UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT

DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

Conf. univ. dr. Gina Orga-Dumitriu

DREPTUL EUROPEAN AL AFACERILOR

Manual
pentru uzul studenţilor la forma de învăţământ la distanţă

CUPRINS

1. GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU……………………. p. 3 2.

PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU ŞI A DISCIPLINEI…………...p. 6

3. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ COMPLEMENTARĂ

RECOMANDATĂ PENTRU TEMELE 1-10...........................................................p. 8

4. CERINŢE DE FOND ŞI DE FORMĂ PRIVIND

(TEHNO-)REDACTAREA TEMELOR PENTRU ACASĂ
ŞI/SAU A TEMELOR DE CONTROL……………………………………………p.11 5.

CONŢINUTUL ANALITIC AL MANUALULUI:

5.2. DREPTUL EUROPEAN AL AFACERILOR

Tema 1. Consideraţii introductive.

1.1. Repere istorice ale construcţiei europene........................................p.13
1.2. Drept european al
afacerilor ............................................................p.23

Tema 2. Libera circulaţie a mărfurilor.

Noţiunea de mărfuri. Uniunea vamală. Domeniu de aplicare.............p.44
Tema 3. Interzicerea intre statele membre a
taxelor cu efect echivalent taxelor vamale..............................................p.47

Tema 4. Interzicerea între statele-membre a restricţiilor cantitative şi a măsurilor

cu efect echivalent ...............................................................p.69

Tema 5. Excepţiile de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor......................p.78

Tema 6. Libera circulaţie a capitalurilor şi a plăţilor........................................ p.84

Tema 7. Libera circulaţie a persoanelor şi serviciilor. Aspecte generale ..........p.89

Tema 8. Libera circulaţie a persoanelor................................................................p.94

Tema 9-10. Libertatea de stabilire și de prestare a serviciilor ...................... p.115

1. GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU

Introducere

Prezentul manual de studiu reprezintă o sinteză a conţinutului disciplinei Drept european

afacerilor, care este comună învăţământului la forma de zi şi la forma de învăţământ la
distanţă, conform planurilor de învăţământ în vigoare.

El este destinat studenţilor de la forma de învăţământ la distanţă (ID) şi constituie

materialul bibliografic minim necesar pentru parcurgerea, însuşirea şi evaluarea
disciplinei respective.

Manualul este structurat în conformitate cu standardele şi procedurile de uz larg în

învăţământ naţional şi internaţional, care se adresează învăţării individuale pe baze
interactive. Parcurgerea manualului, pe baza prezentelor instrucţiuni asigură reţinerea
informaţiilor de bază, înţelegerea fenomenelor fundamentale şi aplicarea cunoştinţelor
dobândite la rezolvarea unor probleme specializate.

Manualul este structurat pe teme de studiu. Tema de studiu reprezintă o parte omogenă
din componenţa manualului, caracterizată de un număr limitat de termeni de referinţă
(cuvinte cheie), care poate fi parcurs şi însuşit printr-un efort continuu de concentrare
intelectuală care să nu depăşească 2-6 ore (intervalul se referă la conţinutul de idei al
modulului de studiu şi nu ia în calcul întrebările recapitulative, temele pentru acasă,
testele de autoevaluare sau pe cele de evaluare).

Fiecare unitate de studiu are o structură proiectată din perspectiva exigenţelor

autoinstruirii.

Rezultatele efective ale utilizării manualului se vor suprapune pe rezultatele aşteptate doar
cu condiţia respectării întocmai a procedurii de parcurgere a modulelor de studiu,
procedură care este prezentate în cele ce urmează.
 Procedura de învăţare în sistem de autoinstruire
Utilizarea manualului de studiu individual se face pe baza unui program de autoinstruire.

Recomandăm câteva reguli de bază în procedura de realizare a programului de

autoinstruire pe baza manualului de faţă:

1. Temele de studiu se parcurg în ordinea în care sunt prezentate în manual, chiar în cazul
în care studentul apreciază că ar putea ”sări” direct la o altă unitate de studiu. Criteriile şi
modalitatea de ”înlănţuire” a modulelor de studiu sunt prezentate la fiecare modul de
studiu
şi ele trebuie respectate întocmai, sub sancţiunea nerealizării la parametrii maximali a
programului de autoinstruire;

2. Fiecare modul de studiu conţine şi un test de evaluare şi/sau temă pentru acasă pe care
studentul trebuie să le realizeze, cu scopul evaluării gradului şi corectitudinii înţelegerii
fenomenelor ţi proceselor descrise sau prezentate în modulul de studiu;

3. Întrebările de autocontrol, testele de evaluare sau tema pentru acasă nu sunt de

perspicacitate, deci nu trebuie rezolvate cotra cronometru;

4. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de studiu este următoarea:

• se citesc obiectivele şi competenţele modulului de studiu

• se citesc termenii de referinţă (cuvintele cheie)
• se parcurg ideile principale ale modulului sintetizate în rezumat
• se parcurge conţinutul dezvoltat de idei al modulului
• se parcurge bibliografia recomandată
• se răspunde la întrebările recapitulative, revăzând, dacă este necesar, conţinutul
dezvoltat de idei al modulului
• se efectuează testul de autoevaluare ţi se verifică, prin confruntare cu răspunsurile
date la sfârşitul manualului, corectitudinea răspunsurilor
• se efectuează testul de evaluare şi/sau tema pentru acasă sau de control (după caz)

OBS.: Este recomandabil ca, înainte de efectuarea testelor de autoevaluare, să se facă o

pauză de 30 de minute sau o oră. De asemenea este recomandabil ca la fiecare 2 ore de
studiu să se facă o pauză de 30 de minute.

5. Nu este recomandabil să se parcurgă mai mult de un modul de studiu pe zi, pentru a nu

se periclita însuşirea temeinică şi structurală a materiei. În funcţie de necesităţile şi
posibilităţile de studiu ale studentului, studiul unui modul poate fi fracţionat pe mai multe
zile, dedicând cel puţin 30 de minute pe zi studiului.

TEMA PENTRU ACASĂ (TA) reprezintă un exerciţiu obligatoriu de reflecţie pentru

fiecare temă de studiu. Ea se constituie într-un instrument indispensabil de studiu
individual necesar înşirii şi mai ales înţelegerii temei. Rezolvarea ei se poate face în
aprox. 1-2 or2.

TEMA DE CONTROL (TC): reprezintă un exerciţiu obligatoriu mai amplu, cu caracter

integrativ, care are rolul de a realiza un liant noţional şi cognitiv între temele studiate
anterior şi de a provoca capacitatea sitentică şi creativă a studentului. Pregătirea ei
necesită un efort mai îndelungat (aprox.10 ore), implică stăpânirea temelor anterioare
precum şi consultarea tutorelui de disciplină. Cele două teme de control se regăsesc pe
parcursul manualului astfel încât să acopere cele mai importante părţi ale acestuia.

2. PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU ŞI A DISCIPLINEI

Manualul de studiu „Dreptul european al afacerilor“ reprezintă o sinteză realizată

în manieră interactivă a cursului corespondent utilizat la forma de învăţământ zi.

Conţinutul de idei nu a fost redus ci doar sintetizat, în principiu, într-o manieră mai
accentuat enunțiativă, elementele de detaliu sau de explicaţie redundantă (necesare pentru
atingerea scopului pedagogic al fixării şi corelării cunoştinţelor) putând fi găsite de către
student în bibliografia de specialitate recomandată.

Obiectul cursului „Dreptul european al afacerilor“:

Obiectul cursului îl reprezintă analiza semnificaţiilor teoretice şi practice

circumscrise instituțiilor fundamentale în dreptul afacerilor în lumina reglementărilor de
drept intern și de drept UE referitoare la libertăţile de circulaţie în Uniunea Europeană –
libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor şi serviciilor, respectiv a capitalurilor.

Obiectivele disciplinei:
Manualul de Dreptul european al afacerilor îşi propune ca obiectiv cunoaşterea şi
însuşirea de către studenţii anului III a regulilor de funcţionare ale pieţei unice, a liberei
circulaţii a mărfurilor, persoanelor şi serviciilor, respectiv a capitalurilor.

Obiective principale:

a) consolidarea noțiunilor privind formele societare reglementate în dreptul intern

ca actori ai mediului de afaceri, înţelegerea mecanismelor generale ale pieţei
comune, însuşirea implicaţiilor economice şi juridice ale libertăţilor de circulaţie
şi analiza impactului acestora asupra schimburilor comerciale europene şi
mondiale;

b) abordarea comparativă a instituţiilor prin raportare și la dreptul intern al statelor

membre şi în contextul dreptului UE și a dreptului comerţului internaţional;
 c) formarea vocabularui juridic necesar pentru integrarea noțiunilor proprii materiei
în ansamblul de cunoștințe deja dobândite.

Descrierea structurii manualului:

Manualul este structurat în conformitate cu rigorile studiului individual
(autoinstruire) și este compartimentat în teme de studiu. Structura fiecărei teme de studiu
este următoarea:

I. Obiective (rezultatele aşteptate ale temei)

II. Competenţele dobândite de student (utilitatea temei pentru student) III.

Termeni de referinţă (concepte cheie)

IV. Structura temei de studiu

V. Rezumatul ideilor principale

VI. Conţinutul dezvoltat de idei al modulului

VII. Bibliografia recomandată

VIII. Întrebări recapitulative

IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă.

3. BIBLIOGRAFIA GENERALĂ COMPLEMENTARĂ

Prezentul manual constituie bibliografia generală minimală obligatorie
pentru studiul disciplinei Drept și administrarea afacerilor. El reprezintă minimul de
informaţie necesară pentru înţelegerea şi însuşirea noţiunilor fundamentale ale disciplinei.

Studiul ştiinţific al disciplinei impune parcurgerea următoarei liste de bibliografie

românească selectivă:

• Tratate, cursuri, monografii

M.C. Dobrilă, Dreptul european al afacerilor, Ed. Universul Juridic, București,
2019.
Anamaria Groza, Uniunea Europeană. Drept material, Ed. CH Beck, București,
2014.
Sergiu Deleanu, Drept european al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2013;
Păun C., Dreptul afacerilor. Teoria. Profesioniştii. Impozitarea, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2015
 Oprea A., Dreptul afacerilor. Sinteze pentru studenţii economişti, Ed. Risoprint,
Cluj-Napoca, 2011
Orga-Dumitriu G., Instituţii de drept public şi privat. Curs universitar pentru
învăţământul economic superior, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2009
I. Turcu, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, vol. II, Ed. CH Beck,
Bucureşti, 2008
I. Schiau, T. Prescure, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990. Analize şi
comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007
A. Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ed. a IV-a, revăzută şi adăugită după
Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010; Beatrice
Andreşan-Grigoriu, Tudorel Ştefan, Tratatele Uniunii Europene – actualizat 2010, ed. a
2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010;
A. I. Dusca, A. L. Turculeanu, Drept comunitar al afacerilor, Caiet de seminar,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
F. C. Stoica, Dreptul Uniunii Europene • Libertăţile fundamentale, Ed.
Universitară, Bucureşti, 2009;
P. Craig, G. De Búrca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudenţă şi
doctrină, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu (în seria Drept comunitar, Control ştiinţific şi revizie
traducere – Beatrice Andreşan-Grigoriu), Bucureşti, 2009;
I. N. Militaru, Dreptul Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2009; G.
Blaj, Restrângerea dreptului la libera circulaţie a cetăţenilor români în U.E.,
Jurisprudenţa naţională şi comunitară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009;
D. M. Şandru, Drept comunitar. Integrarea europeană. Impactul asupra
schimburilor comerciale europene şi mondiale, Ed. Universitară, Bucureşti, 2007 M.
Crăcană, M. Căpăţână, Libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi
capitalurilor, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007;
G. Tudor, D. Călin, Jurisprudenţa C.J.C.E., vol. I • Principiile dreptului
comunitar • Concurenţa • Libera circulaţie a mărfurilor, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
G. Tudor, D. Călin, Jurisprudenţa CJCE, vol. II • Libertatea de a presta servicii • Libera
circulaţie a persoanelor şi dreptul de stabilire • Politica socială • Jurisdicţia comunitară,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
C. Gâlcă, Drept social, vol. 1. Principii. Libera circulaţie a lucrătorilor, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2006;
R. M. Popescu, M. A. Dumitraşcu, coordonator Augustin Fuerea, Drept comunitar
european. Caiet de seminar, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2006; L. Dubouis, C.
Blumann, Droit matériel de l’Union européenne, Paris, Montchrestien, 4eédition, 2006;
C. Nourissat, Droit communautaire des affaires, Paris, Dalloz, 2eédition, 2005; O.
Manolache, Drept comunitar, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004; A.
Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003; S.
Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001; J.
Boulouis, R.M. Chevallier, D. Fasquelle, M. Blanquet, Les grands arrêts de la
jurisprudence communautaire, Tome 2, Droit communautaire des affaires • Marché
intérieur • Politiques communautaires, Paris, Dalloz, 5eédition,, 2002.

• Articole, studii, note, comentarii

 Gina Orga-Dumitriu, The Autonomous Interpretation of Matters Relating to a
Contract – a Test of Coherence, in Călina Jugastru, Gina Orga-Dumitriu, Nadia-Cerasela
Aniței, Exploring the Boundaries of International Private Law. International perspectives
on Law, Policy and Practice, Symphologic Publishing, 2016, pag. 9-33.
Gina Orga-Dumitriu, Dreptul de stabilire al societăţilor în UE şi fiscalitatea, în
Revista Română de Dreptul Afacerilor nr. 1/2015, pag. 41-50;
Gina Orga-Dumitriu, About the recent interpretation of CJEU in the matter of
unfair terms of consumer credit contracts. Relevant meanings for the national case law, în
Perspectives of Business Law Journal volume 3, Issue 1, 2014, pag. 12-25, disponibil la
www.businesslaw/conference.ro/revista/archive.html) și
https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2907388;
Gina Orga-Dumitriu, Europenizarea dreptului contractual. Contribuţia
libertăţilor de circulaţie, în Revista Română de Drept European nr. 4/2013, p. 55-76;
Gina Orga-Dumitriu, Cross-border Transfer of the Registered seat – a Cinderella of the
Freedom of establishment ?, în SGEM 2014 International Multidisciplinary Scientific
Conferences on Social Sciences & Arts, Political Sciences, Law, Finance, Economics &
Tourism, Conference Proceedings, volume I, ISBN: 978-619-7105-25-4, ISSN: 2367-
5659, DOI: 10.5593/sgemsocial2014/B21/S5.076, Published by STEF92 Technology
Ltd., Sofia, 2014, p. 577-588, disponibil la
http://www.sgemsocial.org/,şi la https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?
abstract_id=2909685
R. Vartolomei, Consideraţii privind aplicarea în România a Regulamentului CE
nr. 2560/2001 privind plăţile transfrontaliere în euro, în R.R.D.Com. nr. 2/2009; N.
Diaconu, I. Vasile, Compatibilitatea reglementărilor naţionale cu dreptul comunitar în
domeniul taxei auto, în R.D.C. nr. 12/2008;
D. Velicu, Câteva consideraţii asupra migraţiei transfrontaliere libere a
societăţilor comerciale, în R.D.C. nr. 5/2007;
O. Ţinca, Efectul direct al dreptului comunitar, în Dreptul nr. 11/2007; I. Niţă,
Ordinea juridică comunitară în cadrul ordinii juridice europene, în R.R.D.I. nr. 4
ianuarie – iunie 2007;
Z. Levana, Efectul direct al dreptului comunitar. Implicaţii asupra taxei speciale
pentru autoturisme, în R.R.D.A. nr. 1/2007;
C.F. Costaş (traducere, rezumat şi comentariu), Jurisprudenţă comunitară recentă,
Impozitare internă. Taxă asupra autoturismelor. Accize. Autoturisme second-hand.
Import, în R.R.D.A. nr. 1/2007;
D. C. Ungur, Taxa specială plătită la prima înmatriculare a autoturismelor în
România şi incompatibilitatea acesteia cu dreptul comunitare, în R.R.D.C. nr. 2/2007; D.
Mazilu, Libera circulaţie a mărfurilor – exigenţă fundamentală a comerţului european şi
mondial. Contractele de achiziţie publică, contractele de concesiune de lucrări publice,
contractele de concesiune de servicii, în R.D.C. nr. 1/2007;
H. Puwak, Piaţa europeană a serviciilor financiare sub incidenţa unor noi
reglementări, în R.R.D.C. nr. 2/2007;
G. C. Frenţiu, Limitări ale exercitării dreptului la liberă circulaţie în lumina
prevederilor Legii nr. 248/2005, în Dreptul nr. 1/2007;
M. Banu (selecţie, traducere şi comentariu), Jurisprudenţa Curţii de Justiţie, a
Tribunalului de Primă instanţă şi a Tribunalului Funcţiei Publice • Libera circulaţie a
persoanelor şi politica în materia imigraţiei şi a vizelor • Libera circulaţie a lucrătorilor
şi politica socială, în R.R.D.C. nr. 2/2007;
C. Jura, R.M. Petraşcu, Norme internaţionale privind libera circulaţie şi dreptul la
 muncă al navigatorilor pe nave sub pavilion străin, în R.R.D.C. nr. 4/2007; I. Simion,
Liberalizarea serviciilor în piaţa internă, în R.R.D.C. nr. 4/2007; L. Brînzoiu, Aplicarea
dreptului comunitar de către instanţele judecătoreşti din unele state devenite membre ale
Uniunii Europene în anul 2004, în R.R.D.C. nr. 1/2006, p. 63 şi urm;
V. Duculescu, Noua extindere a Uniunii Europene spre Est: alternativă reală sau
exerciţiu de imagine, în R.R.D.C. nr. 1/2006;
M. Hansenne, Europa, locurile de muncă şi globalizarea, în R.R.D.C. nr. 3/2006;
S. Tulbure, Libera circulaţie a persoanelor: incidenţe economice şi juridice, în R.D.C.
nr. 4/2005;
N. Voiculescu, Aspecte noi privind libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de
muncă cuprinse în Directiva parlamentului European şi a Consiliului 2004/38/CE, în
R.R.D.M. nr. 1/2005;
N. Voiculescu, Noi reglementări privind libera circulaţie pe teritoriul României a
cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European
precum şi privind munca străinilor în România, în R.R.D.M. nr. 4/2005;
D. Mazilu, Forţa de muncă în Uniunea Europeană. Liberalizarea pieţei muncii.
Impact asupra comerţului european şi global, în R.D.C. nr. 4/2005;
L. Imre, Dreptul de liberă stabilire a societăţilor comerciale în dreptul comunitar
– Evoluţie şi tendinţe, Partea I, în R.D.C. nr. 1/2005;
D. Mazilu, Libera circulaţie a serviciilor – componentă importantă pentru
funcţionarea pieţei unice europene, în R.D.C. nr. 1/2005
O. Ţinca, Detaşarea salariaţilor în străinătate în cadrul prestărilor de servicii, în
R.D.C. nr. 4/2005;
N. Diaconu, Regimul juridic aplicabil persoanei juridice străine, în R.D.C. nr.
2/2005;
R. Moise, Libertatea de stabilire şi fiscalitatea directă în dreptul comunitar, în
R.R.D.C. nr. 3/2005;
V. Duculescu, Principiul subsidiarităţii – principiu fundamental al Tratatului
Constituţional European, în R.D.C. nr. 1/2004;
D. Mazilu, Dreptul comunitar şi dreptul naţional, în R.R.D.C. nr. 2/2004; M.
Voicu, Definirea politicilor economice comune în proiectul Constituţiei uniunii
Europene. Cadrul general şi principiile, în R.D.C. nr. 1/2004;
C.A. Moarcăş, Migraţia forţei de muncă calificate: tendinţe contemporane,
analiză şi posibile opţiuni politice din perspectiva normelor internaţionale ale muncii, în
P.R. nr. 6/2004;
M. Voicu (selecţie şi traducere), II. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene • Libertatea de stabilire. Avocat. Hotărârea Reyners • Libertatea de prestare a
serviciilor. Consilier juridic. Hotărârea van Binsbergen, în R.D.C. nr. 1/2004;
O. Ţinca, Politica economică şi monetară a Uniunii Europene, în R.D.C. nr.
2/2003.
S. Cristea, Decizia Burbaud privind dreptul la liberă circulaţie şi efectele ei
asupra sistemului românesc de funcţie publică, în Curierul Judiciar nr. 11/2003; M.
Voicu (traducere, rezumat şi comentariu), Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene. Libera circulaţie a lucrătorilor, în R.D.C. nr. 2/2003; O. Ţinca, Libera
circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană, în R.D.C. nr. 2/2002;
O. Ţinca, Libera circulaţie a mărfurilor în Uniunea Europeană, în R.D.C. nr.
11/2002.
I. Georgiu, Libertatea de circulaţie şi consecinţele integrării României în Uniunea
Europeană, în Dreptul nr. 11/2002;
V. Duculescu, Libertatea comerţului şi desfiinţarea vizelor, în R.D.C. nr. 1/2002.
M. Voicu (selecţie şi traducere), Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,
Libera circulaţie a lucrătorilor şi a serviciilor în Uniunea Europeană, în R.D.C. nr.
11/2002.
L. Miulescu, Principalele caracteristici ale raportului între dreptul comunitar
european şi drepturile naţionale ale statelor membre. Consecinţe pentru dreptul român în
perspectiva accederii României în Uniunea Europeană, în Dreptul nr. 12/1990.

Legislația privind libertățile de circulație în Uniunea Europeană, La Zi, Ed.

CH Beck, București, 2015.

4. CERINŢE DE FOND ŞI DE FORMĂ PRIVIND TEHNOREDACTAREA

TEMELOR PENTRU ACASĂ ŞI/SAU A TEMELOR DE CONTROL

a) referatul trebuie să aibă o structură logică şi echilibrată care se va prezenta în

cuprinsul acestuia;
b) referatul trebuie să fie redactat într-un limbaj academiccu utilizarea corectă şi
riguroasă a conceptelor şi noţiunilor de specialitate;
c) referatul va fi elaborat şi redactat cu utilizarea a cel puţin 3 surse bibliografice
actuale şi diferite care vor fi identificate la sfârşitul lucrării precum şi cu utilizarea
corectă a trimiterilor bibliografice în subsolul paginilor;
d) referatul se va tehnoredacta cu font Times New Roman CE, caractere de 14, la un
rând;
e) întinderea referatului va fi de 6-15 pagini;
f) depunerea referatului se face electronic peadresa tutorelui de disciplină până cel
mai târziu la data înscrisă în calendarul activităţilor didactice şi de evaluare; g)
referatele care prezintă actualitate şi originalitate precum şi cele care abordează
probleme controversate vor putea fi selectate pentru publicare în una din publicaţiile
oficiale ale Facultăţii (Revista Acta Universitatis Cibiensis Seria Jurisprudentia sau
într-una din publicaţiile Centrelor de Cercetare Ştiinţifică din cadrul facultăţii).

Pentru realizarea unor studii ştiinţifice, a temelor pentru acasă, a temelor de

control, a lucrării de licenţă precum şi pentru aprofundarea disciplinei studentul se va
adresa pentru bibliografie suplimentară tutorelui de disciplină.
5. CONŢINUTUL ANALITIC AL DISCIPLINEI

5.1. DREPT EUROPEAN AL AFACERILOR

Tema 1. Consideraţii introductive

 I. Obiective specifice:
• analiza cadrului istoric şi instituţional al procesului integrării europene; •
însușirea unor aspecte generale privind reglementările de drept UE aplicabile domeniului
afacerilor..

II. Competenţe specifice dobândite de student:

• enumerarea organizaţiilor internaţionale de cooperare economică constituite în

Europa după cel de-al doilea război mondial;
• identificarea etapelor integrării europene şi enumerarea structurilor instituţionale
cu caracter integrativ, respectiv cunoaşterea rolului acestora.

III. Cuvinte-cheie:
• cooperare internaţională, integrare europeană, Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, Comunitatea
Economică Europeană, Uniunea Europeană, drept integrator.

IV. Structura temei de studiu:

1. Repere istorice ale construcţiei europene.

2. Dreptul și administrarea afacerilor pe teritoriul Uniunii Europene – aspecte
generale

V. Rezumat:
După cel de-al doilea război mondial, în Europa occidentală au fost înfiinţate
organizaţii internaţionale de cooperare în plan economic şi politico-militar (Uniunea
Europei Occidentale, Consiliul Europei, Organizaţia Europeană de Cooperare
Economică); mai mult, apariţia celor trei Comunităţi Europene - Comunitatea Europeană
a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi Comunitatea
Economică Europeană marchează afirmarea unei veritabile concepţii integrative la nivel
european. Înfiinţarea structurilor supranaţionale amintite reprezintă primul pas în
procesul integrării europene a cărui evoluţie a fost marcată prin semnarea Actului Unic
European (1986), a Tratatului de la Maastricht privind instituirea Uniunii Europene
(1992), a Tratatului de la Amsterdam (1997), a Tratatului de la Nisa (2001), respectiv a
Tratatului de la Lisabona (2007).

VI. Conţinutul dezvoltat de idei al modulului

 1. Repere istorice ale construcţiei europene

1.1. Mișcarea europeană după a doua conflagrație mondială

Ideea unei Europe Unite nu este o creație a sec. XX chiar dacă a luat forme
concrete de manifestare abia în acest veac al extremelor. După Conferința de Pace de la
Paris din 1919, dezideratul unității europene a fost promovat (și) de Societatea
Națiunilor (Liga Națiunilor) ca primă organizație internațională de securitate al cărei
obiectiv principal a fost menținerea păcii mondiale1. Declanșarea celui de-al doilea război
mondial a însemnat eșecul scopului principal al Societății, acela de a împiedica o nouă
conflagrație mondială.
Tocmai realitățile devastatoare ale celui de-al doilea război mondial, chestiunea
germană2și vulnerabilitatea acestei Europe dezintegrate și divizate de conflictul dintre est
și vest au readus în prim-plan ideea unității europene/unificării Europei.
După ce în discursul istoric susținut în 5 martie 1946 la Universitatea Westminster
din Fulton, Missouri, Winston Churchil vorbește pentru prima dată despre Cortina de Fier
în discursul din 19 septembrie 1946 susținut în Aula Universității din Zürich descrie
tragedia Europei și afirmă că „trebuie să construim un fel de Statele Unite ale Europei”3și
încheie Așa că vă spun vouă: Lăsați Europa să se ridice !”

1
Atunci când Societatea i-a acuzat pe soldații italieni că ținteau corturile medicale ale Crucii Roșii în
timpul celui de-al doilea război mondial, Benito Mussolini a replicat: „Societatea Națiunilor este extrem de
eficientă atunci când ciripesc păsărelele, dar își pierde complet utilitatea atunci când atacă ulii. După o serie de
succese și unele eșecuri din anii 1920, Liga s-a dovedit neputincioasă în fața agresiunii Puterilor Axei din anii
1930.
2
Practic, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, au fost vehiculate „două posibile soluții ale
problemei germane: integrarea RFG în câmpul occidental pentru a o mobiliza în confruntarea cu blocul
communist sau eliminarea pericolului german prin neutralizarea militară și economică a RFG”, a se vedea
A.Groza, Uniunea Europeană. Drept instituțional, Ed. CH Beck, București, 2008, p. 4. O anume „neîncredere
față de Germania” și„diferența de opinie între viziunea anglo-americană și cea franceză referitoare la gestionarea
resurselor de cărbune și oțel ale acesteia; Franța intenționa să câștige controlul asupra rezervelor de carbine din
bazinul râului Saar (…) și să împiedice Germania să se refacă economic mai înainte ca planul de modernizare a
Franței să producă rezultate: pe de altă parte, Statele Unite erau interesate în găsirea unei soluții acceptabile
pentru ambele părți și profitabilă pentru Europa în general”, a se vedea Tudorel Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu,
Drept comunitar, Ed. CH Beck, București, 2007, p. 2-3.
3
Primit cu reacții reținute din partea oamenilor politici și a presei – acest
discurs a fost mai tarziu considerat primul moment semnificativ în parcursul istoric spre
Uniunea Europeană deși ideea constituirii unui centru de putere regională și a înființării
unor State Unite ale Europei, după modelul SUA, mai fusese vehiculată anterior.
(- mișcarea pan-europeană din 1923 inițiată de contele austriac Richard
Coudenhove-Kalergi promova ideea unor State Unite ale Europei pentru a contrabalansa
Marile Puteri de la acea dată (Marea Britanie, Rusia și SUA); în lucrarea sa – Paneuropa,
Coudenhove-Kalergi a sugerat unificarea Europei după modelul SUA4;
- a existat chiar un plan pentru o Federație europeană elaborat în 1930 de Aristide
Briand deținător al premiului Nobel pentru pace neînsușit de vreun guvern și neîncurajat
în niciun fel de contextul politic al momentului marcat de ascensiunea fascismului în Italia
și a național-socialismului în Germania și efectele crizei mondiale din 1929-1930;
-nu mai puțin scrierile marilor ganditori și filozofi precum JJ Rousseau sau
Immanuel Kant care în opera Despre pacea eternă din 1795 vorbea despre necesitatea
creării unei federații a statelor europene care să aibă o ordine republicană sub cupola
unei constituții comune, federație care ar putea preîntâmpina toate războaiele întrucât
statele democratice au o mai mare disponibilitate pentru pace decât regimurile autocrate;
și teoreticieni ai dreptului au susținut ideea unei „Uniuni a statelor europene”5. )

Sub patronajul lui Winston Churchill, este înfiinţată în mai 1947 Mişcarea pentru
Europa Unită - ostilă organizaţiilor supranaţionale şi favorabilă cooperării
interguvernamentale.
De fapt, două concepții s-au confruntat pentru transpunerea în practică a acestor
obiective de unitate europeană • concepția mai moderată care își propunea ca obiectiv
realizarea unei simple cooperări interguvernamentale și • o concepție mai radicală care
susținea crearea unei structuri federale europene6. Nu insistăm acum asupra aspectelor
ideologice privind teoriile vehiculate (federalistă, funcțională)7pentru realizarea acestui
proces de unificare la nivel european.
Delimitarea între conceptele de cooperare și integrare este, în schimb,
binevenită. Cooperarea este posibilă între toate statele lumii, integrarea este posibilă doar
pe plan regional și între state învecinate.
Cooperarea în forma liberalizării comerțului lasă structurile și enitățile inițiale
neatinse și nu urmărește crearea de noi entități econ sau jur. Dimpotrivă, integrarea este
orientată spre crearea de noi structuri.
În cazul unei cooperări are loc o conlucrare fără aparat instituțional. Integrarea nu
se poate înfăptui prin simpla cooperare a unor state suverane fiind necesară crearea de
autorități centrale cu competență decizională8.
Primele eforturi de constituire a unei cooperări interstatale pe continentul european
nu au pornit însă de la astfel de viziuni teoretice asupra viitorului Europei, ci pe tărâmul
mult mai prozaic al intereselor economice naționale. Planul de reconstrucție a Europei
4
A se vedea I. Eleonora Rusu, G. Gornig, Dreptul Uniunii Europene, ed. 3, Ed. CH Beck,
București2009, p. 4.
5
A se vedea I. Eleonora Rusu, G. Gornig, op. cit., p. 4-5.
6
Pentru dezvoltări, a se vedea Tudorel Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu, op. cit., 2-3. 7 Cu privire la
metodele de transpunere în practică ale proiectului european și concepțiile juridice propuse a se vedea I.
Eleonora Rusu, G. Gornig, op. cit., 5-6.
8
Idem, p. 8-9.
elaborat de ministrul de externe american George C. Marshall în anul 1947 a obligat
statele Europei să decidă în comun asupra modului de împărțire a mijloacelor financiare,
fapt ce a catalizat primele eforturi de cooperare la nivel european 9; pentru administrarea
Panului Marshall10 a fost înființată în 1948 Organizația Europeană pentru Cooperare
Economică devenită ulterior – mai exact în anul 1961 Organizaţia pentru Cooperare
Economică şi Dezvoltare – O.C.E.D. prin intrarea S.U.A., Canadei, Australiei şi Japoniei.

Confruntarea celor două abordări (unionistă sau federalistă) vehiculate de

mișcarea europeană în cadrul Congresului Europei din mai 1948 (prezidat de Winston
Churchill și care a numărat nu mai puțin de 800 delegați11) și unde
- participanţii recomandă crearea unei adunări deliberative europene şi a unui
consiliu special european, care să pregătească integrarea politică şi economică a ţărilor
europene
- adoptarea unei Carte a drepturilor omului şi crearea unei Curţi de Justiţie care
să asigure respectarea unei astfel de carte).
 a intensificat dialogurile interguvernamentale ceea ce a avut ca prim rezultat
înființarea în ianuarie 1949, prin voința comună a 10 state12, a Consiliului Europei - o
structură mai apropiată de ideile unioniste și dezamăgitoare pentru federaliști 13, rolul
acestuia manifestându-se în special în domeniul social și cultural, nu economic14.

În plan militar, un moment important este marcat de înfiinţarea Uniunii Europei

Occidentale – U.E.O. prin semnarea la 17 martie 1948 a Tratatului de la Bruxelles
(modificat prin Acordul de la Paris din 23 octombrie 1954 și conţinând clauza

9
Ibidem, p. 10.
10
Planul Marshall (în engleză, The Marshall Plan, cu numele oficial European Recovery Program
(ERP)), a fost primul plan de reconstrucție conceput de către Statele Unite ale Americii și destinat țărilor
europene afectate de al doilea război mondial. El a avut ca scop ajutorul financiar rapid pentru reconstrucția
Europei și asigurarea de aliați pentru Statele Unite ale Americii pe continent. La 5 iunie 1947, într-un discurs
rostit în Aula Universității americane Harvard, secretarul de stat american George Marshall a anunțat lansarea
unui vast program de asistență economică destinat refacerii economiilor europene, cu scopul de a stăvili
extinderea comunismului, fenomen pe care el îl considera legat de problemele economice.
La 19 iunie 1947, miniștrii de externe ai Franței (Georges Bidault) și Regatului Unit (Ernest Bevin) au
semnat un comunicat prin care au invitat 22 de state europene să trimită reprezentanți la Paris pentru a schița un
plan de reconstrucție europeană. Etichetând Planul Marshall drept „imperialism economic american”, Moscova a
interzis țărilor ei satelite să participe la Conferința de la Paris. Sovieticii considerau că acceptarea planului ar fi
condus la desprinderea de URSS a țărilor din sfera ei de influență și la pierderea avantajelor politice și strategice
dobândite de Kremlin în Europa Centrală și de Est la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Planul Marshall
reprezintă extensia în domeniul economic a Doctrinei Truman, a se vedea
https://ro.wikipedia.org/wiki/Planul_Marshall.

11
12
Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia și Suedia.
13
A se vedea Tudorel Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu, op. cit., p. 2.
14
Un succes politic semnificativ al amintitei structuri l-a reprezentat adoptarea Convenţiei europene a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare la
3 septembrie 1953.
angajamentului militar reciproc în caz de agresiune a unui stat membru 15) urmată de
constituirea Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord – N.A.T.O. în urma semnării
la 4 aprilie 1949 a Tratatului de la Washington.
În replică, statele socialiste din Europa Centrală şi de Est, sub influenţa politico
economică a U.R.S.S., înfiinţează structuri instituţionale similare de cooperare economică
– Consiliul de Ajutor Economic Reciproc – C.A.E.R. în ianuarie 1949, respectiv de
cooperare militară prin semnarea la 14 mai 1955 a Tratatului de la Varşovia16.

1.2. Înființarea Comunităților europene. Despre «metoda Monnet sau

filosofia Comunităților»17

După cele două conflagrații mondiale, Europa occidentală își pierduse poziția
centrală avută în mod constant în istoria universală iar apariția celor două noi puteri
mondiale: SUA și URSS părea să arunce într-o umbră nemeritată Europa de Vest astfel
încât statele vest-europene aveau nevoie de o cooperare politică și integrare economică
care să le reasigure rolul de prim rang pe scena relațiilor internaționale 18. Prima etapă a
integrării europene a reprezentat-o constituirea celor trei Comunităţi prin intermediul
cărora statele membre au urmărit de o manieră originală dezvoltarea unor zone de
cooperare mai eficientă decât cea permisă de organizaţiile internaţionale anterior amintite.

Una dintre personalitățile rămase în afara celor două tabere (unionistă vs.
federalistă, subl. ns.), francezul Jean Monnet19, însărcinat de generalul Charles de Gaulle
cu revitalizarea economică a Franței avea o viziune mai pragmatică. Considera că
reconstrucția europeană se poate realiza numai prin renunțarea treptată și în anumite
sectoare de activitate economică la suveranitatea națională și cooperarea strânsă în aceste
domenii între state20.
S-a scris destul asupra complexității și volatilității relațiilor dintre fostii aliați.
Spațiul nu ne permite să reamintim decât pe scurt contextul în care Jean Monnet și-a pus
ideea în practică:
- debutul a ceea ce va fi numit Războiul rece și îngrijorarea cauzată de
popularitatea partidelor comuniste în Europa de Vest;
- Planul Marshall;
- diferența de opinie între viziunea anglo-americană și cea franceză referitoare la
Germania (la care am făcut deja referire) și mai ales la gestionarea resurselor de carbune
și oțel ale acesteia21.

15
Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania, Italia, iar ulterior Spania, Portugalia
şi Grecia.
16
Urmare înlăturării regimurilor comuniste din statele membre şi a căderii zidului Berlinului în anul
1989 amintitele organizaţii internaţionale au devenit istorie, fiind desfiinţate în anul 1991.

17
A se vedea A. Groza, op. cit., p. 3.
18
A se vedea J. Ordner, La voie fédérale, Avenir de l’Europe, Ed. Unicomm, 1999, p. 40 și urm. 19
Monnet provenea din regiunea franceză Cognac. După terminarea studiilor, la vârsta de 16 ani, a călătorit în
întreaga lume datorită profesiei sale de distribuitor de coniac şi, ulterior, de bancher. În timpul celor două
războaie mondiale, a ocupat poziţii înalte în domeniul producţiei industriale, în Franţa şi în Regatul Unit.
https://europa.eu/european-union/about-eu/history/eu-pioneers_ro#box_12
20
A se vedea Tudorel Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu, op. cit.,p. 2.
21
Idem, p. 2-3.
Jean Monnet l-a abordat pe Robert Schuman, ministrul francez de externe –
motivat nu numai politic dar și personal să găsească soluția reconcilierii (fiind originar
din Lorraine, provincie veșnic în dispută între Franța și Germania) cu ideea înființării
unei comunități a cărbunelui și oțelului gestionată de o autoritate supranațională.

După consultări care au ca rezultat susținerea proiectului de către propriul cabinet,

consultarea Germaniei și a secretarului de stat american
la 9 mai 1950 în Sala orologiului din Quai d′Orsay, sediul Ministerului Afacerilor
externe al Franței, în cadrul unei conferințe de presă, Robert Schuman (ministrul francez
de externe) și-a asumat responsabilitatea politică asupra Declarației Schuman - primul
pas în realizarea unei Europe unite sprijinită pe reconcilierea franco-germană fiind astfel
făcut.

Metoda propusă consta într-un proiect pragmatic de creare a unei piețe comune
prin plasarea producției franco-germane de cărbune și oțel sub o Înaltă Autoritate comună
întrucât „Europa nu se va naște dintr-o singură trăsătură de condei sau printr-un proiect
unic măreț ci va putea fi construită doar prin realizări practice prin crearea inițial a unei
solidarități de facto”.
Precizează în discurs și că punerea producției de oțel și cărbune a Germaniei și a
Franței sub o comandă comună va face un război între cele două țări nu numai greu de
conceput ci practic imposibil.
Aceasta ar trebui în același timp să fie capabilă să împiedice întoarcerea abuzurilor
de putere economică și politică a Konzern urilor germane pe care Autoritatea
internațională de la Ruhr încercase încă din 1945 să le demonteze

Declarația Schumann stabilește fundamentele ideologice și juridice ale construcției

comunitare22. Aceasta deoarece Franța propunea așezarea celor două industrii grele sub
gestiunea unei autorități comune, supranaționale și independente, în cadrul unei
organizații deschise și altor state europene.

Era un cadru care trebuia să le permită europenilor să găsească „soluții comune la

problemele comune”, conform formulei lui Monnet23.
Planul Schuman înseamnă o metodă aparent modestă, dar realistă și eficientă.
Obiectivul imediat a fost pacea durabilă în Europa care presupunea soluționarea
chestiunii germane.
Obiectivul final, de lungă durată, al Declarației Schuman este unul politic.
Potrivit metodei Monnet,
integrarea economică premerge integrării politice
integrarea sectorială anunță integrarea globală24.
Practic, integrarea economică sectorială nu este doar un scop ci o etapă
intermediară, un instrument al integrării politice. Fiecare progres în sensul integrării făcea

22
A se vedea C. Blumann, L. Dubois, Droit institutionnel de l’Union européenne, Litec, Paris,
2005, p. 3.
23
A se vedea J. F. Deniau, L’Europe interdite, Ed. Du Seuil, Paris, 1977, p. 48 apud A.Groza, op. cit.,
p. 3.
24
A se vedea A.Groza, op. cit., p. 5 și notele bibliografice indicate
posibil un alt progres, integrarea marcându-și evoluția datorită acestui efect sau fenomen
de angrenaj. „Unificarea economică ar constitui baza unei viitoare federații europene” pt
care Planul Schuman era doar „un prim pas”. În realitate, desenul federal al construcției
europene a rămas întotdeauna în filigran în spatele operei economice25
Menit să stingă vechea rivalitate între Franța și Germania, Planul Schuman a trezit
interesul mai multor state europene.

→ Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului

La 18 aprilie 1951 este semnat la Paris de către Franţa, R.F.Germania, Belgia,

Olanda, Luxemburg şi Italia Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului, încheiat pe o perioadă de 50 de ani şi intrând în vigoare la 25
iulie 195226.
Prin prevederile TCECO, au fost create 4 instituții, majoritar supranaționale: -
Înalta Autoritate (alcătuită din 9 persoane independente numite de cele 6 state membre
fondatoare) învestită cu puteri decizionale pentru statele membre și întreprinderile care
activau în cele 2 industrii
- Adunarea parlamentară compusă din delegați ai Parlamentelor naționale, cu
competențe de supraveghere
- Consiliul Special de Miniștri alcătuit din câte un reprezentant al fiecărui guvern,
cu rol consultativ și anumite puteri de decizie în realizarea obiectivului de a armoniza
acțiunile Înaltei Autorități cu cea a guvernelor naționale
- Curtea de Justiție alcătuită din 9 judecători cu sarcina de a aplica și interpreta
dispoz Tratatului27.
La Luxemburg, sediul instituțiilor CECO s-a născut și s-a dezvoltat astfel un
veritabil spirit european.
Înalta Autoritate cea mai importantă dintre instituții datorită prerogativelor sale
decizionale și forței juridice recunoscute actelor sale față de statele membre și operatorii
economici. Relativa sa independență financiară – rezultată din taxa aplicată
întreprinderilor naționale care activau în domeniul cărbunelui și oțelului (1% asupra
producției întreprinderilor) plus amenzile pe care era îndreptățită să le aplice - a
contribuit la acest statut28.
TCECO a instituit piața comună a cărbunelui și oțelului prin interzicerea taxelor
vamale de import și a export și a taxelor cu efect echivalent (t.e.e) și a restricțiilor
cantitative (r.c.) asupra acestor produse și a interzis discriminarea între producători sau
între consumatori. În fapt, CECO reprezenta o uniune vamală imperfectă prin eliminarea
drepturilor de vamă și a r.c. între statele membre, fără ca un tarif vamal comun să fie
instituit. Principiile sale de funcționare erau libera circulație a cărbunelui și oțelului și
libera concurență29.
25
Idem, p. 6 și notele bibliografice indicate.
26
Tratatul privind înfiinţarea C.E.C.O. a ieşit din vigoare la data de 23 iulie 2002. 27 A
se vedea Tudorel Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu, op. cit.,p. 4.
28
A se vedea A.Groza, op. cit., p. 7.
29
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord nu a aderat la acest Tratat din cauza relațiilor sale
privilegiate cu statele Commonwealth ului și a convingerii sale nezdruncinate în rolul său de putere mondială.
Așezarea fundației pentru reconcilierea și cooperarea europeană a reprezentat un
pas semnificativ. Tratatul CECO și sistemul instituit de acesta contribuiau prea puțin la
rezolvarea unei alte probleme presante: integrarea Germaniei de Vest în sistemul de
apărare stabilit prin Tratatul Atlanticului de Nord (NATO)30.
În atmosfera de euforie ce a urmat semnării TCECO,
la inițiativa W Churchil și urmare unei rezoluții a Adunării Consultative a
Consiliului Europei și a planului Pleven (primul-ministru francez Rene Pleven) la 27 mai
1952, la Paris, statele CECO au semnat
Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Apărării care preconiza
înființarea unei structuri supranaționale similare celei înființate prin TCECO precum și a
unei Armate Europene sub autoritatea unui Minister eur al Apărării (!), prevederi care
implicau un transfer important de suveranitate într-un domeniu foarte sensibil.
Adunarea națională franceză (Assemblée nationale) a respins, în august 1954,
ratificarea tratatului,
fiind abandonat și proiectul de Tratat al unei Comunități Politice Europene
prezentat la 10 martie 195331

→ Tratatele de la Roma: Tratatul de instituire a Comunității Economice

Europene și (CEE) și Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei
Atomice (Euratom sau CEEA)

În mai 1955, guvernul Olandei adresa, în numele Benelux–ului, celorlalte trei state
membre ale CECO un memorandum propunând crearea unei piețe comune generale a
celor șase state member în care ar fi asigurată libera circulație a mărfurilor, a
capitalurilor, a persoanelor și a serviciilor.
Reuniți la Mesina pentru a examina acest document miniștrii de externe ai celor
șase state vor adopta la
2 iunie 1955 o rezoluție prin care au recunoscut, în numele guvernelor lor, că -
înființarea unei piețe comune europene era obiectivul acțiunii lor în domeniul politicii
economice și
au însărcinat un Comitet de delegați guvernamentali asistați de experți sub
președinția unei personalități politice – fiind desemnat Paul Henri Spaak, om de stat
belgian (ministru externe) cu un studiu prealabil acestui efect. Adoptat la 21 aprilie 1956,
raportul acestui Comitet cunoscut sub numele raportul Spaak a fost prezentat la o nouă
conferință a miniștrilor de externe reunită la Veneția 29 și 30 mai 1956 care propunea
crearea unei piețe comune generale și
punerea în comun a industriilor nucleare ale celor 6. Tratatele CEE și Euratom-ului
redactate în câteva luni de muncă susținută a grupurilor de experți reuniți la Castelul de

30
A se vedea Tudorel Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu, op. cit.,p. 5.
31
In anii următori tot ceea ce ar fi însemnat o acțiune comună în domeniul apărării a fost privit cu
suspiciune. Problema reînarmării Germaniei de vest rezolvată în final prin Acordurile de la Paris din 23 oct 1954
prin care RFG a fost recunoscută ca stat suveran și putea astfel să adere la Tratatul Atlanticului de Nord, idem, p.
5.
Val Duchesse (aproape de Bruxelles) răspundeau acestui dublu obiectiv 32. Astfel Belgia,
mai exact orașul Bruxelles (unde a fost stabilit sediul principal al Comisiei și Consiliului,
cu precizarea că, potrivit tratatelor constitutive, fiecare Comunitate avea propria Comisie
și propriul Consiliu) a devenit „provizoriu” centrul de lucru al Comunităților europene, în
concurență permanent cu Luxemburg-ul (Curtea) și Strasbourg –ul (Parlamentul).
Încheiate pe o perioadă nedeterminată, Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene a Energiei Atomice (C.E.E.A./EUROATOM) având ca scop crearea unei
pieţe comune nucleare, și Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene care
îşi propunea un obiectiv şi mai larg, depăşind graniţele unei solidarităţi economice pur
sectoriale şi aspirând la formarea unei pieţe unice și integrarea europeană, au fost semnate
la 25 martie 1957 la Roma, intrând în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Cele două noi Comunități care se alăturau CECO erau prevăzute cu
instituții proprii: câte o Comisie (și nu Înaltă Autoritate) 33, o Adunare parlamentară, un
Consiliu de Miniștri și o Curte de Justiție. Spre deosebire de Tratatul CECO, în schema
celor două Tratate de la Roma puterea decizională aparține Consiliului de Miniștri, iar
Comisiei îi revine rolul de inițiator și executant al măsurilor comunitare34.
Din rațiuni de evitare a unei supraîncărcări birocratice, instituțiile Comunităților au
fost unificate. Astfel, concomitent cu semnarea celor două tratate de la Roma a fost
semnată inițial
Convenția privind instituțiile comune mai multor Comunități
prin care se instituia o singură Adunare parlamentară și o singură Curte de
Justiție pentru toate cele 3 Comunități,
pentru ca din 1967 prin Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie
unică a Comunităților Europene sau Tratatul de fuziune (semnat la 8 aprilie 1965 și
intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967)
cele 3 Comunități să aibă un set unic de instituții, adâncindu-se practic legăturile
funcționale dintre diferitele tratate.
Toate cele 3 organizații au dobândit astfel o singură Comisie, același Consiliu,
aceeași Adunare parlamentară (denumirea de Adunare parlamentară se va menține oficial
până la intrarea în vigoare a AUE în iulie 1987) și o Curte de Justiție unică.

Comunitățile Europene sunt organizații internaționale care, deși constituite după

mecanismele dreptului internațional public, se diferențiază de organizațiile internațional
tipice prin integrarea statelor, acestea dezvoltând în anumite domenii (politica externă) și
cooperarea tradițională, îmbinând astfel elementele de integrare cu cele de cooperare într
o structură eficientă și originală 35. Tratatele lor constitutive – veritabile Constituții ale
Comunităților - au fost aplicate de instituțiile comunitare special create în acest scop, în
timp ce executarea tratatelor internationale rămâne, în mod obișnuit, la latitudinea statelor
semnatare36. Având în prim plan integrarea economică iar la orizont perspectiva politică,

32
A se vedea L. Vogel, op. cit., p. 3.
33
Denumirea de Înaltă Autoritate este înlocuită cu termenul mai modest și mai tehnic de Comisie
reflectând nu doar o schimbare terminologică oarecare ci dorința de a transfera puterea decizională Consiliului de
miniștri instituție interguvernamentală
34
A se vedea pentru dezvoltări Tudorel Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu, op. cit.,p. 7. 35 A
se vedea A.Groza, op. cit., p. 2.
36
Idem, p. 2 și notele bibliografice indicate.
Comunitățile au reprezentat primul nivel al unității europene 37 iar extinderea acestora în
anii care au urmat mărturisește despre faptul că tocmai aceste organizații europene mai
puțin întinse geografic au adus în economia și politica statelor fondatoare și mai târziu și a
altor state europene schimbări profunde.

Extinderea Comunităţilor Europene prin aderarea şi a altor state europene a

marcat ultimele decenii ale secolului trecut şi continuă şi astăzi, confirmând, nu fără unele
eşecuri, viabilitatea proiectului european. Procesul negocierilor a cunoscut şi anumite
reticenţe faţă de unele state candidate, iar exemplul Marii Britanii despre care se afirma că
ar fi un adevărat „cal troian“ al S.U.A. în Europa 38 (cu care negocierile au fost suspendate
în 1963, pentru a fi reluate în 1967, încheiate în 1970) este elocvent. Începând cu 1
ianuarie 1973, alături de Marea Britanie devin state membre şi Danemarca şi Irlanda39,
peisajul european devenind astfel, cu referire la ultima ţară, „mai puţin omogen, prin
aderarea unui stat cu nivel de trai mai scăzut decât al celorlalte“ 40. Au urmat apoi Grecia,
începând cu 1 ianuarie 1981, Spania şi Portugalia din 1 ianuarie 1986, admiterea celor
din urmă determinând datorită supraproducţiei de legume şi fructe un dezechilibru
economic temporar. Căderea zidului Berlinului şi unificarea Germaniei a fost unanim
acceptat ca un factor de progres politic şi de stabilitate a Europei, pentru ca începând cu 1
ianuarie 1995 să devină state membre şi Austria, Finlanda şi Suedia41. Lărgirea
Comunităţilor europene prin admiterea de noi membri este şi azi un subiect actual al
politicii externe a statelor europene42; epuizând cronologia „lărgirilor europene“, arătăm
că, după semnarea în 15 aprilie 2003 la Atena a Tratatelor de aderare, începând din 1 mai
2004 au devenit state membre încă 10 state (şi anume Cehia, Polonia, Ungaria, Slovenia,
Slovacia, Cipru, Malta, Lituania, Letonia, Estonia), pentru ca, în fine, la 25 aprilie 2005
la Luxemburg să fie semnat Tratatul de aderare al României şi Bulgariei, data intrării în
vigoare a acestuia fiind 1 ianuarie 2007.
Evoluţia construcţiei comunitare a înregistrat un pas înainte prin semnarea la 17 şi
28 februarie 1986 la Luxemburg şi Haga a Actului unic european intrat în vigoare la 1
iulie 198743 prin care statele membre, propunându-şi drept obiectiv principal realizarea
„pieţei interne“44, se exprimau în sensul integrării economice prin înlăturarea obstacolelor
la libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Actul unic
european

37
Ibidem, p. 1.
38
A se vedea O. Bibere, Uniunea europeană – Între virtual şi real, Ed. All, Bucureşti, 1999, p. 7, citat
după O. Manolache, op. cit., p.6.
39
Tratatul de aderare al Marii Britanii, Irlandei, Norvegiei şi Danemarcei a fost semnat la data de 22
decembrie 1972 la Bruxelles; Norvegia nu a aderat totuşi la Comunităţi întrucât urmare rezultatului negativ al
referendumului organizat la nivel naţional în 24 septembrie 1972 nu a ratificat tratatul.
40
A se vedea A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed.. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 15
41
Precizăm că nici acum Norvegia nu devine stat membru, ca urmare a votului negativ (al doilea, după
cel din 1972) al referendumului din noiembrie 1994.
42
Pentru detalii cu privire la stadiul negocierilor şi cu alte state, a se vedea A. Fuerea, op. cit., p. 16, O.
Manolache, op. cit., p. 17.
43
Denumirea de Act unic (subl. ns.) European a fost inspirată de faptul că acesta presupune combinarea
a două categorii de dispoziţii: unele prin care se modifică cele trei tratate constitutive, respectiv altele privind
promovarea unei politici externe comune.
44
Prin art. 14 alin. (2) din Tratatul C.E. piaţa internă era definită drept „un spaţiu fără frontiere interne
în care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor“.
nu a fost decât o etapă intermediară şi necesară spre constituirea Uniunii Europene într-un
context politic favorabil (destrămarea U.R.S.S., înlăturarea regimurilor comuniste din
blocul estic european, unificarea germană).
Tratatul privind instituirea Uniunii Europene, semnat la 7 februarie 1992 la
Maastricht (intrat apoi în vigoare la 1 noiembrie 1993) a reprezentat un episod
reformator în procesul integrării europene. Uniunea Europeană beneficiază de un aparat
instituţional unic, alcătuit din instituţiile comunitare (Consiliul Comunităţilor Europene
devine prin Tratatul de la Maastricht Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul european,
Comisia europeană şi Curtea de Justiţie) şi Consiliul european cu rol în stabilirea
direcţiilor politicii generale ale U.E.. Uniunea Europeană - deşi nu beneficiază (încă) de
personalitate juridică, neputându-se angaja în relaţiile externe decât în plan politic - este
construită pe trei piloni: Comunităţile (Comunitatea Economică Europeană devenind
Comunitatea Europeană); a doua structură priveşte Politica externă şi de securitate
comună – P.E.S.C., iar a treia Cooperarea în domeniile justiţiei şi al afacerilor interne –
J.A.I.
Modificarea denumirii Tratatatului Comunităţii Economice Europene 45 în Tratatul
de Instituire a Comunităţii Europene ilustrează concepţia potrivit căreia Comunitatea nu
mai are o dimensiune exclusiv economică. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht a fost
introdusă noţiunea de „cetăţenie“ a Uniunii Europene, sens în care dispoziţiile art. 17 din
T.C.E. arată că „ (...). Este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat
membru“46. Nu mai puţin, realizarea Uniunii Economice şi Monetare constituie
obiectivul esenţial introdus în cadrul Tratatului C.E. prin Tratatul de la Maastricht; dacă
Uniunea Economică presupune coordonarea politicilor economice ale statelor membre,
Uniunea Monetară implică instituirea unor rate de schimb ireversibile între monedele
naţionale şi trecerea la moneda unică euro.
A urmat Tratatul de la Amsterdam (încheiat la 2 octombrie 1997 şi intrat
în vigoare la 1 mai 1999) care, după A.U.E. şi Tratatul de la Maastricht, reprezintă,
practic, a treia revizuire semnificativă a tratatelor comunitare. Fără a ne propune o
descriere detaliată a conţinutului acestuia, se impune să reţinem că prin Tratatul de la
Amsterdam o parte din cel de-al treilea pilon al Uniunii Europene a fost introdusă în
cadrul Tratatului C.E. sub Titlul IV „Vizele, azilul, imigrarea şi alte politici privitoare la
libera circulaţie a persoanelor“. Prin semnarea la 26 februarie 2001 a Tratatul de la
Nisa (intrat în vigoare la 1 februarie 2003) statele membre înţeleg să susţină şi pe viitor
reforma instituţională necesară în vederea extinderii Uniunii Europene spre ţările din
Europa Centrală şi de Est47.
În fine, un moment de referinţă în evoluţia procesului comunitar îl constituie
Tratatul de la Lisabona, semnat la 13 decembrie 2007 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie
2009 prin care şefii de stat şi de guvern ai statelor membre U.E., din dorinţa de a depăşi
starea de aparent blocaj creată în anul 2005 prin respingerea de către francezi şi olandezi a
referendumului privind Constituţia europeană în anul 2005, şi-au propus să adapteze
instituţiile europene şi metodele lor de lucru, să consolideze legitimitatea democratică a
Uniunii şi a valorilor sale funadamentale.

45
În acelaşi timp, prin Tratatul de la Maastricht, părţile a doua şi a treia din Tratatul C.E.E. au fost
regrupate sub titlul „Politicile Comunităţii“ conţinând dispoziţiile referitoare la cele patru libertăţi fundamentale.
46
Cu privire la prerogativele specifice cetăţeniei europene a se vedea infra, p. 23.
47
Pentru detalii a se vedea I. N. Militaru, Dreptul Uniunii Europene, p. 24 şi urm, respectiv S. Deleanu,
Dreptul comunitar al afacerilor, p. 3, a se vedea http://facultate.regielive.ro.
Sub aspectul conţinutului său, Tratatul de la Lisabona a procedat la amendarea
tratatelor existente – Tratatul asupra Uniunii Europene, care îşi va menţine denumirea
(fiind numit în continuare potrivit prevederilor Tratatului de la Lisabona T.U.E.-nou) şi
Tratatul asupra Comunităţii Europene (T.C.E.) care a fost redenumit Tratatul privind
funcţionarea U.E. (T.f.U.E.).
Cum evocarea tuturor modificărilor aduse prin Tratatul de la Lisabona se
circumscrie, în mod tradiţional, obiectului de studiu al unei alte discipline didactice (drept
comunitar), ne limităm a face referire doar la ceea ce se situează în aria de interes a
materiei noastre. În consecinţă, din ansamblul prevederilor modificatoare ale Tratatului
de la Lisabona reţinem ca fiind relevante pentru domeniul analizat dispoziţiile referitoare
la: i) dobândirea de către Uniunea Europeană a personalităţii juridice (art. 48 din
T.U.E.-nou); prin recunoaşterea calităţii de subiect de drept pe scena relaţiilor
internaţionale, acţiunea externă a Uniunii Europene nu mai este limitată doar la
angajamente politice, aceasta putând negocia şi încheia acorduri internaţionale în nume
propriu, respectiv dobândi capacitatea de a deveni membru în organizaţii internaţionale 48;
ii) reglementarea unor competenţe exclusive ale Uniunii în următoarele domenii:
uniunea vamală, stabilirea regulilor de concurenţă necesare funcţionării pieţei interne,
politica monetară pentru statele membre din zona euro, conservarea resurselor biologice
ale mării în cadrul politicii comune a pescuitului şi politica comercială comună.

2. Dreptul european al afacerilor – noțiune, trăsături, izvoare.

2.1. „Europenizarea”. Ordinea juridică europeană – categorii de norme

juridice.

→ Semnificațiile noțiunii de europenizare. Fenomenul europenizării49 poate fi

analizat dintr-o triplă perspectivă:
i) europenizarea ca dezvoltare a unui drept particular la nivel european, dreptul
UE ceea ce implică o deteritorializare a normelor incidente unor domenii determinate şi,
concomitent, (re)construcţia lor transnaţională;
ii) europenizarea ca acţiune a dreptului derivat, a principiilor şi politicilor
europene asupra legislaţiilor naţionale ceea ce ridică problema transformărilor la care este
supus dreptul intern atunci când este expus legislaţiei Uniunii Europene şi, în fine,
iii) europenizarea – concept sinonim cu noţiunea tehnică de
armonizare/unificare/tehnica instrumentului opțional ca metode de realizare a
convergenței normelor juridice ale statelor membre.

48
Instituirea, prin art. 9 din T.U.E.-nou, a funcţiei de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru
afaceri externe şi politică de securitate (deservită de persoana care deţine şi funcţia de vicepreşedinte al Comisiei
Europene) este expresia preocupării pentru eficientizarea prerogativei de reprezentare a Uniunii în relaţiile cu
statele terţe şi cu organizaţiile internaţionale, prerogativă ce decurge din personalitatea juridică a Uniunii.
49
L. Miller, The Emergence of EU Contract Law. Exploring Europeanization, Oxford University Press,
2011, p. 4.
Normele care alcătuiesc ordinea juridică a UE pot fi clasificate în două mari
categorii:

I. cele care definesc instituțiile Uniunii, competențele acestora, modalitățile de

funcționare, raporturile lor reciproce sau cu statele membre, țările terțe și organizațiile
internaționale. Acestea sunt regulile de drept public european înăuntrul căruia s-ar putea,
printr-o transpunere aproximativă a categoriilor noastre de drept intern, identifica un drept
constituțional, un drept administrativ și un drept internațional public european.

II. normele referitoare la „acțiunea” instituțiilor europene, a statelor membre și a

resortisanților acestora în măsura în care această acțiune interesează stabilirea și
funcționarea pieței interne, elaborarea și aplicarea de politici economice și sociale
commune. Acestea sunt, în special regulile constitutive și de funcționare a Uniunii
economice și monetare; cele referitoare la instituirea uniunii vamale, libera circulație a
capitalurilor și a persoanelor, libertatea de a presta servicii, accesul la munca salariată sau
profesiile independente, libera concurență. Desigur, sunt cuprinse normele prin
intermediul cărora se realizează armonizarea (prin directive) a legislațiilor naționale și
instrumentele de unificare (prin regulamente în domenii specifice).

Ar fi inexact a susține că normele celei de a doua categorii formează un drept

privat european prin opoziție cu dreptul public european 50. Cum cele mai multe dintre
acestea privesc acțiunea economică și socială a Uniunii și a statelor membre, se poate
afirma că, în realitate, vorbim despre un drept economic și social care depășește frontiera
tradițională dintre dreptul public și dreptul privat. Normele de drept privat european sunt
în realitate subordonate acestor politici/obiective ale Uniunii pentru protecția drepturilor
conferite cetățenilor Uniunii.

Acest ansamblu compozit (reunind doua categorie de norme la care am făcut mai
sus referire) poate fi, la rândul său, subdivizat în mai multe categorii:
 - dreptul monetar, fiscal și financiar european care are în special ca obiect
politicile economice, fiscale și monetare și libera circulație a capitalurilor; - dreptul social
european care cuprinde regulile referitoare la libera circulație a lucrătorilor, coordonarea
regimurilor naționale de securitate socială, la politica socială europeană;
- în fine, dreptul european al afacerilor în care putem grupa
i) regulile care consacră stabilirea pieței interne prin intermediul liberei circulații a
mărfurilor, libertății de stabilire și a libertății de a presta servicii și
ii) cele care au ca obiect de a stabili și menține concurența51.

50
A se vedea Louis Vogel, Droit européen des affaires, Dalloz, Paris, 2013, p. 68. 51 A
se vedea L. Vogel, op. cit., p. 69.
În termeni mai generali, ar fi vorba despre dreptul pieței interne și dreptul
european al concurenței52 ca o consecință a tendinței manifeste de autonomizare și
consolidare a acestor două volete de norme juridice.

Odată însușită această diviziune, putem înțelege că dreptul material al Uniunii nu

se rezumă doar la dreptul european al afacerilor chiar dacă acesta din urmă este alcătuit
din norme de drept material UE.

2.2. Dreptul european al afacerilor – obiect de reglementare și izvoare

Noțiune. Disciplină sau ramură juridică ? Dreptul european al afacerilor

(d.e.af.) se caracterizează printr-un pronunţat caracter pluridisciplinar, fiind un ansamblu
eterogen de norme juridice (de drept comercial, vamal, fiscal) circumscrise domeniului
afacerilor pe teritoriul UE și aplicabile lucrătorilor, persoanelor care desfășoară activități
independente, întreprinderilor precum şi statelor membre.
Apreciem că ne aflăm în prezența doar a unei discipline juridice nu și a unei
ramuri de drept întrucât deși există un obiect de reglementare comun al acestor norme
(raporturile circumscrise domeniului afacerilor pe teritoriul Uniunii la care participă
subiectele de drept mai sus enumerate), metodele utilizate (armonizare –
minima/completă, unificare) sunt proprii dreptului Uniunii, nefiind „specifice” dreptului
european al afacerilor.

Trăsături. La nivel doctrinar53, se afirmă că ar constitui trăsături particulare ale

dreptului european al afacerilor următoarele:
- drept suprapus sistemelor de drept naţionale, nesubstituindu-se acestora;
conflictul între normele de drept intern şi normele Uniunii se soluţionează în favoarea
aplicării celor din urmă;
- d. e. af. are dimensiunea unui drept „integrator“, TFUE fiind un tratat-cadru care
presupune existenţa unui drept derivat;
- în fine, nu mai puțin caracterul descentralizat al normelor care îl alcătuiesc, în
sensul că acestea pot fi invocate direct în faţa autorităţilor jurisdicţionale ale statelor
membre.
 În realitate, apreciem că acestea sunt trăsături proprii dreptului Uniunii în general,
împrumutate și de dreptul european al afacerilor.
Caracterul eterogen al normelor ce alcătuiesc acest edificiu normativ constituie, în
opinia noastră, particularitatea dreptului european al afacerilor.

Eterogenitatea izvoarelor dreptului european al afacerilor

→ Aspecte generale privind diversitatea izvoarelor d.e.af.

52
Puternica specializare a normelor reglementând domeniul concurenței a permis dezvoltarea unei
discipline distincte – dreptul (european al) concurenței. Chiar dacă în mod tradițional normele referitoare la
libera concurența fac parte din dreptul european al afacerilor, nu vor constitui obiectul nostru de analiză.
53
A se vedea L. şi J. Vogel, Le droit européen des affaires, Dalloz, Paris, 1994, p. 3-6, citat după S.
Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova Lugoj, p. 23.
Care este realitatea normativă a d.e.af. în stadiul său de dezvoltare actual ? În
principal, apreciem că este vorba despre:

- dispozițiile de drept primar din TFUE privind libertățile de circulație și - acquis-ul

comunitar în dreptul contractelor reprezentat de corpul de directive privind contractele
încheiate de consumatori (transpuse în legislațiile naționale) și instrumentele de drept
international privat european care prezintă importanță în materie.

Eterogenitatea și o anume incompletitudine reprezintă, în opinia noastră,

trăsătura proprie dreptului european al afacerilor, fiind vorba despre un melanj al unor

- dispoziții de drept primar TFUE și dispoziții de drept derivat (directivele

consumeriste și regulamentele relevante)
- reguli materiale aplicabile contractelor încheiate de consumatori și reguli
conflictuale privind instanța competentă în litigiile transfrontaliere și legea aplicabilă
obligațiilor contractuale.

O precizare terminologică devine necesară. Deşi utilizarea sintagmei de drept

european îşi are rădăcinile istorice în directă legătură cu adoptarea Convenţiei europene a
drepturilor omului (considerată a fi primul text internaţional de factură europeană,
termenul fiind folosit cu referire la Consiliul Europei), procesul integrării - deschis de
apariţia Comunităţilor şi, ulterior, a Uniunii Europene - a permis, după cum deja am
văzut, manifestarea caracterului versatil al termenului. Este astăzi de domeniul evidenţei
că dreptul izvorât din amintita convenţie nu mai poate să îşi însuşească de o manieră
exclusivă conceptul de drept european.
Raţiunile pentru care, sub aspect terminologic, referirile noastre (...) sunt făcute la
dreptul european sunt legate, în principal, de implicaţiile juridice ale modificărilor
structurale ale arhitecturii europene aduse prin intrarea în vigoare la 1 decembrie 2009 a
Tratatului de la Lisabona.
Cum Uniunea Europeană a dobândit personalitate juridică, substituindu-se şi
succedând Comunităţii Europene iar structura tripartită a pilonilor consacrată prin Tratatul
de la Maastricht (CE, PESC, JAI) a încetat să mai subziste54, aşa-zisa „dispariţie” a
Comunităţii coincide cu eclipsarea denumirii terminologice de drept comunitar 55.
Preferinţa noastră terminologică ne apare ca fiind justificată cu atât mai mult cu cât,
potrivit dispoziţiilor art. 6 din T.U.E., Carta drepturilor fundamentale are aceeaşi valoare
juridică

54
Practic, Tratatul de la Lisabona a continuat ceea ce se iniţiase prin Tratatul de la Amsterdam când o
parte din pilonul al III-lea (şi anume vizele, azilul, imigrarea şi cooperarea în materie civilă) a fost trecută sub
incidenţa TCE; în noua formulă structurală consacrată de prevederile modificatoare ale Tratatului de reformă,
dispariţia pilonului al III-lea din TUE este urmată de aducerea întregului său domeniu de cooperare
interguvernamentală la pilonul I, şi implicit, sub incidenţa metodelor de legiferare specifice acestuia. În concret,
dispoziţiile referitoare la cooperarea poliţienească şi a celei judiciare în materie penală au fost alăturate celor deja
existente după Amsterdam în pilonul I (la care am făcut deja referire) şi reunite alcătuiesc Titlul V intitulat
Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie din TFUE. Politica externă şi de securitate comună (pilonul al II-lea în
concepţia Maastricht) rămâne în continuare un domeniu reglementat de TUE.
55
J.-S. Berge, Question de vocabulaire: impact de la disparition du terme „Communauté” et ses
dérivés dans les traités sur l’Union européenne sur le droit des contrats, în Revue des contrats (RDC) n° 2, 2008,
p. 523 şi urm.
cu cea a tratatelor (sau, în alţi termeni, a fost introdusă în dreptul primar european),
Uniunea aderă la CEDO iar drepturile fundamentale constituie principii generale ale
dreptului Uniunii.
Totuşi, independent de dinamica terminologică şi de reconfigurarea interpretărilor
date în lumina ultimelor modificări aduse tratatelor constitutive, corpul de reguli
identificat sub denumirea de drept comunitar, inclusiv cel incident domeniului
contractelor nu au fost supuse extincţiei56.

→ Acquis-ul comunitar în dreptul contractelor (reprezentat, în principal, de

corpul de directive privind contractele încheiate de consumatori) şi regulamentele de drept
internaţional privat european (Bruxelles I bis şi Roma I) reprezintă realitatea normativă
imediată şi tangibilă a d.e.c. în stadiul său de dezvoltare actual.

• Contribuția directivelor consumeriste.

A. Tehnici particulare de vânzare şi contracte atipice. Prima generaţie a

directivelor privind contractele încheiate de consumatori este privită ca o mixtură a două
varietăţi de măsuri: pe de o parte,

- cele care reglementează metode particulare de marketing şi de vânzare, pe de

altă parte sunt
- cele care reglementează tipuri specifice de contracte.
În prima categorie intră:
- Directiva 85/577/CEE privind protecţia consumatorilor în cazul
contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale şi
- Directiva 97/7/CE privind protecţia consumatorilor cu privire la
contractele la distanţă, iar
în a doua categorie:
- Directiva 90/314/CEE privind
pachetele de servicii pentru călătorii, vacanţe şi circuite şi
- Directiva 94/47/CE privind protecţia dobânditorilor în ceea ce priveşte anumite
aspecte ale contractelor privind
dobândirea dreptului de folosinţă pe durată limitată a bunurilor imobile.
 Aceste directive reglementează aspectele referitoare la anumite practici
contractuale şi reflectă interesul legiuitorului european pentru asigurarea transparenţei
contractuale şi pentru stadiul formării contractului, fiind activate
mijloace preventive de protecţie a consimţământului consumatorului prin
intermediul

56
Tocmai din această perspectivă se recomandă a rosti «cu optimism temperat cuvintele care
simbolizează schimbare, dar şi continuitate: „Dreptul comunitar a murit. Trăiască dreptul Uniunii Europene !”»,
a se vedea Beatrice Andreşan-Grigoriu, Comentariu pe marginea Tratatului de Reformă, în Tratatele Uniunii
Europene. Versiune oficială consolidată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. XVII. În sensul arătat a se vedea şi
G. Soilier, Quand disparaît la Communauté, reste le droit communautaire, în Les dynamiques du droit européen
en début de siècle. Etudes en l’honneur de Jean-Claude Gautron, Ed. Pédone, 2004, p. 513 şi urm.
obligaţiei de informare precontractuală şi al
termenului legal de reflecţie, respectiv al
dreptului de retractare a consimţământului

Se afirmă despre aceste directive că ar fi operat mai mult la «periferia dreptului

contractual», fiind în contrast faţă de generaţia ulterioară de directive care au intrat în
substanţa propriu-zisă a contractului.

B. O intervenţie tot mai susţinută a legiuitorului european. De la

reglementarea unor aspecte privind formarea contractelor la cele privind
executarea: clauzele abuzive şi vânzarea de bunuri de consum.
Se înscriu aici:
- Directiva 93/13/CEE privind
clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii,
- Directiva 1999/44/CEE privind
anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum şi garanţiile conexe.
Formula originală amenajată de legiuitorul UE pentru reprimarea clauzelor abuzive - prin
recursul la criteriile de determinare a caracterului abuziv:
- lipsa de negociere a clauzei,
- dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi - încălcarea de
către profesionist a exigenţei de bună-credinţă) a fost consolidată de dezvoltările
înregistrate la nivel jurisprudenţial prin exercitarea de către Curtea de la Luxemburg a
funcţiei sale interpretative.57

Adoptarea acestor directive reflectă o schimbare autentică de direcţie, trecând

dincolo de acţiunile de până acum situate în zona oarecum marginală a dreptului
contractual şi intrând în „teritorii sacre” ale dreptului contractual intern al statelor
membre. Li se vor adăuga
- Directiva 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale - Directiva
2008/48/CE privind contractul de credit de consum (v. OUG 50/2010 și „saga”
proceselor cu Volksabank, Banca Românească, etc privind comisioanele de risc).

• Contribuția anumitor instrumente de drept international privat european 58.

De la data intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, mai exact din 1 mai 1999,
Uniunea dispune de o competenţă pentru adoptarea de măsuri privind cooperarea judiciară
în materie civilă cu incidenţă transfrontalieră59. În contextul transferării domeniului
cooperării în materie civilă din fostul pilon III al UE (instituit prin Tratatul de la
Maastricht) în TCE, convenţiile internaţionale relevante în materie au fost comunitarizate
prin transformarea lor în regulamente, ca instrumente proprii metodelor şi politicii
legislative

57
A se vedea fișele seminar cu privire la jurisprudenta CJUE relevantă.
58
A se vedea fișele de seminar atașate suportului de curs.
59
A se vedea art. 65 din TCE, devenit în prezent art. 81 din TFUE.
specifice pilonului I60. În consecinţă, transformarea convenţiilor de drept internaţional
privat în instrumente europene61 nu poate fi ignorată.
Mai exact, din corpul de reglementări care alcătuiesc drept internațional privat
european, reținem că sunt (și) izvoare ale dreptului european al afacerilor :

• Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Bruxelles I bis 62 care a înlocuit

Regulamentul (CE) nr. 44/2001 - Bruxelles I63 (prin care a fost comunitarizată Convenţia
de la Bruxelles din 196864) care unifică normele referitoare la conflictele de competenţă
în materie civilă şi comercială şi cuprinde, inter alia, reguli pentru determinarea
instanţei competente în cazul litigiilor izvorâte din contractele transfrontaliere 65 şi

• Regulamentul nr. 593/2008 - Regulamentul Roma I66 care unifică normele ce

reglementează conflictele de legi în materia obligaţiilor contractuale (şi prin care a fost
„comunitarizată” Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor
contractuale).

60
Doar primul pilon este supranaţional, dreptul unional circumscris pilonilor II şi III este edificat pe
principiile clasice ale dreptului internaţional.
61
Pentru un amplu studiu în materie a se vedea A.-J. Kerhuel, Locul dreptului internaţional privat în
construcţia europeană, în RRDE nr. 6/2012, p. 89-109.
62
Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 a consolidat spațiul de libertate, securitate și justiție prin
înlăturarea procedurii de exequatur și recunoașterea efectului executoriu al hotărârilor străine că Regulamentul
(CE) 44/2001 nu suprimase procedura de exequatur ci doar a făcut-o automată la cerere, pentru dezvoltări a se
vedea Șerban-Alexandru Stănescu, Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, adnotat cu explicații și jurisprudența
CJUE. Actualizat la 26 februarie 2015, Ed. Hamangiu, București, 2015.
63
Denumirea oficială integrală fiind Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie
2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (JO L
12 din 16 ianuarie 2001, p. 1), modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1791/2006 (JO L 363 din 20 decembrie
2006, p. 1) şi Regulamentul (CE) nr. 1103/2008 (JO L 304 din 14 noiembrie 2008, p. 80).
64
Convenţia de la Bruxelles privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi
comercială din 27 septembrie 1968.
65
În contextul în care Regulamentul (CE) 44/2001 nu suprimase procedura de exequatur ci doar a făcut-
o automată la cerere, este meritul Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 de a fi contribuit la consolidarea spațiului
de libertate, securitate și justiție prin înlăturarea procedurii de exequatur și recunoașterea efectului executoriu al
hotărârilor străine. Pentru dezvoltări, a se vedea Șerban-Alexandru Stănescu, Regulamentul (UE) nr. 1215/2012,
adnotat cu explicații și jurisprudența CJUE. Actualizat la 26 februarie 2015, Ed. Hamangiu, București, 2015
66
Regulamentul (CE) 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008 privind
legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I), publicat în JO L 177 din 4 iulie 2008, p. 6.

Cauzele conexate C-274/16, C-447/16 și C-448/16

flightright GmbH
împotriva
Air Nostrum Líneas Aéreas del Mediterráneo SA (C-274/16)
[cerere de decizie preliminară formulată de Amtsgericht Düsseldorf (Tribunalul
Districtual din Düsseldorf, Germania)]
și
Roland Becker
împotriva
Hainan Airlines Co. Ltd (C-447/16)
și
Mohamed Barkan
Souad Asbai
Assia Barkan
Zakaria Barkan
Nousaiba Barkan
împotriva
Air Nostrum Líneas Aéreas del Mediterráneo SA (C-448/16)

[cereri de decizie preliminară formulate de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de

Justiție, Germania)]

„Cereri de decizie preliminară – Regulamentul (CE) nr. 44/2001 și Regulamentul (UE)

nr. 1215/2012 – Competența privind soluționarea acțiunilor formulate în temeiul
Regulamentului (CE) nr. 261/2004 – Zbor întârziat – Călătorie cu mai multe segmente de
zbor – Noțiunea «materie contractuală» – Prestare de servicii – Loc de executare – Pârât
care are domiciliul într-o țară terță”

A. Cauza C-274/16, Flightright GmbH/Air Nostrum Líneas Aéreas del

Mediterráneo SA

Situația de fapt. Pasagerii din această cauză au cumpărat de la de la operatorul de

transport aerian Air Berlin PLC & Co Luftverkehrs KG (denumit în continuare „Air
Berlin”) un bilet pentru o călătorie compusă din două zboruri legate, de la Ibiza (Spania)
la Düsseldorf (Germania), via Palma de Mallorca (Spania).
Primul segment a fost operat de Air Nostrum Líneas Aéreas del Mediterráneo SA
(denumită în continuare „Air Nostrum”). Cel de al doilea segment a fost operat de Air
Berlin. Primul segment al călătoriei a fost întârziat, fapt care a condus la pierderea
zborului de legătură al pasagerilor. Aceștia au ajuns în cele din urmă la Düsseldorf cu o
întârziere de treisprezece ore.
Pasagerii au cedat creanța rezultată din această întârziere, în sensul
Regulamentului nr. 261/2004, firmei Flightright GmbH (denumită în continuare
„flightright”). Aceasta din
urmă solicită în prezent companiei Air Nostrum o despăgubire în valoare de 500 de euro,
precum și dobânzile aferente.

Procedura națională și întrebarea preliminară. Flightright a formulat acțiunea (după

data de 10 ianuarie 2015) în fața Tribunalului Districtual din Düsseldorf, Germania.
Această instanță are îndoieli cu privire la aspectul dacă are competență internațională
pentru a soluționa litigiul. Mai precis, se întreabă dacă destinația finală, Düsseldorf,
constituie locul de executare în sensul articolului 7 punctul 1 litera (b) din Regulamentul
nr. 1215/2012, dat fiind că întârzierea s-a produs în cadrul primului segment al călătoriei,
care nici nu a început, nici nu s-a încheiat în Germania și care a fost operat de
un alt transportator aerian decât cel cu care a fost încheiat contractul de transport. În
aceste condiții, Tribunalul Districtual din Düsseldorf a suspendat judecarea cauzei și a
adresat Curții următoarea întrebare:

„În cazul unui transport aerian de persoane efectuat în două etape, fără o escală
notabilă pe aeroportul de tranzit, atunci când acțiunea se îndreaptă împotriva operatorului
efectiv de transport aerian care a efectuat prima etapă a călătoriei, în timpul căreia s-a
produs neregularitatea, în a doua etapă a călătoriei transportul fiind efectuat de un alt
operator de transport aerian, se consideră, în sensul articolului 7 punctul (1) litera (a) din
[Regulamentul nr. 1215/2012], că locul de executare este locul de sosire din a doua etapă
a călătoriei?”

Raporturi juridice

Pasageri (cedenti)____________Flightright GmbH (cesionar)

TAC (Air Berlin)__________________________TAE (Air Nostrum)

Implicații juridice

I. Criterii de competență aplicabile. Natura creanței. Materie contractuală

sau delictuală ?

1. Care este natura creanței invocate de pasageri împotriva transportatorului aerian

efectiv Air Nostrum ca urmare a întârzierii produse în cadrul primului segment al
călătoriei ? Această creanță poate fi calificată drept creanță în materie contractuală în
sensul Regulamentului (CE) nr. 44/2001 (Regulamentul Bruxelles I) și al Regulamentului
(UE) nr. 1215/2012 (Regulamentul Bruxelles I bis) ? Dispozițiile cărui regulament sunt
aplicabile ?

2. Care sunt regulile potrivit cărora urmează a se stabili instanța care are
competența internațională de soluționare a acțiunii în despăgubire împotriva TAE ?
Cesionara creanței
a formulat acțiune în fața instanței germane (Amtsgericht Düsseldorf); în fapt, TAE Air
Nostrum a efectuat doar primul segment al călătoriei (Ibiza – Palma de Mallorca). Care
este criteriul de competență aplicabil pentru a identifica dacă instanța germană poate sau
nu soluționa acest litigiu transfrontalier ?

II. Forul aplicabil acțiunilor formulate împotriva operatorului efectiv de

transport aerian

1. Soluția CJUE în hotărârea Rehder (C-204/08) îccp competența internațională

de soluționare a acțiunilor întemeiate pe Regulamentul nr. 261/2004 introduse de un
pasager care a încheiat un contract de transport cu un operator de transport aerian care a
fost și TAE-ul care a operat zborul direct anulat.

2. Soluția din jurisprudența Rehder poate fi extinsă la călătoriile cu mai multe

segmente de zbor ?

3. Operatorul contractual de transport aerian (TAC) și operatorul efectiv de

transport aerian: reflectarea locului de executare, a se vedea aprecierile dezvoltate în
Concluziile AG Michal Bobek prezentate la 19 octombrie 2017

Cadrul juridic

a) Regulamentul (CE) nr. 261/200467

- art. 2 lit. (b) – operator de transport aerian

- art. 3 – domeniu de aplicare

Art. 3 alin. (1) prevede că Regulamentul nr. 261/2004 se aplică: „(a) pasagerilor
care pleacă de pe un aeroport situat pe teritoriul unui stat membru în care se aplică
tratatul;
(b) pasagerilor care pleac de pe un aeroport situat într-o ar ter ctre un aeroport
situat pe teritoriul unui stat membru în care se aplic tratatul, exceptând cazurile în care
aceștia au primit indemnizații sau compensații și au beneficiat de asistență în țara terță
respectivă, în cazul în care operatorul de transport aerian al zborului respectiv este un
transportator comunitar“.

Art. 3 alin. (5) prevede că Regulamentul se aplică tuturor operatorilor de

transport aerian care asigură transportul pasagerilor menționați la alineatele (1) și (2) ale
aceleiași dispoziții. Articolul 3 alineatul (5) a doua teză prevede că, „[î]n cazul în care un

67
Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 11 februarie 2004 de stabilire a unor norme comune în
materie de compensare și de asistență a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare și anulării sau întârzierii
prelungite a zborurilor și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/91 (JO 2004, L 46, p. 1, Ediție specială, 07/vol.
12, p. 218)
operator de transport aerian (TAE, subl. ns) care nu are un contract cu pasagerul își
execută obligațiile în conformitate cu prezentul regulament, atunci se consideră că acesta
acționează astfel în numele persoanei care are un contract cu pasagerul respectiv”.

- art. 6 – asistența în caz de întârziere în funcție de durata întârzierii și de distanța

zborului
- art. 7 – compensațiile oferite pasdagerilor
- art. 13 dreptul la reparații

b) Regulamentul (UE) nr. 1215/201268 [Regulamentul Bruxelles I (reformat)]

- art. 66 alin. (1) – Regulamentul se aplică acțiunilor introduse (actelor autentice

întocmite sau înregistrate și tranzacțiilor judiciare încheiate) după 10 ianuarie 2015

Cu privire la instanța competentă: v. criteriile de competență (dispoziții generale,

competențe speciale, competență exclusivă)
- art. 4 alin. (1) – domiciliul pârâtului
„(...)persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în
justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză”. - art.
6 alin. (1) - „dacă pârâtul nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, competența
instanțelor este determinată, în fiecare stat membru, de legislația statului membru în
cauză […]”
- art. 6 alin. (2) - „împotriva unui astfel de pârât, orice persoană, indiferent de
naționalitate, care își are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, poate să invoce în acel
stat membru normele de competență în vigoare acolo […] în aceeași manieră ca și
cetățenii statului membru respectiv”.

- art. 7 pct 1 lit .(a) „în materie contractuală“ instanța de la locul de executare a
obligației în cauză,
- art. 7 pct. 1 lit. (b): locul de executare a obligației este în cazul:
vânzării de mărfuri - ...
/prestării de servicii - „locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului,
au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile”.

- art. 7 pct. 2 „în materie delictuală și cvasidelictuală”, instanța „de la locul

unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă”.

B. Cauza C-448/16, Mohamed Barkan și alții/Air Nostrum L.A.M. SA Situația de fapt.

Domnul Mohamed Barkan, soția sa și cei trei copii ai lor (denumiți în continuare
„domnul Barkan și alții”) au cumpărat de la operatorul de transport aerian Iberia Líneas
 Aéreas de España (denumită în continuare „Iberia”) un bilet pentru o călătorie compusă
din două zboruri legate, din Melilla (Spania) la Frankfurt am Main (Germania) via
Madrid (Spania). Primul segment al călătoriei, de la Melilla la Madrid, a fost operat de

68
Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară,
recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1). Acest regulament a
abrogat Regulamentul nr. 44/2001.
Air Nostrum Líneas Aéreas del Mediterráneo SA (denumită în continuare „Air
Nostrum”), în timp ce al doilea segment, de la Madrid la Frankfurt am Main, a fost operat
de Iberia. Plecarea din Melilla spre Madrid a fost întârziată, iar pasagerii au pierdut
zborul de legătură și au ajuns la destinația lor finală (Frankfurt am Main) cu o întârziere
de patru ore.
Procedura națională și întrebările preliminare. Acești pasageri au formulat o
acțiune împotriva companiei Air Nostrum, cu sediul în Spania, fiecare dintre ei solicitând
o despăgubire în valoare de 250 de euro în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (a) din
Regulamentul nr. 261/2004. Domnul Barkan solicită de asemenea rambursarea sumei de
100 de euro, cu dobânzile aferente, pentru alimentele consumate și pentru apelurile
telefonice efectuate pe durata întârzierii (acțiune denumită în continuare „a doua acțiune –
Barkan”). Acțiunea a fost formulată înainte de 10 ianuarie 2015.
Instanța de prim grad a admis acțiunea. În apel însă, acțiunea a fost respinsă.
Instanța de apel a considerat că instanțele germane nu aveau competență internațională.
Potrivit acestei instanțe, nu a existat un loc de executare pe acest teritoriu, în sensul
Regulamentului (CE) nr. 44/2001. Acțiunea în discuție a avut ca obiect întârzierea
segmentului de zbor de la Melilla la Madrid și, astfel, instanța respectivă a considerat
numai aceste două locuri drept locuri de executare relevante.
Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), sesizată cu recurs, a
constatat că, în prezenta cauză, competența internațională nu putea fi atribuită instanțelor
germane decât dacă locul prestării serviciului în cauză era situat în Germania. Această
decizie depinde de aspectul dacă raportul juridic dintre reclamanții din cauza principală și
Air Nostrum poate fi clasificat drept contractual, în pofida faptului că nu există niciun
raport contractual direct între acești pasageri și Air Nostrum.
În aceste condiții, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a suspendat
judecarea cauzei și a adresat Curții următoarele întrebări:
„1) Articolul 5 punctul 1 litera (a) din [Regulamentul nr. 44/2001] trebuie
interpretat în sensul că noțiunea «materie contractuală» include și o acțiune în despăgubire
formulată în temeiul articolul 7 din [Regulamentul nr. 261/2004] care este introdusă
împotriva unui operator efectiv de transport aerian care nu este parte la contractul încheiat
cu pasagerul respectiv?
2) În măsura în care articolul 5 punctul 1 din [Regulamentul nr. 44/2001] este
aplicabil:
În cazul unui transport aerian de persoane pe o rută compusă din două zboruri, fără
o escală notabilă pe aeroportul de tranzit, se consideră că locul de executare, în sensul
articolului 5 punctul 1 litera (b) a doua teză din [Regulamentul nr. 44/2001], este
destinația finală a pasagerului chiar dacă dreptul la compensație invocat, astfel cum este
prevăzut la articolul 7 din [Regulamentul nr. 261/2004], se întemeiază pe un incident
intervenit în timpul primului segment al călătoriei, iar acțiunea a fost introdusă împotriva
transportatorului aerian care a operat primul zbor, dar care nu este parte la contractul de
transport?”
 Implicații juridice

I. Criterii de competență aplicabile. Natura creanței. Materie contractuală

sau delictuală ?
1. Care este natura creanței ce constituie obiectul acțiunii în despăgubire formulate
de dnul Barkan șa împotriva transportatorului aerian efectiv Air Nostrum ? Această
creanță poate fi calificată drept creanță în materie contractuală în sensul Regulamentului
(CE) nr. 44/2001 (Regulamentul Bruxelles I) ?

2. Potrivit căror reguli urmează a se stabili instanța care are competența

internațională de soluționare a acțiunii în despăgubire împotriva unui operator efectiv de
transport aerian care nu era operatorul de transport aerian contractual al pasagerilor ?

În fapt, TAE Air Nostrum a efectuat doar primul segment al călătoriei de la

Melilla (Spania) la Madrid (Spania), plecarea din Melilla spre Madrid fiind întârziată.
Urmare pierderii zborului de legătură, pasagerii au ajuns la destinația lor finală (Frankfurt
am Main) cu o întârziere de patru ore. Care este criteriul de competență aplicabil pentru a
identifica dacă instanța germană poate sau nu soluționa acest litigiu transfrontalier ?

II. Forul aplicabil acțiunilor formulate împotriva operatorului efectiv de

transport aerian

1. Soluția CJUE în hotărârea Rehder (C-204/08) îccp competența internațională

de soluționare a acțiunilor întemeiate pe Regulamentul nr. 261/2004 introduse de un
pasager care a încheiat un contract de transport cu un operator de transport aerian care a
fost și TAE-ul care a operat zborul direct anulat.
2. Soluția din jurisprudența Rehder poate fi extinsă la călătoriile cu mai multe
segmente de zbor ?
3. Operatorul contractual de transport aerian (TAC) și operatorul efectiv de
transport aerian: reflectarea locului de executare, a se vedea aprecierile dezvoltate în
Concluziile AG Michal Bobek prezentate la 19 octombrie 2017

Raporturi juridice

Pasageri (Dnul Mohamed Barkan șa)

TAC (Iberia)__________________________TAE (Air Nostrum) Cadrul

juridic

a) Regulamentul (CE) nr. 261/200469

- art. 2 lit. (b) – operator de transport aerian
- art. 3 – domeniu de aplicare

69
Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 11 februarie 2004 de stabilire a unor norme comune în
materie de compensare și de asistență a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare și anulării sau întârzierii
prelungite a zborurilor și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/91 (JO 2004, L 46, p. 1, Ediție specială, 07/vol.
12, p. 218)
Art. 3 alin. (1) prevede că Regulamentul nr. 261/2004 se aplică: „(a) pasagerilor
care pleacă de pe un aeroport situat pe teritoriul unui stat membru în care se aplică
tratatul;
(b) pasagerilor care pleac de pe un aeroport situat într-o țară terță către un
aeroport situat pe teritoriul unui stat membru în care se aplică tratatul, exceptând cazurile
în care aceștia au primit indemnizații sau compensații și au beneficiat de asistență în țara
terță respectivă, în cazul în care operatorul de transport aerian al zborului respectiv este un
transportator comunitar“.

Art. 3 alin. (5) prevede că Regulamentul se aplică tuturor operatorilor de

transport aerian care asigură transportul pasagerilor menționați la alineatele (1) și (2) ale
aceleiași dispoziții. Articolul 3 alineatul (5) a doua teză prevede că, „[î]n cazul în care un
operator de transport aerian (TAE, subl. ns) care nu are un contract cu pasagerul își
execută obligațiile în conformitate cu prezentul regulament, atunci se consideră că acesta
acționează astfel în numele persoanei care are un contract cu pasagerul respectiv”.
- art. 6 – asistența în caz de întârziere în funcție de durata întârzierii și de distanța
zborului
- art. 7 – compensațiile oferite pasagerilor
- art. 13 dreptul la reparații

b) Regulamentul (CE) nr. 44/200170 (Regulamentul Bruxelles I)

Instanța competentă
Secțiunea 1. Dispoziții generale
- art. 2 alin. (1) – domiciliul pârâtului
„(...)persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în
justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză”. - art.
4 alin. (1) - „dacă pârâtul nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, competența
instanțelor este determinată, în fiecare stat membru, de legislația statului membru în
cauză […]”
- art. 4 alin. (2) - „împotriva unui astfel de pârât, orice persoană, indiferent de
naționalitate, care își are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, poate să invoce în acel
stat membru normele de competență în vigoare acolo […] în aceeași manieră ca și
cetățenii statului membru respectiv”.

Secțiunea 2. Competențe speciale

- art. 5 pct 1 lit .(a) „în materie contractuală“ instanța de la locul de executare a
obligației în cauză,
- art. 5 pct. 1 lit. (b): locul de executare a obligației este în cazul:
vânzării de mărfuri - ...

70
Regulamentul Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea
hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74). Acest regulament a fost
abrogat de Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența
judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1) (Regulamentul
Bruxelles I reformat)
/prestării de servicii - „locul dintr-un stat membru unde,
în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile”

- art. 5 pct. 3 „în materie delictuală și cvasidelictuală”, instanța „de la locul

unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă”.

C. Cauza C-447/16, Roland Becker/Hainan Airlines Co. Ltd

Situația de fapt. Domnul Roland Becker a încheiat un contract de transport aerian

cu compania aeriană Hainan Airlines Co. Ltd (denumită în continuare „Hainan Airlines”)
pentru o călătorie alcătuită din două zboruri legate. Acest operator de transport aerian are
sediul în afara teritoriului Uniunii. Primul segment al călătoriei respective a avut loc din
Berlin-Tegel (Germania) la Bruxelles (Belgia), iar al doilea segment, de la Bruxelles la
Beijing (China). Domnul Becker a efectuat check-inul pentru ambele segmente la Berlin
și a primit cărțile de îmbarcare corespunzătoare. Bagajele sale au fost înregistrate până la
Beijing. Primul segment al călătoriei, operat de Brussels Airlines, s-a desfășurat conform
programului. La Bruxelles însă, domnului Becker i s-a refuzat îmbarcarea pentru al doilea
segment, până la Beijing, care era operat de Hainan Airlines.

Procedura națională și întrebarea preliminară. Domnul Becker solicită, prin

intermediul unei acțiuni formulate în Germania împotriva Hainan Airlines, o despăgubire
în valoare de 600 de euro, în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul
nr. 261/2004, cu dobânzile și cheltuielile de judecată aferente (acțiune denumită în
continuare „a treia acțiune – Becker”). Acțiunea a fost formulată înainte de 10 ianuarie
2015.

Instanța de prim grad a respins acțiunea pentru motivul că instanțele germane nu

aveau competență internațională. Instanța de apel a ajuns la aceeași concluzie. În opinia
acesteia din urmă, nu a existat un loc de executare pe teritoriul național, întrucât primul
segment, de la Berlin la Bruxelles, și al doilea segment, de la Bruxelles la Beijing,
constituiau două zboruri distincte în temeiul Regulamentului nr. 261/2004. Acțiunea în
discuție are ca obiect exclusiv segmentul de călătorie de la Bruxelles la Beijing: s-a
considerat, astfel, că locul de executare era Bruxelles. Instanța menționată a constatat de
asemenea că sediul companiei Hainan Airlines nu era situat în Germania și că, prin
urmare, competența internațională a instanțelor germane nu se putea întemeia pe locul
sediului. Întrucât contractul în litigiu avea ca obiect prestarea de servicii, competența se
putea întemeia doar pe articolul 5 punctul 1 litera (a) și pe articolul 5 punctul 1 litera (b) a
doua teză din Regulamentul nr. 44/2001.

Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), sesizată cu recurs, a

constatat că împrejurarea dacă instanțele germane au sau nu au competență internațională
depinde de natura raportului juridic dintre domnul Becker și Hainan Airlines. Aceasta
depinde și de aspectul dacă aeroportul Berlin, ca loc de plecare pentru primul zbor, poate
fi considerat loc de executare în sensul Regulamentului nr. 44/2001.
 În aceste împrejurări, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a suspendat
judecarea cauzei și a adresat Curții următoarea întrebare:

„În cazul unui transport aerian de persoane pe o rută compusă din două zboruri,
fără o escală notabilă pe aeroportul de tranzit, se consideră că locul de executare, în
sensul articolului 5 punctul 1 litera (b) a doua teză din [Regulamentul nr. 44/2001], este
locul de plecare pentru primul segment al călătoriei, chiar dacă dreptul la compensație
invocat, astfel cum este prevăzut la articolul 7 din [Regulamentul nr. 261/2004], se
întemeiază pe un incident care a intervenit în timpul celui de al doilea segment al
călătoriei, iar acțiunea a fost introdusă împotriva celeilalte părți la contractul de transport,
respectiv un operator de transport aerian care a operat al doilea zbor, dar nu și primul
zbor?”

Implicații juridice

Cum determinăm care este instanța care are competența internațională de a

soluționa o acțiune în despăgubire întemeiată pe Regulamentul nr. 261/2004 introdusă de
un pasager împotriva unui operator de transport aerian care nu are sediul pe teritoriul unui
stat-membru ?

Raporturi juridice

Pasager Dnul Roland Becker_______________TAC Hainan Airlines, cu

sediul într-o țară-terță
de la Berlin-Tegel la Beijing via Bruxelles

Primul segment al călătoriei (de la Berli-Tegel la Bruxelles) operat de Brussels

Airlines conform prrogramului de zbor.
Al doilea segment al călătoriei (de la Bruxelles la Beijing) operat de Hainan
Airlines care refuză în Bruxelles îmbarcarea dnului Becker.

Cadrul juridic

a) Regulamentul (CE) nr. 261/200471

- art. 2 lit. (b) – operator de transport aerian

71
Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 11 februarie 2004 de stabilire a unor norme comune în
materie de compensare și de asistență a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare și anulării sau întârzierii
prelungite a zborurilor și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/91 (JO 2004, L 46, p. 1, Ediție specială, 07/vol.
12, p. 218)
- art. 3 – domeniu de aplicare

Art. 3 alin. (1) prevede că Regulamentul nr. 261/2004 se aplică:

 „(a) pasagerilor care pleacă de pe un aeroport situat pe teritoriul unui stat
membru în care se aplică tratatul;
(b) pasagerilor care pleacă de pe un aeroport situat într-o țară terță către un
aeroport situat pe teritoriul unui stat membru în care se aplică tratatul, exceptând cazurile
în care aceștia au primit indemnizații sau compensații și au beneficiat de asistență în țara
terță respectivă, în cazul în care operatorul de transport aerian al zborului respectiv este
un transportator comunitar“.

Art. 3 alin. (5) prevede că Regulamentul se aplică tuturor operatorilor de

transport aerian care asigură transportul pasagerilor menționați la alineatele (1) și
(2) ale aceleiași dispoziții.

Articolul 3 alineatul (5) a doua teză prevede că, „[î]n cazul în care un
operator de transport aerian (TAE, subl. ns) care nu are un contract cu pasagerul își
execută obligațiile în conformitate cu prezentul regulament, atunci se consideră că acesta
acționează astfel în numele persoanei care are un contract cu pasagerul respectiv”.

- art. 6 – asistența în caz de întârziere în funcție de durata întârzierii și de distanța

zborului
- art. 7 – compensațiile oferite pasagerilor
- art. 13 dreptul la reparații

b) Regulamentul (CE) nr. 44/200172 (Regulamentul Bruxelles I)

Cu privire la determinarea instanței competente

Secțiunea 1. Dispoziții generale
- art. 2 alin. (1) – domiciliul pârâtului
„(...)persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în
justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză”. - art.
4 alin. (1) - „dacă pârâtul nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru,
competența instanțelor este determinată, în fiecare stat membru, de legislația statului
membru în cauză […]”
- art. 4 alin. (2) - „împotriva unui astfel de pârât, orice persoană, indiferent de
naționalitate, care își are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, poate să invoce în acel

72
Regulamentul Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea
hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74). Acest regulament a fost
abrogat de Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența
judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1) (Regulamentul
Bruxelles I reformat)
stat membru normele de competență în vigoare acolo […] în aceeași manieră ca și
cetățenii statului membru respectiv”.

Secțiunea 2. Competențe speciale

- art. 5 pct 1 lit .(a) „în materie contractuală“ instanța de la locul de executare a
obligației în cauză,
 - art. 5 pct. 1 lit. (b): locul de executare a obligației este în cazul:
vânzării de mărfuri - ...
/prestării de servicii - „locul dintr-un stat membru unde,
în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile”

- art. 5 pct. 3 „în materie delictuală și cvasidelictuală”, instanța „de la locul unde
s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă”.

Aplicație practică 1
Starea de fapt
Dna Castagnetta, profesionist cu domiciliul în Spania citește pe Internet anunțul
dnei Gamina, profesionist cu domiciliul în Franța, interesată să achiziționeze păpuși
dansatoare de Flamenco. Dna Castagnetta o contactează pe dna Gamina pentru a-i
propune să cumpere colecția sa de 1 000 de piese în valoare de 4 000 de euro.
Dna Gamina dorește să vadă păpușile pentru a aprecia valoarea lor înainte de a
accepta oferta dnei Castagnetta. Încântată să obțină modele de o raritate excepțională, dna
Gamina acceptă prețul cerut de dna Castagnetta și e de acord să îi plătească 30% din
valoarea acestuia odată cu primirea primelor 500 de păpuși și se angajează să plătească
restul de 70% la primirea celorlalte 500 de exemplare.
Totuși, în timp ce prima parte a contractului este executată fără dificultate, atunci
când dna Castagnetta trimite la data convenită a doua parte a comenzii aceasta i se
restituie cu mențiunea «retur la expeditor», dna Gamina răspunzând că nu are intenția de
a plăti a doua parte a comenzii.
Dna Castagnetta vrea să sesizeze instanța pentru a obține plata integrală a
păpușilor; ea suspectează că dna Gamina ar fi primit păpușile care o interesau mai mult,
refuzând de a onora partea restantă a contractului.
Cerințe
Ea vă solicită consilierea juridică, dorind să știe ce instanță trebuie să sesizeze și
care va fi legea aplicabilă;
Dorește să știe care sunt temeiurile care ar putea justifica cererea sa împotriva
dnei Gamina;
În fine, dorește să știe în ce condiții decizia dată va putea fi executată în
Spania. Repere:
Cu privire la legea aplicabilă
Lipsa determinării legii aplicabile 🢣 Convenția de la Viena – Executarea
contractului
Cu privire la competența instanței
Lipsa determinării instanței 🢣 Regulamentul Bruxelles I bis
Cu privire la efectele hotărârii
Executarea în Spania a unei decizii pronunțate în Franța – Creanțe
 necontestat Aplicație practică nr. 2

Starea de fapt. Dnul Picpic, cactofil, comandă pe Internet de la societatea Pictout

al cărei sediu social este în Polonia, o specie rară de cactus: Ariocarpus. Acceptând
condițiile generale de vânzare printr-un simplu clic, el plătește comanda sa via Internet.
Societatea Pictout se angajează să livreze cactusul la domiciliul francez al dnului Picpic în
două săptămâni.
Atunci când primește coletul, dnul Picpic constată starea deplorabilă a cactusului
și dorește să i se restituie suma deja debitată din contul său.
El consultă condițiile generale ale vânzării și vede că legea poloneză este
desemnată drept lege aplicabilă contractului încheiat cu societatea Pictout.

Vechi licențiat în drept, dnul Picpic își amintește că domiciliul pârâtului

desemnează în principal instanța competentă; îngrijorat, el apelează la vechiul său amic
și avocat dnul Bar’o pentru a ști ce instanță trebuie să sesizeze ?
Acceptând condițiile generale de vânzare desemnând legea poloneză, el îl
întreabă care va fi legea aplicabilă în litigiu.

Repere:

Cu privire la competența instanței

Lipsa determinării instanței competente
🢣 Regulamentul (CE) nr.44/2001 (Reg. Bruxelles I):art. 5 pct. 1 lit. a)/
/Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 (Reg. Bruxelles I bis): art. 7 pct. 1 lit. a) Verificarea
datei la care este formulată acțiunea împotriva societății Pictout de către dnul Picpic
(înainte sau după 10 ianuarie 2015).

Cu privire la legea aplicabilă

Condițiile generale de vânzare (CGV) acceptate de dnul Picpic au valoare
contractuală ?
Dreptul intern: legea poloneză desemnată 🢣 Convenția de la Viena

VII. Bibliografia recomandată:

P. Craig, G. De Búrca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudenţă şi
doctrină, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu (în seria Drept comunitar, Control ştiinţific şi revizie
traducere – Beatrice Andreşan-Grigoriu), Bucureşti, 2009;
O. Manolache, Drept comunitar, ed. a IV-a , Ed. All Beck, Bucureşti, 2004; R. M.
Popescu, M. A. Dumitraşcu, coordonator Augustin Fuerea, Drept comunitar european.
Caiet de seminar, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2006;
L. Dubouis, C. Blumann, Droit matériel de l’Union européenne, Paris,
Montchrestien, 4eédition, 2006;
C. Nourissat, Droit communautaire des affaires, Paris, Dalloz, 2eédition, 2005; A.
Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003; S. Deleanu,
Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001; O. Ţinca, Efectul
direct al dreptului comunitar, în Dreptul nr. 11/2007; I. Niţă, Ordinea juridică comunitară
în cadrul ordinii juridice europene, în R.R.D.I. nr. 4 ianuarie – iunie 2007;
V. Duculescu, Principiul subsidiarităţii – principiu fundamental al Tratatului
Constituţional European, în R.D.C. nr. 1/2004.

VIII. Întrebări recapitulative:

▪ Care sunt organizaţiile internaţionale de cooperare economică şi politico-militară
înfiinţate în Europa după cel de-al doilea război mondial ?

▪ Care sunt structurile care marchează începutul procesului de integrare europeană

în Europa occidentală de la jumătatea sec. XX ?

▪ Care sunt componentele instituţionale ale Uniunii Europene ?

▪ Care sunt pilonii ce alcătuiesc structura Uniunii Europene potrivit Tratatului de

la Maastricht ?

▪ Care sunt elementele de noutate introduse prin Tratatul de la Lisabona ?

▪ Care sunt coordonatele din perspectiva cărora poate fi caracterizat ansamblul

normelor juridice ce alcătuiesc dreptul european al afacerilor ?

IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă:

▪ Dimensiunea pluridisciplinară a dreptului european al afacerilor.
Tema 2-3. Libera circulaţie a mărfurilor.
Noţiunea de mărfuri. Uniunea vamală. Domeniu de aplicare.
Interzicerea intre statele membre a taxelor vamale de import şi de

export I. Obiective specifice:

• însuşirea de către student a mijloacelor efective de realizare a pieţei comune şi a

domeniului de aplicare (spaţial şi material) al liberei circulaţii a mărfurilor; • înţelegerea
de către student a finalităţii interzicerii între statele membre a taxelor vamale, respectiv a
taxelor cu efect echivalent taxelor vamale.

II. Competenţe specifice dobândite de student:

 • însuşirea de către student a noţiunii de marfă în accepţiunea jurisprudenţială
consacrată de CEJ (CJCE);
• identificarea de către student a mărfurilor comunitare faţă de cele necomunitare,
respectiv enumerarea subcategoriilor de mărfuri comunitare şi mprfuri necomunitare; •
însuşirea noţiunii de taxe cu efect echivalent taxelor vamale şi exemplificări de sarcini
pecuniare ce pot fi calificate sau nu drept taxe cu efect echivalent taxelor vamale.

III. Cuvinte-cheie:
• piaţă comună, integrare negativă/integrare pozitivă, uniune vamală,
mărfuri comunitare, mărfuri necomunitare, taxe cu efect echivalent taxelor vamale.

IV. Structura temei de studiu:

1. Noţiunea de mărfuri. Uniunea vamală. Domeniul de aplicare al liberei circulaţii

a mărfurilor.
2. Interzicerea între statele membre a taxelor cu efect echivalent taxelor

vamale. V. Rezumat:

Realizarea pieţei comune şi funcţionarea efectivă a liberei circulaţii a mărfurilor

implică înlăturarea obstacolelor comerciale, fiscale sau administrative între statele
membre precum şi armonizarea reglementărilor naţionale ale statelor membre. Potrivit
dispoziţiilor 28 alin. (1) din T.f.U.E. [ex-art. 23 alin. (1)] Uniunea „este alcătuită dintr-o
uniune vamală care cuprinde ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică
interzicerea între statele
membre a taxelor vamale la import şi la export şi a oricăror taxe cu efect echivalent
precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile acestora cu ţări terţe“. Libera
circulaţie a mărfurilor operează, sub aspect spaţial, în cadrul limitelor teritoriale în care
statele-membre îşi exercită suveranitatea, în timp ce, sub aspect material, se aplică
mărfurilor comunitare (în sensul consacrat de prevederile art. 5 pct. 23 din Codul vamal
al Uniunii, adică următoarelor categorii: mărfurilor obţinute în întregime pe teritoriul
vamal al Uniunii, mărfurilor importate din teritorii care nu aparţin teritoriului vamal al
Uniunii şi aflate în liberă practică, respectiv mărfurilor obţinute pe teritoriul vamal al
Uniunii din bunuri fabricate în întregime în Comunitate şi din bunuri aflate în liberă
practică sau prin prelucrarea acestora).
Taxele cu efect echivalent reprezintă orice sarcini pecuniare care, indiferent de
mărimea, denumirea sau modul de aplicare, sunt impuse unilateral asupra mărfurilor
naţionale sau străine în considerarea trecerii unei frontiere; nu mai puţin, obligaţia
pecuniară pretinsă în schimbul unui serviciu determinat nu poate fi calificată drept taxă cu
efect echivalent dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: prestaţia efectuată reprezintă
un avantaj real pentru beneficiarul acesteia, avantajul astfel asigurat este procurat în mod
individual operatorului economic iar contravaloarea taxei pretinse este proporţională cu
serviciul prestat acestuia.
În situaţia perceperii de taxe vamale sau taxe cu efect echivalent acestora, statele
membre au obligaţia fie de a înlătura reglementările legale interne aflate în conflict cu
normele comunitare, fie de a extinde avantajele fiscale acordate mărfurilor autohtone şi
asupra celor importate.

VI. Conţinutul dezvoltat de idei al modulului

1. Noţiunea de mărfuri. Uniunea vamală. Domeniu de aplicare. Preliminarii. Potrivit

dispozițiilor art. 3 din T.U.E.-nou (ex-art. 2 din T.U.E.), instituirea pieței interne și a unei
Uniuni economice și monetare (a cărei monedă este euro) reprezintă mijloacele efective
de realizare a obiectivelor comunitare în cadrul cărora „dezvoltarea durabilă a Europei,
întemeiată pe o creştere economică echilibrată şi pe stabilitatea preţurilor (...), coeziunea
economică, socială și teritorială precum şi solidaritatea între statele membre“ ocupă un
rol esențial. În accepțiunea consacrată de Curtea de Justiție, piața comună presupune
„eliminarea tuturor obstacolelor aduse schimburilor comerciale intracomunitare în
vederea fuzionării piețelor naționale într-o piață unică ce va realiza condiții cât mai
apropiate posibil de cele ale unei veritabile piețe interne“73. Crearea pieței comune
presupune înlăturarea barierelor comerciale, tehnice, fiscale sau administrative între
statele membre (ceea ce este cunoscut sub denumirea de „integrare negativă“), respectiv
elaborarea regulilor de funcționare a liberei circulații a mărfurilor, persoanelor, serviciilor
și capitalurilor și armonizarea reglementărilor naționale ale statelor membre (fiind vorba
despre așa-zisa „integrare pozitivă“)74. Sediu juridic. Libera circulație a mărfurilor este
reglementată în Titlul II al Părții a treia - „Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii“ (art.
28-37 din T.f.U.E.-ex-art. 23-31 din T.C.E.), precedând dispozițiile incidente liberei
circulații a persoanelor, serviciilor și

73
C.J.C.E., 5 mai 1982, C. 15/81.
74
În sensul arătat, a se vedea M. Crăcană, M. Căpățână, Libera circulație a persoanelor, bunurilor,
serviciilor și capitalurilor, Ed. Tritonic, București, 2007.
capitalurilor. Dispoziții incidente LCM regăsim și în legislația secundară – Regulamentul
(UE) de stabilire a Codului vamal al Uniunii nr. 952/2013/UE, Reg. (CE) nr. 2679/98
privind funcționarea pieței interne în legătură cu libera circulație a mărfurilor.
Conform art. 28 alin. (1) din T.f.U.E. [ex-art. 23 alin. (1)], Uniunea „este alcătuită
dintr-o uniune vamală care cuprinde ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică
interzicerea între statele membre a taxelor vamale la import şi la export şi a oricăror taxe
cu efect echivalent precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile acestora cu ţări
terţe“. Introducerea Tarifului vamal comun (T.V.C.) s-a realizat în două etape: în prima
fază, tarifele vamale naţionale au fost apropiate în mod treptat pentru ca ulterior să se
instituie T.V.C. Uniunea vamală a permis Comunităţii promovarea unei politici
comerciale comune şi elaborarea unei legislaţii vamale proprii, respectiv Codul vămilor
comunitare75 (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994), înlocuit de Codul Vamal Modernizat,
în prezent aflându-se în vigoare Codul Vamal al Uniunii76.
Domeniu de aplicare (spaţial și material). Libera circulaţie a mărfurilor se
desfăşoară în cadrul limitelor teritoriale în care statele-membre îşi exercită suveranitatea,
cu precizarea că există totuşi anumite teritorii integrate teritoriului vamal definit de codul
vămilor comunitare care aparţin unor state care nu au aderat la U.E. (principatul Monaco,
San Marino). Potrivit art. 28 din T.f.U.E. (ex-art. 23 din T.C.E.) uniunea vamală are în
vedere ansamblul schimburilor intracomunitare de mărfuri, reglementări speciale fiind
incidente anumitor categorii de mărfuri (cărbune, oţel, materiale nucleare).
În accepţiunea jurisprudenţială consacrată de C.J.U.E, prin marfă se înţelege orice
bun cu valoare economică transportat peste o frontieră în scopul unei tranzacţii
comerciale. Delimitarea noţiunii a fost ocazionată de reglementarea italiană instituind
taxarea la export a operelor cu valoare artistică, istorică, arheologică sau etnografică;
susţinerile statului italian potrivit cărora:
• bunurile arătate (și considerate drept „bunuri culturale“) nu ar putea fi asimilate
mărfurilor, iar
• scopul impunerii taxei nu ar consta în colectarea de venituri, ci de a asigura
protecţia „moştenirii artistice“ italiene nu au fost primite, apreciindu-se că nu există
niciun motiv pentru care bunurile respective – trecând o frontieră şi constituind obiectul
unor operaţiuni comerciale – să nu fie considerate drept mărfuri şi să nu se afle sub
incidenţa regulilor comunitare impuse de principiul liberei circulaţii a mărfurilor77.
Tot pe cale jurisprudenţială au fost calificate drept mărfuri inclusiv • deşeurile fără
valoare comercială dar care presupun anumite costuri pentru întreprinderi precum şi •
materialele audiovizuale78 (nu şi emisiunile sau mesajele publicitare aflate sub incidența
regulilor referitoare la libera circulație a serviciilor) sau

76
Instituit prin Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 (cu modificările aduse prin Regulamentul nr. 82/97,
Regulamentul nr. 955/1999, respectiv Regulamentul nr. 2700/2000), Codul vamal comunitar a fost înlocuit de
noul Cod Vamal Comunitar (Codul Vamal Modernizat) adoptat prin Regulamentul (CE) nr.450/2008 al
Parlamentului European şi al Consiliului publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 4 iunie 2008;
punerea în aplicare a acestui regulament a avut loc treptat, începând cu data de 24 iunie 2009, finalizarea urmând
a avea loc cel mai târziu la data de 24 iunie 2013, reformarea C.V.M fiind desăvârșită prin Codul vamal al
Uniunii adoptat prin Reg. (UE) nr. 952/2013
77
C.J.C.E., 10 decembrie 1968, C. 7/68.
78
C.J.C.E., 30 aprilie 1974, C. 155/73.
• monedele de la data la care nu mai deţin curs legal într-un stat membru79 (în caz
contrar, fiind aplicabile regulile privind libera circulaţie a capitalurilor). Principiul liberei
circulaţii se aplică mărfurilor unionale în sensul consacrat de art. 5 pct. 23 din Codul
vamal al Uniunii, şi anume:
- mărfurilor obţinute în întregime pe teritoriul vamal al Uniunii;
- mărfurilor importate din teritorii care nu aparţin teritoriului vamal al Uniunii şi aflate
în liberă practică (circulând liber). Potrivit dispozițiilor art. 29 din T.f.U.E. (ex-art. 24
din T.C.E.) sunt considerate în liberă practică într-un stat membru mărfurile care provin
din state-terţe pentru care au fost îndeplinite formalităţile de import şi au fost plătite taxele
vamale dacă nu au beneficiat de rambursarea totală sau parţială a acelor taxe;
- mărfurilor obţinute în cadrul teritoriului vamal al Uniunii din bunuri fabricate în
întregime în Comunitate şi din bunuri aflate în liberă practică sau prin prelucrarea
acestora.
Dacă procesul de fabricare a unei mărfi se desfăşoară pe teritoriul a două sau mai
multe state, marfa este considerată originară din ţara în care a avut loc ultima transformare
substanţială sub aspect economic; la nivel jurisprudențial, s-a arătat că suntem în prezența
unei transformări esențiale atunci când „produsul dobândește o compoziție și caracteristici
specifice proprii, pe care nu le poseda inițial“ 80 sau dacă „transformarea a făcut posibilă
confecționarea unui produs nou și original“81. De regulă, operaţiunile de asamblare nu
prezintă relevanţă pentru stabilirea originii mărfurilor; totuşi, acestea devin semnificative
în ipoteza în care efectuarea monoperelor de asamblare devine stadiul de fabricaţie
determinant în cadrul căruia se concretizează, practic, destinaţia diferitelor elemente
componente ale mărfii iar marfa dobândeşte însuşiri calitative specifice (cu titlu
exemplificativ, pot fi reţinute asamblările din domeniul auto)82.
Celelate mărfuri sunt neunionale, originea lor putând fi
- nepreferenţială (regula generală) sau
- preferenţială fie prin i) aşezarea lor în această categorie ca urmare a dispoziţiilor
tratatelor internaţionale încheiate de Comunitate și ulterior de Uniune cu state terţe sau
grupări de state, fie prin ii) stabilirea în mod unilateral de către Comunitate a caracterului
preferenţial în favoarea unor state (este cazul statelor mediteraneene care beneficiază de
tarife preferinţiale în contextul politicii specifice a Uniunii faţă de acestea).

Mărfurile care circulă în Uniune sunt prezumate a fi mărfuri unionale, autorităţile

interesate fiind ţinute să dovedească natura necomunitară a mărfurilor.

2. Interzicerea între statele membre a taxelor cu efect echivalent taxelor vamale.

În lipsa unei definiţii legale, Curtea a statuat că taxele cu efect echivalent, fără a
fi taxe vamale în sensul strict al termenului, sunt orice sarcini pecuniare care, indiferent
de mărimea, denumirea sau modul de aplicare, sunt impuse unilateral asupra mărfurilor
naţionale sau străine pentru că ele trec o frontieră83.

79
C.J.C.E., 23 noiembrie 1978, C. 7/78.
80
C.J.C.E., 27 aprilie 1994, C. 49/76.
81
C.J.C.E., 31 ianuarie 1979, C. 114/78.
82
A se vedea S. Deleanu, Dreptul comunitar al afacerilor, p. 10, http://facultate.regielive.ro. 83
C.J.C.E., 1 iulie 1969, C. 24/68.
Pentru înţelegerea semnificaţiilor noţiunii, relevantă este concepţia consacrată de
Curte prin decizia pronunţată în afacerea Social Fonds voor Diamantarbeiders84. În
contextul în care legea belgiană prevedea obligaţia importatorilor belgieni de a vărsa
0,33% din valoarea importurilor de diamante într-un fond social constituit în favoarea
lucrătorilor din industria de prelucrare a diamantelor, importatorul belgian Branchfeld a
invocat faptul că reglementarea naţională contravine dispoziţiilor comunitare; în
consecinţă, instanţa belgiană a dispus înaintarea cererii în vederea pronunţării unei decizii
preliminare de interpretare a Curţii de Justiţie.
Apărarea formulată de statul belgian, fundamentată în principal pe ideea că: •
impunerea acestei contribuţii la fondul social respectiv nu urmăreşte protejarea industriei
sale naţionale de profil, Belgia nedezvoltând o industrie de acest gen, a fost respinsă de
Curte, care a reţinut că:
• destinaţia sumelor astfel obţinute nu prezintă importanţă atâta timp cât • sarcina
pecuniară instituită de legea belgiană, determinând o creştere a preţului mărfii, devine un
obstacol la libera circulaţie a mărfurilor.

Urmând concepţia consacrată de Curtea de la Luxemburg, taxele cu efect

echivalent taxelor vamale pot fi caracterizate prin următoarele trăsături specifice: - au
caracter pecuniar deosebindu-se astfel de restricţiile cantitative sau de măsurile cu efect
echivalent restricţiilor cantitative85;
 - sunt impuse în mod unilateral de către autorităţile statelor membre; - sunt
impuse mărfurilor în considerarea faptului că acestea trec o frontieră. Tot pe cale
jurisprudenţială, s-a reţinut că noţiunea de frontieră trebuie avută în vedere în sensul larg
al termenului, urmând a fi avută în vedere şi frontiera regională (este cazul teritoriilor
franceze „de dincolo de mări“ – Réunion); prin urmare taxa percepută la intrarea într-o
regiune a unui stat membru a mărfurilor a) provenite dintr-o altă parte a acestui stat sau a
celor b) importate dintr-un alt stat membru, respectiv la ieşirea mărfurilor din regiune
(intitulată „taxă de chei“ sau „de debarcader“86) reprezintă un obstacol la fel de grav la
libera circulaţie a mărfurilor ca şi o taxă percepută la frontiera naţională87. Mai mult,
împrejurarea că taxa respectivă nu are un caracter protecţionist, aceasta aplicându-se
inclusiv mărfurilor naţionale importate din alte regiuni ale statului respectiv, nu prezintă
importanţă în calificarea taxei ca fiind una cu efect echivalent. Aceasta este consecinţa
faptului că, prin Tratat, taxele vamale şi cele cu efect echivalent - sunt interzise chiar
dacă nu produc un efect discriminatoriu, adică indiferent dacă produsele importate intră
sau nu în concurenţă cu cele autohtone;
- în fine, taxele cu efect echivalent sunt prohibite indiferent de mărimea,
denumirea sau modul de aplicare al acestora, respectiv indiferent de destinaţia pentru
care au fost instituite. În alţi termeni, nu prezintă importanţă valoarea inferioară a taxei
denumirea acesteia sau circumstanţele aplicării acesteia, atâta timp cât aceasta, antrenând
sporirea costului mărfii, obstaculează libera circulaţie a mărfurilor. Nu mai puţin, nu este
relevant

84
C.J.C.E., 1 iulie 1969, C. 2-3/69.
85
Pentru detalii privind noţiunea şi efectele restricţiilor cantitatitive, respective a măsurilor cu efect
echivalent restricţiilor cantitative a se vedea infra, p…
86
C.J.C.E., 16 iulie 1992, C. 163/90, citată după D. M. Șandru, Drept comunitar. Integrarea
europeană. Impactul asupra schimburilor comerciale europene și mondiale, Ed. Universitară, București, 2007,
p. 133.
87
Idem.
cine este beneficiarul sumelor astfel obţinute sau raţiunea pentru care a fost instituită taxa;
cu titlu ilustrativ, taxa instituită de statul grec asupra exporturilor de tutun, chiar şi în
condițiile în care resursele colectate erau destinate finanțarii fondurilor sociale (pensii)
pentru angajații din sectorul tutunului a fost apreciată drept o taxă cu efect echivalent
întrucât perceperea acesteia, determinată de faptul trecerii frontierei, reprezenta un
obstacol în calea liberei circulații a mărfurilor.

Exemplificativ, interpretând jurisprudența în materie a C.E.J au fost calificate

drept taxe cu efect echivalent taxelor vamale88:
- taxele impuse la frontieră în mod unilateral pentru acoperirea costurilor
administrative antrenate de operațiunile vamale;
-taxele pretinse pentru efectuarea controalelor tehnice, sanitar-veterinare,
exceptând situația în care realizarea acestora este prevăzută de normele comunitare; -
taxele solicitate pentru strângerea datelor statistice.

Nu sunt considerate taxe cu efect echivalent:

• Taxele pretinse pentru servicii prestate agenţilor economici (de exemplu,

pentru depozitarea mărfurilor, dacă agentul economic are posibilitatea să ia această
decizie; dacă însă i se impune o taxă obligatorie pentru depozitarea pe durata îndeplinirii
formalităţilor vamale aceasta are natura unei taxe cu efect echivalent89).
Obligația pecuniară pretinsă în schimbul unui serviciu determinat nu poate fi
considerată taxă cu efect echivalent dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele
condiții:
- prestația efectuată reprezintă un avantaj real pentru beneficiarul acesteia; astfel,
cu referire la condiția arătată este ilustrativ cazul Societății italiene de oleoduc transalpin
cu privire la care Curtea. a apreciat că taxa percepută societății la debarcarea petrolului în
Italia, tranportat apoi în Germania și Austria prin oleoduc reprezintă contravaloarea
beneficiului procurat prin utilizarea apei și a instalațiilor portuare, servicii asigurate de
stat90;
- beneficiul asigurat prin intermediul prestației respective să fie procurat
individual operatorului economic, sens în care Curtea a statuat că nu constituie un avantaj
individual controlul executat de către Institutul italian de comerț exterior asupra
mărfurilor exportate, serviciul respectiv vizând în realitate interesele generale ale
exportatorilor italieni astfel încât taxa pretinsă în schimbul controlului nu poate fi reținută
drept o contraprestație a unui avantaj determinat, efectiv și care să profite în mod
individual beneficiarului91;
- contravaloarea taxei să fie proporțională cu serviciul prestat agentului economic.

88
A se vedea L. Dubois, C. Bleumann, Droit matériel de lʼUnion Européenne, Ed. Montchrestien,
Paris, 2001, p. 208; în același sens, și D. M. Șandru, Drept comunitar. Integrarea europeană. Impactul asupra
schimburilor comerciale europene și mondiale, Ed. Universitară, București, 2007. 89 C.J.C.E., 17 mai 1983, C.
132/82.
90
C.J.C.E., 16 martie 1983, C. 266/81, citată după O. Ținca, Libera circulație a mărfurilor în Uniunea
Europeană, în R.D.C. nr. 11/2002, p. 78-79.
91
C.J.C.E., 26 februarie 1975, C. 63/74.
• Taxele solicitate în temeiul unor dispoziţii legale comunitare, cum este cazul
taxelor aferente controalelor pentru verificarea îndeplinirii unor obligaţii instituite prin
prevederi legale comunitare (fitosanitare, veterinare,etc).

• Obligațiile pecuniare care fac parte din sistemul de impozite interne ale
unui stat-membru aplicate potrivit dispozițiilor art. 110-113 din T.f.U.E. (ex-art. 90-
93 din T.C.E.)
În considerarea principiului egalităţii de tratament între bunurile indigene şi
bunurile importate, conform prevederilor art. 110 din T.f.U.E. (ex-art. 90 din T.C.E.)
niciun stat membru nu poate aplica direct sau indirect produselor celorlalte ţări comunitare
impozite interne, de orice natură, superioare celor care se aplică produselor naţionale
similare sau care să protejeze indirect alte produse (exemplificativ, o anumită taxă va fi
prohibită dacă este susceptibilă să favorizeze producţia de mărfuri indigene în defavoarea
importului unei mărfi dintr-un alt stat membru). Aceste prevederi, dată fiind insuficienta
armonizare a reglementărilor fiscale din statele membre, urmăresc aşezarea mărfurilor din
statele membre într-o situaţie fiscală comparabilă cu aceea a mărfurilor indigene.
Astfel, dacă un produs național este supus unui impozit, în scopul menținerii unui
tratament fiscal echitabil, importul produsului similar provenit dintr-un stat-membru poate
fi supus aceleiași impuneri. În interpretarea jurisprudențială a C.J.C.E., sunt considerate
similare mărfurile care prezintă „proprietăți analoage sau care răspund acelorași nevoi ale
consumatorilor“92.
Dacă prevederile alin.1 din art. 110 din T.f.U.E. vizează produsele similare,
dispozițiile alin. 2 se referă la mărfuri care, fără a fi similare, se află față de produsele
naționale într-un raport de concurență fie și numai parțială, indirectă sau potențială 93,
ipoteză în care nu pot fi aplicate produselor provenite din alte state-membre impozite
interne de natură să le protejeze pe cele autohtone concurente. Practic, instituirea unor
sarcini pecuniare de natură să urmărească scopuri pur protecționiste contravine politicilor
fiscale comunitare. Fără a exclude facultatea recunoscută statelor-membre de a acorda
anumite facilități fiscale produselor indigene, Curtea a statuat că acestea trebuie extinse în
aceleași condiții și la produsele importate94.
Alături de dispozițiile care prevăd interdicția taxelor vamale și a taxelor cu efect
echivalent, prevederile fiscale privind obligativitatea aplicării în condiții nediscriminatorii
a impozitelor interne sunt, în concepția legiuitorului comunitar, mijloace distincte de
asigurare a liberei circulații a mărfurilor. În consecință, cu referire la corelația corectă
dintre taxele cu efect echivalent și obligațiile fiscale prevăzute de legislația internă a unui
stat-membru, este de reținut că „dispozițiile referitoare la taxele cu efect echivalent și cele
referitoare la impozitarea internă discriminatorie nu pot fi aplicate împreună, astfel încât
în sistemul consacrat de tratat aceeași impunere să aparțină celor două categorii în același
timp“95. Respectând această linie de gândire, Curtea a apreciat că impozitul care era
reglementat atât cu privire la produsele naționale, cât și la cele importate dar care se aplica
în fapt aproape exclusiv acestora din urmă, producția autohtonă fiind nesemnificativă
(fiind vorba în speță despre o reglementare fiscală italiană care aplica impozitul
producției de

92
C.J.C.E., 27 februarie 1980, C. 169/78.
93
C.J.C.E., 27februarie 1980, C. 168/78.
94
Idem.
95
C.J.C.E., 11 martie 1992, C. 78/90, citată după D.M.Șandru, op. cit., p. 135.
banane, volumul importurilor fiind în mod substanțial mai mare decât cel al producției
autohtone96) nu poate fi considerat drept o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale atâta
timp cât obligația pecuniară respectivă se înscrie în sistemul general de taxe și impozite
interne ale unui stat-membru; în același timp, în măsura în care impozitul a fost prevăzut
din rațiuni protecționiste, de favorizare indirectă a mărfurilor indigene, perceperea lui
contravine dispozițiilor art. 110 alin. 2 din T.f.U.E. [ex-art. 90 alin. (2) din T.C.E.]
În ipoteza în care au fost percepute taxe vamale sau alte taxe cu efect echivalent
statul are obligaţia fie să înlăture reglementările legale interne care sunt în conflict cu cele
comunitare, fie să extindă avantajele fiscale acordate bunurilor indigene la mărfurile
importate. În plan fiscal, statul trebuie să restituie sumele încasate.
În lipsa unor dispoziţii comunitare în domeniu, procedura recuperării taxelor
încasate ilicit este de competența statelor membre, restituirea integrală a taxei urmând a
avea loc cu respectarea principiului autonomiei instituționale și procedurale a statelor
membre. Dat fiind efectul direct al dispozițiilor comunitare ce interzic perceperea taxelor
cu efect echivalent, persoanele prejudiciate pot solicita instanțelor naționale restituirea
taxelor încasate ilegal; se impune să precizăm că obligația de restituire se naște de la data
plății taxei și nu de la data la care judecătorul comunitar a constatat încălcarea normelor
comunitare. Bineînțeles, instanțele naționale sunt ținute să procedeze la evaluarea corectă
a întinderii prejudiciului, și în consecință, să limiteze restituirea taxelor în măsura în care
au fost incluse de către agenţii economici în preţurile plătite de către cumpărători.
Importatorii prejudiciaţi prin reducerea volumurilor importurilor pot solicita daune
interese sub condiția dovedirii faptului că restrângerea este determinată de taxele
percepute în mod ilicit.

În jurisprudența Tatu Curtea a reținut că:

«Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să
instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor
înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel
stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor
vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja
cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe
piața națională».

În alți termeni, interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de

fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri
provenind din alte state membre, favorizând produsele naționale (Hotărârea Tatu, citată
anterior, punctul 52 și jurisprudența citată).
Curtea a confirmat ulterior în mai multe rânduri această poziție în privința
prevederilor OUG nr. 50/2008 în forma inițială sau după modificările intervenite
ulterior97:

96
C.J.C.E., 7 mai 1987, C. 193/85.
97
OUG nr. 50/2008 a fost modificată prin OUG nr. 208/2008 pentru stabilirea unor măsuri privind taxa pe
poluare pentru autovehicule. Potrivit acestei ordonanțe de urgență, autovehiculele a căror capacitate
cilindrică nu depășește 2000 cm3 și care se înmatriculează pentru prima dată în România sau în alte state
membre ale
Hotărârea Nisipeanu, C-263/10

pct. 24. În ceea ce privește taxele aplicate autovehiculelor, este cert că vehiculele
prezente pe piață într-un stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia în sensul
articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața
vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare”
vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și cu aceeași
uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate de pe piața statului membru menționat și
cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, din alte state
membre constituie produse concurente (Hotărârea Tatu, citată anterior, punctul 55 și
jurisprudența citată).

Cu privire la limitarea în timp a efectelor prezentei hotărâri

31 În ipoteza în care hotărârea care urmează a fi pronunțată ar statua că articolul 110
TFUE se opune perceperii unei taxe precum cea instituită prin reglementarea națională în
cauză, guvernul român a solicitat Curții, cu ocazia ședinței, să limiteze efectele în timp ale
hotărârii sale.
32 În conformitate cu o jurisprudență constantă, interpretarea unei norme a dreptului
Uniunii dată de Curte în exercitarea competenței pe care i-o conferă articolul 267 TFUE
lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare al acestei norme, astfel
cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în
vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată raporturilor
juridice născute și constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare, dacă
sunt reunite și condițiile care permit supunerea

litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente (a se vedea în special

Hotărârea din 2 februarie 1988, Blaizot și alții, 24/86, Rec., p. 379, punctul 27, Hotărârea
din 10 ianuarie 2007, Skov și Bilka, C-402/03, Rep., p. I-199, punctul 50, precum și
Hotărârea din 18 ianuarie 2007, Brzeziński, C-313/05, Rep., p. I-513, punctul 55).
33 Prin urmare, numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al
securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate să fie determinată să
limiteze posibilitatea de a se invoca o dispoziție pe care a interpretat-o. Pentru a putea
impune o astfel de limitare, este necesară întrunirea a două criterii esențiale, și anume
buna-credință a celor interesați și riscul unor perturbări grave (Hotărârea Skov și
Bilka, citată anterior, punctul 51, precum și Hotărârea din 3 iunie 2010, Kalinchev, C-
2/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 50).

Uniunii Europene începând cu data de 15 decembrie 2008 erau exceptate de la obligația de plată a taxei pe
poluare pentru autovehicule, stabilită potrivit OUG nr. 50/2008. Aceste dispoziții urmau să rămână în vigoare
până la 31 decembrie 2009.
OUG nr. 208/2008 a fost abrogată prin OUG nr. 218/2008 privind modificarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, care a modificat din nou OUG
nr. 50/2008. Această ordonanță prevede, printre altele, anumite exceptări suplimentare pentru anumite
autovehicule înmatriculate pentru prima dată (indiferent dacă în România sau în alte state membre) între 15
decembrie 2008 și 31 decembrie 2009.
A se vedea și OUG 7/2009 și OUG nr. 117/2009.
34 În ceea ce privește riscul unor perturbări grave, trebuie amintit că existența unor
consecințe financiare care ar rezulta pentru un stat membru dintr-o hotărâre preliminară
nu justifică, prin ea însăși, limitarea în timp a efectelor acestei hotărâri (Hotărârea din 20
septembrie 2001, Grzelczyk, C-184/99, Rec., p. I-6193, punctul 52, Hotărârea din 15
martie 2005, Bidar, C-209/03, Rec., p. I-2119, punctul 68, și Hotărârea Brzeziński, citată
anterior, punctul 58). Statului membru care solicită o astfel de limitare îi revine
obligația de a prezenta în fața Curții date cifrice care să stabilească riscul unor
repercusiuni economice grave (Hotărârile Brzeziński, punctele 59 și 60, și Kalinchev,
punctele 54 și 55, citate anterior).
35 Or, în ceea ce privește repercusiunile economice care pot decurge dintr-o hotărâre prin
care Curtea declară că articolul 110 TFUE se opune unui regim de impozitare precum cel
instituit prin OUG nr. 50/2008, guvernul român s-a limitat în esență la menționarea
numărului mare de cereri de rambursare a taxei percepute, care s-ar ridica la aproximativ
40 000, și să facă referire la criza economică de care este afectată România.
36 Trebuie să se constate că, în lipsa unor date cifrice mai precise care să permită să se
concluzioneze că economia românească riscă să fie serios afectată de repercusiunile
prezentei hotărâri, condiția privind existența unor perturbări grave nu poate fi considerată
stabilită.
37 În aceste condiții, nu este necesar să se verifice îndeplinirea criteriului privind buna-
credință a celor interesați.
38 Din aceste considerații rezultă că nu este necesar să fie limitate în timp efectele
prezentei hotărâri.
 Și în Cauzele conexate Cîmpean și Ciocoiu Guvernul român a solicitat Curții
pentru ipoteza în care Curtea ar hotărî că articolul 110 TFUE se opune unui regim de
impozitare precum cel aplicabil în cauză limitarea efectelor în timp ale deciziei sale. În
speță, dna Câmpean plătise la 18 ianuarie 2012 taxa de poluare prev. de Legea nr. 9/2012,
respectiv dnul Ciocoiu la data de 18 mai 2012. În ambele cauze având ca obiect
restituirea taxei ca fiind incompatibilă cu dreptul Uniunii, se formulează întrebări
preliminare de Tribunalul Sibiu în Câmpean, respectiv Curtea de Apel București în apel
după admiterea acțiunii de Tribunalul Teleorman.

Regimul fiscal instituit prin Legea nr. 9/2012 și OUG nr. 1/2012. În cele din
urmă, OUG nr. 50/2008 a fost abrogată de Legea nr. 9/2012 din 6 ianuarie 2012 privind
taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule (Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, denumită în continuare „Legea nr.
9/2012”) care a intrat în vigoare la 13 ianuarie 2012.
Taxa introdusă prin aceeași lege era deopotrivă legată de prima înmatriculare
a autovehiculului pe teritoriul României [art. 4 alin. (1)]. Legea conținea însă în plus
dispoziția de la articolul 4 alineatul (2), potrivit căreia:
„Obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a
dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru
care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform
Legii nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare [inclusiv cele care
rezultă din Legea nr. 343/2006], sau taxa pe poluare pentru autovehicule [adică
taxa stabilită în temeiul OUG nr. 50/2008] și care nu face parte din categoria
autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit
reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării.”

Cu toate acestea, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2012 din 30 ianuarie

2012 pentru suspendarea aplicării unor dispoziții ale Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru
emisiile poluante provenite de la autovehicule, precum și pentru restituirea taxei achitate
în conformitate cu prevederile articolului 4 alineatul (2) din lege (Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 97 din 31 ianuarie 2012, denumită în continuare „OUG nr.
1/2012”), care a intrat în vigoare la 31 ianuarie 2012, a suspendat aplicarea articolului
4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 până la 1 ianuarie 2013. Pe de altă parte, potrivit
OUG nr. 1/2012, contribuabilii care au achitat această taxă în conformitate cu prevederile
articolului 4 alineatul (2) menționat în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a
Legii nr. 9/2012 și data intrării în vigoare a OUG nr. 1/2012 au dreptul la restituirea
acesteia.

Practic, deși Legea nr. 9/2012 intrată în vigoare la 13 ianuarie 2012, spre deosebire
de OUG nr. 50/2008 prevedea la articolul 4 alineatul (2), că taxa pe poluare era
datorată începând din acel moment și cu ocazia primei vânzări pe piața națională a
unor autovehicule de ocazie deja înmatriculate în România și cărora nu li se aplicase
încă această taxă
OUG nr. 1/2012 (în vigoare din 31 ianuarie 2012) a privat articolul 4 alin. (2) de
efectele sale până la 1 ianuarie 2013.

Rezultă că regimul de impozitare în vigoare la data faptelor aflate la originea

litigiilor principale avea, asemenea celui instituit prin OUG nr. 50/2008, un efect
descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în
alte state membre decât România și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante,
în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie
nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.

Mai mult, OUG nr. 1/2012 prevedea nu numai

- suspendarea aplicării articolului 4 alin (2) din Legea nr. 9/2012 începând de la 31
ianuarie 2012, ci și
- restituirea taxei pe poluare percepute în temeiul articolului 4 alin. (2) în perioada
cuprinsă între 13 ianuarie 2012 și 30 ianuarie 2012. În consecință, situația creată
retroactiv prin OUG nr. 1/2012 pentru această perioadă era, la rândul său,
caracterizată prin aplicarea unui regim care avea un efect descurajator...

În favoarea limitării în timp a efectelor deciziei Curții, Guvernul român a invocat

faptul că legiuitorul național a acționat cu bună-credință atunci când a înlocuit OUG nr.
50/2008 cu Legea nr. 9/2012, care avea ca scop să facă taxa pe poluare conformă cu
articolul 110 TFUE.
Ori, tocmai am constatat că, prin adoptarea OUG nr. 1/2012, guvernul român a
menținut în fapt un regim fiscal pe care Curtea îl declarase deja incompatibil cu articolul
110 TFUE în Hotărârea Tatu, Nisipeanu. Prin urmare, se și arată în Ordonanța Curții din
3 februarie 2014, pct. 38 că acest guvern nu poate invoca în mod util finalitatea
urmărită de legiuitorulul național.
În altă ordine de idei, potrivit jurisprudenței constante a Curții, o limitare în timp a
posibilității de a invoca o dispoziție astfel cum a fost interpretată de Curte nu poate fi
admisă decât în hotărârea care se pronunță cu privire la interpretarea solicitată
(Hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke și alții, C-292/04, Rep., p. I-1835, punctul 36).
Practic, la punctul 33 din ordonanța Câmpean și Ciocoiu, Curtea reiterează
interpretarea pe care o oferise deja în Hotărârile anterioare, Tatu și Nisipeanu. Cum
Curtea nu a dispus, în acele hotărâri, o limitare în timp a efectelor interpretării
menționate, și aceasta în pofida faptului că o astfel de limitare fusese de altfel solicitată
de guvernul român în cauza Nisipeanu, o limitare în timp nu poate fi admisă în cadrul
prezentei ordonanțe, care este adoptată în temeiul articolului 99 din Regulamentul de
procedură.

Reglementările naționale de stabilire a modalităților de rambursare a

taxelor percepute împotriva dreptului Uniunii. Principiile echivalenței și efectivității.
Hotărârile preliminare în cauzele C-200/14 Câmpean și C-288/14 Ciup
Problematica taxei percepute în România la înmatricularea autovehiculelor este de
câțiva ani o prezență permanentă în jurisprudența Curții. În urma unei serii de hotărâri ale
Curții, această taxă, în diferite forme ale sale, a fost declarată incompatibilă cu dreptul
Uniunii (v. hotărârile Tatu, Nisipeanu, Manea și o serie de ordonanțe în materie). Acestea
nu epuizează însă tematica menționată, având în vedere că nu mai puțin problematice s-au
dovedit a fi și normele privind restituirea acestei taxe adoptate de autoritățile române
(vezi hotărârile Irimie, Nicula, Târșia).
Aceasta a fost chestiunea ridicată în întrebările preliminare adresate Curții în două
cauze, separat, de două instanțe române (Tribunalul Sibiu și Tribunalul Timiș); deși cele
două cauze nu au fost conexate, Curtea a decis organizarea unei ședințe comune, întrucât
întrebările preliminare se suprapun în mare măsură, vezi concluziile comune ale AG în
Cauzele C-200/14 Câmpean și C-288/14 Ciup.
Instanțele de trimitere au avut îndoieli privind compatibilitatea reglementărilor
naționale privind modalitățile de restituire a taxelor percepute fără a fi datorate (prevăzute
art. XV din OUG nr.8/2014) cu dreptul Uniunii. În concret, cererile de decizie preliminară
formulate au privit interpretarea art. 6 TUE, a principiilor pe care trebuie să le respecte
rambursarea taxei de poluare și taxei pentru emisiile poluante (cu referire la principiul
echivalenței și efectivității) precum și a art. 17,20, 21 alin. 91) și art. 47 din Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (CDFUE).

Considerații teoretice privind obligația de restituire a taxelor percepute cu

încălcarea dreptului Uniunii. Dreptul de a obține rambursarea taxelor percepute de un
stat membru cu încălcarea normelor dreptului Uniunii reprezintă consecința și
completarea drepturilor conferite justițiabililor de dispozițiile dreptului Uniunii care
interzic astfel de taxe, după cum au fost acestea interpretate de Curte. Statele membre
sunt, așadar, obligate să ramburseze cu dobândă impozitele percepute cu încălcarea
dreptului Uniunii.
În lipsa unei reglementări a Uniunii în materie de restituire a unor impozite
naționale percepute fără să fi fost datorate, definirea modalităților și a procedurilor de
restituire revine în temeiul principiului autonomiei procedurale stat membru.
Modalitățile procedurale referitoare la acțiunile destinate să asigure protecția
drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii nu trebuie, cu toate acestea, să fie
mai puțin favorabile decât cele aplicabile acțiunilor similare de drept intern (principiul
echivalenței) și nici să fie concepute astfel încât să facă imposibilă în practică sau excesiv
de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul
efectivității).

Reglementări speciale privind executarea silită a hotărârilor judecătorești de

restituire a taxei de poluare și taxei pentru emisiile poluante

OUG nr. 8/2014 și Ordinul nr. 365/741 din 19 martie 2014 al ministrului mediului și al
mimistrului finanțelor publice.
Potrivit expunerii de motive a OUG nr. 8/2014, adoptarea acesteia a fost justificată,
printre altele, de „dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea
hotărârilor judecătorești având ca obiect acordarea contravalorii taxei pe poluare pentru
autovehicule și a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, având în
vedere influența negativă pe care o are executarea silită a titlurilor executorii, în
condițiile dreptului comun, atât asupra bugetului Administrației Fondului pentru
Mediu, cât și asupra bugetului general consolidat, [și] având în atenție necesitatea
instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea
silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate contravalorile taxei pe poluare
pentru autovehicule și taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
Întrucât lipsa acestor prevederi ar avea drept consecință imposibilitatea menținerii
echilibrelor bugetare și, în mod implicit, atât nerespectarea angajamentelor interne
asumate de Administrația Fondului pentru Mediu, cât și neîndeplinirea obligațiilor, în
domeniul protecției mediului, pe care România le are în calitate de stat membru al
Uniunii Europene”.
 Articolul XV din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8 din 26 februarie
2014 pentru modificarea și completarea unor acte normative și alte măsuri fiscal-
bugetare (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 28 februarie 2014,
denumită în continuare „OUG nr. 8/2014”) prevede:
„(1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect
restituirea taxei pe poluare pentru autovehicule și a taxei pentru emisiile poluante
provenite de la autovehicule, dobânzile calculate până la data plății integrale și
cheltuielile de judecată, precum și alte sume stabilite de instanțele judecătorești,
devenite executorii până la data de 31 decembrie 2015, se va realiza pe parcursul
a 5 ani calendaristici, prin plata în fiecare an a 20 % din valoarea acestora. (2)
Cererile de restituire ale contribuabililor prevăzuți la alineatul (1) se
soluționează, conform prevederilor [Ordonanței Guvernului nr. 92 din 24
decembrie 2003 privind Codul de procedură fiscală (Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 941 din 29 decembrie 2003, denumită în continuare «OG nr.
92/2003»)], cu modificările și completările ulterioare, în termen de 45 de zile de la
înregistrare, iar plata tranșelor anuale se efectuează conform graficului stabilit de
Administrația Fondului pentru Mediu.
(3) Termenul prevăzut la alineatul (1) curge de la data împlinirii termenului
prevăzut la alineatul (2).
(4) În cursul termenului prevăzut la alineatul (1) orice procedură de executare
silită se suspendă de drept.
Normele de punere în aplicare ale OUG nr. 8/2014 au fost stabilite prin Ordinul
Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice și al Ministerului Finanțelor Publice nr.
365/741/2014 (denumit în continuare „Ordinul nr. 365/741/2014”). Anexa nr. 1 la acest
ordin reglementează procedura de restituire a taxei care prevede printre altele că: -
restituirea intervine numai la cererea contribuabilului, la care acesta este obligat să
anexeze printre altele o copie legalizată a hotărârii judecătorești prin care se constată
obligația de restituire (punctele 1-3, 7 și 8),
- cererea de restituire a taxei este examinată în termen de 45 de zile, care constituie o
excepție de la termenul de 30 de zile aplicat în mod normal în situații similare
(punctul 5),
- sumele datorate cu titlu de restituire pot fi compensate cu alte obligații fiscale ale
persoanei interesate, dar numai în limita unor tranșe anuale (20 %) stabilite în OUG
nr. 8/2014 (punctul 19).

Potrivit art. 3 din ordinul menționat plățile se fac din sumele încasate cu titlu de timbru de
mediu, din bugetul Fondului pentru mediu.
Art. 1-3 din Ordonanța nr. 22 din 30 ianuarie 2002 privind executarea obligațiilor de
plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii (denumită în continuare
„OG nr. 22/2002”):
„Articolul 1
(1) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților
publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora
sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată
respectivă.
(2) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților
publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru
acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în
 scopul îndeplinirii atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate.

Articolul 2
Dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din
cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni,
să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest
termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de
organul competent de executare, la cererea creditorului.

Articolul 3
În cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul
prevăzut la articolul 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit
Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în
materie.”
Procedura fiscală este reglementată de OG nr. 92/2003.

Articolul 116 din această ordonanță, intitulat „Compensarea”, prevede la alineatele (1),
(2), (4) și (6):
„(1) Prin compensare se sting creanțele statului sau unităților administrativ-
teritoriale ori subdiviziunilor acestora reprezentând impozite, taxe, contribuții și
alte sume datorate bugetului general consolidat cu creanțele debitorului
reprezentând sume de rambursat, de restituit sau de plată de la buget, până la
concurența celei mai mici sume, când ambele părți dobândesc reciproc atât calitatea
de creditor, cât și pe cea de debitor, cu condiția ca respectivele creanțe să fie
administrate de aceeași autoritate publică, inclusiv unitățile subordonate acesteia.
(2) Creanțele fiscale ale debitorului se compensează cu obligații datorate aceluiași
buget, urmând ca din diferența rămasă să fie compensate obligațiile datorate altor
bugete, în mod proporțional, cu respectarea condițiilor prevăzute la alineatul (1).
[…]
(4) Dacă legea nu prevede altfel, compensarea operează de drept la data la care
creanțele există deodată, fiind deopotrivă certe, lichide și exigibile.
[…]
(6) Compensarea se constată de către organul fiscal competent, la cererea
debitorului sau din oficiu. […]”

Articolul 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554 din 2 decembrie 2004
(Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004), cu modificările
ulterioare, intitulat „Obligația executării”, prevede la alineatul (1):

„Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să

înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să
efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face
de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de
termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.”

Analiza conformității cu dreptul Uniunii a dispozițiilor de drept

român în materia rambursării taxelor percepute cu încălcarea art. 110 TFUE

Cu privire la principiul echivalenței. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții,

principiul echivalenței înseamnă că modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate
să asigure protecția drepturilor conferite de dreptul Uniunii nu pot fi mai puțin favorabile
decât cele aplicabile acțiunilor similare din dreptul intern.
Prin urmare, cu referire particulară la restituirea unei taxe percepute împotriva
dreptului Uniunii (cum susțin reclamanții din litigiul principal că este taxa pentru emisiile
poluante prevăzută de Legea nr. 9/2012), Curtea reține că respectarea principiului
echivalenței presupune ca statele membre să nu prevadă modalități procedurale mai puțin
favorabile pentru cererile de rambursare a unei taxe care sunt întemeiate pe o încălcare a
dreptului Uniunii decât cele care sunt aplicabile acțiunilor similare, din punctul de vedere
al obiectului, al cauzei și al elementelor lor esențiale, întemeiate pe o încălcare a dreptului
intern.
Guvernul român a susținut că modalitățile procedurale privind plata sumelor
prevăzute prin hotărârile judecătorești de restituire a taxei pe poluare și a taxei pentru
emisiile poluante sunt comparabile celor aplicabile acțiunilor similare întemeiate pe
încălcarea dreptului intern, invocând plata eșalonată pe o perioadă de cinci ani a
drepturilor bănești datorate salariaților din administrația publică.

Respectarea principiului echivalenței implică însă

un tratament egal al acțiunilor întemeiate pe încălcarea dreptului Uniunii și al celor

«care au un obiect și o cauză asemănătoare» întemeiate pe dreptul intern
(v. pct. 33 din Concluziile AG),

și nu «echivalența normelor procedurale naționale aplicabile

unor litigii de natură diferită sau care aparțin unor ramuri ale dreptului diferite
(pct. 55 din hotărâre și jurisprudența citată – Hotărârea din 6 octombrie 2015,
Orizzonte Salute, C-61/14, pct. 67, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2015, Târșia, C-
69/14, pct. 34).

Pentru a verifica dacă cerințele impuse de principiul echivalenței sunt respectate în

cauza principală, instanța de trimitere ar trebui să verifice dacă acțiunile cărora li se aplică
modalitățile procedurale pe care Guvernul român le consideră analoage celor prevăzute de
art. XV din OUG nr. 8/2014 și de Ordinul nr. 365/741/2014 sunt, din punctul de vedere al
cauzei lor, al obiectului lor, precum și al elementelor lor esențiale, similare cu o acțiune
întemeiată pe încălcarea dreptului Uniunii precum acțiunea principală. Ori, nu aceasta este
situația dat fiind faptul că Guvernul român se referă la acțiuni având ca obiect restituirea
drepturilor salariale restante datorate de administrația publică angajaților săi.

De altfel, Avocatul general a și arătat la pct. 34 din concluzii următoarele: «

Aprecierea conformității cu principiul în discuție a normelor privind restituirea unei taxe
declarate incompatibilă cu dreptul Uniunii (în speță, art. XV din OUG nr. 8/2014 și
Ordinul nr. 365/741/2014) impune, așadar, compararea acestora cu normele în vigoare în
dreptul național referitoare la restituirea taxei declarate – de exemplu în urma unui control
de constituționalitate – ca fiind percepute cu încălcarea dreptului național. Astfel, normele
naționale privind restituirea sau plata de către trezoreria statului a obligațiilor de altă
natură decât restituirea unei taxe percepute fără a fi datorată, de exemplu salarii neplătite,
sunt în speță total irelevante și nu determină nici conformitatea, nici neconformitatea cu
principiul echivalenței a normelor referitoare la restituirea unei taxe declarate
incompatibilă cu dreptul Uniunii».

Cu privire la principiul efectivității, prin Hotărârea Curții din 30 iunie 2016 în

cauza C-200/14 Silvia Georgiana Câmpean se reține sub par. 57 că
«trebuie să se examineze, în primul rând, dacă un sistem de rambursare a unei taxe
percepute cu încălcarea dreptului Uniunii precum sistemul instituit prin normele prevăzute la
articolul XV din OUG nr. 8/2014 și de Ordinul nr. 365/741/2014 face excesiv de dificilă sau
imposibilă în practică exercitarea drepturilor întemeiate pe ordinea juridică a Uniunii, ținând
seama de locul pe care aceste norme îl ocupă în ansamblul procedurii, de modul în care aceasta
din urmă se derulează și de particularitățile respectivelor norme în fața instanțelor naționale ».

Luând în considerare condițiile în care urmează a se face restitui taxele încasate cu

încălcarea dreptului Uniunii –
- cu eșalonarea restituirii taxei pe o perioadă de 5 ani
- restituirea având loc la cererea contribuabilului și obligația de a anexa anumite
înscrisuri
- cu limitarea valorii resurselor financiare alocate restituirii taxei
- restricțiile cu privire la executarea silită
- termenul de soluționare a cererii de restituire

Curtea reține următoarele

« 61 În aceste împrejurări, trebuie să se considere că un asemenea sistem de rambursare a

sumelor percepute cu încălcarea dreptului Uniunii împreună cu dobânzile aferente, al căror
cuantum a fost constatat printr-o decizie judecătorească executorie, privit în ansamblul său,
îl plasează pe justițiabil într-o situație de incertitudine prelungită cu privire la data la care va
obține rambursarea integrală a cuantumului taxei plătite fără a fi datorate, fără a dispune de
mijloace care să îi permită să constrângă autoritatea publică să își execute obligația dacă
aceasta nu procedează de bunăvoie la executare, indiferent dacă din motive legate de lipsa
fondurilor sau din alte motive.

62 În consecință, un sistem de rambursare a taxelor percepute cu încălcarea dreptului Uniunii

precum cel prevăzut la articolul XV din OUG nr. 8/2014 și de Ordinul nr. 365/741/2014
face exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii excesiv de dificilă și nu
îndeplinește obligația care revine statelor membre de a garanta acordarea unui efect deplin
unor astfel de drepturi.»

și conchide că

«Principiul efectivității trebuie interpretat în sensul că se opune unui sistem de

rambursare cu dobândă a taxelor percepute cu încălcarea dreptului Uniunii al căror
cuantum a fost constatat prin decizii judecătorești executorii precum sistemul în discuție
în litigiul principal, care prevede o eșalonare pe cinci ani a rambursării acestor taxe și
care condiționează executarea unor astfel de decizii de disponibilitatea fondurilor
încasate în temeiul unei alte taxe, fără ca justițiabilul să dispună de posibilitatea de a
 constrânge autoritățile publice să își îndeplinească obligațiile dacă acestea nu și le
îndeplinesc de bunăvoie. Instanței de trimitere îi revine sarcina de a verifica dacă o
reglementare precum cea care ar fi aplicabilă în cauza principală în lipsa unui astfel de
sistem de rambursare îndeplinește cerințele principiului efectivității».
Cauza C-377/10 Adrian Băilă împotriva

Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Craiova

Administrației Fondului pentru Mediu

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului

267 TFUE de Tribunalul Dolj (România), prin decizia din 9 iunie 2010, primită de
Curte la 26 iulie 2010]

Trimitere preliminară - Lipsa unei legături cu realitatea sau cu obiectul

acțiunii principale - Inadmisibilitate.

Situația de fapt, procedura națională și întrebările preliminare. Dorind să

înmatriculeze în România un autoturism adus din Kuweit (stat în care vehiculul, deși
fabricat în Marea Britanie, era înmatriculat), d-nul A. Băilă a achitat la 2 iunie 2009 taxa
de poluare prevăzută de O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru
autovehicule. Ulterior, acesta a formulat o acțiune la Tribunalul Dolj, prin care a solicitat
rambursarea sumei plătite în temeiul respectivei taxe, pentru motivul că aceasta din urmă
era incompatibilă cu articolul 110 TFUE .

Tribunalul Dolj a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele

întrebări preliminare:

„1) Articolul 110 TFUE […] primul paragraf trebuie interpretat în sensul că
interzice unui stat membru să instituie o taxă prezentând caracteristicile taxei
de poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 în forma modificată prin OUG nr.
218/2008, datorită faptului că de această taxă sunt scutite autovehiculele M1
cu norma de poluare Euro 4 și capacitatea cilindrică mai mică de 2 000 cmc,
precum și toate autovehiculele N1 cu norma de poluare Euro 4 care se
înmatriculează pentru prima dată în România sau într-un alt stat membru în
perioada 15.12.2008-31.12.2009, dar se aplică autovehiculelor de ocazie
similare sau concurente provenite din alte state membre înmatriculate anterior
datei de 15.12.2008, dat fiind faptul că această taxă poate reprezenta un
impozit intern asupra bunurilor provenind din alte state membre
discriminatoriu indirect față de impozitarea produselor naționale, protejând
producția națională a autovehiculelor noi?

2) Articolul 110 TFUE […] primul paragraf trebuie interpretat în sensul că interzice
unui stat membru să instituie o taxă prezentând caracteristicile taxei de
poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 în forma modificată prin OUG
nr. 218/2008, datorită faptului că de această taxă sunt scutite autovehiculele
 M1 cu norma de poluare Euro 4 și capacitatea cilindrică mai mică de 2 000
cmc, precum și toate autovehiculele N1 cu norma de poluare Euro 4 care se
înmatriculează pentru prima dată în România sau într-un alt stat membru în
perioada 15.12.2008-31.12.2009, dar se aplică autovehiculelor având alte
caracteristici tehnice decât cele menționate mai sus, înmatriculate în aceeași
perioadă în alte state membre, dat fiind faptul că această taxă poate reprezenta
un impozit intern asupra bunurilor provenind din alte state membre
discriminatoriu indirect față de impozitarea produselor naționale, protejând
producția națională a autovehiculelor noi?”

Implicații juridice. Cererea pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare formulată

de Tribunalul Dolj este admisibilă ?

Cadrul juridic

Art. 110 TFUE (ex-art. 90 T.C.E.) prevede:

„Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne
de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale
similare. De asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite
interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție.”

Regulamentul de procedură al Curții de Justiție al Uniunii Europene prevede la

Articolul 93. Domeniul de aplicare. Procedura este reglementată de prevederile prezentului titlu:
(a) în cazurile prevăzute la articolul 23 din Statut;
(b) în ceea ce privește trimiterile formulate în temeiul unor acorduri la care Uniunea sau state
membre sunt părți.

Articolul 94. Cuprinsul cererii de decizie preliminară. Pe lângă textul întrebărilor adresate
Curții cu titlu preliminar, cererea de decizie preliminară trebuie să cuprindă:
(a) o expunere sumară a obiectului litigiului, precum și a faptelor pertinente, astfel cum au fost
constatate de instanța de trimitere, sau cel puțin o expunere a circumstanțelor factuale pe care se
întemeiază întrebările;
(b) conținutul dispozițiilor naționale care ar putea fi aplicate în speță și, dacă este cazul,
jurisprudența națională pertinentă;
(c) expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la
interpretarea sau validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care
instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului
principal.

Articolul 99. Răspunsul prin ordonanță motivată. Atunci când o întrebare formulată cu titlu
preliminar este identică cu o întrebare asupra căreia Curtea s-a pronunțat deja, atunci când
răspunsul la o astfel de întrebare poate fi în mod clar dedus din jurisprudență sau atunci când
răspunsul la întrebarea formulată cu titlu preliminar nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile,
Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând
să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.
RECOMANDĂRI CJUE în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea
trimiterilor preliminare (2016/C 439/01)
Cu privire la obiectul și întinderea cererii de decizie preliminară

8. Cererea de decizie preliminară trebuie să se refere la interpretarea sau la validitatea dreptului

Uniunii, iar nu la interpretarea normelor dreptului național sau la aspecte de fapt invocate în
cadrul litigiului principal.
9. Curtea nu se poate pronunța asupra cererii de decizie preliminară decât dacă dreptul Uniunii
este aplicabil cauzei principale. În această privință, este indispensabil ca instanța de trimitere să
expună toate elementele pertinente, de fapt și de drept, care o determină să considere că
dispozițiile dreptului Uniuni sunt susceptibile să se aplice în speță.

Soluția CJUE: v. pct. 8, 9 și 11 din Ordonanța Curții din 6 decembrie 2010

ORDONANȚA CURȚII (Camera a cincea)

6 decembrie 2010(*)

„Trimitere preliminară – Lipsa unei legături cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale
– Inadmisibilitate”

În cauza C-377/10,
având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul
articolului 267 TFUE de Tribunalul Dolj (România), prin decizia din 9 iunie 2010, primită
de Curte la 26 iulie 2010, în procedura
Adrian Băilă
împotriva
Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Craiova,
Administrației Fondului pentru Mediu,

CURTEA (Camera a cincea),

compusă din domnul J.-J. Kasel, președinte de cameră, domnii M. Ilešič (raportor) și E.
Levits, judecători,
avocat general: doamna E. Sharpston,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta

Ordonanță

1 Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 110 TFUE.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Băilă, pe de o parte, și
Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Craiova și Administrația Fondului pentru
Mediu, pe de altă parte, cu privire la o taxă de mediu impusă domnului Băilă cu ocazia
înmatriculării unui vehicul.
3 Respectiva taxă de mediu a fost introdusă prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008
pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule (denumită în continuare „OUG nr.
50/2008”), care impune, la articolul 3, o taxă pe poluare pentru „autovehiculele
din categoriile M1-M3 și N1-N3, astfel cum sunt acestea definite în [reglementările privind
omologarea de tip]”.
4 Potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 208/2008 pentru stabilirea unor măsuri privind
taxa pe poluare pentru autovehicule (denumită în continuare „OUG nr. 208/2008”),
autovehiculele a căror capacitate cilindrică nu depășește 2 000 cm 3și care se înmatriculează
pentru prima dată în România sau în alte state membre ale Uniunii Europene începând cu
data de 15 decembrie 2008 se exceptează de la obligația de plată a taxei pe poluare pentru
 autovehicule, stabilită potrivit prevederilor OUG nr. 50/2008.
5 OUG nr. 208/2008 a fost ulterior abrogată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
218/2008 privind modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008 pentru
instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule (denumită în continuare „OUG nr.
218/2008”), această nouă ordonanță prevăzând că autovehiculele M1 cu norma de poluare
Euro 4 a căror capacitate cilindrică nu depășește 2 000 cmc, precum și toate autovehiculele
N1 cu norma de poluare Euro 4, care se înmatriculează pentru prima dată în România sau în
alte state membre ale Uniunii Europene în perioada 15 decembrie 2008-31 decembrie 2009
inclusiv, se exceptează de la obligația de plată a taxei pe poluare pentru autovehicule
stabilită potrivit prevederilor OUG nr. 50/2008.
6 După ce și-a adus vehiculul în România, domnul Băilă a achitat, la 2 iunie 2009, taxa impusă
prin reglementarea rezumată mai sus. Ulterior, acesta a formulat o acțiune la Tribunalul
Dolj, prin care a solicitat rambursarea sumei plătite în temeiul respectivei taxe, pentru
motivul că aceasta din urmă era incompatibilă cu articolul 110 TFUE.
7 În aceste condiții, Tribunalul Dolj a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții
următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 110 TFUE […] primul paragraf trebuie interpretat în sensul că interzice unui
stat membru să instituie o taxă prezentând caracteristicile taxei de poluare instituită
prin OUG nr. 50/2008 în forma modificată prin OUG nr. 218/2008, datorită faptului
că de această taxă sunt scutite autovehiculele M1 cu norma de poluare Euro 4 și
capacitatea cilindrică mai mică de 2 000 cmc, precum și toate autovehiculele N1 cu
norma de poluare Euro 4 care se înmatriculează pentru prima dată în România sau
într-un alt stat membru în perioada 15.12.2008-31.12.2009, dar se aplică
autovehiculelor de ocazie similare sau concurente provenite din alte state membre
înmatriculate anterior datei de 15.12.2008, dat fiind faptul că această taxă poate
reprezenta un impozit intern asupra bunurilor provenind din alte state membre
discriminatoriu indirect față de impozitarea produselor naționale, protejând producția
națională a autovehiculelor noi?
2) Articolul 110 TFUE […] primul paragraf trebuie interpretat în sensul că interzice unui
stat membru să instituie o taxă prezentând caracteristicile taxei de poluare instituită
prin OUG nr. 50/2008 în forma modificată prin OUG nr. 218/2008, datorită faptului
că de această taxă sunt scutite autovehiculele M1 cu norma de poluare Euro 4 și
capacitatea cilindrică mai mică de 2 000 cmc, precum și toate autovehiculele N1 cu
norma de poluare Euro 4 care se înmatriculează pentru prima dată în România sau
într-un alt stat membru în perioada 15.12.2008-31.12.2009, dar se aplică
autovehiculelor având alte caracteristici tehnice decât cele menționate mai sus,
înmatriculate în aceeași perioadă în alte state membre, dat fiind faptul că această taxă
poate reprezenta un impozit intern asupra bunurilor provenind din alte state membre
discriminatoriu indirect față de impozitarea produselor naționale, protejând producția
națională a autovehiculelor noi?”

Cu privire la admisibilitatea cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare

8 Potrivit unei jurisprudențe constante, procedura instituită prin articolul 267 TFUE este un
instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale, cu ajutorul căruia Curtea
furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt
necesare pentru soluționarea litigiului cu care sunt sesizate (a se vedea în special Hotărârea
din 16 iulie 1992, Meilicke, C-83/91, Rec., p. I-4871, punctul 22, Hotărârea din 5 februarie
2004, Schneider, C-380/01, Rec., p. I-1389, punctul 20, și Hotărârea din 24 martie 2009,
Danske Slagterier, C-445/06, Rep., p. I-2119, punctul 65).

9 În cadrul acestei cooperări, întrebările preliminare privind dreptul Uniunii beneficiază de o

prezumție de pertinență. Refuzul de a se pronunța asupra unei cereri formulate de o instanță
națională nu poate interveni decât atunci când este evident că interpretarea dreptului Uniunii
 solicitată de instanța națională nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii
principale, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune
de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care
îi sunt adresate (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 5 decembrie 2006, Cipolla
și alții, C-94/04 și C-202/04, Rec., p. I-11421, punctul 25, precum și Hotărârea din 1 iunie
2010, Blanco Pérez și Chao Gómez, C-570/07 și C-571/07, nepublicată încă în Repertoriu,
punctul 36).

10 În speță, din dosar reiese că vehiculul supus taxei în litigiu în acțiunea principală a fost adus
de domnul Băilă în România din Kuweit, stat în care vehiculul respectiv era înmatriculat.

11 Or, potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 110 TFUE nu este aplicabil decât
mărfurilor importate din celelalte state membre și, dacă este cazul, mărfurilor originare din
state terțe care se află în liberă circulație în statele membre. Respectivul articol este, prin
urmare, inaplicabil produselor importate direct din state terțe (Hotărârea din 10 octombrie
1978, Hansen & Balle, 148/77, Rec., p. 1787, punctul 23, Hotărârea din 9 iunie 1992,
Simba și alții, C-228/90-C-234/90, C-339/90 și C-353/90, Rec., p. I-3713, punctul 14,
precum și Hotărârea din 18 decembrie 1997, Tabouillot, C-284/96, Rec., p. I-7471, punctul
23).

12 Rezultă că articolul 110 TFUE nu este aplicabil într-o situație precum cea din acțiunea
principală.

13 Prin urmare, în cazul în care Curtea ar oferi interpretarea articolului 110 TFUE solicitată de
Tribunalul Dolj, această interpretare ar fi lipsită de pertinență pentru soluționarea litigiului
aflat pe rolul acestei instanțe.

14 În aceste condiții, nu există nicio legătură între interpretarea solicitată a dreptului Uniunii și
realitatea sau obiectul acțiunii principale. Se impune, așadar, constatarea, în temeiul
articolului 92 alineatul (1) și al articolului 103 alineatul (1) din Regulamentul de procedură
al Curții, că prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare este în mod vădit
inadmisibilă.

Cu privire la cheltuielile de judecată

15 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident
survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la
cheltuielile de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) dispune:
Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Tribunalul Dolj prin
decizia din 9 iunie 2010 este în mod vădit inadmisibilă.

Semnături

VII. Bibliografia recomandată:

F. C. Stoica, Dreptul Uniunii Europene • Libertăţile fundamentale, Ed.
Universitară, Bucureşti, 2009;
 P. Craig, G. De Búrca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudenţă şi
doctrină, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu (în seria Drept comunitar, Control ştiinţific şi revizie
traducere – Beatrice Andreşan-Grigoriu), Bucureşti, 2009;
M. Crăcană, M. Căpăţână, Libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor
şi capitalurilor, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007;
O. Manolache, Drept comunitar, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004. R. M.
Popescu, M. A. Dumitraşcu, coordonator Augustin Fuerea, Drept comunitar european.
Caiet de seminar, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2006; L. Dubouis, C. Blumann, Droit
matériel de l’Union européenne, Paris, Montchrestien, 4eédition, 2006;
C. Nourissat, Droit communautaire des affaires, Paris, Dalloz, 2eédition, 2005; A.
Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003; S. Deleanu,
Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001; N. Diaconu, I.
Vasile, Compatibilitatea reglementărilor naţionale cu dreptul comunitar în domeniul
taxei auto, în R.D.C. nr. 12/2008
Z. Levana, Efectul direct al dreptului comunitar. Implicaţii asupra taxei speciale
pentru autoturisme, în R.R.D.A. nr. 1/2007;
C.F. Costaş (traducere, rezumat şi comentariu), Jurisprudenţă comunitară recentă,
Impozitare internă. Taxă asupra autoturismelor. Accize. Autoturisme second-hand.
Import, în R.R.D.A. nr. 1/2007;
D. C. Ungur, Taxa specială plătită la prima înmatriculare a autoturismelor în
România şi incompatibilitatea acesteia cu dreptul comunitare, în R.R.D.C. nr. 2/2007; D.
Mazilu, Libera circulaţie a mărfurilor – exigenţă fundamentală a comerţului european şi
mondial. Contractele de achiziţie publică, contractele de concesiune de lucrări publice,
contractele de concesiune de servicii, în R.D.C. nr. 1/2007; G. Tudor, D. Călin,
Jurisprudenţa C.J.C.E., vol. I • Principiile dreptului comunitar • Concurenţa • Libera
circulaţie a mărfurilor, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006; M. Voicu, Definirea politicilor
economice comune în proiectul Constituţiei uniunii Europene. Cadrul general şi
principiile, în R.D.C. nr. 1/2004;
O. Ţinca, Libera circulaţie a mărfurilor în Uniunea Europeană, în R.D.C. nr.
11/2002.

VIII. Întrebări recapitulative:

▪ Care este domeniul de aplicare (material şi spaţial) al liberei circulaţii a
mărfurilor ?

▪ Care sunt categoriile de mărfuri considerate mărfuri comunitare ?

▪ Ce se înţelege prin mărfuri aflate în liberă practică ?

▪ Ce sunt taxele cu efect echivalent taxelor vamale ?

▪ Care sunt criteriile din perspectiva cărora taxele cu efect echivalent urmează a fi
deosebite de taxele pretinse operatorilor economici în schimbul unor servicii determinate?
 IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă:
▪ Sunt calificate drept taxe cu efect echivalent:
a) taxele impuse la frontieră în mod unilateral pentru acoperirea cheltuielilor
administrative ocazionate de operaţiunile vamale;
b) taxele aferente controalelor pentru verificarea îndeplinirii anumitor obligaţii
instituite prin reglementările comunitare;
c) taxele percepute în schimbul unor servicii prestate agenţilor

economici. ▪ Nu pot fi considerate drept taxe cu efect echivalent:

a) taxele pretinse pentru servicii prestate agenţilor economici;

b) taxele solicitate în temeiul unor dispoziţii legale comunitare;
c) obligaţiile pecuniare care fac parte din sistemul de impozite interne ale unui
stat membru aplicate potrivit dispoziţiilor art. 110-113 din T.f.U.E. (ex-art. 90-93 din
T.C.E.).

▪ În ipoteza în care au fost percepute taxe vamale sau taxe cu efect echivalent
taxelor vamale, statul-membru are obligaţia:

a) de a înlătura reglementările legale interne care sunt în conflict cu cele

comunitare;
b) de a extinde avantajele fiscale acordate bunurilor indigene şi asupra mărfurilor
importate;
c) fie de înlătura reglementările legale interne care sunt în conflict cu cele
comunitare, fie de a extinde avantajele fiscale acordate bunurilor indigene şi asupra
mărfurilor importate.

▪ Procedura recuperării taxelor cu efect echivalent percepute în mod ilicit este

stabilită:

a) prin legislaţia statelor-membre;

b) prin norme unionale;
c) prin hotărârile instanţelor judecătoreşti.

▪ Distincţia dintre taxele cu efect echivalent şi obligaţiile fiscale prevăzute în

legislaţia unui stat-membru.
Tema 4. Interzicerea între statele-membre a restricţiilor cantitative
şi a măsurilor cu efect echivalent
 I. Obiective specifice:
• analiza rolului jurisprudenţei C.J.U.E. şi a efortului de armonizare legislativă
între reglementările statelor-membre în procesul de reducere şi eliminare a restricţiilor
cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent.

II. Competenţe specifice dobândite de student:

• recunoaşterea restricţiilor cantitative, respectiv a măsurilor cu efect echivalent

restricţiilor cantitative faţă de taxele cu efect echivalent;
• enumerarea categoriilor de măsuri ce pot fi reţinute sau nu drept măsuri cu efect
echivalent restricţiilor cantitative;
• identificarea măsurilor care privesc modalităţile de vânzare de măsurile care
privesc în mod efectiv marfa şi calificarea corectă a acestora.

III. Cuvinte-cheie:
• restricţii cantitative, măsuri cu efect echivalent restricţiilor cantitative
(M.E.E.R.C.), măsuri privind producţia mărfurilor, măsuri privind modalităţile de
vânzare.

IV. Structura temei de studiu:

1. Distincţia dintre restricţiile cantitative, respectiv măsurile cu efect echivalent

restricţiilor cantitative şi taxele cu efect echivalent taxelor vamale;
2. Măsurile cu efect echivalent restricţiilor cantitative – noţiune,

categorii. V. Rezumat:

Realizarea pieţei unice implică nu numai interzicerea taxelor vamale şi a taxelor

cu efect echivalent ci şi interzicerea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect
echivalent. Restricţiile cantitative reprezintă acele măsuri de natură să determine o
restrângere totală sau parţială a comerţului intracomunitar, implicând astfel – spre
deosebire de taxele cu efect echivalent care sunt interzise independent de producerea unor
atare efecte – o scădere minimă a importurilor, exporturilor sau tranzitului de bunuri.
Măsurile cu efect echivalent
sunt asimilabile, practic, sub aspectul consecinţelor pe care le produc, restricţiilor
cantitative; potrivit definiţiei legale consacrate de prevederile art. 2 alin. 1 din Directiva
nr. 50/70, M.E.E.R.C. sunt acele „măsuri, altele decât cele aplicabile în mod nediferenţiat
produselor naţionale şi produselor importate, care constituie un obstacol în calea
importurilor care ar putea avea loc în absenţa lor, inclusiv cele care fac importurile mai
dificile sau mai oneroase decât vânzarea produselor naţionale“. Sfera M.E.E.R.C. nu se
limitează doar la acele reglementări ale statelor-membre susceptibile să împiedice
schimburile intracomunitare, fiind una mai largă, în sensul că şi anumite practici
administrative ale autorităţilor din statele-membre de natură să afecteze comerţul
intracomunitar, pot fi calificate ca atare.

VI. Conţinutul dezvoltat de idei al modulului

Realizarea pieţei unice în cadrul uniunii vamale comunitare implică şi interzicerea

între statele membre a restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent (art. 34-37
din T.f.U.E. –ex-art. 28-31 din T.C.E.). Reducerea şi eliminarea restricţiilor cantitative s-a
realizat prin intervenţia organelor de jurisdicţie şi prin procesul de armonizare legislativă
între reglementările din statele membre.
Rolul jurisprudenței C.J.C.E. în procesul de reducere și eliminare a restricțiilor
cantitative și a măsurilor cu efect echivalent.
Restricțiile cantitative au fost definite drept măsurile care implică o restrângere
totală sau parțială a importurilor, exporturilor sau a tranzitului de bunuri98; pentru o
înțelegere adecvată a noțiunii, în literatura juridică de specialitate s-a arătat că în timp ce
taxa cu efect echivalent „este condamnată mai mult în funcție de obiectul său decât de
efectele pe care le produce“99, restricțiile cantitative și măsurile cu efect echivalent
acestora presupun „un minim de incidență restrictivă asupra schimburilor
intracomunitare“100.
Măsurile cu efect echivalent restricțiilor cantitative (prescurtate în continuare
M.E.E.R.C.) au constituit obiectul de reglementare al Directivei nr. 50/70101, conținutul lor
fiind circumscris, potrivit art. 2 alin.1, la acele „măsuri, altele decât cele aplicabile în mod
nediferențiat produselor naționale și produselor importate, care constituie un obstacol în
calea importurilor care ar putea avea loc în absența lor, inclusiv cele care fac importurile
mai dificile sau mai oneroase decât vânzarea produselor naționale“. Prezintă implicații
deosebite în materie hotărârea pronunțată de C.J.C.E. în afacerea Dassonville unde s-a
reţinut că reprezintă o M.E.E.R.C. cea prin care în Belgia s-a solicitat comercianţilor care
importau whisky englez ce circula liber în Franţa să îşi procure un certificat de origine din
statul producător. Cum numai importatorii direcţi puteau obţine fără dificultăţi deosebite
certificatul solicitat, Curtea a statuat că ne aflăm în situaţia unei M.E.E.R.C. Se arată în
conținutul deciziei că mijloacele de probă cerute pentru dovedirea autenticității denumirii
de origine a unui produs trebuie să poată fi accesibile în condiții rezonabile și relativ
similare tuturor resortisanților astfel încât să nu determine restrângeri ale comerțului
intracomunitar. În accepţiunea jurisprudenţială consacrată de afacerea Dassonville,

98
C.J.C.E., 12 iulie 1973, C. 2/73.
99 100
L. Dubois, C. Bluman, Droit communautaire materiel, Ed. Montchrestien, Paris, 1999, p. 191. L.
Dubois, C. Blumann, op. cit., p. 191.
101
A se vedea J.O. L 13 din 19 ianuarie 1970.
M.E.E.R.C. sunt orice reglementări comerciale ale statelor membre susceptibile să
împiedice, direct sau indirect, în mod real sau potenţial, comerţul intracomunitar102.
Măsurile cu efect echivalent produc efecte similare restricţiilor cantitative și constau nu
numai în dispoziţii legale, ci și în practicile administrative autorităţilor publice care
afectează schimburile intracomunitare (de exemplu, examinarea cu lentoare considerabilă
a solicitărilor formulate în scopul autorizărilor de folosire a unor aparate importate,
pasivitatea şi toleranţa autorităţilor administrative faţă de faptele particularilor având
drept consecinţă împiedicarea liberei circulaţii a mărfurilor sens în care poate fi
exemplificată atitudinea autorităţilor franceze care nu au adoptat măsurile necesare şi
adecvate în vederea opririi actelor de violenţă ale agricultorilor francezi care distrugeau
legumele şi fructele originare din statele membre103).
Caracterul obligatoriu al acestor măsuri nu este neapărat necesar, fiind calificate
drept M.E.E.R.C. și actele prin care autoritățile publice recomandă o anumită atitudine
cum ar fi campania de promovare a produselor naționale. A fost cazul acțiunii grupării
Irish Goods Council desfășurate în cadrul programului de 3 ani susținut de guvernul
irlandez în vederea promovării produselor irlandeze; apărările formulate de administrația
irlandeză prin care s-a susținut că organizarea și desfășurarea campaniei au fost realizate
de o entitate privată și nu publică au fost respinse, C.J.C.E. apreciind că demersurile
publicitare au fost posibile cu largul concurs al guvernului irlandez. În consecință, chiar
dacă nu suntem în prezența unor acte obligatorii, s-a subliniat că o atare practică este de
natură „să influențeze comportamentul comercianților și al consumatorilor în acest stat,
având ca efect nerespectarea (împiedicarea realizării) finalităților Comunității“104.
Într-o enumerare exemplificativă, între măsurile cu efect echivalent pot fi reţinute:
- măsurile privind producţia mărfurilor (norme de drept intern prin care se reglementează
denumirea, forma, dimensiunea, greutatea sau compoziţia). Este elocventă astfel afacerea
Cassis de Dijon prilejuită de o reglementare germană potrivit căreia băuturile alcoolice
trebuie să aibă un % de alcool de cel puţin 32°. Lichiorul francez Cassis de Dijon
conţinea un % sub limita minimă stabilită de autorităţile germane. Argumentele invocate
de guvernul german au fost următoarele: instituirea unei atare măsuri se fundamentează
pe rațiuni de protecție asupra sănătăţii publice, împiedicând proliferarea băuturilor slab
alcoolizate cu care consumatorii s-ar obişnui mai uşor; printr-o atare măsură se acordă
prioritate imperativelor protecţiei consumatorilor şi loialităţii tranzacţiilor comerciale prin
standardizarea produselor alcoolice de natură să împiedice concurenţa excesivă prin
preţurile băuturilor slab alcoolizate. C.J.C.E. a apreciat că ne aflăm în prezenţa unei
M.E.E.R.C., fiind restrâns în mod nejustificat importul de băuturi care sunt produse şi
comercializate în mod legal în alte state membre105. În schimb, nu au fost calificate drept
măsuri cu efect echivalent acele dispoziţii naţionale care, deşi au instituit interdicţii de
natură să aducă atingere schimburilor comerciale intracomunitare, au fost introduse din
raţiuni privind protecţia mediului înconjurător106.

102
C.J.C.E., 11 iulie 1974, C. 8/74.
103
C.J.C.E., 9 decembrie 1997, C. 265/95.
104
C.J.C.E., 24 noiembrie 1982, C. 249/81.
105
A se vedea A. Fuerea, op. cit., p. 56.
106
Este cazul reglementării olandeze prin care s-a interzis pescuitul anumitor specii din dorinţa de a
preveni dispariţia acestora, afacerea Kramer, C.J.C.E., 14 iulie 1976, citată după S. Deleanu, op. cit., p. 69.
- măsurile referitoare la modul de prezentare a mărfurilor. Cu titlu ilustrativ, pot
fi amintite prevederile legale spaniole107 prin care, din considerente protecţioniste, se
refuza exportul vinului de Rioja în vrac avantajându-se astfel societăţile de îmbuteliere din
regiunile de producţie; în consecinţă, C.J.C.E. a stabilit că reglementarea respectivă este
de natură să aducă o restrângere nejustificată dreptului producătorului de a alege o
societate de îmbuteliere care i-ar putea asigura condiţii mai favorabile, favorizând
interesele economice ale întreprinderilor de îmbuteliere locale în defavoarea
comercianţilor din statele membre importatoare. Apărarea statului spaniol argumentată, în
principal, pe protecţia proprietăţii industriale a fost apreciată ca neîntemeiată atâta timp
cât nu s-a dovedit că îmbutelierea efectuată în zona de producţie ar fi absolut necesară
pentru a conserva trăsăturile particulare ale vinului respectiv108.
- măsurile prin care importatorii mărfurilor comunitare sunt ţinuţi de obligaţia de
a proceda la analiza acestora prin verificarea parametrilor tehnici ai mărfurilor în raport
cu indicaţiile furnizorilor;
- măsurile prin care se instituie obligativitatea îndeplinirii anumitor formalităţi în
vederea efectuării operaţiunilor de import-export (obținerea de licențe, efectuarea în mod
sistematic de controale sanitare impuse în mod unilateral de statele-membre la momentul
trecerii frontierei, excepție făcând situația în care obligativitatea acestora decurge din
reglementări comunitare) ;
- măsurile prin care consumatorilor li se sugerează să cumpere produse
autohtone; - măsurile prin care se controlează preţul mărfurilor fiind avute în vedere cele
care permit ca vânzarea mărfurilor importate să aibă loc în condiții mai oneroase decât
cea a mărfurilor autohtone.
Calificarea unei reglementări naționale sau a unei practici drept o măsură cu efect
echivalent este subordonată unei cerințe esențiale, și anume, trăsătura acesteia de a a
aduce atingere direct sau indirect, în mod actual sau potențial, desfășurării libere a
tranzacțiilor comerciale intracomunitare. Din perspectiva arătată, în accepțiunea
jurisprudențială consacrată de C.J.C.E. în afacerea Keck și Mithouard109 măsurile
privind modalitățile de vânzare nu sunt calificate, de regulă, drept M.E.E.R.C. În speță,
urmare apărărilor invocate de învinuiții Keck și Mithouard care au revândut mărfuri la
prețuri inferioare celor de cumpărare, s-a solicitat Curții să se pronunțe asupra
compatibilității față de prevederile art. 29 din T.C.E. (devenit art. 35 din T.f.U.E) a
dispozițiilor legale franceze110 prin care s-a instituit interdicția vânzării în pierdere a
mărfurilor. Curtea a constatat că aplicarea reglementărilor naționale care limitează sau
interzic anumite modalități de vânzare asupra mărfurilor provenite din alte state membre
nu este de natură să „împiedice, direct sau indirect, în mod actual sau potențial, comerțul
dintre statele membre în sensul reținut în afacerea Dassonville“ sub condiția ca acestea să
„influențeze (adică se se aplice, subl. ns.) în același fel, în fapt și în drept, comercializarea
produselor naționale și a celor care provin din alte state membre“. Se argumentează în
decizie că deși comercianților li se interzice vânzarea în pierdere, nu suntem în prezența
unei M.E.E.R.C. deoarece aplicarea acestor
107
Decretul – regal nr. 157/1988 privind stabilirea regulilor care cârmuiesc denumirile de origine
controlate pentru vinuri și a regulamentelor de punere în aplicare a lui, respectiv Regulile Rioja adoptate în
temeiul acestuia.
108
Pentru detalii a se vedea O. Manolache, op. cit., p. 237-238.
109
C. J.C.E., 24 noiembrie 1993, C. 267-268/91, în Bull.CE, nr. 12/1993, p. 165-166. 110 A se vedea art.
1 din Legea nr. 63-628 din 2 iulie 1963, în forma modificată prin Ordonanța nr. 86-1243 din 1 decembrie 1986.
prevederi „nu este de natură să împiedice accesul pe piață al produselor importate sau să
le defavorizeze într-o măsură mai mare decât defavorizează produsele naționale,
neaflându ne astfel în domeniul de aplicare al dispozițiilor art. 28 din Tratat (art. 28 din
T.C.E. devenit art. 34 din T.f.U.E.subl.ns)“111.
În consecință, în concepția C.J.C.E. se face distincție între măsurile care privesc
în mod efectiv fie marfa (denumirea, compoziția, modul de ambalare), fie operațiunea
propriu-zisă de import care sunt contrare, în principiu, dispozițiilor art. 35 din T.f.U.E și
măsurile care privesc modalitățile de vânzare sub condiția ca acestea să se aplice
nediscriminatoriu nu numai produselor importate cât și celor indigene. Au fost incluse în
această ultimă categorie și, în consecință, respectându-se concepția promovată în afacerea
Keck și Mithouard, s-a reținut că nu sunt incompatibile cu prevederile comunitare
următoarele reglementări naționale: dispozițiile legale belgiene112 care interziceau
comercianților să ofere un produs pentru vânzare sau să vândă în pierdere, fiind asimilată
vânzării în pierdere și înstrăinarea unei mărfi cu un profit minim 113; prevederile italiene
stabilind orarul de funcționare al magazinelor (cu referire expresă la închiderea totală în
zilele de duminică și sărbătorile legale 114); legislația franceză prin care se interziceau
reclamele televizate în cazul distribuitorilor115 sau cea prin care statul grec rezerva
vânzarea laptelui fabricat special pentru copii în favoarea exclusivă a farmaciilor116.

VII. Bibliografia recomandată:

P. Craig, G. De Búrca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudenţă şi
doctrină, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu (în seria Drept comunitar, Control ştiinţific şi revizie
traducere – Beatrice Andreşan-Grigoriu), Bucureşti, 2009;
M. Crăcană, M. Căpăţână, Libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi
capitalurilor, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007;
O. Manolache, Drept comunitar, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004; L.
Dubouis, C. Blumann, Droit matériel de l’Union européenne, Paris, Montchrestien,
4eédition, 2006;
C. Nourissat, Droit communautaire des affaires, Paris, Dalloz, 2eédition, 2005; A.
Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003; S. Deleanu,
Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001; O. Ţinca, Libera
circulaţie a mărfurilor în Uniunea Europeană, în R.D.C. nr. 11/2002.

111
C.J.C.E., C. 267-268/91, citate supra.
112
A se vedea Legea belgiană din 14 iulie 1991 privind practicile comerciale.
113
C.J.C.E., 11 august 1995, C.63/94.
114
C.J.C.E., 2 iunie 1994, C.69 și 258/93 (conexate).
115
C.J.C.E., 9 februarie 1995, C. 412/93.
116
C.J.C.E., 29 iunie 1995, C. 391/92.

VIII. Întrebări recapitulative:

▪ Ce sunt restricţiile cantitative ?

▪ Care sunt trăsăturile esenţiale din perspectiva cărora se poate aprecia că ne aflăm
în prezenţa unei măsuri cu efect echivalent ?
 ▪ Prin ce se deosebesc restricţiile cantitative şi măsurile cu efect echivalent de
taxele cu efect echivalent ?

▪ Măsurile care privesc modalităţile de vânzare reprezintă măsuri cu efect

echivalent ?

▪ În ce condiţii practicile administrative ale autorităţilor publice dintr-un stat

membru pot fi calificate drept măsuri cu efect echivalent restricţiilor cantitative ?

IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă:

▪ Reducerea şi eliminarea restricţiilor cantitative s-a realizat prin:
a) procesul de armonizare legislativă între reglementările din statele-membre;
b) prin introducerea Tarifului vamal comun;
c) prin intervenţia organelor de jurisdicţie.

▪ Pot fi considerate drept măsuri cu efect echivalent:

a) măsurile privind producţia mărfurilor de natură să facă importurile mai dificile

sau mai oneroase decât vânzarea mărfurilor autohtone;
b) măsurile prin care, în temeiul unor reglementări comunitare, se instituie
obligativitatea îndeplinirii anumitor formalităţi în vederea efectuării operaţiunilor de
import-export,
c) măsurile prin care se controlează preţul mărfurilor de natură să determine
vânzarea în condiţii mai oneroase a mărfurilor importate faţă de cele autohtone.

▪ Nu pot fi calificate drept măsuri cu efect echivalent:

a) măsurile privind denumirea, compoziţia, modul de ambalare al mărfurilor de

natură să împiedice, direct sau indirect, în mod real sau potenţial, comerţul
intracomunitar; b) practicile administrative ale autorităţilor publice ale unui stat-membru
care afectează schimburile intracomunitare;
c) măsurile referitoare la modalităţile de vânzare aplicabile în mod
nediscriminatoriu nu numai produselor importate ci şi celor indigene.

▪ O reglementare naţională având ca obiect interdicţia vânzării în pierdere a

mărfurilor reprezintă:

a) o măsură cu efect echivalent unei restricţii cantitative;

b) o măsură referitoare la modalităţile de vânzare;
c) o măsură prin care se controlează preţul mărfurilor.

▪ Rolul jurisprudenţei C.J.U.E. cu privire la determinarea naturii şi categoriilor de

măsuri cu efect echivalent.
 Notă: Exercițiile propuse mai jos sunt extrase din Tudorel Ștefan, Beatrice
Andreșan-Grigoriu, Dreptul Uniunii Europene. Culegere de grile și spețe, ed. 2, Ed. CH
Beck, București, 2010.

1. Măsurile naționale cu efect echivalent restricțiilor cantitative interzise de

art. 34 TFUE (ex-art. 28 TCE) sunt:

a) reglementările naționale neutre care impun anumite modalități de

comercializare în privința tuturor mărfurilor.
b) reglementările naționale care impun taxe pentru mărfuri de proveniență externă
ca urmare a faptului că acestea traversează granița.
c) reglementările naționale care pot împiedica, direct sau indirect, actual sau
potențial, comerțul intracomunitar care nu au o justificare legată de un obiectiv de interes
general și care nu sunt aplicate proporționale cu aceasta.
d) niciuna dintre variantele de mai sus.

2. Măsurile naționale prin care se reglementează modul în care se

comercializează un produs într-un stat membru UE:

a) sunt permise de TFUE în măsura în care nu discriminează produsele de import.

b) sunt interzise de TFUE, cu excepția situației în care sunt justificate de unul din
motivele prevăzute de art. 36 TFUE (ex-art. 30 TCE) dacă este vorba despre măsuri direct
discriminatorii.
c) sunt interzise de TFUE cu excepția situației în care sunt justificate de cerințele
imperative de ordine publică dezvoltate de jurisprudența CJUE.
d) niciuna dintre variantele de mai sus.
3. Distincția între măsurile naționale care mențin sau creează obstacolele în
calea liberei circulații a mărfurilor și măsurile naționale care mențin sau creează
limite ori interdicții referitoare la modul în care sunt comercializate mărfurile a fost
statuată în cauza:

a) Keck și Mithouard.
b) Dassonville.
c) Cassis de Dijon.
d) niciuna dintre variantele de mai sus.

4. Alegeți dintre variantele de mai jos răspunsul corespunzător uneia dintre

justificările permise pentru adoptarea de măsuri direct discriminatorii prin care
statele membre pot restrânge libera circulație a mărfurilor:

a) eficacitatea controalelor fiscale.

b) protecția proprietății industriale și comerciale.
 c) protecția consumatorilor.
d) niciuna dintre variantele de mai sus.

5. O măsură naţională prin care se interzice farmaciştilor dintr-un stat

membru să facă reclamă produselor homeopatice în afara farmaciilor, şi anume la
radio:

a) constituie o măsură cu efect echivalent restricţiilor cantitative pentru că poate

conduce la reducerea importurilor, chiar dacă se aplică atât produselor naţionale cât şi
celor importate din alte state membre;
b) constituie un aranjament de comercializare deoarece nu face mai dificil accesul
pe piaţă al produselor importate, nu face mai dificilă comercializarea acestora şi nu are
legătură cu marfa în sine;
c) constituie fie o excepţie justificată de protecţia sănătăţii publice de la restricţiile
de ordin cantitativ, rezultând din jurisprudenţa Curţii, fie o excepţie prevăzută de art. 36
TFUE (ex-art. 30 TCE) în funcţie de argumentele pe care le poate aduce statul membru. d)
niciuna dintre variantele de mai sus.

6. În absenţa normelor de armonizare ale UE, măsura naţională prin care

persoanele care doresc să înmatriculeze în statul lor un autoturism dintr-un alt stat
membru, trebuie să achite o sumă de bani înainte de punerea în circulaţie a
autoturismului:

a) este permisă de Tratat, în măsura în care nu se produce o discriminare între

produsele similare interne şi cele de import şi nu se favorizează sectoare interne de
producţie;
b) este interzisă de Tratat, cu excepţia situaţiei în care este justificată de unul din
motivele limitativ prevăzute de art. 36 TFUE (ex-art. 30TCE), dacă este o măsură
discriminatorie;
c) este interzisă de Tratat, cu excepţia situaţiei în care este justificată de unul din
motivele prevăzute de art. 36 TFUE (ex-art.30 TCE) sau de cerinţele imperative de ordine
publică dezvoltate de jurisprudenţa CJUE, dacă o este o măsură cu adevărat neutră. d)
niciuna dintre variantele de mai sus.

7. Acțiunea în restituirea sumelor plătite statului în aplicarea unor norme

naționale emise cu încălcarea dispozițiilor de drept al UE este guvernată de
principiul:

a) autonomiei procedurale interne, fără restricții.

b) autonomiei procedurale interne, cu limitări.
c) acțiunea este întotdeauna supusă regulilor stabilite uniform la nivelul
UE. d) niciuna dintre variantele de mai sus.

Tema 5. Excepţiile de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor

 I. Obiective specifice:

• analiza condiţiilor în prezenţa cărora derogările de la libera circulaţie a

mărfurilor nu pot fi reţinute ca având caracter ilicit;
• înţelegerea caracterului limitativ şi de strictă interpretare a motivelor care,
potrivit dispoziţiilor art. 36 din T.f.U.E., pot legitima instituirea unor obstacole la libera
circulaţie a mărfurilor.

II. Competenţe specifice dobândite de student:

• enumerarea cauzelor ce constituie excepţii de la libera circulaţie a mărfurilor;

• identificarea categoriilor de excepţii de la libera circulaţie a mărfurilor.

III. Cuvinte-cheie:
• excepţii consacrate de T.f.U.E. / excepţii jurisprudenţiale, interes general,
ordine publică, morală publică, securitate publică, protecţia vieţii şi sănătăţii
persoanelor, protecţia proprietăţii industriale şi comerciale – regula epuizării
dreptului, protecţia consumatorilor, protecţia producţiei cinematografice, potecţia
mediului înconjurător, protecţia libertăţii de expresie şi a pluralismului în domeniul
presei, discriminare arbitrară, restricţie deghizată.

IV. Structura temei de studiu:

1. Sediul juridic şi domeniul de aplicare al excepţiiilor la libera circulaţie a

mărfurilor.
2. Excepţiile jurisprudenţiale.

V. Rezumat:
Cum obstacolele la libera circulaţie a mărfurilor nu sunt a priori ilicite, sunt
recunoscute drept justificate anumite derogări de la libera circulaţie a mărfurilor sub
rezerva îndeplinirii următoarelor condiţii: instituirea lor să fie determinată din raţiuni de
protecţie a unui interes general, să fie în mod obiectiv necesară, proporţională cu interesul
astfel apărat şi nediscrimanatorie, si , în fine, să nu existe în domeniul respectiv
reglementări comunitare de armonizare a legislaţiilor statelor-membre având acelaşi
obiect cu măsura derogatorie respectivă.

VI. Conţinutul dezvoltat de idei al modulului

1.1. Sediu juridic. Domeniu de aplicare. Obstacolele la libera circulație a

mărfurilor nu sunt a priori ilicite, prin urmare, dacă rațiunile pentru care au fost instituite
sunt justificate de un interes general, nu pot fi tratate ca fiind M.E.E.R.C. Într-o
enumerare limitativă și de strictă interpretare, dispozițiile art. 36 din T.f.U.E. (art. 30 din
T.C.E.) redau motivele care pot legitima derogări de la principiul liberei circulații a
mărfurilor, arătându-se că „dispozițiile art. 34-35 nu se opun interdicțiilor sau restricțiilor
la import, export sau de tranzit justificate pe motive de morală publică, de ordine publică,
de siguranţă publică, de protecție a sănătăţii şi a vieții persoanelor şi a animalelor sau de
conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu naţional cu valoare
artistică, istorică sau arheologică sau de protecţie a proprietăţii industriale şi comerciale“.

Cu titlu exemplificativ, pot fi reținute următoarele situații în care, la nivel

jurisprudențial, în temeiul art. 30 din T.C.E. (devenit în prezent art. 36 din T.f.U.E.),,
derogările de la principiul liberei circulații a mărfurilor au fost recunoscute ca fiind
justificate:
- măsura prin care Marea Britanie, pentru motive de ordine publică, a instituit
interdicția de a exporta monede bătute în acest stat-membru (dar a căror distrugere, în
ciuda faptului că nu mai au curs legal, este în același timp interzisă în acest stat-
membru117), restricția fiind justificată de protecția dreptului de a bate monedă care, în
mod tradițional, se circumscrie prerogativelor de care dispune un stat în apărarea
intereselor sale;
- interzicerea importului de materiale pornografice printr-o reglementare britanică
a fost apreciată drept justificată 118 din perspectiva motivului referitor la morala publică, în
timp ce securitatea publică a reprezentat rațiunea pentru care în legislația irlandeză s-a
prevăzut obligarea importatorilor de produse petroliere de a se aproviziona parțial de la o
rafinărie situată pe teritoriul național119;
- protecția vieții și a sănătății persoanelor a fost motivul care a legitimat
adoptarea reglementării olandeze instituind obligația înregistrării obligatorii a oricărui
medicament ce urmează a fi comercializat pe teritoriul acestui stat-membru, indiferent
dacă provine din import sau este un produs indigen sau a legii britanice prin care s-a
dispus interdicția medicilor farmaciști de a înlocui un medicament cu un altul cu efect
similar (prescripțiile medicale fiind în mod necesar legate de persoana pacientului) sau, în
fine, a reglementării franceze prin care comercializarea anumitor produse (lentile de
contact) a fost în mod exclusiv recunoscută doar unei anumite categorii profesionale
(respectiv opticienilor) în considerarea faptului că vânzarea acestora implică și obligația
de a furniza cumpărătorilor informații specifice utilizării produselor respective 120; cu
referire la motivul constând în protecția sănătății animalelor, pe aceeși identitate de
rațiune, C.J.C.E. a apreciat că

117
C.J.C.E., 23 noiembrie 1978, C. 7/78.
118
C.J.C.E., 14 decembrie 1979, C. 34/79.
119
C.J.C.E., 10 iulie 1984, C. 72/83, exemplu preluat după O. Manolache, op. cit., p. 236. 120 În sensul
arătat, a se vedea G. Druesne, Droit de lʼUnion Européenne et politiques communautaires, ed. a 6-a, P.U.F.,
Paris, 2001, p. 97-98.
dispozițiile legale germane care, în ipoteza achiziționării din import a produselor furajere,
reglementează obligația obținerii unei autorizații veterinare eliberate de autoritatea
competentă sunt justificate în temeiul art. 30 din Tratat (din T.C.E. subl. ns.)121;
- referindu-ne la „protecția proprietății industriale și comerciale“122,excepțiile de
la principiul liberei circulații a mărfurilor sunt recunoscute în măsura în care sunt
justificate de protecția „obiectului specific“ al dreptului de proprietate intelectuală sau
industrială respectiv. Astfel, pentru titularul unui brevet „obiectul specific“ al dreptului
constă în prerogativa exclusivă de a utiliza o invenție în vederea fabricării și a primei
puneri în circulație a produselor industriale (fie în mod direct, fie prin acordarea unei
licențe terților) precum și de a se opune contrafacerii; odată pus produsul în vânzare sau
comercializat cu consimțământul titularului dreptului, se depășeșc, practic, limitele
„obiectului specific“ al dreptului său, funcționând în materie regula „epuizării“
dreptului potrivit căreia monopolul recunoscut prin lege titularului dreptului se consumă
prin primul act de comercializare a produsului 123 și, în consecință, „actele secundare de
comercializare (și nu de producție, până la până la prima punere în vânzare) vor expune
produsul principiului liberei circulații“124.
Practic, titularul dreptului nu se va mai putea opune importului produsului care a
fost pus deja în circulație pe teritoriul unui alt stat-membru fie de către el, fie de către un
terț cu consimțământul său125. În schimb, dacă dreptul său de proprietate intelectuală sau
industrială este încă ocrotit ca efect al unei reglementări naționale pe teritoriul unui stat
membru refuzul său la comercializarea pe teritoriul unui alt stat-membru este legitim.
Această soluție nu este decât consecința faptului că întinderea protecției dreptului este de
„competența“ legislativă a fiecărui stat-membru, ceea ce permite ca protecția drepturilor
de proprietate intelectuală să suporte un tratament diferit, sub aspectul condițiilor de
aplicare, în legislațiile naționale. În sensul arătat, în litigiul ocazionat de exportul din
Danemarca în Germania a suporturilor materiale pe care era înregistrată opera lui Cliff
Richard, C.J.C.E. a recunoscut autorului dreptul de a se opune comercializării casetelor și
discurilor sale pe teritoriul statului german întrucât, chiar dacă potrivit legii daneze dreptul
de autor nu mai era protejat, în Germania dreptul de autor beneficia de o durată de
protecție mai lungă.

121
C.J.C.E, 27 martie 1985, C. 73/84.
122
Dincolo de formula terminologică folosită în textul comunitar, precizăm că urmează a fi avute în
vedere, practic, toate drepturile de proprietate intelectuală (dreptul de autor, mărcile, brevetele, desenele și
modelele industriale).

123
Se impune să precizăm că regula amintită operează nu numai în situația în care prima valorificare a
produsului este realizată de însuși titularul dreptului, ci și în cazul în care aceasta are loc din inițiativa unui terț
abilitat.
124
A se vedea A. Fuerea, op. cit., p. 72-73.
125
În materia exploatării dreptului de marcă, regula epuizării dreptului suportă o limitare, în sensul că,
în situația în care un terț comercializează produsul în condiții de natură să creeze confuzii asupra originii
acestuia, titularului dreptului i se recunoaște prerogativa de a acționa împotriva terțului chiar dacă produsul era
deja pus în circulație pe teritoriul unui stat-membru. În sensul arătat, la nivel jurisprudențial, s-a reținut că
epuizarea dreptului nu are loc în caz de alterare a produsului, apreciindu-se că ne aflăm în prezența alterării
produsului și atunci când punerea în vânzare a acestuia s-a făcut în „condiții obiectiv incompatibile cu imaginea
recunoscută a produsului“, a se vedea afacerea Christian Dior, C.J.C.E., 4 noiembrie 1997, exemplu preluat
după A. Fuerea, idem, p. 74.