2021-09-20 Drept Internațional Privat ID 2021

Material elaborat conform cursului pentru învățământ la distanță - autor Lect. univ.dr.
Carolina Maria Niță
UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ1
DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT2

ANUL DE STUDIU IV
SEMESTRUL I
CADRU DIDACTIC,
Lect.univ.dr.Carolina Maria NIȚĂ
București
2021
© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei integrală
sau fragmentară este interzis.
1
Învățământul la distanță și învățământul cu frecvență redusă se bazează pe tehnologii educaționale flexibile
privind predarea, învățarea și evaluarea, care presupun atât activități didactice față în față, cât și la distanță prin
intermediul platformelor informatice. În cadrul ambelor forme de învățământ, predarea, învățarea și evaluarea
rezultatelor învățării se realizează pe baza unor materiale de studiu special proiectate pentru a asigura un grad
ridicat de autoinstruire și autoevaluare, STANDARDE, STANDARDE SPECIFICE ȘI GHIDUL PRIVIND
EVALUAREA EXTERNĂ A CALITĂȚII PROGRAMELOR DE STUDII UNIVERSITARE LA FORMELE DE
ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ (ID) ȘI ÎNVĂȚĂMÂNT CU FRECVENȚĂ REDUSĂ (IFR), 3.3.2 Structura și
relevanța programelor de studii ID/IFR, p. 21, https://www.aracis.ro/wp-content/uploads/2020/08/Standarde-
ARACIS-Comisia-13-ID-IFR-30-iulie-2020.pdf
2
Suportul de curs pentru autoinstruire aferent unei discipline poate fi proiectat ca un material de studiu care
integrează diferite resurse de învățare în acord cu fișa disciplinei și ghidează studentul pentru utilizarea lor.
Materialele de studiu aferente programelor de studii ID/IFR sunt adaptate autoinstruirii și se realizează integral
în tehnologie ID. Acestea au în vedere diversitatea de conținut a disciplinelor din planul de învățământ.
Materialele de studiu în tehnologie ID nu se rezumă în mod limitativ doar la simple documente narative în format
tipărit sau digital, ci includ un nivel de interactivitate care să permită autoinstruirea și autoevaluarea studenților,
fără a fi necesară prezența formatorului. Materialele de studiu destinate unei discipline pot include: 1)
site-uri/pagini web/platforme dedicate, integrate și administrate în cadrul infrastructurii instituției de învățământ;
2) cursuri pentru autoinstruire/seminare/lucrări practice/laboratoare înregistrate urmare a activităților online; 3)
instrumente informatice/electronice destinate autoevaluării și îmbunătățirii progresive/ graduale a
performanțelor/competențelor studenților, 3.4.3 Proiectarea materialelor de studiu, pp. 27-28.
1
Material elaborat conform cursului pentru învățământ la distanță - autor Lect. univ.dr.Carolina Maria Niță
I. INTRODUCERE
Cursul de drept internațional privat se adresează studenților din anul IV și se studiază
în semestrul I, constituind o modalitate de a cunoaște și înțelegea instituțiilor specifice
dreptului internațional privat. Lumea contemporană se caracterizează prin relațiile sociale
complexe, aflate într-o permanentă evoluţie, care îşi găsesc expresia în cadrul relațiilor de
ordin economic, politic, cultural, ştiinţific etc. Fenomenul tot mai accentuat al globalizării
conduce în mod inerent la intensificarea raporturilor juridice internaționale, grație unor
factori obiectivi, cum ar fi mobilitatea crescută a populației ori progresul tehnico-ştiinţific,
care condus în ultimele decenii la o apropiere mai mare a oamenilor şi statelor, prin
descoperirea unor noi mijloace de comunicare şi sisteme informaţionale.
Aceştia precum şi alţi factori îşi lasă amprenta asupra circuitului internaţional de bunuri şi
valori la care participă din ce în ce mai mulţi subiecţi privaţi de drept, persoane fizice şi
juridice, din diferite state. Participând la raporturile juridice, persoanele fizice contribuie în
rând cu statele, ca subiecţi de drept internaţional privat, la schimbul internaţional de valori
materiale şi spirituale, la diviziunea internaţională a muncii, la crearea unor relații. Aceste
raporturi au un caracter specific şi se deosebesc radical atât de raporturile juridice de drept
internaţional public, cât şi de raporturile juridice reglementate de alte ramuri de drept privat
intern. Distincţia lor esenţială constă în faptul că toate aceste raporturi sunt caracterizate de
unul sau mai multe elemente de extraneitate sau internaţionalitate.
În același timp, dezvoltarea relaţiilor internaţionale este condiţionată de existenţa unei
reglementări care să asigure ordinea juridică.
Intensificarea în ultimul timp a unor asemenea raporturi fac şi mai accentuată necesitatea
unei reglementări juridice specifice în acest sens. Totalitatea acestor norme menite de a
reglementa raporturi juridice cu element străin sunt cuprinse în ramura de drept internaţional
privat. Apariţia acestei ramuri a fost dictată, în primul rând, de raporturile de drept civil cu
element de extraneitate. La fel, aparţin dreptului internaţional privat raporturile de dreptul
familiei, de dreptul muncii care au un asemenea element. De asemenea, sunt raporturi de drept
internaţional privat şi raporitule de drept comercial care au un element de extraneitate.
Dreptul internaţional privat mai reglementează raporturile procesuale.
Pentru a exprima obiectul dreptului internaţional privat, în scopul evitării unei enumerări,
în literatura juridică se arată că dreptul internaţional privat are ca obiect raporturile civile în
sens larg, adică cuprinzând totalitatea raporturilor menţionate.
În fine, trebuie remarcat ca raporturile juridice «comerciale» intră în categoria
raporturilor de drept internaţional privat, sunt, de fapt, raporturi de drept al comerţului
internaţional, deoarece acesta din urmă este cel care reglementează raporturile cu element de
extraneitate care apar in materia comerţului. Între raporturile juridice de drept internaţional
privat şi cele de drept al comerţului internaţional există importante asemănări, dar şi
deosebiri.
În concluzie, obiectul dreptului internaţional privat ca ramură de drept constituie
raporturile juridice de drept civil în sens larg (de drept privat) afectate de un element de
extraneitate.
2
II. OBIECTIVELE DISCIPLINEI
 Pregătirea studenţilor cu temeinice cunoştinţe, cu privire la instituţiile juridice de drept

internaţional privat.
 Înţelegerea creşterii importanței dreptului internaţional privat în condiţiile tot mai deselor
raporturi cu element de extraneitate la care subiectele de drept român participă
 Înțelegerea mecanismelor de apropiere a sistemului de drept român (cu normele sale

conflictuale) de alte sisteme de drept moderne
 Cunoaşterea corespunzătoare a noilor legi sau a modificărilor legislative şi jurisprudenţiale
 Capacitatea de a interpreta normele de drept în raport cu situaţiile concrete;
 Explicarea şi descrierea principiilor fundamentale, ale normelor de drept internaţional

privat, precum şi a mecanismului de aplicare a acestora;
 Identificarea izvoarelor dreptului internaţional privat şi aplicarea acestora la un caz

concret;
 Precizarea importanţei codificării dreptului internaţional privat;
 Prezentarea instituţiilor specifice dreptului internaţional privat;
 Corelarea legislaţiei interne cu legislaţia altor ţări şi cu tratatele şi convenţiile
internaţionale în vederea unei viziuni integratoare asupra reglementării relaţiilor de
drept internaţional privat;
 Capacitatea de a susţine un discurs logic, coerent, de a argumenta opiniile, de a

formula concluzii originale, de a utiliza corect limbajul juridic;
 Dezvoltarea capacităţii de analiză şi sinteză, de evaluare şi autoevaluare, de adaptare

la noi situaţii.
III. CONȚINUTUL ȘI STRUCTURA CURSULUI
Unitatea de învățare nr. I

Noțiune, obiect şi metodă de reglementare privind dreptul internațional privat
Identificarea obiectivelor specifice temei
1. Dreptul internațional privat. Aspecte introductive
3
1. Noțiune
2. Obiect de reglementare
3. Raportul juridic de drept internațional privat
4. Elementul de extraneitate
5. Metodă de reglementare
6. Rezumatul unității de învățare
7. Teste de autoevaluare
8. Răspunsurile la testul de autoevaluare
9. Bibliografie minimală
Unitatea de învățare nr.II

Domeniul dreptului internațional privat
1.Noțiune
2. Analiza domeniului dreptului internațional privat
2.1 Conflictul de legi
2.2 Conflictul de jurisdicții
2.3 Condiția juridică a străinului
2.4 Cetățenia
3. Delimitarea dreptului internațional privat de alte ramuri de drept
3.1 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul civil
3.2 Corelația intre dreptul internațional privat și dreptul penal
3.3 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul administrativ
3.4 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul fiscal
Unitatea de învățare nr. III

Conținutul dreptului internațional privat
1. Normele conflictuale
1.1 Definiție
1.2 Structura normei conflictuale
1.3 Criteriile de legătură
1.4 Clasificarea normelor conflictuale
1.5 Sistemul de drept căruia îi aparțin normele conflictuale
2. Normele materiale
2.1 Noțiune
2.2 Distincția față de normele conflictuale
3. Normele de aplicație imediată
3.1 Definiție
3.2 Aplicabilitatea normei de aplicație imediată și efecte
7. Lucrare de evaluare
Unitatea de învățare nr. IV

Izvoarele dreptului internațional privat
1.Aspecte preliminare
4
2. Izvoarele interne
3. Izvoarele internaționale
4. Actele juridice ale Uniunii Europene și jurisprudența Curții de Justiție a U.E.
5. Cutuma și uzanțele internaționale
6. Practica judiciară și practica arbitrală
10. Lucrare de verificare
Unitatea de învățare nr. V

Calificarea și conflictele de calificări
1. Calificarea
Noțiune
1.2 Conflictul de calificări
1.3 Importanța calificării
1.4 Legea după care se face calificarea
1.4.1 Calificarea după legea forului
1.4.2 Excepții de la calificarea după legea forului
Unitatea de învățare nr. VI

Conflictul în spaţiu al normelor conflictuale. Retrimiterea
1. Conflictul în spațiu al normelor conflictuale
1.1 Aspecte generale
2 Retrimiterea
Noțiune
Condiții
Formele retrimiterii
Unitatea de învățare nr. VII

Ordinea publică în dreptul internațional privat
1. Noțiune
2. Caracterele juridice
3. Comparație între ordinea publică de drept internațional privat și alte instituții juridice
3.1 Comparație cu ordinea publică de drept intern
3.2 Comparație cu normele de aplicație imediată
3.3 Comparație cu retrimiterea
3.4 Comparație situația imposibilității aplicării legii străine
4. Domeniul ordinii publice de drept internațional privat
5
5. Efectele aplicării ordinii publice de drept internațional privat

Unitatea de învățare nr. VIII

Frauda la lege în dreptul internațional privat
1. Noțiune
2. Condiții
3. Structură
4. Modalități
5. Materiile în care poate interveni fraudarea legii în dreptul internațional privat
6. Dovada fraudei la lege
7. Delimitarea fraudei la lege față de alte instituții juridice
7.1 Comparație cu frauda la lege din dreptul intern
7.2 Comparație cu ordinea publică de drept internațional privat
7.3 Comparație cu simulația
7.4 Comparație cu abuzul de drept
8. Sancțiunea fraudei la lege în dreptul internațional privat
Unitatea de învățare nr. IX

Conflictul de legi în timp şi spaţiu
(Respectarea drepturilor câştigate în ţară străină)
1. Conflictul de legi în timp și spațiu
1.1 Noţiune
1.2 Comparaţie cu conflictul de legi în spaţiu
1.3 Forme
2. Recunoaşterea în România a drepturilor dobândite în străinătate
2.1 Temeiul juridic al recunoaşterii în România a drepturilor dobândite în străinătate
2.2 Condiţiile recunoaşterii
2.3 Efectele dreptului subiectiv dobândit potrivit legii străine
Unitatea de învățare nr. X

Conflictul mobil de legi
Identificarea obiectivelor specifice
1. Conflictul mobil de legi
1.1 Noţiune
1.2 Domeniul în care poate interveni conflictul mobil de legi
2. Comparaţie cu alte tipuri de conflict
2.1 Comparaţie cu conflictul de legi în timp şi spaţiu
6
2.2 Comparaţie cu conflictul în timp al legilor interne ale unui stat

3. Soluţionarea conflictului mobil de legi
Unitatea de învățare nr. XI

Conflictul în timp al normelor conflictuale
Identificarea obiectivelor specifice
1. Conflictul în timp al normelor conflictuale
1.1 Noţiune
1.2 Soluţionarea conflictului în timp al normelor conflictuale ale forului
2. Conflictul în timp al normelor materiale din dreptul străin care constituie lex causae
2.1 Noțiune
2.2 Soluţionarea conflictului în timp al normelor materiale din dreptul străin care constituie lex causae
3. Conflictul în timp al convenţiilor internaţionale și normelor Uniunii Europene
3.1 Noţiune
3.2 Soluţionarea conflictului în timp al convenţiilor internaţionale și normelor U.E.
Unitatea de învățare nr. XII

Aplicarea legii străine în dreptul internaţional privat
1. Noţiunea de lege străină
2. Titlul cu care se aplică
3. Moduri de aplicare a legii străine
3.1 Aplicarea legii străine ca lex cause
3.2 Aplicarea legii străine altfel decât ca lex causae
3.2.1 Condiţia reciprocităţii
3.2.2 Încorporarea contractuală a legii străine
4. Proba legii străine
4.1 Sarcina probei
4.2 Mijloacele de probă
5. Consecinţele imposibilităţii de probare a legii străine
6. Interpretarea legii străine
Unitatea de învățare nr. XIII

Norme conflictuale privind starea şi capacitatea persoanei fizice
1. Legea aplicabilă stării civile şi capacităţii persoanei fizice
1.1 Precizări prealabile privind statutul persoanei fizice
1.2 Regula în materia reglementării stării civile şi capacităţii persoanei fizice
1.2.2 Aplicarea legii naționale
7
1.2.2 Legea aplicabilă stării civile şi capacităţii persoanelor care au mai multe cetățenii sau nu au nicio
cetățenie (apatrizii)
1.3 Excepţii în materia legii aplicabile stării civile şi capacităţii persoanei fizice
1.4 Reședință obișnuită a persoanei fizice în dreptul internațional privat
1.5 Caracterul normelor conflictuale privind starea şi capacitatea persoanei fizice
1.6 Domeniul de aplicare a legii personale în privinţa statutului persoanei fizice
1.6.1 Starea civilă
1.6.2 Capacitatea civilă
1.7 Teoria interesului naţional
2. Legea aplicabilă atributelor de identificare ale persoanei fizice
2.1 Normele conflictuale privind numele persoanei fizice
2.2 Normele conflictuale privind domiciliul și reședința persoanei fizice
2.2.1 Domiciliul persoanei fizice
2.2.2 Reședința persoanei fizice
Unitatea de învățare nr. XIV

Norme conflictuale privind persoana juridică
1. Legea aplicabilă persoanei juridice
1.1 Aspecte prealabile
1.2 Naționalitatea persoanei juridice
1.3. Legea aplicabilă statutului organic al persoanei juridice
1.4. Legea aplicabilă statutului organic al sucursalelor și filialelor
1.5. Legea aplicabilă fuziunii unor persoane juridice de naționalități diferite
1.6. Domeniul de aplicare al legii statutului organic al persoanei juridice
1.7. Reședința obișnuită a persoanei juridice
2. Recunoașterea persoanelor juridice străine în România
2.1 Precizări prealabile
2.2 Modalitățile și procedura de recunoaștere a persoanelor juridice străine în România
2.3 Efectele recunoașterii persoanelor juridice străine în România
Unitatea de învățare nr. XV

Norme conflictuale în materia dreptului familiei
1. Legea aplicabilă promisiunii de căsătorie
2. Legea aplicabilă căsătoriei
2.1 Încheierea căsătoriei
2.1.1 Legea aplicabilă condițiilor de fond la încheierea căsătoriei
2.1.2 Legea aplicabilă condițiilor de formă ale căsătoriei
2.2 Legea aplicabilă efectelor căsătoriei
2.2.1 Precizări prealabile
2.2.2 Legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei
2.2.3 Soluționarea conflictului mobil de legi
2.2.4 Legea aplicabilă regimului matrimonial
8
2.2.5 Regulamentul (UE) 2016/1103 al Consiliului din 24 iunie 2016 de punere în aplicare a unei
cooperări consolidate în domeniul competenței, al legii aplicabile și al recunoașterii și executării
hotărârilor judecătorești în materia regimurilor matrimoniale
3. Legea aplicabilă desfacerii căsătoriei
3.2 Legea aplicabilă divorțului prin voința părților
3.3 Legea aplicabilă divorțului în cazul localizării obiective
3.4 Recunoașterea divorțului prin denunțare unilaterală
3.5 Domeniul de aplicare al legii aplicabile divorțului
3.6 Legea aplicabilă divorțului potrivit Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20
decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile
divorțului și separării de corp
3.6.1 Domeniul de aplicare ale Regulamentului Roma III
3.6.2 Legea aplicabilă divorțului în baza principiului ”autonomei de voință a părților”
3.6.3 Legea aplicabilă în absența acordului de voință al părților
3.6.4 Legea aplicabilă în cazul transformării separării de corp în divorț
3.6.5 Domeniul legii aplicabile divorțului și separației de corp
3.6.6 Dispoziții privind ordinea publică de drept internațional privat
3.6.7 Excluderea retrimiterii
3.6.8 Cazurile speciale prevăzute de articolul 13 (”Diferențe între legislațiile naționale”)
4. Legea aplicabilă nulității căsătoriei
5. Legea aplicabilă filiației
5.1 Legea aplicabilă filiației din căsătorie
5.2 Legea aplicabilă filiației din afara căsătoriei
6. Legea aplicabilă adopției
6.1 Legea aplicabilă condițiilor de fond ale adopției
6.2 Legea aplicabilă condițiilor de formă ale adopției
6.3 Legea aplicabilă efectelor adopției
6.4 Legea aplicabilă desfacerii adopției
6.5 Legea aplicabilă nulității adopției
7. Legea aplicabilă autorității părintești
7.2 Domeniul de aplicare al Convenției de la Haga din 1996 privind răspunderea părintească. Excluderi
7.3 Legea aplicabilă măsurilor de protecție ale copilului (art. 15)
7.4 Domeniul material al legii aplicabile măsurilor de protecție ale copilului
7.5 Legea aplicabilă răspunderii părintești
7.6 Domeniul legii aplicabile răspunderii părintești
7.7 Ocrotirea terților în cazul lipsei calității de reprezentant al copilului (excepție de la aplicarea legii
reședinței obișnuite a copilului)
7.8 Excluderea retrimiterii. Excepții
7.9 Ordinea publică
8. Legea aplicabilă obligațiilor de întreținere
8.2 Legea aplicabilă obligațiilor de întreținere
8.2.1 Determinarea obiectivă a legii aplicabile obligațiilor de întreținere
8.2.2 Determinarea subiectivă legii aplicabile obligațiilor de întreținere
8.5 Domeniul legii aplicabile obligației de întreținere
8.6 Excluderea retrimiterii
9
Unitatea de învățare nr. XVI

Normele conflictuale privind moștenirea
1. Legea aplicabilă moștenirii
1.1 Determinarea legii aplicabile moștenirii
1.1.1 Determinarea legii potrivit criteriului obiectiv
1.1.2 Alegerea legii aplicabile
1.2 Legea aplicabilă testamentului
1.2.1 Legea aplicabilă condițiilor de fond ale testamentului
1.2.2 Legea aplicabilă condițiilor de formă ale testamentului
2. Domeniul de aplicare a legii moștenirii
3. Legea aplicabilă moștenirii vacante
4. Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind
competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și
executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de
moștenitor
4.1 Aspecte introductive
4.2 Domeniul material de aplicare al Regulamentul (UE) nr. 650/2012
4.3 Definiții și concepte autonome
4.4 Legea aplicabilă moștenirii
4.4.2 Determinarea legii aplicabile moștenirii potrivit criteriului subiectiv
4.4.3 Legea aplicabilă condițiilor de fond ale convenției de alegere a legii aplicabile
4.4.4 Legea aplicabilă condițiilor de formă ale convenției de alegere a legii aplicabile
4.4.5 Reguli speciale de conflict
4.4.6 Domeniul legii aplicabile condițiilor de fond ale dispozițiilor pentru cauză de moarte
4.5 Norme speciale ce impun restricții cu privire la succesiune sau care afectează succesiunea sub
anumite aspecte
4.6 Adaptarea drepturilor reale
4.7 Comorienții
4.8 Succesiunea vacantă
4.9 Retrimiterea
Unitatea de învățare nr. XVII

Norme conflictuale cu privire la bunuri
1. Legea aplicabilă statutului real
1.1 Noțiunea de statut real
1.2 Determinarea legii aplicabile statutului real
1.2.1 Regula care guvernează statul real
1.2.2 Justificarea aplicării lex rei sitae
1.2.3 Domeniul de aplicare a legii lex rei sitae
1.3 Legea aplicabilă unor categorii de bunuri
1.3.1 Legea aplicabilă revendicării bunurilor mobile furate sau exportate ilegal
1.3.2 Legea aplicabilă uzucapiunilor
1.3.3 Legea aplicabilă bunurilor mobile, corporale, în general
1.3.4 Legea aplicabilă ipotecilor mobiliare
10
1.3.5 Legea aplicabilă publicității ipotecii mobiliare

1.3.6 Legea aplicabilă operațiunilor asimilate ipotecilor mobiliare
1.4 Dispoziții speciale, derogatorii de la regula generală în materie de statut real
1.4.1 Legea aplicabilă unor categorii de bunuri și operațiuni referitoare la bunuri
1.4.2 Legea aplicabilă mijloacelor de transport
1.4.3 Legea aplicabilă bunurilor aflate în curs de transport
1.4.4 Legea aplicabilă bunurilor statului străin, Uniunii Europene sau anumitor organizații internaționale
1.4.5 Legea aplicabilă drepturilor de creanță
1.4.6 Legea aplicabilă titlurilor de valoare
1.4.7 Legea aplicabilă titlurilor de credit
1.4.9 Legea aplicabilă drepturilor asupra creației intelectuale
Unitatea de învățare nr. XVIII

Normele conflictuale privind condițiile de fond și condițiile de formă ale actului juridic
1. Normele conflictuale privind condițiile de fond ale actului juridic
1.1 Legea aplicabilă condițiilor de fond în baza criteriilor subiective
1.1.1 Noțiunea de lex voluntatis
1.1.2 Obiectul voinței părților
1.1.3 Modalități de exprimare a voinței părților
1.1.4 Limitele libertății de alegere a legii aplicabile
1.2 Determinarea legii aplicabile actului juridic după criterii obiective (localizarea obiectiva a actului
juridic)
1.2.1 Caracterul subsidiar al localizării obiective
1.2.2 Criteriul principal după care se realizează localizarea obiectivă
1.2.3 Criteriul subsidiar după care se realizează localizarea obiectivă
1.2.4 Legea aplicabilă actelor juridice accesorii
1.3 Raportul dintre legea aplicabilă contractului și retrimiterea
1.4 Domeniul de aplicare a legii aplicabile condițiilor de fond ale actului juridic
2. Normele conflictuale privind condițiile de formă ale actului juridic
2.1. Aplicarea, în principal, a legii fondului cu privire la forma actului juridic
2.2 Aplicarea, în subsidiar, a altor legi
2.3 Caracterul normelor conflictuale privind forma actului juridic
2.4 Domeniul legii aplicabile formei actului juridic
Unitatea de învățare nr. XIX

Normele conflictuale privind obligaţiile contractuale în materie civilă şi comercială
1. Normele conflictuale aplicabile obligaţiilor contractuale
1.2 Domeniu de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 593/2008
1.3 Libertatea de alegere
1.4 Limitele libertății de alegere a legii aplicabile
11
1.5 Legea aplicabilă în absenţa alegerii

1.6 Legea aplicabilă condiţiilor de validitate a contractelor
1.7 Legea aplicabilă condiţiilor de formă a contractelor
1.9 Legea aplicabilă interpretării contractului
1.10 Legea aplicabilă efectelor contractului
1.11 Legea aplicabilă executării contractului
1.12 Legea aplicabilă răspunderii contractuale
1.13 Legea aplicabilă stingerii obligațiilor contractuale și prescripției
1.14 Legea aplicabilă modului de transmitere, transformare și stingere a obligațiilor contractuale
1.15 Legea aplicabilă unor contracte speciale
1.15.1 Contractele de transport
1.15.2 Contractele încheiate cu consumatorii
1.15.3 Contractele de asigurare
1.15.4 Contractele individuale de muncă
Unitatea de învățare nr. XX

Normele conflictuale privind obligațiile extracontractuale
1. Normele conflictuale aplicabile obligaţiilor necontractuale
1.2. Normele conflictuale privind faptele juridice licite
1.2.1 Legea aplicabilă îmbogăţirii fără justă cauză
1.2.2 Legea aplicabilă plăţii nedatorate
1.2.3 Legea aplicabilă gestiunii de afaceri
1.2.4 Culpa in contrahendo
1.3 Normele conflictuale privind faptele juridice ilicite
1.3.1 Norma generală privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale rezultând din fapte ilicite
1.3.2 Legea aplicabilă răspunderii pentru produse defectuoase
1.3.3 Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg din acte de concurență neloială
1.3.4 Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale prejudicii aduse mediului sau din prejudicii suferite de
persoane sau bunuri, ca urmare a unor prejudicii aduse mediului
1.4. Libertatea de alegere
1.6 Domeniul legii aplicabile obligațiilor necontractuale
2. Excluderea retrimiterii
Legendă simboluri utilizate
IV. SURSE BIBLIOGRAFICE

1. D.A.Sitaru, Drept international privat. Partea generală. Partea specială. Normele conflictuale
în diferite ramuri și instituții ale dreptului privat, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013;
12
2. Ioan Macovei, Tratat de drept internțional privat, Ed. Universul Juridic, București, 2017;
3. I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Ed. Universul Juridic,
București, 2008;
4. Claudiu – Paul Buglea, Dreptul Internațional Privat, Editura Universul Juridic, București,
2015;
5. Cosmin Dariescu, Fundamentele dreptului internațional privat. Ediția a 5-a, Editura
Universul Juridic, București, 2018;
6. Dan Lupașcu, Diana Lupașcu, Drept Internațional privat, Ed. Universul Juridic, București,
2012;
7. Ion Rebeca, Drept internațional privat european, Ed. Hamangiu, București, 2019;
8. Carmen Nicoleta Barbieru, Cosmin Dariescu, Fișe de drept internațional privat,
Ed.Universul Juridic, București, 2020;
9. Sergiu Popovici, Drept internațional privat, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2021;
10. Dariescu Cosmin, Fundamentele dreptului international privat, Ediția a V- a revăzută și
adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2018.
V. METODE ȘI INSTRUMENTE DE EVALUARE

Studiul dreptului internaţional privat în anul IV, semestrul I se încheie cu susţinerea
unui examen. Examenul este scris şi se bazează pe teste-grilă (de regulă 18 întrebări). În cazul
desfășurării examenului on line se utilizează aceeași procedură de examinare.
De-a lungul activităţii tutoriale, sub conducerea tutorelui, studenţii pot participa activ
la dezbaterile teoretice şi aplicative. Lucrările de control, desfăşurate conform planificării
cuprinse în calendarul disciplinei, reprezintă 20% din nota finală obţinută de student. Pe
parcursul desfășurării activității didactice, studenții la învățământ la distanță vor fi evaluați
prin susținerea a două teste grilă, dar și prin lucrări de verificare care au ca obiectiv
înțelegerea aspectelor practice identificate în planul dreptului internațional privat. În
derularea activităților specifice învățământului la distanță vor fi utilizate toate instrumentele
puse la dispoziție de platforma informatică utilizată în cadrul universității. Notarea finală se
face cu note între 10 şi 1, potrivit actualului sistem existent în învăţământul universitar. Nota
obținută în urma susținerii examenului final este formată din suma punctajului acordat pentru
fiecare grilă rezolvată corect, la care se adaugă punctul din oficiu. Punctajul acordat în baza
evaluărilor pe parcurs se adaugă la notă finală numai în cazul în care studentul a obținut nota
de trecere, adică 5.
13
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. I
NOȚIUNE, OBIECT ŞI METODĂ DE REGLEMENTARE PRIVIND

DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT
14
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 1 oră
Cuprins
OBIECTIVE SPECIFICE...................................................................................................................16
1. Dreptul internațional privat.Aspecte introductive........................................................................17
1. Noțiune...............................................................................................................................................17
2. Obiect de reglementare.....................................................................................................................17
3. Raportul juridic de drept internațional privat...............................................................................17
4. Elementul de extraneitate.................................................................................................................19
5. Metodă de reglementare...................................................................................................................21
6. Rezumatul unității de învățare........................................................................................................23
7. Teste de autoevaluare.......................................................................................................................24
8. Răspunsurile la testul de autoevaluare...........................................................................................24
9. Lucrare de verificare.........................................................................................................................24
10. Bibliografie minimală......................................................................................................................25
15
OBIECTIVE SPECIFICE
La finalizarea studiului unității de învățare studentul va fi în măsură să:
Cunoască specificitatea dreptului internațional privat;
Identifice acele raporturi juridice care intră sub incidența

normelor dreptului internațional privat;
16
Recunoască trăsăturile caracteristice ale raporturilor juridice

cu element de extraneitate
Identifice cu ușurință elementele de extraneitate
Cunoască metodele de reglementare în ramura dreptului
internațional privat
1. Drept internațional privat. Aspecte introductive
Își însușească vocabularul juridic specific unității de învățare

1. Noțiune
Dreptul cuinternaţional
Se acomodeze privat
tema de lucru aferentă estede învățare
unității acea ramură
a
sistemului nostru de drept, cuprinzând totalitatea
normelor juridice, care reglementează soluţionarea
conflictelor de legi, a conflictelor de jurisdicţii,
precum şi condiția juridică a străinului în țara
noastră.
Trăsături care definesc şi individualizează dreptul internațional privat:
 ramură de drept ce aparține sistemului de drept intern al fiecărui stat.

 normele dreptului internațional privat sunt cunoscute sub denumirea de norme
conflictuale, deşi această ramură de drept operează şi cu norme materiale - cum sunt, de
exemplu, cele care reglementează condiţia juridică a străinului sau normele (materiale)
uniforme incluse în diferite tratate sau convenţii internaţionale;
 în domeniul său intră conflictul de legi, conflictul de jurisdicții, condiția juridică a
străinului și cetățenia.
 reglementează numai o parte din relațiile de drept privat cu element de extraneitate :
raporturile de drept civil, de dreptul familiei, dreptul muncii, procedură civilă şi alte raporturi
conexe cu acestea.
2. Obiect de reglementare
Dreptul internațional privat reglementează relațiile juridice caracterizate prin aceea că au în

componență un element străin, ce constituie principalul factor de diferențiere față de raporturile
juridice de drept intern.
3. Raportul juridic de drept internațional privat

Activitatea persoanelor fizice sau juridice se desfășoară nu numai în cadrul intern al fiecărui
stat, ci și în cadrul relațiilor internaționale, ceea ce conduce la nașterea unor raporturi juridice
17
în care unul sau mai multe elemente sunt ”străine” sau de ”extraneitate”, în sensul că
prezintă legătură cu două sau mai multe state.
Exemple:
- un contract încheiat între o societate română şi o societate străină (ex: de naționalitate
germană), a cărui loc de executare a obligaţiilor este Germania;
- o căsătorie perfectată între un cetățean român şi un cetăţean francez pe teritoriul
Statelor Unite ale Americii;
- locul situării bunului imobil pe teritoriul altui stat (ex. Spania, Franța, China, etc);
- moștenirea lăsată de un cetățean român cu ultima reședință obișnuită în Italia;
- adopţia unui copil minor român realizată de o familie din Anglia;
- faptă cauzatoare de prejudiciu produsă pe teritoriul altui stat (ex: Ungaria, Austria,
etc);
Existența unor asemenea elemente determină ca raporturile juridice să intre în

contact cu mai multe sisteme de drept.
Raporturile juridice de drept internațional privat sunt raporturile civile, comerciale,
precum și alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate [art. 2557 alin. (2) Cod
Civil].
Trăsăturile caracteristice raportului juridic de drept internațional privat:
a) raportul juridic de drept internațional privat conține un element străin, prin care are
legătură cu mai multe sisteme de drept. Prin intermediul elementului străin al raportului juridic,
poate să ia naștere un conflict de legi;
b) raportul juridic de drept internațional privat ia naștere în domeniul dreptului privat în
sens larg;
c) subiectele raportului juridic de drept internațional privat sunt persoane fizice sau
persoane juridice. În calitatea sa și de subiect de drept civil, statul poate fi parte într-un raport
juridic cu element străin.
Nu orice raport juridic cu element de extraneitate formează obiect de reglementare a
dreptului internatțonal privat, ci numai raporturile de drept civil, în sens larg.
Nu intră în această categorie raporturile cu element străin din domeniul dreptului
administrativ, dreptului financiar, dreptului penal sau dreptului procesual penal.
18
4. Elementul de extraneitate
Elementul de extraneitate constituie o

împrejurare de fapt care imprimă raportului
juridic o anumită specificitate, prin aceea că îl
leagă în mod indisolubil de mai multe sisteme
de drept, al unor state diferite.
Elementul de extraneitate prezintă o serie de trăsături caracteristice:
 nu este un element de structură al raportului juridic, alături de subiect,

conţinut şi obiect. Elementul de extraneitate constituie un simplu fapt juridic care are legătură
cu unul sau mai multe din elementele de structură ale raportului juridic, căruia îi imprimă o
caracteristică aparte, plasându-l în sfera dreptului internațional privat. Spre exemplu, persoana
fizică ca subiect al raportului juridic are cetățenia străină ori reședința obișnuită într-un alt stat;
obiectul derivat al unei vânzării se află pe teritoriul unui stat străin; locul de executare a unui
contract se află în străinătate, etc.
 este calificat ca fiind un element străin prin raportare la sistemul de drept al
forului. Determinarea elementelor de extraneitate cât și efectele produse de acestea se
realizează în cadrul sistemului nostru de drept, prin raportare la legea română sau statul român.
 distinge raporturile de drept internaţional privat de celelalte raporturi de drept
privat. Sub acest aspect, în doctrină3 se arată că elementul de extraneitate constituie principalul
factor de distingere a raporturilor din dreptul internaţional privat față de alte raporturi juridice și
constituie astfel diferenţa specifică dintre acestea4.
Metaforic vorbind, elementul de extraneitate este piatra de temelie a întregii arhitecturi a
dreptului internațional privat. Altfel spus, ”analiza raportului juridic cu element de extraneitate
constituie punctul de plecare al oricărui studiu de drept internaţional privat, întrucât existenţa
3
D.A.Sitaru, Drept international privat. Partea generală. Partea specială. Normele conflictuale în diferite ramuri și
instituții ale dreptului privat, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013, p. 1
4
A se vedea D.A. Popescu, Itinerarii şi evoluţii în dreptul internaţional privat. Spre un drept internaţional privat
european, în R.R.D.P., nr. 1/2007, p. 222.
19
acestui tip aparte de raporturi juridice duce la apariţia tuturor problemelor specifice dreptului
internaţional privat”5.
 constituie premisa aplicării unor norme juridice diferite. Ca regulă, prezența
elementelor de extraneitate în cadrul raporturilor juridice, determină conflictele de legi, caz în
care, în determinarea legii statului care urmează a guverna raportul juridic își găsesc
aplicabilitatea normele conflictuale, fie ale sistemului de drept intern, fie cele unificate prin
convenții sau tratate internaționale ori, după caz, norme ale Uniunii Europene.
Nu întotdeauna prezența unui element de extraneitate în cadrul unui raport juridic îl
plasează în sfera dreptului internațional privat. Astfel, raporturile juridice care implică
autoritatea statului, cum sunt cele din sfera dreptului public (penal, administrativ, financiar,
fiscal, vamal, internațional public), chiar și în prezența elementelor de extraneitate, exclud de la
aplicare o altă lege decât cea română.
Unele raporturi juridice de drept privat cu toate că prezintă elemente de extraneitate nu
constituie obiect de reglementare al dreptului internațional privat ci al altor ramuri de drept,
cum ar fi dreptul comerțului internațional. Cu o sferă mai restrânsă de reglementare decât cea a
dreptului internațional privat, dreptul comerțului internațional are în obiectul său de
reglementare raporturi dintre profesioniști al căror caracter internațional se apreciază în funcție
de particularitățile operațiunii comerciale. Diferența esențială dintre cele două ramuri de drept
constă în natura normelor juridice care intră conținutul lor 6. În timp ce dreptul internațional
privat include normele conflictuale în materie de profesioniști, dreptul comerțului internațional
are în conținutul său exclusiv norme materiale.
ELEMENTE DE EXTRANEITATE
în legătură cu În legătură cu În legătură cu

SUBIECTUL OBIECTUL CONȚINUTUL
raportului juridic raportului juridic raportului juridic
cetățenia, locul situării bunului locul nașterii raportului

domiciliul imobil juridic
reședința obișnuită locul situării bunului locul încheierii actului,
religia mobil locul executării prestației
sediul social incidența unei legi caracteristice
naționalitatea străine supra asupra locul savârșirii delictului
fondul de comerț obiectului; locul producerii
prejudiciului
locul producerii unui
eveniment (deces, naștere
etc
5
B.M.C. Predescu, Drept Internaţional Privat,. Ed. Universitaria, Craiova, 2002, p. 27
6
D.A Sitaru, op. cit, p. 7
20
5. Metodă de reglementare
Raportul juridic cu element de extraneitate poate fi

reglementat fie cu ajutorul normelor conflictuale, care
indică legea competentă a se aplica raportului juridic,
fie cu ajutorul normelor materiale, care se aplică direct
și nemijlocit raportului juridic cu element străin.
Analiza metodelor de reglementare
V.1 Metoda conflictuală (conflictualistă)

Potrivit acestei metode, legea competentă a reglementa raportul juridic cu element de
extraneitate se determină cu ajutorul normei conflictuale. Legea competentă astfel determinată,
poate fi cea locală (legea instantei sesizate, numită legea forului), cea straină, sau ambele
(fiecare din legi, reglementănd un anumit aspect al raportului juridic).
Caracteristici ale metode conflictuale :
 presupune alegerea legii competente întrucât, în principiu, norma conflictuală este
bilaterală;
 judecătorul forului aplică propria normă conflictuală;
 legea aplicabilă desemnată de norma conflictuală, este fie legea forului fie legea unei
țări străine.
V.2 Metoda utilizării legilor de aplicație imediată

Constituie o formă particulară a metodei conflictuale, ce presupune existența unei
categorii speciale de legi, anume cele de aplicație imediată, aplicarea normei conflictuale fiind
condiționată de împrejurarea ca, în materia respectivă, să nu existe o asemenea lege.
Aspecte specifice:
 legile de aplicație imediată prezintă o importanță deosebită și au un caracter de
imperativitate ce exclude de la aplicare legea străină, înlăturând în același timp, incidența
metodei conflictuale;
 legile de aplicație imediată ridică o problemă de determinare a aplicării lor în spațiu, în
sensul că, în timp ce la metoda conflictuală se pornește de la situația juridică pentru a se
21
determina legea aplicabilă, în cazul utilizării normelor de aplicație imediată, se pleacă de la

aceste legi pentru a se vedea dacă ele se aplică sau nu raportului juridic;
 legile de aplicație imediată au un caracter unilateral, în vreme ce normele conflictuale
sunt, de regulă, bilaterale;
 normele de aplicație imediată se aseamănă cu normele conflictuale, ambele având un
punct de legătura cu țara forului, însă, în timp ce normele conflictuale stabilesc numai
competența unui sistem de drept în a cârmui raportul juridic, normele de aplicație imediată
rezolvă nemijlocit raportul juridic cu element străin.
V.3 Metoda normelor materiale

Această metodă se caracterizează prin aplicarea directă, nemijlocită a normelor
materiale raportului juridic cu element străin.
Norma materială presupune fie o normă care se declară aplicabilă raportului juridic cu
element de extraneitate, fie o normă materială care înlătură posibilitatea conflictului de legi, în
măsura în care acesta conține o reglementare comună pentru două sau mai multe țări, situație în
care norma materială se aplică direct raportului juridic.
V.4 Metoda proper law

Este, de asemenea, o variantă a metodei conflictuale și presupune ca pentru fiecare
situație juridică, determinarea legii aplicabile să se realizeze în raport de totalitatea
împrejurărilor de fapt și a particularităților pe care le prezintă.
În cazul acestei metode, rolul celui chemat să aplice legea este important, întrucât, spre
deosebire de metoda conflictuală ce presupune aplicarea unor reguli generale tuturor cauzelor
de același fel, determinarea legii aplicabile potrivit metodei proper law se realizează de la speță
la speță, chiar dacă ele se referă la aceeași materie, ținându-se cont de particularitățile de fapt
ale fiecăreia, astfel încât legea stabilită sa fie cea mai indicată pentru cazul respectiv.
Aceasta metoda presupune:
 gruparea și aprecierea punctelor de legătură pentru stabilirea legii aplicabile indicată de
cele mai puternice puncte de legătură;
 cercetarea conținutului legilor aflate în conflict pentru a determina scopul pe care
acestea îl au, aplicându-se legea care are cel mai mare interes în a reglementa situația juridică
respectivă;
 aplicarea aceleia dintre legile aflate în conflict care este cea mai favorabilă părții ce
trebuie protejată, exprimând ideea de justiție, astfel cum o concepe judecatorul respectiv.
În sistemul de drept român, metoda proper law este reglementată în art. 2.565 Cod Civil,
care permite în mod excepţional înlăturarea legii determinate prin metoda conflictualistă, dacă,
datorită circumstanţelor cauzei, raportul juridic are o legătură foarte îndepărtată cu această lege,
caz în care, urmează a se aplica legea cu care raportul juridic prezintă cele mai strânse legături.
Metoda proper law nu se aplică însă în materie de stare civilă, capacitatea persoanelor,
precum şi atunci când părţile au ales legea aplicabilă.
22
Sarcină de lucru
1) Identificați raporturi juridice care au în conținutul lor un element

străin;
2) Identificați raporturi juridice ce nu pot forma obiectul dreptului
internațional privat;
3) Identificați alte elemente de extraneitate decât cele enumerate în tabel

și stabiliți cu care din elementele de structură a raportului juridic au
legătură.
___________________________________________________________
4) Ce se înțelege prin elementul de extraneitate?
__________________________________________________________
5) Prin ce se caracterizează metoda normelor materiale?
___________________________________________________________
6) Care este caracterul normelor de aplicație imediată?
___________________________________________________________
7) Cărui sistem de drept aparțin normele de drept internațional privat?
___________________________________________________________
8) Ce deosebeşte metoda conflictualistă de metoda utilizarii legilor de
aplicaţie imediată?
___________________________________________________________
9) Specificaţi caracterul următoarei norme: „Dacă una din legile străine
astfel determinată, prevede un impediment la căsătorie care, potrivit
dreptului român, este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie,
acel impediment va fi inlăturat ca inaplicabil în cazul în care unul dintre
viitorii soţi este cetăţean român şi căsătoria se încheie pe teritoriul
României” [art.2.586 alin.(2) din Codul Civil].
___________________________________________________________
• Dreptul internaţional privat este ramura sistemului de drept român ce cuprinzând

totalitatea normelor juridice care reglementează soluţionarea conflictelor de legi, a
conflictelor de jurisdicţii, precum şi condiția juridică a străinului în țara noastră.
• Elementul de extraneitate constituie o împrejurare de fapt care imprimă raportului
juridic o anumită specificitate, prin aceea că îl leagă în mod indisolubil de mai multe
sisteme de drept, al unor state diferite.
• Elementul de extraneitate este calificat ca un simplu fapt juridic care are legătură cu
unul sau mai multe din elementele de structură ale raportului juridic, căruia îi imprimă
o caracteristică aparte, plasându-l în sfera dreptului internațional privat.
23
• Elementul de extraneitate: nu este un element de structură al raportului juridic, este

calificat ca fiind un element străin prin raportare la sistemul de drept al forului,
distinge raporturile de drept internaţional privat de celelalte raporturi de drept privat și
constituie premisa aplicării unor norme juridice diferite.
• Metodele de reglementare în dreptul internațional privat sunt: metoda conflictuală,
metoda utilizării legilor de aplicație imediată, metoda normelor materiale și metoda
proper law
7. TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Dreptul internațional privat:

a) este o ramură de drept de sine stătătoare;
b) este o parte a dreptului internațional;
c) soluţionează numai conflictele de legi
2. În sfera dreptului internațional privat intră:
a) raporturi de drept privat cu element străin;
b) raporturi de drept fiscal cu element străin;
c) raporturi de drept penal cu element străin.
3. Elementul de extraneitate:
a) se configurează ca un element de structură a raportului juridic;
b) este o împrejurare de fapt;
c) diferențiază raportul juridic de drept internațional de raportul juridic de drept intern
4. Metoda « proper law »:
a) presupune aplicarea legii în raport de totalitatea împrejurărilor de fapt și a particularităților
pe care le prezintă;
b) este o formă a metodei conflictuale;
c) se aplică și în sistemul de drept român.
5. Metoda conflictualistă presupune:
a) aplicarea directă și nemijlocită a normei materiale
b) alegerea normei competente cu ajutorul normei conflictuale
c) aplicarea normei conflictuale a forului
1.a; 2.a; 3.b,c; 4.a,c; 5.c
24
Redactează un eseu structurat pe 60-70 rânduri (TNR, 12, spațiere 1,5 rânduri), în care
să dezvoltați următoarele aspecte: Care este importanța elementului de extraneitate în cadrul
raporturilor juridice de drept internațional privat?
N.B.: Lucrarea va fi încărcată în Platforma Microsoft Teams, în canalul aferent

disciplinei de studiu, în termen de 2 zile de la data solicitării rezolvării acesteia.
 D.A.Sitaru, Drept international privat. Partea generală. Partea

specială. Normele conflictuale în diferite ramuri și instituții ale
dreptului privat, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013;
 Ioan Macovei, Tratat de drept internțional privat, Ed. Universul
Juridic, București, 2017;
 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Ed.
 Claudiu – Paul Buglea, Dreptul Internațional Privat, Editura
 Cosmin Dariescu, Fundamentele dreptului internațional privat. Ediția
a 5-a, Editura Universul Juridic, București, 2018;
 Dan Lupașcu, Diana Lupașcu, Drept Internațional privat, Ed.
25
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. II
DOMENIUL DREPTULUI INTERNAȚIONAL PRIVAT
26
Cuprins
OBIECTIVE SPECIFICE....................................................................................................................28
1.Noțiune ...............................................................................................................................................29
2. Analiza domeniului dreptului internațional privat .......................................................................29
2.1 Conflictul de legi .............................................................................................................................29
2.2 Conflictul de jurisdicții...................................................................................................................31
2.3 Condiția juridică a străinului.........................................................................................................32
2.4 Cetățenia...........................................................................................................................................33
3. Delimitarea dreptului internațional privat de alte ramuri de drept............................................33
3.1 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul civil.......................................................33
3.2 Corelația intre dreptul internațional privat și dreptul penal.....................................................33
3.3 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul administrativ........................................34
3.4 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul fiscal......................................................34
4. Rezumatul unității de învățare.........................................................................................................34
5. Teste de autoevaluare ......................................................................................................................35
6. Răspunsurile la testul de autoevaluare............................................................................................35
7. Lucrare de verificare........................................................................................................................35
8. Bibliografie minimală.......................................................................................................................36
27
OBIECTIVE SPECIFICE
Înţeleagă aspectele care constituie domeniul dreptului

internaţional privat;
Să analizeze fiecare tip de conflict ce intră în domeniul

dreptului internaţional privat;
Identifice aspectele care delimitează ramura dreptului

internaţional privat de celelalte ramuri de drept
Stabilească cu ușurință elementele esențiale ale

conflictului de legi
Identifice tipurile de conflicte de legi

28
Realizeze corelații între dreptul internațional privat și

1. Domeniul dreptului internațional privat
1. Noțiune
Constituie domeniu al dreptului internațional privat

materiile privind conflictul de legi, conflictul de
jurisdicții, condiția juridică a străinului și
cetățenia.
2. Analiza domeniului dreptului internațional privat
2.1 Conflictul de legi

Conflictul de legi, specific dreptului internațional privat, apare atunci când un raport
juridic prezintă unul sau mai multe elemente de extraneitate, fapt ce îl face susceptibil de a i
se aplica două sau mai multe sisteme de drept ale unor state diferite. Conflictul de legi mai
este cunoscut și sub denumirea de ”concurs de legi”.
În general, conflictul de legi apare între lex fori, ca lege a instanţei sesizată cu
soluţionarea litigiului şi legea străină cu care raportul juridic are o legătură prin prezența
elementului de extraneitate. Instanța forului este cea care are rolul de a determina care
dintre legile în prezență urmează să guverneze raportul juridic cu element străin.
Exemplu practic:
Doi soți, cetățeni ruşi cu reşedinţa obişnuită comună în România, a căror căsătorie a
fost celebrată în țara lor de origine (Rusia), solicită instanței române desfacerea căsătoriei
prin divorț.
Elemente de extraneitate sunt: CETAȚENIA și LOCUL INCHEIERII CASATORIEI.
Conflictul de legi apare între: legea română (legea reşedinţei obişnuite comune) și
legea rusă (legea națională comună a celor doi soți dar și legea locului încheierii
căsătoriei)
Problema ce revine judecătorului competent spre soluţionare este aceea de a stabili
care dintre cele două sisteme de drept în prezență se aplică în cauză, în lipsa alegerii de
către soţi a legii aplicabile divorţului.
Soluția conflictului de legi este următoarea: se va aplica legea română ca fiind legea
statului pe teritoriul căruia soţii își au reşedinţa obişnuită comună la data sesizării
instanței, conform art.8 pct. a) din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20
decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul
legii aplicabile divorțului și separării de corp.
29
Elementele esențiale ale conflictului de legi sunt:

 izvorul conflictului de legi este elementul de extraneitate;
 raportul juridic este susceptibil de a i se aplica unul sau mai multe sisteme de drept
diferite, respectiv sistemul de drept român și sistemul de drept al altui stat, cu care are
legătură prin elementul străin;
 conflictul de legi nu implică un conflict de suveranități între statul român și cel străin,
cu care elementul de extraneitate are legatură.
Clasificare. Potrivit doctrinei există mai multe tipuri de conflicte de legi:
În funcție de aplicarea
legilor în spațiu și timp
Conflictul de
Conflict de legi Conflict de legi
legi în timp și
în spațiu în timp
spațiu
 Conflict de legi în spațiu apare atunci când sistemele de drept în prezență conțin norme
conflictuale care reglementeaza în mod diferit raportul juridic cu element de extraneitate;
 Conflict de legi în timp, apare între două legi succesive aparținând aceluiași sistem de
drept, din care una în vigoare și cealaltă abrogată.
 Conflictul de legi în timp și spațiu apare când un raport juridic se naște într-o țară,
conform legilor acesteia, și urmează să producă efecte sau sa fie invocat într-un alt stat.
În funcție de sistemul de
drept competent a
reglementa raportul juridic
cu element de extraneitate
Conflict Conflictul
pozitiv de legi negativ de legi
 Conflictul pozitiv de legi apare atunci când fiecare normă în conflict trimite la propriul
sistem de drept;
 Conflictul negativ apare atunci când nici una din normele conflictuale în prezență nu
consideră aplicabil propriul sistem de drept, trimițând fie la sistemul de drept al celuilalt stat,
fie la sistemul de drept al unui stat terț.
30
În funcție de nivelul unde

apare conflictul de legi
Conflict propriu – Conflict aparent

zis de legi de legi
 Conflictul propriu – zis de legi apare între normele în conflict a două sisteme de drept
diferite.
 Conflict aparent de legi apare între normele conflictuale aparținând aceluiași sistem de
drept (în cazul legilor federale sau interprovinciale).
În funcție de unele situații

speciale ce pot declanșa
conflicte de legi:
Conflict de legi în
Conflict
cazul statelor
interpersonal
nerecunoscute
 Conflictul de legi în cazul statelor nerecunoscute, caz în care aplicarea legii statului
nerecunoscut este justificată de faptul că nerecunoașterea unui stat de catre altul nu înseamnă ca
acesta nu există sau că ordinea sa de drept nu are o existență independentă de orice atitudine
din afară.
 Conflictul interpersonal, cunoscut ca acea situație în care în unele țări, legea aplicabilă
unui raport juridic se determină dupa criteriul confesiunii, în sensul că cei aparținând aceluiași
cult sunt supuși normelor religioase proprii cultului respectiv. Conflictul apare atunci când
norma conflictuală a forului trimite la sistemul de drept al unui stat ce diferă în ce privește
criteriul confesiunii. În soluționarea problemei trebuie stabilit cărei religii aparține partea sau
părțile raportului juridic, în funcție de aceasta stabilindu-se care normă urmează a se aplica
pentru soluționarea pe fond a cauzei. Conflictele interpersoanle apar cu frecvență în statele
nelaice, unde distincția se face potrivit confesiunii indivizilor. Conflictele de legi
interpersoanale intrevin în probleme de familie, succesiuni sau proprietate.
2.2 Conflictul de jurisdicții

Conflict de jurisdicții, cunoscut și sub denumirea de ”proces civil internațional”, este
acea situație în care un litigiu este susceptibil de a fi soluționat de două sau mai multe instanțe a
unor state diferite.
În sfera conflictului de jurisdicții intră următoarele aspecte:
 competența jurisdicțională în dreptul internațional privat
 procedura aplicabilă procesului civil internațional
31
 efectele hotărârilor străine în România

Normele care soluţionează conflictele de jurisdicţii sunt, fie norme conflictuale, fie
norme de drept material, substanţial, care se aplică în mod nemijlocit situației juridice litigioase
și care aparțin instanţei sesizate.
Normele dreptului internațional privat care reglementează conflictul de jurisdicţii se
subclasifică la rândul lor în trei categorii principale:
a) norme privind competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat. Aceste
norme reglementează conflictele de jurisdicţii (în sens restrâns) care, alături de conflictul de
legi, formează principalele domenii de studiu ale ştiinţei dreptului internaţional privat.
b) norme privind procedura propriu-zisă (procesele de drept internaţional privat).
c) norme privind efectele hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine în România.
Ele se regăsesc atât în Codul de procedură civilă, cât și în regulamentele Uniunii Europene și
tratatelor internaţionale la care România este parte (în special tratatele de asistenţă juridică şi de
arbitraj).
2.3 Condiţia juridică a străinului

Condiția juridică a străinului include totalitatea normelor juridice prin care se determină
drepturile şi obligaţiile pe care le poate avea străinul, persoană fizică sau juridică. Condiţia
juridică a străinului este reglementată de legea materială a statului în care acesta se găsește (lex
fori). Astfel, spre exemplu, în ţara noastră condiţia juridică a străinului este prevăzută de legea
română.
În România, normele care reglementează condiţia juridică a străinului sunt exclusiv
norme materiale, fie norme pur interne, fie de sorginte convențională (rezultate din tratate de
cooperare și convenții de asistență juridică), nefiind posibilă în această materie nașterea unui
conflictul de legi. Principalul act normativ care reglementează condiția juridică a străinului este
Ordonanța de urgență nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România. Potrivit domeniului
său de reglementare, ordonanță constituie cadrul prin care sunt reglementate intrarea, șederea
și ieșirea străinilor pe teritoriul României sau de pe teritoriul României, drepturile și
obligațiile acestora, precum și măsuri specifice de control al imigrației, în conformitate cu
obligațiile asumate de România prin documentele internaționale la care aceasta este parte
[art.1].
Condiția juridică a străinului nu trebuie confundată cu capacitatea juridică a străinului.
Aspectele legate de capacitatea străinului (de folosință și de exercițiu) generează conflicte de
legi, iar legea materială aplicabilă capacității nu este întoteauna legea română, ci legea
desemnată prin aplicarea normei conflictuale, care trimite, ca regulă, la legea personală (lex
personalis). În planul conflictelor de jurisdicții, interesează de asemenea capacitatea procesuală
a străinului, reprezentarea și asistarea acestuia.
În doctrină7 se menționează trei criterii care justifică motivul pentru care condiţia juridică
a străinului trebuie privită ca o instituţie ce aparţine dreptului internaţional privat deși ”în
elementele ei componente poate face obiectul de studiu şi al altor ramuri de drept
(constituţional, financiar, administrativ etc)”. Aceste argumente sunt: i) faptul că această
instituție are legătură și cu conflictul de legi, existând un astfel de conflict de legi doar în
7
D.A Sitaru, op. cit, p. 27.
32
măsura în care se recunosc străinilor drepturi în România; ii) condiția juridică a străinului are
legătură cu procedura de drept internaţional privat. Spre exemplu, condiţia străinului, ca parte
în proces, este reglementată de Codul de procedură civilă (în lipsa unor reglementări
internaţionale); ii) ştiinţa dreptului internaţional privat este singura în măsură să asigure un
studiu unitar al instituţiei condiţiei juridice a străinului.
Condiția juridică a străinului în România include în domeniul său de studiu și aspectele
care au legătură cu cetățenia, dar numai în ceea ce privește modalitatea de dobândire a
cetățeniei române de către străini, pierderea sau retragerea cetățeniei române, drepturile şi
obligaţiile străinilor, în această materie.
2.4 Cetățenia
În mod tradițional cetățenia este definită ca apartenența la populația constitutivă a unui
stat. Ea este tratată ca legătură politico-juridică dintre cetăţeni şi stat, în temeiul căreia cetăţenii
au anumite drepturi şi obligaţii specifice.
Marea majoritate a doctrinei8 consideră că cetățenia face obiectul de reglementare al
ramurilor de drept public, în special, a dreptului constituţional.
Într-o altă opinie, la care ne raliem 9, reglementările privind privind regimul juridic al
străinului le includ și pe cele privind regimul juridic al cetățeniei române – dobândire, pierdere,
renunțare – în măsura în care sunt privite prin prisma drepturilor și obligațiilor străinilor în
România.
Cetățenia constituie unul din principalele criterii de legătură în cadrul conflictului de legi
și al conflictului de jurisdicții în dreptul internațional privat.
3. Delimitarea dreptului internațional privat de alte ramuri

de drept
3.1 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul civil

Obiectul de reglementare a dreptului internațonal privat este mai vast decât al dreptului
civil, întrucât include atât raporturile de drept civil propriu zis, cât și pe cele din dreptul
familiei, dreptul muncii, dreptul comercial, etc.
Raporturile de drept civil → strict interne
Raporturile de drept internațional privat → conțin întotdeauna un element de
extraneitate.
8
A se vedea I Deleanu, Drept constituțional și instituții politice. Tratat, Vol. II, Ed. Europa Nova, București, 1996,
pg. 24 – 30; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Ed. Universul Juridic, București,
2008, p. 35, T Drăgan, Drept Constituțional și Instituții politice. Tratat elementar, vol I, Ed, Lumina Lex,
București, 1998.
9
D.A Sitaru, op. cit, p. 27 – 28, D. Lupașcu, D, Ungureanu, Drept Internațional privat, Ed. Universul Juridic,
București, 2012, p.35.
33
3.2 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul penal

Aplicarea legii penale române poate fi condiționată de aplicarea legii civile străine, lato
sensu. De exemplu, pentru infracțiunea de bigamie trebuie să existe două căsătorii în care se
află o persoană, fiind avută în vedere inclusiv de legea străină.
Hotărârea penală străină poate produce și unele consecințe de drept civil, ca de exemplu
răspunderea pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, aceste consecințe fiind
determinate potrivit legii civile aplicabile, care poate fi o lege străină.
3.3 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul administrativ

Uneori, dispozițiile legii administrative pot fi luate în considerare pentru determinarea
regimului unui raport juridic. De exemplu, într-o acțiune în nulitatea căsătoriei bazată pe
necompetența organului instrumentator, această competență se determină după normele
administrative din dreptul străin.
3.4 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul fiscal

În anumite condiții, aspecte ale dreptului internațional privat se împletesc cu cele ale
dreptului financiar, de exemplu, atunci când se invocă de către o societate comercială faptul că
are naționalitate străină, în scopul de a nu plăti impozite decât în țara sa de origine.
• Conflictul de legi este situația care apare în cazul în care într-un raport juridic există un
element de extraneitate, și care constă în aceea că acel raport juridic devine susceptibil
de a i se aplica două sau mai multe sisteme de drept aparținând unor state diferite
• Conflictele de legi se clasifică după mai multe criterii: în funcție de aplicarea legilor în
spațiu și timp, în funcție de sistemul de drept competent a reglementa raportul juridic cu
element de extraneitate, în funcție de nivelul unde apare conflictul de legi și în funcție
de unele situații speciale ce pot declanșa conflicte de legi.
• Conflict de jurisdicții, este acea situație în care un litigiu este susceptibil de a fi
soluționat de două sau mai multe instanțe a unor state diferite.
• Condiția juridică a străinului include totalitatea normelor juridice prin care se determină
drepturile şi obligaţiile pe care le poate avea străinul, persoană fizică sau juridică.
Condiţia juridică a străinului este reglementată de legea materială a statului în care
acesta se găsește.
• Cetățenia constituie legăturaa politico-juridică dintre cetăţean şi un anumit stat,
în temeiul căreia cetăţenii au anumite drepturi şi obligaţii specifice.
• Cetățenia constituie unul din principalele criterii de legătură în cadrul
34
conflictului de legi și al conflictului de jurisdicții în dreptul internațional privat.

• În delimitarea dreptului internațional privat de alte ramuri de drept, merită
subliniate următoarele aspecte: obiectul de reglementare a dreptului internațonal
privat este mai vast decât al dreptului civil, întrucât include atât raporturile de
drept civil propriu zis, cât și pe cele din dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul
comercial, etc; uneori aplicarea legii penale române poate fi condiționată de
aplicarea legii civile străine, lato sensu; în unele situații dispozițiile legii
administrative sunt luate în considerare pentru determinarea regimului unui
raport juridic; în anumite condiții, aspecte ale dreptului internațional privat se
întrepătrund cu cele ale dreptului financiar.
1. Conflictul de legi:
a) implică doar conflictul între legea română şi legea străină;
b) implică şi conflictul de suveranităţi;
c) implică atât conflictul de legi cât şi conflictul de suveranităţi.
2. Conflictul de lege este o noţiune proprie:
a) dreptului internaţional public;
b) dreptului internaţional privat;
c) dreptului diplomatic şi consular.
3. Când norma conflictuală nu consideră aplicabil propriul sistem de drept suntem, în prezenţa:
a) conflictului negativ;
b) conflictului propriu – zis;
c) conflictului aparent.
4. Condiția juridică a străinului este determinată:
a) de legea sa naţională;
b) de legea statului pe teritoriul căruia se află;
c) de legea statului cu a cărui jurisdicție are legatură.
5. Conflict de legi în spațiu apare:
a) între două legi succesive aparținând aceluiași sistem de drept, din care una în vigoare și cealaltă
abrogată;
b) când sistemele de drept în prezență conțin norme conflictuale care reglementeaza în mod
diferit raportul juridic cu element de extraneitate;
c) când un raport juridic se naște într-o țară și urmează să producă efecte sau sa fie invocat într-un alt
stat.
35
1.a; 2.b; 3.a; 4.b; 5. b.
Redactați un scurtă lucrare în cadrul căreia să explicați corelațiile dreptului internațional privat
cu celelalte ramuri de drept.


36
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. III
CONȚINUTUL DREPTULUI INTERNAȚIONAL PRIVAT
37
Cuprins
1. Normele conflictuale..........................................................................................................................40
1.1 Definiție............................................................................................................................................40
1.2 Structura normei conflictuale........................................................................................................40
1.3 Criteriile de legătură.......................................................................................................................42
1.4 Clasificarea normelor conflictuale.................................................................................................44
1.5 Sistemul de drept căruia îi aparțin normele conflictuale.............................................................45
2. Normele materiale ............................................................................................................................46
2.1 Noțiune..............................................................................................................................................46
2.2 Distincția față de normele conflictuale..........................................................................................46
3. Normele de aplicație imediată..........................................................................................................47
3.1 Definiție............................................................................................................................................47
3.2 Aplicabilitatea normei de aplicație imediată și efecte..................................................................47
5. Teste de autoevaluare .......................................................................................................................51
7. Lucrare de evaluare..........................................................................................................................51
8. Bibliografie minimală .......................................................................................................................52
38
OBIECTIVE SPECIFICE
Identifice categoriile de norme juridice specifice dreptului

internaţional privat
Deosebească elementele de structură ale normei conflictuale
Înţeleagă rolul normelor conflictuale ca principal instrument

de lucru al dreptului internaţional privat
Realizeze o distincție clară între criteriile de legătură ale

normelor conflictuale
Determine legea aplicabilă raportului juridic cu titlu de lex

causae
Înțeleagă roul normelor de aplicație imediată
39
Își însuşească în mod adecvat elementele care configurează

mecanismul conflictual specific dreptului internaţional privat
1. Normele conflictuale
1.1 Definiție
Normele conflictuale, specifice dreptului internațional

privat, sunt acele norme care au o structură proprie, diferită
de cea a normelor juridice de drept intern, și au rolul de a
soluționa conflictele de legi.
Normele conflictuale nu reglementează în mod direct, pe fond raportul

juridic cu element de extraneitate ci au rolul de a stabili care dintre
sistemele de drept în prezență, susceptibile de a guverna raportul juridic,
urmează a se aplica acestuia. Tocmai de aceea, ca natură juridică, normele
conflictuale sunt considerate norme ”instrument”, de trimitere sau de fixare.
Principalele caracteristici ale normei conflictuale sunt următoarele:
a) Norma conflictuală este o ”normă indirectă” întrucât nu reglementează în mod

nemijlocit raportul juridic cu element străin, ci se limitează la a desemna sistemul de drept
aplicabil. Prin urmare, nu norma conflictuală este cea care stabilește în mod direct drepturile și
obligațiile părților ci norma materială desemnată ca aplicabilă prin intermediul normei
”instrument”.
b) Datorită ordinii în care se aplică, norma conflictuală are caracter prealabil sau
prejudicial iar funcția sa încetează în momentul în care a fost desemnată norma materială
aplicabilă.
c) Norma conflictuală este o normă neutră întrucât, plasează pe picior de egalitate
atât legea instanței sesizate (lex fori) cât și legea străină, deși soluțiile pe fond s-ar putea să fie
diferite, în funcție de conținutul normelor materiale din sistemul de drept determinat ca fiind
aplicabil.
1.2 Structura normei conflictuale

Elemente de structură ale normei conflictuale:
 Conţinut → parte a normei care cuprinde raporturile de drept la care se
referă.
40
Raporturile juridice sunt descrise într-o manieră abstractă, « pe categorii ».
Exemple privind conținutul normei:
Conținutul normei conflictuale Aspectele la care

se referă
conținutul normei
Art. 2.613 din Codul Civil - posesie

- dreptul de proprietate
”Posesia, dreptul de proprietate și celelalte - celelalte drepturi reale (dr. de uz,
drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele uzufruct, abitație, dr. de folosință, etc)
de garanții reale, sunt cârmuite de ....”. - garanțiile reale (ipotecă, gaj, etc).
Art. 2.626 din Codul Civil - formele de publicitate efectuate în

”Formele de publicitate, realizate în orice momentul nașterii, transmiterii, restrângerii
mod, referitoare la bunuri sunt supuse..... sau stingerii drepturilor reale imobiliare și a
garanțiilor reale imobiliare
Art. 2.586 din Codul Civil - vârsta minimă legală;

”Condițiile de fond cerute pentru încheierea - consimțământul la încheierea căsătoriei;
căsătoriei sunt determinate de .....” - impedimentele la căsătorie;
 Legătura → parte a normei care indică legea competentă a cârmui raportul

respectiv. Întrucât localizează raportului juridic în cadrul unui sistem de drept, legătura normei
concflictuale este denumită și formulă de fixare.
Exemple privind structura normei:
Art 2.587 alin. 1 din Codul Civil
41
CONȚINUT LEGĂTURĂ
forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia se

celebrează
Art 2.625 din Codul Civil
CONȚINUT LEGĂTURĂ
nașterea, conținutul și stingerea sunt supuse legii statului unde s-a efectuat
dreptului de proprietate industrială depozitul ori înregistrarea sau unde s-a depus
cererea de depozit sau de înregistrare
Legătura normei conflictuale se poate prezenta într-unul din următoarele feluri:

 indicare directă, atunci când norma conflictuală indică în mod direct legea
statului ce urmează a se aplica conținutului normei conflictuale. Un exemplu de astfel de
normă este cea de la art. 2587 alin. (2) Cod civ. - ”Căsătoria care se încheie în faţa agentului
diplomatic sau a funcţionarului consular al României în statul în care acesta este acreditat este
supusă formalităţilor prevăzute de legea română”.
 indicare generală (indirectă), atunci când trimiterea la sistemul de drept
aplicabil este realizat de norma conflictuală printr-o formulare generală sau abstractă.
Constituie un exemplu de ”indicare generală” textul de la art. 2.639 alin. (1) Cod civ.
”condițiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi cârmuiește fondul”.
1.3 Criteriile de legătură

Criteriul de legătură → element prin intermediul căruia se asigură localizarea
raportului juridic în cadrul unui sistem de drept aplicabil cu titlu de lex causae.
Acest criteriu poate fi, după caz:
- un criteriu de fapt → element ce nu impune operațiuni de interpretare de natură juridică.
Spre exemplu, în stabilirea locului situării unui bun, este suficientă o simplă localizare spațială
a bunului pentru a stabili sistemul de drept la care criteriul de legătură trimite. Sunt criterii de
42
fapt: locul în care s-a produs faptul juridic ilicit (ex delicto), locul unde se situează bunul
(locus rei sitae), locul unde s-a încheiat actul juridic (loci actus), locul plății, etc;
- un criteriu juridic → este într-o noțiune juridică, ce impune ea însăși o interpretare de
ordin juridic în aplicarea normei conflictuale. Sunt criterii de drept: cetățenia, domiciliul și
reședința, sediul social.
Principalele criterii de legătură admise de legea română
- cetățenia
- reședința obișnuită
- domiciliul
- sediul social
- fondul de comerț
- locul situării bunului
- locul încheierii actului juridic
- locul executării contractului
- locul unde s-a produs faptul cauzator de prejudiciu
- voința părților
- autoritatea care examinează valabilitatea actului
- instanța sesizată
Criteriile de legătură se clasifică în două categorii:
 criterii de legatură fixe (nu suferă schimbări).
Exemple:
- locul situării bunului imobil
- locul în care s-a produs fapta cauzatoare de prejudicii locul producerii
prejudiciului
- locul unde s-a incheiat actul juridic
 criterii de legătură mobile (se pot deplasa dintr-un sistem de drept în altul).
43
Exemple:
- cetățenia
- domiciliul
- reședința obişnuită
- sediul social
- locul în care se află bunul mobil
- locul executării contractului
1.4 Concursul criteriilor de legătură

Uneori, în cadrul aceleiaşi norme conflictuale, sunt indicate mai multe criterii de
legătură fapt ce generează aşa zisul concurs la criteriilor de legătură. Acest concurs este de mai
multe tipuri:
- concurs succesiv, atunci când criteriile de legătură de află într-o raport de subsidiaritate,
ceea ce înseamnă că numai dacă primul criteriu de legătură indicat nu există sau nu se poate
aplica, urmează a se aplică cel secundar, ş.a. [art. 2.585 şi art. 2600 Cod Civil];
- concurs alternativ, ipoteză în care nu se stabileşte o anumită ordine de preferinţă între
criteriile de legătură indicate în normă, existând libertate în alegerea unuia dintre ele, în funcţie
de rezultatul practic la care acesta conduce [ex: art.2.642, art. 2.635 şi art. 2.639 alin. (2) Cod
Civil];
- concurs cumulativ, întâlnit ori de câte ori elementul de legătură unic, trimite la două
sau mai multe sisteme de drept diferite (ex: criteriul cetăţeniei) [ex: art. 2.605 C.civil].
1.4 Clasificarea normelor conflictuale

Criterii de clasificare:
 după conținut, normele conflictuale se clasifică în funcție de ramurile de drept cărora
le aparțin raporturile juridice ce formează obiect al dreptului internațional privat.
- norme conflictuale cu privire la persoanele fizice sau juridice;
- norme conflictuale cu privire la bunuri;
- norme conflictuale cu privire la moștenire;
- norme conflictuale cu privire la contracte;
- norme conflictuale cu privire la actul juridic;
- norme conflictuale cu privire la fapte juridice; etc
 după felul legăturii:
- norme coflictuale unilaterale sau cu legătura directă → indică numai cazurile în care
raportului juridic cu element de extraneitate i se aplica legea română, fără a indica și cazurile
când este competentă legea străină.
Exemple:
44
art.2.576 alin. (3) Cod civil - « ocrotirea impotriva actelor de încălcare a dreptului la nume,
săvârșite în România, este asigurată potrivit legii române »
art.149 - « instanțele judecătorești române sunt competente dacă .... »
- norme conflictuale bilaterale sau cu indicare generală → arată în același timp, atât
cazurile în care competența aparține legii locale (legea forului) cât și cazurile când este
competentă legea străină.
Exemple:
art. 2.576 - « numele persoanei este cârmuit de legea sa națională »
art.2.578 alin. (1) şi (3)
art. 2.580 Cod Civil.
1.5 Sistemul de drept caruia îi aparțin normele conflictuale.

Regula: Normele conflictuale aparțin sistemului de drept al instanței
sesizate (lex fori). Regula este exprimată prin formula « normele
conflictuale sunt ale forului ».
Această regulă este valabilă atât pentru instanțele române, care vor aplica norma
conflictuală română sau comunitară ca lex fori, cât și pentru instanțele din străinătate care
aplică norma conflictuală proprie pentru determinarea legii competente.
Aplicarea sistemului de drept al forului se fundamentează pe o serie de argumente, printre
care:
 legea forului este cea mai bine cunoscută de către cel investit cu aplicarea normei
conflictuale, potrivit regulii iuria novit curia;
 aplicarea normelor aparținând sistemului de drept al forului, constituie o obligație ce
revine judecătorului național sau autorității investite din statul forului, în virtutea forței juridice
a normelor conflictuale, care, preponderent au un caracter imperativ;
 stabilirea sistemului de drept ce urmează a reglementa pe fond raportul juridic (lex
causae), este condiționată de aplicarea în prealabil a normei conflictuale. Or, numai norma
conflictuală a sistemului de drept al forului este cunoscută la data soluționării conflictului de
legi, nu și norma conflictuală ce aparține legii străine. Prin urmare, ar fi absurd să se considere
că norma conflictuală ar aparține altui sistem de drept decât al forului;
 voința prezumată a părților, care investind instanțele sau alte autorități române, implicit
au acceptat și aplicarea legii forului, în baza principiului ”qui eligit judicem, eligit jus”. În acest
caz, noțiunea de ”drept” este privită în sensul de drept conflictual10.
10
45
Excepții:
- în cazul retrimiterii de gradul I, atunci când norma conflictuală trimite la un sistem de
drept străin, iar acesta din urmă, prin norma sa conflictuală retrimite la sistemul de drept al
forului, aplicarea legii române se realizează în baza normei conflictuale din sistemul de drept
străin. Instanța sau autoritatea sesizată aplică în acest caz norma conflictuală străină întrucât
legea română îi oferă o asemenea prerogativă, ca urmare admiterii retrimiterii de grad I. În
realitate, instanța sau autoritatea sesizată urmează regulile impuse tot de legea română ca lege a
forului (art. 2559 alin. (2) C. civ).
- în arbitrajul internațional ad – hoc unde nu există lex fori, dacă părțile nu indică legea
aplicabilă fondului litigiului, arbitrii vor aplica legea desemnată de norma conflictuală pe care
ei o vor consideră mai potrivită în speță.
2. Normele materiale
2.1Noțiune
N o rm ele m ateriale, se a p lică în m o d direct ra p orturilor

jurid ice cu elem en t d e extra neitate. E le po t fi n o rm e d e
d rep t m ateria l sau su b stan ția l (d rep t civil, fam iliei,
com ercial, m u n cii etc) sau n o rm e d e d rep t p ro cesu a l.
2.2 Distincțiile față de normele conflictuale
Deosebiri:
Norma conflictuală este o normă de trimitere, de fixare, în timp ce norma materială
este cea care guvernează în mod direct raportul juridic.
Norma conflictuală are o structură proprie ( conținut și legătură) în timp ce norma
materială are o structură clasică ( ipoteză, dispoziție, sancțiune).
Exemple de norme juridice materiale:
 OUG nr.194/2002 privind regimul juridic al străinilor în România;
46
 Ordonanța nr. 24/2014 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe

teritoriul României și pentru modificarea și completarea unor acte normative privind
regimul străinilor în România, cu modificările și completările ulterioare;
 Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, cu modificările și completările
ulterioare;
 Legea nr. 157/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind
regimul străinilor în România, cu modificările și completările ulterioare;
 Legea cetățeniei nr. 21/1999 cu modificările și completările ulterioare;
3. Normele de aplicație imediată (necesară)
3.1 Definiție
Normele de aplicație imediată sunt acele norme

materiale, aparținând sistemului de drept al forului, care
prin gradului lor mare de imperativitate datorat
scopului în care au fost edictate de către stat, se
aplică cu prioritate (imediat) raportului juridic când
acesta are un punct de legătură cu țara forului, excluzând
în acest fel conflictul de legi.
3.2 Sistemul de drept al normei de aplicație imediată. Aplicabilitate și

efecte
Normele de aplicație imediată aparțin:
a) sistemului de drept al forului sau
b) sistemului de drept al unui stat străin.
Distincția este realizată de art. 2566 C. civ. care în alin. (1) prevede că dispoziţiile
imperative prevăzute de legea română pentru reglementarea unui raport juridic cu element
de extraneitate se aplică în mod prioritar, caz în care nu mai sunt incidente prevederile
prezentei Cărţii a VII-a privind determinarea legii aplicabile. În același timp, alin. (2) statuează
că pot fi aplicate direct şi dispoziţiile imperative prevăzute de legea altui stat pentru
reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate, dacă raportul juridic prezintă
strânse legături cu legea acelui stat, iar interesele legitime ale părţilor o impun. În acest caz,
vor fi avute în vedere obiectul şi scopul acestor dispoziţii, precum şi consecinţele care decurg
din aplicarea sau neaplicarea lor.
47
Atunci când se constată existența unei norme de aplicație imediată, aceasta se aplică în
mod necesar, fără a se mai lua în considerare care ar fi fost soluția dată de sistemul de drept
competent a guverna raportul juridic conform normei conflictuale incidente în cauză.
Efecte:
 În prezența unei norme de aplicație imediată norma conflictuală este înlăturată

de la aplicare.
În cazul în care se identifică existența unei norme de aplicație imediată, judecătorul sau
autoritatea investită, are obligația de a aplica ex officio această normă în mod direct raportului
juridic, fără a mai apela la mecanismul normelor conflictuale. Astfel, este înlăturat conflictul
de legi11.
 Nu se mai pune problema conflictului de legi.
Norma de aplicație imediată se aplică numai raporturilor juridice de drept
internațional privat ce au un punct de legătură cu statul forului și pentru care legiuitorul prin
voința sa, a considerat necesar a înlătura de la aplicare un alt sistem de drept.
Exemple de norme de aplicație imediată
 Legea concurenței nr. 21/1996 care prevede în art. 2 că se aplică actelor și faptelor
care restrâng, împiedică sau denaturează concurența, când sunt săvârșite pe
teritoriul României, precum și celor săvârșite în afara teritoriului țării, atunci când
produc efecte pe teritoriul României;
 Ordonanța nr. 85/2004 privind protecția consumatorilor la încheierea și executarea
contractelor la distanță privind serviciile financiare12.
 Dispozițiile Capitolul IV (”Procedura adopției internaționale”) din Legea nr.
273/2004 privind procedura adopției13 ;
 Majoritatea normelor cu caracter financiar privind efectuarea operaţiunilor
valutare. De exemplu, stipulaţiile care prevăd că pe teritoriul României încasările şi
plăţile între rezidenţi se realizează în moneda naţională
 Reglementările privind regimul licenţelor de export/import a produselor în și din
România;
11
”În literatura de specialitate se arată că prin afirmația din definiție, în sensul că norma conflictuală este
înlăturată de la aplicare, nu trebuie să se înțeleagă însă faptul că soluția normei de aplicație imediată este
întotdeauna contrară celei date de sistemul de drept la care ar fi trimis norma conflictuală, ci faptul că, din punct
de vedere logico – juridic, în cazul în care într-un raport juridic este în incidență o normă de aplicație imediată,
problema conflictului de legi – și deci a aplicării unei norme conflictuale – nu se mai pune”, D.A Sitaru, op cit.23.
12
Republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 365 din 13 mai 2008.
Ordonanța nr. 85/2004 prevede în art. 21 - ”(1) Contractele pentru furnizarea de servicii financiare la distanță nu
pot conține, chiar cu acordul expres al consumatorului, clauze de renunțare la drepturile prevăzute de prezenta
ordonanță. (2) În cazul în care părțile contractante aleg ca lege aplicabilă contractului la distanță legea unui stat
ce nu face parte din Uniunea Europeană, iar contractul are o strânsă legătură cu teritoriul României sau cu al
altor state membre ale Uniunii Europene și în cazul în care prezenta ordonanță are prevederi mai favorabile
pentru consumator, se vor aplica acestea din urmă”.
13
Republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 739 din 23 septembrie 2016
48
 art. 2587 C. civ. (2) conform căruia ”căsătoria care se încheie în faţa agentului
diplomatic sau a funcţionarului consular al României în statul în care acesta este
acreditat este supusă formalităţilor prevăzute de legea română”
Sarcină de lucru
1) Identificaţi cel puţin cinci puncte de legătură fixe, analizând la alegere

norme din Cartea a VII -a a Codului Civil. Dispoziţii de drept internaţional
privat.
2) Stabiliţi care sunt punctele de legătură a raporturilor juridice
reglementate de art.2585 Cod Civil.
3) Specificaţi cărui sistem de drept aparţin normele de drept internaţional
privat român.
4) Identificaţi un număr de patru norme conflictuale unilaterale din
sistemul de drept român.
5) Identificaţi conţinutul şi legătura normelor conflictuale conținute în art.
2.589 alin. (1), art.2.605, art. 2.614 şi art. 2.627 din Codul Civil.
6) Care norme se aplică în mod direct direct şi nemijlocit raportului juridic
cu element de extraneitate?
7) Care sunt elementele de structură ale normei conflictuale?
8) Ce reglementează normele conflictuale cu element de extraneitate?
9) Care este diferenţa dintre norma conflictuală şi norma materială?
10) Cum se clasifică criteriile de legătură?
11) Ce rol au normele materiale ?
12) Care sunt exepţiile în care normele conflictuale nu aparţin forului?
13) Explicitați conţinutul normei conflictuale?
14) Stabiliţi corelaţia corectă în cazurile prezentate mai jos:
1. Art. 2.578 Cod Civil

Măsurile de ocrotire a persoanei cu capacitate legătura normei
deplină de exerciţiu
sunt supuse legii naţionale statului unde acesta criteriul de legătură

îşi are reşedinţa obişnuită la data instituirii tutelei
sau la data luării unei alte măsuri de ocrotire
reşedinţa obişuită a persoanei ocrotite conţinutul normei
2. Art. 2.613 Cod Civil

Posesia, dreptul de proprietate şi
celelalte drepturi reale asupra bunurilor conţinutul normei
inclusiv cele de garanţii reale
sunt cârmuite de legea locului unde acestea criteriul de legătură

sunt situate sau se află, afară numai dacă prin.
dispoziţii speciale se prevede altfel
locul unde se situează sau se află bunul legătura normei
3. Art. 4 alin. (1) lit.b din Legea Regulamentul (CE) nr.593/2008
Contractul de vânzare – cumpărare de bunuri criteriul de legătură

49
este reglementat de legea ţării conținutul normei
în care se află reşedinţa obişnuită a vânzătorului
reşedinţa obişnuită legătura normei

• Normele conflictuale au rolul de a soluționa conflictele de legi.

• Normele conflictuale nu reglementează pe fond raportul juridic cu element de
extraneitate ci au rol de trimitere sau de fixare.
• Cu ajutorul normei conflictuale se determină legea aplicabilă atunci când raportului
juridic îi este susceptibil de a i se aplica două sau mai multe sisteme de drept.
• Norma conflictuală are o structură proprie formată din conținut și legătură.
• Conținutul normei conflictuale care constituie ipoteza sa, este acea parte a normei
conflictuale care indică domeniul său de aplicare, sau altfel spus, categoriile de
raporturi juridice la care aceasta se referă
• Legătura normei conflictuale, care constituie dispoziția sa, este acea parte a normei
conflictuale care indică sistemul de drept aplicabil conținutului normei conflictuale.
• Criteriul de legătură este elementul prin intermediul căruia se asigură localizarea
raportului juridic în cadrul unui sistem de drept aplicabil (lex causae).
• Criteriul de legătură poate fi un criteriu de fapt sau un criteriu juridic.
• Criteriile de legătură se calsifică în criterii de legătură fixe și criterii de legătură mobile.
• În situația în care în cadrul aceleiaşi norme conflictuale sunt indicate mai multe criterii de
legătură, se generează aşa - zisul concurs la criteriilor de legătură, care poate fi succesiv,
atunci când criteriile de legătură de află într-o raport de subsidiaritate, alternativ, atunci
când nu se stabileşte o anumită ordine de preferinţă între criteriile de legătură indicate în
normă, existând libertate în alegerea unuia dintre ele, și cumulativ, ori de câte ori criteriul de
legătură unic, trimite la două sau mai multe sisteme de drept diferite.
• Normele conflictuale se clasifică după conținut și după felul legăturii.
• Normele conflictuale aparțin sistemului de drept al instanței sesizate (lex fori). De la
această regulă există și excepții: a) în cazul retrimiterii de gradul I, atunci când norma
conflictuală trimite la un sistem de drept străin a cărui normă conflictuală retrimite la
sistemul de drept al forului, caz în care se aplică lex fori ; b) în arbitrajul internațional
ad – hoc unde nu există lex fori. În acest caz, dacă părțile nu indică legea aplicabilă
fondului litigiului, arbitrii aplică legea desemnată de norma conflictuală pe care ei o vor
consideră cea mai potrivită în speței.
• Normele materiale, se aplică în mod direct raporturilor juridice cu element de
extraneitate. Ele pot fi norme de drept substanțial sau norme de drept procesual.
• Normele de aplicație imediată sunt norme materiale care aparțin sistemului de drept al
forului, cu grad mare de imperativitate, care se aplică cu prioritate raportului juridic
când acesta are un punct de legătură cu țara forului.
• Aplicarea normelor de aplicație imediată exclude conflictul de legi.
50
1. Conflictul de legi se soluţionează:

a) atât de norme conflictuale cât şi norme de aplicaţie imediată;
b) numai de norme conflictuale;
c) de norme conflictuale şi norme materiale.
2. Normele materiale pot reglementa:
a) numai raporturi juridice cu element străin;
b) numai raporturi juridice cu element național;
c) ambele tipuri de raporturi juridice.
3. Care din norme indică doar legea competentă:
a) normele conflictuale;
b) normele materiale;
c) normele de aplicaţie imediată.
4. Normele materiale:
a) sunt norme de trimitere;
b) reglementează direct raportul juridic cu element de extraneitate;
c) au o structură identică normei conflictuale.
5. Posibilitatea conflictului de legi este înlăturată de:
a) normele materiale;
b) normele conflictuale;
c) normele de aplicație imediată.
1.b; 2.c; 3.a; 4.b.;5.c.
Redactați un scurtă lucrare în care să realizați o comparație între categoriile de norme din
dreptul internațional privat.
51


 Franco Mosconi, Cristina Campiglio, Diritto internazionale
privato e processuale, parte generale e obbligazioni, ediția a
5 – a, ed. Utet Giuridica, 2011, pp. 153-220;
 Bernard Audit, Louis D'avout, Droit international privé,
septieme edition refondue, Ed. Economica 2013, pp. 178 –
198.
52
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. IV
IZVOARELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PRIVAT
Timp mediu estimat pentru studiu individual:1 oră
53
Cuprins
1.Aspecte preliminare............................................................................................................................56
2. Izvoarele interne................................................................................................................................56
3. Izvoarele internaționale....................................................................................................................58
4. Actele juridice ale Uniunii Europene și jurisprudența Curții de Justiție a U.E. ........................60
5. Cutuma și uzanțele internaționale..................... .............................................................................66
6. Practica judiciară și practica arbitrală...........................................................................................67
10. Lucrare de verificare.......................................................................................................................69
11. Bibliografie minimală .....................................................................................................................70
54
OBIECTIVE SPECIFICE
Cunoască principale izvoare a dreptului internațional privat
Analizeze izvoarele dreptului internațional privat român în

funcție de criteriile lor de clasificare
Aplice corespunzător reglementările legislative la nivel

naţional și internaţional în materia dreptului internațional
privat
Realizeze distincțiile dintre cutuma internațională și uzanța

internațională
55
Înțeleagă rolul jurisprudenței în materia dreptului

Izvoarele dreptului internațional privat
1. Aspecte preliminare
În mod tradițional, izvoarele dreptului internațional privat sunt împărțite, atât în
literatura noastră de specialitate cât și în cea străină, în trei mari categorii:
 izvoare interne;
 izvoare internaționale,
 actele juridice ale Uniunii Europene și jurisprudența C.J.U.E.
Normele juridice incluse în prima categorie, sunt considerate și norme generale sau
comune, întrucât ele se aplică ori de câte ori în domeniul respectiv de reglementare nu există
convenții internaționale, tratate sau reglementări ale Uniunii Europene, în timp ce normele
incluse în cea de-a doua și a treia categorie, sunt considerate norme speciale, acestea urmând a
se aplica cu prioritate față de normele interne, în baza principiului specialibus generalia
derogant.
În unele materii, dreptul comun este constituit din normele din alte izvoare decât cele
interne, cum ar fi spre exemplu, regulamentele Uniunii Europene în materia legii aplicabile
obligațiilor contractuale și extracontactuale.
În același timp, uzanțele internaționale, practica judiciară și arbitrală, ocupă o poziție
specială în materia de drept internațional privat.
2. Izvoarele interne
În planul izvoarelor interne se distinge între izvoarele

specifice dreptului internațional privat și izvoarele
nespecifice. Izvoarele specifice includ acte normative care
aparțin dreptului internațional privat, în timp ce în categoria
izvoarelor nespecifice sunt incluse acte normative destinate, în
special, reglementării altor ramuri de drept, dar care conțin și
norme de drept internațional privat.
Din categoria izvoarelor specifice dreptului internațional privat cele mai

importante sunt:
 Cartea a VII – a (”Dispoziții de drept intrnațional privat”) a Codului Civil care conține
norme conflictuale de drept material. În aplicarea principiului extrateritorialității legii civile,
56
art. 8 Cod civil prevede că ”în cazul raporturilor juridice cu element de extraneitate,
determinarea legii civile aplicabile se face ţinându-se seama de normele de drept internaţional
privat cuprinse în cartea a VII-a din prezentul cod”. Dispozițiile art. 2557 – 2663 C. civ. sunt
sistematizate în două titluri : Titlul I ”dispoziții generale” (art. 1557 – 2571) și Titlul II
”Conflicte de legi” (art. 2572 – art. 2663), care include norme conflictuale ce indică legea ce se
aplică raporturilor juridice de drept internațional privat, pentru fiecare din materiile în care se
admite aplicarea legii străine;
 Cartea a VII – a (”Procesul civil internațional”) a Codului de procedură civilă, care
conține norme conflictuale de drept procesual și norme materiale aplicabile procesului civil
internațional, împărțite în patru titluri, care reglementează următoarele aspecte: primul titlu
conține norme privind competența internațională a instanțelor române (art. 1066 – 1082); în al
doilea titlu, regăsim norme privind legea aplicabilă în procesul civil internațional (art. 1083 –
art. 1093), cel de-al treilea titlu se referă la eficacitatea hotărârilor străine (art. 1094 – 1110) iar
titlu patru conține reguli privind arbitrajul internațional și efectele hotărârilor arbitrale străine
(art.1111 – art. 1133);
 Titlul III (”Insolvența transfrontalieră”), art. 273 - 336 din Legea nr. 85/2014 privind
procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență14 ;
 OUG nr.194/2002 privind regimul juridic al străinilor în România15.
În categoria izvoarele nespecifice, intră o paletă largă de acte normative ce se aplică în
alte ramuri de drept, dar care, includ în conținutul lor și norme (conflictuale sau materiale) ce
interesează dreptul internațional privat. Printre acestea, cu titlu de exemplu, pot fi enumerate:
 Constituția României, care conține, de exemplu, norme cu privire la cetățenie (art. 5),
norme referitoare la românii din străinătate (art. 7 şi 17), norme privitoare la cetățeni străini și
apatrizi (art. 18), norme referitoare la libera circulație (art. 25), la protecția proprietății private
(art. 41) etc;
 Codul aerian al României16 care conține prevederi privind raporturile juridice de la
bordul aeronavelor civile în cadrul art. 19. Conform textului de lege, faptele și actele juridice
petrecute la bordul aeronavelor înmatriculate sau identificate în România, precum și statutul
juridic al încărcăturii aflate la bordul acestora, în timpul unui zbor internațional, dincolo de
frontierele României, sunt reglementate de legislația română, dacă prin tratatele internaționale
la care România este parte contractantă nu s-a stabilit altfel ;
 Codul de procedură penală, care reglementează în art. 549 executarea dispozițiilor civile
dintr-o hotărâre judecătorească penală străină. În România, executarea dispoziții civile dintr-o
hotărâre penală străină se realizează potrivit regulilor prevăzute pentru executarea hotărârilor
civile străine ;
 Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra
terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine17;
 Legea nr. 31/1990 privind societătile comerciale, cu modificările şi completările
ulterioare;
14
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 466 din 25 iunie 2014
15
Republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 421 din 05 iunie 2008
16
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 222 din 19 martie 2020
17
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1008 din 14 noiembrie 2005
57
 Legea nr. 26/1990 privind registrul comertului, cu modificările şi completările

ulterioare;
 Legea 122/2006 privind azilul în România, cu modificările și completările ulterioare18;
 Legea cetățeniei române nr. 21/1999, cu modificările şi completările ulterioare19;
 Ordonanța de urgență nr. 92/1997 privind stimularea investițiilor directe, cu
modificările și completările ulterioare20, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 241/1998;
 Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă21;
 Legea nr. 189/2003 privind asistența judiciară internațională în materie civilă și
comercială22;
 Ordonanța nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul
României și pentru modificarea și completarea unor acte normative privind regimul străinilor în
România23, cu modificările și completările ulterioare;
 Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere 24, cu modificările și completările
ulterioare;
 Legea nr. 157/2011 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind
regimul străinilor în România25 cu modificările și completările ulterioare;
 Regulamentul privind organizarea şi functionarea Curții de Arbitraj Comercial
Internațional de pe lângă Camera de Comerț şi Industrie a României.
3. Izvoarele internaționale
În rândul izvoarelor internaționale ale dreptului

internațional privat se includ, tratatele, convențiile și
acordurile internaționale, denumite generic convenții
internaționale, având caracter bi- sau multilateral, ratificate
de statul român, desigur, în măsura în care conțin norme
de drept internațional privat.
În funcție de normele juridice ce intră în conținutul convențiilor, se disting

două mari tipuri de convenții internaționale: cele care conțin norme
conflictuale uniforme și cele care conțin norme materiale uniforme.
18
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 428 din 18 mai 2006
19
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 96 din 06 martie 2000
20
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 386 din 30 decembrie 1997.
21
Republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 743 din 2 noiembrie 2009, cu modificările și completările
ulterioare
22
Republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 392 din 04 iunie 2015.
23
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 640 din 30 august 2014
24
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 182 din 30 iulie 1992
25
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 533 din 28 iulie 2011
58
Convențiile internaționale conținând reguli uniforme în domeniul dreptului internațional

privat au scopul de a elimina diferențele de reglementare în ce privește soluționarea conflictelor
de legi și de jurisdicții, în cadrul sistemele de drept ale statelor. Efortul susținut la nivelul
organizațiilor internaționale de a lucra pentru "unificarea progresivă" a normelor de drept
internațional privat, a implicat încă de la început găsirea unor abordări comune la nivel
internațional în probleme cum ar fi competența instanțelor judecătorești, aplicarea legilor,
recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești într-o gamă largă de domenii, scopul fiind
acela de a asigura persoanelor fizice și juridice, în ciuda diferențelor dintre sistemele juridice,
un grad ridicat de securitate juridică și previzibilitate a soluțiilor, precum și posibilitatea unei
recunoașteri și executări cât mai rapide și mai simple a hotărârilor străine.
Unele convenții internaționale cuprind în mod preponderent norme conflictuale, în timp,
altele conțin norme conflictuale doar în mod izolat. Din prima categorie pot fi exemplificate
Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de
întreținere26, Convenția privind competența, legea aplicabilă recunoașterea, executarea și
cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor, adoptată
la Haga în 19 octombrie 199627. În cea de-a doua categorie se încadrează Convenția Națiunilor
Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, adoptată la Viena la 11 aprilie
198028, Convenția de la Budapesta privind contractul de transport de mărfuri în navigația
interioară (CMNI)29.
Convențiile internaționale care cuprind norme materiale uniforme sunt izvoare ale
dreptului internațional privat în măsura în care reglementările acestora, fie sunt strâns legate de
aspecte conflictuale, fie interesează instituțiile juridice ce formează domeniul specific acestei
ramuri, cum ar fi procesul civil internațional, condiția juridică a străinului sau a românului în
dreptul internațional privat. Dintre aceste convenții internaționale, menționăm cu titlu
exemplificativ:, Convenția de la Haga din 12 iunie 1902 pentru reglementarea conflictelor de
legi în materie de căsătorie30 ; Convenția de la Haga din 12 iunie 1902 pentru reglementarea
conflictelor de legi şi de jurisdicții în materie de divorț și de separație de corp 31; Convenția de
la Haga din 4 iulie 1905 privitoare la conflictele de legi relative la efectele căsătoriei asupra
drepturilor şi datoriilor soților în raporturile lor personale și asupra averilor soților 32 ; Convenția
de la Haga din 5 octombrie 1961 cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor
oficiale străine 33, Convenția de la Haga la 15 noiembrie 1965 privind notificarea și
26
Protocolul se aplică în U.E. în temeiul Deciziei Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind încheierea de către
Comunitatea Europeană a Protocolului de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de
întreținere (2009/941/CE) adoptată la Bruxelles la 30 noiembrie 2009. Protocolul se aplică în U.E. de la 18 iunie
2011.
27
Ratificată de România prin Legea nr. 361/2007, publicată în M. Of. Partea I nr. 895 din 28 decembrie 2007
28
România a aderat la Convenție prin Legea nr. 24 din 06 martie 1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 54 din 19
martie 1991.
29
Ratificată de România prin Legea nr. 494/2003 publicată în M. Of., Partea I nr. 854 din 02 decembrie 2003
30
Ratificată de România prin Decretul – Lege nr. 873 din 3 iunie 1904, publicat în Monitorul Oficial nr. 49 din 3
iunie 1904.
31
Ratificată de România prin Decretul – Lege nr. 873 din 3 iunie 1904, publicat în Monitorul Oficial nr. 49 din 3
iunie 1904.
32
Ratificată de România prin Decretul – Lege nr. 1007 din 28 februarie 1912, publicat în Monitorul Oficial nr. 261
din 28 februarie 1912.
33
România a aderat la Convenție prin Ordonanța nr. 66/1999 pentru aderarea României la Convenția cu privire la
suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961, publicată în
59
comunicarea în străinătate a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială 34;
Convenţia de la Haga din 18 martie 1970 privind obținerea de probe în străinătate în materie
civilă sau comercială35 ; Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 privind facilitarea
accesului internațional la justiție36; Convenția asupra prescripției în materie de vânzare
internațională de mărfuri, încheiată la New York la 14 iunie 1974, modificată prin Protocolul
de modificare a convenției de la Viena din 11 iunie 1980 37 ; Convenția europeană revizuită în
materia adopției de copii, adoptată la Strasbourg la 27 noiembrie 200838; Convenția de la Haga
din 29 mai 1993 asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale 39;
Convenția de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind obținerea pensiei de întreținere în
străinătate pentru copii și alți membri ai familiei, aprobată, în numele U.E. prin Decizia
Consiliului 2011/432/UE din 09 iunie 2011.
În concursul dintre izvoarele internaționale și cele interne ale dreptului

internațional privat, prevalează izvoarele internaționale, aspect statuat și de
art. 2557 alin. (3) C. civil, conform căruia, dispozițiile Cărții a VII – a sunt
aplicabile în măsura în care convențiile internaționale la care România este
parte nu stabilesc o altă reglementare.
4. Actele juridice ale Uniunii Europene și jurisprudența Curții de

Justiție Uniunii Europene
Sunt izvoare ale dreptului internațional privat, actele

normative ale Uniunii Europene și jurisprudența
Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Actele normative ale Uniunii Europene ce constituie
izvor al dreptului internațional privat se împart în acte
primare și acte derivate. În categoria actelor primare se
încadrează tratatele Uniunii Europene. În categoria
actelor derivate se includ regulamentele, directivele și
alte acte europene având forță juridică.
M.Of., Partea I nr. 408 din 26 august 1999

34
România a aderat la Convenție prin Legea nr. 124 din 11 aprilie 2003 pentru aderarea României la Convenţia
privind notificarea şi comunicarea în străinătate a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau
comercială, adoptată la Haga la 15 noiembrie 1965, publicată în M.Of. nr. 265 din 16 aprilie 2003
35
România a aderat la Convenție prin Legea nr. 175/2003 pentru aderarea României la Convenţia privind
obţinerea de probe în străinătate în materie civilă sau comercială, adoptată la Haga la 18 martie 1970, publicată în
M.Of. nr. 331 din 15 mai 2003
36
România a aderat la Convenție prin Legea nr. 215/2003 publicată în M.Of. nr. 375 din 02 iunie 2003
37
România a aderat la Convenție prin Legea nr. 24 din 12 martie 1992, publicată în M. Of. nr. 46 din 20 martie
1992
38
Ratificată prin Legea nr. 138/2011 publicată în M. Of. Partea I nr. 515 din 21 iulie 2011
39
Ratificată prin Legea nr. 84/1994 publicată în M. Of. Partea I nr. 298 din 21 octombrie 1994
60
ACTELE NORMATIVE PRIMARE: TRATATELE UNIUNII

EUROPENE
În prezent, Uniunea Europeană funcționează în baza Tratatului de la Lisabona, ratificat

de România prin Legea nr. 13/200840. În materie de cooperare judiciară în materie civilă,
Tratatul de la Lisabona a modificat Tratatul de la Maastricht, care includea cooperarea judiciară
în materie civilă în pilonul interguvernamental privind cooperarea în domeniul justiției și
afacerilor interne (JAI). Prin Tratatul de la Lisabona, aspectele ce țineau de domeniul JAI au
fost incluse în politicile interne ale Uniunii, sub denumirea de "spațiu de libertate, securitate și
justiție". Prin același Tratat de la Lisabona, Tratatul de Instituire a Comunității Europene a fost
redenumit Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și a fost modificat (art. 2).
În prezent, ”spațiul de libertate, securitate și justiție” face parte integrantă din politicile și
acțiunile interne ale Uniunii, domeniile reglementate fiind incluse în TFUE41.
Conform art. 81 din TFUE, Uniunea Europeană dezvoltă o cooperare judiciară în materie
civilă cu incidență transfrontalieră, întemeiată pe principiul recunoașterii reciproce a deciziilor
judiciare și extrajudiciare. Această cooperare poate include adoptarea unor măsuri de apropiere
a actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre.
În conformitate cu procedura legislativă ordinară, Parlamentul European și Consiliul,
adoptă măsuri, în special atunci când acestea sunt necesare pentru buna funcționare a pieței
interne, care urmăresc să asigure:
(a) recunoașterea reciprocă între statele membre a deciziilor judiciare și extrajudiciare
și executarea acestora;
(b) comunicarea și notificarea transfrontalieră a actelor judiciare și extrajudiciare;
(c) compatibilitatea normelor aplicabile în statele membre în materie de conflict de legi
și de competență;
(d) cooperarea în materie de obținere a probelor;
(e) accesul efectiv la justiție;
(f) eliminarea obstacolelor din calea bunei desfășurări a procedurilor civile, la nevoie
prin favorizarea compatibilității normelor de procedură civilă aplicabile în statele membre;
(g) dezvoltarea unor metode alternative de soluționare a litigiilor;
(h) sprijinirea formării profesionale a magistraților și a personalului din justiție.
Prin derogare, măsurile privind dreptul familiei care au implicații transfrontaliere sunt
stabilite de către Consiliu, care hotărăște în conformitate cu o procedură legislativă specială.
Acesta hotărăște în unanimitate, după consultarea Parlamentului European.
Consiliul, la propunerea Comisiei, poate adopta o decizie care să determine aspectele din
dreptul familiei care au implicații transfrontaliere, care ar putea face obiectul unor acte adoptate
40
Legea nr. 13/2008 pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea
Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007, în
vigoare de la 15 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 107 din 12 februarie 2008.
41
În domeniul politicilor și acțiunilor interne ale U.E., Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE)
conține reglementări privind: "politicile privind controlul la frontiere, dreptul de azil și imigrarea" (art. 77-79),
”cooperarea judiciară în materie civilă” (art. 81), ”cooperarea judiciară în materie penală” (art. 82-86),
”cooperarea polițienească” (art. 87-89).
61
prin procedura legislativă ordinară. Consiliul hotărăște în unanimitate, după consultarea

Parlamentului European.
Propunerea se transmite parlamentelor naționale. În cazul opoziției unui parlament
național, notificate în termen de șase luni de la această transmitere, decizia nu se adoptă. În
cazul în care nu există nicio opoziție, Consiliul poate adopta respectiva decizie.
ACTELE NORMATIVE DERIVATE:

regulamentele, directivele și alte acte europene având forță juridică, care
constituie izvoare esențiale ale dreptului internațional privat român.
Potrivit art. 288 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, regulamentul are
aplicabilitate generală, este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în fiecare
stat membru.
Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul
care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și
mijloacele.
Decizia la rândul ei este obligatorie în toate elementele sale, iar în cazul în care se
indică destinatarii, este obligatorie numai pentru aceștia, iar recomandările și avizele nu sunt
obligatorii.
Normele Uniunii Europene care interesează materia dreptului internațional privat, se
împart în două mari categorii.
Prima categore include reglementări care conțin norme conflictuale de drept material iar
cea de-a doua categorie include reglementări care conțin norme conflictuale de drept procesual
și norme materiale privind procesul civil internațional.
Cele mai importante acte normative care conțin norme conflictuale de drept material,
sunt:
 Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului privind
legea aplicabilă obligațiilor extracontractuale (”Roma II”), adoptat la Strasbourg în 11 iulie
2007, aplicabil cu începere de la 11 ianuarie 2009, cu excepţia articolului 29, care se aplică
începând cu 11 iulie 200842 ;
 Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17
iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (”Roma I”) adoptat la Strasbourg la
17 iunie 2008 și care a intrat în vigoare la data de 24 iunie 2008, devenind aplicabil (cu unele
excepții) de la 17 decembrie 200943;
 Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în
aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și
separării de corp, adoptat la Bruxelles în 20 decembrie 2010, aplicabil cu unele excepții (art.
17) de la 21 iunie 201244 ;
 Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie
2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești
42
Publicat în J.O. L 199 din 31 iulie 2007, p. 40–49
43
44
Publicat în J.O. L 343 din 29 decembrie 2010, p. 10–16
62
și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui

certificat european de moștenitor, adoptat la Strasbourg, 4 iulie 2012, aplicabil cu unele
excepții (articolele 77 și 78 se aplică de la 16 ianuarie 2014, și articolele 79, 80 și 81, se aplică
de la 5 iulie 2012) de la 17 august 201545;
 Regulamentul (UE) 2016/1103 al Consiliului din 24 iunie 2016 de punere în aplicare a
unei cooperări consolidate în domeniul competenței, al legii aplicabile și al recunoașterii și
executării hotărârilor judecătorești în materia regimurilor matrimoniale46;
 Regulamentul (UE) 2016/1104 al Consiliului din 24 iunie 2016 de punere în aplicare a
unei cooperări consolidate în domeniul competenței, al legii aplicabile și al recunoașterii și
executării hotărârilor judecătorești în materia efectelor patrimoniale ale parteneriatelor
înregistrate47;
 Convenția și Protocolul de la Haga 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de
întreținere48 ;
Din categoria actelor normative care conțin norme conflictuale de drept procesual și
norme materiale privind procesul civil internațional, pot fi enumerate:
 Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12
decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie
civilă și comercială49 prin care s-a abrogat Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22
decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie
civilă și comercială ("Regulamentul Bruxelles I"). Regulamentul se aplică cu unele excepții
(art. 81) începând cu 10 ianuarie 2015 ;
 Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind
competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în
materia răspunderii părintești ("Regulamentul Bruxelles IIa")50. Regulament se aplică de la 1
martie 2005, cu excepția articolelor 67, 68, 69 și 70, care se aplică de la 1 august 2004 ;
 Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind
competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de
obligații de întreținere51;
45
46
47
Publicat în J.O. L 183 din 08 iulie 2016, p. 30-56
48
În temeiul Deciziei 2011/220/UE a Consiliului din 31 martie 2011 privind semnarea, în numele Uniunii
Europene, a Convenţiei de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind obţinerea pensiei de întreţinere în străinătate
pentru copii şi alţi membri ai familiei (publicată în Jurnalul Oficial L 93 din 7 aprilie 2011) UE a semnat la 6
aprilie 2011 Convenţia de la Haga din 23 noiembrie 2007, care stabileşte un sistem mondial de recuperare a
obligaţiilor de întreţinere între părţile contractante.
Prin Decizia Consiliului din 9 iunie 2011 (publicată în Jurnalul Oficial L 192 din 22 iulie 2011), s-a aprobat în
numele Uniunii Europene, Convenția de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind obținerea pensiei de întreținere în
străinătate pentru copii și alți membri ai familiei (2011/432/UE)
Prin Decizia Consiliului 2014/218/UE din 9 aprilie 2014 (publicată în Jurnalul Oficial L 113 din 16 aprilie 2014)
s-au modificat anexele I, II și III la Decizia 2011/432/UE privind aprobarea, în numele Uniunii Europene, a
Convenției de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind obținerea pensiei de întreținere în străinătate pentru copii și
alți membri ai familiei. În temeiul acestor decizii, Uniunea și-a depus instrumentul de aprobare a convenției la 9
aprilie 2014. Convenția a intrat în vigoare în toate țările UE, cu excepția Danemarcei, la 1 august 2014.
49
50
51
Publicat în J.O. L 7 din 10 ianuarie.2009, p. 1–79
63

decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somație de plată52;
iulie 2007 de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă53;
aprilie 2004 privind crearea unui Titlu Executoriu European pentru creanțele necontestate54;
 Decizia nr. 2001/470/CE din 28 mai 2001 a Consiliului de crearea unei Rețele Judiciare
Europene în materie civilă și comercială 55, modificată prin Decizia nr. 568/2009/CE a
Parlamentului European și a Consiliului din 18 iunie 200956 ;
noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și
extrajudiciare în materie civilă sau comercială ( notificarea sau comunicarea actelor ) și
abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului57.
Dispozițiile de drept intern fac trimitere la reglementările Uniunii Europene, care se
aplică cu prioritate în ordinea juridică națională, după cum urmează:
- art. 5 Cod civil dispune aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene;
- art. 2640 Cod civil statuează că legea aplicabilă obligațiilor contractuale se determină
potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene. În materiile care nu intră sub incidența
acestor reglementări urmează a se aplica dispozițiile Codului civil privind actul juridic, dacă nu
se prevede altfel prin convenții internaționale sau prin dispoziții speciale.
- art. 2641 Cod civil prevede de asemenea că legea aplicabilă obligațiilor
extracontractuale se determină potrivit dreptului Uniunii Europene, iar în materiile care nu intră
sub incidența acestor reglementări urmează a se aplica legea care care reglementează fondul
raportului juridic preexistent între părți, dacă nu se prevede altfel prin convenții internaționale
sau prin dispoziții speciale.
- art. 4 Cod proc. Civilă stabilește aplicarea prioritară a dreptului comunitar.
Se constată că atât Codul civil, cât și Codul de procedură civilă conțin reglementări
similare cu privire la aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene. Aceste reglementări
sunt înb acord cu dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituția României, conform cărora,
urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte
52
53
Publicat în J.O. L 199, din 31 iulie.2007, p. 1–22
54
Publicat în J.O. L 143, din 30 aprilie 2004, p. 15–39
55
Publicată în J.O. L 174 din 27 iunie 2001, p. 25
56
Publicată în J.O. L 168 din 30 iunie 2009, p. 35
Rețeaua Judiciară Europeană în materie civilă și comercială este compusă din punctele de contact desemnate de
statele membre, din autoritățile centrale prevăzute în anumite instrumente ale Uniunii, din magistrații de legătură și
din alte autorități cu responsabilități în domeniul cooperării judiciare dintre actorii statali (judecători, autorități
centrale).Un alt instrument de simplificare a cooperării judiciare în materie civilă îl constituie utilizarea
tehnologiilor informației și comunicațiilor în administrarea justiției. În acest domeniu, în anul 2007 s-a lansat un
proiect care s-a concretizat în elaborarea unei strategii europeane în materie de e-Justiție. Dintre instrumentele e-
Justiției fac parte: portalul european e-Justiție, care are ca scop facilitarea accesului la justiție cetățenilor și
întreprinderilor din întreaga Uniune; interconectarea cazierelor judiciare naționale la nivel european; utilizarea
videoconferințelor în procedurile judiciare și a instrumentelor de traducere inovatoare, traducerea automatizată,
formularele dinamice și o bază de date europeană a traducătorilor și interpreților din domeniul juridic.
57
Publicat în J.O. L 324 din 10 decembrie 2007, p.79 – 120
64
reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din

legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene
Curtea Europeană de Justiție (CJUE) este o instituție a Uniunii Europene care

deține competențe în asigurarea uniformității interpretării și aplicării dreptului unional și în
soluționarea litigiilor care implică statele membre, instituțiile Uniunii Europene, persoanele
juridice și persoanele fizice din spațiul unional. Hotărârile pronunțate de CJUE sunt obligatorii
în ceea ce privește modul în care se interpretează dispozițiile dreptului UE. Cu privire la rolul
Curții Europene de Justiție în doctrină se arată că aceasta "are responsabilitatea și, totodată,
monopolul interpretării dreptului comunitar în scopul aplicării sale uniforme în toate statele
membre ale UE - premisă esențială a integrării"58.
Potrivit art. 267 din Tratatul pentru funcționarea Uniunii Europene Curtea Europeană de
Justiție este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea
tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau
agențiile Uniunii.
Influența Curții Europene de Justiție asupra jurisprudenței naționale se manifestă în
special prin intermediul hotărârilor (deciziilor) prin care aceasta soluționează acțiunile
introduse pentru pronunțarea unor hotărâri preliminare asupra validității sau interpretării unui
act juridic unional, în cadrul unor procese aflate pe rolul instanțelor naționale. Acțiunea
preliminară este instrumentul juridic prin care o instanțele naționale din statele membre au
posibilitatea sau chiar obligația de a solicita Curții Europene de Justiție acordarea unui sprijin
în luarea unor decizii privind interpretarea tratatelor de înființare, precum și cu privire la
modalitatea de interpretare și aplicare a actelor normative adoptate la nivel unional. Curtea
Europeană de Justiție are așadar, un rol esențialmente de interpretare a dreptului UE, aspect
subliniat adeseori în jurisprudența sa59. Cu privire la acest rol al CJUE, în doctrină se arată că
"rolul Curții Europene de Justiție nu este de a aplica dreptul pe fond, ci doar de a preciza
interpretarea obiectivă, independentă de orice aspect legat de speța în cauză (cel puțin la nivel
strict teoretic). Este, însă, adevărat, în același timp, că frontiera între aplicare și interpretare
este, uneori, greu de stabilit. În realitate, o lectură atentă a hotărârilor Curții Europene de
Justiție arată că este perfect informată asupra faptelor și nu ezită să le utilizeze pentru a
preciza cadrul în care își situează interpretarea” 60.
Hotărârile Curții Europene de Justiție constituie izvor de drept, în măsura în care privesc
materia dreptului internațional privat. Prin intermediul acestora se asigură respectarea
58
M.A. Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.
178
59
În Cauza 20/64 SARL Albatros contre Société des pétroles et des combustibles liquides (Sopéco), pronunțată în
04 februarie 1965, CJUE definește acțiunea preliminară ca fiind "cooperarea judiciară (...) prin care jurisdicția
națională și Curtea de justiție în ordinea juridică în cadrul căreia sunt competente, sunt chemate să contribuie
direct și reciproc la elaborarea unei decizii în vederea asigurării aplicării uniforme a dreptului comunitar în
ansamblul statelor membre".
60
G.Fabian, Drept instituțional al Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 238 și urm.
65
principiului ”interpretării autonomă” a conceptelor, principiilor, categoriilor și noțiunilor

juridice, specifice sistemului juridic al Uniunii Europene.
5. Cutuma și uzanțele internaționale

Cutuma internațională și uzanțele internaționale constituie izvoare ale dreptului
internațional privat în măsura în care acestea interpretează sau completează normele juridice
din acest domeniu.
Cutuma, exprimă o practică cu caracter general, relativ

îndelungat și repetată, acceptată de către state și considerată
de ele a avea caracter obligatoriu. Poate fi definită ca o
regulă de conduită stabilită în practica vieții sociale și
respectată un timp îndelungat în virtutea deprinderii, ca o
normă socotită obligatorie.
Normele cutumiare sunt norme prin care un anumit comportament

este determinat ca fiind obligatoriu prin obişnuinţă.
Pentru a ne afla în prezența cutumei juridice este necesar ca respectarea unei anumite
reguli să se sprijine pe convingerea că această repetare este obligatorie cu caracter general şi nu
depinde numai de voinţa subiectivă a celui care trebuie să i se supună. Cutuma presupune
îndeplinirea cumulativă a două elemente: elementul obiectiv ce constă în conduita aplicată un
timp îndelungat (inveterata, longa, diuturna, consuetudo) și elementul subiectiv, psihologic,
constituit din convingerea că o anumită conduită este obligatorie, are valoare juridică (opinio
juris sive necesitatis).
Cutuma implică în mod esențial o anumită durată, deoarece nu s-ar putea constata
uniformitatea în seria actelor repetate fără o trecere a timpului destul de îndelungată. Sub acest
aspect, în literatura de specialitate se arată că nu este vorba de o simplă practică, ci o practică
îndelungată, de cele mai multe ori „o practică imemorabilă, considerată ca lege din
strămoşi”61.
Cutuma poate fi internă sau internațională. La nivel intern, cutumele diferă în general de
la un sistem de drept la altul. Există sisteme de drept în cadrul cărora rolul cutumei joacă un rol
mai important. Cu titlu de exemplu, în țările foste colonii, cutuma a supravieţuit şi s-a aplicat
adesea în paralel cu dreptul colonial, astfel că, după cucerirea independenţei de către aceste
state, cutumele au fost considerate un element important al identităţii lor62.
61
Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Edit. Librărie Socec & Co. S.A., 1930, p. 422.
62
A se vedea Ana Boar, Elemente de Teoria Dreptului, Editura Servo-Sat, Arad, 1996, p. 139.
66
Uzanța internațională este o practică sau o regulă

acceptată și aplicată de parteneri în raporturile lor
economice.
Uzanțele implică ideea de continuitate, constanță, uniformitate a unei

conduite ori reguli, deci aplicarea repetată, ceea ce presupune o perioadă
anume de timp.
Comportamentul partenerilor în relațiile lor economice, o anumită perioadă de timp,
devine o uzanță comercială, cu caracter mai general sau mai puțin general, în raport de numărul
partenerilor și domeniul de activitate în care se aplică. Perioada de timp necesară pentru ca o
anumită practică să devină uzanță are caracter relativ, variind de la epocă la epocă și chiar după
numărul celor care o aplică63.
Spre deosebire de cutumă, uzanța internațională presupune numai existența elementului
obiectiv, respectiv conduita deprinsă ca urmare a unei practici îndelungate.
Uzanțele internaționale se întâlnesc în domenii, cum ar fi, raporturile contractuale
internaționale în materie comercială, raporturile de transport maritim și fluvial, etc.
Uzanțele pot fi aplicate fie ca izvor de drept, în baza principiului lex voluntatis, atunci
când părțile unui contract trimit la legea unui anumit stat (lex contractus), iar aceasta
recunoaște uzanței caracterul de izvor de drept, fie cu titlu de clauză contractuală, în raport de
temeiul în baza căruia se aplică (lex causae, lex fori, convenții internaționale sau voința
părților)64. Uneori, uzanțele au rolul de a completa sau explicita clauzele comerciale.
În sistemul de drept român, conform art. 1 Cod civil, uzanțele includ atât obiceiul
(cutuma) cât şi uzurile profesionale. Ele se aplică în cazurile neprevăzute de lege iar în
materiile reglementate, numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea. Sunt
recunoscute ca izvoare de drept numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri.
Existența și conținutul uzanțelor se dovedește de partea interesată. Uzanţele publicate în
culegeri elaborate de către entităţile sau organismele autorizate în domeniu se prezumă că
există, până la proba contrară.
6. Practica judiciară și practica arbitrală
Practica judiciară și arbitrală nu este izvor de drept, dar contribuie, prin

diferite forme concrete, la formarea și perfecționarea dreptului.
În cadrul practicii judiciare, un rol important îl ocupă hotărârile prealabile pentru

dezlegarea chestiunilor de drept, pronunțate în temeiul art. 519 – 520 C. proc. Civ.., care au
caracter obligatoriu de la data publicării lor în Monitorul Oficial. Trebuie arătat însă că nici
63
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 57
64
D. Lupașcu, D. Ungureanu, op. cit. p. 42
67
aceste hotărâri nu constituie izvor de drept, dar au un rol important în ceea ce privește
interprerarea corectă a normelor juridice.
Practica Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și
Industrie a României, căreia îi sunt atribuite spre soluționare cele mai variate probleme ridicate
de raporturile internaționale de drept privat, are un rol important în interpretarea normelor
juridice în funcție de particularitărțile fiecărui tip de raport juridic. Practica arbitrală bogată
creată de-a lungul timpului, a contribuit în mod esențial la circumstanțierea dreptului
internațional privat român în raport de cerințele specifice relațiilor dintre persoanele fizice și
juridice române și partenerii lor in străinătate65.
• Izvoarele dreptului internațional privat se împart în izvoare interne, izvoare

internaționale și actele juridice ale Uniunii Europene și jurisprudența C.J.U.E.
• Izvoarele interne includ actele normative specifice și actele normative nespecifice.
• În rândul izvoarelor internaționale ale dreptului internațional privat includem tratatele,
convențiile și acordurile internaționale ratificate de România, în măsura în care aceste
acte normative conțin dispoziții de drept internațional privat.
• În caz de concurență între izvoarele interne și cele internaționale ale dreptului
internațional privat, vor prevala cele din urmă.
• La nivelul Uniunii Europene au fost adoptate mai multe reglementări, având rolul de a
favoriza compatibilitatea normelor privind conflictul de legi și de competență,
aplicabile în statele membre.
• Normele Uniunii Europene și jurisprudența CJUE în materie, constituie unul din
izvoarele importante ale dreptului internațional privat român.
• Actele normative adoptate la nivelul Uniunii Europene care constituie izvor al
dreptului internațional privat se împart în acte primare și acte derivate.
• Normele Uniunii Europene au prioritate față reglementările interne.
• Hotărârile Curții Europene de Justiție constituie izvor de drept, în măsura în care
privesc materia dreptului internațional privat. Prin intermediul acestora se asigură
respectarea principiului ”interpretării autonomă” a conceptelor, principiilor,
categoriilor și noțiunilor juridice, specifice sistemului juridic al Uniunii Europene.
• Cutuma și uzanțele internaționale constituie izvoare ale dreptului internațional privat
în măsura în care acestea interpretează sau completează normele juridice din acest
domeniu.
• Cutuma constituie o practică cu caracter general, relativ îndelungat și repetată,
acceptată de către state și considerată a avea caracter obligatoriu.
• Uzanțele internaționale sunt practici sau reguli acceptate și aplicate de parteneri în
raporturile lor economice.
65
68
• Practica judiciară și arbitrală nu constituie izvor de drept dar ocupă o poziție specială
în materia de drept internațional privat având un rol important în interpretarea
normelor juridice în funcție de particularitărțile fiecărui tip de raport juridic.
1. Sunt izvoare interne ale dreptului internaţional privat:

a) regulamentele Uniunii Europene;
b) legea străină;
c) uzanțele comerciale internaţionale.
2. Sunt izvoare interne ale dreptului internaţional privat :
a) practica judiciară a Curții de Justiție a Uniunii Europene;
b) codul civil român;
c) o convenție internațională;
3. Sunt izvoare internaţionale ale dreptului internaţional privat :
a) regulamentele Uniunii Europene
b) practica judiciară a Curții de Casație și Justiție a României;
c) tratatele internaţionale la care România este parte.
4. Sunt izvoare internaţionale ale dreptului internaţional privat român:
a) tratatele internaţionale, chiar şi acelea la care România nu este parte;
b) practica arbitrală;
c) uzanţele comerciale internaţionale care completează normele juridice.
5. Practica judiciară:
a) este izvor de drept;
b) contribuie la formarea și perfecționarea dreptului;
c) este obligatorie atunci când este vorba de hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunilor de
drept.
1.a; 2.a,c; 3.a,c; 4.c.;5.b,c.
Redactați un scurtă lucrare în care să expuneți actele normative derivate ale Uniunii Europene
69
ce constituie izvor de drept în dreptul internațional privat.


Universul Juridic, București, 2012.
70
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. V
CALIFICAREA ȘI CONFLICTELE DE CALIFICĂRI
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 2 ore
71
Cuprins
1. Calificarea..........................................................................................................................................74
1.1 Noțiune..............................................................................................................................................74
1.2 Conflictul de calificări.....................................................................................................................75
1.3 Importanța calificării......................................................................................................................77
1.4 Legea după care se face calificarea................................................................................................77
1.4.1 Calificarea după legea forului ....................................................................................................77
1.4.2 Excepții de la calificarea după legea forului..............................................................................77
5. Lucrare de verificare.........................................................................................................................83
72
OBIECTIVE SPECIFICE
Înțeleagă conceptul de calificare în dreptul internaţional

privat;
Înțeleagă rolul esențial pe care îl are instituția calificării în

soluționarea conflictului de legi
Înţeleagă regulile care trebuie aplicate în operațiunea de

calificare
Realizeze calificarea noțiunilor și conceptelor din dreptul

Asimileze corect conceptul de conflict de calificări
73
1. Calificarea
1.1 Noțiune
Calificarea este operațiunea logico – juridică de

interpretare a normei conflictuale, pentru a determina
sensul exact și complet al noțiunilor folosite în
conținutul normei (partea care arată obiectul de
reglementare al normei) cât și în legătură acesteia
(partea care arată legea aplicabilă).
Factorii care impun calificarea sunt următorii:

a) conceptele și noţiunile juridice pot avea sensuri diferite în sistemele de drept ale
statelor lumii;
Spre exemplu :
- în sisteme de common law, noțiunea de ”domiciliu” nu este un simplu element de
identificare a persoanei fizice care asigură o localizare spaţială ca în sistemele de drept
continental, ci constituie o legătură mult mai stabilă, între persoană şi teritoriul supus unei
anumite suveranităţi, domiciliu reprezentând astfel legătura personală cea mai semnificativă pe
care individul o are cu un anumit loc, similar oarecum cetățeniei din sistemul de drept
continental);
- compensația obligațiilor reciproce de aceeași natură ca și prescripția sunt considerate în
dreptul continental ca fiind probleme de drept civil substanțial, în timp ce în sistemele de
common law sunt incluse în categoria aspectelor de procedură
- restricțiile de a încheia anumite acte juridice de către minor, sunt reglementate de unele
state ca o problemă de capacitate iar de către alte state, ca o problemă de formă a actului
juridic;
b) există instituții juridice reglementate de unele sisteme de drept dar necunoscute altora,
cum ar fi:
- instituția juridică de ”the trust” este specifică doar sistemelor de common law66 ;
- kafalah este instituție juridică întâlnită doar în sistemele de drept ale unor State Arabe67 ;
- actul unilateral ca izvor de obligaţii civile nu este cunoscut în sistemul de drept englez :
66
The trust este raportul în virtutea căruia o persoană, numită settler transmite un lucru altei persoane, numite
trustee, cu obligaţia celei din urmă de a dispune în folosul unui terţ beneficiar, desemnat de settler.
67
A se vedea Convenția de la Haga din 19 octombrie 1996 privind competența, legea aplicabilă recunoașterea,
executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor, ratificată de
România prin Legea 361/2007
74
- aufhebung instituție specifică sistemului de drept german care desemnează cauze de

desfacere a căsătoriei care au existat înainte de încheierea acesteia, ocupând un loc intermediar,
între cauzele de divorţ ;
- legea islamică Șaria aplicabilă doar țări de religie musulmană;
c) sistemele de drept, încadrează situaţii identice în categorii juridice distincte ori noțiuni
diferite. De exemplu,
- ruperea relațiilor de negociere a unui contract atrage în unelșe sisteme de drept o
răspunderea contractuală, pe când în alte state, antreneează exclusiv o răspundere delictuală;
- în unele sisteme juridice, statul culege bunurile succesiunii vacante în temeiul
suveranietății (iure imperii) ce îi conferă prerogativa de a lua în stăpânire orice lucru fără
stăpân, care se află pe teritoriul său, pe când în alte sisteme de drept, statul dobândeşte
succesiunea vacantă în baza unui drept de moştenire legală (iure hereditatis);
d) sistemele de drept utilizează metode diferite pentru a ajunge la același rezultat, de
exemplu, actul cu titlu gratuit este supus unor cerințe legale diferite în cadrul sistemelor de
drept ale statelor.
1.2 Conflictul de calificări
Conflictul de calificări este acea situație care apare atunci când noțiunile
din conținutul și legătura normei conflictuale au înțelesuri diferite în sistemele
de drept susceptibile a fi aplicate unui raport juridic.
Din perspectiva dreptului internaţional privat, operațiunea de calificarea presupune două
etape:
 calificarea elementelor din conținutul normei conflictuale;
 calificarea noțiunilor din legătura normei conflictuale.
În prima etapă, calificarea se poate realiza în două modalități. Prima, constă în
interpretarea noţiunile juridice din conținutul normei, de exemplu: ”statutul personal”, ”statutul
organic al persoanei juridice”, ”condiții de fond la căsătorie”, ”regim matrimonial”, ”efectele
generale ale căsătoriei”, ”filiația”, ”contract de vânzare – cumpărare de mărfuri”, ”statutul
real”, ”succesiunea” etc., pentru a se stabili sensul exact și complet al acestora, în scopul de a
realiza o corectă încadrare a situației juridice concrete (raportul juridic) în conținutul normei
conflictuale. Cea de-a doua modalitate, presupune ca operațiunea de calificare să se realizeze,
plecând direct de la situația de fapt, care urmează să fie încadrată, în conținutul unei anumite
norme conflictuale68.
Calificarea noțiunilor din conținutul normei conflictuale prezintă relevanță în ceea ce
privește legătura normei. Practic, de această operațiune depinde în mod esențial soluția ce
urmează a fi dată conflictului de legi. Spre exemplu, dacă o condiție necesară încheierii
căsătoriei este calificată ca fiind o condiție de fond, norma conflictuală trimite la lex personalis,
68
Se arată că în acest caz, ”calificarea poare fi definită și pornind de la acte, fapte, raporturi sociale, pentru a vedea
în ce categorie juridică se încadrează. Astfel, a califica un act, un fapt, o relație sau un raport înseamnă a arăta în
care dintre categoriile sau noțiunile juridice existente se încadrează acestea, spre a deveni, respectiv un anumit act
juridic, fapt juridic, un anumit raport juridic (I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit, p. 83)
75
în schimb, dacă ea este calificată ca o condiție de formă la încheierea căsătoriei, legea

aplicabilă este lex loci actus.
În cea ce-a doua etapă, calificarea are ca obiect interpretarea noțiunilor din legătura
normei conflictuale, în funcție de care se se determină sistemul de drept aplicabil. Astfel, cu
titlu de exemplu, legea aplicabilă poate fi diferită în funcție de calificarea dată noțiunii de
reședință obișnuită, după cum această calificare se realizează prin aplicarea regulilor legii
forului (art. 2570 C. civ.) sau, după caz, a regulilor de intepretare autonomă specifice dreptului
unional.
În doctrină69 se arată că operațiunea de calificare a noțiunilor din conținutul normei
conflictuale schimbă însuși norma conflictuală aplicabilă, iar calificarea noțiunilor din legătura
normei conflictuale schimbă legea aplicabilă. Totuși, se consideră că are o importanță mai mare
calificarea noțiunilor din conținutul normei conflictuale, întrucât o calificare diferită duce și la
o schimbare a problemei de drept avute în vedere.
Exemple de situații în care apare conflictul de calificări:

a) Conflicte de calificări privind conținutul normei conflictuale :
 incapacitatea unui minor de a încheia un act juridic, în unele sisteme de drept ține
de capacitate, în altele privește forma actului juridic;
 remiterea materială a lucrului un unele sisteme de drept este tratată ca o problemă
de formă iar în altele este calificată ca fiind o problemă ce ține de statutul real;
 prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune în unele sisteme de drept
este calificată ca o problemă de fond, având efecte în planul actelor juridice,
iar în alte sisteme de drept ca o chestiune de procedură, situație în care se
aplică întotdeauna lex fori;
 dreptul statului de a culege succesiunea vacantă existentă pe teritoriul său este
reglementat în unele sisteme juridice ca un drept la moștenire, supus legii
succesiunii (lex succesionis), iar în altele, ca un drept originar al statului, ce
decurge din suveranitatea sa, situație în care se aplică legea locului situării
bunului (lex rei sitae);
 leziunea este calificată în unele sisteme de drept ca o problemă ce ține de
obiectul contractului și atunci intră în conținutul normei conflictuale lex
contractus, iar în altele ca un viciu de consimțământ, supus legii personale (lex
personalis);
 celebrarea căsătoriei religioase este calificată în unele sisteme de drept ca o
condiție de fond la încheierea căsătoriei, caz în care se aplică legea personală
(lex personalis) a viitorilor soți, iar în slte sisteme de drept ca o problemă de
formă a încheierii căsătoriei, supusă legii statului pe teritoriul căruia se
încheie potrivit regulii locus regit actum.
b) Conflicte de calificări privind legătura normei conflictuale:
 domicilul persoanei fizice are înțelesuri diferite în sistemele de drept ale statelor.
Spre exemplu, în dreptul român, domiciliul este locul unde o persoană își are
locuința principală. În schimb, în dreptul englez domiciliul este o noțiune complexă
și are un caracter mult mai stabil față de modul cum este el înțeles în dreptul
continental. Potrivit dreptului englez, un cetățean nu-și pierde domiciliul din
69
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit, p. 84.
76
Anglia chiar dacă locuiește în străinătate un timp mai îndelungat.

 sediul social este calificat în unele sisteme de drept ca fiind sediul real iar în altele,
ca sediul statutar al persoanei juridice.
 locul executării contractului este tratată diferit în statele de drept, după cum plata
este considerată portabilă sau cherabilă.
1.3 Importanța calificării.

Importanța calificării este dată de efectul acesteia, care diferă în funcție de elementul
normei conflictuale ce se califică, astfel:
prin calificarea noțiunilor din conținutul normei conflictuale, se determină însăși
norma conflictuală aplicabilă;
prin calificarea legăturii normei conflictuale se determină sistemul de drept aplicabil.
1.4 Legea după care se face calificarea
1.4.1 Calificarea după lex fori
Regula: Calificarea se face după legea instanței sesizate (lex fori).

Așadar, în dreptul român calificarea se realizează după legea română.
Art.2.558 alin. (1) Cod Civil: «Când determinarea legii aplicabile depinde de
calificarea ce urmează să fie dată unei instituții de drept sau unui raport juridic, se ia în
considerare calificarea juridică stabilită de legea română».
Argumente în favoarea acestei soluții:

à Normele conflictuale au caracter național. Ele fac parte din sistemul de drept intern al unui
stat, astfel că interpretarea acestora nu poate fi realizată decât în cadrul sistemului de drept din
care fac parte.
à Calificarea reprezintă o parte a raționamentului juridic, o etapă intermediară în aplicarea
normei conflictuale.
à Calificarea după altă lege decât după lex fori ar conduce la lipsa exercitării unui control
privind aplicarea legii străine în țara forului, ceea ce nu poate fi admis.
à Argumentul cercului vicios, în sensul că nu se poate face calificarea dupa o lege străină,
cât timp nu se știe dacă această lege este competentă sau nu a se aplica raportului juridic.
1.4.2 Excepții de la calificarea după lex fori

77
Constituie excepții de la calificarea după lex fori, acele situații în care interpretarea
noțiunilor din conținutul și legătura normei se realizează după alte reguli (legi sau criterii).
Codul civil prevede în mod expres în art. 2558 alin. (2)-(5) cazurile în care calificarea nu se
mai realizează după legea instanţei sesizate.
Cele mai importante excepţii de la principiul calificării conform lex fori, sunt:
 Calificarea prin voința părților
În situațiile în care părțile pot decide clauzele contractuale și alegerea legii, calificarea se va
face după voinţa părților, potrivit principiului autonomiei de voinţă.
Excepţia este consacrată în Codul Civil în art. 2.558 alin. (5) potrivit căruia « [...] când
părţile au determinat ele însele înţelesul noţiunilor dintr-un act juridic, calificarea acestor
noţiuni se face prin voinţa părţilor”.
 Calificarea legală
Uneori, noţiunile din normele dreptului internaţional privat sunt definite de legiuitor în
chiar cuprinsul normei. Spre exemplu, în art. 2613 alin. (2) Cod civil sunt calificate ca bunuri
imobile, platformele şi alte instalaţii durabile de exploatare a resurselor situate pe platorul
continental al unui stat.
 Calificarea în caz de retrimitere
Retrimiterea este o instituţie specifică dreptului internaţional privat, care presupune un
conflict negativ de legi, în cadrul căruia, niciuna dintre legile în prezenţă nu se declară
aplicabilă raportului juridic cu element de extraneitate, ci îşi conferă reciproc competenţa în
aplicare sau trimit mai departe, la legea unui stat terţ.
În cazul retrimiterii, potrivit art. 2558 alin. (2) C. civ. calificarea se realizează în
conformitate cu legea străină care retrimite la legea română sau după caz la legea unui stat
terț. Prin urmare, dacă norma conflictuală român trimite la o lege străină, iar această lege, prin
norma sa conflictuală retrimite la dreptul român sau trimite mai departe la dreptul unui stat terț,
calificarea noţiunilor din structura normei conflictuale străine, care efectuează acestă
retrimitere, se va realiza potrivit sistemului de drept căruia îi aparține normă conflictuală
străină.
 Calificarea potrivit tratatelor internaționale
Odată ratificate, convențiile internaţionale devin parte integrantă a dreptului intern, iar
calificarea realizată prin intermediul dispoziţiilor sale legale devine obligatorie, în aplicarea
regulii potrivit căreia tratatele internaţionale leagă statele semnatare, pentru care convenţia are
putere de lege70.
În interpretarea convenţiilor internaţionale. acestora, trebuie să se ţină cont ”de caracterul
internaţional şi de exigenţa aplicării uniforme” a normelor convenționale, a căror funcţie este
aceea de a favoriza soluții armonizate la nivelul sistemelor juridice a statelor semnatare. Prin
urmare, în interpretarea normelor de drept internațional privat convenționale trebuie să se
utilizeze, cu prioritate față de canoanele interpretative proprii sistemului nostru de drept,
regulile specifice de interpretare a convențiilor internaționale.
70
B. Selejan-Guţan, L.-M. Crăciunean, Drept internaţional public, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p.
222-236.
78
 Calificarea în dreptul Uniunii Europene

Dreptul Uniunii constituie un sistem juridic autonom față de sistemele juridice ale statelor
membre, în cadrul cărora se încorporează, pentru a deveni operațional. Practic, ordinea juridică
unională și sistemele juridice naționale se împletesc și sunt interdependente.
Pentru a evita conflictele dintre dreptul unional și dreptul național, statele membre sunt
obligate să respecte principiul interpretării autonome a normelor UE, inclusiv cele din materia
dreptului internațional privat, fapt ce presupune aplicarea și interpretarea legislației, în
conformitate cu textele și finalitatea dreptului Uniunii.
Calificarea autonomă a normelor unionale, funcţionează în două modalităţi principale:
calificarea realizată în conținutul actului normativ şi interpretările Curții de Justiție a Uniunii
Europene prin deciziile pronunțate în baza întrebărilor preliminare. .
Actele juridice adoptate la nivelul Uniunii Europene, în marea lor majoritate, aduc lămuriri
cu privire la domeniul de aplicare, oferă explicații terminologice detaliate, definesc concepte și
noțiuni juridice, în cadrul părții introductive a actului normativ.
Exemple de calificări legale autonome în regulamente ale Uniunii Europene:
 Regulamentul (CE) nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale

(Roma I)
- ”contractele de navlosire pentru o singură călătorie” și ”alte contracte care au ca
obiect principal efectuarea unui transport de mărfuri”, trebuie considerate contracte de
transport de mărfuri (pct. 22 din preambul);
- termenul „expeditor” se referă la orice persoană care încheie un contract de
transport cu transportatorul;
- termenul „transportator” se referă la partea din contract care își asumă răspunderea
de a transporta mărfurile, indiferent dacă prestează ea însăși sau nu serviciul de
transport;
- ”contractul încheiat cu un consumator” este definit ca acel contract încheiat de o
persoană fizică într-un scop care poate fi considerat ca neavând legătură cu
activitatea sa profesională („consumatorul”) cu o altă persoană, care acționează în
exercitarea activității sale profesionale („profesionistul”); [art. 6 alin. (1)]
- ”normele de aplicare imediată” sunt definitce ca fiind norme a căror respectare este
privită drept esențială de către o anumită țară pentru salvgardarea intereselor sale
publice, precum organizarea politică, socială sau economică, în asemenea măsură,
încât aceste norme sunt aplicabile oricărei situații care intră în domeniul lor de
aplicare, indiferent de legea aplicabilă contractului în temeiul prezentului
regulament; [art. 9 alin. (1)]
- în înțelesul regulamentului, ”reședința obișnuită a societăților și a altor organisme,
constituite sau nu ca persoane juridice”, este situată la sediul administrației lor
centrale; - ”reședința obișnuită a unei persoane fizice acționând în exercitarea activității
sale profesionale” este locul unde această persoană își are sediul principal de
activitate. (art. 19)
 Regulamentul (CE) nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligațiilor
79
extracontractuale (Roma II):

- prin noţiunea de „daună adusă mediului” trebuie să se înţeleagă schimbarea
negativă a unei resurse naturale, cum ar fi apa, aerul sau solul, deteriorarea unei
funcţii îndeplinite de acea resursă în beneficiul unei alte resurse naturale sau al
publicului, sau deteriorarea variabilităţii între organismele vii (pct. 24 din preambul);
- culpa in contrahendo, concept autonom care nu ar trebui interpretat în mod necesar
în sensul legislaţiei naţionale și care trebuie să includă nerespectarea obligaţiei de
informare şi întreruperea negocierilor contractuale. Se includ în acest concept nu
numai obligaţiile necontractuale care au legătură directă cu înţelegerile la care se
ajunge înainte de semnarea unui contract. Prin urmare, se aplică această formă de
răspundere inclusiv vătămării corporale a unei persoane în timpul negocierii unui
contract (pct. 30 din preambul);
- noțiunea de „prejudiciu” reprezintă orice consecinţă a unei fapte ilicite, a îmbogăţirii
fără justă cauză, a negotiorum gestio (gestiunea de afaceri) sau a culpa in contrahendo
[art. 2 alin. (1)];
- ”reşedinţa obişnuită” a societăţilor comerciale sau a altor organisme, constituite sau
nu ca persoane juridice, se stabileşte la sediul lor administrativ central iar în cazul în
care faptul cauzator de prejudicii sau prejudiciul însuşi are loc în cadrul activităţii
unei sucursale, agenţii sau a oricărei alte unităţi, locul unde se află sucursala, agenţia
sau unitatea în cauză este considerat locul reşedinţei obişnuite.
- ”reşedinţa obişnuită” a unei persoane fizice pentru activitatea sa în timpul
programului de lucru este locul principal unde aceasta îşi desfăşoară activitatea
profesională.
 Regulamentul (UE) nr. 860/2012 privind competența, legea aplicabilă,
recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea
actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat
european de moștenitor:
- „caracterul autentic” al unui act autentic, se referă la elemente cum ar fi
autenticitatea actului, cerințele de formă ale actului, competențele autorității care
întocmește actul și procedura utilizată pentru întocmirea actului. Acesta trebuie să
privească, de asemenea, elementele de fapt înscrise în actul autentic de autoritatea
implicată, precum faptul că părțile indicate s-au înfățișat la data indicată în fața
autorității respective și că acestea au făcut declarațiile indicate. (pct. 62 din
preambul);
- ”succesiune” înseamnă succesiunea privind patrimoniul unei persoane decedate și
acoperă orice formă de transfer de bunuri, drepturi și obligații pentru cauză de
moarte, fie că este vorba de un act voluntar de transfer, sub forma unei dispoziții
pentru cauză de moarte, fie de un transfer sub forma succesiunii ab intestat [art. 3
alin. (1) pct. a)];
- „pact asupra unei succesiuni viitoare” înseamnă un acord, inclusiv un acord rezultat
din testamente reciproce, care creează, modifică sau încetează, cu sau fără
contraprestație, drepturi asupra patrimoniului sau patrimoniilor viitoare ale uneia
sau mai multor persoane care sunt părți la acord [art. 3 alin. (1) pct. b)];
80
- „testament conjunctiv” înseamnă un testament întocmit de două sau mai multe

persoane într-un singur act [art. 3 alin. (1) pct. c)];
- „dispoziție pentru cauză de moarte” înseamnă un testament, un testament conjunctiv
sau un pact asupra unei succesiuni viitoare [art. 3 alin. (1) pct. d)];
- „act autentic” înseamnă un document în materie de succesiuni întocmit sau
înregistrat în mod formal ca act autentic într-un stat membru și a cărui
autenticitate: se referă la semnătura și conținutul actului autentic; și a fost
întocmit de către o autoritate publică sau orice autoritate abilitată în acest sens de
către statul membru de origine [art. 3 alin. (1) pct. h)].
 Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 de punere în aplicare a unei forme de
cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp:
- „stat membru participant” care înseamnă un stat membru ce participă la o formă de
cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp în
temeiul Deciziei 2010/405/UE sau al unei decizii adoptate în conformitate cu articolul
331 alineatul (1) paragraful al doilea sau al treilea din Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene;
- „instanță judecătorească” care înseamnă toate autoritățile din statele membre
participante competente în materiile care intră sub incidența domeniului de aplicare a
regulamentului.
 Regulamentul (UE) 1103/2016 de punere în aplicare a unei cooperări consolidate
în domeniul competenței, al legii aplicabile și al recunoașterii și executării
hotărârilor judecătorești în materia regimurilor matrimoniale:
- „regim matrimonial”, adică un set de norme privind raporturile patrimoniale dintre
soți și dintre soți și terți, ca rezultat al căsătoriei sau al desfacerii acesteia [art. 3 alin.
(1) pct. a)];
- „convenție matrimonială”, înseamnă orice acord între soți sau viitori soți prin care
aceștia își organizează regimul matrimonial [art. 3 alin. (1) pct. b)];
- „act autentic” înseamnă un document în materia regimurilor matrimoniale care a
fost întocmit sau înregistrat în mod formal ca act autentic într-un stat membru și a
cărui autenticitate se referă la semnătura și conținutul actului autentic și a fost
stabilită de către o autoritate publică sau orice autoritate împuternicită în acest sens
de către statul membru de origine [art. 3 alin. (1) pct. c)];
- „hotărâre judecătorească” înseamnă orice hotărâre în materia regimurilor
matrimoniale pronunțată de o instanță judecătorească dintr-un stat membru,
indiferent de denumirea hotărârii, inclusiv o hotărâre privind stabilirea de către un
grefier a cheltuielilor de judecată [art. 3 alin. (1) pct. d)];
- „tranzacție judiciară” înseamnă o tranzacție în materia regimurilor matrimoniale
care a fost aprobată de o instanță judecătorească sau încheiată în fața unei instanțe
judecătorești în cursul unei acțiuni [art. 3 alin. (1) pct. f)];
- „stat membru de origine” înseamnă statul membru în care s-a pronunțat hotărârea
judecătorească, s-a întocmit actul autentic sau s-a încuviințat ori s-a încheiat
tranzacția judiciară [art. 3 alin. (1) pct. g)];
- „stat membru de executare” înseamnă statul membru în care se solicită
81
recunoașterea și/sau executarea hotărârii judecătorești, a actului autentic sau a

tranzacției judiciare [art. 3 alin. (1) pct. h)].
 Calificarea secundară
Calificarea secundară este o operațiune subsecventă calificării primare și se realizează în
baza legii aplicabile raportului juridic, cu titlu de lex causae. Ea nu influențează legea
aplicabilă, dar afectează soluția pe fond.
Exemple:
- calificarea naturii mobiliare sau imobiliare. Art 2.558 alin. (2) din Noul Cod Civil
dispune că « natura mobiliară sau imobilară a bunurilor se determină potrivit legii
locului unde acestea se află sau, după caz, sunt situate»
- calificarea cetățeniei. Art.2.569 din Codul Civil prevede că determinarea ca și
proba cetățeniei se face în conformitate cu legea statului a cărui cetățenie se invocă.
- calificarea răspunderii administratorilor unei societăți comerciale ca fiind
contractuală sau delictuală se face dupa lex societatis, care este lex causae în speță.
 Calificarea instituțiilor necunoscute de lex fori.

Ca regulă, calificarea instituțiilor necunoscute forului se realizează, după sistemul de
drept care le cunoaște. Această excepție de la calificarea după legea forului, este prevăzută de
art. 2558 alin. (4) Cod civ. conform căruia, dacă legea română nu cunoaşte o instituţie juridică
străină sau o cunoaşte sub o altă denumire ori cu un alt conţinut, se poate lua în considerare
calificarea juridică făcută de legea străină.
De exemplu, dreptul român nu cunoaște instituția trustul-ui, specifică dreptului anglo-
saxon, care, în esență, implică o obligație bazată pe echitate, ce incumbă unei persoane numită
trustee cu privire la administrarea proprietății altei persoane (fondator) asupra căreia deține
controlul (the trust property), în beneficiul unei/unor terț/terțe persoane, sau într-un scop
determinat caritabil sau nu. O altă instituție necunoscută dreptului român este ”kafalah”,
reglementată în dreptul musulman ca o măsură de protecţie destinată minorilor şi care
presupune plasamentul copilului la familia substitutivă, într-o formă de protecţie
instituţionalizată.
 Calificarea pe care o fac arbitrii în arbitrajul internațional ad hoc
În arbitrajul internațional ad hoc lipsește o lege a forului, drept urmare, arbitrii au libertatea
de a realiza calificarea după sistemul de drept pe care îl consideră cel mai potrivit în speță.
82
• Calificarea este operațiunea logico – juridică de interpretare a normei conflictuale,

pentru a determina sensul exact și complet al noțiunilor folosite în conținutul normei
cât și în legătură acesteia.
• Conflictul de calificări este acea situație care apare atunci când noțiunile din
conținutul și legătura normei conflictuale au înțelesuri diferite în sistemele de drept
susceptibile a fi aplicate unui raport juridic.
• Regula în materie de calificare este cea potrivit căreia calificarea se realizează după
legea instanței sesizate (lex fori).
• Excepțiile de la calificarea după legea forului sunt:
- calificarea prin voința părților
- calificarea în caz de retrimitere
- calificarea legală
- calificarea potrivit tratatelor internaționale
- calificarea autonomă a dreptului Uniunii Europene
- calificarea secundară
- calificarea instituțiilor necunoscute de legii forului
- calificarea pe care o fac arbitrii în arbitrajul internațional ad hoc.
1. Ca regulă, calificarea se realizează:

a) după lex fori;
b) după principiul autonomiei de voinţă părţilor;
c) după lex causae.
2. Calificarea:
a) unei instituţii juridice necunoscute în dreptul român, se realizează, prin analogie cu o instituţie
juridică asemănătoare, reglementată în sistemul nostru de drept;
b) noţiunilor juridice din norma conflictuală străină, se realizează în temeiul acestei legi;
c) prin voinţa părţilor nu este admisă în dreptul internaţional privat român.
3. Calificarea secundară se realizează:
a) anterior calificării primare;
b) odată cu calificarea primară;
c) ulterior calificării primare;
4. În cazul unei instituţii juridice necunoscute forului, calificarea se realizează:
a) după legea străină care o reglementează;
b) după lex fori, prin analogie cu o instituţie juridică asemănătoare;
c) după legea străină convenită de părţi.
5. Există conflict de calificări atunci când:
a) noţiunile folosite de norma conflictualã sunt calificate în mod diferit de sistemele de drept care se
83
aflã în litigiu;
b) noţiunile folosite de norma conflictuală sunt calificate în acelaşi mod de sistemele de drept care se
află în litigiu;
c) calificare depinde soluţia conflictului de legi.
1.a; 2.b; 3.c; 4.a.;5.a.
Redactați un scurtă lucrare în care să prezentați excepțiile de la calificarea după lex fori.


Universul Juridic, București, 2012.
84
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. VI
CONFLICTUL ÎN SPAŢIU AL NORMELOR CONFLICTUALE.

RETRIMITEREA

85
Cuprins
1. Conflictul în spațiu al normelor conflictuale..................................................................................88
1.1 Aspecte generale..............................................................................................................................88
2 Retrimiterea........................................................................................................................................89
2.1 Noțiune..............................................................................................................................................89
2.2 Condiții.............................................................................................................................................89
2.3 Formele retrimiterii.........................................................................................................................90
6. Lucrare de verificare........................................................................................................................93
86
OBIECTIVE SPECIFICE
Înțeleagă conceptul de conflict în spațiu a normelor

conflictuale;
Înțeleagă noțiunea de retrimitere și mecanismele sale;
87
1. Conflictul în spațiu al normelor conflictuale

Asimileze cunoștințele necesare pentru a analiza fiecare din
formele de retrimitere admise de dreptul internațional român
1.1Aspecte generale
Prin ”conflict în spațiu” al normelor conflictuale

urmează a se înțelege acea situație care apare, atunci
când normele conflictuale din sistemele de drept în
prezență, prezintă criterii de legătură diferite, sau deși
aparent identice, calificarea noțiunilor din legătura
normei oferă soluții diferite.
Conflictul în spațiu al normelor conflictuale poate fi:
 un conflict pozitiv
 un conflict negativ
Conflictul pozitiv → apare atunci când fiecare din norma conflictuală trimite la
propriul sistem de drept.
Exemplu:
Atunci când se ridică în discuție problema stării civile a unui cetățean român cu
domiciliul în Anglia, dacă problema apare în fața instanțelor engleze, aceastea vor
aplica norma conflictuale engleză, întrucât lex domicilii trimite la dreptul englez iar
dacă problema se ridică în fața instanțelor române, aceasta, conform normei
conflictuale de la art.2.572 Cod Civil care trimite la legea națională, vor aplica dreptul
român.
Conflictul negativ → apare atunci când normele conflictuale din sistemele de drept
în prezență nu declară nici una ca fiind aplicabil propriul său sistem de drept, ci fie retrimit la
sistemul de drept al celuilalt stat, fie retrimiterea se face la dreptul unui stat terț.
88
2. Retrimiterea
2.1 Noțiune
Retrimiterea este acea situație juridică ce apare în

cazul în care norma conflictuală a forului (lex fori)
trimite la un sistem de drept străin, în întregul său
(deci inclusiv la normele sale conflictuale), iar acesta
din urmă, prin norma sa conflictuală în materie, nu
primește trimiterea, ci fie trimite înapoi la dreptul
statului forului, fie trimite mai departe, la dreptul unui
stat terț.
2.2 Condiții ale retrimiterii
Condițiile retrimiterii sunt:

 să existe un conflict negativ;
 norma conflictuală a forului să admită retrimiterea (în sensul de a trimite la
întregul sistem de drept străin, deci inclusiv la normele sale conflictuale).
Dacă norma conflictuală a forului trimite direct la normele materiale ale

sistemului de drept străin, este exclusă retrimiterea, în acest caz urmând a
se aplice normele materiale ale dreptului străin (lex causae).
Speța ”lider” în materia retrimiterii
Speța Forgo
Problema retrimiterii, la nivel teoretic, s-a manifestat cu precădere în cea de-a doua
jumătate a secolului XIX cu ocazia soluționării de către instanțele franceze, a așa numitei
”spețe Forgo”, speță lider în această materie, finalizată de judecătorii francezi prin
hotărârea Curţii de Casaţie a Franței din 22 februarie 1882.
În respectiva cauză, s-a ridicat în discuție dreptul la succesiunea cetățeanului bavarez
pe numele său Forgo, copil din afara căsătoriei, fiu natural din mamă și tată cetățeni
bavarezi, care s-a mutat la vârsta de 5 ani, împreună cu mama sa în Franța, unde a trăit
tot restul vieții sale, fără a dobândit nici domiciliul și nici cetăţenia franceză. La moartea
89
sa, în anul 1869, Forgo a lăsat o importantă moștenire mobiliară, aflată pe teritoriul
Franței, pentru care nu a lăsat testament.
Conform legii franceze, devoluțiunea succesiunii mobiliare ab intestat intra sub
incidența legii țării ultimului domiciliu al defunctului (legea bavareză). Aceasta lege
prevedea un drept de moștenire în favoarea rudelor colaterale după mamă, însă tot legea
bavareză în normele sale conflictuale, prevedea că succesiunea mobiliară este supusă
legii domiciliului de fapt al defunctului (legea franceză). Legea bavareză, la care trimitea
legea forului, făcea deci la rândul ei trimitere la legea franceză.
Instanța franceză a admis retrimiterea dispusă de norma conflictuală bavareză și a
aplicat legea succesorală franceză, potrivit căreia rudele colaterale după mamă nu aveau
nici un drept la moștenire, condiție în care succesiunea fiind vacantă, a fost culeasă de
statul francez, pe teritoriul căruia se aflau bunurile mobile respective.
Cu toate că această soluție a dat inițial naștere la vii dezbateri în literatura de
specialitate, unii autori criticând-o vehement în timp ce alții i-au justificat utilitatea și
necesitatea de a fi aplicată , în timp, atât practica judiciară cât și doctrina au acceptat
instituția retrimiterii, cu sublinierea că sistemele de drept internațional privat admit
soluții diferite în ceea ce privește această instituție. În unele state, retrimiterea este
admisă în timp ce altele nu recunosc deloc retrimiterea sau o admit limitat, fie doar
retrimiterea de gradul I fie numai în anumite materii.
2.3. Formele retrimiterii

Există două forme ale retrimiterii:
1. retrimitere de gradul I (retrimitere simplă) → când norma conflictuală străină
retrimite la sistemul de drept al forului;
2. retrimitere de gradul II (retrimitere complexă) → când norma conflictuală
străină trimite la sistemul de drept al unui stat terț.
Regula: în dreptul internațional privat român se admite retrimiterea

de gradul I
Art.2.559 alin. (2) Cod Civ.: « Dacă legea străină retrimite la

dreptul român […], se aplică legea română, dacă nu se prevede în
mod expres altfel»
Prin excepție, retrimiterea de gradul I nu este admisă:

 când părțile au ales legea aplicabilă contractului potrivit principiului autonomiei
lor de voință (lex voluntatis) – art. 2.559 alin. (3) Cod Civil;
 în cazul legii străine aplicabile formei actelor juridice – art. 2.559 alin. (3) Cod
Civil;
 în cazul determinării legii străine aplicabile obligaţiilor extracontractuale – art.
2.559 alin. (3) Cod Civil;
 când se aplică regula locul regit actum – 2.613 alin. (1) Cod Civil;
90
 când se determină cetățenia unei persoane.
Retrimiterea poate fi înlăturată şi în alte cazuri speciale prevăzute de convenţiile

internaţionale la care România este parte, de dreptul Uniunii Europene sau de lege.
Dreptul internațional privat român un admite retrimiterea de gradul II.

Așadar, trimiterea la legea unui stat terţ nu va fi luată în considerare, ea urmând
a fi înlăturată prin aplicarea dreptului material al forului.
Art.2.559 alin.(2) Cod Civ.: « Dacă legea străină retrimite la […]

dreptul altui stat, se aplică legea română, dacă nu se prevede în mod
expres altfel»
Înlăturarea retrimiterii de gradul II nu este una absolută, așa cum se arată și în art. 2559
alin. (2) C. civ. unde se specifică, posibilitatea de a se prevedea în mod expres, altfel. O
aplicație a acestei dispoziții o regăsim în art. 2571 alin. (4) C. civ., aplicabil în materia
naționalității persoanei juridice, atunci când aceasta urmează a se stabili în baza criteriului de
legătură al sediului real. Conform acestui articol, dacă dreptul străin determinat în baza sediului
real [conform criteriului de la alin. (2) definit în alin. (2)] retrimite la dreptul statului în
conformitate cu care a fost constituită persoana juridică, este aplicabil dreptul acestui din urmă
stat. Cum dreptul astfel determinat poate fi inclusiv cel al unui stat terț, se observă că în acest
caz, retrimiterea de gradul II este admisă.
Sarcină de lucru
1) Care din cele două forme de retrimitere este aplicabilă în sistem de

drept român?
2) Precizaţi care este legea aplicabilă atunci când legea română trimite
la sistemul de drept german, iar acesta din urmă, prin norma sa
conflictuală trimite la legea engleză.
3) Enumeraţi cazurile în care retrimiterea de gradul I nu este admisă şi
daţi câte un exemplu pentru fiecare situaţie.
4) Speţă: AV cetăţean italian, introduce pe rolul instanţelor române o
acţiune de divorţ împotriva soţului său RV cetăţean italian. Ambii soţi
au domiciliul comun în Italia. Norma de drept internaţional privat
italiană prevede că « divorţul este guvernat de legea naţională comună
a celor doi soţi, iar în lipsă de cetăţenie comună se aplică legea
domiciliului».
Întrebare: Cum va soluţiona judecătorul român conflictul de legi?
91
• Conflictul în spațiu al normelor conflictuale atunci când sistemele de drept în prezență

coexistă și au puncte de legătură diferite.
• Conflictul în spațiu al normelor conflictuale poate fi un conflict pozitiv sau un conflict
negativ
• Conflict pozitiv apare atunci când fiecare din norma conflictuală trimite la propriul
sistem de drept.
• Conflictul negativ apare atunci când normele conflictuale din sistemele de drept în
prezență nu declară nici una ca fiind aplicabil propriul său sistem de drept, ci fie
retrimit la sistemul de drept al celuilalt stat, fie retrimiterea se face la dreptul unui stat
terț.
• Retrimiterea este acea situație juridică ce apare în cazul în care norma conflictuală a
forului (lex fori) trimite la un sistem de drept străin, în întregul său (deci inclusiv la
normele sale conflictuale), iar acesta din urmă, prin norma sa conflictuală în materie, nu
primește trimiterea, ci fie trimite înapoi la dreptul statului forului, fie trimite mai departe,
la dreptul unui stat terț.
• Pentru a fi în prezența retrimiterii trebuie verificate două condiții: să existe un conflict
negativ și norma conflictuală a forului să admită retrimiterea.
• Atunci când norma conflictuală a forului trimite direct la normele materiale ale sistemului
de drept străin, este exclusă retrimiterea, în acest caz urmând a se aplica aceste norme.
• Există două forme ale retrimiterii: retrimitere de gradul I, atunci când norma conflictuală
străină retrimite la sistemul de drept al forului și retrimitere de gradul II‚ atunci când
norma conflictuală străină trimite la sistemul de drept al unui stat terț.
• În dreptul internațional privat român se admite, ca regulă, retrimiterea de gradul I.
• Retrimiterea de gradul I nu operează în următoarele cazuri:
- când părțile au ales legea aplicabilă contractului potrivit principiului autonomiei lor de
voință (lex voluntatis);
- în cazul legii străine aplicabile formei actelor juridice;
- în cazul determinării legii străine aplicabile obligaţiilor extracontractuale;
- când se aplică regula locul regit actum;
- când se determină cetățenia unei persoane.
• Retrimiterea mai poate fi înlăturată şi în alte cazuri speciale prevăzute de convenţiile
internaţionale la care România este parte, de dreptul Uniunii Europene sau de lege.
• Dreptul internațional privat român nu admite retrimiterea de gradul II, drept urmare,
trimiterea la legea unui stat terţ nu va fi luată în considerare, ea urmând a fi înlăturată prin
aplicarea dreptului material al forului (legea română).
• În cazuri expres prevăzute de lege se admite și retrimiterea de gradul II.
92
1. În cazul retrimiterii, norma conflictuală trimite:

a) la legea materială străină;
b) doar la normele conflictuale;
c) la întregul sistem de drept străin
2. Dreptul internaţional privat român admite:
a) numai retrimiterea de gradul II;
b) numai retrimiterea de gradul I;
c) ambele forme ale retrimiterii.
3. Atunci când trimiterea se realizează la normele materiale ale sistemului de drept străin:
a) suntem în prezenţa retrimiterii de gradul I;
b) este exclusă retrimiterea;
c) dreptul străin urmează a se aplica în mod direct raportului juridic.
4. Sunt condiţii ale retrimiterii:
a) conflictul pozitiv;
b) conflictul negativ;
c) existenţa aceluiaşi punct de legătură
5. Retrimiterea nu se aplică în următoarele situaţii:
a) când se aplică regula ”locus regit actum”;
b) când s-a trimis întregul sistem de drept străin;
c) când se aplică lex voluntatis.
1.c; 2.b; 3.b,c; 4.b.;5.a, c.
Redactați un scurtă lucrare practică în cadrul căreia să aplicați regulile retrimiterii.

93

 Dan Lupașcu, Diana Lupașcu, Drept internațional privat, Ed.
 T. R. Popescu, Drept internațional privat, ed. Romfel,
București, 1995;
M.V. Jakotă, Irept internațional privat, Vol. I, Ed. Chemarea,
1997;
 O. Ungureanu, C. Jugastru, Manual de drept internațional
privat, Ed. All, 1999.
94
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. VII
ORDINEA PUBLICĂ ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT
95
Cuprins
1. Noțiune................................................................................................................................................98
2. Caracterele juridice ..........................................................................................................................98
3. Comparație între ordinea publică de drept internațional privat și alte instituții juridice.........99
3.1 Comparație cu ordinea publică de drept intern...........................................................................99
3.2 Comparație cu normele de aplicație imediată...........................................................................101
3.3 Comparație cu retrimiterea..........................................................................................................101
3.4 Comparație situația imposibilității aplicării legii străine..........................................................101
4. Domeniul ordinii publice de drept internațional privat..............................................................101
5. Efectele aplicării ordinii publice de drept internațional privat ................................................105
6. Rezumatul unității de învățare.......................................................................................................106
7. Teste de autoevaluare .....................................................................................................................106
8. Răspunsurile la testul de autoevaluare..........................................................................................107
9. Lucrare de verificare......................................................................................................................107
10. Bibliografie minimală ...................................................................................................................107
96
OBIECTIVE SPECIFICE
Înțeleagă cu acuratețe conceptul de ordine publică în dreptul

internațional privat precum și diferența dintre ordinea
publică de drept intern și ordinea publică de drept
Înțeleagă mecanismele prin care ordinea publică operează ca

mijloc de înlăturare a legii străine
Asimileze cunoștințele necesare pentru a stabili care este

domeniul de aplicare a ordinii publice de drept internațional
privat
97
Înțeleagă efectele pe care le produce ordinea publică de drept

internațional privat cu privire la legea aplicabilă
Ordinea publică de drept internațional privat
1. Noțiune
Ordinea publică de drept internațional privat

constituie mijlocul excepțional, de înlăturare a legii
străine normal competentă a se aplica unui raport
juridic cu element de extraneitate iar limitele
aplicării ordinii publice de drept internațional privat
român sunt reglementate de art. 2564 alin. (2) C. civ.
care prevede că ”aplicarea legii străine încalcă
ordinea publică de drept internaţional privat român
în măsura în care ar conduce la un rezultat
incompatibil cu principiile fundamentale ale
dreptului român ori ale dreptului Uniunii Europene
şi cu drepturile fundamentale ale omului”.
Elemente definitorii ale ordinii publice de drept internațional

privat:
 apare ca un corectiv excepțional în aplicarea legii străine normal competente;
 are un caracter diferențiat, în sensul ca ordinea publică diferă de la o țară la
alta, în funcție de valorile protejate prin principiile fundamentale de drept ale
statului instanței sesizate.
 pe plan procedural se concretizează în excepția de ordine publică de drept
internațional privat, excepţie de fond, absolută ce poate fi invocată de orice
parte interesată sau de instanță din oficiu în orice stare a pricinii.
 relevă vocația subsidiară de aplicare a legii forului.
 este variabilă atât în timp, în cadrul aceleiași țări, cât și în spațiu, de la o țară la
alta.
2. Caracterele juridice
Sunt caractere juridice ale ordinii publice de drept internațional privat:
caracterul național se interpretează în conformitate cu legea forului
se ia în considerare conținutul ordinii publice din

caracterul actual momentul litigiului și nu cel din momentul nașterii
98
raportului juridic
este o excepție de la regula potrivit căreia dreptul

străin, normal competent, trebuie să se aplice
caracterul de excepție raportului juridic cu element de extraneitate (ordinea
publică este de strictă interpretare)
caracterul variabil are un conținut diferit de la un stat la altul.

relativitatea în spațiu derivă din diversitatea valorilor
caracterul relativ în spațiu care își pun amprenta pe sistemele juridice ale statelor
lumii.
relativitatea în timp derivă din posibilitatea sistemului
caracterul variabil în timp de drept al forului de a-și modifica concepția
legislativă într-un anumit domeniu, schimbare ce se
reflectă și în conținutul ordinii publice de drept
internațional privat.
nu vizează anihilarea legii străine ci doar
caracterul relativ împiedicarea producerii efectelor ei în situația
juridică concretă.
constituie mijlocul juridic ce conferă instanței
caracterul coercitiv posibilitatea de a aprecia, de la caz la caz, în ce
măsură se impune sau nu aplicarea legii străine, după
cum aceasta contravine sau nu principiilor
fundamentale ale sistemului de drept al instanței
sesizate.
3. Comparație între ordinea publică de drept internațional privat și

alte instituții juridice
3.1 Comparație cu ordinea publică de drept intern

În conceptul de ordine publică de drept internațional privat și cel de ordine publică de
drept intern există asemănări dar și importante deosebiri.
Ca asemănare, ambele concepte se evidențiază faptul că au ca scop protejarea intereselor
statului, fiecare dintre ele realizând această finalitate în mod specific.
Totuși, ordinea publică nu are același înțeles în dreptul intern ca și în dreptul internațional
privat.
Deosebiri:
a) Fiecare dintre ele îndeplinește o funcție diferită, chiar dacă, în ultimă instanță, ambele
exprimă și apără interesele statului respectiv. Astfel, ordinea publică din dreptul intern
stabilește limitele domeniilor lăsate la libera inițiativă juridică a părților, în ceea ce privește
actele juridice și exercitarea drepturilor subiective, în timp ce ordinea publică în dreptul
internațional privat indică limitele aplicării legii străine pe teritoriul unui anumit stat.
Spre exemplu :
99
În materia condițiilor de fond la căsătorie, dispozițiile art. 2586 alin. (1) din Cod. civ.
prevăd că pentru a încheia valid căsătoria este necesar să fie îndeplinite condițiile de
fond stabilite de legea națională a fiecăruia dintre viitorii soți la momentul celebrării
căsătoriei. Așadar, dacă viitorii soți au aceeași cetățenie străină sau cetățenii diferite și
doresc să încheie o căsătorie pe teritoriul Românei, ei trebuie să îndeplinească condițiile
de fond stabilite de legea națională a fiecăruia dintre ei (ex: doi viitori soți cetățeni turci
care doresc să încheie o căsătorie pe teritoriul Românei vor trebui să respecte condițiile
de fond impuse de normele juridice turcești sau dacă unul dintre viitorii soți este italian
iar celălalt viitor soț este turc și doresc să încheie o căsătorie pe teritoriul Românei,
trebuie să îndeplinească condițiile de fond stabilite de națională a fiecăruia dintre ei,
respectiv legea italiană și legea turcă).
Cu titlu de excepție, alin. (2) al art. 2586 alin. din C. civ. statuează că în situația în care
există un impediment la căsătorie care, potrivit dreptului român este incompatibil cu
libertatea de a încheia o căsătorie, acel impediment va fi înlăturat ca inaplicabil în cazul
în care unul dintre viitorii soți este cetățean român și căsătoria se încheie pe teritoriul
României (ex: unul dintre viitorii soți este român iar celălalt viitor cetățean indian, iar
legea indiană impune acordul părinților la căsătorie – încă se practică căsătoriile
aranjate – acest acord va fi considerat un impediment la încheierea căsătoriei și va fi
înlăturat). Dispozițiile art. 2586 alin. (2) din C. civ apără ordinea publică de drept
internațional privat român, mai exact, libertatea de a încheia o căsătorie.
b) Au o sferă de aplicare diferită: ordinea publică de drept internațional privat are o

sferă de aplicare mai restrânsă față de ordinea publică de drept intern. Cu alte cuvinte, nu tot
ceea ce este de ordine publică în dreptul intern este de ordine publică și în dreptul internațional
privat.
Spre deosebire de ordinea publică internă, caracterizează printr-o mai mare fermitate a
legiuitorului în reglementarea raporturilor juridice, în raporturile juridice de drept internațional
privat, statul manifestă mai mare suplețe în ce privește sfera ordinii publice, ba chiar, în unele
cazuri, cum este cel al recunoașterii efectelor hotărârilor străine, îi conferă un efect atenuat.
Abordarea diferită față de ordinea publică de drept intern, derivă din necesitatea coordonării
sistemului de drept al forului cu sistemul de drept străin, care presupune eliminarea aspectelor
ireconciliabile, de natură a asigura o desfășurare normală a raporturilor juridice între subiectele
de drept a celor două state și favorizarea recunoașterii și executării reciproce a hotărârilor
judecătorești.
Pentru a reliefa acest aspect, menționăm cu titlu de exemplu, faptul că în materia
căsătoriei, codul civil român prevede sub sancțiunea nulității absolute, încheierea căsătoriei
doar de persoanele care au împlinit vârsta minimă de 18 ani. Minorul care a împlinit vârsta de
16 ani se poate căsători doar pentru pentru motive temeinice, în temeiul unui aviz medical, cu
încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a
cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul. În cazul în care unul dintre părinţi refuză să
încuviinţeze căsătoria, instanţa de tutelă hotărăşte şi asupra acestei divergenţe, având în vedere
interesul superior al copilului (art. 272 C. civ.). Norma are un caracter imperativ. Această
dispoziție nu mai are același caracter imperativ în dreptul internațional privat, sens în care, o
căsătorie încheiat în străinătate de un cetățean străin care a împlinit spre exemplu vârsta de 17
100
ani poate fi recunoscută în România, dacă în țara respectivă, căsătoria a fost încheiată și își
produce efecte în mod valabil.
3.2 Comparație cu normele de aplicație imediată

Între ordinea publică de drept internațional privat și normele de aplicație imediată există
deosebiri importante.
Ca modalitate de aplicare, ordinea publică de drept internațional intervine abia după ce s-
a determinat legea străină normal competentă a se aplica raportului juridic cu element de
extraneitate în temeiul normei conflictuale a forului și s-a stabilit că legea străină contravine
principiilor fundamentale ale dreptului forului.
În schimb, normele de aplicație imediată, exclud ab intio conflictul de legi. Practic, aceste
norme materiale ale forului, cu un grad mare de imperativitate, se aplică în mod direct
raportului juridic cu element de extraneitate, fără a se mai pune problema posibilității aplicării
unei legi străine. Ele intervin deoarece consideră că raportul juridic respectiv exprimă interese
sociale atât de importante, încât nu se poate aplica decât legea forului71.
3.3 Comparație cu retrimiterea

Retrimiterea și ordinea publică de drept internațional privat prezintă unele asemănări, fără
însă, ca cele două instituții să poată fi asociate în vreun fel. Astfel, în ambele cazuri putem
discuta de neconcordanțe între sistemul de drept al forului și cel străin. Însă, spre deosebire de
retrimitere, unde neconcordanțele se manifestă în planul normelor conflictuale, generând așa
numitul conflictul negativ, ordinea publică presupune existența unor deosebiri esențiale în
planul normelor materiale, între dreptul forului și legea străină.
O altă asemănare între cele două instituții constă în faptul că în ambele ipoteze, legea
aplicabilă raportului juridic este legea română.
3.4 Comparație situația imposibilității aplicării legii străine

Singura asemănare dintre ordinea publică de drept internațional privat și imposibilitatea
aplicării legii străine, constă în aplicarea legii române în locul celei străine.
Deosebirea esențială dintre cele două instituții constă în faptul că invocarea ordinii
publice conduce la înlăturarea legii străine cunoscute dar care contravine principiilor
fundamentale ale dreptului forului, în timp ce situația imposibilitatea aplicării legii străine,
presupune existența unor piedici în cunoașterea conținutului legii, în ciuda eforturilor depuse de
instanță sau de către părți în dovada legii străine.
4. Domeniul ordinii publice de drept internațional privat
Principiile și normele juridice de ordine publică pot apărea în orice materie a dreptului
internațional privat.
71
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit, p,. 113
101
Există însă, anumite domenii ale raporturilor cu element de extraneitate susceptibile, într-o
mai mare măsură, să ridice probleme de ordine publică.
Domeniul de drept material cel mai vizat este cel privitor la starea civilă, capacitatea și
relațiile de familie ale persoanelor fizice.
Domeniul de drept procesual este acela al încălcării competenței exclusive a jurisdicției
române.
Exemple legislative și de practică judiciară privind ordinea publică de drept

internațional privat român:
● Prevederi din acte normative interne

De regulă, actele normative interne nu stabilesc conținutul ordinii publice, ci prevăd, în
mod abstract, posibilitatea aplicării acesteia în domeniile reglementate. De exemplu:
a) drepturile câștigate în țară străină, sunt respectate în România, afară numai dacă sunt
contrare ordinii publice de drept internațional privat român;
b) persoanele juridice străine fără scop patrimonial pot fi recunoscute în România, în
condițiile prevăzute de lege, printre care și cerința ca scopurile lor statutare să nu contravină
ordinii sociale și economice din România;
În unele cazuri, legea stabilește conținutul concret al ordinii publice, în domeniul
respectiv de reglementare, în sensul că indică normele juridice a căror încălcare justifică
aplicarea excepției de ordine publică de drept internațional privat. În acest caz, există două
variante:
A. legea stabilește numai conținutul B. legea ocrotește ordinea publică a

ordinii publice de drept internațional cărui sistem de drept este aplicabil în
privat român speță
Art.2.586 alin. (2) Cod Civil - existența, în legea Art. 2.639 alin. (3) Codul Civil – forma
străină a unui impediment la căsătorie care, solemnă cerută sub sancţiunea nulităţii
potrivit dreptului român, este incompatibil cu pentru un act juridic în sistemul de drept
libertatea de a încheia o căsătorie. aplicabil fondului actului.
Art.2.600 alin.(2) Cod Civil – existența în legea

străină, a unei dispoziții care nu permite
divorțul ori îl admite în condiții deosebit de
restrictive.
În sistemul de drept român, ordinea publică de drept internaţional privat este prevăzută
în art. 2564 alin. (1) Cod Civil, conform căruia, legea străină se înlătură dacă încalcă
ordinea publică de drept internaţional privat român. Are loc o astfel de încălcare, în
măsura în care prin aplicarea legii străine, s-ar ajunge la un rezultat incompatibil cu
principiile fundamentale ale dreptului român ori ale dreptului Uniunii Europene şi cu
102
drepturile fundamentale ale omului. În locul legii străine înlăturate, se va aplica legea
română.
● Dispoziții din acte normative ale Uniunii Europene

Dispoziții privind ordinea publică regăsim și în cadrul regulamentelor Uniunii Europene,
iar prin asemănare cu dreptul intern, normele unionale referitoare la ordinea publică sunt și ele,
fie cu caracter general, fie particularizate pentru anumite situații concrete.
Astfel, dispoziții cu caracter general, regăsim în:
- Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11
iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale ( Roma II ), menționează în art.
26, cu caracter general, că ”Aplicarea unei dispoziţii din legea oricărei ţări menţionate în
prezentul regulament poate fi refuzată numai dacă o astfel de aplicare este vădit incompatibilă
cu ordinea publică a instanţei competente”. În justificarea opțiunii legiuitorului de a
reglementa ordinea publică, se arată la pct. 32 din preambul, că pentru considerații de interes
public, se acordă instanţelor statelor membre posibilitatea de a aplica, ”în situaţii excepţionale,
anumite excepţii justificate de raţiuni de ordine publică şi de anumite dispoziţii imperative
derogatorii”. Se menționează cu titlu de exemplu, posibilitatea instanței, ca în funcție de
circumstanţele cauzei şi de ordinea juridică a statului membru sesizat, de a înlătura de la
aplicare o lege desemnată de regulament, dacă aceasta ar avea efectul de a acorda daune-
interese non-compensatorii excesive cu caracter exemplificativ sau punitiv.
- Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17
iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) statuează ordinea publică
în art. 21, conform căruia ”Aplicarea unei dispoziții din legea oricărei țări determinate în
temeiul prezentului regulament nu poate fi înlăturată decât dacă o astfel de aplicare este vădit
incompatibilă cu ordinea publică a instanței sesizate”. Pct. 37 din preambulul regulamentului
menționează: ”Considerațiile de interes public justifică acordarea posibilității instanțelor
statelor membre să aplice, în situații excepționale, anumite excepții justificate de rațiuni de
ordine publică (...)”.
Tot în aplicarea ordinii publice, art. 8 alin. (1) din același regulament, dispune că alegerea
de către părți a legii aplicabile contractul individual de muncă, nu poate priva angajatul de
protecția acordată acestuia în temeiul dispozițiilor de la care nu se poate deroga prin convenție
în virtutea legii care, în absența unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în temeiul art. 8 alin. (2) - (4)
(alin. (2) – (4) se referă la determinarea legii aplicabile conform criteriilor obiective, în lipsa
unui lex voluntatis ).
- Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind
competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de
obligații de întreținere, dispune, că pentru hotărârile pronunțate într-un stat membru care are
obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007, recunoașterea operează de drept, fără
posibilitate de contestare, dacă hotărârile sunt invocate pe teritoriul unui alt stat membru (art.
17). În cazul hotărârilor pronunțate într-un stat membru care nu are obligații în temeiul
Protocolului de la Haga, recunoașterea se realizează de drept, dar, în caz de contestație,
intervine controlul judiciar (art. 23). Recunoașterea judecătorească are loc pe cale principală,
sau pe cale accesorie, competența aparținând instanței din statul membru în fața căreia se
103
solicită recunoașterea. Printre cazurile pentru care recunoașterea poate fi refuzată, regulamentul
enumeră și contrarietatea cu ordinea publică a statului solicitat (art. 21).
- Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în
aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și
separării de corp, statuează cu caracter general ordinea publică în art. 12, conform căruia,
”Aplicarea unei dispoziții din legea desemnată în temeiul prezentului regulament nu poate fi
înlăturată decât dacă o astfel de aplicare este vădit incompatibilă cu ordinea publică a
forului”. În preambul (pct.9) se subliniază cu privire la ordinea publică că prin regulament, ”ar
trebui să instituie un cadru juridic clar și complet în domeniul legii aplicabile divorțului și
separării de corp în statele membre participante, să garanteze cetățenilor soluții corespunzătoare
în materie de securitate juridică, previzibilitate și flexibilitate și să prevină situația în care unul
dintre soți solicită divorțul înaintea celuilalt pentru a se asigura că procedura este supusă unei
anumite legi, pe care acesta o consideră a fi mai favorabilă intereselor sale”.
În cadrul regulamentului regăsim și consacrarea unei situații concrete de aplicare a ordinii
publice, în art. 10 unde se prevede că „În cazul în care legea aplicabilă în temeiul articolelor 5
sau 8 nu prevede divorțul sau nu acordă unuia dintre soți, din cauza apartenenței la unul dintre
sexe, egalitate de acces la divorț sau la separarea de corp, se aplică legea forului” (art. 5 și 8 se
referă la modalitatea de determinare a legii aplicabile: fie prin alegerea părților, fie prin
localizarea obiectivă). Înlăturarea legii străine se justifică pe temeiul ordinii publice, pentru a
asigura protejarea unor drepturi fundamentale, deziderat exprimat la pct. 16 din preambulul
regulamentului, unde se menționează că ”(...) Legea aleasă de părți trebuie să fie conformă
drepturilor fundamentale recunoscute de tratate și de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene”. În mod firesc, conținutul actual al ordinii publice de drept internațional privat
național include standardele de protecție ale drepturilor omului. În măsura în care aceste
standarde sunt cuprinse în tratate internaționale, ele sunt înglobate, concomitent, în dreptul
intern al statelor contractante. Prin urmare, imperativele Convenției europene a drepturilor
omului sunt parte integrantă a ordinii publice de drept internațional privat român și trebuie
respectate, chiar dacă legea străină aplicabilă sau hotărârea străină a cărei eficacitate este
supusă discuției, aparțin unor state care nu sunt părți la Convenție.
- Dispoziții privind ordinea publică regăsim și în art. 35 din Regulamentul (UE) nr.
650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența,
legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea
actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de
moștenitor, unde, se menționează că ”Aplicarea unei dispoziții din legea oricărui stat
specificată în prezentul regulament nu poate fi refuzată decât dacă o astfel de aplicare este
vădit incompatibilă cu ordinea publică a forului”. În explicitarea dispoziției din regulament, la
pct. 58 din preambul, se arată că ”în circumstanțe excepționale, considerații de interes public ar
trebui să dea instanțelor judecătorești și altor autorități competente în materie de succesiuni din
statele membre posibilitatea de a nu ține seama de anumite dispoziții din legea străină atunci
când, într-un anumit caz, aplicarea unor astfel de prevederi ar fi vădit incompatibilă cu ordinea
publică a statului membru în cauză. Cu toate acestea, instanțele sau celelalte autorități
competente nu ar trebui să poată aplica excepția de ordine publică pentru a lăsa deoparte legea
unui alt stat membru sau pentru a refuza să recunoască — sau, dacă este cazul, să accepte— sau
104
să execute o hotărâre, un act autentic sau o tranzacție judiciară dintr-un alt stat membru, dacă în
felul acesta ar încălca dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în
special articolul 21, care interzice toate formele de discriminare”.
● Prevederi în convenții internaționale la care România este parte

În aceste cazuri ordinea publică este prevazută, de regulă, în mod abstract.
Dintre acestea, cu titlu de exemplu, menționăm:
- Convenția de la New York pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine .
Convenția constituie sediul materiei în ce privește procedura de exequator a hotărârilor arbitrale
străine. În baza convenției [art. V alin. (2) lit. b)], recunoașterea și executarea unei sentințe
arbitrale pot fi refuzate dacă hotărârea ar fi contrară ordinii publice a statului în care se solicită
recunoașterea. Prerogativa de a stabili sfera de aplicare a noțiunii de ordine publică este lăsată
la latitudinea fiecărui stat contractant care își rezervă astfel, dreptul de a refuza recunoașterea și
executarea unei sentințe arbitrale străine ori de câte ori aceasta încalcă ordinea publică
națională. Mai mult, în unele jurisdicții, instanța de executare trebuie să verifice posibilitatea
unei încălcări a politicii publice ex officio .
- Convenția de la Haga din 1996 asupra competenței, legii aplicabile, recunoașterii,
executării și cooperării privind răspunderea părintească și măsurile de protecție a copiilor
statuează în art. 2 că aplicarea legii desemnate de prevederile Capitulului III (”legea
aplicabilă”) poate fi refuzată numai dacă această aplicare ar fi în mod vădit contrară ordinii
publice, luând în considerare interesul superior al copilului. În materie de recunoaștere și
executare a măsurilor luate de către autoritățile unui stat contractant, convenția arată că acestea
sunt recunoscute de plin drept în alte state contractante. Recunoașterea poate fi refuzată în
temeiul art. 23 alin. (1) lit. (d) dacă o asemenea recunoaștere este în mod vădit contrară ordinii
publice a statului solicitat, luând în considerare interesul superior al copilului.
- Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de
întreținere, stabilește în art. 13 că aplicarea legii stabilite în temeiul protocolului poate fi
refuzată numai în măsura în care efectele sale ar fi în mod evident contrare ordinii publice a
forului.
● Practica judiciară în materie

În practică s-a decis, spre exemplu, ca este de ordine publică pentru operațiunile de
import/export ale firmelor române, cerința licenței pentru asemenea operatiuni, refuzându-se
recunoașterea unei hotărâri arbitrale străine care obliga o firmă română ce nu avea licență să
plătească petiționarei din străinătate prețul mărfii livrate și câștigul nerealizat.
5. Efectele aplicării ordinii publice de drept internațional privat

Ordinea publică de drept internațional privat are două efecte:
 Efectul pozitiv – constă în aplicarea legii române [art.2.564 alin.(1)
din Codul Civil: « în cazul înlăturării legii străine, se aplică legea
română »].
105
 Efectul negativ – constă în înlăturarea de la aplicare a legii străine

[art.2.564 alin.(1) din Codul Civil: « aplicarea legii străine se înlătură
dacă încalcă ordinea publică de drept internațional privat român »].
• Conflictul în spațiu al normelor conflictuale atunci când sistemele de drept în prezență

coexistă și au puncte de legătură diferite.
• Conflictul în spațiu al normelor conflictuale poate fi un conflict pozitiv sau un conflict
negativ
• În noțiunea de ordine publică de drept internațional privat intră normele fundamentale
ale sistemului de drept al instanței, care nu permit aplicarea regulilor străine, deși
acestea sunt competente conform normelor conflictuale ale instanței.
• Caracterele juridice ale ordinii publice de drept internațional privat sunt: caracterul c
național, caracterul actual, caracterul de excepție, caracterul variabil, caracterul relativ
în spațiu , caracterul variabil în timp, caracterul relativ și caracterul coercitiv
• Există anumite domenii ale raporturilor cu element de extraneitate susceptibile, într-o
mai mare măsură, să ridice probleme de ordine publică. Domeniul de drept material
cel mai vizat este cel privitor la starea civilă, capacitatea și relațiile de familie ale
persoanelor fizice iar domeniul de drept procesual cel mai vizat este acela al încălcării
competenței exclusive a jurisdicției române.
• Ordinea publică de drept internațional privat are două efecte: efectul pozitiv care constă în
aplicarea legii române și efectul negativ care constă în înlăturarea de la aplicare a legii
străine.
106
1. În dreptul internaţional privat, ordinea publica:

a) împiedică aplicarea legii străine;
b) implică aplicarea legii străine;
c) reprezintă ansamblul normelor imperative interne
2. Invocarea ordinii publice:
a) are ca efect aplicarea legii române;
b) conduce la înlăturarea legii străine;
c) nu produce nici un efect în cazul drepturilor câştigate în ţară străină
3. În dreptul internațional privat, ordinea publică:
a) împiedică recunoașterea persoanei juridice străine fără scop lucrativ a căror scopuri contravin
ordinii sociale și economice din România;
b) nu constituie întotdeauna un corectiv excepțional în aplicarea legii străine normal competente;
c) are un caracter internațional.
4. Ordinea publică are urmatoarele caractere:
a) apare ca un corectiv în aplicarea legii străine;
b) nu diferă în conţinut de la legea unei ţări la alta;
c) nu este actuală.
5. Ordinea publică:
a) este actualã, în sensul că, se ia în considerare conţinutul ordinii publice de la momentul
litigiului şi nu a naşterii raportului juridi;
b) lasă judecãtorului posibilitatea de apreciere dacă o lege străină contravine intereselor statului
căruia îi aparţine;
c) nu poate fi invocată din oficiu
6. În cazul convențiilor internaţionale ordinea publică:
a) se poate invoca când există dispoziţii exprese în convenție care să prevadă acest aspect;
b) se poate invoca de către una din părţi cu scopul de a înlătura aplicarea legii care nu corespunde
scopului urmărit;
c) ordinea publică este prevazută, de regulă, în mod abstract.
1.a; 2.a,b; 3.a; 4. a; 5.a, b; 6.a, c.
Realizaţi un studiu comparat între ordinea publică de drept internaţional privat

şi ordinea publică de drept intern.
107
 D.A.Sitaru, Drept international privat. Partea generală. Partea specială. Normele

conflictuale în diferite ramuri și instituții ale dreptului privat, Ed. C.H.Beck,
Bucureşti, 2013;
 Ioan Macovei, Tratat de drept internțional privat, Ed. Universul Juridic,
București, 2017;
 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Ed. Universul
 Claudiu – Paul Buglea, Dreptul Internațional Privat, Editura Universul Juridic,
București, 2015;
 Cosmin Dariescu, Fundamentele dreptului internațional privat. Ediția a 5-a,
Editura Universul Juridic, București, 2018;
 Dan Lupașcu, Diana Lupașcu, Drept internațional privat, Ed. Universul Juridic,
București, 2012;
108
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. VIII
FRAUDA LA LEGE ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT
109
Cuprins
OBIECTIVE SPECIFICE..................................................................................................................111
1. Noțiune..............................................................................................................................................112
2. Condiții ............................................................................................................................................113
3. Structură..........................................................................................................................................113
4. Modalități.........................................................................................................................................114
5. Materiile în care poate interveni fraudarea legii în dreptul internațional privat ....................114
6. Dovada fraudei la lege.....................................................................................................................116
7. Delimitarea fraudei la lege față de alte instituții juridice............................................................116
7.1 Comparație cu frauda la lege din dreptul intern........................................................................116
7.2 Comparație cu ordinea publică de drept internațional privat..................................................117
7.3 Comparație cu simulația...............................................................................................................118
7.4 Comparație cu abuzul de drept....................................................................................................119
8. Sancțiunea fraudei la lege în dreptul internațional privat..........................................................119
10. Teste de autoevaluare ...................................................................................................................121
11. Răspunsurile la testul de autoevaluare........................................................................................122
12. Lucrare de verificare.....................................................................................................................122
13. Bibliografie minimală ...................................................................................................................122
110
OBIECTIVE SPECIFICE
Înțeleagă noțiunea de fraudă la lege în dreptul internațional

privat și condițiile impuse pentru a exista frauda la lege
Delimiteze frauda la lege din dreptul internațional privat de

alte instituții juridice
111
Stabilească materiile în care poate interveni frauda la lege în

dreptul internațional privat
Înțeleagă efectele pe care le produce frauda la lege în dreptul
Frauda la lege
1. Noțiune
Frauda la lege este operațiunea prin care părțile unui
raport juridic, uzând de mijloacele legale de drept
internațional privat, își creează în mod voit condiții
pentru a se sustrage de sub incidența legii normal
competente, recurgând la dispozițiile altei legi,
convenabile lor.
Frauda la lege, în dreptul român, este reglementată de art. 2.564 alin. (1) Cod civil care
specifică: ”aplicarea legii străine se înlătură dacă [...] legea străină respectivă a devenit
competentă prin fraudarea legii române”.
Speța ”lider” în materia retrimiterii
Speță: Cazul Beauffremont soluționat în cea de-a doua jumătate a secolului

XIX în Franța.
Prințesa de Beauffremont, de cetățenie franceză, se separase în fapt de soțul
112
său și dorea să obțină divorțul, însă, la acea vreme, legea franceză nu admitea
această formă de desfacere a căsătoriei. Din acest motiv, în încercarea de a evita
problemele divorțului prințesa se naturalizează în ducatul Saxa-Altenburg în
1875, unde obține ulterior divorțul. În anul 1875 se recăsătorește la Berlin, cu
prințul George Bibescu, de cetățenie română. Prințul de Beauffremon introduce
împotriva prințesei o acțiune în fața instanțelor franceze, la Tribunalul Seine,
solicitând să se constate că naturalizarea sa în ducatul german, divorțul și noua
căsătorie sunt fără efect în Franța. Invocarea ordinii publice de drept francez
era exclusă în cauză, întrucât Curtea de Casație franceză consacrase deja din
1860 efectul atenuat al ordinii publice, admițând că putea produce efecte în
Franța divorțul a doi soți străini, domiciliați în străinătate.
Prin decizia din 10 martie 1876, Tribunalul Seine admite acțiunea și
constată că cetățenia, divorțul și a noua căsătorie a prințesei este fără efecte pe
teritoriul Franței. În motivare, instanța franceză a reținut că prințesa nu putea
invoca cetățenia sa germană și aplicarea legii germane care îi permiteau
recunoașterea divorțului, deoarece noua cetățenie fusese obținută cu intenție
frauduloasă, respectiv cu scopul de a se sustrage legii franceze normal aplicabile.
2. Condiții
Pentru existenţa fraudei la lege în dreptul internaţional privat trebuie să fie îndeplinite,
în mod cumulativ următoarele condiții:
 să existe un acord de voință a părților (părții) de a plasa un anumit raport
juridic sub incidența unei anumite legi, prin schimbarea punctului de legatură.
implică o activitate volitivă, frauduloasă a părților, de

schimbare a criteriului de legătură;
schimbarea punctului de legătură trebuie să fie efectivă;
intervine doar în acele situații în care normele conflictuale
au puncte de legătură mobile (schimbarea cetățeniei, domiciliului; sau
reședinței obișnuite, schimbarea sediului social, schimbarea locului unde
se află bunul mobil, etc)
poate să apară doar în acele materii în care părțile pot să
își manifeste voința, cum ar fi: forma și conținutul actelor juridice,
pavilionul navelor comerciale etc.
 părțile sa utilizeze mijloace licite, permise de lege, dar prin care se ajunge la
ocolirea legii.
113
Exemple: persoana juridică își schimbă sediul social într-un alt stat, acțiune licită care
face incidentă o normă conflictuală care, prin punctul său de legătură atrage aplicarea
unui alt sistem de drept decât cel normal competent să se aplice raportului juridic
respectiv.
 scopul urmărit de părți sa fie ilicit.
 rezultatul obținut de părți sa fie ilicit, care să contravină normei conflictuale

competente.
3. Structură
Frauda la lege presupune:
 un element obiectiv care constă în mijloacele utilizate de părți în fraudarea
legii. Aceste mijloace constau în schimbarea/deplasarea unor criterii de legătură, cum ar fi:
cetățenia, domiciliul, reședința obișnuită, sediul social, centrul de conducere și administrare a
unei persoane juridice, locul situării bunului mobil, locul înregistrării navei sau aeronavei,
locul încheieri unui act juridic sau chiar voința părților desemnarea unei anumite legi ca fiind
aplicabile;
 un element subiectiv ce constă în voința părții/părților subsumată unui scop
fraudulos, de ocolire a legii competente și desemnarea ca fiind aplicabilă a unei alte legi.
4. Modalități
De regulă, fraudarea legii în dreptul internațional privat se realizeaza în două
modalități:
1. În cadrul unui raport juridic de drept intern se introduce, în mod fraudulos un

element de extraneitate, care declanșează în mod artificial un conflict de legi, iar prin
aplicarea normei conflictuale, se trimite la un sistem de drept, altul decât cel intern.
Exemplu: o societate comercială română, pentru a beneficia de un regim juridic mai

favorabil din punct de vedere fiscal, își stabilește sediul social în străinătate.Se creează
astfel un conflict artificial de legi (elementul de extraneitate fiind sediul social aflat în
străinătate) iar prin aplicarea normei conflictuale normal competente lex societatis
[art.2.580 alin.(1) Cod Civil] se face aplicabil societății sistemul de drept străin, în locul
celui român.
114
2. Într-un raport juridic de drept internațional privat părțile schimbă, în scop

fraudulos, punctul de legătură, făcând aplicabil acelui raport juridic, prin intermediul normei
conflictuale aplicabile pentru noul punct de legătură, un alt sistem de drept decât cel normal
aplicabil conform normei conflictuale inițiale.
Exemplu: schimbarea cetăţeniei sau reședinței obișnuite cu scopul de a determina

aplicarea unei alte legi decât cea normal competentă.
5. Materiile în care poate interveni frauda la lege
 Statutul persoanei fizice: stare civilă, capacitate și relații de familie

De regulă, în această materie, frauda constă în schimbarea cetățeniei, domiciliului ori a
reședinței obișnuite ;
Speță: Cazul Bertola

Doi cetățeni intalieni domiciliați în România au cerut divorțul în fața
instanțelor române, care au respins acțiunea, pentru ca legea italiană
competentă nu permitea divorțul. Pentru a frauda legea italiană, soții au făcut
demersuri pentru pierderea cetățeniei italiene, devenind apatrizi. După aceea, au
introdus o nouă cerere de divorț, de data aceasta, acțiunea a fost admisă,
făcându-se aplicarea legii române, competentă în situația apatrizilor. Prin aceste
demersuri, a fost fraudată legea italiană.
Speță: Cazul Mihăiescu

Dna. Mihăiescu, cetățean român a avut în Franța, un copil din afara
căsătoriei, cu un cetățean francez. În fața instanțelor franceze a fost introdusă o
primă acțiune, pentru stabilirea paternității din afara căsătoriei, permisă de
legea franceză, dar interzisă la acea vreme de legislația română. Întrucât copilul
figura în cadrul acțiunii ca cetățean român, prin aplicarea legii personale a
acestuia acțiunea a fost respinsă. Mai inainte de a ajunge procesul în căile de
atac, mama copilului a obținut pentru acesta cetățenia franceză. Prin aceasta, s-a
obținut ca instanța superioară să aplice legea franceză (comună atât pretinsului
tată cât și copilului) și ca acțiunea să fie admisă. În acest mod, s-a fraudat legea
română, care interzicea stabilirea paternității din afara căsătoriei.
 Statutul persoanei juridice

115
Frauda poate consta, de exemplu, în mutarea sediului social, de pe teritoriul statului forului pe
cel al unui stat considerat « paradis fiscal » (precum Monaco, Liechtenstein, Panama, Liberia
etc), în scopul evaziunii legilor fiscale ale forului, cu precizarea că persoana juridică respectivă
continuă să funcționeze pe teritoriul statului forului, ca persoană juridică străină.
 Regimul juridic al bunurilor mobile
Frauda constă – în această materie – în schimbarea locului situării bunului mobil într-un alt
stat (schimbarea pavilionului navei sau aeronavei într-un stat considerat « paradis fiscal »).
 Forma exterioară a actelor juridice
Frauda constă, de regulă, în faptul că se încheie un act juridic într-un alt stat și, prin efectul
normei conflictuale « locul regit actum » se aplică acelui act o lege mai favorabilă pentru părți
decât cea normal competentă a se aplica în cauză. De exemplu, părțile beneficiază de condiții
mai ușoare pentru încheierea căsătoriei. În prezent, această formă de fraudă este exclusă în
temeiul 2.639 alin. (3) Cod Civil conform căruia, în cazul în care legea aplicabilă condițiilor de
fond ale actului juridic impune, sub sancțiunea nulității, o anumită formă solemnă, nici una din
celelalte legi care pot cârmui forma sa (anume: legea locului unde a fost întocmit, legea
cetăţeniei sau legea reşedinţei obişnuite a persoanei care l-a consimțit, legea aplicabilă potrivit
dreptului internaţional privat al autorității care examinează validitatea actului) nu poate să
înlăture această cerință, chiar dacă actul a fost întocmit în străinătate.
 Succesiunile
De exemplu, atunci când partea dorește să aibă o cotitate disponibilă mai mare decat îi
permite legea sa personală, schimbă cetățenia, dobândind alta, a unui stat a cărui legislație îi
permite o cotitate disponibilă mai mare.
6. Dovada fraudei la lege

Frauda la lege în dreptul internațional privat este o situație de fapt ce poate fi probată
prin orice mijloc de probă. Dificultatea constă în aceea ca trebuie dovedit elementul
subiectiv, adică intenția frauduloasă a părților.
7. Delimitarea față de alte instituții juridice
7.1 Comparație cu frauda la lege din dreptul intern

Frauda legii de drept internațional privat nu trebuie confundată cu frauda la lege din
dreptul intern, între cele două instituții existând o serie de diferențieri importante chiar dacă
prezintă și asemănări.
În dreptul intern frauda la lege reprezintă acea operațiune prin care, la întocmirea unui act
juridic, în scopul eludării unor norme legale imperative, sunt uzitate alte norme legale, prin
deturnarea acestora din urmă de la scopul în care au fost edictate de legiuitor. Prin fraudarea
legii nu este încălcată litera legii de ordine publică, dar este nesocotit spiritul acesteia.
 Asemănări:
Condițiile fraudei la lege (atât de drept intern cât și de drept internațional)
116
act de voință al părților un mijloc licit un scop ilicit rezultat ilicit
În ambele situații, simpla încălcare a prevederilor legale nu reprezintă fraudă la lege,

ci este necesar să se facă dovada faptului că părțile au acționat cu intenția de a eluda
prevederile legale, precum și dovada utilizării unui mijloc/mecanism fraudulos în acest scop.
Asemănări regăsim și în materie de probă: ambele pot fi dovedite prin orice mijloace
de dovadă.
 Deosebiri:
Obiectul fraudei
în dreptul intern în dreptul internațional privat
o lege internă în favoarea altei legi interne o normă conflictuală a forului, și prin
aceasta, un sistem de drept în
favoarea altui sistem de drept
Mecanismul fraudei
în dreptul intern în dreptul internațional privat
se schimbă conținutul faptic al raportului juridic se schimbă conținutul faptic conflictual care duce la
117
aplicarea prin fraudă a altei legi care determină competența unui alt
sistem de drept
Sub aspectul mijloacelor de fraudare a legii, în dreptul internațional privat, se folosesc

mijloace specifice, ce constau în schimbarea/deplasarea criteriilor de legătură ale normei
conflictuale (cetățenie, reședință, sediu social, locul încheierii actului, etc). Aceste criterii de
legătură sunt modificate cu un scop fraudulos cu criterii de legătură similare celor dintâi, dar
care au legătură cu un alt stat.
În dreptul intern mijloacele obiective prin care se realizează frauda la lege se
concretizează în schimbarea conținutului faptic al raportului juridic, în sensul că anumite
norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme
legale imperative.
7.2 Comparație cu ordinea publică de drept internațional privat

 Asemănări:
În ambele cazuri, nu se aplică sistemul de drept normal competent ci se aplică legea
română.
Constituie excepții de la aplicarea legii competente în mod firesc raportului juridic
respectiv.
 Deosebiri:
FRAUDA LA LEGE ORDINEA PUBLICĂ
Cauza pentru care nu se aplică legea normal competentă
are natură subiectivă (voința părților) are natură obiectivă
Sancțiunea aplicabilă
se înlătură legea pe care părțile au facut-o se înlătură efectele legii străine și se aplică legea
aplicabilă prin fraudă, iar în locul ei se forului
aplică legea corect competentă
118
Rolul instanței de judecată
dacă se invocă frauda la lege, instanța nu dacă se invocă ex officio excepția de ordinea
este obligată să cunoască conținutul legii publică, instanța este obligată să cunoască
străine, deoarece ceea ce se sancționeaza conținutul legii străine, numai astfel putând
este activitatea frauduloasă a părților aprecia, daca legea străină încalcă sau nu
principiile fundamentale ale dreptului
forului.
7.3 Comparație cu simulația

 Asemănări:
- ambele implică un act de voință al părților;
- în ambele cazuri se creează sau se modifică, în mod artificial, un conflict de legi;
- mijloacele folosite sunt, prin ele însele, licite;
- consecința față de terți este, în principiu, aceeași și anume inopozabilitatea actului
fraudulos;
 Deosebiri:
- frauda la lege presupune existența unui singur act juridic, cel fraudulos, în vreme ce
simulația implică două acte juridice (cel real și cel aparent);
- frauda la lege implică o operațiune materială, de deplasare a punctului de legătură dintr-un
sistem de drept în altul, în timp ce la simulație, operațiunea este fictivă, adică este exprimată
prin actul aparent, dar contrazisă prin contra-înscris;
- frauda la lege presupune existența unui scop ilicit, în vreme ce la simulație scopul poate fi
și licit;
- uneori, produc consecințe diferite față de părți. Astfel, în cazul fraudei, dacă se constată
frauda, actul fraudulos nu mai produce efecte noi între părți, pe când în cazul simulației contra-
înscrisul este valabil între părți și față de succesorii lor universali și cu titlu universal, dacă nu
s-au fraudat drepturi născute de lege direct în favoarea lor.
7.4 Comparație cu abuzul de drept

Abuzul de drept, constă în folosirea unui drept subiectiv civil în alt scop decât cel pentru
care legea îl recunoaște, și anume satisfacerea unor interese legitime ale titularului său.
În cazul fraudei la lege, scopul urmărit este acela de a nu se aplica legea unei anumite
țări, în vreme ce, în cazul abuzului de drept scopul urmărit este altul decât cel recunoscut de
lege titularului său.
8. Sancțiunea fraudei în dreptul internațional privat

În raport de obiectul fraudei distingem două situații:
1. Dreptul român este fraudat în favoarea dreptului străin.
119
Pentru cazul în care dreptul român este fraudat favoarea unui drept străin, sancțiunea
fraudei la lege este prevăzută de art. 2.564 alin. (1) C. civ. care prevede că ”Aplicarea legii
străine se înlătură (...) dacă legea străină respectivă a devenit competentă prin fraudarea legii
române. În cazul înlăturării aplicării legii străine, se aplică legea română”.
De aici, rezultă două efecte:
 un efect negativ care constă în înlăturarea de la aplicare a legii străine și
 un efect pozitiv, în sensul că în locul legii străine devenită competentă
prin fraudă, se aplică legea română, ca lege normal competentă.
În ceea ce privește actele juridice încheiate prin fraudarea legii române, soluțiile sunt
următoarele:
- Actul juridic este considerat inopozabil. Principiul suveranității statelor se opune
posibilității ca un stat să pretindă dreptul de a se pronunța asupra validității ori de a declara
nulitatea unui act juridic încheiat sub jurisdicția unui alt stat. În schimb, un astfel de act poate
să nu fie recunoscut, în măsura în care a fost încheiat prin fraudarea legii. Drept urmare,
admiterea excepției fraudei la lege, conduce la lipsirea de efecte juridice pe teritoriul României
a actului încheiat prin fraudarea legii române.
- Actul juridic va fi declarat nul de către instanțele române, situație în care actul juridic
nu și mai poate produce efectele nici în țară și nici în străinătate. Spre exemplu, căsătoria unui
cetățean român, chiar dacă a fost celebrată în străinătate, poate fi declarată nulă de către
instanța română, atunci când nu au fost respectate condițiile de fond la încheierea căsătoriei
reglementate de legea sa personală.
În legătura cu fraudarea dreptului român, subliniem că sancțiunea intervine nu doar atunci
când frauda vizează norme pur interne ci și atunci când ea are ca obiect norme ale convențiilor
internaționale la care România ori dispoziții din dreptul Uniunii Europene. În acest ultim caz,
este important a reține că schimbările fundamentale de optică privind frauda la lege în contextul
noilor evoluții și realități din peisajul european, impun judecătorului național o analiză atentă a
ipotezelor în care poate interveni sancțiunea fraudei la lege, examen în cadrul căruia, orientarea
către jurisprudența europeană dezvoltată de CJUE constituie unul dintre cele mai importante
repere.
2. Dreptul străin normal competent conform normei conflictuale române, este

fraudat în favoarea dreptului român sau a dreptului unui stat terț.
Legislația română nu conține prevederi pentru situația în care este fraudat
dreptul străin în favoarea dreptului român sau a dreptului unui stat terț, ceea ce
nu înseamnă că nu există sancțiune. Fraudarea legii străine trebuie sancționată
în același mod ca și frauda legii române, față de următoarele argumente:
- dreptul străin este element de drept, ca și dreptul forului, și trebuie deci să i se acorde
aceeași protecție;
- fraudarea dreptului străin competent constituie o încălcare a normei conflictuale
române;
- ceea ce se sancționează, în toate cazurile este intenția frauduloasă a părților (fraus
omnia corumpit).
120
Sarcină de lucru
1) Cum este definită frauda la lege în dreptul internaţional privat român ?

2) Care condiţiile pentru a exista fraudă la lege?
3) Comparaţi frauda la lege cu ordinea publică de drept internaţional
privat.
4) Analizaţi deosebirile dintre frauda la lege în dreptul internaţional
privat şi aceea în drept intern.
5) Ce sancţiune intervine în cazul fraudei la lege?
• Frauda la lege este operațiunea prin care părțile unui raport juridic, uzând de
mijloacele legale de drept internațional privat, își creează în mod voit condiții
pentru a se sustrage de sub incidența legii normal competente, recurgând la
dispozițiile altei legi, convenabile lor.
• Pentru a exista fraudă la lege trebuie întrunite cumulativ următoarele condiții: să
existe un acord de voință al părții/părților de a schimba/deplasa un criteriu de
legătură specific unui raport juridic, de natură a conduce la plasarea raportului
juridic respectiv sub incidența unei alte legi decât cea normal competentă; părțile
trebuie să utilizeze mijloace licite, permise de lege, dar care în final să conducă
la ocolirea legii normal competente; scopul urmărit de părți ca și rezultatul
obținut trebuie să fie ilicit. Rezultatul ilicit se apreciază, după scopul părților,
prin raportare la avantajele pe care le oferă aplicarea unei alte legi decât cea
competentă în aplicare.
• Sancționarea fraudei la lege în dreptul internațional privat, se impune indiferent
de caracterul normei conflictuale și pentru toate materiile în care ea intervine. O
astfel de sancțiune nu se impune atât pentru opțiunea părților de a plasa raportul
lor juridic sub incidența unei alte legi decât cea competentă, ci pentru fraudă, în
sine. ”Fraus omnia corrumpit” este statuat ca un principiu general de drept, ce
impune o conduită obligatorie a părților în cadrul căreia absența fraudei
constituie o cerință de ordine publică și de bune moravuri.
• Sancțiunea fraudei la lege constă în înlăturarea de la aplicare a legii străine devenită
competentă prin fraudă și aplicarea legii române, ca lege normal competentă.
• În cazul actului juridic, acesta va fi considerate inopozabil, sau după caz, va fi
declarate nul de către instanțele române, situație în care actul juridic nu și mai poate
produce efectele nici în țară și nici în străinătate.
• Cu toate că legislația română nu reglementează situația fraudării dreptul străin în
favoarea dreptului român sau a dreptului unui stat terț, idem ratio, trebuie aplicată
aceeași sancțiune ca și în cazul fraudării legii române.
121
1. Frauda la lege:
a) înlătură aplicarea legii străine normal competente în favoarea legii române;
b) implică existența unor criterii de legătură fixe a normelor conflictuale;
c) se realizează prin utilizarea de către părți unor mijloace licite.
2. Frauda la lege în dreptul internaţional privat reprezintă:
a) o încălcare indirectă a legii;
b) o modalitatea prin care pãrţile unui raport juridic prin mijloace legale înlătură aplicarea
aplicarea legii normal competente;
c) o operaţiune prin care prin mijloace ilegale părţile unui raport juridic înlătură de la aplicare legea
normal competentă
3. Frauda la lege poate interveni:
a) în materia bunurilor imobile;
b) în materia succesiunilor;
c) în materia faptelor ilicite.
4. Sunt condiţii ale fraudei la lege:
a) utilizarea unor mijloace ilicite cu intenţia de a frauda legea;
b) voinţa părţilor în schimbarea criteriului de legătură;
c) scopul ilicit.
5. Sancţionarea fraudãrii legii constituie:
a) un caz de aplicare a ordinii publice
b) un caz de aplicare a retrimiterii
c) nici una din variante nu este corectã
6. Spre deosebire de ordinea publică, în cazul fraudei la lege:
a) se aplică legea corect competentă
b) se aplică legea română în locul legii străine
c) instanţa este obligată să cunoască conţinutul legii străine
7. Deosebirile dintre frauda la lege şi abuzul de drept sunt:
a) frauda la lege presupune folosirea unor mijloace licite pentru obţinerea unui scop ilicit;
b) abuzul de drept presupune folosirea unui drept subiectiv în alt scop decât cel recunoscut de
lege;
c) abuzul de drept presupune schimbarea criteriului de legătură pentru a se aplica altă lege decât cea
competentă
8. În care din următoarele situaţii poate interveni frauda la lege?
a) în ceea ce priveşte statutul personal, prin schimbarea cetățeniei;
b) în privinţa succesiunii, prin schimbarea reședinței obișnuite;
c) în ce priveşte statutul personal, prin deplasarea pe teritoriul altui stat.
122
1. c); 2. b); 3.b); 4. b), c); 5. c); 6.b); 7.b); 8. a), b).
Prezentați pe scurt frauda la lege în dreptul internațional privat

 D.A.Sitaru, Drept international privat. Partea generală. Partea specială.

Normele conflictuale în diferite ramuri și instituții ale dreptului privat,
Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013;
București, 2017;
 Claudiu – Paul Buglea, Dreptul Internațional Privat, Editura Universul
 Cosmin Dariescu, Fundamentele dreptului internațional privat. Ediția a
5-a, Editura Universul Juridic, București, 2018;
 Dan Lupașcu, Diana Lupașcu, Drept internațional privat, Ed. Universul
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. IX
123
CONFLICTUL DE LEGI ÎN TIMP ŞI SPAŢIU
(RESPECTAREA DREPTURILOR CÂŞTIGATE ÎN ŢARĂ STRĂINĂ)
Cuprins
1. Conflictul de legi în timp și spațiu.................................................................................................126
1.1 Noţiune............................................................................................................................................126
1.2 Comparaţie cu conflictul de legi în spaţiu...................................................................................127
1.3 Forme..............................................................................................................................................127
2. Recunoaşterea în România a drepturilor dobândite în străinătate. ..........................................128
124
2.1 Temeiul juridic al recunoaşterii în România a drepturilor dobândite în străinătate............128

2.2 Condiţiile recunoaşterii.................................................................................................................128
2.3 Efectele dreptului subiectiv dobândit potrivit legii străine.......................................................128
OBIECTIVE SPECIFICE
125
Înțeleagă noţiunea şi formele conflictului de legi în timp şi

spaţiu
1.
Să aplice regulile conflictului de legi în timp și spațiu
Identifice situațiile în care poate apărea conflictul de legi în

timp şi spaţiu
Asimileze noțiunile de bază privind recunoașterea în

România a drepturilor dobândite în străinătate
Conflictul de legi în timp și spațiu
1.1 Noțiune
126
Există conflict de legi în timp şi spaţiu, atunci când

efectele unui raport juridic născut sub imperiul unei legi
străine, se cer a fi recunoscute într-un alt stat.
între naşterea raportului juridic

sub incidenţa unui sistem de
ÎN TIMP drept şi invocarea lui, în cadrul
sistemului de drept al altui stat,
trece un interval de timp
CONFLICT
cele două sisteme de drept în

ÎN SPAŢIU prezenţă coexistă din punct de
vedere spaţial
Conflictul de legi în timp şi spaţiu = « teoria recunoaşterii drepturilor câştigate în

ţară străină » sau « teoria efectelor extrateritoriale ale drepturilor câştigate ».
Conflictul de legi în timp și spațiu poate apare:
 în domeniul dreptului material, cu privire la un drept subiectiv dobândit în
temeiul unei legi străine;
 în domeniul dreptului procesual, cu privire la un drept dobândit în baza
unei hotărâri străine, caz în care se pune problema recunoaşterii efectelor
acelei hotărâri.
1.2 Comparaţie cu conflictul de legi în spaţiu

Ambele forme de conflict sunt « în spaţiu » (sistemele de drept în prezenţă
coexistă spaţial)
127
La conflictul de legi în spaţiu sistemele de drept în prezență sunt susceptibile de

aplicare simultan, în timp ce la conflictul de legi în timp şi spaţiu, sistemele de drept se aplică
succesiv (dreptul câştigat într-un stat urmează a fi recunoscut într-un alt stat).
Exemple:
- conflict de legi în spaţiu: doi cetăţeni, unul român şi unul francez, soţi, cu
domiciliul comun în România, solicită desfacerea căsătoriei prin divorţ, situaţie în
care se pune problema legii aplicabile divorţului.
- conflict de legi în timp şi spaţiu: doi soţi, unul cetăţean român şi celalalt cetăţean
francez, divorţează în Franţa, iar cetăţeanul român se reîntoarce în România şi
solicită pensie de întreţinere de la fostul soţ, situaţie în care se pune cu prioritate
problema recunoaşterii divorţului pronunţat în Franţa.
1.3 Forme
è Raportul juridic se naşte (modifică sau stinge) în dreptul intern al unei ţări şi
apoi se invocă în altă ţară → conflictul se naşte în momentul în care se invocă în ţara
forului.
Exemplu:
Un cetăţean englez ce deţine în proprietate un imobil aflat pe teritoriul României
încheie un testament în Anglia prin care lasă acest imobil unei fundaţii. După decesul
cetăţeanului englez, fundaţia solicită în România recunoaşterea efectelor
testamentului.
è Raportul juridic se naşte (modifică sau stinge) în cadrul dreptului internaţional

privat al unei ţări, iar ulterior se invocă într-o altă ţară → apare un conflict succesiv:
un conflict de legi în spaţiu, la momentul naşterii raportului juridic şi un conflict în timp
atunci când se invocă într-un alt stat.
Exemple:
1) Un cetaţean olandez şi uncetățean irlandez se căsătoresc în Olanda şi apoi solicită
în România recunoașterea efectelor acestei căsătorii - în această situaţie, în
momentul încheierii căsătoriei, raportul juridic nu are legătură cu ţara forului,
întrucât nici unul din elementele de extraneitate nu priveau dreptul român.
Conflictul se naște în momentul solicitării recunoașterii căsătoriei pe teritoriul
României.
2) Se pronunţă divorţul dintre un cetăţean român şi un cetățean străin în Italia, iar
ulterior, se solicită recunoaşterea acestei hotărâri în România - în momentul
naşterii sale, raportul juridic avea legătură cu ţara forului, prin faptul că, cel puţin
unul din elementele sale de extraneitate priveau sistemul de drept român
(cetățenia unuia dintre soți).
128
Aceste forme ale conflictului de legi în timp și spațiu prezintă interes în planul
condițiilor recunoașterii în România a drepturilor dobândite în străinătate.
2. Recunoașterea în România a drepturilor dobândite în

străinătate
2.1 Temeiul juridic al recunoașterii în România a drepturilor

dobândite în străinătate
Temeiul recunoașterii în România a drepturilor câștigate în țară străină îl constituie art. 2567
C. civ. conform căruia ”Drepturile câştigate în ţară străină sunt respectate în România (...)”.
La nivel de principiu, din textul de lege rezultă că recunoașterea unui drept străin pe teritoriul
României este posibilă doar pentru că legea română permite acest lucru.
2.2 Condiţiile recunoaşterii
Un drept dobândit într-o țară străină poate fi recunoscut în România doar dacă
sunt îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiții:
 Dreptul să fie corect născut (modificat sau stins) conform legii străine
competente
Așadar, un drept subiectiv născut în străinătate nu poate fi recunoscut în România dacă
nu îndeplinește prioritar condițiile de valabilitate impuse de legea străină competentă. Această
cerință este aplicabilă atât în planul dreptului material cât și în planul dreptului procesual.
Pe planul dreptului material, dreptul subiectiv născut în străinătate va fi recunoscut în România

dacă s-a născut valabil potrivit legii străine aplicabile, conform normei conflictuale a sistemului
de drept străin. De exemplu, posibilitatea unei societăţi străine de a-şi deschide o reprezentanţă în
România, este condiţionată, printre altele, de dovedirea « existenţei sale legale » în ţara în care s-a
constituit.
Pe planul dreptului procesual, art. 1096 C. proc. civ. prevede că o hotărâre străină va fi
recunoscută în România dacă hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată
iar instanța care a pronunțat-o avea potrivit legii statului de sediu, competența să judece procesul
fără însă a fi întemeiată exclusiv pe prezența pârâtului ori a unor bunuri ale sale fără legătură
 Dreptul subiectiv a cărui recunoaștere se solicită să fie același cu dreptul
directă cu litigiul în statul de sediu al respectivei jurisdicții.
dobândit în străinătate
129
Pentru a fi recunoscut în România, dreptul subiectiv dobândit în străinătate trebuie să își

păstreze individualitatea, sau cu alte cuvine, să fie vorba despre același drept. Este exclusă
posibilitatea recunoașterii unui drept dobândit în străinătate care nu mai există sau a altui drept
care s-a substituit acestuia (ex: dacă căsătoria a cărui recunoaștere se solicită în România a fost
între timp anulată, hotărârea a cărei recunoaștere se invocă, a fost modificată pe parcursul
derulării procedurii de recunoaștere).
Un drept dobândit în străinătate nu își poate produce efectele în țară străină, nici dacă,
între timp, în statul în care se cere recunoașterea se naște un drept nou care îl include și pe cel
dobândit în străinătate (teoria dreptului contrar).
În planul dreptului material: dreptul dobândit într-o anumită ţară produce efecte în altă
ţară numai dacă între timp nu s-a creat în ţara unde se invocă, un drept nou care îl include pe
acela creat în străinătate: depozitarul înstrăinează un bun mobil într-o ţară în care legea acordă
proprietarului dreptul de a-l revendica de la subdobânditor, apoi bunul este transportat într-o altă
ţară a carei lege prevede ca posesia de bună – credinţă valoreaza titlu de proprietate, astfel că
proprietarul nu va mai putea revendica bunul de la noul proprietar.
În planul dreptului procesual: hotărârea străină a cărei recunoaştere se solicită a fost
modificată în timp.
 Dreptul dobândit în străinătate să nu fie contrar ordinii publice de drept

internaţional privat român.
Recunoașterea unui drept subiectiv dobândit în străinătate nu este posibilă atunci când
este contrară ordinii publice de drept internațional privat român. Condiția este expres prevăzută
de art. 2567 C. civ. conform căruia drepturile dobândite în străinătate sunt respectate în
România, ”cu excepţia cazului în care sunt contrare ordinii publice în dreptul internaţional
privat român”.
Refuzul recunoașterii pe acest temei, este impus, de asemenea, atât în planul dreptului
material cât și în planul dreptului procesual.
În planul dreptului material:

- nu poate fi recunoscut în România actul întocmit în străinătate prin care se constată voința
unilaterală a bărbatului de a desface căsătoria, fără ca legea străină aplicabilă să recunoască
femeii un drept egal, nu poate fi recunoscut în România.
- persoanele juridice străine fără scop lucrativ pot fi recunoscute în România, dacă sunt
valabil constituite în statul a cărui naționalitate o au, iar scopurile statutare pe care le urmăresc
nu contravin ordinii sociale și economice din România.
În planul dreptului procesual:
- hotărârea străină prin care s-au încălcat dispoziţiile privitoare la competenţa exclusivă a
130jurisdicţiei române nu va putea fi recunoscută în România.
2.3 Efectele dreptului subiectiv dobândit potrivit legii străine
Recunoașterea unui drept dobândit în străinătate, conduce în plan juridic la următoarele

consecințe:
 Dreptul dobândit produce, în principiu, toate efectele admise de legea străină
respectivă, dacă în statul unde se invocă nu s-a constituit între timp un drept nou care
îl include pe cel din străinătate.
Această consecință rezultă cu evidență din dispozițiile art. 2583 Cod civ. care statuează că
o persoană juridică străină care este recunoscută beneficiază de toate drepturile care decurg
din legea statutului ei organic, în afară de cele pe care statul care face recunoașterea le refuză
prin dispozițiile ei legale.
Exemplu:
- o căsătorie religioasă între doi cetăţeni străini, valabil încheiată în străinătate, va
produce în România toate efectele juridice, pe care legea străină i le recunoaşte.
 Un drept dobândit conform legii străine nu poate produce în România mai multe
efecte juridice decât în ţara în care a fost dobândit.
Exemplu:
- o hotărâre străină poate fi executată în România în termenul de prescripţie a
dreptului la executare silită din dreptul român, dar numai dacă nu se implinise
prescripţia în statul străin, în care a fost pronunţată hotărârea.
 Un drept dobândit conform legii străine nu poate produce efecte în altă ţară dacă ar
contraveni ordinii publice de drept internaţional privat.
Sarcină de lucru
1) Definiţi conflictul de legi în timp şi spaţiu;

2) Care sunt condiţiile ca un drept dobândit în străinătate să poată fi
recunoscut în România?
3) Daţi câteva exemple de drepturi dobândite în ţară străină, recunoscute
de drept în România.
131
• Conflict de legi în timp şi spaţiu apare atunci când efectele juridice ale unui
raport născut sub imperiul unei legi străine, se cer a fi recunoscute într-un alt
stat.
• Conflict de legi în timp şi spaţiu se manifestă atât în dreptul material, cu privire la un
drept subiectiv dobândit în temeiul unei legi străine, cât și în dreptul procesual cu
privire la un drept dobândit în baza unei hotărâri străine, caz în care se pune
problema recunoaşterii efectelor acelei hotărâri.
• Conflictul de legi în timp și spațiu se prezintă sub două forme. Prima formă, este
aceea în care raportul juridic se naște, se modifică sau se stinge în dreptul intern
al unei țări iar apoi, după un interval de timp, se invocă în statul forului. În
cadrul acestui tip de conflict, raportul juridic nu are inițial nicio legătură cu
sistemul de drept al forului, ci își produce efectele la nivel intern, în țara străină.
Este însă posibil, ca datorită unor împrejurări să apară ulterior interesul în a fi
recunoscut și în statul forului. Cea de-a doua formă, presupune nașterea,
modificarea sau stingerea raportului juridic în cadrul dreptului internațional
privat al unui stat, urmată de invocarea efectelor acestuia într-un alt stat. Această
formă, prezintă la rândul ei, două variante: a) în momentul nașterii, modificării
sau stingerii raportului juridic, acesta nu avea nici o legătură cu țara forului; b) în
momentul nașterii, modificării sau stingerii raportului juridic, acesta avea
legătură cu țara forului.
• Formele conflictului de legi în timp și spațiu prezintă interes în planul condițiilor
recunoașterii în România a drepturilor dobândite în străinătate.
• Conflictele de legi în timp și spațiu pot apărea în domeniul dreptului material,
atunci când se solicită recunoașterea unor drepturi subiective civile dobândite în
temeiul legii străine (ex: recunoaștere unei căsătorii încheiate într-o țară străină,
recunoașterea efectelor unui testament încheiat în fața unei autorități străine,
recunoașterea filiației unui copil din afara căsătoriei născut în străinătate) cât și
în domeniul dreptului procesual, cu privire la drepturi dobândite în baza unor
hotărâri judecătorești străine a căror recunoaștere se solicită în țara forului (ex:
recunoașterea unei hotărâri pronunțate în străinătate privind stabilirea autorității
părintești și obligațiile de întreținere față de minori, recunoașterea unei hotărâri
străine de divorț, recunoașterea unei hotărâri străine privind obligația de plată a
unei creanțe).
• Un drept dobândit într-o țară străină poate fi recunoscut în România doar dacă
sunt îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiții: a) dreptul subiectiv ce
132
se solicită a fi recunoscut să fie legal născut, modificat sau stins în conformitate
cu legea străină competentă, b) dreptul subiectiv invocat să nu fie contrar ordinii
publice de drept internațional privat român; c) dreptul subiectiv a cărui
recunoaștere se solicită să fie același cu dreptul dobândit în străinătate.
• Recunoașterea unui drept dobândit în străinătate, conduce în plan juridic la
următoarele consecințe: ca regulă, dreptul dobândit în temeiul legii străine va
produce în România toate efectele recunoscute de legea străină; un drept
dobândit în străinătate nu poate produce în România mai multe efecte decât în
țara străină în conformitate cu a cărei lege a fost creat.
1. Conflictul de legi în timp şi spaţiu:

a) apare atunci când se solicită recunoaşterea unui drept dobândit în străinătate;
b) se caracterizează prin faptul că sistemele de drept în prezenţă sunt susceptibile de aplicare
simultană;
c) nu apare decât atunci când raportul juridic este născut în cadrul internaţional.
2. Un drept dobândit în străinătate:
a) poate produce în România mai multe efecte decât în statul în care a fost recunoscut dacă
legea română dispune astfel;
b) este recunoscut în România doar sub condiţia reciprocităţii;
c) nu produce efecte în altă ţară dacă încalcă ordinea publică de drept internaţional
privat.
3. Un drept dobândit potrivit legii strãine:
a) produce toate efectele pe care i le-a dat legea respectivă;
b) produce efecte în altă ţară chiar dacă contravine ordinii publice a ţării respective;
c) nici una din variante nu este corectă.
4. Care din variantele de mai jos sunt forme sub care se poate prezenta confllictul de legi
în timp şi spaţiu?
a) raportul juridic se naşte, se modifică, se transmite sau se stinge în cadrul dreptului
intern al unei anumite ţări, dar se invocă ulterior într-o altã ţară;
b) raportul juridic se naşte, se modifică, se transmite sau se stinge în cadrul dreptului
internaţional privat şi se invocă ulterior în altă ţară;
c) nici toate variantele sunt corecte.
5. Prin "teoria recunoaşterii drepturilor dobândite" se înţelege:
a) situaţia în care raportului juridic îi este susceptibil a i se aplica simultan două sau mai multe
sisteme de drept ce aparţin unor state diferite;
b) situaţia juridică dobândită conform unei legi a unei ţări ce poate fi recunoscută în altă
ţară;
c) nici una din variante nu este corectă.
133
1. a); 2.c); 3.a); 4.a),b); 5.b).
Redactați o scurtă lucrare în care să prezentați diferențele dintre conflictul de legi în

timp și spațiu și conflictul de legi în spațiu.

București, 2017;
134
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. X
CONFLICTUL MOBIL DE LEGI
135
Cuprins
1. Conflictul mobil de legi...................................................................................................................137
1.1 Noţiune............................................................................................................................................137
1.2 Domeniul în care poate interveni conflictul mobil de legi.........................................................137
2. Comparaţie cu alte tipuri de conflict.............................................................................................138
2.1 Comparaţie cu conflictul de legi în timp şi spaţiu......................................................................138
2.2 Comparaţie cu conflictul în timp al legilor interne ale unui stat..............................................138
3. Soluţionarea conflictului mobil de legi..........................................................................................138
136
OBIECTIVE SPECIFICE
Înțeleagă instituția conflictului mobil de legi
Stabileească domeniile în care poate să apară conflictul mobil

de legi
Identifice soluțiile conflictului mobil de legi
137
Realizeze comparații între conflictul mobil de legi, conflictul

de legi în timp şi spaţiu și conflictul în timp al legilor interne
1. Conflictul mobil de legi
1.1 Noțiune
Ne aflăm în prezența conflictului mobil de legi atunci

când un raport juridic este supus în mod succesiv,
reglementării a două sau mai multe sisteme de drept,
datorită mobilității criteriilor de legătură ale normei
conflictuale.
Un astfel de conflict de legi, apare de exemplu, în cazul în care un doi soți cetățeni
străini își stabilesc reședința obișnuită într-un alt stat. În acest caz, urmează a stabili care dintre
sistemele de drept sunt aplicabile efectelor generale ale căsătoriei, cel al noului stat în care soții
și-au stabilit reședința obișnuită sau sistemul de drept în care au locuit anterior cei doi soți?
Particularitățile acestui tip de conflict sunt următoarele:
- afectează legea internă aplicabilă și nu doar norma conflictuală avută în vedere;
- schimbarea criteriului de legătură prin voința părților și nu prin intervenția
legiuitorului.
1.2 Domeniul în care poate interveni conflictul mobil de legi
Domeniile în care poate să apară conflictul mobil de legi sunt doar acelea, în cadrul
cărora normele conflictuale prezintă criterii de legătură mobile, care, pot fi
schimbate/deplasate, conducând și la modificarea legii aplicabile unui raport juridic.
 statutul personal al persoanei fizice (stare civilă, capacitate, relaţii de

familie) prin schimbarea cetăţeniei, reședinței obișnuite sau domiciliului;
 statutul organic al persoanei juridice, prin schimbarea sediului social;
 statutul real mobiliar, prin deplasarea bunului mobil în altă ţară;
 în materia drepturilor creditorilor asupra patrimoniului debitorului,
când debitorul îşi schimbă cetăţenia sau reședința obișnuită într-o altă
ţară (având în vedere că drepturile creditorilor ar putea fi supuse legii
reședinței obișnuite a debitorului);
 în privinţa formei testamentului, dacă testatorul îşi schimbă cetăţenia
sau reședința obișnuită înainte de deces;
Conflictul mobil de legi nu este specific materiilor în care criteriile de legătură ale
normelor conflictuale sunt fixe.
138
2. Comparație cu alte tipuri de conflict
2.1 Comparaţie cu conflictul de legi în timp şi spaţiu

Atât conflictul mobil de legi cât și în conflictul de legi în timp și spațiu presupun
aplicarea succesivă a două sau mai multe sisteme de drept care coexistă din punct de vedere
spațial.
Deosebirea dintre aceste două tipuri de conflict constă în principal în faptul că, în timp
ce conflictul de legi în timp și spațiu nu presupune o schimbare a criteriilor de legătură și ca
urmare nici a legii aplicabile, ci drepturile dobândite în străinătate sub imperiul legi străine se
solicită a fi recunoscute în altă țară, conflictul mobil de legi, implică însăși schimbarea
criteriilor de legătură a normei conflictuale, fapt ce atrage și modificarea legii aplicabile
raportului juridic.
2.2 Comparaţie cu conflictul în timp a legilor interne ale unui stat

Atât în cazul conflictului mobil de legi cât și în acela al conflictului în timp al legilor
interne ale unui stat, suntem în prezența unor legi care se aplică în mod succesiv unui raport
juridic.
Deosebirile dintre cele două tipuri de conflict sunt următoarele:
a) conflictul în timp se realizează în spațiul teritorial al unui stat și implică două de legi
interne ceea ce nu este specific conflictului mobil de legi, în cadrul căruia, succesiunea implică
două legi a unor state diferite;
b) în cadrul conflictului de legi în timp, legea anterioară este abrogată și înlocuită de
noua lege, în timp ce, în cadrul conflictului mobil de legi, ambele legi rămân în vigoare, chiar
dacă ele se aplică succesiv raportului juridic.
3. Soluționarea conflictului mobil de legi
Regula: conflictul mobil de legi se soluţionează conform dispoziţiilor

normelor conflictuale sau ale altor norme juridice din sistemul de drept al
forului.
Soluționarea conflictului mobil de legi în dreptul român se realizează în două modalități

diferite.
Ca o primă modalitate, conflictul mobil de legi se rezolvă de către normele conflictuale
astfel: fie se acordă prioritate legii vechi (anterioare), fie se acordă prioritate legii noi, fie se
stabilește întinderea aplicabilității în timp a fiecăreia dintre aceste legi asupra raportului
juridic (sistem mixt).
Cea de-a doua modalitate, întâlnită mai rar, presupune aplicarea legii mai favorabile
(mitior lex).
139
În măsura în care norma conflictuală nu oferă nicio soluție (”legea tace”), prin analogie,
se aplică normele dreptului tranzitoriu intern, ținându-se însă cont de particularitățile cadrului
internațional în care apare conflictul.
Exemple
- art. 2.596 alin. (3) Cod Civil - « [....] dacă soţii
Cazuri în care se dă prioritate legii au ales legea aplicabilă regimului matrimonial, ea
vechi rămâne aceeaşi, chiar dacă soţii îşi schimbă
reşedinţa obişnuită sau cetăţenia».
- art. 2.603 alin. (2) Cod Civil – “dacă înainte de
naşterea copilului, căsătoria părinţilor a încetat
sau a fost desfăcută, se aplică legea care, la data
încetării sau desfacerii, îi cârmuia efectele ».
- art.2.574 Cod Civil: « declararea morţii,
stabilirea decesului şi a datei prezumata a morţii,
Cazuri în care se dă prioritate legii precum şi prezumţia că cel dispărut este în viaţă,
noi sunt cârmuite de ultima lege naţională a
persoanei dispărute. Dacă această lege nu poate fi
identificată, se aplică legea româna ».
- Art. 2.586 alin. (1) Cod civ. : ”Condițiile de fond
cerute pentru încheierea căsătoriei sunt
determinate de legea națională a fiecăruia dintre
viitorii soți la momentul celebrării căsătoriei”
Situaţii în care se indică până când - art.2.591 alin. (3) Cod Civil: « Soţii pot alege
se produc efectele legii vechi şi de oricând o altă lege aplicabilă regimului
când se aplică legea nouă. matrimonial, [...]. Legea nouă produce efecte
numai pentru viitor dacă soţii nu au dispus altfel,
şi nu poate prejudicia, în niciun caz, drepturile
terţilor”.
- art. 2.596 alin. (2) Cod Civil: « Dacă ambii soţi
îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau, după caz,
cetăţenia, legea comună a noii reşedinţe obişnuite
sau a noii cetăţenii se aplică matrimonial numai
pentru viitor, dacă soţii nu au convenit altfel, şi, în
niciun caz, nu poate prejudicia drepturiel terţilor
”.
- art.2.575 Cod Civil: « schimbarea legii

naţionale a persoanei nu aduce atingere
Cazuri în care se aplică principiul majoratului dobândit potrivit legii aplicabile la
legii mai favorabile (mitior lex). momentul dobândirii »
- art.2.605 alin.(1) Cod Civil : « filiaţia copilului
din afara căsătoriei se stabileşte potrivit legii
naţionale a copilului de la data naşterii. Dacă
copilul are mai multe cetăţenii, altele decât cea
română, se aplică legea cetăţeniei care îi este mai
favorabilă ».
140
Sarcină de lucru
1) Identificaţi dispoziţii ale Codului Civil care cuprind reglementări

privind modul de soluţionare a conflictului mobil de legi
2) Un cetăţean român şi un cetăţean belgian, soţi, cu domiciliul comun în
Belgia, se stabilesc în România. Care este legea aplicabilă efectelor
căsătoriei?
3) Care este legea aplicabilă bunurilor din masa succesorală rămasă de
pe urma unui cetăţean român cu domiciliul în Germania?
• Conflictul mobil de legi reprezintă situaţia în care un raport juridic este supus
succesiv, la două sisteme de drept diferite, ca urmare a deplasării punctului de
legătură al normei conflictuale aplicabile.
• Domeniile în care poate să apară conflictul mobil de legi sunt doar acelea, în cadrul
cărora normele conflictuale prezintă criterii de legătură mobile, care, pot fi
schimbate/deplasate, conducând și la modificarea legii aplicabile unui raport juridic.
• Acest tip de conflict nu este specific materiilor în care criteriile de legătură ale
normelor conflictuale sunt fixe.
• În dreptul român soluționarea conflictului mobil de legi se realizează în două
modalități diferite. Într-o primă modalitate, conflictul mobil de legi se rezolvă de
către normele conflictuale, fie acordând prioritate legii vechi, fie acordând
prioritate legii noi. Uneori, norma conflictuală stabilește întinderea aplicabilității
în timp a fiecăreia dintre legi (veche sau nou) asupra raportului juridic. Cea de-a
doua modalitate, presupune aplicarea legii mai favorabile. În măsura în care
norma conflictuală nu oferă nicio soluție se aplică prin analogie normele
dreptului tranzitoriu intern, ținându-se însă cont de particularitățile cadrului
internațional în care apare conflictul.
141
1. Conflictul mobil de legi:

a) apare ca urmare a schimbării normei conflictuale;
b) presupune coexistenţa în timp a două sisteme de drept;
c) apare atunci când raportului juridic i se aplică o normă conflictuală cu puncte de legatură
variabile.
2. Conflictul mobil de legi poate apărea:
a) în cazul statutului organic al persoanei juridice, prin schimbarea sediului social;
b) în materia bunurilor imobile;
c) în cazul raporturilor de căsătorie prin schimbarea reşedinţei obişnuite comune.
a) se soluţionează întotdeauna prin aplicarea legii noi, incidentă ca urmare a schimbării criteriului de
legătură;
b) se soluţionează prin aplicarea principiului legii mai favorabile în materia filiaţiei copilului
născut în afara căsătoriei, dacă acesta are două sau mai multe cetăţenii;
c) nici un din variante nu este corectă.
4. Ipoteza deplasării punctului de legătura dintr-un stat în altul, într-un raport juridic de drept
internațional privat corespunde:
a) conflictului de legi în timp și spațiu;
b) conflictului de legi în timp;
c) conflictului mobil de legi.
a) apare ca urmare a succesiunii în timp a normelor conflictuale datorate modificărilor legislative din
sistemul de drept al forului;
b) poate apărea în domeniile în care punctele de legătură sunt mobile;
c) se soluționează întotdeauna prin aplicarea legii noi, incidentă ca urmare a schimbării criteriului de
legătură.
1. c), 2.a),c); 3.b); 4.c);5.b).
Realizați o scurtă lucrare în care să prezentați situații în care apare conflictul mobil de
legi.
142

București, 2017;
143
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. XI
CONFLICTUL ÎN TIMP AL NORMELOR CONFLICTUALE
144
Cuprins
1. Conflictul în timp al normelor conflictuale...................................................................................146
1.1 Noţiune............................................................................................................................................147
1.2 Soluţionarea conflictului în timp al normelor conflictuale ale forului.....................................147
2. Conflictul în timp al normelor materiale din dreptul străin care constituie lex causae...........147
2.1 Noțiune ...........................................................................................................................................147
2.2 Soluţionarea conflictului în timp al normelor materiale din dreptul străin care constituie lex
causae....................................................................................................................................................147
3. Conflictul în timp al convenţiilor internaţionale și normelor Uniunii Europene......................148
3.1 Noţiune............................................................................................................................................149
3.2 Soluţionarea conflictului în timp al convenţiilor internaţionale și normelor U.E. ................ 149
145
OBIECTIVE SPECIFICE
Înțeleagă instituția conflictului în timp a normelor

conflictuale
Analizeze modul de soluționare a conflictului în timp a

normelor conflictuale
Înțeleagă regulile după care se soluționaează fiecare tip de

conflict în timp
Realizeze comparații între tipurile de în timp
146
1. Conflictul în timp a normelor conflictuale
1.1 Noțiune
Conflictul în timp al normelor conflictuale apare în

cazul schimbării normei conflictuale în cadrul
aceluiaşi sistem de drept.
Particularitatea acestui tip de conflict este aceea că, el apare în dreptul intern
al statului și nu în cadrul internațional.
În sistemul de drept internaţional privat român, odată cu intrarea în vigoare a
noului Cod civil (1 octombrie 2011), un conflict în timp al normelor conflictuale s-a creat ca
urmare a abrogării art. 1-33 și 36 – 147 din Legea 105/1992, prin art. 230 lit. q) din Legea nr.
71/2011 de punere în aplicare a Legii 287/2009 privind Codul civil. Dispozițiile legale abrogate
au fost înlocuite de cele din Cartea a VII – a, ”Dispoziții de drept internațional privat”.
Soluționarea conflictului temporal se realizează potrivit regulilor de la art. 207 din Legea
71/2011. Textul legal care cuprinde dispoziții tranzitorii și de punere în aplicare a normelor
conflictuale, prevede în alin (1) că dispozițiile cărții a VII-a "Dispoziții de drept internațional
privat" a noul Cod civil se aplică ”numai în cauzele deduse instanței judecătorești sau
autorității competente după data intrării în vigoare a Codului civil, având ca obiect raporturi
juridice cu elemente de extraneitate, indiferent de data și locul încheierii actelor ori producerii
sau săvârșirii faptelor generatoare ale respectivelor raporturi juridice”.
În materia normelor conflictuale și materiale de procedură un conflict de legi a apărut ca
urmare a abrogării art. 148 – 181 din Legea nr. 105/1992 prin Codul de procedură civilă.
Soluționarea acestui conflict se realizează prin aplicarea dispozițiilor tranzitorii cuprinse în art.
3 și 4 din Legea 76/2012 privind punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă.
În art. 3 alin. (1) din Legea 76/2012 se prevede că dispozițiile Codului de procedură
civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare.
Prin urmare, în materia procesului civil internațional, atât în faza de judecată cât și în faza
executării, pentru soluționarea conflictului în timp, prezintă relevanță doar momentul sesizării
instanței de judecată sau a executorului judecătoresc ori a altei autorități competente în
executare, și nu momentul nașterii raportului juridic.
Noile dispoziții nu se aplică nici proceselor începute prin cereri depuse, în condițiile
legii, la poștă, unități militare sau locuri de deținere înainte de data intrării în vigoare a Codului
de procedură civilă chiar dacă respectivele cereri sunt înregistrate la instanță după această dată
147
[art. 3 alin. (2)]. Așadar, ca regulă aplicabilă și în cadrul dreptului internațional privat, pentru a
reține aplicarea noilor normelor conflictuale și materiale de procedură, este esențial ca la data
intrării în vigoare a codului de procedură civilă cererea să fi fost deja înregistrată la instanța de
judecată sau executor ori altă autoritate investită cu executarea.
În art. 4 din aceeași Lege 76/2012, regăsim o prevedere specială (în concordanță cu cele
de la art. 3), conform căreia dispozițiile art. 614 din Codul de procedură civilă se aplică numai
executărilor silite începute după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă.
Regulile art. 3 și 4 din Legea 76/2012 asigură atât principiul aplicării imediate a legi
procedurale noi precum și pe cel al neretroactivității legii.
În cazul în care apare un conflict între normele procedurale actuale aplicabile procesului
civil internațional și norme noi, se aplică dispozițiile art. 24 – 28 din Capitolul III (”Aplicarea
legii de procedură civilă”) ale Codului de procedură civilă.
1.2 Soluţionarea conflictului în timp al normelor conflictuale ale forului
Soluționarea conflictului în timp al normelor conflictuale se realizează prin

aplicarea dreptului tranzitoriu intern, cu excepția cazului în care o lege
nouă nu prevede, în mod expres, o altă soluție.
2. Conflictul în timp al normelor materiale din dreptul străin

care constituie lex causae
2.1 Noțiune
În situația în care norma conflictuală a forului

trimite la un sistem de drept străin, a cărui norma
materială determinată ca lex causae este înlocuită de
o altă lege, ne aflăm în fața unui conflict al normelor
dreptului străin
2.2 Soluţionarea conflictului în timp al normelor materiale din dreptul

străin care constituie lex causae
Conflictul în timp al normelor materiale din dreptul străin care constituie

lex causae, în general, se soluționează potrivit regulilor dreptului
tranzitoriu străin.
148
Art. 208 din Legea 71/2011 conține regulile tranzitorii aplicabile în această situație, ce
acoperă aproape întreaga arie a situațiilor care pot apărea în practică.
Astfel, în conformitate cu art. 208 alin (1) ”Când dreptul substanțial aplicabil unor
raporturi cu elemente de extraneitate, desemnat de părți sau, după caz, de autorul actului
unilateral, conform dispozițiilor cărții a VII-a a Codului civil, a cunoscut modificări până la
data aplicării sale, se aplică normele pertinente ale acestuia în vigoare la data desemnării, în
lipsă de prevederi contrare în cartea a VII-a a Codului civil”.
În doctrină72, pe bună dreptate se arătă că această soluție este principial greșită, întrucât
trimiterea la legea străină, chiar și prin voința părților (lex voluntatis), se realizează de fapt la
întregul sistem de drept străin, care trebuie privit ca un întreg, astfel încât nu se poate ignora
caracterul său actual, în sensul că se aplică în conținutul său din momentul aplicării, ținându-se
cont și de prevederile dreptului tranzitoriu străin. De altfel, aplicarea principiilor dreptului
tranzitoriu străin, atât în situația în care legea străină se desemnează după criterii obiective ca și
atunci când se realizează prin voința părților, era de tradiție în dreptul român.
Art. 208 alin. (2) dispune că ”Dacă în dreptul străin stabilit conform regulilor cărții a VII-
a a Codului civil ca fiind dreptul aplicabil în cauză a avut loc o tranziție legislativă, normele de
drept substanțial aplicabile în cauză se determină potrivit regulilor de drept tranzitoriu
prevăzute în acest sistem de drept”
În cel al doilea caz, legiuitorul optează pentru aplicarea regulilor dreptului tranzitoriu din
sistemul de drept străin, la care norma conflictuală trimite.
Soluția este previzibilă fiind în concordanță cu faptul că legea străină reținută ca fiind
aplicabilă cu titlu de lex causae este privită din perspectiva dreptului român, ca element de
drept, prin urmare ea se va aplica cu respectarea regulilor proprii de interpretare și aplicare.
Art. 208 alin. (3) reglementează ipoteza conflictului în timp al normelor conflictuale din
sistemul de drept străin, ce constituie lex causae. Sub acest aspect, se arată că, în cazurile de
acceptare a retrimiterii, în condițiile prevăzute la art. 2.559 din Codul civil, regula de drept
internațional privat străină este luată în considerare în forma și conținutul existente la
momentul identificării dreptului străin aplicabil. Prin urmare, dacă între momentul nașterii
raportului juridic și soluționarea conflictului de legi, apar modificări în ceea ce privește norma
conflictuală străină, aplicabilă va fi întotdeauna, norma conflictuală străină în vigoare la
momentul soluționării conflictului, mai exact la data la care, instanța sau autoritatea competentă
română localizează raportul juridic litigios în sistemul de drept străin.
3. Conflictul în timp al convenţiilor internaţionale și normelor

Uniunii Europene
3.1 Noțiune
72
D. Sitaru, op. cit, p. 141
149
Conflictul în timp al convenţiilor internaţionale și

normelor Uniunii Europene apare în cazul în care o
convenţie sau o reglementare a Uniunii Europene
este înlocuită cu alta.
3.2 Soluţionarea conflictului în timp al convenţiilor internaţionale și

normelor Uniunii Europene
În general, noua convenție sau după caz noua reglementare conține dispoziții privind
modul de soluționare a problemelor tranzitorii. Acestea, pot fi după caz, fie că vechea
convenție sau reglementare (ex: Regulament) se aplică și după încetarea valabilității sale,
pentru actele juridice încheiate în baza acesteia dar care nu au fost integral executate până la
data expirării ei, fie că noua convenție/reglementare se aplică ea acestor efecte. Spre exemplu,
art. 24 alin. (1) coroborat cu art. 28 din Regulamentul (CE) nr. 593/2008, care reglementează
raportul cu Convenția de la Roma privind legea aplicabilă obligațiilor (1980), prevăd că în
statele membre Regulamentul înlocuiește convenția de la Roma, regulamentul urmând a se
aplica începând cu data de 17 decembrie 2009.
În lipsa unor prevederi explicite, un astfel de conflict de legi se soluționează prin
aplicarea dreptului tranzitoriu intern, adaptate specificului raportului juridic internațional
privat respectiv.
Sarcină de lucru
1) Definiți conflictul în timp al normelor conflictuale ;

2) Cum se soluţionează conflictul în timp al normelor conflictuale ale
forului?
150
• Conflictul în timp al normelor conflictuale apare atunci când, în cadrul aceluiași

sistem de drept, o normă conflictuală veche este înlocuită de o altă normă
conflictuală nouă. Particularitatea acestui tip de conflict este aceea că, el apare în
dreptul intern al statului și nu în cadrul internațional.
• Ca regulă, în cadrul sistemului nostru de drept, soluționarea conflictului în timp al
normelor conflictuale române se realizează aplicându-se prin analogie, regulile
dreptului tranzitoriu intern, cu excepția cazului în care legea nouă nu prevede, în
mod expres, o altă soluție.
• În situația în care norma conflictuală a forului trimite la un sistem de drept
străin, a cărui norma materială determinată ca lex causae este înlocuită de o altă
lege, ne aflăm în fața unui conflict al normelor dreptului străin, care, în general,
se soluționează potrivit regulilor dreptului tranzitoriu străin.
• Conflictul în timp al normelor convenționale apare atunci când o convenție este
înlocuită de altă convenție. În general, noua convenție sau după caz noua
reglementare conține dispoziții privind modul de soluționare a problemelor
tranzitorii. Acestea, pot fi după caz, fie că vechea convenție se aplică și după
încetarea valabilității sale, pentru actele juridice încheiate în baza acesteia dar
care nu au fost integral executate până la data expirării ei, fie că noua convenție
se aplică ea acestor efecte. În lipsa unor prevederi explicite în noua convenție, un
astfel de conflict de legi se soluționează prin aplicarea dreptului tranzitoriu intern,
adaptate specificului raportului juridic internațional privat respectiv
1. Conflictul în timp al normelor conflictuale:

a) apare atunci când normele conflictuale coexistă în timp și spațiu;
b) se soluționează întotdeauna potrivit regulilor din sistemul de drept străin;
c) se soluționează potrivit regulilor dreptului tranzitoriu.
2. Conflictul de legi în timp:
a) implică conflictul între legea română și legea străină;
b) implică şi conflictul de suveranități;
c) există atunci când legea străină determinată ca lex causae este înlocuită de o altă lege.
3. Conflictului în timp al normelor Uniunii Europene se soluționează:
a) se soluţionează potrivit regulilor dreptului tranzitoriu din dreptul român;
b) se soluţionează după dispozițiile privind modul de soluționare a problemelor tranzitorii din
noua normă europeană;
c) potrivit regulilor din sistemul de drept străin, a cărui lege urmează a se aplica cu titlu de lex causae.
4. Următoarele afirmați sunt false:
a) ca regulă, în dreptul român, soluționarea conflictului în timp al normelor conflictuale române se
realizează aplicându-se prin analogie, regulile dreptului tranzitoriu intern;
b) conflictul în timp al normelor convenționale apare atunci când o convenție este înlocuită de altă
convenție;
151
c) conflictul în timp al normelor conflictuale din dreptului străin, se soluționează potrivit regulilor
dreptului tranzitoriu din sistemul de drept român.
5. În materia conflictului în timp al normelor convenționale:
a) în lipsa unor prevederi explicite, conflictul se soluționează prin aplicarea dreptului tranzitoriu
intern, adaptat specificului raportului juridic internațional privat;
b) este statuată regula potrivit căreia, vechea convenție nu se va mai aplica după încetarea valabilității
sale actelor juridice încheiate în baza acesteia dar care nu au fost integral executate până la data expirării
ei;
c) în lipsa unor prevederi explicite, conflictul se soluționează prin aplicarea dreptului tranzitoriu străin,
adaptat specificului raportului juridic internațional privat;
1. a); 2.c); 3.b); 4.c); 5.a).
Realizați o scurtă lucrare în care să expuneți modul de soluționare a fiecărui tip de

conflict de legi în timp.

București, 2017;
152

153
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. XII
APLICAREA LEGII STRĂINE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

PRIVAT
154
Cuprins
1. Noţiunea de lege străină .................................................................................................................156
2. Titlul cu care se aplică ...................................................................................................................156
3. Moduri de aplicare a legii străine..................................................................................................157
3.1 Aplicarea legii străine ca lex cause...............................................................................................157
3.2 Aplicarea legii străine altfel decât ca lex causae.........................................................................157
3.2.1 Condiţia reciprocităţii ...............................................................................................................157
3.2.2 Încorporarea contractuală a legii străine.................................................................................158
4. Proba legii străine............................................................................................................................158
4.1 Sarcina probei................................................................................................................................158
4.2 Mijloacele de probă.......................................................................................................................159
5. Consecinţele imposibilităţii de probare a legii străine.................................................................159
6. Interpretarea legii străine...............................................................................................................159
11. Bibliografie minimală....................................................................................................................162
155
OBIECTIVE SPECIFICE
Înțeleagă noțiunea de ”lege străină” și titlul cu care legea

străină se aplică raporturilor juridice cu element de
extraneitate
Își însușească minimele cunoștințe privind conceptul de

încorporare a legii străine
Prezinte aspectele esențiale privind sarcina probei și

mijloacele de probă a legii străine
Stabilească care sunt modurile de interpretare a legii străine
Aplicarea legii străine în dreptul internaţional privat

156
1. Noțiune
În sens larg, prin lege străină se înțelege întregul

sistem de drept străin, respectiv: actele normative,
cutuma, uzanţele, practica judiciară (sistemul common
law), etc.
În sens restrâns, prin lege străină se înțelege legea
propriu – zisă.
Dreptul internaţional privat are în vedere sensul larg al
noţiunii de lege străină, şi anume întregul sistem de
drept.
Legea străină nu se declară aplicabilă în baza propriei autorități ci ca urmare a trimiterii

realizate prin intermediul normei conflictuale a forului. Așadar, este fără de îndoială că temeiul
aplicării legii străine o constituie însăși legea forului, care stabilește condițiile și întinderea
aplicării legii străine. Aplicarea legii străine, presupune un act al unui organ competent, de
exemplu, al instanței de judecată, prin care se realizează prevederile acestei legi, în sensul că se
naște, se modifică sau se stinge un raport juridic, iar aceasta se face în conformitate cu
dispozițiile legii străine aplicate, în temeiul normelor conflictuale proprii.
Atunci când dreptul forului trimite la o lege străină, aplicarea acesteia devine obligatorie,
în același mod ca și cu aceleași garanții ca și dreptul forului 73, fie în baza caracterului imperativ
al normei conflictuale, fie, atunci când norma nu are un astfel de caracter, în baza principiului
autonomiei de voință a părților74.
2. Titlul cu care se aplică legea străină

În dreptul internaţional privat român legea străină la care norma
conflictuală trimite se aplică în calitate de element de drept. Legea
străină se bucură de aceeaşi consideraţie ca şi legea naţională.
3. Moduri de aplicare a legii străine

73
O Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, Manual de drept internațional privat, Ed. Hamangiu, București, 2008, p.
133
74
D. Sitaru, op. cit, p.79
157
3.1 Aplicarea legii străine ca lex causae

În cazul în care, competența legii străine în reglementarea unui raport juridic cu element
de extraneitate se determină în temeiul normei conflictuale a sistemului de drept al forului,
aplicarea legii străine se realizează cu titlu de lex causae.
Plecând de la premisa că legea străină se aplică diferit de al un sistem de drept la altul,
aplicarea sa ca lex causae prespune că raportul juridic cu element de extraneitate va fi
guvernat, sub toate aspectele, de către legea străină, care urmează să fie interpretată și
aplicată exact ca și în țara sa de origine.
3.2 Aplicarea legii străine altfel decât ca lex causae
3.2.1 Condiţia reciprocităţii
Regula → În sistemul de drept român, operează regula conform căreia legea străină se
aplică independent de condiția reciprocității. Această regulă este instituită de art. 2561
alin. (1) C. civ. conform căruia ”Aplicarea legii străine este independentă de condiţia
reciprocităţii”.
Excepţia → legea română impune condiția reciprocității în anumite materii, așa cum ne
arată ci art. 2561 alin. (2) C. civ. ”Dispoziţiile speciale prin care se cere condiţia reciprocităţii
în anumite materii rămân aplicabile. Îndeplinirea condiţiei reciprocităţii de fapt este
prezumată până la dovada contrară care se stabileşte de Ministerul Justiţiei, prin consultare
cu Ministerul Afacerilor Externe”.
Reciprocitatea presupune ca unei anumite situații juridice să i se aplice legea străină,
numai dacă și sistemul de drept străin, în mod corespondent, pentru o situație juridică similară
prevede aplicarea legii forului.
Exemple în care legea română cere expres condiţia reciprocităţii:
- art. 2.582 alin. (2) Cod Civil - recunoaşterea persoanelor juridice străine fără scop
lucrativ
- art.76 din O.G. nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată, cu modificări,
prin Legea nr. 246/2005 – privind recunoaşterea persoanelor juridice străine fără scop
patrimonial
Pentru a opera principiul reciprocităţii, normele conflictuale trebuie să

aibă aceleaşi puncte de legatură.
Aplicarea legii materiale străine atunci când operează condiţia
reciprocităţii, este condiţionată de aplicarea simetrică a legii forului.
Reciprocitatea poate fi, în principiu, de trei feluri:

 legislativă - izvorul reciprocităţii este norma din sistemul legislativ
străin, respectiv român ;
 diplomatică - izvorul reciprocităţii este convenţia internaţională la care
România este parte;
 de fapt - reciprocitatea este aplicată în practica autorităţilor competente
din statele respective.
158
În cazul existenţei reciprocităţii, legea străină nu este aplicată cu titlu de lex causae, ci
reprezintă o condiţie a aplicării legii forului.
3.2.2 Încorporarea contractuală a legii străine
Recepţiunea contractuală sau încorporarea legii străine este situaţia în care părţile
unui contract fac trimitere la o lege străina, nu în scopul de a se aplica contractului cu titlu de
lex causae, ci pentru a servi ca mijloc de interpretare sau completare a respectivului contract.
Legea străină la care părţile fac trimitere prin contract, devine parte din cuprinsul
acestuia, reglementându-i conţinutul.
Deosebiri între aplicarea legii străine ca lex causae si încorporarea

contractuală a acesteia:
Aplicarea legii străine ca lex Încoporarea contractuală

causae
 legea este privită ca ansamblul  legea străină nu este privită ca un întreg sistem
sistemului de drept străin; de drept. Se aplică doar norma la care părţile fac
trimitere;
 legea străină îşi păstrează tipologia  legea străină are valoare juridică de clauză
de element de drept; contractuală (element de fapt);
 se aplică legea în vigoare la  se aplică legea străină în vigoare la momentul

momentul în care norma conflictuală incorporării ei, fără a interesa dacă a fost între timp
trimite la ea abrogată sau a suferit modificări
4. Proba legii străine

4.1 Sarcina probei
Sarcina probei revine atât judecătorului cât şi părţii.
Art.2.562 alin. (2) Cod Civil: « partea care invoca o lege strănă poate fi obligată să
facă dovada conţinutului ei ».
În situaţia în care aplicarea dreptului străin este obligatorie, instanţa va lua toate
măsurile şi va depune toate diligenţele pentru a stabili conţinutul şi înţelesul legii străine,
putând dispune din oficiu administrarea mijloacelor de probă necesare.
Instanţa poate cere concursul părţilor sau sprijinul autorităţilor abilitate: Ministerul de
Justiţie, Ministerul Afacerilor Externe, etc, pentru a primi informaţiile necesare despre legea
străina.
Regula împărţirii sarcinii probei este aplicabilă şi în litigiile supuse arbitrajului
comercial internaţional.
4.2 Mijloacele de probă
159
Mijloace de probă directe: culegeri de acte normative, culegeri de jurisprudenţă;

Mijloace de probă indirecte procurate de la autorităţile competente din statul străin ori
de la organismele reprezentative ale acestuia în România: certificate eliberate de Ministerul
Justiţiei din statul respectiv, certificate de cutumă sau alte atestări emise de notarii publici sau
Camera de Comerţ din acel stat, certificate eliberate de ambasadele sau consulatele statelor
respective în România, informaţii de la organizaţiile de cult corespondente în Romania etc.
Art. 2.562 alin. (1) din Codul Civil consacră principiul libertăţii instanţei şi a părţilor în
alegerea mijloacelor de dovadă a legii străine ( « conţinutul legii străine se stabileşte de
instanţa judecătorească prin atestări obţinute de la organele statului care au edictat-o, prin
avizul unui expert sau în alt mod adecvat »)
Atunci când pentru stabilirea conținutului legii străine instanța solicită sprijinul
autorităților, procedura pe care urmează este reglementată de Legea nr. 189/2003 privind
asistența judiciară internațională în materie civilă și comercială 75. În cadrul Capitolului IV
(Informații asupra dreptului străin) se arată că autoritatea centrală care solicită ministerelor de
justiție din alte state informații despre dreptul străin, la cererea instanțelor judecătorești române,
pentru cazuri judiciare determinate, este Ministerul Justiției (art. 29).
Forţa probantă a mijloacelor de dovadă provenind din străinătate este asimilată, în
pirncipiu, celei prevăzute de legea română.
5. Consecinţele imposibilităţii de probare a legii străine

Atunci când există imposibilitate de a stabili conţinutul legii străine, se aplică legea
română (Art. 2.562 alin. (3) din Codul Civil: « în cazul imposibilităţii de a stabili, în termen
rezonabil, conţinutul legii străine, se aplică legea româna »).
Argumente în favoarea aplicării legii române:
a) litigiul nu poate ramâne nesoluţionat pe motivul necunoaşterii legii
străine sau pe motiv ca dispoziţiile acesteia sunt neîndestulatoare. În caz
contrar, judecătorul ar fi culpabil de denegare de dreptate ;
b) se prezumă relativ că, odată stabilită competenţa instanţelor române,
părţile au acceptat aplicarea subsidiară a legii române, dacă nu pot
determina conţinutul legii străine.
6. Interpretarea legii străine

« Interpretarea legii străine » = lămurirea înţelesului noţiunilor şi termenilor
utilizaţi de legea străină.
Legea străină trebuie privită în globalitatea sa, și anume, ca o normă de drept
componentă a unui întreg sistem juridic, împreună cu care formează un tot unitar. În acest
context, problema interpretării și aplicării legii străine implică o activitate complexă care trece
de la identificarea regulilor pe care respectivul sistem de drept străin le consideră apte a
reglementa situația juridică concretă, la constatarea semnificației pe care aceste reguli le au în
propriul lor context legislativ. Drept urmare, în procesul de interpretare și aplicare a legii
străine, judecătorul român trebuie să respecte pe deplin regulile interpretative precum și
75
În vigoare de la 18 iulie 2003, republicată în M. Of. Partea I nr. 392 din 04 iunie 2015
160
valorile fundamentale specifice sistemului de drept din care face parte legea străină. De aici
rezultă inclusiv necesitatea, ca ori de câte ori este posibil, să se ia în considerare inclusiv
soluțiile de interpretare doctrinară și jurisprudențială consacrate în cadrul respectivului sistem
de drept.
Interpretarea legii străine competente se face conform regulilor de interpretare

existente în sistemul de drept a statului care a edictat-o. Legea străină trebuie
aplicată asa cum este aplicată în ţara de origine.
Sarcină de lucru
1) Ce se înțelege prin legea străină (lex causae)?

2) Ce presupune aplicarea legii străine?
3) Precizați argumentele pentru care legea străină nu se aplică ca o
consecință a propriei autorități.
4) Care sunt modurile de aplicare a legii străine?
5) În ce constă aplicarea legii străine conform teoriei încorporării
dreptului străin?
6) Cine are obligația de a stabili conținutul legii străine?
7) De ce depinde interpretarea legii străine?
8) Cum se aplică legea străină în România?
• Prezența elementului de extraneitate în cadrul unui raport juridic, poate pune

problema aplicării legii străine, atunci când, în rezolvarea conflictului de legi,
această ultimă lege este determinată ca aplicabilă respectivului raport juridic.
• În dreptul internațional privat noțiunea de lege străină este privită într-un sens larg,
urmând a se înțelege dreptul străin în ansamblul său, indiferent de izvoare (act
normativ, cutumă, uzanță, etc), cu toate efectele ce decurg de aici. Aplicarea legii
străine corespunde noțiunii de ”aplicarea legii interne” pentru situațiile în care nu
există un elemente de extraneitate .
• Legea străină nu se declară aplicabilă în baza propriei autorități ci ca urmare a
trimiterii realizate prin intermediul normei conflictuale a forului.
• Legea străină cunoaște mai multe forme în aplicare: aplicarea legii străine cu titlu de
lex causae; aplicare legii străine sub condiția reciprocității și aplicarea legii străine
prin încorporare contractuală.
• În sistemul nostru de drept, legea străină la care norma conflictuală română
161
trimite se este considerată un element de drept. Aşadar, dreptul străin este aplicat
cu acelaşi titlu ca şi dreptul naţional,
• O deosebire esențială între dreptul român și cel străin constă în faptul că, dreptul
român se prezumă a fi cunoscut de judecător ( ”jura novit curia”), prezumție care
nu operează în ce privește dreptul străin. Prin urmare, în măsura în care este
declarată aplicabilă, existența și conținutului legii străine urmează a fi dovedite
iar sarcina probei este partajată între judecător și părți.
• În materia probei legii străine, în practica instanțelor române, se utilizează atât
mijloace directe de probă, cum ar fi spre exemplu, acte normative, culegeri
jurisprudențiale, cât și mijloace de probă indirecte obținute fie de la autoritățile
publice ale statului străin, fie de la diferite organisme reprezentative ale statului
străin în România.
• Este posibil, ca în ciuda eforturilor depuse de instanță sau de către părți în
dovada legii străine, conținutul acesteia să nu poată fi cunoscut. Într-o astfel de
situație, soluția respingerii cererii reclamantului pe motiv că legea străină nu
poate fi cunoscută, nu este admisibilă întrucât nu reprezintă altceva decât un
refuz la justiție, ce echivalează cu o administrare defectuoasă a justiției, sub
forma denegării de dreptate. Tocmai de aceea, în cazul imposibilității de a
stabili, într-un termen rezonabil, conținutul legii străine, se aplică legea română.
• Legea străină se interpretează și se aplică potrivit regulilor de interpretare și
aplicare existente în sistemul de drept căruia îi aparține.
1. În dreptul internațional privat, prin legea străină se înţelege:

a) legea materială străină;
b) dreptul străin în ansamblul său;
c) ambele variante sunt corecte
2. Aplicarea legii străine conform teoriei încorporării contractuale presupune:
a) aplicarea legii străine ca element de drept;
b) aplicarea legii de la momentul încorporării ei chiar dacă ulterior a fost modificată;
c) aplicarea legii ca element de fapt;
3. Aplicarea legii străine este, potrivit Codului civil:
a) dependentă în toate cazurile de condiţia reciprocităţii;
b) de regulă, independentă de condiţia reciprocităţii;
c) întotdeauna independentă de condiţia reciprocităţii
4. Obligaţia de a stabili conţinutul legii străine revine:
a) exclusiv părţii care invocă legea străină;
b) exclusiv judecătorului care aplică legea străină ca şi legea naţională;
c) atât judecătorului cât şi părţilor;
5. În sistemul nostru de drept, legea străină se aplică:
162
a) cu titlu de element de fapt;

b) ca element de drept;
c) în temeiul normei conflictuale române.
1. b); 2.b),c); 3.b); 4.c); 5 b), c).
Realizați o scurtă lucrare în care analizați modurile de aplicare a legii străine.


București, 2017;
163
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. XIII
NORME CONFLICTUALE PRIVIND STAREA ŞI CAPACITATEA

PERSOANEI FIZICE
164
Cuprins
1. Legea aplicabilă stării civile şi capacităţii persoanei fizice ........................................................166
1.1 Precizări prealabile privind statutul persoanei fizice................................................................166
1.2 Regula în materia reglementării stării civile şi capacităţii persoanei fizice ..........................167
1.2.2 Aplicarea legii naționale............................................................................................................167
1.2.2 Legea aplicabilă stării civile şi capacităţii persoanelor care au mai multe cetățenii sau nu
au nicio cetățenie (apatrizii) ............................................................................................................167
1.3 Excepţii în materia legii aplicabile stării civile şi capacităţii persoanei fizice........................168
1.4 Reședință obișnuită a persoanei fizice în dreptul internațional privat....................................168
1.5 Caracterul normelor conflictuale privind starea şi capacitatea persoanei fizice....................170
1.6 Domeniul de aplicare a legii personale în privinţa statutului persoanei fizice........................170
1.6.1 Starea civilă.................................................................................................................................170
1.6.2 Capacitatea civilă........................................................................................................................171
1.7 Teoria interesului naţional............................................................................................................172
2. Legea aplicabilă atributelor de identificare ale persoanei fizice.................................................173
2.1 Normele conflictuale privind numele persoanei fizice...............................................................173
2.2 Normele conflictuale privind domiciliul și reședința persoanei fizice......................................174
2.2.1 Domiciliul persoanei fizice ..........................................................................................................174
2.2.2 Reședința persoanei fizice .........................................................................................................175
165
OBIECTIVE SPECIFICE
Își însușească cunoștințele specifice în materia normelor

conflictuale privind statutului persoanei fizice
Identifice domeniul legii aplicabile statutului persoanei fizice

și prezinte argumentele ce fundamentează legea aplicabilă în
materia statutului persoanei fizice
Însuşească în mod adecvat elementele ce configurează

mecanismul conflictual specific materiei statutului persoanei
fizice
166
1. Legea aplicabilă stării civile şi capacităţii

persoanei fizice
Statutul persoanei fizice este constituit din ansamblul regulilor privind starea şi
capacitatea persoanei fizice, cunoscut și sub denumirea de statut personal. Noțiunea de statut
personal cuprinde acele atribuite dobândite fie de la naștere (cum ar fi cetățenia și capacitatea
de folosință), fie pe parcursul existenței acesteia, la o anumită dată stabilită de lege (cum ar fi
vârsta majoratului), ori la un alt moment ce variază în funcție de persoană și de actele juridice
încheiate participarea acesteia (de exemplu: căsătoria, divorțul, stabilirea sau tăgada paternității
și a maternității, adopția, intervenirea unei incapacități etc.). Aceste atribute ale persoanei care-i
sunt atașate o individualizează în comunitate.
În planul dreptului internațional privat, se realizează o delimitare între statut personal și
statutul familial.
Statutul personal include starea civilă și capacitatea civilă iar statutul familial, se
ocupă de aspectele cu privire la căsătorie și încetarea acesteia, rudenie (firească sau prin
adopție), filiație, autoritatea părintească, protecția copiilor și obligațiile de întreținere.
În materie de statut personal, starea civilă este cunoscută ca fiind acel drept subiectiv
nepatrimonial al persoanei fizice de a fi individualizată în familie și în societate printr-un
ansamblu de calități personale ce rezultă din acte și fapte juridice de stare civilă în care este
implicată, dovedite cu actele de stare civilă iar prin capacitatea persoanei se înțelege aptitudinea
unei persoane de a-și exercita drepturile și obligațiile în cadrul raporturilor juridice.
Sfera dreptului internațional privat include exclusiv raporturile de drept privat cu
element de extraneitate nu și pe cele de drept public, sens în care avem în vedere doar
capacitatea persoanei fizice în cadrul acestor raporturi, capacitatea civilă inclusiv și
incapacitățile de folosință și de exercițiu.
În doctrină76, se arată că prin statut personal se înțelege ansamblul materiei care, în
dreptul intern aparține stării civile și capacității persoanei, iar în dreptul internațional privat este
supus legii personale. Raporturile juridice care țin de statutul personal sunt localizate în funcție
de subiectul acestor raporturi, luându-se în considerare, după sistemul de drept, fie criteriul
cetățeniei fie cel al domiciliului. Legea astfel determinată, poartă denumirea de lege personală
(lex personalis).
În funcție de sistemul de drept aplicabil, legea personală poate fi legea națională (lex
patriae) sau legea domiciliului (lex domicilii).
76
I.P.Filipescu, Drept internaţional privat, Editura „Actami”, Bucureşti, 1999, p.285, J. Derrupé, Droit
international privé, 11e édition, Dalloz, Paris, 1995, p. 100, M. V. Jakotă, op. cit, p.259.
167
1.2 Regula în materia reglementării stării civile şi capacităţii persoanei
fizice
1.2.1 Aplicarea legii naționale

Regula → starea şi capacitatea persoanei fizice, care împreuna cu relaţiile de familie
formează statutul persoanei fizice, sunt guvernate de legea naţională, cu excepţia situaţiilor
în care, prin dispoziţii speciale, se prevede altfel [art. 2.572 alin. (1) din Codul Civil].
Lege naţională = legea statului a cărui cetăţenie o are persoana respectivă ( lex
patriae).
Cetaţenia - criteriul de legatură pentru norma conflictuală în al cărei conţinut intră
starea şi capacitatea persoanei fizice.
 Pentru cetăţeanul român – legea națională este legea română, chiar

dacă acesta are dublă sau multiplă cetăţenie, cât timp nu a pierdut-
o, conform dreptului romăn.
 Pentru cetățeanul străin - legea naţională este legea statului a cărui
cetățean este.
Proba cetăţeniei - se face potrivit legii statului a cărui cetăţenie se invocă

(art.2.569 Cod Civil). Se consacră astfel o excepţie de la regula calificării
instituţiilor juridice dupa legea forului [art.2.558 alin. (1) Cod Civil].
1.2.2 Legea aplicabilă stării civile şi capacităţii persoanelor care au mai multe
cetățenii sau nu au nicio cetățenie (apatrizii)
Pentru persoana fizică care are mai multe cetățenii, legea națională aplicabilă în
materie de stare civilă și capacitate, este legea statului a cărui cetățenie o are și de care este
cel mai strâns legată, în special prin reședința sa obișnuită [art. 2.568 alin. (2) C.civ].
Prin excepție de la dispozițiile art. 2568 alin. (2), în materia filiației copilului din afara
căsătoriei, dacă copilul are mai multe cetățenii, altele decât cea română, se aplică legea
cetățeniei care îi este cea mai favorabilă [art. 2.605 alin. (1) C.civ].
În cazul apatrizilor se aplică legea reşedinţei obişnuite [art.2.568 alin. (3) Cod Civil].
Legea reşedinţei obişnuite se aplică şi refugiaţilor.
 Pentru cetățeanul străin cu dublă sau multiplă cetățenie - legea

naţională este legea statului a cărui cetăţenie o are şi de care este
cel mai strâns legat, în special prin reşedinţa sa obişnuită.
 Pentru apatrid și refugiat - legea naţională este legea statului pe
teritoriul căruia are reşedinţa obişnuită.
168
1.3 Excepţii în materia legii aplicabile stării civile şi capacităţii
persoanei fizice
Existența unor excepții de la aplicarea legii naționale statutului persoanei fizice persoanei
rezultă în mod explicit din dispozițiile art. 2572 alin. (1) unde se prevede că starea civilă și
capacitatea persoanei sunt supuse legii naționale, dacă ”prin dispoziții speciale nu se prevede
altfel”.
Astfel de dispoziții speciale întâlnim spre exemplu, ori de câte ori, norma conflictuală în
materie trimite la legea reședinței obișnuite a persoanei fizice, în determinarea legii aplicabile
stării civile și capacității persoanei. În astfel de cazuri, reședința obișnuită constituie un criteriu
alternativ cetățeniei77.
De asemenea, în materia incapacităților speciale referitoare la un anumit raport juridic se
aplică legea care guvernează respectivul raport juridic [art. 2.572 alin. (2) C.civ].
Tot prin excepție de la aplicarea legii naționale, declararea judecătorească a morții,
stabilirea decesului și a datei prezumate a morții, precum și prezumția că cel dispărut este în
viață, sunt reglementate de legea română, dacă ultima lege națională a persoanei dispărute nu
poate fi identificată (art. 2.574 C.civ ).
1.4 Reședință obișnuită a persoanei fizice în dreptul internațional

privat
Reședința obișnuită a persoanei fizice este în statul în

care persoana își are locuința principală, chiar dacă nu
a îndeplinit formalitățile legale de înregistrare.
În determinarea locuinței principale vor fi avute în
vedere acele circumstanțe personale și profesionale
care indică legături durabile cu statul respectiv sau
intenția de a stabili asemenea legături.
În materia dreptului internațional privat, reședința obișnuită constituie unul din criteriile de
legătură care a cunoscut cea mai mare expansiune la nivel de reglementare, fiind utilizat în mod
frecvent atât în cadrul regulamentelor Uniunii Europene (ex: în materia statutului familial,
77
A se vedea D. Sitaru, op. cit. p. 146
169
succesiune, contracte, etc) cât și al convențiilor internaționale. În plan intern, noțiunea de

reședință obișnuită, este pentru prima oară introdusă în materia statutului persoanei fizice, prin
noul Cod civil.
În materie de stare civilă și capacitatea persoanei, reședința obișnuită joacă rol important în
caz de cetățenie multiplă sau apatridie.
Noțiunea de reședință obișnuită cunoaște în sistemul de drept român o calificarea legală
realizată de art. 2570 C. civ., conform căruia reședința obișnuită a persoanei fizice este în statul
în care persoana își are locuința principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalitățile legale de
înregistrare. În determinarea locuinței principale vor fi avute în vedere acele circumstanțe
personale și profesionale care indică legături durabile cu statul respectiv sau intenția de a
stabili asemenea legături.
Elementele care caracterizează reședința obișnuită a persoanei fizice:
 caracterul principal al locuinței;
 indiferența formalităților legale de înregistrare a acesteia
 durabilitatea legăturilor dintre individ și statul de reședință obișnuită.
În înțelegerea acestui concept, este important de subliniat faptul că reședința obișnuită nu
se determină prin simpla localizare spațială a persoanei pe teritoriul unui stat cât mai ales prin
legăturile durabile dintre persoană și statul în care aceasta este stabilită. Tocmai de aceea, în
determinarea reședinței obișnuite criteriile care urmează a fi avute în vedere sunt circumstanțe
personale și profesionale ce indică legături durabile cu statul respectiv sau intenția de a stabili
astfel de legături. Așadar, în mod prioritar, prezintă relevanță factorii de natură obiectivă care
demonstrează în mod elocvent această legătura durabilă a individului cu statul respectiv. Uneori,
intervine însă și factorul subiectiv, ce constă în intenția manifestată a persoanei de a stabili
pentru viitor asemenea legături durabile.
Raportat la circumstanțele personale și profesionale, criteriile concrete de evaluare în
determinarea reședinței sale obișnuite sunt: durata și continuitatea prezenței persoanei pe
teritoriul statului respectiv, situația locului său de muncă (în special locul desfășurării activității
profesionale, stabilitatea acestei și durata contractului de muncă), exercitarea unei activități
neremunerate, sursa veniturilor sale, caracterul permanent sau nu al situației locative a persoane,
statul în care își plătește taxele persoana în cauză, motivele mutării, intențiile persoanei bazate pe
toate circumstanțele concrete, etc. Enumerarea este neexhaustivă, rolul esențial în aprecierea
acestor circumstanțe revenind instanței de judecată sau autorității competente.
Spre deosebire de cetățenie sau domiciliu, care constituie criterii de drept, reședința
obișnuită este o noțiune de fapt, ce implică caracterul principal al locuinței și durabilitatea
legăturilor persoanei cu statul pe teritoriul căruia are își are reședința obișnuită, fără a fi necesară
îndeplinirea altor formalități legale de înregistrare.
Un aspect important de subliniat este faptul că noțiunea de reședință

obișnuită se delimitează în mod clar atât de noțiunea de domiciliu din
dreptul internațional privat cât și de domiciliu și reședință în
accepțiunea lor consacrată în dreptul român.
170
Reședința obișnuită a persoanei fizice care

acționează în exercițiul activității sale profesionale, se
află în statul în care aceasta are stabilimentului său
principal.
În dreptul român noțiunea de ”domiciliu profesional” este definit în art. 96 C. civ. unde se
arată că ”cel care exploatează o întreprindere are domiciliul și la locul acelei întreprinderi, în tot
ceea ce privește obligațiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc”
Având în vedere regula calificării potrivit lui lex fori, apreciem că în raporturile juridice cu
element de extraneitate, stabilimentul principal al unei persoane fizice urmează a fi determinat în
baza criteriilor statuate de art. 96 C. civ.
Dovada reședinței obișnuite se poate face cu orice mijloace de probă [art. 2.570 alin. (5
C.civ]. Libertatea de probă în materia reședinței obișnuite apare firească tocmai prin prisma
caracterului său de element de fapt.
Ca ultimă remarcă, trebuie subliniată distincția dintre noțiunea de reședință obișnuită din
dreptul internațional privat român și reședința obișnuită, concept autonom, al dreptului Uniunii
Europene și al convențiilor internaționale, care primește o calificare adaptată scopului și
domeniului specific de reglementare.
1.5 Caracterul normelor conflictuale privind starea şi capacitatea

persoanei fizice
Normele conflictuale în materia stării civile și capacității persoanei, au un caracter

imperativ, ceea ce exclude posibilitatea de a fi înlăturate prin acordul de voință al părților.
În dreptul internațional privat român, normele conflictuale privind starea și capacitatea
civilă a cetățenilor români au caracter de ordine publică, aspect care rezultă din conținutul
dispozițiilor art. 1096 alin. (2) C. proc. civ
De subliniat este și faptul că înlăturarea excepțională a legii străine în condițiile
prevăzute la art. 2565 alin. (1) C. civ., nu este posibilă atunci când raporturile juridice privesc
starea civilă și capacitatea persoanei, aspect statuat în alineatul 2 al aceluiași text normativ.
1.6 Domeniul de aplicare a legii personale în privinţa statutului

persoanei fizice.
1.6.1 Starea civilă

Sunt supuse normei conflictuale lex personalis următoarele:
 aspectele privind filiaţia (este sau nu stabilită filiaţia; filiaţia este legitimă sau
nelegitimă; filiaţia este din căsătorie sau din afara căsătoriei, etc);
 aspecte privind căsătoria ( persoana este: căsătorită, celibatară, divorţată, văduvă,
etc);
171
 aspecte cu privire la adopţie ( calitatea de adoptat, cea de adoptator, condiţiile

adopţiei, etc);
 aspecte cu privire la rudenie ( există sau nu calitatea de rudă, condiţii etc);
 aspecte cu privire la afinitate ( persoana este sau nu afin, condiţii etc);
 folosinţa stării civile (posesia de stat);
 acţiunile de stare civilă.
1.6.2. Capacitatea civilă

û Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice – este supusă legii naţionale, care
determină începutul, conţinutul şi încetarea personalităţii.
Pentru persoana fizică străină în România, determinarea drepturilor şi obligaţiilor ce intră
în conţinutul capacităţii de folosinţă, presupune luarea în considerare a legii naţionale a străinului
dar şi a legii materiale române, lege care stabileşte regimul străinului în România.
Declararea morţii, stabilirea decesului şi a datei prezumate a morţii şi prezumţia că cel
dispărut este în viaţă, sunt cârmuite de ultima lege naţională a persoanei dispărute. Dacă această
lege nu poate fi identificată se aplică legea română.
û Incapacităţile de folosinţă - sunt supuse unor norme conflictuale diferite:
- incapacităţile cu caracter de sancţiune civilă (ex: decăderea din drepturile parintesti)
– sunt supuse legii naţionale a persoanei fizice respective.
- incapacităţile speciale referitoare la un anumit raport juridic sunt supuse legii
aplicabile acelui raport juridic.
û Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice - este supusă legii naţionale.
û Incapacităţile de exercițiu - sunt guvernate de legea naţionala a incapabiliului.
Aceasta va determină, în special următoarele:
a) categoria de acte juridice pe care nu le poate face persoana incapabilă;
b) sancţiunea încălcării incapacităţii.
* De reţinut:
- apartenenţa unei persoane la o nouă lege naţională nu aduce atingere
majoratului dobândit potrivit legii care îi era anterior aplicabilă – 2.575
Cod Civil.
û Măsurile de ocrotire a majorului - sunt guvernate de legea statului unde aceasta își
are reşedinţa obişnuită la data instituirii tutelei sau data luării altei măsuri de ocrotire.
În domeniul de aplicare al legii aplicabile măsurilor de ocrotire intră : existenţa,
întinderea, modificarea şi stingerea puterii de reprezentare încredinţate de persoana cu capacitate
deplină de exerciţiu, pentru situaţia în care nu se va putea îngriji de interesele sale.
û Măsurile care se iau cu privire la persoana ocrotită ori bunurile acestuia, sunt
supuse legii statului ale cărui autorităţi îndrumă şi supraveghează exercitarea ocrotirii de către
cei în drept.
172
Excepţional, în măsura în care este necesar pentru ocrotirea persoanei fizice, se

poate aplica sau lua în considerare şi legea statului cu care situaţia juridică
prezintă cele mai strânse legături. Această lege poate fi: legea naţională, legea
reşedinţei obişnuite, legea statului unde sunt situate bunurile, în ceea ce priveşte
măsurile de ocrotire cu privire la bunuri
1.7 Teoria interesului naţional

Art. 2579 alin. (1) C. civ instituie o excepție de la aplicarea legii personale normal
competente cu privire la capacitatea persoanei fizice, cunoscută sub denumirea de "teoria
interesului național". Conform textului de lege, "Persoana care, potrivit legii naționale, este
lipsită de capacitate sau are capacitate de exercițiu restrânsă nu poate să opună această cauză de
nevaliditate celui care, de bună-credință la momentul încheierii actului și conform legii locului
unde actul a fost încheiat, a considerat-o ca fiind deplin capabilă”
Regula nu se aplică actelor juridice referitoare la familie, moștenire și la

drepturi reale asupra imobilelor situate în alt stat decât cel al locului
încheierii actului
De asemenea, lipsa calităţii de reprezentant, stabilită potrivit legii aplicabile ocrotirii
persoanei fizice, nu poate fi opusă terţului care cu bună – credinţă s-a încrezut în această calitate,
potrivit legii locului unde actul a fost întocmit, dacă actul a fost încheiat între prezenţi şi pe
teritoriul aceluiaşi stat - art.2.579 alin. (2) Cod Civil.
Speţă lider:
« Speţa Lizardi »
Cauza a fost soluţionaţă în anul 1861 în faţa instanţelor franceze. În cauză, un cetăţean
mexican pe numele sau Lizardi, care locuia la Paris, a cumpărat de la un bijutier francez
bijuterii de valoare, pe care urma să le plătească prin cambiile pe care le-a emis cu acea
ocazie. Când aceste cambii au fost prezentate spre plată, mexicanul, prin tutorele său, a
invocat nulitatea contractului pentru incapacitatea sa, arătând că, deşi la data asumării
obligaţiei prin cambii, el implinise vârsta de 21 de ani, deci era capabil potrivit legii
franceze din acel timp, nu era capabil potrivit legii sale naţionale, conform căreia
capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte la vârsta de 25 de ani, aceasta din urmă
lege fiind aplicabilă în speţă, în temeiul normei conflictuale franceze care, pentru
capacitatea persoanei, trimitea la legea naţionala (lex patriae).
Instanţele franceze au validat însă contractul de vânzare – cumpărare a bijuteriilor,
considerând că, atunci când incapacitatea unui străin, dată de legea sa naţionala, duce la
lezarea interesului naţional francez, prin prejudicierea unui cetăţean naţional care a
acţionat cu bună credinţă, legea naţionala a străinului trebuie înlăturată şi înlocuită cu
legea locală, care îl declară capabil pe respectivul străin. În speţă, în cazul în care
173
contractul de vanzare – cumpărare ar fi fost anulat, vânzătorul francez (bijutierul) ar fi

fost prejudiciat prin faptul că bijuteriile nu ar mai fi putut fi restitutite, fiind înstrăinate
între timp de către cumpărătorul mexican.
Pentru aplicarea teoriei interesului naţional trebuie întrunite cumulativ următoarele

condiţii:
 persoana fizică străină să fie incapabilă potrivit legii sale personale sau după
caz, să existe o lipsă a calităţii de reprezentant;
 persoana sa fie considerată pe deplin capabilă potrivit legii forului sau, după
caz, având toate prerogativele calităţii de reprezentant;
 actul să fie întocmit în ţara forului, iar în cazul reprezentantului, în prezenţa
tuturor părţilor;
 cocontractantul să fie de bună credinţă, adică să nu fi cunoscut şi, în mod
rezonabil, nici să nu fi putut cunoaşte cauza de nevalabilitate a actului juridic,
rezultând din starea de incapacitate a străinului sau din lipsa reprezentantului;
Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, legea personală (lex patriae sau lex domicilii) este
înlocuită cu legea locului încheierii actului (lex loci actus).
Teoria interesului naţional nu se aplică actelor juridice referitoare la: a) familie; b)
moştenire; c) drepturile reale asupra imobilelor situate în alt stat decât cel al locului încheierii
actului.
2. Legea aplicabilă atributelor de identificare ale

persoanei fizice
2.1 Normele conflictuale privind numele persoanei fizice

Regula: Numele persoanei fizice → este guvernat, în principiu, de legea sa națională
[art. 2576 alin. (1) C. civ.].
În cazul apatridului sau refugiatului se aplică legea reşedinţei obişnuite, în condiţiile art.
2.568 alin. (4) Cod Civil.
Excepţii:
a) stabilirea numelui copilului la naştere este cârmuită, la alegere, fie de legea statului a
cărui cetăţenie comună o au părinţii, cât şi copilul, fie de legea statului unde copilul s-a născut şi
locuieşte de la naştere;
b) schimbarea numelui pe cale administrativă este supusă regulii locus regit actum ;
174
c) stabilirea şi modificarea numelui ca efect al încheierii căsătoriei, filiaţiei, adopţiei, etc,

sunt supuse legii care le guvernează efectele.
Pseudonimul este supus legii naţionale a persoanei în cauză.
Ocrotirea împotriva actelor de încălcare a dreptului la nume, săvârşite în România, este
asigurată potrivit legii române (art.2.576 alin. 3 Cod Civil).
2.2 Normele conflictuale privind domiciliul și reședința persoanei fizice
2.2.1 Domiciliul persoanei fizice

Domiciliul persoanei fizice, împreună cu numele și starea civilă, este unul din atributele de
identificare în spațiu prin precizarea unui loc precis, a unei adrese.
Dreptul la domiciliu al persoanei fizice este drept personal nepatrimonial, un atribut de
identificare și, în același timp, o stare de fapt, "în înțelesul că este locul pe care persoana l-a
ales pentru a-și exercita drepturile și libertățile civile, în care se prezumă că ea viețuiește în
mod obișnuit și poate fi găsită atunci când este căutată"78.
În funcție de modul de stabilire, domiciliul poate fi: domiciliu de drept comun, domiciliu
legal și domiciliu convențional sau ales.
 Domiciliul de drept comun
Cod civil reglementează, noțiunea de domiciliu, în art. 86 unde se prevede că cetățenii
români au dreptul să își stabilească ori să își schimbe, în mod liber, domiciliul sau reședința, în
țară sau în străinătate, cu excepția cazurilor anume menționate de lege. O persoană fizică nu
poate să aibă, în principiu, decât un singur domiciliu și o singură reședință. Potrivit art. 87 C.
civ., domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și obligațiilor sale civile, este
acolo unde aceasta declară că își are locuința principală. Dispozițiile Codului civil se corelează
cu cele ale O.U.G. nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale
cetățenilor români79, conform cărora domiciliul persoanei fizice se găsește la adresa la care
aceasta declară că are locuința principală [art. 27 alin. (1)].
 Domiciliul legal
Domiciliul legal este instituit pentru anumite categorii de persoane fizice, ca o măsură de
ocrotire a acestora: minorul care nu a dobândit capacitate de exercițiu deplină; interzisul
judecătoresc; persoana pentru care a fost instituită curatela.
În art. 27 alin. (2) din O.U.G. nr. 97/2005 se prevede că domiciliul minorului este la
părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte statornic ori, după caz, la reprezentantul
său legal sau la persoana fizică ori juridică la care este încredinţat în plasament. Aceste dispoziții
se aplică și în cazul persoanei fizice puse sub interdicţie [art. 27 alin. (3)].
 Domiciliul convențional
Reprezintă ”locuința (adresa) stabilită prin acordul de voință al părților actului, în vederea
executării sale în acel loc sau pentru soluționarea litigiului și comunicarea actelor de
procedură”80.
78
I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 283.
79
Publicată în M.Of. nr. 641 din 20 iulie 2005
80
D. Lupașcu, D. Ungureanu, op. cit., p. 115
175
Cu privire la domiciliul convențional art. 97 C. civ. prevede că părțile unui act juridic pot
să aleagă un domiciliu în vederea exercitării drepturilor sau a executării obligațiilor născute din
acel act. Alegerea domiciliului nu se prezumă, ci trebuie făcută în scris.
În mod tradițional, mai ales în materia statutului personal, noțiunea de domiciliu, alături de
cetățenie, constituia în dreptul internațional privat unul din criteriile principale de legătură, însă
actualele dispoziții ale Codului Civil (Cartea a VII-a) din domeniul conflictelor de legi nu mai
utilizează deloc acest criteriu de legătură. În prezent noțiunea de domiciliu este înlocuită cu
criteriul de legătură al cetățeniei, respectiv, al reședinței obișnuite.
În literatura juridică se arată că în materia conflictelor de legi s-a renunțat la domiciliul
părților și s-a apelat direct la criteriul reședinței obișnuite, în aplicarea unei viziuni moderne,
receptive la schimbare și adaptată dinamismului ce caracterizează relațiile internaționale.
Practica a dovedit că un punct de legătură concretizat într-o noțiune de drept este relativ dificil de
administrat, așa încât, în spiritul unei binevenite flexibilități și adaptări normative, actualul Cod
civil român a consacrat noțiunea de reședință obișnuită. Este un gest legislativ pozitiv, menit să
ofere fluiditate relațiilor juridice private transfrontaliere81.
Domiciliul rămâne în continuare un criteriu aplicabil condiției juridice a străinului în
România, domeniu în care, stabilirea domiciliului de drept comun al străinului în România este
supus legii materiale române. Dispozițiile O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în
România prevăd condițiile în care străinul își poate stabili sau modifica domiciliul pe teritoriul
României. În conformitate cu art. 76 din acest act normativ, străini care au obținut drept de
ședere pe termen lung își pot stabili ori schimba domiciliul pe teritoriul statului român, în
aceleași condiții ca și cetățenii români.
Prin analogie cu situația cetățeniei, pierderea de către cetățeanul român aflat în străinătate
a domiciliului său de drept comun din România este supusă legi române, ca lege a domiciliului82.
2.2.2 Reședința persoanei fizice

În dreptul român, reședința persoanei fizice este reglementate atât în Codul civil cât și în
legi speciale. Conform art. 88 C.civ. reședința persoanei fizice este ”în locul unde își are
locuința secundară”. În mod similar, O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa
şi actele de identitate ale cetăţenilor români83 menționează că ”reşedinţa este acolo unde
persoana fizică declară că are locuinţa secundară, alta decât cea de domiciliu” (art. 30). Spre
deosebire de domiciliu, care este locuinţa principală, reşedinţa este o locuinţă cu caracter
secundar şi temporar, fără a fi însă una cu caracter pasager. Ca și în cazul domiciliului, pentru
reședință, sunt însă necesare formalități legale de înregistrare.
Conflictele de legi utilizează criteriul reședinței în raport cu străinii. Stabilirea reședinței
străinului în România trebuie să respecte prevederile O.U.G. nr. 194/2002.
Potrivit art. 26 alin. (2) din O.U.G. nr. 97/2005, cetățenii români au dreptul să își
stabilească sau să își schimbe, în mod liber, reședința, cu excepția cazurilor expres prevăzute de
81
A se vedea, I. Leș (coord.), C. Jugastru, V. Lozneanu, A. Circa, E. Hurubă, S. Spinei, Tratat de drept procesual
civil. Volumul II. Căile de atac. Procedurile speciale. Executarea silită. Procesul civil internațional. Conform
Codului de procedură civilă republicat, Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 759.
82
D. Sitaru, op., cit., p. 161, O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, op. cit., p. 169.
83
Republicată în M. Of. nr. 719 din 12 octombrie 2011.
176
lege. O persoană fizică nu poate avea, în același timp, decât o singură reședință, chiar dacă deține
mai multe locuințe dar își poate stabili reședința în oricare din acestea.
În ceea ce îi privește pe străinii aflați în mod legal pe teritoriul României, în materie de
reședință, acestora li se aplică aceleași reguli ca și cetățenilor români. Alegerea liberă a reședinței
de către aceștia constituie expresia garantării legale a drepturilor străinilor pe teritoriul țării
noastre84.
Sarcină de lucru
1) Care sunt argumentele în favoarea aplicării legii naţionale în

materia statutului persoanei fizice ?
2) Enumeraţi condiţiile ce trebuie întrunite pentru a se aplica teoria
interesului naţional.
3) Ce include domeniul de aplicare a legii personale în privinţa
statutului persoanei fizice?
• Starea şi capacitatea persoanei fizice, care împreuna cu relaţiile de familie formează

statutul persoanei fizice. Cu excepţia situaţiilor în care, prin dispoziţii speciale, se
prevede altfel, acestea sunt guvernate de legea naţională a persoanei fizice.
• Lege naţională este legea statului a cărui cetăţenie o are persoana respectivă iar cetăţenia
constituie criteriul de legătură al normei conflictuale în al cărei conţinut intră starea şi
capacitatea persoanei fizice. Prin excepţie, în cazul apatrizilor și refugiaților se aplică
legea reşedinţei obişnuite.
• Proba cetăţeniei se realizează potrivit legii statului a cărui cetăţenie se invocă.
• Normele conflictuale privind statutul persoanei fizice au caracter imperativ.
• În domeniul de aplicare a legii personale în privinţa statutului persoanei fizice intră:
starea civilă, capacitatea civilă și măsurile de ocrotire a majorului. Însă, în aceste
domenii, există și excepții de la aplicarea legii naționale.
• Teoria interesului naţional constituie o excepţie de la aplicarea legii personale normal
competente cu privire la capacitatea persoanei fizice. Pentru a se aplica trebuie
îndeplinite o serie de condiţii cumulative: persoana fizică străină să fie incapabilă
potrivit legii sale personale ori să existe o lipsă a calităţii de reprezentant; persoana sa
fie considerată pe deplin capabilă potrivit legii forului sau, după caz, având toate
prerogativele calităţii de reprezentant; actul să fie întocmit în ţara forului, iar în cazul
reprezentantului, în prezenţa tuturor părţilor; cocontractantul să fie de bună credinţă,
adică să nu fi cunoscut şi, în mod rezonabil, nici să nu fi putut cunoaşte cauza de
84
Conform art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România " Străinii care locuiesc
legal în România se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte
legi, precum și de drepturile prevăzute în tratatele internaționale la care România este parte".
177
nevalabilitate a actului juridic, rezultând din starea de incapacitate a străinului sau din
lipsa reprezentantului. Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, legea personală este
înlocuită cu legea locului încheierii actulu
• Teoria interesului naţional nu se aplică actelor juridice referitoare la: familie;
moştenire; drepturile reale asupra imobilelor situate în alt stat decât cel al locului
încheierii actului.
• Reşedinţa obişnuită a persoanei fizice este în statul în care aceasta îşi are locuinţa
principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalităţile legale de înregistrare. Pentru
persoana fizică care acţionează în exerciţiul activităţii sale profesionale, reşedinţa
obişnuită este locul unde aceasta îşi are stabilimentul principal. Determinarea
locuinţei principale se realizează prin luarea în considerare a circumstanţelor
personale şi profesionale care indică legături durabile cu un anumit stat sau intenţia
de a stabili asemenea legături.
• În materia dreptului internațional privat, reședința obișnuită constituie unul din
criteriile de legătură utilizat în mod frecvent.
• Numele este un atribut de identificare a persoanei fizice. În sens larg, se înțelege atât
numele de familie cât și prenumele. În dreptul internațional privat, ca regulă, numele
persoanei fizice este guvernat, de legea sa națională. Prin excepție Prin excepție, ori de
câte ori există norme speciale derogatorii pentru nume, în diferite materii ale dreptului
internațional privat, se vor aplica respectivele norme.
• Domiciliul persoanei fizice, împreună cu numele și starea civilă, este unul din
atributele de identificare în spațiu prin precizarea unui loc precis, a unei adrese.
Etimologic, cuvântul domiciliu vine de la sintagma latină “domum colere” – casa pe
care o locuiește cineva. În dreptul internațional privat, domiciliu, alături de cetățenie,
a constituit multă vreme unul din criteriile principale de legătură în materia statutului
personal. În prezent dispozițiile din domeniul conflictelor de legi nu mai utilizează
deloc acest criteriu de legătură, care a fost înlocuit cu criteriul de legătură al
cetățeniei, respectiv, al reședinței obișnuite.
• Reședința persoanei fizice este ”în locul unde își are locuința secundară, alta decât
cea de domiciliu”. Ca și în cazul domiciliului, pentru reședință, sunt însă necesare
formalități legale de înregistrare.
• Noțiunea de reședință nu trebuie confundată cu cea de reședință obișnuită.
1. Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt reglementate:

b) de legea sa naţionalã, numai dacã prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel;
a) de legile internaţionale;
c) de legea determinată potrivit legii conflictuale
2. Sunt fapte de stare civilă:
a) moartea persoanei;
b) căsătoria;
178
c) recunoaşterea filiaţiei.
3. Sunt acte de stare civilă:
a) moartea persoanei;
b) adopţia;
c) naşterea persoanei;
4. Capacitatea civilă a persoanei fizice se referă la:
a) numai la capacitatea de folosinţã;
b) numai la capacitatea de exerciţiu;
c) și la măsurile de ocrotire a majorului;
5. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este supusă:
a) lex patriae;
b) lex rei sitae;
c) legea reședinței obișnuite, în cazul apatridului.
1. a); 2.a); 3.b); 4.c), 5. a),c).
Realizați o scurtă lucrare practică în cadrul căreia să aplicați regulile teoriei interesului
național.

conflictuale în diferite ramuri și instituții ale dreptului privat, Ed. C.H.Beck, Bucureşti,
2013;
 Ioan Macovei, Tratat de drept internțional privat, Ed. Universul Juridic, București, 2017;
 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Ed. Universul Juridic,
București, 2008;
179
București, 2015;
 Cosmin Dariescu, Fundamentele dreptului internațional privat. Ediția a 5-a, Editura
București, 2012;
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. XIV
NORME CONFLICTUALE PRIVIND PERSOANA JURIDICĂ
180
Cuprins
1. Legea aplicabilă persoanei juridice ......................................................................................182
1.1 Aspecte prealabile...............................................................................................................182
1.2 Naționalitatea persoanei juridice........................................................................................182
1.3. Legea aplicabilă statutului organic al persoanei juridice....................................................183
1.4. Legea aplicabilă statutului organic al sucursalelor și filialelor...........................................184
1.5. Legea aplicabilă fuziunii unor persoane juridice de naționalități diferite ...........................184
1.6. Domeniul de aplicare al legii statutului organic al persoanei juridice .................................184
1.7. Reședința obișnuită a persoanei juridice............................................................................184
2. Recunoașterea persoanelor juridice străine în România ......................................................185
2.1 Precizări prealabile.............................................................................................................185
2.2 Modalitățile și procedura de recunoaștere a persoanelor juridice străine în România ........186
2.3 Efectele recunoașterii persoanelor juridice străine în România ..........................................186

181
OBIECTIVE SPECIFICE
Își însușească noțiuni de bază privind legea aplicabilă

statutului organic al persoanei juridice și domeniul său de
aplicare;
Înțeleagă modalitățile prin care persoana juridică străină este

recunoscută în Romănia și efectele acestei recunoașteri
Înţeleagă regulile care trebuie aplicate în operațiunea de

calificare a unor noțiuni cum ar fi naționalitatea persoanei
juridice, statutul organic, sediu social statutar, sediu social
real
182
Stabilească care este regimul normelor conflictuale aplicabile

statutului organic al persoanei juridice
Determine legea aplicabilă sucursalelor și filialelor
Material elaborat conform cursului pentru
persoanei învățământ la distanță - autor Lect. univ.dr.Carolina Maria Niță
juridice
1. Legea aplicabilă persoanei juridice

În planul dreptului internațional privat, participarea persoanelor juridice în sfera relațiilor
internaționale ridică în discuție, pe de o parte, apartenența persoanei juridice la un anumit stat,
iar pe de altă parte, problema condiției persoanei juridice străine.
Determinarea apartenenței persoanei juridice la un anumit stat permite stabilirea
naționalității sale, în funcție de care se realizează distincția dintre persoana juridică națională și
cea străină.
În aria de reglementare a condiției persoanei juridice străine intră aspectele privind
recunoașterea extrateritorială a persoanei juridice și stabilirea drepturilor conferite persoanei
juridice străine recunoscute.
1.2 Naționalitatea persoanei juridice
În materia persoanei juridice, naționalitatea constituie criteriul de legătură

asemănător cetățeniei pentru persoana fizică.
Naționalitatea reprezintă apartenența persoanei juridice la un anumit stat și

exprimă legătura dintre persoana juridică și statul a cărui legislație reglementează aspectele
legate de statutul său personal, înțelegând prin aceasta înființarea, organizarea, funcționarea
și încetarea sa.
 Criterii pentru determinare a naţionalităţii

Naţionalitatea persoanei juridice se determină după legea forului.
În sistemele de drept se folosesc, în general, urmatoarele criterii:
 criteriul voinţei fondatorilor persoanei juridice;
 criteriul sediului social sau al teritorialităţii conducerii;
 criteriul locului de înregistrare a statutului persoanei juridice;
 criteriul plasării centrului activităţii economice a persoanei juridice ;
 criteriul controlului (naţionalitatea se determină fie după apartenenţa
conducătorilor persoanei juridice, fie după cetăţenia asociaţilor sau
naţionalitatea capitalului social ori cetăţenia persoanelor în interesul cărora
se desfaşoară activitatea persoanei juridice);
 criterii mixte.
 Determinarea naţionalităţii în dreptul român
În România, determinarea naţionalităţii persoanei juridice se face pe baza unui criteriu
comun precum şi pe baza unor criterii speciale.
Criteriul de drept comun - sediul social [art. 2.571 alin. (1) Cod Civil]
183
Dacă persoana juridică are sedii în mai multe state - naţionalitatea se determină după
sediul statutar real.

Sediul real - locul unde se află centrul principal de conducere şi

de gestiune a activităţii statutare, chiar dacă hotărârile organelor
de conducere sunt adoptate potrivit directivelor transmise de
acţionari sau asociaţi din alte state.
Dacă dreptul străin determinat potrivit sediului real, retrimite la
dreptul statului în conformitate cu care a fost constituită persoana
juridică, se aplică dreptul acestui din urmă stat.
Criteriile speciale - stabilite de convenţii internaţionale pentru situaţii speciale. Acestea

nu privesc naţionalitatea persoanei juridice în ansamblul său, ci numai anumite aspecte legate
de naţionalitatea acesteia, în funcţie de obiectul de reglementare a respectivei convenţii.
Exemple:
 criteriul locului constituirii persoanei juridice sau criteriul încoprorării este aplicat
în toate acordurile privind evitarea dublei impuneri şi prevenirea evaziunii fiscale (ex :
Acordul încheiat cu Grecia, ratificat prin Legea 25/1992, Acordul cu China ratificat prin
Legea 5/1992, Tratatul dintre România si Polonia privind asistenţa juridică şi relaţiile
juridice civile, etc;
 criteriul controlului, conform căruia persoana juridică poate fi considerată ca
aparţinând unui stat străin datorită controlului care se exercită asupra ei de către
interese străine (ex: acordurile privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor
încheiate de Guvernul României cu guvernele altor state);
 criteriul mixt al locului constituirii şi sediului social (ex :Tratatul pentru comerţ şi
navigaţie încheiat cu Japonia în 1970, ratificat prin Decretul nr.22/1970);
 criteriul mixt al locului constituirii şi cel al controlului (ex : Acordul privind relaţiile
comerciale dintre Guvernul României şi Guvernul SUA, ratificat prin Legea 50/1992);
 unele tratate folosesc alternativ două criterii – criteriul mixt al sediului şi cel al
constituirii şi, alternativ, cel al controlului (ex: Acordul privind promovarea şi protejarea
reciprocă a investiţiilor încheiat cu Franţa, ratificat prin Legea 88/1995), sau folosesc
criterii diferite pentru fiecare stat în parte al acordului.
1.3. Legea aplicabilă statutului organic al persoanei juridice

Statutul organic al persoanei juridice este guvernat de legea naţională a persoanei
juridice [art. 2.580 alin. (1) Cod Civil].
- statutul organic → constituie conţinutul normei conflictuale
- naţionalitatea persoanei juridice → este criteriul de legatură al normei.
- sistemul de drept aplicabil □ legea personală (lex personalis), desemnată şi prin
noţiunea de lex societatis.
- norma conflictuală este imperativă.
184
1.4. Legea aplicabilă statutului organic al sucursalelor și filialelor

Legea aplicabilă entităţilor exogene societăţii mamă, sucursale și filiale, este :
 pentru filiale - legea statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit propriul

sediu;
 pentru sucursale - legea naţională a societăţii mamă.
1.5. Legea aplicabilă fuziunii unor persoane juridice de naționalități

diferite
Fuziunea unor persoane juridice având naţionalităţi diferite poate fi realizată, numai
dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevazute de legile naţionale aplicabile statutului
organic pentru fiecare din persoanele juridice fuzionare (cerinţe de fond, formă şi publicitate)
[art. 2.584 Cod Civil].
1.6. Domeniul de aplicare al legii statutului organic al persoanei

juridice
Legea aplicabilă statututui organic guvernează, în special:
 capacitatea persoanei juridice;
 modul de dobândire şi pierdere a calităţii de asociat;
 drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de asociat;
 modul de alegere, competenţele şi funcţionarea organelor de conducere ale
persoanei juridice;
 reprezentarea persoanei juridice prin organele proprii;
 răspunderea persoanei juridice şi a organelor ei faţă de terţi;
 modificarea actului constitutiv;
 dizolvarea şi lichidarea.
1.7. Reședința obișnuită a persoanei juridice

Reședința obișnuită a persoanei juridice se află în statul în care aceasta își are
stabilimentul principal, aspect statuat de art. 2570 alin. (3) Cod civ.
Stabilimentul principal este locul unde persoana juridică și-a stabilit

administrația centrală [art. 2.570 alin. (5) Cod Civil].
Dovada reședinței obișnuite se poate face cu orice mijloace de probă.

Criteriul de legătură al reședințe obișnuite al persoanei juridice nu este utilizat în cadrul
normelor conflictuale din Codul civil, în schimb este utilizat în cadrul unor tratate și convenții
internaționale la care România este parte, precum și pe scară largă, în cadrul legislației Uniunii
Europene.
Rolul dispozițiilor art. 2570 alin. (3) – (5) din Cod civ. este acela de a servi la calificarea
noțiunii de reședință obișnuită a persoanei juridice, ori de câte ori, tratatele sau convențiile
internaționale, respectiv normele Uniunii europene, trimit în scopul calificării acestei noțiuni la
dispozițiile dreptului internațional privat intern.
185
2. Recunoașterea persoanelor juridice străine în România
Recunoaşterea este un act declarativ de drepturi prin care se constată

existenţa persoanei juridice şi se recunosc efectele extrateritoriale ce decurg
din personalitatea juridică.
Obiectul recunoașterii îl constituie calitatea de subiect de drept al persoanei juridice,

precum și modificările ce intervin în privința capacității sale de folosință85.
În sistemele de drept ale statelor se cunosc mai multe forme de recunoaștere a persoanei
juridice străine:
- recunoașterea de plin drept;
- recunoașterea pe bază de reciprocitate;
- recunoașterea individuală.
La nivelul Uniunii Europene, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE)
atribuie ”societăților constituite în conformitate cu dispozițiile legislației civile sau comerciale,
inclusiv societățile cooperative și alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepția
celor fără scop lucrativ”, drepturi în materia libertății de stabilire (dreptul de a se constitui, de
gestionare de întreprinderi, deschiderea de agenții, sucursale sau filiale) și libertății prestării de
servicii (ex art. 54 şi 62 TFUE) și asigură libera circulație a mărfurilor. Garanția acestor
libertăți fundamentale constă, în special, în eliminarea discriminărilor pe bază de naționalitate
și recunoaștere reciprocă între statele membre a condițiilor pe care fiecare dintre acestea le
impune în scopul activităților productive. De aici decurge obligația fiecărui stat membru,
exceptând condițiile imperative în sens contrar, de a recunoaște persoanele juridice constituite
în alte state membre, cu același statut pe care ele îl au în baza legii statului de constituire. În
acest sens se arată în art. 54 alin. (1) TFUE că ”societățile constituite în conformitate cu
legislația unui stat membru și având sediul social, administrația centrală sau locul principal
de desfășurare a activității în cadrul Uniunii sunt asimilate, în aplicarea prezentului capitol,
persoanelor fizice resortisante ale statelor membre”.
85
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op, cit., p. 269
186
2.2 Modalitățile și procedura de recunoaștere a persoanelor juridice

străine în România
Persoana juridică cu scop lucrativ este recunoscută de plin drept în

România
Condiţii pentru a opera recunoaşterea de plin drept:

 să fie valabil constituită conform dispoziţiilor prevăzute de legea ei
naţională;
 să aibă calitatea de subiect de drept;
 să nu fi încălcat ordinea publică de drept internaţional privat.
Persoana juridică fără scop lucrativ nu este recunoscută de plin drept în

România
Persoana juridică fără scop lucrativ (de ex: asociaţii, fundaţii) poate fi recunoscută în
România, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
 să existe aprobarea prealabilă a Guvernului;
 să existe reciprocitate în privinţa recunoaşterii;
 să fie valabil constituită în ţara a cărei naţionalitate o are;
 scopurile statutare urmărite să nu contravină ordinii sociale şi economice
din România.
Recunoaşterea persoanei juridice fără scop lucrativ se realizează prin hotărâre
judecatorească.
Hotărârea de recunoaștere a persoanelor juridice fără scop lucrativ se publică în
Monitorul Oficial al României și într-un ziar central și este supusă apelului în termen de 60 de
zile de la data ultimei publicări. Împotriva acestei hotărâri se poate exercita calea de atac a
apelului, de către orice persoană interesată pentru neîndeplinirea oricăreia dintre condițiile
prevăzute la art. 2582 alin. (2) Cod civ.
2.3 Efectele recunoașterii persoanelor juridice străine în România

Sub aspectul efectelor recunoașterii persoanei juridice străine, dispozițiile art. 2.583
Cod civ. nu mai realizează nicio distincție între cele două categorii de persoane juridice, cu sau
fără scop lucrativ, ci dispune cu titlu comun, că o persoană juridică străină recunoscută
beneficiază de toate drepturile care decurg din legea statutului ei organic, cu excepția
drepturilor pe care statul care realizează recunoașterea le refuză prin dispozițiile sale legale.
Pe teritoriul României, persoana juridică străină recunoscută se bucură de
recunoașterea:
187
- calității de subiecte de drept;

- capacității juridice conferită de legea care guvernează statutul ei organic (capacitate
de a dobândi și/sau poseda bunuri, de a încheia acte juridice, etc).
Sub aspect procedural, persoana juridică recunoscută, are în condițiile legii, aceleași
drepturi și obligații procedurale ca și persoana juridică română.
• Statutul organic al persoanei juridice este guvernat de legea sa naţională.

• Prin naţionalitatea persoanei juridice se înțelege apartenenţa acesteia la un anumit stat.
Noţiunea de naționalitate este similară noțiunii de cetăţenie pentru persoana fizică.
• Naţionalitatea persoanei juridice se determină după legea forului. În România,
determinarea naţionalităţii persoanei juridice se realizează pe baza unui criteriu comun
precum şi pe baza unor criterii speciale.
• Criteriul de drept comun în determinarea naționalității persoanei juridice este cel al
sediului social statutar. În situația în care persoana juridică are sedii în mai multe state,
naţionalitatea se determină după criteriul sediului statutar real. Sediul real locul unde se
află centrul principal de conducere şi de gestiune a activităţii statutare, chiar dacă
hotărârile organelor de conducere sunt adoptate potrivit directivelor transmise de
acţionari sau asociaţi din alte state. Dacă dreptul străin determinat potrivit sediului real,
retrimite la dreptul statului în conformitate cu care a fost constituită persoana juridică,
se aplică dreptul acestui din urmă stat.
• Criteriile speciale de determinare a naționalității persoanei juridice sunt stabilite prin
convenţii internaţionale pentru situaţii speciale. Aceste criterii nu privesc naţionalitatea
persoanei juridice în ansamblul său, ci numai anumite aspecte legate de naţionalitatea
acesteia, în funcţie de obiectul de reglementare a respectivei convenţii.
• Legea aplicabilă sucursalei este legea națională a societății mame.
• Legea aplicabilă filialei este legea statului pe al cărui teritoriu și-a stabilit propriul
sediu.
• În cazul fuziunii unor persoane juridice având naţionalităţi diferite ptrebuie îndeplinite
cumulativ condiţiile prevazute de legile naţionale aplicabile statutului organic pentru
fiecare din persoanele juridice fuzionare.
• În materia recunoașterii persoanei juridice străine se aplică următoarele reguli:
persoana juridică cu scop lucrativ este recunoscută de plin drept în România. Persoana
juridică fără scop lucrativ poate fi recunoscută în România prin hotărâre
judecătorească, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: există aprobarea prealabilă a
Guvernului, există reciprocitate în privința recunoașterii, este valabil constituită în țara
a cărei naționalitate o are, scopurile statutare urmărite să nu contravină ordinii sociale
și economice din România.
• Persoana juridică străină recunoscută în România se bucură de recunoașterea atât a
calității de subiecte de drept cât și a capacității juridice conferită de legea care
guvernează statutul ei organic. Sub aspect procedural, persoana juridică recunoscută,
188
are în condițiile legii, aceleași drepturi și obligații procedurale ca și persoana juridică

română.
1. Următoarele elemente constituie condiţii pentru recunoaşterea persoanei juridice străine:

a) să nu fie încălcată ordinea publică de drept internaţional privat;
b) persoana juridică să fie valabil constituită în conformitate cu legea ei naţională;
c) să aibă calitatea de subiect de drept.
2. Sediul social al persoanei juridice:
a) nu poate fi criteriul în raport de care să se determină naţionalitatea persoanei juridice atunci când se
dovedeşte că nu este un sediu real;
b) constituie criteriul de legătură pentru desemnarea legii aplicabile statutul său organic;
c) este un criteriu de legătură fix.
3. Legea statutului organic al persoanei juridice se aplică:
a) capacității civile a persoanei juridice;
b) răspunderii persoanei juridice şi a organelor ei faţă de terţi;
c) raporturilor contractuale dintre societate și partenerii contractuali.
4. Persoana juridică străină recunoscută pe teritoriul României:
a) se bucură de recunoașterea calității de subiecte de drept;
b) nu i se recunoaște și capacitatea juridică conferită de legea care guvernează statutul ei organic;
c) are aceleași drepturi și obligații procedurale ca și persoana juridică română;
5. În materia recunoașterii persoanei juridice străine se aplică următoarele reguli:
a) persoana juridică fără scop lucrativ este recunoscută de plin drept în România;
b) persoana juridică cu scop lucrativ este recunoscută în România numai prin hotărâre judecătorească și
cu aprobarea prealabilă a Guvernului;
c) persoana juridică fără scop lucrativ poate fi recunoscută în România, dacă printre altele, este
valabil constituită în ţara a cărei naţionalitate o are.
1.a),b),c); 2.b); 3.a),b); 4.a), c); 5. c).
Redactați un scurtă lucrare în care să prezentați condițiile de recunoaștere a persoanei juridice

străine fără scop lucrativ.
189


2013;
 Ioan Macovei, Tratat de drept internțional privat, Ed. Universul Juridic, București,
2017;
București, 2008;
București, 2015;
București, 2012;
190
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. XV
NORME CONFLICTUALE ÎN MATERIA DREPTULUI FAMILIEI
191
Cuprins
1. Legea aplicabilă promisiunii de căsătorie ............................................................................194
2. Legea aplicabilă căsătoriei....................................................................................................194
2.1 Încheierea căsătoriei...........................................................................................................194
2.1.1 Legea aplicabilă condițiilor de fond la încheierea căsătoriei ...........................................194
2.1.2 Legea aplicabilă condițiilor de formă ale căsătoriei ..........................................................195
2.2 Legea aplicabilă efectelor căsătoriei....................................................................................195
2.2.1 Precizări prealabile..........................................................................................................195
2.2.2 Legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei ............................................................196
2.2.3 Soluționarea conflictului mobil de legi ......................................................................196
2.2.4 Legea aplicabilă regimului matrimonial.......................... ..................................................196
2.2.5 Regulamentul (UE) 2016/1103 al Consiliului din 24 iunie 2016 de punere în aplicare a unei
cooperări consolidate în domeniul competenței, al legii aplicabile și al recunoașterii și executării
hotărârilor judecătorești în materia regimurilor
matrimoniale.................................................198
3. Legea aplicabilă desfacerii căsătoriei....................................................................................199
3.1 Precizări
prealabile..........................................................................................................199
3.2 Legea aplicabilă divorțului prin voința
părților..................................................................200
3.3 Legea aplicabilă divorțului în cazul localizării
obiective......................................................201
3.4 Recunoașterea divorțului prin denunțare
unilaterală..........................................................202
3.5 Domeniul de aplicare al legii aplicabile
divorțului................................................................202
3.6 Legea aplicabilă divorțului potrivit Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20
decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii
aplicabile divorțului și separării de
corp...................................................................................203
192
3.6.1 Domeniul de aplicare ale Regulamentului Roma

III..........................................................203
3.6.2 Legea aplicabilă divorțului în baza principiului ”autonomei de voință a
părților”.............203
3.6.3 Legea aplicabilă în absența acordului de voință al
părților................................................205
3.6.4 Legea aplicabilă în cazul transformării separării de corp în
divorț....................................205
3.6.5 Domeniul legii aplicabile divorțului și separației de
corp...................................................206
3.6.6 Dispoziții privind ordinea publică de drept internațional
privat........................................206
3.6.7 Excluderea
retrimiterii.....................................................................................................206
3.6.8 Cazurile speciale prevăzute de articolul 13 (”Diferențe între legislațiile
naționale”) ...................................................................................................................................
..............207
......................................................................................207
........................................................................................................208
5.1 Legea aplicabilă filiației din
căsătorie..................................................................................208
5.2 Legea aplicabilă filiației din afara
căsătoriei........................................................................208
......................................................................................................209
6.1 Legea aplicabilă condițiilor de fond ale
adopției...................................................................209
6.2 Legea aplicabilă condițiilor de formă ale
adopției ...............................................................210
6.3 Legea aplicabilă efectelor
adopției.......................................................................................210
6.4 Legea aplicabilă desfacerii
adopției.....................................................................................210
6.5 Legea aplicabilă nulității
adopției........................................................................................211
7. Legea aplicabilă autorității
părintești....................................................................................211
7.1 Precizări
prealabile.............................................................................................................211
193
7.2 Domeniul de aplicare al Convenției de la Haga din 1996 privind răspunderea părintească.
Excluderi.................................................................................................................................212
7.3 Legea aplicabilă măsurilor de protecție ale copilului (art.
15) ................................................213
7.4 Domeniul material al legii aplicabile măsurilor de protecție ale
copilului................................214
7.5 Legea aplicabilă răspunderii
părintești...............................................................................215
7.6 Domeniul legii aplicabile răspunderii
părintești.........................................................................215
7.7 Ocrotirea terților în cazul lipsei calității de reprezentant al copilului (excepție de la aplicarea
legii reședinței obișnuite a copilului)
.........................................................................................216
7.8 Excluderea retrimiterii.
Excepții.........................................................................................216
7.9 Ordinea publică..................................................................................................................217
8. Legea aplicabilă obligațiilor de
întreținere............................................................................217
8.1 Aspecte
prealabile...............................................................................................................217
8.2 Legea aplicabilă obligațiilor de
întreținere..........................................................................218
8.2.1 Determinarea obiectivă a legii aplicabile obligațiilor de
întreținere...................................218
8.2.2 Determinarea subiectivă legii aplicabile obligațiilor de întreținere
...................................219
8.3 Domeniul legii aplicabile obligației de
întreținere................................................................220
8.4 Excluderea retrimiterii.......................................................................................................220
8.5 Ordinea
publică ......................................................................................................................221
8.5 Interpretarea
uniformă.......................................................................................................221
10. Teste de autoevaluare ...................................................................................................................224
11. Răspunsurile la testul de autoevaluare........................................................................................225
13. Bibliografie minimală....................................................................................................................226
194
OBIECTIVE SPECIFICE
Își însușească noțiuni de bază privind regulile de drept

internațional privat în materia relațiilor de familie;
1. Legea
Își însușească criteriile de determinare a legii aplicabile

căsătoriei, filiației, adopției, ocrotirii minorului și a obligației
de întreținere.
Delimiteze domeniul legilor aplicabile în materia relațiilor de

familie
Identifice normele Uniunii Europene aplicabile conflictelor

de legi în materia relațiilor de familie
Ofere exemple practice privind conflictele de legi și modul lor

de soluționare în cadrul relațiilor de familie
aplicabilă promisiunii de căsătorie
195
SEDIUL MATERIEI
Articolul 2585 Cod civil
Condiţiile de fond cerute pentru încheierea promisiunii de căsătorie – sunt

determinate de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi la data încheierii căsătoriei.
Aceste condiții trebuie îndeplinite la data promisiunii.
Efectele promisiunii de căsătorie precum şi consecinţelor încălcării sunt guvernate
de una din următoarele legi, în ordine:
 legea reşedinţei obişnuite comune a viitorilor soţi la data
promisiunii de căsătorie;
 legea naţională comună a viitorilor soţi, când aceştia nu au
reşedinţă obişnuită în acelaşi stat;
 legea română, în lipsa legii naţionale comune.
Ne aflăm în prezenţa unui concurs subsidiar al criteriilor de legătură, în funcție de
soluţionarea căruia se determină şi legea aplicabilă efectelor promisiuni de căsătorie.
2. Legea aplicabilă căsătoriei
SEDIUL MATERIEI
Articolele 2586 - 2596 Cod civil
2.1 Încheierea căsătoriei

2.1.1 Legea aplicabilă condițiilor de fond la încheierea căsătoriei
Calificarea condiţiilor cerute pentru încheierea căsătoriei ca fiind de fond, de formă sau
impedimente la căsătorie se face dupa lex fori.
Legea aplicabilă condițiilor de fond:
Legea națională a fiecăruia dintre viitorii soți la momentul celebrării

căsătoriei. [art.2.586 alin.(1) Cod Civil].
196
Dacă legea naţională a oricăruia dintre viitorii soţi este o lege străină, iar
aceasta prevede un impediment la căsătorie care, potrivit dreptului român,
este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie, acel impediment va
fi înlăturat ca inaplicabil în cazul în care unul dintre viitorii soţi este
cetăţean român şi căsătoria se încheie pe teritoriul României.
2.1.2 Legea aplicabilă condițiilor de formă ale căsătoriei

Legea aplicabilă condițiilor de formă:
Legea statului pe teritoriul căruia se celebrează căsătoria [art. 2.587 Cd

Civil]. Se aplică principiul locus regit actum.
Trimiterea la legea statului străin pe teritoriul căruia se celebrează căsătoria se realizată

numai la normele materiale străine, fiind astfel exclusă retrimiterea.
Căsătoria unui cetățean român aflat în străinătate poate fi celebrată în fața agentului
diplomatic sau a funcționarului consular al României în statul în care acesta este acreditat,
situație în care căsătoria este supusă formalităților prevăzute de legea română, potrivit regulii
auctor regit actum [art. 2587 alin. (2) C. civ.].
2.2 Legea aplicabilă efectelor căsătoriei

2.2.1 Precizări prealabile
Dispozițiile de drept internațional privat care reglementează legea aplicabilă efectelor
căsătoriei, sunt divizate pe două categorii și anume, dispoziții privind efectele generale ale
căsătoriei și dispoziții privind regimul matrimonial.
Efectele generale ale căsătoriei intră sub incidența regulii enunțate de art. 2589 alin. (1)
C. civ.: "Efectele generale ale căsătoriei sunt supuse legii reședinței obișnuite comune a
soților, iar în lipsă, legii cetățeniei comune a soților. În lipsa cetățeniei comune, se aplică
legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată".
Prin noțiunea de "efecte generale ale căsătoriei" urmează a se înțelege efecte personale86
și efecte patrimoniale de la care soții nu pot deroga, indiferent de regimul matrimonial ales de
aceștia [art. 2589 alin. (2) C. civ.]. Aceste efecte se circumscriu ”regimului primar
imperativ”87.
Prin excepție de la regula legii aplicabile regimului primar imperativ, [adică de la legea
prevăzută de art. 2589 alin. (1) C. civ.], care exclude autonomia de voință a părților, Codul civil
reglementează în art. 2590-2595 C. civ. regimul matrimonial în dreptul internațional privat,
care cuprinde numai acele relații patrimoniale cu privire la care soții pot să dispună88.
86
Relațiile personale sunt reglementate în Cartea a II-a a Codul civil, în "Despre familie", Titlul II "Căsătoria",
Capitolul V "Drepturile și îndatoririle personale ale soților" ( art. 307-311)
87
A se vedea, D. Sitaru, op. cit., p. 191, C. Jugastru, Legea aplicabilă regimului matrimonial: două reglementări
paralele, Revista Universul Juridic nr. 12/2018, sursa: https://lege5.ro, accesată la data de 13 august 2020
88
D. Sitaru, op. cit, p. 191
197
În dreptul substanțial, noțiunea de "regim matrimonial" este calificată ca fiind "ansamblu

de norme juridice care guvernează raporturile dintre soți cu privire la drepturile și obligațiile
pecuniare ale vieții conjugale, precum și relațiile care privesc gestionarea acestora"89.
2.2.2 Legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei

Efectele generale ale căsătoriei sunt supuse mai multor legi, care se aplică succesiv,
astfel:
 legea reşedinţei comune a soţilor;
 legea cetăţeniei comune dacă soţii nu au reşedinţă comună;
 legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată, dacă soţii nu au
nici reşedinţă comună şi nici cetăţenie comună.
Legea se aplică atât efectelor personale cât şi a efectelor patrimoniale ale căsătoriei
de la care soţii nu pot deroga, indiferent de regimul matrimonial ales de aceştia.
Excepţii:
Drepturile soţilor asupra locuinţei familiei, precum şi regimul unor acte

juridice asupra acestei locuinţe sunt supuse legii locului unde ea este situată.
2.2.3 Soluționarea conflictului mobil de legi

Atât reședința obișnuită comună cât și cetățenia comună a soților constituie "criterii de
legătură mobile”, variabile în timp, în sensul că ambii soți sau oricare dintre ei își poate muta
reședința de pe teritoriul unui stat pe teritoriul altui stat sau își poate schimba cetățenia.
Atunci când unul dintre soţi îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau cetăţenia, legea
reşedinţei obişnuite comune sau legea cetăţeniei comune a soţilor continuă să
reglementeze efectele căsătoriei.
Dacă ambii soţi îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau cetăţenia, legea comună a noii
reşedinţe obişnuite sau a noii cetăţenii a soţilor se aplică efectelor căsătoriei numai pentru
viitor, dacă soţii nu au convenit altfel, şi, în niciun caz, nu poate prejuducia drepturile
terţilor.
2.2.4 Legea aplicabilă regimului matrimonial

Legea aplicabilă regimului matrimonial se poate stabili în conformitate cu voința
părților sau după criterii obiective.
Legea aplicabilă regimului matrimonial conform voinței comune a părților.

În baza principiul autonomiei de voinţă, soţii au libertarea de a alege, prin convenţie,
legea care să guverneze regimul lor matrimonial (lex voluntatis). Libertatea de alegere nu este
una deplină, ci este limitată la una din următoarele legi, în mod expres specificate în art. 2950
alin. (2) Cod civ:
 legea statului pe teritoriul căruia unul dintre ei îşi are reşedinţa obişnuită la data
alegerii;
89
B.D. Moloman, Dicționar de dreptul familiei, cu termenii și expresiile juridice traduse în franceză, italiană și
spaniolă, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 291.
198
 legea statului a cărui cetăţenie o are oricare dintre ei la data alegerii;

 legea statului unde îşi stabilesc prima reşedinţă obişnuită comună, după celebrarea
căsătoriei.
Alegerea legii aplicabile se realizează pe baza unei convenții de alegere a legii
aplicabile regimului matrimonial, act juridic bilateral încheiat de soți sau de viitorii soți, fie
înainte de celebrarea căsătoriei fie la momentul încheierii căsătoriei fie în timpul căsătoriei
[art. 2591 alin. (1) C. civ].
Condiţiile de formă ale convenţiei de alegere a legii aplicabile regimului matrimoniale
sunt guvernate fie de legea aleasă a se aplica regimului matrimonial fie de legea locului
încheierii convenţiei de alegere. Dacă legea aplicabilă este legea română, urmează a fi
respectate condiţiile de formă pe care această lege le cere pentru validitatea convenţiei
matrimoniale.
Indiferent de legea aplicabilă, convenţia de alegere trebuie să fie expresă şi

constatată printr-un înscris semnat şi datat de soţi, sau să rezulte în mod
neîndoielnic din clauzele convenţiei matrimoniale.
Soţii au libertatea de a alege oricând o altă lege aplicabilă regimului lor matrimonial,
noua lege urmând a-şi produce efecte numai pentru viitor, dacă soţii nu au dispus altfel, şi fără
a prejudicia drepturile terţilor.
Condiţiile de formă ale convenţiei matrimoniale sunt guvernate de legea aplicabilă
regimului matrimonial sau legea locului unde aceasta se încheie.
Legea aplicabilă regimului matrimonial potrivit criteriului obiectiv

În lipsă de alegere – regimul matrimonial este supus legii aplicabile efectelor generale
ale căsătoriei (art.2592 Cod civ.).
În baza criteriilor stabilite de art. 2589 alin. (1) C. civ., regimul matrimonial urmează a fi
guvernat de una din următoarele legi care se aplică în ordine (concurs subsecvent):
 legea reședinței obișnuite a soților;
 legea cetățeniei comune;
 legea statului unde s-a celebrat căsătoria
Domeniul legii aplicabile regimului matrimonia

Legea aplicabilă regimului matrimonial reglementează:
 condiţiile de validitate ale convenţiei privind alegerea legii aplicabile, cu
excepţia capacităţii;
 admisibilitatea şi condiţiile de validitate ale convenţiei mkatrimoniale, cu
excepţia capacităţii;
 limitele regimului matrimonial;
 posibilitatea schimbării regimului matrimonial şi efectele acestei schimbări;
 conţinutul patrimoniului fiecăruia dintre soţi, drepturile soţilor asupra bunurilor,
precum şi regimul datoriilor soţilor;
199
 încetarea şi lichidarea regimului matrimonial, precum şi regulile privind

împărţeala bunurilor comune.
Formarea loturilor şi atribuirea bunurilor sunt supuse legii statului unde bunurile sunt
situate la data partajului - art. 2.593 alin. (2) Cod Civil.
Ocrotirea terţilor
Măsurile de publicitate şi opozabilitate a regimului matrimonial faţă de terţi sunt
supuse legii aplicabile regimului matrimonial.
Dacă la data naşterii raportului juridic dintre un soţ şi un terţ aceştia avea reşedinţa
obişnuită pe teritoriul aceluiaţi stat, se aplică legea acelui stat, cu excepţia următoarelor
cazuri:
- au fost îndeplinite condiţiile de publicitate sau de înregistrare prevăzute de legea
aplicabilă regimului matrimonial;
- terţul cunoştea, la data naşterii raportului juridic, regimul matrimonial sau l-a
ignorat cu imprudenţă din partea sa;
- au fost respectate regulile de publicitate imobiliară prevăzute de legea statului pe
teritoriul căruia este situat imobilul.
Soluționarea conflictului mobil de legi

În caz de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial, aceasta rămâne aplicabilă,
chiar dacă soţii îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau cetăţenia.
2.2.5 Regulamentul (UE) 2016/1103 al Consiliului din 24 iunie 2016 de

punere în aplicare a unei cooperări consolidate în domeniul competenței, al
legii aplicabile și al recunoașterii și executării hotărârilor judecătorești în
materia regimurilor matrimoniale
La nivelul Uniunii Europene, la data de 24 iunie 2016 s-a adoptat Regulamentul (UE)
2016/1103 privind legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești
în materia regimurilor matrimoniale90. Regulamentul se aplică începând cu data de 29
ianuarie 2019, în mod direct în toate statele membre participante la această formă de
cooperare consolidată, în domeniul competenței, legii aplicabile, recunoașterii și executării
hotărârilor judecătorești privind regimurile patrimoniale ale cuplurilor internaționale, care
includ atât regimurile matrimoniale, cât și efectele patrimoniale ale parteneriatelor
înregistrate.
Regulamentul (UE) 2016/1103 renunță la definirea noțiunii de căsătorie, lăsând-o la
aprecierea dreptului intern al statelor membre (considerentul 10). În schimb, este definită
noțiunea de ”regim patrimonial între soți”, înțeleasă ca ”ansamblul normelor care
reglementează raporturile patrimoniale ale soților între ei și față de terți” (art. 2), inclusiv
”toate aspectele civile ale regimurilor patrimoniale între soți, privind atât administrarea
90
Publicat în JO L 183, 8.7.2016.
200
curentă a bunurilor soților, cât și lichidarea regimului patrimonial, ca urmare a separării de

corp sau a decesului unui soț” (considerentul 11).
România nu este stat membru participant la această formă de

cooperare, continuând să aplice în această materie dispozițiile
naționale (art. 2590-2595 C. civ.).
Totuși, între reglementările Codului civil român și cele ale Regulamentul (UE)
2016/1103 există elemente comune, cum ar fi instituirea a două modalități similare de
stabilire a legii aplicabile, și anume: prin voința părților și cu sprijinul criteriilor de
localizare obiectivă. În același timp, ordinea în care operează cele două moduri de
determinare a lex causae este aceeași: mai întâi, desemnarea legii aplicabile este lăsată
latitudinea părților iar în subsidiar, intervine determinarea obiectivă.
3. Legea aplicabilă desfacerii căsătoriei
Articolele 2597 – 2.602 Cod civil
Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20

decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de
cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și
separării de corp (Regulamentul Roma III)

În dreptul internațional privat, regimul juridic al desfacerii căsătoriei cunoaște o dublă
reglementare.
La nivel național, normele conflictuale în materie de divorț și separație de corp sunt
sistematizate în cadrul art. 2597 – 2.602 C. civ..
În paralel, începând cu data de 21 iunie 2012, în aceeași materie, se aplică normele
conflictuale uniforme instituite prin Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20
decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii
aplicabile divorțului și separării de corp (denumit și Regulamentul Roma III) 91. Dispozițiile din
regulament sunt obligatorii în toate elementele sale în statele membre participante la această
91
Publicat în JO L 343, 29.12.2010
201
formă de cooperare consolidată92 iar prevalența lor față de normele conflictuale ale codului civil
român rezultă și din de art. 2557 alin. (3) C. civ. unde se arată că normele Codului civil sunt
aplicabile doar în măsura în care dreptul Uniunii Europene nu conține alte reglementări.
Având în vedere relația dintre normele conflictuale ale Regulamentului (UE) nr.
1259/2010 și normele conflictuale în materia desfacerii căsătoriei ale Codul civil român, putem
afirma că după data de 21 iunie 2012, aplicarea normelor conflictuale în materia desfacerii
căsătoriei cetățenilor din statele membre ale Uniunii Europene se realizează în mod diferit, și
anume:
a) normele conflictuale ale Regulamentului (UE) nr. 1259/2010 se aplică în mod
obligatoriu desfacerii căsătoriei cetățenilor statelor membre participante la cooperarea
consolidată extinsă;
b) pentru desfacerea căsătoriei cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene care nu
participă la forma de cooperare consolidată extinsă, autoritățile române aplică, după caz, fie
normele conflictuale uniforme în materie de divorț din tratatele de asistență juridică în materie
civilă încheiate de aceste state cu România93, fie normele conflictuale din codul civil, dacă nu
există tratate de asistență juridică în materie civilă încheiate cu România care să conțină norme
conflictuale uniforme în materia desfacerii căsătoriei.
Desfacerea căsătoriei cu element de extraneitate include în dreptul internațional privat atât
divorțul cât și separația de corp. Potrivit sistemului nostru de drept, desfacerea căsătoriei se
realizează prin divorț, care constituie modalitatea de desfacere a căsătoriei, în timpul vieţii
soţilor şi cu respectarea condiţiilor stabilite în Cartea a II-a a Codului civil („Despre familie”).
Calificarea noțiunii de desfacere a căsătoriei se realizează în conformitate cu dreptul român,
normele dreptului internaţional privat corelându-se cu dispozițiile art. 373-404 C. civ., care
reglementează motivele şi procedura divorţului (divorţ prin acordul părţilor; divorţ din culpă;
divorț la cererea uneia din părți după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani; divorț la
cerearea soțului a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei)94.
Separaţia de corp este o instituție care nu cunoaște o reglementare distinctă de divorţ în
sistemul nostru de drept. În dreptul nostru substanțial, despărţirea în fapt poate constitui una din
cauzele divorţului din culpă iar separaţia în fapt de cel puţin 2 ani a soţilor constituie motiv de
desfacere a căsătoriei în condițiile art. 373 lit.c) C. civ.
3.2 Legea aplicabilă divorțului prin voința părților

În conformitate cu art. 2597 C. civ, desfacerea căsătoriei este guvernată de
principiul libertăţii de voinţă a soţilor.
Trebuie subliniat însă că libertatea de voință a soților este admisă doar în anumite
limite. Aceștia au posibilitatea să aleagă de comun acord una din următoarele legi aplicabile
divorţului:
92
În prezent, doar un număr de 17 state membre din cele 28 ale Uniunii Europene participă la această formă de
cooperare consolidată: Germania, Spania, Franța, Belgia, Luxembourg, Italia, Bulgaria, Letonia, Lituania, Estonia,
Austria, Grecia, Ungaria, Malta, Portugalia, Slovenia și România.
93
România are astfel de tratate privind asistența juridică în cauzele civile încheiate cu Cehia, Polonia și Slovacia.
94
Al. Bacaci, V.-C. Dumitrache, C.C.Hageanu, Dreptul familiei, în reglementarea noului Cod civil, ediţia 7,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 157-161.
202
 legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data

convenţiei de alegere a legii aplicabile;
 legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut reşedinţa obişnuită comună, dacă cel
puţin unul dintre ei mai locuieşte acolo la data convenţiei de alegere a legii
aplicabile;
 legea statului al cărui cetăţean este unul dintre soţi;
 legea statului pe teritoriul căruia soţii au locuit cel puţin 3 ani;
 legea română.
Desemnarea legii divorțului se realizează prin convenție de alegere a legii aplicabile.
Dreptul internaţional privat român reglementează convenţia de alegere a legii aplicabile
divorţului în art. 2598-2599 C. civ.. În conformitate cu aceste dispoziții, soții pot opta cu privire
la legea aplicabilă divorțului, până cel mai târziu la data sesizării autorității competente să
pronunțe divorțul [art. 2598 alin. (1) C. civ]. Prin excepție, instanța de judecată poate lua act
de acordul soţilor cel mai târziu pană la primul termen de judecată la care părţile au fost legal
citate [art. 2598 alin. (2) C. civ.]. Aceleaşi dispoziţii legale sunt aplicabile şi pentru modificarea
convenţiei de alegere a legii divorţului.
Sub aspectul formei, pentru a fi valabilă, convenția de alegere a legii aplicabile divorțului
trebuie încheiată în scris, semnată şi datată de soţi [art. 2599 C. civ.]. Condiţia ca alegerea
legii aplicabile divorţului să fie expresă este subînţeleasă, fiind inclusă fiind în condiţia
încheierii în scris a convenţiei.
3.3 Legea aplicabilă divorțului în cazul localizării obiective

În lipsa acordului comun al soților privind legea aplicabilă divorțului, aceasta va
fi determinată după criterii obiective. Conform art. 2600 alin. (1) Cod civ.
divorţului i se va aplica una din următoarele legi:
 legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la
data introducerii cererii de divorţ;
 în lipsa reşedinţei, legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut reşedinţa
obişnuită comună, dacă cel puţin unul dintre soţi mai are reşedinţa
obişnuită pe teritoriul acestui stat la data introducerii cererii de divorţ;
 în lipsa reşedinţei obişnuite a unuia dintre soţi pe teritoriul statului unde
aceştia au avut ultima reşedinţă obişnuită comună, legea cetăţeniei comune
a soţilor la data introducerii cererii de divorţ;
 legea română, în toate celelalte cazuri.
Dacă una dintre legile astfel determinate nu permite divorţul sau îl permite în
condiţii deosebit de restrictive, se aplică legea română, dacă unul dintre soţi
este, la data cererii de divorţ, cetăţean român sau are reşedinţa obişnuită în
România [art.2.600 alin. (2) Cod Civ.]. Această regulă se aplică şi atunci când
divorţul este cârmuit de legea aleasă de soţi.
Totodată, în situația în care un cetățean român divorțează în străinătate, instanța străină

trebuie să ia în considerare normele de drept internațional privat român. Dacă soluția
203
pronunțată este diferită de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române, conform art. 1082 alin.
(2) C. proc. civ. hotărârea de divorț străină nu va fi recunoscută în țara noastră.
3.4 Recunoașterea divorțului prin denunțare unilaterală

Sistemul de drept român nu cunoaște instituția desfacerii căsătoriei prin denunțare
unilaterală.
Divorţul prin denunţare unilaterală sau repudierea unilaterală este specifică mai ales
sistemelor de drept arabo-musulman care legiferează și practică disoluția căsătoriei pe cale
unilaterală, la inițiativa bărbatului, prin simpla declarație a acestuia 95. Această formă de divorț
implică dreptul soțului ca în mod unilateral să procedeze la desfacerea căsătoriei. În planul
drepturilor consacrate convențional, acest tip de divorț contravine principiului egalității soților
statuat de art. 5 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și
încalcă astfel ordinea publică de drept internațional privat român. Drept consecință, dispozițiile
art. 2601 C. civ. se opun recunoașterii în România a unui divorț prin denunțare unilaterală de
către bărbat. În conformitate cu textul de lege, actul întocmit în străinătate prin care se constată
voința unilaterală a bărbatului de a desface căsătoria, fără ca legea străină aplicabilă să
recunoască femeii un drept egal, nu poate fi recunoscut în România, cu excepția situației când
sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
a) actul a fost întocmit cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute
de legea străină aplicabilă;
b) femeia a acceptat în mod liber și neechivoc această modalitate de desfacere a
căsătoriei;
c) nu există niciun alt motiv de refuz al recunoașterii pe teritoriul României a hotărârii
prin care s-a încuviințat desfacerea căsătoriei în această modalitate.
În cazul în care femeia a acceptat în mod liber o astfel de modalitate de desfacere a căsătoriei,
ne aflăm pe tărâmul unui divorț acordul mutual al soților, astfel încât invocarea ordinii publice
nu se mai impune.
3.5 Domeniul de aplicare al legii aplicabile divorțului

Domeniul legii aplicabile desfacerii căsătoriei include următoarele aspecte:
 persoanele care pot cere desfacerea căsătoriei prin divorț;
 formele de divorț;
 motivele de divorţ;
 efectele divorţului cu privire la relaţiile personale și patrimoniale dintre soţi,
capacitatea de exercițiu a soțului minor, cu anumite excepții, etc;
 efectele divorţului cu privire la relaţiile dintre părinţi şi copii.
Nu intră în domeniul legii aplicabile divorțului următoarele aspecte:
 competența jurisdicțională, care este supusă legii forului (art. 1088 C. civ);
95
Pentru detalii privind repudierea unilaterală a se vedea C. Jugastru, Disoluţia căsătoriei cu element de
extraneitate, în Revista Universul Juridic nr. 7, iulie 2016, pp. 72-98
204
 obligaţia de întreţinere între foştii soţi, căreia i se aplică dispozițiile

Protocolului de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă
obligaţiilor de întreţinere;
 capacitatea juridică a soților, reglementată de legea națională;
 numele soților după divorț, căruia i se aplică legea națională.
3.6. Legea aplicabilă divorțului potrivit Regulamentul (UE) nr.

1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei
forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și
separării de corp (Roma III)
3.6.1 Domeniul de aplicare ale Regulamentului Roma III
Regulamentul Roma III se aplică ”divorțului și separării de corp în situațiile în care
există un conflict de legi”.
Aplicare în spațiu → universală, operează erga omnes și în afara condiției
reciprocității. Caracterul universal rezultă din art. 4 (”Aplicare universală”), potrivit căruia,
legea desemnată în temeiul Regulamentului Roma III se aplică indiferent dacă este sau nu legea
unui stat membru participant.
Excluderi:
Regulamentul nu se aplică următoarelor aspecte:
 capacitatea juridică a persoanelor fizice;
 existenţa, validitatea sau recunoaşterea unei căsătorii;
 anularea căsătoriei;
 numele soţilor;
 efectele patrimoniale ale căsătoriei;
 răspunderea părintească;
 obligaţia de întreţinere,
 trusturile şi succesiunile.
Aplicarea Regulamentului (UE) nr. 1259/2010 nu afectează aplicarea Regulamentului
(CE) nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în
materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.
3.6.2 Legea aplicabilă divorțului în baza principiului ”autonomei de voință

a părților”
Regulamentul dă prioritate principiului libertății soților de a-și alege legea

aplicabilă divorțului sau separării de corp (lex voluntatis). Libertatea de
alegerea este însă limitată la una din legile statului cu care soții au o legătură
specială sau la legea forului. Legea aleasă de soți trebuie să respecte
drepturile fundamentale recunoscute în tratate și în Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene.
205
Conform art. 5 din Regulamentul Roma III, soții pot opta pentru una din următoarele
legi:
 legea statului pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită în data încheierii
acordului; sau
 legea statului pe teritoriul căruia soții și-au avut ultima reședință obișnuită, cu
condiția ca unul dintre ei să aibă încă reședința respectivă în data încheierii
acordului; sau
 legea statului de cetățenie a unuia dintre soți în data încheierii acordului; sau
 legea forului.
Alegerea legii aplicabile divorțului sau, după caz, separației de corp, se

realizează printr-un acord, care poate fi încheiat și modificat în orice
moment, dar nu ulterior datei sesizării instanței judecătorești [art. 5 alin. (2)],
cu excepția cazului în care legea forului admite optio legis și pe parcursul
procedurii [art. 5 alin. (3)].
De exemplu, dacă instanţa de judecată sesizată este instanța română, aceasta, va putea
lua act de acordul soţilor cel mai târziu până la primul termen de judecată la care
părţile au fost legal citate (art. 2598 C. civ.). Așadar, soții vor putea depune acordul lor
privind legea aplicabilă divorțului și după data sesizării instanței de judecată cu
cererea de divorț, cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părțile
sunt legal citate.
Excepții:
 în cazul în care legea statului membru participant în care ambii soți își au reședința
obișnuită la data încheierii acordului prevede condiții formale suplimentare pentru un
astfel de acord, se aplică aceste condiții [art. 6 alin. (2)].
 în cazul la data încheierii acordului, numai unul dintre soți are reședința obișnuită într-
un stat membru participant, iar acest stat prevede condiții formale suplimentare pentru
acest tip de acord, se aplică respectivele condiții [art. 6 alin. (4)].
 în cazul în care, la data încheierii acordului, soții au reședința obișnuită în state

membre participante diferite și dacă legile din aceste state prevăd condiții formale
diferite, acordul este valabil din punctul de vedere al formei dacă satisface condițiile
prevăzute de oricare dintre legile respective [art. 6 alin. (3)].
206
Sub aspectul condițiilor de fond, se prevede că existența și valabilitatea unui acord

privind alegerea legii aplicabile sau a oricărei clauze a acestuia sunt stabilite de legea care l-
ar reglementa conform regulamentului, dacă acordul sau clauza respectivă ar îndeplini
condițiile de valabilitate [art. 6 alin. (1)]. Prin urmare, valabilitatea ca și existența acordului
sunt guvernate de legea desemnată de părți în chiar cuprinsul convenției lor.
De exemplu, dacă soții au ales ca lege aplicabilă divorțului legea română, verificarea
condițiilor de fond ale acordului se va realiza prin aplicarea normelor substanțiale din
dreptul român.
Excepție:
 Pentru lipsă de consimțământ, unul dintre soți poate să invoce legea țării în care
își are reședința obișnuită la data sesizării instanței judecătorești, dacă din
circumstanțele cauzei reiese faptul că nu ar fi rezonabil să se stabilească efectul
comportamentului său în conformitate cu legea la care trimite convenția de
alegere [art. 6 alin. (2)].
Aplicarea legii reședinței obișnuite a soțul care invocă lipsa sa de consimțământ,
presupune îndeplinirea următoarelor condiții:
 să se invoce exclusiv nevalabilitatea sau lipsa de consimțământ la data încheierii
acordului;
 lipsa sau viciul de consimțământ să se întemeieze pe legea statului în care soțul
reclamant își are reședința obișnuită;
 să rezulte din circumstanțele cauzei, că nu ar fi rezonabil să se stabilească efectul
comportamentului reclamantului în conformitate cu legea la care trimite convenția
de alegere;
 să existe o solicitare din partea unuia dintre soți, dispozițiile art. 6 alin. (2) din
regulament, neputând fi invocate din oficiu de instanță.
3.6.3 Legea aplicabilă în absența acordului de voință al părților

În absența unei opțiuni a soților privind legea aplicabilă, conform art. 8 din
Regulamentul Roma III, divorțul și separarea de corp sunt reglementate de legea statului:
 pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită la data sesizării instanței
judecătorești; sau, în caz contrar;
 pe teritoriul căruia soții își aveau ultima reședință obișnuită, cu condiția ca
perioada respectivă să nu se fi încheiat cu mai mult de un an înaintea sesizării
instanței judecătorești, atât timp cât unul dintre ei încă mai are reședința în cauză
la data sesizării instanței judecătorești; sau, în lipsa acestuia;
207
 a cărui cetățenie este deținută de ambii soți la data sesizării instanței judecătorești;
sau, în caz contrar;
 unde este sesizată instanța judecătorească.
3.6.4 Legea aplicabilă în cazul transformării separării de corp în divorț

În cazul în care are loc transformarea separării de corp în divorț, legea aplicabilă
divorțului este legea care a fost aplicată separării de corp, dacă părțile nu au convenit altfel.
Așadar, potrivit Regulamentului Roma III, primează principiul libertății de voință a soților (lex
voluntatis) iar în lipsă de acord, legea aplicabilă separării de corp guvernează în continuare și
divorțul.
Prin excepție, dacă legea aplicabilă separării de corp nu prevede
transformarea separării de corp în divorț iar părțile la rândul lor, nu au
încheiat un acord de alegere a legii aplicabile divorțului, divorțul va fi
guvernat de una din legile determinate potrivit criterilor obiective de la art.
8 (legea aplicabilă în lipsă de alegere).
3.6.5 Domeniul legii aplicabile divorțului și separației de corp

În domeniul de aplicare al Regulamentul Roma III sunt incluse următoarele aspecte
privind divorțul și separarea de corp:
 persoanele care pot solicita desfacerea căsătoriei prin divorț ori separarea de corp;
 formele de divorț;
 motivele de divorț ori ale separării de corp;
 unele efecte ale divorțului și separației de corp (ex: relațiile personale dintre soți,
drepturile personale ale soțului divorțat, etc).
3.6.6 Dispoziții privind ordinea publică

Regulamentul Roma III conține reglementări cu privire la ordinea publică, în art. 10 și
în art. 12.
Potrivit art. 10, în cazul în care legea aplicabilă în temeiul art. 5 (legea aplicabilă prin
voința părților) sau art. 8 (legea aplicabilă în lipsă de acord) nu prevede divorțul sau nu acordă
unuia dintre soți, din cauza apartenenței la unul dintre sexe, egalitate de acces la divorț sau la
separarea de corp, se aplică legea forului. În acest caz, se dă eficiență principiului egalități
soților cu privire la divorț.
Art. 12 care reglementează însăși noțiunea de ”ordine publică”, prevede că aplicarea
unei dispoziții din legea desemnată în baza Regulamentului Roma III nu va putea fi înlăturată
decât dacă o astfel de aplicare este vădit incompatibilă cu ordinea publică a forului. Potrivit
considerentului 25 din regulament ”în circumstanțe excepționale, considerente de interes
public ar trebui să dea instanțelor judecătorești ale statelor membre posibilitatea de a nu
aplica o dispoziție a legii străine, atunci când aplicarea acesteia într-un anumit caz ar fi vădit
incompatibilă cu ordinea publică a instanței. Cu toate acestea, instanțele judecătorești nu ar
trebui să poată aplica excepția de ordine publică pentru a refuza o dispoziție a legii unui alt
stat, în cazul în care aplicarea acestei excepții ar încălca dispozițiile Cartei drepturilor
208
fundamentale a Uniunii Europene, în special articolul 21, care interzice orice tip de
discriminare”.
Potrivit textului, aplicarea unei dispoziții din legea desemnată în temeiul regulamentului
nu poate fi înlăturată decât dacă o astfel de aplicare este vădit incompatibilă cu ordinea publică
a forului.
3.6.7 Excluderea retrimiterii

Retrimiterea este exclusă de art. 11 din Regulamentul Roma III, care prevede că, atunci
când prin regulament se prevede aplicarea legii unui stat, noțiunea de lege cuprinde normele de
drept în vigoare în acest stat, cu excepția normelor de drept internațional privat.
Trimiterea se realizează la dreptul material sau substanțial al statului a

cărei lege se declară competentă potrivit regulamentului.
3.6.8 Cazurile speciale prevăzute de articolul 13 (”Diferențe între legislațiile

naționale”)
În conformitate cu art. 13, dispozițiile Regulamentului Roma III nu obligă instanțele
judecătorești dintr-un stat membru participant a cărui lege nu conține dispoziții cu privire la
divorț sau nu consideră valabilă căsătoria respectivă în scopul procedurilor de divorț să
pronunțe un divorț ca urmare a aplicării regulamentului.
Așadar, o instanță judecătorească a unui stat membru participant nu poate fi obligată să
pronunțe un divorț în temeiul Regulamentului Roma III, atunci când:
 legea instanței sesizată nu cunoaște instituția divorțului, sau
 o astfel de căsătorie nu există în legea statului membru a cărui instanță
a fost sesizată.
SEDIUL MATERIEI
Legea aplicabilă nulităţii şi efectelor acestei nulităţi este:
209
Legea care reglementează cerinţele legale pentru încheierea căsătoriei.
Astfel:
 nulitatea căsătoriei pentru încălcarea condițiilor de fond este supusă legii
naționale a fiecăruia dintre viitorii soți la încheierea căsătoriei [art.2586 alin. (1) Cod civ.];
 nulitatea căsătoriei pentru încălcarea condițiilor de formă este supusă legii
locului încheierii căsătoriei sau a legii agentului dimplomatic ori funcționarului consular
în fața căruia a fost celebrată. (art.2587).
Nulitatea unei căsătorii încheiate în străinătate cu încălcarea cerinţelor de formă poate fi
admisă în România numai dacă sancţiunea nulităţii este prevăzută şi în legea română. Se
instituie așadar, condiția dublei reglementări a sancțiunii nulității.
SEDIUL MATERIEI
Articolele 2603 - 2610 Cod civil
5.1 Legea aplicabilă filiației din căsătorie

Legea aplicabilă este:
 legea care, la data când s-a născut copilul, guvernează efectele
generale ale căsătoriei părinţilor săi.
Filiația copilului din căsătorie va fi așadar guvernată de una din următoarele legi:
 legea reședinței obișnuite comune a soților;
 legea cetățeniei comune a soților;
 legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată.
Dacă anterior naşterii copilului căsătoria părinţilor a încetat sau a fost desfăcută, legea
aplicabilă este legea care, la data încetării sau desfacerii, cârmuia efectele generale ale
căsătoriei părinţilor săi.
Legea aplicabilă filiaţiei copilului din căsătorie guvernează şi tăgăduirea paternităţii
acestuia precum şi dobândirea numelui de către acest copil.
Atunci când părinţii sunt îndreptăţiţi să procedeze la legitimarea prin căsătorie a
copilului născut anterior, condiţiile cerute în acest scop sunt cele prevăzute de legea care se
aplică efectelor generale ale căsătoriei.
210
În domeniul de aplicare a legii aplicabile filiației copilului din căsătorie, intră, în

special:
 stabilirea filiației copilului față de mamă și față de tată;
 efectele filiației;
 tăgăduirea paternității copilului născut din căsătorie;
 dobândirea numelui de către copilul.
Nu intră în domeniul de aplicare a legii aplicabile filiației copilului din căsătorie:
 competența jurisdicțională,
 procedura de judecată și
 administrarea probelor care urmează regulile lui lex fori.
Proba filiației precum și puterea doveditoare a actului de stare civilă sunt
reglementate de legea locului încheierii actului.
5.2 Legea aplicabilă filiației din afara căsătoriei

Legea naţională a copilului, de la data naşterii sale.
Dacă copilul are mai multe cetăţenii, altele decât cea română, se aplică legea
cetăţeniei care îi este mai favorabilă [art.2605 alin. (1) Cod civ.].
Calificarea noțiunii de lege mai favorabilă (mitior lex), se realizează de către instanța
sau altă autoritate a statului forului.
Legea aplicabilă, guvernează în special:
 recunoaşterea filiaţiei;
 efectele filiaţiei şi
 contestarea recunoaşterii filiaţiei.
Dreptul mamei de a solicita tatălui copilului din afara căsătoriei să răspundă de
cheltuielile din timpul sarcinii şi pentru cele prilejuite de naşterea copilului este supus legii
naţionale a mamei (art. 2.606 Cod Civ.).
SEDIUL MATERIEI
211
Articolele 2607 – 2610 C. civ.
Pentru procedura adopției internațională a unui copil care are

reședința obișnuită în România - Legea nr. 273/2004 privind
procedura adopției
6.1 Legea aplicabilă condițiilor de fond ale adopției

Legea naţională a adoptatorului şi a celui ce urmează a fi adoptat [art.2.607

alin. (1) Cod civ.].
Condiţiile de fond ale adopţiei sunt supuse cumulativ legii naţionale a adoptatorului şi
a celui ce urmează a fi adoptat. Atât adoptatorul cât şi adoptatul trebuie să îndeplinească
condiţiile care sunt obligatorii, pentru ambii, stabilite de fiecare dintre cele două legi naţionale
arătate.
Condiţiile de fond cerute soţilor care adoptă împreună sunt cele stabilite de legea care
cârmuieşte efectele generale ale căsătoriei lor. Aceeaşi lege se aplică şi dacă unul dintre soţi
adoptă copilul celuilalt [art.2.607 alin. (2) Cod civ.].
Prin urmare, în conformitate cu art. 2589 C. civ. urmează a se aplica:
 legea reședinței obișnuite comune a soților;
 în lipsă, legea cetățeniei comune a soților;
 în lipsa cetățeniei comune, legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost
celebrată.
În ipoteza prevăzută de art. 2.607 alin. (2) C. civ. numai pentru condițiile de fond ale
soților/soțului adoptatori/adoptator se aplică legea efectelor generale ale căsătoriei, în timp ce,
condițiile de fond ale adoptatului rămân în continuare guvernate de legea sa națională.
6.2 Legea aplicabilă condițiilor de formă ale adopției

 legea statului pe teritoriul căruia se incheie adopţia (locus regit

actum).
În domeniul legii aplicabile condițiilor de formă ale adopției intră formalitățile

premergătoare adopției și procedura încheierii adopției.
Proba adopţiei este supusă legii aplicabile locului încheierii ei.
212
6.3 Legea aplicabilă efectelor adopției

Legea aplicabilă efectelor adopţiei şi relaţiilor dintre adoptator şi adoptat este:
 Legea naţională a adoptatorului

 Legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei, în cazul în care
soţii adoptă un copil.
În cazul în care adoptatorul are mai multe cetățenii, este apatrid sau refugiat se aplică
legea aceluia dintre state în care acesta își are reședința obișnuită, în aplicarea regulilor
statuate în art. 2568 alin. (1) – (4) C. civ.
6.4 Legea aplicabilă desfacerii adopției

Legea aplicabilă desfacerii adopţiei este:
 Legea aplicabilă efectelor adopţiei
Prin urmare, dacă adopția s-a realizat de către o singură persoană, legea care va guverna
desfacerea adopției este legea națională a adoptatorului.
În cazul în care adoptatorul are mai multe cetățenii, se aplică legea statului a cărui
cetățenie o are și de care este cel mai strâns legat, în specială prin reședința sa obișnuită.
Legea reședinței obișnuite se va aplica și atunci când adoptatorul este apatrid ori refugiat.
Atunci când ambii soți au calitatea de adoptatori, desfacerea adopției este reglementată,
în ordine, de următoarele legi: i) legea reședinței obișnuite comune a adoptatorilor, ii) legea
statului cetățeniei comune a adoptatorilor; iii) legea statului pe teritoriul căruia a fost
celebrată căsătoria adoptatorilor.
În domeniul legii aplicabile desfacerii adopției intră cauzele și efectele desfacerii
adopției.
6.5 Legea aplicabilă nulității adopției

Legea aplicabilă condiţiilor de fond la adopţie, în cazul nerespectării
condiţiilor de fond. Așadar, nulitatea adopției pentru nerespectarea
condițiilor de fond este supusă, legii naționale a adoptatorului și a celui
adoptat, sau, după caz, legii efectelor generale ale căsătoriei soților, atunci
când aceștia au adoptat împreună sau unul dintre ei a adoptat copilul
celuilalt soț.
Legea aplicabilă condiţiilor de formă la adopţie, în cazul nerespectării
condiţiilor de formă. Prin urmare, se va aplica legea statului pe teritoriul
căruia s-a încheiat adopția, în aplicarea regulii locus regit actum.
7. Legea aplicabilă autorității părintești

213
SEDIUL MATERIEI
Articolul 2611 C. civ.
Convenției de la Haga din 1996 privind răspunderea

părintească

În Codul civil român, legea aplicabilă autorității părintești își are sediul materiei în art. art.
2.611 C. civ. care, prin dispozițiile sale, face trimitere la Convenția privind competența, legea
aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și
măsurile privind protecția copiilor, adoptată la Haga la 19 octombrie 1996, ratificată prin
Legea nr. 361/200796. Convenția constituie la nivelul statelor membre cadrul comun de
reglementare a legii aplicabile în materia autorității părintești, fiind considerată ”o contribuție
valoroasă la protecția copiilor la nivel internațional” Ea are ca scop, după cum se arată în
preambul, îmbunătățirea protecției copiilor în situații internaționale și, în acest scop, urmărește
să evite conflictele între diferitele sisteme juridice în legătură cu măsurile luate pentru protecția
copiilor.
Legea nr. 361/2007 de ratificare a Convenției, a transpus Decizia 2003/93/CE a Consiliului
din 19 decembrie 200297 prin care statele membre au fost autorizate să ratifice sau să adere la
Convenția de la Haga din 1996, în numele Comunității 98. Ulterior, în anul 2008, s-a adoptat
Decizia Consiliului 2008/431/CE din 5 iunie 2008 de autorizare a anumitor state membre în
vederea ratificării sau a aderării la Convenția de la Haga din 1996 asupra competenței, legii
aplicabile, recunoașterii, executării și cooperării privind răspunderea părintească și măsurile de
protecție a copiilor, în interesul Comunității Europene, și de autorizare a anumitor state
membre în vederea efectuării unei declarații privind aplicarea normelor interne relevante de
drept comunitar - Convenția de la Haga asupra competenței, legii aplicabile, recunoașterii,
executării și cooperării privind răspunderea părintească și măsurile de protecție a copiilor99.
96
Publicată în M.Of., Partea I, nr. 895 din 28 decembrie 2007
97
Publicată în J.O. nr. L 48 din 21 februarie 2003
98
În art. 1 alin. (1) din Decizia 2003/93/CE se prevede: ”Prin prezenta decizie, Consiliul autorizează Belgia,
Germania, Irlanda, Grecia, Spania, Franța, Italia, Cipru, Luxemburg, Malta, Țările de Jos, Austria, Polonia,
Portugalia, România, Finlanda, Suedia și Regatul Unit să ratifice Convenția de la Haga din 1996 asupra
competenței, legii aplicabile, recunoașterii, executării și cooperării privind răspunderea părintească și măsurile
de protecție a copiilor (denumită în continuare „convenția”) sau să adere la aceasta, în interesul Comunității,
sub rezerva condițiilor de la articolele 3 și 4”.
99
Publicat în J.O 151, 11.6.2008, p. 36–48
214
7.2 Domeniul de aplicare al Convenției de la Haga din 1996 privind

răspunderea părintească. Excluderi
Convenția de aplică numai copiilor minori, din momentul nașterii acestora și până la
împlinirea vârstei de 18 ani.
În înțelesul Convenției :
răspunderea părintească include autoritatea părintească sau orice relație

similară acestei autorități, prin care se determină drepturi, puteri și obligații ale
părinților, tutorelui sau altui reprezentant legal în legătură cu persoana sau
bunurile copilului.
În cadrul obiectului său de reglementare, conform art. 3, intră:

 atribuirea, exercițiul și restrângerea, totală sau parțială, a răspunderii
părintești, precum și la delegarea acesteia;
 dreptul de încredințare, inclusiv dreptul privind ocrotirea persoanei
copilului și, în special, dreptul de a hotărî asupra locului de reședință a
copilului, precum și dreptul de vizită, prin care se înțelege inclusiv
dreptul de a lua copilul, pentru o perioadă determinată, într-un alt loc
decât reședința sa obișnuită;
 tutela, curatela și instituții similare;
 desemnarea și atribuțiile oricărei persoane sau organism care are
sarcina să se ocupe de persoana copilului sau de bunurile acestuia, să îl
reprezinte ori să îl asiste;
 plasamentul copilului la familia substitutivă, într-o formă de protecție
instituționalizată, protecție prin „kafala” ori o instituție similară;
 supravegherea de către autoritățile publice a ocrotirii copilului acordată
de către orice persoană căreia acesta i-a fost încredințat;
 administrarea, conservarea sau acte de dispoziție privind proprietatea
copilului.
Excluderi:
 stabilirea sau contestarea filiației;
 deciziile privind adopția, măsurile pregătitoare pentru adopție, anularea
ori revocarea adopției;
 numele și prenumele copilului;
 obținerea capacității depline de exercițiu;
 obligațiile de întreținere;
 legate sau succesiuni;
 securitatea socială;
 măsurile publice de natură generală în domeniul educației și sănătății;
 măsurile luate ca urmare a unor infracțiuni săvârșite de copil;
 deciziile privind dreptul de azil și privind imigrația.
215
7.3 Legea aplicabilă măsurilor de protecție ale copilului (art.15)

Conform Convenției de la Haga autoritățile competente aplică:

legea națională, atunci când exercită atributele ce le revin în luarea
măsurlor de protecție a persoanei sau bunurilor copilului [art. 15 alin. (1)
din Convenție].
Prin urmare, regula o constituie aplicarea legii autorității judiciare sau administrative
care dispune măsura de protecție a copilului sau a bunurilor acestuia100.
Prin excepție:
în măsura în care protecția persoanei sau a bunurilor copilului o impune,
autoritățile judiciare sau administrative pot aplica sau pot lua în
considerare legea unui alt stat cu care situația respectivă prezintă cea
mai strânsă legătură [art. 15 alin. (2)]101.
În cazul în care are loc o schimbare a reședinței obișnuite a copilului într-un alt stat
contractant:
legea noului stat contractant va guverna, ”din momentul modificării
situației”, condițiile de aplicare a măsurilor luate în statul vechii reședințe
obișnuite [art. 15 alin. (3)].
Așadar, schimbarea reședinței obișnuite a copilului, nu afectează măsurile de protecție
deja adoptate în baza legii vechii reședințe obișnuite102. În schimb, condițiile de aplicare ale
acestor măsuri, urmează a fi exercitate în conformitate cu noua lege a reședinței obișnuite.
7.4 Domeniul material al legii aplicabile măsurilor de protecție ale

copilului
Cu titlu exemplificativ, în art. 3 al Convenției sunt enumerate aspectele care intră în sfera
de reglementare a acesteia, respectiv:
 atribuirea, exercițiul și restrângerea, totală sau parțială, a răspunderii părintești,
precum și delegarea acesteia;
 dreptul de încredințare, inclusiv dreptul privind ocrotirea persoanei copilului și, în
special, dreptul de a hotărî asupra locului de reședință al copilului, precum și
dreptul de vizită, prin care se înțelege inclusiv dreptul de a lua copilul, pentru o
perioadă determinată, într-un alt loc decât reședința sa obișnuită;
100
Prin normele Convenției se realizează o corelaţie între competenţa jurisdicţională şi cea legislativă în sensul că
se aplică legea naţională a autorităţilor care au competenţă în materie, în conformitate cu Regulamentului (CE) nr.
2201/2003. Este vorba de legea statului reşedinţei obișnuite a copilului.
101
Ca excepție, de la norma generală, dispozițiile art. 15 alin. (2) „nu ar trebui să fie utilizată cu prea mare
ușurință” Autoritățile ar trebui să se asigure că este în interesul superior al copilului să solicite sau să ia în
considerare legea străină.
102
Menținerea măsurilor de protecție adoptate cu privire la minor, sunt confirmate de art. 14 din Convenție.
Potrivit acestui articol ”măsurile luate în aplicarea articolelor 5-10 rămân în vigoare conform prevederilor
acestora, chiar dacă o schimbare de împrejurări a îndepărtat elementele pe care a fost întemeiată competența,
atât vreme cât autoritățile competente potrivit convenției nu au modificat, înlocuit sau înlăturat asemenea
măsuri”.
216
 tutelă, curatelă și instituții similare;

 desemnarea și atribuțiile oricărei persoane sau oricărui organism care are sarcina
să se ocupe de persoana copilului sau de bunurile acestuia, să îl reprezinte ori să îl
asiste;
 plasamentul copilului într-o familie substitutivă, într-o formă de protecție
instituționalizată (centru de plasament), protecție prin kafalah 103 ori printr-o
instituție similară;
 supravegherea de către autoritățile publice a ocrotirii copilului acordate de către
orice persoană căreia acesta i-a fost încredințat;
 administrarea, conservarea sau actele de dispoziție privind bunurile copilului.
 măsurile de protecție a persoanei sau bunurilor copiilor care intră în domeniul său
de aplicare, însă, faptul că sistemele de drept ale statelor participante
reglementează în mod diferit și variat astfel de măsuri, enumerarea este doar
exemplificativă.
După cum se observă, domeniul material de aplicare al Convenției include o sferă largă a
regimurilor de protecție pentru copii: autoritatea părintească, tutela, curatela, plasamentul
copilului într-o familie substitutivă sau într-o formă de protecție instituționalizată, protecție
prin kafalah sau o instituție similară. Prin excepție, sunt excluse în mod expres de la aplicarea
Convenției, măsurile de plasare a copilului în scop de adopție [art. 4 lit. (b) din Convenție] și
măsurile (de plasare) luate ca urmare a unor infracțiuni săvârșite de copil [art. 4 lit. (i) din
Convenție ].
7.5 Legea aplicabilă răspunderii părintești (art. 16)

Autoritatea sau încetarea răspunderii părintești este reglementată de :
 legea statului unde copilul are reședința obișnuită (art.16).
Legea reședinței obișnuite a copilului se aplică atunci când atribuirea

sau încetarea răspunderii părintești are un alt izvor decât actul unilateral
sau acordul părților.
În cazul în care răspunderea părintească se instituie sau încetează în
temeiul unui acord104sau act unilateral105, fără intervenția autorității
judecătorești sau administrative, răspunderea părintească este supusă
103
După cum se arată în Ghidul practic privind aplicarea Convenției de la Haga asupra competenței, legii
aplicabile, recunoașterii, executării și cooperării privind răspunderea părintească și măsurile de protecție a copiilor,
adoptată la 19 octombrie 1996, disponibil on line la adresa https://assets.hcch.net, accesat la data de 15 septembrie
2020, ”instituția „kafala” este utilizată pe scară largă în unele state ca formă de îngrijire pentru copii atunci când
aceștia nu pot fi îngrijiți de părinții lor. În cadrul „kafala”, copiii sunt îngrijiți de familii noi sau de rude, dar
raportul juridic cu părinții lor naturali nu este, de obicei, întrerupt. „Kafala” poate avea loc la nivel transfrontalier,
dar, întrucât acesta reprezintă un mecanism care nu constituie o adopție, nu intră în domeniul de aplicare al
Convenției de la Haga din 1993 privind adopția internațională. Cu toate acestea, în cazul în care se utilizează,
instituția „kafala” constituie în mod evident o măsură de protecție în ceea ce privește un copil și, prin urmare, intră
în mod expres în domeniul de aplicare al Convenției din 1996” .
104
Prin „acord” se înțelege spre exemplu, convenția încheiată de părinți cu privire la autoritatea părintească sau
dreptul la vizită
217
legii statului pe al cărui teritoriu se găsește reședința obișnuită a

copilului la momentul la care acordul sau actul unilateral își produce
efectele [art. 16 alin. (2)].
7.6 Domeniul legii aplicabile răspunderii părintești

În domeniul legii aplicabile răspunderii părintești intră următoarele:
 cazurile în care se atribuie autoritatea părintească;
 modalitățile de atribuire a răspunderii părintești, inclusiv împrejurările dacă
atribuirea se realizează de plin drept sau prin acord al părinților ori act
unilateral al unui singur părinte
 condițiile pe care trebuie să le îndeplinească persoana căreia îi revine sarcina
de a se ocupa de persoana sau bunurile copilului, de a-l reprezenta ori asista;
 întinderea răspunderii părintești (copilul și bunurile acestuia) și perioada de
exercitare a acestea;
 raporturile juridice dintre părinte și copil, mai exact, drepturile, atribuțiile și
îndatoririle părintești privind persoana și/sau bunurile copilului;
 atribuțiile părinților privind administrarea, conservarea sau acte de dispoziție
privind proprietatea copilului;
 exercitarea răspunderii părintești;
 restrângerea, totală sau parțială, a răspunderii părintești și delegarea acesteia;
 modificarea, retragerea și încetarea răspunderii părintești.
Pentru situațiile în care, în baza Convenției, dreptul român se aplică cu titlu de lex
causae, în domeniul legii aplicabile răspunderii părintești intră și sancțiunea decăderii din
exercițiul drepturilor părintești, mai exact, cazurile, condițiile și efectele acestei decăderi cu
privire la persoana și bunurile copilului.
7.7 Ocrotirea terților în cazul lipsei calității de reprezentant al

copilului (excepție de la aplicarea legii reședinței obișnuite a copilului)
În scopul de a preveni prejudicierea drepturilor și intereselor terților care acționează cu
bună – credință, validitatea unui act încheiat între un terț și o altă persoană care ar avea calitatea
de reprezentant legal al copilului potrivit legii statului în care actul a fost încheiat nu poate fi
contestată și nici răspunderea terțului angajată pe motivul că cealaltă persoană nu avea calitatea
de reprezentant legal al copilului potrivit legii desemnate în cauză, afară de cazul în care terțul
a cunoscut ori trebuia să fi cunoscut că răspunderea părintească era reglementată de această
lege [art. 19 alin (1)].
Lipsa calității de reprezentant legal nu mai intră în domeniul legii aplicabile reședinței
obișnuite a copilului ci a locului încheierii actului juridic (lex loci actus), dacă sunt îndeplinite
cumulativ următoarele condiții:
i) calitatea de reprezentant al celui care încheie actul în numele copilului este
prevăzută de legea locului încheierii actului (lex loci actus);
105
De exemplu, prin act unilateral de atribuire a răspunderii părintești se poate înțelege un testament sau o
exprimare a ultimelor intenții de către ultimul părinte al copilului, prin care desemnează un tutore pentru copil
218
ii) terțul s-a încrezut cu bună credință în calitatea de reprezentant al copilului și

s-a manifestat cu diligența care este cerută de la o terță parte, în sensul că nu a
știut și nici nu ar fi trebuit să știe că răspunderea părintească era guvernată de
legea reședinței obișnuite a copilului;
iii) actul juridic dintre terț și persoana pentru care se invocă lipsa calității de
reprezentant a copilului, a fost încheiat între persoane prezente pe teritoriul
aceluiași stat.
Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, terțul este protejat iar actul va fi considerat valabil
încheiat din punct de vedere al calității de reprezentant, indiferent de obiectul său.
7.8 Excluderea retrimiterii. Excepții

Retrimiterea este exclusă în mod expres. Potrivit Convenției, prin termenul „lege” se
are în vedere legea în vigoare într-un stat, cu excepția regulilor aplicabile conflictului de legi
[art. 21 alin (1)]. Drept urmare, în cazul în care există o trimitere la legislația unui alt stat,
aceasta se consideră realizată exclusiv la normele materiale interne ale acelui stat, nu și la
normele sale de drept internațional privat.
Prin excepție:
- în cazul în care legea desemnată ca fiind aplicabilă atribuirii sau
încetării răspunderii părintești este legea unui stat necontractant iar normele de
drept internațional privat ale acestui stat trimit mai departe la legea unui alt stat
necontractant, care declară aplicabile propriile sale norme, atunci urmează să se
aplice legea acestui din urmă stat [articolul 21 alin (2) teza I]. Ne aflăm în
prezența unei retrimiteri de gradul II, acceptată în mod expres de convenție.
- prin excepție de la situația reglementată în articolul 21 alin (2) teza I, în
cazul în care cel de al doilea stat necontractant nu declară aplicabilă propria
legislație, se va aplica legea desemnată de articolul 16. Prin urmare, dacă cel
de-al doilea stat necontractant nu primește trimiterea, se înlătură retrimiterea,
urmând a se aplica legea materială desemnată de normele conflictuale ale
Convenției.

Aplicarea legii desemnate de prevederile Convenției poate fi refuzată numai dacă această
aplicare ar fi în mod vădit contrară ordinii publice, luând în considerare interesul superior al
copilului (art.22). Prin urmare, în cazul în care prin aplicarea legii desemnate în temeiul
normelor convenției s-ar ajunge la soluții vădit incompatibile cu ordinea publică a unui stat
contractant, ținându-se seama de interesul superior al copilului, autoritățile din acel stat
contractant au dreptul să refuze aplicarea respectivei legi.
Invocarea ordinii publice ca motiv de refuz al aplicării legii desemnate poate avea loc
doar atunci când interesul superior al copilului este luat în considerare, sens în care, se va avea
în vedere protecția copiilor în situații internaționale.
219
8. Legea aplicabilă obligațiilor de întreținere
SEDIUL MATERIEI
Articolul 2612 C. civ.
Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie

2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și
executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de
întreținere.
Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea
aplicabilă obligațiilor de întreținere.

În conformitate cu prevederilor Codului civil român, legea aplicabilă obligației de
întreținere se determină potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene (art. 2.612 C.
civ).
Trimiterea se realizează la Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie
2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și
cooperarea în materie de obligații de întreținere106.
La rândul său, în scopul asigurării unui cadrul juridic comun, Regulamentul (CE) nr.
4/2009 trimite la Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă
obligațiilor de întreținere aprobat în numele Uniunii Europene prin Decizia Consiliului
2009/941/CE din 30 noiembrie 2009 privind încheierea de către Comunitatea Europeană a
Protocolului de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de
întreținere107.
8.2 Legea aplicabilă obligațiilor de întreținere

8.2.1 Determinarea obiectivă a legii aplicabile obligației de întreținere
Conform Protocolului de la Haga din 23 noiembrie 2007, regula generală privind
legea aplicabilă obligațiilor de întreținere este următoarea :
se aplică legea statului în care creditorul își are reședința obișnuită.

În cazul în care creditorul își schimbă reședința obișnuită în alt stat, legea
statului în care se află noua sa reședință obișnuită se va aplica din momentul
în care intervine schimbarea [art.3 alin. (2)].
106
Publicat în JO L 7, 10.1.2009, p. 1–79
107
Publicată în JO L 331, 16.12.2009, p. 17–18. Textul Protocolului este anexat acestei decizii.
220
Reguli speciale:
è Regim special ”de favoare” se aplică următoarelor categorii de obligații:
a) Obligația de întreținere a părinților față de copii. Nu se face distincție între
părinții firești și părinții adoptivi, iar în ceea ce privește noțiunea de ”copii”, aceasta include
persoanele care nu au împlinit 18 ani, indiferent că sunt copiii din căsătorie sau din afara
căsătoriei;
b) Obligația de întreținere ce revine altor persoane decât părinții, față de persoane
cu vârsta de până la 21 de ani, cu excepția situațiilor menționate la art. 5 din Protocol
(articolul se referă la soți și la foștii soți). Sunt exceptate relațiile părinte-copil, relațiile de
căsătorie, obligațiile de întreținere între soți, foști soți sau părți dintr-o căsătorie care a fost
anulată. Textul de lege se aplică pentru creanțele în materie de întreținere bazate pe o relație de
rudenie în linie directă sau colaterală, atunci când întreținerea este datorată de către frați, surori,
nepoți bunici, persoane aflate în relație de alianță cum ar fi un copil față de soțul/soția
părintelui său, etc.
c) Obligația de întreținere a copiilor față de părinți. Rațiunea instituirii unui regim
de favoare pentru părinți atunci când au calitatea de creditori ai obligației de întreținere, este
justificată de faptul că părinții, merită în egală măsură cu copiii lor, un tratament favorabil în
materia conflictelor de legi.
Pentru aceste categorii de creditori, dacă în temeiul legii reședinței obișnuite nu se
poate obține întreținere de la debitor, se aplică legea forului.
Legea forului se aplică și atunci când creditorul sesizează autoritatea competentă din
statul în care debitorul își are reședința obișnuită. Dacă potrivit acestei legi, întreținerea nu se
poate obține de la debitor, se va aplică legea statului în care creditorul își are reședința
obișnuită.
Pentru situațiile în care creditorul nu poate obține întreținere de la debitor în baza nici
uneia din legile menționate, se va aplica legea statului a cărui cetățenie comună o au ambii,
în cazul în care aceștia au aceeași cetățenie.
è Regula specială cu privire la soți și foști soți
În cazul unei obligații de întreținere între soți, foști soți sau părți la o căsătorie care a
fost anulată, regula generală privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere nu se aplică în
cazul în care una dintre părți obiectează, iar legea unui alt stat, în special cea a statului
ultimei lor reședințe comune, are o legătură mai strânsă cu căsătoria. În acest caz se aplică
legea celuilalt stat (art.5 din Protocol).
è Regula specială privind apărarea
În cazul altor obligații de întreținere decât cele pentru copii, care decurg din relația
părinte-copil, între soți, foști soți sau părți la o căsătorie care a fost anulată, debitorul poate
contesta creanța creditorului pe motiv că nici legea din statul în care debitorul își are reședința
obișnuită și nici legea statului a cărui cetățenie o au ambele părți, în cazul în care aceștia au
aceeași cetățenie, nu prevăd o obligație de întreținere în ceea ce îl privește (art.6).
8.2.2 Desemnarea subiectivă a legii aplicabile obligațiilor de întreținere
221
În aplicarea principiului autonomiei de voință a părților, Protocolul permit creditorului

și debitorului să determine, prin acord, legea aplicabilă obligației legale de întreținere (ar. 7 și
8).
Localizarea obiectivă a obligației de întreținere constituie regula, care se va aplica

ori de câte ori condițiile privind desemnarea legii aplicabile prin convenția
părților nu sunt îndeplinite.
1.1 În scopul unei proceduri speciale într-un anumit stat, creditorul și debitorul
întreținerii pot desemna în mod expres legea statului în cauză ca fiind legea aplicabilă unei
obligații de întreținere (art. 7).
Desemnarea legii aplicabile se poate realiza anterior sau ulterior sesizării autorității.
Desemnarea anterioară începerii procedurii → se efectuează sub forma unui acord

semnat de ambele părți, în scris sau înregistrat pe orice suport, al cărui conținut este
accesibil astfel încât să poată fi utilizat pentru trimiteri ulterioare.
Desemnarea ulterioară începerii procedurii → se realizează în mod expres. Aceasta
este singura cerință impusă, prezumându-se că la momentul efectuării alegerii, părțile
au posibilitatea de a se informa sau vor fi informate de autoritatea sesizată, cu privire
la existența și natura cererilor de întreținere prevăzute în conformitate cu legea forului
iar riscul de abuz este astfel, redus.
1.2 Creditorul și debitorului întreținerii pot desemna în orice moment, legea unui stat
pentru a fi aplicabilă în cazul obligației de întreținere, inclusiv înainte de apariția unui litigiu
(art. 8).
Spre deosebire de articolul 7, care se referea la desemnarea doar pentru o

procedură specială, legea aleasă în conformitate cu prevederile art. 8 este
destinată a reglementa obligațiile de întreținere între părți din momentul alegerii
și până în momentul în care acestea decid, după caz, să o anuleze sau să o
modifice.
Creditorul și debitorul întreținerii pot desemna aplicabilă obligației de întreținere una

dintre următoarele legi:
 legea oricărui stat a cărui cetățenie o are una dintre părți la data
desemnării;
 legea statului reședinței obișnuite a uneia dintre părți la data
desemnării;
 legea desemnată de părți ca fiind aplicabilă sau legea care se aplică în
fapt regimului de proprietate al bunurilor lor;
 legea desemnată de părți ca fiind aplicabilă sau legea care se aplică în
fapt divorțului sau separării lor legale.
222
Principiul autonomiei de voință nu se aplică :

 obligațiilor de întreținere cu privire la o persoană sub vârsta de optsprezece ani
sau la un adult care, din cauza unei deficiențe sau a unei insuficiențe a
capacităților personale, nu își poate apăra interesele ;
 posibilității creditorului de a renunța sau nu la dreptul său la întreținere, care
este guvernată de legea statului în care creditorul își are reședința obișnuită la
data desemnării;
 atunci când legea desemnată de părți ar avea în mod evident consecințe incorecte
sau inechitabile pentru oricare dintre părți
8.3 Domeniul legii aplicabile obligației de întreținere

Legea aplicabilă obligației de întreținere stabilește între părți (intre alia):
 dacă, în ce măsură și de la cine poate solicita creditorul întreținere;
 măsura în care creditorul poate solicita retroactiv întreținere;
 baza de calcul pentru valoarea întreținerii și pentru indexarea
acesteia;
 cine are dreptul de a introduce o acțiune privind obligația de
întreținere, cu excepția chestiunilor legate de capacitatea procedurală
și de reprezentarea în justiție;
 termenele de prescripție sau de decădere;
 cuantumul obligației unui debitor de întreținere, atunci când un
organism public solicită rambursarea prestațiilor furnizate creditorului
în locul întreținerii.

În cadrul Protocolului, art. 12 precizează că termenul de „lege” se referă la legea în
vigoare într-un stat, cu excepția normelor privind conflictul de legi. Textul normativ exclude
astfel retrimiterea, ceea ce înseamnă că trimiterea normei conflictuale la legea unui stat
trebuie înțeleasă ca fiind realizată în mod direct la normele sale materiale și nicidecum la
întregul său sistem de drept.
În lipsa altor dispoziții, nu interesează dacă legea desemnată aparține unui stat
contractant parte la Protocol sau a unui stat necontractant.

Aplicarea legii stabilite în temeiul protocolului poate fi refuzată numai în măsura în care
efectele sale ar fi în mod evident contrare ordinii publice a forului (art. 13).
Sfera ordinii publice este destul de restrânsă, în sensul că excepția de ordine publică
intervine numai pentru ipoteza în care efectele legii străine desemnate sunt manifest contrare
principiilor fundamentale ale forului.
Potrivit art. 14, chiar și în cazul în care legea aplicabilă dispune altfel, pentru a stabili
cuantumul întreținerii se ține seama de nevoile creditorului și de resursele debitorului, precum
și de orice compensație care i-a fost acordată creditorului în locul plăților periodice de
întreținere. Ne aflăm în prezența unei norme materiale imperative, care se impune statelor
223
contractante, indiferent de modul în care este interpretată legea aplicabilă obligației de

întreținere. Practic, în situația în care legea străină normal competentă a se aplica obligației de
întreținere nu ține seama de nevoile efective ale creditorului și de posibilitățile materiale ale
debitorului în determinarea cuantumului obligației de întreținere, legea străină se va înlătura iar
în locul ei se va aplica legea forului.
În același timp, în cazul în care legea aplicabilă conform protocolului se bazează doar pe
nevoile actuale ale creditorului, fără a ține seamă de compensația pe care acesta deja a primit-o
de la debitor, s-ar putea ajunge la rezultate inechitabile. Tocmai de aceea, protocolul permite
autorității să corecteze efectele unor astfel de rezultate injuste ale legii aplicabile, luând în
considerare și compensația deja acordată creditorului.
8.6 Interpretarea uniformă

În interpretarea Protocolui se ia în considerare caracterul său internațional și necesitatea
de a promova uniformitatea aplicării sale (art. 20).
În scopul unei interpretări uniforme, autoritățile statelor contractante au obligația, printre
altele, să ia în considerare și deciziile adoptate de celelalte state contractante în aplicarea
Protocolului.
În vederea respectării obligației de interpretare uniformă a Protocolului, statele
contractante sunt ținute a se informa reciproc asupra problemelor cu care se confruntă practica
în materie.
Sarcină de lucru
1. Determinaţi legea aplicabilă condiţiilor de formă ale căsătoriei.

2. Care este legea aplicabilă divorţului?
3. Ce fel de normă este cea reglementată de art. 2.600 alin. (2) Cod Civ?
4. Care este legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei?
5. Determinaţi domeniul de aplicare a legii prevăzute de 2.590 Cod civ.
6. Determinaţi domeniul de aplicare a legii privind obligațiile de
întreținere.
7. Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 prevede posibilitatea
invocării ordinii publice ?
8. Definiți noțiunea de ”răspundere părintească” în accepțiunea
Convenției de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă
obligațiilor de întreținere.
• Conflictul de legi în materia promisiunii de căsătorie este soluționat astfel: condiţiile de

fond ale promisiunii de căsătorie sunt reglementate de legea naţională a fiecăruia dintre
viitorii soţi la data încheierii căsătoriei iar efectele promisiunii de căsătorie şi consecinţelor
224
încălcării sunt guvernate de una din următoarele legi, în ordine: legea reşedinţei obişnuite
comune a viitorilor soţi la data promisiunii de căsătorie, legea naţională comună a viitorilor
soţi, când aceştia nu au reşedinţă obişnuită în acelaşi stat, legea română, în lipsa legii
naţionale comune.
• În materia căsătoriei cu element de extraneitate, condiţiile de fond şi impedimentele la
căsătorie sunt reglementate de legea naţională a fiecăruia dintre viitori soţi (pentru apatrizi
și refugiați legea națională este legea reședinței obișnuite) iar condiţiile de formă ale
căsătoriei sunt guvernate de legea statului pe teritoriul căruia se celebrează căsătoria
• Efectele generale ale căsătoriei sunt supuse mai multor legi, care se aplică succesiv, astfel:
legea reşedinţei comune a soţilor, legea cetăţeniei comune dacă soţii nu au reşedinţă
comună, legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată dacă soţii nu au nici
reşedinţă comună şi nici cetăţenie comună. Legea astfel determinată se aplică atât efectelor
personale cât şi a efectelor patrimoniale ale căsătoriei de la care soţii nu pot deroga,
indiferent de regimul matrimonial ales de aceştia.
• Prin excepţie, drepturile soţilor asupra locuinţei familiei, precum şi regimul unor acte
juridice asupra acestei locuinţe sunt supuse legii locului unde ea este situată.
• În aplicarea principiului autonomiei de voință, legea aplicabilă regimului matrimonial se
poate stabili prin voința părților. Legea aplicabilă regimului matrimonial conform voinței
comune a părților poate fi; legea statului pe teritoriul căruia unul dintre ei îşi are reşedinţa
obişnuită la data alegerii, legea statului a cărui cetăţenie o are oricare dintre ei la data
alegerii, legea statului unde îşi stabilesc prima reşedinţă obişnuită comună, după celebrarea
căsătoriei. Determinarea legii aplicabile se realizează prin acord. Convenţia de alegere
trebuie să fie expresă şi constatată printr-un înscris semnat şi datat de soţi, sau să rezulte în
mod neîndoielnic din clauzele convenţiei matrimoniale. Condiţiile de formă ale convenţiei
matrimoniale sunt guvernate de legea aplicabilă regimului matrimonial sau legea locului
unde aceasta se încheie.
• În lipsă de alegere, regimul matrimonial este supus legii aplicabile efectelor generale ale
căsătoriei.
• Legea aplicabilă desfacerii căsătoriei poate fi stabilită prin acordul părților și poate fi: legea
statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data convenţiei de alegere
a legii aplicabile; legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut reşedinţa obişnuită comună,
dacă cel puţin unul dintre ei mai locuieşte acolo la data convenţiei de alegere a legii
aplicabile, legea statului al cărui cetăţean este unul dintre soţi, legea statului pe teritoriul
căruia soţii au locuit cel puţin 3 ani, legea română. Convenţia de alegere a legii aplicabile
divorţului trebuie încheiată în formă scrisă, semnată şi datată de soţi.
• În lipsa acordului comun al soților privind legea aplicabilă divorțului se determină după
criterii obiective. Această lege poate fi: legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa
obişnuită comună la data introducerii cererii de divorţ, în lipsa reşedinţei, legea statului pe
teritoriul căruia soţii au avut reşedinţa obişnuită comună, dacă cel puţin unul dintre soţi mai
are reşedinţa obişnuită pe teritoriul acestui stat la data introducerii cererii de divorţ, în lipsa
reşedinţei obişnuite a unuia dintre soţi pe teritoriul statului unde aceştia au avut ultima
reşedinţă obişnuită comună, legea cetăţeniei comune a soţilor la data introducerii cererii de
divorţ, legea română, în toate celelalte cazuri.
• La data de 20 decembrie 2010, la nivelul Uniunii Europene s-a adoptat Regulamentul (UE)
nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de
cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp (denumit
Regulamentul Roma III). Regulamentul a devenit aplicabil de la data de 21 iunie 2012 și
225
este obligatoriu în toate elementele sale, aplicându-se direct în toate statele membre.
• Regulamentul dă prioritate principiului libertății soților de a-și alege legea aplicabilă
divorțului sau separării de corp. Soții pot alege una fin următoarele legi: legea statului pe
teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită în data încheierii acordului, legea statului pe
teritoriul căruia soții și-au avut ultima reședință obișnuită, cu condiția ca unul dintre ei să
aibă încă reședința respectivă în data încheierii acordului, legea statului de cetățenie a unuia
dintre soți în data încheierii acordului sau legea forului.
• În absența unei opțiuni a soților privind legea aplicabilă, divorțul și separarea de corp sunt
reglementate de legea statului: pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită la data
sesizării instanței judecătorești; sau, în caz contrar, pe teritoriul căruia soții își aveau ultima
reședință obișnuită, cu condiția ca perioada respectivă să nu se fi încheiat cu mai mult de un
an înaintea sesizării instanței judecătorești, atât timp cât unul dintre ei încă mai are reședința
în cauză la data sesizării instanței judecătorești sau, în lipsa acestuia, a cărui cetățenie este
deținută de ambii soți la data sesizării instanței judecătorești, sau, în caz contrar, unde este
sesizată instanța judecătorească.
• Sistemul nostru de drept nu cunoaște instituția desfaceri căsătoriei prin denunțare
unilaterală. Totuși art. 2601 Cod civ. stabilește condițiile specifice în care poate fi admis
repudiul ca motiv de divorț.
• Legea aplicabilă nulității căsătoriei este diferită după cum este vorba de încălcarea
condițiilor de fond sau de formă. Legea aplicabilă nulității căsătoriei pentru nerespectarea
condițiilor de fond este legea națională a fiecăruia dintre viitorii soți la încheierea căsătoriei
iar legea aplicabilă nulității pentru încălcarea condițiilor de formă este legea locului
încheierii căsătoriei sau a agentului dimplomatic ori funcționarului consular în fața căruia a
fost celebrată.
• Filiaţia copilului din căsătorie este reglementată de legea care guvernează efectele generale
ale căsătoriei părinţilor săi.
• Filiaţia copilului din afara căsătoriei este supusă Legii naţionale a copilului, de la data
naşterii sale. Dacă copilul are mai multe cetăţenii, altele decât cea română, se aplică legea
cetăţeniei care îi este mai favorabilă.
• Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt supuse legii naţionale a adoptatorului şi
a celui ce urmează a fi adoptat iar condiţiile de formă sunt supuse legii statului pe teritoriul
căruia se incheie adopţia.
• Tot în materie de adopție, efectele adopţiei și relaţiile dintre adoptator şi adoptat sunt supuse
legii naţionale a adoptatorului sau, în cazul în care soţii adoptă un copil, legii aplicabile
efectelor generale ale căsătoriei. Desfacerea adopţiei este supusă legii aplicabile efectelor
adopţiei. Nulitatea adopţiei este reglementată de legea aplicabilă condiţiilor de fond la
adopţie atunci când nu sunt respectate condiţiile de fond și de legea aplicabilă condiţiilor de
formă la adopţie, în cazul în care nu sunt respectate condiţiile de formă.
• Legea aplicabilă autorităţii părinteşti și măsurilor de protecţie a copilului se stabileşte
potrivit Convenţiei privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea, executarea şi
cooperarea cu privire la răspunderea părintească şi măsurile privind protecţia copiilor,
adoptată la Haga la 19 octombrie 1996.
• Obligațiile de întreținere sunt reglementate în mod uniform și unitar de Regulamentul (CE)
nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă,
recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere,
care face trimitere la Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă
obligațiilor de întreținere. Protocolului stabilește în materia obligațiilor de întreținere o
226
regulă generală privind legea aplicabilă și o serie de reguli speciale, aplicabile pentru
anumite categorii de creditori.
1. Forma încheierii cãsãtoriei este supusã:

a) legii convenită de către părţi (lex voluntatis)
b) legii statului pe teritoriul cãruia se celebreazã;
c) legii naţionale comune iar în lipsă, legii domiciliului comun.
2. Legea naţională a fiecărui viitor soț nu se aplică condițiilor de fond la încheierea căsătoriei:
a) dacă soţii au domiciliul comun pe teritoriul României;
b) dacă ofițerul de stare civilă nu are posibilitatea să cunoască legea străină;
c) dacă legea străină prevede impediment la căsătorie care, potrivit dreptului român, este
incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie.
3. În cazul în care există un acord de alegere a legii aplicabile, divorţul dintre un cetățean român
și un cetățean italian, cu reședința obișnuită comună în România, este supusă:
a) legii române, determinată conform art. 8 lit. a) din Regulamentul Roma III;
b) legii române, determinată conform art. 2.600 alin. (1) lit. a) C. civ;
c) legii române, determinată în aplicarea principiului lex voluntatis.
4. Nulitatea căsătoriei pentru nerespectarea condiţiilor de formă este supusă:
a) legii române dacă căsătoria s-a încheiat pe teritoriul României;
b) legii naţionale a fiecăruia dintre soţi;
c) legii statului pe teritoriul căruia s-a celebrat căsătoria;
5. Legile desemnate ca fiind aplicabile efectelor generale ale căsătoriei:
a) se află într-un concurs alternativ, în care părțile au libertatea să aleagă oricare din legile desemnate de
art. 2589 alin. (1) Cod civ.;
b) se află într-un concurs succesiv sau subsidiar, fiecare lege urmând a se aplica numai dacă
criteriul de legătură pentru cea desemnată anterior nu există ori nu este funcțional;
c) se aplică numai dacă soții nu au desemnat prin acord o altă lege aplicabilă efectelor generale ale
căsătoriei lor.
6. Specificaţi care din cazurile de mai jos sunt prevăzute de sistemul de drept român:
a) căsătoria între un cetăţean român şi un apatrid în străinătate este recunoscută în România numai dacă
se încheie în fața unui organ de stat competent;
b) căsătoria între cetăţeni români în străinãtate se poate încheia în faţa agentului diplomatic sau
funcţionarului consular al României în ţara respectivă;
c) căsătoria între un cetăţean român şi un cetăţean străin în străinãtate se poate încheia valabil în
faţa unei autorităţi confesionale competente a statului respectiv;
7. Condiţiile de formă prevăzute pentru încheierea căsătoriei între doi cetăţeni români în
străinătate sunt supuse:
a) legii române când căsătoria se încheie în fata reprezentanţilor diplomatici sau consulari
români;
b) exclusiv legii române, indiferent de locul celebrării căsătoriei;
227
c) regulii locus regit actum în toate cazurile.

8. Filiaţia copilului din afara căsătoriei se determină:
a) potrivit legii mai favorabile dacă copilul are două sau mai multe cetăţenii, altele decât cea
română;
b) potrivit legii naţionale a mamei;
c) potrivit legii naţionale a copilului, de la data naşterii;
9. Efectele adopţiei sunt guvernate de:
a) legea naţională a adoptatului;
b) legea naţională a adoptatorului;
c) legea domiciliului adoptatului.
10. Condiţiile de fond la încheierea adopţiei sunt stabilite de:
a) legea naţionalã a adoptatorului şi a celui ce urmeazã a fi adoptat;
b) legea naţionalã a celui care urmeazã a fi adoptat;
c) legea naţională a adoptatorului;
11. Desfacerea adopţiei este supusă:
a) legii aplicabile efectelor generale căsătoriei dacă soţii adoptă un copil;
b) aceleiaşi legi ca şi efectele adopţiei;
c) legii naţionale a adoptatului;
1.b); 2.c); 3.c); 4.a), c); 5.b); 6.b,c; 7.a); 8. a),c); 9.b); 10.a); 11. a), b).
Redactați un scurtă lucrare în care să prezentați un caz practic în cadrul căruia să fie aplicabile
normele conflictuale din materia relațiilor de familie


2013;
228
București, 2008;
București, 2015;
București, 2012;
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. XVI
229
NORME CONFLICTUALE ÎN MATERIA DE MOȘTENIRE
Cuprins
OBIECTIVE
SPECIFICE..................................................................................................................230
230
1. Legea aplicabilă
moștenirii......................................................................................................231
1.1 Determinarea legii aplicabile

moștenirii......................................................................................231
1.1.1 Determinarea legii potrivit criteriului
obiectiv........................................................................231
1.1.2 Alegerea legii
aplicabile .....................................................................................................231
1.2 Legea aplicabilă

testamentului..............................................................................................232
1.2.1 Legea aplicabilă condițiilor de fond ale

testamentului.........................................................232
1.2.2 Legea aplicabilă condițiilor de formă ale

testamentului.....................................................232
2. Domeniul de aplicare a legii

moștenirii ...................................................................................233
3. Legea aplicabilă moștenirii

vacante........................................................................................233
4. Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012
privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și
acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui
certificat european de
moștenitor...............................................................................................233
4.1 Aspecte introductive................................. .............................................................................234
4.2 Domeniul material de aplicare al Regulamentul (UE) nr.

650/2012........................................235
4.3 Definiții și concepte

autonome...............................................................................................236
4.4 Legea aplicabilă

moștenirii....................................................................................................236
4.4.1 Determinarea legii potrivit criteriului

obiectiv........................................................................236
4.4.2 Determinarea legii aplicabile moștenirii potrivit criteriului
subiectiv................................237
4.4.3 Legea aplicabilă condițiilor de fond ale convenției de alegere a legii

aplicabile...................237
231
4.4.4 Legea aplicabilă condițiilor de formă ale convenției de alegere a legii

aplicabile................237
4.4.5 Reguli speciale de

conflict............................................................................................. ............238
4.4.6 Domeniul legii aplicabile condițiilor de fond ale dispozițiilor pentru cauză de
moarte........239
4.5 Norme speciale ce impun restricții cu privire la succesiune sau care afectează succesiunea
sub anumite
aspecte................................................................................... ............................................240
4.6 Adaptarea drepturilor

reale......................................................... ............................................240
4.7 Comorienții.................................................................................. .............................................240

4.8 Succesiunea vacantă..................................................................... ............................................240
4.9 Retrimiterea ............................................................................... ..............................................241
4.10 Ordinea
publică........................................................................... ............................................241

232
OBIECTIVE SPECIFICE
Își însușească noțiunile necesare privind normele conflictuale

în materia moștenirii
Își însușească criteriile de determinare a legii aplicabile

moștenirii legale și testamentare.
Delimiteze domeniul legilor aplicabile în materie de

moștenire
233
Identifice normele Uniunii Europene aplicabile conflictelor

de soluționare în materia moștenirii care prezintă elemente
străine 1. Legea aplicabilă moștenirii
SEDIUL MATERIEI
Articolele 2633 – 2636 Cod civil
Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și

al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea
aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor
judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în
materie de succesiuni și privind crearea unui certificat
european de moștenitor
1.1 Determinarea legii aplicabile moștenirii

Legea aplicabilă moștenirii este legea statului pe teritoriul căruia persoana

care a decedat avea, la data morții, reședința obișnuită (art.2633 Cod civ.).
Noțiunea de reședință obișnuită urmează a fi calificată potrivit dispozițiilor de la art.

2570 C. civ., cu referire la reședința obișnuită a persoanei fizice.
Legea ultimei reședințe obișnuite se aplică indiferent dacă moștenirea este legală
sau testamentară.
Sintagma ”la data morții” are rolul de a soluționa conflictul de legi, acordând prioritate
legii noi, pe teritoriul căreia defunctul avea reședință obișnuită la data decesului său, fiind
indiferent dacă pe parcursul vieții sale acesta a avut reședința obișnuită și pe teritoriul altor
state.
1.1.2 Alegerea legii aplicabile

În aplicarea principiului autonomiei de voință, o persoană poate desemna ca lege
aplicabilă moștenirii în ansamblul ei, legea statului a cărei cetățenie o are [art.2634 alin.(1)
Cod civ.].
Alegerea legii aplicabile poate privi atât moștenirea legală cât și moștenirea
testamentară.
Autonomia de voință este însă limitată sub două aspecte.
234
Pe de o parte, persoana nu poate alege ca aplicabilă moștenirii decât legea cetățeniei

sale (lex patriae). Dacă persoana are mai multe cetățenii, ea își poate desemna ca aplicabilă,
legea oricăruia dintre statele a cărui cetățenie o are.
Pe de altă parte, alegerea trebuie să privească moștenirea în ansamblul său, ca
universalitate, ceea ce înseamnă că nu se permite ca alegerea legii să se aplice doar unei
fracțiuni (de ex. numai bunurilor mobile) sau a unor bunuri individual determinate din masa
succesorală (de ex. numai bunurilor aflate pe teritoriul unei anumite țări).
Legea desemnată a guverna moștenirea trebuie să fie prevăzută de testator într-o
declarație de alegere.
Existența și validitatea consimțământului exprimat prin declarația de alegere a legii
aplicabile, sunt supuse legii alese pentru a cârmui moștenirea [art.2634 alin. (2) Cod. Civ.].
Declarația de alegere, trebuie să îndeplinească condițiile de formă a unei dispoziții
pentru cauză de moarte. Regula se aplică și în ceea ce privește condițiile de formă pentru
modificarea sau revocarea de către testator a desemnării legii aplicabile [art. 2634 alin. (3) Cod
civ.].
1.2 Legea aplicabilă testamentului

1.2.1 Legea aplicabilă condițiilor de fond ale testamentului
Cu privire la condițiile de fond ale testamentului deosebim următoarele soluții:
 capacitatea de a dispune și de a primi prin testament, precum și
incapacitățile speciale de folosință, având ca scop ocrotirea persoanei
incapabile, sunt supuse legii personale (lex personalis);
 incapacitățile relative de a dispune, sau, dupa caz, de a primi prin
testament sunt supuse legii aplicabile succesiunii;
 consimțământul și viciile de consimțământ sunt supuse legii succesiunii;
 obiectul testamentului – legatul – este supus legii succesiunii;
 cauza testamentului este reglementată de legea succesiunii;
 interpretarea dispozițiilor succesorale se face după legea succesiunii;
1.2.2 Legea aplicabilă condițiilor formă ale testamentului

Întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului dacă respectă condițiile de formă
aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului
testatorului, conform oricăreia din următoarele legi:
 legea națională a testatorului;
 legea reședinței obișnuite a acestuia;
 legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat (locus
regit actum);
 legea locului situației imobilului ce formează obiectul testamentului
(lex rei sitae);
235
legea instanței sau a organului care îndeplinește procedura de


transmitere a bunurilor moștenite (lex fori sau lex auctor regit
actum).
Sub aspect temporal, intocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt valabile
dacă actul juridic respectă condițiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit,
modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului. Prin aceste dispoziții se rezolvă și
eventualele conflicte mobile de legi.
2. Domeniul de aplicare a legii moștenirii

Enumerarea principalelor elemente incluse în sfera de aplicare a legii moștenirii, din
art. 2636 Cod civ. este doar exemplificativă.
Legea succesorală se aplică în urmatoarele aspecte:
 momentul și locul deschiderii moștenirii;
 persoanele cu vocație de a moșteni;
 calitățile cerute pentru a moșteni;
 exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct;
 condițiile și efectele opțiunii succesorale;
 întinderea obligației moștenitorilor de a suporta pasivul;
 condițiile de fond ale testamentului, modificarea și revocarea unei
dispoziții testamentare, precum și incapacitățile speciale de a dispune
sau de a primi prin testament;
 partajul succesoral;
3. Legea aplicabilă succesiunii vacante

În conformitate cu dispozițiile art. 2636 alin. (2) C. civ., în cazul în care, conform legii
aplicabile moștenirii, succesiunea este vacantă, bunurile situate sau, după caz, aflate pe
teritoriul României sunt preluate de statul român în temeiul dispozițiilor legii române
privitoare la atribuirea bunurilor unei succesiuni vacante.
Statul culege moștenirea vacantă, în virtutea suveranității sale, având un drept de
desheredență.
În conformitate cu art. 963 alin. (3) C. civ și art. 1.138 C. civ., moștenirile vacante
revin comunei, orașului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile
la data deschiderii moștenirii și intră în domeniul lor privat, fără înscriere în cartea funciară.
Orice dispoziție testamentară care, fără a stipula transmiterea bunurilor moștenirii, urmărește
să înlăture această regulă, este considerată nescrisă.
Totodată, în conformitate cu art. 553 alin. (3) raportat la alin. (2) C. civ, statul român
are o vocație specială la moștenire în ceea ce privește moștenirile vacante aflate în străinatate.
În acest caz, bunurile din masa succesorală aflate în străinătate nu intră în domeniul privat al
comunei, orașului sau municipiului pe teritoriul cărora se află, astfel cum se întâmplă cu
bunurile care se află pe teritoriul României, ci direct în domeniul privat al statului.
236
Trebuie subliniat că art. 553 alin. (3) C.civ. nu constituie o normă conflictuală. Este
vorba de o reglementare de drept intern care se referă la situația în care, potrivit legii străine,
succesiunea vacantă revine statului român . Preluarea succesiunii se va realiza de către statul
român, prin intermediul Ministerului de Finanțe.
4. Legea Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului

European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența,
legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor
judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în
materie de succesiuni și privind crearea unui certificat
european de moștenitor
4.1Aspecte introductive
Regulamentului (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4
iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor
judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind
crearea unui certificat european de moștenitor a fost adoptat la data de 4 iulie 2012 în scopul
armonizării legislațiilor statelor membre ale Uniunii Europene în materia succesiunilor
internaționale. Regulamentul a intrat în vigoare la data de 17 august 2015.
Pentru aplicarea corespunzătoare a Regulamentului (UE) nr. 650/2012, la data de 09
decembrie 2014 s-a adoptat Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1329/2014 al
Comisiei, de stabilire a formularelor menționate în Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al
Parlamentului European și al Consiliului.
Rolul Regulamentului (UE) nr. 650/2012 este acela de a simplifica procedurile în
materia de succesiune pentru a asigura beneficiarilor posibilitatea de a se bucura, într-un alt
stat membru, de drepturile care au fost create sau care le-au fost transferate prin succesiune. În
cadrul considerentului 7 din regulament se arată că funcționarea corespunzătoare a pieței
interne trebuie facilitată prin eliminarea obstacolelor din calea liberei circulații a persoanelor
care se confruntă în prezent cu dificultăți în exercitarea propriilor drepturi în contextul unei
succesiuni cu elemente de extraneitate. În spațiul european de justiție, cetățenii trebuie să își
poată organiza din timp succesiunea. Trebuie garantate într-un mod eficient drepturile
moștenitorilor și legatarilor, ale altor persoane apropiate defunctului, precum și ale
creditorilor succesiunii.
Regulamentul (UE) nr. 650/2012 stabilește norme uniforme la nivelul tuturor statelor
Uniuni Europene privind jurisdicția și legea aplicabilă succesiunii, recunoașterea și executarea
hotărârilor pronunțate într-o țară UE și acceptarea și executarea documentelor juridice oficiale
emise de o țară a UE. Totodată, Regulamentul (UE) nr. 650/2012 introduce un certificat
european de moștenitor spre a fi utilizat de către moștenitori, legatari, executori testamentari
sau administratori ai patrimoniului succesoral pentru a dovedi statutul și/sau drepturile și
competențele într-o altă țară a UE.
237
Regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică în mod

direct statelor membre în conformitate cu tratatele Uniunii Europene, cu excepția Irlandei și
Danemarcei.
Din punct de vedere temporal → Regulamentul (UE) nr. 650/2012 se
aplică succesiunilor deschise începând cu data de 17 august 2015 [art. 83
alin. (1)].
Pentru a asigura predictibilitatea legii aplicabile succesiunii, regulamentul prevede că în
cazul în care defunctul a ales legea aplicabilă succesiunii sale înainte de data de 17 august
2015, această alegere este valabilă dacă îndeplinește condițiile stabilite de regulament sau
dacă este valabilă în aplicarea normelor de drept internațional privat care erau în vigoare, la
data efectuării alegerii, în statul în care defunctul își avea reședința obișnuită sau în oricare
dintre statele a căror cetățenie o avea [art. 83 alin. (2)].
Tot potrivit regulamentului, o dispoziție pentru cauză de moarte întocmită înainte de 17
august 2015 este admisibilă și valabilă din punct de vedere al condițiilor de fond și de formă
dacă îndeplinește condițiile prevăzute în regulament sau dacă este admisibilă și valabilă sub
aspectului cerințelor de fond și de formă în temeiul aplicării normelor de drept internațional
privat în vigoare în momentul întocmirii dispoziției, în statul în care defunctul își avea
reședința obișnuită sau în oricare dintre statele a căror cetățenie o avea sau în statul membru
în care se află autoritatea care se ocupă de succesiune [art. 83 alin. (3)]. În cazul în care o
dispoziție pentru cauză de moarte a fost făcută înainte de 17 august 2015 în conformitate cu
legea pe care defunctul ar fi putut să o aleagă în conformitate cu prezentul regulament, se
consideră că acea lege a fost aleasă ca lege aplicabilă succesiunii[art. 83 alin. (4)].
Aplicare în spațiu → universală, operează erga omnes și în afara condiției
reciprocității. Caracterul universal rezultă din art. 20 (”Aplicare
universală”), potrivit căruia, legea desemnată în temeiul Regulamentul (UE)
nr. 650/2012 se aplică indiferent dacă este sau nu legea unui stat membru.
4.2 Domeniul material de aplicare al Regulamentului (UE) nr.

650/2012
Domeniul de aplicare ratione materiae al Regulamentului (UE) nr. 650/2012 este
stabilit de art. 1 alin. (1). În conformitate cu textul de lege, regulamentul “se aplică
succesiunilor privind patrimoniile persoanelor decedate”.
În accepțiunea regulamentului, noțiunea de succesiune este mai largă decât în dreptul
intern al statelor, întrucât, așa cum se arată și în considerentul 9 din Preambulul
regulamentului, aceasta include în domeniul său de aplicare “toate aspectele de drept civil
referitoare la patrimoniul unei persoane decedate”.
Excluderi:
Regulamentul nu se aplică următoarelor aspecte:
 statutul persoanelor fizice, precum și relațiile de familie și relațiile care, în
conformitate cu legea care le este aplicabilă, sunt considerate ca având efecte
comparabile;
 capacitatea juridică a persoanelor fizice, fără a aduce atingere articolului 23
alineatul (2) litera (c) și articolului 26 din Regulament;
238
 chestiunile referitoare la dispariția, absența sau moartea prezumată a unei

persoane fizice;
 chestiunile legate de aspectele patrimoniale ale regimurilor matrimoniale și de
aspectele patrimoniale ale relațiilor care sunt considerate, în conformitate cu
legea care le este aplicabilă, ca având efecte comparabile cu cele ale căsătoriei;
 obligațiile de întreținere, altele decât cele pentru cauză de moarte;
 condițiile de formă ale dispozițiilor privind aspecte patrimoniale pentru cauză de
moarte întocmite în formă verbală;
 drepturile de proprietate și bunurile constituite sau transferate altfel decât prin
succesiune, de exemplu prin liberalități, prin proprietatea comună căreia i se
aplică dreptul partenerului supraviețuitor, prin planurile de pensii, prin
contractele de asigurare și acordurile similare, fără a aduce atingere articolului
23 alineatul (2) litera (i);
 chestiunile reglementate de dreptul societăților comerciale și al altor organisme,
constituite ca persoane juridice sau nu, cum ar fi clauzele incluse în actele
constitutive și în statutele societăților comerciale și al altor organisme, constituite
ca persoane juridice sau nu, care stabilesc ce anume se va întâmpla cu acțiunile
în cazul decesului membrilor acestora;
 dizolvarea, expirarea duratei și fuzionarea societăților comerciale și a altor
organisme, constituite ca persoane juridice sau nu;
 constituirea, administrarea și dizolvarea trusturilor;
 natura drepturilor reale; și
 orice înscriere într-un registru al drepturilor de proprietate asupra unor bunuri
imobile sau mobile, inclusiv cerințele legale pentru o astfel de înscriere, precum
și efectele înregistrării sau ale lipsei înregistrării unor astfel de drepturi într-un
registru.
4.3 Definiții și concepte autonome

Regulamentul (UE) nr. 650/2012 oferă în art. 3 o serie de definiții, dintre care, cu privire
la legea aplicabilă interesează cele referitoare la următoarele concepte:
 ”succesiune” → înseamnă succesiunea privind patrimoniul unei persoane

decedate și acoperă orice formă de transfer de bunuri, drepturi și obligații pentru
cauză de moarte, fie că este vorba de un act voluntar de transfer, sub forma unei
dispoziții pentru cauză de moarte, fie de un transfer sub forma succesiunii ab
intestat;
 „pact asupra unei succesiuni viitoare” → înseamnă un acord, inclusiv un
acord rezultat din testamente reciproce, care creează, modifică sau încetează, cu
sau fără contraprestație, drepturi asupra patrimoniului sau patrimoniilor viitoare
ale uneia sau mai multor persoane care sunt părți la acord;
 „testament conjunctiv” → înseamnă un testament întocmit de două sau mai
239
multe persoane într-un singur act;

 „dispoziție pentru cauză de moarte” → înseamnă un testament, un testament
conjunctiv sau un pact asupra unei succesiuni viitoare.
4.4 Legea aplicabilă moștenirii

Regula → legea aplicabilă moștenirii în ansamblul ei este legea statului în
care defunctul își avea reședința obișnuită în momentul decesului 108 [art. 21
alin. (1)].
Excepția → în cazul în care din circumstanțele cazului reiese în mod clar
că, în momentul decesului, defunctul avea în mod evident o legătură mai
strânsă cu un alt stat decât cel al ultimei reședințe obișnuite, legea aplicabilă
succesiunii este legea acelui alt stat.
4.4.2 Determinarea legii aplicabile moștenirii potrivit criteriului subiectiv

În baza principiului autonomiei de voință → o persoană poate să aleagă ca
legea care să se aplice succesiunii sale în ansamblu său:
 fie legea statului a cărui cetățenie o deține în momentul alegerii
legii
 fie legea statului a cărui cetățenie o deține la data decesului.
108
Având în vedere mobilitatea tot mai mare a cetățenilor și pentru a asigura administrarea corectă a justiției în
cadrul Uniunii și a asigura că există un factor de legătură real între succesiune și statul membru în care se exercită
competența, prezentul regulament ar trebui să prevadă că factorul general de legătură, în vederea stabilirii atât a
instanței competente, cât și a legii aplicabile, ar trebui să fie reședința obișnuită a defunctului la data decesului.
Pentru a stabili reședința obișnuită, autoritatea care se ocupă de succesiune ar trebui să efectueze o evaluare de
ansamblu a circumstanțelor vieții defunctului în cursul anilor anteriori decesului său și la momentul decesului,
luând în considerare toate elementele de fapt relevante, în special durata și regularitatea prezenței defunctului în
statul vizat, precum și condițiile și motivele acestei prezențe. Reședința obișnuită astfel stabilită ar trebui să
demonstreze o legătură apropiată și stabilă cu statul în chestiune, luând în considerare obiectivele specifice ale
prezentului regulament (considerentul 23).
În anumite cazuri poate fi dificil de stabilit reședința obișnuită a defunctului. Un astfel de caz poate apărea, în
special, atunci când defunctul a plecat din motive profesionale sau economice să trăiască și să lucreze într-un alt
stat, uneori pentru o perioadă lungă, dar a menținut o legătură strânsă și stabilă cu statul de origine. Într-un astfel
de caz, s-ar putea considera, în funcție de circumstanțele cazului, că defunctul își are încă reședința obișnuită în
statul său de origine în care s-a aflat centrul de interes al familiei sale și și-a desfășurat viața socială. Alte cazuri
complexe pot apărea și atunci când defunctul a trăit alternativ în mai multe state sau a călătorit dintr-un stat în altul
fără a se fi stabilit permanent într-un anumit stat. În cazul în care defunctul era cetățean al unuia dintre statele
respective sau își avea toate bunurile principale în unul dintre acele state, cetățenia sa sau locul unde sunt situate
bunurile sale ar putea constitui un factor special în evaluarea de ansamblu a tuturor circumstanțelor de
fapt(considerentul 24).
În ceea ce privește stabilirea legii aplicabile succesiunii, autoritatea care se ocupă de succesiune poate, în cazuri
excepționale când, de exemplu, defunctul s-a mutat în statul reședinței sale obișnuite destul de recent înainte de
deces, iar toate circumstanțele cazului indică faptul că acesta avea în mod evident o legătură mai strânsă cu un alt
stat, să ajungă la concluzia că legea aplicabilă succesiunii nu ar trebui să fie legea statului în care defunctul își avea
reședința obișnuită, ci mai degrabă legea statului cu care defunctul avea în mod evident o legătură mai strânsă.
Totuși, nu ar trebui să se recurgă la utilizarea legăturii celei mai strânse în mod evident drept factor de legătură
subsidiar ori de câte ori se dovedește complicată stabilirea reședinței obișnuite a defunctului în momentul
decesului(considerentul 25).
240
Dacă persoana deține mai multe cetățenii poate să aleagă legea oricăruia
dintre statele al căror cetățean este în momentul alegerii legii sau la
momentul decesului.
4.4.3 Legea aplicabilă condițiilor de fond ale convenţiei de alegere a legii aplicabile
Legea desemnată a guverna moștenirea trebuie exprimată în mod explicit, printr-o
declarație sub forma unei dispoziții pentru cauză de moarte sau trebuie să rezulte din clauzele
unei astfel de dispoziții.
Actul prin care s-a făcut alegerea legii aplicabile moștenirii, este reglementat în ceea ce
privește condițiile de fond, de legea aleasă a reglementa moștenirea [art. 22 alin. (3)].
4.4.4 Legea aplicabilă condițiilor de formă ale convenţiei de alegere a legii

aplicabile
Condițiile de formă ale dispozițiilor pentru cauză de moarte întocmite în

formă scrisă
O dispoziție pentru cauză de moarte întocmită în formă scrisă îndeplinește condițiile de
formă în cazul în care forma sa respectă legea:
 statului în care a fost întocmită dispoziția sau în care a fost încheiat
pactul asupra unei succesiuni viitoare;
 statului a cărui cetățenie o posedă testatorul sau cel puțin una dintre
persoanele a căror succesiune este vizată de un pact asupra unei
succesiuni viitoare, fie la momentul întocmirii dispoziției sau al încheierii
pactului, fie la momentul decesului;
 statului în care își are domiciliul testatorul sau cel puțin una dintre
persoanele a căror succesiune este vizată de un pact asupra unei
pactului, fie la momentul decesului;
 statului în care își are reședința obișnuită testatorul sau cel puțin una
dintre persoanele a căror succesiune este vizată de un pact asupra unei
pactului, fie la momentul decesului; sau
 în ceea ce privește bunurile imobile, a statului în care acestea sunt situate.
Aceleași reguli se aplică și dispozițiilor pentru cauză de moarte care modifică sau
revocă o dispoziție anterioară.
Modificarea sau revocarea îndeplinește de asemenea condițiile de formă dacă
respectă oricare dintre legile enumerate, în conformitate cu care dispoziția pentru
cauză de moarte care a fost modificată sau revocată era valabilă.
Stabilirea faptului dacă testatorul sau persoanele a căror succesiune este vizată de
pactul asupra unei succesiuni viitoare au avut domiciliul într-un anume stat este
reglementată de legea statului respectiv.
241
Condițiile de formă ale unei declarații privind acceptarea sau renunțarea la

succesiune
O declarație privind acceptarea succesiunii, a unui legat sau a unei rezerve succesorale
sau renunțarea la acestea sau o declarație concepută să limiteze răspunderea declarantului este
valabilă, în ceea ce privește forma, dacă respectă cerințele impuse de:
 legea aplicabilă succesiunii în temeiul regulii generale (art. 21) sau

potrivit principiului autonomiei de voință (art. 22); sau
 legea statului în care declarantul își are reședința obișnuită.
4.4.5 Reguli speciale de conflict

Regulamentul (UE) nr. 650/2012 conține norme de conflict specifice privind aspectele
legate de admisibilitatea și validitatea dispozițiilor pentru cauză de moarte. Noțiunea
„dispoziție pentru cauză de moarte” include testamentele, testamentele conjunctive sau un
pactele asupra unei succesiuni viitoare [art. 3 parag. 1 lit. d)].
Potrivit regulii generale, menționate de art. 24 alin. (1) din regulament:
Admisibilitatea și condițiile de fond a unei dispoziții pentru cauză de moarte,

alta decât un pact asupra unei succesiuni viitoare, sunt reglementate de legea
care, în temeiul Regulamentului, ar fi fost aplicabilă succesiunii persoanei
care a întocmit dispoziția, în cazul în care aceasta ar fi decedat în ziua
întocmirii dispoziției.
O persoană poate alege ca admisibilitatea și condițiile de fond ale unei

dispoziții pentru cauză de moarte să fie reglementate de una din legile pe care
ar fi putut să o aleagă potrivit principiului autonomiei de voință (în condițiile
stabilite de art. 22).
Aceleași reguli se aplică și pentru modificarea sau revocarea dispoziției pentru cauză de
moarte, alta decât un pact asupra unei succesiuni viitoare.
Admisibilitatea, condițiile de fond, caracterul obligatoriu între părți și

condițiile pentru desfacerea unui pact asupra unei succesiuni viitoare referitor
la succesiunea unei persoane, sunt reglementate de legea care, în temeiul
Regulamentului, ar fi fost aplicabilă succesiunii persoanei respective, în
cazul în care aceasta ar fi decedat în ziua încheierii pactului (art. 25).
Dacă un pact asupra unei succesiuni viitoare se referă la succesiunea mai multor
persoane, atunci el este admisibil numai dacă este admisibil în conformitate cu toate legile care,
în temeiul regulamentului, ar fi fost aplicabile succesiunii tuturor acestor persoane implicate, în
cazul în care ele a ar fi decedat în ziua încheierii pactului. Un astfel de pact este reglementat, în
242
ceea ce privește condițiile de fond, caracterul obligatoriu între părți și condițiile pentru
desfacerea sa, de legea cu care are cea mai strânsă legătură dintre cele menționate.
Părțile poate alege ca admisibilitatea, condițiile de fond, caracterul obligatoriu

între părți și condițiile pentru desfacerea pactului asupra unei succesiuni viitoare
să fie reglementate de una din legile pe care persoana sau una dintre persoanele
al căror patrimoniu este vizat ar fi putut să o aleagă potrivit principiului
autonomiei de voință (în condițiile stabilite de art. 22).
4.4.6 Domeniul legii aplicabile condițiilor de fond ale dispozițiilor pentru cauză de
moarte
Condițiile de fond ale dispozițiilor pentru cauză de moarte - atât a pactelor asupra
unei succesiuni viitoare cât și a altor dispoziții decât pactele asupra unei succesiuni viitoare -
se referă la:
 capacitatea persoanei care întocmește dispoziția pentru cauză de moarte de a
întocmi o astfel de dispoziție;
 cauzele speciale care împiedică persoana care întocmește dispoziția să dispună în
beneficiul anumitor persoane sau care împiedică o persoană să primească bunuri
succesorale de la persoana care întocmește dispoziția;
 admisibilitatea reprezentării în vederea întocmirii unei dispoziții pentru cauză de
moarte;
 interpretarea dispoziției;
 dolul, violența, eroarea și oricare alte aspecte referitoare la consimțământul sau la
intenția persoanei care întocmește dispoziția.
În situația în care o persoană are capacitatea de a întocmi o dispoziție pentru cauză de
moarte în temeiul legii aplicabile (în conformitate cu art. 24 sau 25) schimbarea ulterioară a
legii aplicabile nu afectează capacitatea sa de a modifica sau de a revoca o astfel de dispoziție.
4.5 Norme speciale ce impun restricții cu privire la succesiune sau care

afectează succesiunea sub anumite aspecte
În cazul în care legea statului în care sunt situate anumite bunuri imobile,
anumite întreprinderi sau alte categorii speciale de bunuri conține norme
speciale care, din motive economice, familiale sau sociale, stabilesc restricții
privind succesiunile sau care afectează succesiunile în ceea ce privește acele
bunuri, acele norme speciale se aplică succesiunii în măsura în care, în temeiul
legii acelui stat, respectivele norme sunt aplicabile indiferent de legea
aplicabilă succesiunii.
4.6 Adaptarea drepturilor reale

În situația în care o persoană invocă un drept real la care este îndrituită în
temeiul legii aplicabile succesiunii, iar în legislația statului membru unde este
invocat dreptul real nu este prevăzut dreptul real în cauză, respectivul drept se
243
adaptează, dacă este necesar și în măsura în care acest lucru este posibil, la
cel mai apropiat drept real echivalent în temeiul legislației statului respectiv,
luând în considerare obiectivele și interesele urmărite de dreptul real specific
și efectele acestuia.
4.7 Comorienți
În cazul în care două sau mai multe persoane ale căror succesiuni sunt
reglementate de legi diferite decedează în împrejurări în care nu se poate stabili
cu precizie ordinea în care au survenit decesele și în cazul în care legile
respective soluționează diferit această situație sau nu cuprind dispoziții în acest
sens, niciun defunct nu are drepturi la succesiunea celuilalt sau a celorlalți
defuncți.
4.8 Succesiunea vacantă

În măsura în care, conform legii aplicabile succesiunii în temeiul
Regulamentului, nu există niciun moștenitor sau niciun legatar pentru bunurile
desemnate printr-o dispoziție pentru cauză de moarte și nicio persoană fizică
nu are calitatea de moștenitor în temeiul legii, aplicarea legii astfel determinate
nu aduce atingere dreptului unui stat membru sau al unei entități desemnate în
acest scop de respectivul stat să dobândească, în temeiul legii sale, bunurile din
patrimoniul succesoral situate pe teritoriul său, cu condiția ca creditorii să aibă
dreptul să solicite satisfacerea creanțelor lor din patrimoniul succesoral în
ansamblul său.
4.9 Retrimiterea
Regulamentul admite retrimiterea în situația în care normele de drept
internațional privat ale unui stat terț, la care Regulament a trimis, retrimit la
rândul lor la: legea unui stat membru sau la legea unui alt stat terț care ar
aplica propria lege.
Retrimiterea este exclusă conform art. 34 alin. (2) din Regulament, cu privire
la următoarele legi:
 în cazul în care succesiunii urmează a i se aplica legea cu care defunctul
avea la data morții o legătură mai strânsă [art. 21 alin. (2)];
 în cazul în care succesiunii urmează a i se aplica legea desemnată potrivit
principiului autonomiei de voință [art. 22];
 în cazul legii aplicabile condițiilor de formă ale dispozițiilor pentru cauză
de moarte întocmite în formă scrisă (art. 27)
 în cazul în care, ca lege aplicabilă condițiilor de formă ale unei declarații
privind acceptarea sau renunțarea la succesiune, este desemnată legea
statului în care declarantul își are reședința obișnuită, [art. 28 litera (b)]
 în cazul reglementat de art. 30 cu privire la normele speciale ce impun
restricții cu privire la succesiune sau care afectează succesiunea sub
244
anumite aspecte și care se aplică indiferent de legea aplicabilă

succesiunii.

Regulamentul conține reglementări cu privire la ordinea publică în art. 35,
potrivit căruia, aplicarea unei dispoziții din legea oricărui stat specificată în
regulament nu poate fi refuzată decât dacă o astfel de aplicare este vădit
incompatibilă cu ordinea publică a forului.
Sarcină de lucru
1. Determinaţi legea aplicabilă moştenitorii în aplicarea Regulamentul

(UE) nr. 650/2012 oferă;
2. Determinați legea aplicabilă condițiilor de fond ale testamentului
potrivit Codului Civil;
3. Ce lege guvernează succesiunea unui cetăţean american cu domiciliul
în România și reședința obișnuită în Rusia?
4. Menţionaţi care este legea care guvernează capacitatea unui cetăţean
român cu domiciliul în Anglia de a dispune prin testament.
• În materie de moștenire, operează regula cconform căreia legea aplicabilă moștenirii, este legea
statului pe teritoriul căruia persoana care a decedat avea, la data morții, reședința obișnuită.
Prin derogare de la această regulă, în aplicarea principiului autonomiei de voință, o persoană
poate desemna ca lege aplicabilă moștenirii, în ansamblul ei, legea statului a cărei cetățenie o
are.
• Alegerea legii aplicabile se realizează printr-o declarația de alegere, care trebuie să
îndeplinească condițiile de formă a unei dispoziții pentru cauză de moarte, regula urmând a se
aplica și în ceea ce privește condițiile de formă pentru modificarea sau revocarea de către
testator a desemnării legii aplicabile Existența și validitatea consimțământului exprimat prin
declarația de alegere a legii aplicabile, sunt supuse legii alese pentru a cârmui moștenirea
• Condițiile de fond și de formă ale testamenului sunt supuse unor legi diferite.
• Pentru succesiunea deschise după data 17 august 2015, în determinarea legii aplicabile se
aplică dispozițiile uniforme ale Regulamentului (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European
și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și
executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de
succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor.
245
1. În materia moștenirii:
a) nu operează principiului autonomiei de voință, prin urmare o persoană nu își poate desemna legea
aplicabilă moștenirii;
b) operează regula conform căreia legea aplicabilă moștenirii este legea statului pe teritoriul
căruia persoana care a decedat avea, la data morții, reședința obișnuită;
c) o persoană își poate desemna legea națională ca lege aplicabilă unei părții din moștenire.
2. Legea aplicabilă succesiunii este:
a) legea naţională pe care persoana care a decedat o avea la data morții;
b) legea ultimei reședințe obișnuite a defunctului;
c) lex rei sitae
3. În materia moștenirii:
a) nu operează principiului autonomiei de voință, în sensul că o persoană nu poate să își desemneze
legea aplicabilă moștenirii;
b) capacitatea de a dispune și de a primi prin testament, precum și incapacitățile speciale de
folosință, având ca scop ocrotirea persoanei incapabile, sunt supuse legii personale;
c) operează regula conform căreia legea aplicabilă moștenirii este legea statului pe teritoriul
căruia persoana care a decedat avea, la data morții, reședința obișnuită.
4. Legea aplicabilă moştenirii unui bun situat în Germania, aparţinând unui cetăţean român cu
ultima reședință obișnuită în Franţa este:
a) legea franceză;
b) legea română;
c) legea germană
5. Competenţa organelor notariale sau a instanţelor judecătoreşti în materia succesiunii se
determină:
a) potrivit “lex personalis”;
b) potrivit “lex causae”;
c) potrivit “lex fori”
1.b); 2.b); 3.b),c); 4. a); 5.c).
246
Redactați un scurtă lucrare în care să prezentați legea aplicabilă moștenirii conform regulilor
menționate de Regulamentul (UE) nr. 650/2012


2013;
2017;
București, 2008;
București, 2015;
București, 2012;
247
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. XVII
NORME CONFLICTUALE CU PRIVIRE LA BUNURI
248
Cuprins
OBIECTIVE
SPECIFICE..................................................................................................................247
1. Legea aplicabilă statutului
real...............................,,,,,,.................................................................248
1.1 Noțiunea de statut
real..................................................................................................................248
1.2 Determinarea legii aplicabile statutului
real...............................................................................248
1.2.1 Regula care guvernează statul
real............................................................................................248
1.2.2 Justificarea aplicării lex rei
sitae...............................................................................................249
1.2.3 Domeniul de aplicare a legii lex rei
sitae....................................................................................249
1.3 Legea aplicabilă unor categorii de
bunuri...................................................................................249
1.3.1 Legea aplicabilă revendicării bunurilor mobile furate sau exportate
ilegal..........................250
249
1.3.2 Legea aplicabilă

uzucapiunilor..................................................................................................250
1.3.3 Legea aplicabilă bunurilor mobile, corporale, în
general........................................................251
1.3.4 Legea aplicabilă ipotecilor
mobiliare........................................................................................251
1.3.5 Legea aplicabilă publicității ipotecii
mobiliare........................................................................252
1.3.6 Legea aplicabilă operațiunilor asimilate ipotecilor
mobiliare................................................253
1.4 Dispoziții speciale, derogatorii de la regula generală în materie de statut
real.........................253
1.4.1 Legea aplicabilă unor categorii de bunuri și operațiuni referitoare la
bunuri......................253
1.4.2 Legea aplicabilă mijloacelor de
transport................................................................................255
1.4.3 Legea aplicabilă bunurilor aflate în curs de
transport............................................................255
1.4.4 Legea aplicabilă bunurilor statului străin, Uniunii Europene sau anumitor organizații
internaționale......................................................................................................................................256
1.4.5 Legea aplicabilă drepturilor de
creanță....................................................................................256
1.4.6 Legea aplicabilă titlurilor de
valoare........................................................................................257
1.4.7 Legea aplicabilă titlurilor de
credit...........................................................................................257
1.4.8 Legea aplicabilă drepturilor de
creanță....................................................................................260
1.4.9 Legea aplicabilă drepturilor asupra creației
intelectuale........................................................260
250
OBIECTIVE SPECIFICE
Identifice normele conflictuale aplicabile statutului real
1. Legea
Determine domeniul de aplicare al legii privind statutul real.
Stabilească conținutul și criteriul de legătură al normei

conflictuale aplicabile statutului real
Identifice limitele aplicării legii statutului real

de soluționare în materia statutului real
aplicabilă statutului real
251
SEDIUL MATERIEI
Articolele 2613 – 2632 Cod civil
1.1 Noțiunea de statut real

Prin noțiunea de statut real urmează a se înțelege ansamblul drepturilor reale asupra
bunurilor privite ut singuli sau ca universalitate precum și ansamblul normelor juridice
care alcătuiesc regimul juridic aplicabil bunurilor.
În dreptul român noțiunea de bun urmează a se înțelege ”o valoare economică ce este
utilă pentru satisfacerea nevoilor materiale ori spirituale ale omului și este susceptibilă de
apropriere sub forma dreptului de proprietate” .
În sens larg → prin bunuri se desemnează atât lucrurile, cât și drepturile

privitoare la acestea.
În sens restrâns → prin bunuri se desemnează numai lucrurile asupra cărora pot
exista drepturi patrimoniale.
O definiție legală a bunului este oferită de art. 535 C. civ, potrivit căruia "sunt bunuri
lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial”.
1.2 Determinarea legii aplicabile statutului real

1.2.1 Regula generală în materia legii aplicabile bunurilor
Statutul real este supus, ca regulă :
 legii locului situării bunului (lex rei sitae sau lex situs).
Regula este instituită de art. 2613 Cod civ. : « posesia, dreptul de
proprietate și celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele
de garanții reale, sunt cârmuite de legea locului unde acestea sunt
situate sau se află, afară numai dacă prin dispoziții speciale se
prevede altfel ».
Conţinutul normei conflictuale lex rei sitae ð statutul real.
Criteriul de legătură ð « locul unde se află » bunul mobil sau « locul unde este situat
» bunul imobil.
Caracterul normei conflictuale lex rei sitae ð norma conflictuală are, în principiu, un
caracter imperativ.
1.2.2 Justificarea aplicării lex rei sitae (lex situs)

252
Prin aplicarea legii locului situării bunurilor cu privire la regimul juridic al acestora se
asigură realizează următoarelor principii:
 principiul suveranității (teritorialității) ð constă în interesul statului de a guverna, prin
norme proprii, regimul juridic al bunurilor aflate pe teritoriul său, având în vedere faptul că
bunurile constituie valori sociale foarte importante;
 principiul generalității ð legea locului situării bunului asigură aplicarea unui regim
juridic unic pentru toate bunurile aflate pe același teritoriu;
 principiul siguranței circuitului civil privind bunurile ð este asigurat atât în relațiile
dintre părți cât și în relațiile față de terți (competența jurisdicțională aparține în majoritatea
cazurilor, în mod imperativ, locului situării bunului, formele de publicitate se desfășoară tot la
locul situării bunului, regimul probator - expertiza, cercetarea la fața locului – este și el strâns
legat de locul situării bunului).
1.2.3 Domeniul de aplicare a legii situației bunurilor

Legea locului situării bunului (lex rei sitae) reglementează următoarele elemente care
formează statutul real:
 bunurile asupra cărora se pot exercita drepturi reale și clasificarea lor (mobile și
imobile, corporale și incorporale, fungibile și nefungibile etc). Potrivit art.2558 alin.
(3) Cod civ. natura mobiliară sau imobiliară a unui bun se determină potrivit legii
locului unde acestea se află sau, după caz, sunt situate. Pentru anumite categorii de
bunuri norma realizează o calificare legală.Astfel, art. 2613 alin. (2) Cod civ. prevede
că platformele și alte instalații durabile de exploatare a resurselor submarine situate
pe platoul continental al unui stat sunt considerate ca bunuri imobile.
 bunurile care se găsesc sau care nu se află în circuitul civil;
 drepturile reale care pot exista asupra acestor bunuri și clasificarea acestor
drepturi;
 modurile și condițiile de constituire (dobândire), transmitere și stingere a
drepturilor reale;
 formele de publicitate privind bunurile, în anumite cazuri;
 conținutul drepturilor reale, adică prerogativele pe care aceste drepturi le conferă
titularilor lor, precum și modul de exercitare a acestor prerogative;
 mijloacele de apărare a drepturilor reale;
 posesia și acțiunile posesorii;
 obligațiile propter rem;
 modurile de urmărire și executare silită asupra bunurilor;
 sarcinile fiscale asupra bunurilor (impozite, taxe). Acestea sunt supuse legii locului
unde sunt percepute, care coincide cu lex rei sitae, cu excepția cazului în care printr-
o convenție internațională (de ex : evitarea dublei impuneri), se prevede altfel.
1.3 Legea aplicabilă unor categorii de bunuri
1.3.1 Legea aplicabilă revendicării bunurilor mobile furate sau exportate

ilegal
253
Revendicarea bunurilor mobile furate sau exportate ilegal este supusă:

 la alegerea proprietarului originar, fie legii statului pe teritoriul căruia
se afla bunul la momentul furtului sau exportului, fie legii statului pe
teritoriul căruia se află bunul la momentul revendicării [art. 2.615 alin.
(1) C. civ.].
Prin excepție de la art. 2.615 alin. (1) C. civ., în situația în care proprietarul originar
invocă ca lege aplicabilă, legea statului pe teritoriul căruia bunul se afla la momentul furtului
sau exportului, iar această lege nu cuprinde dispoziții privind protecția terțului posesor de bună-
credință, în apărarea sa, acesta din urmă poate invoca protecția pe care i-o conferă legea
statului pe teritoriul căruia bunul se află la momentul revendicării [2.615 alin. (2) C. civ.].
Art. 2.615 alin. (3) C. civ. prevede că aceleași dispoziții se aplică și revendicării bunurilor
furate sau exportate ilegal care fac parte din patrimonial cultural național al unui stat.
Bunurile mobile culturale scoase ilicit de pe teritoriul unui stat sunt supuse unui regim special
prevăzut în cadrul unor reglementări internaționale109.
1.3.2 Legea aplicabilă uzucapiunilor

Uzucapiunea bunurilor mobile este reglementată de:
legea statului unde bunul se afla la începerea termenului de

posesie, prevăzut în acest scop [art. 2616 alin. (1) C. Civ.].
Prin excepție, în cazul în care în perioada curgerii termenului de prescripție achizitivă,
bunul a fost deplasat pe teritoriul unui alt stat, unde se împlinește durata termenului de
uzucapiune, posesorul poate solicita aplicarea legii acestui din urmă stat, dacă sunt reunite, cu
109
Regulamentul (CEE) nr. 752/93 al Comisiei din 30 martie 1993 privind dispozițiile de aplicare a
Regulamentului (CEE) nr. 3911/92 al Consiliului privind exportul bunurilor culturale, publicat în JO nr. L 77 din
31.03.1993. Regulamentul a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr.1526/98 al Comisiei din 16.07.1998
(publicat în JO nr. L 201 din 17.07.1998) și prin Regulamentul (CE) nr. 656/2004 al Comisiei din 07.04.2004
(publicat în JO nr. L 104 din 08.04.2004); Regulamentul (CE) nr. 116/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008
privind exportul bunurilor culturale, publicat în J.O. L 39 din 10.2.2009, p. 1–7. Ca urmare a faptului că
Regulamentul (CEE) nr. 3911/92 al Consiliului din 9 decembrie 1992 privind exportul bunurilor culturale către
statele terţe (publicat în JO nr. L 395 din 31.12.1992) a comportat modificări prin Regulamentul (CE) nr. 2469/96
al Consiliului din 16.12.1996 (publicat în JO nr. L 335 din 24.12.1996), prin Regulamentul (CE) nr. 974/2001 al
Consiliului din 14.05.2001 (publicat în JO nr. L137 din 19.05.2001) si prin Regulamentul (CE) nr. 806/2003 al
Consiliului din 14.04.2003 (publicat în JO nr. L122 din 16.05.2003), din motive de claritate și de raționalizare,
acest regulament a fost codificat. În conformitate cu art. 11, „Regulamentul (CEE) nr. 3911/92, astfel cum a fost
modificat prin regulamentele enumerate în anexa II, se abrogă. Trimiterile la regulamentul abrogat se înțeleg ca
trimiteri la prezentul regulament și se citesc în conformitate cu tabelul de corespondență din anexa III”; Directiva
93/7/CEE a Consiliului din 15 martie 1993 privind restituirea bunurilor culturale care au părăsit ilegal teritoriul
unui stat membru, publicată în JO L 74 din 27.3.1993, transpusă în cadrul legislației naționale prin intermediul
Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, publicată în M. Of. nr. 530 din 27
octombrie 2000; Convenția asupra măsurilor ce urmează a fi luate pentru interzicerea şi împiedicarea operațiunilor
ilicite de import, export şi transfer de proprietate al bunurilor culturale, adoptată de Conferința Generală a
Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință şi Cultură la Paris la 14 noiembrie 1970, la care România a
aderat prin Legea nr. 79/1993 la care România a aderat prin Legea nr. 79/1993, publicată în M.Of. nr. 268 din 19
noiembrie 1993; Convenţia UNIDROIT privind bunurile culturale furate sau exportate ilegal, ratificată de
România prin Legea nr. 149/1997, publicată în M.Of., Partea I, nr. 176 din 30 iulie 1997.
254
începere de la data deplasării bunului în acel stat, toate condițiile cerute de menționata lege [art.
2616 alin. (2) C. Civ.]. În ce privește efectele uzucapiunii, rămâne aplicabilă legea locului
situării bunului din momentul începerii curgerii termenului de prescripție, adică legea veche. În
schimb, în soluționarea conflictului mobil de legi, se admite ca la cererea posesorului bunului,
să se aplice legea nouă, dacă sunt întrunite toate cerințele impuse pentru invocarea uzucapiunii.
Regimul conflictual al uzucapiunii imobiliare este suspus normei conflictuale generale
privind imobilele. Prin urmare, se aplică:
 legea locului situării imobilului (lex rei sitae).
1.3.3 Legea aplicabilă bunurilor mobile, corporale, în general

Constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui bun care și-a
schimbat așezarea sunt cârmuite de:
 legea locului unde acesta se afla în momentul când s-a produs faptul
juridic care a generat, a modificat sau a stins dreptul respectiv.
1.3.4 Legea aplicabilă ipotecilor mobiliare

Ipoteca mobiliară este o garanţie reală, accesorie şi indivizibilă, constituită pentru
garantarea unei creanţe, opozabilă terţilor prin publicitate, care produce efectele specifice
(drept de preferinţă, urmărire, inspecţie) de la data la care creanţa garantată ia naştere.
Normele conflictuale care reglementează legea aplicabilă ipotecii mobiliare se clasifică în
trei mari categorii:
- norme conflictuale privind ipotecile mobiliare propriu – zise ( art. 2672 – 2629 C. civ);
- dispoziții speciale privind legea aplicabilă publicității ipotecilor mobiliare ( art. 2630 –
26131 C. civ);
- norme conflictuale privind operațiunile asimilate ipotecilor mobiliare ( art.. 2632 C.
civ).
Condițiile de validitate, publicitatea și efectele ipotecii mobiliare sunt supuse:
 legii locului unde se află bunul la data încheierii contractului de

ipotecă mobiliară.
Prin excepție se aplică:

 legea locului unde se află debitorul [art. 2628 alin. (1) C. Civ.], în
cazul:
a) unui bun mobil corporal care, potrivit destinației sale, este utilizat în mai multe
state, dacă prin dispoziții speciale nu se prevede altfel.
De exemplu:
255
- bunurile corporale care sunt deținute în vederea vânzării, închirierii ori

furnizării în temeiul unui contract de prestări servicii, precum și cele furnizate
în baza unui contract de prestări de servicii [art. 2389 lit. j) C. Civ.].
b) unui bun mobil incorporal;
De exemplu:
- creanțe bănești, conturi bancare, drepturi de proprietate intelectuală și orice
alte bunuri incorporale [art. 2389 lit. a), c), e), l) C. Civ.].
c) unui titlu de valoare negociabil care nu este în posesia creditorului.
De exemplu:
- titlurile nominative, la ordin sau la purtător, precum și valorile mobiliare şi alte
instrumente financiare [art. 2389 lit. b) și c) C. civ ].
Cu toate acestea, în cazul acţiunilor, părţilor sociale şi obligaţiunilor se aplică legea
statutului organic al emitentului, cu excepţia cazului în care aceste titluri de valoare sunt
tranzacţionate pe o piaţă organizată, caz în care se aplică legea statului în care funcţionează
piaţa respectivă.
Noțiunea de ”locul unde se află debitorul” este calificată de art. 2628 alin.
(2) Cod civ. în sensul că urmează a se înțelege: locul reşedinţei sale
obişnuite sau, după caz, a sediului social la data încheierii contractului de
ipotecă mobiliară.
Condițiile de validitate, publicitatea și efectele ipotecii asupra resurselor minerale,

petrolului sau gazelor ori asupra unei creanțe rezultate din vânzarea acestora la sursă, care
se naște de la data extragerii bunurilor sau de la data la care sumele obținute din vânzare
sunt virate în cont, sunt supuse:
 legii locului unde se află exploatarea (art. 2629 C. civ).
1.3.5 Legea aplicabilă publicității ipotecii mobiliare

Ipoteca este opozabilă terților din ziua înscrierii ei în registrele de publicitate, dacă prin
lege nu se prevede altfel.
Formele de publicitate, realizate în orice mod, referitoare la bunuri ð sunt supuse
legii aplicabile la data și la locul unde se îndeplinesc, afară numai dacă prin dispoziții
speciale se prevede altfel.
Ipoteca înregistrată în conformitate cu legea locului unde se află bunul își conservă
rangul de prioritate într-un alt stat, dacă au fost îndeplinite și formele de publicitate prevăzute
de legea acelui stat:
256
a) înainte să înceteze rangul de prioritate dobândit potrivit legii aplicabile la data

constituirii ipotecii;
b) în termen de cel mult 60 de zile de la data la care bunul a intrat în statul respectiv
sau în termen de cel mult 15 zile de la data la care creditorul a cunoscut acest fapt.
Aceleași prevederi se aplică și în cazul în care ipoteca a fost înregistrată potrivit legii
locului unde se află debitorul. Termenele se vor calcula de la data la care debitorul își
stabilește reședința obișnuită ori sediul social în statul respectiv sau de când creditorul a
cunoscut acest fapt [art.2.630 alin. (2) Cod civ.].
Ipoteca mobiliară nu va fi totuși opozabilă terțului care a dobândit cu titlu

oneros un drept asupra bunului ipotecat fără să fi cunoscut existența garanției și
mai înainte ca aceasta să îi fi devenit opozabilă prin îndeplinirea fornalităților
de publicitate [art.2.630 alin. (3) Cod civ.].
Rangul ipotecii mobiliare ð dacă legea străină care reglementează rangul ipotecii
mobiliare nu prevede formalități de publicitate și bunul nu este în posesia creditorului, atunci
se aplică următoarele reguli:
 ipoteca mobiliară are rang inferior asupra unei creanțe constând într-o
sumă de bani plătibilă în România;
 ipoteca mobiliară are rang inferior ipotecii asupra unui bun mobil
corporal, care a fost constituită atunci când bunul se afla în România, sau
asupra unui titlu negociabil ;
 ipoteca mobiliară își păstrează rangul dacă a fost înregistrată, potrivit legii
române, înaintea constituirii ipotecii cu care vine în concurs.
1.3.6 Legea aplicabilă operațiunilor asimilate ipotecilor mobiliare

Calificarea noțiunii de ”operațiuni asimilate, potrivit legii, ipotecii mobiliare” se
realizează în conformitate cu lex fori. Aceste operațiuni sunt acte juridice care au ca efect
constituirea de garanții asupra unui bun mobil. Codul civil român se referă la operațiunile
asimilate ipotecilor mobiliare în cadrul art. 2347 C. civ. care menționează că sunt asimilate
ipotecilor mobiliare, contractele care au ca efect conservarea sau constituirea unui drept asupra
unui bun pentru a asigura executarea unei obligații, clauzele de rezervă a proprietății, pactele de
răscumpărare ori cesiunile de creanță încheiate în scop de garanție.
În determinarea legii aplicabile operațiunii asimilate ipotecii mobiliare, se are în vedere:
 legea de la data încheierii acesteia [art. 2631 alin. (2) C. Civ.].
1.4 Dispoziții speciale, derogatorii de la regula generală în materie de

statut real
1.4.1 Legea aplicabilă unor categorii de bunuri și operațiuni referitoare la
bunuri
Datorită regimului lor juridic specific, anumite categorii de bunuri și operațiuni
referitoare la bunuri, nu sunt supuse regulii generale din materia statutului real, care prevede ca
lege aplicabilă, legea locului situării bunului (lex rei sitae). Se supuse unui regim conflictual
257
special, în cadrul căruia se prevede aplicarea unei alte legi decât cea a locului situării bunurilor,
universalitatea de bunuri, rezerva dreptului de proprietate pentru bunul destinat exportului și
formele de publicitate.
Legea aplicabilă universalității de bunuri
Dreptul român analizează universalitatea de bunuri prin intermediul noțiunii de patrimoniu,
care reunește ”totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare economică, aparținând
unei persoane”. Patrimoniul constituie o universalitate juridică ce poate face obiectul unei
diviziuni sau unei afectațiuni în cazurile și condițiile strict prevăzute de lege [art. 31 alin. (2) C.
civ.], ce permite constituirea unor mase de bunuri cu regimuri juridice distincte.
Masele patrimoniale reglementate de Codul civil sunt:
1) masa patrimonială succesorală (patrimoniul succesoral),
2) masa bunurilor comune ale soților și
3) patrimoniile de afectațiune destinate realizării unui anumit scop.
Speciile patrimoniului de afectațiune, prevăzute de lege sau determinate potrivit legii,
sunt:
(i) masele patrimoniale afectate de către profesioniști desfășurării unei profesii
autorizate;
(ii) masele patrimoniale fiduciare;
(iii) alte patrimonii determinate potrivit legii
Legea aplicabilă universalității de bunuri se determină distinct, în funcție de regimul
juridic al fiecărei universalități.
 Universalitatea de bunuri mobile și imobile aparținând unei persoane
fizice, care rezultă din moștenire, este reglementată de legea aplicabilă
succesiunii (lex succesions).
 În cazul persoanei juridice, transmiterea de bunuri în universalitate –
întreg patrimoniu sau o fracțiune din patrimoniu - este supusă legii
statutului real al persoanei juridice (lex personalis), întrucât constituie
un efect al reorganizării acesteia.
 Legea aplicabilă bunurilor comune ale soților, se determină în baza
criteriilor subiective (art. 2590 C. civ) sau obiective (art. 2592 C. civ)
din materia regimului matrimonial al soților.
 Legea aplicabilă unei mase patrimoniale afectate unei destinații
speciale, profesionale sau de altă natură, este legea statului cu care
această masă patrimonială are cele mai strânse legături (art. 2614 C.
civ)
Legea aplicabilă rezervei dreptului de proprietate în cazul bunului destinat

exportului
Clauza de rezervă a proprietății → stipulația din contract prin care vânzătorul își
rezervă proprietatea bunului până la plata integrală a prețului.
Condițiile și efectele care decurg din rezerva dreptului de proprietate referitor la un bun
destinat exportului sunt cârmuite, dacă părțile nu au convenit altfel, de:
258
 legea statului exportator.
Formele de publicitate și efectele acesteia sunt guvernate de regulile statuate de

dispozițiile privind legea aplicabilă publicității ipotecii mobiliare.
Legea aplicabilă formelor de publicitate privind bunurile

Ca regulă, formele de publicitate referitoare la bunuri, realizate în orice mod, sunt
supuse:
 legii aplicabile la data și locul unde se îndeplinesc, afară numai
dacă prin dispoziții speciale se prevede altfel [2626 alin. (1) C. civ.].
Dispoziții speciale privind formele de publicitate regăsim în anumite materii, cum ar fi:
a) formele de publicitate cu privire la mijloacele de transport;
b) formele de publicitate în cazul ipotecilor mobiliare;
c) formele de publicitate referitoare la bunurile imobile.
Prin excepție, formele de publicitate precum și cele cu efect constitutiv de drepturi
referitoare la un bun imobil sunt supuse:
 legii statului unde acesta se găsește situat, chiar dacă temeiul juridic
al nașterii, transmiterii, restrângerii sau stingerii dreptului real ori
garanției reale s-a constituit prin aplicarea altei legi [2626 alin. (2) C.
civ.].
1.4.2 Legea aplicabilă mijloacelor de transport
Legea aplicabilă constituirii, transmiterii sau stingerii drepturilor reale asupra unui mijloc
de transport diferă în funcție de natura acestor bunuri.
 Navele și aeronavele ð sunt supuse legii pavilionului pe care îl abordează nava (lex
pavilionis) sau legii statului de înmatriculare a aeronavei (lex banderae) [art.2.620
alin. (1) lit. a) Cod civ.];
 Vehiculele feroviare și rutiere din patrimoniul unei întreprinderi de transport ð
sunt supuse legii statutului organic al respectivei întreprinderi de transport (lex
societatis) [art. 2620 alin. (1) lit. b) C. civ.].
În domeniul legii aplicabile mijloacelor de transport intră următoarele aspecte:
 constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui mijloc de
transport [art.2.620 alin. (1) Cod civ.];
 regimul bunurilor aflate în mod durabil la bord, formându-i dotarea tehnică
[art.2.620 alin. (2) lit. a) Cod civ.];
 creanțele care au ca obiect cheltuielile efectuate pentru asistența tehnică,
întreținerea, repararea sau renovarea mijlocului de transport.
1.4.3 Legea aplicabilă bunurilor aflate în curs de transport

Ca regulă:
259
 bunurile aflate în curs de transport (res in tranzitu) ð sunt supuse

legii statului unde au fost expediate (art.2618 Cod civ).
Prin excepție, se aplică:
 legea determinată prin voința părților interesate, dacă există un

acord privind legea aplicabilă [art.2.618 alin. (1) lit. a) Cod civ.];
 legea locului unde bunul se află temporar dacă bunul este depozitat
într-un antrepozit sau este pus sub sechestru în temeiul unor măsurii
asiguratorii sau ca urmare a unei vânzări silite [art.2.618 alin. (1) lit.
b) Cod civ.];
 legea națională a pasagerului pentru bunurile care fac parte din
categoria celor personale ale acestuia [art.2.618 alin. (1) lit. c) Cod
civ.];
1.4.4 Legea aplicabilă bunurilor statului străin, Uniunii Europene sau

anumitor organizații internaționale
Bunurile proprietatea unui stat chiar dacă se află pe teritoriu altui stat străin, sunt supuse
legii statului căruia îi aparțin. Soluția reflectă aplicarea în acest caz a principiului imunității de
jurisdicție a statului și a bunurilor sale. Principiul imunității de jurisdicție este recunoscut în
dreptul internațional public drept o consecință directă a suveranității și egalității statelor,
consacrate de articolul 2 din carta ONU, care implică dreptul statului străin de a nu fi supus
puterii de decizie și de execuție pe teritoriul altui stat și obligația acestuia din urmă de a nu
exercita atributele sale judiciare și administrative în raport cu statul străin, organele și bunurile
sale.
În ceea ce privește Uniunea Europeană conform articolului 343 TFUE aceasta se bucură
pe teritoriile statelor membre de privilegiile și imunitățile necesare pentru îndeplinirea misiunii
sale în condițiile definite în Protocolul nr. 7 încheiat la 8 aprilie 1965 privind privilegiile și
imunitățile Uniunii Europene110. Conform acestor prevederi, spațiile, clădirile Uniunii sunt
exceptate de la percheziție, rechiziție, confiscare sau expropriere, fiind declarate inviolabile,
Fără autorizație din partea Curții de Justiție, patrimoniul și activele Uniunii nu pot face obiectul
niciunei măsuri administrative sau judiciare de constrângere.
De imunitate se bucură și bunurile aparținând anumitor organizații internaționale, regimul
lor juridic fiind reglementat prin convenții internaționale sau alte reguli de drept internațional.
Spre exemplu, bunurile care aparțin instituțiilor specializate ale Organizației Națiunilor Unite
intră în domeniul de aplicare al Convenției cu privire la privilegiile și imunitățile instituțiilor
specializate, aprobată de Adunarea Generală a ONU la 21 noiembrie 1947.

În principiu,
110
Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la data de 30 martie 2010
260
 drepturile de creanță sunt supuse legii care guvernează izvorul

acestora.
Anumite aspecte intră însă în domeniul de aplicare al legii locului
situării lor.
Cesiunea de creanță, întrucât este un contract, este supus:
 legii contractului (lex contractus), care se determină conform
distincțiilor realizate de art. 14 din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al
Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea
aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I)
1.4.6 Legea aplicabilă titlurilor de valoare

Titlurile de valoare sunt înscrisuri în temeiul căruia posesorul său legitim este îndreptățit
să exercite, la un anumit moment, dreptul arătat în înscris.
Regimul titlurilor de valoare este supus unor reglementări diferite, astfel:
 emisiunea titlurilor de valoare (acțiuni sau obligațiuni, nominative sau la purtător) ð
este reglementată de legea aplicabilă statutului organic al persoanei juridice
emitente [art.2.622 alin. (1) Cod civ.];
 condițiile și efectele transmiterii titlurilor de valoare ð sunt supuse, în funcție de
felul titlului, unor legi diferite:
 legea aplicabilă statutului organic al persoanei juridice emitente, cât privește
titlul nominativ;
 legea locului de plată a tilului la ordin;
 legea locului unde se află titlul la purtător în momentul trasmiterii, în
raporturile dintre posesorii succesivi, precum și dintre aceștia și terțele persoane.
 titlul reprezentativ al mărfii (încorporează în drept real asupra unei cantități de
mărfuri determinate, aflată în depozit sau îmbarcată pe o navă, în scop de transport :
conosament, warant, recipisă de depozit) ð legea menționată expres în cuprinsul
titlului de valoare stabilește dacă acesta întrunește condițiile pentru a fi un titlu
reprezentativ al mărfii pe care o specifică (legea voinței emitentului se aplică în
virtutea principiului autonomiei de voință).
 În lipsa unei legi menționate expres în cuprinsul titlului de valoarea, se aplică legea
sediului întreprinderii emitente.
Dacă titlul reprezintă marfa, legea care i se va aplica, în calitatea sa de bun mobil,
cârmuiește drepturile reale referitoare la marfa pe care o specifică [art.2.623 alin. (2) Cod civ.];
1.4.7 Legea aplicabilă titlurilor de credit

Titlurile de credit sunt o categorie de valori ce constau în înscrisuri sau documente care
încorporează dreptul patrimonial prevăzut în ele, astfel încât persoana care le deţine este şi
titulara dreptului. Principalele titluri de credit sunt cambia, cecul și biletul la ordin.
Titlurile de credit sunt supuse unor legi diferite în funcție de aspectele ce se
reglementează:
a) Legea aplicabilă capacității persoanei care semnează titlul de credit este:
261
 legea națională a subscriitorului.
De la această regulă, art. 2.647 Cod civ. instituie o excepție, conform căreia, persoana,
care potrivit legii sale naționale, este lipsită de capacitatea de a angaja prin cambie, bilet la
ordin sau cec, se obligă totuși valabil, printr-un asemenea titlu, dacă semnătura sa a fost dată
într-un stat a cărui lege îl consideră valabil pe subscriitor. Soluția adoptată de legiuitor reflectă
caracterul de literalitate al titlului de credit;
b) Legea aplicabilă celorlalte condiții de fond ale fiecărui angajament asumat prin titlul
de credit, este
 legea locului unde se naște angajamenul respectiv.
c) Legea aplicabilă condițiilor de formă ale fiecărui angajament asumat prin titlul de
credit, este :
 legea statului unde angajamentul a fost subscris.
În materie de cec, este suficientă îndeplinirea condițiilor de formă prevăzute de legea

locului plății [art.2.648 alin. (1) Cod civ.].
Dacă un angajament asumat printr-un titlu de credit este nevalabil din punct de vedere al
formei, potrivit legii statului unde acesta a fost subscris, dar se conformează legii statului unde
are loc subscrierea unui angajament ulterior, neregularitatea de formă a primului angajament
nu infirmă validitatea celui ulterior. Așadar, îndeplinirea condițiilor de formă a angajamentului
se verifică în baza propriei legi, fără ca neregularitatea să poată afecta valabilitatea
angajamentului ulterior [art.2.648 alin. (2) Cod civ.].
d) Legea aplicabilă acțiunii în regres:
 termenele stabilite pentru exercitarea acțiunii în regres sunt
determinate, față de orice semnatar, de legea statului unde titlul a luat
naștere (art.2.649 Cod civ.).
 prescripția acțiunilor în regres este supusă legii locului emiterii cambiei,
cecului sau biletului la ordin.
e) Legea aplicabilă protestului :

 forma și termenele de protest, precum și condițiile de formă ale unor acte
necesare pentru exercitarea sau conservarea drepturilor în materie de
cambie, bilet la ordin sau cec, sunt reglementate de legea statului unde s-
a întocmit protestul.
f) Legea aplicabilă efectele obligațiilor:

 efectele obligațiilor acceptantului unei cambii și semnatarului unui bilet
la ordin ð sunt supuse legii locului unde aceste titluri sunt plătibile (lex
loci solutionis) [art.2.651 alin. (1) Cod civ.].
262
În domeniul legii aplicabile sunt cuprinse: obligațiile trasului acceptant față de

posesorul cambiei, obligațiile trasului față de trăgător, obligațiile acceptantului prin intervenție,
obligațiile semnatarului biletului la ordin.
 efectele pe care le produc semnăturile celorlalți obligați prin cambie sau
bilet la ordin ð sunt determinate de legea statului pe teritoriul căruia au
fost date semnăturile [art.2.651 alin. (2) Cod civ.]. Așadar, pentru fiecare
obligație în parte se va aplica legea locului subscrierii (lex loci actus).
În domeniul legii aplicabile sunt cuprinse: efectele girului, drepturile și obligațiile
avaliștilor, efectele obligațiilor celorlalți angajați din titlu.
g) Legea aplicabilă dobândirii creanței, este:
 legea locului unde titlu a fost instituit ð stabilește dacă posesorul cambiei
dobândește creanța care a dat loc emisiunii titlului (art.2652 Cod civ.).
h) Legea aplicabilă acceptării cambiei, este:
 legea statului unde este plătibilă cambia.
Legea aplicabilă acceptării cambiei stabilește dacă accetarea poate fi restrânsă la o parte
din sumă, precum și dacă posesorul titlului este sau nu obligat să primească o plată parțială
(art.2653 Cod civ.).
i) Legea aplicabilă pierderiea sau furtul titlului de credit, este:
 legea statului unde cambia sau biletul la ordin sunt plătibile. Această lege
determină și măsurile ce pot fi luate în caz de pierdere sau furt al titlului
(art.2654 Cod civ.).
j) Legea aplicabilă premiselor emiterii cecului, este:
 legea statului unde cecul este plătibil. Această lege determină și persoanele
asupra cărora poate fi tras un asemenea titlu (art.2655 Cod civ.).
În ipoteza în care, potrivit legii aplicabile, cecul este nul din cauză ca a fost tras asupra
unei persoane neîndreptățite, obligațiile ce decurg din semnăturile puse pe titlu în alte state, ale
căror legi nu cuprind o asemenea restricție, sunt valabile (art.2656 Cod civ.). Norma prevede
că valabilitatea și efectele fiecărui angajament ce decurge din titlu, sunt supuse legii locului
subscrierii. Câtă vreme obligațiile din titlu sunt independente, nevalabilitatea cecului nu
afectează angajamentele considerate valabile potrivit legii aplicabile acestora.
k) Legea aplicabilă efectelor cecului, este :
 legea statului pe al cărui teritoriu au fost subscrise obligațiile ce decurg din

cec (art.2657 Cod civ.).
263
l) Legea aplicabilă plății cecului, este:
 legea locului plății cecului
Legea statului unde cecul este plătibil reglementează toate aspectele referitoare la plata
cecului, precum și consecințele neplății titlului.Această lege reglementează îndeosebi:
 dacă titlul trebuie tras la vedere sau dacă poate fi tras la un anumit termen de la
vedere, precum şi efectele postdatării;
 termenul de prezentare;
 dacă cecul poate fi acceptat, certificat, confirmat sau vizat şi care sunt efectele
produse de aceste menţiuni;
 dacă posesorul poate cere şi dacă este obligat să primească o plată parţială;
 dacă cecul poate fi barat sau poate să cuprindă clauza plătibil în cont ori o
expresie echivalentă şi care sunt efectele acestei barări, clauze sau expresii
echivalente;
 dacă posesorul are drepturi speciale asupra provizionului şi care este natura lor;
 dacă trăgătorul poate să revoce cecul sau să facă opoziţie la plata acestuia;
 măsurile care pot fi luate în caz de pierdere sau de furt al cecului;
 dacă un protest sau o constatare echivalentă este necesară pentru conservarea
dreptului de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi celorlalţi obligaţi.

Drepturile de creanță (bunuri mobile incorporale) ð sunt supuse, în principiu:
 legii care guvernează izvorul lor (legea actului juridic, legea delictului etc).
Cesiunea de creanță este supusă, dacă părțile nu au convenit altfel:
 legii contractului (lex contractus).
1.4.9 Legea aplicabilă drepturilor asupra creației intelectuale

Noţiunea de proprietate intelectuală include: dreptul de autor şi dreptul de proprietate
industrială.
Dreptul de proprietate intelectuală priveşte : invenţiile, inovaţiile descoperirile
ştiinţifice, modele de utilitate, know – how, desenele şi modelele industriale, mărcile,
denumirile de origine şi indicaţiile de provenienţă, etc.
Legea aplicabilă dreptului de autor
Art.2624 Cod civ. face o distincţie între:
ð dreptul de autor asupra unei opere aduse la cunoştinţa publicului şi

ð dreptul de autor asupra unei opere de creaţie intelectuală
nedivulgată.
264
Dreptul de autor asupra unei opere aduse la cunoştinţa publicului (naşterea,

conţinutul şi stingerea drepturilor de autor) este supus:
 legii statului unde opera a fost pentru prima dată adusă la cunoştinţa
publicului prin publicare, reprezentare, expunere, difuzare sau în alt mod
adecvat.
Dreptul de autor asupra unei opere de creaţie intelectuală nedivulgată este supus:
 legii naţionale a autorului.
Dacă transmiterea dreptului de autor se face pe cale contractuală se aplică lex

contractus, iar dacă se face pe cale succesorală se aplica lex succesionis.
Domeniul legii aplicabile dreptului de autor, vizează:
 modurile şi condiţiile de naştere a acestui drept;
 raporturile dintre subiectele dreptului de autor;
 conţinutul dreptului de autor;
 obiectul dreptului de autor;
 limitele exercitării dreptului de autor;
 stingerea dreptului de autor.
Legea aplicabilă dreptului de proprietate industrială
Dreptul de proprietate industrială (naşterea, conţinutul şi stingerea drepturilor de
proprietate industrială) este supus:
 legii statului unde s-a efectuat depozitul ori înregistrarea sau unde s-a depus
cererea de depozit ori de înregistrare (locus regit actum).
Dacă transmiterea dreptului de proprietate industrială se face pe cale contractuală se

aplică lex contractus, iar dacă se face pe cale succesorală se aplica lex succesionis.
Domeniul legii aplicabile dreptului de proprietate industrială vizează:
 modurile şi condiţiile de naştere a acestui drept;
 raporturile dintre subiectele dreptului de proprietate industrială;
 obiectul şi conţinutul dreptului de proprietate industrială;
 condiţiile de forma ale protecţiei dreptului;
 regimul titlurilor de protecţie;
 limitele exercitarii dreptului de proprietate industrială;
 aparărea dreptului de proprietate industrială;
 stingerea dreptului de proprietate industrială.
Ocrotirea dreptului de proprietate intelectuală
265
Drepturile de autor ca şi cele de proprietate industrială sunt ocrotite pe teritoriul României,

conform legii române, normelor Uniunii Europene şi convenţiilor internaţionale la care
România este parte.
De exemplu:
a) Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 20 mai 1883,
completată şi revizuită, ratificată de România in 1968;
b) Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice din 9
septembrie 1886, completată şi revizuită, la care România a aderat prin Legea
nr.77/1998;
c) Acordul TRIPS parte a acordurilor multilaterale ale Organizaţiei Mondiale a
Comerţului, care cuprinde un set de reguli ce asigură recunoaşterea nivelului protecţiei
proprietăţii intelectuale.
d) Directiva (CE) nr.2004/48 a Parlamentului European şi a Consiliului privind
respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, care a stat la baza O.U.G.
nr.100/2005;
e) Regulamentul Consiliului (CE) nr.1383/2003 cu privire la acţiunile la vamă
împotriva bunurilor suspectate de a încălca anumite drepturi de proprietate intelectuală
şi măsurile ce trebuie luate împotriva bunurilor găsite a încălca aceste drepturi.
Sarcină de lucru
1. Care este conţinutul normei conflictuale lex rei sitae?

2. Argumente în favoarea lex rei sitae
3. Care sunt excepțiile de la aplicarea legii statutului real pentru anumite
categorii de bunuri?
• Ca regulă statutul real este supus, legii locului situării bunului (lex rei sitae sau lex situs).
Criteriul de legătură al legii locului situării bunului este « locul unde se află » bunul
mobil sau « locul unde este situat » bunul imobil.
• Aplicarea lex rei sitae (lex situs) este justificată de următoarelor principii: principiul
suveranității (teritorialității), principiul generalității și principiul siguranței circuitului civil
privind bunurile.
266
• Norma conflictuală lex rei sitae are, în principiu, un caracter imperativ.

Pentru anumite categorii de bunuri nu se aplică regula lex rei sitae: patrimoniul de
afectațiune, mijloacele de transport, bunurile aflate în curs de transport, titlurile de
valoare, titlurile de credit, drepturile de creanță, bunurile aparținând statului străin aflate
pe teritoriul altui stat, bunurile culturale scoase ilicit de pe teritoriul unui stat, drepturile
asupra creației intelectuale, ipotecile mobiliare.
1. Regula “lex rei sitae” desemnează:

a) legea situării bunurilor;
b) legea personală;
c) legea convenită de părţi;
2. Intră în domeniul de aplicare a regulii “lex rei sitae”:
a) forma contractelor având ca obiect bunuri;
b) modul de transmitere a drepturilor reale;
c) naţionalitatea proprietarului sau posesorului bunurilor.
3. Lex rei sitae este competentă cu privire la următoarele bunuri:
a) bunurile aparţinând statului străin;
b) bunurile imobile;
c) bunurile mobile aflate în curs de transport;
4. Care din următoarele afirmaţii este corectă:
a) uzucapiunea bunurilor mobile este supusă legii statului unde se află bunul la împlinirea termenului de
posesie;
b) în principiu, norma conflictuală lex rei sitae are caracter imperativ;
c) mărfurile aflate în tranzit sunt supuse legii statului de unde au fost expediate.
5. Următoarele afirmații sunt adevărate:
a) dacă prin dispoziții speciale nu se prevede altfel, formele de publicitate referitoare la bunuri,
realizate în orice mod, sunt supuse legii aplicabile la data și locul unde se îndeplinesc;
b) dreptul de autor asupra unei opere de creaţie intelectuală nedivulgată este supus legii naţionale
a autorului;
c) bunurile proprietatea unui stat aflate pe teritoriu altui stat, sunt supuse legii statului pe teritoriul
cărora se află.
1.a); 2.b); 3.b); 4.b), c); 5.a), b).
267
Redactați un scurtă lucrare în care să prezentați legea aplicabilă dreptului de proprietate

inteletuală


2013;
2017;
București, 2008;
București, 2015;
București, 2012;
268
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. XVIII
NORME CONFLICTUALE PRIVIND CONDIȚIILE DE FOND ȘI DE

FORMĂ ALE ACTULUI JURIDIC
269
Cuprins
OBIECTIVE
SPECIFICE..................................................................................................................267
1. Normele conflictuale privind condițiile de fond ale actului
juridic..............................................268
1.1 Legea aplicabilă condițiilor de fond în baza criteriilor
subiective .............................................268
1.1.1 Noțiunea de lex
voluntatis..........................................................................................................268
1.1.2 Obiectul voinței
părților.............................................................................................................268
1.1.3 Modalități de exprimare a voinței
părților...............................................................................268
1.1.4 Limitele libertății de alegere a legii
aplicabile..........................................................................269
1.2 Determinarea legii aplicabile actului juridic după criterii obiective (localizarea obiectiva a
actului juridic) ....................................................................................................................................269
1.2.1 Caracterul subsidiar al localizării
obiective.............................................................................269
1.2.2 Criteriul principal după care se realizează localizarea
obiectivă............................................270
1.2.3 Criteriul subsidiar după care se realizează localizarea
obiectivă...........................................270
1.2.4 Legea aplicabilă actelor juridice
accesorii................................................................................270
270
1.3 Raportul dintre legea aplicabilă contractului și

retrimiterea....................................................271
1.4 Domeniul de aplicare a legii aplicabile condițiilor de fond ale actului
juridic ..........................271
2. Normele conflictuale privind condițiile de formă ale actului
juridic...........................................271
2.1. Aplicarea, în principal, a legii fondului cu privire la forma actului
juridic..............................272
2.2 Aplicarea, în subsidiar, a altor
legi...............................................................................................272
2.3 Caracterul normelor conflictuale privind forma actului
juridic...............................................272
2.4 Domeniul legii aplicabile formei actului
juridic..........................................................................272
OBIECTIVE SPECIFICE
Își însușească modalitățile de exprimare a voinței părților în

determinarea legii aplicabile condițiilor de fond și de formă a
271 actelor juridice.
conflictuale privind actul juridic..
Stabilească conținutul și criteriul de legătură al normei

conflictuale aplicabile condițiilor de fond și de formă ale
actului juridic
Identifice domeniul de aplicare a legii actului juridic
Realizeze studii aplicative cu privire la elementele care

configurează mecanismul conflictual în materia condițiilor de
fond și de forma a actului juridic cu element de extraneitate.
1. Normele conflictuale privind condițiile de fond ale actului

juridic
SEDIUL MATERIEI
1.1 Legea aplicabilă condițiilor de fond în baza criteriilor subiective

272
Prin condiții de fond ale actului juridic se înțelege ansamblul aspectelor de fond privind
încheierea actului, efectele, executarea, transmiterea și stingerea obligațiilor rezultate din actul
juridic respectiv.
Legea aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic este:
 legea aleasă de părți sau, după caz, de autorul său. Această lege poate fi :
 legea actului (lex actus) – în cazul actului juridic unilateral;
 legea contractului (lex contractus) – în cazul actelor bi - și
multilaterale.
Fac excepţie obligaţiile derivând din contractele civile şi comerciale ce intră în

domeniul de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al
Consiliului urmează a fi analizate la Capitolul VIII.
1.1.1 Noțiunea de lex voluntatis

Lex voluntatis ð reprezintă transpunerea în planul dreptului internațional privat a
principiului autonomiei de voință a părții/părților.
Partea/părțile pot alege legea aplicabilă totalității sau numai unei părți a actului juridic
[art.2.637 alin. (3) Cod civ.].
1.1.2 Obiectul voinței părților

è Este legea aplicabilă, adică sistemul de drept al altui stat (aplicabil ca lex causae).
Dacă partea/părțile face/fac referire la o anumită lege din cadrul unui sistem de drept
sau la uzanțele internaționale, acestea nu constituie lex voluntatis, ci, eventual, au ca scop a
preciza sau completa contractul, prin mecanismul încorporarii contractuale.
1.1.3 Modalități de exprimare a voinței părților

Alegere expresă a legii aplicabile à fie prin inserarea unei clauze în actul juridic
principal fie printr-un act separat (pactum de lege utenda/clauza de electio juris).
Valabilitatea clauzei de alegere se determină în raport de legea aleasă de părți privind
actul juridic principal ( lex voluntatis).
Daca această lege declară nevalabilă alegerea astfel convenită, contractul principal va fi
guvernat de legea care rezultă din localizarea obiectivă a acestuia.
Alegerea expresă poate fi :
 directă - când părțile și-au exprimat explicit voința;
 indirectă – când părțile au făcut referire în contractul lor, la un contract tip, la
condiții generale, uzanțe codificate etc, care cuprind o clauza de alegere.
Alegere tacită a legii aplicabile à trebuie să rezulte în mod neîndoielnic, fie din
cuprinsul actului juridic, fie din circumstanțe.
Exemple:
273
Pot fi considerate indicii intrinseci contractului, de apreciere a vointei tacite a părţilor:

• referirea părților în cadrul contractului, la o uzanță, contract tip, condiții
generale etc, aplicabile doar într-o anumită țară;
• utilizarea de către părți, în contract, a unor instituții juridice sau noțiuni specifice
unui anumit sistem de drept;
• inserarea de către părți, în contract, a unei clauze compromisorii (alegere de
jurisdicție) în favoarea organelor de jurisdicție a unui anumit stat ;
Pot fi socotite indicii extrinseci contractului:
• invocarea de către reclamant, ca temei juridic al acțiunii sale, a legii unui anumit
stat și acceptarea implicită a acesteia de către pârât;
• atitudinea părților ulterior încheierii contractului, prin referirea pe care o fac la
legea unui anumit stat într-un act adițional la contract.
Părțile pot modifica ulterior înțelegerea privind alegerea legii aplicabile. Modificarea
are efect retroactiv, fără însă să poată infirma validitatea formei acestuia sau să aducă atingere
drepturilor dobândite între timp de către terți [art.2.637 alin. (4) Cod civ.].
1.1.4 Limitele libertății de alegere a legii aplicabile

Libertatea de alegere a legii aplicabile cunoaște anumite limite generale dar și limite
speciale.
Limite generale: excepția de ordine publica, frauda la lege, etc.
Limite speciale: legea desemnată ulterior ca fiind aplicabilă declară contractul
principal nevalabil sau aduce atingere drepturilor dobândite între timp de către terți.
1.2 Determinarea legii aplicabile actului juridic după criterii obiective

(localizarea obiectiva a actului juridic)
1.2.1 Caracterul subsidiar al localizării obiective

Legea aplicabilă după criterii obiective are un caracter subsidiar, în sensul că
intervine doar în lipsă de lex voluntatis (art. 2638 Cod civ.).
1.2.2 Criteriul principal după care se realizează localizarea obiectivă

În lipsă de lex voluntatis, actul juridic este supus, în principal:
 legii statului cu care acesta prezintă legăturile cele mai strânse.
Noțiunea « legăturile cele mai strânse » este calificată în două moduri:

 se consideră că există legăturile cele mai strânse cu legea statului în care debitorul
prestației caracteristice, sau după caz autorul actului are, la data încheierii actului, după caz,
reședința obișnuită, fondul de comerț sau sediul social;
274
 contractul referitor la un drept imobiliar sau la un drept de folosință temporară

asupra unui imobil are legăturile cele mai strânse cu legea statului unde acesta se află situat.
Aceasta constituie o prezumție absolută ce face aplicabilă lex rei sitae. Ea vizează:
contractele de vânzare – cumpărare, de schimb, donație, concesiune, locațiune, comodat,
ipotecă etc.
1.2.3 Criteriul subsidiar după care se realizează localizarea obiectivă

Se aplică numai în situația în care nu poate fi identificată legea statului cu care actul
juridic prezintă legăturile cele mai strânse.
Actul juridic va fi supus legii:
 locului unde a fost încheiat (lex loci actus, respectiv lex loci contractus).
În cazul în care părțile aflate în străinatate au negociat prin schimb de scrisori,

telegrame sau telefon, contractul se consideră încheiat în țara reședinței obișnuite sau
sediului părții de la care a pornit oferta fermă de contractare ce a fost acceptată.
Așadar, în cazul contractului încheiat între absenți à locul încheierii este la reședința
obișnuită sau sediul ofertantului.
Prin excepție, în cazul contractului care prin natura lui ori la cererea beneficiarului
impune o executare imediată a prestației caracteristice, întrucât se consideră încheiat
la momentul în care debitorul a început executarea à locul încheierii contractului va
fi reședința obișnuită sau sediul acceptantului ofertei.
1.2.4 Legea aplicabilă actelor juridice accesorii

Actelor juridice accesorii li se aplică:
 legea care se aplică fondului actului juridic principal, în lipsa unei

manifestări de voință diferită (conf. principiului accesorium sequitur
principale).
Soarta actului accesoriu depinde de cea a actului principal numai în măsura în care:
 partea sau părțile prin manifestarea lor de voință expresa sau tacită nu au ales
un alt sistem de drept care să se aplice actului accesoriu;
 nu există o dispoziție legală care să supună actul accesoriu unui alt sistem de
drept decât cel aplicabil actului principal.
Ex : contractul de ipotecă imobiliară este supus lex rei sitae, indiferent de legea
aplicabilă contractului principal [art. 2626 alin. (2) Cod civ.]
275
1.3 Raportul dintre legea aplicabilă contractului și retrimiterea
Retrimiterea este înlaturată în cazul în care legea aplicabilă actului juridic, desemnată
ca lex voluntatis, este legea străină [art.2.559 alin. (3) Cod civ.].
În acest caz, se vor aplica direct normele materiale din respectivul sistem de drept, cu
excluderea normelor sale conflictuale.
1.4 Domeniul de aplicare a legii aplicabile condițiilor de fond ale actului

juridic
Legea aplicabilă fondului actului juridic se aplică:
 interpretării naturii juridice a actului și a clauzelor pe care le cuprinde;
 executării obligațiilor contractuale;
 consecințelor neexecutării totale sau parțiale a acestor obligații, precum și
evaluării prejudiciului pe care l-a cauzat;
 modului de stingere a obligașiilor izvorâte din contract;
 cauzelor de nulitate a contractului și consecințelor acesteia.
2. Normele conflictuale privind condițiile de formă ale actului

juridic
SEDIUL MATERIEI
2.1. Aplicarea, în principal, a legii fondului cu privire la forma actului

juridic
Condițiile de formă ale actului juridic (act juridic unilateral sau contract) sunt
guvernate, în principal, de:
 legea aplicabilă fondului (adică lex voluntatis, sau legea stabilită dupa criterii
obiective).
276
Dacă legea aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic impune sub
sancțiunea nulității, o anumită formă solemnă, nici o altă lege nu poate să
înlăture această cerință, indiferent de locul întocmirii actului [art. 2639 alin.
(3) Cod civ.].
De exemplu:
- contractul de ipotecă încheiat în străinătate cu privire la un imobil din România
trebuie să îmbrace în mod obligatoriu formă autentică, chiar dacă legea străină
aplicabilă în locul în care s-a încheiat permite și o altă formă.
- un cetățean român nu poate face o donație în străinătate sub forma înscrisului sub
semnătură privată chiar dacă legea străină ar permite, întrucât, legea română
aplicabilă condițiilor de fond ale contractului de donație, ca lege națională a
donatorului, impune cerința formei autentice ad validitatem.
2.2 Aplicarea, în subsidiar, a altor legi

Actul se consideră totuși valabil din punct de vedere al formei, dacă îndeplinește
condițiile prevăzute de una din următoarele legi:
 Legea locului întocmirii actului (locus regit actum) [art.2.639 alin. (2) lit.a)
Cod civ.].
 Legea cetățeniei sau legea reledinței obișnuite a persoanei care a consimțit
actul juridic. Această soluție vizează numai actele juridice unilaterale [art.2.639 alin. (2) lit.b)
Cod civ.].
 Legea alicabilă potrivit dreptului internațional privat al autorității care
examinează validitatea actului juridic (auctor regit actum) [art.2.639 alin. (2) lit.c) Cod
civ.].
2.3 Caracterul normelor conflictuale privind forma actului juridic

ð Caracter imperativ - părțile nu pot alege o altă lege aplicabilă decat cele
enumerate în Codul Civil. Normele sunt însă alternative, în sensul că parțile pot opta pentru
fiecare dintre variantele prevăzute de lege.
Excepții: de exemplu, regula locus regit actum poate fi inlocuită cu lex voluntatis în
materia mijloacelor de proba, dar este imperativă în ceea ce privește aspectele probatorii ale
stării civile.
2.4 Domeniul legii aplicabile formei actului juridi

Legea aplicabilă formei actului juridic stabilește îndeosebi:
 forma în care trebuie exteriorizat actul juridic;
 condițiile de redactare a actului juridic;
 mijloacele de probă și forța probantă a actului juridic;
 condițiile de formă ale convenției asupra probelor;
 durata valabilității actului juridic;
 sancțiunile aplicabile în cazul nerespectării condițiilor de formă.
277
Sarcină de lucru
1. Care este legea aplicabilă contractului accesoriu în situaţia în care

părţile au ales legea aplicabilă contractului principal? Argumentaţi
soluţia dată.
2. Specificaţi criteriile în funcţie de care urmează a se determina legea
aplicabilă fondului actului juridic, în lipsă de alegere a legii aplicabile.
3. Conform cărei legi se determină valabilitatea clauzei de alegere?
4. Specificaţi domeniul de aplicare a legii actului juridic.
5. Care sunt limitele generale ale libertăţii de alegere a legii aplicabile?
6. Analizaţi modalitățile de exprimare a voinței părților.
7. Definiţi noţiunea de prestaţie caracteristică.
• Prin condiții de fond ale actului juridic se înțelege ansamblul aspectelor de fond privind
încheierea actului, efectele, executarea, transmiterea și stingerea obligațiilor rezultate din actul
juridic respectiv.
• Ca regulă, legea aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic sunt stabilite de legea aleasă de
părți sau, după caz, de autorul său.
• Excepție fac obligaţiile derivând din contractele civile şi comerciale ce intră în domeniul de
aplicare a Regulamentului (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului
urmează a fi analizate la Capitolul VIII.
• Alegerea legii aplicabile se realizează expres sau poate fi o alegere tacit, care trebuie să rezulte
în mod neîndoielnic, fie din cuprinsul actului juridic, fie din circumstanțe.
• Libertatea de alegere a legii aplicabile cunoaște anumite limite generale dar și limite
speciale.
• În lipsă de lex voluntatis, legea aplicabilă se determină după criterii obiective. În acest caz,
actul juridic este supus, în principal, legii statului cu care acesta prezintă legăturile cele mai
strânse. Se consideră că există legăturile cele mai strânse cu legea statului în care debitorul
prestației caracteristice, sau după caz autorul actului are, la data încheierii actului, după caz,
reședința obișnuită, fondul de comerț sau sediul social. Pentru contractul ce are ca obiect un
drept imobiliar sau un drept de folosință temporară asupra unui imobil se prezumă absolut
că legăturile cele mai strânse le are cu legea statului unde acesta se află situat.
• În cazul în care nu poate fi identificată legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile
cele mai strânse, se aplică un criteriu de legătură subsidiar, și anume locul încheierii actului.
• Petru actele juridice accesorii se aplică legea care se aplică fondului actului juridic
principal, în lipsa unei manifestări de voință diferită.
• În cazul în care legea aplicabilă actului juridic, desemnată ca lex voluntatis, este legea
străină, retrimiterea este înlaturată. În acest caz, se aplică direct normele materiale din
278
respectivul sistem de drept, cu excluderea normelor sale conflictuale.

• Condițiile de formă ale actului juridic sunt guvernate, în principal, de legea aplicabilă
fondului, iar în subsidiar se aplică și alte legi.
• Normele care reglementează condițiile de formă ale actului juridic au un catacter imperativ,
însă sunt însă alternative, în sensul că parțile pot opta pentru fiecare dintre variantele
prevăzute de lege.
1. Legea competentă pentru a reglementa condiţiile de fond ale contractului este:

a) lex contractus;
b) lex actus;
c) lex loci delicti commisi;
2. În materia legii aplicabile actului juridic:
a) prin “lex contractus” se desemnează legea care reglementează condițiile de fond şi de formă
ale actului juridic unilateral;
b) legea aplicabilă după criterii obiective intervine doar în lipsă de lex voluntatis;
c) condițiile de formă ale actului juridic sunt guvernate, în principal, de legea aplicabilă
fondului.
3. Referirea la o uzanță codificată ce cuprinde o clauză de alegere, făcută de părţile unui
contract, constituie:
a) o alegere expresă directă a legii aplicabile;
b) o alegere expresă indirectă a legii aplicabile;
c) o alegere tacită a legi aplicabile.
4. În situația în care nu poate fi identificată legea statului cu care actul juridic prezintă
legăturile cele mai strânse, legea aplicabilă este:
a) lex contractus;
b) lex voluntatis;
c) lex loci contractus.
5. Condiţiile de formă ale actului juridic sunt guvernate de:
a) legea locului unde a fost întocmit;
b) legea locului unde îşi produce efectele;
c) legea care reglementează fondul actului;
1.a); 2.b), c); 3.b); 4.c); 5. c).
279
Redactați un scurtă lucrare în care să prezentați legea aplicabilă dreptului de proprietate

inteletuală


2013;
București, 2008;
București, 2015;
București, 2012;
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. XIX

280
NORME CONFLICTUALE PRIVIND PRIVIND OBLIGAŢIILE

CONTRACTUALE ÎN MATERIE CIVILĂ ŞI COMERCIALĂ
281
Cuprins
OBIECTIVE
SPECIFICE..................................................................................................................278
1. Normele conflictuale aplicabile obligaţiilor
contractuale.............................................................279
1.1 Precizări prealabile.......................................................................................................................279
1.2 Domeniu de aplicare al Regulamentului (CE) nr.
593/2008.......................................................280
1.3 Libertatea de
alegere.....................................................................................................................281
1.4 Limitele libertății de alegere a legii
aplicabile.............................................................................281
1.5 Legea aplicabilă în absenţa
alegerii..............................................................................................282
1.6 Legea aplicabilă condiţiilor de validitate a
contractelor............................................................282
1.7 Legea aplicabilă condiţiilor de formă a
contractelor.................................................................283
1.8 Excluderea retrimiterii.................................................................................................................283
1.9 Legea aplicabilă interpretării
contractului.................................................................................284
1.10 Legea aplicabilă efectelor
contractului......................................................................................284
1.11 Legea aplicabilă executării
contractului....................................................................................284
1.12 Legea aplicabilă răspunderii
contractuale................................................................................284
1.13 Legea aplicabilă stingerii obligațiilor contractuale și
prescripției...........................................285
1.14 Legea aplicabilă modului de transmitere, transformare și stingere a obligațiilor
contractuale.........................................................................................................................................285
1.15 Legea aplicabilă unor contracte speciale.................................................................................286
1.15.1 Contractele de
transport..........................................................................................................286
1.15.2 Contractele încheiate cu
consumatorii....................................................................................287
282
1.15.3 Contractele de
asigurare..........................................................................................................288
1.15.4 Contractele individuale de
muncă.........................................................................................289
OBIECTIVE SPECIFICE
Determine legea aplicabilă obligațiilor contractuale în

materie civilă și comercială
Înțeleagă efectele Regulamentului (CE) nr. 593/2008 privind

legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I), asupra
dispozițiilor naționale
Stabilească conținutul și criteriul de legătură al normelor

conflictuale aplicabile obligațiilor contractuale
283
Identifice domeniul de aplicare al Regulamentului (CE) nr.

593/2008 (Roma I)
Realizeze
Material elaborat conform un studiu
cursului pentru aplicatlaasupra
învățământ distanțăaspectelor specifice
- autor Lect. privind Maria Niță
univ.dr.Carolina
legea aplicabilă obligațiilor contractuale
1. Normele conflictuale aplicabile obligaţiilor contractuale
SEDIUL MATERIEI
Articolul 2.640 Cod civil
Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi

al Consiliului, din 17.06.2008 privind legea aplicabilă
obligaţiilor contractuale (Roma I).

Normele conflictuale privind obligațiile contractuale fac obiect de reglementare al
Regulamentului (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie
2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) 111. Regulamentul constituie
dreptul comun în materie iar aplicarea acestuia este consacrată și de art. 2640 alin. (1) Cod
111
Publicat în JO L 177, 4.7.2008, p. 6–16
284
civil, care trimite, în mod indirect la acest Regulament, atunci cand prevede ca legea aplicabilă
obligațiilor contractuale se determina potrivit reglementărilor dreptului U.E.
Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17
iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) a fost adoptat în 17 iunie
2008 la Strasbourg și a intrat în vigoare la data de 24 iulie 2008 [art. 29 alin. (1) din
Regulament]112. Regulamentul se aplică începând cu data de 17 decembrie 2009, cu excepția
art. 26113, care a devenit aplicabil de la 17 iunie 2009.
Sub aspect temporal, Regulamentul se aplică se aplică contractelor încheiate după 17
decembrie 2009 (art. 28 din Regulament).
Regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate
statele membre, în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene. Atât
caracterul obligatoriu cât și aplicarea directă sunt date de importanţa pe care o îmbracă
uniformitatea soluţiilor în materia contractuală, în cercul statelor între care există legături de
natură economică, cum sunt cele inerente participării la Uniunea Europeană.
Trebuie subliniat faptul că legiuitorul european nu distinge după cum conflictul de legi
este unul ”intern” propriului ”spaţiu de libertate, securitate şi justiţie” (art. 67 Tratatul privind
funcţionarea U.E.) sau are o proiecţie externă, punând chiar şi numai potenţial în joc dreptul
statelor terțe. După cum arată se arată în art. 2, legea desemnată de Regulament se aplică
indiferent dacă este sau nu legea unui stat membru. Conform art. 1 alin. (4), termenul de ”stat
membru”, definește statele membre cărora li se aplică prezentul regulament. Totuși, prin
excepție, termenul de ”stat membru” are o accepțiune mai largă incluzând toate statele membre
ale Uniunii Europene, în situațiile prevăzute de art. 3 alin. (4) din Regulament (care
reglementează alegerea de către părți a unei legi aplicabile, alta decât cea a unui stat membru)
și de art. 7 (care se referă la legea aplicabilă contractului de asigurare).
Singura excepție de la aplicarea Regulamentului Roma I o constituie în prezent
Danemarca, după cum se menționează și în considerentul 46 din Regulament unde se prevede
că ”în conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Danemarcei anexat la
Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene,
Danemarca nu participă la adoptarea prezentului regulament, care nu este obligatoriu pentru
aceasta și nu i se aplică”. Întrucât Danemarca este parte la Convenția de la Roma, acesteia
continuă să i se aplice dispozițiile convenției.
Regulamentul are ca scop, îmbunătățirea previzibilității soluțiilor în cadrul litigiilor,
asigurarea certitudinii privind dreptul aplicabil și libera circulație a hotărârilor în spațiul UE.
Toate acestea exigenţe nu pot fi asigurate, după cum se arată în considerentul 6 din preambulul
Regulamentului, decât prin desemnarea ca aplicabilă a aceleiași legi naționale, indiferent de
țara în care se află instanța la care a fost introdusă acțiunea. Scopul final al reglementării este
acela de a asigura bunea funcționare a pieței interne.
112
În art. 29 alin. (1) din Regulamentul Roma I se prevede ”Prezentul regulament intră în vigoare în a douăzecea
zi de la publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene”.
113
În art. 26 se prevede că până la 17 iunie 2009, statele membre trebuie să informeze Comisia cu privire la
convențiile menționate în articolul 25 alineatul (1). Este vorba de acele convenții internaționale la care unul sau
mai multe state membre sunt părți în momentul adoptării prezentului regulament și care reglementează conflictul
de legi în materia obligațiilor contractuale.
285
1.2 Domeniu de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 593/2008

Regulamentul se aplică:
è Obligaţiilor contractuale în materie civilă şi comercială, în situaţiile în care
există conflict de legi.
Regulamentul nu se aplică în materie fiscală, vamală sau administrativă.
Nu intră în domeniul său de aplicare:
 aspectele privind starea sau capacitatea persoanelor fizice;
 obligaţiile rezultate din relaţii de familie şi din relatiile care, în conformitate cu
legea care le este aplicabilă, sunt considerate ca având efecte comparabile, inclusiv
obligaţii de întretinere;
 obligaţiile rezultate din aspectele patrimoniale ale regimurilor matrimoniale, din
aspectele patrimoniale ale relatiilor care sunt considerate, în conformitate cu legea
care le este aplicabilă, ca avand efecte comparabile cu cele ale căsătoriei, precum
şi obligaţiile care decurg din testamente şi succesiuni;
 obligaţiile rezultate din cambii, cecuri şi bilete la ordin, precum şi alte instrumente
negociabile, în măsura în care obligaţiile care decurg din astfel de instrumente
negociabile derivă din caracterul lor negociabil;
 convenţiile de arbitraj şi convenţiile privind alegerea instanţei competente;
 aspectele reglementate de dreptul societăţilor comerciale şi al altor organisme,
constituite sau nu ca persoane juridice, precum constituirea, prin înregistrare sau în
alt mod, capacitatea juridică, organizarea internă sau dizolvarea societăţilor şi a
altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, şi raspunderea personală a
asociaţilor şi membrilor acestora pentru obligaţiile societăţii sau ale organismului;
 chestiunea de a şti dacă un reprezentant poate angaja faţă de terţi răspunderea
persoanei pe seama căreia pretinde că acţionează sau dacă un organ al unei
societăţi sau al altui organism, constituit sau nu ca persoană juridică, poate angaja
faţă de terţi raspunderea respectivei societăţi sau a respectivului organism;
 constituirea de trusturi şi raporturile dintre fondatorii, administratorii şi
beneficiarii acestora;
 obligaţiile care decurg din înţelegeri care au avut loc înainte de semnarea unui
contract;
 contractele de asigurare ce decurg din activităţi desfăşurate de organizaţii, altele
decât întreprinderile menţionate la articolul 2 din Directiva 2002/83/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 5 noiembrie 2002 privind asigurarea
de viaţă, al caror obiect este de a plăti indemnizaţii persoanelor angajate sau liber-
profesioniste care aparţin unei întreprinderi sau grup de întreprinderi, ori unui
sector profesional sau interprofesional, în caz de deces, supravieţuire, întrerupere
sau reducere a activităţii, sau în caz de boală profesionala sau provocată de
accidente de muncă.
1.3 Libertatea de alegere

Contractul → este guvernat de legea aleasă de către părţi (lex voluntatis).
286
Modalităţi de exprimare a libertăţii de voinţă:

§ alegere expresă a legii aplicabile à fie prin inserarea unei clauze în actul
juridic principal fie printr-un act separat (pactum de lege utenda/clauza de
electio juris).
§ alegere tacită a legii aplicabile à trebuie să rezulte, cu un grad rezonabil
de certitudine, din clauzele contractuale sau din imprejurarile cauzei.
Prin alegerea lor, părţile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai
unei părţi din acesta (dépeçage sau splitting-up).
Părţile vor putea conveni, în orice moment, să supună contractul altei legi decât cea
care îl guverna anterior.
Orice modificare efectuată de către părţi cu privire la legea aplicabilă, care intervine
ulterior încheierii contractului, nu va aduce atingere validităţii formei contractului şi nu va
afecta în mod negativ drepturile terţilor.

Libertatea de alegere a legii aplicabile cunoaște anumite limite:
nu pot fi înlăturate dispoziţiile legii ţării care nu permit derogarea prin
acord, atunci când elementele relevante ale situaţiei respective se află la data alegerii în acea
ţară, chiar dacă părţile au desemnat o altă lege ca fiind aplicabilă.
nu pot fi înlăturate dispoziţiile de drept comunitar de la care nu se poate
deroga prin convenţie, atunci când elementele relevante ale situaţiei respective se află la
momentul alegerii în unul sau mai multe state membre, chiar dacă părţile au desemnat ca
fiind aplicabilă legea unui stat terţ.
1.5 Legea aplicabilă în absenţa alegerii

În lipsă de lex voluntatis, legea aplicabilă contractului se determină după criteri
obiective, după cum urmează:
ð contractul de vânzare – cumpărare de bunuri → este supus legii ţării în care îşi
are reşedinţa obişnuită vânzătorul
ð contractul de prestări servicii → este supus legii ţării în care îşi are reşedinţa
obişnuită prestatorul de servicii;
ð contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locaţiune asupra
unui imobil → este supus legii ţării în care este situat imobilul;
ð contractul de locaţiune având drept obiect folosinţa privată şi temporară a unui
imobil pe o perioadă de maximum şase luni consecutiv → este reglementat de legea ţării în
care îşi are reşedinţa obişnuită proprietarul, cu condiţia ca locatarul sa fie o persoana
fizică şi să isi aibă reşedinţa obişnuită în aceeaşi ţară;
ð contractul de franciză → este supus legii ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită
beneficiarul francizei;
ð contractul de distribuţie → este reglementat de legea ţării în care îşi are
reşedinţa obişnuită distribuitorul;
287
ð contractul de vânzare-cumpărare de bunuri la licitaţie → este reglementat de

legea ţării în care are loc licitaţia, dacă se poate stabili care este acest loc;
ð orice contract încheiat în cadrul unui sistem multilateral, care reuneşte sau
facilitează reunirea de interese multiple de vânzare-cumpărare de instrumente financiare
ale terţilor, astfel cum sunt definite la articolul 4 alineatul (1) punctul 17 din Directiva
2004/39/CE, în conformitate cu normele nediscreţionare, şi care este reglementat de o lege
unică → este reglementat de legea respectivă.
ð când legea aplicabilă nu poate fi stabilită prin încadrarea contractului într-unul
din tipurile specificate mai sus → se aplică legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită
partea contractantă care efectuează prestaţia caracteristică.
ð când legea aplicabilă nu poate fi stabilită nici ca fiind legea ţării în care partea
care trebuie să efectueze prestaţia caracteristică din contract îşi are reşedinţa → se aplică
legea ţării în cu care contractul are cele mai strânse legături.
1.6 Legea aplicabilă condiţiilor de validitate a contractelor

Existenţa consimţământului şi validitatea contractului sau a oricărei clauze
contractuale → sunt supuse:
 legii care l-ar reglementa conform regulamentului, dacă contractul

sau clauza respectivă ar fi valabile.
Prin excepţie: pentru a dovedi faptul ca nu şi-a dat consimţământul, o parte poate
invoca legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită, dacă din circumstanţe reiese faptul că
nu ar fi rezonabil să se stabilească efectul comportamentului său în conformitate cu legea
aplicabilă potrivit regulamentului.
1.7 Legea aplicabilă condiţiilor de formă a contractelor

1) Condiţiile de formă ale contractului încheiat între persoane, sau reprezentanţi ai
acestora, care se află în aceeaşi ţară în momentul încheierii sunt supuse:
 legii care reglementează condiţiile de fond, în conformitate cu
regulamentul, sau
 legii ţării în care se încheie contractul
2) Condiţiile de formă ale contractului încheiat între persoane, sau reprezentanţi ai
acestora, care se află în ţări diferite la momentul încheierii sunt supuse:
 legii care reglementează condiţiile de fond, în conformitate cu
regulamentul, sau
 legii oricărei ţării în care se află oricare dintre părţi sau
reprezentanţii acestora sau
 legii ţării în care, la data respectivă, îşi avea reşedinţa obişnuită
oricare dintre părţile contractante.
288
3) Actul juridic unilateral menit să producă efecte juridice aflat în legătură cu un

contract încheiat sau care urmează să se încheie este considerat valabil dacă îndeplineşte
condiţiile de formă prevăzute de:
 legea care reglementează sau ar reglementa contractul pe fond în
conformitate cu regulamentul sau
 legea ţării în care a fost încheiat actul sau
 legea ţării în care autorul actului îşi avea reşedinţa obişnuită.
4) Contractul privind un drept real imobiliar sau un drept de locaţiune asupra unui
imobil este supus condiţiilor de formă prevăzute de:
 legea ţării în care se află situat imobilul în măsura în care: a)
condiţiile în cauză sunt aplicate indiferent de ţara în care este
încheiat contractul şi indiferent de legea care îl reglementează; b)
de la dispoziţiile respective nu se poate deroga prin convenţie.

Retrimiterea este exclusă de art. 20 din Regulamentul Roma I, care prevede → prin
legea determinată ca fiind aplicabilă, se înţelege întregul sistemul de drept al statului
respectiv, cu excepţia normelor de drept internaţional privat, excluzandu-se acele situaţii în
care însaşi regulamentul dispune altfel.
1.9 Legea aplicabilă interpretării contractului

Interpretarea contractului se realizează după regulile legii aplicabile contractului.
Art. 12 alin. (1) lit. a) din Regulament prevede că legea aplicabilă contractului
reglementează și interpretarea acestuia.
1.10 Legea aplicabilă efectelor contractului

Efectele contractului sunt reglementate de:
 lex contractus.
Legea contractului guvernează:

- drepturile și obligațiile părților contractante,
- principiile efectelor contractelor,
- riscul contractului,
- excepția de neexecutare și
- rezoluțiunea contractului.
1.11 Legea aplicabilă executării contractului

Executarea obligațiilor născute din contract este reglementată, în principiu, de :
289
 lex contractus, conform art. 12 alin. (1) lit. b) din Regulament.
De la regula aplicării lex contractus, se admite o excepție, în ceea ce privește

modalitatea de executare și măsurile care pot fi luate în cazul unei executări defectuoase,
situație în care se va aplica legea țării în care are loc executarea [art. 12 alin. (2) din
Regulament].
1.12 Legea aplicabilă răspunderii contractuale

Răspunderea contractuală este guvernată de:
 lex contractus [art.12 alin. (1) lit. c) din Regulament].
Legea contractului se aplică consecințelor neexecutării totale sau parțiale a

obligațiilor, inclusiv evaluării prejudiciului în măsura în care aceasta este reglementată de
norme de drept, în limitele competenței conferite instanței sesizate de legea sa procedurală.
Legea contractului reglementează:
- consecințele neexecutării sau executării necorespunzătoare a contractului,
- condițiile răspunderi contractuale,
- regimul forței majore și a celorlalte cauze de exonerare de răspundere,
- evaluarea prejudiciului generat de neexecutarea sau executarea necorespunzătoare
a contractului.
1.13 Legea aplicabilă stingerii obligațiilor contractuale și prescripției

Stingerea obligațiilor contractuale ca și prescripția, sunt cărmuite de:
 lex contractus [art.12 alin. (1) lit. d) din Regulament], potrivit căruia,
lex contractus se aplică diferitelor moduri de stingere a obligațiilor,
precum și prescripției și decăderii din drepturi.
1.14 Legea aplicabilă modului de transmitere, transformare și

stingere a obligațiilor contractuale
Cesiunea de creanță reprezintă mijlocul specific de transmitere a obligațiilor
constând în acordul de voință prin care creditorul numit cedent transmite în mod voluntar, cu
titlu oneros sau cu titlu gratuit, dreptul său de creanță unei alte persoane numită cesionar care
va deveni astfel creditor în locul său, și care va putea încasa creanța cedată de la debitor.
În sensul Regulamentului, noțiunea de cesiune include: transferurile de creanțe pure
și simple, transferurile de creanțe cu titlu de garanție, precum și gajul sau alte drepturi de
garanție constituite asupra creanțelor.
Raporturile dintre cedent și cesionar cu privire la o creanță față de un terț
debitor în cadrul unei cesiuni de creanță sunt reglementate de :
290
 legea care se aplică, în temeiul Regulamentului, contractului

dintre cedent și cesionar.
Legea care reglementează creanța cedată sau cu privire la care a avut loc subrogația
determină caracterul cesionabil al acesteia, raporturile dintre cesionar și debitor, condițiile în
care cesiunea sau subrogația îi este opozabilă debitorului, precum și caracterul liberator al
prestației executate de către debitor.
Subrogația este acel mod de transmitere a obligațiilor care constă în înlocuirea
creditorului dintr-un raport juridic obligațional cu o altă persoană care, plătind datoria
debitorului, devine creditor ale acestuia din urmă, dobândind toate drepturile creditorului
plătit. În funcție de izvorul ei, subrogația este: convențională sau legală.
Conform art. 14 alin. (1) din Regulament, în materia subrogației convenționale,
raporturile dintre creditor și subrogat cu privire la o creanță față de un terț debitor,
sunt reglementate de :
 legea care se aplică, în temeiul Regulamentului, contractului

dintre creditor și subrogat.
Subrogația legală intervine de drept, în anumite cazuri, independent de voința
creditorului și a debitorului. În cadrul unor asemenea raporturi, dacă creditorul, are o creanță
față de o altă persoană (debitor) și dacă un terț are obligația de a-l dezinteresa pe creditor sau
l-a dezinteresat pe creditor în executarea obligației respective, legea care reglementează
obligația terțului de a-l dezinteresa pe creditor determină dacă terțul este îndreptățit să
exercite, în tot sau în parte, împotriva debitorului, drepturile pe care creditorul le avea în
temeiul legii aplicabile raporturilor dintre aceștia.
1.15 Legea aplicabilă unor contracte speciale

1.15.1 Contractele de transport
Legea aplicabilă contractului de transport de mărfuri este, în principal:
 legea aleasă de părţi (lex voluntatis).
În lipsă de lex voluntatis → contractul de transport de mărfuri peste supus:
 legii țării în care își are reședința obișnuită transportatorul, cu

condiția ca locul de încărcare sau cel de livrare sau reședința
obișnuită a expeditorului să fie, de asemenea, situate în țara
respectivă. Dacă aceste cerințe nu sunt îndeplinite se va aplica
legea țării în care este situat locul de livrare convenit de părți
[art.5 alin. (1) din Regulament (CE) nr. 593/2008].
Legea aplicabilă contractului de transport de pasageri este, în principal:

291
Libertarea de alegere este însă limitată. Potrivit art. 5 alin. (2) din Regulament, părțile
pot alege ca lege aplicabilă contractului de transport de pasageri numai una din următoarele
legi:
 legea țării în care se află reședința obișnuită a pasagerului; sau
 legea țării în care se află reședința obișnuită a transportatorului;
sau
 legea țării în care se află sediul administrației centrale al
transportatorului;
sau
 legea țării unde este situat locul de plecare; sau
 legea țării este situat locul de sosire.
În unele cazuri, în lipsa unei alegeri a legii aplicabile, poate rezulta fără echivoc din
ansamblul circumstanțelor cauzei că respectivul contract are în mod vădit o legătură mai
strânsă cu o altă țară decât cea menționată anterior, caz în care se ca aplica legea din acea
altă țară.
În lipsă de lex voluntatis → contractul de transport de pasageri este supus:
 legea aplicabilă este legea țării în care își are reședința obișnuită
pasagerul, cu condiția ca locul de plecare sau cel de sosire să fie,
de asemenea, situate în țara respectivă.
Dacă aceste cerințe nu sunt îndeplinite se va aplica se aplică legea țării în care își
are reședința obișnuită transportatorul [art.5 alin. (2) din Regulament (CE) nr. 593/2008].
1.15.2 Contractele încheiate cu consumatorii

Contractele cu consumatorii au natură diferită (vânzare – cumpărare, prestări servicii,
etc), însă ceea ce le caracterizează este calitatea de consumator a uneia dintre părți.
Contractul încheiat de o persoană fizică într-un scop care poate fi considerat ca
neavând legătură cu activitatea sa profesională („consumatorul”) cu o altă persoană, care
acționează în exercitarea activității sale profesionale („profesionistul”) este reglementat de:
 legea statului în care își are reședința obișnuită consumatorul.
Pentru ca legea statului în care își are reședința obișnuită consumatorul să fie
aplicabilă, trebuie îndeplinite următoarele cerințe:
 profesionistul să-și desfășoare activitatea comercială sau profesională în țara în
care își are reședința obișnuită consumatorul, sau
 profesionistul să-și direcționeze prin orice mijloace activitățile către țara în cauză
sau către mai multe țări, printre care și țara în cauză, și
 ca respectivul contract să se înscrie în sfera activităților respective.
Dacă cerințele specificate sunt îndeplinite, în aplicarea principiului autonomiei de
voință, părțile au libertatea de a alege și o altă lege aplicabilă contractului decât cea a
292
reședinței obișnuite a consumatorului (conf. art. 3 din Regulament). Cu toate acestea, o

astfel de alegere nu poate priva consumatorul de protecția acordată acestuia prin dispoziții de
la care nu se poate deroga prin convenție, în temeiul legii care, în lipsa unei alegeri, ar fi fost
aplicabilă contractului.
Dacă cerințele specificate nu sunt respectate, legea aplicabilă unui contract încheiat
între un consumator și un profesionist se stabilește potrivit regulilor generale ale
Regulamentului.
Din domeniul de aplicare a legii aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii
sunt excluse:
 contractele de prestări servicii în temeiul cărora serviciile sunt prestate
consumatorului exclusiv într-o altă țară decât în cea în care acesta își are reședința
obișnuită;
 contractele de transport, altele decât contractele privind pachetele de servicii turistice
 contractele privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locațiune asupra
unui bun imobil, altele decât contractele referitoare la dreptul de folosință pe o
perioadă determinată;
 drepturile și obligațiile care constituie un instrument financiar și drepturilor și
obligațiilor care constituie clauzelefinanciar și drepturile și obligațiile care constituie
clauzele și condițiile care reglementează emisiunea sau oferta publică și ofertele
publice de preluare de valori mobiliare negociabile și subscrierea și răscumpărarea de
unități ale organismelor de plasament colectiv cu condiția ca aceste activități să nu
constituie prestări de servicii financiare;
 contractele încheiate în cadrul unui sistem multilateral, care reunește sau facilitează
reunirea de interese multiple de vânzare – cumpărare de instrumente financiare ale
terților.
1.15.3 Contractele de asigurare

Prin contractul de asigurare asiguratul se obligă să plateasca o prima asiguratorului,
iar acesta se obligă ca, la producerea unui anume risc, să plătească asiguratului sau
beneficiarului, despăgubirea sau suma asigurată, denumită indemnizație, în limitele și în
termenele convenite.
Pentru contractele de asigurare care acoperă riscuri majore, se aplică:
 legea aleasă de părți în conformitate cu regulile generale din

Regulament.
Dacă legea aplicabilă nu a fost aleasă de părți, se va aplica:
 legea țării în care își are reședința obișnuită asigurătorul.
293
Atunci când din ansamblul circumstanțelor cauzei rezultă fără echivoc faptul că
respectivul contract are în mod vădit legături mai strânse cu o altă țară, se aplică legea
acelei alte țări.
În cazul altor contracte de asigurare, autonomia de voință a părților este limitată, în
sensul că ele pot alege ca lege aplicabilă contractului de asigurare, numai una dintre
următoarele legi:
 legea oricărui stat membru în care este situat riscul în
momentul încheierii contractului;
 legea țării în care își are reședința obișnuită titularul poliței de
asigurare;
 în cazul asigurărilor de viață, legea statului membru al cărui
cetățean este titularul poliței de asigurare;
 pentru contractele de asigurare care acoperă riscuri limitate la
evenimente care survin într-un alt stat membru decât cel în care
este situat riscul, legea respectivului stat membru;
 în cazul în care titularul poliței dintr-un contract căruia i se aplică
prezentul alineat exercită o activitate comercială sau industrială
ori o profesie liberală, iar contractul de asigurare acoperă două sau
mai multe riscuri legate de respectivele activități și sunt situate în
state membre diferite, legea oricăruia dintre statele membre în
cauză sau legea țării în care își are reședința obișnuită titularul
poliței.
Dacă legea aplicabilă nu a fost aleasă de părți se aplică :
 legea statului membru în care este situat riscul în momentul

încheierii contractului.
Pentru contractele de asigurare care acoperă riscuri pentru care un stat membru
impune obligativitatea asigurării li se aplică următoarele norme suplimentare:
contractul de asigurare nu îndeplinește obligația de asigurare, decât în cazul în
care respectă dispozițiile specifice stabilite în legătură cu asigurarea respectivă de statul
membru care impune obligația. În cazul în care legea statului membru în care este situat
riscul conține dispoziții contrare celor ale legii statului membru care impune obligația de a
încheia o asigurare, prevalează cea din urmă. Prin derogare, un stat membru poate stabili ca
reglementarea contractului de asigurare să se realizeze în conformitate cu legea statului
membru care impune obligația de asigurare.
contractul de asigurare care acoperă riscuri situate în mai multe state membre
se consideră a constitui mai multe contracte, fiecare având legătură cu un singur stat
membru. Potrivit Regulamentului țara în care este situat riscul se determină în conformitate
cu articolul 2 litera (d) din a Doua Directivă 88/357/CEE a Consiliului din 22 iunie 1988 de
coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind asigurarea generală
directă, alta decât asigurarea de viață, de stabilire a dispozițiilor destinate să faciliteze
294
exercitarea efectivă a libertății de a presta servicii (1), iar, în cazul asigurărilor de viață, țara
în care este situat riscul este țara angajamentului în sensul art. 1 alin. (1) litera (g) din
Directiva 2002/83/CE.
1.15.4 Contractele individuale de muncă

Contractul individual de muncă este internaţional dacă:
 angajatorul este o întreprindere cu sediul în România, iar angajatul este cetăţean
străin sau persoană cu domiciliul în străinătate;
 angajatorul este o întreprindere română, iar angajatul este cetăţean român dar
locul muncii este în strainatate;
 angajatorul este o întreprindere străina, iar angajatul este cetăţean străin, dar
locul muncii este în România.
Legea aplicabilă contractului de muncă este, în principal de:
Alegerea nu poate priva însă angajatul de protecţia acordată de dispoziţiile

de la care nu se poate deroga în virtutea legii prin convenţie, ale legii
statului ce ar fi competent aplicabilă în absenţa alegerii - art. 8 alin (1) din
Regulamentului(CE) nr. 593/2008.
În lipsă de lex voluntatis contractul individual de muncă este supus:
 legii statului pe al cărui teritoriu salariatul îşi desfăşoară în mod
obişnuit activitatea (lex loci laboris) [art.8 alin. (2) din Regulament
(CE) nr. 593/2008].
 legea ţării în care este situată unitatea angajatoare, atunci când
legea aplicabilă nu poate fi determinată după criteriul locului în care
angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea;
 legea ţării cu care contractul individual de muncă are o legătură
mai strânsă atunci când din circumstanţele cazului respectiv rezidă
că există o legătură mai strânsă cu această lege decât cu legea statului
pe al cărui teritoriu salariatul îşi desfăşoară în mod obişnuit
activitatea sau cu legea ţării în care este situată unitatea angajatoare.
Sarcină de lucru
1. Arătaţi care este domeniul de aplicare al legii, potrivit art.12 din

Regulamentul Roma I.
2. Care sunt limitele libertăţii de alegere a legii aplicabile?
3. Determinaţi legea aplicabilă condiţiilor de formă a contractelor.
295
4. Care sunt condiţiile pentru a califica un contract de muncă ca fiind
internaţional?
5. Care este legea aplicabilă contractului de muncă?
• În materia raporturilor contractuale, cu începere 17 decembrie 2009, se aplică

Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului, din
17.06.2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I). Art. 2640 Cod
civ. consacră această regulă, în sensul că menționează ca lege aplicabilă obligațiilor
contractuale reglementările dreptului Uniunii Europene
• În conformitate cu dispzițiile din Regulamentul Roma I, contractul este guvernat de
legea aleasă de către părţi (lex voluntatis). Modalităţi de exprimare a libertăţii de voinţă
sunt: alegerea expresă a legii aplicabile, prin inserarea unei clauze în actul juridic
principal sau printr-un act separat (pactum de lege utenda/clauza de electio juris) sau
alegerea tacită a legii aplicabile, care trebuie să rezulte, cu un grad rezonabil de
certitudine, din clauzele contractuale sau din imprejurarile cauzei.
• Părţile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părţi din acesta.
• Libertatea de alegere a legii aplicabile cunoaște anumite limite: i) nu pot fi înlăturate
dispoziţiile legii ţării care nu permit derogarea prin acord, atunci când elementele
relevante ale situaţiei respective se află la data alegerii în acea ţară, chiar dacă părţile au
desemnat o altă lege ca fiind aplicabilă; ii) nu pot fi înlăturate dispoziţiile de drept
comunitar de la care nu se poate deroga prin convenţie, atunci când elementele relevante
ale situaţiei respective se află la momentul alegerii în unul sau mai multe state membre,
chiar dacă părţile au desemnat ca fiind aplicabilă legea unui stat terţ.
• Alegerea legii aplicabile se realizează expres sau poate fi o alegere tacit, care trebuie să
rezulte în mod neîndoielnic, fie din cuprinsul actului juridic, fie din circumstanțe.
• În lipsă de alegere, legea aplicabilă contractului se determină după criterii obiective.
• Regulamentul reglementează în privința contractelor civile și comerciale, legea
aplicabilă: condiţiilor de validitate, condiţiilor de formă, efectelor și exeutării
contractelor, răspunderii contractuale, stingerii obigațiilor contractuale și prescripției,
modului de transmitere, transformare și stingere a obligațiilor contractuale și subrogației.
• Pentru anumite tipuri de contracte (contractul de transport, contractul încheiat cu
consumatorii, contractul de asigurare, contractul individual de muncă), Regulamentul
Roma I reglementează criterii specifice de determinare a legii aplicabile.
296
1 Nu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 593/2008:

a) obligaţiile rezultând din relaţiile de căsătorie;
b) obligaţiile rezultând din convenţiile de arbitraj;
c) obligaţiile rezultând din contractele de prestări – servicii;
2. Intră în domeniul de aplicare al Regulamentului(CE) nr. 593/2008 :
a) obligaţiile care decurg din înţelegeri perfectate anterior încheierii unui contract;
b) obligaţiile născute din raporturile cu autorităţile administrative;
c) obligaţiile rezultând din contractele individuale de muncă.
3. Libertatea de alegere exclude posibilitatea părţilor:
a) de a determina legea aplicabilă doar pentru o parte din contract;
b) de a determina o altă lege aplicabilă după încheierea contractului;
c) de a afecta în mod negativ drepturile terţilor prin modificarea legii aplicabile.
4. În lipsă de alegere, contractul de vânzare – cumpărare a unui teren este supus:
a) legii locului situării terenului potrivit regulii lex rei sitae;
b) legii statului în care îşi are reşedinţa obişnuită vânzătorul;
c) legii locului încheierii contractului potrivit regulii locus regit actum.
5. În caz de alegere a legii aplicabile, condiţiile de validitate a unui contract de vânzare -
cumpărare este reglementat de:
a) lex domicilii al vânzătorul dacă bunul nu este un imobil;
b) locul situării bunului dacă este vorba de un imobil;
c) lex voluntatis
6. Dacă părţile unui contract se află în ţări diferite, condiţiile de formă ale contractului sunt
supuse:
a) legii ţării aleasă de părţi;
b) legii ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită oricare dintre părţile contractante;
c) legii ţării în care se află oricare dintre părţi.
1.a), b); 2.c); 3. c); 4.a), c.; 5. c); 6. a), b), c).
Redactați un scurtă lucrare în care să prezentați legea contractului de transport

297

2013;
2017;
București, 2008;
București, 2015;
București, 2012;
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. XX
298
NORME CONFLICTUALE PRIVIND PRIVIND OBLIGAŢIILE

NECONTRACTUALE
Cuprins
OBIECTIVE
SPECIFICE..................................................................................................................295
1. Normele conflictuale aplicabile obligaţiilor
necontractuale.........................................................296
1.1 Precizări prealabile.......................................................................................................................296
1.2. Normele conflictuale privind faptele juridice
licite....................................................................296
299
1.2.1 Legea aplicabilă îmbogăţirii fără justă

cauză...........................................................................296
1.2.2 Legea aplicabilă plăţii
nedatorate.............................................................................................297
1.2.3 Legea aplicabilă gestiunii de
afaceri..........................................................................................297
1.2.4 Culpa in
contrahendo.................................................................................................................297
1.3 Normele conflictuale privind faptele juridice
ilicite....................................................................298
1.3.1 Norma generală privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale rezultând din fapte
ilicite.....................................................................................................................................................298
1.3.2 Legea aplicabilă răspunderii pentru produse
defectuoase......................................................298
1.3.3 Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg din acte de concurență
neloială.................................................................................................................................................299
1.3.4 Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale prejudicii aduse mediului sau din prejudicii
suferite de persoane sau bunuri, ca urmare a unor prejudicii aduse
mediului...............................299
1.4. Libertatea de
alegere....................................................................................................................299
1.5 Limitele libertății de alegere a legii
aplicabile.............................................................................300
1.6 Domeniul legii aplicabile obligațiilor
necontractuale.................................................................300
2. Excluderea retrimiterii..................................................................................................................300
300
OBIECTIVE SPECIFICE
Determine legea aplicabilă obligațiilor extracontractuală
Înțeleagă efectele Regulamentului (CE) nr. 864/2007 privind

legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II), asupra
dispozițiilor naționale
Stabilească conținutul și criteriul de legătură al normelor

conflictuale aplicabile obligațiilor necontractuale
Identifice domeniul de aplicare al Regulamentului (CE) nr.

864/2007 (Roma II)
Realizeze un studiu aplicat asupra aspectelor specifice privind

legea aplicabilă obligațiilor necontractuale
301
1. Normele conflictuale aplicabile obligaţiilor necontractuale
SEDIUL MATERIEI
Articolul 2.641 Cod civil
Regulamentul (CE) nr. 864/2008 al Parlamentului European şi

al Consiliului, privind legea aplicabilă obligaţiilor
necontractuale (Roma II).

Faptele juridice, stricto sensu → evenimente naturale, produse fără intervenţia omului,
care dau naştere la efecte juridice, în temeiul legii.
Fapte juridice, lato sensu → acte şi fapte juridice stricto sensu.
Faptele juridice pot fi :
- licite ( îmbogatirea fără justă cauză, gestiunea de afaceri, plata nedatorată)
şi
- ilicite (delictul civil)
Faptele juridice, atât cele licite cât şi cele ilicite (delicte civile) pot prezenta elemente
de extraneitate, aducând astfel în prim plan problema soluţionării unor conflicte de legi.
Legea aplicabilă obligaţiilor extracontractuale, rezultate din fapte juridice licite sau
ilicite este reglementată de Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi
al Consiliului, privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II) [art. 2641
alin. (1) Cod civ.] iar în pentru materiile care nu intră sub incidenţa reglementărilor Uniunii
Europene se aplică legea care cârmuieşte fondul raportului juridic preexistent între părţi,
dacă nu se prevede altfel prin convenţii internaţionale sau prin dispoziţii speciale [art. 2641
alin. (2) Cod civ.].
1.2. Normele conflictuale privind faptele juridice licite

1.2.1 Legea aplicabilă îmbogăţirii fără justă cauză
Obligaţia necontractuală care decurge din îmbogăţirea fără justă cauză, ce se referă la
un raport existent între părţi, fie că este rezultat dintr-un contract sau faptă ilicită este supusă:
302
 legii statului care reglementează raportul respectiv.
Când legea aplicabilă nu poate fi stabilit potrivit criteriului mai sus menţionat se
aplică:
 legea reşedinţei, dacă părţile au reşedinţa obişnuită în acelaşi stat la

momentul producerii faptului cauzator al îmbogăţirii fără justă
cauză.
Dacă legea nu poate fi stabilită în baza celor două criterii mai sus menţionate, se
aplică:
 legea ţării în care s-a produs îmbogăţirea fără justă cauză.
Atunci când din circumstanţele referitoare la caz, rezultă că obligaţia necontractuală

rezultată din îmbogăţirea fără justă cauză are în mod vădit legătură cu o altă ţară decât cea
determinată potrivit criteriilor de mai sus, se aplică legea acelei ţări.
1.2.2 Legea aplicabilă plăţii nedatorate

În cazul plăţii nedatorate se aplică:
 legea incidentă îmbogăţirii fără justă cauză.
1.2.3 Legea aplicabilă gestiunii de afaceri

Obligaţia necontractuală care decurge din gestiunea de afaceri, ce se referă la un raport
existent între părţi, fie că este rezultat dintr-un contract sau faptă ilicită, raport strâns legat de
respectiva obligaţie necontractuală este supusă:
 legii statului care reglementează raportul în cauză.
Când legea aplicabilă nu poate fi stabilit potrivit criteriului mai sus menţionat se aplică:
 legea reşedinţei, dacă părţile au reşedinţa obişnuită în acelaşi stat la

momentul producerii faptului cauzator de prejudicii.
Dacă legea nu poate fi stabilită în baza celor două criterii mai sus menţionate, se
aplică :
 legea ţării în care are loc gestiunea de afaceri.
303
Atunci când din circumstanţele referitoare la caz, rezultă că obligaţia necontractuală

rezultată din gestiunea de afaceri are în mod vădit legătură cu o altă ţară decât cea determinată
potrivit criteriilor mai sus menționate se aplică legea acelei ţări.
1.2.4 Culpa in contrahendo

 Culpa in contrahendo □ concept autonom, comunitar, ce include nerespectarea
obligației de informare şi întreruperea negocierilor contractuale.
Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg din înțelegerile la care se ajunge
înainte de semnarea unui contract, indiferent dacă respectivul contract a fost efectiv semnat
sau nu, este:
 legea aplicabilă contractului în cauză sau legea care ar fi fost
aplicabilă contractului dacă acesta ar fi fost încheiat.
Dacă legea aplicabilă nu poate fi stabilită potrivit criteriului mai sus menționat, se aplică:
 legea statului în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are
loc faptul cauzator de prejudicii şi indiferent de țara sau țările în
care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt; sau
 legea țării în care părțile au reședința obișnuită, în cazul în care
acestea şi au reşedința obişnuită în aceeaşi țară în momentul producerii
faptului cauzator de prejudicii, sau
 în cazul în care reiese clar, din toate circumstanțele referitoare la caz,
că obligația necontractuală rezultată din înțelegerile la care se ajunge
înainte de semnarea unui contract are în mod vădit mai multă legătură
cu o altă țară decât cea prevăzută prevăzută după criteriile de mai sus,
se aplică legea acelei alte țări.
1.3 Normele conflictuale privind faptele juridice ilicite

1.3.1 Norma generală privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale
rezultând din fapte ilicite.
Obligaţiile necontractuale rezultând din fapte ilicite sunt supuse :
 legii statului pe teritoriul căruia s-a produs prejudiciul (lex loci
laesionis), indiferent în ce ţară are loc faptul cauzator de prejudicii şi
indiferent de ţara sau ţările în care se manifestă efectele indirecte ale
respectivului fapt.
Dacă persoana a cărui răspundere este invocată şi persoana care a suferit prejudiciul au
reşedinţa obişnuită pe teritoriul aceluiaşi stat în momentul producerii prejudiciului → se aplică
legea acestei ţări.
Atunci când din circumstanţele referitoare la caz, rezultă că fapta ilicită are în mod
vădit mai multă legătură cu o altă ţară decât cea determinată potrivit criteriilor de mai sus → se
aplică legea acelei ţări.
1.3.2 Legea aplicabilă răspunderii pentru produse defectuoase
304
Legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg din prejudicii cauzate de un

produs este:
 legea ţării în care persoana care a suferit prejudiciul şi-a avut
reşedinţa obişnuită în momentul producerii prejudiciului, în
condiţiile în care produsul a fost comercializat în ţara respectivă, sau
 legea ţării în care s-a achiziţionat produsul, dacă produsul a fost
comercializat în ţara respectivă; sau,
 legea ţării în care a fost cauzat prejudiciul, dacă produsul a fost
comercializat în ţara respectivă.
 legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită persoana a cărei
răspundere este invocată, dacă această persoană nu putea să prevadă,
în mod rezonabil, comercializarea produsului respectiv sau a unui
produs de acelaşi tip în ţara a cărei legislaţie este aplicabilă în temeiul
criteriilor de mai sus.
 în cazul în care, din toate circumsţantele referitoare la caz, reiese clar
că fapta ilicită are în mod vădit mai multă legătură cu o altă ţară decât
cea menţionata la punctele de mai sus, se aplică legea acelei ţări.
1.3.3 Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg din acte de
concurență neloială sau din restrângerea concurenței
Legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg dintr-un act de concurență
neloială este:
 legea țării în care sunt sau pot fi afectate relațiile concurențiale sau
interesele colective ale consumatorilor.
 legea determinată potrivit regulii generale aplicabile în materia
obligaţiilor necontractuale (art.4 din Regulament) dacă actul de
concurență neloială afectează exclusiv interesele unui anumit
concurent.
Legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg din restrângerea concurenței
este:
 legea țării în care piața este sau poate fi afectată.
 legea instanței sesizate de la domiciliul pârâtului, în cazul în care
piața este sau poate fi afectată în mai multe țări, cu condiția ca piața din
respectivul stat membru să fie printre cele afectate direct şi substanțial
de restrângerea concurenței din care decurge obligația necontractuală
pe care se întemeiază cererea reclamantului.
1.3.4 Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale pentru prejudicii aduse
mediului sau din prejudicii suferite de persoane sau bunuri, ca urmare a unor
prejudicii aduse mediului
 legea stabilită în conformitate cu regula generală (articolul 4 alin.1
din regulament), cu excepția cazurilor în care persoana care pretinde
despăgubiri pentru aceste prejudicii doreşte să-şi întemeieze acțiunea
pe legea țării în care a avut loc faptul cauzator de prejudiciu.
305
1.4. Libertatea de alegere

Părțile au posibilitatea de a alege, de comun acord, legea care să reglementeze
obligațiile necontractuale născute între ele:
 printr-un acord încheiat ulterior producerii faptului cauzator de prejudicii sau
 printr-un acord liber negociat anterior producerii faptului cauzator de
prejudicii, în cazul în care toate părțile implicate desfăşoară o activitate
comercială.
Modalităţi de exprimare a libertăţii de voinţă:
§ alegere expresă a legii aplicabile;
§ alegere tacită a legii aplicabile, trebuie să rezulte, cu un grad rezonabil de
certitudine, din circumstanțele referitoare la caz și nu poate aduce atingere drepturilor terților.

Libertatea de alegere a legii aplicabile cunoaște anumite limite:
nu pot fi înlăturate dispoziţiile legii ţării care nu permit derogarea prin acord ,
atunci care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc
faptul cauzator de prejudicii, se află în acea țară, alta decât aceea a cărei lege a fost aleasă.
nu pot fi înlăturate dispoziţiile imperative de drept comunitar de la care nu se
poate deroga prin convenţie, atunci când toate elementele relevante ale situaţiei respective, în
momentul în care a avut loc faptul cauzator de prejudicii, se află în unul sau mai multe state
membre la momentul alegerii, chiar dacă părţile au desemnat ca fiind aplicabilă legea unui stat
terţ.
1.6 Domeniul legii aplicabile obligațiilor necontractuale.

Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale, reglementată de Regulamentul (CE) nr.
864/2007, reglementează în special:
 temeiul şi întinderea răspunderii, inclusiv identificarea persoanelor care pot răspunde
delictual pentru faptele lor;
 motivele de exonerare de răspundere, de limitare şi de partajare a răspunderii;
 existența, natura şi evaluarea prejudiciului invocat sau a despăgubirilor solicitate;
 în limitele competenței conferite instanței prin codul său de procedură, măsurile
asigurătorii pe care le poate adopta o instanță pentru a preveni sau înceta vătămarea sau
prejudiciul sau pentru a asigura acordarea de despăgubiri;
 posibilitatea sau imposibilitatea transmiterii dreptului de a invoca prejudiciul sau a
pretinde despăgubiri, inclusiv prin succesiune;
 persoanele care au dreptul la despăgubiri pentru prejudicii personale;
 răspunderea pentru fapta altuia;
306
 modalități de stingere a obligațiilor şi normele care reglementează prescripția şi

decăderea, inclusiv regulile cu privire la începerea, întreruperea şi suspendarea
termenelor de prescripție şi decădere.
2. Excluderea retrimiterii
Retrimiterea este exclusă de art. 24 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007, care prevede
că: aplicarea legii oricărei țări menționate în regulament înseamnă aplicarea normelor de drept
în vigoare în țara respectivă, cu excepția normelor sale de drept internațional privat.
ð Trimiterea se realizeaza la dreptul material.
Sarcină de lucru
1. Determinați legea aplicabilă îmbogăţirii fără justă cauză.

2. Analizați utilizând ca material de lucru Regulamentul (CE) nr.
864/2007, domeniul de aplicare al acestuia.
3. Care este norma generală privind legea aplicabilă obligaţiilor
necontractuale rezultând din fapte ilicite?
4. Care este domeniul de aplicare a legii aplicabile obligațiilor
necontractuale?
• În materia raporturilor necontractuale, cu începere 11 ianuarie 2009, se aplică

Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie
2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale ( Roma II ). Art. 2641 Cod civ.
consacră această regulă, în sensul că menționează ca lege aplicabilă obligațiilor
necontractuale reglementările dreptului Uniunii Europene
• Faptele licite (îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, gestiunea de afaceri, culpa in
contrahendo), sunt guvernate de legile desemnate potrivit dispozițiilor din Regulamentul
Roma II.
• În materia faptelor ilicite, Regulamentul Roma II prevede ca regulă generală că se aplică
legea statului pe teritoriul căruia s-a produs prejudiciul, indiferent în ce ţară are loc faptul
cauzator de prejudicii şi indiferent de ţara sau ţările în care se manifestă efectele indirecte
ale respectivului fapt. Dacă persoana a cărui răspundere este invocată şi persoana care a
suferit prejudiciul au reşedinţa obişnuită pe teritoriul aceluiaşi stat în momentul producerii
prejudiciului, se aplică legea acestei ţări. Atunci când din circumstanţele referitoare la caz,
rezultă că fapta ilicită are în mod vădit mai multă legătură cu o altă ţară decât cea
determinată potrivit criteriilor de mai sus se aplică legea acelei ţări.
• Prin excepție de la regula generală, pentru anumite fapte ilicite, Regulamentul Roma II
reglementează reguli speciale de determinare a legi aplicabile. Astfel de reguli se aplică în
următoarele materii: răspunderea pentru produse defectuoase; obligațiile necontractuale
care decurg din acte de concurență neloială sau din restrângerea concurenței; obligațiile
necontractuale pentru prejudicii aduse mediului sau din prejudicii suferite de persoane sau
307
bunuri, ca urmare a unor prejudicii aduse mediului.

• Părțile au posibilitatea de a alege, de comun acord, legea care să reglementeze obligațiile
necontractuale născute între ele: printr-un acord încheiat ulterior producerii faptului cauzator
de prejudicii sau printr-un acord liber negociat anterior producerii faptului cauzator de
prejudicii, în cazul în care toate părțile implicate desfăşoară o activitate comercială.
• Alegerea legii aplicabile se realizează expres sau poate fi o alegere tacit, care trebuie cu
un grad rezonabil de certitudine, din circumstanțele referitoare la caz și nu poate aduce
atingere drepturilor terților.
• Prin acordul părților nu pot fi înlăturate dispoziţiile legii ţării care nu permit derogarea
prin acord, atunci care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul
în care are loc faptul cauzator de prejudicii, se află în acea țară, alta decât aceea a cărei
lege a fost aleasă. De asemenea, nu pot fi înlăturate dispoziţiile imperative de drept
comunitar de la care nu se poate deroga prin convenţie, atunci când toate elementele
relevante ale situaţiei respective, în momentul în care a avut loc faptul cauzator de
prejudicii, se află în unul sau mai multe state membre la momentul alegerii, chiar dacă
părţile au desemnat ca fiind aplicabilă legea unui stat terţ.
1. Obligaţia necontractuală care decurge din îmbogăţirea fără justă cauză este supusă:
a) legii reşedinţei obișnuite a părţilor, cu condiția ca măcar una dintre ele să aibă reşedinţa în
statul unde s-a produs faptul cauzator al îmbogăţirii fără justă cauză;
b) legea statului care reglementează raportul juridic din care se naște obligația necontractuală;
c) întotdeauna legii locului producerii faptului cauzator al îmbogăţirii fără justă cauză.
2. Prin noțiunea de trimitere la legea unui stat, conform Regulamentului (CE) nr.
864/2007, se înțelege:
a) trimiterea la întregul sistemul de drept, inclusiv la normele de drept internațional privat ;
b) trimiterea la normele de drept material sau substanțial;
c) trimiterea la normele de drept material în măsura în care nu contravin dispozițiilor
comunitare în materie;
3. Libertatea de alegere exclude posibilitatea părţilor:
a) de a înlătura dispoziţiile legii ţării care nu permit derogarea prin acord;
b) de a determina o altă lege aplicabilă înainte de producerea faptului cauzator de prejudicii;
c) de a afecta în mod negativ drepturile terţilor prin alegerea legii aplicabile.
4. Legea aplicabilă răspunderii pentru daunele pricinuite persoanei din accident, este:
a) legea statului pe teritoriul căruia s-a produs accidentul;
b) legea statului pe teritoriul căruia s-a produs prejudiciul;
c) legea aleasă de părți, ulterior producerii prejudiciului.
5. Dacă persoana a cărui răspundere este invocată şi persoana care a suferit prejudiciul
au reşedinţa obişnuită pe teritoriul aceluiaşi stat în momentul producerii prejudiciului, se
aplică:
a) legea statului în care s-a produs prejudiciul;
308
b) legea acestui stat;

c) legea statului pe teritoriul căruia s-a săvârșit fapta ilicită.
1.b); 2.b); 3. b); 4.b), c).; 5. c).
Redactați un scurtă lucrare în care să prezentați domeniul de aplicare al Regulamentului

Roma II


2013;
București, 2008;
București, 2015;
București, 2012;
309
LEGENDĂ SIMBOLURI UTILIZATE
TIMP MEDIU ESTIMAT PENTRU STUDIU INDIVIDUAL
SIMBOL CARE INDICĂ OBIECTIVELE SPECIFICE UNITĂȚII DE

ÎNVĂȚARE
SIMBOL CARE INDICĂ SEDIUL MATERIEI CARE URMEAZĂ A FI

PREZENTATĂ ÎN UNITATEA DE ÎNVĂȚARE
SIMBOL CARE ATENȚIONEAZĂ ASUPRA ÎNCEPERII

PREZENTĂRII UNUI CAPITOL NOU/UNEI SECȚIUNI NOI
310
SIMBOL CARE INDICĂ REGULILE ESENȚIALE/PRINCIPALE CARE

STAU LA BAZA UNUI CAPITOL SAU SUBCAPITOL
SIMBOL UTILIZAT PENTRU SARCINA DE LUCRU INDICATĂ PE

PARCURSUL PREZENTĂRII ASPECTELOR TEORETICE ALE
UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE
SIMBOL UTILIZAT PENTRU REZUMATUL UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE
SIMBOL UTILIZAT PENTRU TESTELE DE AUTOEVALUARE

INDICATE PENTRU FIECARE UNITATE DE ÎNVĂȚARE
SIMBOL PENTRU RĂSPUNSURILE DATE LA ÎNTREBĂRILE DE

AUTOEVALUARE
SIMBOL PENTRU LUCRAREA DE VERIFICARE INDICATĂ LA

FIECARE UNITATE DE ÎNVĂȚARE
SIMBOL UTILIZAT PENTRU A INDICA BIBLIOGRAFIA

MINIMALĂ/SELECTIVĂ PENTRU O UNITATE DE ÎNVĂȚARE
ANUNȚ IMPORTANT!
311
312

2021-09-20 Drept Internațional Privat ID 2021

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2021-09-20 Drept Internațional Privat ID 2021

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Material elaborat conform cursului pentru învățământ la distanță - autor Lect. univ.dr.

Carolina Maria Niță

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI

DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT2

II. OBIECTIVELE DISCIPLINEI

 Pregătirea studenţilor cu temeinice cunoştinţe, cu privire la instituţiile juridice de drept

 Înțelegerea mecanismelor de apropiere a sistemului de drept român (cu normele sale

 Cunoaşterea corespunzătoare a noilor legi sau a modificărilor legislative şi jurisprudenţiale

 Capacitatea de a interpreta normele de drept în raport cu situaţiile concrete;

 Explicarea şi descrierea principiilor fundamentale, ale normelor de drept internaţional

 Identificarea izvoarelor dreptului internaţional privat şi aplicarea acestora la un caz

 Precizarea importanţei codificării dreptului internaţional privat;

 Prezentarea instituţiilor specifice dreptului internaţional privat;

 Capacitatea de a susţine un discurs logic, coerent, de a argumenta opiniile, de a

 Dezvoltarea capacităţii de analiză şi sinteză, de evaluare şi autoevaluare, de adaptare

III. CONȚINUTUL ȘI STRUCTURA CURSULUI

Unitatea de învățare nr. I

Unitatea de învățare nr.II

Unitatea de învățare nr. III

Unitatea de învățare nr. IV

Unitatea de învățare nr. V

Unitatea de învățare nr. VI

Unitatea de învățare nr. VII

5. Efectele aplicării ordinii publice de drept internațional privat

Unitatea de învățare nr. VIII

Unitatea de învățare nr. IX

Unitatea de învățare nr. X

2.2 Comparaţie cu conflictul în timp al legilor interne ale unui stat

Unitatea de învățare nr. XI

Unitatea de învățare nr. XII

Unitatea de învățare nr. XIII

Unitatea de învățare nr. XIV

Unitatea de învățare nr. XV

Unitatea de învățare nr. XVI

Unitatea de învățare nr. XVII

1.3.5 Legea aplicabilă publicității ipotecii mobiliare

Unitatea de învățare nr. XVIII

Unitatea de învățare nr. XIX

1.5 Legea aplicabilă în absenţa alegerii

Unitatea de învățare nr. XX

Legendă simboluri utilizate

IV. SURSE BIBLIOGRAFICE

V. METODE ȘI INSTRUMENTE DE EVALUARE

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. I

NOȚIUNE, OBIECT ŞI METODĂ DE REGLEMENTARE PRIVIND

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 1 oră

La finalizarea studiului unității de învățare studentul va fi în măsură să:

Cunoască specificitatea dreptului internațional privat;

Identifice acele raporturi juridice care intră sub incidența

Recunoască trăsăturile caracteristice ale raporturilor juridice

Își însușească vocabularul juridic specific unității de învățare

Trăsături care definesc şi individualizează dreptul internațional privat:

 ramură de drept ce aparține sistemului de drept intern al fiecărui stat.

Dreptul internațional privat reglementează relațiile juridice caracterizate prin aceea că au în

3. Raportul juridic de drept internațional privat

Existența unor asemenea elemente determină ca raporturile juridice să intre în

Trăsăturile caracteristice raportului juridic de drept internațional privat:

Elementul de extraneitate constituie o

Elementul de extraneitate prezintă o serie de trăsături caracteristice:

 nu este un element de structură al raportului juridic, alături de subiect,

în legătură cu În legătură cu În legătură cu

cetățenia, locul situării bunului locul nașterii raportului

Raportul juridic cu element de extraneitate poate fi