1) Definiția și domeniul de activitate al medicinei legale

Definiție: medicina legală reprezintă o disciplina medicală de sinteză care îşi pune
cunoştinţele in slujba justiţiei ori de cate ori pentru lămurirea unor cauze sunt necesare
precizări de ordin medical. Medicina legala nu este un auxiliar al justiţiei ci un colaborator
independent al acesteia aducând in fiecare caz juridic un plus de obiectivitate prin prezentarea
expertală a perspectivei medicale. Prestaţia medico-legala trebuie sa fie obiectiva, ştiinţifică si
imparţială, adică de tip expertal.

Domeniul de activitate al medicinei legale: Exista un raţionament medico-legal, specific acestui

domeniu de activitate, care îmbină raţionamentul medical al clinicianului si al morfopatologului
cu raţionamentul judiciar al procurorului criminalist si al judecătorului, raţionament ce are ca
fundament verificarea si obiectivarea tuturor datelor medicale si a ipotezelor cauzale, simpla lor
acceptare fiind exclusa.

Medicina legală cuprinde următoarele domenii de activitate:

- Autopsie medico – legală.

- Examinări medico – legale a leziunilor traumatice, aprecierea capacităţii de muncă sau
a stării de sănătate având ca scop stabilirea aptitudinilor unei persoane de a exercita o
anumită activitate sau profesie.
- Expertiza medico – legală psihiatrică.
- Expertiza medico – legală în sfera genitală: viol, probarea virginităţii, stabilirea sexului
şi a vârstei biologice.
- Examinări complementare medico – legale de toxicologie, serologice, histopatologice,
tanatochimie, imunologie, bacteriologie.
- Serologie medico – legală ( filiaţia )şi genetica medico – legală ( profilul ADN).
- Cercetare criminalistică şi judiciară: spermă, fir de păr, sânge, explozibili, urme,
împuşcare.
- Antropologie medico – legală şi odontostomatologie medico – legală.
- Verificare autenticităţii şi a corectitudinii întocmirii actelor medicale.
- Bioetică şi deontologie medicală.
- Cercetare ştiinţifică.
- Învăţământ medical.

2) Definiția și etapele morții

Definiție: In cursul vieţii exista diverse transformări fiziologice in care anumite elemente mor.
Acest lucru poate fi definit ca o regenerare perpetuă. După unii autori,moartea este încetarea vieţii.
După alţii, începem sa murim de când ne-am născut. Celulele îmbătrânesc si mor pe parcursul
vieţii. Practic moartea poate fi definita, conform OMS, ca încetarea ireversibila a trepiedului vital,
respiraţie, circulaţie si activitate cerebrala.
Etapele morții: moartea parcurge mai multe etape sau faze evolutive,care au putut fi
individualizate datorita manifestărilor constatate la muribunzi,cu excepţia situaţilor în care
moartea a fost instantanee.
 Moartea se instalează în 3 etape succesive şi anume: agonia, moartea clinică şi moartea biologica
sau definitivă.
Preagonia: etapă premergătoare agoniei,în care manifestările psihice sunt relativ specifice, fiind
influenţate de factori individuali ca: vârsta, felul bolii, structura psihică. Semnele vitale sunt
diminuate şi are o durată variabilă.
Agonia: numită şi viaţa redusă este o etapă premergătoare morţii, o etapă de luptă (agon –
luptă)în care fenomenele tanatologice se impun în faţa celor biologice. În consecinţă funcţiile
vitale se diminuează iar funcţiile vieţii de relaţie se alterează până dispar cu totul.
Moartea clinică este un diagnostic care semnifică oprirea funcţiilor vitale. Poate evolua fie spre
moarte cerebrală, fie, prin manevre de resuscitare spre viaţă. Are o durată de 5 – 6 minute iar în
condiţii de temperatură scăzută poate ajunge la 15 – 20 minute. Moartea cerebrală (juridică): se
caracterizează prin apariţia leziunilor morfologice ireversibile la nivelul neuronilor corticali. Este
o moarte a întregului creier, inclusiv a trunchiului cerebral. Absenţa circulaţiei cerebrale arteriale
evidenţiată prin arteriografie cerebrală permite diagnosticul de certitudine al morţii cerebrale. Este
etapa în care se pot recolta organe pentru transplant.
Moartea biologică: constă în oprirea metabolismului celular şi apariţia semnelor morţii reale.
Pentru o perioadă scurtă de timp persistă manifestările postvitale, care reprezintă viaţa reziduală a
unor celule, ţesuturi, sau organe, după încetarea vieţii. Aceste manifestări constau în: contracţii
musculare la stimuli electrici, dilatarea pupilei la atropină, etc.

3) Clasificarea morții
Din punct de vedere al felului morţii, aceasta se clasifică în:
- Moarte neviolentă – cauzată de cauze intrinseci organismului, anumite afecţiuni ale organelor
interne.
- Moarte violentă – consecinţa acţiunilor traumatice din mediul extern asupra organismului:
sinucideri, accidente şi omucideri.
La limita dintre moartea violentă şi cea neviolentă se află moartea suspectă. În cadrul acesteia
se distinge moartea subită (MS), care este o formă particulară de moarte neviolentă, care se
caracterizează prin:
 Durată scurtă de timp dintre apariţia simptomelor şi deces.
 Caracterul imprevizibil, faptul că apare în plină stare de sănătate aparentă sau la o persoană
bolnavă care, în orele sau zilele precedente, nu a acuzat simptome care să trădeze o agravare a
bolii de bază sau evoluţie spre o complicaţie mortală; de aceea ea survine în cele mai variate locuri.
 Instalarea ei poate să fie sau nu precedată de acuze prealabile; atunci când acestea există, ele sunt
minore şi nespecifice.
 La autopsie se relevă totdeauna o cauză tanatogeneratoare, prin care moartea subită aparţine
morţilor neviolente.
Morţile subite se clasifică în :
 Morţi subite cu leziuni organice incompatibile cu viaţa :hemoragii cerebrale, infarct miocardic,
rupturi anevrismale, trombembolii, pneumopatii, meningoencefalite.
 Morţi subite cu leziuni cronice: ATS,miocardoscleroză, scleroze pulmonare şi renale.
 Morţi subite cu tablou lezional nespecific pentru o boală. Una din formele particulare şi la
limita dintre moartea violentă şi cea neviolentă este moartea prin inhibiţie. Este forma de moarte
care survine imediat după un traumatism(chiar minor)pe o zonă a corpului considerată reflexogenă
şi la care autopsia nu relevă nici o modificare care să explice moartea, chiar după efectuarea
examenelor complementare de laborator. Datele de anchetă sunt aici importante pentru înţelegerea
împrejurărilor în care a survenit (lovituri la nivelul gâtului, în abdomen, testicule,etc.).

4) Semnele morții (semnele negative de viață și pozitive de moarte)

Tanatosemiologia studiază semnele morţii astfel încât pe baza semnelor să se poată confirma
realitatea decesului, estimarea intervalului de timp care a trecut de la deces până la examinarea
cadavrului. Tanatosemiologia operează cu 2 categorii de semne: semne negative de viaţă şi semne
ale morţii reale(semne pozitive).
Semnele negative de viaţă au următoarele caracteristici:
 Apar imediat după încetarea funcţiilor vitale.
 Au valoare orientativă, nepermiţând susţinerea diagnosticului de moarte reală, deoarece sunt
prezente şi în sincope,lipotimii.
 Se datorează alterării trepiedului vital: creier, cord, plămân.
Ca semne negative de viaţă se descriu:
- aspectul şi poziţia corpului, determinate de pierderea tonusului, însoţite uneori de relaxarea
sfincterelor; facies imobil,pleoapele întredeschise, gura deschisă,musculatura flască,degetele
mâinilor în semiflexie.
- midriază fixă – nu răspunde la stimulii luminoşi.
- dispariţia sensibilităţii obiective superficiale: tactilă, termică şi dureroasă.
- lipsa respiraţiei
- lipsa activităţii cardio-vasculare.
Semnele pozitive de moarte reprezintă semnele de certitudine ale decesului. În funcţie de
momentul apariţiei, acestea pot fi precoce sau tardive.
A. Semne precoce:
- răcirea cadavrului (algor mortis): reprezintă scăderea temperaturii cadavrului sub temperatura
fiziologică a organismului viu, cu egalizare faţă de temperatura mediului ambiant. Temperatura
scade de la exterior spre interior,zonele descoperite răcindu-se mai uşor. Se admite că,în cazul unui
cadavru normosteni c,la o temperatură a mediului de aproximativ 15 grade, răcirea se face cu 1
grad/ora în primele 4 ore apoi cu 2 grade/oră.
- deshidratarea cadavrului: este fenomenul de reducere, diminuare a lichidelor, prin evaporare,
din zonele superficiale ale pielii în condiţiile întreruperii circulaţiei sanguine. Acest proces apare
în zonele unde pielea este mai subţire, în zonele traumatice. Prin deshidratare cadavrul pierde din
greutate, iar în condiţii de temperatură crescută şi în lipsa umidităţii are loc blocarea putrefacţiei
şi apariţia mumificării. Prin deshidratare cadavrul pierde în greutate, poate pierde până la 10 kg în
24 ore, iar nou – născutul 300 – 400 g/24 ore.
- lividităţile cadaverice (livor mortis) sunt reprezentate prin pete sau zone roşietice-violacei ce
apar în zonele declive ale corpului sub acţiunea acceleraţiei gravitaţionale şi în lipsa circulaţiei
sângelui.
În evoluţia lor,lividităţile cadaverice parcurg următoarele faze:
1. faza de hipostază – numită şi faza de coborâre a sângelui: la aproximativ 30-60 min de la deces
apar pete roşietice dispersate,ulterior se întind progresiv şi vor conflua; sunt complet instalate la 8
- 12 ore; la digitopresiune ele dispar şi reapar la încetarea presiunii; dacă se modifică poziţia
cadavrului lividităţile reapar în noua poziţie; dacă se secţionează pielea în zona lividă, sângele care
apare se spală( spre deosebire de echimoză).
2. faza de difuziune – o parte a sângelui începe să iasă din vas difuzând în ţesuturile adiacente; se
instalează la 18 ore de la deces; la digitopresiune lividităţile pălesc iar dacă se schimbă poziţia
cadavrului, lividităţile iniţiale persistă apărând altele noi în noile zone declive. În această fază
petele cadaverice confluează şi apar şi pe părţile laterale ale cadavrului aflat în poziţia de decubit
dorsal.
3. faza de imbibiţie – cea mai mare parte a sângelui se află în ţesuturi, apare la 20 - 24 ore de la
deces,interval ce se poate suprapune cu putrefacţia; lividităţile sunt omogen colorate iar dacă se
schimbă poziţia cadavrului lividităţile îşi păstrează dispoziţia iniţială. La digitopresiune nu apar
modificări de culoare.
Lividităţile cadaverice au o importanţă deosebită şi anume:
 Reprezintă cel mai sigur şi precoce semn al morţii reale; apariţia lor dictează întreruperea
manevrelor de resuscitare.
 Pot indica, împreună cu celelalte semne ale morţii şi în special cu rigiditatea cadaverică, timpul
care a trecut de la deces.
 Poziţia sau modificarea poziţiei cadavrului
 Uneori orientează asupra cauzei morţii: în intoxicaţia cu oxid de carbon sau cu cianuri sunt roşii
– carmin, în intoxicaţia cu nitriţi sunt brune.
 Rigiditatea cadaverică (rigor mortis) (fig.3) constă în întărirea/contractura muşchilor datorită:
scăderii cantităţii de ATP (adenozin trifosfat) care nu se mai poate reface (datorită
anoxiei),acumularea de acid lactic, reducerii cantităţii de lichide de la nivelul muşchilor.
Rigiditatea se pune în evidenţă la nivelul articulaţilor, se instalează în sens cranio-caudal (legea lui
Nysten) şi dispare în aceeaşi ordine în care s-a instalat.
Condiţiile de mediu influenţează particularităţile rigidităţii cadaverice,în sensul că un mediu
uscat,cu temperatură crescută, rigiditatea apare rapid,este intensă şi de scurtă durată, în timp ce un
mediu umed şi rece va avea o influenţă contrară asupra rigidităţii care va debuta tardiv şi va avea
o durată mai lungă.
Rigiditatea parcurge următoarele etape sau stadii:
 de instalare, apare la 1-3 ore de la deces, iniţial la muşchii masticatori şi muşchii cefei, pentru ca
ulterior să se extindă în sens descendent şi celelalte grupe musculare; de fapt rigiditatea cuprinde
toate grupele musculare dar este mai evidentă la grupele mici. La aproximativ 4-6 ore corpul
devine rigid, se poate „rupe” uşor, dar se instalează imediat.
 de stare, apare la 14-24 ore post-mortem,este completă şi totală, se “rupe”cu greutate, după care
nu se mai instalează la articulaţia respectivă.
 de rezoluţie, începe la 24-48 ore postmortem, durează 1-2 zile, timp în care diminuează treptat,
dispariţia rigidităţii s-ar datora degradării fibrelor musculare prin autoliză şi putrefacţie.

B. Semne tardive pot fi distructive şi conservatoare.

Modificări distructive:
 Putrefacţia – este o modificare cadaverică distructivă de natură microbiană, prin care
substanţele organice se transformă în substanţe anorganice. Ea continuă autoliza, aspectul şi
evoluţia fiind determinate în primul rând de condiţiile mediu în care se găseşte cadavrul.
Putrefacţia se desfăşoară în 2 faze: faza gazoasă şi de lichefiere
. Principalele semne externe ale putrefacţiei sunt:
a) pata verde de putrefacţie – apare iniţial în fosa iliacă dreaptă,prin combinarea hidrogenului
sulfurat cu hemoglobina. Se formează sulfhemoglobină care are o culoare verde, ce
 colorează abdomenul inferior într-o nuanţă verzuie. Pata verde de putrefacţie este evidentă
la circa 20 ore vara şi la aproximativ 48-72 ore iarna.
b) circulaţia postumă – evidenţierea desenului vascular(venos)superficial sub forma unor
dungi de culoare roşietică sau cafenie-murdară, iniţial la rădăcina membrelor,pereţii laterali
ai trunchiului sau în jurul plăgilor; procesul se datorează difuzării sângelui hemolizat în
afara vasului de sânge.
c) flictenele de putrefacţie – reprezintă acumulări de gaz de putrefacţie subepidermic. Aceste
flictene iniţial localizate pe diferite părţi ale corpului, se unesc determinând apariţia de
flictene pe zone întinse ale corpului cu decolarea tegumentului. Conţinutul flictenelor este
reprezentat în mare parte de gaze,restul fiind lichid vişiniu tulbure.
d) emfizemul de putrefacţie – are drept consecinţă umflarea cadavrului prin acumularea
gazelor rezultate din putrefacţia ţesuturilor şi organelor. Examinarea medico-legală
evidenţiază balonarea cadavrului, la nivelul capului apare o coloraţie verzui-
negricioasă,ochii umflaţi şi ieşiţi din orbite,limba mărită de volum şi protruzionată prin
arcadele dentare, faţa tumefiată, practic întreaga fizionomie devine de nerecunoscut.
Datorită presiunii exercitate de gazele de putrefacţie, are loc eliminarea de fecale, urină,
conţinut gastric şi sânge pe gură şi nas.
Condiţiile care influenţează putrefacţia sunt:
 temperatura peste 20o C accelerează putrefacţia, pe când o temperatură de sub 20 o încetineşte.
La 0o putrefacţia este oprită. Temperaturile ridicate inhibă procesul de putrefacţie şi favorizează
apariţia mumificării. Ventilaţia bună şi umiditatea accelerează putrefacţia.
Reguli de apreciere cronologică a putrefacţiei:
 Cifra care indică zilele iarna,indică ore vara (regula Devergie).
 1 săptămână în aer echivalează cu 2 săptămâni de stat în apă şi cu 8 săptămâni de stat în sol
(regula Casper)
Putrefacţia influenţează examenul toxicologic efectuat pe materialul cadaveric,deoarece prin
putrefacţie pot fi distruse unele toxine (cocaina,aconitina) ori se pot forma unele substanţe ca
alcoolul etilic sau cianuri-urme.
Modificări conservatoare – pot fi:
A. Naturale:
 Mumificarea – presupune deshidratarea generalizată a cadavrului. Apare în anumite condiţii
de mediu:temperatură crescută, ventilaţie bună, umiditate scăzută sau absentă. Exemplu:
cadavre înhumate în sol nisipos, uscat, în podurile caselor.
 Tăbăcirea – este o formă particulară de mumifiere, ce are loc în medii bogate în acid tanic
şi humic. Acizii distrug flora microbiană şi dizolvă proteinele şi calciul din oase. Cadavrul are
volumul redus,pielea este dură,brună aşa numitul cadavru lemnos. Ca exemplu este cadavrul
din Tollund,vechi de 2000 de ani,găsit într-o mlaştină din Danemarca,la care s-a păstrat
aspectul feţei,şanţul de spânzurare, conţinutul gastric (rapiţă şi boabe de orez).
 Petrificarea – are ca substrat procesul de mineralizare postmortem(cu săruri de calciu); apare
în special la feţii morţi şi retenţionaţi intrauterin.
 Congelarea – cadavrul se păstrează ca atare pe perioade indefinite,după dezgheţare
putrefacţia este foarte rapidă, lividităţile sunt roşii aprinse.
 Saponificarea – apare după putrefacţie,care macerează pielea şi permite astfel contactul apei
cu ţesutul adipos, care în urma unor reacţii chimice se transformă în săpun de cadavru.
Condiţiile pentru apariţia saponificării sunt: mediu umed (bălţi,lacuri, latrine), oxigen în
cantitate redusă sau absent şi temperatură ridicată. Saponificarea nu apare la persoanele la care
 ţesutul adipos este slab reprezentat sau lipseşte. De regulă saponificarea apare în zona care este
în contact cu apa, celelalte părţi ale corpului vor prezenta alte modificări în funcţie de condiţiile
de mediu la care sunt expuse.
B. Artificiale:
- menţinerea în camere frigorifice.
- îmbălsămarea sau conservarea prin impregnarea cadavrului cu formol.

5) Legătura de cauzalitate în medicina legală

Legătura de cauzalitate este o noţiune ce exprimă corelaţia(dependenţa) dintre traumatism şi

prejudiciul generat(leziune traumatică sau deces);cu alte cuvinte defineşte relaţia ce se poate stabili
între acţiunea traumatică şi efectul constatat.

Legătura de cauzalitate poate fi:

 Primară sau directă,cu două variante:

 Imediată/necondiţionată – între traumatism şi efect nu se interpune nimic( aplicarea unei lovituri

cu toporul în cap → deces).
 Mediată/condiţionată – între traumatism şi efect se interpun factori preexistenţi, care fie
agravează acţiunea traumatismului ( plagă minoră la pacient hemofilic sau pacient diabetic), fie
aceşti factori sunt agravaţi de acţiunea traumatismului (pacient cu fractura în curs de consolidare
la nivelul coloanei vertebrale suferă un traumatism,care generează o nouă fractură,de data acesta
cu secţiune medulară urmată de paralizie).

 Secundară sau indirectă – între traumatism şi efect se interpune o complicaţie care

agravează evoluţia, generând o consecinţă posttraumatică mult mai severă sau chiar
moartea victimei.

6) Clasificarea agenților traumatici

Agent traumatic – orice substanţă (solidă,lichidă,gazoasă) sau formă de energie (naturală sau
artificială)care, acţionând asupra organismului uman, poate produce leziuni traumatice. Asupra
organismului uman pot acţiona mai multe tipuri de agenţi traumatici care pot fi clasificaţi după
mai multe criterii:

 Agenţi traumatici mecanici: corpuri contondente/corpuri dure - reunesc obiectele

vulnerante dure,ce produc leziuni traumatice datorită energiei lor cinetice,venind în contact
cu corpul uman, în cadrul unei acţiuni violente.
 Agenţi traumatici fizici: variaţii de temperatură, variaţii de presiune, electricitatea,
radiaţii.
 Agenţi traumatici chimici: medicamente,pesticide, stupefiante.
 Agenţi traumatici biologici: animale sălbatice, şerpii, scorpioni.
 Agenţi traumatici psihici, care însă sunt mai greu de obiectivat, întrucât nu produc o
traumă obiectivată printr-o leziune.
 7) Leziuni traumatice externe
Aceste leziuni reprezintă modificarea care apare la nivelul tegumentului şi a ţesutului
moale situat imediat subtegumentar, sub acţiunea agenţilor traumatici mecanici. În funcţie
de menţinerea sau nu a integrităţii tegumentare, aceste leziuni traumatice pot fi fără sau cu
soluţie de continuitate tegumentară
 Leziuni traumatice fără soluţie de continuitate a tegumentului.
Leziunile traumatice fără soluţie de continuitate păstrează integritatea anatomică a
tegumentului,în sensul că pielea nu prezintă rupturi şi se caracterizează prin:
- se vindecă fără a lăsa urme pe piele.
- când nu sunt însoţite de leziuni secundare,de regulă,nu sunt periculoase pentru viaţă şi nici nu
generează sluţire sau infirmitate.
- apariţia lor este explicată printr-un mecanism vascular,reprezentat prin vasodilataţie sau efracţie
vasculară posttraumatică.
În categoria acestor leziuni sunt incluse:
 Echimoza posttraumatică(vânătaia): este o leziune traumatică fără soluţie de continuitate,ce
se prezintă sub forma unei coloraţii bine delimitate,iniţial roşietică,dar care se modifică în timp şi
care nu dispare la digitopresiune.
Echimozele apar datorită rupturilor posttraumatice ale vaselor mici de sânge din zona locală de
acţiune a agentului traumatic; sângele care iese din vas se fixează în ţesutul adiacent. Vechimea
este apreciată în funcţie de modificările de culoare pe care aceasta le parcurge,modificări de
culoare datorită transformărilor pe care le suferă hemoglobina; iniţial este roşietică, în câteva ore
devine albăstruie sau albăstrui-violacee(persistă 2-3 zile),apoi cafenie (3-7 zile), iar în final gălbuie
(după 8-10 zile). Evoluţia echimozelor este în funcţie de mărime,localizare,leziuni traumatice sau
patologice asociate. Forma echimozelor este în funcţie de agentul traumatic care le-a produs.
Localizarea lor indică anumite circumstanţe de producere: în regiunea cefalică, echimoze ovalare,
indică o sugrumare sau tentativă de sugrumare, pe coapse ,o agresiune cu conotaţie sexuală.
 Hematomul posttraumatic: se prezintă ca o coloraţie bine delimitată,iniţial roşieticăviolacee,pe
fond tumefiat,îndurat şi care nu dispare la presiune digitală. Mecanismul de producere constă în
acumularea de sânge consecutiv rupturii posttraumatice a unor vase de sânge de calibru mai
mare,ceea ce indică un traumatism mai violent asupra persoanei respective. Hematomul îşi
modifică culoarea într-un interval de timp mai mare decât echimoza datorită cantităţii mari de
sânge existente. Hematomul poate fi localizat superficial sau profund în diferite viscere. Spre
deosebire de echimoze,hematoamele pot induce o stare de şoc fie posttraumatic fie hemoragic, sau
pot determina decesul victimei, ca în cazul hematomului cerebral. De regulă,hematoamele mici şi
cele superficiale se resorb într-un interval de timp variabil; uneori,hematoamele se pot infecta sau
închista, ceea ce necesită intervenţie chirurgicală.

Leziuni traumatice cu soluţie de continuitate a tegumentului: sunt clasificate ca atare datorită

întreruperii continuităţii la nivelul învelişului cutanat,ceea ce permite crearea unei comunicări între
mediul extern şi mediul intern al organismului,cu posibilitatea pătrunderii germenilor patogeni.
Aceste leziuni se vindecă cu sechele(cicatrici), au gravitate mai mare. În categoria acestor leziuni
intră:
 Excoriaţia – forma simplă a acestor leziuni, nu interesează toate straturile pielii. Excoriaţiile pot
fi superficiale,cu lezarea doar a epidermului (se acoperă de o crustă gălbuie ) şi profunde când
interesează şi dermul (se acoperă de o crustă roşietică). Mecanismul este de zgâriere – târâre cu un
corp/plan dur,netede sau rugos, ce poate acţiona asupra tegumentului fie perpendicular fie oblic
sub un unghi de 45o . Localizarea şi forma excoriaţiilor poate sugera anumite împrejurări de
producere: semilunare la nivelul gâtului sugerează o sugrumare sau tentativă de sugrumare,
aceleaşi excoriaţii localizate la nivelul sânilor sau coapselor sugerează o agresiune cu tentă
sexuală.
 Plaga – cunoscută sub denumirea de rană,se caracterizează prin distrugerea tuturor straturilor
pielii,şi în mod obligatoriu o sângerare locală mai mult sau mai puţin amplă. Cele mai frecvente
tipuri de plăgi sunt:
 În funcţie de adâncime pot fi : superficiale şi profunde; cele profunde se împart în perforante,ce
pătrund într-un organ cavitar şi transfixiante,care traversează un organ parenchimatos (ficat,
splină, rinichi).
 În funcţie de aspectul morfologic(mecanismul de producere):
 Plaga contuză: numită şi plaga zdrobită,se produce prin lovire cu sau de corp dur; prezintă
următoarele caracteristici: profunzime mică,margini neregulate,zdrenţuite,dinţate,cu zone
excoriate sau/şi echimoze adiacente, fundul este anfractuos acoperit cu cheaguri de sânge. În
funcţie de mecanismul de producere există mai multe varietăţi de plăgi: plaga plesnită,care apare
atunci când corpul contondent loveşte pielea situată deasupra unui plan osos dur,margini relativ
drepte,forma stelată,uneori liniară; plaga strivită,atunci când greutatea agentului traumatic este
semnificativă, prezintă formă neregulată,margini zimţate,multiple zone excoriate şi/sau echimoze
pe tegumentul din jurul plăgii; plaga muşcată, poate fi produsă de om sau animal,reproduce forma
arcadelor dentare şi plaga smulsă, ce poate apare sub forma unei plăgi scalpate,când pielea se
detaşează de pe planul subiacent(de regulă osos).
 Plaga înţepată: este rezultatul acţiunii obiectelor înţepătoare printr-o manevră de împingere sau
împingere-răsucire,astfel încât ţesuturile sunt îndepărtate către lateral; elementele caracteristice
sunt:orificiul de intrare,canalul şi orificiul de ieşire. Orificiul de intrare ia forma obiectului
înţepător,canalul este mai adânc datorită comprimării ţesuturilor moi de către agentul traumatic iar
prezenţa orificiului de ieşire denotă o forţă crescută din partea agresorului.
 Plaga tăiată: este produsă de obiecte cu lamă ascuţită(tăietoare) printr-o acţiune combinată de
apăsare – alunecare pe suprafaţa tegumentară. Plăgile tăiate pot fi: liniare,când agentul acţionează
perpendicular pe tegument, pot fi lambou, când acţionează oblic asupra tegumentului şi cu
amputare a unui fragment de membru, a urechii, etc. Caracteristicile unei plăgi tăiate sunt: margini
regulate,netede,pereţii sunt netezi,unghiurile sunt ascuţite,fiind mai profunde la debut(capul
plăgii) faţă de partea finală (coadă de şoricel), care reprezintă o leziune traumatică superficială
terminală. Această leziune traumatică indică direcţia de acţiune a agentului traumatic. De
asemenea adâncimea plăgii este de regulă mai mică decât lungimea sa cutanată.
 Plaga tăiată-înţepată: este cel mai frecvent tip de plagă întâlnit în practica medico-legală. Este
produsă de obiecte tăietoare-înţepătoare printr-un mecanism de înţepare-penetrare şi tăiere-
secţionare. Lungimea plăgii nu este de regulă egală cu lăţimea lamei,pereţii sunt netezi,iar
profunzimea plăgii nu este în concordanţă cu lungimea lamei. În funcţie de numărul marginilor
tăietoare, plaga poate lua diferite aspecte: pană de despicat, stelată.
 Plaga despicată: este rezultatul acţiunii unor obiecte dure,grele,prevăzute cu o lamă tăietoare.
Leziunile traumatice,care sunt consecinţa forţei de lovire, sunt în general mortale. Pe lângă
leziunile tegumentare,apar leziuni grave ale ţesuturilor subiacente: rupturi sau zdrobiri de organe,
fracturi,etc.
Deoarece în activitatea practică medico-legală leziunile traumatice evidenţiate pe corpul
victimei nu pot permite întotdeauna stabilirea caracteristicilor obiectului cu care au fost produse,ori
de câte ori este posibil, instrumentul folosit trebuie trimis medicului legist, ca să-i ofere acestuia
posibilitatea de a confrunta leziunea traumatică cu obiectul presupus implicat în agresiune, astfel
încât concluziile medicului legist să fie cât mai apropiate de realitate şi totodată să constituie o
probă greu de combătut.

8) Reacția vitală
Reacţia vitală reprezintă totalitatea modificărilor locale şi generale care apar în organismul viu
ca răspuns la acţiunea unui agent traumatic de orice natură. Reacţia vitală are o deosebită
importanţă în medicina legală deoarece ea reprezintă criteriul obiectiv ce permite diferenţierea
leziunilor traumatice produse în timpul vieţii de cele postmortale.
Reacţii vitale locale:
 Infiltrat hemoragic/sanguin: este consecinţa fisurării vasului de sânge,cu extravazarea
sângelui în ţesuturile din jur. Apare ca o zonă roşietică-negricioasă ce contrastează cu ţesutul din
jur şi care poate fi îndepărtată cu jetul de apă. Corespondentul tegumentar al hemoragiei tisulare
este echimoza sau vânătaia.
 Coagularea – cheagurile de sânge care se formează în timpul vieţii sunt aderente de vas,au
suprafaţa rugoasă,sunt friabile şi au aspect mat-uscat. Cele postmortem au suprafaţa lucioasă,nu
sunt aderente de vas,iar cantitatea de fibrină este foarte redusă.
 Retracţia ţesuturilor secţionate – marginile unei plăgi produse în timpul vieţii sunt îndepărtate
datorită capacităţii de retracţie a pielii,pe când marginile unei plăgi postmortem nu sunt
îndepărtate,sunt mai moi şi netumefiate.
 Inflamaţia – reprezintă reacţia de răspuns a organismului viu la acţiunea unor factori sau agenţi
ai mediului, având drept scop anularea sau diminuarea consecinţelor post-traumatice (repararea
ţesutului lezat). Particularităţile macroscopice ale inflamaţiei sunt: rubor, calor, dolor,tumor,
functio lesa,iar cele microscopice sunt reprezentate de reacţia leucocitară,prezentă la 15 min,
posttraumatic.
Reacţia vitală generală:
 Aspiratul pulmonar – reprezintă prezenţa la nivelul alveolelor pulmonare a diferitelor elemente:
sânge,conţinut gastric,funingine,apă, care în mod normal nu ar trebui să fie prezente. Aceste
elemente ajung la nivel pulmonar în prezenţa respiraţiei,deci în timpul vieţii.
 Embolia – reprezintă prezenţa în vasele sanguine a unui element/material care,în mod normal,nu
se găseşte în sânge. Embolia poate fi cu grăsimi,lichid amniotic,fragmente tisulare,plancton,aer,
azot, care pot fi puşi în evidenţă prin anumite tehnici speciale de autopsie sau coloraţii
specifice(pentru grăsimi coloraţia Sudan).

9) Traumatismul cranio-cerebral
Interesează neurocraniul, respectiv scalpul, cutia craniană (baza şi bolta craniului) şi conţinutul
cutiei craniene,respectiv creierul. În medicina legală se consideră că o leziune este deschisă,dacă
există comunicare între mediul extern şi conţinutul cranian,reprezentat de creier acoperit de
meninge.
Mecanismele de producere a leziunilor pot fi:
 Mecanisme directe nemediate – presupun contact direct între cap şi agentul traumatic; avem
următoarele mecanisme :
 Mecanismul de acceleraţie,cunoscut şi sub denumirea de lovire cu corp dur, atunci când un
obiect în mişcare loveşte capul aflat în repaus.
 Mecanismul de deceleraţie sau lovire de un corp sau plan dur, respectiv atunci când capul
aflat în mişcare loveşte un corp dur fix.

Mecanismul de comprimare între 2 planuri dure.

 Mecanisme directe mediate – cu impact extracranian şi transmiterea forţei de acţiune la cap se

face prin intermediul altor structuri osoase, care mediază în acest fel producerea leziunilor
traumatice; forţa poate fi transmisă prin intermediul mandibulei, în lovirile active sau pasive la
nivelul regiunii mentoniere, prin intermediul coloanei vertebrale în căderile de la înălţime.
 Mecanisme indirecte – nu presupun impact direct între agent şi corpul uman. Amintim
următoarele mecanisme întâlnite frecvent în practica medico – legală:
 Mecanismul de hiperextensie – hiperflexie brutală a coloanei vertebrale cervicale sau
mecanismul în lovitură de bici; leziunile traumatice ale conţinutului cutiei craniene se produc
datorită vitezei mai mari de deplasare a craniului faţă de creier care se loveşte de relieful osos
endocranian.
 Mecanismul prin suflul exploziei;

În urma acţiunii agenţilor traumatici se produc următoarele tipuri de leziuni traumatice:

 Leziuni traumatice ale părţilor moi epicraniene: sunt reprezentate de plăgi în special plesnite,
excoriaţii, echimoze şi hematoame. Localizarea lor sugerează mecanismul de producere. Cele mai
frecvente pot fi situate la nivelul vertexului, la nivel occipital, frontal anterior sau temporal în
lovire pasivă şi bilateral în comprimare.
 Leziuni traumatice osoase:
Craniul neural este format din doua regiuni:
 Bolta craniană în componenţa căreia intră oasele parietale şi câte o porţiune a oaselor: temporale,
frontal şi occipital; acestea sunt oase plane cu grosime aproximativ egală, cu suprafaţa exoşi
endocranian relativ netedă, fără asperităţi importante;
 Baza craniană formată din oase subţiri şi din oase pneumatice este divizată în 3 zone: etajul
anterior – frontal, etajul mijlociu – parietal şi etajul posterior – occipital; spre deosebire de boltă,
baza craniului prezintă un relief accidentat, care este răspunzător în multe cazuri de producerea
leziunilor traumatice meningo-cerebrale; în regiunea occipitală baza craniană se articulează cu
coloana vertebrală.
Leziunile traumatice sunt reprezentate în special prin fracturi, luxaţiile sunt rare şi apar în special
la copiii mici până la consolidarea lor osoasă. Fracturile craniene pot fi directe sau indirecte,
localizate la bază sau la bolta craniană:
1. fracturile directe ale bazei craniene pot fi mediate sau imediate. Cele imediate apar atunci când
agentul traumatic loveşte baza craniului, de exemplu lovitură la baza craniului, împuşcătura în
gură; fracturile mediate apar atunci când forţa contuzivă se transmite la baza craniului prin
intermediul mandibulei sau al coloanei vertebrale. În urma acestui mecanism apar fracturi dispuse
în jurul găurii occipitale.
2. fracturile localizate la nivelul bolţii craniene pot fi, de asemenea, directe şi indirecte. Cele
indirecte sunt produse prin mecanismul de iradiere a unei linii de fractură de la un focar principal
de fractură. Fracturile directe pot fi de mai multe tipuri:
- liniare: meridionale, iradiază din focarul de fractură în care a fost aplicat traumatismul, asemenea
spiţelor unei roţi, şi ecuatoriale , cu traiect circular în jurul zonei de impact sau „ fracturi în inel”.
 - orificiale: se produc prin pătrunderea unui obiect dur, de mici dimensiuni şi cu viteză mare, de
exemplu un proiectil
- cominutive: formate din multiple linii de fractură, delimitând fragmente osoase (eschile) de forme
şi dimensiuni variate.
În situaţia în care agentul traumatic are suprafaţa de impact mai mică de 4 cm2 se produce o
fractură craniană ce reproduce forma agentului traumatic respectiv, aşa numita „fractură cu
ştanţarea” agentului traumatic.
Dacă dimensiunea agentului traumatic este cuprinsă între 4 – 16 cm2 , apare o fractură
cominutivă, aria de fractură având dimensiuni mai mari decât suprafaţa de impact. La dimensiuni
mai mari de 16 cm2 ale agentului traumatic se produc fracturi liniare
Leziuni traumatice ale meningelui: în funcţie de gravitate şi de substratul morfologic întâlnim:
 Contuzia cerebrală – reprezintă o modificare morfologică şi funcţională severă a sistemului
nervos central, caracterizată prin ieşirea sângelui din vasul lezat. Macroscopic, leziunea poate fi
situată în orice zonă a creierului, corticală sau subcorticală, are o formă triunghiulară cu baza către
suprafaţa creierului; constă din mici hemoragii bine circumscrise , cu distrugerea substanţei
cerebrale din jurul focarului. Mecanismul de producere poate fi direct sau prin contralovitură
 Dilacerarea cerebrală – reprezintă o plagă a creierului, prezentându-se ca o ruptură a
parenchimului cerebral, situată fie la locul de impact, fie diametral opus, prin mecanismul de
contralovitură. Este o leziune, în marea majoritate a cazurilor mortală, iar rarele cazuri de
supravieţuire se soldează cu apariţia unor cicatrici post-traumatice cu consecinţele ulterioare
cunoscute: epilepsie post-traumatică.
Sindromul de compresie cerebrală posttraumatică: apare în leziunile meningo – cerebrale fiind
determinat de hematoamele epidurale, subdurale şi subarahnoidiene, precum şi cele
intraparenchimatoase. Semnele clinice caracteristice acestui sindrom apar de obicei după un
interval de timp, numit „interval liber”. În cadrul acestui „interval liber” semnele clinice, alterarea
stării de conştientă, deficienţele neurologice, au tendinţa la remisiune.
 Hematomul extradural(epidural) – este reprezentat de o colecţie de sânge localizată între
duramater şi planul osos. Etiologia acestui tip de hematom este exclusiv traumatică, fiind însoţită
de fracturi craniene. Localizarea frecventă este în zona temporo – parietală, fiind consecinţa lezării
arterei meningiene mijlocii. Colecţia de sânge are tendinţa la limitare datorită aderenţei dintre
duramater şi os.
 Hematomul subdural– este sub aspect morfologic asemănător cu cel extradural, dar cu localizare
diferită, învelind uneori aproape în totalitate suprafaţa creierului. Poate apare nu numai la locul de
impact ci şi în zone diametral opuse prin mecanismul de contralovitură. Prezenţa unui hematom
subdural cu localizare strictă la bază, neînsoţit de leziuni traumatice osoase constituie un indiciu
asupra originii sale netraumatice.
 Hematomul subarahnoidian – este situat între sau sub straturile meningelui. Are etiologie
traumatică spre deosebire de hemoragia subarahnoidiană, care este netraumatică fiind consecinţa
rupturii unui anevrism cerebral.
 Hematomul intraparenchimatos- situat în interiorul substanţei cerebrale, poate avea etiologie
traumatică, situaţie în care se asociază şi alte leziuni meningo – cerebrale şi este constituit din
cheaguri de sânge şi detritusuri celulare moarte. Consecinţa prezenţei acestui hematom îl constituie
creşterea tensiunii intracraniene, ceea ce impune intervenţia chirurgicală de urgenţă.
Sechelele traumatismului cranio – cerebral sunt leziuni definitiv constituite, au caracter
permanent şi care nu sunt susceptibile de a fi vindecate prin metode terapeutice. Din punct de
vedere medico – legal, constatarea unor astfel de leziuni implică noţiunea de infirmitate fizică
permanentă, iar din punct de vedere al capacităţii de muncă, noţiunea de invaliditate. Gravitatea
sechelelor este în legătură directă cu întinderea şi localizarea leziunii cerebrale iniţiale sau cu
apariţia unor complicaţii. Lipsa de substanţă osoasă craniană (posttraumatică prin eschilectomie
sau orificii de trepan) constituie o modificare ireversibilă, considerată din punct de vedere medico
– legal drept o infirmitate fizică permanentă.

10) Traumatismele vertebro-medulare

Frecvent întâlnite în practica medico – legală, apar în accidentele de circulaţie, precipitări
şi accidente de muncă, şi se împart în:
A. fracturile coloanei vertebrale: frecvent apar prin mecanisme indirecte. Fractura
interesează în special arcul vertebral, acesta fiind mai uşor abordabil direct decât corpul
vertebral. Mecanismele indirecte se produc prin hiperflexie, flexie laterală şi torsiune;
un mecanisme aparte îl constituie telescopajul în căderile de la înălţime pe vertex, în
picioare sau pe ischioane, mecanisme ce poate realiza şi tasarea.
B. traumatismele vertebro – medulare: sunt deosebit de periculoase datorită faptului că
interesează în mod direct măduva spinării, fie prin comprimare de către hematoamele
intrarahidiene fie de către fragmentele osoase. Aceste leziuni apărute la nivelul
măduvei sunt ireversibile. În funcţie de nivelul la care s-a produs leziunea medulară,
pot apare tetraplegii, paraplegii, tulburări sfincteriene, etc. constituind infirmităţi fizice
permanente cu invaliditate. Cercetarea leziunilor vertebro – medulare la autopsie
necesită o tehnică specială, coloana vertebrală putând fi abordată fie posterior, fie
anterior.

11) Traumatismele gâtului

Datorită formaţiunilor importante situate la acest nivel, orice leziune traumatică în zona
respectivă poate avea consecinţe dintre cele mai grave. Traumatismele gâtului pot
determina leziuni fără soluţie de continuitate şi leziuni cu soluţie de continuitate, dintre
care cele mai grave sunt plăgile.
În traumatismele închise ale gâtului pot apărea următoarele mecanisme tanatogeneratorii:
- moartea prin inhibiţie;
- moartea prin asfixie mecanică produsă prin compresia gâtului din afară sau de către
hematoamele formate în ţesuturile moi ori prin obstrucţia căilor cu sânge.
Leziuni deschise ale gâtului: aceste leziuni au o gravitate mare prin interesarea pachetului
vasculo-nervos al gâtului: artera carotida comună, arterele carotidele externe şi interne,
arterele cervicale, vena jugulară externă, etc. Consecinţa interesării acestor vase este
moartea rapidă prin hemoragie externă. Deschiderea venelor jugulare de la baza gâtului
poate determina embolia gazoasă, prin aspirarea aerului în vas datorită presiunii negative.

12) Traumatisme toracice

În marea majoritate a cazurilor pot fi mortale datorită organelor vitale ce se găsesc în cutia
toracică. Aceste leziuni pot fi deschise sau închise.
A. leziuni traumatice închise: în funcţie de intensitatea traumatismului pot apărea echimoze
şi hematoame. În cazul în care intensitatea traumatismului este mare, pot apărea fracturi
costale, simple sau multiple. Complicaţia cea mai frecventă în cazul acestor fracturi este
apariţia hemotoraxului sau pneumotoraxului, determinat de pătrunderea capetelor coastelor
fracturate în interior, cu lezarea pleurei şi a plămânului. Cordul şi vasele mari sunt mai rar
 afectate, dar poate apărea, în cazul în care coasta fracturată atinge pericardul,
hemopericardul cu apariţia tamponadei cardiace şi consecutiv insuficienţa cardiacă.
B. Leziuni traumatice deschise: presupun pătrunderea agentului vulnerant din afară în
interiorul cutiei toracice. Cele mai periculoase leziuni pentru viaţa victimei sunt plăgile,
care pot fi penetrante sau nepenetrate. Plăgile penetrante sunt frecvent periculoase întrucât
determină constant apariţia hemopneumotorax-ului sau hemopericardului; toate aceste
leziuni impun un tratament de urgenţă medico – chirurgical şi sunt considerate leziuni ce
pun în primejdie viaţa victimei.

13) Traumatisme abdominale

Pot fi închise sau deschise. Traumatismele închise presupun lipsa comunicării cavităţii
peritoneale cu exteriorul. În funcţie de intensitatea traumatismului, leziunile traumatice
abdominale închise pot fi mortale, mecanismele tanatogeneratorii fiind:
- hemoragia şi şocul hemoragic prin ruperea unui organ visceral (ficat, splină, pancreas)
sau a unor vase, cu hemoperitoneu consecutiv;
- peritonită prin deschiderea unui organ cavitar (stomac, vezică urinară, intestin);
- moartea prin inhibiţie prin iritarea plexului solar (plex nervos abdominal). Aceleaşi
mecanisme pot fi luate în consideraţie şi în traumatismele abdominale deschise, produse,
binenţeles, cu instrumente ascuţite sau proiectile. Plăgile penetrante abdominale, pot fi
perforante (când interesează un organ cavitar) sau transfixiante (când interesează un organ
parenchimatos, ca de exemplu ficat, splină, rinichi). Traumatismele abdominale cu
interesarea organelor reprezintă urgenţe chirurgicale, pentru salvarea vieţii victimei

14) Căderea și precipitarea

Apar în condiţii variate, ambele fiind consecinţa pierderii echilibrului.
Căderea reprezintă o schimbare a poziţiei corpului, astfel încât o parte a acestuia ia contact
cu planul de susţinere.
Precipitarea reprezintă trecerea corpului de pe un plan superior pe un plan inferior, sub
acţiunea gravitaţiei.
Gravitatea leziunilor produse prin cădere şi precipitare, depinde de o serie de factori:
- viteza de cădere, care la rândul ei depinde de înălţimea şi de greutatea corpului; -
proprietăţile obiectelor de care se loveşte corpul în cădere;
- regiunea lezată; cele mai grave leziuni sunt cele situate la nivelul capului;
Pierderea echilibrului poate fi consecinţa unor cauze interne (boli neurologice, sincopa
cardiacă, epilepsia) sau cauze externe, cum ar fi umiditatea solului, obscuritatea sau diferite
obstacole.
Căderea: leziunile produse prin cădere au o serie de caracteristici care servesc la stabilirea
mecanismului de producere. Astfel, aceste leziuni se situează pe părţile proeminente ale
corpului, nas, bărbie, frunte, coate, genunchi, zona occipitală şi constau în echimoze,
excoriaţii, hematoame, plăgi (în special zdrobite) şi fracturi. O altă caracteristică a acestor
leziuni este faptul că sunt unipolare, adică sunt situate pe o singură parte a corpului.
Precipitarea: principala caracteristică a leziunilor prin precipitare este gravitatea, cel mai
adesea ele fiind mortale. O a doua caracteristică este că sunt multipolare, fiind situate pe
mai multe părţi ale corpului. Sunt extrem de numeroase şi foarte variate. În funcţie de
 aceste caracteristici se poate face diagnosticul diferenţial între leziunile de cădere şi cele
de precipitar

15) Accidentele rutiere

Accidentele de circulaţie reprezintă, de fapt, consecinţe ale încălcării normelor privind
circulaţia pe drumurile publice, constituind infracţiuni prevăzute de legea penală.
Considerăm că în traficul rutier sunt trei factori determinanţi generatori : omul, maşina
si infrastructura (drumurile) ; de asemenea, exista si factori favorizanţi : mediul (rural,
urban, autostrada), anotimpul, noapte/zi, ziua din săptămână (weekend – cu frecventa ce
mai mare, miercurea – cu frecventa ce mai mica), ora de rulare pe timp de zi sau noapte,
condiţiile meteorologice.
În general, ocupanţii pot suferi 2 mecanisme lezionale:
a. prin şoc direct (proiectare sau ejectare): în acest mecanism părţile moi se comportă
diferit în funcţie de regiunea topografică, astfel, coapsele, gambele, genunchii, părţile moi
sunt mai afectate decât scheletul şi invers la umăr şi antebraţe: părţile osoase sunt mai grav
lezate decât părţile moi.
b. prin forţe cinetice şi vibratorii create, apare mecanismul lezional specific traumatologiei
rutiere, ca urmare a acceleraţiei bruşte, care modifică greutatea dinamică a organelor şi
poziţia lor anatomică.
În funcţie de locul pe care îl ocupă în maşină, pasagerii prezintă o serie de leziuni
traumatice. Astfel, şoferul prezintă leziuni prin impactul cu volanul, localizate la nivelul
sternului, coastelor şi la viscerele adăpostite de cutia toracică. La nivelul membrelor
inferioare, apar frecvent fracturi, localizate fie la gambă, genunchi sau plante. Dacă volanul
este telescopic, şoferul este proiectat înainte lovindu-se cu capul de parbriz sau de stâlpul
lateral stâng, rezultând fracturi de piramidă nazală, de mandibulă şi dento – alveolare.
Pasagerul de lângă şofer prezintă în majoritatea cazurilor, cele mai grave leziuni. În impactul
frontal, datorită inerţiei el este proiectat înainte. Capul se loveşte de părţile proeminente din
interiorul vehiculului şi apar fracturi ale craniului, mandibulei, ale arcadei temporo – zigomatice
şi ale oaselor frontale. De asemenea, în situaţia în care nu există tetieră, există posibilitatea apariţiei
fracturilor la nivelul coloanei cervicale cu moarte rapidă sau paralizii.
Pasagerii din spate sunt proiectaţi brusc pe spătarul scaunelor din faţă. Datorită capitonajului
forţa loviturii este absorbită, ceea ce face ca leziunile să fie mai puţin grave. Cele mai frecvente
leziuni sunt: entorse, întinderi ligamentare, fracturile membrelor inferioare.
Leziunile la pietoni: Apar frecvent prin lovire directă, ca urmare a unor mecanisme simple
(lovire, călcare, comprimare) sau asociate )lovire – proiectare, lovire – proiectare – călcare).
Diagnosticul leziunilor prin accident rutier se bazează pe morfologia şi pe caracterul vital al
acestora. Între cauzele medicale de moarte, predomină traumatismele cranio – cerebrale închise
sau deschise. Altă cauză la fel de frecventă ca prima este reprezentată de hemoragia internă şi
externă.
Expertiza medico – legală în cazul accidentelor rutiere cuprinde următoarele etape:
- examenul la faţa locului pentru a culege date privind urmele lăsate de victimă pe vehicul,
imprimările pe caroserie sau fragmente de ţesuturi existente la locul accidentului
- examenul hainelor;
- examenul victimei prin autopsie.
O cauză rar întâlnită, dar posibilă în producerea accidentelor rutiere este moartea subită la volan
sau moartea pietonului în faţa vehiculului. Sinuciderea prin intermediul vehiculului trebuie
suspectată ori de câte ori condiţiile de mediu, starea tehnică a maşinii, lipsa urmelor de frânare nu
motivează accidentul.
Tot la victimă (ca şi la şofer) se va cerceta întotdeauna concentraţia alcoolului în sânge. Se va
face examenul şoferului, examenul clinic pentru decelarea eventualei stări de ebrietate, care duce
la modificarea reflexelor şi la creşterea timpilor de reacţie.

16) Studiu orificiului de intrare la armele de foc

Orificiul de intrare este mai mic decât calibrul proiectilului datorită faptului că pielea are un
grad de elasticitate determinat de fibrele de elastină. În plus, tegumentul se retractă în momentul
în care este agresionat. Orificiu poate fi egal ca dimensiune cu calibrul glonţului când pielea este
situată aproape de os, cum se întâmplă la craniu, unde capacitatea elastică a tegumentului este
micşorată. Orificiul de intrare este mai mare decât calibrul glonţului în tragerile de aproape sau cu
ţeava lipită, când acţiunea destructivă a proiectilului este asociată cu acţiunea gazelor.
În mod obişnuit în tragerile de departe orificiul de intrare este rotund; el poate fi oval atunci
când glonţul nu pătrunde perpendicular, ci sub un unghi oarecare, sau datorită elasticităţii pielii.
Orificiul de intrare mai poate fi neregulat în tragerile de aproape când intervine forţa gazelor, sau
atunci când vârful glonţului este bont sau rotund.
Cu cât forţa vie a glonţului este mai mare, în tragerile de departe, cu atât marginile orificiului
vor fi mai netede. La nivelul orificiului de intrare a proiectilului se observă o serie de modificări
care au mare importanţă medico-legală. Aceste modificări apar în mod constant indiferent de
distanţa de la care s-a tras şi se datoresc acţiunii factorilor primari ai împuşcării (proiectil).
1.Guleraşul de excoriaţie este o mică lipsă de substanţă la nivelul buzei orificiului de intrare.
Explicaţia producerii acestei excoriaţii este următoarea : epidermul este mai puţin elastic decât
corionul, acesta se rupe primul în contact cu proiectilul şi se detaşează în jurul plăgii, pe o distanţă
de 1-2 mm de marginile orificiului. La omul viu guleraşul de excoriaţie sau de eroziune are o
culoare roşie; la cadavru, fiind vorba de o lipsă de substanţă se pergamentează.
2. Guleraşul de ştergere (mânjire) se datorează ştergerii glonţului de marginile orificiului,
determinând încărcarea acestor margini cu particule de pulbere nearse, unsoare, fum (elemente ce
se găsesc pe cămaşa glonţului).
3. Inelul de metalizare se datorează şi el ştergerii glonţului de marginile orificiului de intrare, aici
depunându-se mici particule metalice antrenate pe glonţ în urma frecării acestuia de ţeavă.
Atunci când distanţa de la care s-a tras este mai mică de 60 cm - 1 m (după tipul de armă) în
jurul orificiului de intrare apar pe lângă modificările amintite mai sus, o serie de modificări noi,
datorită factorilor suplimentari sau secundari. Acestea sunt:
1. Tatuajul care se datorează depunerii pe piele în jurul orificiului de intrare, a pulberilor nearse ce
determină o serie de incrustaţii negricioase dispuse pe o suprafaţă cu atât mai mare cu cât gura
ţevii este mai departe de corp.
2. Manşonul de fum se datorează funinginii.
3. Arsurile datorită acţiunii flăcării.
4. Aspectul neregulat al marginilor orificiului de intrare, care este urmarea acţiunii gazelor
În medicina legală în raport cu aceste modificări se vorbeşte de trageri în limita de acţiune a
factorilor suplimentari sau în afara limitei acestor factori. În acest fel se poate vorbi despre trageri
cu ţeava lipită sau semilipită, de trageri de foarte aproape, de trageri în limita factorilor
suplimentari şi de trageri în afara factorilor suplimentari.
Tragerea cu ţeava lipită prezintă două situaţii
a) - când gura ţevii este aplicată ermetic pe piele. În acest caz, orificiul de intrare este înconjurat
de inelul de imprimare al gurii ţevii, iar proiectilul şi factorii suplimentari se află pe canalul produs
de gaze şi de proiectil;
b) - când gura ţevii nu este aplicată ermetic, gazele pătrund sub piele şi o rup sub formă de cruce
sau stea
Orificiul de intrare în tragerea cu ţeava apropiată - Are loc în limitele acţiunii factorilor
suplimentari (flacăra, gaze, fum, pulbere nearsă) pe care-i vom analiza în mod separat pe zone:
a)- zona acţiunii flăcării - pentru pulberea neagră această zonă se caracterizează printr-o pârlire a
epidermei şi părului. Urme se observă şi pe îmbrăcăminte.
b)- zona acţiunii gazelor - gazele au o acţiune mecanică, termică şi chimică. - mecanic, la o distanţă
de 1-5 cm, poate rupe îmbrăcămintea, având un aspect cruciform. În tragerile de la 10 cm, orificiul
de intrare în îmbrăcăminte este rotund şi neregulat; - termic, se manifestă prin pârlirea ţesuturilor;
- chimic, se constată apariţia carboxihemoglobinei în rana produsă (coloraţie roşu-carmin a
ţesutului şi muşchilor din jurul rănii).
c)- zona acţiunii fumului - diferă de culoare, de originea pulberii: neagră (pulberea neagră), gri,
galbenă, verde etc. pentru pulberile fără fum. În tragerile până la 5 cm, se formează un cerc
negricios cu diametrul de 3-8 cm, lezează epiderma; în tragerile de la 7-15 cm, un cerc mai puţin
vizibil cu marginile periferice neclare.
d)- zona acţiunii pulberii nearse (zona de tatuaj). Încrustarea granulelor acestei pulberi în jurul
orificiului de intrare, formează o figură concentrică şi circulară în tragerile perpendiculare şi una
ovoidă în tragerile oblice. Mărimea acestor figuri creşte cu distanţa, iar numărul lor este invers
proporţional cu creşterea distanţei.

17) Clasificarea asfixiilor mecanice

ASFIXIE - stare patologică organismului determinată de lipsa oxigenului, totală sau parţială, la
nivelul celulelor organismului.
Scăderea concentraţiei de oxigen la nivel tisular (hipoxie) sau absenţa acestuia poate fi consecinţa
perturbării procesului fiziologic în oricare din etapele procesului respirator mai sus - amintit. Deci
pot apărea următoarele tipuri de asfixii mecanice:
- anoxii de aport – cantitatea care ajunge la plămâni este insuficientă sau absentă; aceste anoxii
pot fi provocate de cauze: o neviolente (patologice) – pneumonii, BP, tumori laringiene, deci
diverse boli care împiedică buna desfăşurare a ventilaţiei. o violente (asfixii) – care au ca mecanism
scăderea/absenţa concentraţiei de O2 din aerul inspirat ( înlocuit cu altceva decât O2, de exemplu
CO) sau imposibilitatea efectuării inspiraţiei, din diferite cauze: astuparea orificiilor respiratorii,
comprimarea externă a căilor respiratorii superioare, obturarea căilor respiratorii (înecul),
împiedicarea dinamicii respiratorii, aşa cum apare în cazul compresiunii toraco – abdominale sau
pneumotoraxului traumatic sau în cazul electrocuţiei.
- anoxii de transport – în această situaţie sângele nu-şi poate îndeplini funcţia de transportor a O2;
aceste anoxii pot fi: o anoxii stagnante – apare atunci când sângele circulă cu viteză foarte redusă,
datorită unei disfuncţii cardio-vasculare. Cauză neviolentă. o anoxii anemice – care apar în toate
tipurile de anemii. Pot fi violente ( hemoragii masive) sau neviolente (boli ale sângelui).
- anoxii de utilizare – se caracterizează prin imposibilitatea celulelor de a folosi în metabolismul
celular O2-ul din sânge. aceste anoxii pot fi de cauză violentă ( intoxicaţia cu HCN, barbiturice,
morfine, sau în hipotermie când se produce reducerea metabolismului ) sau cauză neviolentă (
alcaloze şi acidoze).
 18) Modificări interne și externe ale sindromului asfixic
Modificări externe sunt reprezentate:
- lividităţile cadaverice sunt de coloraţie intensă violacei – albăstrui, bine evidenţiate, apar
precoce, şi sunt întinse ca suprafaţă.
- cianoza (coloraţia albăstruie) apare la nivelul buzelor, patului unghial.
- midriaza – dilatarea pupilei peste 4 mm.
- peteşii asfixice – sau hemoragii punctiforme, ce apar ca nişte puncte tegumentare, colorate mai
intens, de regulă pe fondul lividităţilor cadaverice sau la nivelul feţei, în special la nivelul ochilor
(mucoasa conjunctivală), la buze. - urme de urină, fecale, spermă , datorită contracţiilor musculare
din perioada convulsivă.
Modificări interne:
 sângele este lichid şi mai intens la culoare.
 cavităţile drepte ale inimii sunt dilatate şi pline cu sânge, în timp ce cele stângi sunt golite de
sânge, ceea ce defineşte „inima asfixică”.
 peteşii asfixice – vizibile pe pleure, pericard, peritoneu, şi se pot prezenta sub 2 forme:
punctiforme şi bine delimitate, datorită extravazării eritrocitelor din vasele capilare sau mai mari,
numite Paltauf şi Tardieu, consecinţa rupturii vaselor capilare.
 emfizemul asfixic pulmonar – când plămânii apar măriţi de volum datorită acumulării unei
cantităţi crescute de aer care nu mai poate fi eliminat; uneori se poate asocia şi edemul pulmonar,
ceea ce face ca pe secţiunea pulmonului să apară o spumă roşietică.
 stază generalizată – ceea ce face ca organele interne să capete o coloraţie intensă violacee

19) Leziuni traumatice produse prin comprimarea gâtului (spânzurarea, ștrangularea

și sugrumarea)
Spânzurarea. Definiţie : asfixie mecanică produsă prin comprimarea gâtului cu ajutorul unui laţ,
acţionat de greutatea propriului corp. Spânzurarea, în funcţie de poziţia corpului faţă de sol, de
poziţia nodului, poate fi:
- completă , când corpul nu are contact cu solul;
- incompletă, când corpul, prin diferitele părţi ale lui, are contact cu solul;
- tipică, când nodul este situat la ceafă;
- atipică, când nodul este situat în oricare altă parte a gâtului. Pe lângă forma obişnuită de
spânzurare, în unele situaţii, în special în cadrul execuţiilor sunt descrise forme particulare de
spânzurare: prin aruncarea în gol de la înălţime, prin ataşarea unor greutăţi de corpul victimei.
Ștrangularea. Este o formă de asfixie mecanică care se realizează prin compresiunea gâtului
cu ajutorul unui laţ ce se strânge progresiv, acţionat de o formă din afară.
Sugrumarea. Este o formă de asfixie mecanică ce se realizează prin comprimarea gâtului cu
ajutorul mâinilor. Comprimarea se poate realiza prin aplicarea directă a mânii pe tegumentul
victimei sau prin intermediul unor obiecte moi. Destul de frecvent sugrumarea este precedată de o
acţiune prin care făptuitorul urmăreşte să provoace victimei alterarea stării de conştienţă.
Sugrumarea poate fi produsă cu ajutorul unei singure mâini sau cu ambele, având direcţie dinspre
anterior spre posterior sau invers. .

20) Submersia (înecul)

Formă de asfixie mecanică ce se realizează prin obstrucţia căilor respiratorii-alveolelor
pulmonare cu lichide ce înlocuiesc aerul respirat.
 Tanatogeneza în înec (submersie) se realizează prin următoarele mecanisme:
- mecanismul mecanic – anoxic , determinat de lichidele care blochează CRS
- mecanismul neuro - reflex, exprimat prin spasmul laringian, care poate apare în mod reflex la
contactul apei cu faringo – laringele sau prin mecanismul de hidrocuţie sau sincopa termo –
diferenţială sau reflexul de plonjon ce poate apărea la contactul brusc al corpului încins cu apa
rece. - mecanismul hemodinamic, diferit în funcţie de tipul apei în care se produce submersia:
o În apă dulce (deces în aproximativ 4 minute), apa din alveolele pulmonare trece în vasele de
sânge aflate în vecinătate (capilarele pulmonare), realizând hipervolemie cu hemodiluţie, rezultând
distrugerea hematiilor şi eliberarea de ioni de K(potasiu), responsabil de apariţia fibrilaţiei
ventriculare şi implicit a stopului cardiac iresuscitabil;
o În apa sărată (deces în aproximativ 8 minute), se creează o hiperconcentraţie în alveolele
pulmonare, ceea ce va determina ieşirea lichidului din sânge, cu apariţia edemului pulmonar.
- mecanismul hipotermic, cu apariţia şocului hipotermic atunci când corpul rămâne în apă rece
timp îndelungat.
Fazele înecului:
- faza preasfixică sau de apnee voluntară , are loc oprirea reflexă a respiraţiei, care durează până
când concentraţia de CO2 din sânge creşte suficient de mult pentru a declanşa automat mişcările
respiratorii. Apa pătrunsă pe căile respiratorii declanşează reflexul de apărare, de încercare de
eliminare a lichidului, manifestat prin dispneea expiratorie.
- faza convulsivă se caracterizează prin pierderea stării de conştienţă (aproximativ 1 minut) şi
apariţia convulsiilor.
- faza de comă, cu respiraţii ample, terminale, acum se înghite şi se aspiră apă, şi instalarea
progresivă a asfixiei. Ulterior, cadavrul cade la fundul apei. Ridicarea la suprafaţă este determinată
de apariţia gazelor de putrefacţie (vara după 2 – 3 zile)
Datorită contactului prelungit cu apa, pe corpul victimei apar modificări specifice:
- pielea de găină, apare după aproximativ 3 – 4 ore de la înec şi este consecinţa contracţiei mm.
erectori ai firului de păr.
- Macerarea pielii, care constă în albirea, întărirea, încreţirea şi detaşarea tegumentului, iniţial
palmo – plantar, apoi generalizat.
- Mănuşa morţii (epiderm şi unghii) , la aproximativ 30 de zile.
- Căderea părului, începe în aproximativ 10 zile şi devine manifestă la 20 zile.
- Adipoceara debutează după detaşarea epidermului, în urma reacţiei ţesutului adipos cu sărurile
din apă: vara apare după aproximativ 1 – 2 luni iar iarna după 2 – 3 luni.
- Putrefacţia începe în aproximativ 48 ore. Din punct de vedere anatomo-patologic, în înecare se
constată o serie de aspecte caracteristice care atestă faptul că decesul s-a produs prin acest
mecanism. Apare astfel, creşterea fluidităţii sângelui (în înecul în apă dulce), prezenţa la nivelul
gurii şi nasului a „ciupercii înecatului”, produsă prin frecarea amestecului de apă cu aer de peretele
CRS. De asemenea apare şi emfizemul hidro - aeric, când plămânii apar voluminoşi, grei, iar pe
seroasa pleurală apar peteşii Paltauf mari, albăstrui, produse prin rupturi ale pereţilor alveolari şi
capilari. La autopsie, vom constata apă în stomac, în special în porţiunea iniţială a intestinului
subţire, numită duoden, precum şi stază viscerală (sânge în cantitate mare în organele viscerale).
Expertiza medico – legală în înecare va trebui să precizeze cauza morţii pe baza examenelor
anatomopatologice de laborator. Trebuie avută în vedere posibilitatea unei morţi subite în apă, caz
în care lipsesc semnele de înecare. Diagnosticul de laborator se bazează pe studiul planctonului
acvatic (alge, diatomee) ce poate fi găsit în interiorul alveolelor pulmonare atunci când decesul s-
a produs datorită înecării.
 21) Leziuni traumatice produse prin temperaturi crescute
Organismul uman este mult mai puţin adaptat la temperaturile înalte decât cele scăzute şi
reacţionează mult mai zgomotos la aceste temperaturi. În privinţa modificărilor locale, leziunile
apărute poartă numele de arsuri când sunt produse prin flacără, metale încălzite, gaze fierbinţi sau
raze solare şi opăriri când sunt produse prin lichide fierbinţi sau aburi.
Arsura de gradul I – se caracterizează prin hiperemie, tumefiere şi durere locală. După un timp,
roşeaţa şi tumefierea dispare, persistă un timp o culoare roşie închisă, apoi urmează descuamarea
epidermului
Arsura de gradul II – se caracterizează prin inflamaţie cu apariţia de bule (flictene) cu lichid
transparent, rareori tulbure.
Arsura de gradul III – se caracterizează prin necroză tisulară ce constituie un teren favorabil pentru
apariţia infecţiilor. Vindecarea se face prin apariţia de cicatrici retractile, dureroase, cu limitarea
mişcărilor dacă sunt localizate la nivelul plicilor.
Arsura de gradul IV – se caracterizează prin apariţia carbonizărilor. Acest grad de arsura apare
doar la cadavru.
Moartea prin arsuri se poate produce fie rapid datorită şocului iniţiat de excitarea intensă a
terminaţiilor senzitive din piele, fie, mai târziu, datorită şocului postcombustional. Arsurile se pot
complica cu infecţii locale sau generale. Dintre complicaţiile cele mai frecvente amintim
bronhopneumonia şi nefrita, complicaţii care pot determina şi ele moartea.
În ceea ce priveşte acţiunea temperaturilor înalte asupra organismului, ele produc
supraîncălzirea corpului. Supraîncălzirea corpului poate apărea vara în caz de caniculă sau în orice
alt mediu industrial. În aceste cazuri temperatura corpului creşte, apar transpiraţii puternice, roşirea
feţei, iar la o temperatură de 44 – 45 0 C survine moartea prin paralizia centrilor nervoşi. Examenul
cadavrelor cu arsuri este important şi pentru a stabili dacă aceste arsuri au caracter vital sau post-
mortem, pentru a diagnostica corect cauza morţii. Sunt situaţii de disimulare a morţii prin
incendierea cadavrului.
În cazul decesului prin arsuri diagnosticul pozitiv este dat de examenul microscopic al
flictenelor, de prezenţa arsurilor la nivelul gurii, faringelui, precum şi, cel mai important semn,
prezenţa de carboxihemoglobină în sânge în concentraţie ridicată.
22) Leziuni traumatice produse prin temperaturi scăzute
Moartea prin temperaturi scăzute este în general accidentală, dar condiţiile suspecte în care se
găsesc cadavrele precum şi lipsa de leziuni caracteristice impun o anchetă şi o expertiză medico –
legală amănunţită. Acţiunea locală a frigului se caracterizează prin apariţia de leziuni traumatice
numite degerături, care prezintă 4 grade:
- gradul I - se caracterizează prin apariţia de tulburări circulatorii, care se traduc prin
vasoconstricţie, pielea devenind palidă, sângele se acumulează în viscere, dar rapid după aceea
apare vasodilataţia paralitică care dă o culoare albăstruie pielii. Concomitent apare o durere
puternică şi sensibilitatea pielii dispare.
- gradul II - se caracterizează prin inflamaţie, flictene pline cu exudat sanguinolent inflamator.
Flictenele se sparg uşor, lăsând la vedere ulceraţii greu vindecabile.
- gradul III - se caracterizează prin necroza pielii şi ţesutului subcutanat.
- gradul IV - necroza se întinde în profunzime, până la oase, complicată frecvent cu infecţii
secundare.
La cadavru degerăturile de gradul I nu persistă; flictenele şi necrozele se păstrează mai bine.
Flictenele sunt mici, se sparg uşor şi sunt pline cu un lichid roşiatic tulbure, spre deosebire de cele
din arsuri, unde veziculele sunt mai mari, mai greu de spart şi conţin lichid transparent deschis,
rareori tulbure, dar niciodată sanguinolent.
Sub acţiunea frigului este tulburată termoreglarea (mecanism care menţine temperatura
organismului constantă) în sens negativ, iar temperatura corpului începe să scadă. La 34 – 34 0 C
apare o stare de slăbiciune şi oboseală.
Dacă temperatura îşi menţine tendinţa de scădere apar ameţeli, somnolenţă. Funcţiile vitale se
diminuează treptat, iar la o temperatură a corpului de 25 0C se instalează moartea. Aşadar, moartea
nu se instalează prin îngheţare propriu – zisă ci printr-o răcire a corpului. Frigul produce o serie
de tulburări metabolice ce au repercusiuni asupra sistemului nervos central. Principala tulburare
metabolică este inhibarea sau blocarea proceselor chimice de asimilare a oxigenului la nivel tisular.
Ori, sistemul nervos, extrem de sensibil la lipsa de oxigen, va avea cel mai mult de suferit.
Expertiza medico – legală a morţii prin frig se face după dezgheţarea cadavrelor în încăperi
răcoroase, căci leziunile anatomopatologice se modifică la o dezgheţare rapidă. După dezgheţare,
autoliza şi putrefacţia avansează foarte rapid. Caracteristic examenului intern este coloraţia
violaceu închisă a organelor, datorită CO2 neutilizat la nivel tisular în urma inhibării la frig a
enzimelor respiratorii, şi apariţia la nivelul mucoasei gastrice a petele Vişnievschi, mici sufuziuni
sanguine în stratul superficial al mucoasei gastrice. Diagnosticul pozitiv de moarte prin frig se
pune având în vedere următorii parametri:
- aspectul roşu deschis al lividităţilor;
- sânge roz deschis şi lichid în cord;
- sufuziuni sanguine pe mucoasa gastrică;
- examenul toxicologic pentru stabilirea alcoolemiei;
- excluderea morţii subite sau morţii violente.

23) Leziuni produse prin acțiunea curentului electric

Electricitatea poate fi industrială şi atmosferică.
Electricitatea atmosferică: - trăsnetul este o descărcare electrică între 2 nori cu sarcini opuse
sau între nor şi pământ. El are o forţă mecanică şi una termică. Cantitatea de electricitate este foarte
mare. Pe piele trăsnetul lasă urme sub formă de arsuri superficiale, de obicei de gradul I şi II,
numite figuri de trăsnet (fulguride sau arborizaţii), având formă de ramificaţii, care însă pălesc
rapid după moarte (cam 24 ore) şi dispar. La cei rămaşi în viaţă aceste figurine persistă câteva zile.
Pentru expertiză este importantă examenul hainelor şi a celorlalte obiecte de pe corp.
Îmbrăcămintea poate fi ruptă, arsă, dar caracteristice sunt găurile de pe talpa încălţămintei.
Stabilirea morţii prin trăsnet se face prin coroborarea datelor examenul extern cu circumstanţele
în care a fost găsit: pe câmp, după furtună, în preajma unor pomi carbonizaţi.
Electricitatea industrială: - acţiunea curentului electric este condiţionată de o serie de factori:
 tensiunea (voltajul) – are importanţă deoarece curenţii ce depăşesc 350 – 400 V sunt mortali;
curenţii de 1000 V nu produc moartea întotdeauna dacă nu are o intensitate suficientă.
 intensitatea (amperajul) – măsoară cantitatea de electricitate ce pătrunde în organism. Un curent
electric cu o intensitate mai mare de 80 – 100 mAS este considerat periculos;
 rezistenţa organismului;
 frecvenţa curentului;
 durata de acţiune;
 suprafaţa şi intensitatea contactului;
 traiectul curentului – în organism curentul alege traseu format din ţesuturile care au rezistenţa
cea mai mică. Acţiunea este mai periculoasă atunci când interesează inima sau sistemul nervos.
 Tanatogeneza prezintă 3 mecanisme:
- trecerea curentului prin cord produce fibrilaţie ventriculară;
- trecerea curentului prin torace şi abdomen determină paralizia respiratorie prin contractură
tetanică a muşchilor intercostali şi diafragm;
- trecerea curentului electric prin cap şi gât determină paralizia centrilor cardiac şi respirator.
Semnele externe sau interne ale electrotraumatismelor sunt reprezentate de următoarele leziuni:
- marca electrică – apare sub forma unei depresiuni a pielii, albe cenuşie sau galbenă, rotundă sau
ovalară. Este dură şi apare în general la curenţi de mică intensitate;
- arsura electrică – este localizată şi cu întindere mică; nu există hemoragii şi se observă toate
gradele arsurilor, inclusiv carbonizarea şi topirea oaselor. Flictenele sunt bine delimitate şi fără
reacţie inflamatorie în jur;
- metalizarea pielii – constă în impregnarea pielii la locul de contact cu particule de metal din
conducătorul electric;
- edemul electrogen – apare la locul de contact sau distanţă;
- necroze cutanate sau subcutanate. La examenul intern vom găsi semnele de moarte prin asfixie.
Expertiza medico – legală în cazurile de electrocuţii se va face în prezenţa unui expert tehnic.
Circumstanţele de producere a electrocuţiilor sunt în majoritatea cazurilor accidentale, dar apar
uneori şi sinucideri şi rareori omucideri.

24) Boala de cheson

Boala de cheson cunoscută şi sub numele de „embolia de ridicare/ascensionare”, sau boala de
decompresiune, ce poate apărea atunci când scufundătorul se ridică brusc la suprafaţa apei, datorită
faptului că, pe măsură ce scade presiunea, azotul revine din starea lichidă în cea gazoasă urmând
a fi eliminat pe cale respiratorie; dacă ascensionarea este prea rapidă, depăşindu-se capacitatea de
epurare a plămânului, azotul nu mai poate fi îndepărtat în totalitate şi va determina embolia
gazoasă, care atunci când interesează creierul, inima, plămânii, apare decesul.
Manifestările apar,la scurt timp de la ieşirea din apă şi constau în: prurit, emfizem subcutanat,
modificări de culoare tegumentară (piele marmorată, uneori cu echimoze), dureri articulare sau
dentare, stare de epuizare fizică, diverse tulburări neurologice. Emboliile gazoase cu azot pot fi
evitate prin ascensionare lentă, în trepte.

25) Toxic, toxicitate, intoxicație, căi de pătrundere a substanțelor toxice în organism

Expertiza toxicologică înregistrează succesiunea fenomenelor toxice în corpul omenesc,
studiază şi ia în considerare diferitele metode de cercetare şi determinare a toxicelor.
Toxicul reprezintă orice substanţă care, introdusă în organism în cantităţi relativ reduse,
provoacă alterări funcţionale sau lezionale , determinând o stare patologică numită intoxicaţie.
Toxicitatea reprezintă ansamblul modificărilor fizico – patologice care rezultă din interacţiunea
dintre toxic şi mediu. Deci toxicitatea este condiţionată atât de proprietăţile toxicului cât şi de
reactivitatea organismului. Toxicul intervine în această interacţiune prin structura chimică, prin
proprietăţi fizico – chimice, prin viteză şi calea de pătrundere. Reactivitatea organismului este
condiţionată de specie, vârstă, sex, terenul patologic care are o mare importanţă, şi greutatea
corporală.
Soarta toxicelor în organism (căile de pătrundere, modul de distribuţie, acumularea,
metabolizarea, felul şi ritmul de eliminare) trebuie cunoscută căci poate lămuri evoluţia unei
intoxicaţii, simptomele clinice, leziunile şi pot da indicaţii asupra tratamentului de aplicat.
 Pătrunderea în organism are loc pe mai multe căi, acestea influenţând viteza şi cantitatea
absorbită:
- calea respiratorie – este cea mai periculoasă cale de pătrundere, datorită faptului că, toxicul se
absoarbe nemodificat, direct şi imediat în circulaţie, ocolind bariera detoxifiantă hepatică;
- calea digestivă – cea mai frecventă cale de pătrundere, începe cu absorbţia toxicului la nivelul
mucoasei bucale, continuă cu mucoasa gastrică şi a intestinului subţire. Toxicul trecut în circulaţie
va fi dirijat prin vena portă spre ficat unde va fi supus procesului de detoxificare;
- calea cutanată – pătrund toxicele liposolubile, care au proprietatea de a se dizolva în grăsimile
din structura pielii:
- calea parenterală – este reprezentată de calea intravenoasă, intramusculară, subcutanată;
- calea transplacentară - toxicele (opiacee) trec prin placentă, cordon ombilical la făt;
- calea conjunctivală – toxice cu absorbţie oculară.

26) toxicele methomogoblinizante

Sunt substanţe care provoacă fie o oxidare directă (cloraţi, permanganatul, cromatul,
fericianura), fie substanţe reducătoare (derivaţi aminaţi, nitriţi, nitroderivaţi, anilina).
Caracteristic intoxicaţiei cu substanţe methemoglobinizante este oxidarea ireversibila a Fe2+
(bivalent) in Fe3+ (trivalent) cu formare de MetHb (methemoglobină).
Specific acestei intoxicaţii este coloraţia cafenie – roşcată a sângelui şi uneori a lividităţilor
cadaverice. Apar frecvent in industria alimentară, abatoare, unde nitriţii sunt folosiţi frecvent
pentru a induce o culoare roz a cărnurilor şi mezelurilor, sau accidentală prin confuzia cu sarea.
Este o asfixie de transport. Tratamentul constă în spălături gastrice, O2 sub presiune. În cazuri
grave se practică perfuzarea în doze mici de nitrit de sodiu sau albastru de metil.

27) intoxicația cu monoxid de carbon

Este un gaz incolor, indoor, foarte difuzabil. Apare intr-o atmosferă cu un conţinut insuficient de
oxigen: sobe cu tiraj insuficient, gaze de eşapament.
Mecanismul tanatogenerator : CO pătruns în organism pe cale respiratorie,ajunge în sânge prin
intermediul membranei alveolo – capilare, se fixează pe Hb din eritrocit., formând CoHb
(carboxihemoglobină) care nu permite transportul oxigenului în sânge, deci apare o asfixie
mecanica de transport.
Simptomele clinice variază în funcţie de concentraţia de CO, ele mergând de la cefalee, astenie
musculară, greţuri, vărsături până la comă, convulsii şi moarte. La necropsie se vor constata
lividităţi cadaverice roşii aprinse, sângele şi organele de asemenea roşii datorită conţinutului ridicat
de carboxihemoglobină. Mai apar mici sufuziuni ale mucoasei digestive, subpleural, în muşchiul
cardiac şi în creier. In sânge se găseşte CoHb care este principala reacţie vitală în cadrul
intoxicaţiilor cu CO.
Moartea se produce prin inhibiţia centrilor cardio-respiratorii sau asfixie mecanică

29) Intoxicaţia cu alcool etilic.

Una dintre cele mai frecvente intoxicaţii acute, având numeroase implicaţii în medicina legală
ca urmare a actelor agresive, antisociale, accidentelor şi morţilor violente ce survin în cursul
intoxicaţiei.
Pătrunderea în organism se face pe cale digestivă (cel mai frecvent) sau respiratorie (vapori de
alcool). Etanolul se absoarbe 20% in stomac, restul de 80% in porţiunea iniţială a intestinului
subţire (duoden). Daca stomacul este plin, absorbţia este mai lenta, alcoolemia maxima fiind atinsă
la 2 ore, iar pe stomacul gol alcoolemia maximă este atinsă la 30 – 60 minute.
Evoluţia alcoolemiei este reprezentată de următorul grafic:
- iniţial, în faza de absorbţie, alcoolemia creste liniar;
- după intrarea in funcţiune a mecanismelor de metabolizare si eliminare, curba alcoolemiei
prezintă un platou;
- după încetarea absorbţiei, alcoolemia scade progresiv. In faza ascendentă a alcoolemiei,
concentraţia alcoolului in sângele arterial este mai mare decât in sângele venos.
Metabolizare:
- 95% se metabolizează in ficat, sub acţiunea diferitelor enzime( cea mai importanta este
alcooldehidrogenaza), cu formarea de aldehida acetica, acid acetic, CO2 si apa.
- 5% se elimina prin urina , nemodificat, respiraţie, transpiraţie, saliva, lapte.
- alcooluria este mai mica decât alcoolemia in faza de absorbţie si invers in faza descendenta sau
faza de eliminare.
- viteza medie de metabolizare este 0,15g/l/ora, viteză care este constantă.
Intoxicaţia cu alcool defineşte beţia acuta, care prezintă mai multe faze:
a) faza de euforie: corespunde unei alcoolemii de sub 1g/1000ml, sunt afectate funcţiile
intelectuale, reflexele, coordonarea motorie.
b) faza medico-legala: 1 -3 g/1000ml., tulburările neurologice sunt evidente.
c) faza comatoasa: peste 3g/1000ml, se manifestă prin anestezie periferica, narcoza profunda,
hipotermie.
d) decesul se produce la 4-7 g/l prin : inhibiţie cardio-respiratorie centrala, aspirarea conţinutului
gastric, refrigeraţie, hipoglicemie.
Decesul la consumatorii cronici se realizează prin cardiomiopatie etilica, ciroza hepatică,
pancreatită necrotico – hemoragică, hipotermie şi asfixie mecanică prin aspiraţia conţinutului
gastric.

30) Intoxicația cu acid cianhidric.

HCN este un lichid incolor, volatil, cu miros caracteristic de migdale amare. Este folosit ca
insecticid si rodenticid. Sărurile de HCN pot fi simple ca cianura de K sau Na, şi complexe ca
fericianura de K. Săruri de HCN se găsesc şi în sâmburii de migdale amare, sâmburi de cireşe sau
piersici, care sub acţiunea HCL din stomac pot elibera HCN producând intoxicaţii.
Toxicul acţionează asupra enzimelor din lanţul respirator celular iar moartea se produce prin
paralizia bulbara la câteva zeci de secunde de la intoxicaţie.
La necropsie lividităţile sunt de culoare roşie, rigiditatea este intensă şi precoce iar conţinutul
gastric are miros de migdale amare (caracteristic acestui tip de intoxicaţie).

31) Intoxicația cu barbiturice

Sunt utilizate ca sedative, hipnotice si narcotice.
Din punct de vedere juridic intoxicaţia cu barbiturice poate fi : sinucidere (cele mai frecvente,
in special la femei, deoarece barbituricele produc moartea uşor fără dureri), accidentale, iar
omuciderile sunt foarte rare.
Calea de pătrundere – poate fi digestiva sau parenterala (i.v.). Metabolizarea barbituricelor se face
la nivel hepatic, ceea ce duce la creşterea metabolizării altor substanţe sau medicamente, cum ar fi
alcoolul, deci metabolizarea alcoolului este întârziata de acţiunea barbituricelor. Barbituricele
acţionează la nivelul SNC, deprimând toate funcţiile acestuia. Caracteristic pentru intoxicaţia cu
barbiturice este acea stare asemănătoare cu beţia alcoolică, numita beţia barbiturica, caracterizata
prin : incoerenţă, mers ebrios ( ca de beţiv),uneori vărsături, ameţeli, somnolenţă. Coma barbiturică
este liniştită, lentă, putând dura 7-8 zile, după care vindecarea are loc fără sechele. Tanatogeneza:
moartea se produce prin inhibiţia acuta a centrilor cardio-respiratori, asfixie mecanica prin
aspirarea vomei, iar după câteva zile de comă – prin pneumonia de decubit.

32) Expertiza medico-legală în pruncucidere

Expertiza medico – legală în pruncucidere vizează următoarele etape:
- examenul cadavrului nou – născutului;
- examenul femei suspectate de pruncucidere;
- examenul locului faptei.
Examenul cadavrului nou – născutului trebuie să stabilească următoarele aspecte:
1. starea de nou – născut se stabileşte prin cercetarea anumitor particularităţi morfologice ale
acestuia şi anume: lungimea (49 – 55 la fetiţe şi 50 - 54 la băieţei), greutatea ( 2900 – 3200 g. fetiţe
şi 3000 – 3500 g. băieţeii), cordonul ombilical între 50 – 60 cm, turgescent şi lucios,urme de sânge
şi grăsime pe corp, testiculele coborâte în scrot, în intestinul terminal se găseşte meconiu.
2. vârsta intrauterină se poate calcula în funcţie de lungimea fătului când se foloseşte formula
Dervieux, lungimea x 5.6 = vârsta în zile sau formula Haase, când lungimea este peste 25 cm se
împarte la 5, iar când este sub 25 cm se extrage rădăcina pătrată, obţinându-se vârsta în luni lunare
( luna lunară are 4 săptămâni sau 28 zile).
3. viabilitatea fătului reprezintă capacitatea fătului de a se adapta la condiţiile extrauterine şi
posibilitatea de a trăi autonom în condiţiile noi de mediu. Se consideră că un făt este viabil numai
dacă a depăşit 38 cm. lungime şi 1500 g greutate. Alături de aceşti parametri, viabilitatea este
condiţionată de malformaţiile congenitale incompatibile cu viaţa, afecţiuni pulmonare contractate
intrauterin sau aspirat amniotic masiv în timpul naşterii.
4. dovezi de instalare a vieţii extrauterine – dovedirea faptului că fătul s-a născut viu este elementul
cheie în acest tip de expertiză. Criteriul cel mai important de stabilire a acestor dovezi este
respiraţia pulmonară, cu modificările macro şi microscopice caracteristice pulmonului. Dacă fătul
a respirat, plămânul este expansionat, umple cavităţile toracice, are culoare roz. La palpare
consistenţa este elastică. Examinarea trebuie completată cu docimazia hidrostatică. Într-un vas cu
apă se scufundă întreaga piesă buco – cervico – toracică. Dacă piesa pluteşte, înseamnă că fătul s-
a născut viu. În etapa următoare a docimaziei, se recoltează fragmente mici de pulmon, din fiecare
pulmon câte 4 fragmente, care la rândul lor se scufundă într-un vas cu apă. Fragmentele vor pluti
sau vor cădea la fundul vasului. În raport cu aceste aspecte se poate vorbi de plămân respirat sau
nerespirat.
5. durata vieţii extrauterine este un element important în încadrarea juridică a faptei (pruncucidere
sau omucidere). Aspectul fătului imediat după naştere se recunoaşte după modificările
tegumentelor. Aspectul cordonului trece prin diferite etape, imediat după naştere este gelatinos şi
turgescent. După 24 ore apare o linie de demarcaţie la locul de implantare al cordonului.
Mumificarea cordonului se face la 7 zile de la naştere, rămânând bontul ombilical.
6. aprecierea îngrijirilor acordate după naştere – nou – născutul, imediat după naştere are nevoie
de îngrijiri speciale. La necropsie se examinează cu atenţie tegumentele pentru a constata dacă
fătul a fost spălat, cordonul ombilical secţionat şi ligaturat sau rupt, dacă orificiile şi căile
respiratorii au fost dezobstruate. Lipsa alimentelor în stomac dovedesc omisiunea mamei de a
alimenta copilul.
7. cauza morţii fătului se poate produce în toate etapele naşterii. Moartea intrauterină poate fi
determinată de afecţiuni genetice ale fătului, afecţiuni ale mamei sau placentei. În timpul naşterii
decesul fătului se poate produce având drept cauze obstetricale, cea mai frecventă cauză. Leziunile
pot apărea în momentul traversării filierei pelvigenitale sau prin manevre obstetricale, expulzie
precipitată. După naştere decesul poate fi patologic sau violent. Cauzele patologice sunt
malformaţii congenitale incompatibile cu viaţa, boli hematologice, pneumonia intrauterină, aspirat
masiv amniotic. Cauzele violente sunt multiple: asfixii mecanice, traumatisme cranio – cerebrale,
refrigeraţia,etc. Altă cauză este decesul prin omisiune; mama „uită” să – şi alimenteze nou –
născutul.
Examenul mamei constă în stabilirea semnelor de naştere recentă, examenul psihic şi
psihologic. Starea de tulburare determinată de naştere se poate stabili cu atât mai exact cu cât acest
examen se face mai aproape de momentul naşterii. Comportamentul femeii va putea fi apreciat
prin cercetarea cu atenţie a antecedentelor patologice, evoluţia sarcinii, constituţiei somato –
psihice, condiţiile în care a avut loc naşterea.
Examenul locului unde s-a produs naşterea – în locul respectiv se vor găsi placenta, urme de
sânge, diferite obiecte utilizate la naştere (rufe, cârpe), necesare identificării

33)Avortul
Expertiza medico – legală obstetrico – ginecologică se referă la numeroasele probleme pe care le
ridică avortul sau naşterea. Rezolvarea acestora se poate referi la o femeie sau la cadavrul unei
femei.
La cadavru, expertiza medico – legală se efectuează în suspiciunile de avort, moartea unei femei
în timpul gravidităţii, naşterii, după naştere.
În CP prevederile art. 185 sunt:
- întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, săvârşită în vreuna din următoarele împrejurări:
o în afara instituţiilor medicale sau cabinete medicale autorizate în acest scop;
o de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate; o dacă vârsta sarcinii a depăşit
14 săptămâni, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la un an sau cu zile – amendă;
- întreruperea cursului sarcinii, săvârşită în orice condiţii, fără consimţământul femeii însărcinate,
se pedepseşte cu închisoare strictă de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi. Dacă prin faptele
prevăzute la alin. 1 şi 2 s-a cauzat femeii însărcinate o vătămare corporală gravă, pedeapsa este
închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă fapta a avut ca urmare decesul
femeii, pedeapsa este închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
Nu se pedepseşte întreruperea cursului sarcinii efectuată de către medic:
- dacă întreruperea era necesară pentru a salva viaţa sau integritatea femeii de la un pericol grav şi
iminent; - dacă întreruperea se impunea din motive terapeutice, potrivit dispoziţiilor legale;
- în cazul prevăzut în alin 2 când femeia s-a aflat în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa, iar
întreruperea cursului sarcinii, se impunea din motive terapeutice potrivit dispoziţiilor legale.
Clasificarea avortului Clasificarea se face în funcţie de factorii care l-au generat:
- spontan (sau patologic),
- provocat.
Cel provocat, poate fi:
- la cerere, legal;
- accidental;
- empiric.
AVORTUL SPONTAN – reprezintă 5 – 15% din totalul naşterilor şi cunoaşte cauze patologice ce
pot aduce la avort spontan prin moartea produsului de concepţie, prin decolarea oului sau prin
declanşarea de contracţii uterine de expulzie.
AVORTUL ACCIDENTAL – se caracterizează prin lipsa intenţiei de a-l produce, iar consecinţele
se apreciază potrivit prevederilor legii penale de vătămare corporală. Avortul accidental poate fi
traumatic (lovirea gravidei având drept consecinţă pierderea sarcinii, cu toate complicaţiile ce pot
decurge din această stare), dar se poate provoca şi în afara unui traumatism, spre exemplu, în cadrul
unui tratament medical contraindicat de starea de graviditate, situaţie care în plus atrage şi
răspunderea profesională.
AVORTUL EMPIRIC – provocat prin diferite mijloace mecanice, chimice şi fizice de către însăşi
femeia însărcinată sau altă persoană care nu este medic. Consecinţele avortului empiric depind de
manevra abortivă folosită. Manevrele mecanice sunt cele care dau procentul cel mai mare de
complicaţii, atât local, cât şi pe plan general. În plan local, apar hemoragii uterine prin perforarea
uterului, hemoragii care de cele mai multe ori sunt dramatice. De asemenea rănile apărute pe col
sau pe uter, consecinţa metodei mecanice de provocare a avortului, constituie căi de propagare a
infecţiei, care pot disemina ulterior spre anexe (anexite, tromboflebite pelviene) şi peritoneu, apoi
se poate generaliza determinând apariţia septicemiei. Complicaţiile locale tardive mai frecvent
sunt: cicatricele colului uterin, obstrucţii tubare postinflamatorii care pot cauza sterilităţii
secundare, histerectomii impuse de complicaţiile necrotice sau hemoragii grave.
EML în caz de avort empiric: are următoarele obiective:
A) existenţa sarcinii – este posibil ca sarcina să rămână intactă după încercări abortive nereuşite.
În acest caz este vorba de tentativă nereuşită de avort, situaţia însă foarte rară. Dacă femeia nu mai
poartă fătul, ci prezintă doar o inflamaţie localizată la nivelul organelor genitale şi febră, în scopul
diagnosticului pozitiv de avort se vor face dozări hormonale, examen clinic şi examen morfologic
pe produsul de chiuretaj. Diagnosticul de certitudine îl oferă evidenţa resturilor ovulare decelate
prin examen histopatologic, precum şi pozitivarea reacţiilor biologice de sarcină încă 8 – 10 zile
după golirea uterului. La cadavru, diagnosticul sarcinii este uşurat de examenul macro- şi
microscopic al cavităţii uterine şi a anexelor. În cavitatea uterină se poate găsi locul de inserţie al
placentei sau chiar resturi placentare ce atestă diagnosticul de sarcină.
B) stabilirea metodei abortive – folosite şi dacă a fost specifică pentru provocarea avortului. În
mod normal, în sarcină orificiul extern al colului uterin este închis, el deschizându-se pe măsura
ce sarcina se apropie de termen. Dacă orificiul uterin este uşor întredeschis şi se asociază şi cu o
sângerare uterină, suspiciunea de avort este îndreptăţită.
C) stabilirea legăturii de cauzalitate între avort şi metoda abortivă folosită – dacă timpul între
administrarea substanţelor abortive şi avort este scurtă, se pot efectua analize toxicologice ale
conţinutului gastric, intestinal sau sângelui. în cazul rănirii căilor genitale este uşor de susţinut
ideea unei manevre abortive mecanice; aceste leziuni se găsesc pe faţa vaginală a colului, în canalul
vaginal sau în cavitatea uterină. Nu întotdeauna o manoperă mecanică lasă urme, deci lipsa lor nu
exclude automat utilizarea unei asemenea manevre abortive

34) Violul
Conform CP (art. 197 C.P.) actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex opus sau de
acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi
exprima liber voinţa, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
EML a violului cuprinde 2 probleme importante: probarea raportului sexual şi probarea lipsei
de consimţământ.
 Probarea raportului sexual : se face în mod diferit, după cum femeia a fost sau nu virgină în
momentul comiterii faptei. Dacă femeia a fost virgină, la examenul ginecologic se poate observa
prezenţa rupturii himenului. Acest diagnostic este posibil într-un interval de 7 – 10 zile de la
producerea violului; în acest interval de timp, în special în primele 3 – 5 zile, marginile himenului
sunt roşii sângerânde, infiltrate tumefiate neregulate, dureroase la examinare şi câteodată supurate.
După acest interval de timp, aceste semne dispar şi începe procesul de vindecare a rupturilor
himenale, cu formarea de ţesut cicatriceal alb. În această situaţie medicul legist etichetează ruptura
ca fiind veche, mai mult de 10 zile, nemaiputându-se proba realitatea unui raport sexual recent.
Probleme deosebite ridică himenele complezente care au o elasticitate mare şi permit efectuarea
raportului sexual fără ruptura acestuia. Concomitent cu ruptura himenală se produce şi o hemoragie
de intensitate variabilă, care trebuie diferenţiată însă de o eventuală metroragie prin examinarea
microscopică a sângelui.
Dacă femeia nu mai era virgină, probarea raportului sexual se face prin evidenţierea prezenţei
spermei în vagin, cu condiţia ca victima să nu-şi fi făcut toaleta şi să se prezinte într-un interval de
maximum 24 – 36 ore de la producerea violului. Alte probe sunt mai puţin directe sau sigure: fire
de păr de la agresor prezente pe corpul victimei sau existenţa sarcinii ori a bolilor venerice.
În ceea ce priveşte probarea raportului sexual la persoane de acelaşi sex( în cazurile de
pederastie), acest lucru se probează prin recoltarea spermei din anus sau ampula rectală, iar la
pasivii cronici sunt de observat şi modificările specifice regiunii anale, „ anus în pâlnie”. La
lesbiene raportul sexual nu se poate proba.
Probarea lipsei de consimţământ se realizează prin evidenţierea leziunilor traumatice la nivelul
feţelor interne ale coapselor (echimoze, excoriaţii), pe gât , în jurul gurii, pe membrele superioare,
torace sau regiunea fesieră.
Violul se poate produce şi abuzând de imposibilitatea victimei de a se apăra. Această
împrejurare se întâlneşte când victima este în convalescenţă după o boală gravă, este în vârstă sau
minoră, în cazul paraliziei sau prin inducerea unei stări de inconştienţă prin administrarea de
medicamente care induc somnul. Alte împrejurări care pot duce la comiterea infracţiunii de viol
sunt create de influenţele psihice exercitate asupra victimei care îşi dă consimţământul în mod silit.
Această categorie de situaţii care pot favoriza săvârşirea unui viol nu intră în competenţa expertului
medico – legal, ele trebuie probate de organele judiciare, medicului revenindu-i sarcina de a
constata şi a proba raportul sexual.

35) Expertiza medico-legală a filiației

Cercetarea filiaţiei este legiferată prin Codul Familiei. Copilul născut în afara căsătoriei,
conform Codului Familiei, are aceleaşi drepturi cu cel născut în timpul căsătoriei, cu condiţia ca
paternitatea să-i fie recunoscută.
Recunoaşterea paternităţii se face pe 2 căi:
- la oficiul de stare civilă.
- prin sentinţă judecătorească.
În cazul în care se ajunge la proces, prim probă pentru stabilirea paternităţii este expertiza
serologică, bazată pe studiul şi corelarea genelor moştenite de copil de la părinţi, în cadrul
sistemelor grupelor sanguine.
Acest mod de expertiză poate exclude paternitatea unui bărbat faţă de un anumit copil, dar
niciodată nu o poate afirma. Cu cât nr. de expertize este mai mare cu atât şansele de a stabili
paternitatea este mai mare..
În urma investigaţiilor serologice se poate ajunge la una din următoarele formule:
- paternitatea bărbatului Y faţă de X se exclude,
- paternitatea nu se exclude. Formula respectivă spune că „ poate fi tată pârâtul sau orice alt bărbat”
al cărui mozaic antigenic se încadrează în complexul serologic compatibil filiaţiei.
Situaţiile în care se cere expertiza filiaţiei sunt:
- cercetarea filiaţiei copilului născut în afara căsătoriei,
- cercetarea filiaţiei copilului născut în timpul căsătoriei, dar tăgăduit de soţ,
- cercetarea maternităţii în schimburile de copii.
În expertiza medico – legală a filiaţiei se utilizează numeroase sisteme de factori, dar aceste
sisteme trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să fie stabil pe tot parcursul vieţii,
- să fie prezent la naştere,
- să se transmită după legi stabile şi bine stabilite.
Aceste sisteme utilizate în identificarea filiaţiei sunt:
- sisteme eritrocitare, la care antigenele se găsesc pe eritrocite,
- sisteme serice, caracterele se găsesc în serul sanguin,
- sisteme enzimatice, acestea au la bază polimorfismul enzimelor eritrocitare,
- sisteme limfocitare, specificaţiile se găsesc pe limfocite.
- alte sisteme: secretor - nesecretor, gustător - negustător.
SISTEMUL ABO Reprezintă primul sistem antigenic descoperit, foarte important pentru
transfuziile de sânge, boala hemolitică a nou-născutului, transplantul de organe, etc.
Grupele de sânge din sistemul ABO:
1. sângele reprezintă aproximativ 8% din greutatea corporală; el este compus din plasmă ( un lichid
galben - citrin ) şi elementele figurate ( celulele roşii, celulele albe si trombocitele) care„plutesc”
în plasma.
2. antigenul - este o substanţă recunoscută de sistemul imunitar ca fiind străină;
3. hematia (celula roşie sau eritrocitul ) va fi cea care este purtătoare de antigene, deci vorbim
despre antigenul de pe suprafaţa hematiei, care se mai numeşte si aglutinogen;
4. anticorpul - este o substanţa produsă de sistemul nostru imun pentru a lupta împotriva
antigenului;
5. în plasmă se află anticorpii, deci vorbim despre anticorpii plasmatici (aglutinine );
6. anticorpii plasmatici (aglutininele ) nu trebuie sa intre în contact cu antigenele specifice de pe
suprafaţa hematiilor (aglutinogenele);
7. daca totuşi se va produce 'întâlnirea' dintre aglutinogene si aglutininele specifice, atunci cea care
va avea de suferit va fi hematia, care va fi distrusa in procesul de hemoliza;
Persoanele care au grupa A au anticorpi anti-B, cei cu grupa B au anticorpi anti-A, cei cu grup
0 au anticorpi anti-A şi anti-B, iar cei care au grupa AB nu au anticorpi anti-A şi nici anti-B.
Indivizii de grup 0 sunt toţi homozigoţi, cei AB sunt heterozigoţi, iar indivizii de grup A şi B
pot fi homozigoţi sau heterozigoţi.
Transmiterea ereditară se face conform legilor lui Mendel:
A) nu se poate ca la un copil să apară un antigen dacă nu există la cel puţin unul din părinţi:
0/0 A/0 0/0 A/0
0/0 A/0 B/0
Tată posibil Excludere
B) legea lui Bernstein: un părinte de grup 0 nu poate avea copii AB şi invers, un părinte de
grup AB nu poate avea copii de grup 0, indiferent de celălalt părinte.
 Alte sisteme
a) secretor – nesecretor (Se – se). De ce se numesc secretori şi nesecretori? Pentru că la
aceştia, în salivă, secreţia vaginală, transpiraţie, etc., există, alături de antigenele ce se
găsesc pe eritrocite şi antigenul H, care este un precursor al antigenului A şi B. persoanele
care nu secretă în lichide şi umori antigenele de pe eritrocite se numesc nesecretori.
b) gustător – negustător. Sunt acele persoane care au capacitatea de a percepe gustul foarte
amar al fenilthiocarbaminei. Transmiterea se face conform legilor lui Mendel, adică din
părinţi negustător nu poate ieşi un copil gustător.
În stabilirea filiaţiei, în primul rând se utilizează toate aceste sisteme enumerate.
Dacă aceste sisteme nu stabilesc cu certitudine tatăl biologic, atunci se apelează la tehnologia
ADN.

36) Expertiza medico-legală psihiatrică

EML psihiatrică reprezintă o activitate tehnico – ştiinţifică specifică instituţiei medico – legale
ce constă în evaluarea stării psihice pentru a putea oferi justiţiei un mijloc de probă obiectiv,
referitor la capacitatea psihică sau la discernământul persoanei examinate, în vederea stabilirii
responsabilităţii juridice a acesteia.
Articolul 31 din Codul penal precizează: „ nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală dacă făptuitorul în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte
cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele”.
Acest articol defineşte noţiunea juridică de iresponsabilitate.
Responsabilitatea , care implică posibilitatea tragerii la răspundere penală a individului, este o
noţiune juridică şi care sub aspect medical reprezintă „ totalitatea particularităţilor psihice ale
individului care-l fac pe acesta capabil să înţeleagă libertatea şi necesitatea acţiunilor sale şi să
aprecieze consecinţele faptelor sale atunci când acţionează contrar normelor de convieţuire socială
şi a legilor.”
Art. 117 CPP prevede obligativitatea efectuării EML psihiatrice: „ efectuarea EML este
obligatorie în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, precum şi atunci când organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau
inculpatului”.
Expertiza medico – legală se efectuează de către o comisie instituită în acest scop şi este formată
dintr-un medic legist şi 2 medici de specialitate psihiatrie. Comisia poate funcţiona numai în
centrele unde există servicii sau cabinete medico – legale şi spital sau secţii de psihiatrie. Dacă
expertiza vizează un minor, în comisie vor fi cooptaţi specialişti de neuropsihiatrie infantilă şi
eventual psihopedagogi.
EML psihiatrică se va executa în principiu după următoarele reguli:
- observaţia clinică prin internarea expertizaţilor dacă este cazul, procedându-se la toate
investigaţiile clinice şi paraclinice;
- consultarea următoarelor date din dosarul cauzei: antecedente medicale ale expertizatului,
antecedente penale şi ancheta socială, mobilul şi împrejurările în care s-a săvârşit infracţiunea;
- examenul psihic efectuat imediat după identificarea învinuitului. În cazul în care sunt supuse
expertizei persoane cu tulburări care prezintă stare de pericol, în concluziile raportului de expertiză
se vor propune şi măsuri ce trebuie luate în conformitate cu dispoziţiile legale. În cazul expertizării
minorilor, concluziile raportului de expertiză vor cuprinde obligatoriu masurile medico – psiho –
pedagogice care urmează să se ia pentru asigurarea dezvoltării în condiţii corespunzătoare a
personalităţii acestora.
 OBIECTIVELE EXPERTIZEI
EML psihiatrică are în final scopul de a oferi justiţiei criterii medico – legale obiective pe baza
cărora o persoană poate fi trasă la răspundere penală, de a stabili dacă învinuitul are capacitatea de
a răspunde de faptele sale. EML constituie un document probatoriu, care ajută justiţia în stabilirea
responsabilităţii. Pe baza acesteia şi a concluziilor, justiţia are posibilitatea să stabilească dacă o
persoană este sau nu responsabilă.
Starea de vinovăţiei presupune prezenţa discernământului în momentul săvârşirii faptei. Dacă
justiţia stabileşte responsabilitatea , expertiza medico – legală psihiatrică, în urma coroborării unui
complex de date privind învinuitul, are obligativitatea de a stabili discernământul.
Discernământul este funcţia psihică de sinteză prin care persoana este în măsură să conceapă
planul unei acţiuni şi urmările ce decurg din săvârşirea acţiunii. Este deci capacitatea subiectului
de a organiza motivat activitatea sa. Această funcţie depinde de 2 categorii de factori:
- de structura personalităţii individului;
- de structura conştiinţei acestuia în momentul comiterii faptei.
Expertiza trebuie să stabilească care este structura persoanei, gradul de dezvoltare intelectuală,
gradul de instruire generală şi profesională, gradul de educaţie familială, experienţa de viaţă a
subiectului. Se poate constata prezenţa unui factor organic cerebral sau somatovisceral susceptibil
de a scădea nivelul personalităţii, factori traumatici, toxici etc.
METODOLOGIA EXPERTIZEI MEDICO – LEGALE PSIHIATRICE. După cum s-a arătat în
rândurile de mai sus, comisia de expertiză este alcătuită dintr-un medic legist şi 2 medici psihiatri.
Cadrul de desfăşurare este cel mai frecvent sediul serviciilor judeţene de medicină legală şi IML
–urile. În mod excepţional şi numai în funcţie de caz, acestea se pot ţine şi la nivelul unui spital de
psihiatrie (bolnav grav sau netransferabil) sau penitenciar (infractori deosebiţi de periculoşi sau
netransportabili)
Prima etapă este supunerea infractorului, în situaţia în care este descoperit imediat după
comiterea faptei, unui examen neuropsihic. Examinarea clinică trebuie să fie cât mai completă şi
amănunţită privind funcţiile psihice de bază. Această examinare are o importanţă deosebită
deoarece poate surprinde tabloul psihologic din timpul faptei învinuitului. El poate fi o stare de
repaus schizofrenic, o criză de agitaţie maniacală, o stare confuză delirantă, beţie patologică, etc.
Aceste examene ajută şi oferă unele indicaţii organelor de urmărire şi anchetă asupra modului de
desfăşurare a anchetei, dacă aceasta poate continua sau este necesară internarea infractorului sau
chiar administrarea unui tratament medical.
Pentru a uşura examinarea, dosarul nu trebuie să se limiteze la elemente privind fapta şi
infractorul; în dosar comisia trebuie să aibă la dispoziţie actele medicale privind trecutul
psihopatologic al acestuia. Investigaţiile trebuie să meargă până la condiţiile în care s-a născut
agresorul, date privind mediul familial în care acesta a trăit şi s-a dezvoltat, ocupaţia părinţilor,
numărul copiilor, sursele de existenţă, climatul familial, familii dezorganizate, boli ereditare în
familie. De asemenea se menţionează şi elementele psihopedagogie din timpul şcolarizării:
performanţe şcolare, frecvenţa prieteniilor avute, fişele psihologice şcolare.
Investigaţiile medicale clinice şi paraclinice sunt cel mai adesea necesare, iar în cazul
infracţiunii de omor, obligatorii. Nu în toate EML este necesară internarea; sunt situaţii în care
simpla observaţie clinică a subiectului, pe o perioadă de câteva săptămâni, poate fi edificatoare în
stabilirea diagnosticului.
Examenul psihologic este important de efectuat pentru determinarea personalităţii subiectului.
Se pot depista unele trăsături anormale, patologice ale personalităţii, care pot avea legătură cu
faptele săvârşite. Examenul psihologic este necesar la minori, la bătrâni, la psihotici, în stările de
hipodezvoltare mintală.
În final, expertiza medico – legală , pe baza coroborării tuturor datelor medicale şi generale
obţinute, trebuie să stabilească concluziile raportului medico – legal, care trebuie să precizeze
următoarele:
- boala psihică de care suferă subiectul;
- tulburările psihice caracteristice generate de boala de bază şi legătura cauzală dintre aceste
tulburări şi săvârşirea faptei, motivaţia psihopatologică a mobilului de acţiune;
- legat de boala psihică, trebuie stabilit daca acesta în momentul comiterii faptei a avut
discernământul păstrat, abolit sau diminuat; - în final, se recomandă măsurile de siguranţă cu
caracter medical, individualizate pentru fiecare subiect şi care sunt prevăzute în art. 109, 110, 111:
obligarea la tratament medical, internarea medicală şi interzicerea de a ocupa o funcţie.
EXPERTIZA MEDICO – LEGALĂ LA MINORI
Această expertiză necesită o metodologie aparte, dat fiind rolul său mai mult recuperator,
educativ, evitarea introducerii unora dintre delicvenţi în mediul de detenţie, expertiza fiind mai
puţin restrictivă. Comisia de expertiză, este formată în plus faţă de cea pentru adulţi, dintr-un
pedopsihiatru şi un psiholog, şi are obligaţia de a obţine anumite informaţii şi anume:
- nivelul mintal al subiectului;
- dacă ne aflăm în faţa unui bolnav psihic sau a unei persoane cu deficienţe organice, neurologice,
etc.;
- capacitatea şcolară a minorului, felul cum se încadrează în colectivul clasei şi al şcolii;
- relaţia părinte – copil;
- condiţiile de viaţă şi de dezvoltare, influenţa şi rolul mediului ambiant.
Concluziile expertizei sunt aceleaşi de la EML de la adulţi. În plus minorul care nu a împlinit
vârsta de 14 ani nu răspunde penal; cei care au vârsta de 14 ani răspund penal, dacă se dovedeşte
în mod cert că fapta a fost săvârşită cu discernământ; cei care au împlinit 16 ani răspund penal. În
funcţie de gradul de discernământ sunt instituite şi măsurile de siguranţă recomandate de comisie:
- măsuri de recuperare pe plan medico – social. Sunt de natură psiho – pedagogic, materializate în
institute speciale de reeducare pentru minorii în vârstă de peste 14 ani şi şcoli speciale de reeducare
pentru minorii de cel puţin 10 ani;
- măsurile medicale cu caracter medical educativ aplicate pentru cazurile în care starea fizică sau
psihică impune un tratament şi supraveghere medicală – pedagogică.
În cazurile minorilor care necesită tratament medical într-un serviciu de specialitate, urmat de
dispensarizare medicală, se impun măsuri cu caracter exclusiv medical, alte tulburări impunând
măsuri cu caracter exclusiv social în situaţiile când se urmăreşte ocrotirea minorilor prin scoaterea
acestuia din mediul necorespunzător.

37) Expertiza psihiatrică și regimul juridic în alcoolism

În general, în expertize întâlnim aspecte ale etilismului acut şi cronic:

Etilismul acut

a) beţia acută voluntară – cel mai frecvent episod, consecinţa ingestiei voluntare de băuturi alcoolice, pe
care persoanele o fac cu bună ştiinţă, cunoscând faptul că ingestia peste anumite limite poate provoca o
serie de tulburări urmate de acte antisociale, mai ales când cantitatea ingerată depăşeşte valori peste 2 –
2,50 /00. La unele persoane întâlnim forme cu episoade de amnezie şi agitaţie, mai ales la cele care
consumă cantităţi mari, timp îndelungat şi schimbă felul băuturii. Persoanele care săvârşesc fapte
antisociale în asemenea stări sunt pedepsite de lege, fiind considerate responsabile;

b) intoxicaţia accidentală – este o formă rar întâlnită, mai ales la copii. La adulţi, beţia accidentală se poate
ivi ca accident de muncă la persoane care lucrează uneori cu vapori de alcool (în mediu), dar aceştia, fiind
iritaţi pentru căile respiratorii , constituie un factor alarmant şi ca atare favorizează luarea măsurilor de
prevenire prin părăsirea atmosferei încărcate cu asemenea vapori;

c) beţia intenţionată – este o formă a beţiei acute voluntare; ea presupune o acţiune de premeditare,
deoarece unele persoane, înainte de a trece la săvârşirea faptelor, consumă alcool în scopul de a trece de
faza de reţinere şi control, de a căpăta curaj şi a realiza cele propuse. Persoanele care săvârşesc fapte
antisociale în asemenea condiţii răspund în faţa legii, iar dacă dovedeşte că în mod intenţionat au recurs
la consumul de alcool, acesta constituie un element agravant;

d) beţia patologică – este o formă a beţiei acute voluntare la persoanele cu stări posttraumatism cranio –
cerebral sau meningoencefalite, epilepsie, care dau răspunsuri paradoxale la consumul unor cantităţi mici
de alcool, printr-o agitaţie psihomotorie, anestezie, amnezie şi somn prelungit.

Persoanele în această stare dispun de o forţă extraordinară, săvârşesc fapte antisociale grave, crime,
omoruri, etc., şi nu au consecinţa faptelor comise. Persoanele în această situaţie sunt considerate
iresponsabile şi trebuie multă atenţie la stabilirea diagnosticului corect, unii infractori încercând să
simuleze

Cu prilejul expertizei, mai ales instanţa trebuie să interzică acestor persoane consumul de alcool,
cunoscându-se faptul că alcoolismul le provoacă asemenea stări, sunt pasibili de pedeapsa dacă abuzează
în continuare de băuturi alcoolice. Nu este indicată măsura internării obligatorii conform art. 110 c.p.

Formele cronice ale etilismului cronic

a) etilismul cronic – se caracterizează prin ingestia cotidiană a unor cantităţi de băuturi alcoolice de către
persoane ce simt nevoia aproape permanentă de a se afla în asemenea stări. În general, asemenea
persoane recurg mai rar la fapte antisociale, sunt considerate responsabile, iar cu timpul rezistenţa lor
scade din ce în ce mai mult încât manifestă o serie tulburări la doze mici. O parte din aceste cazuri pot
evolua către psihoza etilică;

b) dipsomania – este tot o formă a etilismului cronic şi constă în necesitatea periodică de a consuma
băuturi alcoolice (la intervale de săptămâni sau luni – între acestea existând un interval de abstinenţă).
Persoana devine irascibilă, fără capacitatea de a lucra şi nevoia de toxic devine imperioasă, încât poate
săvârşi furturi în scopul procurării toxicului sau banilor necesari; unii consumă alcool metilic, medicinal,
etc. Episodul poate dura zile de-a rândul – atingând apogeul de beţie avansată, stări subcomatoase; se
constată amnezie, tulburări psihosenzoriale (stări delirante, nevrite, tendinţa la suicid, etc.). În general
asemenea persoane nu răspund de faptele făcute pentru a-şi procura toxicul, dar răspund de faptele
antisociale, dacă nu se evidenţiază apariţia unor stări psihotice, delirante;

c) delirium tremens – se caracterizează printr-o stare delirantă apărută la etilicii cronici, mai ales la cei
care sunt privaţi de aportul băuturilor alcoolice, caracterizată prin delir şi halucinaţie. De obicei sunt
agitaţi, consecinţa zoopsiilor halucinatorii. Asemenea bolnavi nu răspund de faptele lor;
d) psihoza etilică – este o formă mai rar întâlnită; se presupune că ar fi vorba de o cauzalitate multiplă:
leziuni meningo – cerebrale, epilepsie, tulburări de involuţie. Stabilirea corectă a diagnosticului atrage
după si ne iresponsabilitatea