1) Definiția și domeniul de activitate al medicinei l egale

Medicina legală reprezintă o disciplina medicală de sinteză care îşi pune

cunoştinţele in slujba justiţiei ori de cate ori pentru lămurirea unor cauze sunt
necesare precizări de ordin medical. Medicina legala nu este un auxiliar al
justiţiei ci un colaborator independent al acesteia, aducând in fiecare caz
juridic un plus de obiectivitate prin prezentarea expertală a perspectivei
medicale.
Exista un raţionament medico-legal, specific acestui domeniu de activitate,
care îmbină raţionamentul medical al clinicianului si al morfopatologului cu
raţionamentul judiciar al procurorului criminalist si aljudecătorului,
raţionament ce are ca fundament verificarea si obiectivarea tuturor datelor
medicale si a ipotezelor cauzale, simpla lor acceptare fiind exclusa.
Prestaţia medico-legala trebuie sa fie obiectiva (se bazează numai pe date
ce se pot demonstra), ştiinţifică (raţionament apt de a fi reprodus) si imparţială,
adică de tip expertal.
Medicina legală cuprinde următoarele domenii de activitate:
Autopsie medico – legală.
Examinări medico – legale ale leziunilor traumatice, aprecierea capacităţii
de muncă sau a stării de sănătate având ca scop stabilirea aptitudinilor unei
persoane de a exercita o anumită activitate sau profesie.
Expertiza medico – legală psihiatrică.
Expertiza medico – legală în sfera genitală: viol, probarea virginităţii,
stabilirea sexului şi a vârstei biologice.
Examinări complementare medico – legale de toxicologie, serologice,
histopatologice, tanatochimie, imunologie, bacteriologie.
Serologie medico – legală ( filiaţia )şi genetica medico – legală ( profilul
ADN ).
Cercetare criminalistică şi judiciară: spermă, fir de păr, sânge, explozibili,
urme, împuşcare.
Antropologie medico – legală şi odontostomatologie medico – legală.
Verificare autenticităţii şi a corectitudinii întocmirii actelor medicale.
Bioetică şi deontologie medicală.
Cercetare ştiinţifică.
 Învăţământ medical.
2) Definiția și etapele morții
Def; In cursul vieţii exista diverse transformări fiziologice in care anumite
elemente mor. Acest lucru poate fi definit ca o regenerare perpetuă. După unii
autori,moartea este încetarea vieţii. După alţii, începem sa murim de când ne-am
născut. Celulele îmbătrânesc si mor pe parcursul vieţii. Practic moartea poate fi
definita, conform OMS, ca încetarea ireversibila a trepiedului vital, respiraţie,
circulaţie si activitate cerebrala.
Etapele morţii: moartea parcurge mai multe etape sau faze evolutive,care au
putut fi individualizate datorita manifestărilor constatate la muribunzi,cu
excepţia situaţilor în care moartea a fost instantanee. Moartea se instalează în 3
etape succesive şi anume: agonia, moartea clinică şi moartea biologica sau
definitivă.
Preagonia: etapă premergătoare agoniei,în care manifestările psihice sunt relativ
specifice, fiind influenţate de factori individuali ca: vârsta, felul bolii, structura
psihică. Semnele vitale sunt diminuate şi are durată variabilă.
Agonia: numită şi viaţa redusă este o etapă premergătoare morţii, o etapă
de luptă (agon – luptă) în care fenomenele tanatologice se impun în faţa celor
biologice. În consecinţă funcţiile vitale se diminuează iar funcţiile vieţii de
relaţie se alterează până dispar cu totul.
Fazele agoniei sunt:
euforică când individul prezintă o stare de agitaţie psiho-motorie, este
neliniştit, logoreic,cu respiraţie rapidă şi superficială,dar regulată.
de „privire fixă” când apar transpiraţii reci, cianoza extremităţilor,
respiraţia devine neregulată,pulsul slab.
de imobilitate,când extremităţile se răcesc şi simţurile dispar
progresiv(primul dispare văzul,ultimul auzul).
Formele agoniei:
Conştientă, când individul este prezent în mediu, poartă conversaţii,îşi
urmăreşte parametrii funcţionali.
Inconştientă,cu exprimări incoerente,halucinaţii.
Alternantă, combinaţii ale celor doua.
 Agonicii sunt consideraţi iresponsabili,datorită tulburărilor psihice care apar.
Actele încheiate au valoare legală daca se poate demonstra ştiinţific că persoana
a avut capacitate psihică în momentul respectiv. Acest lucru se face în urma
expertizei medico-legale psihiatrice. Durata agoniei poate fi absentă, scurtă sau
lungă.
Moartea clinică este un diagnostic care semnifică oprirea funcţiilor vitale.
Poate evolua fie spre moarte cerebrală, fie, prin manevre de resuscitare spre
viaţă. Are o durată de 5 – 6 minute iar în condiţii de temperatură scăzută poate
ajunge la 15 – 20 minute.
Moartea cerebrală (juridică): se caracterizează prin apariţia leziunilor
morfologice ireversibile la nivelul neuronilor corticali. Este o moarte a
întregului creier, inclusiv a trunchiului cerebral. Absenţa circulaţiei
cerebrale arteriale evidenţiată prin arteriografie cerebrală permite diagnosticul
de certitudine al morţii cerebrale. Este etapa în care se pot recolta organe pentru
transplant.
Moartea reală: constă în oprirea metabolismului celular şi apariţia
semnelor morţii reale. Pentru o perioadă scurtă de timp persistă manifestările
postvitale, care reprezintă viaţa reziduală a unor celule, ţesuturi, sau organe,
după încetarea vieţii. Aceste manifestări constau în: contracţii musculare la
stimuli electrici, dilatarea pupilei la atropină, etc.
3) Clasificarea morții
Din punct de vedere al felului morţii, aceasta se clasifică în:
- Moarte neviolentă – cauzată de cauze intrinseci organismului, anumite
afecţiuni ale organelor interne.
- Moarte violentă – consecinţa acţiunilor traumatice din mediul extern asupra
organismului: sinucideri, accidente şi omucideri.
La limita dintre moartea violentă şi cea neviolentă se află moartea suspectă.
În cadrul acesteia se distinge moartea subită (MS), care este o formă
particulară de moarte neviolentă, care se caracterizează prin:
Durată scurtă de timp dintre apariţia simptomelor şi deces.
Caracterul imprevizibil, faptul că apare în plină stare de sănătate aparentă sau
la o persoană bolnavă care, în orele sau zilele precedente, nu a acuzat simptome
care să trădeze o agravare a bolii de bază sau evoluţie spre o complicaţie
mortală; de aceea ea survine în cele mai variate locuri.
 Instalarea ei poate să fie sau nu precedată de acuze prealabile; atunci când
acestea există, ele sunt minore şi nespecifice.
La autopsie se relevă totdeauna o cauză tanatogeneratoare, prin care moartea
subită aparţine morţilor neviolente.
Morţile subite se clasifică în :
Morţi subite cu leziuni organice incompatibile cu viaţa :hemoragii
cerebrale, infarct miocardic, rupturi anevrismale, trombembolii, pneumopatii,
meningoencefalite.
Morţi subite cu leziuni cronice: ATS,miocardoscleroză, scleroze
pulmonare şi renale.
Morţi subite cu tablou lezional nespecific pentru o boală.
Una din formele particulare şi la limita dintre moartea violentă şi cea neviolentă
este moartea prin inhibiţie. Este forma de moarte care survine imediat după
un traumatism(chiar minor)pe o zonă a corpului considerată reflexogenă şi
la care autopsia nu relevă nici o modificare care să explice moartea, chiar după
efectuarea examenelor complementare de laborator. Datele de anchetă sunt
aici importante pentru înţelegerea împrejurărilor în care a survenit
(lovituri la nivelul gâtului, în abdomen, testicule,etc.).
4) Semnele morții (semnele negative de viață și pozitive de moarte)
Tanatosemiolgia studiază semnele morţii astfel încât pe baza semnelor să se
poată confirma realitatea decesului, estimarea intervalului de timp care a
trecut de la deces până la examinarea cadavrului. Tanatosemiolgia operează
cu 2 categorii de semne: semne negative de viaţă şi semne ale morţii
reale(semne pozitive).
Semnele negative de viaţă au următoarele caracteristici:
Apar imediat după încetarea funcţiilor vitale.
Au valoare orientativă, nepermiţând susţinerea diagnosticului de moarte
reală, deoarece sunt prezente şi în sincope,lipotimii.
Se datorează alterării trepiedului vital: creier, cord, plămân.
Ca semne negative de viaţă se descriu:
- aspectul şi poziţia corpului, determinate de pierderea tonusului, însoţite uneori
de relaxarea sfincterelor; facies imobil,pleoapele întredeschise, gura
deschisă,musculatura flască,degetele mâinilor în semiflexie.
- midriază fixă – nu răspunde la stimulii luminoşi.
- dispariţia sensibilităţii obiective superficiale: tactilă, termică şi dureroasă.
- lipsa respiraţiei
- lipsa activităţii cardio-vasculare.
Semnele pozitive de moarte reprezintă semnele de certitudine ale
decesului.
În funcţie de momentul apariţiei, acestea pot fi precoce sau tardive.
1)semne precoce:
- Răcirea cadavrului (algor mortis): reprezintă scăderea temperaturii
cadavrului sub temperatura fiziologică a organismului viu, cu egalizare faţă de
temperatura mediului ambiant. Temperatura scade de la exterior spre
interior,zonele descoperite răcindu-se mai uşor. Se admite că,în cazul unui
cadavru normostenic,la o temperatură a mediului de aproximativ 15 grade,
răcirea se face cu 1 grad/ora în primele 4 ore apoi cu 2 grade/oră. Diagnosticul
de moarte reală se pune atunci când temperatura intrarectală este de
20grade C.
Aprecierea intervalului post – mortem (IPM) este posibil cu ajutorul formulei
lui Moritz
- Deshidratarea cadavrului: este fenomenul de reducere, diminuare a
lichidelor, prin evaporare, din zonele superficiale ale pielii în condiţiile
întreruperii circulaţiei sanguine. Acest proces apare în zonele unde pielea este
mai subţire, în zonele traumatice. Prin deshidratare cadavrul pierde din greutate,
iar în condiţii de temperatură crescută şi în lipsa umidităţii are loc blocarea
putrefacţiei şi apariţia mumificării. Prin deshidratare cadavrul pierde în
greutate, poate pierde până la 10 kg în 24 ore, iar nou – născutul 300 – 400 g/24
ore.
- Lividităţile cadaverice (livor mortis) sunt reprezentate prin pete sau zone
roşietice-violacei ce apar în zonele declive ale corpului sub acţiunea acceleraţiei
gravitaţionale şi în lipsa circulaţiei sângelui. În evoluţia lor,lividităţile
cadaverice parcurg următoarele faze:
1. Faza de hipostază – numită şi faza de coborâre a sângelui: la aproximativ
30-60 min de la deces apar pete roşietice dispersate,ulterior se întind progresiv
şi vor conflua; sunt complet instalate la 8 - 12 ore; la digitopresiune ele dispar
şi reapar la încetarea presiunii; dacă se modifică poziţia cadavrului lividităţile
reapar în noua poziţie; dacă se secţionează pielea în zona lividă, sângele care
apare se spală( spre deosebire de echimoză).
2. Faza de difuziune – o parte a sângelui începe să iasă din vas difuzând în
ţesuturile adiacente; se instalează la 18 ore de la deces; la digitopresiune
lividităţile pălesc iar dacă se schimbă poziţia cadavrului, lividităţile iniţiale
persistă apărând altele noi în noile zone declive. În această fază petele
cadaverice confluează şi apar şi pe părţile laterale ale cadavrului aflat în poziţia
de decubit dorsal.
3. Faza de imbibiţie – cea mai mare parte a sângelui se află în ţesuturi, apar la
20 - 24 ore de la deces,interval ce se poate suprapune cu putrefacţia; lividităţile
sunt omogen colorate iar dacă se schimbă poziţia cadavrului lividităţile îşi
păstrează dispoziţia iniţială. La digitopresiune nu apar modificări de culoare
Lividităţile cadaverice au o importanţă deosebită şi anume:
Reprezintă cel mai sigur şi precoce semn al morţii reale; apariţia lor
dictează întreruperea manevrelor de resuscitare.
Pot indica, împreună cu celelalte semne ale morţii şi în special cu
rigiditatea cadaverică, timpul care a trecut de la deces.
Poziţia sau modificarea poziţiei cadavrului
Uneori orientează asupra cauzei morţii: în intoxicaţia cu oxid de carbon
sau cu cianuri sunt roşii – carmin, în intoxicaţia cu nitriţi sunt brune
. Rigiditatea cadaverică (rigor mortis) constă în întărirea/contractura
muşchilor datorită: scăderii cantităţii de ATP (adenozin trifosfat) care nu se mai
poate reface (datorită anoxiei),acumularea de acid lactic, reducerii cantităţii de
lichide de la nivelul muşchilor. Rigiditatea se pune în evidenţă la nivelul
articulaţilor, se instalează în sens cranio-caudal (legea lui Nysten) şi dispare în
aceeaşi ordine în care s-a instalat.
Condiţiile de mediu influenţează particularităţile rigidităţii cadaverice,în
sensul că un mediu uscat,cu temperatură crescută, rigiditatea apare
rapid,este intensă şi de scurtă durată, în timp ce un mediu umed şi rece va
avea o influenţă contrară asupra rigidităţii care va debuta tardiv şi va avea
o durată mai lungă.
Rigiditatea parcurge următoarele etape sau stadii:
de instalare, apare la 1-3 ore de la deces, iniţial la muşchii masticatori şi
muşchii cefei, pentru ca ulterior să se extindă în sens descendent şi celelalte
grupe musculare; de fapt rigiditatea cuprinde toate grupele musculare dar este
mai evidentă la grupele mici. La aproximativ 4-6 ore corpul devine rigid, se
poate „rupe” uşor, dar se instalează imediat.
de stare, apare la 14-24 ore post-mortem,este completă şi totală, se “rupe”cu
greutate, după care nu se mai instalează la articulaţia respectivă.
de rezoluţie, începe la 24-48 ore postmortem, durează 1-2 zile, timp în care
diminuează treptat, dispariţia rigidităţii s-ar datora degradării fibrelor musculare
prin autoliză şi putrefacţie. Particularităţi ale rigidităţii cadaverice:
spasmul cadaveric sau rigiditatea cataleptică, apare imediat după morţi
rapide, în special prin leziuni la nivelul trunchiului cerebral sau măduvei
spinării, aşa cum se întâmplă spre exemplu în electrocuţii,decapitări.
rigiditatea prin decerebrare este caracterizată prin contractura muşchilor
extensori.
Autoliza cadaverică este un fenomen cadaveric distructiv precoce care apare
în absenţa microbilor dar sub influenţa enzimelor proprii organismului,
precedând astfel putrefacţia. În această etapă are loc ramolirea şi lichefierea
ţesuturilor şi a organelor. Cel mai rapid, autoliza se manifestă la nivelul
glandelor suprarenale, stomacului, splinei şi sângelui.
Medicul practician trebuie să cunoască implicaţiile juridice ale stărilor
particulare dintre viaţă şi moarte, diagnosticul morţii reale fiind stabilit pe baza
semnelor cadaverice precoce pentru a respecta în timp optim prevederile
legislative privind prelevarea de organe, celule şi ţesuturi de la donatorul
decedat.
Semnele pozitive tardive de moarte pot fi distructive şi conservatoare.
Modificări distructive:
Putrefacţia – este o modificare cadaverică distructivă de natură microbiană,
prin care substanţele organice se transformă în substanţe anorganice. Ea
continuă autoliza, aspectul şi evoluţie fiind determinate în primul rând de
condiţiile mediu în care se găseşte cadavrul. Putrefacţia se desfăşoară în 2 faze:
faza gazoasă (are loc descompunerea glucidelor şi apariţia gazelor de
putrefacţie) şi de lichefiere (liza proteinelor cu apariţia aminelor cadaverice,
cadaverină şi putresceină
. Principalele semne externe ale putrefacţiei sunt:
a) pata verde de putrefacţie – apare iniţial în fosa iliacă dreaptă,prin
combinarea hidrogenului sulfurat cu hemoglobina. Se formează
sulfhemoglobină care are o culoare verde, ce colorează abdomenul inferior într-
o nuanţă verzuie (fig. 4). Pata verde de putrefacţie este evidentă la circa 20 ore
vara şi la aproximativ 48-72 ore iarna.
b) circulaţia postumă – evidenţierea desenului vascular(venos)superficial sub
forma unor dungi de culoare roşietică sau cafenie-murdară, iniţial la rădăcina
membrelor,pereţii laterali ai trunchiului sau în jurul plăgilor; procesul se
datorează difuzării sângelui hemolizat în afara vasului de sânge.
c) flictenele de putrefacţie – reprezintă acumulări de gaz de putrefacţie
subepidermic. Aceste flictene iniţial localizate pe diferite părţi ale corpului, se
unesc determinând apariţia de flictene pe zone întinse ale corpului cu decolarea
tegumentului. Conţinutul flictenelor este reprezentat în mare parte de gaze,restul
fiind lichid vişiniu tulbure.
d) emfizemul de putrefacţie – are drept consecinţă umflarea cadavrului prin
acumularea gazelor rezultate din putrefacţia ţesuturilor şi organelor. Examinarea
medico-legală evidenţiază balonarea cadavrului, la nivelul capului apare o
coloraţie verzui-negricioasă,ochii umflaţi şi ieşiţi din orbite,limba mărită de
volum şi protruzionată prin arcadele dentare, faţa tumefiată, practic întreaga
fizionomie devine de nerecunoscut. Datorită presiunii exercitate de gazele de
putrefacţie, are loc eliminarea de fecale, urină, conţinut gastric şi sânge pe gură
şi nas.
Condiţiile care influenţează putrefacţia sunt: temperatura peste 20o C
accelerează putrefacţia, pe când o temperatură de sub 20 o încetineşte. La 0o
putrefacţia este oprită. Temperaturile ridicate inhibă procesul de putrefacţie şi
favorizează apariţia mumificării. Ventilaţia bună şi umiditatea accelerează
putrefacţia.
Reguli de apreciere cronologică a putrefacţiei: Cifra care indică zilele
iarna,indică ore vara (regula Devergie).
1 săptămână în aer echivalează cu 2 săptămâni de stat în apă şi cu 8
săptămâni de stat în sol (regula Casper) Putrefacţia influenţează examenul
toxicologic efectuat pe materialul cadaveric,deoarece prin putrefacţie pot fi
distruse unele toxine (cocaina,aconitina) ori se pot forma unele substanţe ca
alcoolul etilic sau cianuri-urme.
Modificări conservatoare – pot fi:
Naturale: Mumificarea – presupune deshidratarea generalizată a
cadavrului. Apare în anumite condiţii de mediu:temperatură crescută, ventilaţie
bună, umiditate scăzută sau absentă. Exemplu: cadavre înhumate în sol nisipos,
uscat, în podurile caselor.
 Tăbăcirea – este o formă particulară de mumifiere, ce are loc în medii
bogate în acid tanic şi humic. Acizii distrug flora microbiană şi dizolvă
proteinele şi calciul din oase. Cadavrul are volumul redus,pielea este dură,brună
aşa numitul cadavru lemnos. Ca exemplu este cadavrul din Tollund,vechi de
2000 de ani,găsit într-o mlaştină din Danemarca,la care s-a păstrat aspectul
feţei,şanţul de spânzurare, conţinutul gastric (rapiţă şi boabe de orez).
Petrificarea – are ca substrat procesul de mineralizare postmortem(cu săruri
de calciu); apare în special la feţii morţi şi retenţionaţi intrauterin.
Congelarea – cadavrul se păstrează ca atare pe perioade indefinite,după
dezgheţare putrefacţia este foarte rapidă, lividităţile sunt roşii aprinse.
Saponificarea – apare după putrefacţie,care macerează pielea şi permite
astfel contactul apei cu ţesutul adipos, care în urma unor reacţii chimice se
transformă în săpun de cadavru. Condiţiile pentru apariţia saponificării sunt:
mediu umed (bălţi,lacuri, latrine), oxigen în cantitate redusă sau absent şi
temperatură ridicată. Saponificarea nu apare la persoanele la care ţesutul adipos
este slab reprezentat sau lipseşte. De regulă saponificarea apare în zona care este
în contact cu apa, celelalte părţi ale corpului vor prezenta alte modificări în
funcţie de condiţiile de mediu la care sunt expuse.
Artificiale: - menţinerea în camere frigorifice. - îmbălsămarea sau
conservarea prin impregnarea cadavrului cu formol.
5) Legătura de cauzalitate în medicina legală
Legătura de cauzalitate este o noţiune ce exprimă corelaţia(dependenţa) dintre
traumatism şi prejudiciul generat(leziune traumatică sau deces);cu alte
cuvinte defineşte relaţia ce se poate stabili între acţiunea traumatică şi
efectul constatat.
CAUZĂ → EFECT
Legătura de cauzalitate poate fi:
Primară sau directă,cu două variante:
Imediată/necondiţionată – între traumatism şi efect nu se interpune nimic(
aplicarea unei lovituri cu toporul în cap → deces).
Mediată/condiţionată – între traumatism şi efect se interpun factori
preexistenţi, care fie agravează acţiunea traumatismului ( plagă minoră la
pacient hemofilic sau pacient diabetic), fie aceşti factori sunt agravaţi de
acţiunea traumatismului (pacient cu fractura în curs de consolidare la nivelul
coloanei vertebrale suferă un traumatism,care generează o nouă fractură,de data
acesta cu secţiune medulară urmată de paralizie).
Secundară sau indirectă – între traumatism şi efect se interpune o
complicaţie care agravează evoluţia, generând o consecinţă posttraumatică
mult mai severă sau chiar moartea victimei. Această complicaţie trebuie
înţeleasă ca un incident care nu face parte din evoluţia posttraumatică
obişnuită,deci un element supraadăugat ce perturbă evoluţia fiziopatologică
scontată. Spre exemplu, plagă abdominală profundă, perforează intestinul,
peritonita care se produce este consecinţa firească a contaminării abdomenului
cu germeni intestinali şi nu o complicaţie care să permită stabilirea unei legături
de cauzalitate indirectă.
6) Clasificarea agenților traumatici
Agent traumatic – orice substanţă (solidă,lichidă,gazoasă)sau formă de energie
(naturală sau artificială)care acţionând asupra organismului uman poate produce
leziuni traumatice.
Asupra organismului uman pot acţiona mai multe tipuri de agenţi
traumatici,care pot fi clasificaţi după mai multe criterii:
-.Agenţi traumatici mecanici: corpuri contondente/corpuri dure.
-.Agenţi traumatici fizici: variaţii de temperatură, variaţii de
presiune,electricitatea,radiaţii.
Agenţi traumatici chimici: medicamente,pesticide, stupefiante.
-.Agenţi traumatici biologici: animale sălbatice, şerpii, scorpioni.
-.Agenţi traumatici psihici, care însă sunt mai greu de obiectivat, întrucât nu
produc o
traumă obiectivată printr-o leziune.
Criteriul medico-legal direct, prin care medicul legist poate estima
gravitatea unui traumatism
asupra organismului uman este reprezentat de “ nr. de zile de îngrijiri
medicale”.
Stabilirea nr. de zile de îngrijiri medicale ţine cont de:
Tipul, localizarea şi numărul leziunilor traumatice.
Perioada de timp necesară aplicării unei terapii (medicamentoase,
chirurgicale sau
recuperatorie)pentru leziunea traumatică respectivă.

Starea de sănătate anterioară traumatismului suferit de victimă; aşa numitul

teren al
pacientului/victimei este determinat de vârstă,boli preexistente,stare de
nutriţie,particularităţi legate de
sex etc.
Această noţiune medical-juridică de zile de îngrijiri medicale nu trebuie
confundată cu :
Timpul de vindecare anatomică.
Timpul de incapacitate temporară de muncă(concediu medical).
Perioada de spitalizare.
Perioada recuperatorie – de vindecare funcţională.
1. AGENŢI TRAUMATICI MECANICI
Agenţii traumatici mecanici reunesc obiectele vulnerante dure,ce produc leziuni
traumatice
datorită energiei lor cinetice,venind în contact cu corpul uman, în cadrul unei
acţiuni violente.
Agenţii traumatici mecanici,ce pot produce leziuni traumatice în cadrul unei
acţiuni violente
asupra corpului uman,se pot clasifica în:
Corpuri contondente:
În funcţie de forma suprafeţei de impact:
Cu suprafaţa plană: triunghiulară,pătrată,etc.
Cu suprafaţa curbă,cilindro-sferică.
În funcţie de relieful suprafeţei de impact:
Cu suprafaţa netedă-regulată
Cu suprafaţa rugoasă-neregulată,colţuroasă.
În funcţie de dimensiunile suprafeţei de impact:
 Cu suprafaţă mică(sub 16 cm2
).
Cu suprafaţă mare(peste 16 cm2
).
Obiecte/instrumente/arme ascuţite (denumite şi arme albe):
Obiecte înţepătoare, cu vârf ascuţit: ac, cui sau mai multe vârfuri ascuţite:
furculiţa,furca.
Obiecte tăietoare,cu una sau mai multe lame ascuţite: brici,lamă.
Obiecte înţepătoare-tăietoare: cu vârf şi lamă ascuţită: briceag, pumnal,
foarfecă, cuţit de
bucătărie.
Obiecte tăietoare-despicătoare,cu lamă ascuţită şi corp masiv:
topor,satâr,sapă.
Proiectile,caracterizate prin dimensiuni mici,dar cu viteză mare de deplasare.
Mecanisme de producere a leziunilor traumatice:
Mecanismele prin care pot produse leziunile traumatice prin acţiunea agenţilor
traumatici
mecanici sunt următoarele:
Lovire activă – lovire cu corp dur; întâlnită în special în agresiuni,generează
leziuni
traumatice numai în zona de impact ;
Lovire pasivă – lovire de corp dur; leziuni produse prin cădere, determină
apariţia de leziuni
traumatice în special la nivelul proeminenţelor(coate,genunchi,menton,etc.)iar
caracterul lor este bipolar
(leziuni în urma impactului primar + leziuni în zona opusă acesteia, explicat
prin mecanismul de
contralovitură).
Comprimare între 2 planuri dure;
Mecanismele menţionate pot genera leziuni traumatice printr-o acţiune solitară
sub forma
mecanismelor simple sau sub forma asociată prin reunirea a 2 sau mai multe
mecanisme simple.
Cele mai frecvente împrejurări în acre pot fi produse leziunile traumatice
consecutiv acţiunii
agenţilor traumatici mecanici sunt:

Căderea pe acelaşi plan sau de la înălţime(precipitarea).

Traumatisme de trafic rutier,feroviar,etc.
Diverse forme de asfixie mecanică.
Traumatisme consecutive utilizării armelor de foc.

7) Leziuni traumatice externe

Leziuni traumatice externe: aceste leziuni reprezintă modificarea care apare la
nivelul tegumentului şi a ţesutului moale situat imediat subtegumentar, sub
acţiunea agenţilor traumatici mecanici. În funcţie de menţinerea sau nu a
integrităţii tegumentare, aceste leziuni traumatice pot fi fără sau cu soluţie de
continuitate tegumentară.
Leziuni traumatice fără soluţie de continuitate a tegumentului.
1. Leziunile traumatice fără soluţie de continuitate păstrează integritatea
anatomică a tegumentului,în sensul că pielea nu prezintă rupturi şi se
caracterizează prin:
- se vindecă fără a lăsa urme pe piele.
- când nu sunt însoţite de leziuni secundare,de regulă,nu sunt periculoase pentru
viaţă şi nici nu generează sluţire sau infirmitate.
- apariţia lor este explicată printr-un mecanism vascular,reprezentat prin
vasodilataţie sau efracţie vasculară posttraumatică.
În categoria acestor leziuni sunt incluse:
a) Echimoza posttraumatică(vânătaia) este o leziune traumatică fără soluţie
de continuitate,ce se prezintă sub forma unei coloraţii bine delimitate,iniţial
roşietică,dar care se modifică în timp şi care nu dispare la digitopresiune.
Echimozele apar datorită rupturilor posttraumatice ale vaselor mici de sânge din
zona locală de acţiune a agentului traumatic; sângele care iese din vas se fixează
în ţesutul adiacent.
b) Hematomul posttraumatic se prezintă ca o coloraţie bine
delimitată,iniţial roşietică violacee,pe fond tumefiat,îndurat şi care nu dispare la
presiune digitală. Mecanismul de producere constă în acumularea de sânge
consecutiv rupturii posttraumatice a unor vase de sânge de calibru mai
mare,ceea ce indică un traumatism mai violent asupra persoanei respective.
2. Leziuni traumatice cu soluţie de continuitate a tegumentului: sunt
clasificate ca atare datorită întreruperii continuităţii la nivelul învelişului
cutanat,ceea ce permite crearea unei comunicări între mediul extern şi mediul
intern al organismului,cu posibilitatea pătrunderii germenilor patogeni. Aceste
leziuni se vindecă cu sechele(cicatrici), au gravitate mai mare.
În categoria acestor leziuni intră:
Excoriaţia – forma simplă a acestor leziuni, nu interesează toate straturile
pielii,ci numai epidermul şi uneori dermul. Excoriaţiile pot fi superficiale,cu
lezarea doar a epidermului (se acoperă de o crustă gălbuie ) şi profunde când
interesează şi dermul (se acoperă de o crustă roşietică). Mecanismul este de
zgâriere – târâre cu un corp/plan dur,netede sau rugos, ce poate acţiona asupra
tegumentului fie perpendicular fie oblic sub un unghi de 45. Localizarea şi
forma excoriaţiilor poate sugera anumite împrejurări de producere: semilunare
la nivelul gâtului sugerează o sugrumare sau tentativă de sugrumare, aceleaşi
excoriaţii localizate la nivelul sânilor sau coapselor sugerează o agresiune cu
tentă sexuală.

Plaga – cunoscută sub denumirea de rană,se caracterizează prin distrugerea

tuturor straturilor pielii,şi în mod obligatoriu o sângerare locală mai mult sau
mai puţin amplă. Cele mai frecvente tipuri de plăgi sunt:
În funcţie de adâncime pot fi : superficiale şi profunde; cele profunde se
împart în perforante,ce pătrund într-un organ cavitar şi transfixiante,care
traversează un organ parenchimatos (ficat, splină, rinichi).
În funcţie de aspectul morfologic(mecanismul de producere):
a) Plaga contuză: numită şi plaga zdrobită,se produce prin lovire cu sau de
corp dur; prezintă următoarele caracteristici: profunzime mică,margini
neregulate,zdrenţuite,dinţate,cu zone excoriate sau şi echimoze adiacente,
fundul este anfractuos acoperit cu cheaguri de sânge. În funcţie de
mecanismul de producere există mai multe varietăţi de plăgi: plaga plesnită,care
apare atunci când corpul contondent loveşte pielea situată deasupra unui plan
osos dur,margini relativ drepte,forma stelată,uneori liniară; plaga strivită,atunci
când greutatea agentului traumatic este semnificativă, prezintă formă
neregulată,margini zimţate,multiple zone excoriate şi/sau echimoze pe
tegumentul din jurul plăgii; plaga muşcată, poate fi produsă de om sau
animal,reproduce forma arcadelor dentare şi plaga smulsă, ce poate apare sub
forma unei plăgi scalpate,când pielea se detaşează de pe planul subiacent(de
regulă osos).

b) Plaga înţepată: este rezultatul acţiunii obiectelor înţepătoare printr-o

manevră de împingere sau împingere-răsucire,astfel încât ţesuturile sunt
îndepărtate către lateral; elementele caracteristice sunt:orificiul de
intrare,canalul şi orificiul de ieşire.
c) Plaga tăiată: este produsă de obiecte cu lamă ascuţită(tăietoare) printr-o
acţiune combinată de apăsare – alunecare pe suprafaţa tegumentară. Plăgile
tăiate pot fi: liniare,când agentul acţionează perpendicular pe tegument, pot fi
lambou, când acţionează oblic asupra tegumentului şi cu amputare a unui
fragment de membru, a urechii, etc.
d) Plaga tăiată-în ţepată: este cel mai frecvent tip de plagă întâlnit în
practica medico-legală. Este produsă de obiecte tăietoare-înţepătoare printr-un
mecanism de înţepare-penetrare şi tăiere secţionare. Lungimea plăgii nu este de
regulă egală cu lăţimea lamei,pereţii sunt netezi,iar profunzimea plăgii nu este
în concordanţă cu lungimea lamei
8) Reacția vitală
Reacţia vitală reprezintă totalitatea modificărilor locale şi generale care apar în
organismul viu ca răspuns la acţiunea uni agent traumatic de orice natură.
Reacţia vitală are o deosebită importanţă în medicina legală deoarece ea
reprezintă criteriul obiectiv ce permite diferenţierea leziunilor traumatice
produse în timpul vieţii de cele postmortale.
Reacţii vitale locale:
Infiltrat hemoragic/sanguin: este consecinţa fisurării vasului de sânge,cu
extravazarea sângelui în ţesuturile din jur. Apare ca o zonă roşietică-negricioasă
ce contrastează cu ţesutul din jur şi care poate fi îndepărtată cu jetul de apă.
Corespondentul tegumentar al hemoragiei tisulare este echimoza sau vânătaia.
Coagularea – cheagurile de sânge care se formează în timpul vieţii sunt
aderenţi de vas,au suprafaţa rugoasă,sunt friabili şi au aspect mat-uscat. Cei
postmortem au suprafaţa lucioasă,nu sunt aderenţi de vas,iar cantitatea de
fibrină este foarte redusă.
Retracţia ţesuturilor secţionate – marginile unei plăgi produse în timpul
vieţii sunt îndepărtate datorită capacităţii de retracţie a pielii,pe când marginile
unei plăgi postmortem nu sunt îndepărtate,sunt mai moi şi netumefiate.
Inflamaţia – reprezintă reacţia de răspuns a organismului viu la acţiunea
unor factori sau agenţi ai mediului, având drept scop anularea sau diminuarea
consecinţelor post-traumatice (repararea ţesutului lezat). Particularităţile
macroscopice ale inflamaţiei sunt: rubor, calor, dolor,tumor, functio lesa,iar cele
microscopice sunt reprezentate de reacţia leucocitară,prezentă la 15 min,
posttraumatic.
Reacţia vitală generală:
Aspiratul pulmonar – reprezintă prezenţa la nivelul alveolelor pulmonare a
diferitelor elemente: sânge,conţinut gastric,funingine,apă, care în mod normal
nu ar trebui să fie prezente. Aceste elemente ajung la nivel pulmonar în prezenţa
respiraţiei,deci în timpul vieţii.
Embolia – reprezintă prezenţa în vasele sanguine a unui element/material
care,în mod normal,nu se găseşte în sânge. Embolia poate fi cu grăsimi,lichid
amniotic,fragmente tisulare,plancton,aer, azot, care pot fi puşi în evidenţă prin
anumite tehnici speciale de autopsie sau coloraţii specifice(pentru grăsimi
coloraţia Sudan).
9) Traumatismul cranio-cerebral
Interesează neurocraniul, respectiv scalpul, cutia craniană (baza şi bolta
craniului) şi conţinutul cutiei craniene,respectiv creierul. În medicina legală se
consideră că o leziune este deschisă,dacă există comunicare între mediul extern
şi conţinutul cranian,reprezentat de creier acoperit de meninge.
Mecanismele de producere a leziunilor pot fi:
Mecanisme directe nemediate – presupun contact direct între cap şi
agentul traumatic; avem următoarele mecanisme:
Mecanismul de acceleraţie,cunoscut şi sub denumirea de lovire cu corp dur,
atunci când un obiect în mişcare loveşte capul aflat în repaus.
 Mecanismul de deceleraţie sau lovire de un corp sau plan dur, respectiv
atunci când capul aflat în mişcare loveşte un corp dur fix.
Mecanismul de comprimare între 2 planuri dure.
Mecanisme directe mediate – cu impact extracranian şi transmiterea forţei
de acţiune la cap se face prin intermediul altor structuri osoase, care
mediază în acest fel producerea leziunilor traumatice; forţa poate fi transmisă
prin intermediul mandibulei, în lovirile active sau pasive la nivelul regiunii
mentoniere, prin intermediul coloanei vertebrale în căderile de la înălţime.
Mecanisme indirecte – nu presupun impact direct între agent şi corpul
uman. Amintim următoarele mecanisme întâlnite frecvent în practica medico –
legală:
Mecanismul de hiperextensie – hiperflexie brutală a coloanei vertebrale
cervicale sau mecanismul în lovitură de bici; leziunile traumatice ale
conţinutului cutiei craniene se produc datorită vitezei mai mari de deplasare a
craniului faţă de creier care se loveşte de relieful osos endocranian.
Mecanismul prin suflul exploziei.
În urma acţiunii agenţilor traumatici se produc următoarele tipuri de leziuni
traumatice:
1) Leziuni traumatice ale părţilor moi epicraniene: sunt reprezentate de plăgi
în special plesnite, excoriaţii, echimoze şi hematoame. Localizarea lor
sugerează mecanismul de producere. Cele mai frecvente pot fi situate la nivelul
vertexului, la nivel occipital, frontal anterior sau temporal în lovire pasivă şi
bilateral în comprimare.
2) Leziuni traumatice osoase:
Craniul neural este format din doua regiuni:
Bolta craniană în componenţa căreia intră oasele parietale şi câte o
porţiune a oaselor: temporale, frontal şi occipital; acestea sunt oase plane cu
grosime aproximativ egală, cu suprafaţa exo şi endocranian relativ netedă, fără
asperităţi importante;
Baza craniană formată din oase subţiri şi din oase pneumatice este
divizată în 3 zone: etajul anterior – frontal, etajul mijlociu – parietal şi etajul
posterior – occipital; spre deosebire de boltă, baza craniului prezintă un relief
accidentat, care este răspunzător în multe cazuri de producerea leziunilor
traumatice meningo-cerebrale; în regiunea occipitală baza craniană se
articulează cu coloana vertebrală.
 Leziunile traumatice sunt reprezentate în special prin fracturi, luxaţiile sunt
rare şi apar în special la copiii mici până la consolidarea lor osoasă.
Fracturile craniene pot fi directe sau indirecte, localizate la bază sau la
bolta craniană:
1. fracturile directe ale bazei craniene pot fi mediate sau imediate. Cele
imediate apar atunci când agentul traumatic loveşte baza craniului, de exemplu
lovitură la baza craniului, împuşcătura în gură; fracturile mediate apar atunci
când forţa contuzivă se transmite la baza craniului prin intermediul mandibulei
sau al coloanei vertebrale. În urma acestui mecanism apar fracturi dispuse în
jurul găurii occipitale.
2. fracturile localizate la nivelul bolţii craniene pot fi, de asemenea, directe şi
indirecte. Cele indirecte sunt produse prin mecanismul de iradiere a unei linii de
fractură de la un focar principal de fractură.
Fracturile directe pot fi de mai multe tipuri:
- liniare: meridionale, iradiază din focarul de fractură în care a fost aplicat
traumatismul, asemenea spiţelor unei roţi, şi ecuatoriale , cu traiect circular în
jurul zonei de impact sau „ fracturi în inel”.
- orificiale: se produc prin pătrunderea unui obiect dur, de mici dimensiuni şi
cu viteză mare, de exemplu un proiectil

10) Traumatismele vertebro-medulare

Frecvent întâlnite în practica medico – legală, apar în accidentele de
circulaţie, precipitări şi accidente de muncă, şi se împart în:
A. fracturile coloanei vertebrale: frecvent apar prin mecanisme indirecte.
Fractura interesează în special arcul vertebral, acesta fiind mai uşor abordabil
direct decât corpul vertebral. Mecanismele indirecte se produc prin hiperflexie,
flexie laterală şi torsiune; un mecanisme aparte îl constituie telescopajul în
căderile de la înălţime pe vertex, în picioare sau pe ischioane, mecanisme ce pot
realiza şi tasarea.
B. traumatismele vertebro – medulare: sunt deosebit de periculoase datorită
faptului că interesează în mod direct măduva spinării, fie prin comprimare de
către hematoamele intrarahidiene fie de către fragmentele osoase. Aceste
leziuni apărute la nivelul măduvei sunt ireversibile. În funcţie de nivelul la care
s-a produs leziunea medulară, pot aparea tetraplegii, paraplegii, tulburări
sfincteriene, etc. constituind infirmităţi fizice permanente cu invaliditate.
Cercetarea leziunilor vertebro – medulare la autopsie necesită o tehnică
specială, coloana vertebrală putând fi abordată fie posterior, fie anterior.
11) Traumatismele gâtului
Leziuni traumatice ale gâtului: datorită formaţiunilor importante situate la
acest nivel, orice leziune traumatică în zona respectivă poate avea consecinţe
dintre cele mai grave. Traumatismele gâtului pot determina leziuni fără soluţie
de continuitate şi leziuni cu soluţie de continuitate, dintre care cele mai grave
sunt plăgile.
A. traumatisme contuzive (închise): datorită existenţei zonelor reflexogene
sinocarotidiană şi laringiană orice lovitură de mică intensitate poate produce
moartea prin inhibiţie. Leziunile contuzive pot interesa diferitele formaţiuni
anatomice având uneori consecinţe grave. Pot apărea hematoame ale ţesuturilor
moi perilaringiene sau peritraheale care pot determina compresiuni asupra căilor
respiratorii, nervilor şi vaselor, cu consecinţe funcţionale uneori grave.
În lovituri puternice, accidente rutiere sau precipitări pot apărea luxaţii, fracturi
sau zdrobiri totale ale laringelui, cu hemoragie secundară determinând obturarea
căilor respiratorii şi apariţia insuficienţei respiratorii.
Deci, în traumatismele închise ale gâtului pot apărea următoarele mecanisme
tanatogeneratorii:
- moartea prin inhibiţie;
- moartea prin asfixie mecanică produsă prin compresia gâtului din afară
sau de către hematoamele formate în ţesuturile moi ori prin obstrucţia
căilor cu sânge.
B. leziuni deschise ale gâtului: aceste leziuni au o gravitate mare prin
interesarea pachetului vasculo-nervos al gâtului: artera carotida comună, arterele
carotidele externe şi interne, arterele cervicale, vena jugulară externă, etc.
Consecinţa interesării acestor vase este moartea rapidă prin hemoragie externă.
Deschiderea venelor jugulare de la baza gâtului poate determina embolia
gazoasă, prin aspirarea aerului în vas datorită presiunii negative.
Plăgile gâtului pot leza independent sau concomitent şi pachetul nervos al
gâtului şi se însoţesc constant de afectarea şi altor formaţii anatomice.
12) Traumatisme toracice
Traumatisme ale toracelui: în marea majoritate a cazurilor pot fi mortale
datorită organelor vitale ce se găsesc în cutia toracică. Aceste leziuni pot fi
deschise sau închise.
A. Leziuni traumatice închise: în funcţie de intensitatea traumatismului pot
apărea echimoze şi hematoame. În cazul în care intensitatea traumatismului
este mare, pot apărea fracturi costale, simple sau multiple. Complicaţia cea
mai frecventă în cazul acestor fracturi este apariţia hemotoraxului sau
pneumotoraxului, determinat de pătrunderea capetelor coastelor
fracturate în interior, cu lezarea pleurei şi a plămânului. Cordul şi vasele
mari sunt mai rar afectate, dar poate apărea, în cazul în care coasta fracturată
atinge pericardul, hemopericardul cu apariţia tamponadei cardiace şi consecutiv
insuficienţa cardiacă.
B. Leziuni traumatice deschise: presupun pătrunderea agentului vulnerant din
afară în interiorul cutiei toracice. Cele mai periculoase leziuni pentru viaţa
victimei sunt plăgile, care pot fi penetrante sau nepenetrate. Plăgile
penetrante sunt frecvent periculoase întrucât determină constant apariţia
hemopneumotorax-ului sau hemopericardului; toate aceste leziuni impun un
tratament de urgenţă medico – chirurgical şi sunt considerate leziuni ce pun în
primejdie viaţa victimei.
13) Traumatisme abdominale
Traumatisme abdominale: pot fi închise sau deschise.
Traumatismele închise presupun lipsa comunicării cavităţii peritoneale cu
exteriorul. În funcţie de intensitatea traumatismului, leziunile traumatice
abdominale închise pot fi mortale, mecanismele tanatogeneratorii fiind:
- hemoragia şi şocul hemoragic prin ruperea unui organ visceral (ficat, splină,
pancreas) sau a unor vase, cu hemoperitoneu consecutiv;
- peritonită prin deschiderea unui organ cavitar (stomac, vezică urinară,
intestin);
- moartea prin inhibiţie prin iritarea plexului solar (plex nervos abdominal).
Aceleaşi mecanisme pot fi luate în consideraţie şi în traumatismele abdominale
deschise,
produse, binenţeles, cu instrumente ascuţite sau proiectile. Plăgile penetrante
abdominale, pot fi perforante (când interesează un organ cavitar) sau
transfixiante (când interesează un organ parenchimatos, ca de exemplu ficat,
splină, rinichi). Traumatismele abdominale cu interesarea organelor reprezintă
urgenţe chirurgicale, pentru salvarea vieţii victimei.
14) Căderea și precipitarea
Apar în condiţii variate, ambele fiind consecinţa pierderii echilibrului.
Căderea reprezintă o schimbare a poziţiei corpului, astfel încât o parte a acestuia
ia contact cu planul de susţinere.
Precipitarea reprezintă trecerea corpului de pe un plan superior pe un plan
inferior, sub acţiunea gravitaţiei. Gravitatea leziunilor produse prin cădere şi
precipitare, depinde de o serie de factori:
- viteza de cădere, care la rândul ei depinde de înălţimea şi de greutatea
corpului;
- proprietăţile obiectelor de care se loveşte corpul în cădere;
- regiunea lezată; cele mai grave leziuni sunt cele situate la nivelul capului;
Pierderea echilibrului poate fi consecinţa unor cauze interne (boli neurologice,
sincopa cardiacă, epilepsia) sau cauze externe, cum ar fi umiditatea solului,
obscuritatea sau diferite obstacole.
Căderea: leziunile produse prin cădere au o serie de caracteristici care servesc la
stabilirea mecanismului de producere. Astfel, aceste leziuni se situează pe
părţile proeminente ale corpului, nas, bărbie, frunte, coate, genunchi, zona
occipitală şi constau în echimoze, excoriaţii, hematoame, plăgi (în special
zdrobite) şi fracturi. O altă caracteristică a acestor leziuni este faptul că sunt
unipolare, adică sunt situate pe o singură parte a corpului.
Precipitarea: principala caracteristică a leziunilor prin precipitare este gravitatea,
cel mai adesea ele fiind mortale. O a doua caracteristică este că sunt
multipolare, fiind situate pe mai multe părţi ale corpului. Sunt extrem de
numeroase şi foarte variate. În funcţie de aceste caracteristici se poate face
diagnosticul diferenţial între leziunile de cădere şi cele de precipitare.
Nu trebuie uitat însă şi importanţa cercetării caracterului vital al leziunilor (în
special de precipitare) în cadrul expertizei medico – legale, deoarece, pentru
disimularea unei crime, cadavrul poate fi aruncat de la înălţime spre a sugera
sinuciderea sau căderea accidentală.
15) Accidentele rutiere
Accidentele de circulaţie reprezintă, de fapt, consecinţe ale încălcării normelor
privind circulaţia pe drumurile publice, constituind infracţiuni prevăzute de
legea penală. Circulaţia pe drumurile publice este o activitate complexă, cu
adânci implicaţii în viaţa oamenilor. De aceea se acţionează permanent, prin
toate mijloacele, ca aceasta să se desfăşoare în condiţii de deplină siguranţă atât
pentru viaţa cetăţenilor, de la cei mai mici până la cei mai mari, cât şi pentru
integritatea bunurilor materiale.
Frecventa accidentelor de trafic creste in măsura in care creşte parcul auto
mondial cât şi a faptului că maşina a devenit o necesitate si nu un lux.
Considerăm că în traficul rutier sunt trei factori determinanţi generatori : omul,
maşina si infrastructura (drumurile) ; de asemenea, exista si factori favorizanţi :
mediul (rural, urban, autostrada), anotimpul, noapte/zi, ziua din săptămână
(weekend – cu frecventa ce mai mare, miercurea – cu frecventa ce mai mica),
ora de rulare pe timp de zi sau noapte, condiţiile meteorologice.
Din statisticile oficiale rezulta ca factorul uman este primordial in producerea
evenimentelor rutiere. Automobilul modifică de cele mai multe ori
comportamentul conducătorului creând o stare psihologica speciala care poate
genera riscuri conştient asumate, cum ar fi : imprudenta, ignoranta, neglijenta, si
care, combinate cu abateri foarte grave ca : viteza, depăşiri incorecte, vor
culmina cu accidentul rutier.
Al doilea factor determinant este maşina. România, in plan internaţional, este
cunoscuta cu cele mai multe maşini de lux pe cap de locuitor ; de asemenea, in
România acestor ani, chiar daca nu ne place sa ne exprimam frecvent, condiţia
financiara depăşeşte de multe ori condiţia sociala a individului. Nu se cunoaşte
foarte bine faptul ca frânarea unui autovehicul nu este sinonima cu oprirea
acestuia. Să se ştie foarte clar faptul ca după frânare, maşina parcurge o distanta
variabila legata si de viteza cu care se circula, la care se adaugă distanta pe care
acesta o parcurge pana ce conducătorul ia o atitudine. Timpul minim in care
conducătorul auto se hotărăşte sa ia o atitudine pentru a acţiona in vederea
evitării accidentului este de ½ până la ¾ secunde, timp care se numeşte « timp
mort » ; acesta nu este condiţionat de dotarea si performantele maşinii.

Infrastructura este alt factor determinant generator de evenimente rutiere. Din

capul locului trebuie sa spunem ca este aspectul cel mai deficitar. Marile
deficiente sunt generate de câteva cauze majore, cum ar fi : in România se
circula dintr-o localitate in alta unde limitarea de viteza devine apăsătoare ; nu
exista spatii amenajate pentru circulaţia căruţelor, bicicletelor, chiar daca exista
o legislaţie in acest sens.

O cauză rar întâlnită, dar posibilă în producerea accidentelor rutiere este

moartea subită la volan sau moartea pietonului în faţa vehiculului. Sinuciderea
prin intermediul vehiculului trebuie suspectată ori de câte ori condiţiile de
mediu, starea tehnică a maşinii, lipsa urmelor de frânare nu motivează
accidentul. Tot la victimă (ca şi la şofer) se va cerceta întotdeauna concentraţia
alcoolului în sânge. Se va face examenul şoferului, examenul clinic pentru
decelarea eventualei stări de ebrietate, care duce la modificarea reflexelor şi la
creşterea timpilor de reacţie.
O cauză rar întâlnită, dar posibilă în producerea accidentelor rutiere este
moartea subită la volan sau moartea pietonului în faţa vehiculului. Sinuciderea
prin intermediul vehiculului trebuie suspectată ori de câte ori condiţiile de
mediu, starea tehnică a maşinii, lipsa urmelor de frânare nu motivează
accidentul.
Tot la victimă (ca şi la şofer) se va cerceta întotdeauna concentraţia alcoolului în
sânge. Se va face examenul şoferului, examenul clinic pentru decelarea
eventualei stări de ebrietate, care duce la modificarea reflexelor şi la creşterea
timpilor de reacţie.

16) Studiu orificiului de intrare la armele de foc

Orificiul de intrare este mai mic decât calibrul proiectilului datorită
faptului că pielea are un grad de elasticitate determinat de fibrele de elastină. În
plus, tegumentul se retractă în momentul în care este agresionat. Orificiu poate
fi egal ca dimensiune cu calibrul glonţului când pielea este situată aproape
de os, cum se întâmplă la craniu, unde capacitatea elastică a tegumentului este
micşorată. Orificiul de intrare este mai mare decât calibrul glonţului în
tragerile de aproape sau cu ţeava lipită, când acţiunea destructivă a
proiectilului este asociată cu acţiunea gazelor
În mod obişnuit în tragerile de departe orificiul de intrare este rotund; el poate
fi oval atunci când glonţul nu pătrunde perpendicular, ci sub un unghi oarecare,
sau datorită elasticităţii pielii. Orificiul de intrare mai poate fi neregulat în
tragerile de aproape când intervine forţa gazelor, sau atunci când vârful
glonţului este bont sau rotund.
Cu cât forţa vie a glonţului este mai mare, în tragerile de departe, cu atât
marginile orificiului vor fi mai netede. La nivelul orificiului de intrare a
proiectilului se observă o serie de modificări care au mare importanţă medico-
legală. Aceste modificări apar în mod constant indiferent de distanţa de la care
s-a tras şi se datoresc acţiunii factorilor primari ai împuşcării (proiectil).
1.Guleraşul de excoriaţie este o mică lipsă de substanţă la nivelul buzei
orificiului de intrare. Explicaţia producerii acestei excoriaţii este următoarea :
epidermul este mai puţin elastic decât corionul, acesta se rupe primul în contact
cu proiectilul şi se detaşează în jurul plăgii, pe o distanţă de 1-2 mm de
marginile orificiului. La omul viu guleraşul de excoriaţie sau de eroziune are o
culoare roşie; la cadavru, fiind vorba de o lipsă de substanţă se pergamentează.
2.Guleraşul de ştergere (mânjire) se datorează ştergerii glonţului de
marginile orificiului, determinând încărcarea acestor margini cu particule de
pulbere nearse, unsoare, fum (elemente ce se găsesc pe cămaşa glonţului).
3. Inelul de metalizare se datorează şi el ştergerii glonţului de marginile
orificiului de intrare, aici depunându-se mici particule metalice antrenate pe
glonţ în urma frecării acestuia de ţeavă.
Atunci când distanţa de la care s-a tras este mai mică de 60 cm - 1 m (după
tipul de armă) în jurul orificiului de intrare apar pe lângă modificările amintite
mai sus, o serie de modificări noi, datorită factorilor suplimentari sau secundari.
Acestea sunt:
1. Tatuajul care se datorează depunerii pe piele în jurul orificiului de intrare,
a pulberilor nearse ce determină o serie de incrustaţii negricioase dispuse pe o
suprafaţă cu atât mai mare cu cât gura ţevii este mai departe de corp.
2. Manşonul de fum se datorează funinginii.
3. Arsurile datorită acţiunii flăcării.
4. Aspectul neregulat al marginilor orificiului de intrare, care este urmarea
acţiunii gazelor. Aceste 4 modificări apar aşa cum am arătat numai în tragerile
de aproape şi ele variază ca intensitate după tipul de armă : astfel la armele
vechi acţiunea lor se manifestă până la o distanţă de 1,5 m., acţiunea flăcării, a
fumului şi a pulberilor nearse fiind mai intensă. În schimb la armele moderne
acţiunea acestor factori suplimentari se manifestă de la o distanţă mai mică
(cca.60 cm), iar acţiunea gazelor este mai puternică.
Studiul canalului
Studiul canalului are importanţă în primul rând în aprecierea direcţiei de
tragere. Canalul este în general drept, însă el poate prezenta devieri în raport cu
ţesutul prin care trece.
El poate prezenta aspectul unei linii frânte sau în zig - zag, dacă proiectilul
întâlneşte în cale rezistenţă osoasă; de asemenea, canalul poate fi frânt în cazul
când traseul trece la nivelul unor organe ce ulterior se pot deplasa (anse
intestinale). O altă varietate de canal este cel în seton : aceasta se întâmplă când
glonţul animat de o forţă vie mică, loveşte pielea la nivelul unui plan dur osos
imediat subiacent, cum este spre exemplu la craniu; în acest caz după
pătrunderea prin piele, proiectilul îşi creează un drum între aceasta şi os ocolind
craniul în semicerc şi ieşind de partea opusă. Există şi posibilitatea unor plăgi
tangenţiale.
În canal (care la autopsie nu este recomandabil a fi sondat spre a nu se crea
căi false, ci trebuie disecat strat cu strat) vom putea găsi în afară de sânge,
fragmente de organe distruse, eschile osoase când sunt lezate oasele, diferite
particule antrenate de la nivelul orificiului de intrare, corpi străini, în special
îmbrăcăminte. În cazul unor plăgi oarbe, la fundul canalului vom întâlni
proiectilul.
Traiectul proiectilului poate avea uneori în corp un mers curios, fiind deviat
sau alunecând peste unele structuri tisulare mai dure (oase, tendoane) sau când
împrumută chiar traseul unor vase.
17) Clasificarea asfixiilor mecanice
a) anoxii de aport – cantitatea care ajunge la plămâni este insuficientă sau
absentă; aceste anoxii pot fi provocate de cauze:
-neviolente (patologice) – pneumonii, BP, tumori laringiene, deci diverse boli
care împiedică buna desfăşurare a ventilaţiei.
-violente (asfixii) – care au ca mecanism scăderea/absenţa concentraţiei de O2
din aerul inspirat ( înlocuit cu altceva decât O2, de exemplu CO) sau
imposibilitatea efectuării inspiraţiei, din diferite cauze: astuparea orificiilor
respiratorii, comprimarea externă a căilor respiratorii superioare,
obturarea căilor respiratorii (înecul), împiedicarea dinamicii respiratorii,
aşa cum apare în cazul compresiunii toraco – abdominale sau
pneumotoraxului traumatic sau în cazul electrocuţiei.
b) anoxii de transport – în această situaţie sângele nu-şi poate îndeplini
funcţia de transportor a O2; aceste anoxii pot fi:
anoxii stagnante – apare atunci când sângele circulă cu viteză foarte
redusă, datorită unei disfuncţii cardio-vasculare. Cauză neviolentă
anoxii de utilizare – se caracterizează prin imposibilitatea celulelor de a
folosi în metabolismul celular O2-ul din sânge. aceste anoxii pot fi de cauză
violentă ( intoxicaţia cu HCN, barbiturice, morfine, sau în hipotermie când se
produce reducerea metabolismului ) sau cauză neviolentă ( alcaloze şi acidoze).
18) Modificări interne și externe ale sindromului asfixic
Modificări externe sunt reprezentate:
-lividităţile cadaverice sunt de coloraţie intensă violacei – albăstrui, bine
evidenţiate, apar precoce, şi sunt întinse ca suprafaţă.
- cianoza (coloraţia albăstruie) apare la nivelul buzelor, patului unghial.
- midriaza – dilatarea pupilei peste 4 mm.
- peteşii asfixice – sau hemoragii punctiforme, ce apar ca nişte puncte
tegumentare, colorate mai intens, de regulă pe fondul lividităţilor cadaverice sau
la nivelul feţei, în special la nivelul ochilor (mucoasa conjunctivală), la buze. -
urme de urină, fecale, spermă , datorită contracţiilor musculare din perioada
convulsivă.
Modificări interne:
-sângele este lichid şi mai intens la culoare.
-cavităţile drepte ale inimii sunt dilatate şi pline cu sânge, în timp ce cele
stângi sunt golite de sânge, ceea ce defineşte „inima asfixică”.
-peteşii asfixice – vizibile pe pleure, pericard, peritoneu, şi se pot prezenta
sub 2 forme: punctiforme şi bine delimitate, datorită extravazării eritrocitelor
din vasele capilare sau mai mari, numite Paltauf şi Tardieu, consecinţa rupturii
vaselor capilare.
-emfizemul asfixic pulmonar – când plămânii apar măriţi de volum datorită
acumulării unei cantităţi crescute de aer care nu mai poate fi eliminat; uneori se
poate asocia şi edemul pulmonar, ceea ce face ca pe secţiunea pulmonului să
apară o spumă roşietică.
-stază generalizată – ceea ce face ca organele interne să capete o coloraţie
intensă violacee.
19) Leziuni traumatice produse prin comprimarea gâtului (spânzurarea,
ștrangularea și sugrumarea)
=SPÂNZURAREA=
Definiţie : asfixie mecanică produsă prin comprimarea gâtului cu ajutorul
unui laţ, acţionat de greutatea propriului corp.
Spânzurarea, în funcţie de poziţia corpului faţă de sol, de poziţia nodului, poate
fi:
- completă , când corpul nu are contact cu solul;
- incompletă, când corpul, prin diferitele părţi ale lui, are contact cu solul;
- tipică, când nodul este situat la ceafă;
- atipică, când nodul este situat în oricare altă parte a gâtului.
Pe lângă forma obişnuită de spânzurare, în unele situaţii, în special în cadrul
execuţiilor sunt descrise forme particulare de spânzurare: prin aruncarea în gol
de la înălţime, prin ataşarea unor greutăţi de corpul victimei.
Tanatogeneza în cazul spânzurării poate fi explicată prin 4 mecanisme:
- mecanismul mecanic sau asfixic – prin care se împiedică pătrunderea aerului
în plămâni, prin comprimarea căilor respiratorii ( pentru compresia traheii sunt
necesare circa 15 kg);
- mecanismul vascular sau hemodinamic – prin care vasele de la baza gâtului
sunt comprimate şi implicit fluxul de sânge spre creier. 2 kg sunt necesare
pentru blocarea venelor jugulare, 3,5 kg pentru carotide şi circa 16 – 25 kg
pentru arterele vertebrale;
- mecanismul neuroreflex – determinat de comprimarea brutală a sinusului
carotidian, formaţiune reflexogenă situată la baza gâtului, cu oprirea instantanee
a inimii;
- mecanismul medular – care apare în cadrul execuţiilor când are loc alungirea
brutală sau elongarea măduvei spinării, uneori cu secţiune medulară, aşa –
numita „fractura spânzuraţilor” urmată de încetarea concomitentă a activităţii
centrilor nervoşi medulari ai inimii şi respiraţiei.
În funcţie de predominanţa unuia sau altuia dintre mecanismele menţionate, se
pot întâlni:
- spânzuraţi „albi”, când predomină mecanismul neuroreflex; apare mai ales
atunci când nodul este situat la ceafă;
- spânzuraţi „albaştri”, când intervine mecanismul mecanic/vascular; apare
frecvent în situaţia în care nodul este situat lateral sau anterior.
Moartea survine într-un interval de timp variabil, în funcţie de mecanismul
tanatogenerator, mergând până la 30 de min.; când nodul este situat anterior,
moartea se instalează mai târziu. Deoarece conştienţa se pierde rapid, uneori
instantaneu alteori în aproximativ 20 secunde, orice eventuală încercare de
autosalvare este exclusă.

Modificările specifice spânzurării sunt:

1. şanţul de spânzurare – depresiune pergamentată, situată circular în 1/3
superioară a gâtului, cu traiect oblic ascendent către regiunea nodului, de
adâncime neuniformă; este mai adânc şi este întrerupt în partea opusă nodului;
2. dunga echimotică – care este continuă sau discontinuă, situată de-a lungul
marginii superioară a şanţului, formată prin hemoragia punctiformă din
straturile superficiale ale pielii.
3. „linia argintie” pe faţa internă a tegumentului sub şanţ, datorită comprimării
ţesutului adipos subcutanat.
4. infiltrate sanguine adiacente şanţului, în muşchiul sternocleidomastoidian (
semnul Walcher).
5. fracturi ale laringelui şi/sau osului hioid.
6. fracturi/luxaţii ale coloanei vertebrale.
7. plesnituri transversale ale stratului intern al carotidei ( semnul Amussat).
În unele situaţii, examinarea medico – legală poate evidenţia o serie de leziuni
traumatice elementare care, de obicei, sunt consecinţa lovirii corpului de
obiectele din jur în perioada convulsivă.
Rămân în istoria medicinii legale române, studiile privind spânzurarea realizate
de către profesorul Nicolae Minovici, care în aceste studii privind
autospânzurarea, a descris halucinaţii vizuale şi auditive, durere locală şi
excitaţie sexuală. Obiectiv, după pierderea cunoştinţei şi după o perioadă de
linişte ce durează aproximativ 30 de secunde apar convulsii generalizate,
protruzia limbii, hipersalivaţie, erecţie, ejaculare şi relaxare sfincteriană.
Problemele medico – legale pe care expertiza trebuie să le rezolve sunt, în
primul rând, stabilirea faptului dacă este sau nu vorba de o moarte prin asfixie.
Diagnosticul de moarte prin asfixie se pune pe baza semnelor generale
anatomo- patologice ale asfixiilor. În al doilea rând trebui stabilită forma de
asfixie şi agentul producător. Un element important ce se cere precizat în cadrul
expertizei este stabilirea caracterului vital al şanţului de spânzurare, având în
vedere posibilitatea disimulării unei crime prin spânzurare. În această privinţă
se va cerceta infiltraţia cu sânge a ţesuturilor moi de la nivelul gâtului.
Deoarece, în mod frecvent, echipa de cercetare care se deplasează la faţa
locului, găseşte cadavrul nesuspendat, lividităţile cadaverice au o repartiţie
necaracteristică. În mod normal lividităţile se găsesc la nivelul membrelor
inferioare şi la extremităţile membrelor superioare.
- ŞTRANGULAREA-
Este o formă de asfixie mecanică care se realizează prin compresiunea gâtului
cu ajutorul unui laţ ce se strânge progresiv, acţionat de o formă din afară.
Tanatogeneza poate fi explicată prin aceleaşi mecanisme descrise la spânzurare,
cu menţiunea că mecanismul neuroreflex nu este implicat în producerea
decesului.
Modificări specifice strangulării:
- şanţul de strangulare – apare ca o depresiune pergamentată, situată circular în
1/3 medie sau inferioară a gâtului, are traiect orizontal, adâncimea este uniformă
şi este complet (şanţul poate fi incomplet în măsura în care între laţ şi gât se
interpun diferite obiecte, cămaşă, fular sau chiar mâna victimei).
- leziunile traumatice decelate la autopsie sunt mai evidente după secţionarea
pielii gâtului;
- mult mai frecvent decât în cazul spânzurării, în strangulare vor apărea leziuni
traumatice de apărare, deoarece victima opune rezistenţă; atunci,însă, când cel
agresat este în stare de inconştienţă sau paralizat aceste leziuni de apărare vor
lipsi.
- stigmatele externe ale unei asfixii mecanice sunt mai evidente. Circumstanţe
de producere:
- omucidere, în marea majoritate a cazurilor.
- accidente, cazul celebrei dansatoare Isadora Duncan considerată creatoarea
dansului modern (balerina americancă de origine irlandeză ) a decedat prin
strangulare accidentală.
- sinucidere, foarte rar, dar posibil, însă îţi trebuie o voinţă e fier. Tracţiunea
asupra laţului poate fi exercitată în mod direct, fie cu mâna fie cu piciorul sau
indirect, prin intermediul unui dispozitiv, un lemn sau o vergea, trecute prin cele
2 capete ale cordonului şi răsucite astfel încât să realizeze comprimarea gâtului.
-SUGRUMAREA-
Este o formă de asfixie mecanică ce se realizează prin comprimarea gâtului cu
ajutorul mâinilor.
Comprimarea se poate realiza prin aplicarea directă a mânii pe tegumentul
victimei sau prin intermediul unor obiecte moi. Destul de frecvent sugrumarea
este precedată de o acţiune prin care făptuitorul urmăreşte să provoace victimei
alterarea stării de conştienţă. Sugrumarea poate fi produsă cu ajutorul unei
singure mâini sau cu ambele, având direcţie dinspre anterior spre posterior sau
invers. .
Tanatogeneza poate fi explicată prin apariţia mecanismului neuroreflex şi a
celui hemodinamic, mai rar cel mecanic de comprimare a căilor respiratorii
superioare.
Modificările specifice sugrumării sunt reprezentate de:
- leziuni traumatice elementare la nivelul gâtului, reprezentate de echimoze,
ovalar – alungite, determinate de degete, şi /sau excoriaţii semilunare produse
de unghii,. În cazul în care comprimarea s-a produs prin intermediul unor
obiecte moi şi decesul s-a produs rapid, aceste leziuni traumatice pot lipsi.
- frecvent se poate constata amprenta arcadelor dentare pe limbă.
- spumă sanguinolentă la nivelul orificiilor respiratorii şi în căile respiratorii.
- leziuni traumatice de apărare, când victima este conştientă. Circumstanţe de
producere:
- omucidere, cel mai frecvent.
Sinuciderea nu este posibilă, deoarece, după pierderea stării de
conştienţă, are loc relaxarea musculară, iar mâinile nu vor mai putea realiza
compresia, astfel încât respiraţia se reia automat, prin mecanismul reflex
declanşat de hipoxie – hipercapnie.
20) Submersia (înecul)
Formă de asfixie mecanică ce se realizează prin obstrucţia căilor respiratorii-
alveolelor pulmonare cu lichide ce înlocuiesc aerul respirat.
Tanatogeneza în înec (submersie) se realizează prin următoarele mecanisme:
- mecanismul mecanic – anoxic , determinat de lichidele care blochează CRS
- mecanismul neuro - reflex, exprimat prin spasmul laringian, care poate apare
în mod reflex la contactul apei cu faringo – laringele sau prin mecanismul de
hidrocuţie sau sincopa termo – diferenţială sau reflexul de plonjon ce poate
apărea la contactul brusc al corpului încins cu apa rece.
- mecanismul hemodinamic, diferit în funcţie de tipul apei în care se produce
submersia:
o În apă dulce (deces în aproximativ 4 minute), apa din alveolele pulmonare
trece în vasele de sânge aflate în vecinătate (capilarele pulmonare), realizând
hipervolemie cu hemodiluţie, rezultând distrugerea hematiilor şi eliberarea de
ioni de K(potasiu), responsabil de apariţia fibrilaţiei ventriculare şi implicit a
stopului cardiac iresuscitabil;
o În apa sărată (deces în aproximativ 8 minute), se creează o hiperconcentraţie
în alveolele pulmonare, ceea ce va determina ieşirea lichidului din sânge, cu
apariţia edemului pulmonar.
- mecanismul hipotermic, cu apariţia şocului hipotermic atunci când corpul
rămâne în apă rece timp îndelungat.

Fazele înecului:
- faza preasfixică sau de apnee voluntară , are loc oprirea reflexă a
respiraţiei, care durează până când concentraţia de CO2 din sânge creşte
suficient de mult pentru a declanşa automat mişcările respiratorii. Apa pătrunsă
pe căile respiratorii declanşează reflexul de apărare, de încercare de eliminare a
lichidului, manifestat prin dispneea expiratorie.
- faza convulsivă se caracterizează prin pierderea stării de conştienţă
(aproximativ 1 minut) şi apariţia convulsiilor.
- faza de comă, cu respiraţii ample, terminale, acum se înghite şi se aspiră apă,
şi instalarea progresivă a asfixiei.
Ulterior, cadavrul cade la fundul apei. Ridicarea la suprafaţă este determinată de
apariţia gazelor de putrefacţie (vara după 2 – 3 zile)
Datorită contactului prelungit cu apa, pe corpul victimei apar modificări
specifice:
- pielea de găină, apare după aproximativ 3 – 4 ore de la înec şi este consecinţa
contracţiei mm. erectori ai firului de păr.
- Macerarea pielii, care constă în albirea, întărirea, încreţirea şi detaşarea
tegumentului, iniţial palmo – plantar, apoi generalizat.
- Mănuşa morţii (epiderm şi unghii) , la aproximativ 30 de zile.
- Căderea părului, începe în aproximativ 10 zile şi devine manifestă la 20 zile.
- Adipoceara debutează după detaşarea epidermului, în urma reacţiei ţesutului
adipos cu sărurile din apă: vara apare după aproximativ 1 – 2 luni iar iarna
după2–3luni.
- Putrefacţia începe în aproximativ 48 ore.
Din punct de vedere anatomo-patologic, în înecare se constată o serie de aspecte
caracteristice care atestă faptul că decesul s-a produs prin acest mecanism.
Apare astfel, creşterea fluidităţii sângelui (în înecul în apă dulce), prezenţa la
nivelul gurii şi nasului a „ciupercii înecatului”, produsă prin frecarea
amestecului de apă cu aer de peretele CRS.
De asemenea apare şi emfizemul hidro - aeric, când plămânii apar voluminoşi,
grei, iar pe seroasa pleurală apar peteşii Paltauf mari, albăstrui, produse prin
rupturi ale pereţilor alveolari şi capilari.
La autopsie, vom constata apă în stomac, în special în porţiunea iniţială a
intestinului subţire, numită duoden, precum şi stază viscerală (sânge în cantitate
mare în organele viscerale).
Expertiza medico – legală în înecare va trebui să precizeze cauza morţii pe baza
examenelor anatomopatologice de laborator. Trebuie avută în vedere
posibilitatea unei morţi subite în apă, caz în care lipsesc semnele de înecare.
Diagnosticul de laborator se bazează pe studiul planctonului acvatic (alge,
diatomee) ce poate fi găsit în interiorul alveolelor pulmonare atunci când
decesul s-a produs datorită înecării.
21) Leziuni traumatice produse prin temperaturi crescute
Organismul uman este mult mai puţin adaptat la temperaturile înalte decât cele
scăzute şi reacţionează mult mai zgomotos la aceste temperaturi. În privinţa
modificărilor locale, leziunile apărute poartă numele de arsuri când sunt produse
prin flacără, metale încălzite, gaze fierbinţi sau raze solare şi opăriri când sunt
produse prin lichide fierbinţi sau aburi.
Arsura de gradul I – se caracterizează prin hiperemie, tumefiere şi durere locală.
După un timp, roşeaţa şi tumefierea dispare, persistă un timp o culoare roşie
închisă, apoi urmează descuamarea epidermului
Arsura de gradul II – se caracterizează prin inflamaţie cu apariţia de bule
(flictene) cu lichid transparent, rareori tulbure.
Arsura de gradul III – se caracterizează prin necroză tisulară ce constituie un
teren favorabil pentru apariţia infecţiilor. Vindecarea se face prin apariţia de
cicatrici retractile, dureroase, cu limitarea mişcărilor dacă sunt localizate la
nivelul plicilor.
Arsura de gradul IV – se caracterizează prin apariţia carbonizărilor. Acest grad
de arsura apare doar la cadavru.
 Moartea prin arsuri se poate produce fie rapid datorită şocului iniţiat de
excitarea intensă a terminaţiilor senzitive din piele, fie, mai târziu, datorită
şocului postcombustional. Arsurile se pot complica cu infecţii locale sau
generale. Dintre complicaţiile cele mai frecvente amintim bronhopneumonia şi
nefrita, complicaţii care pot determina şi ele moartea.
În ceea ce priveşte acţiunea temperaturilor înalte asupra organismului, ele
produc supraîncălzirea corpului. Supraîncălzirea corpului poate apărea vara în
caz de caniculă sau în orice alt mediu industrial. În aceste cazuri temperatura
corpului creşte, apar transpiraţii puternice, roşirea feţei, iar la o temperatură de
44 – 45 0 C survine moartea prin paralizia centrilor nervoşi.
Examenul cadavrelor cu arsuri este important şi pentru a stabili dacă aceste
arsuri au caracter vital sau post-mortem, pentru a diagnostica corect cauza
morţii. Sunt situaţii de disimulare a morţii prin incendierea cadavrului. În cazul
decesului prin arsuri diagnosticul pozitiv este dat de examenul microscopic al
flictenelor, de prezenţa arsurilor la nivelul gurii, faringelui, precum şi, cel mai
important semn, prezenţa de carboxihemoglobină în sânge în concentraţie
ridicată.

22) Leziuni traumatice produse prin temperaturi scăzute

Moartea prin temperaturi scăzute este în general accidentală, dar condiţiile
suspecte în care se găsesc cadavrele precum şi lipsa de leziuni caracteristice
impun o anchetă şi o expertiză medico – legală amănunţită. Acţiunea locală a
frigului se caracterizează prin apariţia de leziuni traumatice numite degerături,
care prezintă 4 grade:
- gradul I - se caracterizează prin apariţia de tulburări circulatorii, care se traduc
prin vasoconstricţie, pielea devenind palidă, sângele se acumulează în viscere,
dar rapid după aceea apare vasodilataţia paralitică care dă o culoare albăstruie
pielii. Concomitent apare o durere puternică şi sensibilitatea pielii dispare.
- gradul II - se caracterizează prin inflamaţie, flictene pline cu exudat
sanguinolent inflamator. Flictenele se sparg uşor, lăsând la vedere ulceraţii greu
vindecabile.
- gradul III - se caracterizează prin necroza pielii şi ţesutului subcutanat.
- gradul IV - necroza se întinde în profunzime, până la oase, complicată frecvent
cu infecţii secundare.
La cadavru degerăturile de gradul I nu persistă; flictenele şi necrozele se
păstrează mai bine. Flictenele sunt mici, se sparg uşor şi sunt pline cu un lichid
roşiatic tulbure, spre deosebire de cele din arsuri, unde veziculele sunt mai mari,
mai greu de spart şi conţin lichid transparent deschis, rareori tulbure, dar
niciodată sanguinolent.
Sub acţiunea frigului este tulburată termoreglarea (mecanism care menţine
temperatura organismului constantă) în sens negativ, iar temperatura corpului
începe să scadă. La 34 – 34 0 C apare o stare de slăbiciune şi oboseală. Dacă
temperatura îşi menţine tendinţa de scădere apar ameţeli, somnolenţă. Funcţiile
vitale se diminuează treptat, iar la o temperatură a corpului de 25 0C se
instalează moartea.
Aşadar, moartea nu se instalează prin îngheţare propriu – zisă ci printr-o răcire
a corpului. Frigul produce o serie de tulburări metabolice ce au repercusiuni
asupra sistemului nervos central. Principala tulburare metabolică este inhibarea
sau blocarea proceselor chimice de asimilare a oxigenului la nivel tisular. Ori,
sistemul nervos, extrem de sensibil la lipsa de oxigen, va avea cel mai mult de
suferit.
Expertiza medico – legală a morţii prin frig se face după dezgheţarea cadavrelor
în încăperi răcoroase, căci leziunile anatomopatologice se modifică la o
dezgheţare rapidă. După dezgheţare, autoliza şi putrefacţia avansează foarte
rapid.
Caracteristic examenului intern este coloraţia violaceu închisă a organelor,
datorită CO2 neutilizat la nivel tisular în urma inhibării la frig a enzimelor
respiratorii, şi apariţia la nivelul mucoasei gastrice a petele Vişnievschi, mici
sufuziuni sanguine în stratul superficial al mucoasei gastrice.
Diagnosticul pozitiv de moarte prin frig se pune având în vedere următorii
parametri:
- aspectul roşu deschis al lividităţilor;
- sânge roz deschis şi lichid în cord;
- sufuziuni sanguine pe mucoasa gastrică;
- examenul toxicologic pentru stabilirea alcoolemiei;
- excluderea morţii subite sau morţii violente.

23) Leziuni produse prin acțiunea curentului electric

Electricitatea poate fi industrială şi atmosferică.
Electricitatea atmosferică: - trăsnetul este o descărcare electrică între 2 nori cu
sarcini opuse sau între nor şi pământ. El are o forţă mecanică şi una termică.
Cantitatea de electricitate este foarte mare.
Pe piele trăsnetul lasă urme sub formă de arsuri superficiale, de obicei de gradul
I şi II, numite figuri de trăsnet (fulguride sau arborizaţii), având formă de
ramificaţii, care însă pălesc rapid după moarte (cam 24 ore) şi dispar. La cei
rămaşi în viaţă aceste figurine persistă câteva zile.
Pentru expertiză este important examenul hainelor şi a celorlalte obiecte de pe
corp. Îmbrăcămintea poate fi ruptă, arsă, dar caracteristice sunt găurile de pe
talpa încălţămintei. Stabilirea morţii prin trăsnet se face prin coroborarea datelor
examenul extern cu circumstanţele în care a fost găsit: pe câmp, după furtună, în
preajma unor pomi carbonizaţi.
Electricitatea industrială: - acţiunea curentului electric este condiţionată de o
serie de factori:
tensiunea (voltajul) – are importanţă deoarece curenţii ce depăşesc 350 – 400
V sunt mortali; curenţii de 1000 V nu produc moartea întotdeauna dacă nu are o
intensitate suficientă.
intensitatea (amperajul) – măsoară cantitatea de electricitate ce pătrunde în
organism. Un curent electric cu o intensitate mai mare de 80 – 100 mAS este
considerat periculos;
rezistenţa organismului;
frecvenţa curentului;
durata de acţiune;
suprafaţa şi intensitatea contactului;
traiectul curentului – în organism curentul alege traseu format din ţesuturile
care au rezistenţa cea mai mică. Acţiunea este mai periculoasă atunci când
interesează inima sau sistemul nervos.
Tanatogeneza prezintă 3 mecanisme:
- trecerea curentului prin cord produce fibrilaţie ventriculară;
- trecerea curentului prin torace şi abdomen determină paralizia respiratorie prin
contractură tetanică a muşchilor intercostali şi diafragm;
- trecerea curentului electric prin cap şi gât determină paralizia centrilor cardiac
şi respirator.
Semnele externe sau interne ale electrotraumatismelor sunt reprezentate de
următoarele leziuni:
- marca electrică – apare sub forma unei depresiuni a pielii, albe cenuşie sau
galbenă, rotundă sau ovalară. Este dură şi apare în general la curenţi de mică
intensitate;
- arsura electrică – este localizată şi cu întindere mică; nu există hemoragii şi se
observă toate gradele arsurilor, inclusiv carbonizarea şi topirea oaselor.
Flictenele sunt bine delimitate şi fără reacţie inflamatorie în jur;
- metalizarea pielii – constă în impregnarea pielii la locul de contact cu particule
de metal din conducătorul electric;
- edemul electrogen – apare la locul de contact sau distanţă;
- necroze cutanate sau subcutanate.
La examenul intern vom găsi semnele de moarte prin asfixie. Expertiza
medico – legală în cazurile de electrocuţii se va face în prezenţa unui expert
tehnic. Circumstanţele de producere a electrocuţiilor sunt în majoritatea
cazurilor accidentale, dar apar uneori şi sinucideri şi rareori omucideri.

24) Boala de cheson

Boala de cheson cunoscută şi sub numele de „embolia de
ridicare/ascensionare”, sau boala de decompresiune, ce poate apărea atunci când
scufundătorul se ridică brusc la suprafaţa apei, datorită faptului că, pe măsură ce
scade presiunea, azotul revine din starea lichidă în cea gazoasă urmând a fi
eliminat pe cale respiratorie; dacă ascensionarea este prea rapidă, depăşindu-se
capacitatea de epurare a plămânului, azotul nu mai poate fi îndepărtat în
totalitate şi va determina embolia gazoasă, care atunci când interesează creierul,
inima, plămânii, apare decesul.
Manifestările apar,la scurt timp de la ieşirea din apă şi constau în: prurit,
emfizem subcutanat, modificări de culoare tegumentară (piele marmorată,
uneori cu echimoze), dureri articulare sau dentare, stare de epuizare fizică,
diverse tulburări neurologice.
Emboliile gazoase cu azot pot fi evitate prin ascensionare lentă, în trepte.
25) Toxic, toxicitate, intoxicație, căi de pătrundere a substanțelor toxice în
organism
Toxicul reprezintă orice substanţă care, introdusă în organism în cantităţi
relativ reduse, provoacă alterări funcţionale sau lezionale , determinând o stare
patologică numită intoxicaţie.
Toxicitatea reprezintă ansamblul modificărilor fizico – patologice care rezultă
din interacţiunea dintre toxic şi mediu. Deci toxicitatea este condiţionată atât de
proprietăţile toxicului cât şi de reactivitatea organismului. Toxicul intervine în
această interacţiune prin structura chimică, prin proprietăţi fizico – chimice, prin
viteză şi calea de pătrundere. Reactivitatea organismului este condiţionată de
specie, vârstă, sex, terenul patologic care are o mare importanţă, şi greutatea
corporală.
Soarta toxicelor în organism (căile de pătrundere, modul de distribuţie,
acumularea, metabolizarea, felul şi ritmul de eliminare) trebuie cunoscută căci
poate lămuri evoluţia unei intoxicaţii, simptomele clinice, leziunile şi pot da
indicaţii asupra tratamentului de aplicat.

Cai de patrundere a substantelor in organism:

Pătrunderea în organism are loc pe mai multe căi, acestea influenţând viteza
şi cantitatea absorbită:
-calea respiratorie – este cea mai periculoasă cale de pătrundere, datorită
faptului că, toxicul se absoarbe nemodificat, direct şi imediat în circulaţie,
ocolind bariera detoxifiantă hepatică;
- calea digestivă – cea mai frecventă cale de pătrundere, începe cu absorbţia
toxicului la nivelul mucoasei bucale, continuă cu mucoasa gastrică şi a
intestinului subţire. Toxicul trecut în circulaţie va fi dirijat prin vena portă spre
ficat unde va fi supus procesului de detoxificare;
- calea cutanată – pătrund toxicele liposolubile, care au proprietatea de a se
dizolva în grăsimile din structura pielii:
- calea parenterală – este reprezentată de calea intravenoasă, intramusculară,
subcutanată; - calea transplacentară - toxicele (opiacee) trec prin placentă,
cordon ombilical la făt;
- calea conjunctivală – toxice cu absorbţie oculară
26) toxicele methomogoblinizante
Sunt substanţe care provoacă fie o oxidare directă (cloraţi, permanganatul,
cromatul, fericianura), fie substanţe reducătoare (derivaţi aminaţi, nitriţi,
nitroderivaţi,anilina).
Caracteristic intoxicaţiei cu substanţe methemoglobinizante este oxidarea
ireversibila a Fe2+ (bivalent) in Fe3+ (trivalent) cu formare de MetHb
(methemoglobină). Specific acestei intoxicaţii este coloraţia cafenie – roşcată a
sângelui şi uneori a lividităţilor cadaverice. Apar frecvent in industria
alimentară, abatoare, unde nitriţii sunt folosiţi frecvent pentru a induce o culoare
roz a cărnurilor şi mezelurilor, sau accidentală prin confuzia cu sarea.
Este o asfixie de transport.
Tratamentul constă în spălături gastrice, O2 sub presiune. În cazuri grave se
practică perfuzarea în doze mici de nitrit de sodiu sau albastru de metil.
27) intoxicația cu monoxid de carbon
Este un gaz incolor, indoor, foarte difuzabil. Apare intr-o atmosferă cu un
conţinut insuficient de oxigen: sobe cu tiraj insuficient, gaze de eşapament.
Mecanismul tanatogenerator : CO pătruns în organism pe cale
respiratorie,ajunge în sânge prin intermediul membranei alveolo – capilare, se
fixează pe Hb din eritrocit., formând CoHb (carboxihemoglobină) care nu
permite transportul oxigenului în sânge, deci apare o asfixie mecanica de
transport. Simptomele clinice variază în funcţie de concentraţia de CO, ele
mergând de la cefalee, astenie musculară, greţuri, vărsături până la comă,
convulsii şi moarte.
La necropsie se vor constata lividităţi cadaverice roşii aprinse, sângele şi
organele de asemenea roşii datorită conţinutului ridicat de carboxihemoglobină.
Mai apar mici sufuziuni ale mucoasei digestive, subpleural, în muşchiul cardiac
şi în creier.
In sânge se găseşte CoHb care este principala reacţie vitală în cadrul
intoxicaţiilor cu CO.
Moartea se produce prin inhibiţia centrilor cardio-respiratorii sau asfixie
mecanică.
28) intoxicația Intoxicaţia cu monoxid de carbon.
29) Intoxicaţia cu alcool etilic.
Una dintre cele mai frecvente intoxicaţii acute, având numeroase implicaţii în
medicina legală ca urmare a actelor agresive, antisociale, accidentelor şi
morţilor violente ce survin în cursul intoxicaţiei.
Pătrunderea în organism se face pe cale digestivă (cel mai frecvent) sau
respiratorie (vapori de alcool). Etanolul se absoarbe 20% in stomac, restul de
80% in porţiunea iniţială a intestinului subţire (duoden). Daca stomacul este
plin, absorbţia este mai lenta, alcoolemia maxima fiind atinsă la 2 ore, iar pe
stomacul gol alcoolemia maximă este atinsă la 30 – 60 minute.
Evoluţia alcoolemiei este reprezentată de următorul grafic:
- iniţial, în faza de absorbţie, alcoolemia creste liniar;
- după intrarea in funcţiune a mecanismelor de metabolizare si eliminare, curba
alcoolemiei prezintă un platou;
- după încetarea absorbţiei, alcoolemia scade progresiv.
In faza ascendentă a alcoolemiei, concentraţia alcoolului in sângele arterial este
mai mare decât in sângele venos.
Metabolizare:
- 95% se metabolizează in ficat, sub acţiunea diferitelor enzime( cea mai
importanta este alcooldehidrogenaza), cu formarea de aldehida acetica, acid
acetic, CO2 si apa.
- 5% se elimina prin urina , nemodificat, respiraţie, transpiraţie, saliva, lapte.
- alcooluria este mai mica decât alcoolemia in faza de absorbţie si invers in faza
descendenta sau faza de eliminare.
- viteza medie de metabolizare este 0,15g/l/ora, viteză care este constantă.
Intoxicaţia cu alcool defineşte beţia acuta, care prezintă mai multe faze:
a) faza de euforie: corespunde unei alcoolemii de sub 1g/1000ml, sunt afectate
funcţiile intelectuale, reflexele, coordonarea motorie.
b) faza medico-legala: 1 -3 g/1000ml., tulburările neurologice sunt evidente.
c) faza comatoasa: peste 3g/1000ml, se manifestă prin anestezie periferica,
narcoza profunda, hipotermie.
d) decesul se produce la 4-7 g/l prin : inhibiţie cardio-respiratorie
centrala, aspirarea conţinutului gastric, refrigeraţie, hipoglicemie.
Decesul la consumatorii cronici se realizează prin cardiomiopatie etilica, ciroza
hepatică, pancreatită necrotico – hemoragică, hipotermie şi asfixie mecanică
prin aspiraţia conţinutului gastric.
30) Intoxicația cu acid cianhidric.
HCN este un lichid incolor, volatil, cu miros caracteristic de migdale amare.
Este folosit ca insecticid si rodenticid.
Sărurile de HCN pot fi simple ca cianura de K sau Na, şi complexe ca
fericianura de K. Săruri de HCN se găsesc şi în sâmburii de migdale amare,
sâmburi de cireşe sau piersici, care sub acţiunea HCL din stomac pot elibera
HCN producând intoxicaţii.
Toxicul acţionează asupra enzimelor din lanţul respirator celular iar moartea se
produce prin paralizia bulbara la câteva zeci de secunde de la intoxicaţie.
La necropsie lividităţile sunt de culoare roşie, rigiditatea este intensă şi precoce
iar conţinutul gastric are miros de migdale amare (caracteristic acestui tip de
intoxicaţie).
31) Intoxicația cu barbiturice
Sunt utilizate ca sedative, hipnotice si narcotice. Din punct de vedere juridic
intoxicaţia cu barbiturice poate fi : sinucidere (cele mai frecvente, in special la
femei, deoarece barbituricele produc moartea uşor fără dureri), accidentale, iar
omuciderile sunt foarte rare.
Calea de pătrundere – poate fi digestiva sau parenterala (i.v.).
Metabolizarea barbituricelor se face la nivel hepatic, ceea ce duce la creşterea
metabolizării altor substanţe sau medicamente, cum ar fi alcoolul, deci
metabolizarea alcoolului este întârziata de acţiunea barbituricelor.
Barbituricele acţionează la nivelul SNC, deprimând toate funcţiile acestuia.
Caracteristic pentru intoxicaţia cu barbiturice este acea stare asemănătoare cu
beţia alcoolică, numita beţia barbiturica, caracterizata prin : incoerenţă, mers
ebrios ( ca de beţiv),uneori vărsături, ameţeli, somnolenţă. Coma barbiturică
este liniştită, lentă, putând dura 7-8 zile, după care vindecarea are loc fără
sechele.
Tanatogeneza: moartea se produce prin inhibiţia acuta a centrilor cardio-
respiratori, asfixie mecanica prin aspirarea vomei, iar după câteva zile de comă
– prin pneumonia de decubit.
32) Expertiza medico-legală în pruncucidere
Expertiza medico-legală în pruncucidere
 Pruncuciderea este definită în legislaţie (art. 177 C.P.) ca fiind: „Uciderea
copilului nou – născut, săvârşită imediat după naştere, de către mamă, aflată
într-o stare de tulburare pricinuită de naştere”. Din textul de lege rezultă că
infracţiunea trebuie sa cuprindă următoarele aspecte juridice: - uciderea
pruncului în omisiune sau comisiune;
- uciderea să se execute asupra copilului nou – născut;
- uciderea să fie făcută imediat după naştere;
- uciderea să fie făcută de către mamă; - mama să prezinte o tulburare legată de
actul naşterii, tulburare care să nu ducă la abolirea sau diminuarea
discernământului.
Expertiza medico – legală în pruncucidere vizează următoarele etape:
- examenul cadavrului nou – născutului;
- examenul femei suspectate de pruncucidere;
- examenul locului faptei.
Examenul cadavrului nou – născutului trebuie să stabilească următoarele
aspecte:
1. starea de nou – născut se stabileşte prin cercetarea anumitor particularităţi
morfologice ale acestuia şi anume: lungimea (49 – 55 la fetiţe şi 50 - 54 la
băieţei), greutatea ( 2900 – 3200 g. fetiţe şi 3000 – 3500 g. băieţeii), cordonul
ombilical între 50 – 60 cm, turgescent şi lucios,urme de sânge şi grăsime pe
corp, testiculele coborâte în scrot, în intestinul terminal se găseşte meconiu.
2. vârsta intrauterină se poate calcula în funcţie de lungimea fătului când se
foloseşte formula Dervieux, lungimea x 5.6 = vârsta în zile sau formula Haase,
când lungimea este peste 25 cm se împarte la 5, iar când este sub 25 cm se
extrage rădăcina pătrată, obţinându-se vârsta în luni lunare ( luna lunară are 4
săptămâni sau 28 zile).
3. viabilitatea fătului reprezintă capacitatea fătului de a se adapta la condiţiile
extrauterine şi posibilitatea de a trăi autonom în condiţiile noi de mediu. Se
consideră că un făt este viabil numai dacă a depăşit 38 cm. lungime şi 1500 g
greutate. Alături de aceşti parametri, viabilitatea este condiţionată de
malformaţiile congenitale incompatibile cu viaţa, afecţiuni pulmonare
contractate intrauterin sau aspirat amniotic masiv în timpul naşterii.
4. dovezi de instalare a vieţii extrauterine – dovedirea faptului că fătul s-a
născut viu este elementul cheie în acest tip de expertiză. Criteriul cel mai
important de stabilire a acestor dovezi este respiraţia pulmonară, cu modificările
macro şi microscopice caracteristice pulmonului. Dacă fătul a respirat, plămânul
este expansionat, umple cavităţile toracice, are culoare roz. La palpare
consistenţa este elastică. Examinarea trebuie completată cu docimazia
hidrostatică. Într-un vas cu apă se scufundă întreaga piesă buco – cervico –
toracică. Dacă piesa pluteşte, înseamnă că fătul s-a născut viu. În etapa
următoare a docimaziei, se recoltează fragmente mici de pulmon, din fiecare
pulmon câte 4 fragmente, care la rândul lor se scufundă într-un vas cu apă.
Fragmentele vor pluti sau vor cădea la fundul vasului. În raport cu aceste
aspecte se poate vorbi de plămân respirat sau nerespirat.
5. durata vieţii extrauterine este un element important în încadrarea juridică a
faptei (pruncucidere sau omucidere). Aspectul fătului imediat după naştere se
recunoaşte după modificările tegumentelor. Aspectul cordonului trece prin
diferite etape, imediat după naştere este gelatinos şi turgescent. După 24 ore
apare o linie de demarcaţie la locul de implantare al cordonului. Mumificarea
cordonului se face la 7 zile de la naştere, rămânând bontul ombilical.
6. aprecierea îngrijirilor acordate după naştere – nou – născutul, imediat după
naştere are nevoie de îngrijiri speciale. La necropsie se examinează cu atenţie
tegumentele pentru a constata dacă fătul a fost spălat, cordonul ombilical
secţionat şi ligaturat sau rupt, dacă orificiile şi căile respiratorii au fost
dezobstruate. Lipsa alimentelor în stomac dovedesc omisiunea mamei de a
alimenta copilul.
7. cauza morţii fătului se poate produce în toate etapele naşterii. Moartea
intrauterină poate fi determinată de afecţiuni genetice ale fătului, afecţiuni ale
mamei sau placentei. În timpul naşterii decesul fătului se poate produce având
drept cauze obstetricale, cea mai frecventă cauză. Leziunile pot apărea în
momentul traversării filierei pelvigenitale sau prin manevre obstetricale,
expulzie precipitată. După naştere decesul poate fi patologic sau violent.
Cauzele patologice sunt malformaţii congenitale incompatibile cu viaţa, boli
hematologice, pneumonia intrauterină, aspirat masiv amniotic. Cauzele violente
sunt multiple: asfixii mecanice, traumatisme cranio – cerebrale, refrigeraţia,etc.
Altă cauză este decesul prin omisiune; mama „uită” să – şi alimenteze nou –
născutul.
Examenul mamei constă în stabilirea semnelor de naştere recentă, examenul
psihic şi psihologic. Starea de tulburare determinată de naştere se poate stabili
cu atât mai exact cu cât acest examen se face mai aproape de momentul naşterii.
Comportamentul femeii va putea fi apreciat prin cercetarea cu atenţie a
antecedentelor patologice, evoluţia sarcinii, constituţiei somato – psihice,
condiţiile în care a avut loc naşterea.
Examenul locului unde s-a produs naşterea – în locul respectiv se vor găsi
placenta, urme de sânge, diferite obiecte utilizate la naştere (rufe, cârpe),
necesare identificării.
33)Avortul
În CP prevederile art. 201 – întreruperea cursului sarcinii.
Alin. 1 - întreruperea cursului sarcinii săvârșită în vreuna dintre următoarele
împrejurări:
o în afara instituţiilor medicale sau cabinete medicale autorizate în acest scop;
o de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate obstretică –
ginecologie precum și dreptul de liberă practică în această specialitate;
o dacă vârsta sarcinii a depăşit 14 săptămâni, se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la un 3 ani sau cu amendă și interzicerea executării unor drepturi ;
Alin. 2 - întreruperea cursului sarcinii, săvârşită în orice condiţii, fără
consimţământul femeii însărcinate, se pedepseşte cu închisoare strictă de la 2 la
7 ani şi interzicerea unor drepturi.
Alin. 3 - dacă prin faptele prevăzute la alin. 1 şi 2 s-a cauzat femeii însărcinate o
vătămare corporală gravă, pedeapsa este închisoare de la 3 la 10 ani şi
interzicerea unor drepturi, iar dacă fapta a avut ca urmare decesul femeii,
pedeapsa este închisoare de la 6 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.
Nu se pedepseşte întreruperea cursului sarcinii efectuată de către medic:
- dacă întreruperea era necesară pentru a salva viaţa sau integritatea femeii de la
un pericol grav şi iminent;
- dacă întreruperea se impunea din motive terapeutice, potrivit dispoziţiilor
legale;
- în cazul prevăzut în alin 2 când femeia s-a aflat în imposibilitatea de a-şi
exprima voinţa, iar întreruperea cursului sarcinii, se impunea din motive
terapeutice potrivit dispoziţiilor legale.
Clasificarea avortului
Clasificarea se face în funcţie de factorii care l-au generat: - spontan (sau
patologic),
- provocat. Cel provocat, poate fi:
- la cerere, legal;
- accidental;
- empiric.
AVORTUL SPONTAN – reprezintă 5 – 15% din totalul naşterilor şi cunoaşte
cauze patologice ce pot aduce la avort spontan prin moartea produsului de
concepţie, prin decolarea oului sau prin declanşarea de contracţii uterine de
expulzie.
AVORTUL ACCIDENTAL – se caracterizează prin lipsa intenţiei de a-l
produce, iar consecinţele se apreciază potrivit prevederilor legii penale de
vătămare corporală. Avortul accidental poate fi traumatic (lovirea gravidei
având drept consecinţă pierderea sarcinii, cu toate complicaţiile ce pot decurge
din această stare), dar se poate provoca şi în afara unui traumatism, spre
exemplu, în cadrul unui tratament medical contraindicat de starea de graviditate,
situaţie care în plus atrage şi răspunderea profesională.
AVORTUL EMPIRIC – provocat prin diferite mijloace mecanice, chimice şi
fizice de către însăşi femeia însărcinată sau altă persoană care nu este medic.
Consecinţele avortului empiric depind de manevra abortivă folosită. Manevrele
mecanice sunt cele care dau procentul cel mai mare de complicaţii, atât local,
cât şi pe plan general. În plan local, apar hemoragii uterine prin perforarea
uterului, hemoragii care de cele mai multe ori sunt dramatice. De asemenea
rănile apărute pe col sau pe uter, consecinţa metodei mecanice de provocare a
avortului, constituie căi de propagare a infecţiei, care pot disemina ulterior spre
anexe (anexite, tromboflebite pelviene) şi peritoneu, apoi se poate generaliza
determinând apariţia septicemiei.
Complicaţiile locale tardive mai frecvent sunt: cicatricele colului uterin,
obstrucţii tubare postinflamatorii care pot cauza sterilităţii secundare,
histerectomii impuse de complicaţiile necrotice sau hemoragii grave.
34) Violul
Conform CP (art. 218 C.P.) raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o
persoană, săvârșită prin constrângerea, punerea în imposibilitatea de a se apăra
ori de a-şi exprima liber voinţa sau profitând de această stare, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
EML a violului cuprinde 2 probleme importante: probarea raportului sexual şi
probarea lipsei de consimţământ.
Probarea raportului sexual : se face în mod diferit, după cum femeia a fost sau
nu virgină în momentul comiterii faptei. Dacă femeia a fost virgină, la examenul
ginecologic se poate observa prezenţa rupturii himenului. Acest diagnostic este
posibil într-un interval de 7 – 10 zile de la producerea violului; în acest interval
de timp, în special în primele 3 – 5 zile, marginile himenului sunt roşii
sângerânde, infiltrate tumefiate neregulate, dureroase la examinare şi câteodată
supurate.
După acest interval de timp, aceste semne dispar şi începe procesul de vindecare
a rupturilor himenale, cu formarea de ţesut cicatriceal alb. În această situaţie
medicul legist etichetează ruptura ca fiind veche, mai mult de 10 zile,
nemaiputându-se proba realitatea unui raport sexual recent.
Probleme deosebite ridică himenele complezente care au o elasticitate mare şi
permit efectuarea raportului sexual fără ruptura acestuia. Concomitent cu
ruptura himenală se produce şi o hemoragie de intensitate variabilă, care trebuie
diferenţiată însă de o eventuală metroragie prin examinarea microscopică a
sângelui.
Dacă femeia nu mai era virgină, probarea raportului sexual se face prin
evidenţierea prezenţei spermei în vagin, cu condiţia ca victima să nu-şi fi făcut
toaleta şi să se prezinte într-un interval de maximum 24 – 36 ore de la
producerea violului. Alte probe sunt mai puţin directe sau sigure: fire de păr de
la agresor prezente pe corpul victimei sau existenţa sarcinii ori a bolilor
venerice.
În ceea ce priveşte probarea raportului sexual la persoane de acelaşi sex( în
cazurile de pederastie), acest lucru se probează prin recoltarea spermei din anus
sau ampula rectală, iar la pasivii cronici sunt de observat şi modificările
specifice regiunii anale, „ anus în pâlnie”. La lesbiene raportul sexual nu se
poate proba.
Probarea lipsei de consimţământ se realizează prin evidenţierea leziunilor
traumatice la nivelul feţelor interne ale coapselor (echimoze, excoriaţii), pe gât ,
în jurul gurii, pe membrele superioare, torace sau regiunea fesieră.
Violul se poate produce şi abuzând de imposibilitatea victimei de a se apăra.
Această împrejurare se întâlneşte când victima este în convalescenţă după o
boală gravă, este în vârstă sau minoră, în cazul paraliziei sau prin inducerea unei
stări de inconştienţă prin administrarea de medicamente care induc somnul. Alte
împrejurări care pot duce la comiterea infracţiunii de viol sunt create de
influenţele psihice exercitate asupra victimei care îşi dă consimţământul în mod
silit. Această categorie de situaţii care pot favoriza săvârşirea unui viol nu intră
în competenţa expertului medico – legal, ele trebuie probate de organele
judiciare, medicului revenindu-i sarcina de a constata şi a proba raportul sexual.
35) Expertiza medico-legală a filiației
Cercetarea filiaţiei este legiferată prin Codul Familiei. Copilul născut în afara
căsătoriei, conform Codului Familiei, are aceleaşi drepturi cu cel născut în
timpul căsătoriei, cu condiţia ca paternitatea să-i fie recunoscută.
Recunoaşterea paternităţii se face pe 2 căi:
- la oficiul de stare civilă.
- prin sentinţă judecătorească.
În cazul în care se ajunge la proces, prim probă pentru stabilirea
paternităţii este expertiza serologică, bazată pe studiul şi corelarea genelor
moştenite de copil de la părinţi, în cadrul sistemelor grupelor sanguine.
Acest mod de expertiză poate exclude paternitatea unui bărbat faţă de un anumit
copil, dar niciodată nu o poate afirma. Cu cât nr. de expertize este mai mare cu
atât şansele de a stabili paternitatea este mai mare..
În urma investigaţiilor serologice se poate ajunge la una din următoarele
formule:
- paternitatea bărbatului Y faţă de X se exclude,
- paternitatea nu se exclude. Formula respectivă spune că „ poate fi tată pârâtul
sau orice alt bărbat” al cărui mozaic antigenic se încadrează în
complexul serologic compatibil filiaţiei.
Situaţiile în care se cere expertiza filiaţiei sunt:
- cercetarea filiaţiei copilului născut în afara căsătoriei,
- cercetarea filiaţiei copilului născut în timpul căsătoriei, dar tăgăduit de soţ,
- cercetarea maternităţii în schimburile de copii.
În expertiza medico – legală a filiaţiei se utilizează numeroase sisteme de
factori, dar aceste sisteme trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să fie stabil pe tot parcursul vieţii,
- să fie prezent la naştere,
- să se transmită după legi stabile şi bine stabilite. Aceste sisteme utilizate în
identificarea filiaţiei sunt:
- sisteme eritrocitare, la care antigenele se găsesc pe eritrocite,
- sisteme serice, caracterele se găsesc în serul sanguin,
- sisteme enzimatice, acestea au la bază polimorfismul enzimelor eritrocitare,
- sisteme limfocitare, specificaţiile se găsesc pe limfocite.
- alte sisteme: secretor - nesecretor, gustător - negustător. SISTEMUL ABO
Reprezintă primul sistem antigenic descoperit, foarte important pentru
transfuziile de sânge, boala hemolitică a nou-născutului, transplantul de organe,
etc.
36) Expertiza medico-legală psihiatrică
EML psihiatrică reprezintă o activitate tehnico – ştiinţifică specifică instituţiei
medico – legale ce constă în evaluarea stării psihice pentru a putea oferi justiţiei
un mijloc de probă obiectiv, referitor la capacitatea psihică sau la
discernământul persoanei examinate, în vederea stabilirii responsabilităţii
juridice a acesteia.
Articolul 28 din Codul penal precizează: „ nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală dacă făptuitorul în momentul săvârşirii faptei, fie din
cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile
sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele”.
Acest articol defineşte noţiunea juridică de iresponsabilitate.
Responsabilitatea , care implică posibilitatea tragerii la răspundere penală a
individului, este o noţiune juridică şi care sub aspect medical reprezintă „
totalitatea particularităţilor psihice ale individului care-l fac pe acesta capabil să
înţeleagă libertatea şi necesitatea acţiunilor sale şi să aprecieze consecinţele
faptelor sale atunci când acţionează contrar normelor de convieţuire socială şi a
legilor.”
Art. 184 CPP prevede obligativitatea efectuării EML psihiatrice: „ efectuarea
EML este obligatorie în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, precum şi
atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială
asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului”.
Expertiza medico – legală se efectuează de către o comisie instituită în acest
scop şi este formată dintr-un medic legist şi 2 medici de specialitate psihiatrie.
Comisia poate funcţiona numai în centrele unde există servicii sau cabinete
medico – legale şi spital sau secţii de psihiatrie. Dacă expertiza vizează un
minor, în comisie vor fi cooptaţi specialişti de neuropsihiatrie infantilă şi
eventual psihopedagogi.
EML psihiatrică se va executa în principiu după următoarele reguli:
- observaţia clinică prin internarea expertizaţilor dacă este cazul, procedându-se
la toate investigaţiile clinice şi paraclinice;
- consultarea următoarelor date din dosarul cauzei: antecedente medicale ale
expertizatului, antecedente penale şi ancheta socială, mobilul şi împrejurările în
care s-a săvârşit infracţiunea;
- examenul psihic efectuat imediat după identificarea învinuitului. În cazul în
care sunt supuse expertizei persoane cu tulburări care prezintă stare de pericol,
în concluziile raportului de expertiză se vor propune şi măsuri ce trebuie luate în
conformitate cu dispoziţiile legale. În cazul expertizării minorilor, concluziile
raportului de expertiză vor cuprinde obligatoriu masurile medico – psiho –
pedagogice care urmează să se ia pentru asigurarea dezvoltării în condiţii
corespunzătoare a personalităţii acestora.
37) Expertiza psihiatrică și regimul juridic în alcoolism
În general, în expertize întâlnim aspecte ale etilismului acut şi cronic:
Etilismul acut
a) beţia acută voluntară – cel mai frecvent episod, consecinţa ingestiei voluntare
de băuturi alcoolice, pe care persoanele o fac cu bună ştiinţă, cunoscând faptul
că ingestia peste anumite limite poate provoca o serie de tulburări urmate de
acte antisociale, mai ales când cantitatea ingerată depăşeşte valori peste 2 –
2,50/00. La unele persoane întâlnim forme cu episoade de amnezie şi agitaţie,
mai ales la cele care consumă cantităţi mari, timp îndelungat şi schimbă felul
băuturii. Persoanele care săvârşesc fapte antisociale în asemenea stări sunt
pedepsite de lege, fiind considerate responsabile;
b) intoxicaţia accidentală – este o formă rar întâlnită, mai ales la copii. La
adulţi, beţia accidentală se poate ivi ca accident de muncă la persoane care
lucrează uneori cu vapori de alcool (în mediu), dar aceştia, fiind iritaţi pentru
căile respiratorii , constituie un factor alarmant şi ca atare favorizează luarea
măsurilor de prevenire prin părăsirea atmosferei încărcate cu asemenea vapori;
c) beţia intenţionată – este o formă a beţiei acute voluntare; ea presupune o
acţiune de premeditare, deoarece unele persoane, înainte de a trece la săvârşirea
faptelor, consumă alcool în scopul de a trece de faza de reţinere şi control, de a
căpăta curaj şi a realiza cele propuse. Persoanele care săvârşesc fapte antisociale
în asemenea condiţii răspund în faţa legii, iar dacă dovedeşte că în mod
intenţionat au recurs la consumul de alcool, acesta constituie un element
agravant;
d) beţia patologică – este o formă a beţiei acute voluntare la persoanele cu stări
posttraumatism cranio – cerebral sau meningoencefalite, epilepsie, care dau
răspunsuri paradoxale la consumul unor cantităţi mici de alcool, printr-o agitaţie
psihomotorie, anestezie, amnezie şi somn prelungit.
Persoanele în această stare dispun de o forţă extraordinară, săvârşesc fapte
antisociale grave, crime, omoruri, etc., şi nu au consecinţa faptelor comise.
Persoanele în această situaţie sunt considerate iresponsabile şi trebuie multă
atenţie la stabilirea diagnosticului corect, unii infractori încercând să simuleze.
Cu prilejul expertizei, mai ales instanţa trebuie să interzică acestor persoane
consumul de alcool, cunoscându-se faptul că alcoolismul le provoacă asemenea
stări, sunt pasibili de pedeapsa dacă abuzează în continuare de băuturi alcoolice.
Nu este indicată măsura internării obligatorii conform art. 110 c.p.
Formele cronice ale etilismului cronic
a) etilismul cronic – se caracterizează prin ingestia cotidiană a unor cantităţi de
băuturi alcoolice de către persoane ce simt nevoia aproape permanentă de a se
afla în asemenea stări. În general, asemenea persoane recurg mai rar la fapte
antisociale, sunt considerate responsabile, iar cu timpul rezistenţa lor scade din
ce în ce mai mult încât manifestă o serie tulburări la doze mici. O parte din
aceste cazuri pot evolua către psihoza etilică;
b) dipsomania – este tot o formă a etilismului cronic şi constă în necesitatea
periodică de a consuma băuturi alcoolice (la intervale de săptămâni sau luni –
între acestea existând un interval de abstinenţă). Persoana devine irascibilă, fără
capacitatea de a lucra şi nevoia de toxic devine imperioasă, încât poate săvârşi
furturi în scopul procurării toxicului sau banilor necesari; unii consumă alcool
metilic, medicinal, etc. Episodul poate dura zile de-a rândul – atingând apogeul
de beţie avansată, stări subcomatoase; se constată amnezie, tulburări
psihosenzoriale (stări delirante, nevrite, tendinţa la suicid, etc.). În general
asemenea persoane nu răspund de faptele făcute pentru a-şi procura toxicul, dar
răspund de faptele antisociale, dacă nu se evidenţiază apariţia unor stări
psihotice, delirante;
c) delirium tremens – se caracterizează printr-o stare delirantă apărută la etilicii
cronici, mai ales la cei care sunt privaţi de aportul băuturilor alcoolice,
caracterizată prin delir şi halucinaţie. De obicei sunt agitaţi, consecinţa
zoopsiilor halucinatorii. Asemenea bolnavi nu răspund de faptele lor;
d) psihoza etilică – este o formă mai rar întâlnită; se presupune că ar fi vorba de
o cauzalitate multiplă: leziuni meningo – cerebrale, epilepsie, tulburări de
involuţie. Stabilirea corectă a diagnosticului atrage după sine iresponsabilita tea.