Suport Curs Drept Constitutional

Prof. univ. dr.
Bianca SELEJAN-GUŢAN
DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE II
Suport de curs
pentru uzul studenţilor la forma de învăţământ la distanţă
actualizat 2018
Drept constituţional şi instituţii politice II
CUPRINS
GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU…………………
PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU ŞI A

DISCIPLINEI………………
BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………….
…………….
TEMA I – CONȚINUTUL DREPTURILOR, LIBERTĂȚILOR ȘI

ÎNDATORIRILOR FUNDAMENTALE
TEMA II – DESPRE PUTERE
TEMA III – TRĂSĂTURILE ȘI VALORILE STATULUI ROMÂN

CONTEMPORAN
TEMA IV – PARTIDELE POLITICE
TEMA V – EXERCITAREA SUVERANITĂȚII ÎN ROMÂNIA
TEMA VI - PARLAMENTUL
TEMA VII - PUTEREA EXECUTIVĂ. RAPORTURILE DINTRE
PARLAMENT ȘI GUVERN. PREȘEDINTELE ROMÂNIEI
TEMA VIII – AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ
2
GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU
INTRODUCERE
Prezentul manual de studiu reprezintă o sinteză a conţinutului disciplinei Drept constituţional şi

instituţii politice, care este comună învăţământului la forma de zi şi la forma de învăţământ la
distanţă, conform planurilor de învăţământ în vigoare.
El este destinat studenţilor de la forma de învăţământ la distanţă (ID) şi constituie materialul

bibliografic minim necesar pentru parcurgerea, însuşirea şi evaluarea disciplinei respective.
Manualul este structurat în conformitate cu standardele şi procedurile de uz larg în învăţământ

naţional şi internaţional, care se adresează învăţării individuale pe baze interactive. Parcurgerea
manualului, pe baza prezentelor instrucţiuni asigură reţinerea informaţiilor de bază, înţelegerea
fenomenelor fundamentale şi aplicarea cunoştinţelor dobândite la rezolvarea unor probleme
specializate.
Manualul este structurat pe module de studiu. Modulul de studiu reprezintă o parte omogenă din
componenţa manualului, caracterizată de un număr limitat de termeni de referinţă (cuvinte-
cheie), care poate fi parcurs şi însuşit printr-un efort continuu de concentrare intelectuală care să
nu depăşească 2-6 ore (intervalul se referă la conţinutul de idei al modulului de studiu şi nu ia în
calcul întrebările recapitulative, temele pentru acasă, testele de autoevaluare sau pe cele de
evaluare).
Fiecare unitate de studiu are o structură proiectată din perspectiva exigenţelor autoinstruirii.
Rezultatele efective ale utilizării manualului se vor suprapune pe rezultatele aşteptate doar cu
condiţia respectării întocmai a procedurii de parcurgere a modulelor de studiu, procedură care
este prezentate în cele ce urmează.
3
Procedura de învăţare în sistem de autoinstruire
Utilizarea manualului de studiu individual se face pe baza unui program de autoinstruire.
Recomandăm câteva reguli de bază în procedura de realizare a programului de autoinstruire pe

baza manualului de faţă:
1. Modulele de studiu se parcurg în ordinea în care sunt prezentate în manual, chiar în cazul în
care studentul apreciază că ar putea ”sări” direct la o altă unitate de studiu. Criteriile şi
modalitatea de ”înlănţuire” a modulelor de studiu sunt prezentate la fiecare modul de studiu şi
ele trebuie respectate întocmai, sub sancţiunea nerealizării la parametrii maximali a programului
de autoinstruire;
2. Fiecare modul de studiu conţine şi un test de evaluare şi/sau temă pentru acasă pe care
studentul trebuie să le realizeze, cu scopul evaluării gradului şi corectitudinii înţelegerii
fenomenelor ţi proceselor descrise sau prezentate în modulul de studiu;
3. Întrebările de autocontrol, testele de evaluare sau tema pentru acasă nu sunt de perspicacitate,
deci nu trebuie rezolvate contra cronometru;
4. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de studiu este următoarea:
 se citesc obiectivele şi competenţele modulului de studiu

 se citesc termenii de referinţă (cuvintele cheie)
 se parcurg ideile principale ale modulului sintetizate în rezumat
 se parcurge conţinutul dezvoltat de idei al modulului
 se parcurge bibliografia recomandată
 se răspunde la întrebările recapitulative, revăzând, dacă este necesar, conţinutul dezvoltat
de idei al modulului
4
 se efectuează testul de autoevaluare ţi se verifică, prin confruntare cu răspunsurile date la

sfârşitul manualului, corectitudinea răspunsurilor
 se efectuează testul de evaluare şi/sau tema pentru acasă sau de control (după caz)
OBS.: Este recomandabil ca, înainte de efectuarea testelor de autoevaluare, să se facă o pauză de
30 de minute sau o oră. De asemenea este recomandabil ca la fiecare 2 ore de studiu să se facă o
pauză de 30 de minute.
5. Nu este recomandabil să se parcurgă mai mult de un modul de studiu pe zi, pentru a nu se

periclita însuşirea temeinică şi structurală a materiei. În funcţie de necesităţile şi posibilităţile de
studiu ale studentului, studiul unui modul poate fi fracţionat pe mai multe zile, dedicând cel puţin
30 de minute pe zi studiului.
TEMA PENTRU ACASĂ (TA) reprezintă un exerciţiu obligatoriu de reflecţie pentru fiecare
temă de studiu. Ea se constituie într-un instrument indispensabil de studiu individual necesar
înşirii şi mai ales înţelegerii temei. Rezolvarea ei se poate face în aprox. 1-2 ore.
TEMA DE CONTROL (TC): reprezintă un exerciţiu obligatoriu mai amplu, cu caracter

integrativ, care are rolul de a realiza un liant noţional şi cognitiv între temele studiate anterior şi
de a provoca capacitatea sintetică şi creativă a studentului. Pregătirea ei necesită un efort mai
îndelungat (aprox.10 ore), implică stăpânirea temelor anterioare precum şi consultarea tutorelui
de disciplină. Cele două teme de control se regăsesc pe parcursul manualului astfel încât să
acopere cele mai importante părţi ale acestuia.
5
PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU ŞI A DISCIPLINEI
Manualul de studiu ”Drept constituţional şi instituţii politice I şi II” reprezintă o sinteză

realizată în manieră interactivă a cursului corespondent utilizat la forma de învăţământ zi.
Conţinutul de idei nu a fost redus ci doar sintetizat, în principiu, într-o manieră mai
accentuat enunţiativă, elementele de detaliu sau de explicaţie redundantă (necesare pentru
atingerea scopului pedagogic al fixării şi corelării cunoştinţelor) putând fi găsite de către student
în bibliografia de specialitate recomandată.
Obiectul cursului ”Drept constituţional şi instituţii politice I şi II”:
Obiectul cursului Drept constituţional şi instituţii politice I îl reprezintă introducerea în studiul

normelor, instituţiilor şi procedurilor constituţionale, al teoriei constituţiei, teoriei generală a
statului.
Obiectul cursului Drept constituţional şi instituţii politice II îl reprezintă prezentarea

principiilor generale privind exercitarea puterii în stat, a principiului separaţiei puterilor în stat, a
trăsăturilor statului român contemporan, ca şi a aspectelor constituţionale ale principalelor
autorităţi publice ale statului român.
Obiectivele disciplinei:
Prezentul manual îşi propune ca obiectiv general cunoaşterea şi însuşirea de către studenţii
anului I a principalelor instituţii şi noţiuni cu care operează dreptul constituţional, a principiilor
şi normelor Constituţiei României, a principiilor statului român contemporan, a teoriei şi
practicii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi a mecanismelor de funcţionare a
sistemului constituţional românesc.
6
Obiective principale:
a) Înţelegerea şi aprofundarea aspectelor teoretice şi practice ale dreptului constituţional;

b) Cunoaşterea şi analiza textului Constituţiei României, precum şi capacitatea de a
realiza abordări comparative cu alte sisteme;
c) Parcurgerea unor decizii relevante ale Curţii Constituţionale, familiarizarea cu
jurisprudenţa acestei instanţe;
d) Formarea unui vocabular specific dreptului constituţional.
Descrierea structurii manualului:
Manualul este structurat în conformitate cu rigorile studiului individual (autoinstruire) şi

este compartimentat în module de studiu. Structura fiecărui modul de studiu este următoarea:
I. Obiective (rezultatele aşteptate ale temei)

II. Competenţele dobândite de student (utilitatea temei pentru student)
III. Termeni de referinţă (concepte cheie)
IV. Structura modulului de studiu
V. Rezumatul ideilor principale
VI. Conţinutul dezvoltat de idei al modulului
VII. Bibliografia recomandată
VIII. Întrebări recapitulative
IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă
7
I. Prezentul manual constituie bibliografia generală minimală obligatorie pentru studiul

disciplinei DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE II. El reprezintă
MINIMUL de informaţie necesară pentru înţelegerea noţiunilor fundamentale ale disciplinei.
II. Bibliografia generală complementară

Studiul ştiinţific al disciplinei impune parcurgerea următoarei liste de bibliografie românească
selectivă:
1. B. Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, ediția a 3-a revăzută și
adăugită vol. I și vol. II, Editura Hamangiu, 2015-2016;
2. Ioan Muraru, Elena-Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, vol.
II, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2003, 2005, 2008, 2013, 2014;2016.
3. Ștefan Deaconu, Instituții politice, București, C.H.Beck, 2013
4. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, col., Constituţia României. Comentariu pe articole,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
5. Tudor Drăganu, Declaraţiile de drepturi şi repercusiunile lor asupra dreptului
internaţional public, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
III. Pentru realizarea unor studii ştiinţifice, a temelor pentru acasă, a temelor de control, a
lucrării de licenţă precum şi pentru aprofundarea disciplinei studentul se va adresa pentru
bibliografie suplimentară tutorelui de disciplină.
8
TEMA I. Principiile și conținutul normativ al drepturilor,

libertăţilor și îndatoririlor fundamentale în România

 înțelegerea importanței garantării și respectării drepturilor fundamentale
 înțelegerea conceptelor de drept și libertate
 înțelegerea principiilor generale ale drepturilor și libertăților individuale
 înțelegerea modului în care drepturile și libertățile pot fi restrânse
 identificarea categoriilor de drepturi și libertăți fundamentale
 identificarea surselor de garantare a drepturilor și libertăților
 identificarea garanțiilor drepturilor și libertăților
 cunoașterea și aplicarea principiilor drepturilor și libertăților fundamentale
III. Termeni de referinţă (concepte cheie): constituție; drepturi și libertăți; drept

internațional al drepturilor omului; inviolabilități; drepturi social-politice; drepturi
social-economice; drepturi-garanții; îndatoriri fundamentale; garanții ale drepturilor
 Noțiune, natură juridică, clasificare
 Principiile drepturilor fundamentale
 Drepturile și libertățile fundamentale prevăzute de Constituție
 Îndatoririle fundamentale
 Avocatul Poporului
9

Orice Constituție democratică va garanta, într-o formă sau alta, existența și beneficiul
unor drepturi fundamentale. Conținutul acestor drepturi variază, însă există o serie de
principii esențiale ale garantării lor, principii care sunt tototdată garanția existenței statului
de drept.
VI. Conținutul temei 1
1. Principiul universalităţii
Principiul universalităţii subliniază două caracteristici importante ale drepturilor

fundamentale: caracterul lor universal şi caracterul lor indivizibil. Potrivit art. 15 alin. (1) din
Constituţie, „Cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin
alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”. Acest principiu trimite, în primul rând, la ideea
de vocaţie universală a cetăţeanului la toate drepturile şi libertăţile fundamentale şi, în al doilea
rând, la universalitatea sferei titularilor acestor drepturi: toţi cetăţenii se bucură de drepturile şi
libertăţile fundamentale.
2. Principiul neretroactivităţii legilor
Fiind inclus în Constituţie, principiul neretroactivităţii devine un principiu aplicabil cu

prioritate tuturor ramurilor de drept, astfel încât nu mai sunt posibile excepţii, desigur, în afara
celor prevăzute de textul constituţional. Aceste excepţii sunt legea penală şi legea
contravenţională mai favorabile.
Principiul neretroactivităţii reprezintă o importantă garanţie constituţională a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, prin care existenţa şi exerciţiul acestora sunt protejate faţă de
arbitrariu.
10
3. Principiul egalităţii
Potrivit art. 16 alin. (1) din Constituţie, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor
publice, fără privilegii şi fără discriminări. Prin coroborarea acestui text cu cel al art. 4 din
Constituţie, rezultă că acest principiu presupune egalitatea tuturor cetăţenilor, fără deosebire de
rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau
origine socială.
Textul art. 16 alin. (1) din Constituţie interzice existenţa oricăror privilegii şi discriminări
între cetăţeni.
Curtea Constituţională a recunoscut posibilitatea – şi uneori chiar necesitatea – unor
discriminări pozitive, determinate de specificitatea unor situaţii sau de scopul realizării unei
justiţii distributive, pentru a anula sau pentru a diminua inegalităţile obiective. Totuşi, aceste
discriminări pozitive presupun existenţa unor situaţii obiective care să justifice o diferenţiere de
tratament rezonabilă, prin prisma scopului urmărit şi a rezultatelor atinse.
Alineatul (3) al art. 16 cuprinde o aparentă excepţie de la principiul egalităţii, şi anume aceea
că funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au
cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Constituţia impune, aşadar, două condiţii – cea a cetăţeniei
şi cea a domiciliului – pentru ocuparea acestor funcţii. Această „excepţie” de la principiul
egalităţii este însă justificată prin natura acestor funcţii, care presupun o obligaţie consolidată de
fidelitate faţă de ţară a titularilor lor, a cărei garanţie este condiţia cetăţeniei române, iar, pe de
altă parte, condiţia domiciliului este necesară pentru exercitarea eficientă a funcţiei sau
demnităţii respective.
4. Principiul protecţiei cetăţenilor români
Articolul 17 din Constituţie prevede acest principiu, consecinţă a cetăţeniei ca legătură

politică şi juridică dintre o persoană fizică şi stat. Legătura de cetăţenie presupune obligaţia
statului de a acorda protecţie persoanei care deţine statutul de cetăţean, atât în interiorul
graniţelor statului, cât şi în afara lor. Cetăţenii români pot, aşadar, indiferent de situaţia în care se
află, să apeleze la protecţia autorităţilor statului român, care au obligaţia, stabilită de Constituţie,
11
de a le acorda această protecţie. Constituţia prevede, însă, şi o obligaţie a cetăţenilor: aceea de a-

şi îndeplini obligaţiile stabilite de Constituţie şi de legile statului român, cu excepţia celor care
nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară.
5. Principiul protecţiei cetăţenilor străini şi apatrizilor
Acest principiu este statuat de art. 18 din Constituţie, în următorii termeni: „(1) Cetăţenii
străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a
averilor, garantată de constituţie şi de alte legi. (2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în
condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este
parte”.
Prevederile constituţionale au drept scop asigurarea unei protecţii a cetăţenilor străini şi a
apatrizilor care locuiesc în România, prin garantarea drepturilor şi libertăţilor acestora, cu
excepţia drepturilor ce aparţin exclusiv cetăţenilor români. Protecţia cetăţenilor străini şi a
apatrizilor este în deplină concordanţă cu prevederile dreptului internaţional şi european al
drepturilor omului.
Dreptul de azil este un drept specific cetăţenilor străini şi apatrizilor. Acordarea dreptului
de azil înseamnă exprimarea acordului statului de a găzdui şi de a oferi protecţie persoanei care a
făcut cererea de azil şi care, în statul de origine, este supusă urmăririi sau persecuţiei pentru
„activităţi în favoarea umanităţii, progresului şi păcii”, pentru activităţi politice, religioase etc.
Persoanele care beneficiază de dreptul de azil nu pot fi extrădate
6. Principiul interzicerii expulzării sau extrădării propriilor cetăţeni
Articolul 19 din Constituţie consacră un principiu care decurge în mod logic din legătura
instituită de cetăţenie între o persoană fizică şi stat, legătură care implică obligaţia statului de a
acorda protecţie propriilor cetăţeni. Întrucât extrădarea şi expulzarea sunt măsuri grave, care
afectează drepturile fundamentale ale cetăţeanului (în mod special libertatea individuală şi
dreptul la liberă circulaţie), ele sunt incompatibile cu principiile ce decurg din legătura de
cetăţenie. De aceea, ca regulă generală, extrădarea şi expulzarea pot fi aplicate doar cetăţenilor
12
străini şi apatrizilor. Cu toate acestea, în urma evoluţiei dramatice a fenomenului criminalităţii pe

plan internaţional, în mod special a terorismului şi a altor infracţiuni grave, legiuitorul
constituant român a adus, prin revizuirea Constituţiei din 2003, un amendament interdicţiei
absolute a extrădării propriilor cetăţeni. Astfel, alin. (2) al art. 19 prevede că, prin derogare de la
principiul stabilit la alin. (1), potrivit căruia cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat
din România, cetăţenii români pot fi extrădaţi numai în condiţii excepţionale: în baza
convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de
reciprocitate. Remarcăm tripla condiţionare de către textul constituţional a luării măsurii severe a
extrădării propriului cetăţean: aceasta trebuie să fie în conformitate cu dreptul internaţional, cu
dreptul intern şi subsumată principiului reciprocităţii în relaţiile internaţionale.
7. Principiul priorităţii dreptului internaţional în materia drepturilor fundamentale
Principiul priorităţii dreptului internaţional al drepturilor omului este înscris în art. 20 din
Constituţie. Acest principiu are două dimensiuni: prioritatea dreptului internaţional al drepturilor
omului pentru interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale privind drepturile şi
libertăţile fundamentale şi prioritatea dreptului internaţional al drepturilor omului faţă de legile
interne, altele decât cele constituţionale, atunci când există neconcordanţe. Prin revizuirea din
2003, s-a introdus o excepţie de la această din urmă prioritate, şi anume atunci când Constituţia
sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Desigur, când spunem „dreptul internaţional al
drepturilor omului”, ne referim la acele tratate şi convenţii în materia drepturilor omului la care
România este parte.
Principiul priorităţii reglementărilor internaţionale în materia drepturilor omului apare şi în

constituţiile altor state democratice: Franţa, Spania, Germania, Olanda.
8. Accesul liber la justiţie
Accesul liber la justiţie constituie, în acelaşi timp, atât unul din cele mai importante principii
ale respectului drepturilor fundamentale într-un stat de drept, cât şi un drept fundamental.
Importanţa sa pentru exercitarea şi protecţia tuturor drepturilor şi intereselor legitime ale
13
persoanei îl situează cu prioritate în categoria principiilor ce guvernează această materie. Potrivit

acestui principiu, înscris în art. 21 din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru
apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Alineatul (2) al art. 21 conferă
acestui principiu un caracter absolut: „nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”.
Articolul 21, aşa cum a fost revizuit în 2003, se referă în mod expres la dreptul la un proces
echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ca elemente ale accesului liber la
justiţie. Este vorba despre o preluare a limbajului dreptului internaţional în materie: dreptul la un
proces echitabil apare consacrat în toate documentele internaţionale privind drepturile omului – art.
10 din Declaraţia universală a drepturilor omului, art. 14 din Pactul internaţional privind drepturile
civile şi politice, art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului. În acest context, trebuie
făcute unele precizări. În primul rând, dacă ne raportăm doar la Convenţia europeană a drepturilor
omului, constatăm că accesul la justiţie este privit, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului, ca o garanţie generală a dreptului la un proces echitabil, şi nu invers. De asemenea,
aceeaşi Convenţie, în art. 6 parag. 1, enumeră garanţiile generale explicite ale dreptului la un
proces echitabil, iar soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil este doar una dintre aceste
garanţii.
Ultimul alineat al art. 21 a fost introdus tot prin revizuirea din 2003 şi prevede că jurisdicţiile
speciale administrative sunt facultative şi gratuite. Jurisdicţiile speciale administrative sunt acele
activităţi de soluţionare a litigiilor ce se desfăşoară în faţa unui organ administrativ-
jurisdicţional. Din această categorie nu fac parte recursurile prealabile sau ierarhice cerute pentru
introducerea unei acţiuni în justiţie, cum ar fi cele cerute de Legea contenciosului administrativ.
În orice caz, recursul la jurisdicţii administrative nu poate priva persoana de accesul la justiţie:
9. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertăţi
Restrângerile aduse drepturilor se justifică prin necesitatea ocrotirii unor valori generale:
siguranţa naţională, ordinea publică, sănătatea şi morala publică, drepturile şi libertăţile altora
etc. Clauzele de restrângere a drepturilor prevăzute de Convenţia europeană apar în parag. 2 ale
articolelor ce consacră drepturile condiţionale respective. Potrivit acestor clauze, exerciţiul
14
drepturilor în cauză poate face obiectul doar al restrângerilor prevăzute de lege şi necesare într-o
societate democratică pentru protecţia unor scopuri legitime expres enumerate. De asemenea,
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene prevede, în art. 52 alin. (1), că „Orice
restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie
prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea
principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt
necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune
sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți”.
Constituţia României a preluat, prin revizuirea din 2003, limbajul Convenţiei europene în
materia restrângerilor aduse drepturilor şi libertăţilor. Articolul 53 constituie o clauză generală
privind restrângerile drepturilor, deşi unele articole cuprind şi clauze speciale (de exemplu art. 30
– libertatea de exprimare). Potrivit art. 53 alin. (1), exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi
poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii
naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor,
desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui
dezastru sau ale unui sinistru deosebit de grav.
În alin. (2) al art. 53 apare condiţionarea preluată din Convenţia europeană: restrângerea poate
fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, iar măsura trebuie să fie
proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi să nu
aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
10. Recunoaşterea dreptului la identitate al persoanelor aparţinând minorităţilor

naţionale
Potrivit art. 6 din Constituţie, statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând

minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice,
culturale, lingvistice şi religioase. Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea,
dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie
conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români.
15
Problema minorităţilor a constituit o preocupare îndeosebi pentru dreptul internaţional public

şi, mai ales după 1945, pentru dreptul internaţional al drepturilor omului. În dreptul
constituţional, problematica minorităţilor a intrat odată cu garantarea, prin constituţii, a unor
drepturi specifice persoanelor aparţinând acestor grupuri. Trebuie precizat, însă, că nu toate
statele au procedat la o astfel de recunoaştere (spre exemplu, Franţa), în timp ce altele constituie
adevărate „modele de integrare”.
Opţiunea legiuitorului constituant român din 1991 pentru sintagma „minorităţi naţionale” a
fost justificată prin utilizarea ei în instrumentele juridice internaţionale. În cadrul dezbaterilor
Adunării Constituante privind proiectul de constituţie, în contextul discuţiei privind folosirea
sintagmei „minoritate etnică”, s-a subliniat că „etnia exprimă o relaţie preponderent biologică, pe
când apartenenţa la o minoritate naţională exprimă ceva mai mult, o relaţie social-politică,
culturală, spirituală, lingvistică ş.a.m.d.
Textul constituţional românesc nu precizează conţinutul concret al noţiunii de „identitate
etnică, culturală, lingvistică sau religioasă” (s.n.). Din interpretarea acestui text în conformitate
cu documentele internaţionale în materie, putem deduce o serie de elemente ale acestui conţinut
normativ, construit în jurul noţiunii de „drept la identitate”: dreptul persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale de a se bucura de propria lor cultură, de a profesa şi practica propria
religie şi de a folosi propria limbă, inclusiv în relaţiile cu autorităţile publice, dar şi dreptul la
nume în limba maternă sau drepturi legate de educaţie.
Conținutul normativ al drepturilor şi libertăţilor garantate

de Constituţia României
1. Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică
Articolul 22 din Constituţie garantează două drepturi fundamentale: dreptul la viaţă şi dreptul
persoanei la integritate. Acesta din urmă, la rândul său, cuprinde două dimensiuni: dreptul la
integritate fizică şi dreptul la integritate psihică.
16
Potrivit art. 22 alin. (3) din Constituţie, protecţia dreptului la viaţă de către stat se realizează,
în primul rând, prin interdicţia absolută a pedepsei cu moartea. Această reglementare
demonstrează aderarea României la tendinţa generală europeană de abolire totală a pedepsei cu
moartea, dar şi la mişcarea internaţională în acest sens.
Protecția dreptului la viață este condiționată de respectarea de către stat, în primul rând a
obligației negative de a nu aduce atingere acestui drept, dar și a numeroase obligații pozitive în
acest sens. Doctrina obligațiilor pozitive a fost dezvoltată de jurisprudența Curții Europene a
Drepturilor Omului în virtutea principiului efectivității dispozițiilor Convenției Europene a
Drepturilor Omului. Ca atare, în virtutea art. 20 din Constituție, aceste dezvoltări ale dreptului
european al drepturilor omului sunt obligatorii în interpretarea și aplicarea art. 22 din Constituție.
Așadar, în privința dreptului la viață, astfel de obligații sunt: incriminarea faptelor care aduc
atingere acestui drept; crearea unui sistem judiciar eficient, capabil să realizeze investigații
efective atunci când se produc încălcări ale dreptului la viață; obligația autorităților de a informa
publicul asupra potențialelor pericole la adresa dreptului la viață; obligația de a lua măsuri
imediate pentru a îndepărta riscurile iminente la adresa vieții persoanei ș.a.
Dreptul la integritate fizică şi psihică are ca scop protecţia persoanei împotriva oricăror
atingeri aduse integrităţii sale, atât de autorităţile statului, cât şi de alte persoane. Restrângerea
exercițiului acestui drept este posibilă în condițiile prevăzute de art. 53 din Constituție, în cazuri
excepționale.
Respectul dreptului la integritate fizică şi psihică presupune interzicerea expresă a torturii,
precum şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante. Constituţia României
prevede această interdicţie în art. 22 alin. (2). De asemenea, tortura şi celelalte rele tratamente
sunt interzise şi de instrumentele juridice internaţionale: art. 5 din Declaraţia universală a
drepturilor omului, art. 7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 3
din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Cea mai explicită definiţie a torturii apare în Convenţia ONU împotriva torturii şi altor
pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată la 3 decembrie 1984 şi intrată
în vigoare la 26 iunie 1987, şi cuprinde trei elemente esenţiale: tortura este un act prin care
suferinţe puternice fizice sau psihice sunt în mod intenţionat provocate unei persoane de către un
17
agent al forţei publice sau la instigarea acestuia, într-un scop determinat (mărturisire, pedeapsă,
intimidare etc.).
Pe lângă obligaţia de a se abţine de la acte de tortură sau de la aplicarea de pedepse sau
tratamente crude, inumane ori degradante, statele au şi obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile,
legislative ori de altă natură, pentru a evita producerea de atingeri ale integrităţii fizice sau
psihice a persoanei de către toate subiectele de drept, dar și obligația de a conduce investigații
efective atunci când astfel de atingeri s-au produs.
2. Libertatea individuală
Libertatea individuală sau habeas corpus este una dintre cele mai vechi libertăţi ocrotite de
texte constituţionale. De exemplu, Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din
1789 dispunea, în art. 1, că „oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi”, iar în art. 2 că „scopul
oricărei asocieri politice este conservarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului.
Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa la opresiune”. Protecţia
libertăţii individuale este astăzi unul dintre cele mai importante principii ale statului de drept,
recunoscut de toate constituţiile democratice.
Pe plan internaţional, libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt ocrotite de
instrumentele internaţionale din domeniul drepturilor omului: art. 9 din Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice, art. 9 din Declaraţia universală a drepturilor omului, art. 5
din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Textul art. 23 alătură noţiunii de libertate individuală pe cea de siguranţă a persoanei.
Aceasta din urmă reprezintă o garanţie a libertăţii persoanei împotriva oricărui arbitrariu în cazul
privării sale de libertate.
Percheziţia este o măsură mai puţin restrictivă a libertăţii persoanei. Ea poate viza fie
domiciliul individului, fie chiar persoana acestuia.
Reţinerea reprezintă o măsură preventivă procesual penală, prin care persoana faţă de care
există unele indicii că ar fi săvârşit o infracţiune este privată de libertatea sa, de către autorităţile
competente, pentru o durată foarte strict limitată de Constituţie: 24 de ore. Aceasta este durata
maximă a măsurii reţinerii.
18
Arestarea este cea mai gravă măsură preventivă care afectează libertatea individuală. Pentru
a se evita orice abuz şi a garanta astfel siguranţa persoanei private de libertate, Constituţia
reglementează în detaliu limitele acestei măsuri.
O primă garanţie vizează însăşi luarea măsurii. Astfel, arestarea se poate dispune numai de
către judecător, prin mandat de arestare, şi numai în cursul procesului penal, în cazurile şi cu
procedura prevăzute de legea procesual penală.
Un alt set de garanţii vizează durata arestării. Prin revizuirea constituţională din 2003,
legiuitorul constituant a instituit distincţia dintre arestarea în cursul urmăririi penale şi cea în
cursul judecăţii. În cursul urmăririi penale, arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult
30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un
termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile. În faza de judecată, instanţa este obligată să
verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să
dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat
arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să
justifice menţinerea privării de libertate. Persoana arestată poate ataca, cu căile de atac prevăzute
de lege, încheierile instanţei privind măsura arestării preventive. De asemenea, persoana arestată
poate cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.
În fine, un alt set de garanţii constituţionale vizează modul de executare a măsurii arestării
preventive. Astfel, cel reţinut sau arestat are dreptul la informare, adică dreptul de a i se aduce la
cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar
învinuirea, în cel mai scurt termen. Alineatul (8) al art. 23 instituie şi obligativitatea prezenţei
avocatului, ales sau numit din oficiu, în momentul prezentării învinuirii. Aceasta, pentru a se
asigura apărarea eficientă a persoanei reţinute sau arestate, prin clarificarea eventualelor
probleme juridice puse de aducerea la cunoştinţă a învinuirii.
Ultimele trei alineate ale art. 23 stabilesc reguli fundamentale în privinţa libertăţii şi siguranţei
persoanei. Alineatul (11) conferă forţă constituţională principiului prezumţiei de nevinovăţie,
potrivit căruia, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana
este considerată nevinovată. Alineatul (12) consacră principiul legalităţii pedepsei – nulla poena
sine lege –, potrivit căruia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în
19
temeiul legii, iar alin. (13), introdus prin revizuirea din 2003, instituie regula imposibilităţii
stabilirii altor sancţiuni privative de libertate decât cele de natură penală.
3. Dreptul la apărare
Dreptul la apărare este un drept fundamental a cărui respectare constituie unul dintre
aspectele esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, care, deşi nu apare ca atare în Constituţia
României, este consacrat în documentele internaţionale în materia drepturilor omului: art. 14 din
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi art. 6 din Convenţia europeană a
drepturilor omului.
În interpretarea, devenită clasică, a conţinutului normativ al acestui drept, distingem două
accepţiuni ale dreptului la apărare: în sens larg, acesta reprezintă posibilitatea oricărei persoane
de a formula apărări în cadrul unui proces, inclusiv prin prezentarea de probe, audierea de
martori etc., iar în sens restrâns, dreptul la apărare constă în dreptul persoanei de a beneficia de
asistenţa juridică a unui apărător ales sau numit din oficiu, pe toată durata procesului.
4. Dreptul la liberă circulaţie
Constituţia României garantează acest drept în art. 25. Dreptul la liberă circulaţie comportă
două dimensiuni: libera circulaţie în interiorul teritoriului ţării, inclusiv stabilirea domiciliului, şi
libera circulaţie în afara teritoriului ţării. Textul constituţional face referire la ambele aspecte.
Constituţia stabileşte că fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau
reşedinţa în orice localitate din ţară, dreptul de a emigra, precum şi de a reveni în ţară.
Dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut. Condiţiile şi limitele exercitării acestui
drept sunt stabilite prin legi speciale. Aceste condiţii şi limitări trebuie să respecte principiul
restrângerii excepţionale a drepturilor, stabilit de art. 53 din Constituţie. Impunerea unor condiţii
şi limite ale dreptului la liberă circulaţie poate fi justificată de protecţia unor scopuri legitime ca:
ordinea publică, siguranţa naţională, evitarea unui pericol grav, protecţia unor categorii de
persoane, lupta împotriva criminalităţii etc. De exemplu, pot fi impuse obligații în vederea
desfășurării instrucției penale, cum ar fi interdicția de a părăsi localitatea de domiciliu sau de a
frecventa o anumită localitate.
20
În privinţa cetăţenilor străini, există unele reguli speciale privind intrarea, stabilirea şi ieşirea
de pe teritoriul României, reguli incluse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/20021,
republicată.
5. Dreptul la respectul vieţii intime, familiale şi private
Dreptul la respectul vieţii intime, familiale şi private este garantat de art. 26 din Constituţie, în
primul rând împotriva oricăror ingerinţe din partea autorităţilor publice. În plus, în vederea unei
protecţii eficiente a acestui drept, statul are obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile posibile şi
rezonabile necesare pentru a evita orice ingerinţe în viaţa privată a unei persoane din partea altor
subiecte de drept. Toate instrumentele juridice internaţionale în materie consacră ocrotirea
acestui drept: art. 12 din Declaraţia universală a drepturilor omului, art. 17 din Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor
omului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat o extrem de vastă jurisprudenţă în
legătură cu acest drept.
6. Inviolabilitatea domiciliului
Inviolabilitatea domiciliului, garantată de art. 27 din Constituţie, se află în strânsă legătură cu

dreptul la respectul vieţii intime, familiale şi private, domiciliul fiind locul în care se desfăşoară
cea mai mare parte a acestor segmente ale vieţii individului. De altfel, în instrumentele
internaționale de protecție a drepturilor omului, protecția domiciliului și a corespondenței sunt
incluse în sfera mai largă a protecției vieții private.
Articolul 27 al Constituției extinde protecţia constituţională şi asupra reşedinţei persoanei:
„Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori
în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia”. Aşadar, inviolabilitatea domiciliului presupune
interdicţia pătrunderii şi rămânerii în domiciliul unei persoane fără consimţământul acesteia.
Orice ingerinţe în acest drept, din partea autorităţilor publice sau a altor persoane, este contrară
textului constituţional citat, cu excepţia cazurilor expres enumerate de alin. (2) al art. 27.
7. Secretul corespondenţei
1
Republicată în M. Of. nr. 421 din 5 iunie 2008.
21
Protecţia corespondenţei este şi ea strâns legată de protecţia vieţii private a persoanei.

Constituţia României garantează separat acest drept, în art. 28. Protecţia constituţională se
extinde asupra tuturor tipurilor de corespondenţă: scrisori, telegrame şi alte trimiteri poştale,
convorbirile telefonice şi celelalte mijloace legale de comunicare (de exemplu, corespondenţa
electronică – e-mail). Ca şi în cazul inviolabilităţii domiciliului, interdicţia de a viola secretul
corespondenţei este opozabilă atât autorităţilor publice, cât şi altor subiecte de drept.
Deşi Constituţia nu enumeră nicio excepţie, ca în cazul inviolabilităţii domiciliului, nici

inviolabilitatea corespondenţei nu este absolută. Astfel, aplicându-se art. 53 din Constituţie,
statul poate aduce atingere exercitării acestui drept, în condiţii foarte stricte: dacă ingerinţa este
prevăzută de lege, dacă este necesară într-o societate democratică pentru îndeplinirea unui scop
legitim şi dacă este proporţională cu scopul urmărit.
8. Libertatea conştiinţei
Libertatea conştiinţei, garantată de Constituţia României în art. 29, este una dintre cele mai
importante libertăţi ale spiritului într-o societate democratică. Textul acestui articol cuprinde,
însă, o libertate complexă, pe care o întâlnim în instrumentele internaţionale în materie sub
denumirea de „libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei” (art. 18 din Declaraţia universală a
drepturilor omului, art. 18 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 9
din Convenţia europeană a drepturilor omului). Observăm, aşadar, că legiuitorul constituant
român a inclus în sfera libertăţii conştiinţei şi celelalte elemente consacrate în dreptul
internaţional: libertatea gândirii şi libertatea religiei. De altfel, art. 29 alin. (1) statuează că
libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite
sub nicio formă. De asemenea, nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o
credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.
Cea mai mare parte a textului art. 29 este dedicat libertăţii cultelor. Alineatul (3) stabileşte
principiul libertăţii de organizare a cultelor religioase. Cultul religios reprezintă o asociaţie sau
organizaţie religioasă, iar într-o accepţiune funcţională, prin cult religios se înţelege ansamblul
ritualurilor practicate de o asemenea asociaţie. Libertatea cultelor nu reprezintă, însă, un drept
22
distinct al unor persoane juridice, ci este o parte a libertăţii religioase a individului, sub forma
manifestării în comun a credinţei. Desigur, nu este vorba de o libertate absolută, ci ea se
subordonează condiţiilor impuse de lege în privinţa recunoaşterii cultelor şi a normelor lor de
organizare, prin statutele proprii.
Constituţia conţine şi precizări importante asupra raportului dintre stat şi culte. Astfel, art. 29
alin. (5) consacră soluţia unei separări flexibile a statului de biserică şi garantează autonomia
cultelor faţă de stat. Separarea este flexibilă, deoarece statul oferă, conform textului
constituţional menţionat, sprijinul său cultelor religioase, inclusiv prin înlesnirea asistenţei
religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.
În România, după aproape 40 de ani, a fost adoptată o nouă lege privind libertatea religioasă
şi regimul general al cultelor 2. Noua lege a cultelor mai reglementează: recunoaşterea calităţii de
cult, personalul cultelor, patrimoniul cultelor, învăţământul organizat de culte, asociaţiile
religioase. În privinţa aspectelor legate de organizare, însemne, folosirea limbilor minoritare, se
recunoaşte cultelor o largă autonomie, în limitele prevederilor constituţionale.
În vederea unei protecţii sporite a libertăţii de conştiinţă, Constituţia permite şi obiecţia de

conştiinţă. Aceasta poate fi definită ca refuzul de a se îndeplini unele obligaţii impuse de lege,
pe motive de conştiinţă. Obiecţia de conştiinţă se poate manifesta sub diverse forme, dar în
practică ea apare în special cu ocazia serviciului militar. Articolul 42 alin. (2) lit. a) din
Constituţie face referire la obiecţia de conştiinţă în cazul serviciului militar, excluzând din sfera
muncii forţate activităţile desfăşurate, potrivit legii, în locul îndatoririlor militare, din motive
religioase sau de conştiinţă.
9. Libertatea de exprimare
Libertatea de exprimare beneficiază de un „statut” special într-un stat de drept şi democratic.

În viziunea Curţii Europene a Drepturilor Omului, importanţa libertăţii de exprimare este
considerabilă: ea este „fundamentul esenţial al unei societăţi democratice şi una dintre condiţiile
primordiale ale progresului şi împlinirii fiecăruia”. Libertatea de exprimare este una dintre cele
mai vechi libertăţi fundamentale, prezentă în primele declaraţii de drepturi şi consacrată, astăzi,
2
Legea nr. 489/2006 (republicată în M. Of. Nr. 201 din 21 martie 2014).
23
de toate instrumentele internaţionale din domeniul protecţiei drepturilor omului: de exemplu, art.
19 din Declaraţia universală a drepturilor omului, art. 19 din Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice, art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Un prim mijloc constituţional de protecţie generală a libertăţii de exprimare este interzicerea
cenzurii de orice fel, iar alin. (4) interzice suprimarea publicaţiilor. Această din urmă
interdicţie este un corolar al regulii instituite de art. 30 alin. (3), conform căreia libertatea presei
implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii. Această regulă obligă statul la luarea măsurilor
necesare pentru a facilita această libertate, în special de ordin legislativ, dar şi economic:
asigurarea posibilităţii de a înfiinţa şi gestiona publicaţii, sub formele prevăzute de lege: societăţi
comerciale, asociaţii etc. Legea poate, însă, impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia
de a face publică sursa finanţării [art. 30 alin. (5) din Constituţie].
Articolul 30 din Constituţie cuprinde unele dintre valorile a căror protecţie poate justifica
limitarea libertăţii de exprimare şi a libertăţii presei, în special: demnitatea, onoarea, viaţa
particulară a persoanei, dreptul persoanei la propria imagine. De asemenea, Constituţia interzice
acele forme de exprimare prin care se propagă defăimarea ţării sau a naţiunii, îndemnul la război
de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la
separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor
moravuri. Aplicarea restrângerilor este subordonată prevederilor art. 53 din Constituţie.
De asemenea, Constituţia stabileşte şi coordonatele răspunderii juridice pentru exercitarea

abuzivă a libertăţii de exprimare. Astfel, art. 30 alin. (8) prevede că răspunderea civilă pentru
informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului,
autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al
postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Textul constituţional stabileşte, astfel, şi
ordinea aplicării răspunderii. În privinţa răspunderii penale, textul constituţional nu stabileşte
vreo regulă precisă, trimiţând la o lege specială: „Delictele de presă se stabilesc prin lege”.
10. Dreptul la informaţie
24
Dreptul la informaţie este strâns legat de libertatea de exprimare, în unele reglementări

internaţionale fiind chiar una dintre dimensiunile acesteia (art. 10 din Convenţia europeană a
drepturilor omului face referire la libertatea de a primi şi de a difuza informaţii ca element al
libertăţii de exprimare, alături de libertatea de opinie). În reglementarea constituţională
românească – art. 31 din Constituţie –, dreptul la informaţie apare ca un drept complex, ce
include accesul liber la orice informaţie de interes public, precum şi la sursele de informare.
Dreptul la informaţie presupune o serie de obligaţii pozitive în sarcina autorităţilor publice.
Articolul 31 alin. (2) prevede obligaţia generală a acestora de a asigura informarea corectă a
cetăţenilor asupra treburilor publice, precum şi a problemelor de interes personal. Modalităţile de
realizare a acestei obligaţii sunt dintre cele mai diverse: asigurarea unui cadru legislativ pentru
difuzarea liberă a informaţiei; crearea condiţiilor materiale pentru această difuzare; cooperarea
internaţională în materia informaţiei; asigurarea dreptului de antenă la serviciile publice de radio
şi televiziune.
Limitele dreptului la informaţie sunt prevăzute de art. 31 alin. (3) şi (5). În primul rând,
exercitarea dreptului la informaţie nu poate prejudicia măsurile de protecţie a tinerilor şi nici
securitatea naţională. În al doilea rând, alin. (5) prevede instituirea, prin lege organică, a
exercitării unui control parlamentar asupra serviciilor publice de radio şi televiziune, inclusiv
privind modul în care îşi îndeplinesc obligaţiile corelative dreptului la informaţie.
11. Libertatea întrunirilor
Libertatea întrunirilor ocupă un „loc eminent” în cadrul drepturilor fundamentale garantate de

Constituţie, alături de libertatea de exprimare, datorită rolului său în existenţa şi dezvoltarea unei
societăţi democratice: „esenţa democraţiei rezidă în capacitatea sa de a rezolva problemele prin
dezbatere publică”. Protecţia libertăţii întrunirilor vizează tocmai acest schimb de idei şi
manifestările colective ale activităţii sociale şi politice.
Sfera protecţiei acestei libertăţi cuprinde atât întrunirile private, cât şi pe cele publice,
reuniuni ce au ca scop manifestarea sau exprimarea, de către participanţi, a unor opinii,
convingeri, credinţe. Articolul 39 din Constituţie enumeră o parte din formele de întrunire –
mitingurile, demonstraţiile şi procesiunile –, lăsând însă deschisă lista acestora („orice alte
întruniri”). Indiferent de forma sau denumirea întrunirilor, există unele caracteristici comune ale
25
acestora: ele sunt grupări de persoane, constituite cu caracter temporar, având ca scop exprimarea
sau schimbul de opinii, manifestarea convingerilor sau credinţelor etc.
Textul constituţional subliniază necesitatea caracterului paşnic al întrunirilor. Acest caracter

este cerut şi de instrumentele internaţionale în materie (de exemplu, art. 11 din Convenţia
europeană a drepturilor omului vizează libertatea de întrunire paşnică). Caracterul paşnic
înseamnă excluderea utilizării oricărei forme de violenţă în organizarea şi desfăşurarea
întrunirilor. De asemenea, art. 39 interzice expres orice fel de arme în cadrul întrunirilor.
12. Dreptul de asociere
Dreptul de asociere presupune posibilitatea indivizilor de a se asocia în vederea protecţiei

unor interese comune, prin formarea unei entităţi colective. Alături de libertatea de exprimare şi
de libertatea întrunirilor, dreptul de asociere formează nucleul activităţii social-politice într-o
societate democratică. Acest drept este recunoscut de toate instrumentele internaţionale şi de
toate constituţiile statelor democratice. În Constituţia României, dreptul de asociere este
consacrat de art. 40: „Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi
în alte forme de asociere”.
Textul constituţional enumeră o parte dintre cele mai importante forme de asociere, fără însă a
limita lista acestora: partide politice, sindicate, patronate. Alte forme de asociere pot fi asociaţiile
şi fundaţiile constituite fără scop lucrativ. De remarcat că aceste asociaţii au un caracter de drept
public, întemeiate pe libertatea de asociere, şi nu pe contracte, cum este cazul asociaţiilor de
drept privat. Aşadar, în sfera asociaţiilor ocrotite de art. 40 nu intră societăţile comerciale (pentru
acestea există nou-introdusa libertate economică – art. 45 din Constituţie).
Principala obligaţie a statului în privinţa dreptului de asociere este de a se abţine de la orice

atingere adusă exercitării acestei libertăţi, precum şi oricăror activităţi care fac obiectul
asociaţiilor recunoscute. De asemenea, statul are obligaţia pozitivă de a stabili un cadru juridic
pentru crearea şi funcţionarea tuturor formelor de asociere. Cu toate acestea, dreptul de asociere
nu este absolut. Articolul 40 alin. (2)-(4) stabileşte unele limite speciale ale dreptului de asociere.
Aceste limite vizează: scopurile şi activitatea asociaţiilor, calitatea de membru al asociaţiei şi
26
caracterul asociaţiei. Din punctul de vedere al scopului şi activităţii asociaţiei, art. 40 alin. (2)
proclamă caracterul neconstituţional al partidelor sau organizaţiilor care, prin scopurile sau prin
activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a
suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României. Competenţa de a constata şi declara
această neconstituţionalitate revine Curţii Constituţionale a României.
Sub aspectul calităţii de membru, Constituţia limitează doar asocierea în partide politice.
Astfel, alin. (3) al art. 40 interzice asocierea în partide politice a unor categorii de persoane, în
scopul protecţiei activităţii pe care acestea o desfăşoară în sistemul autorităţilor publice dintr-un
stat de drept, activitate ce necesită o independenţă sporită faţă de orice presiune, inclusiv de
ordin politic: judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai
armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică.
13. Dreptul la învăţătură
Dreptul la învăţătură este considerat o parte a dreptului la educaţie. Acesta din urmă include
o diversitate de drepturi şi libertăţi ale părinţilor şi copiilor, cărora le corespund o serie de
obligaţii ale statului. Dreptul la educaţie este considerat atât un drept economic, social şi cultural,
cât şi un drept de natură civilă şi politică.
Datorită impactului pe care îl are în societate, ca şi datorită implicării statului în realizarea sa,
dreptul la învăţătură poate fi încadrat în categoria drepturilor social-economice şi culturale.
Constituţia României garantează dreptul la învăţătură prin art. 32. În primul alineat, art. 32
instituie principiul garantării dreptului la învăţătură şi enumeră principalele forme de învăţământ:
„Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul
liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie
şi perfecţionare”.
Alineatul (2) al art. 32 statuează obligativitatea realizării învăţământului în limba oficială a

statului – limba română. Textul permite, însă, desfăşurarea învăţământului şi într-o limbă de
circulaţie internaţională, în condiţiile legii. De asemenea, în temeiul art. 6 din Constituţie, care
garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la identitate, art. 32 alin. (3)
27
garantează dreptul acestor persoane de a învăţa limba maternă şi de a putea fi instruite în această
limbă. Modalităţile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege.
Articolul 32 alin. (4) stabileşte gratuitatea învăţământului de stat, în condiţiile legii.

Aceasta înseamnă posibilitatea introducerii, prin lege, a unor taxe în sistemul de învăţământ, fără
a afecta, însă, principiul gratuităţii. Prin revizuirea constituţională din 2003, acest alineat a fost
completat, introducându-se prevederea potrivit căreia statul acordă burse sociale de studii
copiilor şi tinerilor proveniţi din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi. Modalităţile
concrete de acordare a acestor burse se vor stabili prin lege. Această prevedere are ca scop
facilitarea accesului la educaţie a unor categorii defavorizate de copii şi tineri.
14. Accesul la cultură
382. Revizuirea constituţională din 2003 a introdus pentru prima dată în România dreptul de
acces la cultură. Acest drept a fost receptat din reglementările internaţionale în materia
drepturilor social-economice şi culturale. Una din cele mai detaliate reglementări în materia
accesului la cultură apare în art. 15 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice,
sociale şi culturale3, care prevede obligaţia statelor părţi de a recunoaşte oricărei persoane
dreptul:
a) de a participa la viaţa culturală;
b) de a beneficia de progresul ştiinţific şi de aplicaţiile sale;
c) de a beneficia de protecţia intereselor morale şi materiale decurgând din orice producţie
ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este.
Ultima prevedere este un corolar, dar şi o condiţie a accesului la cultură, ştiut fiind că un
astfel de acces nu poate exista fără acordarea atenţiei şi drepturilor, inclusiv materiale, cuvenite
oamenilor de cultură.
15. Dreptul la ocrotirea sănătăţii
Dreptul la ocrotirea sănătăţii este unul dintre cele mai importante drepturi social-economice, el
apărând în toate documentele internaţionale în materie: art. 25 din Declaraţia universală a
3
Ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974 şi publicat în B. Of. nr. 146 din 20 noiembrie 1974.
28
drepturilor omului, art. 12 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale, art. 11 şi art. 13 din Carta Socială Europeană, revizuită. Constituţia României a
receptat acest drept în art. 34. În garantarea efectivă a acestui drept, statul are obligaţia pozitivă
de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice. Între măsurile enumerate de
instrumentele internaţionale şi care sunt aplicabile şi de către statul român în cadrul protecţiei
sănătăţii sunt: eliminarea, în măsura în care este posibil, a cauzelor unei sănătăţi deficitare (de
exemplu, prin luarea de măsuri împotriva poluării); asigurarea de servicii de consultare şi de
educare în ceea ce priveşte ameliorarea sănătăţii şi dezvoltarea simţului responsabilităţii
individuale faţă de sănătate; prevenirea, în măsura în care este posibil, a bolilor epidemice,
endemice şi a altor boli, precum şi a accidentelor; crearea de condiţii pentru asigurarea unei
asistenţe medicale corespunzătoare, inclusiv pentru persoanele defavorizate ş.a.
Constituţia impune legiuitorului obligaţia adoptării de legi speciale pentru organizarea
asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi
recuperare, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei. De
asemenea, în vederea asigurării calităţii serviciilor medicale, legiuitorul are obligaţia de a
reglementa controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale.
16. Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii. Interzicerea muncii forţate.

Dreptul la grevă
Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii este unul dintre cele mai vechi drepturi
social-economice. El apare reglementat în mod detaliat în instrumentele internaţionale din
domeniu: art. 6 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale,
art. 1-4 din Charta Socială Europeană. Garantând acest drept, statul îşi asumă o serie de obligaţii
ce implică resurse importante: normative, instituţionale, financiare. Dreptul la muncă presupune
facultatea persoanei de a-şi procura resursele necesare existenţei prin prestarea unei munci
remunerate. Acest drept are un conţinut complex, el cuprinzând: libertatea alegerii profesiei,
libertatea alegerii locului de muncă, protecţia socială a muncii, retribuirea echitabilă a muncii.
De asemenea, într-o accepţiune extensivă, dreptul la muncă include şi dreptul la negocieri
colective.
29
Constituţia României, prin art. 41 – intitulat „Munca şi protecţia socială a muncii” –,

garantează acest drept complex în toate dimensiunile sale. Astfel, în alin. (1), art. 41 arată că
dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, iar alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi
a locului de muncă este liberă. Desigur, aceasta nu implică obligaţia statului de a asigura fiecărei
persoane un loc de muncă, iar libertatea alegerii locului de muncă trebuie corelată cu principiul
ocupării locurilor de muncă după criteriul competenţei profesionale.
Dintre obligaţiile pe care le poate avea statul în garantarea acestui drept şi cuprinse detaliat în
documentele internaţionale (art. 1 din Carta Socială Europeană), menţionăm:
– să recunoască drept unul dintre principalele obiective şi responsabilităţi realizarea şi
menţinerea celui mai ridicat şi stabil nivel posibil de ocupare a forţei de muncă, în vederea
realizării unei ocupări depline;
– să protejeze de o manieră eficientă dreptul lucrătorului de a-şi câştiga existenţa printr-o
muncă liber întreprinsă;
– să stabilească sau să menţină servicii gratuite de angajare pentru lucrători;
– să asigure sau să favorizeze o orientare, formare şi readaptare profesională corespunzătoare.
Dreptul la protecţia socială a muncii include, la rândul său, alături de protecţia socială
propriu-zisă: dreptul la securitate şi igienă a muncii, protecţia specială a femeilor şi tinerilor,
instituirea unui salariu minim brut pe ţară, garantarea repausului săptămânal, garantarea
concediului de odihnă plătit, garantarea securităţii şi protecţiei sociale a muncii prestate în
condiţii deosebite sau speciale ş.a. Textul alin. (2) al art. 41 nu restrânge lista elementelor
protecţiei sociale a muncii, lăsând legiuitorului posibilitatea de a lărgi această sferă prin
adoptarea legislaţiei speciale.
Garantarea dreptului la muncă include şi reglementarea duratei zilei de lucru. Conform art.
41 alin. (3), durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore. Desigur, salariaţii
pot presta ore suplimentare sau pot prelungi durata zilei de lucru, cu condiţia ca angajatorul să le
garanteze respectarea duratei medii normale de 8 ore, prin compensare stabilită de comun acord.
Unul dintre cele mai importante principii în materia garantării şi respectării dreptului la muncă
este cel al egalităţii salarizării femeilor cu bărbaţii [art. 41 alin. (4)].
30
Ultimul alineat al art. 41 garantează dreptul la negocieri colective şi caracterul obligatoriu al

convenţiilor colective de muncă.
Un corolar al libertăţii alegerii profesiei şi locului de muncă este interzicerea muncii forţate.
Acest principiu apare şi în documentele internaţionale: art. 8 din Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice, art. 4 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Observăm că
acest drept apare în tratatele ce cuprind drepturi civile şi politice, datorită legăturii strânse între
interzicerea muncii forţate şi interzicerea sclaviei şi servituţii, ca forme extreme ale acesteia.
Munca forţată sau obligatorie a fost definită ca fiind o muncă „impusă unei persoane
împotriva voinţei sale, muncă ce prezintă un caracter injust sau opresiv şi care nu poate fi
evitată” (Comisia Europeană a Drepturilor Omului). De asemenea, s-a adoptat şi definiţia
cuprinsă în Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii împotriva Muncii Forţate din 1929,
potrivit căreia munca forţată este „orice muncă sau serviciu care este cerut unei persoane sub
ameninţarea oricărei pedepse şi pentru care persoana respectivă nu s-a oferit voluntar”. În
doctrină s-a considerat că poate fi vorba de muncă forţată sau obligatorie chiar în prezenţa
consimţământului persoanei, dacă munca respectivă este injustă sau opresivă, având un caracter
de pedeapsă sau de şicană.
Constituţia României interzice munca forţată (art. 42). Ca şi în instrumentele internaţionale

citate, textul constituţional enumeră situaţiile care nu constituie muncă forţată. În aceste cazuri,
munca este fie consecinţa unor împrejurări excepţionale, de forţă majoră, fie face parte din
îndatoririle normale în anumite situaţii:
a) activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele desfăşurate, potrivit
legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conştiinţă;
b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau
de libertate condiţionată;
c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac
parte din obligaţiile civice normale stabilite de lege.
31
Dreptul la grevă poate fi definit ca dreptul de a înceta lucrul, în mod colectiv şi organizat, în
scopul prezentării unor revendicări profesionale.
Constituţia României consacră acest drept în art. 43: „Salariaţii au dreptul la grevă pentru
apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale”. Remarcăm că textul constituţional
cuprinde o dublă condiţionare a exercitării acestui drept: sub aspectul scopului grevei şi sub
aspectul titularilor dreptului la grevă. Astfel, pe de o parte, scopul exercitării dreptului la grevă
trebuie să fie apărarea unor interese specifice: profesionale, economice şi sociale. De aceea,
legea interzice grevele care urmăresc alte interese, în special pe cele politice. Pe de altă parte,
titularii dreptului la grevă sunt numai salariaţii, nu şi alte categorii de persoane (elevi, studenţi,
pensionari etc.). De asemenea, participarea la grevă trebuie să fie liberă, nimeni neputând fi
constrâns să participe sau să refuze să participe la grevă.
Dreptul la grevă nu este un drept absolut. Articolul 43 nu prevede expres condiţiile şi limitele
dreptului la grevă, acestea urmând a fi stabilite prin lege. Textul constituţional menţionează,
totuşi, unul dintre scopurile limitării dreptului la grevă, şi anume necesitatea asigurării serviciilor
esenţiale pentru societate. Legea în vigoare în materia dreptului la grevă este Legea nr. 168/1999
privind soluţionarea conflictelor de muncă.
17. Dreptul de proprietate. Dreptul la moştenire
Dreptul de proprietate este un drept de primă generaţie, proclamat în primele declaraţii de

drepturi şi recunoscut în cele mai vechi constituţii scrise (SUA, Belgia, Norvegia, Franţa). Unele
state au inclus, însă, dreptul de proprietate în constituţii abia odată cu drepturile din a doua
generaţie, social-economice (Italia, Spania, Portugalia ş.a.), fără ca acest lucru să afecteze
calitatea sa de drept-libertate sau drept de primă generaţie. Dreptul de proprietate este recunoscut
şi de documentele internaţionale: art. 17 din Declaraţia universală a drepturilor omului, art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului. Acest drept include dreptul
persoanei de a dobândi o proprietate, de a se bucura de bunurile sale şi de a transmite dreptul său
altei persoane.
Constituţia României consacră dreptul de proprietate în art. 44, modificat prin legea de
revizuire din 2003. Potrivit acestui text, dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra
32
statului sunt garantate. Ca şi în cazul altor drepturi social-economice, Constituţia lasă în seama
legiuitorului reglementarea conţinutului şi a limitelor acestor drepturi, stabilind doar o serie de
norme cu valoare de principiu. Această prevedere permite legiuitorului ca, în considerarea unor
interese specifice, să instituie reguli care să armonizeze incidenţa şi a altor drepturi fundamentale
ale cetăţenilor decât cel de proprietate, într-o interpretare sistematică a Constituţiei.
Următoarele alineate ale art. 44 stabilesc unele principii aplicabile măsurilor de limitare a
dreptului de proprietate. În general, măsurile de limitare a dreptului de proprietate pot fi de două
tipuri: privări de proprietate (exproprierea, naţionalizarea, confiscarea), care presupun transferul
dreptului de proprietate, sau măsuri de control al folosinţei proprietăţii, care nu presupun un
astfel de transfer.
Dreptul la moştenire este un corolar al dreptului de proprietate, ca element al dreptului
persoanei de a dobândi o proprietate şi de a dispune de proprietatea sa. Constituţia recunoaşte şi
garantează acest drept prin art. 46.
18. Alte drepturi social-economice
Dreptul la un mediu sănătos este unul dintre noile drepturi reglementate de Constituţia
revizuită. Includerea acestui drept între drepturile fundamentale reflectă cerinţele integrării în
Uniunea Europeană, unde protecţia mediului reprezintă una dintre priorităţile statului şi ale
societăţii civile. Potrivit art. 35 din Constituţie, statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un
mediu sănătos şi echilibrat ecologic. În realizarea acestui drept, statul îşi asumă asigurarea unui
cadru legislativ corespunzător. De asemenea, în vederea unei protecţii eficiente, care să treacă de
simplele declaraţii, autorităţile au obligaţia pozitivă de a lua măsurile necesare de ordin
administrativ: asigurarea cadrului necesar reciclării materialelor, luarea de măsuri împotriva
poluării de orice fel etc. Textul constituţional nu include astfel de referiri la obligaţiile concrete ale
autorităţilor, în schimb, în alin. (3), face referire doar la îndatoririle persoanelor fizice şi juridice
de a proteja şi ameliora mediul. Desigur, protecţia mediului nu se poate realiza fără cooperarea
tuturor factorilor interesaţi – inclusiv titularii înşişi ai dreptului în cauză –, însă considerăm că
aceleaşi obligaţii revin, în egală măsură, statului, prin autorităţile sale.
33
Un alt drept introdus în Constituţie în 2003 este libertatea economică, recunoscut de art. 45.
Acest drept este o condiţie a economiei de piaţă şi constă în recunoaşterea accesului liber al
persoanei la o activitate economică, precum şi în garantarea liberei iniţiative şi a exercitării
acestora. Condiţiile exercitării acestui drept sunt stabilite prin legi speciale. Libertatea economică
apare şi în alte constituţii contemporane: art. 27 din Constituţia Elveţiei, art. 38 din Constituţia
Spaniei, art. 41 din Constituţia Italiei, art. 6 alin. (1) din Legea fundamentală a Germaniei. În
aceste texte constituţionale, libertatea menţionată apare sub diverse denumiri: în Austria –
„libertate de a exercita o activitate lucrativă”; în Spania – „libertatea de a întreprinde”; în Italia –
„libertatea activităţilor economice private”; în Elveţia – „libertate economică”, denumire preluată
şi de Constituţia României.
Articolul 47 din Constituţie instituie, sub denumirea marginală Nivelul de trai, obligaţia
statului de a lua „măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure
cetăţenilor un nivel de trai decent”. Este un drept social-economic recunoscut şi de instrumentele
juridice internaţionale, drept care presupune, pentru realizarea sa efectivă, asistenţa şi cooperarea
internaţională a statelor, mai ales în domeniul repartiţiei echitabile a resurselor mondiale în
raport cu necesităţile. Desigur, este vorba de un drept a cărui protecţie se realizează în timp, prin
luarea de măsuri progresive.
Ca garanţii ale acestui drept, Constituţia României enumeră expres şi unele domenii de
intervenţie a statului: dreptul cetăţenilor la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă
medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale
publice sau private, prevăzute de lege, precum şi dreptul la măsuri de asistenţă socială.
În articolul 48, Constituţia reglementează dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii,

stabilind şi unele principii şi reguli procedurale în materia căsătoriei. Remarcăm că, spre
deosebire de interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, care conferă noţiunii
de „familie” un sens extensiv, textul constituţional românesc adoptă sensul restrâns al acestei
noţiuni, potrivit căruia familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi. Articolul 48
alin. (1) mai consacră principiul egalităţii soţilor, precum şi dreptul şi îndatorirea părinţilor de a
asigura creşterea, educarea şi instruirea copiilor. În art. 48 alin. (3) se stabileşte principiul
34
egalităţii în faţa legii a copiilor din afara căsătoriei cu cei din căsătorie. Articolul 48 alin. (2)
cuprinde o serie de reguli de principiu procedurale privind căsătoria: condiţiile de încheiere, de
desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi celebrată
numai după căsătoria civilă.
Articolele 49 şi 50 din Constituţie cuprind drepturi speciale de protecţie a unor categorii de

persoane: copiii şi tinerii, persoanele cu handicap. Cu privire la protecţia copiilor şi tinerilor,
Constituţia stabileşte următoarele reguli: acordarea de alocaţii pentru copii, de ajutoare pentru
îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap, precum şi a altor forme de protecţie socială a copiilor
şi tinerilor; interzicerea exploatării minorilor; interzicerea angajării ca salariaţi a minorilor sub
vârsta de 15 ani; obligaţia autorităţilor publice de a contribui la asigurarea condiţiilor pentru
participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării.
Cât priveşte protecţia persoanelor cu handicap, aceasta presupune asumarea, din partea
statului, a obligaţiei de a asigura o politică naţională de egalitate a şanselor, de prevenire şi de
tratament al handicapului, în scopul participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa
comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor.
19.Drepturile-garanţii
Constituţia României reglementează două importante drepturi-garanţii, care au drept scop

asigurarea protecţiei eficiente a tuturor celorlalte drepturi: dreptul de petiţionare şi dreptul
persoanei vătămate de către o autoritate publică.
a. Dreptul de petiţionare
este consacrat de art. 51 din Constituţie. Alineatul (1) al acestui text stabileşte principiul
potrivit căruia „cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii”. Singura
condiţie prescrisă de art. 51 pentru exercitarea acestui drept de către indivizi este de ordin
formal: petiţiile să fie formulate numai în numele semnatarilor, nefiind protejate juridic petiţiile
anonime.
35
Titularii dreptului de petiţionare sunt fie indivizii, fie grupurile de indivizi, fie organizaţiile
legal constituite. Acestea din urmă, potrivit art. 51 alin. (2), au dreptul să adreseze petiţii exclusiv
în numele colectivelor pe care le reprezintă.
Articolul 51 alin. (4) stabileşte obligaţia corelativă a autorităţilor publice de a răspunde la
petiţiile ce le sunt adresate în termenele şi condiţiile stabilite prin lege. Aceste termene şi condiţii
variază în funcţie de tipul petiţiilor – cereri, reclamaţii, sesizări, propuneri – şi în funcţie de
nivelul autorităţii publice competente. De regulă, termenele sunt cu atât mai lungi, cu cât
autoritatea publică se află la un nivel mai înalt. Tot prin lege mai trebuie reglementate şi o serie
de garanţii ale acestui drept, inclusiv controlul activităţii de examinare şi de rezolvare a petiţiilor,
precum şi răspunderea pentru încălcările dispoziţiilor legale în materie.
O garanţie importantă a dreptului la petiţionare este gratuitatea exercitării acestuia: art. 51
alin. (3) statuează că exercitarea dreptului la petiţionare este scutită de taxă.
b. Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică
Acest drept, garantat de art. 52 din Constituţie, se află în strânsă corelaţie cu dreptul de
petiţionare şi constituie temeiul constituţional al răspunderii autorităţilor publice pentru
vătămările produse persoanelor fizice prin:
a) emiterea unui act administrativ;
b) nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri adresate de o persoană;
c) săvârşirea unei erori judiciare prin care s-au produs prejudicii.
Trebuie precizat că sfera noţiunii de „act administrativ” utilizată de art. 52 alin. (1) cuprinde
actele administrative ale tuturor autorităţilor publice, nu numai ale autorităţilor executive.
În cazul în care se află într-una din situaţiile menţionate la alin. (1) [lit. a) şi b) de mai sus],
orice persoană are dreptul la:
a) recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim;
b) anularea actului vătămător;
c) repararea pagubei.
Avocatul Poporului
36
Una din cele mai importante garanţii ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale, aflate la
dispoziţia cetăţenilor, este instituţia Avocatului Poporului, denumire sub care legiuitorul
constituant a consacrat vechea instituţie a Ombudsman-ului. Apărută în Suedia în secolul al
XVIII-lea (primul Ombudsman a fost numit de Parlamentul suedez în 1766, iar Constituţia
Suediei din 1809 a consacrat expres această instituţie), instituţia Ombudsman-ului a fost
preluată, în timp, de majoritatea democraţiilor europene şi nu numai, chiar la nivelul unor
organizaţii internaţionale (Ombudsman-ul Uniunii Europene). Termenul „ombudsman” semnifică,
în limba suedeză, un reprezentant, delegat, agent sau garant al cuiva sau o persoană autorizată să
acţioneze în numele şi în serviciul cuiva. Deşi a fost consacrat în diversele ţări sub denumiri
diferite – Mediatorul Republicii și din 2008, Apărătorul Drepturilor (Défenseur des droits) în
Franţa, Slujitorul Dreptăţii (Provedor de Justiça) în Portugalia, Apărătorul Poporului (Defensor
del Pueblo) în Spania, Comisar pentru Administraţie în Cipru, Comisar al drepturilor cetățenilor
în Polonia etc. – esenţa instituţiei Ombudsman-ului a rămas aceeaşi, respectiv protecţia
drepturilor cetăţeanului împotriva abuzurilor administraţiei publice.
În literatura juridică, Ombudsman-ul a fost definit ca o formă de control independent al
autorităţilor publice sau ca un organ extraordinar de control al administraţiei publice, situat în
afara procedurilor obişnuite de atacare a acesteia. Au fost identificate următoarele trăsături
generale ale acestei instituţii:
1. scopul instituţiei: protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale;
2. independenţa faţă de celelalte autorităţi ale statului;
3. modalităţile de sesizare: atât din oficiu, cât şi la cerere;
4. mijloacele de acţiune diverse, inclusiv rapoarte adresate parlamentelor; ca trăsătură
comună, Ombudsman-ul nu poate anula sau modifica actele controlate.
În România, instituţia Ombudsman-ului a fost preluată odată cu Constituţia din 1991, ca

element de totală noutate în dreptul constituţional românesc, sub denumirea de Avocatul
Poporului. Instituţia Avocatului Poporului a început să funcţioneze abia în 1997, după adoptarea
legii sale organice (Legea nr. 35/1997, modificată în urma revizuirii textelor constituţionale şi
republicată4). Receptarea acestei instituţii atât de populare, după cum s-a văzut, în sistemele
4
Republicată în M. Of. nr. 277 din 15 aprilie 2014.
37
democratice, a însemnat, cel puţin teoretic, o consacrare a asumării, de către statul român, a
principiilor statului de drept şi protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Potrivit art. 58 alin. (1) din Constituţia revizuită şi art. 6 alin. (1) din legea organică, Avocatul
Poporului este numit pe o perioadă de 5 ani, pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor
fizice. Acelaşi text constituţional consacră şi existenţa adjuncţilor Avocatului Poporului, care
sunt specializaţi pe domenii de activitate. Stabilirea numărului de adjuncţi este lăsată pe seama
legiuitorului organic. În prezent, art. 10 din Legea nr. 35/1997 prevede că Avocatul Poporului
este asistat de adjuncţi, pe durata mandatului său. Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 35/1997,
domeniile de specializare a adjuncţilor Avocatului Poporului sunt:
a) drepturile omului, egalitate de şanse între femei şi bărbaţi, culte religioase şi minorităţi
naţionale;
b) drepturile copilului, ale familiei, tinerilor, pensionarilor, persoanelor cu handicap;
c) armată, justiţie, poliţie, penitenciare;
d) proprietate, muncă, protecţie socială, impozite şi taxe;
e) prevenirea torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante în
locurile de detenţie5.
Adjuncţii Avocatului Poporului sunt numiţi de către birourile permanente ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului, cu avizul comisiilor juridice ale celor două camere.
Durata mandatului Avocatului Poporului este de 5 ani, iar numirea sa se face de Camerele
Parlamentului, în şedinţă comună, potrivit art. 58 alin. (1), respectiv art. 65 lit. i) din Constituţie.
În varianta constituţională iniţială, mandatul Avocatului Poporului era de 4 ani, iar numirea se
făcea de către Senat.
Articolul 2 alin. (1) din legea organică consacră principiul independenţei Avocatului
Poporului faţă de orice autoritate publică, în condiţiile legii. De asemenea, textul legal precizează
că, în exercitarea atribuţiilor sale, Avocatul Poporului nu se substituie autorităţilor publice. Ca un
corolar, Avocatul Poporului nu poate fi supus niciunui mandat imperativ sau reprezentativ.
Nimeni nu îl poate obliga pe Avocatul Poporului să se supună instrucţiunilor sau dispoziţiilor
sale.
5
Atribuție introdusă prin O.U.G. nr. 48 din 26 iunie 2014 (M. Of. nr. 485 din 30 iunie 2014).
38
Articolul 59 alin. (1) din Constituţie stabileşte că Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile
din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile şi libertăţile lor, în limitele stabilite de
lege. Pentru a conferi eficienţă activităţii acestei instituţii, atât Constituţia, cât şi legea organică
instituie obligaţia autorităţilor publice de a asigura Avocatului Poporului sprijinul necesar în
exercitarea atribuţiilor sale. În soluţionarea problemelor cu care se autosesizează sau este sesizat,
Avocatul Poporului poate face anchete, poate formula recomandări, care nu pot fi supuse nici
controlului parlamentar, nici celui judecătoresc.
Pe lângă competența generală de soluționare a cererilor care îi sunt adresate, competență dată
de Constituție și de legea organică, Avocatul Poporului are și următoarele competențe speciale, în
relație cu alte garanții instituționale ale drepturilor fundamentale:
a) dreptul de a sesiza Curtea Constituțională cu neconstituționalitatea unei legi înainte de
promulgare [art. 146 lit. a) din Constituție];
b) dreptul de a sesiza Curtea Constituțională cu o excepție de neconstituționalitate [art. 146 lit.
d) din Constituție];
c) obligația Curții Constituționale de a solicita punctul de vedere al Avocatului Poporului în
cauzele privind protecția drepturilor fundamentale [art. 13 lit. d) din Legea nr. 35/1997];
d) poate sesiza instanţa de contencios administrativ, în condiţiile legii contenciosului
administrativ [art. 13 lit. j) din Legea nr. 35/1997 și art. 1 alin. (3) din Legea nr.
554/2004];
e) poate sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție cu o cerere de recurs în interesul legii (art.
514 C. proc. civ., republicat).
Legea organică, în art. 15 alin. (4), stabileşte sfera actelor care nu pot face obiectul activităţii
instituţiei Avocatul Poporului: actele emise de Camera Deputaţilor, de Senat sau de Parlament,
actele şi faptele deputaţilor şi senatorilor, ale Preşedintelui României şi ale Guvernului, precum
şi ale Curţii Constituţionale, ale preşedintelui Consiliului Legislativ şi ale autorităţii
judecătoreşti.
Cererile adresate Avocatului Poporului sunt scutite de taxa de timbru. Condiţiile de formă ale
unei cereri adresate Avocatului Poporului sunt: să fie formulată în scris şi să nu fie anonimă. De
asemenea, petiţionarul trebuie să dovedească întârzierea sau refuzul administraţiei publice de a
39
soluţiona legal cererea. Legea instituie şi un termen maxim de 1 an în care pot fi introduse
plângerile îndreptate împotriva încălcărilor drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti prin acte sau
fapte ale administraţiei publice, termen calculat în raport cu data producerii încălcării sau cu data
la care persoana în cauză a luat cunoştinţă despre faptele care fac obiectul plângerii. Avocatul
Poporului poate respinge motivat cererile vădit nefondate sau poate cere date suplimentare
pentru analiza şi soluţionarea cererilor.
În cazul în care Avocatul Poporului constată că soluţionarea cererii cu care a fost sesizat este
de competenţa autorităţii judecătoreşti, el se poate adresa, după caz, ministrului justiţiei,
Ministerului Public sau preşedintelui instanţei de judecată, care sunt obligaţi să comunice
măsurile luate. Ca o garanţie suplimentară pentru protecţia drepturilor fundamentale, în textul
legii organice a fost introdusă posibilitatea de a consulta Avocatul Poporului, acordată prin lege
(art. 27 din legea organică republicată) iniţiatorilor de proiecte de legi şi ordonanţe care, prin
conţinutul lor, privesc drepturile şi libertăţile cetăţenilor, prevăzute de Constituţia României, de
pactele şi de celelalte tratate internaţionale privitoare la drepturile omului, la care România este
parte.
Potrivit legii contenciosului administrativ, modificată, Avocatul Poporului, în urma
controlului realizat, potrivit legii sale organice, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau refuzul
autorității administrative de a-și realiza atribuțiile legale nu poate fi înlăturat decât prin justiție,
poate sesiza instanța competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului.
Petiționarul dobândește de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate. Daca
petiționarul nu își însușește acțiunea formulată de Avocatul Poporului la primul termen de
judecată, instanța de contencios administrativ anulează cererea.
În îndeplinirea rolului şi funcţiilor sale, Avocatul Poporului dispune de o serie de mijloace de

acţiune: are dreptul să facă anchete, să audieze şi să ia declaraţii de la conducătorii autorităţilor
administraţiei publice sau de la orice alt funcţionar. În cazul în care Avocatul Poporului constată
că plângerea formulată este întemeiată, el va cere, în scris, reformarea sau revocarea actului
administrativ, repararea pagubelor şi repunerea persoanei lezate în situaţia anterioară. Autorităţile
40
vizate trebuie să ia, de îndată, măsurile necesare pentru înlăturarea ilegalităţilor, repararea
pagubelor şi repunerea în drepturi a persoanei lezate.
Dacă autoritatea sau funcţionarul nu înlătură ilegalităţile în termen de 30 de zile de la data
sesizării, Avocatul Poporului se adresează autorităţilor administraţiei publice ierarhic superioare,
care au obligaţia să îi comunice, în termen de cel mult 45 de zile, măsurile luate. Avocatul
Poporului este îndreptăţit să sesizeze Guvernul cu privire la orice act sau fapt administrativ ilegal
al autorităţilor publice centrale şi al prefecţilor, iar neadoptarea de către Guvern, în termen de cel
mult 20 de zile, a măsurilor necesare determină comunicarea situaţiei Parlamentului.
Actele Avocatului Poporului sunt rapoartele şi recomandările.
Avocatul Poporului apare, aşadar, ca una dintre cele mai populare garanţii instituţionale ale
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, atât la nivel european, cât şi la nivel naţional (lucru
demonstrat şi de numărul crescând de sesizări şi de dosare finalizate). Cu toate acestea, legislaţia
care consacră această instituţie este perfectibilă, în sensul introducerii unor instrumente şi mai
eficiente de acţiune în vederea unei cât mai mari protecţii a drepturilor fundamentale.
§2. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor
Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor sunt acele obligaţii consacrate pe cale constituţională,
ca o dimensiune firească a legăturii de cetăţenie şi ca o caracteristică a oricărei societăţi
democratice, în care, pe lângă drepturi, cetăţeanul are şi o serie de îndatoriri. Constituţia
României cuprinde aceste îndatoriri fundamentale în Capitolul III al Titlului II, art. 54-57.
1. Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară
Fidelitatea faţă de ţară este cea mai importantă consecinţă a legăturii de cetăţenie şi, aşa cum
s-a afirmat în doctrină, reprezintă însuşi fundamentul celorlalte îndatoriri cetăţeneşti. Potrivit art.
54 alin. (1) din Constituţie, fidelitatea faţă de ţară este sacră. Niciun alt scop şi nicio altă valoare
41
nu ar putea justifica încălcarea acestei îndatoriri. Un accent deosebit este pus, în textul
constituţional, pe îndatorirea de fidelitate faţă de ţară a celor care ocupă funcţii publice, precum
şi a militarilor. Aceştia răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest
scop, vor depune jurământul prevăzut de lege. Încălcarea acestei îndatoriri, atât de către cetăţenii
obişnuiţi, cât şi de către funcţionari sau militari, atrage aplicarea unor grave sancţiuni, inclusiv de
natură penală.
2. Îndatorirea de apărare a ţării
Apărarea ţării este o îndatorire fundamentală specifică cetăţenilor români, fără deosebire de sex,
origine naţională, religie, ocupaţie etc. Această îndatorire este un corolar al obligaţiei de
fidelitate faţă de ţară şi implică pregătirea tuturor cetăţenilor în vederea apărării ţării împotriva
oricărei agresiuni armate sau a altor acţiuni inamicale. Articolul 55 alin. (2) din Constituţie se
referă la un caz particular al acestei îndatoriri, şi anume acela al îndatoririlor militare. Prin
revizuirea din 2003, acest text a fost modificat substanţial faţă de varianta iniţială. Astfel, în
primul rând, obligativitatea satisfacerii stagiului militar nu mai este prevăzută de Constituţie, ci
urmează a fi stabilită sau nu de o lege organică, alături de condiţiile privind îndeplinirea
obligaţiilor militare. În al doilea rând, Constituţia nu mai restrânge sfera subiectelor acestei
obligaţii la bărbaţii cetăţeni români, cu vârste cuprinse între 20 şi 35 de ani. Legea organică va
putea stabili, așadar, obligaţii militare şi în sarcina femeilor, după cum va putea cuprinde
categoriile exceptate de la îndeplinirea acestor îndatoriri. În alin. (3) al art. 55 se menţine
intervalul de vârstă la care se pot face încorporări (între 20 şi 35 de ani), exceptându-se
voluntarii, pentru care legea organică va putea prevedea alte condiţii.
3. Îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice
Contribuţia la cheltuielile publice este reglementată de art. 56 din Constituţie ca o îndatorire a

cetăţenilor, corelativă drepturilor acestora rezultate din funcţia socială a statului. Textul
constituţional precizează modul în care se realizează această îndatorire – prin intermediul
impozitelor şi taxelor. Stabilirea acestora nu poate fi, însă, arbitrară. Articolul 56 alin. (2) şi (3)
42
consacră principii de o importanţă deosebită: proporţionalitatea şi echitatea sarcinilor fiscale,

precum şi principiul legalităţii în materie fiscală. Astfel, sistemul legal de impuneri trebuie să
asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale, adică să nu impună sarcini excesive în raport cu
posibilităţile de îndeplinire a lor. De asemenea, textul constituţional interzice impunerea oricăror
alte prestaţii, cu excepţia celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale (catastrofe naturale,
stări excepţionale etc.). Principiul legalităţii în materie fiscală mai este exprimat şi în art. 139
alin. (1) din Constituţie: „Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale
bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege”. Atunci când este vorba de
bugetele locale, sarcinile fiscale se stabilesc de către autorităţile competente numai în
conformitate cu prevederile legale.
4. Îndatorirea de exercitare cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor
Îndatorirea fundamentală prevăzută de art. 57 din Constituţie are un caracter general,

incumbând atât cetăţenilor români, cât şi străinilor sau apatrizilor aflaţi pe teritoriul României.
Această îndatorire este o expresie a principiului general al bunei-credinţe aplicat în materia
drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi se constituie ca o garanţie a acestora: „Cetăţenii
români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale
cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”.
VII. BIBLIOGRAFIE:
Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului
(republicată în M. Of. nr. 844 din 15 septembrie 2004)
Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor (M. Of. nr. 11
din 8 ianuarie 2007)
Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este
parte,Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2003
Geneza Constituţiei României,Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1998
Deciziile Curţii Constituţionale a României,publicate în Monitorul Oficial al României, partea
I, 1992 – iulie 2008
Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi Convenţia europeană a drepturilor
omului,http://www.ccr.ro/cedo/cuprins.html)
43
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea în cauza Brumărescu c. României(1999)

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea în cauza Raicu c. României (2006)
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea în cauza Bursuc c. României (2004)
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea în cauza Partidul Comuniştilor
(Nepecerişti) şi Ungureanu c. României (2005)
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea în cauza Filip c. României (2007)
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea în cauza Maria Atanasiu ș.a. c.
României (2010)
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea în cauza Vlad ș.a. c. României (2013)
Marius Balan, Drept constituțional și instituții politice. Vol. I, Ed. Hamangiu, București, 2015
Constantin Brânzan, Avocatul Poporului. O instituţie la dispoziţia cetăţeanului,Ed.
Juridica, Bucureşti,2002
Dominique Chagnollaud, Guillaume Drago, Dictionnaire des droits fondamentaux, Dalloz,
Paris, 2006
Dominique Chagnollaud, Droit constitutionnel contemporain, tome 1 – Théorie générale. Les
régimes étrangers, 5eéd., Dalloz, Paris, 2007
Viorel Mihai Ciobanu, Accesul liber la justiţie – principiu constituţional, în
Liber AmicorumIoan Muraru. Despre constituţionalitate şi constituţionalism,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006
Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia
României revizuită. Comentarii şi explicaţii,Ed. All Beck, Bucureşti, 2004
Ștefan Deaconu, Drept constituțional. Ediția a doua, C.H.Beck, București, 2013
Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998
Tudor Drăganu, Liberul acces la justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003
Louis Favoreu, Patrick Gaïa, Richard Ghevontian, Ferdinand Melin-Soucramanien, Otto
Pfersmann, Joseph Pini, André Roux, Guy Scoffoni, Jérôme Tremeau, Droit des libertés
fondamentales,2eéd., Dalloz, Paris, 2002
Manuel Guţan, Libertatea de conştiinţă în lumina Constituţiei din 1991 şi a Declaraţiei universale
a drepturilor omului,în volumul 50 de ani de la proclamarea Declaraţiei universale a drepturilor
omului, Ed. Academiei Trupelor de Uscat, Sibiu, 1999
Manuel Guțan, Bianca Selejan-Guțan (editors), Europeanisation and Judicial Culture in
Contemporary Democracies, Ed. Hamangiu, 2014
David J. Harris, Michael O’Boyle, Colin Warbrick,Law of the European Convention of
Human Rights, second edition, 2009, Oxford University Press, 2009
David J. Harris, Donna Gomien, Leo Zwaak,Convention Européenne des Droits de l’Homme
et Charte Sociale Européenne: droit et pratique,Editions du Conseil de l’Europe, Strasbourg,
1997
Gheorghe Iancu, Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale în România,Ed. All
Beck,Bucureşti,2003
Gheorghe Iancu, Gheorghe Glăvan, Noile drepturi fundamentale,în A.U.B.
nr. I/2004
Bertrand Mathieu, Michel Verpeaux, Contentieux constitutionnel des droits
fondamentaux,L.G.D.J., Paris, 2002
44
Ioan Muraru, Avocatul Poporului – instituţie de tip ombudsman, Ed. All Beck, Bucureşti,
2004
Ioan Muraru, Articolul 15. [Neretroactivitatea legii] în Ioan Muraru, Elena Simina
Tănăsescu, Constituția României. Comentariu pe articole, C.H.Beck, București, 2008
Ioan Muraru, Articolul 58. În Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României.
Comentariu pe articole, C.H.Beck, București, 2008
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României. Comentariu pe articole,

C.H.Beck, București, 2008
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice,ed. a 11-a vol.
I, Ed. All Beck,Bucureşti,2003
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tănăsescu, Marian Enache, Gheorghe
Iancu, Interpretarea Constituţiei. Doctrină şi practică,Ed. Lumina Lex,Bucureşti,2002
Corneliu-Liviu Popescu, Comentariu la Decizia CCR nr. 567/2006, în Curierul Judiciar nr.
9/2006
Bianca Selejan-Guțan, Simina Elena Tănăsescu, Roumanie. In vol. La multiplication des
garanties et des jugesdans la protection des droits fondamentaux :coexistence ou conflitentre les
systèmes constitutionnels,internationaux et régionaux ?Évolution d’une décennie. (2013)
XXIX Annuaire International de justice constitutionnelle
Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, ed. a 4-a,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011
Bianca Selejan- Guţan, Spre o nouă ordine publică europeană: Convenţia europeană a
drepturilor omului şi Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, în Bogdan Iancu (ed.),
The EU as the Paradigm of Future European Statehood/Uniunea Europeană ca paradigmă a
statalităţii viitoare, New Europe College, Bucureşti, 2007
Bianca Selejan- Guţan, Laura- Maria Crăciunean, Drept internaţional public, ediția a doua,
Hamangiu, Bucureşti, 2014
Bianca Selejan- Guţan, Horaţiu-Alexandru Rusu, Hotărârile CEDO împotriva României.
1998-2006, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006
Frédéric Sudre, Droit européen et international des droits de l’homme,6 eéd. refondue, P.U.F.,
Paris, 2003
Simina Elena Tănăsescu, Principiul egalităţii în dreptul românesc,Ed. All
Beck, Bucureşti, 1999
Simina Elena Tănăsescu, Cronica jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, în
R.D.Pb. 1995-2007
Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi
45
VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE:
IX. TESTE DE AUTOEVALUARE/EVALUARE:

Dreptul de proprietate asupra terenurilor aparține:
a) numai cetățenilor români
b) cetățenilor români și cetățenilor străini, în anumite condiții
Avocatul Poporului este:

a) un organ subordonat Parlamentului
b) un avocat care pledează gratuit
c) o instituţie independentă
Accesul liber la justiţie:

a. poate fi restrâns, în condiţiile legii
b. poate fi restrâns, în condiţiile art. 53 din Constituţie
c. nu poate fi restrâns
Explicați răspunsul (separat, pe foaia de examen
Orice drept fundamental:

a. poate fi restrâns în funcţie de necesitate, fără o prevedere legală în acest sens
b. poate fi restrâns în mod excepţional
c. poate fi suprimat prin lege
d. poate fi suprimat numai prin modificarea Constituției
Libertatea de exprimare poate fi limitată:

a) oricând, prin lege
b) doar dacă se aduce o ofensă autorității
c) doar dacă se încalcă anumite valori constituționale
Explicați răspunsul (separat, pe foaia de examen)
Avocatul Poporului emite:

a) recomandări
46
b) decizii obligatorii
c) rezoluții
Dreptul la grevă aparţine:

a. numai cetăţenilor români
b. cetăţenilor români și cetățenilor străini, fără alte condiționări
c. salariaților
d. salariaților, elevilor și studenților
Accesul liber la justiţie:

a. poate fi restrâns, în condiţiile legii
b. poate fi restrâns, în condiţiile art. 53 din Constituţie
c. nu poate fi restrâns
Orice drept fundamental:

a. poate fi restrâns în funcţie de necesitate, fără o prevedere legală în acest sens
b. poate fi restrâns în mod excepţional
c. poate fi suprimat prin lege
47
TEMA 2 – DESPRE PUTERE

 înțelegerea conceptului de putere politică și a conceptului de putere de stat
 cunoașterea trăsăturilor puterii de stat
 înțelegerea principiului separației puterilor în stat și a consecințelor acestuia
 identificarea modului de funcționare a separației puterilor în stat
 identificarea sistemelor constituționale bazate pe acest principiu
III. Termeni de referinţă (concepte cheie): putere, suveranitate, separația puterilor în

stat
 Noțiunea puterii
 Originea și trăsăturile puterii publice
 Exercitarea puterii în regimurile constituționale democratice
 Principiul separației puterilor în stat

Deşi noţiunile de putere politică şi putere de stat sunt uneori folosite ca sinonime,
desemnând unicul factor general de comandă socială, ele nu trebuie totuşi confundate.
Astfel, puterea politică poate desemna, pe de-o parte, puterea poporului sau, pe de altă
parte, puterea partidelor sau a altor formaţiuni politice, în vreme ce componenta politică a
puterii de stat se reflectă asupra unor trăsături ale organelor care o exercită.
48
§1. Noţiunea puterii de stat

Deşi noţiunile de putere politică şi putere de stat sunt uneori folosite ca sinonime, desemnând
unicul factor general de comandă socială, ele nu trebuie totuşi confundate. Astfel, puterea
politică poate desemna, pe de-o parte, puterea poporului sau, pe de altă parte, puterea partidelor
sau a altor formaţiuni politice, în vreme ce componenta politică a puterii de stat se reflectă asupra
unor trăsături ale organelor care o exercită. În doctrină s-a subliniat că sintagma „putere politică”
desemnează puterea poporului (naţiunii), concept cu un conţinut mai larg decât cel de putere de
stat, care reprezintă partea instituţionalizată a puterii politice, cele două aflându-se într-o relaţie
de la întreg la parte (Ioan Muraru, Simina Tănăsescu). În aceeaşi ordine de idei, un alt autor arăta
că „puterea de stat reprezintă forma oficialmente recunoscută a puterii politice, forma publică
sub care se organizează şi funcţionează această putere” (Ion Deleanu).
Aşadar, puterea de stat este o formă a puterii politice, ale cărei trăsături se regăsesc în
puterile statului, dar trăsăturile puterii de stat nu se regăsesc în totalitate în ansamblul puterii
politice.
§2. Originea şi trăsăturile puterii de stat
2.1. Suveranitatea puterii de stat
Suveranitatea este unul dintre cele mai controversate subiecte ale doctrinei dreptului
constituţional.
Ca atribut al statului, suveranitatea reprezintă dreptul acestuia de a decide liber în treburile sale
interne şi externe. În acest sens, suveranitatea apare ca fiind cea mai importantă trăsătură a
puterii de stat, în cele două dimensiuni ale sale: suveranitatea internă sau supremaţia şi
suveranitatea externă sau independenţa.
49
Supremaţia este acea trăsătură a puterii de stat de a fi superioară celorllate puteri sociale
constituite în interiorul acelui stat. Supremaţia se manifestă prin capacitatea puterii de stat de a
reglementa relaţiile sociale prin norme juridice obligatorii în societatea organizată în stat.
Independenţa desemnează dreptul deplin, exclusiv şi nelimitat, decât prin ordinea
juridică internaţională, al puterii de stat de a decide în toate problemele interne şi externe, fără
amestecul sau constrângerea exercitate de o altă putere statală sau suprastatală.
2.2. Teorii privind legitimitatea puterii de stat
1. Teoriile teocratice: puterea este legitimă pentru că este de origine divină; o variantă a teoriei
suveranităţii de drept divin este teoria „dreptului divin providenţial”, originară în doctrina
Sfântului Pavel şi dezvoltată de Toma de Aquino.
2. Secolul al XVIII-lea - teoriile democratice: puterea nu îşi află originea în divinitate, ci în

cetăţeni. Acum s-au dezvoltat teoria suveranităţii populare şi teoria suveranităţii naţionale.
- Teoria suveranităţii populare (Rousseau): suveranitatea statului rezidă în popor şi

reprezintă, aşadar, suma părţilor sau „cotelor” egale de suveranitate ale fiecărui individ.
- Teoria suveranităţii naţionale: suveranitatea nu aparţine poporului ca sumă de

indivizi, ci naţiunii ca şi colectivitate globală, care o exercită prin reprezentanţi. Această
concepţie se regăseşte în Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului de la
1789 şi în Constituţia revoluţionară franceză din 1791:
Aşadar, remarcăm strânsa legătură dintre sensurile noţiunii de suveranitate, care se întrepătrund,
fără însă a se confunda. Suveranitatea este, aşadar, cea mai importantă trăsătură a puterii de stat,
iar titularul său este poporul. Constituţia României a preluat acest principiu prin art. 2 alin. 1:
„Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale
reprezentativce, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.”
50
2.3. Trăsăturile puterii de stat
Puterea de stat, privită ca posibilitate de a exprima şi realiza voinţa poporului, se caracterizează

printr-o serie de trăsături generale: caracterul de putere de constrângere, caracterul social,
caracterul oficial şi organizat.
§3. Modurile de exercitare a puterii de stat în regimurile democratice
Exercitarea puterii de stat nu are loc într-un mod unitar. Teoriile suveranităţii populare şi
suveranităţii naţionale au dat naştere unor moduri diferite de exercitare democratică a puterii.
3.1. Moduri de exercitare a puterii rezultate din teoria suveranităţii populare: democraţia
directă şi democraţia semi-directă
3.2. Regimul reprezentativ: mod de exercitare a puterii rezultat din teoria suveranităţii
naţionale
§4. Principiul separaţiei puterilor în stat

Principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat reprezintă unul din cele mai faimoase
fundamente ale constituţionalismului modern şi, în acelaşi timp, una din cele mai controversate
teme din sfera dreptului public în general.
4.1. Apariţia teoriei clasice a separaţiei puterilor
1. John Locke, în lucrarea sa Essay on Civil Government (1690), a fost primul care a enunţat
principiul separaţiei puterilor, pornind de la ideea că nu trebuie acordate aceluiaşi individ sau
grup de indivizi toate puterile.
2. Cea mai cunoscută versiune a teoriei separaţiei puterilor rămâne, însă, legată de numele
francezului Montesquieu şi de lucrarea sa L’Esprit des lois (1748): încredinţarea întregii puteri
aceluiaşi individ sau organ duce la abuz de putere în detrimentul libertăţii individului: „Atunci
51
când puterea legislativă şi puterea executivă sunt reunite în aceeaşi persoană sau corp de aleşi, nu
mai există libertate, deoarece se poate naşte teama că acelaşi monarh sau acelaşi senat va face
legi tiranice pentru a le executa în mod tiranic.” De aceea, „pentru ca să nu existe posibilitatea de
a se abuza de putere, trebuie ca, prin rânduiala statornicită, puterea să fie înfrânată de putere”.
Montesquieu distinge cele trei puteri devenite astăzi clasice: puterea legislativă (sau
puterea de a face legi, de a le modifica şi abroga), puterea executivă (sau puterea de a aplica
legile) şi puterea judecătorească (sau puterea de a pedepsi criminalii sau de a judeca litigiile
între particulari). Pe ultima dintre acestea, Montesquieu o îndepărtează însă din analizele sale
ulterioare, considerând-o „aproape nulă”.
4.2. Critica şi evoluţia teoriei clasice a separaţiei puterilor

Teoria clasică a separaţiei puterilor a fost repede preluată de primele constituţii scrise şi declaraţii
de drepturi de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Ea a fost dezvoltată şi adaptată cu precădere în
secolul al XIX-lea, în funcţie de necesităţile aplicării sale practice. Se afirmă chiar că ea a fost
preluată de constituţiile revoluţionare într-o formă total diferită de cea elaborată de Montesquieu:
„în timp ce Montesquieu înţelegea principiul de o manieră suplă, revoluţionarii i-au dat o
interpretare rigidă.” (G. Burdeau) sau că pur şi simplu, de-a lungul timpului, expresia iniţială şi-a
schimbat total sensul. Teoria nu a fost ferită de critici şi chiar de negări ale necesităţii sale
practice. Astfel, de exemplu, unii au contestat separaţia puterilor pentru că ar contraveni
caracterului „indivizibil” al suveranităţii. Alţii au obiectat că separaţia puterilor poate duce la
paralizia activităţilor statului.
4.3. Clasificarea regimurilor constituţionale contemporane după criteriul separaţiei puterilor

- regimuri bazate pe confuziunea puterilor
- regimuri bazate pe separaţia puterilor
- regimuri bazate pe separaţia rigidă a puterilor
- regimuri bazate pe separaţia suplă a puterilor
52
Regimurile de confuziune a puterilor presupun ca întreaga putere să fie reunită în mâinile

unui individ sau organ. Sunt cunoscute două astfel de regimuri: regimul dictatorial şi
guvernământul de adunare.
Regimurile bazate pe separaţia puterilor se subclasifică, la rândul lor, în regimuri de separaţie

rigidă, respectiv suplă, a puterilor. Separaţia puterilor este rigidă atunci când accentul se pune,
în funcţionarea sistemului, pe independenţa reciprocă a legislativului şi executivului şi pe
controlul reciproc al acestora şi suplă atunci când accentul se pune pe colaborarea legislativului
cu executivul. Aplicarea unei separaţii rigide a dat naştere regimului prezidenţial, iar a celei
suple, regimului parlamentar.
4.4. Consacrarea principiului separaţiei puterilor în Constituţia României din 1991

Principiul separaţiei puterilor nu a fost consacrat în mod explicit în textul iniţial al Constituţiei
României din 1991. Absenţa consacrării exprese a fost suplinită, însă, prin substanţa textului
constituţional, iar doctrina a semnalat factorii care demonstrau existenţa consacrării implicite a
separaţiei puterilor:
- reglementarea în Constituţie a celor trei puteri sau funcţii clasice ale statului:
Parlamentul, Preşedintele şi Guvernul, autoritatea judecătorească;
- din punct de vedere formal, şi ordinea reglementării acestor puteri era cea clasică:
puterea legislativă, executivă şi judecătorească;
- sub aspectul modului de aplicare a separaţiei puterilor, doctrina a remarcat preeminenţa
puterii legislative, precum şi mijloacele de interacţiune pentru crearea unui echilibru al
legislativului cu executivul.
Aşadar, se poate spune că reglementările constituţionale din 1991 reflectau, ca şi cele ale
multor state democratice, consacrarea implicită a principiului separaţiei puterilor, marcat, însă,
de evoluţiile menţionate anterior. De asemenea, principiul separaţiei puterilor, deşi nu apărea
expres în Constituţie, a fost deseori invocat de Curtea Constituţională în argumentarea deciziilor
sale, fiind considerat ca făcând parte de drept din norma constituţională de referinţă.
53
Consacrarea explicită a principiului separaţiei puterilor a intervenit odată cu revizuirea

Constituţiei României din anul 2003. Astfel, art. 1 al Constituţiei a fost completat cu alin. 4, care
statuează că: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor –
legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”.
Remarcăm utilizarea, alături de termenul clasic consacrat de „separaţie” a puterilor şi a
noţiunii moderne de „echilibru” al puterilor, potrivit cu evoluţiile doctrinare şi constituţionale din
acest domeniu. De asemenea, remarcăm că legiuitorul constituant a preferat să menţină termenul
de „puteri” în locul celui de „funcţii”, mai apropiat de realitatea constituţională. Desigur, este
vorba despre o reglementare de principiu, cu valoare de coordonată fundamentală a statului şi a
autorităţilor sale.
VII. BIBLIOGRAFIE:
Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția
României revizuită. Comentarii și explicații, Ed. All Beck, București , 2004
Dan Claudiu Dănișor, Constituția României comentată. Titlul I. Principii generale, Ed.
Universul Juridic, București , 2009
Ștefan Deaconu, Instituții politice, Ed. C.H. Beck, București , 2013
Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice. Tratat, Ed. Europa Nova, București , 1996
Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale – în dreptul român și în dreptul comparat, Ed.
C.H. Beck, București , 2006
Bogdan Dima, Conflictul între palate. Raporturile de putere dintre Parlament, Guvern și
Președinte în România postcomunistă, Ed. Hamangiu, București , 2014
Tudor Drăganu, Drept consti tuțional și instituții politice. Tratat elementar, vol. I și II, Ed.
Lumina Lex, București , 1998
Victor Duculescu, Drept constituțional comparat, vol. I și II, Ed. Lumina Lex, București , 1999
Manuel Guțan, Transplantul consti tuțional și obsesia modelului semiprezidențial francez în
România contemporană (I), în Pandectele Române nr. 5/2010.
54
Cristian Ionescu, Drept consti tuțional și instituții politice, ed. a 2-a, Ed. All Beck, București ,
2004
Antonie Iorgovan, Drept constituțional și instituții politi ce. Teoria generală, Ed. Galeriile J.-L.
Calderon, București , 1994
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, ed. a 12-a, vol.
II, Ed. C.H. Beck, București , 2006
Daiana Maura Vesmaș, Fenomenul guvernării. Repere fundamentale, Ed. Burg, Sibiu, 2003
Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi

1. Descrieţi fenomenul puterii în societate. Încadraţi puterea politică în rândul puterilor sociale.
2. Definiţi şi caracterizaţi puterea de stat.
3. Sensurile noţiunii de suveranitate.
4. Teoriile despre suveranitate.
5. Originile teoriei separaţiei puterilor.
6. Cum a evoluat teoria separaţiei puterilor?
7. Cum este consacrată separaţia puterilor în Constituţia României?
IX. TESTE DE AUTOEVALUARE/EVALUARE:
Teoria suveranității populare a fost dezvoltată de:

a) Montesquieu
b) Rousseau
c) Kelsen
55
Suveranitatea este:
a) sinonimă cu statul
b) o trăsătură a puterii de stat
c) o prerogativă a poporului
Teoria suveranităţii populare vizează:
a) „suveranitatea aparţine poporului”
b) „fiecare cetăţean deţine o cotă-parte din suveranitate”
c) „suveranitatea aparţine naţiunii”
În regimul constituţional prezidenţial se aplică:

a) separaţia flexibilă a puterilor
b) separaţia rigidă a puterilor
56
TEMA 3 - Trăsăturile statului român contemporan

 înțelegerea noțiunilor cu care oprerează articolul 1 din Constituție
 identificarea trăsăturilor statului român
 identificarea valorilor supreme ale statului român
III. Termeni de referinţă (concepte cheie): stat național, suveran și independent, unitar
și indivizibil; stat de drept; stat democratic; stat social; valori supreme
 România – stat național
 România - stat suveran și independent
 România – stat unitar și indivizibil
 România – stat de drept
 România – stat democratic și social
 Valorile supreme ale statului român
V. Rezumatul ideilor principale. Constituţia României caracterizează, în articolul

statul român ca fiind un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil,
stat de drept, democratic şi social. Aceste trăsături sunt „esenţiale pentru definirea
sa în cadrul democraţiei constituţionale”.
57
§1. România – stat naţional
Caracterul naţional al statului român exprimă unitatea naţiunii ca bază a statului,

conntinuitatea şi coeziunea acesteia, ca rezultat al unui proces istoric îndelungat şi marcat de
importante etape în lupta poporului român pentru unitate naţională: formarea statului unitar
român ca urmare a unirii principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti la 1859 şi formarea statului
naţional unitar român prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România, la 1
decembrie 1918.
§2. România – stat suveran şi independent
Suveranitatea: observăm că, interpretând sistemativ art. 1 alin. 1 şi art. 2 ale

Constituţiei, termenul este folosit în două sensuri diferite: acela de trăsătură a statului şi acela de
putere de stat. De aceea, în doctrină s-a discutat, în legătură cu acest ultim sens, apartenenţa
reglementării constituţionale româneşti la una din cele două mari teorii ale suveranităţii –
suveranitatea populară şi suveranitatea naţională. Reglementarea românească potrivit căreia
titularul suveranităţii o exercită în primul rând prin organele sale reprezentative se
fundamentează pe teoria suveranităţii naţionale, cu unele elemente preluate din teoria
suveranităţii populare şi anume exercitarea directă a suveranităţii prin referendum.
§3. România – stat unitar şi indivizibil
Caracterul unitar al statului român clarifică forma structurii de stat a acestuia, deci implică o
dimensiune teritorială. România prezintă, aşadar, toate caracteristicile generale deja analizate ale
structurii unitare a statului: o singură formaţiune statală, o singură constituţie, un singur sistem
58
de organe centrale, o singură cetăţenie. Caracterul indivizibil al statului depăşeşte componenta

sa teritorială, în sensul că toate elementele statului au acest caracter: statul nu poate fi divizat,
total sau parţial, iar subdiviziunile existente au un caracter pur administrativ.
§4. România – stat de drept
Conceptul de stat de drept este unul relativ recent şi înţelegerea lui presupune o abordare
interdisciplinară: sociologică, politologică, filosofică, juridică. Într-o definiţie simplă, statul de
drept apare ca „statul limitat prin drept”, opus statului absolutist, în care guvernanţii nu sunt
obligaţi să respecte normele juridice.
În versiunea doctrinară engleză privind statul de drept, întâlnim celebra sintagmă rule of
law (domnia legii), care exprimă ideea că statul se supune domniei dreptului, apărută, într-o
primă etapă, ca reacţie la puterea absolută a monarhului (aşa-numita prerogativă regală, care
permitea monarhului să se opună oricărui act adoptat de parlament şi să se sustragă oricărui
control).
Doctrina franceză privind statul de drept a apărut, în principalele sale elemente

ideologice, odată cu perioada revoluţionară, dar s-a dezvoltat ca atare abia începând cu sfârşitul
sec. al XIX-lea. Prima consacrare a ideilor ce trimit la conceptul de stat de drept în franţa este
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului de la 1789. Aici apar ideile principale ale
conceptului: supremaţia asupra statului a drepturilor individuale naturale, inalienabile şi sacre,
consacrarea unei ierarhii de norme – în care supremaţia este deţinută de separaţia puterilor şi de
garantarea drepturilor şi libertăţilor.
Expresia astăzi consacrată cvasiunanim în lumea occidentală „stat de drept” se

datorează doctrinei germane a lui Rechtstaat. Termenul a fost la început utilizat de adversarii
monarhiei absolute şi abia la jumătatea sec. al XIX-lea apare pentru prima dată în doctrina
juridică, la Robert von Mohl, care concepe statul ca Rechtstaat în sens de „stat al exercitării, în
limitele legii, a forţei publice” şi de „limitare legală cât mai strictă a sarcinilor statale în scopul
protejării individului”.
59
Astăzi, Legea fundamentală a Germaniei consacră ca puncte de plecare în fundamentarea

statului de drept: „demnitatea intangibilă a fiinţei umane” (art. 1 alin. 1), faptul că drepturile
fundamentale leagă puterea legislativă, executivă şi judecătorească (art. 1 alin. 3), precum şi
superioritatea ordinii constituţionale - „puterea legislativă este legată de ordinea constituţională,
iar puterile executivă şi judecătorească de lege şi drept” (art. 20 alin. 3). De asemenea, art. 20
alin. 2 al legii fundamentale realizează legătura dintre statul subordonat dreptului şi titularul
suveranităţii – poporul.
Trăsăturile generale ale statului de drept sunt:

a) proclamarea principiului legalităţii;
b) proclamarea supremaţiei Constituţiei (în sistemele constituţionale bazate pe o
constituţie scrisă);
c) proclamarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului;
d) aplicarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat ca diferenţiere a
funcţiilor statului şi a organelor care le îndeplinesc;
e) afirmarea şi realizarea principiului accesului liber la justiţie şi al independenţei
justiţiei;
f) instituirea unui sistem de control al legalităţii şi constituţionalităţii actelor autorităţilor
publice (controlul jurisdicţional al administraţiei publice, controlul constituţionalităţii legilor) ;
g) instituirea şi exercitarea unor forme alternative de control asupra administraţiei la
iniţiativa cetăţenilor (instituţia Ombudsmanului).
§5. România – stat democratic şi social
Valorizarea statului de drept nu ar putea avea loc în absenţa caracteristicilor unui regim politic
democratic. Astfel, cele două concepte – stat de drept şi democraţie – apar astăzi strâns legate
între ele, având şi elemente comune.
Trăsăturile statului democratic sunt:
60
a) proclamarea suveranităţii poporului şi a exercitării acesteia fie direct, fie prin organele
sale reprezentative;
b) proclamarea principiului pluralismului politic;
c) desemnarea organelor reprezentative ale poporului prin alegeri libere, periodice şi
corecte, într-un climat marcat de existenţa pluralismului, toleranţei şi respectului reciproc;
d) proclamarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor; dintre
acestea, un rol important într-un stat democratic îl au „libertăţile de opinie” - libertatea
conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informare, libertatea întrunirilor, dreptul de
asociere – precum şi drepturile exclusiv politice;
e) afirmarea principiului egalităţii tuturor în faţa legii;
f) afirmarea şi realizarea principiului accesului liber la justiţie şi al independenţei justiţiei;
g) instituirea unui sistem de control al legalităţii şi constituţionalităţii actelor autorităţilor
publice (controlul jurisdicţional al administraţiei publice, controlul constituţionalităţii legilor).
Reglementările constituţionale şi legale din România cuprind şi ele toate aceste elemente
caracteristice unui regim politic democratic.
Conceptul de stat social este unul recent în teoria şi practica constituţională

contemporană. Statul social se opune statului liberal pur, neintervenţionist în activitatea social-
economică. În cadrul statului social, sunt specifice măsurile de intervenţie a statului în economie
şi în protecţia socială a unor categorii de persoane.
Caracterul social al statului român transpare atât prin prevederile Constituţiei: art. 32, 34,
41 etc. privind drepturile social-economice; art. 135 - economia; art. 136 – proprietatea; art. 141
- Consiliul Economic şi Social, cât şi prin vasta legislaţie economică şi socială, care este supusă
procesului de adaptare la acquis-ul comunitar, în cadrul procesului de integrare în Uniunea
Europeană.
TEMĂ PENTRU ACASĂ: identificați, pe baza bibliografiei recomandate, valorile supreme
ale statului român.
VII. BIBLIOGRAFIA RECOMANDATĂ

61
Constituția României (republicată în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003)

Decizia Curții constituționale nr. 872/2010 (M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010)
***
Jacques Chevallier, L’Etat de droit, 3e éd., Editions Montchrestien, Paris, 1999
Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României
revizuită. Comentarii și explicații, Ed. All Beck, București, 2004
Dan Claudiu Dănișor, Constituția României comentată. Titlul I. Principii generale, Ed. Universul
Juridic, 2009
Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale – în dreptul român și în dreptul comparat, Ed. C.H.
Beck, București, 2007
Tudor Drăganu, Introducere în teoria și practica statului de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992
Claudia Gilia, Teoria statului de drept, Ed. C.H. Beck, București, 2007
Manuel Guțan, Insuficiențele tradiției constituționale românești sau Un prezent constituțional aflat în
căutarea unui trecut constituți- onal, în George Gîrleșteanu (coord.), Tradițiile democratice ale poporului
român și idealurile Revoluției din decembrie 1989, Ed. Universul Juridic, București, 2015
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și insti- tuții politice, ed. a 12-a, vol. II,
Ed. C.H. Beck, București, 2006
VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Care sunt deosebirile între doctrinele engleză, franceză şi germană cu privire la statul de
drept?
2. Argumentaţi de ce România este un stat de drept.
3. Ce este democraţia?
4. Care sunt trăsăturile statului democratic?
5. Ce este statul social?
IX. TESTE DE AUTOEVALUARE/EVALUARE

„Democraţie” înseamnă:
62
a) puterea aparţine poporului

b) puterea aparţine unui partid
c) puterea aparţine mai multor partide
Dintre trăsăturile statului democratic fac parte:

a) poporul poate decide orice, prin referendum
b) proclamarea și garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
c) pluralismul politic
„Stat de drept” înseamnă:

a) dreptul se aplică numai faţă de cetățeni, nu și față de autorități
b) „statul limitat prin drept”
c) statul creează dreptul
Dintre trăsăturile statului de drept fac parte:

a) existenţa controlului constituţionalităţii legilor
b) supremaţia parlamentului
c) accesul liber la justiţie
63
Capitolul 4 - Partidele politice

 înțelegerea conceptului de partid politic
 cunoașterea funcțiilor partidelor politice
 înțelegerea limitelor paridelor politice
 cunoașterea reglementărilor privind partidele politice în România
 identificarea limitărilor partidelor politice
 identificarea rolului partidelor politice într-o societate democratică
III. Termeni de referinţă (concepte cheie): partide politice, drept de asociere

 Apariția partidelor politice. Noțiunea de partid politic
 Statutul juridic al partidelor politice
 Partidele politice în ordinea constituțională a României
V. Rezumatul ideilor principale. Importanța partidelor politice într-o societate

democratică este incontestabilă. Partidele politice au apărut și au evoluat odată cu
dezvoltarea regimurilor constituționale liberale.

64
§1. Apariţia partidelor politice. Noţiunea de partid politic
De la momentul apariţiei lor, rolul partidelor politice a suferit o evoluţie spectaculoasă, în special
după cel de-al doilea război mondial, ajungându-se ca astăzi partidele să fie considerate ca
jucând „un rol esenţial într-o democraţie reală” (Comisia Europeană de la Veneţia pentru
Democraţie prin Drept) sau ca având „un rol primordial pentru funcţionarea unui regim
democratic” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Refah Partisi c/ Turciei, 2003).
Definiţie: partidele politice sunt asociaţii libere ale cetăţenilor al căror scop este definirea şi
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând ordinea constituţională democratică a
statului şi având vocaţia şi capacitatea guvernării.
§2. Statutul juridic al partidelor politice
2.1. Constituţionalizarea partidelor politice
Doctrina clasică a remarcat patru „atitudini ale dreptului faţă de partidele politice: ostilitatea,
ignorarea, recunoaşterea şi incorporarea” (Hans Triepel). În regimurile politice democratice
contemporane, relevante sunt ultimele două cazuri: recunoaşterea partidelor politice şi
incorporarea lor în textele constituţionale.
2.2. Funcţiile partidelor politice
a) funcţia de reprezentare
b) funcţia de mediere
c) funcţia electorală
d) funcţia guvernamentală
65
2.3. Partidele politice şi libertatea de asociere. Limitări ale partidelor politice
Statutul partidelor politice în democraţiile contemporane se caracterizează prin două mari

trăsături: libertatea şi egalitatea. Libertatea se manifestă atât în formarea, cât şi în activitatea
partidelor politice, în limitele stabilite de ordinea constituţională democratică. Egalitatea
partidelor semnifică mai mult egalitatea şanselor acestora în competiţia pentru putere, bineînţeles
subsumată reglementărilor referitoare la sistemul electoral.
Forme de limitare a existenţei şi activităţii partidelor politice:
- obligaţia înregistrării partidelor politice
- reglementări privind denumirea sau emblema partidului; numărul membrilor sau
durata funcţionării efective; publicarea, sub sancţiunea amenzii, a resurselor financiare ale
partidului; formalităţile necesare înregistrării
- restricţii ale partidelor care fie împiedică formarea lor (măsuri cu caracter preventiv), fie
duc la desfiinţarea acestora (măsuri cu caracter represiv).
Motive care pot duce la dizolvarea partidelor:
- partidele care, prin scopurile sau comportamentul membrilor lor, pot aduce atingere
ordinii constituţionale democratice;
- partidele care militează împotriva independenţei sau integrităţii teritoriale a statului;
- partidele care au scopuri imorale sau criminale;
- partidele ale căror scopuri pun în pericol drepturile şi libertăţile fundamentale;
- partidele extremiste – fasciste, rasiste sau chiar comuniste;
- partidele care îndeamnă la discriminare, ură sau violenţă.
Principiul libertăţii partidelor politice implică şi neamestecul sau amestecul restrâns al statului în
structura şi organizarea internă a partidelor.
§3. Partidele politice în ordinea constituţională a României
4.1. Scurt istoric
66
Forme incipiente de grupare politică similară partidelor au apărut încă din perioada
Regulamentelor Organice, în Principatele române Moldova şi Ţara Românească. În perioada
revoluţiei din 1848, întâlnim denumirea de „partidă” aplicată grupărilor revoluţionare (M.
Kogălniceanu, Dorinţele partidei naţionale în Moldova, 1848), iar la 1857, se vorbea deja, în
Comisia de supraveghere a alegerilor pentru divanurile ad hoc, de existenţa a două „partide” –
cel conservator şi cel naţional.6 Partidele politice moderne au luat naştere, în România, abia după
1860, iar la 1866 curentele şi grupările politice erau deja bine definite şi au continuat să se
dezvolte în întreaga perioadă „democratică” a României moderne, adică oână în anul 1938. La
1875 ia naştere oficial Partidul Liberal (ulterior denumit Partidul Naţional Liberal), iar la 1880 –
Partidul Conservator, deşi ambele aveau deja o istorie de 10-15 ani. Anul 1938 a însemnat primul
pas spre desfiinţarea regimului bazat pe pluralismul politic: regele Carol al II-lea a suspendat
funcţionarea partidelor politice. Acestea au reapărut după 23 august 1944, însă doar pentru scurt
timp. În 1947, România a intrat în „umbra” regimului totalitar, antidemocratic, al partidului unic
(partidul comunist).
După evenimentele din decembrie 1989, democratizarea României a însemnat o
adevărată „explozie” a partidelor politice, firească în contextul reafirmării pluralismului politic.
4.2. Legislaţia actuală privind partidele politice în România
Partidele politice sunt reglementate, în România, atât de Constituţie (art. 8, art. 40, art. 146 lit.
k)), cât şi de o serie de legi organice: Legea nr. 14/2003 privind partidele politice, republicată în
2015, Legea nr. 334/2006 privind finanţarea partidelor politice, republicată în 2015, Legile
electorale.
Constituţia României stabileşte, în art. 8, principiile organizării şi funcţionării partidelor

politice în România.
Art. 40 conţine şi posibilele limitări ale dreptului de asociere, cu privire specială asupra
partidelor politice.
6
Pentru un istoric detaliat al partidelor politice în România, a se vedea D.Vesmaş, Fenomenul guvernării. Editura
Burg, Sibiu, 2003, pp.171-175.
67
Legea partidelor politice - Legea nr. 14/2003 – oferă o reglementare detaliată a tuturor
aspectelor care ţin de înfiinţarea şi funcţionarea partidelor politice, în timp ce finanţarea acestora
face obiectul unei legi organice separate – Legea nr. 43/2003.
Articolul 1 al Legii nr. 14/2003 defineşte partidele politice ca fiind asociaţii cu caracter
politic ale cetăţenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea şi
exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituţie. Sub
aspectul naturii juridice, partidele politice sunt calificate de lege ca fiind persoane juridice de
drept public.
Legea enumeră şi principalele funcţii ale partidelor politice: promovarea valorilor şi
intereselor naţionale, a pluralismului politic, contribuţia la formarea opiniei publice, participarea
cu candidaţi în alegeri şi la constituirea unor autorităţi publci şi stimulează participarea
cetăţenilor la scrutinuri, potrivit legii. Sub aspectul interdicţiilor, legea trimite atât la art. 40 din
Constituţie, cât şi la art. 30 alin. 7, potrivit căruia în exercitarea libertăţii de exprimare sunt
interzise defăimarea ţării sau a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială,
de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică,
precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. De asemenea, potrivit art. 3 alin. 4
din lege, partidele politice nu pot organiza activităţi militare sau paramilitare şi nici alte activităţi
interzise de lege.
Organizarea partidelor politice are la bază statutul şi programul politic propriu al acestora. Art.
10 al legii stabileşte elementele de conţinut ale statutului unui partid: denumirea integrală şi
denumirea prescurtată; descrierea semnului permanent; semnul permanent sub formă grafică
alb-negru şi color, în anexă; sediul central; menţiunea expresă că urmăreşte numai obiective
politice; drepturile şi îndatoririle membrilor; sancţiunile disciplinare şi procedurile prin care
acestea pot fi aplicate membrilor; procedura de alegere a organelor executive şi competenţele
acestora; competenţa adunării generale a membrilor sau a delegaţilor acestora; organele
împuternicite să prezinte candidaturi în alegerile locale, parlamentare şi prezidenţiale; organul
competent să propună reorganizarea partidului sau să decidă asocierea într-o alianţă politică ori
în alte forme de asociere; condiţiile în care îşi încetează activitatea; modul de administrare a
patrimoniului şi sursele de finanţare, stabilite în condiţiile legii; organul care reprezintă partidul
68
în relaţiile cu autorităţile publice şi terţi. De asemenea, legea cuprinde reguli privind organele de
conducere ale partidelor, soluţionarea diferendelor dintre membrii unui partid etc.
- procedura de înregistrare a partidelor politice

- reguli privind modificarea statutului, a programului politic al partidului
- reguli privind asocierea partidelor, precum şi privind reorganizarea partidelor.
- reguli privind încetarea activităţii partidelor politice.
Finanţarea partidelor politice este reglementată de Legea nr. 334/2006. Principalele forme de
finanţare: cotizaţii ale membrilor, donaţii şi legate, venituri provenite din activităţi proprii,
subvenţii de la bugetul de stat. Legea stabileşte scutirea de impozite şi taxe a acestor venituri,
precum şi plafoane pentru unele categorii devenituri, cum sunt donaţiile.
Partidele politice nu pot accepta donaţii sau servicii prestate cu titlu gratuit de o autoritate
sau instituţie publică, de la o regie autonomă, de la o companie naţională, societate comercială
sau societate bancară cu capital integral sau majoritar de stat şi nici donaţii în bani din partea
unui sindicat.
În concluzie, subliniem rolul esenţial pe care îl joacă partidele politice în cadrul democraţiei
constituţionale din România. Prin funcţiile lor specifice, partidele contribuie la formarea şi
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, precum şi la realizarea raporturilor de guvernare.
VII. BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ:

Legea nr. 14/2003 a partidelor politice (republicată în M. Of. nr. 408 din 10 iunie 2015)
Legea nr. 334/2006 privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale
(republicată în M. Of. nr. 446 din 23 iunie 2015)
Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept, Linii directoare privind interzicerea și dizolvarea
partidelor politice și măsurile simi- lare, Veneția, 10-11 decembrie 1999 (disponibile pe site-ul Internet
www.venice.coe.int)
69
***
Dan Claudiu Dănișor, Constituția României comentată. Titlul I. Princi- pii generale, Ed. Universul Juridic,
2009
Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice. Tratat, Ed.
Europa Nova, București, 1996
Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale – în dreptul ro- mân și în dreptul comparat, Ed.
C.H. Beck, București, 2006
Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar, vol. II, Ed. Lumina Lex,
București, 1998
Maurice Duverger, Les partis politiques, Librairie Armand Colin, Collection „Points”, Paris, 1976
Dimitrie Gusti, Partidul politic, în volumul Doctrinele partidelor politice, Institutul Social Român, Ed.
Cultura Națională, București, 1922
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Partidele în sistemul pluralismului politic, în Studii
constituționale, Ed. Actami, București, 1995
Petre P. Negulescu, Partidele politice, Ed. Garamond, București, 1994
Joseph la Palombara, Political Parties and Political Development, Princeton University Press, 1966
David Robertson, Dictionary of Politics, Penguin Books, London, 1986
Bianca Selejan-Guțan, Comentariu la articolul 8, în I. Muraru, S. Tănăsescu, Constituția României.
Comentariu pe articole, Ed. C.H.

1. Definiţi şi caracterizaţi partidele politice.
2. Enumeraţi şi explicaţi funcţiile partidelor politice
3. Limitele asocierii în partide politice
4. Condiţiile înregistrării partidelor politice în România.
5. Reguli privind asocierea şi reorganizarea partidelor.
6. Sintetizaţi, pe baza argumentelor prezentate în curs, rolul partidelor politice în ordinea
constituţională a României.
70
IX.TESTE DE AUTOEVALUARE/EVALUARE
În România, regimul juridic al partidelor politice este reglementat de:

a) legea asociaţiilor
b) o lege organică
c) Constituţie
d) Constituţie şi legi organice
Partidele politice sunt:

a) grupări pe bază de interese lucrative
b) forme de asociere a cetăţenilor pentru manifestarea libertăţii politice a acestora
c) asociații de drept comun
d) persoane juridice de drept public
Partidele politice sunt rezultatul exercitării:

a) libertății de exprimare
b) libertății întrunirilor
c) dreptului de asociere
Pentru a fi înregistrat, un partid politic trebuie să aibă:
a) 10.000 de susţinători
b) 500 de susţinători
c) 25.000 de membri fondatori
d) 3 membri fondatori
Un partid politic se poate dizolva pe cale judecătorească:
a) când hotărăsc organele sale de conducere
b) când partidul urmăreşte alt scop decât cel care rezultă din statutul şi programul său
politic
c) când decide Curtea Constituţională
Instanţa competentă a declara neconstituţionalitatea unui partid politic este:

a) Tribunalul Bucureşti
b) Autoritatea Electorală Permanentă
c) Curtea Constituţională
În România, partidele politice au următorul statut constituţional:

a) de recunoaştere
b) de incorporare
71
În România, partidele politice au următorul statut juridic:

a) asociație de drept comun
b) persoană juridică de drept public
72
Capitolul 5- Sistemul electoral. Referendumul

 înțelegerea rolului sistemului electoral într-un regim democratic
 înțelegerea conceptului de sistem electoral
 însușirea cunoștințelor de bază despre drepturile electorale
 înțelegerea modului de funcționare a diferitelor sisteme electorale
 înțelegerea noțiunii de referendum
 identificarea sistemelor electorale și a modurilor de scrutin
 identificarea modului de aplicare a legilor electorale
 identificarea modului de aplicare a legii referendumului
III. Termeni de referinţă (concepte cheie): sistem electoral, drepturi electorale, legi
electorale, referendum
 Noțiunea de sistem electoral
 Clasificarea sistemelor electorale și a modurilor de scrutin
 Organizarea și desfășurarea alegerilor
 Referendumul în România
V. Rezumatul ideilor principale. Aplicarea teoriei suveranități naționale, precum și

valorizarea rolului partidelor politice în cadrul democrației constituționale au
73
nevoie de un cadru de manifestare pentru formarea autorităților reprezentative.

Acest cadru formează sistemul electoral al unui stat.
§1. Noţiunea de sistem electoral
Noţiunea de sistem electoral desemnează acea instituţie a dreptului constituţional formată din
ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale ce apar în sfera desemnării
reprezentanţilor poporului. Aceste norme, denumite şi norme electorale, stabilesc drepturile
electorale ale cetăţenilor, condiţiile şi garanţiile exercitării acestor drepturi, modul de scrutin,
etapele organizării şi desfăşurării alegerilor, precum şi stabilirea rezultatelor alegerilor şi
atribuirea mandatelor.
Sediul materiei pentru sistemul electoral românesc actual este format din prevederile
constituţionale (art. 36, art. 37, art. 38, art. 62, art. 81, art. 120 şi art. 122), ale Legii nr. 208/2015
privind alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului, ale Legii nr. 370/2004 privind alegerea
Preşedintelui României şi ale Legii nr. 115/2015 privind alegerea autorităţilor administraţiei
publice locale, ale Legii nr. 288/2015 privind votul prin corespondență și ale Legii nr. 33/2007
privind alegerile pentru Parlamentul european.
§2. Drepturile electorale
Drepturile electorale fac parte din categoria drepturilor exclusiv politice. Ele aparţin în
exclusivitate cetăţenilor unui stat şi, prin exercitarea lor, aceştia participă la guvernare,
desemnând organele reprezentative ale poporului.
Există două categorii de drepturi electorale: cele prevăzute de Constituţie şi cele
prevăzute de legile electorale. Cele prevăzute în Constituţie sunt drepturile electorale
74
fundamentale - dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales. Dintre celelalte drepturi electorale,

prevăzute de lege, amintim: dreptul de a verifica înscrierea în listele electorale, dreptul de a face
întâmpinări împotriva omisiunilor, a înscrierilor greşite şi a oricăror erori, dreptul de a contesta
candidaturile ş.a.
2.1. Dreptul de a alege
Dreptul de a alege este reglementat de art. 36 din Constituţia României sub denumirea dreptul
de vot, iar în art. 62 alin. 1 şi 81 alin.1, sunt enumerate caracteristicile votului: universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat.
Universalitatea votului a reprezentat, pentru multă vreme de la afirmarea chiar a principiilor

democraţiei, un ideal social-politic. Aceasta, deoarece, deşi afirmată, universalitatea s-a aplicat
târziu în realitate, ca rezultat al unor îndelungate şi vehemente revendicări. Votul universal a fost
şi mai este opus votului selectiv, care apare sub două aspecte: votul cenzitar şi votul capacitar.
- votul cenzitar se caracterizează prin unele condiţii impuse cetăţenilor pentru a-şi putea
exercita dreptul de vot.
- votul capacitar presupune un anumit grad de instrucţie al alegătorului.
Articolul 36 al Constituţiei României, impune următoarele condiţii pentru exercitarea
dreptului de vot universal:
- cetăţenia română;
- vârsta de 18 ani;
- deplinătatea facultăţilor mintale;
- aptitudinea morală de a vota (exceptându-se, pe acest criteriu, persoanele condamnate,
prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale).
Egalitatea votului presupune ca fiecare cetăţean să aibă dreptul la un singur vot pentru alegerea
aceleiaşi autorităţi publice. Această trăsătură a votului implică „înlăturarea unor tehnici şi
procedee electorale de limitare sau deturnare a acestui deziderat, care s-au practicat în unele
75
sisteme constituţionale, precum geografia electorală, colegiile electorale, votul plural sau votul
multiplu”. (Ioan Muraru).
Votul direct presupune exprimarea directă, personală, a dreptului de vot şi nu prin reprezentanţi
sau delegaţi.
Votul secret reprezintă posibilitatea cetăţenilor de a-şi exprima opţiunea electorală fără ca
aceasta să fie cunoscută de alte persoane.
Votul liber exprimat reprezintă posibilitatea cetăţenilor de a îşi exercita sau nu dreptul de vot,
iar în cazul participării la vot, de a-şi manifesta opţiunea în mod liber.
2.2. Dreptul de a fi ales
Dreptul de a fi ales reprezintă posibilitatea acordată cetăţeanului de a candida şi de a fi ales

într-unul din organele reprezentative.
Constituţia României reglementează acest drept în art. 37. Au dreptul de a fi alese
persoanele care au drept de vot şi care îndeplinesc o serie de condiţii prevăzute de art. 37. Aceste
condiţii sunt:
a) să îndeplinească condiţiile prevăzute în art. 16 alin. 3 al Constituţiei, adică să aibă
cetăţenia română şi domiciliul în ţară;
b) potrivit art. 37 alin. 2, să fi împlinit o anumită vârstă minimă, care diferă în funcţie de
organul sau funcţia pentru care candidează: 23 de ani pentru a fi ales în Camera Deputaţilor, 33
de ani pentru a fi ales în Senat şi 35 de ani pentru a fi ales în funcţia de Preşedinte al României.
c) să nu facă parte din categoriile de persoane cărora le este interzisă asocierea în partide
politice potrivit art. 40 alin. 3 din Constituţie: judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii
poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici
stabilite prin lege organică.
76
Prin revizuirea din 2003, textul Constituţiei României a fost completat, în perspectiva
integrării în Uniunea Europeană, cu dreptul cetăţenilor români de a alege şi de a fi aleşi în
Parlamentul European.
§3. Clasificarea sistemelor electorale şi a modurilor de scrutin
Noţiunea de scrutin este definită ca modalitatea în care alegătorii desemnează deputaţii,

senatorii, consilierii etc.
3.1. Sistemul majoritar
În cadrul sistemului majoritar, sunt aleşi candidaţii care obţin cel mai mare număr de voturi. În
cadrul sistemului majoritar, după modul de propunere a candidaţilor de către partide, întâlnim
mai multe tipuri de scrutin: scrutin uninominal, plurinominal şi scrutin de listă, iar după numărul
de tururi electorale distingem între scrutin majoritar cu unul sau două tururi.
3.2. Sistemul reprezentării proporţionale
Este cel mai frecvent utilizat mod de scrutin, datorită avantajelor pe care le prezintă. Acest sistem
constă în atribuirea mandatelor proporţional cu numărul de voturi obţinute de fiecare candidat
sau listă de candidaţi. În cadrul acestui sistem, este specifică varianta scrutinului de listă, cu
subcategoriile sale – cu liste blocate, liste deschise, vot preferenţial ş.a.
Aplicarea sistemului reprezentării proporţionale are ca efect atribuirea mandatelor prin
raportare la un coeficient electoral determinat în funcţie de mecanismul de atribuire a mandatelor
ales. Repartizarea astfel realizată se face în etape, nefiind posibilă atribuirea mandatelor după o
singură operaţiune, datorită „resturilor electorale” care rămân în urma primei diviziuni. După
metoda aplicată pentru a distribui aceste resturi, sistemul reprezentării proporţionale cunoaşte
următoarele variante de atribuire a mandatelor: reprezentarea proporţională apropiată, sistemul
D’Hondt şi reprezentarea proporţională integrală.
77
3.3. Sisteme mixte
Sistemele mixte rezultă din combinarea sistemului majoritar cu cel al reprezentării proporţionale.
Întâlnim două astfel de sisteme: sistemul înrudirilor şi sistemul german al buletinului dublu.
3.4. Categorii de scrutin
Scrutinul uninominal presupune desemnarea unui singur candidat al fiecărui partid, într-o
circumscripţie electorală. În aplicarea unui scrutin uninominal, delimitarea circumscripţiilor
electorale se face în aşa fel încât acestea să aibă un număr aproximativ egal de locuitori, iar
teritoriul ţării este împărţit în atâtea circumscripţii câte mandate există în competiţia electorală.
În cadrul scrutinului de listă, alegătorul îşi exprimă, prin vot, opţiunea pentru o listă de
candidaţi propusă de fiecare partid. Acest tip de scrutin nu presupune o decupare specială a
circumscripţiilor electorale, ci ele se identifică, de regulă, cu unităţile administrativ-teritoriale.
La rândul său, scrutinul de listă are două variante: listele blocate şi listele deschise – cu
subvariantele: votul preferenţial şi panaşajul.
§4. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor
4.1. Circumscripţiile electorale, listele electorale şi cărţile de alegător
Ca TEMĂ PENTRU ACASĂ, se vor studia, pe baza Legii privind alegerea Camerei
Deputaților și Senatului și a bibliografiei recomandate:
- circumscripţiile electorale
- listele electorale

Problematica organizării şi desfăşurării alegerilor, ca şi cea a stabilirii rezultatelor alegerilor va fi
analizată din perspectiva legilor privind alegerile parlamentare şi prezidenţiale, cu precizarea că regulile
stabilite de această lege se regăsesc, cu modificările cerute de situaţia diferită, şi în cazul alegerilor locale.
78
- cărţile de alegător
- Autoritatea Electorală Permanentă
- Birourile electorale
- Secţiile de votare. Buletinele de vot, semnele electorale şi ştampilele electorale
- Candidaturile
- Campania electorală
- Desfăşurarea votării
§5. Stabilirea rezultatelor alegerilor şi atribuirea mandatelor
5.1. Stabilirea rezultatelor alegerilor se face în mai multe etape: la nivelul secţiilor de votare, la
nivelul circumscripţiei şi la nivelul întregii ţări.
5.2. Atribuirea mandatelor
- atribuirea mandatelor la nivelul circumscripţiilor electorale;

- atribuirea resturilor la nivelul Biroului Electoral Central.
- atribuirea mandatului de Preşedinte al României.
§6. Alte prevederi ale legii electorale
Alegerile parţiale se organizează în situaţia în care se anulează alegerile într-o circumscripţie

electorală, precum şi în cazul în care mandatul de deputat sau de senator devenit vacant nu poate
fi ocupat de supleant.
Anularea alegerilor poate interveni în cazurile prevăzute de lege. Pentru alegerile

parlamentare, Biroul Electoral Central poate anula alegerile pentru fraudă electorală.
Referendumul în România
79
Constituția României a introdus, încă de la început, elemente de democrație directă:

referendumul și inițiativa populară. Există două tipuri de referendum prevăzute de Constituție:
referendumul consultativ sau facultativ și referendumul obligatoriu. De asemenea, legea
administrației publice locale prevede posibilitatea organizării unor referendumuri locale, în
anumite condiții.
Referendumul consultativ poate fi convocat de Președintele României, pentru a consulta poporul

cu privire la probleme de interes național. Constituția nu prevede limite ale conținutului unui
astfel de referendum. Prin interpretare sistematică, însă, putem deduce următoarele limite:
a) un referendum consultativ nu ar putea avea ca obiect o lege, deoarece Parlamentul este

„unica autoritate legiuitoare a țării”, conform art. 61 alin. (1) din Constituție;
b) un referendum consultativ nu ar putea avea ca obiect modificarea Constituției, pentru

aceleași motive. În plus, Constituția menționează expres titularii inițiativei de revizuire, iar
printre aceștia se află și cetățenii, ca titulari ai dreptului de inițiativă populară. Acest drept nu
poate fi însă „transferat” printr-un referendum, deoarece acesta ar fi neconstituțional, procedura
de revizuire a Constituției fiind de strictă interpretare.
Regulile de detaliu privind procedura de organizare a referendumului apar în Legea nr. 3/2000,
care a suferit numeroase modificări, în mod special în privința cvorumului de participare. În
ciuda cerinței, exprimate de Comisia de la Veneția în Codul său de bune practici, privind
stabilitatea legislației în materie, modificările legii românești au avut loc, de fiecare dată, cu
câteva luni înainte de momentul organizării unui referendum, de regulă referendumul obligatoriu
privind suspendarea Președintelui României sau pentru revizuirea Constituției. Aceste modificări
au avut loc succesiv în 2007, 2012 și 2013 și au avut ca urmare o jurisprudență contradictorie a
Curții Constituționale.
Etapele principale ale organizării referendumului sunt:
80
a) anunțarea intenției Președintelui de a convoca un referendum național (pentru cazurile

prevăzute de art. 90 din Constituție);
b) consultarea Parlamentului și emiterea hotărârii acestuia (tot pentru cazurile prevăzute de

art. 90 din Constituție). Hotărârea Parlamentului se adoptă în ședință comună, cu votul
majorității membrilor prezenți.
c) stabilirea obiectului și datei referendumului, prin decret al Președintelui României, publicat

în Monitorul Oficial;
d) organizarea referendumului de către Guvern (prin luarea de măsuri tehnico-organizatorice,

în termen de 10 zile de la data anunțării referendumului);
e) desfășurarea votării în cadrul referendumului care, potrivit jurisprudenței Curții

Constituționale, poate coincide cu alegerile parlamentare, prezidențiale, locale sau pentru
Parlamentul European (Decizia nr. 147/2007);
f) confirmarea rezultatelor de către Curtea Constituțională, inclusiv în privința validității

referendumului (dacă este îndeplinită condiția cvorumului legal de participare).
VII. BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

Legea nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului (M. Of. nr. 84 din 24 februarie
2000), cu modificările ulterioare
Legea nr. 370/2004 privind alegerea Președintelui României (repu- blicată în M. Of. nr. 650 din 12
septembrie 2011)
Legea nr. 33/2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European
(republicată în M. Of. nr. 627 din 31 august 2012)
81
Legea nr. 115/2015 privind alegerea autorităților administrației publice locale (M. Of. nr. 349 din 20 mai
2015)
Legea nr. 208/2015 privind alegerea Camerei Deputaților și Senatului, precum și pentru organizarea
și funcționarea Autorității Electorale Permanente (M. Of. nr. 553 din 24 iulie 2015)
Legea nr. 288/2015 privind votul prin corespondență (M. Of. nr. 866 din 19 noiembrie 2015)
Decizia Curții Constituționale nr. 61/2010 (M. Of. nr. 76 din 3 februarie 2010)
Decizia Curții Constituționale nr. 503/2010 (M. Of. nr. 353 din 28 mai 2010)
Decizia Curții Constituționale nr. 51/2012 (M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2012)
Decizia Curții Constituționale nr. 682/2012 (M. Of. nr. 473 din 11 iulie 2012)
Decizia Curții Constituționale nr. 799/2015 (M. Of. nr. 862 din 19 noiembrie 2015)
***
Ștefan Deaconu, Avantajele și dezavantajele diferitelor sisteme electorale, în Dreptul nr. 3/2000
Gheorghe Iancu, Sistemul electoral, Ed. C.H. Beck, București, 2006
Gheorghe Iancu, Considerații teoretice și practice privind scrutinul majoritar, în Liber Amicorum Ioan
Muraru. Despre constituționalitate și constituționalism, Ed. Hamangiu, București, 2006
Cristian Ionescu, Legile electorale pe înțelesul tuturor, Ed. All Beck, București, 2004
Philippe Lauvaux, Les grandes démocraties contemporaines, 2e éd., P.U.F., Paris, 1998
Bianca Selejan-Guțan, The Constitution of Romania: A Contextual Analysis, Hart Publishing, Oxford,
2016
Bianca Selejan-Guțan, Drept constituțional și instituții politice, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2008
Bianca Selejan-Guțan, Sisteme și drepturi electorale în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului –
principii și reguli, în Pandectele Române nr. 7/2015
Elena Simina Tănăsescu, Legile electorale. Comentarii și explicații, Ed. All Beck, București, 2004
Tudorel Toader, Marieta Safta, Repere legislative și jurisprudențiale privind votul prin corespondență, în
Revista de drept constituțional, nr. 1/2015

1. Deosebirea dintre „alegere” şi „votare”.
2. Avantajele şi dezavantajele sistemului de scrutin majoritar
82
3. Etapele organizării şi desfăşurării alegerilor în România

4. Care este scopul Autorităţii Electorale Permanente?
5. În ce caz se pot anula alegerile?
6. Ce este frauda electorală?
7. Care sunt etapele organizării unui referendum consultativ?
8. În ce cazuri se organizează referendum obligatoriu?
IX.TESTE DE AUTOEVALUARE/EVALUARE
Rezultatul unui referendum facultativ produce obligații imperative în sarcina
Parlamentului:
a) adevărat
b) fals
Egalitatea votului poate fi limitată prin:
a) votul cenzitar
b) geografia electorală
c) votul capacitar
La alegerile pentru Parlamentul României se aplică:

a) un scrutin uninominal, majoritar, cu un singur tur
b) un scrutin de listă și sistemul reprezentării proporționale
c) un scrutin mixt
În România există următoarele tipuri de referendum:

a) legislativ
b) obligatoriu
c) abrogativ
d) local
Fraudă electorală înseamnă:

a) o campanie electorală denigratoare
b) orice acţiune ce are ca rezultat denaturarea voinţei alegătorilor
Limite ale dreptului de vot, potrivit Constituţiei României, sunt:

a) domiciliul în ţară
b) capacitatea de instruire
c) cetăţenia
83
d) vârsta
Sunt autorităţi cu rol esenţial în funcţionarea sistemului electoral:

a) Avocatul Poporului
b) Biroul Electoral Central
c) Preşedintele României
d) Autoritatea Electorală Permanentă
84
Capitolul 6- Parlamentul

 înțelegerea rolului Parlamentului în cadrul democrației constituționale
 înțelegerea funcțiilor Parlamentului
 înțelegerea structurii, organizării și funcționării Parlamentului
 înțelegerea procedurii legislative
 identificarea și aplicarea etapelor procedurii legislative
 identificarea organelor interne ale parlamentului, a reglementărilor în materie și a
modului lor de funcționare
III. Termeni de referinţă (concepte cheie): parlament, bicameralism, mandat

reprezentativ, procedură legislativă
 Scurt istoric. Definiție
 Funcțiile parlamentului
 Structură, organizare, funcționare
 Legiferarea
V. Rezumatul ideilor principale. Parlamentul apare, în mod tradiţional, caracterizat

ca fiind „organul reprezentativ al poporului”, „adunarea reprezentativă”, dar şi
85
„puterea legislativă” sau „organul legislativ”. Aceste determinări ale Parlamentului

provin din aplicarea teoriei suveranităţii naţionale, respectiv a separaţiei puterilor.
§1. Scurt istoric al Parlamentului. Definiţia Parlamentului
Parlamentul apare, în mod tradiţional, caracterizat ca fiind „organul reprezentativ al poporului”,

„adunarea reprezentativă”, dar şi „puterea legislativă” sau „organul legislativ”. Aceste
determinări ale Parlamentului provin din aplicarea teoriei suveranităţii naţionale, respectiv a
separaţiei puterilor.
Parlamentele contemporane îşi regăsesc originile în parlamentul britanic, care datează, într-o
formă incipientă, din secolul al XIII-lea. „Strămoşul” parlamentelor de astăzi este Marele
Consiliu, înfiinţat, în Anglia, după cucerirea normandă (iniţial, s-a numit curia major şi era
alcătuit din vasalii direcţi ai Coroanei). După acordarea Magnei Carta (1215), Marele Consiliu a
constituit una din limitările puterii regale. Trebuie precizat că acest corp era alcătuit din
reprezentanţi ai nobilimii. În 1265, componenţa sa s-a lărgit, fiind alcătuit din pairi ai regatului,
dar şi din cavaleri şi orăşeni. Din sec. al XIII-lea datează, de fapt, şi denumirea de „parlament”,
mai precis din 1295, când a fost convocat aşa-numitul Model Parliament, sub domnia regelui
Eduard I. Acest termen nu s-a impus, însă, în uzul general, în detrimentul mai vechilor termeni
„consiliu” şi „curie”, decât în sec. al XIV-lea. Tot din acest veac datează şi separarea celor două
„camere” ale parlamentului englez – la 1332 apare menţiunea oficială a unei adunări a
cavalerilor şi orăşenilor, separată de lorzi şi clerici.
Astăzi, termenul „parlament” desemnează „organul colegial, desemnat în mod democratic, cu

caracter reprezentativ, asociat producţiei de norme generale şi abstracte (legi formale) şi
abilitat să controleze alte organe” (Louis Favoreu ş.a.) sau, într-o definiţie de dicţionar,
86
„organul de guvernare prin deliberare, compus din una sau două camere în faţa cărora
executivul este responsabil” (Pierre Avril şi Jean Gicquel).
În România, adunările legislative au evoluat de la componenţa şi desemnarea specifice

adunărilor de stări (cum ar fi, de exemplu, Adunarea Electivă din epoca Regulamentelor
Organice) la parlament în sensul modern al termenului, de adunare desemnată prin procedee
democratice (alegeri) şi învestitiă în principal cu adoptarea legilor. Prima astfel de adunare este
cea prevăzută de Convenţia de la Paris (1858). Ea a fost urmată de primul parlament bicameral –
instituit prin Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris - şi de parlamentele create de
Constituţiile din 1866 şi 1923. Tradiţia bicamerală inaugurată de Cuza a luat sfârşit odată cu
constituţiile epocii comuniste, care instituiau un parlament unicameral şi a fost reluată de
Constituţia din 1991.
§2. Funcţiile parlamentului
a) funcţia legislativă;
b) stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale, statale şi
juridice;
c) alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale;
d) controlul parlamentar;
e) conducerea în politica externă;
f) organizarea şi funcţionarea proprie.
2.1. Funcţia legislativă
Funcţia legislativă a constituit şi constituie şi astăzi funcţia definitorie a parlamentului, parte a

funcţiei sale de autoritate deliberativă, de conducere. Constituţia României, în art. 61 alin. 1,
confirmă importanţa funcţiei legislative a Parlamentului: „Parlamentul este organul reprezentativ
suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”. Vom observa, deci, că
exercitarea funcţiei legislative de către parlament este, de fapt, rezultatul raportului de
87
reprezentare a poporului de către acesta, de exercitare a suveranităţii naţionale în numele

titularului ei - poporul.
În exercitarea funcţiei sale legislative, Parlamentul adoptă trei categorii de legi: legi
constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Sfera acestora este determinată, parţial, de art. 73
al Constituţiei.
Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei şi sunt adoptate după o
procedură distinctă, ce a fost deja examinată.
Legile organice sunt legi de o importanţă deosebită în cadrul sistemului normativ-juridic
şi statal. Art. 73 alin. 3 enumeră o parte din domeniile rezervate de Constituţie legilor organice.
Legile ordinare sunt acele legi care se adoptă în toate celelalte domenii ale vieţii
sociale.
2.2. Funcţia de stabilire a direcţiilor şi politicilor publice, interne şi externe
Această funcţie a parlamentului este şi ea derivată din exercitarea de către acesta a suveranităţii
naţionale.
2.3. Funcţia de alegere, formare, avizare, numire sau revocare a unor autorităţi
Această funcţie a apărut pentru a consolida poziţia dominantă a Parlamentului faţă de celelalte
autorităţi publice, în cadrul regimului parlamentar. Chiar şi în regimurile prezidenţiale (ca de
exemplu, în SUA), parlamentul are competenţa de a-şi da avizul sau acordul privind numirea în
înalte funcşii de către preşedintele ţării (în SUA, de pildă, este vorba de numirea în funcţia de
ambasador, consul sau de judecător al Curţii Supreme, numire supusă validării Senatului SUA).
2.4. Funcţia de control
88
Controlul parlamentar este una din cele mai importante funcţii ale parlamentelor contemporane.
Acest control a fost calificat, în doctrină, ca fiind necesar şi deplin şi cu manifestare diferenţiată,
în funcţie de natura organului sau activităţii controlate.
Funcţia de control a parlamentului se exercită printr-o diversitate de forme şi mijloace,
potrivit prevederilor constituţionale în materie. Remarcăm, în primul rând, că acest control se
exercită cu precădere asupra activităţii executive şi asupra administraţiei publice, fie direct de
către parlament, fie indirect, prin intermediul ombudsman-ului.
2.5. Funcţia de conducere în politica externă
Această funcţie a parlamentului se realizează prin îndeplinirea, de către acesta, a unor atribuţii
constituţionale în domeniul politicii externe a statului:
- ratificarea şi denunţarea tratatelor internaţionale;
- declararea stării de război;
- suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare.
2.6. Atribuţii ale Parlamentului în legătură cu organizarea sa internă şi cu funcţionarea sa
Aceste atribuţii formează o funcţie de reglementare a activităţii proprii a parlamentului şi sunt

următoarele:
- validarea sau anularea alegerii parlamentarilor;
- adoptarea regulamentelor de organizare şi funcţionare;
- alegerea organelor interne ale camerelor;
- stabilirea bugetului propriu;
- atribuţii privind statutul deputaţilor şi senatorilor.
§3. Structura Parlamentului
Din punctul de vedere al structurii, parlamentele contemporane sunt de două feluri:

monocamerale şi bicamerale. Monocameralismul predomină în statele Europei de Nord, dar
89
întâlnim astfel de parlamente şi în Grecia şi Portugalia. Majoritatea statelor europene, însă, au

optat pentru parlamente bicamerale.
Bicameralismul este soluţia structurală firească pentru statele federale, unde există
principiul dublei legitimităţi a parlamentului – democratică şi cea decurgând din reprezentarea
statelor componente. În aceste state, a doua cameră reprezintă statele componente, având o aşa-
numită „legitimitate concurentă” legitimităţii democratice pure a primei camere.
Din punct de vedere istoric, bicameralismul este justificat de două motive: asigurarea unei
garanţii a reprezentării aristocraţiei (pornind de la modelul britanic al Camerei Lorzilor) şi
caracterul federal al statului.
Bicameralismul este de două feluri: inegalitar şi egalitar.

Bicameralismul inegalitar presupune existenţa unor diferenţe notabile între cele două camere.
În acest sistem, condiţia legitimităţii se subordonează celei a diferenţierii: de multe ori, modul de
desemnare a membrilor celei de-a doua camere diferă substanţial faţă de prima cameră.
Dintre argumentele formulate în cadrul dezbaterilor din Adunarea Constituantă în favoarea

structurii bicamerale a parlamentului, Ioan Muraru şi Mihai Constantinescu reţin:
- „necesitatea de a se evita „dictatul Parlamentului”;
- „o lege analizată de mai multe persoane, constituite în două Camere diferite, dă o
garanţie în plus”;
- „asigurarea unor garanţii suplimentare pentru aplicarea principiilor democratice şi
eliminarea unor greşeli în activitatea uneia sau alteia din Camere” etc.
Legiuitorul constituant din 1991 a optat pentru varianta unui bicameralism cvasi-egalitar, care a
generat numeroase critici în literatura de specialitate.
Datorită acestor critici, tezele revizuirii Constituţiei au inclus şi modificări importante privind
competenţa Camerelor, în mod special în procedura de legiferare, care să justifice menţinerea
90
structurii bicamerale. Asupra acestor diferenţieri vom reveni în cadrul analizei procesului de
legiferare.
§4. Organizarea şi funcţionarea parlamentului
4.1. Organizarea internă a Parlamentului
Principiul care guvernează organizarea parlamentului este cel al autonomiei Camerelor, expresie
a independenţei parlamentarilor în exercitarea mandatului lor. Această autonomie se manifestă
sub următoarele aspecte: autonomia regulamentară în organizarea şi funcţionarea Camerelor;
autonomia financiară a Camerelor, potrivit unui buget propriu; structura politică specifică a
fiecărei Camere; organele proprii de lucru ale fiecăre Camere.
Organizarea internă a Parlamentului României cuprinde, potrivit art. 64 din Constituţie:
birourile permanente, grupurile parlamentare şi comisiile parlamentare. Constituţia stabileşte
principiile generale ale acestor formaţiuni, iar reglementările de detaliu sunt stabilite de
regulamentele celor două camere.
Funcţionarea Parlamentului
Mandatul sau legislatura Parlamentului reprezintă perioada de timp pentru care a fost ales
parlamentul sau camerele. Sesiunile Parlamentului sunt perioadele de timp din cursul unui an,
în care Camerele îşi desfăşoară activitatea. Sesiunile Parlamentului României sunt de două feluri:
ordinare şi extraordinare. Sesiunile ordinare sunt cele prevăzute expres de Constituţie pentru
întrunirea obişnuită a Camerelor.
Şedinţele Camerelor sunt formele de desfăşurare a activităţii curente a Camerelor, în plen.
Şedinţele pot fi separate şi comune. Art. 65 alin. 2 al Constituţiei enumeră situaţiile în care
Camerele se întrunesc în şedinţe comune.
§5. Statutul deputaţilor şi senatorilor
91
Caracterul mandatului deputaţilor şi senatorilor. Mandatul parlamentar a fost definit ca „o

funcţie publică cu care membrii Camerelor parlamentare sunt învestiţi prin alegere, funcţie al
cărei conţinut este determinat prin Constituţie şi în virtutea căreia fiecare parlamentar,
reprezentând naţiunea, concură la exerciţiul suveranităţii naţionale”.
În doctrină (Ioan Muraru, Mihai Constantinescu) au fost identificate următoarele trăsături ale
mandatului parlamentar:
a) generalitatea
b) independenţa
c) irevocabilitatea
Limitele mandatului parlamentarilor sunt determinate de Constituţie. Astfel, conform art. 70,
deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din care fac
parte, sub condiţia validării alegerii şi a depunerii jurământului. Mandatul parlamentar încetează
la data întrunirii legale a Camerelor nou alese sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor
electorale, de incompatibilitate sau de deces.
Statutul deputaţilor şi senatorilor, în exercitarea mandatului lor, formează conţinutul acestui

mandat, adică drepturile şi obligaţiile acestora, consacrate de Constituţie şi de regulamentele
Camerelor. Doctrina a clasificat drepturile parlamentarilor după mai multe criterii. O primă
clasificare ţine seama de criteriul naturii dreptului, în drepturi politice şi drepturi patrimoniale.
După conţinutul lor, drepturile şi obligaţiile parlamentarilor pot fi: drepturi şi îndatoriri care
privesc organizarea internă a Camerelor şi drepturi şi îndatoriri ce ţin de raportul de reprezentare
şi de responsabilitatea faţă de alegători. După modul de reglementare, există drepturi şi obligaţii
ale parlamentarilor reglementate de Constituţie şi, respectiv, de legi şi regulamente. Unele
drepturi se exercită individual, iar altele în colectiv, fie sub forma grupurilor parlamentare, fie
sub forma unui anumit număr de deputaţi sau senatori.
92
Protecţia mandatului deputaţilor şi senatorilor se realizează prin incompatibilităţi, imunităţi

şi drepturi şi alte facilităţi patrimoniale. Protecţia mandatului parlamentar este recunoscută ca
necesară, pornind de la rolul parlamentului ca organ reprezentativ suprem al poporului:
„realizarea eficientă a mandatului implică independenţa parlamentarului contra oricăror presiuni
exterioare” (Ioan Muraru, Mihai Constantinescu).
Incompatibilităţile între calitatea de parlamentar şi alte funcţii publice sunt prevăzute
de Constituţie. Articolul 71 alin.1 al Constituţiei impune o primă incompatibilitate: cea dintre
calitatea de deputat şi cea de senator. De asemenea, calitatea de deputat deu de senator este
incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de
membru al Guvernului.
Un alt mod de protecţie a mandatului parlamentar este consacrarea imunităţii
parlamentare. Imunitatea parlamentară este destinată a proteja parlamentarul faţă de eventualele
presiuni sau abuzuri ce s-ar putea exercita împotriva sa, pentru opiniile exprimate în timpul
mandatului.
Răspunderea şi sancţiunile aplicabile deputaţilor şi senatorilor sunt prevăzute de
regulamentele Camerelor, pentru încălcarea obligaţiilor lor constituţionale, legale şi
regulamentare. Astfel, potrivit art. 203 din regulamentul Camerei Deputaţilor, abaterile de la
regulament atrag următoarele sancţiuni:
a) avertismentul;
b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului;
d) eliminarea din sala de şedinţe;
e) interzicerea participării la lucrările Camerei pe timp de maximum 15 zile;
f) excluderea temporară.
Sancţiunile prevăzute la lit. a), b), c) şi d) se aplică de către preşedintele Camerei, iar cele
prevăzute la lit. e) şi f), de către Cameră, la propunerea preşedintelui. Pentru aplicarea
sancţiunilor prevăzute la lit. e) şi f) cazul se va trimite Comisiei juridice, de disciplină şi
imunităţi, care va prezenta un raport asupra cercetării efectuate.
Regulamentul Senatului cuprinde un set diferit de sancţiuni, prevăzute de art. 192:
a) avertisment;
93
b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului;
d) îndepărtarea din sală pe durata şedinţei;
e) interzicerea de a participa la lucrările Senatului pe o perioadă de maximum 30
de zile calendaristice.
§6. Actele Parlamentului
În exercitarea funcţiilor sale, Parlamentul adoptă o serie de acte, care constituie manifestări de
voinţă ale acestuia în scopul de a produce anumite efecte. Natura acestor acte diferă, după scopul
în care sunt adoptate. Astfel, există acte juridice şi acte politice ale Parlamentului. Din prima
categorie, potrivit art. 67 al Constituţiei, fac parte legile, hotărârile şi moţiunile, iar din a doua
categorie fac parte declaraţiile politice, mesajele, rezoluţiile, apelurile etc.
La rândul lor, actele juridice se pot clasifica în acte cu caracter normativ şi acte cu
caracter individual. Din prima categorie fac parte, de regulă, legile, regulamentele Camerelor şi
unele hotărâri, iar din a doua categorie, unele hotărâri şi moţiunile. Există, însă, ca excepţie, şi
legi fără caracter normativ, deşi acestea nu sunt nominalizate expres în Constituţie.
6.1. Legea ca act juridic al Parlamentului. Legiferarea
6.1.1. Definiţia şi clasificarea legii ca act juridic al Parlamentului
Legea este actul juridic adoptat de parlament, după o procedură prestabilită prin
Constituţie şi care cuprinde norme juridice ce reglementează, cu caracter de generalitate,
relaţiile sociale cele mai importante.
În unele constituţii, se face referire expresă la „domeniul rezervat legii”, care cuprinde, de
regulă, cele mai importante relaţii sociale.
Constituţia României clasifică legile în legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
94
6.1.2. Procedura legislativă
Procedura legislativă sau de elaborare a legii este o procedură complexă, care implică
participarea mai multor autorităţi, precum şi, uneori, a cetăţenilor. Procedura legislativă este
stabilită de Constituţie, iar rolul determinant în cadrul ei aparţine, în mod firesc, Parlamentului,
ca „unică autoritate legiuitoare a ţării”.
Procedura legislativă comportă mai multe etape:
a) iniţiativa legislativă;
b) sesizarea Camerei competente, potrivit Constituţiei;
c) examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiile de specialitate ale
Camerelor;
d) includerea proiectului de lege pe ordinea de zi a Camerelor;
e) dezbaterea proiectului de lege în plenul fiecărei Camere;
f) votarea proiectului de lege în fiecare Cameră;
g) medierea (doar în cazul legilor constituţionale);
h) semnarea legii de către preşedinţii Camerelor;
i) promulgarea legii de către Preşedintele României;
j) publicarea legii;
k) aprobarea legii prin referendum (doar în cazul legilor constituţionale).
În afara acestor etape ale procedurii legislative propriu-zise, se cuvin menţionate şi
etapele prealabile acesteia, respectiv documentarea în vederea elaborării proiectului de lege sau a
propunerii legislative şi fundamentarea acestora pe baza documentării efectuate. Aceste etape
preliminare implică doar pe autorul proiectului sau propunerii legislative.
6.2. Hotărârile Parlamentului
Hotărârile sunt acte juridice adoptate de parlament, nominalizate de Constituţie în art. 67.
Hotărârile pot avea caracter normativ şi nenormativ. Criteriile clasice de delimitare a legilor de
hotărâri sunt cel material şi cel formal: conţinutul actului şi procedura de adoptare. Normele
95
cuprinse în hotărâri au o forţă juridică inferioară legilor, iar sub aspectul procedurii, există o serie
de diferenţe importante: nu sunt aplicabile regulile privind iniţiativa şi avizarea, iar hotărârile pot
fi adoptate de o singură Cameră.
O categorie aparte de hotărâri ale parlamentului o reprezintă regulamentele parlamentare.
6.3. Moţiunile Parlamentului
Moţiunile sunt acte juridice cu caracter individual, prin care Camerele sau parlamentul în
întregul său îşi exprimă opinia cu privire la un anumit aspect din activitatea executivului, în
cadrul funcţiei de control parlamentar. În sistemul constituţional românesc, moţiunile sunt de
două feluri: simple şi de cenzură.

Legea nr. 189/1999 privind exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni (republicată în M. Of. nr. 516
din 8 iunie 2004)
Legea nr. 73/1993 privind înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Legislativ (republicată în
M. Of. nr. 1122 din 29 noiembrie 2004)
Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă (republica- tă în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie
2010)
Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor (re- publicată în M. Of. nr. 49 din 22
ianuarie 2016)
Regulamentul Camerei Deputaților, republicat în M. Of. nr. 32 din 18 ianuarie 2016, www.cdep.ro
Regulamentul activităților comune ale Camerei Deputaților și Senatului (republicat în M. Of. nr. 37
din 19 ianuarie 2016)
Regulamentul Senatului, republicat în M. Of. nr. 152 din 29 februarie 2016
***
Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României revizuită.
Comentarii și explicații, Ed. All Beck, București, 2004
96
Ștefan Deaconu, Instituții politice, Ed. C.H. Beck, București, 2012

Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale – în dreptul ro- mân și în dreptul comparat, Ed. C.H.
Bogdan Dima, Conflictul între palate, Ed. Hamangiu, București, 2014
Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar, Ed. Lumina Lex,
București, 1998
Tudor Drăganu, Câteva considerații critice asupra sistemului bicameral instituit de Legea de revizuire a
Constituției, în R.D.Pb. nr. 4/2003
Bogdan Iancu, Câteva considerații privind problema delegării legislative în dreptul constituțional
comparat, în A.U.L.B. nr. 1-2/2006
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Ed. All Beck, București, 2005
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Corneliu-Liviu Popescu, Ștefan Deaconu, Gh. Iancu, Andrei
Muraru, Perspective juridice privind instituția parlamentului, Ed. C.H. Beck, București, 2006
Sorin Popescu, Articolul 79, în Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României. Comentariu pe
articole, Ed. C.H. Beck, București, 2008
Bianca Selejan-Guțan, The Constitution of Romania: A Contextual Analysis, Hart Publishing, Oxford, 2016
Elena Simina Tănăsescu (coord.), Răspunderea în dreptul constituțional, Ed. C.H. Beck, București, 2007

1. Istoricul parlamentelor
2. Argumente pro- şi contra- bicameralismului
3. Definiţi legea şi arătaţi care sunt criteriile care stau la baza acestei definiţii
4. Există legi fără caracter normativ?
5. Categorii de acte ale Parlamentului.
6. Ce este mandatul reprezentativ?
7. Care sunt principalele drepturi şi obligaţii ale parlamentarilor?
8. Protecţia mandatului parlamentar.
97
9. Elemente noi în procedura de legiferare, după revizuirea constituţională din 2003.

10. Hotărârile şi moţiunile parlamentului.
IX.1. TESTE DE AUTOEVALUARE/EVALUARE

Parlamentul are următoarele funcţii:
a) legislativă
b) de mediere
c) de control asupra executivului
d) de reprezentare
Potrivit Constituţiei României, există o ordine de sesizare a camerelor parlamentului cu un

proiect de lege, în funcţie de obiectul acestuia:
a) adevărat
b) fals
Prima cameră sesizată are la dispoziţie pentru a se pronunţa asupra unui proiect de lege:
a) 15 zile
b) 45 de zile
c) 30 de zile
d) nici un termen, prima Cameră sesizată aprobă tacit proiectele de lege
Cele mai importante organe interne ale Parlamentului sunt:

a) birourile permanente
b) comisiile permanente
c) comisiile de anchetă
După votare, legea este :

a) semnată de Preşedintele României
b) semnată de Preşedintele Camerei
c) promulgată de Preşedintele României
Controlul parlamentar asupra executivului se exercită prin:

a) sondaje de control al opiniei publice
b) întrebări şi interpelări adresate prin intermediul presei
c) întrebări şi interpelări adresate membrilor guvernului
98
Mandatul parlamentar este:

a) perioada în care funcționează Parlamentul
b) o demnitate publică ce presupune anumite drepturi și obligații
c) o însărcinare dată de alegători parlamentarilor
Calitatea de deputat sau senator este incompatibilă cu:

a) funcția de ministru al justiției
b) profesia de avocat
c) funcţia de Avocat al Poporului
Bicameralismul în România a fost introdus în anul:

a. 1923
b. 1864
c. 1991
Președintele Camerei Deputaților:

a. decide asupra imunității membrilor Camerei
b. reprezintă Camera în relațiile interne și externe
c. propune Camerei data începerii și a încheierii sesiunilor parlamentare
Imunitatea parlamentară este:

a. un privilegiu al parlamentarilor
b. un mod de protecție a mandatului parlamentar
o incompatibilitate
Se vor studia, pe baza cursului şi/sau a regulamentelor Camerelor:

- Birourile permanente
- Grupurile parlamentare
- Comisiile parlamentare
99
Capitolul 7 - Puterea executivă – repere constituţionale

 înțelegerea noțiunilor de putere executivă și administrație publică
 înțelegerea structurii executivului și administrației publice în România
 cunoașterea principiilor generale ale administrației publice
 cunoașterea și înțelegerea raporturilor dintre legislativ și executiv
 identificarea autorităților care fac parte din puterea executivă și din administrația
publică
 identificarea raporturilor dintre puteri și a aplicării principiului cooperării loiale
 identificarea cazurilor de răspundere a Guvernului și a membrilor acestuia
III. Termeni de referinţă (concepte cheie): funcție executivă, putere executivă,

administrație publică, guvern, parlament, moțiune de cenzură, delegare legislativă,
angajarea răspunderii
 Structura executivului și administrației publice
 Guvernul – repere constituționale și legale
 Administrația publică centrală
 Administrația publică locală
 Raporturile Parlamentului cu Guvernul
 Răspunderea penală a membrilor Guvernului
100
V. Rezumatul ideilor principale. În conformitate cu prevederile Constituţiei

României, autorităţile publice care se circumscriu în sfera puterii executive sau
executivului (în sens larg) realizează, cu prioritate, funcţia executivă a statului
român. Aceste autorităţi publice care formează executivul (în înţelesul său larg)
sunt Preşedintele, Guvernul, administraţia publică centrală de specialitate şi
administraţia publică locală.
§1. Consideraţii generale
Departajarea pe care o face Constituţia între Preşedinte şi Guvern, pe de o parte, şi

administraţia publică, pe de altă parte, nu vrea să sugereze că Preşedintele sau Guvernul se
găsesc în afara administraţiei publice. Dimpotrivă, Preşedintele României are clare atribuţii
administrative, iar Guvernul exercită conducerea generală a administraţiei publice.
§2. Structura executivului şi a administraţiei publice potrivit Constituţiei României
În regimurile constituţionale contemporane, întâlnim două categorii de structuri ale

executivului : executiv monist şi executiv dualist.
Exeutivul monist se caracterizează prin faptul că puterea executivă este condusă de o
singură autoritate statală, unipersonală sau colegială.
Executivul dualist apare în regimurile parlamentare şi mixte (semi-parlamentare ori
semi-prezidenţiale). În acest sistem, puterea executivă se exercită de un organ unipersonal, pe de-
o parte, care îndeplineşte funcţia de şef al statului şi de un organ colegial – Guvernul – pe de altă
101
parte, care exercită conducerea generală a administraţiei publice. Şeful Guvernului îndeplineşte
funcţia de şef al executivului.
Constituţia României consacră o structură dualistă (bicefală) a executivului, formată din

Preşedintele României şi Guvern. La rândul său, Guvernul este alcătuit din prim-ministru,
miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.
La rândul său, administraţia publică se împarte în administraţia publică centrală şi administraţia

publică locală.
Administraţia publică centrală este formată din ministere, alte organe de specialitate
subordonate Guvernului şi autorităţi administrative autonome (Consiliul Suprem de Apărare a
Ţării, serviciile de informaţii, serviciile publice de radio şi televiziune, Consiliul Naţional al
Audiovizualului, Consiliul Naţional de Evaluare Academică şi Acreditare, Banca Naţională ş.a.).
Administraţia publică locală se întemeiază, potrivit art. 120 din Constituţie, pe
principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.
Administraţia locală cuprinde, aşadar, autorităţile prin care se realizează autonomia locală
(consiliile locale şi primarii, potrivit art. 121 al Constituţiei), autorităţile de coordonare a
activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti (consiliile judeţene, potrivit art. 122 din Constituţie)
şi autorităţi care exercită conducerea serviciilor publice deconcentrate şi tutela administrativă la
nivel local (prefecţii, potrivit art. 123 din Constituţie).
§3. Raporturile Parlamentului cu Guvernul potrivit Constituţiei României
Analiza autorităţilor executive şi a raporturilor dintre executiv şi administraţia publică fac în

principal obiectul ştiinţei dreptului administrativ. Din punctul de vedere al dreptului
constituţional, interesează analiza relaţiei dintre puterile statului, cu precădere dintre puterea
legislativă şi cea executivă, respectuv raporturile dintre Parlament şi Guvern. Aceste raporturi s
eîmpart în mai multe categorii : raporturi care reflectă rolul legislativului în formarea
executivului şi raporturi care reflectă funcţia de control al legislativului asupra executivului.
102
Se vor studia, pe baza cursului tipărit şi a Constituţiei :

- rolul Parlamentului în formarea Guvernului
- delegarea legislativă
- moţiunea de cenzură
- angajarea răspunderii Guvernului

Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului (M. Of. nr. 164 din 2 aprilie 2001)
Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială (republi- cată în M. Of. nr. 200 din 23 martie
2007)
Decizii CCR: nr. 9/1996, nr. 34/1998, nr. 258/2006, nr. 421/2007, nr. 1133/2007, nr. 98/2008, nr.
1189/2008, nr. 270/2008 , nr. 1008/2009 , nr. 1257/2009, nr. 1415/2009 , nr. 1431/2010, nr. 799/2011, nr.
738/2012 , nr. 447/2013 , nr. 80/2014 .
***
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ. Volumul I, ed. a III-a, Ed. C.H. Beck, București, 2014
Dana Apostol Tofan, Elena Simina Tănăsescu, Articolul 115, în Ioan Muraru, Simina Tănăsescu,
Constituția României. Comentariu pe articole. Ed. C.H. Beck, București, 2008
Georges Burdeau, Francis Hamon, Michel Troper, Droit constitutionnel, 24e éd., L.G.D.J., Paris,
1996
Ștefan Deaconu, Răspunderea penală a membrilor Guvernului, în
E.S. Tănăsescu (coord.), Răspunderea în dreptul constituțional, Ed. C.H. Beck, București, 2007
George Gîrleșteanu, Drept constituțional și instituții politice, Ed.
Universul Juridic, București, 2012
Bogdan Iancu, Câteva considerații privind problema delegării legislative în dreptul constituțional
comparat, în A.U.L.B. nr. 1-2/2006
Bianca Selejan-Guțan, The Constitution of Romania: A Contextual Analysis, Hart Publishing, Oxford,
2016
Bianca Selejan-Guțan, Drept constituțional și instituții politice, volumul 1, Ed. Hamangiu, București,
2015
Ioan Vida, Puterea executivă și administrația publică, RA Monitorul Oficial, București, 1994
103

Revocarea unui membru al Guvernului este o atribuție a:
a. primului-ministru
b. Președintelui României
c. Parlamentului
Urmărirea penală a membrilor Guvernului poate fi cerută de:

a. Președintele României
b. Camera Deputaților și Senat
c. Direcția Națională Anticorupție
Calitatea de membru al guvernului este incompatibilă cu:

a) calitatea de senator
b) funcția de procuror
c) funcţia de Avocat al Poporului
Parlamentul are următorul rol faţă de Guvern:

a) numeşte Guvernul
b) acordă votul de încredere Guvernului
c) remaniază Guvernul
Puterea executivă cuprinde:

a) Preşedintele României şi Guvernul
b) Parlamentul şi Guvernul
c) Parlamentul şi Preşedintele
d) Președintele, Guvernul și administrația publică
Primul ministru poate fi demis de:

a) Președinte
b) Curtea Constituțională
c) Parlament
Explicați pe scurt răspunsul (separat, pe foaia de examen)
104
Guvernul îşi poate angaja răspunderea pentru:

a) situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi întârziată
b) un proiect de lege
c) o declaraţie de politică generală
d) o ordonanță de urgență
Delegarea legislativă se face prin lege de abilitare:

a) în cazul ordonanţelor de urgenţă
b) în cazul ordonanţelor simple
c) în cazul hotărârilor de guvern
105
Capitolul 8 - Preşedintele României

 înțelegerea rolului instituției șefului de stat în cadrul unui sistem constituțional
 înțelegerea rolului constituțional al Președintelui României
 cunoașterea atribuțiilor constituționale ale Președintelui României
 identificarea sistemelor constituționale după rolul șefului de stat
 identificarea tipului de sistem constituțional al României
 identificarea tipurilor de răspundere a Președintelui României
 identificarea actelor Președintelui
III. Termeni de referinţă (concepte cheie): șef de stat, președinte, sistem prezidențial,
sistem parlamentar, sistem semi-prezidențial, răspundere
 Considerații generale
 Rolul și atribuțiile Președintelui României
 Alegerea Președintelui
 Răspunderea Președintelui
 Actele Președintelui
V. Rezumatul ideilor principale: Instituţia şefului de stat este una din cele mai vechi
instituţii politico-juridice. Astăzi, această instituţie cunoaşte o mare diversitate, atât
sub aspectul denumirii şi modului de desemnare, cât şi sub cel al rolului şi
atribuţiilor în cadrul sistemului constituţional. În sistemele constituţionale moderne,
marcate de rolul crescând al Parlamentului, instituţia şefului de stat a trebuit poziţia
în mecanismul separaţiei puterilor şi să-şi găsească echilibrul faţă de legislativ,
deşi, în doctrină, se vorbeşte tot mai mult de o „slăbire” a instituţiei şefului de stat
în majoritatea democraţiilor europene contemporane.
106
§1. Consideraţii generale despre instituţia şefului de stat şi poziţia acesteia în regimurile
constituţionale contemporane
Rolul şi locul şefului de stat diferă în regimurile constituţionale contemporane: a se

studia, pe baza cursului, rolul şefului de stat în regimurile parlamentare, prezidenţiale şi semi-
prezidenţiale.
§2. Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României
Articolul 80 din Constituţie sintetizează rolul Preşedintelui României în ordinea constituţională:

a) Preşedintele României reprezintă statul român, exercitând, aşadar, funcţia de
reprezentare;
b) Preşedintele României este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al
integrităţii teritoriale a ţării, exercitând aşa-numita funcţie de apărare a şefului statului;
c) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a
autorităţilor publice, în acest scop exercitând funcţia de mediere între puterile statului,
precum şi între stat şi societate.
d) Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de
preşedinte al Consiliului Suprem de apărare a ţării (art. 92 alin. 1 din Constituţie).
În îndeplinirea rolului său constituţional, Preşedintele exercită o serie de atribuţii, care pot fi
clasificate în mai multe categorii, după criteriul obiectului sau conţinutului lor (Ioan Muraru):
1) atribuţii privind legiferarea;
107
2) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice;

3) atribuţii privind formarea unor autorităţi publice;
4) atribuţii în domeniul apărării;
5) atribuţii în domeniul politicii externe;
6) alte atribuţii.
Într-o altă clasificare, aparţinând prof. Tudor Drăganu, criteriul utilizat este cel al
modului de exercitare a atribuţiilor de către Preşedinte: atribuţii exercitate de Preşedinte fără
concursul altor autorităţi; atribuţii exercitate de Preşedinte cu concursul altor autorităţi.
§3. Alegerea Preşedintelui României
Desemnarea şefului de stat este criteriul esenţial care distinge marile forme de guvernământ:
monarhia şi republica. Astfel, în cadrul monarhiilor, şeful statului este desemnat prin
aplicarea principiului eredităţii şi mai rar prin alegere; în cadrul republicilor, şeful statului este
desemnat prin mai multe metode: direct, de către popor (în Franţa, Finlanda, Irlanda, Islanda,
Portugalia, România); indirect, de către parlament (în Elveţia, Grecia, Israel); indirect, de către
un colegiu electoral (în SUA, Germania, Italia).
În România, Preşedintele este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, potrivit legii electorale. Modul de scrutin folosit pentru alegerea Preşedintelui
României este cel majoritar, cu două tururi. Astfel, dacă un candidat obţine la primul tur de
scrutin majoritatea de voturi a alegătorilor înscrişi în listele electorale, va fi declarat ales în
funcţia de Preşedinte. Dacă nici unul dintre candidaţi nu obţine această majoritate, se va organiza
al doilea tur de scrutin, la care participă doar primii doi candidaţi, în ordinea descrescătoare a
numărului de voturi obţinute la primul tur. În urma celui de-al doilea tur de scrutin, va fi declarat
ales candidatul care obţine cel mai mare număr de voturi. Alegerea în funcţia de Preşedinte al
României este validată de Curtea Constituţională.
Răspunderea Președintelui României
Răspunderea Preşedintelui României este reglementată de o serie de dispoziţii constituţionale

privind imunitatea, răspunderea politică şi răspunderea penală. Răspunderea politică a
108
Preşedintelui României îşi are temeiul în prevederile art. 95 din Constituţie, iar consecinţele sale
sunt de ordin politico-juridic. Dacă Preşedintele săvârşeşte fapte grave prin care încalcă
prevederile Constituţiei, poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în
şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Este necesar, în această procedură,
şi avizul Curţii Constituţionale [art. 95 alin. (1) şi art. 146 lit. h)]. Preşedintele poate da explicaţii
Parlamentului pentru faptele ce i se impută. Dacă propunerea de suspendare din funcţie este
aprobată de Parlament, se va organiza un referendum, în termen de cel mult 30 de zile, pentru
demiterea Preşedintelui. Demiterea prin referendum este impusă de modul de alegere a
Preşedintelui – prin vot direct, de către popor. Dacă rezultatul referendumului este contrar
votului Parlamentului, Preşedintele nu va fi demis şi îşi va relua activitatea.
Răspunderea penală a Preşedintelui se întemeiază pe prevederile art. 96 din Constituţie şi

apare în cazul săvârşirii, de către acesta, a uneia din cele mai grave infracţiuni – înalta trădare.
Aceasta nu a fost multă vreme definită în Codul penal, dar unii autori o considerau o formă
agravată a infracţiunii de trădare (Drăganu, 1998, vol. 2, pp. 163-164). Doctrina franceză
defineşte înalta trădare ca fiind „distinctă de crima de trădare. Este vorba mai mult de o violare
gravă a îndatoririlor conferite Preşedintelui Republicii de către Constituţie”. Punerea sub acuzare
a Preşedintelui poate fi hotărâtă de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul a
cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Iniţiativa punerii sub acuzare poate
aparţine majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Această propunere de punere sub acuzare se aduce
neîntârziat la cunoştinţa Preşedintelui pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se
impută. Dacă această propunere este aprobată de Parlament, Preşedintele va fi suspendat de
drept până la data eventualei demiteri.
Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În cazul în care aceasta
pronunţă o hotărâre de condamnare, Preşedintele va fi demis de drept la data rămânerii definitive
a acestei hotărâri.
109
TEMĂ PENTRU ACASĂ: Se vor studia, pe baza Constituţiei şi a cursului tipărit:

- mandatul Preşedintelui
- vacanţa funcţiei
- actele Preşedintelui României
VII. BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ:

Legea nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului (M. Of. nr. 84 din 24 februarie 2000)
Legea nr. 590/2003 privind tratatele (M. Of. nr. 23 din 12 ianuarie 2004)
Legea nr. 370/2004 privind alegerea Președintelui României (repu- blicată în M. Of. nr. 650 din 12
septembrie 2011)
Decizii CCR: nr. 87/1994, nr. 567/2009, nr. 838/2009 , nr. 799/2011, nr. 683/2012, nr. 285/2014, nr.
678/2014
***
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. I, ed. a III-a, Ed. C.H. Beck, București, 2014
Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale – în dreptul ro- mân și în dreptul comparat, Ed.
C.H. Beck, București, 2006
Bogdan Dima, Conflictul dintre Palate. Raporturile de putere dintre Parlament, Guvern și Președinte în
România postcomunistă, Ed. Hamangiu, București, 2014
Bogdan Dima, Elena Simina Tănăsescu (coord.), Reforma constituțională: analiză și proiecții.
Raportul Comisiei pentru o nouă Constituție, Ed. Universul Juridic, București, 2012
Manuel Guțan, Transplantul constituțional și obsesia modelului semiprezidențial francez în România
contemporană (I), în Pandectele române nr. 5/2010
Manuel Guțan, Transplantul constituțional și obsesia modelului semiprezidențial francez în România
contemporană (II), în Pandectele române nr. 7/2010
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. a IV-a, Ed.
All Beck, București, 2005
Bianca Selejan-Guțan, A New Revolution? The Recent Governmental Crisis in Romania, International
Journal of Constitutional Law Blog, Nov. 25, 2015, disponibil la http://www.iconnectblog.com/2015/11/a-
new-revolution-the-recent-governmental-crisis-in-romania/
110
Bianca Selejan-Guțan, The Illusion of the Romanian Constitution? International Journal of

Constitutional Law Blog, Dec. 7, 2012, disponibil la http://www.iconnectblog.com/2012/12/the-illusion-of-
the-romanian-constitution/
Bianca Selejan-Guțan, One Year Aƒer: How the Romanian Constitutional Court Changed its
Mind, International Journal of Constitutional Law Blog, July 14, 2013, disponibil la: http://www.icon-
nectblog.com/2013/07/oneyearaGer
Elena-Simina Tănăsescu, Responsabilité politique du Président de la Roumanie – non bis in idem, în
Revista Direito Mackenzie, v.5, nr. 2/2012
Elena-Simina Tănăsescu, The President of Romania or the Slippery Slope of A Political Regime, în
European Constitutional Law Review, nr. 1/2008
Tudorel Toader, Marieta Saƒa, Dialogul judecătorilor constituționali, Ed. Universul Juridic, București,
2015
Maria Vesmaș, Rolul și locul Președintelui României în sistemul autorităților publice ale statului român,
în R.D.Pb. nr. 1, ianuarie-iunie 1998

1. Care este rolul şefului statului în regimul parlamentar?
2. Care este rolul şefului statului în regimul prezidenţial?
3. Care este rolul şefului statului în regimul semi-prezidenţial?
4. Care este rolul şefului statului în sistemul constituţional românesc?
5. Răspunderea Preşedintelui României.
6. Imunitatea Preşedintelui României.
7. Actele Preşedintelui României.
VIII. TESTE DE AUTOEVALUARE/EVALUARE
Preşedintele României poate dizolva Parlamentul

a) oricând, cu consultarea Guvernului
111
b) atunci când consideră că trebuie organizate alegeri anticipate

c) în anumite condiții, după consultarea președinților celor două Camere și a liderilor
grupurilor parlamentare
d) nu poate dizolva Parlamentul
Explicați răspunsul
Președintele României poate:

a) ratifica tratate internaționale
b) încheia tratate internaționale
c) promulga tratate internaționale
Atunci când este pus sub acuzare, Preşedintele este judecat de:
a) Parlament
b) Curtea Constituţională
c) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
d) popor, prin referendum
Președintele României poate răspunde politic pentru:

a) opiniile politice exprimate în timpul exercitării mandatului
b) infracțiunea de înaltă trădare
c) fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției
Decretul prezidențial de numire a unui candidat la funcția de prim-ministru:

a) este supus contrasemnării
b) nu este supus contrasemnării
Explicați răspunsul
Preşedintele României poate:

a) convoca şedinţele Parlamentului
b) convoca referendum obligatoriu
c) iniția revizuirea Constituției
d) iniția orice modificare legislativă
În perioada de vacanţă a funcţiei de Preşedinte al României, interimatul este asigurat în

primul rând de:
a) primul ministru
b) primarul general al Capitalei
c) preşedintele Senatului
112
Capitolul 9 - Autoritatea judecătorească – repere constituţionale

 înțelegerea noțiunilor de autoritate judecătorească și putere judecătorească
 înțelegerea raporturilor autorității judecătorești cu legislativul și cu executivul
 cunoașterea principiilor autorității judecătorești
 identificarea elementelor autorității judecătorești
 identificarea modului de funcționare a autorității judcătorești în raport cu puterea
executivă și cu legislativul
 identificarea normelor care reglementează autoritatea judecătorească
III. Termeni de referinţă (concepte cheie): putere judecătorească, autoritate

judecătorească, instanțe judecătorești, Ministerul Public, Consiliul Superior al
Magistraturii
 Puterea judecătorească și autoritatea judecătorească
 Principiile constituționale ale autorității judecătorești
 Organizarea sistemului judiciar
 Raporturile autorității judecătorești cu legislativul și cu executivul
V. Rezumatul ideilor principale: Conceptul de putere judecătorească se regăseşte,

alături de puterea legislativă şi cea executivă, în formularea teoriei separaţiei
puterilor dată de Montesquieu şi a fost preluată ca atare de constituţiile sfârşitului
113
de secol XVIII (Constituţia SUA, în art. 3, statuează că puterea judecătorească va fi

exercitată de o Curte Supremă şi de celelalte instanţe).
Pentru înţelegerea problematicii autorităţii judecătoreşti în aspectele sale constituţionale,
sunt necesare câteva explicaţii terminologice cu privire la noţiunile de: justiţie, jurisdicţie,
jurisprudenţă.
§1. Puterea judecătorească şi autoritatea judeătorească
Conceptul de putere judecătorească se regăseşte, alături de puterea legislativă şi cea executivă,

în formularea teoriei separaţiei puterilor dată de Montesquieu şi a fost preluată ca atare de
constituţiile sfârşitului de secol XVIII (Constituţia SUA, în art. 3, statuează că puterea
judecătorească va fi exercitată de o Curte Supremă şi de celelalte instanţe).
Pentru înţelegerea problematicii autorităţii judecătoreşti în aspectele sale constituţionale,
sunt necesare câteva explicaţii terminologice cu privire la noţiunile de: justiţie, jurisdicţie,
jurisprudenţă.
Justiţia este o noţiune complexă, susceptibilă de folosire în mai multe sensuri. Într-un
sens organic, prin justiţie se poate înţelege sistemul organelor judecătoreşti, iar într-un sens
funcţional, justiţia desemnează activitatea de soluţionare a litigiilor juridice.
Noţiunea de jurisdicţie (care provine din latinescul jurisdictio, de la jus dicere – a spune
dreptul) desemnează „misiunea de a judeca sau puterea şi datoria de a face justiţie prin aplicarea
dreptului”. Jurisdicţia este, aşadar, activitatea de a judeca, de a soluţiona litigiile, aplicând în
concret normele juridice. Noţiunea de jurisdicţie mai este folosită şi pentru a desemna organul
care realizează această activitate: jurisdicţie constituţională, jurisdicţie administrativă, jurisdicţie
de drept comun etc.
114
În sfârşit, jurisprudenţa (care provine din limba latină: jurisprudentia = ştiinţa dreptului)
desemnează totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în aplicarea dreptului. Jurisprudenţa
se clasifică de regulă după obiectul ei: jurisprudenţă constituţională, penală, civilă,
administrativă etc.
§2. Principiile constituţionale ale autorităţii judecătoreşti
2.1. Principiul legalităţii
Principiul legalităţii este consacrat, în materie de justiţie, de art. 124 alin.1 al Constituţiei:
„Justiţia se înfăptuieşte în numele legii”. Aceasta înseamnă că activitatea jurisdicţională este
subordonată dreptului, sub două mari aspecte: legalitatea instanţelor judecătoreşti şi legalitatea
infracţiunilor şi pedepselor.
2.2. Principiul independenţei şi imparţialităţii judecătorilor şi instanţelor judecătoreşti
Acest principiu apare consacrat în alin. 2 şi 3 ale art. 124 din Constituţie: „(2) Justiţia este unică,
imparţială şi egală pentru toţi. (3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.” Acest
principiu reflectă, în primul rând, o aplicare a principiului general al egalităţii în drepturi a
cetăţenilor: justiţia este unică, imparţială şi egală.
Reglementările constituţionale şi legale cuprind şi o serie de garanţii ale independeţei justiţiei:

inamovibilitatea, modul de recrutare şi avansare.
2.3. Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie
115
Potrivit art. 128 al Constituţiei, procedura judiciară se desfăşoară în limba oficială a statului,
adică în limba română. Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se
exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice.
2.4. Principiul procesului echitabil
Dreptul la un proces echitabil este unul din cele mai importante drepturi individuale într-un
stat de drept (a se vedea vol. I al acestei lucrări, p. 178). El impune o serie de reguli generale
aplicabile activităţii jurisdicţionale: dreptul la apărare, respectarea prezumţiei de nevinovăţie,
accesul la justiţie, publicitatea procedurii etc. Aceste principii constituie şi principii
fundamentale ale dreptului procesual penal şi civil.
§3. Organizarea sistemului judiciar
Vom reda foarte schematic reperele constituţionale ale organizării judecătoreşti, detaliile acestei
materii făcând obiectul unei discipline distincte din planul de învăţământ. Sistemul organelor
judecătoreşti este format din: judecătorii, tribunale, curţi de apel, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Alături de acestea, în înfăptuirea actului de justiţie sau în organizarea sistemului mai sunt
implicate şi alte autorităţi care, împreună cu instanţele judecătoreşti, formează „Autoritatea
judecătorească”: Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii.
3.1. Instanţele judecătoreşti
Potrivit art. 126 din Constituţie, instanţele judecătoreşti sunt Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi
celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
stabileşte următoarele categorii de instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţi
de apel, tribunale, tribunale specializate, judecătorii. Tribunalele specializate sunt: tribunale
pentru minori şi familie, tribunale de muncă şi asigurări sociale; tribunale comerciale; tribunale
administrativ-fiscale.
Competenţa acestor instanţe este stabilită de lege.
116
3.2. Ministerul Public
Articolele 131 şi 132 ale Constituţiei stabilesc rolul Ministerului Public şi statutul procurorilor,
iar Legea nr. 304/2004 şi Legea nr. 303/2004 detaliază regulile în această materie.
Ministerul Public cuprinde procurorii, constituiţi în parchete. Aceştia intră şi ei în
categoria magistraţilor. Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi
supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii.
Rolul Ministerului Public este de a reprezenta, în activitatea judiciară, interesele generale
ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Principiile care guvernează activitatea procurorilor sunt: principiul legalităţii, al
imparţialităţii şi al controlului ierarhic. Procurorii îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea
ministrului justiţiei.
3.3. Consiliul Superior al Magistraturii
Consiliul Superior al Magistraturii este „reprezentantul autorităţii judecătoreşti” şi „garantul

independenţei justiţiei” (art. 1 alin.1 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al
Magistraturii). Consiliul Superior al Magistraturii este o autoritate independentă care se supune,
în activitatea sa, numai legii. Principalele funcţii ale acestei autorităţi sunt: de a propune
Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor, cu excepţia celor
stagiari; de a fi instanţa disciplinară pentru judecători şi procurori, potrivit procedurii stabilite de
legea sa organică.
§4. Raporturile autorităţii judecătoreşti cu legislativul şi executivul
Raporturile autorităţii judecătoreşti cu legislativul pot fi astfel sintetizate:

- Parlamentul stabileşte, prin lege, organizarea judiciară şi statutul magistraţilor,
competenţa şi procedura după care instanţele judecătoreşti şi Ministerul Public îşi desfăşoară
activitatea;
117
- justiţia poate interveni în activitatea legislativă prin intermediul controlului

constituţionalităţii legilor: fie direct, atunci când competenţa acestui control aparţine
judecătorilor, fie indirect, când instanţele judecătoreşti sunt doar „asociate” controlului
constituţionalităţii legilor exercitat de Curtea Constituţională.
Raporturile autorităţii judecătoreşti cu executivul ţin, în primul rând, de faptul că

magistraţii sunt numiţi în funcţie de către Preşedintele României. În al doilea rând, legalitatea
actelor administrative este supusă controlului jurisdicţional, care reprezintă o componentă
esenţială a statului de drept.

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (re- publicată în M. Of. nr. 826 din 13
septembrie 2005)
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (republicată în M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005)
Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii (repu- blicată în M. Of. nr. 628 din 1 septembrie
2012)
***
Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României revizuită.
Comentarii și explicații, Ed. All Beck, București, 2004
Gerard Cornu, Vocabulaire juridique, Quadrige, P.U.F., Paris, 2000
Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale – în dreptul ro- mân și în dreptul comparat, Ed. C.H. Beck,
București, 2006
Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar, Ed. Lumina Lex, București, 1998
Louis Favoreu, Patrick Gaïa, Richard Ghevontian, Jean-Louis Mestre, O1o Pfersmann, André Roux, Guy Scoﬀoni,
Droit constitutionnel, 2e éd., Dalloz, Paris, 1999
Louis Favoreu, Patrick Gaïa, Richard Ghevontian, Jean-Louis Mestre, O1o Pfersmann, André Roux, Guy Scoﬀoni,
Droit constitutionnel, 14e éd., Dalloz, Paris, 2012
Cristian Ionescu, Drept constituțional și instituții politice, ediția a doua, Ed. C.H. Beck, București, 2005
Philippe Lauvaux, Les grandes démocraties contemporaines, 2e éd., P.U.F., Paris, 1998
Ioan Leș, Organizarea sistemului judiciar românesc, Ed. All Beck, București, 2004
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și insti- tuții politice, ed. a 12-a, vol. II, Ed. C.H.
118
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tănăsescu, Marian Enache, Gheorghe Iancu, Interpretarea Constituției.
Doctrină și practi- că, Ed. Lumina Lex, București, 2002
Bianca Selejan-Guțan, The Constitution of Romania: A Contextual Analysis, Hart Publishing, Oxford, 2016
Bianca Selejan-Guțan, Asocierea instanțelor judecătorești la proce- sul de control al constituționalității legilor în
cadrul procedurii invocării și soluționării excepției de neconstituționalitate, în R.D.Pb. nr. 1/2003

1. Ce se înţelege prin „putere judecătorească”? Dar prin „autoritate judecătorească”?
2. Definiţi termenii de justiţie şi jurisdicţie.
3. Ministerul Public.
4. Raporturile autorităţii judecătoreşti cu executivul.
5. Care este sistemul autorităţilor judecătoreşti în România?
Consiliul Superior al Magistraturii este:

a) instanța supremă în stat
b) instanță disciplinară pentru magistrați
c) instanța care numește magistrații
119

Suport Curs Drept Constitutional

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Curs Drept Constitutional

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Prof. univ. dr.

DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE II

GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU…………………

PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU ŞI A

TEMA I – CONȚINUTUL DREPTURILOR, LIBERTĂȚILOR ȘI

TEMA III – TRĂSĂTURILE ȘI VALORILE STATULUI ROMÂN

GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU

Prezentul manual de studiu reprezintă o sinteză a conţinutului disciplinei Drept constituţional şi

El este destinat studenţilor de la forma de învăţământ la distanţă (ID) şi constituie materialul

Manualul este structurat în conformitate cu standardele şi procedurile de uz larg în învăţământ

Procedura de învăţare în sistem de autoinstruire

Utilizarea manualului de studiu individual se face pe baza unui program de autoinstruire.

Recomandăm câteva reguli de bază în procedura de realizare a programului de autoinstruire pe

4. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de studiu este următoarea:

 se citesc obiectivele şi competenţele modulului de studiu

 se efectuează testul de autoevaluare ţi se verifică, prin confruntare cu răspunsurile date la

5. Nu este recomandabil să se parcurgă mai mult de un modul de studiu pe zi, pentru a nu se

TEMA DE CONTROL (TC): reprezintă un exerciţiu obligatoriu mai amplu, cu caracter

PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU ŞI A DISCIPLINEI

Manualul de studiu ”Drept constituţional şi instituţii politice I şi II” reprezintă o sinteză

Obiectul cursului ”Drept constituţional şi instituţii politice I şi II”:

Obiectul cursului Drept constituţional şi instituţii politice I îl reprezintă introducerea în studiul

Obiectul cursului Drept constituţional şi instituţii politice II îl reprezintă prezentarea

a) Înţelegerea şi aprofundarea aspectelor teoretice şi practice ale dreptului constituţional;

Descrierea structurii manualului:

Manualul este structurat în conformitate cu rigorile studiului individual (autoinstruire) şi

I. Obiective (rezultatele aşteptate ale temei)

I. Prezentul manual constituie bibliografia generală minimală obligatorie pentru studiul

II. Bibliografia generală complementară

TEMA I. Principiile și conținutul normativ al drepturilor,

I. Obiective (rezultatele aşteptate ale temei)

III. Termeni de referinţă (concepte cheie): constituție; drepturi și libertăți; drept

V. Rezumatul ideilor principale

VI. Conținutul temei 1

Principiul universalităţii subliniază două caracteristici importante ale drepturilor

2. Principiul neretroactivităţii legilor

Fiind inclus în Constituţie, principiul neretroactivităţii devine un principiu aplicabil cu

4. Principiul protecţiei cetăţenilor români

Articolul 17 din Constituţie prevede acest principiu, consecinţă a cetăţeniei ca legătură

de a le acorda această protecţie. Constituţia prevede, însă, şi o obligaţie a cetăţenilor: aceea de a-

5. Principiul protecţiei cetăţenilor străini şi apatrizilor

6. Principiul interzicerii expulzării sau extrădării propriilor cetăţeni

străini şi apatrizilor. Cu toate acestea, în urma evoluţiei dramatice a fenomenului criminalităţii pe

7. Principiul priorităţii dreptului internaţional în materia drepturilor fundamentale

Principiul priorităţii reglementărilor internaţionale în materia drepturilor omului apare şi în

8. Accesul liber la justiţie

persoanei îl situează cu prioritate în categoria principiilor ce guvernează această materie. Potrivit

9. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertăţi

10. Recunoaşterea dreptului la identitate al persoanelor aparţinând minorităţilor

Potrivit art. 6 din Constituţie, statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând

Problema minorităţilor a constituit o preocupare îndeosebi pentru dreptul internaţional public

Conținutul normativ al drepturilor şi libertăţilor garantate

1. Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică

4. Dreptul la liberă circulaţie

5. Dreptul la respectul vieţii intime, familiale şi private

Inviolabilitatea domiciliului, garantată de art. 27 din Constituţie, se află în strânsă legătură cu

Protecţia corespondenţei este şi ea strâns legată de protecţia vieţii private a persoanei.

Deşi Constituţia nu enumeră nicio excepţie, ca în cazul inviolabilităţii domiciliului, nici

În vederea unei protecţii sporite a libertăţii de conştiinţă, Constituţia permite şi obiecţia de

Libertatea de exprimare beneficiază de un „statut” special într-un stat de drept şi democratic.

De asemenea, Constituţia stabileşte şi coordonatele răspunderii juridice pentru exercitarea

10. Dreptul la informaţie

Dreptul la informaţie este strâns legat de libertatea de exprimare, în unele reglementări

11. Libertatea întrunirilor