DREPTUL CONSUMATORILOR

Curs nr. 1

1. Definiție. Autonomia Dr. consumatorului ca ramură de drept. Apartenența dr.

consumatorilor la dreptul public sau la dreptul privat
2. Izvoarele Dreptului consumatorului
3. Principiile Dreptului consumatorilor şi obiectivele legislaţiei privind protecţia
consumatorilor

1. Definiție. Autonomia dr. consumatorilor ca ramură de drept

A. Apariția reglementărilor de dr. consumului. Contextul social al necesității protecției

consumatorilor

Necesitatea protecției consumatorilor decurge din realitatea că, în raport cu profesionistul,

consumatorul se află pe o poziție de inferioritate, fiind evident dezavantajat și susceptibil de a fi
influențat.
În societatea modernă, dezvoltarea științei, tehnicii și a comerțului a pus consumatorul în
fața unor produse din ce în ce mai complexe, precum și a unor tehnici sau mijloace de contractare
moderne. Prin intermediul mijloacelor de comunicare și informare și a publicității, consumatorul
ia contact cu o piață în care profesionistul deține controlul.
Pe de altă parte, teoria contractualistă clasică, a autonomiei de voință, a rămas fără
fundament, deoarece bunurile/serviciile se dobândesc prin încheierea contractelor de adeziune
(contracte-tip,standard) în care consumatorul nu poate negocia clauzele contractuale.
În aceste condiții, în raportul dintre profesioniști și consumatori, subiecte care ar trebui să se
afle pe poziție de egalitate juridică, se produce un dezechilibru; pe de o parte se află profesionistul,
puternic din punct de vedere economic, juridic, al cunoștințelor de specialitate etc, iar de cealaltă
parte se află consumatorul, lipsit de puterea de a negocia, slab din punct de vedere financiar,
juridic, informațional.
Protejarea consumatorului, a părții slabe a raportului juridic apare, deci, în acest context, ca
o necesitate, care s-a materializat într-o legislație ce cuprinde măsuri adecvate de protecție a
consumatorilor (efectul de levier al legislaţiei privind protecţia consumatorilor).
Scopul acestor măsuri legislative constă în:
- asigurarea unei informări corecte a consumatorilor
- asigurarea drepturilor specifice consumatorilor
- asigurarea unei apărări corespunzătoare în cazul încălcării drepturilor acestora.
În țara noastră, apariția unei legislații ce protejează consumatorii, a fost rezultatul procesului
de armonizare a legislației românești în domeniu cu cea a Uniunii Europene.

1
 B. Definiția dreptului consumatorilor

Este cunoscut faptul că, ramura de drept reprezintă ansamblul normelor juridice care
reglementează relaţiile sociale dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale, în baza unei metode
specifice de reglementare şi a unor principii comune.
Dreptul consumatorilor poate fi definit fie din perspectiva obiectului de reglementare, fie
apelând la criteriul finalității normelor juridice care-l alcătuiesc.
Astfel, în primul caz, dreptul consumatorilor reprezintă un ansamblu de norme juridice
aplicabile raporturilor juridice dintre profesioniști și consumatori. (accepțiunea restrânsă)
În cel de-al doilea caz, dreptul consumatorilor poate fi definit ca ansamblul de norme
juridice care au ca scop protecția consumatorilor. După cum se observă cu ușurință, această
definiție este mai cuprinzătoare și mai flexibilă deopotrivă, cuprinzând și acele norme juridice care
au ca scop protejarea consumatorilor chiar înainte ca aceștia să intre în raporturi juridice cu
profesioniștii.
Datorită faptului că această definiție pune accentul pe scopul normelor juridice din acest
domeniu, în doctrină se arată că dreptul consumatorilor poate fi definit metaforic ca fiind acea
ramură de drept care-și propune să restabilească echilibrul inițial dintre subiectele raportului
juridic de drept privat, în care, teoretic, părțile ar trebui să se afle pe o poziție de egalitate juridică,
dar, în fapt, relația dintre acestea este profund dezechilibrată din punct de vedere al puterii
economice, juridice, al cunoștințelor de specialitate, al accesului la tehnicile de marketing,
publicitate etc.
Concluzie: definiţia completă – ansamblu de norme juridice ce reglementează relaţiile
sociale ce se nasc între persoane care au calităţi specifice – calitatea de consumator, respectiv
calitatea de profesionist – şi care, teoretic se află pe poziţie de egalitate juridică, norme juridice
care au ca scop protecţia consumatorilor şi restabilirea poziţiei de egalitate juridică a subiectelor
participante la raportului juridic.
C. Autonomia dreptului consumatorilor

Face obiectul disputelor doctrinare. Astfel, putem identifica în doctrină trei curente de
opinie:
a. Dreptul consumatorilor constituie o ramură de drept distinctă
Apariția acestei ramuri de drept, ca și a altor ramuri de drept relativ noi, cum ar fi dr. familiei,
dr. transporturilor, dr. concurenței, a fost determinată de diversificarea relațiilor sociale și de
necesitatea protecției speciale a unor subiecte de drept.

2
b. Alți teoreticieni, fără a pune în discuție autonomia acestei ramuri de drept, încadrează
reglementările privind protecția consumatorilor în cadrul altor ramuri de drept, cum ar fi dr.
comercial, dr. concurenței, dr. administrativ.
c. O a treia poziție aparține autorilor care neagă existența acestei ramuri de drept.

Considerăm că dreptul consumatorilor reprezintă o ramură de drept autonomă.

Argumentele ce pot fi aduse în susținerea acestei opinii sunt următoarele:
1. Existența unei bogate legislații speciale de protecție a consumatorilor (exemplificare)
2. Argumente ce se desprind din texte legale
- Astfel, art. 1177 C. civ. (...)
- Art. 64 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor: ... dispozițiile privind
protecția consumatorilor se completează cu prevederile Codului civil. De aici rezultă că
dreptul civil constituie dreptul comun în materie; reglementările de drept civil se aplică doar
în măsura în care legislația specială existentă în materia protecției consumatorilor nu
reglementează o anumită situație. Prin urmare, dreptul consumatorilor este un drept special,
deci autonom.
Pe de altă parte, raportat la dreptul civil, dreptul consumatorilor este un drept excepțional,
adică este o ramură de drept ce conține instituții și mecanisme juridice ce constituie derogări
de la reguli consacrate de dreptul civil.
3. Din punct de vedere al metodei de reglementare, dreptului civil îi este specifică metoda
egalității juridice a părților; aceeași metodă caracterizează și dreptul consumatorilor, dar, în
plus, dr. consumatorilor se particularizează prin aceea că, prin normele sale, încearcă să
restabilească egalitatea juridică existentă ab initio între părțile raporturilor sale juridice. De
asemenea, dr. consumatorilor utilizează și metoda autoritaristă de reglementare (a
subordonării părților), metodă specifică dreptului public, având în vedere rolul statului prin
autoritățile publice competente în domeniul protecției consumatorilor. Din această cauză,
normele dr. consumatorilor au caracter de ordine publică de protecție, caracter imperativ
(apără un interes general, de protecție a tuturor consumatorilor, iar nu unul particular - al
unui consumator individual), spre deosebire de normele juridice de drept civil care, de
regulă, au caracter dispozitiv.
4. Argumentul existenței unor principii comune acestei ramuri, principii a căror aplicare
asigură protecția consumatorilor.
- Aceste principii sunt reglementate în mod expres în art. 4 din Codul consumului.

5. Un ultim argument îl reprezintă autonomia recunoscută acestei ramuri de drept în alte state:
Franța, Spania, Italia, S.U.A., Canada etc.

3
 Apartenența dr. consumatorilor la dr. public sau la dreptul privat

Nici cu privire la această problemă/chestiune nu există un punct de vedere unitar în doctrină.

Astfel:
1. Unii autori consideră că această ramură de drept aparține dreptului privat, aducând ca
argumente:
- componenta contractuală a protecției consumatorilor,
- subiectele raporturilor juridice de dreptul consumatorilor - respectiv consumatorul și
profesionistul - nu ocupă o poziție de autoritate unul față de celălalt.

2. Alți autori apreciază că datorită existenței unor caracteristici proprii dreptului public, cum ar
fi:
- caracterul imperativ al normelor juridice,
- sancțiunile de tip administrativ,
- imixtiunea statului prin autoritățile publice,
dreptul consumatorilor poate fi considerată ramură a dreptului public.
3. Dr. consumatorilor are caracteristici ce aparțin atât dreptului privat, cât și dreptului public

Constituie o ramură de drept complexă, pluridisciplinară, ce reunește studiul unor realități

juridice noi, care depășesc diviziunea tradițională a dreptului în drept public și drept privat.
Această ramură îmbină, într-o sinteză complexă, reglementări din domenii foarte diferite, în
principal civile, comerciale, administrative, penale și procesual civile

2. Izvoarele dr. consumatorului. Izvoare interne. Izvoare europene

Izvoare interne
Reglementări interne. Jurisprudența ICCJ- RIL + HP. Jurisprudența CC a României
- deciziile CC de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate

Acte normative cadru (generale)

- Codul consumului - Lege nr. 296/2004 privind Codul consumului

- O.G. nr.21/1992 privind protecția consumatorilor

Aceste acte normative cuprind elementele esențiale ale protecției consumatorilor prin
stabilirea:
a) obiectivelor (art. 5 C. consumului) și a principiilor (art.4 C. consumului) protecției
consumatorilor;
b) drepturilor consumatorilor (capitolul III C. consumului) și a obligațiilor
profesioniștilor (capitolul II C. consumului), precum și a

4
 c) atribuțiilor ce revin organelor care asigură protecția consumatorilor (O.G. nr.
21/1992).

Acte normative speciale – cu titlu exemplificativ:

- O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor la încheierea contractelor
- Legea nr. 193/2000, republicată, privind clauzele abuzive
- Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relațiile
cu consumatorii
- O.G. nr.38/2015 privind soluționarea alternativă a litigiilor dintre consumatori și comercianți

Codul civil - constituie dreptul comun (pentru componenta contractuală a dreptului

consumatorilor)

Astfel, art. 1177 C. civil, contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale, și,
în completare dispozițiilor prezentului cod.
Raportul cu dr. civil este, deci, guvernat de adagiul specialia generalibus derogant.

Jurisprudența ICCJ - izvor de drept pentru dr. consumatorului

- Deciziile ICCJ pronunțate în recursul în interesul legii ( art.514- 518 Codul de procedură
civilă);
- Hotărârile prealabile pronunțate în dezlegarea unor chestiuni de drept ( art. 519- 521 Codul
de procedură civilă).

Jurisprudența CC a României - izvor de drept pentru dr. consumatorului

- deciziile CC de admitere/respingere a excepțiilor de neconstituționalitate.
Izvoare legislative europene
1. Izvoarele originare (primare) - tratatele de înființare a Comunităților Europene și a Uniunii
Europene. Dintre acestea, constituie izvoare de drept pentru dr. consumului:
• Tratatul privind Uniunea Europeană - Maastricht 1992
• Tratatul de la Amsterdam - 1997
• Tratatul de la Lisabona -2007
• + Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (2000) - art. 38 – ulterior, drepturile
fundamentale ale cetățenilor Uniunii au fost incluse în Tratatul de la Lisabona.
2. Izvoarele derivate (secundare)
Consacrate legislativ în art.288 TFUE:
• Regulamentul
• Directiva
• Decizia
• Recomandarea
• Avizul

5
 Jurisprudența CJUE – deciziile preliminare – art. 267 TFUE

3. Principiile Dreptului consumatorului şi obiectivele legislaţiei privind protecţia

consumatorilor
Principiile Dreptului consumatorului :
Principiile fundamentale ale Dreptului consumatorului reprezintă idei directoare care
călăuzesc elaborarea cât şi aplicarea/realizarea normelor specifice, evidenţiind trăsăturile
legislaţiei privind protectia consumatorului.
Principiile de bază ale protecţiei consumatorilor sunt:

a) contradictorialitatea - presupune asigurarea posibilităţii persoanelor aflate pe poziţii

divergente de a se exprima cu privire la orice act sau fapt care are legătură cu posibila încălcare a
dispoziţiilor privind protecţia consumatorilor;
b) celeritatea procedurii de cercetare - presupune obligaţia autorităţii competente în domeniul
protecţiei consumatorilor de a proceda, fără întârziere, la cercetarea sesizării consumatorilor, cu
respectarea drepturilor persoanelor implicate şi a regulilor prevăzute de lege;
c) proporţionalitatea - conform căreia trebuie respectat un raport corect între gravitatea sau
consecinţele faptei constatate, circumstanţele săvârşirii acesteia şi măsura sancţionatorie aplicată;
d) legalitatea măsurilor propuse/dispuse - presupune că autorităţile competente nu pot
propune/dispune decât măsurile prevăzute de lege;
e) confidenţialitatea - obligaţia personalului din cadrul autorităţilor competente de a păstra
confidenţialitatea datelor, actelor, informaţiilor de orice natură, prin a căror divulgare se pot
aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice, care sunt sau pot fi menţionate în aceste
informaţii;
f) recunoaşterea reciprocă - orice produs legal fabricat sau comercializat într-un stat membru al
Uniunii Europene sau în Turcia ori fabricat în mod legal într-un alt stat aparţinând Spaţiului
Economic European este admis pe teritoriul României, dacă oferă un grad echivalent de protecţie
cu cel impus de normele române.

Obiectivele legislaţiei privind protecţia consumatorilor

Acestea pot fi enumerate astfel:
a) protecţia consumatorilor împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se presta un
serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze
drepturile şi interesele legitime;
b) promovarea şi protecţia intereselor economice ale consumatorilor;

6
c) accesul consumatorilor la informaţii complete, corecte şi precise asupra caracteristicilor
esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea
să corespundă cât mai bine nevoilor lor;
d) educarea consumatorilor;
e) despăgubirea efectivă a consumatorilor;
f) sprijinirea consumatorilor sau a altor grupuri sau organizaţii reprezentative de a se organiza,
pentru a-şi expune opiniile în procesele de luare a unei decizii care îi priveşte;
g) promovarea cooperării internaţionale în domeniul protecţiei consumatorilor şi participarea la
schimburile rapide de informaţii;
h) prevenirea şi combaterea, prin toate mijloacele, a practicilor comerciale abuzive şi a prestării
serviciilor, inclusiv a celor financiare care pot afecta interesele economice ale consumatorilor.

7
 CURS NR. 2
Conceptul de consumator

În doctrină noţiunea de consumator cunoaşte 2 accepţiuni:

1. Accepţiunea obiectiva:
- acordă noţiunii de consumator un sens mai larg.
În această categorie sunt incluşi atât dobânditorii de produse pentru uzul lor privat, cât si
producătorii, distribuitorii, comercianţii care achiziţionează bunuri în vederea desfăşurării
activităţii lor.
Aceasta extindere excesiva a noţiunii de consumator nu este în interesul celui care are nevoie
de protecţie, a părţii dezavantajate din relaţiile de consum; de aceea doctrina a optat pentru
accepţiunea subiectiva a noţiunii de consumator.
2. Accepţiunea subiectivă
Potrivit acestei accepţiuni, pentru ca o persoana să aibă calitatea de consumator trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
a) Să fie vorba despre o persoana fizică
b) Să dobândească, să posede sau să utilizeze un bun sau un serviciu
c) Dobândirea, posesia sau utilizarea acelui bun sau serviciu să se facă în scop privat ( pentru
uzul sau personal sau al familiei sale ) .
Asimilarea consumatorului cu cumpărătorul este frecventa în practică, însă noţiunea de
consumator este mai largă, astfel, consumatorul poate dobândi un bun sau un serviciu nu doar
cumpărându-l, ci şi ca efect al unor diverse contracte, cum ar fi:
- Contractul de locaţiune
- Contractul de depozit
- Contractul de împrumut
- Contractul de donaţie etc.
De asemenea, posesia poate să rezulte nu numai dintr-o relaţie contractuală, ci şi dintr-un raport
juridic cu privire la care posesorul nu şi-a exprimat voinţa, cum ar fi, expedierea la domiciliul
consumatorului a unor produse pe care acesta nu le-a comandat.
În legislaţia românească, noţiunea de consumator are o natura subiectiva.

8
 Definiţia noţiunii de consumator se regăseşte în principalele acte normative în materie, adică
în Codul Consumului ( anexa ), în O.G. nr. 21/1992, art. 2.
Potrivit acestor acte normative, consumatorul este definit ca fiind orice persoana fizica sau un
grup de persoane fizice constituite în asociaţii care acţionează în scopuri din afara activităţii sale
comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.
Aceasta definiţie restrânge calitatea de consumator în principiu la persoana fizica care încheie
contracte în lipsa oricărui interes profesional.
Această definiţie este consacrată şi la nivelul Uniunii Europene, astfel, potrivit definiţiei
cuprinse în diferite directive europene în materie, consumator poate fi numai o persoană fizică ce
încheie anumite tranzacţii fără legătură cu activitatea sa profesională, deci care acţionează pentru
nevoile sale personale sau ale familiei sale.

Trăsăturile noţiunii de consumator

1. Calitatea de consumator o pot avea doar persoanele fizice.
Cu titlu de excepţie: asociaţiile de consumatori.
Persoana fizică respectivă poate fi privită, fie ca simplu particular, care nu are şi calitatea de
profesionist, fie persoana fizică care are şi calitatea de profesionist; în acest caz poate dobândi
calitatea de consumator doar când acţionează în scop extraprofesional, adică pentru uzul său
particular.
În aceea ce priveşte asociaţiile de consumatori, deşi incluse în noţiunea de consumatori, în
realitate aceste asociaţii nu sunt veritabili consumatori, în sensul că acestea nu se constituie în
vederea dobândirii sau utilizării de bunuri sau servicii, ci se constituie în scopul de a apăra şi
promova drepturile consumatorilor. ( capitolul IV din Codul Consumului ).
Asociaţiile de consumatori au dreptul de a introduce acţiuni în justiţie pentru apărarea
drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor. Exista 2 tipuri de acţiuni speciale,
reglementate, pe care asociaţiile de consumatori le au la dispoziţie, anume:
- Acţiunea în încetarea practicilor comerciale ilicite
- Acţiunea în eliminarea clauzelor abuzive.

!!! Persoana juridică, nu poate avea, deci, calitatea de consumator.

Ipoteza ca o persoana juridică să fie consumator este exclusa, de asemenea şi din legislaţia
Uniunii Europene în materie, însa legislaţia unor alte state membre ( franceză, greacă ) prevăd
aceasta posibilitate.

9
 În doctrină s-au purtat ample discuţii în legătură cu includerea persoanelor juridice în categoria
consumatorilor, în anumite circumstanţe.
Ca o opinie personală, în toate cazurile în care persoana juridică contractează în cadrul
activităţii sale profesionale, dar nu în legătura directa cu obiectul său de activitate, de lege ferenda
ar trebui considerată consumator. Deci, în acele domenii care ies din sfera activităţii sale
profesionale, situaţie în care persoana juridică nu este un specialist al domeniului său de activitate,
aşadar atunci când apare dezechilibrul contractual.
Relativ recent, prin directiva 83/2011 privind drepturile consumatorilor se observă o tendinţă
de extindere a protecţiei legale şi asupra altor persoane care nu au calitatea de consumatori. Astfel,
potrivit preambulului acestei directive, statele membre pot hotărî să extindă aplicarea normelor
prezentei directive la persoane juridice sau persoane fizice care nu sunt consumatori în sensul
prezentei directive, cum ar fi: organizaţiile neguvernamentale, întreprinderile nou create,
întreprinderile mici si mijlocii.
2. Scopul extraprofesional (privat) al contractării
Persoana fizică trebuie să acţioneze în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale
sau de producţie, artizanale sau liberale.
A fost necesara instituirea acestei cerinţe pentru ipoteza în care persoana fizică desfăşoară şi
activităţi profesionale.
În legătură cu scopul extraprofesional, doctrina a semnalat existenţa în practică a situaţiei
scopului mixt, adică situaţia în care aceeaşi persoană fizică acţionează, în parte în desfăşurarea
activităţii sale profesionale şi, în parte in scop extraprofesional.
Exemplu: profesionist persoana fizică - avocat, PFA, arhitect etc .- cumpără un autoturism
pentru a-i servi atât pentru deplasările efectuate în interes de serviciu, cât şi pentru uzul său
personal sau al familiei sale.
- Poate fi considerată consumator persoana fizică respectivă?
Soluţiile sunt divergente.

3. Cocontractantul ( persoana cu care consumatorul încheie contractul ) trebuie să aibă

calitatea de profesionist.

Alte noţiuni echivalente sau subsumate noţiunii de consumator utilizate în legislaţia din
domeniul protecţiei consumatorilor
Consumatorul final apare sporadic în legislaţia noastră, de regulă sinonim cu cel de
consumator.

10
 Utilizarea acestei sintagme ar putea conduce la concluzia falsă că ar exista 2 tipuri de
consumatori: consumatorii propriu-zişi şi consumatorii finali, ceea ce este fals.
Din definiţia noţiunii de consumator se desprinde ideea de finalitate a dobândirii sau utilizării
de bunuri sau servicii, pentru că dobândirea sau utilizarea se fac în scop personal.
Consumatorul mediu apare în legislaţia noastră în Legea nr. 363/2007 privind combaterea
practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii.
Apare în art. 2 litera n). „Consumatorul mediu este consumatorul rezonabil informat, atent şi
precaut, ţinând seama de factorii sociali, culturali şi lingvistici.
În plus, jurisprudenţa CJUE a statuat că instanţa naţională, atunci când aplică dreptul UE în
materia protecţiei consumatorilor trebuie să aibă în vedere etalonul consumatorului mediu, destul
de bine informat, atent şi circumspect.
Consumatorul vulnerabil –această sintagmă este relativ recentă la nivelul UE şi acoperă
situaţia în care vulnerabilitatea se datorează unei infirmităţi mentale sau fizice, vârstei sau
credulităţii, iar profesionistul poate anticipa cu uşurinţă aceasta vulnerabilitate. În aceste condiţii,
în cazul în care un produs este destinat unui grup de consumatori vulnerabili, consumatorul mediu
este membrul mediu al unui asemenea grup.

11
 CURS 3
Noţiunea de profesionist

Noţiunea de profesionist nu are o reglementare unitară în legislaţia privind protecţia

consumatorilor.
În primul rând, această noţiune nu este consacrata expresis verbis de către legiuitor în Codul
Consumului.
Aceasta noţiune apare în câteva legi speciale, având, deci, o aplicare circumstanţiată
domeniului de aplicare a acestor legi.
Redefinirea părţilor raportului juridic de dreptul consumului în cadrul fiecărei reglementări
speciale reprezintă o caracteristica a legislaţiei protecţiei consumatorilor, sub influenţa dreptului
Uniunii Europene.
Noţiunile echivalente celei de profesionist folosite de legiuitor în legislaţia privind
protecţia consumatorilor sunt: operator economic, comerciant, producător, vânzător, furnizor,
distribuitor, prestator de servicii, etc.
Toate aceste noţiuni se subsumează conceptului generic de profesionist.
Înainte de a răspunde la întrebarea care sunt categoriile de profesionişti în materia
dreptului protecţiei consumatorilor şi cum sunt aceştia definiţi de către legiuitor, vom prezenta
rezumativ cadrul conceptual al noţiunilor de profesionist şi de întreprindere, astfel cum rezultă din
dispoziţiile noului Cod Civil şi ale Legii nr. 71/2011 - Legea de punere în aplicare a noului Cod
Civil.
Noţiunea de profesionist, introdusă prin dispoziţiile noului Cod Civil are o definiţie legală
în art. 3, alin. (2) şi anume sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere.
După cum se observă cu uşurinţă din simpla lectură a acestui text legal, definiţia noţiunii
de profesionist este realizată prin raportare la o altă noţiune, şi anume aceea de întreprindere.
Conform art. 3 alin. 3, Cod Civil, constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică,
de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea,
administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu
scop lucrativ la rândul ei,
Având în vedere dispoziţiile art. 3, alin. (3) din noul Cod Civil, dar şi unele definiţii legale
ale noţiuni de întreprindere regăsite în câteva acte normative în vigoare, cum ar fi O.U.G. 44/2008,

12
Legea nr. 346/2004, Legea nr. 381/2010, putem sintetiza elemente definitorii ale întreprinderii,
astfel:
• exercitarea sistematică a unei activităţi organizate;
• caracterul continuu al activităţii ce se realizează cu titlu de profesie, iar nu izolat;
• riscul asumat de către persoana/persoanele care realizează autoritatea, adică de către
titularul întreprinderii – profesionistul;
• obiectul activităţii realizate de către profesionist constă în producerea, administrarea, ori
înstrăinarea de bunuri, prestarea de servicii şi executarea de lucrări;
• scopul activităţii, care poate fi lucrativ, adică obţinerea de profit, sau nelucrativ, respectiv
non-profit.

În esenţă, potrivit dispoziţiilor Codului civil, profesionistul este, deci cel care exploatează
o întreprindere , adică titularul acesteia, indiferent de denumirea pe care o avea anterior adoptării
acestuia, cum ar fi: comerciant, întreprinzător, persoană fizică autorizată, întreprindere individuală,
întreprindere familială etc.
În acest sens, leguitorul, în art. 8, alin. (1) din Legea de punere în aplicare a noului Cod
Civil, Legea nr. 71/2011, completează definiţia legală a noţiunii de profesionist astfel: „noţiunea
de profesionist prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător,
operator economic precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau
profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului
civil”.
În dispoziţiile legii-cadru în materia dreptului protecţiei consmatorului, Legea nr. 296/2004
privind Codul consumului, republicată, încă din art. 1, care stabileşte obiectul acestuia, leguitorul
utilizează sintagma operator economic şi stabileşte şi care sunt subiectele ce participă la raportul
juridic de dreptul protecţiei consumatorului, şi anume operatorul economic, pe de o parte, şi
consumatorul, pe de altă parte.
Codul Consumului cuprinde în Anexa ce face parte integrantă din acest act normativ o
serie de definiţii ale termenilor utilizaţi, printre care regăsim şi definiţia sintagmei operator
economic, ce reprezintă genul proxim. Astfel, în sensul legislaţiei privind protecţia
consumatorului, operatorul economic este persoana fizică sau juridică autorizată, care în cadrul
activităţii sale profesionale fabrică, importă, depozitează, transportă sau comercializează produse
ori părţi din acestea sau prestează servicii.
Analizând această definiţie legală se poate constata că operatorul economic este un
profesionist, acesta desfăşurând o activitate profesională, adică exploatează o întreprindere.
De asemenea, se poate concluziona în sensul că, elementul esenţial din definiţia
operatorului economic, ca profesionist în cadrul dreptului protecţiei consumatorilor, îl
constituie faptul că acesta acţionează în cadrul activităţii sale profesionale, în antiteză cu
consumatorul, care întotdeauna acţionează în scopuri aflate în afara activităţii sale
profesionale ( comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale).

13
 Apreciem că, de lege ferenda, noţiunea de profesionist trebuie preluată în legea cadru, cu
atât mai mult cu cât, relativ recent, această noţiune a fost consacrată legal în acte normative
speciale :
Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi
consumatori,
OUG nr.34/2014 privind drepturile consumatorilor la încheierea contractelor.
Legiuitorul abandonează termenii generici de operator economic sau comerciant în
favoarea celui de profesionist.
Astfel, profesionistul este definit, potrivit OUG nr.34/2014, ca orice persoană fizică sau
juridică, publică sau privată, care acţionează în cadrul activitaţii sale comerciale, industriale sau
de producţie, artizanale ori liberale în legatură cu contractele care intră sub incidenţa prezentei
ordonanţe de urgenţa, precum şi orice persoana care acţioneaza în acelaşi scop, în numele sau
pe seama acesteia.( în această formă este consacrată cea mai largă accepţiune a noţiunii de
profesionist)

Elementele esenţiale care caracterizează noţiunea de profesionist:

1. Profesionistul poate fi : fie o persoana fizica, fie o persoana juridica de drept public sau
de drept privat ( spre deosebire de consumator care întotdeauna trebuie să fie o persoana
fizică ).

2. Caracterul de profesie (sistematic organizat, continuu, asumarea riscului) al activităţii

exercitate: adică profesionistul acţionează întotdeauna în cadrul activităţii sale
profesionale.

Categorii de profesionişti în materia protecţiei consumatorilor

În dispoziţiile anexei Codului Consumului se regăsesc definiţiile noţiunilor de producător,
comerciant, vânzător, distribuitor şi prestator.
În concepţia Codului Consumului toate aceste noţiuni sunt incluse în conceptul de
operator economic, deci raportul dintre acestea este unul de la gen (reprezentat de noţiunea de
operator economic) la specie (reprezentată de noţiunile de producător, comerciant, vânzător,
distribuitor, prestator etc.).
Producătorul este acel operator economic care fabrică un produs finit sau o componentă
a unui produs, materie primă, sau care recondiţionează produsul, sau care îşi aplică denumirea,
marca sau un alt semn distinctiv pe produs; este considerat, de asemenea, producător şi operatorul
economic sau distribuitorul, care prin activitatea sa schimbă caracteristicile produsului, sau
reprezentantul înregistrat în România al unui operator economic care nu are sediul în România sau,
în cazul inexistenţei acestuia, importatorul produsului; operatorul economic care importă produse
în vederea realizării ulterioare a unei operaţiuni de vânzare, închiriere, leasing sau orice altă formă
de distribuţie specifică derulării afacerilor sale; distribuitorul produsului importat, în cazul în care

14
nu se cunoaşte importatorul, chiar dacă producătorul este menţionat; distribuitorul produsului în
cazul în care importatorul nu poate fi identificat, dacă nu informează persoana prejudiciată, în
termen de 30 de zile de la cererea acesteia, asupra identităţii importatorului.
Textul legal în cauză nu cuprinde o definiţie sintetică, propriu-zisă a noţiunii de producător,
ci enumeră o serie de ipoteze în care un operator economic poate fi considerat producător. Astfel,
este considerat producător, nu doar fabricantul unui produs/componentă a unui produs/materie
primă, ci şi operatorul economic care îşi aplică denumirea, marca sau un alt semn distinctiv pe
produs, recondiţionează produsul, sau modifică caracteristicile acestuia. Mai mult decât atât, sfera
noţiunii de producător este extinsă şi la reprezentantul înregistrat în România al unui operator
economic ce nu are sediul în ţara noastră, la importator şi distribuitorul produsului importat, în
condiţiile legii. Această extindere a sferei persoanelor ce se includ în sfera de producător este pe
deplin explicabilă din perspectiva posibilităţii de stabilire a răspunderii producătorului pentru
produsele defectuoase.
Distribuitorii. Potrivit definiţiei din Anexa Codului consumului, „distribuitorul este
operatorul economic din lanţul de distribuţie, a cărui activitate profesională nu afectează
caracteristicile produsului”. In doctrină s-a apreciat ca notabil faptul că distribuitorului, care, în
mod normal, nu are raporturi contractuale directe cu consumatorul, îi sunt aplicabile prevederile
speciale din materia contractelor încheiate cu consumatorii, în încercarea de a oferi o protecţie
sporită consumatorului, în toate situaţiile în care acesta ar putea fi prejudiciat în relaţiile sale cu
orice fel de operatori economici.
Comercianţii.
În legătură cu această noţiune trebuie remarcat faptul că, în această materie, noţiunea de
comerciant are un sens propriu, restrâns, comparativ cu sensul curent utilizat în dreptul
comercial. Această concluzie rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 71/2011 de
punere în aplicare a Codului Civil. Potrivit acestui text, în cuprinsul actelor normative aplicabile
la data intrării în vigoare a Codului Civil, referinţe la comercianţi se consideră a fi făcute la
persoanele fizice sau, după caz, la persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerţului
[…]; iar conform cu alin. (2), dispoziţiile alin.(1) nu se aplică termenului „comerciant” prevăzut
în […] Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare. Definiția din Anexă este în același sens, deci, în materia dreptului protecţiei
consumatorului, noţiunea de comerciant are un înţeles specific, restrâns şi anume persoana fizică
sau juridică autorizată să desfăşoare activitatea de comercializare a produselor şi a serviciilor pe
piaţă.
Vânzătorul
Potrivit definiţiei, vânzătorul este „distribuitorul care oferă produsul consumatorilor”.-
definiție deficitară și superfluă; comerciantul este în esență un vânzător de produse sau servicii.
( Şi în acest caz, sensul noţiunii de vânzător este diferit de sensul obişnuit din cadrul
dreptului civil, practic, conform acestei definiţii, noţiunea de „vânzător” este echivalentă cu cea
de „ofertant” din dreptul civil, respectiv persoana care adresează unei alte persoane determinate
sau publicului în general o ofertă pentru încheierea unui anumit contract).

15
 Totodată, trebuie remarcat faptul că vânzătorul este inclus în categoria distribuitorilor,
considerat de lege ca fiind acel distribuitor care are contact direct cu consumatorul, adică vinde
produsul consumatorului.
Prestatorii de servicii.
Codul consumului defineşte această categorie de profesionişti ca fiind acei operatori
economici care furnizează servicii, deci orice persoană fizică sau juridică autorizată, care,
acţionând în cadrul activităţii sale profesionale,furnizează servicii. Rezultă că, putem include aici
şi profesiile liberale.
În concluzie, în pofida faptului că noţiunea de profesionist nu-şi găseşte încă o consacrare
expressis verbis în legea cadru- Codul consumului, intenţia legiuitorului este aceea de a cuprinde
în sfera noţiunii de profesionist toate persoanele fizice sau juridice care participă la realizarea şi
punerea la dispoziţia consumatorilor a bunurilor şi serviciilor .
De lege ferenda, noţiunea de profesionist trebuie preluată în legea cadru pentru a se crea
un cadru conceptual unitar şi pentru a se evita confuziile ce pot decurge din aceste ambiguităţi
terminologice.
CONCLUZII

 Legiuitorul utilizează termeni diferiţi pentru a desemna partea puternică a raporturilor

juridice de dreptul consumului
 Ar părea că genul proxim îl constituie operatorul economic, însă, relativ recent, legiuitorul
foloseşte noţiunea de profesionist în câteva legi speciale, noţiune care are un sens mai larg,
extins
 Noţiunea de comerciant are în domeniul dr. consumului un sens diferit de cel utilizat în
dreptul comercial, sens mai restrâns
 Dreptul consumului se aplică tuturor profesioniştilor, atât profesioniştilor comercianţi , dar
şi profesioniştilor non- comercianţi, cum ar fi profesiile liberale.
 Trebuie verificat de fiecare dată, în cadrul fiecărui act normativ ce termen este utilizat
pentru a desemna profesionistul şi care este sensul acestuia.

Jurisprudenţa CJUE
1. Cauza BKK Mobil C- 59/12
ECLI: EU: C: 2013: 636
2. Cauza Siba C – 537/ 13
ECLI: EU: C: 2015:14

16
 CURS NR. 4
Instituții și mecanisme juridice proprii dreptului consumatorilor

După cum am arătat deja în expunerile anterioare, situația premisă în dreptul consumului
o constituie inegalitatea informațională, economică, psihologică și juridică dintre părțile raportului
juridic de dreptul consumului, consumatorul si profesionistul, adică poziția de inferioritate a
consumatorului, considerată partea slabă a raportului juridic contractual. În acest domeniu,
etalonul consumatorului nu mai este o persoană de o inteligență medie, ci una de inteligență
mediocră și de o prudență modestă, pentru că în lipsa acestei prezumții absolute de fragilitate,
consumatorul, ca persoană care contactează în afara profesiunii sale, pentru nevoi proprii, nu ar
putea fi ocrotit. În acest sens, un exemplu concludent găsim în dreptul italian, unde echivalentul
sintagmei protecția consumatorilor este cea de tutelă a consumatorului, deci, protecția legală a
consumatorilor poate fi asimilată ideii clasice din dreptul civil de tutelă, adică de ocrotire prevăzută
de lege în folosul unor persoane cărora le este indispensabilă o astfel de asistență.
Aceasta fiind premisa de la care se pornește, dreptul consumatorului vine să echilibreze sau,
mai bine spus, să reechilibreze relațiile dintre profesionist și consumator. De aceea, s-a spus despre
dreptul consumatorilor că este în esență un drept inegalitar, fiind foarte îndepărtat de egalitatea
Codului civil, aducând importante limite libertății profesionistului, impunându-i diferite
constrângeri concretizate într-o serie de obligații specifice. Însă aceste limitări sau constrângeri ale
libertății contractuale sunt justificate deopotrivă de necesitatea manifestării unei voințe libere și în
cunoștință de cauză a consumatorului și de necesitatea redării egalității juridice între părți.
Principalele instituții și mecanisme (tehnici) juridice proprii dreptului consumului se
concretizează în principal în diferite obligații specifice ce incumbă profesioniștilor, respectiv, în
anumite drepturi de care beneficiază consumatorii. În același timp, aceste mecanisme sunt
derogatorii de la regulile comune de drept civil.

• Obligația de informare

• Obligația de consiliere

• Obligaţia de avertizare

• Obligația de conformitate

17
 • Obligația de securitate

• Dreptul consumatorilor de a reflecta la încheierea contractului

• Dreptul consumatorilor de retractare a consimțământului (dreptul de retragere)

• Instituția clauzelor abuzive

• Regula de interpretare in favorem

1. Obligația de informare

Conform art. 38 din Codul Consumului, statului îi revine un rol esenţial în informarea
consumatorilor:
Statul trebuie să realizeze şi să încurajeze folosirea de programe menite să asigure
consumatorilor o informare şi o educare corespunzătoare, pentru a permite acestora să acţioneze
în mod distinct, în vederea unei alegeri corecte bazate pe o informare corespunzătoare asupra
bunurilor şi a serviciilor şi să fie cunoscători ai drepturilor şi responsabilităţilor ce le revin, însă
statul are o obligaţie generică de informare şi educare a consumatorilor, pe când profesioniştilor
le revine o obligaţie concretă, directă şi nemijlocită de informare a consumatorilor cu care
contractează.

În primul rând, trebuie să facem distincție între obligația generală de informare din cadrul dreptului
civil și obligația de informare specifică dreptului consumului.
Obligația de informare se regăsește atât în faza executării contractului, dar mai cu seamă în faza
precontractuală și are în vedere formarea unui consimțământ avizat, valabil din punct de vedere
juridic, anterior încheierii contactului. În concepția inițială a Codului civil, cumpărătorul trebuia
să se informeze singur în legătură cu bunul pe care dorea să-l cumpere; în acest sens trebuia să
depună diligențele unui bonus pater familia . Codul civil actual nu consacră prin dispoziții exprese
obligația generală de informare, nici în faza precontractuală și nici pe parcursul executării
contractului, însă prevede în sarcina părților o serie de obligații legale ce devin aplicabile încă din
faza negocierilor, cum ar fi: obligația de bună-credință (art.1183 alin. 2 C. civ.) sau obligația de
confidențialitate (art. 1184 C. civ.). Din aceste obligații legale exprese pot fi deduse alte obligații,
calificate ca legale implicite. Una dintre aceste obligații este și obligația de informare, dedusă din
obligația generală de bună-credință.
În același timp, obligația de informare poate fi fundamentată și pe ideea de dol prin reticență.
Astfel, potrivit dispozițiilor art.1241 C. civ., consimțământul este viciat prin dol atunci când

18
partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori, când
aceasta din urmă a omis în mod fraudulos, să îl informeze pe cocontractant asupra unor
împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.
Doctrina apreciază că, această obligație este de esența dreptului consumatorilor, reprezentând
unul dintre pilonii legislației privind protecția consumatorilor.
Această obligație trebuie să asigure prevenirea alterării consimțământului consumatorilor, deci are
caracter esențial în special în faza precontractuală.
În plus, ca o specificitate a dreptului consumului, obligația de informare nu se limitează doar la
faza precontractuală propriu-zisă ( negociere etc. ), ci acoperă și faza publicității comerciale,
asimilând-o fazei precontractuale propriu-zise. Totodată, obligația de informare acoperă și faza
contractuală, ca de exemplu, notificările cu rol de informare pe care profesionistul este obligat să
le adreseze consumatorilor pe parcursul derulării contractului de credit de consum.
În timp ce obligația de informare din dreptul civil este caracterizată ca fiind legală, dar
implicită, obligația de informare din dreptul consumului este o obligație cu caracter legal explicit,
fiind reglementată expres în legislația privind protecția consumatorului.
În primul rând, este reglementată ca normă de principiu în O.G. nr. 21/1992, precum şi în Codul
consumului, unde legiuitorul îi consacră un întreg capitol (cap. VI). Tot cu caracter de generalitate,
obligația de informare este reglementată în OUG nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în
cadrul contractelor încheiate cu profesioniștii – obligație aferentă, în principiu, tuturor contractelor
încheiate între profesioniști și consumatori. Obligaţia de informare a consumatorilor se regăseşte
şi în cadrul unor reglementări speciale,cum ar fi cele referitoare la creditele destinate persoanelor
fizice- OUG nr.50/2010(care reglementează creditele de consum) şi OUG nr.52/2016 ( care
reglementează creditele imobiliare şi ipotecare).
Obligaţia de informare a consumatorilor de către profesionişti este caracterizată printr-un grad
înalt de formalism.

Conținutul și sfera de reglementare a obligației de informare

Aceste acte normative stabilesc conținutul, modalitatea de realizare a informării, precum și
sancțiunile în ipoteza încălcării acestei obligații. De reținut că obligația de informare are un dublu
obiect: pe de o parte conținutul prestației profesionistului, pe de altă parte informarea privind
propria prestație a consumatorului (prețul și condițiile particulare ale contractului). În ceea ce
privește conținutul obligației de informare, acesta este, prin natura sa, variabil, diferind în funcție
de mai multe criterii, cum ar fi: părțile contractului, obiectul contractului, nivelul cunoștințelor de
specialitate etc.
Reglementare: articolele 45 – 63 Codul consumului; art. 3-art.20 O.G. nr. 21/1992

19
Astfel, potrivit art. 45 - Consumatorii au dreptul de a fi informați, în mod complet, corect și precis,
asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare
oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere
rațională între produsele și serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice și de altă
natură și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină siguranță și
securitate.
De asemenea, conform art.10 lit. b din O.G. nr.21/1992,consumatorii, la încheierea contractelor,
au dreptul de a beneficia de o redactare clară și precisă a clauzelor contractuale, indicarea exactă
a prețurilor și tarifelor și, după caz, a condițiilor de garanție.

În principal, profesionistul trebuie să informeze consumatorul cu privire la:

- elementele sale de identificare,
- elementele de identificare și caracterizare a bunului/serviciului,
- drepturile şi obligaţiile consumatorului în cadrul respectivului contract
- riscurile generate de contract
- preț/tarif, după caz,
- cheltuieli de livrare,
- modalități de plată,
- dreptul de denunțare unilaterală (dreptul de retractare a consimțământului) etc.
Aşa cum rezultă din textele legale, informarea trebuie să fie completă, corectă, precisă și
relevantă, ușor de înțeles și bazată pe principiile bunei-credințe. Astfel, printre principalele
drepturi ale consumatorilor reglementate în Codul consumului, figurează și dreptul de a fi
informați complet, corect și precis asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor
(art. 3 lit. b) C. cons.), astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională (art. 18 C.
cons.).
În ceea ce privește forma obligației de informare potrivit dispozițiilor Codului
consumului, aceasta se realizează, în mod obligatoriu, în forma scrisă.
art. 47 - Informarea consumatorilor despre produsele și serviciile oferite se realizează, în mod
obligatoriu, prin elemente de identificare și caracterizare ale acestora, înscrise la vedere, în mod
vizibil, lizibil și ușor de înțeles, după caz, pe produs, etichetă, ambalaj de vânzare sau în cartea
tehnică, instrucțiunile de folosire ori altele asemenea, ce însoțesc produsul sau serviciul, în funcție
de natura acestuia.

20
art. 55- Toate informaţiile privitoare la produsele şi serviciile oferite consumatorilor, documentele
însoţitoare, precum şi contractele preformulate, trebuie să fie scrise în limba română, indiferent
de ţara de origine a acestora, fără a exclude prezentarea acestora şi în alte limbi.
De altfel, în majoritatea actelor normative privind protecţia consumatorilor se prevede
necesitatea formei scrise a informaţiilor pe care profesionistul este obligat să le aducă la cunoştinţa
consumatorilor, precum şi conţinutul acestei informări. Cu titlu de exemplu-formularul de
informaţii standard prevăzut în anexa nr. 2 la O.U.G. nr.50/2010 este parte integrantă din contract,
cu un conţinut normativ de la care părţile nu pot deroga.
Aceste cerinţe legale constituie un tip special de formalitate pentru validitatea contractelor
încheiate între profesionişti şi consumatori, denumit în doctrină formalism informativ.- inseamnă
obligaţia legală a inserării de către profesionist în contractul propus consumatorului a unor
menţiuni legale obligatorii,în scopul informării consumatorului asupra drepturilor şi
obligaţiilor generate de anumite contracte considerate a fi de o periculozitate deosebită, şi, în
final,în scopul protejării consimţământului consumatorului, care trebuie să fie unul avizat şi
dat în cunoştinţă de cauză.
În acest context, în doctrină se apreciază că forma scrisă, redactarea în limba română a
clauzelor contractului încheiat cu un consumator, precum şi conţinutul minimal al acestuia sunt
condiţii de validitate, fiind prevăzute sub sancţiunea nulităţii(parţiale sau totale) a respectivului
contract.
Profesionistul nu se poate exonera de această obligație invocând secretul comercial sau
profesional, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. (art. 60 C. cons. - Obligația informării
consumatorului privind elementele esențiale referitoare la produsul achiziționat nu poate fi
înlăturată, de către operatorul economic care l-a comercializat, prin invocarea secretului
comercial sau profesional, cu excepția cazurilor prevăzute de lege)
Doctrina definește obligația de informare ca îndatorirea profesionistului de a aduce la
cunoștința consumatorului toate informațiile în legătură cu caracteristicile esențiale ale
bunului/serviciului, elementele de identificare a profesionistului, elemente referitoare la prestația
consumatorului, astfel încât consumatorul să fie în măsură să facă o alegere rațională, în cunoștință
de cauză, potrivit intereselor sale, exprimând, deci, un consimțământ valabil, avizat la încheierea
contractului.
În concluzie, obligația de informare reprezintă obligația de a transmite consumatorului un
summum de cunoștințe, deci o prezentare a caracteristicilor, limitelor și riscurilor produselor sau
serviciilor puse la dispoziția consumatorului de către profesionist, având ca scop formarea unui
consimțământ valabil. Această prezentare a caracteristicilor are un caracter neutru, obiectiv.
2. Delimitarea obligației de informare de obligația de consiliere
- Aceste obligații se pot confunda

21
Conceptul de obligație de consiliere a fost formulat de doctrina franceză și preluat și de doctrina
românească.
- Care este diferența dintre cele două tipuri de obligații?
Ambele sunt menite să conducă la formarea unui consimțământ avizat, valabil, asigurând astfel
protecția consumatorilor, însă în timp ce obligația de informare are în vedere prezentarea neutră
a caracteristicilor și a riscurilor unui produs sau serviciu, deci un set de informații obiective,
obligația de consiliere denumită și obligația de sfătuire, constituie o informare subiectivă a
oportunității contractării prin enunțarea unor judecăți de valoare.
Obligația de consiliere este acea obligație a profesionistului de a orienta alegerea
consumatorului cu precădere la momentul încheierii contractului, în special atunci când este vorba
despre bunuri de o tehnicitate sporită.
Trebuie semnalat faptul că există situații în care obligația de consiliere se suprapune cu cea
de informare; altfel spus, în aceste situații executarea obligației de informare include și executarea
obligației de consiliere.
Obligația de informare se consideră îndeplinită din momentul în care setul de informații
obiective este adus la cunoștința consumatorului. Dacă, însă, bunul este de o tehnicitate aparte sau
dacă de pune problema oportunității încheierii contractului, atunci profesionistul trebuie să
realizeze informarea consumatorului printr-un alt set de informații subiective, care reprezintă
obligația de consiliere; aceasta trebuie să o dubleze, în aceste cazuri, pe cea de informare.
În doctrină se apreciază că acest caz executarea doar a obligației de informare, fără cea de
consiliere reprezintă un drum parcurs pe jumătate; or, consimțământul consumatorului nu se poate
forma valabil doar pe jumătate.
Un argument în sprijinul autonomiei obligației de consiliere reprezintă reglementarea
expresă, distinctă a aceste obligații în Codul consumului:
art. 5 lit. c)- profesionistul trebuie să asigure accesul consumatorilor la informații complete,
corecte și precise asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, astfel încât
decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor.

22
 Curs nr. 5

1. Obligaţia de avertizare asupra riscurilor

- revine profesioniştilor
- este strâns legată în special de obligaţia de informare, dar şi de obligaţia de securitate şi de
obligaţia de conformitate
- obligaţia de informare trebuie să includă, alături de informaţiile obişnuite necesare formării unui
consimţământ avizat, în cunoştinţă de cauză, deci valabil din punct de vedere juridic, şi elemente
referitoare la riscurile produsului/serviciului oferit de profesionist
- toate aceste elemente legate de riscurile produselor/serviciilor formează conţinutul obligaţiei de
avertizare
- în temeiul acestei obligaţii, consumatorul trebuie atenţionat cu privire la măsurile de precauţie pe
care trebuie să le ia înainte de a contracta, în special în cazul unor anumite produse/servicii, cum
ar fi:
• produse/servicii din domeniul medical
• produse din tutun şi alcool
• produse/servicii de creditare care implică un risc valutar sau
un risc al dobânzii

-obligaţia de avertizare rezultă implicit din mai multe dispoziţii legale cuprinse în Codul
Consumului – art. 45, art. 14 etc.
-codul consumului stabileşte 2 categorii de obligaţii de avertizare ce revin profesioniştilor:
a) obligaţia de avertizare publică
- se aplică în cazul produselor/serviciilor care, în mod normal nu sunt
periculoase, dar care devin periculoase în mod imprevizibil, după
punerea lor pe piaţă – art. 15, Cod consum

b) obligaţia de avertizare individuală, concretă

- este destinată consumatorilor care intenţionează să achiziţioneze
bunuri/servicii care sunt riscante prin însăşi natura lor
- art.48 Cod consum – consumatorii trebuie să fie informaţi despre
riscurile la care sunt supuşi prin folosirea normală sau previzibilă
a bunurilor; înseamnă că bunurile/serviciile respective sunt riscante

23
 prin natura lor, din moment ce chiar utilizarea lor normală şi
previzibilă este riscantă. ( ex. : medicamente, vaccinuri suplimente
alimentare, produse din tutun, alcool, anumite tipuri de credite,
produse de tipul artificiilor, petardelor etc.)

2.Obligația de conformitate

Obligația de conformitate ce incumbă profesionistului este instituită în mod expres de legiuitor

și prevăzută în Codul consumului, în art. 9, art. 17 și art. 27 lit. d). Astfel, potrivit art. 9, sunt
interzise importul, fabricația, distribuția, precum și comercializarea produselor falsificate ori
contrafăcute, periculoase sau care au parametrii de securitate neconformi care pot afecta viața,
sănătatea sau securitatea consumatorilor.
Obligația de conformitate presupune concomitent conformitatea materială (obiectivă),
conformitatea funcțională (subiectivă) și conformitatea normativă.
Conformitatea materială înseamnă conformitatea produsului livrat/serviciului prestat cu
specificațiile contractuale și se referă fie la identitatea produsului livrat/serviciului prestat cu cel
descris în contract, fie la cantitatea convenită, fie la calitatea stabilită contractual.
Conformitatea funcțională (subiectivă) se referă la corespondența dintre caracteristicile
produsului /serviciului și așteptările legitime ale consumatorilor sau aptitudinea produsului de a fi
utilizat pentru destinația avută în vedere de consumator.
Conformitatea normativă înseamnă că produsele trebuie să fie conforma cu normele legale
edictate pentru asigurarea securității consumatorului. Potrivit art. 17 - în cazul lipsei conformității,
astfel cum este prevăzut în actele normative în domeniul conformității produselor, constatate de
consumator, acesta are dreptul de a solicita vânzătorului, ca măsură reparatorie, repararea sau
înlocuirea produselor, în fiecare caz fără plată, cu excepția cazului în care această solicitare este
imposibilă sau disproporționată.

3.Obligația de securitate

Obligația de securitate care revine profesionistului reprezintă obligație legală generală și este
instituită de către legiuitor prin dispozițiile art. 8 și art. 27 lit. a), din Codul consumului. Încălcarea
acestei obligații conduce la atragerea răspunderii producătorului pentru produsele cu defecte, un
tip de răspundere care are la bază ideea de securitate a produselor intrate in circulație.
Obligația de securitate a apărut ca element esențial în contractele de muncă, iar mai târziu în
contractele de transport de persoane și avea caracter contractual.
Necesitatea unei obligații speciale de securitate ce incumbă profesioniștilor, rezultă în principal
din faptul că răspunderea civilă delictuală este mai greu de antrenat, din cauza dificultății dovedirii
vinovăției (răspundere subiectivă).

24
 Se instituie astfel răspunderea obiectivă a producătorului, în cadrul căreia persoana
prejudiciată (consumator) este scutită de a proba vinovăția profesionistului, fiind suficient să
dovedească prejudiciul.
Sfera de aplicație a acestei obligații, inițial contractuală se extinde și asupra terților față de
contractul încheiat cu profesionistul, terți ce vor fi despăgubiți în ipoteza prejudicierii lor prin
intermediul produselor defectuoase.
Răspunderea specială a producătorului pentru produsele cu defect este instituită prin Legea
nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte,
care transpune Directiva nr. 85/374/CEE din 25 iulie 1985. privind răspunderea producătorului. În
concepția acestui act normative produsul este defectuos atunci când nu oferă securitatea la care
consumatorul se poate aștepta în mod legitim. Astfel, potrivit art. 2 alin.1 lit. d), produs cu defecte
- produsul care nu oferă siguranța la care persoana este îndreptățită să se aștepte, ținându-se
seama de toate împrejurările, inclusiv de:
1. modul de prezentare a produsului;
2. toate utilizările previzibile ale produsului;
3. data punerii în circulație a produsului.
Sunt prevăzute de asemenea și cauzele exoneratoare de răspundere printre care regăsim un
concept specific dreptului consumului, detaliat amplu de doctrină – riscul de dezvoltare.
Astfel producătorul este exonerat de răspundere în cazul în care nivelul cunoștințelor
științifice și tehnice existent la momentul punerii în circulație a produsului nu i-a permis depistarea
defectului în cauză.
Deci răspunderea specială reglementată de Legea nr. 240/2004 nu acoperă defectul unui
produs existent la momentul punerii acestuia în circulație, care a fost imposibil de detectat de către
producător, datorită nivelului cunoștințelor științifice și tehnice din acel moment (art. 7 lit. e) -
nivelul cunoștințelor științifice și tehnice existent la momentul punerii în circulație a produsului
nu i-a permis depistarea defectului în cauză; art. 15 din Codul consumului - În cazul în care
operatorii economici iau cunoștință, la o dată ulterioară punerii pe piață a produselor
comercializate, despre existența unor pericole care, la momentul punerii pe piață nu puteau fi
cunoscute, trebuie să anunțe, fără întârziere, autoritățile competente şi să facă aceste informații
publice).

3. Dreptul consumatorilor de a reflecta la încheierea contractului

Denumit în doctrina timp de reflecție prealabilă obligatorie acordat consumatorului, acest

mecanism juridic este fondat pe realitatea periculozității sporite pe care anumite contracte de
consum o prezintă în raport cu altele. Concret, pentru protejarea consimțământului consumatorilor,
legiuitorul a prevăzut un timp legal de reflecție în faza formării anumitor contracte de consum,
ceea ce echivalează cu o prevenire a încheierii precipitate a anumitor contracte, prin interzicerea
legală a acceptării ofertei de către consumator, într-un anume interval de timp.

25
 Această perioadă legală acordată consumatorilor de a reflecta la încheierea contractului
variază între 7 și 30 de zile, în legislația diferitelor state europene.
! Nu suntem în prezența unei reguli cu aplicație generală în contractele de consum, ci a
unei măsuri speciale, aplicabilă doar acelor contracte de consum considerate mai periculoase
pentru consumatori – ex. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de
credit pentru consumatori prevede un timp de reflecție de 15 zile.
Ca și procedeu, suntem în prezența unui termen de gândire prealabil semnării contractului,
perioadă în care orice acceptare de către consumator a ofertei formulate de profesionist este lovită
de nulitate.

4. Dreptul consumatorilor de retractare a consimțământului (dreptul de

retragere)

- Reglementat de OUG nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul

contractelor încheiate cu profesioniștii.
- Precizare: din punct de vedere terminologic, observăm că sintagma drept de retragere
înlocuiește pe cea de drept de denunțare unilaterală, folosită în reglementarea
anterioară (OG nr. 130/2000); această modificare este salutară, însă ar fi fost mai
potrivit să fie înlocuită cu sintagma drept de retractare a consimțământului, expresia
drept de retragere nefiind una juridică.
- Deși chiar în doctrina dreptului consumului există autori care pun semnul egalității între
sintagmele drept de denunțare unilaterală și drept de retragere (drept de retractare a
consimțământului), între cele două concepte există diferențe juridice semnificative.
- Astfel, în timp ce denunțarea unilaterală reglementată de către legiuitor în art.1276
Cod civil operează asupra efectelor unui act juridic, în cazurile convenite de părți sau
în virtutea legii, fiind o modalitate specifică de încetare a contractelor sinalagmatice cu
executare succesivă sau continuă și care produce efecte ex nunc,
- dreptul de retractare a consimțământului sau dreptul de retragere, așa cum este
reglementat în OUG nr. 34/2014, operează asupra formării contractului, de esența
acestui drept fiind desființarea retroactivă a contractului cu punerea părților în situația
anterioară încheierii contractului, deci cu restituirea prestațiilor.
Dreptul legal de retragere reprezintă un instrument propriu dreptului consumului ce are
rolul de a proteja consimțământul consumatorului și care dă posibilitatea acestuia ca după
încheierea contractului să revină asupra consimțământului dat într-un interval de timp relativ scurt,
interval în care poate să reflecteze asupra deciziei luate și să verifice modul în care profesionistul
își îndeplinește obligațiile asumate.

26
 Natura juridică a dreptului de retragere face obiectul unei dispute doctrinare. Ne raliem
opiniei care consideră că suntem în prezența unei facultăți acordate ad legem consumatorului de
a reveni asupra consimțământului dat la încheierea contractului.
Așa cum este actualmente conceput de către legiuitor dreptul de retragere poate fi
caracterizat ca fiind un drept legal, potestativ (prerogativă constând în puterea de a da naștere
prin manifestarea unilaterală de voință unui efect juridic ce afectează și interesele altei persoane),
special (acest drept nu are statutul unei reguli generale în materia dreptului consumului, ci se aplică
doar anumitor tipuri de contracte – contracte încheiate la distanță și contracte încheiate în afara
spațiilor comerciale), temporar (14 zile de la încheierea contractului) și cu caracter gratuit.

5. Instituția clauzelor abuzive

- Reglementare:
o art. 78-art. 81 din Codul Consumului
o Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
profesioniști și consumatori
- Noțiune: clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care,
prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi contractuale creează, în detrimentul
consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între
drepturile și obligațiile părților.
- Condiții (elemente – trebuie îndeplinite cumulativ):
a) Lipsa negocierii directe clauzelor contractuale între profesionist și
consumator (condiție sine qua non)
b) Încălcarea principiilor bunei credințe de către profesionist prin inserarea
respectivei clauze;
c) Existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile
părților contractului de consum, în detrimentul consumatorului.

6. Regula de interpretare in favorem

- Reglementată în mod expres în art. 77 din Codul consumului, prevede că în caz de
dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în
favoarea consumatorului.
- Această regulă trebuie coroborată cu cea cuprinsă în art. 75, care instituie regula
utilizării de către profesioniști a unor clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru
înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

27
 Instituția contractului de consumație

Contractul de consumație constituie subiect de dispută în literatura de specialitate, mai

ales sub aspectul naturii sale juridice. Concret, se pune întrebarea dacă contractul de consumație
este operațiune juridică, așa cum este înțeleasă noțiunea de contract în dreptul civil (acord de voințe
cu scopul de a produce efecte juridice) sau este un concept nou.
Potrivit art. 1 din Codul consumului, obiectul reglementării îl constituie raporturile
juridice create între operatorii economici și consumatori, cu privire la achiziționarea de produse
și servicii – rezultă că relațiile dintre profesioniști și consumatori sunt de natură contractuală.
Totodată, potrivit art. 1177 Cod civil, contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor
speciale și, în completare, dispozițiilor prezentului cod.
Concluzie: contractul de consumaţie este contractul încheiat cu consumatorii.
Contractul de consumație este pe fond un contract, rezultatul unui acord de voințe, în
care elementul esențial îl reprezintă calitatea părților, aceea de consumator și, respectiv, de
profesionist și care este afectat de un regim juridic special, (adică i se aplică dispozițiile speciale
în materie),
iar nu o specie de contract (un contract special, de consumație).
Contractul de consum se poate regăsi numai sub forma unui contract special: vânzare, împrumut,
locațiune, prestări servicii etc.
Adoptarea unor reguli de protejare a consumatorilor printr-o legislație specială este
justificată de necesitatea manifestării unei voințe libere și în cunoștință de cauză a consumatorilor
și egalității juridice dintre părți la momentul încheierii contractului. Acest regim juridic special
instituit este aplicabil numai contractelor în care au calitatea de părți profesioniștii, pe de o parte,
și consumatorii, de cealaltă parte.

28
 CURS NR. 6
REGIMUL JURIDIC AL CONTRACTELOR ÎNCHEIATE LA DISTANŢĂ ŞI AL
CONTRACTELOR ÎNCHEIATE ÎN AFARA SPAŢIILOR COMERCIALE (O.U.G. nr.
34/2014)

Adoptarea OUG 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate

cu profesioniştii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, reprezintă
transpunerea în legislaţia internă, a Directivei 2011/83/UE a Parlamentului European şi a
Consiliului, din 25 octombrie 2011, privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei
93/13/CEE a Consiliului şi a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi
de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului şi a Directivei 97/7/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului.
1. Substanţa prevederilor O.U.G. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul
contractelor încheiate cu profesioniştii, o constituie instituirea unor reguli comune aplicabile
contractelor încheiate la distanţă şi celor încheiate în afara spaţiilor comerciale, reguli ce privesc
în special obligaţia de informare ce icumbă profesioniştilor şi dreptul de retragere de care
beneficiază consumatorul. În egală măsură, ordonanţa conturează conţinutul şi sfera de aplicare a
obligaţiei de informare precontractuală, obligaţie cu caracter general, aferentă, în principiu, tuturor
contractelor încheiate între profesionişti şi consumatori, cât şi alte drepturi ale consumatorilor în
cadrul contractelor încheiate cu profesioniştii.
2. În ceea ce priveşte sfera de aplicare a noii reglementări, potrivit dispoziţiilor art. 3, aceasta se
aplică, de principiu, oricărui contract încheiat între un profesionist şi un consumator, inclusiv
contractelor de furnizare a unor servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau a unor
servicii de acces şi conectare la reţele publice de comunicaţii electronice, precum şi de livrare a
unor echipamente terminale care au legătură cu furnizarea serviciului. Se includ, deasemenea, în
sfera de aplicare a ordonanţei contractele de furnizare a apei, a gazelor naturale, a energiei electrice
sau a energiei termice, inclusiv de către furnizorii publici.
Observăm că, după cum ne-a obişnuit deja legislaţia protecţiei consumatorilor, criteriul
principal în funcţie de care se delimitează domeniul de aplicare al prevederilor ordonanţei este
unul subiectiv, şi anume calitatea părţilor contractante: consumatorul şi profesionistul.

29
 În contextul în care în literatura de specialitate, atât naţională cât şi europeană, există
divergenţe de opinii în legătură cu recunoaşterea unei noi categorii contractuale în peisajul
dreptului privat - contractele de consum, ne raliem opiniei ce consideră că existenţa acestei noi
categorii de contracte constituie o realitate juridică. Astfel, contractele de consum s-au afirmat în
cadrul legislaţiei aparţinând domeniul protecţiei consumatorilor, legislaţie ce a transpus directivele
europene.
Un argument important în sustinerea acestei opinii îl constituie faptul că această categorie
a contractelor de consum este consacrată şi de dispoziţiile noului Cod civil - art. 1177 - care
utilizează sintagma “contractul încheiat cu consumatorii”, acesta fiind supus unui regim juridic
special.
Pe de altă parte, trebuie spus că în cadrul acestei noi categorii de contracte - contractele de
consum - legiuitorul ignoră clasificările clasice de drept civil, fiind mai preocupat, din raţiuni
economice, de reglementarea unor tehnici sau practici contractuale sau chiar a unor contracte noi.
Mergând pe această linie, ordonanţa reglementeaza în principal contractele încheiate la distanţă şi
contractele în afara spaţiilor comerciale, indiferent dacă acestea vizează o operaţiune de vânzare,
de furnizare sau de prestări servicii. O serie de contracte încheiate între profesionişti şi consumatori
nu se cuprind în sfera de aplicare a ordonanţei. Astfel, folosindu-se un criteriu negativ, în
dispoziţiile art. 3, alin. 3 sunt enumerate limitativ domeniile care nu intră sub incidenţa acesteia.
Trebuie remarcat în mod deosebit caracterul imperativ al prevederilor ordonanţei, ca
mijloc special de protecţie a consumatorilor. Astfel, potrivit art. 25 din ordonanţă, în cazul în care
legea aplicabilă contractului este cea a unui stat membru al Uniunii Europene, consumatorii nu pot
renunţa la drepturile ce le sunt conferite prin ordonanţă, iar orice clauză contractuală prin care se
renunţă sau se restrâng direct sau indirect aceste drepturi nu este obligatorie pentru consumator.
Considerăm că, deoarece legiuitorul imprimă, prin dispoziţiile art. 25 din ordonanţă, caracterul
imperativ, de ordine publică, al drepturilor conferite consumatorilor prin acest act normativ,
sancţiunea renunţării sau restrângerii acestora este nulitatea absolută a respectivelor clauze.
3. Obligaţia generală de informare în cazul contractelor încheiate între profesionişti şi
consumatori
Obligaţia de informare în materia protecţiei consumatorilor este consacrată legal, ca normă
de principiu în reglementarea cadru - Codul consumului - căreia legiuitorul îi consacră un întreg
capitol (cap. VI).
Aşa cum s-a apreciat pe bună dreptate în doctrină, această obligaţie reprezintă unul dintre
pilonii legislaţiei privind protecţia consumatorilor.
Tratată amplu în numeroase studii doctrinare, obligaţia de informare, alături de obligaţia
de consiliere şi cea de securitate, de dreptul de retractare a consimtăţmântului şi de termenul de
reflecţie (gândire), se constituie într-un adevărat mecanism juridic propriu dreptului consumului,

30
prin intermediul căreia se asigură protecţia consimţământului părţii considerate slabe
(consumatorul) şi, implicit, restabilirea echilibrului contractual.
Din interpretarea sistematică a textului art. 4, alin. 1, coroborat cu cel al alin. 4, din OUG
nr. 34/2014, rezultă că obligaţia de informare ce incumbă profesionistului în cadrul contractelor
de consum reglementate de aceasta, vizează atât faza precontractuală, cât şi cea contractuală.
Astfel, “profesionistul trebuie să-i furnizeze consumatorului următoarele informaţii în mod vizibil,
lizibil şi uşor de înţeles, înainte ca un contract (...) să producă efecte obligatorii asupra
consumatorului”, iar “informaţiile (...) fac parte integrantă din contract”.
Principalele elemente informaţionale ce trebuie aduse la cunoştinţa consumatorului se
referă la: principalele caracteristici ale produselor sau ale serviciilor, identitatea profesionistului,
preţul total al produselor sau al serviciilor, cu toate taxele inculse, sau modalitatea de calcul al
preţului, modalităţile de plată, livrare şi executare, data până la care profesionistul se angajează să
livreze produsele sau să presteze serviciile şi politica profesionistului de soluţionare a
reclamaţiilor, durata de valabilitate a contractului sau condiţiile de încetare a contractului (pentru
contractele încheiate pe durată nedeterminată), despăgubirile şi procedura de acordare a acestora
în cazul nerespectării nivelurilor de calitate convenite şi a celorlalte clauze contractuale, opţiunea
consumatorului de a se include sau nu datele sale cu caracter personal în baze de date ale
profesionistului, în vederea furnizării de informaţii. Obligaţia de informare instituită prin
dispoziţiile art. 4 nu se aplică contractelor care implică tranzacţii ce se efectuează cu regularitate,
zilnic şi care sunt puse în execuţie imediat în momentul în care sunt încheiate.
Referitor la sarcina probei privind îndeplinirea obligaţiei de informare, legiuitorul, tot în
ideea de a-l proteja pe consumator, stabileşte că aceasta revine profesionistului.

4. Reguli comune privind obligaţia de informare şi dreptul de retragere din contractele la

distanţă şi din cele în afara spaţiilor comerciale
După cum se ştie, din perspectiva consumeristă, necesitatea unor reglementări specifice
contractelor la distanţă şi a celor în afara spaţiilor comerciale, rezidă în specificitatea condiţiilor în
care se încheie astfel de contracte.
Astfel, în cazul contractelor la distanţă, consumatorul este dezavantajat, în principal, de
faptul că nu are contact direct cu bunul pe care doreşte să îl cumpere, având la dispoziţie doar
informaţiile furnizate de către profesionist.
În cazul contractelor încheiate în afara spaţiilor comerciale, formarea voinţei
cosnumatorului poate fi influenţată de o serie de factori perturbatori, ca de exemplu: locul
neobişnuit de încheiere a contractului, caracterul intempestiv al propunerii profesionistului, timpul
insuficient pentru a putea reflecta, lipsa posibilităţii de a compara carcateristicile produsului sau
ale serviciului oferit cu alte produse sau servicii de pe piaţă.

31
 Din interpretarea gramaticală a definiţiilor legale ale sintagmelor “contract la distanţă” şi
“contract în afara spaţiilor comerciale” se pot desprinde următoarele: a) în primul rând,
particularitatea contractului la distanţă constă în utilizarea exclusivă a unuia sau mai multor
mijloace la distanţă anterior încheierii contractului şi inclusiv în momentul încheierii acestuia. În
acest context apreciem că precizarea legiuitorului “fără prezenţa simultană a profesionistului şi a
consumatorului” este superfluă. În plus, având în vedere că unele din mijloacele de comunicare la
distanţă asigură o comunicare directă între părţi, manifestările de voinţă ce conduc la încheierea
contractului realizându-se simultan, se poate conchide în sensul că, în cazul de faţă se produce o
distanţare de teoria clasică privind încheierea contractului “între absenţi” sau între persoane
depărtate, (potrivit căreia relevant este intervalul de timp dintre ofertă şi acceptare), deoarece, în
ipoteza supusă analizei noastre, elementul primordial constă în utilizarea exclusivă a acestor
mijloace de comunicare la distanţă, iar în cazul în care se realizează o comunicare directă între
părţi nu mai putem vorbi despre un interval de timp existent între ofertă şi acceptarea acesteia; b)
în al doilea rând, elementul esenţial avut în vedere în definirea contractelor în afara spaţiilor
comerciale vizează locul încheierii contractului sau cel al prezentării unei oferte, fie din partea
profesionistului, fie din partea consumatorului - un loc diferit de spaţiul obişnuit în care
profesionistul îşi desfăşoară permanent activitatea.
După cum se cunoaşte, obligaţia de informare în cadrul acestor tipuri de contracte nu
constituie o noutate, aceasta fiind preluată din reglementarea anterioară privind contractele la
distanţă (O.G. nr. 130/2000 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea
contractelor la distanţă). Elementul de noutate constă în faptul că noul act normativ instituie un
cadru comun de reglementare a obligaţiei de informare pentru contractele la distanţă şi cele în
afara spaţiilor comerciale. De asemenea, se observă că cerinţele de informare sunt mai numeroase
şi mai detaliate.
Din modul de redactare al art. 6 alin. 1, alin. 5, coroborat cu art. 7, alin. 1 şi art. 8, alin. 1,
rezultă că obligaţia de informare trebuie să acopere atât faza precontractuală, cât şi pe cea
contractuală, comunicarea acestora în mod real către consumator fiind obligatorie.
Astfel, înainte ca un contract la distanţă sau în afara spaţiilor comerciale să producă efecte,
profesionistul trebuie să-i furnizeze consumatorului în mod clar şi inteligibil o serie de informaţii.
Comunicarea acestora în mod real către consumator este obligatorie, profesionistul fiind obligat
să transmită consumatorului informaţiile pe suport de hârtie sau pe un alt suport durabil, dacă
consumatorul este de acord. Tot astfel, potrivit art. 6 alin.5, aceste informaţii fac parte integrantă
din contract şi nu pot fi modificate decât în cazul în care părţile contractante decid altfel în mod
explicit.
Principalele informaţii ce trebuie aduse la cunoştinţa consumatorului privesc în principal,
carcateristicile produselor sau serviciilor, identitatea profesionistului, datele sale de contact, preţul
total al produselor sau serviciilor, cu toate taxele incluse, condiţiile, termenele şi procedurile de
exercitare a dreptului de retragere (în cazul în care există un asemenea drept) sau informaţia

32
conform căreia consumatorul nu va beneficia de dreptul de retragere (în cazul în care acest drept
nu este prevăzut de lege). Acestea trebuie prezentate în limba română într-o formă accesibilă,
pentru a fi înţelese cu uşurinţă de consumator, neexcluzându-se însă prezentarea lor şi în alte limbi.
Trebuie menţionat, de asemenea, faptul că aceste cerinţe în materie de informare
completează cerinţele de informare cuprinse în O.U.G. nr. 49/2009 privind libertatea de stabilire a
prestatorilor de servicii şi libertatea de a furniza servicii în România, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 68/2010, precum şi în Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic,
republicată, cu modificările ulterioare. În situaţia în care există contradicţii între normele care
stabilesc aceste cerinţe vor prevala normele cuprinse în O.U.G. 34/2014.
Putem identifica o obligaţie specifică de informare în ipoteza în care profesionistul
apelează telefonic consumatorul în vederea încheierii unui contract la distanţă. În acest caz, la
începutul conversaţiei profesionistul are obligaţia să-şi decline identitatea şi să specifice scopul
comercial al apelului, asigurându-se astfel, o informare adecvată a consumatorului care să-i
permită să hotărasca continuarea sau întreruperea apelului în cunoştinţă de cauză.
De asemenea, tot în cadrul contractelor la distanţă, profesionistul are obligaţia de a
transmite consumatorului confirmarea încheierii contractului, pe un suport durabil, într-un termen
rezonabil din momentul încheierii contractului la distanţă sau cel târziu la momentul livrării
produselor sau înainte de începerea prestării serviciului solicitat (art. 8 alin. 7).
În ceea ce priveşte sarcina probei în materie de informare, tot ca o măsură de protecţie a
consumatorului, aceasta revine profesionistului (art. 6 alin. 10).
Referitor la momentul încheierii contractului la distanţă în materia contractelor
încheiate între profesionişti şi consumatori, soluţia aleasă de către legiuitor a suferit mai multe
modificări, generând şi unele discuţii în literatura de specialitate.
Astfel, în redactarea iniţială a O.G. nr.130/2000, potrivit art. 5 din acest act normativ,
contractul la distanţă se considera încheiat la momentul primirii comenzii de către comerciant,
dacă părţile nu au convenit altfel.
Se instituia, deci, în această materie, o derogare de la regula stabilită în art. 35 alin. 1 al
Codului comercial, în vigoare la acel moment, ce consfinţea aşa numita teorie a informării sau
luării la cunoştinţă, adoptându-se teoria recepţiei acceptării ofertei, comanda făcută de consumator
având valoare de acceptare a ofertei comerciantului. Se considera, deci, că încheierea contractului
a avut loc la momentul în care răspunsul acceptantului (consumatorului) a ajuns la ofertant
(comerciant), indiferent de împrejurarea dacă acesta din urmă a luat sau nu la cunoştinţă despre
conţinutul acceptării.
Ulterior, prin modificarea O.U.G. 130/2000 survenită prin Legea nr. 51/2003, momentul
încheierii contractului la distanţă, dacă părţile nu au convenit altfel, îl constituie momentul primirii
mesajului de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa (art. 5). În doctrină s-a

33
considerat, de către majoritatea autorilor, că şi în această ipoteză legiuitorul consacră aceeaşi teorie
a recepţiei acceptării.
Noua reglementare aduce o noua modificare a formei de redactare în ceea ce priveşte
momentul încheierii contractului la distanţă între profesionişti şi consumatori. Astfel, prin
dispoziţiile art. 8 alin. 9 din O.U.G. nr. 34/2014, legiuitorul stabileşte ca moment al încheierii
contractului momentul confirmării, pe un suport durabil, de către profesionist a acceptării comenzii
transmise de consumator.
În primul rând, trebuie remarcat caracterul imperativ al acestui text de lege, spre deosebire
de caracterul supletiv al textelor anterioare, ce permiteau părţilor să aleagă în mod liber momentul
încheierii contractului, regula instituită aplicându-se doar în mod subsidiar, în situaţia în care
părţile nu conveneau altfel.
Această substituire cu caracter imperativ a voinţei părţilor de către legiuitor poate fi
interpretată ca reprezentând o formă de protecţie a consumatorului, partea slabă în contract, căruia
nu i se permite să renunţe la un regim legal instituit în favoarea sa.
În ceea ce priveşte momentul stabilit de către legiutor ca moment al încheierii contractului,
actuala formă de redactare poate fi interpretată în mod diferit, în funcţie de calificarea dată
manifestărilor de voinţă ale cocontractanţilor.
Având în vedere faptul că noua reglementare instituie în mod detaliat obligaţia de
informare precontractuală în cadrul contractelor la distanţă, apreciem că, de regulă, aceste
informaţii ce trebuie furnizate de către profesionist, se constituie într-o veritabilă ofertă de a
contracta, îndeplinind condiţiile esenţiale de validitate ale ofertei.
Este necesar, însă, ca aceste informaţii să fie adresate unei persoane determinate, deoarece,
potrivit dispoziţiilor Codului civil, ce constituie dreptul comun în materie, propunerea de a încheia
un contract adresată publicului sau unei persoane nedeterminate nu poate fi considerată ofertă, ci
solicitare de ofertă sau intenţie de negociere (art. 1189 alin. 1).
Astfel, considerând că oferta emană de la profesionist şi este adresată consumatorului,
textul art. 8 al O.U.G. 34/2014 poate fi interpretat în sensul consacrării teoriei informării, deoarece
numai dacă a luat la cunoştinţă despre conţinutul acceptării, ofertantul-profesionist poate confirma
acceptarea comenzii transmisă de consumator.
Mai mult, legiuitorul face un pas mai departe stabilind ca moment al încheierii contractului
un moment ulterior luării la cunoştinţă de către ofertant a cuprinsului acceptării, respectiv
momentul confirmării de către ofertant ( profesionist) a acceptării comenzii transmise de
consumator.
Această soluţie derogatorie de la sistemul recepţiei acceptării, consacrat de Codul civil în
art. 1186 alin 1 şi art.1200 alin.1 reprezintă, din perspectiva dreptului contractual al consumului,

34
un alt mijloc de protecţie al consumatorului, ce se adaugă celorlalte mijloace puse în valoare de
noua reglementare, cum ar fi obligaţia generală de informare, dreptul de retragere etc.
Astfel, prin alegerea momentului confirmării de către profesionist a acceptării comenzii
transmise de consumator ca moment al încheierii contractului, acesta din urmă este informat despre
încheierea contractului înainte de primirea/furnizarea produsului sau serviciului, acest fapt
conducând la creşterea încrederii consumatorului în utilizarea tehnicilor comerciale de comunicare
la distanţă.
În situaţia în care informaţiile furnizate de către profesionist nu sunt adresate unei persoane
determinate, ci unor persoane nedeterminate sau publicului, ca de exemplu imprimatele neadresate
– ipoteza art. 1189 alin 1 C. Civ. – deoarece acestea valorează doar solicitare de ofertă sau intenţie
de negociere, consumatorul, în măsura în care îşi exprimă manifestarea de voinţă prin efectuarea
unei comenzi, devine ofertant.
În acest caz, dispoziţiile art. 8 alin. 9 pot fi interpretate în sensul că, momentul încheierii
contractului – cel în care profesionistul confirmă acceptarea comenzii consumatorului – este
stabilit în conformitate cu teoria recepţiunii.
Apreciem că, în această ipoteză, legiuitorul a avut în vedere în realitate momentul primirii
confirmării de către consumator, deşi, din modul de exprimare s-ar putea ajunge şi la alte concluzii.
Tot referitor la încheierea contractului la distanţă, trebuie menţionat faptul că ordonanţa
reia problematica existentă şi în vechea reglementare privind vânzarea nesolicitată. În această
situaţie, potrivit prevederilor art. 23, consumatorul este scutit de obligaţia de plată, iar absenţa unui
răspuns din partea consumatorului nu reprezintă consimţământ.
Remarcăm, în primul rând că, în pofida terminologiei folosite de către legiuitor, textul se
referă de fapt nu doar la vânzarea, ci şi la furnizarea de produse sau servicii nesolicitate de
consumator.
Apoi, nefiind în prezenţa unui contract perfectat, nu putem vorbi nici despre prestaţiile sau
obligaţiile părţilor, de aceea considerăm că exprimarea legiuitorului: consumatorul este scutit de
obligaţia de plată este incorectă.
În realitate, în situaţia supusă analizei, consumatorului nu-i revine nicio obligaţie, deci nici
obligaţia de plată în schimbul prestaţiei nesolicitate, de aceea nu putem fi în prezenţa unei scutiri
a obligaţiei de plată.
Dreptul de retragere din contractele la distanţă şi din cele în afara spaţiilor
comerciale
Înainte de a prezenta şi analiza prevederile ordonanţei referitoare la dreptul de retragere
aparţinând consumatorului, se impun câteva precizări suplimentare în legătură cu acest concept.
Este salutară modificarea de ordin terminologic operată de către legiuitor, respectiv înlocuirea

35
sintagmei “drept de denunţare unilaterală” cu cea de “drept de retragere”, deoarece, apreciem că
acestea nu au aceeaşi semnificaţie juridică.
Astfel, dreptul legal de retragere (sau drept de retractare a consimţământului ori drept de
dezicere) se înscrie în galeria mecanismelor juridice proprii dreptului consumului, fiind gândit ca
un instrument ce are rolul de a proteja consimţământul consumatorului şi care dă posibilitatea
acestuia ca, după încheierea contractului, să revină asupra consimţământului dat, într-un interval
de timp relativ scurt, interval în care poate să reflecteze asupra deciziei luate şi să verifice, totodată,
modul în care profesionistul îşi îndeplineşte obligaţiile.
Cu toate că, chiar şi în doctrina dreptului consumului se pune semnul egalităţii între
sintagma “drept de denunţare unilaterală” şi “drept de retractare”, considerăm că între cele două
concepte există diferenţe juridice semnificative.
Astfel, în timp ce denunţarea unilaterală operează asupra efectelor unui act juridic (în
cazurile convenite de părţi sau în virtutea legii), fiind o modalitate specifică de încetare a
contractelor sinalagmatice încheiate pe durată nedeterminată şi care produce efecte ex nunc,
dreptul de retragere (retractare, dezicere) din materia dreptului consumului operează asupra
formării (încheierii) contractului, esenţa acestui drept fiind desfiinţarea retroactivă a contractului.
Având în vedere faptul că natura juridică a dreptului de retragere face obiectul unei dispute
doctrinare, ne raliem opiniei care consideră că ne aflăm în prezenţa unei facultăţi acordate ad legem
consumatorului de a se dezice, adică a unei posibilităţi de a reveni asupra consimţământului dat la
încheierea contractului, fiind în prezenţa unei excepţii de la principiul irevocabilităţii actului
juridic.
Aşa cum este actualmente conceput de leguitor, dreptul de retragere poate fi caracterizat
ca fiind un drept legal, potestativ, cu caracter gratuit.
Aceste caracteristici rezultă explicit din dispoziţiile art. 9 ale O.U.G. 34/2014 potrivit
cărora consumatorul beneficiază de acest drept ,,fără a fi nevoit să justifice decizia de retragere”
şi ,, fără a suporta alte costuri decât cele prevăzute la art.13 alin. (3) şi art. 14’’.
Deoarece dreptul de retragere este un drept potestativ exercitarea acestuia nu poate fi
susceptibilă de abuz de drept, nu poate fi încălcat de către cocontractant discreţionar, putând fi
exercitat fără a fi necesară justificarea sa şi nu poate fi cenzurat de instanţa de judecată.
În privinţa sferei de aplicare a dreptului de retragere în materia dreptului consumului,
este de menţionat că acest drept nu are statutul unei reguli generale în materie, ci se aplică, în
legislaţia noastră , doar contractelor la distanţă şi contractelor în afara spaţiilor comerciale.
Împrejurările speciale, concrete în care se încheie astfel de contracte impun necesitatea unei
protecţii sporite a consimţământului consumatorului.

36
 Astfel în ipoteza contractelor la distanţă încheierea contractului se face pe baza unor simple
descrieri ale produselor/serviciilor, consumatorul nefiind în măsură să aprecieze oportunitatea
contractării şi calitatea produselor sau serviciilor.
În cazul contractelor în afara spaţiilor comerciale, spre deosebire de oferta în spaţiile
comerciale, unde consumatorul pătrunde deliberat, aşteptându-se să-i fie propuse oferte,
consumatorul este supus unei presiuni psihologice potenţiale sau poate fi confruntat cu un element
de surpriză, neavând la dispoziţie un interval de timp pentru a putea reflecta asupra oportunităţii
contractării şi aflându-se în imposibilitate de a compara oferta pentru a alege în cunoştinţă de
cauză.
Elementul de noutate adus de O.U.G. 34/2014 priveşte termenul de exercitare a dreptului
de retagere, mai exact prelungirea acestuia comparativ cu reglementarea anterioară, de la 7 zile la
14 zile.
Excepţional, şi cu titlu de sancţiune pentru profesionistul care nu a transmis consumatorului
informaţiile privind condiţiile, termenele şi procedurile de exercitare a dreptului de retragere
precum şi formularul tipizat de retragere, termenul în care se poate exercita dreptul de retragere
este de 12 luni.
Potrivit dispoziţiilor art.9 alin. (2), termenul de 14 zile începe să curgă în mod diferit, în
funcţie de tipul contractului încheiat. Astfel, pentru contractele de prestări servicii termenul începe
să curgă de la data încheierii contractului.
De la aceaşi dată, cea a încheierii contractului, începe să curgă şi termenul în cazul
contractelor pentru furnizarea de apă, gaze naturale, energie electrică, atunci când acestea nu
prevăd vânzarea într-un volum limitat sau cantitate stabilită, de energie termică sau de conţinuturi
digitale care nu sunt livrate pe un suport material.
În cazul contactelor de vânzare, regula este că termenul de 14 zile începe să curgă din ziua
în care consumatorul sau o parte terţă indicată de acesta, alta decât transportatorul, intră în posesia
fizică a produselor (data primirii produselor de către consumator).
Dacă, însă, consumatorul cere printr-o singură comandă produse multiple care vor fi livrate
separat, atunci termenul începe să curgă din ziua în care consumatorul sau o parte terţă care este
indicată de acesta primeşte ultimul produs.
În fine, în cazul livrării unui produs care constă în mai multe loturi sau piese, termenul
începe să curgă din ziua în care consumatorul sau o parte terţă indicată de acesta primeşte ultimul
produs sau ultima piesă.
Ultima ipoteză avută în vedere de leguitor vizează contractele de furnizare de produse, caz
în care termenul începe să curgă din ziua în care consumatorul sau o parte terţă care este indicată
de acesta, primeşte primul produs.

37
 În ceea ce priveşte termenul de 12 luni, din dispoziţiile art. 10 alin. (1) rezultă că acesta
începe să curgă de la sfârşitul perioadei iniţiale de retragere de 14 zile. Dacă, în perioada celor 12
luni, informaţiile privind dreptul de retragere sunt transmise consumatorului, termenul de 14 zile
calendaristice începe să curgă de la data la care consumatorul primeşte informaţile respective.
Cu privire la natura juridică a acestor termene în care consumatorul îşi poate exercita
dreptul de retragere, apreciem că acestea sunt termene de decădere.
De asemenea, ordonanţa reglementează în art.16, cu titlu de excepţie, situaţiile în care
dreptul de retragere nu poate fi exercitat.
Într-adevăr, având în vedere natura anumitor bunuri sau servicii, exercitarea acestui drept
ar fi inadecvată.
De exemplu, este cazul furnizării de produse sau servicii al căror preţ depinde de fluctuaţile
de pe piaţa financiară, pe care profesionistul nu le poate controla şi care pot avea loc pe parcursul
perioadei de retragere; asemenea, cazul furnizării de produse confecţionate după specificaţiile
prezentate de consumator sau personalizate în mod clar, ori în cazul produselor susceptibile a se
deteriora sau expira rapid.
Procedura de exercitare a dreptului consumatorului de a se retrage constă în comunicarea
făcută profesionistului, de către consumator a deciziei sale de retragere, înăuntrul termenului
prevăzut, utilizând una dintre opţiunile legale prevăzute de art. 11 alin. (1) şi anume, fie modelul
de formular de retragere (prevăzut în anexa ordonanţei), fie prin orice altă declaraţie neechivocă
în sensul renunţării.
În plus, leguitorul prevede posibilitatea ca profesionistul să acorde consumatorului
opţiunea de a completa şi transmite în format electronic modelul de retragere menţionat anterior
sau declaraţia neechivocă de orice alt tip.
În această situaţie profesionistul trebuie să comunice consumatorului confirmarea de
primirea a formularului de retragere. Sarcina probei privind exercitarea dreptului de retragere
revine consumatorului (art.11 alin. (4).
Din coroborarea textelor art. 12, art.13 şi art. 14 se poate desprinde, sintetic, concluzia că
efectele exercitării dreptului de retragere constau în încetarea raporturilor contractuale dintre părţi,
cu repunerea acestora în situaţia anterioară, deci cu restituirea prestaţiilor efectuate.
De asemenea, exercitarea dreptului de retragere ,,pune capăt obligaţiei părţilor contractuale
de a încheia un contract la distanţă sau în afara spaţiului comercial, în cazul în care consumatorul
a efectuat o comandă”.
Obligaţiile ce incumbă atât profesionistului cât şi consumatorului în ipoteza retragerii sunt
amplu reglementate de către leguitor.

38
 Astfel, profesionistul trebuie să ramburseze toate sumele primite de la consumator cu titlu
de plată, inclusiv costurile livrării, într-un interval de maxim 14 zile de la data la care a fost
informat de decizia de retragere şi folosind, în principiu aceleaşi modalităţi de plată ca şi cele
folosite de consumator.
Cu titlu de excepţie, profesionistul nu este obligat să ramburseze costurile suplimentare în
ipoteza în care consumatorul a ales în mod explicit un alt tip de livrare decât livrarea standard
oferită de profesionist.
De asemenea, pentru contractele de vânzare, profesionistul poate amâna rambursarea până
la data recepţionării produselor sau până la momentul primirii unei dovezi din partea
consumatorului, în sensul că acesta a trimis produsele către profesionist.
În mod similar, consumatorului îi revine obligaţia de a returna sau a înmâna produsele
profesionistului înăuntrul aceluiaşi termen de 14 zile, cu suportarea costurilor directe legate de
returnarea produselor.
Potrivit dispoziţiilor legale, obligaţia plăţii acestor costuri cad în sarcina profesionistului
în două situaţii: dacă profesionistul acceptă să suporte aceste costuri sau dacă profesionistul nu a
informat că aceste costuri trebuie suportate de consumator (cu titlu de sancţiune).
În contextul obligaţiilor ce revin consumatorului în ipoteza retragerii din contract, trebuie
menţionată instituirea răspunderii consumatorului în cazul dimimnuării valorii produselor,
diminuare rezultată în urma utilizării acestora într-o măsură ce depăşeşte limita necesară stabilirii
naturii, caracteristicilor şi modului de funcţionare a bunurilor.
Ordonanţa reglementează şi un caz de nerăspundere, acela în care profesionistul a omis să
îl informeze pe consumator cu privire la dreptul de retragere. Potrivit prevederilor ordonanţei,
dovada diminuării produselor trebuie făcută de către profesionist.
În cadrul titului ,,Alte drepturi ale consumatorilor” regăsim instituite reguli generale
privind executarea contractelor, aplicabile tuturor contractelor de vânzare, de prestări servicii cât
şi celor de furnizare încheiate între un profesionist şi un consumator (inclusiv contractele la
distanţă şi contractele în afara spaţiilor comerciale).
Un real interes prezintă aici reglementările ce au ca obiect momentul livrării, rezoluţiunea
sau rezilierea contractului sau momentul transferării riscurilor, ştiut fiind faptul că aceste probleme
generează majoritatea dificultăţilor cu care se confruntă consumatorii şi constituie, totodată, şi una
dintre principalele surse de litigii cu profesioniştii.
În cele ce urmează vom face o scurtă prezentare a acestor noi regementări. Regula stabilită
prin dispoziţiile art. 18 alin. (1) este aceea că profesionistul trebuie să-şi execute obligaţia
contractuală de livrare (predare) a produselor ce fac obiectul contractului de vânzare, fără întârziere
şi în orice caz în termen de cel mult 30 zile de la încheierea contractului.

39
 Livrarea produselor se realizează prin transferul posesiei fizice sau a controlului asupra
produselor de către consumatori. Aceste norme juridice au caracter supletiv, părţile putând să
convină în alt mod cu privire la momentul livrării.
Potrivit legii, dacă profesionistul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a livra produsele respectând
fie momentul convenit cu consumatorul, fie termenul legal (apreciem că suntem în ipoteza
executării cu întârziere a obligaţiei de a livra), consumatorul trebuie să îi solicite efectuarea livrării
într-un termen suplimentar.
Beneficiul legal al termenului suplimentar nu este acordat profesionistului în ipoteza în
care a refuzat să livreze produsele sau în aceea în care livrarea în termenul convenit este esenţială.
În cazul neexecutării de către profesionist a obligaţiei de livrare cu respectarea termenului
legal sau a celui convenit de părţi, sancţiunea ce intervine este rezoluţiunea sau rezilierea
contractului.
Potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (4) în cazul rezoluţiunii sau rezilierii contractului
profesionistul trebuie să ramburseze toate sumele plătite de către consumatori, fără întârzieri
nejustificate şi în termen de cel mult 7 zile de la data la care consumatorul a comunicat
profesionistului decizia sa de desfiinţare a contractului(prin derogare de la prevederile art.1549-
1554 C.Civ.).
Ca regulă, momentul transferului riscului de pierdere sau deteriorare a produselor în cazul
contractelor de vânzare în care livrarea se face de către profesionist este momentul în care
consumatorul sau o parte terţă desemnată de acesta, alta decât transportatorul, intră în posesia
fizică a produselor (momentul preluării bunurilor).
Excepţional, dacă transportatorul a fost însărcinat de către consumator să transporte
produsele în condiţiile în care acesta opţiune nu a fost oferită de către profesionist, riscul este
transferat consumatorului în momentul livrării produselor către transportator (riscul aparţine
transportatorului), rămânând neatinse drepturile consumatorului faţă de transportator.

40
 CURS NR. 7
PRACTICI COMERCIALE INCORECTE ÎN RELAŢIA CU CONSUMATORII

Cu titlu preliminar, se impune precizarea că interdicţia unor astfel de practici este

reglementată cu valoare de principiu în Codul consumului şi O.G. nr. 21/1992 privind protecţia
consumatorilor.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art.8 din Codul consumului, operatorii economici sunt obligaţi
să se comporte în mod corect în relaţiile cu consumatorii şi să nu folosească practici comerciale
abuzive.
Actul normativ care reglementează practicile comerciale incorecte în relaţia cu
consumatorii este Legea nr. 363/2007, lege care transpune Directiva 29/2005/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului, directivă ce realizează o armonizare maximală ( completă şi totală).
Domeniul de aplicare
Practicile comerciale supuse regimului instituit de Legea nr.363/2007 sunt cele definite în
art.2 lit. d), şi care, în acelaşi timp, prejudiciază interesele economice ale consumatorilor (art.1).
Potrivit dispoziţiilor art. 2, lit.d) constituie practici ale comercianţilor în relaţia cu
consumatorii, orice acţiune, omisiune, comportament, demers sau prezentare comercială, inclusiv
publicitate şi comercializare, efectuate de un comerciant, în strânsă legătură cu promovarea,
vânzarea sau furnizarea unui produs consumatorilor.
Precizări în legătură cu domeniul de aplicare
1) Practicile comerciale acoperite de lege sunt practici ale profesioniştilor, pe de o parte, în
relaţia cu consumatorii, pe de altă parte.
• Deci, legiuitorul nu reglementează nici practicile dintre profesionişti, nici practicile dintre
simplii particulari;
• Legea cuprinde definiţiile termenilor consumator, respectiv profesionist -art. 2, lit. b), c).
• În ceea ce priveşte noţiunea de profesionist , în jurisprudenţa sa, CJUE a extins domeniul
personal de aplicare al directivei, statuând în sensul că aceasta este aplicabilă şi entităţilor

41
 care urmăresc o misiune de interes general, cum ar fi regimul legal de asigurări de sănătate,
cât şi autorităţilor publice, atunci când aceste entităţi prestează o activitate remunerată.
- Astfel, în hotărârea pronunţată în cauza C-59/12 dintre BKK Mobil Oil Körperschaft des
öffentlichen Rechts şi Zentrale zur Bekämpfung unlauteren Wettbewerbs eV., CJUE a
statuat că, în pofida caracterului său public şi a misiunii sale de interes general, un astfel
de organism trebuie considerat „comerciant” în sensul directivei 29/2005/CE, în privinţa
serviciilor prestate consumatorilor, astfel încât i se aplică interdicţia practicilor
comerciale neloiale. Obiectivul directivei de a asigura un nivel ridicat de protecţie a
consumatorilor împotriva practicilor comerciale neloiale, în special împotriva publicităţii
înşelătoare, impune ca această protecţie să fie garantată independent de caracterul public
sau privat al organismului în cauză şi de misiunea specifică pe care o îndeplineşte. Curtea
conchide în sensul că, informaţia pe care BKK o difuzase pe pagina sa de internet, în anul
2008, potrivit căreia afiliaţii săi ar risca dezavantaje financiare în cazul trecerii la altă casă
de asigurări de sănătate, constituie o practică înşelătoare în sensul directivei.
2. Dispoziţiile legii nr. 363/2007 se aplică practicilor incorecte intervenite înainte, în timpul
şi după încheierea unei tranzacţii comerciale referitoare la un produs.
3. În legătură cu cerinţa ca practica comercială să prejudicieze interesele economice ale
consumatorilor CJUE a statuat că sunt excluse din câmpul de aplicare a Directivei
29/2005/CE practicile comerciale care afectează doar interesele economice ale
concurenţilor. În schimb, practicile comerciale care vizează atât protecţia consumatorilor
cât şi cea a concurenţilor intră în domeniul de aplicare a directivei.

Practici comerciale incorecte

Def. Potrivit legii, o practică comercială este incorectă dacă îndeplineşte cumulativ
următoarele condiţii:
a) este contrară cerinţelor diligenţei profesionale;
b) deformează sau este susceptibilă să deformeze în mod esenţial comportamentul
economic al consumatorului mediu ori al membrului mediu al unui grup, atunci când
practica respectivă este adresată unui anumit grup de consumatori.
- Consumator mediu. Definiţie legală: consumatorul rezonabil informat atent şi
precaut ţinând seama de factorii sociali, culturali şi lingvistici.
- În legătură cu grup de consumatori amintim că legiuitorul reglementează în mod
expres ipoteza grupului vulnerabil de consumatori (vulnerabilitate din motive de
infirmitate mentală sau fizică, vârstă, credulitate), când etalonul îl constituie membrul
mediu al grupului vulnerabil.

După ce defineşte practicile comerciale incorecte, legiuitorul evidenţiază faptul că sunt

practici incorecte, în special practicile înşelătoare (art. 6 şi art.7) şi practicile agresive (art.8
şi art.9). Mai departe este instituită „lista neagră” a practicilor comerciale considerate

42
 incorecte în orice situaţie – doctrina apreciază că enumerarea acestor practici comerciale
considerate totdeauna incorecte este exhaustivă.
Practicile comerciale înşelătoare
Potrivit dispoziţiilor art.5, practicile comerciale înşelătoare pot fi acţiuni înşelătoare sau
omisiuni înşelătoare.

Acţiuni înşelătoare
Vom fi în prezenţa unei acţiuni înşelătoare dacă practica comercială conţine informaţii
false sau induce în eroare ori este susceptibilă să inducă în eroare consumatorul mediu (în orice
situaţie, inclusiv în prezentarea generală), astfel încât fie îl determină, fie este susceptibilă să-l
determine pe consumator să ia o decizie de tranzacţionare pe care altfel nu ar lua-o.
De asemenea, este considerată acţiune înşelătoare orice activitate de comercializare
privind produsul, inclusiv publicitatea comparativă, care creează confuzie cu alt produs, marcă,
nume sau semne distinctive ale unui concurent.
Prin urmare, o acţiune este înşelătoare dacă îndeplineşte două condiţii:

• Conţine informaţii false ori este susceptibilă să inducă în eroare consumatorul

mediu asupra unuia dintre elementele enumerate la art. 5, punctele a) - g), de
exemplu:
- caracteristicile principale ale produsului;
- preţul, modul de calcul al preţului
- drepturile consumatorului, inclusiv dreptul de a beneficia de repararea,
înlocuirea sau restituirea contravalorii produsului ca urmare a rezoluţiunii
contractului (prevăzut în legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor şi
garanţiile asociate acestora)
• Practica comercială să fie susceptibilă să-l determine pe consumator să ia o decizie
de tranzacţionare pe care altfel nu ar luat-o (afectarea capacităţii consumatorului de
a lua o decizie în deplină cunoştinţă de cauză).

CJUE a stabilit că indicarea unei dobânzi anuale efective globale inferioare realităţii, într-
un contract de credit pentru uz personal reprezintă o informaţie falsă în ceea ce priveşte costul
total al creditului şi deci al preţului. Curtea a rezervat însă instanţei naţionale verificarea
îndeplinirii celei de a doua condiţii, respectiv faptul că această informaţie înşelătoare era aptă să
determine luarea de către consumatorul mediu a unei decizii pe care altfel nu ar fi luat-o.
Omisiuni înşelătoare

43
 Definiţie: acea practică ce omite o informaţie esenţială necesară consumatorului mediu
pentru luarea unei decizii de cumpărare în cunoştinţă de cauză (conduce,deci, la alterarea
consimţământului consumatorului) şi, prin urmare, determină sau este susceptibilă să determine
luarea de către consumatorul mediu a unei decizii de tranzacţionare pe care altfel nu ar fi luat-o.
De asemenea, este considerată omisiune înşelătoare situaţia în care un comerciant:
a) ascunde sau oferă într-un mod neclar, neinteligibil, ambiguu ori în contratimp o
informaţie esenţială sau
b) nu indică intenţia comercială a practicii.

Sunt informaţii esenţiale în cadrul unei oferte de a cumpăra:

- caracteristicile principale ale produsului,
- datele de identificare ale profesionistului,
- preţul, cu toate taxele incluse/modalităţi de calcul,
- modalităţi de plată, livrare, executare, rezolvare a reclamaţiilor,
- menţionarea dreptului de retractare unilaterală (în situaţiile în care se
aplică, conform legii) sau a dreptului de reziliere,

rezultă, deci, din prevederile legale faptul că o practică comercială trebuie

considerată omisiune înşelătoare atunci când îndeplineşte două condiţii:
a) să omită o informaţie esenţială de care consumatorul are nevoie pentru a lua o
decizie de cumpărare în cunoştinţă de cauză sau să deghizeze intenţia comercială a
practicii sau să o furnizeze neinteligibil, ambiguu sau în contratimp;
b) omisiunea trebuie sa fie susceptibilă de a determina consumatorul să ia o decizie de
tranzacţionare pe care nu ar fi luat-o în absenţa acesteia.

Jurisprudenţa CJUE (Hotărârea pronunţată în cauza C-435/11, CHS Tour Services GmbH
împotriva Team 4 Travel GmbH).
În cazul în care o practică comercială îndeplineşte toate criteriile enunţate în mod expres
în cuprinsul directivei 29/2005/CE, pentru a fi considerată înşelătoare nu este necesară verificarea
aspectului dacă o astfel de practică este de asemenea contrară cerinţelor diligenţei profesionale
(în sensul aceleiaşi directive), pentru ca aceasta să poată fi considerată incorectă.
Astfel, potrivit dispoziţiilor directivei, caracterul înşelător al unei practici comerciale
depinde numai de împrejurarea că aceasta conţine informaţii false sau că, în general, poate induce
în eroare consumatorul mediu cu privire la natura sau la principalele caracteristici ale unui
produs/serviciu şi că, prin urmare, poate să îl determine să ia decizia de tranzacţionare pe care nu
ar fi luat-o în absenţa unei astfel de practici.
Practici comerciale agresive

44
 - definiţie: art. 8 din lege
- astfel, o practică comercială trebuie să îndeplinească două condiţii pentru
a fi considerată agresivă:
• să fie susceptibilă să altereze semnificativ libertatea de alegere a consumatorului
mediu,
• să fie susceptibilă să-l determine pe consumator la luarea unei decizii comerciale
pe care nu ar fi luat-o în absenţa acestei practici.

Alterarea libertăţii de alegere poate să rezulte din: hărţuire, constrângere (inclusiv prin
recurgerea la forţa fizică) sau dintr-o influenţă nejustificată.
Influenţă nejustificată (art. 2, lit. j): folosirea unei poziţii de forţă faţă de consumator, de
manieră să exercite presiune asupra acestuia, chiar fără a recurge sau a ameninţa cu recurgerea la
forţă fizică, într-un mod care limitează semnificativ capacitatea consumatorului de a lua o decizie
în cunoştinţă de cauză.
Pentru a determina dacă suntem în prezenţa unei hărţuiri, constrângeri sau a unei influenţe
nejustificate, dispoziţiile art. 9 cuprind o listă a criteriilor ce trebuie luate în considerare. De
exemplu:
- momentul, locul desfăşurării, natura şi durata practicii comerciale,
- recurgerea la ameninţare, limbaj sau comportament abuziv.

Elementele constitutive ale unei practici comerciale agresive trebuie să fie apreciate ţinând
cont de contextul factual, de toate caracteristicile practicii în cauză, cât şi de circumstanţele
săvârşirii respectivei practici.
Alte cazuri de practică comercială agresivă constau în solicitarea insistentă şi nedorită a
acceptării ofertei prin intermediul telefonului, fax-ului, e-mailului sau a altor mijloace de
comunicare la distanţă adresate consumatorilor, cum ar fi: hărţuirea comercială prin mesaje de tip
spam, atunci când consumatorul a refuzat explicit astfel de comunicări, sau solicitarea insistentă
prin intermediul mijloacelor de comunicare la distanţă a răspunsului consumatorului cu privire la
oferta de vânzare adresată acestuia.
Alte practici comerciale incorecte
Practicile comerciale care nu se regăsesc în lista neagră a anexei I a Legii nr. 363/2007
privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii sau care nu
îndeplinesc condiţiile practicilor comerciale înşelătoare sau agresive, pot fi considerate practici
comerciale incorecte dacă se încadrează în categoria reglementată în art. 4, alin. 1 din lege, adică
dacă sunt contrare diligenţelor profesionale şi alterează sau sunt susceptibile să altereze substanţial
comportamentul economic al consumatorului mediu căruia i se adresează sau membrului mediu al
grupului, atunci când o practică comercială este dirijată spre un grup particular de consumatori.

45
 Sancţionarea practicilor comerciale incorecte
- Potrivit legii, persoanele sau organizaţiile care au un interes legitim (consumatorul
individual, asociaţiile de consumatori legal înregistrate) pot fie să sesizeze Autoritatea
Naţională pentru Protecţia Consumatorilor în legătură cu practicile comerciale incorecte,
pentru ca aceasta să decidă asupra reclamaţiilor, fie să iniţieze acţiuni în justiţie (acţiuni
în încetarea practicilor comerciale incorecte) împotriva comercianţilor care au săvârşit
sau sunt susceptibili să săvârşească practici comerciale incorecte (în viitor).
- Operatorii economici concurenţi pot informa ANPC în legătură cu practicile comerciale
incorecte.
Instanţa judecătorească competentă sau ANPC, ca urmare a constatării existenţei unei
practici comerciale incorecte poate dispune:
 ca sancţiune principală:
o încetarea practicii comerciale incorecte;
o interzicerea practicii comerciale incorecte, dacă aceasta nu a fost pusă încă în
practică sau
 ca sancţiuni complementare:
o publicarea deciziei ANPC/hotărârii judecătoreşti definitive (integral sau parţial);
o publicarea uni comunicat rectificator pe cheltuiala profesionistului, cu menţionarea
sediului şi a celorlalte date de identificare a profesionistului, a practicii incorecte
săvârşite, data la care a fost săvârşită şi măsurile sancţionatorii dispuse;
o Suspendarea activităţii profesionistului până la încetarea practicii comerciale
incorecte.

46
 CURS NR. 8
Cadrul general al securităţii produselor. Răspunderea profesioniştilor pentru produsele cu
defecte

Cadrul general al securităţii produselor

Sediul materiei
Principalele acte normative în materie sunt următoarele:

• Codul consumului
• O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor
• Legea nr.245/2004 privind securitatea generală a produselor
• Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de
produsele cu defecte

• Codul consumului instituie cu caracter de generalitate obligația de asigurare a securităţii

produselor ce incumbă profesioniştilor.

Obligația de securitate a produselor care revine profesionistului reprezintă o obligație legală

generală și este instituită de către legiuitor prin dispozițiile art. 8 și art. 27 lit. a), din Codul
consumului.
Încălcarea acestei obligații conduce la atragerea răspunderii producătorului pentru produsele
cu defecte, un tip de răspundere care are la bază ideea de securitate a produselor intrate in circulație.
Obligația de securitate a apărut ca element esențial în contractele de muncă, iar mai târziu în
contractele de transport de persoane și avea caracter contractual.
Necesitatea unei obligații speciale de securitate ce incumbă profesioniștilor, rezultă în
principal din faptul că răspunderea civilă delictuală este mai greu de antrenat, din cauza dificultății
dovedirii vinovăției (răspundere subiectivă).

47
 Se instituie astfel răspunderea obiectivă a producătorului, în cadrul căreia persoana
prejudiciată (consumator) este scutită de a proba vinovăția profesionistului, fiind suficient să
dovedească prejudiciul.
Sfera de aplicație a acestei obligații, inițial contractuală se extinde și asupra terților față de
contractul încheiat cu profesionistul, terți ce vor fi despăgubiți în ipoteza prejudicierii lor prin
intermediul produselor defectuoase.

• Legea nr.245/2004 privind securitatea generală a produselor

Definiţii legale:
 Termenul produs: orice bun material destinat consumatorilor sau care este posibil
să fie utilizat de consumatori, chiar dacă nu le este destinat şi care este furnizat sau
pus la dispoziţie în cadrul unei activităţi comerciale.
 Este considerat sigur orice produs care, în condiţii normale sau rezonabile de
utilizare, inclusiv de durată, şi, după caz, de punere în funcţiune, de instalare şi de
necesităţile de întreţinere, nu prezintă niciun risc sau numai riscuri minime
compatibile cu utilizarea produsului corespunzătoare unui nivel ridicat de protecţie
a sănătăţii şi securităţii consumatorilor.
Principalele criterii în funcţie de care se apreciază calitatea de produs sigur sunt:
a) caracteristicile produsului ( compoziţia, ambalajul, condiţiile de asamblare,
montaj, întreţinere etc );
b) prezentarea produsului, etichetarea sa, orice avertizări şi instrucţiuni despre
utilizarea sau distrugerea sa;
c) efectul asupra altor produse, în cazul în care utilizarea lui împreună cu alte
produse poate fi în mod rezonabil previzibilă;
d) categoriile de consumatori expuse riscului în cazul utilizării produselor, în
special copiii şi persoanele în vârstă.
 Produs periculos: orice produs care nu îndeplineşte prevederile de la definiţia "produsului
sigur";
 Risc grav: orice risc semnificativ, care necesită o intervenţie rapidă din partea autorităţilor
publice, inclusiv riscurile ale căror efecte nu sunt imediate;
 Producător:
1) fabricantul produsului, în cazul în care este stabilit în România sau într-un stat membru
al Uniunii Europene şi orice altă persoană care se prezintă ca producător prin aplicarea pe
produs a numelui său, a mărcii sale sau a unui alt semn distinctiv ori persoana care
recondiţionează produsul;
2) reprezentantul producătorului, în cazul în care producătorul nu este stabilit în România
sau într-un stat membru al Uniunii Europene, sau, în absenţa unui reprezentant stabilit în
România ori într-un stat membru al Uniunii Europene, importatorul produsului;
3) alţi operatori economici din lanţul de comercializare, în măsura în care activităţile lor
pot aduce atingere caracteristicilor de securitate a unui produs;

48
  Distribuitor - orice operator economic din lanţul de comercializare, a cărui activitate nu
influenţează caracteristicile de securitate a produsului;
 Returnare - modalitate referitoare la aducerea înapoi a unui produs periculos de către
consumator, pe care producătorul sau distribuitorul l-a furnizat deja consumatorului ori l-
a pus la dispoziţia sa;
 Retragere - orice măsură luată în scopul de a împiedica distribuţia şi expunerea la
comercializare, precum şi ofertarea unui produs periculos la consumatori.

Obligaţiile generale ale producătorilor şi ale distribuitorilor

 Principala obligaţie ce incumbă producătorilor şi distribuitorilor este obligaţia de

asigurare a securităţii produselor; această obligaţie este o obligaţie cu caracter continuu,
care operează încă din momentul în care produsele sunt puse pe piaţă (obligaţie
precontractuală) şi continuă şi după încheierea contractului.
Se subsumează acestei obligaţii principale următoarele obligaţii conexe:
 Obligaţia producătorilor de a asigura consumatorilor informaţiile utile care le permit să
evalueze riscurile inerente ale unui produs, atunci când acestea nu sunt imediat perceptibile
de către consumator, fără un avertisment corespunzător;
 Obligaţia producătorilor de a adopta măsuri potrivite pentru evitarea oricăror riscuri
pentru sănătatea şi securitatea consumatorilor: avertizarea adecvată şi eficientă a
consumatorilor, returnarea produselor de la consumatori şi inclusiv retragerea produselor
periculoase de pe piaţă. Aceste măsuri pot fi luate voluntar sau la cererea autorităţilor
competente.
 Obligaţia distribuitorilor de a nu distribui produse despre care nu au cunoştinţă sau pe
care ar fi trebuit să le considere, pe baza informaţiilor deţinute, şi în calitate de specialişti,
neconforme cu cerinţele de securitate;
 Obligaţia distribuitorilor de a participa la monitorizarea securităţi produselor puse pe
piaţă prin:
- transmiterea informaţiilor privind riscurile produselor;
- păstrarea şi furnizarea documentelor necesare pentru a determina originea produselor;
- colaborare la acţiunile întreprinse de producător pentru evitarea riscurilor.
 Obligaţie comună pentru producători şi distribuitori: obligaţia de a informa
imediat autorităţile competente în cazul în care au cunoştinţă că unele produse
prezintă pentru consumatori riscuri incompatibile cu cerinţele de securitate
generală.

Autoritatea competentă pentru supravegherea pieţei privind conformitatea produselor cu

cerinţele generale de securitate, constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor este ANPC.
Trebuie menţionat faptul că aplicarea sancţiunilor administrative nu înlătură angajarea
răspunderii civile a profesionistului pentru pagubele generate de produsele cu defecte.

49
 Potrivit legii, orice hotărâre a ANPC care are drept consecinţă restricţionarea punerii pe piaţă
a unui produs sau retragerea de pe piaţă ori returnarea produsului de la consumator trebuie să fie
motivată şi notificată părţii interesate. Această hotărâre poate fi atacată în instanţă, conform art.
16, alin. (4) din legea nr. 245/2004 privind securitatea generală a produselor.

• Răspunderea profesioniştilor pentru produsele cu defecte

Sediul materiei:
Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de
produsele cu defecte

- instituie o răspundere obiectivă (răspundere specială), fondată pe defectul produsului,

iar nu pe vinovăţia producătorului ( mijloc de protecţie mai eficace şi favorabil
consumatorului);
- dispoziţia legală prin care se instituie acest tip de răspundere are caracter imperativ,
orice clauze contractuale de limitare sau exonerare de răspundere a producătorului sunt
lovite de nulitate absolută.

- Domeniul de aplicare a reglementării:

1) raporturile juridice dintre producători şi persoanele vătămate ori prejudiciate de
produsele cu defecte puse în circulaţie;
2) răspunderea civilă pentru pagubele generate de aceste produse;
3) dreptul la acţiune pentru repararea pagubelor.
Sunt excluse din domeniul de aplicare:
- pagubele generate de produsele puse în circulaţie anterior datei intrării în vigoare a
legii;
- pagubele rezultate din accidentele nucleare.

Definiţii legale:
 Producător:

1. fabricantul produsului finit al unei materii prime sau părţi componente ale produsului;
2. orice persoană care se prezintă ca producător, prin faptul că îşi înscrie pe produs numele, marca
sau alt semn distinctiv;
3. orice altă persoană, care importă un produs în România în vederea vânzării, închirierii,
cumpărării sau altei forme de înstrăinare în cadrul activităţii proprii de comercializare în cadrul
societăţii, este considerată producător al acestuia şi răspunde în aceeaşi măsură ca şi producătorul;
4. orice altă persoană, care importă un produs din Uniunea Europeană în vederea vânzării,
închirierii, cumpărării sau altei forme de înstrăinare în cadrul activităţii proprii de comercializare

50
în cadrul societăţii, este considerată producător al acestuia şi răspunde în aceeaşi măsură ca şi
producătorul;
5. dacă producătorul unui produs nu poate fi identificat, fiecare furnizor al produsului respectiv va
fi tratat drept producător, dacă el nu comunică consumatorului prejudiciat, într-un interval de timp
rezonabil, datele de identificare a producătorului sau a persoanei care i-a furnizat produsul; această
dispoziţie este valabilă şi pentru un produs importat, în cazul în care produsul nu indică identitatea
importatorului prevăzut la pct. 3 ori 4, chiar dacă este precizat numele producătorului;
 Produs - orice bun mobil, chiar dacă acesta este încorporat într-un alt bun mobil
sau imobil; prin produs se înţelege şi energia electrică;
 Pagubă:
1. prejudiciul cauzat prin moartea sau vătămarea integrităţii corporale sau a
sănătăţii unei persoane;
2. deteriorarea sau distrugerea oricărui bun, altul decât produsul cu defecte, cu
condiţia ca bunul respectiv să fie în mod normal destinat folosinţei ori
consumului privat şi să fi fost folosit de persoana prejudiciată pentru uz sau
consum personal, iar valoarea lui să fie mai mare de 200 lei;
3. deteriorarea sau distrugerea oricărui bun, altul decât produsul cu defecte, cu
condiţia ca bunul respectiv să fie în mod normal destinat folosinţei ori
consumului privat şi să fi fost folosit de persoana prejudiciată pentru uz sau
consum personal, iar valoarea lui să fie mai mare decât echivalentul în lei a 500
euro;

 produs cu defecte - produsul care nu oferă siguranţa la care persoana este

îndreptăţită să se aştepte, ţinându-se seama de toate împrejurările, inclusiv de:
1. modul de prezentare a produsului;
2. toate utilizările previzibile ale produsului;
3. data punerii în circulaţie a produsului.
Un produs nu poate fi considerat cu defecte numai pentru că, ulterior, un produs
similar perfecţionat a fost pus în circulaţie.

Condiţiile răspunderii producătorilor

 Potrivit legii, producătorul răspunde pentru prejudiciul actual şi pentru cel viitor,
cauzate de defectul produsului său.
 În caz de pluralitate de persoane răspunzătoare pentru pagubă, acestea răspund
solidar.
 Pentru angajarea răspunderii civile a producătorului, persoana prejudiciată trebuie
să facă dovada:
- pagubei,

51
 - a defectului şi
- a raportului de cauzalitate dintre defect şi pagubă.

 Răspunderea producătorului nu este limitată în situaţia în care paguba este

determinată, cumulativ, de defectul produsului şi de acţiunea sau omisiunea unei
terţe persoane, însă această dispoziţie nu aduce atingere dreptului producătorului
de a promova acţiuni în justiţie împotriva terţului, în condiţiile legii.

Cazuri de exonerare a răspunderii producătorului

Potrivit prevederilor legale, producătorul este exonerat de răspundere, dacă dovedeşte unul
dintre următoarele aspecte:
a) nu el este cel care a pus produsul în circulaţie;
b) în funcţie de împrejurări, defectul care a generat paguba nu a existat la data la care produsul a
fost pus în circulaţie sau a apărut ulterior punerii în circulaţie a produsului, din cauze neimputabile
lui;
c) produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice altă formă de distribuţie în
scop economic al producătorului şi nu a fost fabricat sau distribuit în cadrul activităţii sale
profesionale;
d) defectul se datorează respectării unor condiţii obligatorii, impuse prin reglementările emise de
autorităţile competente;
e) nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice existent la momentul punerii în circulaţie a produsului
nu i-a permis depistarea defectului în cauză;
f) defectul se datorează nerespectării de către consumator a instrucţiunilor de utilizare furnizate în
documentele tehnice care însoţesc produsul, demonstrate în baza expertizei tehnice de specialitate.
Legiuitorul are în vedere şi producătorul de componente. Astfel, acesta este exonerat de
răspundere dacă dovedeşte că defectul este imputabil proiectării greşite a ansamblului în care
acesta a fost montat sau instrucţiunilor date de producătorul produsului destinat consumatorului.
Conceptul de risc de dezvoltare
Cea mai discutată cauză de exonerare de răspundere la momentul elaborării Directivei nr.
374/85/CEE a fost cea potrivit căreia nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice existent la
momentul punerii în circulaţie a produsului nu i-a permis depistarea defectului în cauză.

52
 Doctrina şi jurisprudenţa denumesc generic această cauză de exonerare „risc de
dezvoltare”.
Acest concept a generat ample discuţii şi analize. Din punct de vedere noţional, majoritar
în doctrină se consideră că riscul de dezvoltare constituie defectul unui produs,existent la
momentul punerii acestuia în circulaţie, dar care a fost imposibil de detectat de către producător,
datorită nivelului cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice din acel moment.
Deci, doctrina consideră că, în realitate, riscul de dezvoltare nu constituie o cauză de
exonerare de răspundere, ci un anumit tip de defect; ori de câte ori se întâlneşte această situaţie,
este exclusă prin lege aplicarea răspunderii obiective - situaţie de nerăspundere.
 În Franţa riscul de dezvoltare ca situaţie de nerăspundere a fost limitat prin lege.
Astfel, când prejudiciul este cauzat de un element al corpului uman ori de un produs
ce a folosit elemente ale corpului uman, riscul de dezvoltare nu înlătură răspunderea
producătorului (ca urmare a cazurilor de infectare cu HIV ori cu Hepatita C a
sângelui furnizat de un centru de recoltare).

Interpretarea dată conceptului de risc de dezvoltare de către CJUE

Exonerarea de răspundere va interveni în măsura în care producătorul va face dovada, în
primul rând, că la momentul punerii în circulaţie a produsului starea cunoştinţelor ştiinţifice şi
tehnice la nivelul lor cel mai avansat nu i-a permis depistarea defectului ori că, deşi descoperirea
defectului ar fi fost posibilă teoretic, ea nu s-a făcut din cauza lipsei de acces a producătorului la
respectivele cunoştinţe.
Producătorul trebuie să probeze utilizarea tuturor cunoştinţelor accesibile pentru depistarea
defectului.
Caracterul accesibil al cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice este esenţial şi trebuie considerat
îndeplinit numai atunci când aceste cunoştinţe au fost cunoscute efectiv de o parte a lumii
ştiinţifice. Capacitatea sau incapacitatea de a avea acces la cunoştinţele relevante se apreciază prin
raportare la practica din sectorul industrial respectiv şi la puterea economică reală a producătorului.
Potrivit dispoziţiilor legale, nu se poate conveni asupra diminuării sau eliminării
răspunderii, orice clauze contractuale de limitare sau exonerare de răspundere a producătorului
fiind lovite de nulitate absolută.
Răspunderea producătorului poate fi limitată sau înlăturată de instanţa competentă, în
cazul în care paguba este cauzată atât de defectul produsului, cât şi de culpa persoanei vătămate
ori prejudiciate sau a altei persoane pentru care aceasta este ţinută să răspundă.
Dreptul la acţiunea pentru repararea pagubelor se prescrie în termen de 3 ani de la data
la care reclamantul (consumatorul) a avut sau ar fi trebuit să aibă la cunoştinţă de existenţa pagubei,

53
a defectului şi a identităţii producătorului, însă acţiunea pentru repararea pagubei nu poate fi
introdusă după împlinirea a 10 ani de la data la care producătorul a pus produsul în circulaţie.
Răspunderea specială instituită prin Legea nr. 240/2004 nu exclude posibilitatea
consumatorului, ca persoană vătămată ori prejudiciată, de a acţiona în temeiul variantelor clasice
de răspundere, contractuală sau delictuală, dacă acestea le sunt mai favorabile (de exemplu,
acţiunea în temeiul garanţiei pentru vicii ascunse).

CURS NR. 9
REGIMUL JURIDIC AL CLAUZELOR ABUZIVE DIN CONTRACTELE ÎNCHEIATE
ÎNTRE PROFESIONIŞTI ŞI CONSUMATORI

Sediul materiei
- Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi
consumatori, republicată şi modificată.

- Transpune Directiva nr.13/1993/CEE, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu

consumatorii.

Domeniul material de aplicare ( ratione materiae)

- Dispoziţiile Legii nr. 193/2000 se aplică contractelor încheiate între profesionişti şi
consumatori;
- Se aplică, de asemenea, şi bonurilor de comandă, bonurilor de livrare, biletelor şi tichetelor
care conţin stipulări sau referiri la condiţii generale prestabilite;
- Nu se aplică clauzelor contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare.
Domeniul personal de aplicare (ratione personae)
- Se are în vedere calitatea antinomică a părţilor contractante: consumatorul, pe de o parte,
şi profesionistul, de cealaltă parte.

Dacă în materia dreptului consumatorului s-a apreciat, pe bună dreptate în doctrină că una
dintre părţile raportului juridic, respectiv consumatorul, se află pe o poziţie de inferioritate din
punct de vedere economic, juridic şi al cunoştinţelor de specialitate, în domeniul clauzelor abuzive
putem vorbi despre o „ prezumţie absolută de inegalitate a părţilor contractante ”.

54
 Dispoziţiile art. 1 din lege reiau principiile stabilite în Codul consumului în privinţa
clauzelor abuzive cuprinse în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori. Astfel,

1) Se interzice profesioniştilor să includă clauze abuzive în contractele încheiate cu

consumatorii;
2) Clauzele prevăzute în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori trebuie să fie
clare, fără echivoc, pentru înţelegerea acestora consumatorului nefiindu-i necesare
cunoştinţe de specialitate;
3) Clauzele îndoielnice dintr-un astfel de contract se interpretează în favoarea consumatorilor
( regula interpretării in favorem).
- DE ADĂUGAT REGULA PREVALENŢEI CLAUZELOR NEGOCIATE ASUPRA
CELOR ABUZIVE
Definiţii legale
• Profesionist: orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui
contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale
comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice
persoană care acţionează în acelaşi scop, în numele sau pe seama acesteia.
• Consumator: orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în
asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi,
acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de
producţie, artizanale ori liberale.
• Clauză abuzivă: clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu
consumatorul şi care, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract,
creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un
dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Condiţii:
a) Lipsa negocierii respectivei clauze contractuale- condiţie sine qua non;
b) Existenţa dezechilibrului contractual semnificativ în detrimentul
consumatorului;
c) Încălcarea bunei-credinţe. Jurisprudenţa CJUE : pentru a şti dacă
dezechilibrul este creat în contradicţie cu buna-credinţă, este important să se
verifice dacă profesionistul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de
consumator, se putea aştepta în mod rezonabil, ca acesta din urmă să accepte
clauza în discuţie în urma unei negocieri individuale.
• clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul: acea clauză care
fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi:
- contractele standard preformulate ( a se vedea şi clauzele standard şi clauzele neuzuale
art. 1202, art.1203 C.civ.) sau
-condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului
respectiv ( a se vedea şi clauze externe- art.1201 Cod civil).

55
 În legătură cu cerinţa negocierii directe a clauzei cu consumatorul trebuie precizat că,
potrivit legii, faptul că numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul sau
anumite aspecte ale clauzei au fost negociate, nu exclude aplicarea prevederilor legii
clauzelor abuzive pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a
contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Cu alte
cuvinte, este necesară o evaluare globală a contractului pentru a stabili dacă suntem în
prezenţa unui contract de adeziune (nenegociat), prezenţa unor clauze negociate nu
echivalează cu calificarea contractului ca negociat.

Sarcina probei cu privire la faptul că o clauză standard preformulată a fost negociată

direct cu consumatorul, incumbă profesionistului.
Criteriile legale în funcţie de care se evaluează natura abuzivă a unei clauze contractuale
sunt:
a) natura produselor/serviciilor care fac obiectul contractului;
b) factorii care au determinat încheierea contractului;
c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
Legea nr. 193/2000 cuprinde în anexă, o aşa- numită listă neagră a clauzelor considerate
ca fiind abuzive (enumerarea este orientativă, neexhaustivă ). Cu titlu exemplificativ,
amintim aici, clauzele care:
- dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un
motiv întemeiat care să fie precizat în contract;
- obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut
posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului;
- obligă consumatorul să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale, chiar şi în situaţiile în
care profesionistul nu şi le-a îndeplinit pe ale sale;
- dau dreptul profesionistului să prelungească automat un contract încheiat pentru o
perioadă determinată, prin acordul tacit al consumatorului, dacă perioada-limită la care
acesta putea să îşi exprime opţiunea a fost insuficientă;
- dau dreptul profesionistului să modifice unilateral, fără acordul consumatorului, clauzele
privind caracteristicile produselor şi serviciilor care urmează să fie furnizate sau termenul
de livrare a unui produs ori termenul de executare a unui serviciu;
- dau dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauzele contractuale;
- restrâng sau anulează dreptul consumatorului să pretindă despăgubiri în cazurile în care
profesionistul nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale;
- exclud dreptul consumatorului de a întreprinde o acţiune legală sau de a exercita un alt
remediu legal, solicitându-i în acelaşi timp rezolvarea disputelor în special prin arbitraj –
clauza compromisorie poate fi deci, în cazul contractelor de adeziune, considerată abuzivă.

Sancţiunea civilă aplicabilă clauzelor abuzive

56
 Legea nu prevede în mod expres sancţiunea concretă aplicabilă clauzelor abuzive, ci
stabileşte generic „ clauzele abuzive cuprinse în contract...nu vor produce efecte asupra
consumatorului...”- art.6, legea clauzelor abuzive.
Prin interpretarea acestor dispoziţii legale, doctrina a oferit mai multe soluţii: nulitate
absolută, nulitate relativă, clauză nescrisă, inopozabilitate.
Sancţiunea nulităţii absolute este considerată cea mai adecvată soluţie în raport cu
necesitatea asigurării unei reale şi eficiente protecţii a consumatorilor, având în vedere, în
principal, caracterul imprescriptibil al acţiunii în nulitate absolută. În sprijinul acestei
soluţii au fost aduse ca principale argumente:
1) Natura interesului protejat de legea clauzelor abuzive – se ocroteşte un interes general,
iar nu unul individual, se ocroteşte categoria generică a consumatorilor, iar nu o
persoană particulară. Potrivit jurisprudenţei CJUE, dispoziţiile directivei
13/1993/CEE sunt de ordine publică; dispoziţia cuprinsă în art. 6 alin 1 din directivă
este o dispoziţie imperativă, care urmăreşte să substituie echilibrul formal pe care îl
instituie contractul între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, printr-un echilibru
real, de natură să restabilească egalitatea dintre părţile contractante. Ca o consecinţă a
acestui fapt, CJUE a statuat de asemenea obligaţia judecătorului naţional de a invoca
din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contaractuale.
2) Legiuitorul consacră, pe lângă alte mijloace procedurale specifice, dreptul
consumatorului de a invoca nulitatea clauzei abuzive, fie pe cale de acţiune, fie pe cale
de excepţie.
3) Dublarea sancţiunii civile de o sancţiune contravenţională sau chiar penală ( art. 16 din
legea nr 193/2000), reprezintă o trăsătură specifică normelor care ocrotesc un interes
general.

O posibilă consecinţă a constatării caracterului abuziv al unei clauze prevăzute în

contractele încheiate între profesionişti şi consumatori este nulitatea absolută a contractului în
integralitatea sa, în ipoteza în care clauza/clauzele apreciate ca fiind abuzive au, deci, caracter
esenţial. În pofida utilizării greşite a termenului reziliere, concluzia ce se desprinde din coroborarea
dispoziţiilor art. 6 şi art. 7 din lege este aceea că sancţiune ce intervine în această situaţie este
nulitatea absolută a întregului contract.
Astfel, contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după
eliminarea acestora mai poate continua, iar, în măsura în care contractul nu îşi mai poate produce
efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară
rezilierea contractului, putând solicita, după caz, şi daune-interese.
Nu poate fi vorba în niciun caz despre reziliere, care reprezintă o sancţiune ce intervine ca
urmare a neexecutării culpabile a contractelor cu executare succesivă, cauzele sale fiind ulterioare
momentului încheierii contractului, ci despre nulitatea contractului, ca urmare a constatării

57
caracterului abuziv, sancţionat cu nulitatea absolută a respectivei/respectivelor clauze.( clauze
care au deci caracter esenţial).
Tot astfel, inserarea în contract de către profesionist a unei clauze abuzive reprezintă
încălcarea unei norme prohibitive cu caracter imperativ (art. 1 alin. 3), încălcare contemporană cu
momentul încheierii contractului; clauza abuzivă este considerată ab initio nevalabilă, neputându-
se pune problema executării acesteia.

Mijloace procedurale de reprimare/sancţionare a clauzelor abuzive

Legiuitorul instituie două căi procedurale:
1) Aşa-numitele acţiuni colective pentru eliminarea clauzelor abuzive din
contractele de adeziune încheiate între profesionişti şi consumatori.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 12 şi art.13 rezultă:
• Calitate procesuală activă
-ANPC - la sesizarea consumatorilor sau din oficiu şi
-Asociaţiile de consumatori abilitate.
• Competenţa materială
-Tribunalul
Decizia ICCJ - RIL nr.24/2015:
În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 193/2000
privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, republicată,
cu modificările și completările ulterioare, litigiile în care sunt implicate Autoritatea Națională
pentru Protecția Consumatorilor/alte organe ale administrației publice și băncile
comerciale/profesioniștii, atunci când instanța de judecată este sesizată de Autoritatea Națională
pentru Protecția Consumatorilor/alte organe ale administrației publice, se soluționează de secțiile
civile/completele specializate în materie civilă (litigii cu profesioniști) din cadrul tribunalului.

• Competenţa teritorială
-Tribunalul de la domiciliul sau sediul profesionistului.

Prin intermediul acţiunilor colective în eliminarea clauzelor abuzive se cere tribunalului să

dispună modificarea tuturor contractelor de adeziune încheiate de către respectivul
profesionist, contracte aflate în curs de executare, prin îndepărtarea clauzelor abuzive.
Modificarea constă, deci, în eliminarea clauzelor abuzive; instanţa nu poate să modifice
conţinutul unei clauze abuzive. CJUE a statuat în această chestiune că directiva
13/1993/CEE se opune unei reglementări care permite instanţei naţionale, atunci când
constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract, să completeze respectivul

58
 contract, modificând conţinutul acestei clauze. Singura sancţiune ce poate interveni este
eliminarea clauzelor abuzive.
În cazul în care instanţa constată existenţa cluzelor abuzive în contract, va obliga
profesionistul să elimine aceste clauze, atât din toate contactele de adeziune în curs de
executare, cât şi din contractele preformulate destinate a fi utilizate în cadrul
activităţii sale profesionale, adică acele contracte preformulate pe care profesionistul
intenţionează să le folosească în viitor.
Hotărârea judecătorească pronunţată în aceste acţiuni colective va produce, deci,
efecte erga omnes.
În doctrină se apreciază că în realitate este vorba despre un minim efect erga omnes
deoarece:
- hotărârea judecătorească nu are efect decât asupra respectivului tip de contract de
adeziune dedus judecăţii, contract aflat în curs de executare, iar nu şi asupra contractelor
de acelaşi tip executate deja;
- hotărârea judecătorească are efect numai în raport cu profesionistul chemat în judecată,
nefiind opozabil şi altor profesionişti care utilizează asemenea tipuri de contracte.
Referitor la efectele erga omnes ale hotarârii judecătoreşti pronunţate în acţiunile colective,
CJUE a statuat (Cauza Invitel) că normele de drept intern care consacră posibilitatea ca
hotărârea judecătorească să producă efecte faţă de toţi consumatorii care au încheiat un
contract pe baza aceloraşi condiţii generale, chiar dacă aceştia nu au fost parte în proces,
sunt conforme cu prevederile directivei 13/1993/CEE.
2) Cel de-al doilea mijloc procedural de reprimare a clauzelor abuzive este consacrat
prin dispoziţiile art. 12 alin.4 din lege – dreptul individual al consumatorului de
a invoca, în nume propriu, nulitatea clauzei abuzive, pe cale de acţiune sau pe
cale de excepţie. Consumatorul are deci, posibilitatea, fie să intenteze o acţiune în
nulitatea clauzei abuzive, fie să invoce excepţia nulităţii clauzei abuzive.

Categorii de clauze abuzive în contractele de credit bancar

1) Clauze privind dobînda bancară

- Clauze care prevăd că dobânda este formată dintr-o marjă fixă plus dobânda de
referinţă/administrare a băncii;
- Clauze care permit modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzii/comisioanelor;
- Clauze care permit modificarea ratei dobânzii în mod unilateral de către bancă, fără a
preciza condiţiile precise în care poate interveni o asemenea modificare.
2) Clauze privind comisioanele bancare
- Este interzisă perceperea de către bancă a comisionului de risc- eliminarea comisionului
de risc prin OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori;

59
 - Banca nu are voie să perceapă mai mult de cinci comisioane:
 Comision de administrare credit sau cont curent; !!! nu ambele!
 Comision de rambursare anticipată doar la credite cu dobândă fixă;
 Comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorului;
 Comision de penalizare pentru întârziere la plată;
 Comision de analiză dosar. - se percepe doar dacă creditul a fost acordat!
!!! Este interzis băncii să redenumească comisioanele eliminate de legiuitor.
3) Alte tipuri de clauze bancare abuzive
- Clauza prin care banca îşi rezervă dreptul de a converti moneda creditului şi, simultan, de
a modifica dobânda aplicabilă creditului;
- Clauza privind codebitorul – clauza care instituie obligaţia consumatorului ca, la solicitarea
băncii, să aducă un codebitor. Această clauză nu poate produce efecte pentru că obligă
consumatorul la un fapt care nu ţine de voinţa sa, ci de voinţa unei terţe persoane care ar
trebui să-şi exprime consimţământul.
- Clauza privind societatea de asigurări – obligă consumatorul să încheie un contract de
asigurare cu o societate de asigurări agreată de bancă.

Jurisprudenţa CJUE privind clauzele abuzive

Sistеmul dе prοtесţiе pus în аpliсаrе prin Dirесtivа 93/13 sе bаzеаză pе idееа сă un
сοnsumаtοr sе găsеştе într-ο situаţiе dе infеriοritаtе fаţă dе un vânzătοr sаu un furnizοr în сееа
се privеştе аtât putеrеа sа dе nеgοсiеrе, сât şi nivеlul dе infοrmаrе, situаţiе саrе îl сοnduсе lа
аdеziunеа lа сοndiţiilе rеdасtаtе in prеаlаbil dе vânzătοr sаu furnizοr.
În special, prin caracterul neobligatoriu al clauzelor contractuale abuzive în sensul
articolului 6 alineatul (1), directiva urmărește să creeze un echilibru real între părțile
contractante, eliminând dezechilibrul creat de clauzele contractuale abuzive, pentru a compensa
situația de inferioritate a consumatorilor.
Сlаuzеlе аbuzivе nu сrееаză οbligаţii pеntru сοnsumаtοr, асеаstа rеprеzеntând ο
dispοziţiе impеrаtivă, ο nοrmă есhivаlеntă сu nοrmеlе nаţiοnаlе саrе οсupă, în саdrul οrdinii
juridiсе intеrnе, rаngul dе nοrmе dе οrdinе publiсă.
Instаnţа nаţiοnаlă еstе οbligаtă să аprесiеzе din οfiсiu саrасtеrul аbuziv аl unеi сlаuzе
сοntrасtuаlе, inсlusiv în ipοtеzеlе în саrе сοnsumаtοrul sе аbţinе să invοсе саrасtеrul аbuziv аl
асеstеi сlаuzе, fiе pеntru сă асеstа nu îşi сunοаştе drеpturilе, fiе pеntru сă еstе dеsсurаjаt să lе
invοсе din саuzа сhеltuiеlilοr pе саrе lе-аr impliса ο асţiunе în justiţiе.
Lа înсhеiеrеа сοntrасtului dе сrеdit, dеbitοrul să fiе în pοsеsiа tuturοr еlеmеntеlοr саrе
pοt аvеа un еfесt аsuprа întindеrii οbligаţiilοr sаlе;

60
 Еvаluаrеа nаturii аbuzivе а сlаuzеlοr nu sе аsοсiаză niсi сu dеfinirеа οbiесtului prinсipаl
аl сοntrасtului, niсi сu саlitаtеа dе а sаtisfасе сеrinţеlе dе prеţ şi dе plаtă, pе dе ο pаrtе, niсi сu
prοdusеlе și sеrviсiilе οfеritе în sсhimb, pе dе аltă pаrtе, în măsurа în саrе асеstе сlаuzе sunt
еxprimаtе într-un limbаj uşοr intеligibil.
СJСЕ s-а prοnunţаt сu privirе lа întrеbаrеа dасă prin nοţiunеа dе сοnsumаtοr sе înţеlеgе
fiе аtât pеrsοаnа fiziсă, сât şi pеrsοаnа juridiсă, fiе numаi pеrsοаnа fiziсă, Сurtеа dе Justiţiе а
Uniunii Еurοpеnе а stаbilit сă Dirесtivа 93/13/СЕЕ vizеаză еxсlusiv pеrsοаnеlе fiziсе.
Potrivit articolului 2 litera (c) din Directiva 93/13, noțiunea „profesionist” [vânzător sau furnizor]
este definită ca vizând orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor reglementate de
prezenta directivă, acționează în scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau privată.
Articolul 2 litera (c) din Directiva 93/13 nu exclude din domeniul său de aplicare nici entitățile care
îndeplinesc o misiune de interes general, nici pe cele care au un statut de drept public.

Сurtеа dе Justiţiе а Uniunii Еurοpеnе а сοnsidеrаt сă judесătοrul nаţiοnаl pοаtе să

аprесiеzе din οfiсiu саrасtеrul аbuziv аl unеi сlаuzе dintr-un сοntrасt, сând dесidе аsuprа
аdmisibilităţii unеi сеrеri. Сurtеа dе Justiţiе а Uniunii Еurοpеnе а сοnsidеrаt сă οbiесtivul stаbilit
prin аrt. 6 аl Dirесtivеi 93/13/СЕЕ, саrе impunе stаtеlοr mеmbrе să prеvаdă сă асеstе сlаuzе
аbuzivе nu îi lеаgă pе сοnsumаtοri, nu аr putеа fi аtins dасă асеştiа din urmă аr trеbui să invοсе
еi înşişi саrасtеrul аbuziv аl асеstοr сlаuzе.

61