterea unei infracţiuni. În cazul în care corpul victimei a fost înhumat, este
dispusă exhumarea pentru examinarea cadavrului prin autopsie.

- 95 -
Procurorul dispune de îndată efectuarea unei autopsii medico-legale dacă
decesul s-a produs în perioada în care persoana se află în custodia poliţiei, a
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, în timpul internării medicale nevoluntare
sau în cazul oricărui deces care ridică suspiciunea nerespectării drepturilor omului, a
aplicării torturii sau a oricărui tratament inuman.
Pentru a constata dacă există motive pentru a efectua autopsia medico-legală,
organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate solicita opinia medicului
legist.
Autopsia se efectuează în cadrul instituţiei medico-legale, potrivit legii
speciale (în cazuri excepționale, autopsia medico-legală poate fi efectuată chiar la
locul unde a fost descoperit cadavrul sau într-un loc ales de medicul legist datorită
inexistenței unei săli de necropsie ori posibilității transportării cadavrului la serviciul
de medicină legală județean).
Medicul legist care a efectuat autopsia întocmeşte un raport de expertiză.

8.3.2. Examinarea medico-legală a persoanei


Examinarea medico-legală a persoanei în vederea constatării urmelor şi a
consecinţelor unei infracţiuni se efectuează conform legii speciale.
Medicul legist care a efectuat examinarea medico-legală întocmeşte un
certificat medico-legal sau, după caz, un raport de expertiză.
Constatarea leziunilor traumatice este efectuată, de regulă, printr-o examinare
fizică. În cazul în care nu este posibilă sau necesară examinarea fizică, expertiza este
efectuată în baza documentaţiei medicale puse la dispoziţia expertului.
Motivat de argumentul similitudinii cu celelalte procedee probatorii, apreciem
că examinarea medico-legală a persoanei se poate dispune de organele de urmărire
penală sau instanța de judecată ori poate fi consecința inițiativei persoanei care
dorește a fi examinată.
Timpul necesar studiului: 2 h

V. Cuvinte cheie – probaţiune, obiectul probaţiunii, administrarea probelor,


mijloace de probă, procedee probatorii.

VI. Întrebări recapitulative :


1.Analizaţi obiectul probaţiunii.
2. Prezentaţi regulile generale privind administrarea probelor.
3. Expuneţi asemănările şi deosebirile existente între comisia rogatorie şi delegare.
4. Analizaţi confruntarea.
5. Expuneți toate procedeele probatorii medico-legale.

- 96 -
VII.Teste grilă de evaluare :
1. Sarcina administrării probei în procesul penal revine:
a) instanței de judecată;
b) inculpatului;
c) organului de urmărire penală.

2. Constituie mijloace de probă:


a) fotografiile;
b) confruntările;
c) efectuarea unei expertize.

3. Nu se impune emiterea unui mandat pentru efectuarea percheziției:


a) unui vehicul;
b) corporale;
c) informatice.

4. Calitatea de martor are întâietate față de calitatea de:


a) expert;
b) subiect procesual principal;
c) mediator.

5. Exhumarea poate fi dispusă:


a) de instanța de judecată;
b) de procuror, doar;
c) de organele de cercetare penală.

6. Cercetarea la fața locului:


a) se poate dispune de organul de cercetare penală;
b) se dispune numai de procuror;
c) nu poate fi dispusă de instanța de judecată.

7. Declarația martorului :
a) este divizibilă și retractabilă;
b) este retractabilă, însă nu este divizibilă;
c) este divizibilă, însă nu este retractabilă.

8. Nu pot fi martori asistenți:


a) Minorii sub 16 ani;
b) Vecinii persoanei al cărei domiciliu este perchiziționat;
c) Niciuna dintre variantele de mai sus.

9. În cursul fazei de judecată, la efectuarea expertizei poate să participe un


expert recomandat:
a) De persoana vătămată;

- 97 -
b) De procuror;
c) De către părți, doar.

10.Percheziția domiciliară:
a) Nu poate fi începută după ora 20,00;
b) Nu se poate efectua decât în prezența martorilor asistenți;
c) Poate fi începută înainte de ora 6,00 sau după ora 20,00 când aceasta urmează
să se efectueze într-un local deschis publicului la acea oră.

Răspunsurile corecte se găsesc la sfârşitul suportului de curs !

VIII. Temă de casă: Expuneţi asemănările şi deosebirile existente între


cercetarea la faţa locului şi reconstituire.

IX. Bibliografie selectivă :


- Păcurariu I., Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic,
București, 2019.
- Neagu I., Damaschin M., Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed.
Universul Juridic, București, 2014;

- 98 -
UNITATEA DE STUDIU 8: Actele procesuale și actele procedurale. Termenele în
procesul penal. Sancțiunile în procesul penal.

I. Obiectivele specifice ale temei – înţelegerea şi însuşirea noţiunilor de acte


procesuale şi procedurale, precum şi a instituţiilor legate de acestea.

II. Competenţe specifice dobândite de student : studentul va fi capabil să definească


noţiunile de acte procesuale, procedurale şi de documentare procedurală şi să facă
distincţia dintre acestea. Totodată, studentul va putea să definească şi să explice în ce
constau instituţiile legate de aceste acte.

III. Rezumatul ideilor principale – Unitatea de studiu analizează noţiunile de


acte şi realizează o clasificare a acestora. Totodată, unitatea expune în ce constau citarea,
comunicarea unor acte procedurale, modalităţile în care actele procedurale pot fi
modificate, precum şi care sunt instituţiile legate de actele procesuale şi procedurale,
respectiv: termenele, sancţiunile şi cheltuielile de judecată.

IV. Conţinutul unităţii de studiu : 1. Actele procesuale și actele procedurale.


Termenele în procesul penal. Sancțiunile în procesul penal.
1.1. Noțiune. Considerații
În cadrul procesului penal, organele judiciare, subiecții procesuali principali și
părțile își îndeplinesc obligațiile și își exercită drepturile ce le revin, prin efectuarea
unor acte denumite acte procesuale și acte procedurale.
Actele procesuale sunt definite ca manifestări de voință prin care organele
judiciare, subiecții procesuali principali și părțile din proces dispun, în limitele
drepturilor pe care le au, cu privire la desfășurarea procesului penal 93. Sunt acte
procesuale: începerea urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale, luarea
măsurilor preventive, trimiterea în judecată, etc.
Actul procedural este actul prin care se aduce la îndeplinire un act sau o
măsură procesuală (de exemplu, mandatul de arestare este actul emis în temeiul
încheierii prin care s-a dispus măsura arestării preventive în vederea aducerii la
îndeplinire a acesteia; actul procesual al organului de urmărire penală ori al instanței
judecătorești prin care se dispune audierea unui martor, suspect, inculpat este adus la
îndeplinire prin citarea persoanelor ce urmează a fi audiate sau prin consemnarea
celor declarate de aceste persoane cu ocazia ascultării în cuprinsul unei declarații)94.

93
Theodoru Gr., Tratat de drept procesual penal, Ediția a 3-a, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 479-480.
94
Udroiu M., op. cit., p. 613.
Actele procedurale sunt dependente de existența prealabilă a unui act sau a
unei măsuri procesuale.
Pentru a fi valabile, actele procesuale şi procedurale trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
1) să emane de la organul competent, sau partea arătată în lege;
2) să fie emise cu respectarea legii;
3) să respecte condiţiile de fond şi de formă;
4) să fie scrise în limba oficială95.
Uneori, atât actul procesual, cât și cel procedural poartă aceeași denumire,
astfel: actul procesual prin care instanța soluționează cauză penală este o hotărâre și
tot hotărâre se cheamă și înscrisul în care este consemnată soluția dată de către
completul de judecată96.
Dispunerea unor acte procesuale, aducerea lor la îndeplinire prin actele
procedurale se materializează în înscrisuri judiciare, care constituie în fapt substanța
dosarului penal.

1.2. Acte de procedură comune


1.2.1. Cererea
Cu toate că cererea nu este prevăzută în Codul de procedură penală,
nereglementarea expresă nu este în măsură să înlăture importanța și natura juridică a
acestui act procedural în procesul penal. O trecere în revistă a dispozițiilor Codului
de procedură penală, conduce la concluzia că un important segment al activităților
procesuale se inițiază prin acest act procedural.
Cererea este un act procedural comun, prin care orice persoană interesată, de
regulă, partea, dar și procurorul în timpul judecății sau alți participanți (martor,
expert, interpret), se pot adresa organului judiciar pentru îndeplinirea unor acte ori
pentru a obține intervenția sa în vederea satisfacerii unor pretenții juridice 97. De
exemplu, cererea de administrare a unor probe, cererea de recuzare, cererea de
comunicare a unor acte, cererea de instituire a unui sechestru.
Asupra unei cereri formulate, organele judiciare au obligaţia de a dispune în
raport cu obiectul cererii sau, dacă nu au competenţa de a o soluţiona, să o înainteze
organului competent.
Dacă cererea este scrisă trebuie să conţină: numele, prenumele, adresa celui
care o întocmeşte, calitatea, obiectul cererii, motivarea solicitării şi semnătura.
În cazul în care cererea este făcută de un substituit procesual, atunci organul
judiciar cheamă persoana pentru care s-a făcut cererea în vederea însuşirii ei.
Dacă cererea se face oral, atunci organul judiciar are obligaţia de a o
consemna în scris, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de către organele de

95
Theodoru Gr., op. cit., p. 483.
96
Volonciu N., Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972, p. 210; în același sens, Neagu I.,
Damaschin M., op. cit., p. 670.
97
Mateuț Gh., op. cit., p. 761; în același sens s-au pronunțat și Pop Tr., Donogroz V., Volonciu N., Theodoru Gr.,
Moldovan L., Vasiliu Al.

- 100 -
urmărire penală sau făcându-se o menţiune în încheierea de şedinţă de către instanţa
de judecată.
1.2.2. Citarea
Prezența subiecților procesuali principali, a părților sau a altor persoane, la
activitățile procesual penale este asigurată prin instituția citării. În ceea ce privește
citarea, dispoziția de citare reprezintă actul procesual, citația este actul procedural
scris, iar actul procedural material este constituit de întreaga procedură prin care
unui subiect procesual i se pune în vedere că este necesar să fie prezent la o
activitate desfășurată de organele judiciare.

Citarea are caracter imperativ și se efectuează din oficiu prin agenții


procedurali ai organelor judiciare sau prin orice al salariat al acestora, prin
intermediul poliției locale ori prin orice serviciu poștal sau de curierat.

Cu caracter de excepție, legiuitorul a stabilit o derogare de la obligativitatea


citării, respectiv prevederile art. 505 alin. 2 C. pr. pen. conform cărora: când
suspectul sau inculpatul este un minor care a împlinit 16 ani, citarea părinţilor
acestuia ori, după caz, a tutorelui, curatorului sau a persoanei în îngrijirea ori
supravegherea căreia se află temporar minorul, precum şi a Direcţiei generale de
asistenţă socială şi protecţie a copilului din localitatea unde se desfăşoară audierea se
dispune numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar.
Minorul cu o vârstă mai mică de 16 ani va fi citat, prin intermediul părinţilor
sau al tutorelui, cu excepţia cazului în care acest lucru nu este posibil.

De regulă, chemarea unei persoane în faţa organului de urmărire penală sau a


instanţei de judecată se face prin citaţie scrisă. Citarea se poate face şi prin notă
telefonică sau telegrafică, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.

Citarea se poate realiza şi prin intermediul poştei electronice sau prin orice alt
sistem de mesagerie electronică, cu acordul persoanei citate.

Organul judiciar poate comunica şi oral persoanei prezente termenul următor,


aducându-i la cunoştinţă consecinţele neprezentării. În cursul urmăririi penale,
aducerea la cunoştinţă a termenului se menţionează într-un proces-verbal, care se
semnează de către persoana astfel citată.

În cazul în care există mai multe persoane vătămate şi părţi civile în cauză,
acestea pot fi citate prin reprezentantul legal (în măsura în care își aleg un
reprezentant comun) sau printr-o publicaţie de circulaţie naţională.

Citarea şi comunicarea actelor procedurale se fac în plic închis, care va purta


menţiunea "Pentru justiţie. A se înmâna cu prioritate".
Articolul 260 din C. pr. pen., stabilește regulile potrivit cărora se procedează
în cazul înmânării citației persoanei care urmează să se prezinte în fața organelor
judiciare. Astfel:
- 101 -
Citaţia se înmânează, oriunde este găsit, personal celui citat, care va semna
dovada de primire.
Dacă persoana citată refuză să primească citaţia, persoana însărcinată să
comunice citaţia va afişa pe uşa destinatarului o înştiinţare, încheind un proces-
verbal cu privire la împrejurările constatate.
Dacă persoana citată, primind citaţia, refuză sau nu poate să semneze dovada
de primire, persoana însărcinată să comunice citaţia încheie despre aceasta proces-
verbal.
În cazul în care scrisoarea recomandată prin care se citează un suspect sau
inculpat care locuieşte în străinătate nu poate fi înmânată, precum şi în cazul în care
statul destinatarului nu permite citarea prin poştă, citaţia se va afişa la sediul
parchetului sau al instanţei, după caz.
Când citarea se face potrivit art. 259 alin. (6)-(8) C. pr. pen. (citarea
bolnavilor, deținuților și militarilor), unităţile indicate sunt obligate a înmâna de
îndată citaţia persoanei citate sub luare de dovadă, certificându-i semnătura sau
arătând motivul pentru care nu s-a putut obţine semnătura acesteia. Dovada este
predată agentului procedural, iar acesta o înaintează organului de urmărire penală
sau instanţei de judecată care a emis citaţia.
Citaţia destinată unei instituţii sau autorităţi publice ori altei persoane juridice
se predă la registratură sau funcţionarului însărcinat cu primirea corespondenţei.
Când citarea se realizează potrivit art. 257 alin. (5) C. pr. pen. (citarea prin
poștă electronică sau prin alt sistem de mesagerie electronică), persoana care
realizează citarea întocmeşte un proces-verbal.
În cazul când persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe
apartamente sau într-un hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori camera
în care locuieşte, agentul este obligat să facă investigaţii pentru a afla aceasta. Dacă
investigaţiile au rămas fără rezultat, agentul afişează citaţia pe uşa principală a
clădirii, încheind proces-verbal şi făcând menţiune despre împrejurările care au făcut
imposibilă înmânarea citaţiei.
Actul constatator al îndeplinirii procedurii de citare îl constituie dovada de
primire și procesul-verbal de primire a citației.

1.2.3. Mandatul de aducere


Mandatul de aducere este actul prin care se dispune conducerea (manu
militari) unei persoane în fața organului judiciar.
Regulile potrivit cărora se poate emite de către un organ judiciar mandatul de
aducere sunt prevăzute în art. 265 C. pr. pen., astfel:
O persoană poate fi adusă în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei
de judecată pe baza unui mandat de aducere, dacă, fiind anterior citată, nu s-a
prezentat, în mod nejustificat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesară, sau dacă
nu a fost posibilă comunicarea corespunzătoare a citaţiei şi împrejurările indică, fără
echivoc, că persoana se sustrage de la primirea citaţiei.
Suspectul sau inculpatul poate fi adus cu mandat de aducere, chiar înainte de a
fi fost chemat prin citaţie, dacă această măsură se impune în interesul rezolvării
cauzei.
- 102 -
În cursul urmăririi penale mandatul de aducere se emite de către organul de
urmărire penală, iar în cursul judecăţii de către instanţă.
În cazul în care pentru executarea mandatului de aducere este necesară
pătrunderea fără consimţământ într-un domiciliu sau sediu, în cursul urmăririi penale
mandatul de aducere poate fi dispus, la cererea motivată a procurorului, de
judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în
a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul.
Cererea prin care se solicită, în cursul urmăririi penale, emiterea unui mandat
de aducere se soluţionează în camera de consiliu, fără citarea părţilor.
În cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul de drepturi şi
libertăţi dispune motivat, prin încheiere definitivă, admiterea solicitării parchetului şi
încuviinţarea aducerii persoanei solicitate, emiţând de îndată mandatul de aducere.
Organul judiciar ascultă, de îndată, persoana adusă cu mandat de aducere sau,
după caz, efectuează de îndată actul care a necesitat prezenţa acesteia.
Persoanele aduse cu mandat rămân la dispoziţia organului judiciar numai pe
durata impusă de audiere sau de îndeplinirea actului procesual care a făcut necesară
prezenţa lor, dar nu mai mult de 8 ore, în afară de cazul când s-a dispus reţinerea ori
arestarea preventivă a acestora.
Legiuitorul a înțeles să reglementeze modul în care se aduce la îndeplinire
mandatul de aducere, astfel:
Mandatul de aducere se execută prin organele de cercetare penală ale poliţiei
judiciare şi organele de ordine publică. Persoana căreia i se încredinţează executarea
mandatului transmite mandatul persoanei pentru care acesta a fost emis şi îi solicită
să o însoţească. În cazul în care persoana indicată în mandat refuză să însoţească
persoana care execută mandatul sau încearcă să fugă, aceasta va fi adusă prin
constrângere.
În vederea executării mandatului emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi
sau de instanţa de judecată, organele prevăzute la alin. (1) pot pătrunde în locuinţa
sau sediul oricărei persoane, în care există indicii că se află cel căutat, în cazul în
care acesta refuză să coopereze, împiedică executarea mandatului sau pentru orice
alt motiv temeinic justificat şi proporţional cu scopul urmărit (art. 266 alin. 2 C. pr.
pen.).
Dacă persoana arătată în mandatul de aducere nu poate fi adusă din motive de
boală, cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta într-un proces-verbal,
care se înaintează de îndată organului de urmărire penală sau, după caz, instanţei de
judecată (art. 266 alin. 3 C. pr. pen.).
Dacă cel însărcinat cu executarea mandatului de aducere nu găseşte persoana
prevăzută în mandat la adresa indicată, face cercetări şi, dacă acestea au rămas fără
rezultat, încheie un proces-verbal care va cuprinde menţiuni despre cercetările
făcute.

- 103 -
2. Termenele98
Termenul este intervalul de timp înăuntrul căruia ori până la care se poate sau
trebuie îndeplinit un act, activitate sau o măsură procesuală ori exercitat un drept
procesual.
În anumite cazuri în care actele procesuale sau procedurale trebuie îndeplinite
cu celeritate, legea utilizează noțiuni ca „de urgență” (de pildă, instanța ierarhic
superioară comună se pronunță asupra conflictului de competență, de urgență, prin
încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac – art. 52 alin. 7 C. pr. pen.) sau „de
îndată” (de exemplu, procurorul dispune de îndată efectuarea unei autopsii medico-
legale dacă decesul s-a produs în perioada în care persoana se afla în custodia
poliției ori a administrației naționale a penitenciarelor – art. 185 alin. 2. C. pr. pen.).

2.1. Categorii de termene

În funcție de obiectul protecției și de scopul urmărit există:

1. Termenul procedural
Termenul procedural este termenul prevăzut de lege în vederea asigurării
bunei desfășurări a procedurilor penale înăuntrul căruia sau până la care se pot
îndeplini sau trebuie îndeplinite anumite acte, activități ori măsuri procesuale (de
exemplu, termenele în care poate fi formulată o cale de atac).
Termenele procedurale pot fi:
1. de recomandare – este termenul înăuntrul căruia ar trebui îndeplinite
anumite acte procesuale sau procedurale în vederea bunei desfășurări a procesului
penal, a cărui nerespectare nu atrage consecințe juridice cu privire la valabilitatea
actului îndeplinit cu depășirea acestui termen. De exemplu, termenul de 5 zile
înainte de expirarea măsurii arestării preventive în care trebuie înaintate
judecătorului de cameră preliminară rechizitoriul și dosarul de urmărire penală în
vederea analizei necesității menținerii stării de arest.
2. imperative (peremptoriu) – este termenul în care trebuie exercitat un
drept procesual ori îndeplinite anumite acte procesuale sau procedurale, sub
sancțiunea decăderii ori a anulării actului (de exemplu, termenul pentru formularea
plângerii prealabile sau termenul pentru exercitarea căilor de atac, etc.). Actul
efectuat după împlinirea unui termen imperativ este tardiv.
3. prohibitive (dilatorii) – este termenul care permite îndeplinirea actului
procesual ori procedural, numai după expirarea duratei sale, sub sancțiunea nulității
(de exemplu, punerea în executare a unei hotărâri judecătorești prin care s-a dispus
condamnarea unei persoane la o pedeapsă privativă de libertate nu poate avea loc
mai înainte de rămânerea definitivă a hotărârii). Termenul prohibitiv constituie în

98
Udroiu M, op. cit., p. 643-647.

- 104 -
fapt un impediment la efectuarea legală a unui act procesual sau procedural pe
durata sa. Actul efectuat înainte de expirarea termenului prohibitiv este prematur.

2. Termenul substanțial
Termenul substanțial este termenul prevăzut de lege în materia măsurilor
restrictive sau privative de drepturi, în scopul protejării acestora (de exemplu,
termenele prevăzute de lege în materia măsurilor preventive, a supravegherii
tehnice, termenele din materia prescripției, reabilitării, etc.).
Termenele substanțiale se calculează pe ore/zile (ora sau ziua de la care
începe și cea la care se sfârșește termenul intră în durata acestuia).
În materia termenelor substanțiale nu operează prorogarea termenelor; chiar
dacă ultima zi a unui termen substanțial cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră
în acea zi, iar nu la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează.
Expirarea termenului substanțial atrage sancțiuni specifice cum ar fi, de pildă,
încetarea de drept a măsurii preventive.

3.Sancțiunile aferente neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a


actelor de procedură
Sancțiunea în procedura penală reprezintă mijlocul legal care lipsește de
efecte juridice actele procesuale și procedurale, precum și măsurile procesuale
dispuse ori efectuate în mod ilegal sau care se aplică în cazul comiterii unei abateri
judiciare99.
În procesul penal, există următoarele sancțiuni: inexistența, decăderea,
inadmisibilitatea, excluderea probelor, nulitatea și amenda judiciară.

3.1. Inexistența
Controversată în doctrină, inexistența nu are o reglementare în normele
procesual penale ca sancțiune întrucât ea nu vizează un act procedural valid. Actul
inexistent este un fapt real, inapt însă de a produce efecte juridice datorită conceperii
vădit defectuoase. De exemplu, întocmirea unei expertize de către o persoană care
nu are calitatea de expert.
Considerăm că inexistența, nu numai argumentat de neincluderea ei ca
sancțiune în cuprinsul Codului de procedură penală, dar mai ales de împrejurarea că
actul considerat inexistent nu este apt să producă o vătămare procesuală (sancțiunile
procesuale fiind condiționate de atingerea adusă bunei desfășurări a procesului
penal, echitabilității procedurilor ori drepturilor și libertăților fundamentale ale
suspectului, persoanei vătămate și părților), nu poate figura în categoria sancțiunilor
aferente îndeplinirii sau neîndeplinirii defectuoase a actelor de procedură.

3.2. Inadmisibilitatea
Inadmisibilitatea este sancțiunea procesuală care intervine atunci când s-au
exercitat de către participanții în procesul penal drepturi care nu le sunt conferite sau

99
Mateuț Gh., op. cit., p. 830.

- 105 -
drepturi procesuale epuizate. De exemplu, va fi respins ca inadmisibil apelul declarat
împotriva hotărârii definitive a instanței de apel.
Sancțiunea inadmisibilității nu este condiționată de existența unei vătămări
procesuale ca și în cazul nulității și nici nu poate fi acoperită.

3.3. Decăderea
Decăderea este sancțiunea procesual penală care determină stingerea unui
drept procedural ce nu a fost exercitat în termenul prevăzut de norma procedurală
penală100.
Spre deosebire de inadmisibilitate unde lipsa dreptului de a efectua un act
există din primul moment, în cazul decăderii dreptul a existat, dar a fost pierdut prin
neexercitare. Actul efectuat în temeiul unui drept din care o persoană a fost decăzută
este nul (de exemplu, art. 335 alin. 4 din C. pr. pen., prevede un termen de decădere
de 3 zile în care ordonanța procurorului prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi
penale trebuie supusă confirmării de către judecătorul de cameră preliminară sub
sancțiunea nulității actului procurorului) și nu poate fi refăcut cu excepția situației în
care instanța a dispus repunerea în termenul de exercitare a dreptului (de pildă,
repunerea în termenul de apel)101.
Instituția decăderii din probă nu este cunoscută în procesul penal. Cât timp o
probă este pertinentă, necesară și utilă pentru cauză și servește la aflarea adevărului,
administrarea acesteia este obligatorie și nu poate fi condiționată de posibilitățile
financiare ale părților102.

3.4. Nulitățile

3.4.1. Noțiune
Nulitățile constituie principalul efect al principiului legalității în procesul
penal. Nulitatea este sancțiunea procesuală ce poate fi dispusă de un organ judiciar,
care are drept urmare desființarea totală sau parțială (lipsirea de efecte juridice, lipsa
de eficiență) actelor procesuale sau procedurale efectuate cu încălcarea dispozițiilor
legale ce reglementează desfășurarea procedurilor penale în cazul în care s-a produs
o vătămare (dovedită sau prezumată) semnificativă și substanțială a drepturilor ori a
intereselor legitime ale părților ori ale subiecților procesuali principali, sau a altor
garanții procedurale prevăzute de lege, ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea
actului nelegal103.

3.4.2. Clasificare

După criteriul regimului juridic (mod de aplicare și efecte) nulitățile se


clasifică în absolute și relative.
100
Dragomir I., Inadmisibilitatea și decăderea ca sancțiuni procedurale penale, Ed. C. H. Beck, București, 2012, p.
117.
101
Udroiu M., op. cit., p. 649.
102
Vasiliu Al., Nulitățile în procesul penal. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2006, p. 245.
103
Udroiu M., op. cit., p. 649.

- 106 -
Nulitatea absolută intervine în situații expres prevăzute de lege, se constată
din oficiu ori la cerere și poate fi invocată, de regulă, în orice stare a procesului
penal, cu excepțiile prevăzute de lege.
Nulitățile relative sunt, de regulă, cele virtuale și sunt incidente în cazul
încălcării oricărei alte dispoziții legale în afara celor prevăzute în art. 281 alin. 1 C.
pr. pen. (cazurile de nulitate absolută).

3.4.3. Nulitatea absolută


Nulitățile absolute, intervin în cazul nerespectării unor dispoziții legale de
însemnătate deosebită în desfășurarea procesului penal. Ele sunt prevăzute în art.
281 alin. 1 din C. pr. pen..
Nulitățile absolute pot fi invocate de subiecții procesuali principali și orice
parte din proces (fără a fi necesară invocarea unui interes în cauză) sau chiar din
oficiu de procuror, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră
preliminară ori instanța de judecată. În principiu, nulitățile absolute pot fi invocate în
orice stare a procesului, iar cel care invocă nulitatea nu are obligația de a dovedi
existența vreunei vătămări procesuale fiind îndeajuns să dovedească încălcarea
normei juridice prevăzute sub sancțiunea nulității absolute.
Potrivit art. 281 alin. 1 C. pr. pen., determină întotdeauna aplicarea nulității
încălcarea dispozițiilor privind:
a) compunerea completului de judecată;
- vizează dispozițiile legale privitoare la numărul de judecători din complet,
cazurile de incompatibilitate sau cele referitoare la asigurarea continuității
completului care deliberează asupra cauzei penale.
- poate fi invocată în orice stare a procesului penal.

b) competența materială și competența personală a instanțelor judecătorești,


atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal
competente;
- acest caz de nulitate absolută are în vedere doar încălcarea dispozițiilor
referitoare la competența materială sau după calitatea persoanei a instanțelor
judecătorești și doar atunci când actele sunt efectuate de o instanță ierarhic inferioară
celei legal competente.
- poate fi invocată în orice stare a procesului penal.
c) publicitatea ședinței de judecată;
- cazul de nulitate operează în situația în care sunt încălcate regulile privind
publicitatea ședinței de judecată. Publicitatea ședinței de judecată este regula,
excepțiile fiind enumerate de legiuitor, în mod expres (spre exemplu, art. 203 alin. 5
C. pr. pen., potrivit căruia în cursul urmăririi penale și al procedurii de cameră
preliminară, cererile, propunerile, plângerile și contestațiile privitoare la măsurile
preventive se soluționează în camera de consiliu (art. 352 alin. 1 teza finală C. pr.
pen. – ședințele desfășurate în camera de consiliu nu sunt publice); art. 352 alin. 3 C.
- 107 -
pr. pen., conform căruia dacă judecarea în ședință publică ar putea aduce atingere
unor interese de stat, moralei, demnității sau vieții intime a unei persoane, intereselor
minorilor sau ale justiției, instanța, la cererea procurorului, a părților ori din oficiu,
poate declara ședința nepublică pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a
judecării cauzei; etc.).
d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie
potrivit legii;
- participarea procurorului la judecată în primă instanță, în apel sau în cadrul
căilor de atac extraordinare, dar și la procedurile desfășurate în fața judecătorului de
drepturi și libertăți și în procedura camerei preliminare, este obligatorie.
- neparticiparea procurorului manifestată prin absența sa ori prin omisiunea de a
pune concluzii (în cazul în care a fost fizic prezent) constituie împrejurări
sancționate cu nulitatea absolută.
- poate fi invocată în orice stare a procesului;
e) prezența suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este
obligatorie potrivit legii;
- în scopul garantării dreptului la apărare al suspectului sau inculpatului sunt
prevăzute sub sancțiunea nulității absolute abaterile de la prevederile privind
prezența suspectului sau inculpatului atunci când participarea sa este obligatorie.
- de exemplu, potrivit art. 364 alin. 1 teza finală C. pr. pen., aducerea
inculpatului, aflat în stare de deținere, la judecarea cauzei în primă instanță este
obligatorie, aceeași regulă funcționând și pentru judecata în apel ori în căile de atac
extraordinare (contestația în anulare ori revizuirea).
- nulitatea absolută trebuie invocată până la încheierea procedurii în cameră
preliminară dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura
camerei preliminare; în orice stare a procesului dacă încălcarea a intervenit în cursul
judecății, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea în situația în care
instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției.
f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a
celorlalte părți, atunci când asistența este obligatorie;
- legiuitorul a înțeles să sancționeze nerespectarea normelor privind asistența
juridică a suspectului, a inculpatului, precum și a celorlalte părți (art. 90 și art. 93
alin. 4 și 5 din C. pr. pen.).
- întrucât Codul de procedură penală omite să se refere la situația asistenței
obligatorii a persoanei vătămate, apreciem că în situația acestei persoane urmează ca
viciile de procedură să fie sancționate prin intermediul nulității relative prevăzute de
art. 282 C. pr. pen.
- nulitatea absolută trebuie invocată până la încheierea procedurii în cameră
preliminară dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura

- 108 -
camerei preliminare; în orice stare a procesului dacă încălcarea a intervenit în cursul
judecății; în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit
încălcarea în situația în care instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a
vinovăției.

3.4.4. Nulitatea relativă


Încălcarea oricăror dispoziții legale în afara celor prevăzute la art. 281 C. pr.
pen. determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinței legale s-a
adus o vătămare drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali, care nu
poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului.
Conform art. 282 alin. 2 C. pr. pen., nulitatea relativă poate fi invocată de
procuror, suspect, inculpat, celelalte părți sau persoana vătămată, atunci când există
un interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale încălcate.
Potrivit art. 282 alin. 3 și 4 C. pr. pen. nulitatea relativă se invocă în cursul sau
imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu:
a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a
intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură;
b) până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă
încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanţa a fost
sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei;
c) până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă
încălcarea a intervenit în cursul judecăţii.
În cazul în care persoana interesată nu a invocat încălcarea legii ori a renunțat
în mod expres la invocarea viciului de procedură, nulitatea relativă este acoperită.

3.5. Amenda judiciară


Amenda judiciară este o sancțiune pecuniară prevăzută de lege care poate fi
aplicată de organele de cercetare penală, procuror, judecătorul de drepturi și libertăți,
judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată persoanei care a comis o
abatere judiciară.
Amenda judiciară se va aplica în situația nerespectării de către participanții la
procesul penal a unor dispoziții procedurale.
Amenzile judiciare aplicate constituie venituri la bugetul de stat, cuprinzându-
se distinct în bugetul Ministerului Public sau al Ministerului Afacerilor Interne, al
Ministerului Justiţiei, după caz, potrivit legii.
Aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală, în cazul în care
fapta constituie infracţiune.
Amenda se aplică de organul de urmărire penală prin ordonanţă, iar de
judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară şi de
instanţa de judecată, prin încheiere.
Persoana amendată poate cere anularea ori reducerea amenzii. Cererea de
anulare sau de reducere se poate face în termen de 10 zile de la comunicarea
ordonanţei ori a încheierii de amendare.
- 109 -
Dacă persoana amendată justifică de ce nu şi-a putut îndeplini obligaţia,
judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de
judecată poate dispune anularea ori reducerea amenzii.
Cererea de anulare sau de reducere a amenzii aplicate prin ordonanţă va fi
soluţionată de judecătorul de drepturi şi libertăţi, prin încheiere.
Cererea de anulare sau de reducere a amenzii aplicate prin încheiere va fi
soluţionată de un alt judecător de drepturi şi libertăţi, respectiv de un alt judecător de
cameră preliminară ori de un alt complet, prin încheiere.

3.6. Cheltuielile judiciare


Desfășurarea procesului penal ocazionează efectuarea unor cheltuieli necesare
pentru îndeplinirea unor acte de procedură, administrarea probelor, conservarea
mijloacelor materiale de probă, onorariile avocaților, etc. Toate cheltuielile făcute,
potrivit legii, pentru buna desfășurare a procesului penal se numesc cheltuieli
judiciare. Considerăm necesar, să subliniem faptul potrivit căruia cheltuielile
judiciare nu se pot confunda cu despăgubirile civile, acestea din urmă putându-se
acorda numai în măsura în care infracțiunea a produs prejudicii materiale sau
morale104.
Cheltuielile judiciare pot fi de două feluri: cheltuieli de procedură și cheltuieli
de judecată. Cheltuielile avansate de stat în vederea desfășurării activității
procesuale se numesc cheltuieli de procedură, iar cheltuielile avansate de părțile din
proces se numesc cheltuieli de judecată105.
Cheltuielile judiciare avansate de stat sunt cuprinse în bugetul de venituri și
cheltuieli al Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Public, Ministerului
Justiției, precum și al altor ministere de resort.

Timpul necesar studiului: 2h

V. Cuvinte cheie – acte procesuale, acte procedurale, acte de documentare


procedurală, citarea, termene, nulitatea absolute, nulitatea relativă.

VI. Întrebări recapitulative :


1.Enumeraţi cinci acte procedurale.
2. Analizaţi sancţiunile.
3. Analizaţi cheltuielile judiciare făcute de părţi.
4. Analizaţi mandatul de aducere.
5. Analizaţi modalităţile în care actele procedurale pot fi modificate.

104
Neagu I., Damaschin M., op. cit., p.715.
105
Volonciu N., op. cit., p. 231; în același sens, ibidem.

- 110 -
VII.Test grilă de evaluare :

1. Constituie acte procedurale:


a) mandatul de arestare;
b) decizia;
c) rechizitoriul.

2. Constituie acte procesuale:


a) sentința;
b) mandatul de aducere;
c) plângerea prealabilă.

3. Inadmisibilitatea este sancţiunea procesuală care:


a) intervine atunci când s-au exercitat de către părţile în proces drepturi
care nu le sunt conferite;
b) priveşte actele şi măsurile luate fără respectarea normelor imperative
ale legii;
c) constă în pierderea exerciţiului unui drept procesual care nu a fost
exercitat înăuntrul termenului prevăzut de lege.

4. Judecătorul de drepturi și libertăți aplică amenda judiciară prin:


a) sentință;
b) proces-verbal;
c) încheiere.

5. Spre deosebire de sancțiunea nulității, decăderea:


a) trebuie să fie întotdeauna dispusă de către un organ judiciar;
b) vizează drepturi procesuale;
c) operează de drept.

6.Citarea:
a) se face numai prin citație scrisă;
b) se poate face și prin notă telefonică sau telegrafică ori prin fax;
c) se poate realiza și prin intermediul poștei electronice sau prin orice alt sistem de
mesagerie electronică, însă numai în cazul în care persoana citată și-a dat în
prealabil acordul cu privire la această modalitate de citare.

7. Nulitatea relativă nu poate fi invocată de către:


a) procuror;
b) persoana vătămată;
c) martor.

8. Mandatul de aducere:

- 111 -
a) este un act procesual;
b) nu se poate executa decât prin organelle de ceretare penală ale poliției
judiciare și organelle de ordine publică;
c) este un act procedural.

9. Termenul procedural:
a) nu poate fi peremtoriu;
b) nu poate fi dilatoriu;
c) poate fi de recomandare.

10.Sunt termene substanțiale:


a) termenele aplicabile în materia liberării condiționate;
b) termenul de apel;
c) termenele prevăzute de lege în materia măsurilor preventive.

Răspunsurile corecte se găsesc la sfârşitul suportului de curs !

VIII. Temă de casă: Expuneţi asemănările şi deosebirile existente între decădere


şi nulitate.

IX. Bibliografie selectivă :


- Păcurariu I., Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic,
București, 2019.
- Neagu I., Damaschin M., Tratat de procedură penală, Partea generală, Ed.
Universul Juridic, București, 2014;

- 112 -
RĂSPUNSURI LA TESTELE GRILĂ DE EVALUARE

UNITATEA DE STUDIU 1: Procesul penal. Definiție. Noțiunea de procedură


penală. Fazele procesului penal. Noțiunea, obiectul și izvoarele dreptului
procesual penal. Faptele juridice procesual penale. Raportul juridic procesual
penal. Interpretarea normelor juridice procesual penale.

1- c
2- a
3- c
4- b
5- b
6- b
7- b
8- a
9- a
10-b

UNITATEA DE STUDIU 2: Principiile și limitele aplicării legii procesual


penale

1- c
2- a
3- c
4- c
5- c
6-a,b
7-a,c
8-b
9-a,b
10-b

UNITATEA DE STUDIU 3: Participanţii în procesul penal

1- c
2- c
3- b
4- a,b
5- a
6-b
7-c
8-a
- 113 -
9-a
10-a,c

UNITATEA DE STUDIU 4: Acţiunea penală și acțiunea civilă în procesul


penal

1- b
2- a,c
3- c
4- b
5- c
6-a,b
7-c
8-b
9-c
10-b,c

UNITATEA DE STUDIU 5: Competenţa organelor judiciare penale


1- b
2- b,c
3- b
4- a,c
5- b
6- a,b
7- b
8- b
9- c
10- a,c

UNITATEA DE STUDIU 6: Măsurile procesuale preventive


1- b
2- b
3- b
4- a
5- c
6- a
7- a
8- c
9- c
10- b

UNITATEA DE STUDIU 7: Probatoriul în procesul penal. Mijloacele de


probă.
1- a,c
2- a
- 114 -
3- a,b
4- a,c
5- a
6- a
7- c
8- c
9- a,b
10- c

UNITATEA DE STUDIU 8: Actele procesuale și actele procedurale.


1- a
2- a,c
3- a,b
4- c
5- b,c
6- b,c
7- c
8- c
9- c
10- a,c

- 115 -
117
- 119 -