UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT

ORGANIZAREA SISTEMULUI JUDICIAR

Referat

ORGANIZAREA MINISTERULUI PUBLIC

Student: Mihalache Anna, anul IV, grupa I

-SIBIU, 2020-
I. Introducere

Originea Ministerului Public este un subiect controversat în doctrina de

specialitate. Dacă o parte a doctrinei situează instituția ca având origine în dreptul
roman, în persoana unor inspectori imperiali (curiosi sau cesarias), însărcinați cu
administrarea bunurilor împăratului, de altă parte, cealaltă parte a doctrinei susține
că orginea acestei instituții fundamentale pentru funcționarea optimă a oricărei
societăți se găsește în perioada Evului Mediu, în Germania lui Carol cel Mare sau
Republica Veneția.
Cu toate acestea, majoritatea doctrinarilor cad de comun acord cu plasarea
originii moderne a Ministerului Public în dreptul francez. Așa, în secolul al XIII-
lea s-a înființat Curtea de Justiție Franceză, instanță în fața căreia suveranul își
apăra interesele personale și ale monarhiei. În acest scop, monarhul era reprezentat
în fața instanței prin avocați și unii împuterniciți speciali, numiți „procureurs du
roi”. Atribuțiile acestor magistrați au fost reglementate prin Ordonanța lui Filip al
IV-lea cel Frumos din anul 1302.
Organizarea Ministerului Public în dreptul românesc este stabilită după
principii asemănătoare cu cele existente în dreptul european occidental. Din punct
de vedere istoric, pe teritoriul actual al României, activitatea judecătorească a
aparut și evoluat concomitent cu organizarea statală. La începuturile sale,
activitatea judiciară era amestecată cu celelate activități ale statului, neavând un
caracter independent față de acestea și nefiind exercitată de persoane cu studii sau
pregătire de specialitate în acest domeniu. Primele mențiuni cu referire la instituția
Ministerului Public le regăsim în prevederile Regulementelor organice din Țara
Românească, din anul 1832, acestea reprezentând reperul temporal al introducerii
insituției procurorului în dreptul românesc. Câteva decenii mai apoi, în Moldova
Ministerul Public a fost instituit printr-o lege din 26 Martie 1862.
Prin Legea de organizare judiciară din 9 iulie 1865, Ministerul Public a fost
organizat după principiile stabilite în Franţa, ţara de origine a instituţiei. Asftel,
doctrina notează „într-o formă modernă, apropiată de scopurile actuale, Ministerul
Public a fost reglementat în Codul de Procedură Civilă adoptat în anul 1865, care
prevedea formele de participare ale procurului la procesul civil” 1. Reglementarea
1
T.C Briciu- „Instituții judiciare. Principiile de organizare a justiției. Magistratură. Avocatură”-
Ed. C. H. Beck, București, 2012, p. 167;
instituției, consacrată de Codul de Procedură Civilă de la 1865, cu multiplele
modificări ulterioare, s-a păstrat până în prezent. După unirea într-un singur stat a
tuturor provinciilor române, în 1918, a existat o preocupare de armonizare a
legislaţiei pe întregul teritoriu naţional, inclusiv în ceea ce priveşte organizarea
puterii judecătoreşti.
După 1945, România a intrat într-o etapă nouă a istoriei sale, când, treptat, în
organizarea judecătorească apar influenţe sovietice.
Prin Decretul nr. 2 din 22 aprilie 1948 privind organizarea şi funcţionarea
Parchetului s-a stabilit că „Parchetul supraveghează respectarea legilor penale, atât
de către funcţionarii publici, cât şi de ceilalţi cetăţeni”. Principala sarcină era
vegherea la urmărirea şi pedepsirea crimelor împotriva ordinii şi libertăţii
democratice a intereselor economice, independenţei naţionale şi suveranităţii
statului român.
În acest scop, în timpul perioadei comuniste instituția a fost reorganizată sub
denumirea de „Procuratura Repulicii Populare Române”, devenită ulterior
„Procuratura Republicii Socialiste Române”. Legea nr. 6/1952 pentru înfiinţarea şi
organizarea Procuraturii elimina din textele legislative sintagma „Minister Public”
înlocuind-o cu termenul „procuror” iar Parchetul este numit Procuratura. Noua
instituţie astfel creată era un organ independent, subordonat exclusiv organului
suprem al puterii de stat şi Consiliului de Miniştri. Procurorul general era numit de
Marea Adunare Naţională. Procuratura exercita activitatea de supraveghere şi
asigurare a respectării legii, apără drepturile şi interesele legale ale cetăţenilor.
Odată cu adoptarea Legii nr. 60/1968 pentru organizarea şi funcţionarea
Procuraturii, a Codului penal şi a Codului de procedură penală, România devine
prima ţară din Europa centrală şi de Est care reintroduce în legislaţie principii
procesual penale europene, eliminând influenţele sovietice. Legea prevedea dreptul
procurorului de a da dispoziţii obligatorii şi de a lua măsuri cu privire la efectuarea
oricărui act de urmărire penală, precum şi de a încuviinţa, autoriza, confirma sau
infirma actele şi măsurile procesuale ale organului de urmărire penală.
Se consacra dreptul procurorului de a efectua orice act de urmărire în orice
cauză şi obligativitatea efectuării urmăririi în cazurile prevăzute de lege.
Procurorul ierarhic superior putea să îndeplinească oricare din atribuţiile
procurorilor din subordine sau să suspende ori să anuleze dispoziţiile acestora.
 În decembrie 1991 a fost adoptată noua Constituţie a României, cu
modificările şi completările efectuate în 2003, care reflectă schimbările
democratice produse în ţară după evenimentele din decembrie 1989 şi consacră o
serie de principii noi în ceea ce priveşte activitatea judecătorească. Ulterior
revizuirii Constituţiei prin Legea nr. 429 din 13 octombrie 2003, au fost adoptate
Legea nr. 303 din 28 mai 2004 privind statutul magistraţilor şi Legea nr. 304 din
28 mai 2004 privind organizarea judiciară, care au înlocuit Legea nr. 92/1992,
armonizând legislaţia română cu cea europeană, în procesul de pregătire a
integrării României în Uniunea Europeană.
De altfel, subsecvent reglementării constituţionale, legea de organizare
judecătorească din anul 1992, precum şi legea de organizare judiciară din 2004 au
tratat organizarea Ministerului Public alături de cea a instanţelor judecătoreşti.
Trebuie precizat însă, faptul că după modificarea din anul 2005 a Legii 303/2004,
termenul general de magistrat a fost înlocuit cu cel de judecător şi procuror ceea
ce, în opinia noastră semnifică o evidenţiere distinctivă a celor două instituţii, pană
atunci cuprinse în noţiunea de „magistrat”.

2. Considerații generale
Constituția nu cuprinde dispoziții cu totul semnificative privitoare la
organizarea Ministerului Public. Pe de o parte, putem observa că cele două texte
consacrate instituției, art. 131 și respectiv art. 132, sunt integrate în Secțiunea a II-
a, Capitolul VI, Titlul III ce reglementează Autoritatea Judecătorească. Conform
dispozițiilor constituționale, Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori
constituiți în parchete. Modul de organizare al acestei instituții este reglementat de
prevederile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările şi
completările ulterioare, precum şi de alte legi speciale.
Astfel, în concretizarea dispozițiilor constituționle, art. 89 alin. (1) din Legea
nr. 304/2004 statuează „pe lângă fiecare curte de apel, tribunal, tribunal pentru
minori și familie și judecătorie funcționează un parchet.” De asemenea, pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție funcționează un parchet condus de un procuror
general. În consecință, parchetul constituie celula de bază a organizării
Ministerului Public. El este alcătuit din totalitatea procurorilor care exercită
funcțiile specifice dictate de legea fundametală, Legea nr. 304/2004 și alte legi
speciale, precum și de dispozițiile Regulamentului de ordine interioară al
parchetelor adoptat la 21 februarie 2007.
Profesorul Ioan Leş tratează problematica naturii juridice a Ministerului
public, în lucrarea „Instituții judiciare contemporane”, afirmând că : „Independenţa
parchetelor, consacrată în mod expres de lege, precum şi modul de redactare a unor
texte, ridică problema determinării naturii juridice a Ministerului Public. Ca
urmare a intrării în vigoare a noii constituţii şi prin adoptarea primei legi
postrevoluţionare de organizare judecătorească, Ministerul public a primit o nouă
configuraţie.”
De altfel, reputatul profesor evidenţiază opiniile doctrinare divergente cu
privire la natura acestei instituţii, pe care le vom prezenta şi noi în cele ce urmează.
Într-o primă opinie2, se susţine că Ministerul Public face parte din puterea
judecătorească. Această teză este susţinută chiar de situarea Ministerului Public în
partea privitoare la Autoritatea judecătorească din opera constituțională, aşezare
care nu face altceva decât să includă formal această autoritate în puterea
judecătorească.
Pe de altă parte însă, rolul Ministerului Pubic este cel de apărător al
intereselor generale ale societăţii, al ordinii de drept şi al drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, fapt care se constituie ca un argument ce susţine o a doua opinie 3
doctrinară, conform căreia Ministerul Public trebuie cuprins în sfera executivului.
Conform opiniei doctrinare a profesorului Leş, stabilirea naturii juridice a
Ministerului Public este dificilă, datorită legislaţiei româneşti însăşi, care a permis
şi „a provocat îndepărtarea Ministerului Public de structurile clasice de putere”.
Mai mult, profesorul apreciază că Ministerul Public nu poate fi calificat ca un
organ ce face parte din puterea judecătorească, contra-argumentând afirmaţia
conform căreia situarea „ topografică”4 a acestei instituţii în cadrul autorităţii
judecătoreşti prin faptul că legiuitorul nu este chemat să formuleze definiţii, să facă
clasificări sau să determine natura juridică a unor autorităţi publice. Mai mult, în
capitolul constituţional „Ministerul Public” este inclus şi Consiliul Superior al
Magistraturii, organ ce nu poate fi inclus în puterea judecătorească stricto sensu.

2
N. Cochinescu – „Totul despre Ministerul Public”, Ed. Lumina Lex, București, 1997, p.73-81.
3
C. Ionescu- „Câteva comentarii pe marginea statutului procurorilor. O perspectivă
constituțională” în Dreptul nr.7/2017, p.110
4
I. Leș – „ Instituții judiciare contemporane” Ed. II, Ed. C. H. Beck, București, 2019, p. 149
 În concluzie, poate exista și a o treia opinie5 doctrinară pe care o îmbrațisăm,
conform căreia Ministerul Public constituie o instituție cu o natură juridică unică,
sui generis, ce nu poate fi încadrată perfect în niciuna din cele două puteri.
Considerăm, în ceea ce ne privește, relevante dispozițiile art. 59 alin. (4) din
Legea nr. 304/2004, care statuează „Parchetele sunt independente în relațiile cu
instanțele judecătorești, precum și cu celelalte autorități publice”.
Prin urmare, considerăm că Ministerul Public reprezintă o autoritate de
natură atât executivă- prin rolul și atribuțiile sale- cât și judecătorească, întrucât
deși stricto sensu, activitatea de înfăptuire a justiției poate fi realizată numai de
către instanțele judecătorești, există o strânsă conexiune, sau chiar interdependență
între activitatea desfășurată de procuror în cadrul procesului civil sau penal și
funcția de înfăptuire a justiției, în general.

3. Organizarea Ministerului Public

Așa cum am arătat, parchetul reprezintă structura organizatorică ce stă la
baza Ministerului Public. Din punct de vedere organizatoric, există o simerie și o
interdependență în modul de așezare al parchetelor și instanțelor judecătorești. În
acst fel, pe lângă fiecare instanță va funcționa câte un parchet.
În aceași ordine de idei, din Ministerul Public fac parte: Parchetul de pe
lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, parchetele de pe lângă curţile de apel,
parchetele de pe lângă tribunale, parchetele de pe lângă tribunalele pentru minori şi
familie, parchetele de pe lângă judecătorii şi parchetele militare, conform
organigramei prevăzute în anexa la Regulamentul de ordine interioară privind
funcționarea Ministerului Public.
Parchetele militare sunt organizate după cum urmează: Secţia parchetelor
militare din cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel; Parchetul Militar de pe
lângă Tribunalul Militar Teritorial şi parchetele militare de pe lângă tribunalele
militare.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, parchetele de pe
lângă curţile de apel şi tribunale, au în structura lor secţii conduse de procurori şefi,
5
V. M. Ciobanu- „Tratat teoretic și practic de procedură Civilă” vol. I, Ed. Național, București,
1996, p. 65; Paula C. Pantea- „Ministeru Public. Natura juridică și atribuțiile sale în procesul
civil”, Ed. Lumina Lex, București, 1998, p. 26-33
care pot fi ajutaţi de adjuncţi. În cadrul secţiilor pot funcţiona birouri conduse de
procurori şefi. Parchetele de pe lângă curţile de apel au în structura lor şi câte o
secţie pentru minori şi familie. Aceste structuri organizatorice ale Ministerului
Public au fost instituite de lege pentru a garanta o mai mare eficiență și
promptitudine în vedera combaterii corupției și crimei organizate, motiv pentru
care au luat naștere într-o primă fază Parchetul Național Anticorupție, cunoscut în
zilele noastre drept Direcția Națională Anticorupție, condusă de un Procuror
general și coordonată de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție. În același scop, de a destructura grupările infracționale
organizate, frontaliere și tranfrontaliere, a fost înființată Direcția de Investigare a
Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.
Pentru o mai bună înțelegere a modului de organizare al Ministerului Public,
vom aborda în cele ce urmează linile călauzitoare după care se ghidează și
funcționează instituția. Ministerul Public este organizat într-o formă piramidală,
bazându-se pe o ierarhie clar conturată și având în vârf Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție. Mai mult, această ierarhie este impusă de un principiu
fundamental ce guvernează activitatea procurorilor într-un sistem bine articulat- și
anume principiul Controlului ierarhic. Conform acestui principiu, controlul ierarhic
se manifestă pe trei planuri: controlul exercitat de procurorul ierarhic superior,
controlul exercitat de procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție și controlul pe care îl exercită Ministrul Justiției, sub anumite
aspecte.
În aplicarea acestui principiu, procurorii fiecărui parchet sunt direct
subordonați conducătorului parchetului respectiv, care este suboordonat, la rândul
său, conducătorului parchetului ierarhic superior din aceași circumscripție
teritorială. În acest sens, art. 64 din Legea nr. 304/2004 punctează „dispozițiile
procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea sunt
obligatorii pentru procurorii din subordine” și „ soluțiile adoptate de procuror pot fi
infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind
nelegale sau netemeinice”. Controlul exercitat de către Ministrul Justiției comportă
anumite nuanțe de natură organizatorică. Așadar, conform dispozițiilor art. 69 alin.
(2) din Legea nr. 304/2004, „Controlul constă în verificarea eficienței manageriale,
a modului în care procurorii își îndeplinesc atribuțiile de serviciu și în care se
desfășoară raporturile de serviciu cu justițiabilii și cu celelate persoane implicate în
lucrările de competența parchetelor. Controlul nu poate viza măsurile dispuse de
procuror în cadrul urmăririi penale și soluțiile adoptate”.
 Pentru a clarifica această problematică a naturii controlului exercitat de către
Ministrul Justiției, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 136 din 20 martie 2018,
reține că „autoritatea pe care Ministrul Justiției o exercită asupra procurorilor nu
are nicio legătură cu activitatea judiciară pe care un procuror o desfășoară în
concret, într-o anumită cauză penală, ci vizează activitatea Ministerului Public, în
ansamblul său, în exercitarea rolului de a reprezenta interesele generale ale
societății și de a apăra ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile
cetățenilor.”6

4. Organizarea, structura și conducerea Parchetului General, al

D.N.A și D.I.I.C.O.T
Cum am punctat anterior, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție se află în vârful piramidei Ministerului Public, fiind parchetul de cel mai
înalt grad ce funcționează pe lângă instanța supremă. În această ordine de idei,
considerăm că în lucrarea de față necesită o abordare distinctă, alături de cele două
structuri specializate.
Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este condus de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
ajutat de un prim-adjunct şi un adjunct. În activitatea sa, procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este ajutat de 3 consilieri,
numiţi prin ordin al procurorului general.
Fiecare secţie este condusă de un procuror şef secţie, ajutat de l sau 2
procurori şefi adjuncţi secţie, numărul acestora fiind stabilit prin ordin al
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Secţiile, serviciile şi birourile din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie sunt organizate ierarhic. Procurorii din cadrul fiecăruia dintre
aceste compartimente sunt subordonaţi procurorului şef secţie, serviciu sau birou,
după caz. Procurorul şef birou este subordonat procurorului şef serviciu, care la
rândul său este subordonat procurorului şef secţie, respectiv adjuncţilor acestora.
Personalul din cadrul compartimentelor auxiliare de specialitate este subordonat

6
M. Of. nr 389 din 4 mai 2018
procurorului şef secţie, serviciu sau birou ori şefului serviciu ori birou sau
adjuncţilor acestora, după caz.
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție are numeroase atributții atât de ordin managerial, de control, cât și cele care
privesc raporturile de serviciu și respectiv de reprezentare, pe care le regăsim
dictate de prevederile Legii nr. 304/2004. Așadar, fără a realiza o enumerare
exhaustivă a acestor atribuții, dintre cele mai importante, amintim:
 conduce, coordonează şi răspunde de activitatea Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a parchetelor din subordine, luând
măsuri pentru buna organizare şi funcţionare a acestora;
 conduce Direcţia Naţională Anticorupţie din cadrul Parchetului de pe
lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul procurorului şef al
acestei direcţii;
 conduce Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism, prin intermediul procurorului şef al Direcţiei de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism;
 numeşte şi revocă, prin ordin, procurorii Direcţiei de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, cu avizul Consiliului
Superior al Magistraturii, în limita posturilor prevăzute în statul de funcţii,
aprobat potrivit legii;
 exercită direct sau prin procurori anume desemnaţi controlul asupra tuturor
parchetelor;
 reprezintă Ministerul Public în relaţiile cu celelalte autorităţi şi instituţii
publice, cu organizaţiile neguvernamentale, cu orice alte persoane juridice
sau persoane fizice, din ţară şi din străinătate, precum şi în relaţiile
internaţionale
 participă la şedinţele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite şi ale
Curţii Constituţionale, iar în cazul imposibilităţii de participare, deleagă pe
prim-adjunctul său ori pe un alt procuror;

În ceea ce privește cele două structuri specializate, analizând prima instituție,

putem constata că Direcţia Naţionala Anticorupţie este organizată ca structură cu
personalitate juridica în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si
Justiţie și este specializată în combaterea infracţiunilor de corupţie, potrivit legii şi
funcţionează în baza Regulamentului de ordine interioară al DNA.
 Direcţia Naţionala Anticoruptie își are sediul în municipiul Bucureşti și își
exercită atribuţiile pe întregul teritoriu al României, prin procurori specializaţi în
combaterea infracţiunilor de corupţie.
DNA a fost inființată, prin reorganizarea Parchetului Național Anticorupție, la
data de l septembrie 2002, prin Ordonanţa de urgență a Guvernului nr. 43/2002
privind Parchetul Național Anticorupție, ca structură specializată în combaterea
infracţiunilor de corupţie, fiind condusă de procurorul general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, prin intermediul procurorului şef al acestei
direcţii. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si
Justiţie soluţionează conflictele de competenta apărute intre Direcţia Naţionala
Anticoruptie si celelalte structuri sau unităţi din cadrul Ministerului Public,
conform legii7 .
DNA este independentă în raport cu instanţele judecătoreşti și cu parchetele de
pe lângă acestea, precum și în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, exercitandu-și
atribuţiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia. DNA are
o structură centrală și o structură teritorială. La nivel central, DNA este organizată
în secții, birouri și alte compartimente de activitate, dintre care amintim: Secția de
combatere a corupției; Secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de
corupție; Secția de combatere a infracțiunilor de corupție săvârșite de militari;
Secția judiciară penală; Serviciul informațiilor clasificate și de centralizare a
datelor privind corupția. În acest fel, din punct de vedere organizatoric, secţiile
sunt conduse de procurori şefi, ajutaţi de procurori şefi adjuncţi, iar serviciile si
birourile sunt conduse de procurori şefi sau, după caz, şefi servicii ori birouri.
Așa cum am arătat anterior, Direcția Națională Anticorupție este condusă de un
procuror șef, numit de către Procurolul General al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție. Procurorul Șef DNA îndeplinește numeroase atribuții,
dintre care enumerăm cu titlu exemplicativ și nu exhaustiv următoarele:
 conduce si coordonează întreaga activitate a Direcţiei Naţionale
Anticoruptie, luând masuri pentru buna organizare și funcţionare a
acesteia;
 urmăreşte repartizarea cauzelor, în raport de următoarele criterii:
specializarea și pregătirea procurorului; volumul de activitate;

7
Valerică Nistor, „Organizarea și exercitarea profesiilor liberale juridice”, Ed. Zigotto, 2010, p.
243
 complexitatea și operativitatea soluţionării cauzelor; conflictele de
interese sau incompatibilitățile în exercitarea funcţiei etc.;
 ia măsuri pentru respectarea programului de activitate și folosirea
eficientă a timpului afectat acestuia de către întregul personal al Direcţiei
Naţionale Anticorupție, pentru îndeplinirea la timp și în condiţii de
calitate a lucrărilor și pentru stabilirea unor raporturi de serviciu care să
asigure realizarea corespunzătoare a atribuţiilor;
 dispune delegarea, promovarea în funcţii de conducere, în trepte sau
grade profesionale, transferarea, suspendarea, încetarea contractului
individual de munca sau a raportului de serviciu și aplicarea sancţiunilor
disciplinare pentru personalul auxiliar de specialitate, economic și
administrativ, în condiţiile legii;

În ceea ce privește Direcția de Investigare a Infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism (pentru fluiditatea discursului ne vom
referi în cele ce urmmează la această instituție folosindu-ne de acronimul
DIICOT)- este o structură cu personalitate juridică specializată a Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, organizată într-o structură centrală şi o
structură teritorială. Pe scurt, această structură specializată realizează urmărirea
penală în cauzele de criminalitate organizată şi terorism şi în alte cauze date în
competenţa sa, potrivit legii.
Analizând cele două instituții în oglindă, obervăm o anumită simetrie a
formelor în ceea ce privește modalitatea de organizare și funcționare. Așadar,
Procurorul şef al DIICOT este asimilat prim-adjunctului Procurorului General al
Parchetului de pe lângă ÎCCJ, fiind numit și revocat de câtre Procurorul General,
întocmai ca și procurorul șef DNA.
Structura DIICOT se stabileşte prin ordin al procurorului şef al Direcţiei, cu
avizul Ministrului Justiţiei. Serviciile, birourile și compartimentele se înfiinţează
şi se desfiinţează în funcţie de natura, volumul, complexitatea şi specificul
activităţii desfăşurate. Mai mult, acesta îndeplinește următoarele atribuții de
control, organizare, coordonare și gestionare al structurii, după cum urmează:
 organizează, coordonează, controlează şi răspunde de activitatea
întregului personal din subordine privind îndeplinirea la timp şi în
mod corespunzător a atribuţiilor de serviciu, luând sau, după caz,
propunând procurorului general măsurile care se impun;
  pe baza unor criterii obiective şi potrivit specializării, repartizează
procurorilor din subordine spre soluţionare dosarele penale,
plângerile şi celelalte lucrări înregistrate în cadrul structurii centrale,
potrivit legii;
 analizează anual activitatea din cadrul Direcţiei şi întocmeşte un
raport pe care îl prezintă procurorului general în vederea luării
măsurilor care se impun pentru îmbunătăţirea activităţii;
 organizează în cadrul structurii centrale, prin ordin, servicii, birouri şi
compartimente conduse de procurori şefi; în circumscripţia teritorială
a parchetelor de pe lângă curţile de apel înfiinţează, prin ordin,
servicii teritoriale conduse de procurori şefi; înfiinţează sau
desfiinţează birouri teritoriale în circumscripţia teritorială a
parchetelor de pe lângă tribunale

5. Concluzii finale
Concluzionând, lucrarea de față își propune prezentarea suplă dar eficienta a
modului de organizare, funcționare și conducere al Ministerului Public,
concentrându-se în special pe cele mai importante structuri ale acestei instituții,
precum și asupra naturii juridice și a rolului pe care îl are instituția parchetului și a
procurorului în aflarea adevărului și apărarea statului de drept.

6. Bibliografie
1. Ioan Leș- „Instituții judiciare contemporane” ediția a 2-a, ed. C. H. Beck,
București, 2019
2. Ioan Leș- „Organizarea sistemului judiciar românesc. Noile reglementări.”, Ed.
All Beck, București, 2004.
3. T. C Briciu- „Instituții judiciare. Principiile de organizare a justiției.
Magistratură. Avocatură”, Ed. C. H. Beck, București, 2012
4. N. Cochinescu – „Totul despre Ministerul Public”, Ed. Lumina Lex, București,
1997
5. C. Ionescu- „Câteva comentarii pe marginea statutului procurorilor. O
perspectivă constituțională” în Dreptul nr.7/2017
6. P. C.Pantea – „Ministerul Public. Natura juridică şi atribuţiile sale în procesul
civil”, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1998
7. Legea nr. 304/2004
8. Constituția României, republicată