CURS ID - SUCCESIUNI 2021-I Morariu

UNIVERSITATEA „TITU MAIORESCU “ BUCUREŞTI
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
FACULTATEA DE DREPT
Drept civil. Succesiuni
Anul III, semestrul II
Lector univ. dr. Ioan Morariu
2021
Ioan Morariu
© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei

integrală sau fragmentară este interzisă.

Ioan Morariu
CUPRINS
1. Unitatea nr.1 Considerații generale privind dreptul succesoral

1.1. Noțiune. Locul și rolul dreptului succesoral
1.2. Aspecte terminologice
1.3. Felurile moștenirii
2. Unitatea nr. 2 Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale

1.1. Noțiune.
1.2. Analiza caracterolor juridice ale transmisiunii succesorale
3. Unitatea nr.3 Deschiderea moștenirii

1.1. Aspecte generale privind deschiderea succesiunii
1.2. Data deschiderii moștenirii
1.3. Locul deschiderii moștenirii
4. Unitatea nr.4 Condițiile generale ale dreptului la moștenire

1.1. Enumerarea condițiilor.
1.2. Capacitatea succesorală
1.3. Vocația succesorală
1.4. Nedemnitatea succesorală
5. Unitatea nr.5 Devoluțiunea succesorală legală

1.1. Principiile generale ale devoluțiunii succesorale legale. Excepții.
1.2. Reprezentarea succesorală
6. Unitatea nr.6 Reguli speciale privind diferitele categorii de moștenitori

1.1. Reguli speciale privind clasele de moștenitori legali.
1.2. Reguli speciale privind drepturile succesorale ale soțului
Supraviețuitor
7. Unitatea nr.7 Devoluțiunea succesorală testamentară

1.1. Noțiune. Specificul devoluțiunii succesorale testamentare
1.2. Testamentul. Felurile testamentelor
8. Unitatea nr.8 Legatul. Ineficacitatea legatelor

1.1. Legatul. Aspecte generale.
1.2. Ineficacitatea legatelor.
9. Unitatea nr.9 Legatul. Ineficacitatea legatelor

1.1. Interzicerea actelor juridice asupra unei moşteniri nedeschise
1.2. Interzicerea unor clauze testamentare
1.3. Rezerva succesorală
1.4. Reducţiunea liberalităţilor excesive
1.5. Raportul donațiilor

Ioan Morariu
10. Unitatea nr.10 Dreptul de opțiune succesorală
1.1. Noțiuni generale
1.2. Subiectele dreptului de opţiune succesorală
1.3. Actul de opţiune succesorală
1.4. Prescripţia dreptului de opţiune succesorală
1.5. Exercitarea dreptului de opţiune succesorală
11. Unitatea nr.11 Transmisiunea activului și pasivului moștenirii

1.1. Obiectul transmisiunii
1.2 Transmisiunea activului moştenirii
1.3. Transmisiunea pasivului moştenirii
1.4. Certificatul de moştenitor
1.5. Exercitarea dreptului de opţiune succesorală
1.5. Petiția de ereditate
12. Unitatea nr.12 Indiviziunea şi partajul succesoral

1.1. Indiviziunea succesorală
1.2. Partajul succesoral
13. Unitatea nr.13 Moştenirea vacantă

1.1. Vacanța succesorală
1.2. Beneneficiarii moștenirii vacante

Ioan Morariu
Bibliografie (de elaborare a cursului):
- Alexandresco, Dimitrie, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil romȃn, Iași,

1890.
-Deak, Francisc, Tratat de drept succesoral, Editura Actami, București, 1999.
-Deak, Francisc, Popescu, Romeo, Tratat de drept succesoral, Vol. I, Moștenirea legală, ediția
a III-a actualizată și completată, Editura Universul Juridic, București, 2013.
-Florescu, Dumitru Drept succesoral, Ed. Universul juridic, București, 2013(sau editii ulterioare)
-Bob, Mircea Dan, Probleme de moșteniri ȋn vechiul și noul Cod civil, Universul Juridic,
București, 2012.
-Cantacuzino, M. B., Elementele dreptului civil, București, 1921.
-Chirică, Dan, Drept civil - Succesiuni, Editura Lumina Lex, 1999.
-Costin, Mircea, Marile instituții ale dreptului civil romȃn, Vol.I, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1982.
-Eliescu, Mihai, Curs de succesiuni, Editura Humanitas, București, 1997
-Eliescu, Mihai, Moștenirea și devoluțiunea ȋn dreptul R.S.R., Editura Academiei, București,
1966.
-Hamangiu, C-tin, I.Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil romȃn , București,
1998.
-Macovei, Dumitru, Drept civil. Succesiuni , Editura Fundației “Chemarea”, Iași, 1992
-Popa, Ion, Curs de drept notarial, Editura Universul Juridic, București, 2010
-Safta-Romano, Eugeniu, Dreptul de moștenire, Editura Grafix, Iași, 1992.
- Molcuţ Emil, Dan Oancea, “Drept Roman”, Casa de Editură şi Presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti,
1993.
- Molcuţ Emil, Cernea Emil, “Istoria statului şi dreptului românesc”, Casa de Editură şi Presă
“Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994.

Unitatea de învăţare nr.1
1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND DREPTUL SUCCESORAL
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Ioan Morariu Drept civil.Succesiuni

1.1.1. Noţiune
Dreptul succesoral ca subramură a dreptului civil reprezintă ansamblul normelor

juridice, principiilor, cutumelor și jurisprudenței relevante, circumscrise
determinarii efectelor produse de încetarea din viață a unei persoane si în primul
rând stabilirii destinației patrimoniulului persoanei decedate.
1.1.2. Locul și rolul dreptului succesoral
A. Locul dreptului succesoral
Din punct de vedere sistematic juridic, acest ansamblu face parte din ramura
dreptului civil și implicit din ramura generică a dreptului privat, iar sub aspect
didactic reprezinta materia care finalizeaza analiza dreptului civil, prezentând
particularitati care decurg din chiar obiectul acesteia de studiu: efectele produse la
și prin efectul decesului unei persoane..
B. Rolul dreptului succesoral.
Sub acest aspect dreptul succesoral reprezentă modalitatea și mijlocul prin care
acumulările materiale ale unei generații sunt transmise generației următoare,
asigurând o continuitate a patrimoniului.
1.2. 1. Noțiunea de succesiune
A. Definiție legală.
Dacă Codul civil român din 1866 nu definea noțiunea de succesiune sau de
moștenire, rolul definirii acestei noțiuni fiind preluat de doctrină, Noul cod civil,
definește expres această noțiune în art. 953 ca fiind ”transmiterea
patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe
persoane în fiinţă ”.
O primă idee care rezultă din prevederea expresă a codului civil este aceea că
moștenirea, ca instituție juridică, are în vedere doar situația încetării din viaţă a unei
persoane fizice, ceea ce înseamnă că normele juridice aferente se aplică numai
transmiterii mortis causa a patrimoniului persoanei fizice., destinatar al
transmisiunii putând fi însă atât o persoană fizică, cât și una juridică.
În egală măsură, textul codului civil are în vedere transmisiunea succesorală drept
conținut al moștenirii, iar în determinarea obiectului transmisiunii utilizează expres
noțiunea de ”patrimoniu”.
Noțiunea de patrimoniu al unei persoane a fost concepută în mod tradițional ca
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conținut patrimonial, precum şi a
bunurilor care aparţin persoanei în cauză și care reprezință o constată a acesteia,
însoțind-o pe tot parcursul existenței sale.
Drept civil.Succesiuni
B. Definiție propusă.
Pornind de la textul Codului civil și cum beneficiar al transmisiunii succesorale
poate fi (pe cale testamentară) și persoana juridică, putem spune că:
”Moştenirea este practica legală și socială constând în transmiterea
patri¬moniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe
persoane fizice sau persoane juridice în fiinţă la data transmisiunii”.
Trebuie precizat însă că în dreptul civil, în doctrină și jurisprudență, noțiunea de

succesiune a dobândit trei semnificații, cu extensii diferite ale sferei de cuprindere:
a) lato sensu, orice transmisiune de drepturi de la o persoană la alta, prin acte între
vii (inter vivos) sau pentru cauză de moarte (mortis causa);
b) stricto sensu, numai transmisiunea pentru cauză de moarte a unui întreg
patrimoniu;
c) obiectul însuși al moștenirii, adică totalitatea drepturilor și obligaiilor cu caracter
patrimonial, aparținând defunctului, care trec la moștenitorii săi.
C. Sediul materiei
Moștenirea este reglementată de Noul cod civil, în principal, în Cartea a IV a,
Titlul I – „Despre moşteniri şi liberalităţi“, în cuprinsul art. 953-1.163.
Cât privește noţiunea de patrimoniu, reglementarea de lege lata a acestei noţiuni
este dată de prevederile art. 31-33 din Noul cod civil.
1.2.2. Aspecte terminologice subsecvente

A. Persoana care lasă moștenirea
Sub aspect terminologic, Defunctul sau persoana care lasă moștenirea ori de
cujus-ul este persoana fizică decedată al cărei patrimoniu se transmite pe
calea succesiunii și despre a cărei moştenire este vorba .
Toate cele trei expresii de mai sus sunt sinonime, desemnând același lucru,
respectiv subiectul activ al raportului succesoral, titularul patrinoniului care se
transmite prin moștenire.
Sintagma de cujus provine din prescurtarea sintagmei latine „Is de cujus
succesionis agitur“ (Cel despre succesiunea căruia este vorba).
Poate avea calitatea de persoană care lasă moștenirea orice persoană fizică,
indiferent de capacitatea de exercițiu a acesteia sau de cetățenie.
În cazul moștenirii testamentare cel care dispune de patrimoniul său prin testament
se numșete testator.
B. Moştenitorul
Moştenitor sau succesor este persoana fizică sau juridică care dobândeşte fie
întreg patrimoniul defunctului, fie o fracţiune din acesta.
Cele două expresii de mai sus sunt sinonime, desemnând același lucru, respectiv
subiectul pasiv al raportului succesoral, beneficiarul patrinoniului care se transmite
prin moștenire.
Vechiul cod civil folosea, de asermenea, pentru desemnarea moştenitorului legal şi
termenul sinonim latin de „erede“.
În cazul moştenirii testamentare pentru desemnarea succesorului, este întrebuinţat şi
termenul specific de „legatar“.
C. Succesibilul
Succesibilul este persoana fizică sau juridică care în principiu ar putea să
dobândească patrimoniul succesoral, dobândirea efectivă depinzând de existența
unor alții succesibili în rang preferabil și de voința sa.matrerializată în actul de
opțiune succesorală.

În dreptul nostru succesoral, moștenirea poate fi, după izvorul său, de două feluri:
legală și testamentară.
În acest sens, art. 955 C.civ. dispune că „Patrimoniul defunctului se transmite
prin moştenire legală, în măsura în care acela care lasă moştenirea nu a dispus
astfel prin testament”.
A. Moştenirea legală.
Moştenirea este legală în cazul în care transmiterea ei are loc în temeiul legii
la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege.
Moştenirea legală poate interveni şi în cazul în care a fost lăsat testament, însă
acesta nu cuprinde legate, ci alte dispoziţii de ultimă voinţă precum: desemnarea
unui executor testamentar, recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, dispoziţii
cu privire la funeralii etc.
Moştenirea poate fi legală şi în cazul în care testamentul cuprinde exheredări
(dezmoşteniri) prin care o parte din moştenitori sunt înlăturaţi de la moştenire, dar
fără ca testamentul să cuprindă legate, situaţie în care la moştenire vor fi chemaţi
restul de moştenitori legali (nedezmoşteniţii) care vor împărţi între ei întreaga masă
succesorală.
B. Moştenirea testamentară
Moştenirea este testamentară atunci când transmiterea patrimoniului are loc
în temeiul voinței lui de cujus, manifestată prin testament ca act de ultimă
voință. În acest caz, moștenitorii sunt desemnați de cel care lasă moștenirea.
În dreptul succesoral român, regula este moștenirea legală, iar excepția moștenirea
testamentară, sau altfel spus, regulile privind moștenirea testamentară reprezintă
dreptul comun în materia succesiunilor, care se aplică ori decâte ori defunctul nu și-
a manifestat voința prin dispoziții pentru cauză de moarte.

Sub aspectul modului de dobândire a drepturilor succesorale, moştenirea legală este
întotdeauna un mijloc de a dobândi cu titlu universal, în timp ce moştenirea
testamentară poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.
Cele două forme de moștenire nu se exclud însă în totalitate, ele putând coexista în
anumite situații.
Astfel, moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară, dacă :
-defunctul a dispus prin testament numai de o parte a moştenirii sale, sau;
- a dispus de întreaga moştenire, dar există moştenitori rezervatari;
situaţie în care o parte din moştenire se va transmite după voinţa testatorului, iar
cealaltă după regulile moştenirii legale.
Unitatea de învăţare nr. 2

1. CARACTERELE JURIDICE ALE TRANSMISIUNII SUCCESORALE
1.1. Noțiune.
1.2. Analiza caracterolor juridice ale transmisiunii
succesorale
1.1. Noțiune.
Transmisiunea succesorală prezintă o serie de trăsături distinctive care constituie

specificul acesteia și care o deosebesc de alte moduri de transmitere a drepturilor
și obligațiilor aparținând unei persoane fizice sau juridice.
Aceste trăsături distinctive sunt recunoscute și identificate sub denumirea de
caractere juridice ale transmisiunii succesorale.
Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale nu au o reglememtare și o
enumerare juridică expresă, fiind o creație a doctrinei și jurisprudenței, pornind
evident de la trăsături particulare reliefate în diferite texte legislative.
1.2. Analiza caracterolor juridice ale transmisiunii succesorale
1.2.1. Enumerare
În doctrină și jurisprudențiă au fost conturate următoarele caractere juridice ale
transmisiunii succesorale:
• caracterul mortis causa;
• caracterul universal;
• caracterul unitar;
• caracterul indivizibil.
1.2.2. Analiză particulară
A. Caracterul mortis causa

Moştenirea este o transmitere pentru cauză de moarte (mortis causa)
pentru că se produce numai la momentul și ca efect al morţii fizic constatate
sau judecătoreşte declarate a unei persoane fizice, iar nu pe parcursul vieții
acesteia.
Regulile moştenirii nu se aplică nici în cazul încetării existenţei unei persoane
juridice.
Prin urmare, normele dreptului succesoral nu pot fi aplicate actelor de transmisiune

între vii (inter vivos) guvernate de dreptul obligaţional şi nici în cazul încetării
existenţei unei persoane juridice, chiar dacă, în cazul încetării existenţei unei
persoane juridice operează o transmisiune universală sau cu titlu universal,
încetarea existenţei persoanelor juridice (şi efectele ei) fiind reglementată prin acte
normative speciale (de exemplu, Legea societăţilor comerciale nr.31/1990, Legea
nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei).
Precizăm însă, că normele care guvernează transmisiunea succesorală sunt, în
principiu, aplicabile şi persoanelor juridice ori statului, în cazurile şi în măsura în
care ei se prezintă în calitate de dobânditori ai patrimoniului sau ai unor bunuri
din patrimoniul persoanei fizice decedate.
B. Caracterul universal
Moștenirea este o transmitere universală pentru că are ca efect transmiterea
atât a activului patrimoniului defunctului (drepturi şi bunuri), cât şi a
pasivului patrimonial (a obligaţiilor defunctului) sau altfel spus obiectul
moştenirii este patrimoniul defunctului, adică totalitatea drepturilor,
bunurilor şi obligaţiilor care au valoare economică şi care au aparţinut
defunctului.
Caracterul universal al transmiterii moştenirii explică transmiterea atât a activului
patrimoniului defunctului (drepturi şi bunuri), cât şi a pasivului patrimonial (a
obligaţiilor defunctului).
Nu se transmit prin moştenire :
• drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale;
• drepturile patrimoniale care au caracter viager și se sting la moartea
titularului lor;
• drepturile contractate ori născute ex lege intuitu personae (cum ar fi dreptul
de uzufruct, uz sau abitaţie, o creanţă de întreţinere sau de rentă viageră,
dreptul de folosinţă locativă, dreptul la pensie) ori din alte cauze (de
exemplu, moartea celui care lasă moştenirea a operat ca o condiţie
rezolutorie sau ca un termen incert extinctiv) ;
• obligaţiile patrimoniale care au caracter viager, fiind legate de o calitate
personală a defunctului (de exemplu, obligaţia de întreţinere prevăzută de
lege în consideraţia calităţii personale a defunctului, nu şi obligaţia de
întreţinere asumată de de cuius printr-un contract de întreţinere) ;
• obligaţiile patrimoniale din contracte încheiate intuitu personae.
Caracterul universal al transmiterii moştenirii o deosebeşte de transmisiunile între
vii care au ca obiect drepturi sau obligaţii singulare.
Caracterul universal al transmiterii moştenirii o deosebeşte de trans¬miterile între
vii, pe de o parte, pentru că are ca obiect o univer¬salitate, şi nu bunuri sau drepturi
privite ut singuli (individual), iar pe de altă parte, pentru că are ca obiect şi obligaţii
care nu pot forma obiect al transmisiu¬nilor între vii.
Cu toate acestea , drepturile privind imobilele dobândite mortis causa sunt
opozabile terţilor fără îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară cerute de
lege pentru transmisiunile prin acte între vii (art. 26 alin. 1 din Legea nr. 7/1996 a
cadastrului şi a publi¬cităţii imobiliare).
C. Caracterul unitar
Moștenirea este o transmitere unitară, în sensul că obiectul ei, patrimoniul
defunctului, fiind unitar, se transmite la moştenitori după aceleaşi norme
juridice, fără a distinge după natura, provenienţa sau originea bunurilor care
compun masa succesorală.
Caracterul unitar al dreptului succesoral corespunde unităţii patrimoniului transmis

şi al dreptului de proprietate, drept care formează obiectul principal al transmisiunii
moştenirii.
De precizat că prin caracterul unitar al transmisiunii înţelegem transmiterea
patrimoniului succesoral după aceleaşi norme juridice - fără a face deosebire între
diferitele bunuri care îl compun, după natura lor (drepturi reale sau drepturi de
creanţă, mobile sau imobile etc.), după provenienţa lor (de exemplu, de pe linie
maternă sau paternă), după originea lor (moştenite sau achiziţionate) sau după
modalităţile de care sunt afectate (termen sau condiţie, proprietate comună pe cote-
părţi sau în devălmăşie etc.) - iar nicidecum unicitatea actului normativ.
Astfel, chiar dacă la acest moment reglementările succesorale se regăsesc
preponderent în Noul Cod civil, anterior dreptul succesoral unitar român a fost
reglementat prin mai multe acte normative (în afara Codului civil, de exemplu,
Legea nr.319/1944 pentru dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor, Decretul
nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă etc.).
Excepţii
Caracterul unitar al transmiterii comportă şi unele excepţii, determinate de
considerente de echitate sau de ordin social-economic.
Astfel sunt recunoscute ca excepții de la caracterul unitar al transmisiunii
succesorale următoarele situații faptico juridice:
a) Dreptul special de preciput legal al soțului supraviețuitor.

Soţul supravieţuitor cînd nu vine în concurs cu descen¬denţii, moşteneşte pe lângă
cota stabilită potrivit art. 972 C.civ., mobilierul şi obiectele de uz casnic care au fost
afectat folosirii comune ale soţilor (art. 974 C.civ.).
Mobilele gospodăriei casnice formează deci o masă distinctă de bunuri succesorale,
reglementată de norme distincte de cele care cârmuiesc restul succesiunii.
În cazul în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu descendenţii defunctului, el
nu mai are acest drept special şi principiul unităţii transmisiunii succesorale se va
aplica integral.
b) Dreptul de preciput convențional prevăzut de art. 333 Cod civil.
Art. 333 Cod civil - ”prin convenție matrimonială se poate stipula ca soţul
supravieţuitor să preia fără plată, înainte de partajul moștenirii, unul sau mai multe
dintre bunurile comune, deținute în devălmășie”.
c) Drepturile salariale neîncasate de defunct.
Potrivit art. 167 alin. 2 din Codul Muncii, în cazul decesului salariatului, drepturile
băneşti care i se cuvin până la data la care s a produs decesul se plătesc soţului
supravieţuitor, copiilor şi părinţilor lui, iar în lipsa acestora, se plătesc celorlalţi
moştenitori în condiţiile dreptului comun“.
Prin urmare, în privinţa salariului neîncasat de defunct nu se aplică principiul
unităţii moştenirii, ci norme derogatorii. Soţul supravie¬ţuitor, copiii şi părinţii
defunctului încasează aceste drepturi băneşti indiferent de calitatea de moştenitor
(şi chiar dacă au renunţat la moştenirea defunctului), fără a fi nevoie să prezinte

certificatul de moştenitor.
d) Drepturile de pensie neîncasate de defunct.
În aceeaşi ordine de idei, art. 111 alin.1 și 2 din Legea nr. 127/2019 privind
sistemul public de pensii prevede că Sumele neîncasate de către pensionar,
reprezentând pensia pe luna în care a avut loc decesul şi/sau, după caz, drepturi
restante de pensie, cuvenite şi neîncasate până la data decesului, se plătesc unei
singure persoane, care are calitatea de soţ supravieţuitor, copil, părinte sau, în lipsa
acestora, celorlalţi moştenitori, în condiţiile dreptului comun.. Sumele menţionate
mai sus pot fi solicitate în cadrul termenului general de prescripţie.
D. Caracterul indivizibil
Moștenirea este o transmitere indivizibilă, în sensul că acceptarea sau
renunţarea la moştenire are caracter indivizibil, neputând avea ca obiect
numai o parte din moştenire și ca atare, presupune în mod imperativ
acceptarea sau renunțarea la întreaga moștenire (ca la un tot indivizibil).
Altfel spus, fiecare moştenitor trebuie să accepte moştenirea potrivit
vocaţiei sale succesorale sau să renunţe la ea. El nu poate accepta o parte
din moştenirea la care este chemat şi să renunţe la cealaltă parte a ei.
Acest principiu decurge din indivizibilitatea patrimoniului succesoral, care se

transmite, ca atare, asupra moştenitorilor şi explică de ce, în cazul renunţării la
moştenire de către unul sau mai mulţi succesibili, precum şi în cazul nedemnităţii
succesorale ori a ineficacităţii legatelor (nulitate, revocare, caducitate) vor profita
de drept succesorii acceptanţi a căror vocaţie era înlăturată sau diminuată prin
existenţa altor moştenitori sau care aveau obligaţia să execute legatul în cauză
(neacceptat sau ineficace).
Întrucât patrimoniul succesoral este indivizibil, în cazul pluralităţii de moştenitori el
se transmite în această stare şi ea subzistă până la efectuarea împărţelii (partajului),
afară numai dacă defunctul a făcut prin testament o împărţeală de ascendent.
Excepţii
Caracterul indivizibil al transmiterii comportă şi unele excepţii, decurgând din
specificul situațiilor.care le materializează.
Astfel sunt recunoscute ca excepții de la caracterul indivizibil al transmisiunii
succesorale următoarele situații faptico juridice:
a) Situația dublei vocații.

Totuşi, principiul indivizibilității funcționează integral doar când succesorul are
doar o singură vocație succesorală.
Când, însă, moştenitorul care, în baza legii sau a testamentului, cumulează mai
multe vocaţii la moştenire are, pentru fiecare dintre ele, un drept de opţiune
distinct-art.1102 .
b) Datoriile şi sarcinile moştenirii se divid între comoştenitorii legali și cu titlu

universal.
Prin derogare de la principiul indivizibilităţii transmisiunii succesorale, datoriile şi
sarcinile moştenirii se divid la moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu
universal proporţional cu cota fiecăruia.
Astfel, art. 1155 alin. (1) C.civ. prevede că moştenitorii universali şi cu titlu
universal contribuie la plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii proporţional cu cota
succesorală ce îi revine fiecăreia .
Regula divizării de drept a pasivului succesoral nu se aplică dacă:
• obligaţia este indivizibilă;
• obligaţia are ca obiect un bun individual determinat ori o prestaţie
determinată asupra unui astfel de bun;
• obligaţia este garantată cu o ipotecă sau o altă garanţie reală, caz în care
moştenitorul care primeşte bunul afectat garanţiei va fi obligat pentru tot,
însă numai în limita valorii acelui bun, iar participarea sa la restul pasivului
moştenirii se reduce corespunzător; unul dintre moştenitori este însărcinat,
prin titlu, să execute singur obligaţia.
• unul dintre moștenitori este însărcinat prin titlu să execute singur obligația
Unitatea de învăţare nr.3

1. DESCHIDEREA SUCCESIUNII
1.1.1. Noţiunea de deschidere a succesiunii
Deschiderea succesiunii reprezintă o instituție juridică fundamentală în materia

dreptului succesural, cu o semnificație juridică deosebită și un moment
referențial al întregii proceduri succesorale.
1.1.2. Definirea noțiunii de deschidere a succesiunii
A. Reglementare legală.
Din punct de vedere legislativ, deschiderea succesiunii se regăsește în cuprinsul
art. 954 din Codul civil, care definește această instituție și în același timp
stabilește data și locul deschiderii succesiunii.
Astfel, art. 954 alin. (1) din Noul cod civil statuează regula conform cu care
„Moştenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia”.
Per a contrario, succesiunea unei persoane aflată în viață nu poate fi deschisă,

altfel spus, nu poate trece către potențialii săi moștenitori, persoana în viață
neputând avea calitatea de de cujus.
Pornind de la cele de mai sus și în primul rând de la textul Codului civil, putem
defini deschiderea succesiunii ca fiind faptul juridic care determină
transmiterea patrimoniului succesoral al lui de cujus către moștenitorii săi,
legali sau testamentari și care constituie temei al nașterii dreptului de
moștenire, fapt juridic constând în moartea titularului patrimoniului care se
transmite.
În materie succesorală, semnificația juridică deosebită a deschiderii moștenirii se

explică prin aceea că din acest moment toate drepturile și obligațiile celui care lasă
moștenirea se transmit de drept, fără nici o întrerupere, către succesori și prin faptul
corelativ că până la acel moment, nici unul dintre prezumtivii motenitori nu are
vreun drept concret câștigat cu privire la bunurile antecesorului său, ci doar drepturi
eventuale.
C. Semnificația juridică a noțiunii de moarte

Prin moarte, în sensul Codului civil, se înţelege atât moartea naturală, fizic
constatată, a persoanei, cât şi cea declarată prin hotărâre judecătorească
rămasă definitivă.
În schimb, simpla dispariţie a persoanei fizice nu este asimilată cu decesul său şi
nu poate constitui temeiul deschiderii succesiunii. În acest sens, art. 53 din Noul
cod civil precizează că: „Cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o
hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă”.
Deschiderea moştenirii şi data acesteia nu trebuie confundate cu deschiderea

procedurii succesorale notariale, care are loc la o dată variabilă şi întodeauna
ulterioară deschiderii moştenirii.
Sub aspect juridic, deschiderea moștenirii implică identificarea a două coordonate:
una temporală (data deschiderii moștenirii) și una spațială (locul deschiderii
moștenirii).

1.2.1. Noțiune
Deschiderea succesiunii reprezintă o instituție juridică fundamentală în materia
dreptului succesural, cu o semnificație juridică deosebită și un moment
referențial al întregii proceduri succesorale.
1.2.2. Stabilirea datei deschiderii succesiunii.
A. Modalitatea de determinare a datei deschiderii succesiunii

Dovada morţii şi cea a datei ei se fac cu certificatul de deces, întocmit pe baza
certificatului medical constatator al decesului sau a hotărârii judecătorești
declarative de moarte rămasă definitivă.
În acest sens, art. 73 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 a
notarilor publici şi activităţii notariale prevede că „Dovada decesului şi a
ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces“.
Certificatul de deces se întocmeşte ca urmare a constatării fizice a morţii sau pe

baza hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, rămasă definitivă.
În cazul morții fizic constatate, întocmirea certificatului de deces se face de către
autoritatea administraţiei publice locale în a cărui rază administrativ teritorială s a
produs decesul, pe baza certificatului medical constatator al decesului şi a
declaraţiei verbale făcute de către membrii familiei decedatului, iar în lipsa
acestora, de către colocatari, vecini, administratorul imobilului, medicul sau alt
cadru medical din unitatea sanitară unde s a produs decesul,.
Declarantul va depune certificatul medical constatator al decesului, actul de
identitate şi, dacă este cazul, livretul militar celui decedat.
În cazul morții declarată pe cale judecătorească, întocmirea certificatului de
deces se face pe baza unei hotărâri judecătoreşti declarative de moarte rămase
definitive, din oficiu sau la cererea persoanei interesate, după caz, şi va menţiona ca
dată a morţii data stabilită prin hotărârea judecătorească ca dată a decesului.
În Art. 52 din Codul civil prevede că cel declarat mort este socotit în viaţă până la
data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind a morţii. Dacă
hotărârea nu arată şi ora morţii se socoteşte că cel declarat mort a încetat din
viaţă în ultima oră a zilei stabilite ca fiind a morţii.
Menţiunea din certificatul de deces referitoare la deces şi data lui nu

reprezintă constatări ex propriis sensibus ale ofiţerului de stare civilă şi,
prin urmare, vor face dovadă doar până la proba contrară, care poate fi
făcută într o acţiune în justiţie privind „anularea, modificarea sau
completarea actului de deces şi a menţiunilor înscrise pe acesta“ şi validată
de instanţă printr o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Dacă data morții stabilită prin hotărârea judectorească declarativă de moarte de

către instanță este contestată, această dată poate fi rectificată într-o cale de atac,
dovada datei reale putând fi făcută prin orice mijloc de probă. Tot prin orice mijloc
de probă urmează a se dovedi, la nevoie, ora, eventual chiar minutul în care a
intervenit decesul celui despre a cărui moștenire este vorba.
B. Importanța determinării datei deschiderii succesunii

Determinarea datei deschiderii succesunii prezintă relevanță pe multiple
planuri, deoarece în funcție de acest moment se determină:
• momentul transmiterii succesiunii la moştenitori, care are loc chiar în
momentul deschiderii succesiunii;
• compunerea masei succesorale;
• persoanele cu vocaţie succesorală, capacitatea lor succesorală şi drepturile
ce li se cuvin asupra moştenirii;
• momentul la care începe cursul termenului de opțiune succesorală și
consecutiv dacă acceptarea sau renunţarea la succesiune, care operează cu efect
retroactiv, a fost făcută în acest termen şi prin urmare va produce efecte sau nu;
• validitatea actelor juridice asupra succesiunii (potrivit art. 956 C.civ., actele
juridice având ca obiect o succesiune nedeschisă sunt nule absolut);
• legea aplicabilă în cazul conflictului în timp al legilor succesorale. Aceasta
este legea în vigoare în momentul deschiderii succesiunii, moşte¬nitorii
neputând dobândi drepturi decât de la moartea defunctului.

1.3.1. Noțiune
Locul deschiderii succesiunii coincide cu ultimul domiciliu al lui de cujus.
Soluția rezultă explicit din prevederile art. 954 alin. (2) C.civ.:” Moştenirea se
deschide la ultimul domiciliu al defunctului” și s-a impus din considerentul că, de
obicei, la ultimul domiciliu al defunctului pot fi soluționate mai ușor problemele ce
privesc moștenirea, de aici culegându-se mai lesne informații în legtură cu
prezumtivii moștenitori și conținutul masei succesorale.
Prin urmare, în privința locului deschiderii moștenirii nu prezintă relevanță locul
unde a intervenit decesul și nici reședința defunctului sau domiciliul curatorului (în
ipoteza în care de cujus ar fi fost pus sub curatelă).
1.3.2. Stabilirea loculuii deschiderii succesiunii.

A. Modalitatea de determinare a locului deschiderii succesiunii
Dovada ultimului domiciliu al defunctului se face cu cartea de identi¬tate
sau cu cartea de identitate provizorie a acestuia..
Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe

teritoriul României, moştenirea se deschide la locul din ţară aflat în
circumscripţia primului notar public sesizat, cu condiţia ca în această
circumscripţie să existe cel puţin un bun imobil al celui care lasă moştenirea.
În cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul
deschiderii moştenirii este în circumscripţia primului notar public sesizat, cu
condiţia ca în această circumscripţie să se afle bunuri mobile ale celui ce lasă
moştenirea.
Atunci când în patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în România, locul
deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat.
Dispoziţiile de mai sus se aplică în mod corespunzător atunci când primul organ
sesizat în vederea desfăşurării procedurii succesorale este instanţa judecătorească.
În cazul în care într o circumscripţie teritorială sunt mai multe birouri de notari
publici, competenţa de îndeplinire a procedurii succesorale aparţine primului birou
sesizat.
Notarul public va verifica dacă procedura succesorală nu s a deschis la un alt birou
de notar public din aceeaşi circumscripţie, cercetând în acest scop registrul naţional
notarial ţinut în format electronic potrivit legii.
Domiciliul persoanei fizice în vederea executării drepturilor sale civile, este locul
unde îşi are principala aşezare.
Domiciliul minorului care nu a dobândit capacitatea dreptului de exerciţiu în
condiţiile prevăzute de lege este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi cu care
locuieşte în mod statornic. El poate fi stabilit judecătoreşte la unul dintre părinţi.
B. Importanța determinării locului deschiderii succesunii
Determinarea locului deschiderii moștenirii prezintă interes practic, având
relevanță juridică, atât sustanțială,cât și procedurală, sub mai multe aspecte care
afectează:
a) competența notarului public în constatarea deschiderii succesiunii, dezbaterea
acesteia și efectuarea altor acte de procedură specifice;
b) competența instanțelor judecătorești în judecarea actiunilor decurgând sau în
legătură cu succesiunea;
c) legea aplicabilă în cazul moştenirilor cu element de extraneitate;.
În ce priveşte moştenirile cu element de extraneitate, moştenirea este supusă

legii statului pe teritoriul căruia defunctul a avut la data morţii, reşedinţa
obişnuită (art. 2633 C.civ.).

1. CONDIȚIILE GENERALE ALE DREPTULUI LA MOȘTENIRE
Indiferent care ar fi temeiul dreptului de moștenire, strict dispozițiile legale sau

testamentul celui despre a cărui moștenire este vorba,¬ pentru ca o persoană să
poată moșteni trebuie să îndeplinească două condiții generale pozitive:
- să aibă capacitate succesorală (art. 957 alin. (1) C.civ.);
- să aibă vocaţie succesorală legală utilă, sau vocaţie testamentară;
Pe lângă aceste condiii generale, pentru a putea vorbi despre un drept la moștenire
în temeiul legii, este nevoie să fie îndeplinite și două condiții speciale negative:
- persoana să nu fie nedemnă;
- persoana să nu fie dezmoştenită.

1.2.1. Aspecte conceptuale generale.
Codul civil condiționează imperativ dreptul de moștenire al unei persoane de
existența acesteia la data deschiderii motenirii. Astfel, potrivit 957 alin.1
C.civ.: „O persoană poate moşteni dacă există la momentul deschiderii
moştenirii”.
Capacitatea succesorală nu se confundă cu capacitatea civilă de folosinţă sau
cu capacitatea civilă de exerciţiu, ci are o semnifi¬caţie proprie bine definită,
aceea a existenţei în viaţă a moştenitorului în momentul deschiderii moştenirii.
În esență, capacitatea succesorală reprezintă o parte din capacitatea de
folosință a persoanei, mai exact aptitudinea persoanei de a dobândi drepturi și
obligații în materie succesorală.
Regula.
Regula este aceea că are capacitate succesorală orice persoană care se află în
ființă în momentul deschiderii moștenirii și nu are capacitate succesorală
persoana care nu mai există sau care nu există încă la acea dată.
Excepții.
De la aceasta regulă sunt recunoscute două excepții, materializate în recunoașterea
capacității succesorale pentru persoana fizică concepută, dar nenăscută la data
succesiunii, respectiv a capacității succesorale anticipate pentru persoana
juridică.
Dovada existenţei în viaţă a succesibilului la data deschiderii succesi¬unii incumbă,

conform regulilor generale de probaţiune, acestuia sau eventual moştenitorilor săi
(dacă aceştia vin la moştenire prin retransmitere) şi se face cu actele de stare civilă
ale moştenitorului, iar în caz de deces al moştenitorului care a fost în viaţă la data
deschiderii moştenirii, cu actul său de deces.
Dintr-o perspectivă analitică, trebuie făcută distincție între situația persoanelor care
au capacitate succesorală și situația persoanelor care nu capacitate succesorală,
situații care urmează a fi analizate distinct.
1.2.2. Persoanele care au capacitate succesorală.
Enunț sintetic.
Capacitatea succesorală este recunoscută de lege tuturor persoanelor în viaţă
la data deschiderii succesiunii, fără nici o discriminare în funcţie de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere
sau origine socială, precum și persoanelor fizice concepute, dar nenăscute la
data succesiunii, respectiv persoanelor juridice în curs de înființare.
Din perspectivă analitică, situația persoanelor care au capacitate succesorală se

traspune în situațiile particulare ale categoriilor de persoane implicate.
A. Situația persoanei fizice în viață

Persoana fizică în viață are capacitate succesorală din momentul nașterii
până în momentul decesului său.
Art. 35 C.civ. dispune în acest sens că „Capacitatea de folosinţă începe la
naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia”..
B. Situația persoanei juridice în ființă

Persoana juridică în ființă are capacitate are numai capacitate succesorală
testamentară, din momentul înființării sale valide (dobândirii personalității
juridice) până în momentul desființării sale(radierea sa).
Potrivit art. 205 alin.1 C.civ.: „Persoanele juridice care sunt supuse
înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data
înregistrării lor”.
C. Situația persoanei fizice dispărute

Persoana dispărută are capacitate succesorală, fiind prezumată în viaţă.
Art. 53 C.civ. dispune în acest sens că „Cel dispărut este socotit a fi în viaţă,
dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă”..
D. Situația persoanei fizice concepute, dar nenăscute la data succesiunii

Persoana concepută, dar nenăscută la data succesiunii, este considerată că
există, deci are capacitate succesorală, cu condiţia să se nască vie. Copilul
născut mort este considerat că nu există.
Art. 36 C.civ. prevede că „Drepturile copilului sunt recunoscute de la
concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu. Dispoziţiile art. 412 C.civ.
referitoare la timpul legal al concepţiunii sunt aplicabile”.
Capacitatea succesorală există indiferent cât de mare a fost durata vieţii persoanei
concepute.
E. Situația persoanei juridice în curs de înființare.

Persoana juridică în curs de înființare (de la momentul actului de înființare
până la cel al dobândirii personalității juridice) are numai capacitate
succesorală testamentară, de la momentul actului de înființare.
Potrivit art. 208 C.civ.: „Prin excepţie de la prevederile art. 205 alin. (3) şi
dacă prin lege nu se dispune altfel, orice persoană juridică poate primi
liberalităţi în condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare sau,
în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii moştenirii
testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca
persoana juridică să ia fiinţă în mod legal”.
1.2.3. Persoanele care nu au capacitate succesorală.
Enunț sintetic.
Din regula conform căreia are capacitate succesorală orice persoană care se
află în ființă în momentul deschiderii moștenirii rezultă, per a contrario, că nu
au capacitate succesorală persoanele care încă nu existau, cele nu mai existau
la data deschiderii succesiunii și comorienții..
Din perspectivă analitică, situația persoanelor care nu au capacitate succesorală

implică analiza particulară și evidențierea mai multor categorii de persoane.
A. Situația persoanelor care încă nu existau la data deschiderii succesiunii

Persoanele care încă nu existau la data deschiderii succesiunii nu au
capacitate succesorală.
Această categorie include persoanele neconcepute la data deschiderii
succesiunii, precum și copiii concepuți la acel moment, dar care nu se nasc vii..
B. Situația persoanelor care nu mai existau la data deschiderii succesiunii

Persoanele care nu mai existau la data deschiderii succesiunii, de asemenea
nu au capacitate succesorală.
În categoria persoanelor care nu mai existau la data deschiderii succesiunii intră
pe de o parte persoanele fizice predecedate la data deschiderii succesiunii, al
căror deces a fost fizic constatat sau a fost stabilit prin hotărâre judecătorească
de declarare a morţii definitivă şi irevocabilă, iar pe de altă parte persoanele
juridice care încetaseră de a mai avea fiinţă la data deschiderii succesiunii.
Totuşi în cazul moştenirii legale, descendenţii moştenitorului predecedat vor putea

veni prin reprezentare la moştenirea defunctului în locul autorului lor şi culege
partea succesorală ce s ar fi cuvenit acestuia dacă ar fi fost în viaţă la deschiderea
succesiunii.
C. Situația comorienților și codecedaților

Persoanele care au calitatea de comorienți sau codecedați în raport cu de
cujus nu au nici acestea capacitate succesorală. Pentru identitate de
considerente, aceeaşi trebuie să fie soluţia şi în cazul așa numiților
codecedați
Comorienţii sunt persoanele fizice care, având vocaţie succesorală, una faţă
de alta, decedează în aceeași împrejurare (accident aviatic, naufragiu,
cutremur etc.), în astfel de circumstanțe încât care nu se poate proba în niciun
fel care dintre ele a supravieţuit celeilalte.
În acest sens art. 957 alin. (2) C.civ. prevede că:, „Dacă, în cazul morţii mai
multor persoane, nu se poate stabili că una a supravieţuit alteia, acestea nu
au capacitatea de a se moşteni una pe alta”.
Comorienţii sunt persoanele fizice care care, având vocaţie succesorală, una
faţă de alta, au decedat în acelaşi timp, dar în împrejurări şi din cauze
diferite.
Având în vedere că art. 957 alin. (2) C.civ. nu face micio distincție, incapacitatea
comorienților și codecedaților se aplică şi în cadrul devoţiunii testamentare, în cazul
în care atât legatarul cât şi testatorul au murit în aceeaşi împrejurare fără a se putea
dovedi că legatarul a decedat ulterior decesului testatorului.
Trebuie avut însă în vede în toate cazurile că prezumţia morţii concomitente a mai
multor persoane este o prezumţie legală relativă şi poate fi răsturnată prin orice
mijloc de dovadă de cel interesat.
Efectele incapacităţii succesorale

Efectele incapacităţii succesorale se produc de drept (ipso jure), fără a fi
nevoie de o hotărâre judecătorească care să o constate. Incapacitatea
succesorală poate fi invocată de orice parte interesată.
1.3.1. Aspecte conceptuale generale
Considerații generale și teminologice.
Pentru ca o persoană să poată moșteni, pe lângă condiția existenței capacității
succesorale, mai trebuie îndeplinită și condiția ca aceasta să aibă vocaţie
succesorală legală utilă, sau vocaţie testamentară.
Din punct de vedere terminologic, trebuie precizat că în doctrina de specialitate
sunt utilizate atât noțiunea cu conotații active de vocație succesorală, care sugerează
o îndreptățire, un drept, cât și cea pasivă de chemare la moștenire, care completează
sensul noțiunii cu ideea de atragere în sfera moștenitorilor, evident în virtutea legii.
În realitate, cele două noțiuni sunt sinonime, acoperind aceeași realitate semantică.
Codul civil reglementează situația vocației succesorale în art. 962 C.civ.,
potrivit căruia: „Pentru a putea moşteni o persoană trebuie să aibe calitatea
cerută de lege sau să fi fost desemnată de către defunct prin testament”.
În concepția legiuitorului existența vocaţiei la moştenire presupune că persoana
fizică sau persoana juridică care pretinde moştenirea trebuie să fie chemată la
aceasta de lege sau de dispozițiile unui testament.
B. Noțiune.
Vocația succesorală legală presupune, așadar, încadrarea persoanei care
pretinde moștenirea într-o anumită categorie de rude și comportă două
accepțiuni, de extensii diferite, iar vocaţia testamentară presupune pur și simplu
ca succesibilul să se regăsească ca destinatar în cuprinsul unei manifestări de
voință mortis causa valide a defunctului.
1.3.2. Vocația succesorală legală

1.3.2.1. Considerații generale
A. Sfera de cuprindere
În dreptul nostru sunt chemate la moştenire în temeiul legii persoanele care sunt
în legătură de familie cu defunctul, respectiv rudele defunctului și soţul
supravieţuitor al acestuia.
În ceea ce privește rudele, acestea pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau din
adopţie (în anumite condiţii).
Ca atare, se poate concluziona că moştenirea legală este concepută ca o moştenire
de familie, statul sau UAT moştenind numai în cazul în care moştenirea este
vacantă.
B. Rudenia.
Rudenia este legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă
persoană (rudenia în linie dreaptă) sau pe faptul că mai multe persoane au
un ascendent comun (rudenia în linie colaterală) și poate fi rudenie firească
și rudenie civilă(adopție).
Reglementare:
Cele două forme de rudenie sunt definite de dispzițiile art. 405 Cod civil :
”(1)Rudenia firească este legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr
o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun .
(2)Rudenia civilă este legătura rezultată din adopţia încheiată în condiţiile
prevăzute de lege”.
Rudenia este în linie dreaptă în cazul descendenţei unei persoane dintr-o altă
persoană şi poate fi ascendentă sau descendentă.
Rudenia este în linie colaterală atunci când rezultă din faptul că mai multe
persoane au un ascendent comun.
C. Modul de stabilire și definire a rudeniei.

Rudenia nu este o stare juridică omogenă, ci una eterogenă, implicând niveluri
diferite, iar aceste diferențieri se fac pe baza criteriului gradului de rudenie.
Gradul de rudenie se stabileşte astfel:
• în linie dreaptă, după numărul de naşteri: de exemplu, copiii
defunctului sunt rude de gradul I, nepoţii de gradul II, părinţii
defunctului de gradul I etc.;
• în linie colaterală, ascendento- descendent: asecendent până la
autorul/autorii comuni și descendent, până la ruda de referință.
D. Distincții și diferențieri
Vocația succesorală legală, ca noțiune și instituție juridică, comportă o serie de
distincții și diferențieri, funcție de categoria de moștenitori lrgali avită în
vedere.
Astfel în ceea ce privește soțul supraviețuitor, ca și categorie de moștenitori în
sine, vocația succesorală presupune doar existența validă a calității de soț al lui
de cujus la data deschiderii succesiunii și nu comportă niciun fel de diferențeri.
În schimb în ceea ce privește categoria moștenitorilor legali rude, vocația
succesorală legală comportă două accepțiuni, având grade de extensie și
semnificații discticte, respectiv vocația succesorală generală sau de principiu
și vocația succesorală concretă sau utilă.
1.3.2.2. Vocația succesorală generală sau de principiu

Vocaţia (chemarea) succesorală legală are un prim sens general prin care se
stabileşte în principiu vocaţia succesorală, chemarea la moștenire, vocație
denumită virtuală, generală sau de principiu.
A. Noțiune.
Putem defini, așadar, vocația succesorală generală ca fiind posibilitatea
abstractă,de principiu, a unei persoane de a culege moşte¬nirea defunctului,
ca urmare a încadrării în anumite categorii de rudenie determinate de lege..
B. Sfera de cuprindere.
În acest sens, rudele în linie dreaptă, descendentă (fiu, nepot de fiu, strănepot
de fiu etc.) şi ascendentă (părinţi, bunici, străbunici etc.) au vocaţie
succesorală în mod nelimitat în grad.
Rudele colaterale au vocaţie succesorală numai până la gradul al IV-lea

inclusiv (fraţii şi surorile defunctului – rude de gradul doi, nepoţii şi strănepoţii
de frate sau soră – rude de gradul III sau IV, unchii şi mătuşile – rude colaterale
de gradul al III-lea precum şi copiii acestora – rude de gradul al IV-lea şi fraţii
sau surorile bunicilor defunctului - rude colaterale de gradul al IV-lea)..
C. Principiul reciprocităţii vocaţiei legale generale.

În cadrul devoluţiunii succesorale legale funcţionează principiul reciprocităţii
vocaţiei legale generale la succesiune, conform căruia dacă o persoană are
vocaţie succesorală legală generală la moştenirea lăsată de o altă persoană şi
aceasta la rândul ei are vocaţie la moştenirea celei dintâi.
Şi reciproca este valabilă. Dacă o persoană nu are vocaţie succesorală
generală la moştenirea unei alte persoane, nici a doua nu are vocaţie legală
la moştenirea primeia.
Precizăm că reciprocitatea priveşte vocaţia succesorală generală vir¬tuală, şi nu

pe cea utilă, care depinde de factori concreţi ai devoluţiunii succesorale legale,
cum ar fi existenţa sau inexistenţa altor succesibili în clasă sau rang preferabil.
Reciprocitatea vocaţiei succesorale legale nu există în cazul în care statul sau o
persoană juridică are vocaţie succesorală testamentară şi nici în cazul constatării
nulităţii sau anulării căsătoriei intervenite după decesul soţilor sau al unuia dintre
ei. Dacă soţul supravieţuitor a fost de bună credinţă (căsătoria putativă), el are
vocaţia succesorală a soţului din căsătoria valabilă, în timp ce soţul de rea credinţă
nu are vocaţie succesorală (şi deci nu va fi chemat la moştenire).
Dacă însă ambii au fost de bună credinţă, ignorând motivul de nulitate, principiul
reciprocităţii vocaţiei succesorale legale se aplică.
Reciprocitatea vocaţiei succesorale virtuale, abstracte, nu există în cadrul
devoluţiunii succesorale testamentare, pentru că de fapt în această formă de
devoluţiune succesorală vocaţia este întotdeauna concretă.
Poate exista reciprocitate a vocaţiei succesorale testamentare doar ca situație faptică
concretă și particulară, atunci când două persoane (de regulă soţii) testează fiecare
în favoarea celuilalt prin testamente distincte.
1.3.2.3. Vocația succesorală concretă sau utilă

Vocaţia (chemarea) succesorală are un al doilea sens concret şi util, de vocație
concretă sau utilă, care înseamnă alegerea dintre succesorii legali virtuali,
potenţiali, a celor care în mod efectiv pot culege moştenirea, nefiind înlăturaţi de
un alt sau de alţi succesibili chemați în rang preferabil.
D. Noțiune.
Putem defini, așadar, vocația succesorală concretă sau utilă ca fiind
posibilitatea concretă, efectivă, a unei persoane de a culege moştenirea
defunctului, fără a fi înlăturaţi de un alt sau de alţi succesibili, posibilitate pe
care și-o poate materializa prin acceptarea moștenirii.
E. Sfera de cuprindere.
Dintre toate rudele cu vocația succesorală generală ale defunctului, au vocaţie
succesorală concretă doar o categorie resrânsă de rude, care sunt chemate în
rang prioritar, în sensul că nu sunt înlăturaţi de la moștenire de un alt sau de
alţi succesibili, ci dimpotrivă ei îi înlătură pe aceștia.
Alegerea moștenitorilor cu vocație succesorală concretă dintre cei cu vocație
generală se face prin aplicarea regulilor devoluțiunii succesorale.
Altfel spus, vocaţia succesorală a rudelor (care sunt chemate la moştenire alături de
soţul supravieţuitor al defunctului) nu înseamnă că ele toate, împreună şi deodată
vor culege moştenirea lăsată de defunct, deoarece vocaţia lor la moştenire este
numai generală, potenţială, vizând o posibilitate de principiu de a moştenii
patrimoniul persoanei decedate. Vocaţia lor concretă, de a culege efectiv
moştenirea este determinată prin devoluţiunea succesorală legală și depinde de
factorii concreţi ai devoluţiunii succesorale legale, cum ar fi existenţa sau
inexistenţa altor succesibili în rang preferabil.
Așadar, o persoană care are vocație succesorală succesorală generală are și
vocație concretă sau utilă doar dacă, potrivit regulilor devoluţiunii succesorale
legale, nu este îndepărtată de la moștenire de o rudă chemată la moștenire în rang
preferabil.
1.4.1. Aspecte conceptuale generale
Considerații generale
Pe lângă condițiile pozitive ale capacității succesorale și vocației succesorale, o altă
condiţie cerută pentru ca o persoană să poată moşteni constă în condiţia ca aceasta
să nu fie nedemnă față de cel a cărui moștenire o pretinde. Inexistenţa nedemnităţii
succesorale este o condiţie negativă, cerută atât în cazul moştenirii legale, cât și în
cazul moştenirii testamentre și a cărei neîndeplinire face ineficientă o asemenea
potențială moștenire.
A. Noțiune.Definiția propusă
Nedemnitatea succesorală reprezintă decăderea de drept sau judiciară a unui
moștenitor legal din dreptul de a culege o moștenire determinată, inclusiv
partea de rezervă din acea moștenire la care ar fi avut dreptul, deoarece s-a
făcut vinovat de săvârșirea unei fapte grave, prevăzută de lege, față de cel
care lasă moștenirea ori față de anumiți moștenitori determinați..
B. Natură juridică
Sub aspectul naturii juridice, nedemnitatea succesorală este o sancţiune civilă
care se aplică numai în cazul săvârşirii faptelor prevăzute expres şi limitativ de
lege..
C. Caractere juridice.
Caracterul de sancţiune civilă al nedemnităţii succesorale imprimă acesteia o
serie de caractere juridice specifice, mai exact face ca ea să aibă:
• un caracter personal, deci să se aplice numai autorului faptei, fără a se
răsfrânge asupra succesorilor acestuia ori a altor persoane;
• un caracter relativ, nedemnitatea existând numai în raport cu de cujus-
ul cu privire la care a fost săvârşită fapta nedemnă și cu moștenirea
acestuia; şi, în sfârşit,
• un caracter de răspundere subiectivă, în sensul că se bazează pe ideea
de răspundere culpabilă a nedemnului, ceea ce implică necesitatea
existenţei discernământului şi a responsa¬bilităţii penale sau civile,
după caz, a nedemnului în momentul săvârşirii faptei.
D. Felurile nedemnității judiciare.

Nedemnitatea succesorală poate fi de drept şi urmează a fi doar constatată de
instanţa judecătorească sau judiciară şi urmează să fie pronunţată de instanţă..
1.4.2. Cazurile de nedemnitate succesorală. Reglementare

A. Nedemnitatea de drept
Cazurile de nedemnitate de drept sunt enumerate de art. 958 C.civ. care
prevede că este de drept nedemnă de a moşteni:
a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia
de a-l ucide pe cel care lasă moştenirea;
b) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea
moştenirii, a unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care,
dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau
ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului..
B. Nedemnitatea judiciară
Nedemnitatea judiciară poate fi pronunţată de instanţa judecătorească în
cazurile prevăzute de art. 959 C.civ., care prevede că poate fi declarată
nedemnă de a moşteni:
a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui
care lasă moştenirea a unor fapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori,
după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei;
b) persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat

testamentul defunctului;
c) persoana care, prin dol sau violenţă, l-a determinat sau, după caz, l-a
împiedicat pe cel care lasă moştenirea să întocmească, să modifice sau să
revoce testamentul.”..
1.4.3. Constatarea și declararea nedemnităţii succesorale

Nedemnitatea nu poate opera decât dacă a fost constatată sau, după caz, declarată
printr o hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă, până în acel
moment succesibilul fiind considerat moştenitor capabil.
A. Constatarea nedemnității de drept

Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei
persoane interesate sau din oficiu de către instanţa de judecată ori de către
notarul public, pe baza hotărârii judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea.
Așadar, în cazul nedemnității de drept instanţa de judecată sau notarul public doar
constată intervenirea cazului de nedemnitate, care se produce ope legi la momentul
rămânerii definittive a hotărârii de condamnare.
În cazul în care condamnarea pentru faptele menţionate drept cauze de nedemnitate
de drept este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin
prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea operează dacă acele fapte au fost
constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă.
B. Declararea nedemnităţii judiciare

Sub sancţiunea decăderii, orice succesibil poate cere instanţei judecătoreşti
să declare nedemnitatea în termen de un an de la data deschiderii
moştenirii..
Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute la alin. (1) lit. a) se

pronunţă ulterior datei deschiderii moştenirii, termenul de un an se calculează de la
data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c), termenul de un an curge de la data când
succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă această dată este ulterioară
deschiderii moştenirii.
Atunci când condamnarea pentru faptele menţionate la alin. (1) lit. a) este
împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia
răspunderii penale, nedemnitatea se poate declara dacă acele fapte au fost constatate
printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă. În acest caz, termenul de un an
curge de la apariţia cauzei de împiedicare a condamnării, dacă aceasta a intervenit
după deschiderea moştenirii.
C. Pesrsoanele împotriva cărora se poate invoca nedemnitatea

Nedemnitatea poate fi invocată împotriva nedemnului cât timp este în viaţă.
Dacă după deschiderea succesiunii el a intrat în stăpânirea bunurilor
succesorale, dar a decedat înainte de constatarea nedemnităţii, acţiunea în
constatarea nedemnităţii lui poate fi introdusă şi împotriva moştenitorilor săi
legali sau testamentari la care au fost retransmise bunurile succesorale
Moştenitorii nedemnului, pârâţi în această acţiune, nu se pot apăra nici prin

invocarea teoriei moştenitorului aparent, nici prin invocarea dobândirii proprietăţii
bunurilor mobile prin posesia de bună-credinţă pentru că ei nu sunt dobânditori cu
titlu particular, ci cu titlu universal (pro herede), lor transmiţându li se în
patrimoniul succesoral şi obligaţia de a restitui bunurile succesorale primite de la
autorul lor nedemn adevăraţilor moştenitori.
1.4.4. Efectele nedemnităţii succesorale
A. Efectele asupra nedemnului
Nedemnul este înlăturat de la succesiune în cadrul procedurii succesorale şi
nu va obţine titlul de moştenitor şi certificatul constatator al acestui titlu sau
dacă l-a obținut, nedemnitatea va produce efectul unei condiţii rezolutorii, titlul
nedemnului desfiinţându se retroactiv, nedemnul fiind considerat că nu a fost
niciodată moştenitor.
Desfiinţarea titlului de moştenitor al defunctului se produce retroactiv din

momentul deschiderii moştenirii, indiferent de momentul săvârşirii faptei care
atrage nedemnitatea şi de momentul pronunţării hotărârii. Desfiinţarea titlului de
moştenitor îl înlătură pe nedemn de la moştenire chiar dacă ar fi fost moştenitor
rezervatar.
Nedemnitatea succesorală, fiind o sancţiune civilă, are caracter personal, înlăturând
de la moştenire pe nedemn. Dacă nedemnul s-ar afla în posesia succesiunii,
adevăraţii moştenitori au împotriva lui acţiune în petiţie de ereditate. Dacă a fost de
bună credinţă, nedemnul va dobândi proprietatea fructelor succesiunii pe care le a
cules.
B. Efectele asupra nedemnului
Descendenţii nedemnului pot veni la moştenire prin reprezentarea acestuia
(art. 965 alin. (1) C.civ.).
Aceștia nu vor putea însă să folosească poziția succesorală a ndedemnului,
pentru a moșteni prin retransmitere de la acesta.
C. Situația actelor încheiate de nedemn cu terţii

În ce priveşte actele încheiate de nedemn cu terţii privitor la bunurile
succesiunii, va trebui făcută distincţia între actele de conser¬vare sau de
admi¬nistrare a bunurilor succesorale, pe de o parte, şi actele de dispoziţie.
Actele de conservare, precum şi actele de administrare în măsura în care

profită moştenitorilor, încheiate între nedemn şi terţi, sunt valabile.
Actele de conservare sau de administrare a bunurilor succesorale vor fi
menţinute pentru că este în interesul celorlalţi moştenitori ca bunurile
succesorale să fie conservate şi puse în valoare.
Actele de înstrăinare făcute de nedemn cu privire la bunurile succesorale
imobile vor fi menţinute ca valabile în cazul în care sunt îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii: actul să fie cu titlu particular, oneros, şi terţul să fi fost
de bună credinţă în momentul încheierii lui, dovedind că a existat o eroare
comună şi invincibilă asupra calităţii de moştenitor a defunctului- teoria
moştenitorului aparent.
De asemenea, se menţin şi actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate între
nedemn şi terţii dobânditori de bună-credinţă, regulile din materia cărţii
funciare fiind însă aplicabile. (art. 960 alin. (3) teza a II a C.civ.).
1.4.4. Înlăturarea efectelor nedemnităţii succesorale

Modalități de înlăturare
Efectele nedemnităţii de drept sau ale nedemnităţii judiciare pot fi înlăturate expres
printr-o declaraţie expresă cuprinsă într-un testament sau într-un act autentic
notarial de către cel care lasă moştenirea(art. 961 alin.1 teza a I a C.civ.).
Indiferent de actul în care este cuprinsă, declaraţia expresă trebuie să exprime

iertarea succesibilului nedemn de către cel care lasă moştenirea.
Fără o declaraţie expresă, nu constituie înlăturare a efectelor nedemnităţii
legatul lăsat nedemnului după săvârşirea faptei care atrage nedemnitatea(art.
961 alin.1 teza a II a C.civ.).
Efectele nedemnităţii nu pot fi înlăturate prin reabilitarea nedemnului, amnistie
intervenită după condamnare, graţiere sau prin prescripţia executării pedepsei
penale (art. 961alin. 2 C.civ.).

1. DEVOLUȚIUNEA SUCCESORALĂ LEGALĂ
1.1. Principiile generale ale devoluțiunii succesorale
legale. Excepții.
1.1. Principiile generale ale devoluțiunii succesorale legale.

1.1.1. Aspecte conceptuale generalale
Dintre toate rudele care au aptitudinea legală abstractă de a culege moștenirea(vocație succesorală
generală), legiuitorul selectează doar unele dintre acestea, cărora le recunoaște vocație succesorală
concretă.
Alegerea rudelor cu vocație succesorală concretă dintre toate rudele care au o
vocație succesorală generală la moștenire se face utilizându-se două criterii
tehnico-juridice, criterii pornind de la care au fot instituite trei principii ale
devoluțiunii succesorale.
Pe baza acestor principii, rudele defunctului care au o vocație succesorală generală la moștenire
sunt încdrate în nivele de chemare la moștenire, numite ranguri.
A. Definiție propusă.
Rangul succesoral reprezintă nivelul de chemare la moștenire al fiecăreia
dintre rudele cu vocație succesorală generală ale celui care lasă moștenirea și
exprimă ordinea de chemare la moștenire a acestor rude și ierarhizarea
acestora decurgând din aplicarea principiilor generale ale devoluțiunii
succesorale legale.
Astfel, dintre toate rudele defunctului care au vocație succesorală generală la

moștenirea acestuia au vocație succesorală concretă doar acele rude pe care legea
succesorală le cheamă la moștenire în prim rang, acestea fiind rudele care vor
culege efectiv moștenirea..
1.1.2. Criteriile tehnico-juridice

Pentru stabilirea ordinii de preferință între rudele defunctului cu vocație succesorală
generală, au fost instituite și sunt utilizate două criterii tehnico-juridice:
a) clasa de moștenitori;
b) gradul de rudenie.
A. Clasa de moștenitori.Definiție
Clasa de moştenitori este o categorie de rude ale defunctului privită ca un ansambu
omogen care, ca atare, în mod colectiv, exclude în totalitate de la moştenire o altă
clasă sau este exclusă în totalitate de la moştenire de către o altă clasă.
Descrierea claselor de moștenitori.

Legiuitorul a stabilit patru clase de motenitori legali:
- clasa I, numită și clasa descendenților, format din toți descendenții defunctului,
fără limită în grad (copii, nepoți, strănepoți etc.);
- clasa a II-a, numită și clasa mixtă sau clasa ascendenților privilegiați și a
colateralilor privilegiați, format din părinții defunctului și frații și surorile
acestuia și descendenii lor până la gradul al IV-lea inclusiv, cuprinzând :
-subclasa ascendenților privilegiați- părinții defunctului;

-subclasa colateralilor privilegiați- frații și surorile acestuia și descendenii
lor până la gradul al IV-lea inclusiv;
- clasa a III-a, numită și clasa ascendenților ordinari, format din bunicii,
străbunicii ș.a.m.d. ai defunctului, fără limită în grad;
- clasa a IV-a, numită și clasa colateralilor ordinari, format din unchii și
mătușile defunctului, verii primari ai acestuia, frații și surorile bunicilor
defunctului.
B. Gradul de rudenie. Definiție

Gradul de rudenie reprezintă nivelul de apropiere/depărtare pe linia de
rudenie între două persoane aflate în legătură de rudenie.
Gradul de rudenie se stabileşte astfel:

• în linie dreaptă, după numărul de naşteri: de exemplu, copiii
defunctului sunt rude de gradul I, nepoţii de gradul II, părinţii
defunctului de gradul I etc.;
• în linie colaterală, ascendento- descendent: asecendent până la
autorul/autorii comuni și descendent, până la ruda de referință.
Linia de rudenie este formată din şirul gradelor. Linia poate fi dreaptă, atunci
când rudele coboară (descind) una din alta, sau colaterală, când rudele coboară
dintr un ascendent (autor) comun.
Linia dreaptă poate fi linie dreaptă descendentă sau linie dreaptă ascendentă,
după cum privim legătura de rudenie a succesibilului cu un ascendent sau respectiv
cu un descendent al lui.
1.1.2. Analiza principiilor generale ale devoluțiunii succesorale legale. Excepții.
În baza celor două criterii tehnico-juridice, legiuitorul a formulat trei principii care
guvernează devoluțiunea succesorală legală și stabilirea ordinii de preferință::
a) Principiul chemării la moștenire în ordinea claselor de moștenitori legali;
b) Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi
clasă;
c) Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi acelaşi grad.
A. Principiul chemării la moștenire în ordinea claselor de moștenitori legali

Acest principiu exprimă regula de drept conform cu care clasele de moștenitori
sunt chemate să culeagă patrimoniul succesoral în ordinea crescătoare a
claselor.
O clasă de moştenitori legali este chemată util, concret la moştenire numai
dacă nu există nici un moştenitor acceptant din clasele anterioare, conform
ordinii de preferinţă stabilită de legiuitor.
Ca atare, dacă există una sau mai multe rude din prima clasă de moștenitori, atunci acestea vor
înlătura de la moștenire rudele care fac parte din celelalte clase de moștenitori, chiar dacă între
acestea din urmă s-ar găsi rude de grad mai apropiat cu defunctul decât cele din clasa care
exclude, iar raționamentul se aplică la toate clasele.
Rudele din clasa a II-a vin la moștenire numai dacă nu exist rude din clasa I sau acestea nu vor
(sunt renunțători) sau nu pot (sunt nedemni) veni la moștenire. Tot astfel, clasa a III-a, respectiv
clasa a IV-a de motenitori legali vor fi chemate la moștenire numai în ipoteza inexistenței rudelor
din clasele anterioare sau în cazul în care acestea nu vor sau nu pot să vină la moștenire.
Excepție
Prin excepție pot veni la moștenire rude din clase diferite:
• atunci când de cujus a dezmoștenit prin testament (a exheredat) toți
moștenitorii rezervatari dintr-o clasă prioritară. Astfel, rezervatarii
exheredați vor culege rezerva, iar cotitatea disponibilă va reveni
moștenitorilor din clasa subsecventă, cu condiția ca de cujus să nu fi
dispus altfel prin testament.
B. Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi

clasă
Acest principiu exprimă regula de drept conform cu care în interiorul
aceleiași clase de moștenitori legali, rudele de grad mai apropiat cu defunctul
înlătură de la moștenire pe rudele de grad mai depărtat.
Altfel spus, principiul menționat stabileşte că în interiorul aceleiaşi clase vocaţia concretă la
moştenire aparţine rudelor celor mai apropiate în grad de defunct.
Art. 964 alin. (3) C.civ.- „Înăuntrul fiecărei clase, rudele de gradul cel mai
apropiat cu defunctul înlătură de la moştenire rudele de grad mai îndepărtat, cu
excepţia cazurilor pentru care legea dispune altfel”
Excepții
De la principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă
există două excepții, limitativ prevăzute:
• reprezentarea succesorală;
• existenţa clasei a II a, clasa mixtă, în care părinţii defunctului (rude de
gradul I) nu înlătură de la moştenire pe fraţii sau surorile defunc¬tului şi
descendenţii acestora (rude de gradul al II lea şi al IV lea), ci vin în
concurs la moştenire conform cotelor stabilite de lege.
C. Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi cu acelaşi grad de

rudenie
Acest principiu exprimă regula de drept conform cu care între rudele
chemate la moştenire ca rude din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad de rudenie
moştenirea se împarte în mod egal(în părţi egale).
Art. 964 alin. (3) C.civ.- „Între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad,
moştenirea se împarte în mod egal, dacă legea nu prevede altfel”.
Excepții
Excepţiile de la principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi acelaşi grad
cu vocaţie concretă la succesiune sunt:
• împărţirea pe tulpini a moştenirii în cazul în care moştenitorii de acelaşi
grad vin la succesiune prin reprezentare (art. 968 şi 981 alin. (2) C.civ.); şi
• împărţirea pe linii a moştenirii în cazul fraţilor şi surorilor din căsătorii
diferite ale defunctului (art. 981 alin. (3) C.civ.).
1.2.1. Noțiune
Pentru a evita producerea între succesibili a unor efecte inechitabile decurgând din aplicarea
principiilor generale ale devoluțiunii succesorale legale și în special a principiului proximităţii
gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă, legiuitorul a instituit instituția reprezentării
succesorale, bazată pe o serie de prezumpții absolute.
Reprezentarea succesorală a fost concepută ca un beneficiu al legii în favoarea
unor succesibili de grad mai îndepărtat, cărora prin aplicarea pură și simplă a
principiului proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi
clasă nu le-ar fi fost recunoascută vocația succesorală concretă.
Codul civil reglementează instituția reprezentării succesorale în cuprinsul art.
965-969 C.civ., definind-o ca noțiune și stabilind domeniul de aplicare
condițiile și efectele acesteia.
Reprezentarea succesorală reprezintă un beneficiu al legii, în virtutea
căruia un moştenitor legal de un grad mai îndepărtat, numit reprezentant,
urcă, în puterea legii, în drepturile ascendentului său, numit reprezentat,
pentru a culege partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar
fi fost nedemn faţă de defunct sau decedat la data deschiderii moştenirii.
1.2.2. Natură juridică
Instituția reprezentării succesorale (art. 965 C.civ.) are, așa cum reiese din chiar
definiția acesteia, natura juridică a unui beneficiu legal recunoscut pentru
evitarea sau anihilarea unor efecte inechitabile produse de aplicarea pură și
simplă a principiilor devoluținii succesorale. Mai exact, este vorba de evitarea
unor efecte inechitabile produse de principiul proximităţii gradului de rudenie între
moştenitorii din aceeaşi clasă asupra unor persoane care nu sunt culpabile, pe
motivul predecesului sau nedemnității autorului lor.
Concret, în virtutea principiului proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii

din aceeaşi clasă dacă succesiunea ar fi pretinsă în nume propriu de beneficiarii
reprezentării succesorale, ei ar fi înlăturaţi de succesorii în grad de rudenie mai
apropiat de defunct.
Reprezentarea succesorală permite reprezentantului să culeagă partea din moștenire
care s-ar fi cuvenit reprezentatului dacă acesta s-ar fi aflat în viață sau nu ar fi fost
nedemn la data deschiderii succesiunii.
1.2.3. Domeniul de aplicare

Semnificația noțiunii.
În viziunea 967 C.civ., prin domeniu de aplicare al reprezentării succesorale se au
în vedere categoriile de moștenitori care beneficiază de reprezentare.
Potrivit dispozițiilor Codului civil (art. 966 alin. 1 C.civ.), reprezentarea

succesorală este admisă numai în privința descendenților copiilor
defunctului și a descendenilor din frații și surorile defunctului.
În privința descendenţilor în linie dreaptă reprezentarea nu este limitată la un
anuit grad de rudenie și operează nemărginit.
În schimb, pe linie colaterală (în cazul descendenţilor din fraţii şi surorile
defunctului) reprezentarea acestora este permisă numai până la gradul al
IV-lea inclusiv, întrucât moştenirea legală în linie colaterală este admisă doar
până la gradul al IV-lea inclusiv.
1.2.4. Condițiile reprezentării succesorale.
Pentru a opera reprezentarea succesorală în privința categoriilor de moștenitori

care beneficiază de reprezentare, trebuie îndeplinite trei condiții, dintre care
două în persoana celui reprezentat și una în persoana reprezentantului:
a) Cel reprezentat să nu aibă capacitate succesorală la momentul
deschiderii moștenirii lui de cujus(să fie predecedat sau decedat în
același timp) sau să fie nedemn față de acesta.
b) Locul celui reprezentat să fie un loc util;
c) Reprezentantul să îndeplinească toate condițiile generale pentru a
culege moștenirea lăstă de defunct(cu excepția vocației concrete).
Nu are importanță, însă dacă reprezentantul îndeplinește sau nu condiţiile pentru

a-l moşteni pe cel reprezentat. În acest sens, trebuie arătata că reprezentarea
operează chiar dacă reprezentantul este nedemn faţă de reprezentat sau a renunţat la
moştenirea lui ori a fost dezmoştenit de acesta.
1.2.5. Modul de operare a reprezentării succesorale.
În linie dreaptă(linia descendenților) reprezentarea operează nemărginit

(fără limitare), iar în linie colaterală (linia descendenţilor din fraţi şi surori)
reprezentarea este posibilă numai până la gradul al IV-lea inclusiv, întrucât
moştenirea legală în linie colaterală este admisă doar până la gradul al IV-lea
inclusiv.
Reprezentarea operează în toate cazurile, adică atât în cazul în care

reprezentanţii sunt rude de acelaşi grad în raport cu defunctul, cât și în cazul în
care sunt rude de grade diferite în raport cu acesta (art. 966 alin. (2) C.civ.).
În linie dreaptă acest mod de operare a reprezentării succesorale înseamnă că

aceasta operează atât în situația în care nepoţii copilului predecedat vin la moştenire
în concurs cu copii în viaţă ai de cujus-ului (unchii lor), cât şi în situația în care toţi
copiii de cujus-ului sunt predecedaţi, iar la succesiunea de cujus ului vin doar
nepoţii acestuia, ca rude de grad 2, doar strănepoții ca rude de grad 3, nepoţii în
concurs cu strănepoții ș.a.m.d.
În linie colaterală aceasta înseamnă că reprezentarea operează atât în cazul în care
nepoţii de frate ai de cujus ului (copiii fratelui predecedat) vin prin reprezentare la
moştenirea acestuia în concurs cu frați sau surori în viaţă ai de cujus ului
(unchii/mătușile lor), cât şi în cazul în care la moştenirea de cujus ului (a unchiului)
vin doar nepoţii tuturor fraţilor predecedaţi ai de cujus ului.
Reprezentarea succesorală operează de drept şi imperative, fără ca

descendenţii să poată modifica regulile legale care o guvernează.
1.2.6. Efectele reprezentării succesorale.

A. Efectele generale ale reprezentării succesorale
Efectele generale ale reprezentării succesorale reprezintă acele efecte care
se produc în toate situațiile în care intervine reprezentarea și cu privire la
toți moștenitorii care beneficiază de reprezentare.
Raportat la prevederile art. 968 C. Civ. Și la consecințele practice ale acestora,

putem vobi de un efect general principal și un efect general subsidiar.
Principalul efect al reprezentării succesorale constă în aceea că, dacă sunt

îndeplinite condiţiile legale cerute pentru a opera reprezentarea, reprezentantul, ca
moştenitor legal de un grad mai îndepărtat, urcă, în puterea legii, în drepturile
ascendentului său, numit reprezentat și culege partea din moştenire ce i s-ar fi
cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost nedemn sau decedat la data deschiderii
succesiunii.
Ca un efect consecutiv și subsidiar primului, în cazul reprezentării

succesorale, împărţirea moştenirii nu se mai face pe capete (în părţi egale între
moştenitori), ci pe tulpini.
Dacă o tulpină a produs mai multe ramuri, subdivizarea se face pe tulpină în
fiecare ramură.
Prin tulpină se înţelege:

– înăuntrul clasei întâi, descendentul de gradul întâi care culege moştenirea sau este
reprezentat la moştenire;
– înăuntrul clasei a doua, colateralul privilegiat de gradul al doilea care culege
moştenirea sau este reprezentat la moştenire.
Dacă aceeaşi tulpină a produs mai multe ramuri, în cadrul fiecărei ramuri
subdivizarea se face tot pe tulpină, partea cuvenită descendenţilor de acelaşi grad.
B. Efectul particular al reprezentării succesorale

Efectul particular al reprezentării succesorale reprezintă acel efect care se
produce doar într-o situație de reprezentare succesorală clar determinată
de lege și cu privire la reprezentanți expes și limitativ precizați
Efectul particular, recunoscut de lege lata, constă în reprezentarea succesorală

de către copiii nedemnului concepuţi înainte de deschiderea moştenirii de la care
nedemnul a fost exclus.
Copiii nedemnului concepuţi înainte de deschiderea moştenirii de la care nedemnul
a fost exclus vor raporta la moştenirea acestuia din urmă bunurile pe care le-au
moştenit prin reprezentarea nedemnului, dacă vin la moştenirea lui în concurs cu
alţi copii ai săi, concepuţi după deschiderea moştenirii de la care a fost înlăturat
nedemnul. Raportul se face numai în cazul şi în măsura în care valoarea bunurilor
primite prin reprezentarea nedemnului a depăşit valoarea pasivului succesoral pe
care reprezentantul a trebuit să îl suporte ca urmare a reprezentării (art. 969 alin.
(1) C.civ.).

1. REGULI SPECIALE PRIVIND DIFERITELE CATEGORII DE MOȘTENITORI
1.1. Reguli speciale privind clasele de moștenitori legali
1.2. Reguli speciale privind drepturile succesorale ale
soțului supraviețuitor
1.1. Reguli speciale privind clasele de moștenitori legali
1.1.1. Clasa I de moştenitori legali: descendenţii defunctului

A. Categorie
Clasa I de moştenitori legali este o clasă omogenă, care cuprinde o singură categorie
de rude ale defunctului, respectiv descendenții acestuia.
Categoria descendenţilor include copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă
la nesfârşit, indiferent de sex sau dacă sunt din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii
diferite ori dacă sunt din afara căsătoriei, dar filiaţia lor a fost stabilită potrivit legii
sau dacă au fost adoptaţi.
B. Caractere juridice.
Descendenţii pot veni la succesiune atât în nume propriu cât și prin
reprezentare, sunt moştenitori rezervatari, sunt moştenitori sezinari, putând
intra în posesia moştenirii înainte de eliberarea certificatului de moştenitor şi au
obligaţia să raporteze donaţiile făcute lor de defunct în timpul vieţii acestuia, cu
excepţia celor făcute cu scutire de raport.
Reguli și efecte specifice

Descendenţii defunctului înlătură moştenitorii din celelalte clase şi vin la moştenire
în ordinea gradului de rudenie.
În concurs cu soţul supravieţuitor, descedenţii defunctului, indiferent de numărul
lor, culeg împreună trei sferturi din moştenire.
Moştenirea sau partea din moştenire care li se cuvine descedenţilor se împarte între
aceştia în mod egal, când vin la moştenire în nume propriu, ori pe tulpini, când vin
la moştenire prin reprezentare succesorală.
1.1.2. Clasa a II a de moştenitori legali: ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi

A. Categorie
Clasa a II a este o clasă mixtă şi neuniformă, pentru că este formată din două
subclase, subclasa ascendenților privilegiaţi și subclasa colateralilor privilegiaţi
și cuprinde două categorii de rude ale defunctului: părinţii şi respectiv fraţii sau
surorile şi descendenţii acestora.
Ei sunt privilegiaţi pentru că îi înlătură de la moştenire pe ascendenţii ordinari
(clasa a III a) şi colateralii ordinari (clasa a IV a)..
B. Subcategorii
Ascendenţii privilegiaţi sunt, potrivit art. 976 alin. (1) C.civ., tatăl şi mama
defunctului din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie, cu condiția
stabilirii legale a filiaţiei defunctului faţă de ei.
Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile defunctului, precum şi
descendenţii acestora până la gradul al IV lea inclusiv, din căsătorie, din afara
căsătoriei sau din adopţie.
C. Caractere juridice.
Ascendenţii privilegiaţi pot veni la moştenire numai în nume propriu. Ei sunt
moştenitori rezervatari şi sezinari. Nu sunt însă obligaţi la raportul donaţiilor.
Colateralii privilegiaţi nu sunt moştenitori rezervatari şi nu sunt moştenitori
sezinari și nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor. Ei sunt însă pot veni la
moștenire atât în nume propriu, cât şi prin reprezentare.

Reguli aplicabile întregii clase a II a
Moștenitorii din clasa a II a vin la moştenire doar în lipsa moştenitorilor din
clasa I, a descendenţilor defunctului, dar înlătură moştenitorii din clasele a III
a și a IV a .
În cadrul clasei a II-a, prima operațiune juridică este împărțirea moștenirii cotei
părți cuvenită acestei clase între cele două subclase: subclasa ascendenților
privilegiaţi și subclasa colateralilor privilegiaţi .
Moştenirea sau partea din moştenire cuvenită ascedenţilor privilegiaţi şi
colateralilor privilegiaţi se împarte între aceştia în funcţie de numărul ascendenţilor
privilegiaţi care vin la moştenire, după cum urmează:
a) în cazul în care la moştenire vine un singur părinte, acesta va culege un
sfert, iar colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, vor culege trei
sferturi;
b) în cazul în care la moştenire vin ambii părinţi, aceştia vor culege
împreună o jumătate, iar colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul
lor, vor culege cealaltă jumătate.
Reguli specifice celor două subclase

Reguli specifice subclasei ascendenților privilegiaţi
În cadrul subclasei ascendenților privilegiaţi, în cazul în care la moştenire vin
ambii părinţi împărțirea se face în mod egal, în conformitate cu principiul
împărțirii în mod egal între rude din aceeași clasă și de grad egal.
Reguli specifice subclasei colateralilor privilegiați

În cazul înpărțirii între colateralii privilegiați, înăuntrul clasei a II-a, împărțirea
se face tot în mod egal, dacă la moștenire frați sau urmași ai acestora de
aceeași natură (toți frați buni între ei, numai frați uterini ori numai frați cosangvini
cu defunctul).
În schimb, în cazul în care colateralii privilegiaţi sunt de naturi diferite, adică
sunt rude cu defunctul pe linii colaterale diferite, moştenirea sau partea din
moştenire ce li se cuvine, se împarte între ei într-o modalitate specifică numită
împărțirea pe linii.
Succesiunea se va împărţi în două părţi egale (1/2 și 1/2), dintre care una se va
atribui liniei paterne (dimidia paternis), iar cealaltă liniei materne (dimidia
maternis).
Fiecare dintre cele două jumătăți se vor împărți în atâtea părți câți frați există
pe linia respectivă.
Fraţii consanguini (care au acelaşi tată cu defunctul, dar altă mamă) culeg câte o
parte în linia paternă, frații uterini (au aceeaşi mamă cu defunctul, dar alt tată)
culeg câte o parte în linia maternă, în timp ce fraţii buni (au aceeaşi mamă și
același tată cu defunctul) culeg câte o parte în ambele linii, pe care le cumulează
(având privilegiul dublei legături).
Împărţirea pe linii se aplică şi descendenţilor din fraţi sau surori, indiferent că
ei vin la moştenire prin reprezentare sau în nume propriu.
1.1.3. Clasa a III a de moştenitori legali: ascendenţii ordinari
A. Categorie
Ascedenţii ordinari sunt rudele în linie dreaptă ascedentă ale defunctului, cu
excepţia părinţilor acestuia.
Ascendenţii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.
Ascendenţii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu, nu sunt
moştenitori rezervatari, nu sunt moştenitori sezinari şi nu au obligaţia de
raport a donaţiilor.

Ascedenţii ordinari vin la moştenire doar dacă dacă nu există moştenitori din
primele două clase, adică descedenţii, ascedenţii privilegiaţi şi colateralii
privilegiaţi.
Ascendenţii ordinari vor fi chemaţi la succesiune în ordinea gradului de rudenie,
conform principiului proximităţii gradului de rudenie faţă de defunct.
Între ascendenţii ordinari de acelaşi grad chemaţi împreună la succesiune se aplică
principiul egalităţii succesorale, moştenirea împărţindu se pe capete, în mod egal.
În concurs cu soţul supravieţuitor, ascedenţii ordinari ai defunctului, indiferent de
numărul lor, culeg împreună un sfert din moştenire.
1.1.4. Clasa a IV a de moştenitori legali: colateralii ordinari
A. Categorie
Colateralii ordinari sunt rudele colaterale ale defunctului până la gradul al
patrulea inclusiv, cu excepţia colateralilor privilegiaţi.
Colateralii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţia cu
efecte depline.
Colateralii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu nu sunt
moştenitori rezervatari, nu sunt moştenitori sezinari şi nu au obligaţia de
raport a donaţiilor.

Colateralii ordinari vin la moştenire doar dacă dacă nu există moştenitori din
primele trei clase, adică descedenţii, ascedenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi
și ascendenţii ordinari.
Colateralii ordinari vor fi chemaţi la succesiune în ordinea gradului de rudenie,
conform principiului proximităţii gradului de rudenie faţă de defunct.
Între colaterali ordinari de acelaşi grad chemaţi împreună la succesiune se aplică
principiul egalităţii succesorale, moştenirea împărţindu se pe capete, în mod egal.
În concurs cu soţul supravieţuitor, colateralii ordinari ai defunctului, indiferent de
numărul lor, culeg împreună un sfert din moştenire.
1.2. Reguli speciale privind drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor
1.2.1. Aspecte conceptuale generale.
A. Categorie
Soţul supravieţuitor reprezintă o categorie de moștenitori în sine, alături de
categoria de moștenitori a rudelor, care vine în concurs cu acrestea, nu
exclude de la moștenire vreo rudă, dar nici nu este exclus de la moștenire
de acestea.
În cazul soțului supravieţuitor vocația generală se confundă cu vocația concretă, acesta având
vocație ca urmare a simplului fapt al existenței de jure la data deschiderii succesiunii a relației de
căsătorie între de cujus și cel care invocă calitatea de soț supraviețuitor.
În acest sens nu prezintă relevanță derularea efectivă în fapt a căsătorie, dacă soții coabitează în
fapt sau sunt despărțiți ori dacă s-a declanșat procedura de divorț, ci doar dacă în drept relația de
căsătorie mai există, iar aceasta există până la rămânerea definitivă a hotărârii de divorț sau
finalizarea procedurilor administrative de divorț.
Soţul supravieţuitor vine la moştenire numai în nume propriu. El este
moştenitor rezervatar şi sezinar și este obligat la raportul donaţiilor
primite, atunci când vine în concurs cu descendenții defunctului.
Drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor

Soţul supravieţuitor beneficiază de trei categorii de drepturi succesorale,
distincte, dar complementare, respectiv cota parte din moștenire în concurs cu
orice clasă de moştenitori, dreptul succesoral special asupra mobilierului şi
obiectelor de uz casnic și dreptul special de abitaţie asupra locuinței
proprietatea soțului defunct.
1.2.1. Analiza categoriilor de drepturi succesorale ale soțului supraviețuitor.
A. Dreptul soțului supraviețuitor la o cotă parte din patrimoniul succesoral

Cota parte din moștenire a soţului supravieţuitor, reprezintă principalul
drept succesoral al acestuia și constă în dreptul la culegerea unei cote părți
din patrimoniul succesoral, la fel ca orice moștenitor legal, drept
recunoscut în concurs cu orice clasă de moştenitori.
Cota parte a concretă din moștenire a soțului supraviețuitor

Cota parte din moștenire pe care o culege soţul supravieţuitor este variabilă, în
funcţie de clasa de moştenitori legali cu care acesta vine în concurs (sau subclasa
în cazul clasei a II a a ascendenţilor şi a colateralilor privilegiaţi) după cum
urmează:
a) un sfert din moştenire, dacă vine în concurs cu descedenţii defunctului;
b) o treime din moştenire, dacă vine în concurs atât cu ascedenţii privilegiaţi,
cât şi cu colaterali privilegiaţi ai defunctului;
c) o jumătate din moştenire, dacă vine în concurs fie numai cu ascedenţi
privilegiaţi, fie numai cu colaterali privilegiaţi ai defunctului;
d) trei sferturi din moştenire, dacă vine în concurs fie cu ascedenţi ordinari, fie
cu colaterali ordinari ai defunctului..
Dacă soţul supravieţuitor vine în concurs cu două clase de moştenitori(singura

ipoteză posibilă fiind aceea în care defunctul a dezmoştenit moştenitorii rezervatari
dintr o clasă sau subclasă preferată), cota acestuia se stabileşte prin raportare la
cea mai apropiată dintre clasele de moştenitori(clasa moştenitorilor legali
dezmoşteniţi).
Indiferent de clasa cu care vine în concurs (inclusiv cu clasa a II a), partea soţului
supravieţuitor se impută asupra moştenirii, adică se scade din moştenire, şi
diferenţa urmează să se împartă între moştenitorii legali cu vocaţie succesorală
concretă cu care este în concurs.
Cota soţului supravieţuitor nu depinde de numărul efectiv al moştenitorilor legali
din clasa cu care vine în concurs.
B. Dreptul de preciput legal –dreptul succesoral special al soţului supravieţuitor

asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic
Acest drept special al soţului supravieţuitor, cunoscut ca drept de preciput
legal, este dreptul succesoral în virtutea căruia acesta, pe lângă cota sa
succesorală cuvenită în concurs cu clasele de moștenitori, moşteneşte
mobilierul şi obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinţei comune a
soţilor.
Dreptul de preciput legal este un drept special recunoscut soţului supravieţuitor
peste cota parte regulată acestuia și separat de aceasta, în considerarea relațiilor
speciale între soți, cu îndeplinirea a două condiții(art. 974 C.civ.).
Prin mobilierul şi obiectele de uz casnic ce au fost afectate folosinţei soţilor se

înţeleg numai bunurile care prin natura şi afectaţiunea lor au fost destinate să
servească în cadrul gospodăriei casnice şi care au fost folosite efectiv în acest
scop, corespunzător nivelului de trai obişnuit al soţilor.
Condițiile pentru recunoașterea dreptului de preciput legal
Pentru ca soţul supravieţuitor să beneficieze de acest drept succesoral special
trebuie îndeplinite cumulativ două condiții:
Prima condiție este aceea soţul supravieţuitor să nu vină în concurs cu descendenţii
defunctului, ci cu celelalte clase de moştenitori.
A doua condiţie este ca soţul defunct să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri
prin donaţii sau prin legate testamentare.
Natură juridică
Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor asupra mobilierului şi
obiectelor de uz casnic este un drept de moştenire legală, având însă o afectaţiune
specială.
C. Dreptul special de abitaţie al soţului supravieţuitor

Soţul supravieţuitor care nu este titular al nici unui drept de a folosi o altă
locuinţă corespunzătoare nevoilor sale, beneficiază de un drept de abitaţie
asupra casei în care a locuit până la data deschiderii moştenirii, dacă
această casă face parte din bunurile moştenirii.
Caractere juridice
Dreptul special de abitaţie este un drept real, temporar, gratuit, inalienabil,
insesizabil și afectat strict folosinței soțului supraviețuitor.
Oricare dintre moştenitori poate cere fie restrângerea dreptului de abitaţie, dacă
locuinţa nu este necesară în întregime soţului cupravieţuitor, fie schimbarea
obiectului abitaţiei, dacă pune la dispoziţia soţului supravieţuitor o altă locuinţă
corespunzătoare.
Durată
Dreptul special de abitaţie se stinge la partaj, dar nu mai devreme de un an de la
data deschiderii moştenirii.
După efectuarea partajului, dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor va înceta,
situaţia sa juridică viitoare depinzând de includerea sau nu a locuinţei în lotul său.
Dacă locuinţa a fost inclusă în lotul său, el va deveni proprietar exclusiv al ei. Dacă
însă ea a fost inclusă în lotul altui moştenitor, soţul supravieţuitor care nu mai are
nici un titlu pentru folosinţa ei, ori va obţine un astfel de titlu de la moştenitorul
proprietar, ori va putea fi evacuat.
Acest drept încetează, chiar înainte de împlinirea termenului de un an, în caz de
recăsătorire a soţului supravieţuitor.

1. DEVOLUȚIUNEA SUCCESORALĂ TESTAMENTARĂ
1.1. Noțiune. Specificul devoluțiunii succesorale
testamentare
1.2. Testamentul. Felurile testamentelor.
1.1. Noțiune. Specificul devoluțiunii succesorale testamentare

1.1.1. Noțiune
A. Context și semnificație.
Devoluțiunea succesorală testamentară reprezintă cea de-a doua formă de
devoluțiune succesorală, după devoluțiunea succesorală legală, concepută ca
alternativă sau formă complementară acesteia.
Posibilitatea de derogare de la regimul juridic al devoluțiunii succesorale legale
decurge din caracterul supletiv al majorității normelor legale care circumscriu și
circumstanțiază devoluțiunea succesorală legală. Această posibilitate este însă
limitată de normele legale privind rezerva succesorală și moștenitorii
rezervatari, care au un caracter imperativ.
B. Definiție
Devoluțiunea succesorală testamentară reprezintă modalitatea de transmitere
a patrimoniului lui de cujus în temeiul voinței acestuia, manifestată înainte
de deschiderea succesiunii prin testament ca act de ultimă voință.
În acest caz, moștenitorii sunt desemnați de cel care lasă moștenirea.
1.1.2. Specificul devoluțiunii succesorale testamentare

A. Enunț
Dacă moștenirea legală este regula, moștenirea testamentară este excepția,
sau, altfel spus, dacă regulile privind moștenirea legală reprezintă dreptul
comun în materia succesiunilor, care se aplică atunci când defunctul nu și-a
manifestat voința prin dispoziții pentru cauză de moarte, regulile privind
moștenirea reprezintă situația juridică particulară creată tocmai prin
manifestările de voință mortis cauza ale testatorului.
B. Relația cu moștenirea legală.

Cele două forme de moștenire nu se exclud însă în totalitate, ele putând
coexista în anumite situații.
Astfel, moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară, dacă :
• defunctul a dispus prin testament numai de o parte a moştenirii sale, sau;
• a dispus de întreaga moştenire, dar există moştenitori rezervatari;
În aceste situaţii o parte din moştenire se va transmite după voinţa testatorului,
iar cealaltă după regulile moştenirii legale.
Precizare
Pentru o corectă înțelegere, trebuie precizat că devoluțiunea succesorală
testamentară nu presupune și nu privește numai transferul patrimoniului
succesoral, ci implică și producerea, prin efectul manifestării de voință al
defunctului, a unor alte efecte mortis cauza, care pot privi aspecte diverse, cum ar
fi instituirea unui executor testamentar, recunoașterea unor datorii sau dimpotrivă
iertarea de datorii etc.
Manifestările de ultimă voință ale lui de cujus privind transmiterea patrimoniului succesoral sau
producerea altor efecte mortis cauza se realizează prin intermediul actului juridic complex numit
testament.
1.2. Testamentul. Felurile testamentelor

1.2.1. Aspecte generale privind testamentul
A. Noțiune
Testamentul este, potrivit art. 1034 C.civ., actul unilateral, personal şi revocabil
prin care o persoană, numită testator, dispune, într-una din formele cerute de
lege, pentru timpul când nu va mai fi în viaţă.
Caracterele juridice ale testamentului sunt următoarele:
- este un act juridic unilateral, întrucât încorporează doar voința unei singure
persoane, aceea a testaorului.;
- este un act juridic solemn, trebuind să fie încheiat în formele prevăzute de lege
sub sancțiunea nulității absolute;
- este un act juridic mortis causa, în sensul că intră în circuitul juridic civil și îi
produce efectele numai la momentul morții testatorului;
- este un act juridic esenițalmente personal, neputând fi încheiat prin
reprezentare;
- este un act juridic individual, în sensul că trebuie să exprime voința unei singure
persoane;
- este un act juridic esențialmente revocabil, testatorul putându-și modifica sau
revoca oricând testamentul. Este nulă orice manifestare de voință prin care s-ar
încerca eludarea acestei permisivități și instituirea unui testament irevocabil.
Cuprinsul testamentului
Testamentul nu este un act juridic omogen, ci constituie o simplă formă în care pot fi
îmbrăcate mai multe acte juridice de sine stătătoare, fiecare având regimul său
juridic specific.
Obiectul principal al testamentului îl constituie legatele, adică dispoziţiile de
ultimă voinţă ale testatorului privind transmiterea patrimoniului său la moartea
sa.
Cu toate acestea, Codul civil permite existenţa testamentului, chiar fără instituire de
legatari, ci doar cuprinzând alte dispoziţii de ultimă voinţă ale testatorului.
Altfel spus, testamentul poate cuprinde numai legate sau legate și alte dispozțiii
testamentare ori numai asemenea alte dispozții testamentare, (între care exheredări,
instituirea de executor testamentar, impunerea de sarcini legatarilor sau moștenitorilor
legali, revocarea unui testament anterior ori retractarea revocării anterioare, partajul
de ascendent, recunoașterea unui copil din afara căsătoriei, dispoziții referitoare la
înmormântare etc. ).
1.2.2. Condiţii de fond pentru validitatea testamentului
A. Enunț
Fiecare dispoziţie testamentară, dar și testamentul în ansamblul său
trebuie să îndeplinească condiţiile generale de validitate ale actelor
juridice..
1.2.2.1. Capacitatea
Pentru ca dispoziţia testamentară să fie valabilă, testatorul trebuie să aibă
capacitatea de a dispune prin liberalităţi), iar cel gratificat, să aibă capacitatea
de a primi prin testament.
Condiţia capacităţii de a dispune prin liberalităţi trebuie îndeplinită la data la care
dispunătorul îşi exprimă voinţa.
A. Regula capacității
Regula capacității este regula conform căreia oricine poate dispune prin
testament, mai puțin persoanele lovite de o incapacitate absolută sau
relativă decurgând dintr-o prevedere expresă a legii.
Ca atare, capacitatea este regula, iar incapacitatea, excepţia, iar în acest sens incapacităţile trebuie
să fie expres prevăzute de lege şi sunt de strictă interpretare.
B. Incapacități generale absolute de a dispune

Noțiune
Sunt acele incapacități care constau în imposibilitatea unei persoane de a
dispune prin testament în favoarea oricarui beneficiar.
Regula
Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă
nu poate dispune de bunurile sale prin libertăţi, prin excepţia cazurilor
prevăzute de lege.
Pornind de la cele de mai sus, raportate la regulile generale privind capacitatea
de exercitiu, rezultă că sunt incapabili de a dispune în favoarea oricarui
beneficiar:
-minorul sub 14 ani;
-minorul între 14 și 18 ani, necasatorit și căruia instanţa de tutelă nu i-a
recunoscut capacitatea deplină de exerciţiu;
- persoana majoră pusă sub interdicție.
C. Incapacitatea specială relativă de a dispune

Noțiune
Este acea incapacitate care constă în imposibilitatea unei persoane de a
dispune prin testament în favoarea unui anume beneficiar.
Sub sancţiunea nulităţii relative, nici chiar după dobândirea capacităţii

depline de exerciţiu o persoană nu poate dispune prin liberalităţi în folosul
celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte
ca acesta să fi primit de la instanţa tutelară descărcare pentru gestiunea sa.
Se exceptează situaţia în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este
ascendentul dispunătorului (art. 988 C.civ.)
D. Incapacități speciale de a primi

Noțiune
Incapacitatea specială de a primi este acea incapacitate care constă în
imposibilitatea unei persoane de a primi prin testament de la un anumit
sau de la anumiți beneficiari.
Sunt incapabili de a primi prin testament:

b1) medicii, farmaciştii sau alte persoane, în perioada în care, în mod direct
sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru o boală
considerată mortală, precum și preoţii sau alte persoane care acordau
asistenţă religioasă în timpul bolii considerate mortale, sub condiția ca
dispunătorul să fi murit din cauza respectivei boli.
Sunt exceptate liberalităţile făcute soţului, rudelor în linie dreaptă sau
colateralilor privilegiaţi şi libertăţile făcute altor rude până la al patrulea grad
inclusiv, dacă, la data liberalităţii, dispunătorul nu are soţ şi nici rude în linie
dreaptă sau colaterali privilegiaţi.
Incapacitatea se întemeiază pe o prezumpţie de influenţă pe care o altă persoană
o exercită asupra voinţei liberale a testatorului muribund.
b2) Sunt, de asemenea, lovite de nulitate relativă legatele în favoarea:
• notarului public care a autentificat testamentul;
• interpretului care a participat la procedura de autentificare a
testamentului;
• martorilor, în cazurile prevăzute la art. 1043 alin. (2) (martori la
autentificarea testamentului) şi art. 1047 alin. (3) (martorii în cazul
testamentelor privilegiate);
• agenţilor instrumentatori în cazurile în care aceştia întocmesc un testament
privilegiat;
• persoanelor care au acordat asistenţă juridică la redactarea testamentului
(art. 1005 C.civ.).
E. Sancţiune
Sancţiunea încălcării incapacităţilor legale de a testa, care au ca finalitate
protejarea voinţei incapa¬bilului şi a intereselor familiei lui, este nulitatea
relativă a testamentului.
1.2.2.2. Consimţământul
Pentru valabilitatea testamentului se cere ca voinţa testatorului capabil să fie

manifestată de o persoană cu discernământ și să nu fie alterată de vicii de
consimţământ.
A. Noțiune
Particularizând la cazul testamentului, ca act juridic unilateral, consimţământul
reprezintă manifestarea exterioară a hotărârii de a testa, luată de testator.
B. Sancțiuni
Sancţiunea lipsei discernământului sau a existenței viciilor de
consimţământ ale testatorului este nulitatea relativă a testamentului sau
numai a dispoziţiilor testamentare afectate de vicii.
În schimb lipsa totală a consimţământului este sancționată cu nuliatea
absolută.
Existența discernământului, se apreciază la data întocmirii actului, când
testatorul îşi exprimă voinţa.
1.2.2.3. Obiectul şi cauza dispoziţiilor testamentare
Pentru valabilitatea testamentului se cere ca voinţa testatorului capabil să fie

manifestată de o persoană cu discernământ și să nu fie alterată de vicii de
consimţământ.
Obiectul legatului trebuie să fie în circuitul civil. Acesta poate fi şi un lucru

viitor, care să înceapă să existe chiar după deschiderea succesiunii.
Nu poate însă forma obiect al legatului o succesiune viitoare (alta decât a
testatorului) nedeschisă..
Existenţa unei cauze valabile este prezumată relativ de lege (art. 1239 alin. 2
C.civ.).
Validitatea cauzei se cercetează în raport cu momentul redactării testamentului,
adică în momentul exprimării voinţei testatorului.
1.2.3. Condiţii generale de formă pentru validitatea testamentului

A. Enunțarea condițiilor
Legea stabileşte două condiţii de formă, generale şi comune tuturor
testamentelor, şi anume, forma scrisă şi forma actului separat.
1.2.3.1. Forma scrisă

Forma scrisă este prevăzută de lege ad solemnitatem (pentru validitatea
testamentului) şi nu doar ad probationem (pentru dovedirea lui).
Testamentul verbal (numit și nuncupativ) este lovit de nulitate absolută
Această cerință de formă scrisă este cerută pentru validitatea întregului testament,
adică a testamentului în ansamblul său şi nu numai a legatelor.
Forma scrisă a testamentului este cerută de lege indiferent de felul testamentului şi
de împrejurările în care a fost redactat.
Rezultă deci că intenţia testatorului de a dispune pentru cauză de moarte nu poate fi dovedită
prin alte mijloace de probă (de exemplu, martori), chiar dacă ar exista un început de dovadă scrisă
sau dacă a fost împiedicat să testeze dintr-un eveniment de forţă majoră.
Orice persoană care pretinde un drept ce se întemeiază pe un testament trebuie să dovedească
existenţa şi conţinutul lui în una din formele prevăzute de lege.
Dacă testamentul a dispărut printr-un caz fortuit sau de forţă majoră ori prin fapta unui terţ, fie
după moartea testatorului, fie în timpul vieţii sale, însă fără ca acesta să-i fi cunoscut dispariţia,
valabilitatea formei şi cuprinsul testamentului vor putea fi dovedite prin orice mijloc de probă (art.
1037 C.civ.).
1.2.3.2. Forma actului separat

Art. 1036 C.civ. interzice sub sancţiunea nulităţii absolute testamentul
reciproc, adică ca „două sau mai multe persoane să dispună prin acelaşi
testament, una în favoarea celeilalte sau în favoarea unui terţ“..
Această cerință de formă decurge din faptul că testamentul reciproc contravine caracterului
unilateral, personal şi individual al testamentului
B. Sancțiuni
Nerespectarea condiţiilor de formă privind întocmirea testamentului este
sancţionată cu nulitatea absolută a actului.
Art. 1050 C.civ. prevede principiul conversiunii formei testamentare dispunând

că „Un testament nul din cauza unui viciu de formă produce efecte dacă
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară”.
1.2.4. Felurile testamentelor
A. Noţiuni generale
Codul civil reglementează diferite modalități în care poate fi manifestată
ultima voinţă a testatorului, reprezentând tot atâtea forme (toate scrise) în
care îmbrăcată această manifestare de voinţă.
B. Clasificare
În funcţie de forma scrisă cerută de lege, testamentele sunt în mod tradițional
clasificate în testamente ordinare (obişnuite) şi testamente privilegiate
(excepţionale).
De asemenea, prin legi speciale este permisă întrebuinţarea unor forme speciale
de testament pentru legatele care au ca obiect anumite sume de bani aflate în
depozite bancare sau pentru dispoziţiile testamentare ale cetăţenilor români
aflaţi în străinătate.
Referindu se la testamentele ordinare (obişnuite), art. 1040 Cod civil prevede că:
„Testamentul ordinar poate fi olograf sau autentic“. Codul civil reglementează în
art. 1047 şi testamentele, denumite privilegiate, care se încheie, potrivit alin. 1 al
art. menționat, în anumite ”situaţii speciale”, expres și limitativ menționate
(testamentul militarilor, testamentul făcut în timp de epidemie, testamentul
maritim).
Enumerarea felurilor de testamente este limitativă şi orice altă formă de

manifestare a ultimei voinţe a testatorului este nulă absolut şi nu produce
efectele unui testament.
Între diferitele feluri de testamente nu există ierarhizare, toate acestea având o
valoare juridică egală. Această regulă este cunoscută în doctrină și jurisprudență
ca materializând principiul echivalenţei formelor testamentare..
1.2.4.1. Testamentele ordinare
1.2.4.1.1. Testamentul olograf

A. Noţiune
Testamentul olograf reprezintă acea formă testamentară în care, ad
solemnitatem (pentru chiar validitatea sa), manifestarea unilaterală de voință
a testatorului trebuie încorporată într-un document scris în întregime,
datat şi semnat de mâna acestuia.
Art. 1041 C.civ. prevede că „Sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul olograf
trebuie scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului“.
Testamentul olograf prezintă mai multe avantaje, fiind accesibil oricui ştie să scrie, poate fi făcut
oriunde şi oricând, nu necesită cheltuieli şi mai ales asigură secretul dispoziţiilor de ultimă voinţă
ale testatorului.
În schimb, el are şi inconvenientele înscrisurilor sub semnătură privată, putând fi viciat, falsificat
ori sustras.
A. Condiții
1. Prima condiţie cerută pentru existenţa testamentului olograf este ca el
să fie scris în întregime de mâna testatorului.
2. Testamentul olograf trebuie să fie datat de mâna testatorului, adică
acesta să arate proprio manu ziua, luna şi anul când a făcut
testamentul.
3. Testamentul olograf trebuie să fie semnat direct și personal de testator.
Este interzis ca testamentul să fie dactilografiat sau scris la calculator sau prin intermediul altor
mijloace tehnice moderne (telegrafiat etc.) care nu pot oferi în mod categoric certitudinea că
scrierea este opera testatorului şi că reprezintă prin ea însăşi ultima voinţă a acestuia şi care ar
împiedica sau cel puţin ar îngreuna verificarea autenticităţii înscrisului în caz de litigiu.
Datarea testamentului se face în cifre sau în litere sau chiar prin referire la un eveniment a cărui
dată se poate stabili cu certitudine.
În ceea ce privește semnătura testatorului, aceasta atestă faptul că dispoziţiile testamentului
reprezintă ultima sa voinţă, că emană de la el şi că are un caracter definitiv şi nu de simplu proiect.
Lipsa semnăturii atrage nulitatea testamentului. Testamentul olograf nu poate fi deci făcut prin
mijlocirea unui intermediar sau mandatar, ci trebuie să fie opera exclusivă şi personală a
testatorului.
1.2.4.1.2. Testamentul autentic

A. Noţiune
Testamentul autentic reprezintă acea formă testamentară în care, ad
solemnitatem (pentru chiar validitatea sa), manifestarea unilaterală de voință
a testatorului trebuie autentificată de un notar public, sau de o altă
persoană investită cu autoritatea publică de către stat, potrivit legii.
Art. 1043 alin. 1 C.civ. prevede că „Testamentul este autentic dacă a fost
autentificat de un notar public sau de o altă persoană învestită cu autoritate
publică de către stat, potrivit legii. “.
Testamentul autentic prezintă avantajul că poate fi folosit şi de persoanele care nu ştiu să scrie şi
să citească sau de persoanele care din orice cauză (infirmitate, paralizie etc.) nu pot semna.
În al doilea rând, ca orice act autentic, el face dovada până la înscrierea în fals şi de asemenea este
pus la adăpost de pierdere, sustragere sau distrugere, întrucât un exemplar original se păstrează în
arhiva notarului public şi oricând se poate elibera un duplicat al testamentului.
În sfârşit, faţă de modul în care se întocmeşte, pericolul sugestionării sau captaţiei testatorului este
mult mai mic în comparaţie cu testamentul olograf.
Testamentul autentic prezintă însă şi două dezavantaje în raport cu testamentul olograf, şi anume
el nu poate rămâne secret, iar pe de altă parte, din cauza formalităţilor la care este supus, este mai
greu de întocmit şi mai costisitor, iar lipsa vreuneia dintre formalităţi îl expune pericolului
anulării.
B. Formalități de încheiere
Autentificarea testamentului se face potrivit normelor notariale privind
autentificarea înscrisurilor.
Cu ocazia autentificării, testatorul poate fi asistat de unul sau de doi
martori (art. 1043 alin.2 C.civ.).
În cazul în care testamentul nu a fost autentificat cu respectarea dispoziţiilor legale,

sancţiunea este nulitatea absolută ca testament autentic.
El poate însă valora ca testament olograf, dacă îndeplineşte condiţiile de validitate ale
acestuia, fiind scris, datat şi semnat de mâna testatorului.
Testamentul autentificat cu respectarea dispoziţiilor legii face dovada erga omnes până la
înscrierea în fals în ce priveşte constatările personale, în cadrul atribuţiilor legale ale notarului
public.
1.2.4.2. Testamentele privilegiate
A. Noţiune
Testamentele privilegiate sau excepţionale sunt acele forme testamentare
pe care, din cauza împrejurărilor excepţionale în care sunt făcute, legea le
scuteşte de îndeplinirea formalităţilor obişnuite, permiţând încheierea lor
în forme simplificate de autentificare, derogatorii de la regulile
autentificării înscri¬surilor.
De aceea testamentele privilegiate sunt cunoscute şi sub denumirea de
testamente autentice simplificate..
Testamentul privilegiat este, așadar, o formă facultativă şi alternativă de testament pusă la

dispoziția testatorului care, aflându-se în situaţii excepţionale, nu poate recurge la întocmirea unui
testament olograf.
B. Variantele de testamente privilegiate

Art. 1047 C.civ. dispune că: se poate redacta în mod valabil un testament în
următoarele situaţii speciale:
a) în faţa unui funcţionar competent al autorităţii civile locale, în caz de
epidemii, catastrofe, războaie sau alte asemenea împrejurări excepţionale;
b) în faţa comandantului vasului sau a celui ce-l înlocuieşte, dacă testatorul
se află la bordul unui vas sub pavilionul României, în cursul unei călătorii
maritime sau fluviale. Testamentul întocmit la bordul unei aeronave este
supus aceloraşi condiţii;
c) în faţa comandantului unităţii militare ori a celui care îl înlocuieşte, dacă
testatorul este militar sau, fără a avea această calitate, este salariat sau
prestează servicii în interesul forţelor armate ale României şi nu se poate
adresa unui notar poublic;
d) în faţa directorului, medicului şef al instituţiei sanitare sau a medicului

şef al serviciului ori, în lipsa acestora, în faţa medicului de gardă, cât timp
dispunătorul este internat într-o instituţie sanitară în care notarul public
nu are acces..
C. Forma testamentelor privilegiate

În ceea ce priveşte condiţiile de formă a testamentelor privilegiate, acestea, sub
sancţiunea nulităţii absolute, trebuie întocmite în formă scrisă.
În toate cazurile este obligatoriu ca testamentul privilegiat să se întocmească în prezenţa
a doi martori.
De asemenea, legea cere ca toate testamentele privilegiate, sub sancţiunea nulităţii
absolute, să fie semnate de către testator, de agentul instrumentator și de cei doi
martori.
Totuși, în ceea privește semnarea testamentului privilegiat, legea face unele concesii,
permițând ca semnătura testatorului și unuia dintre martori să lipsească, în ipoteza în care vreunul
dintre aceștia nu pot să semneze, cu condiția de a se face menţiune despre cauza care l-a
împiedicat să semneze.
1.2.4.2. Testamentul sumelor și valorilor depozitate la instituții specializate

A. Noţiune
Această formă testamentară, cunoscută ca așa numita ”clauză
testamentară” din depozitele bancare, reprezintă în fapt o clauză introdusă
într-un contract de depozit bancar, prin care deponentul desemnează
beneficiarul sumei depozitate, pentru ipoteza decesului acestuia pe durata
existenței depozitului.
Ca natură juridică, această clauză testamentară reprezintă o formă simplificată
de testament olograf incluzând un legat cu titlu particular ce are ca obiect
o sumă de bani..
În ceea ce privește forma concretă de încheiere a acestei forme de testament, art. 1049 alin.1
Cod civil face trimitere la legile speciale aplicabile instituțiilor bancare, însă cum legea cadru în
materie, O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, nu prevede
nimic în acest sens, condițiile de formă ale clauzei testamentare sunt lăsate la latitudinea statutelor
de funcționare ale fiecărei bănci în parte..
1049 alin.1 Cod civil prevede că „Dispozițiile testamentare privind sumele de bani,
valorile sau titlurile de valoare depuse la instituții specializate sunt valabile cu
respectarea condițiilor de formă prevăzute de legile speciale aplicabile acestor
instituții“.

LEGATUL. INEFICACITATEA LEGATELOR
1.1. Legatul. Aspecte generale.
1.2. Ineficacitatea legatelor.
1. Legatul.
1.1. Aspecte generale privind legatul
1.1.1. Noţiune
A. Definiție
Legatul este dispoziția testamentară prin care testatorul dispune cu privire
la transmisiunea mortis causa a patrimoniului său, desemnând una sau mai
multe persoane care, la decesul său, urmează să dobândească cu titlu
gratuit întregul său patrimoniu sau o fracțiune din aceasta ori anumite
bunuri determinate.
1.1.2. Beneficiarul legatului
Persoana care decesul testatorului urmează să dobândească drepturile

succesorale determinate de către acesta poartă denumirea specifică de legatar.
Legatarul trebuie să fie o persoană determinată/determinabilă în momentul
deschiderii succesiunii. Poate fi legatar și o persoană nenscută, dar concepută la
data deschiderii moștenirii. Desemnarea legatarului trebuie făcută personal de către
testator.
Desemnarea legatarului trebuie făcută prin testament, fiind obligatorie identificarea acestuia în
chiar cuprinsul testamentului. Este nul legatul prin care testatorul lasă determinarea legatarului pe
seama unui terț.
1.1.3. Obiectul legatului
Obiectul legatului, adică beneficiul pe care urmează să îl dobândească legatarul

la momentul descchiderii succesiunii, poate consta într-un patrimoniu, o
fracțiune dintr-un patrimoniu, un bun individual determinat sau o cantitate de
bunuri de gen, inclusive o sumă de bani..
Testatorul trebuie să determine lucrul legat, testamentul fiind nul dacă nu se arată în el lucrul legat
sau nu cuprinde elemente suficiente pentru determinarea lui.
Arătarea greşită a lucrului legat sau a denumirii lui nu afectează validitatea legatului, dacă lucrul
legat poate fi determinat independent de această greşeală.
1.2. Clasificarea legatelor
1.2.1. Criteriile de clasificare
Legatele pot fi clasificate în funcție de două criterii, obiectul dispoziției

testamentare și legătura cu modalitățile..
1.2.2. Clasificarea legatelor după obiectul lor
În funcţie de obiectul lor, legatele pot fi: legate universale, legate cu titlu
universal şi legate cu titlu particular (art. 1054 alin. (1) C.civ.)..
1.2.2.1. Legatul universal

A. Noțiune
Legatul universal este dispoziţia testamentară care conferă uneia sau mai
multor persoane vocaţie la întreaga moştenire (art. 1055 C.civ.).
Ceea ce determină caracterul universal al dispoziţiei testamentare este nu întinderea efectivă a

drepturilor ce se transmit în fapt (emolumentul succesoral cules), ci întinderea chemării (vocaţiei)
succesorale a legatarului, adică puterea de absorbţie a dreptului său în eventualitatea când
drepturile moştenitorilor legali sau ale altor legatari ar rămâne caduce.
Legatarul universal are vocaţie la întreaga moştenire, la fel ca moştenitorul legal cu vocaţie
utilă.
Emolumentul moştenirii, adică ceea ce va culege efectiv legatarul universal, se va determina la
deschiderea succesiunii, adică la decesul testatorului.
Potrivit art. 1055 C.civ., pot exista unul sau mai mulţi legatari universali. Dacă fiind
instituiţi mai mulţi legatari universali ei pot şi vor să vină la moştenirea testatorului, emolumentul
acesteia se va împărţi în mod egal între ei.
Oricare dintre ei are însă vocaţie la întreaga moştenire şi dacă celălalt sau ceilalţi legatari
universali nu pot sau nu vor să vină la succesiune, cel care poate şi vrea să vină la succesiune va
culege tot emolumentul moştenirii, dacă vine în concurs cu moştenitorii legali rezervatari sau
legatari cu titlu particular, sau toată moştenirea, dacă vine singur la moştenire.
Legatul universal poate fi desemnat şi prin expresii echivalente, cum ar fi: legatul
tuturor mobilelor şi imobilelor, legatul cotităţii disponibile a moştenirii (rezerva
depinzând dacă moştenitorii legali rezervatari pot şi vor să vină la moştenire);
legatul nudei proprietăţi; legatul rămăşiţei (prisosului), legatul a ceea ce rămâne
după executarea legatelor (cu titlu universal şi cu titlu particular) cuprinse în
testament.
În toate situaţiile de mai sus, dacă ceilalţi moştenitori legali sau testamentari
nu pot sau nu vor să vină la moştenire, vocaţia la tot a legatarului universal
face ca el să culeagă ceea ce ceilalţi nu pot sau nu vor să culeagă.
1.2.2.2. Legatul cu titlu universal

A. Noțiune
Legatul cu titlu universal este dispoziţia testamentară care conferă uneia
sau mai multor persoane vocaţie la o fracţiune a moştenirii.
Prin fracţiune a moştenirii se înţelege:

a) fie proprietatea unei cote-părţi din aceasta,
b) fie un dezmembrământ al proprietăţii asupra totalităţii sau a unei cote-părţi
din moştenire,
c) fie proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalităţii ori asupra unei cote-
părţi din universalitatea bunurilor determinate după natura sau provenienţa lor
(art. 1056 C.civ.)..
Caracteristica legatului cu titlu universal este vocaţia la o fracţiune din universalitate

(moştenire) cu activul şi pasivul ei, şi nu emolumentul moştenirii din momentul deschiderii
acesteia.
Legatarul cu titlu universal este obligat la sarcinile şi datoriile succesiunii testatorului,
personal, în proporţie cu vocaţia sa succesorală şi ipotecar pentru tot, dacă a primit un imobil al
defunctului, grevat de ipotecă, rămânându-i, în acest din urmă caz, recurs contra celorlalţi
comoştenitori sau colegatari.
1.2.2.3. Legatul cu titlu particular
A. Noțiune
Legatul cu titlu particular este legatul care conferă legata¬rului vocaţie
asupra unor bunuri succesorale singulare, determinate sau determinabile
prin testament indiferent de numărul şi valoarea lor.
Potrivit art. 1057 C.civ.-”Orice legat care nu este universal sau cu titlu
universal este un legat cu titlu particular”.
În comparaţie cu legatul universal sau legatul cu titlu universal, legatul cu titlu

particular conferă un drept asupra unor bunuri singulare şi nu asupra unei
universalităţi, respectiv asupra unei fracţiuni din universalitate.
Ceea ce determină caracterul legatului particular nu este cantitatea de
bunuri pe care o conţine legatul, ci natura dreptului pe care îl conferă
legatarului.
În principiu, toate bunurile mobile sau imobile, prezente sau viitoare, precum şi toate
drepturile reale sau personale, care se află în comerţ, pot forma obiectele unui legat cu titlu
particular. Se poate lega un lucru întreg sau numai o parte din el ori partea indiviză din dreptul
asupra unui lucru.
Legatarul cu titlu particular al unui bun individual determinat dobândeşte proprietatea acestuia
de la data deschiderii moştenirii.
Legatarul cu titlu particular al unor bunuri de gen, este titularul unei creanţe asupra moştenirii.
Dacă testatorul nu a prevăzut altfel, cel însărcinat cu executarea acestui legat este obligat a preda
bunuri de calitate medie (art. 1059 C.civ.).
Legatarul cu titlu particular nu este obligat să suporte datoriile şi sarcinile

moştenirii (art. 1114 alin. (3) C.civ.).
Prin excepţie, el răspunde pentru pasivul moştenirii, însă numai cu bunul sau
bunurile ce formează obiectul legatului, dacă:
a) testatorul a dispus în mod expres în acest sens;
b) dreptul lăsat prin legat are ca obiect o universalitate, cum ar fi o moştenire
culeasă de către testator şi nelichidată încă;
c) celelalte bunuri ale moştenirii sunt insuficiente pentru plata datoriilor şi
sarcinilor moştenirii (nemo liberalis, nisi liberatus)..
1.2.2. Clasificarea legatelor după după legătura lor cu modalitățile
În conformitate cu prevederile art. 1054 alin.2, Cod civil, din perspectiva acestui
criteriu, legatele pot fi legate pure şi simple sau legate afectate de modalităţi,
respectiv cu termen, sub condiţie sau cu sarcină.
1.2.2.1. Legatul pur şi simplu

A. Noțiune
Legatul pur şi simplu este cel în cazul căruia manifestarea de voință a
testatorului nu este afectată de nicio modalitate, urmând a-și prodece
efectele pur şi simplu.
În această situaţie, drepturile legatarului, sub rezerva acceptării legatului, se nasc chiar din ziua
deschiderii succesiunii, la fel ca şi drepturile moştenitorilor legali. Astfel fiind, din momentul
deschiderii succesiunii, legatarul poate instraina dreptul dobandit. De asemenea, in cazul mortii
legatarului dupa data deschiderii succesiunii, drepturile lui se transmit asupra propriilor
mostenitori.
1.2.2.2. Legatul cu termen
B. Noțiune
Legatul cu termen este legatul în cazul căruia posibilitatea de executare
depinde de implinirea unui anumit termen (suspensiv sau extinctiv) fixat
de catre testator.
Legatul cu termen suspensiv. Cum termenul suspensiv amână executarea legatului până la
momentul împlinirii sale, în cazul acestui tip de legat drepturile legatarului se nasc şi pot fi
înstrăinate (fie prin acte între vii, fie mortis causa) de la data deschiderii succesiunii, numai că
executarea (predarea) legatului poate fi cerută doar la data împlinirii termenului.
Legatul cu termen extinctiv. Legatul cu termen extinctiv ii permite legatarului să intre în posesia
bunului legat din momentul deschiderii succesiunii(ca și cum ar fi un legat pur șisimplu), însă, la
împlinirea termenului, drepturile sale se sting pentru viitor.
1.2.2.3. Legatul sub condiţie

C. Noțiune
Legatul sub condiţie este acela da carui valabilitate (în sensul nașterii sau
stingerii sale) depinde de indeplinirea unei conditii, ca eveniment viitor şi
nesigur ca realizare de care depinde naşterea sau stingerea dreptului
transmis(condiţie suspensivă sau rezolutorie).
Legatul sub condiţie suspensivă. Condiţia suspensivă suspendă, până la realizarea ei, dobândirea
dreptului real sau de creanţă transmis prin legat, însă, odată îndeplinită, dreptul legatarului se naşte
cu efect retroactiv, de la data deschiderii succesiunii (de exemplu, „Las imobilul fiului meu in
deplina proprietate atunci cand acesta va obtine diploma de licenta”).
Legatul sub condiţie rezolutorie, Condiţia rezolutorie nu afectează naşterea şi transmiterea
drepturilor care formează obiectul legatului. Acestea sunt dobândite şi pot fi exercitate de către
legatar de la data deschiderii succesiunii, însă, în cazul în care condiţia se realizeaza, ele se
desfiinţează cu efect retroactiv.
1.2.2.4. Legatul cu sarcină(sub modo)

Legatul cu sarcină este acela a carui valabilitate este pusă în corelație cu îndeplinirea de catre
legatar a unei obligatii (de a da, a face sau a nu face ceva) impusa de testator, obligație pe care
legatarul, odată ce acceptă legatul, este ţinut să o execute .
Sarcina poate fi prevăzută în favoarea unui tert, a testatorului sau a gratificatului însuși.
2. Ineficacitatea legatelor
2.1. Cauzele de ineficacitate a legatelor
A. Noțiune
Cauzele de ineficacitate a legatelor reprezintă acele situații în care legatele
nu îşi vor produce efectele, fiind lipsite de eficacitate juridică pentru cauze
anterioare, concomitente sau posterioare întocmirii lor.
Cauzele de ineficacitate a legatelor pot fi grupate în patru categorii: nulitatea,
revocarea, caducitatea şi reducţiunea legatelor..
Revocarea şi caducitatea se deosebesc de nulitate şi de reducţiune prin aceea că motivele de

revocare şi respectiv de caducitate sunt întotdeauna posterioare întocmirii testamentului, pe când
cauzele de nulitate sau de reducţiune sunt anterioare sau concomitente cu întocmirea legatului.
La rândul lor, revocarea şi caducitatea se deosebesc între ele pentru că revocarea îşi are
originea în voinţa testatorului, pe când caducitatea îşi are originea în cauze străine de voinţa
testatorului.
2.2. Analiza cauzelor de ineficacitate a legatelor
2.2.1. Nulitatea legatelor

A. Noțiune
Nulitatea absolută sau relativă a legatului este sancţiunea care intervine ca
o consecinţă a încălcării dispoziţiilor legale prin care se stabilesc condiţiile de
fond şi de formă ale legatului, lipsind dispoziţia testamentară de efectele
pentru care a fost făcută de testator.
Cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente întocmirii legatului şi împiedică constituirea
valabilă a legatului.
Ele pot fi cauze de nulitate comune tuturor actelor juridice (viciile de consimţământ, cauza sau
obiectul ilicite sau imorale, lipsa capacităţii de a dispune a testatorului) sau cauze de nulitate
specifice legatelor (nerespectarea interdicţiei legatului reciproc, testarea bunului altuia cu
credinţa că este al testatorului, prevederea în legat a unei substituţii fideicomisare când acesta nu
este permisă de lege etc.).
B. Efecte
Constatarea nulităţii absolute sau pronunţarea nulităţii relative a legatului
produce desfiinţarea retroactivă a legatului.
Totuşi după moartea testatorului nulitatea legatului poate fi acoperită prin
confirmarea legatului făcută în cunoştinţa cauzei de nulitate de către
moştenitorii universali ori cu titlu universal al dispunătorului.
Potrivit art. 1010 C.civ. „Confirmarea unei libertăţi de către moştenitori

universali ori cu titlu universal al dispunătorului atrage renunţarea la dreptul de
a opune viciile de formă sau orice motive de nulitate, fără ca prin această
renunţare să se prejudicieze drepturile terţilor“.
În caz de pluralitate de moştenitori, confirmarea produce efecte numai faţă de cei care au
consimţit.
Termenul de prescripţie a acţiunii în anulare sau a acţiunii în constatarea nulităţii absolute se va
calcula nu de la întocmirea testamentului (care cuprinde legatul), ci de la data deschiderii
succesiunii.
2.2.2. Revocarea legatelor
A. Noțiune
Revocarea este o cauză de ineficacitate a legatului, născut valabil, pentru
motive apărute ulterior întocmirii lui..
Revocarea poate fi totală, când priveşte testamentul în întregime, sau parţială, când
priveşte numai legatul sau doar unul din legatele cuprinse de testament.
Recunoaşterea copilului din afara căsătoriei, făcută prin testament, este irevocabilă.
Revocarea legatelor poate fi voluntară, când este manifestarea voinţei unilaterale a
testatorului, sau judecătorească, când este pronunţată de instanţă ca o sancţiune
pentru fapte culpabile ale legatarului faţă de testator sau faţă de memoria acestuia..
2.2.2.1. Revocarea voluntară a legatelor

Spre deosebire de donaţii, care sunt în principiu irevocabile şi nu pot fi revocate decât în mod
excepţional pentru anumite cauze, testamentul şi dispoziţiile testamentare pe care le cuprinde sunt
esenţialmente revocabile.
Revocarea voluntară poate fi expresă (expresis verbis) sau tacită (factis).
2.2.2.1.1. Revocarea voluntară expresă

Revocarea voluntară expresă poate privi întregul testament (totală) sau numai unele din dispo-
ziţiile sale (parţială).
Revocarea voluntară expresă este prevăzută de art.1051 alin.(1) C.civ. care dispune
că: „Un testament nu poate fi revocat expres, în tot sau în parte, decât printr-un
act autentic notarial sau printr-un testament ulterior”..
Revocarea voluntară expresă a testamentului este deci un act solemn, ca şi

testamentul care se revocă.
Revocarea expresă a testamentului poate fi făcută printr un testament revocator sau
printr un alt act redactat în formă autentică notarială (așadar nu doar un act legalizat
şi nu orice act redactat în formă autentică, ci doar cele autentificate de notar ).
În ceea ce privește revocarea expresă a legatelor printr un testament, este necesar ca
testamentul revocator să fie întocmit în mod valid, în oricare dintre formele
recunoscute de lege.
În această materie se manifestă și își produce efectele principiul echivalenței
formelor testamentare, în sensul că nu se cere ca el să respecte simetria formelor şi
să fie făcut în aceeaşi formă testamentară ca şi cel revocat.
Testamentul care revocă un testament anterior poate fi întocmit într-o formă

diferită de aceea a testamentului revocat (art. 1051 alin. (2) C.civ.).
Revocarea expresă a testamentului făcută printr-un act autentic notarial sau printr-un testament
autentic se va înscrie de îndată de către notar, în registrul naţional notarial, ţinut în format
electronic potrivit legii. Revocarea expresă nu trebuie însă făcută în termeni solemni.
Revocarea expresă a legatelor poate fi cuprinsă şi într-un înscris autentic, altul decât
testamentul redactat special în acest scop sau poate fi conţinută într-un alt act autentic (exemplu,
donaţie).Este necesar ca revocarea să fie valabilă şi neîndoielnică.
2.2.2.1.2. Revocarea voluntară tacită

A. Noțiune
Revocarea voluntară tacită este cea care rezultă dintr o voinţă pe care
testatorul nu a exprimat o expres, dar pe care a exprimat o neîndoielnic,
făcând noi acte juridice incompatibile cu cele precedente sau acte materiale
din care reiese această voinţă.
Codul civil consideră că revocarea tacită are loc în următoarele cazuri:

a) Incompatibilitatea sau contrarietatea noului testament cu cel anterior;
b) Înstrăinarea de către testator a lucrului legat;
c) distrugerea voluntară de către testator al bunului ce constituie obiectul
legatului cu titlu particular;
d) distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului olograf, cunoscută de
testator..
a) Incompatibilitatea sau contrarietatea noului testament cu cel anterior, reprezintă

situația în care testamentul nou (ulterior) revocă în mod tacit un testament anterior întrucât
cuprinde dispoziţii necompatibile sau contrare cu dispoziţiile testamentului anterior.
Art. 1052 alin. (3) C.civ. dispune că: „Testamentul ulterior nu-l revocă pe cel
anterior decât în măsura în care conţine dispoziţii contrare sau incompatibile cu
acesta. Efectele revocării nu sunt înlăturate în caz de caducitate sau revocare a
testamentului ulterior”.
Incompatibilitatea presupune o imposibilitate materială sau juridică obiectivă şi absolută de a

executa concomitent, cumulativ, legatele din două sau mai multe testamente succesive.
Contrarietatea între legatele din două testamente succesive presupune o imposibilitate de
executare concomitentă, cumulativă a celor două legate, determinată însă subiectiv de voinţa
prezumată a testatorului.
b) Înstrăinarea de către testator a lucrului legat
Art. 1068 alin. (2) C.civ. stabileşte că „Orice înstrăinare a bunului ce constituie
obiectul legat cu titlu particular, consimţită de către testator, chiar dacă este
afectată de modalităţi, revocă implicit legatul pentru tot ceea ce s-a înstrăinat“.
Pentru a produce revocarea, înstrăinarea trebuie să fie voluntară (consimţită de

testator), reală şi efectivă.
c) distrugerea voluntară de către testator al bunului ce constituie obiectul legatului cu
titlu particular (art. 1068 alin. (4) C.civ.).
d) distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului olograf, cunoscută de testator, atrage
de asemenea revocarea, cu condiţia ca acesta să fi fost în măsură să-l refacă (art. 1052 alin.
(2) C.civ.).
Testatorul poate revoca testamentul olograf şi prin distrugerea, ruperea sau ştergerea lui.
Ştergerea unei dispoziţii a testamentului olograf de către testator implică revocarea acelei
dispoziţii. Modificările realizate prin ştergere se semnează de către testator.
Distrugerea exemplarului din testamentul autentic aflat la testator nu semnifică revocarea lui
tacită pentru că un alt exemplar original se păstrează în arhiva biroului notarului public care l-a
întocmit.
Este necesar ca distrugerea testamentului să fie efectivă, iar testatorul să fi avut capacitatea de
a reveni asupra dispoziţiilor testamentare (cu alte cuvinte, să nu fi pierdut capacitatea de exerciţiu)
şi voinţa lui să fie neviciată.
Dispoziţia revocatorie poate fi retractată în mod expres prin act autentic sau prin testament
(art. 1053 alin. (1) C.civ.).
Retractarea unei dispoziţii revocatorii înlătură efectele revocării, cu excepţia cazului în care
testatorul şi-a manifestat voinţa în sens contrar sau dacă această intenţie a testatorului rezultă din
împrejurările concrete.
2.2.2.2. Revocarea judecătorească

A. Noțiune
Revocarea judecătorească intervine atunci când legatarul săvârşeşte în
mod culpabil o faptă prevăzută de lege drept cauză de revocare
judecătorească a legatului.
Revocarea judecătorească constituie o sancţiune pentru legatarul culpabil
faţă de defunct sau faţă de memoria acestuia.
Revocarea judecătorească intervine numai după moartea testatorului şi poate fi pronunţată

numai la cererea moştenitorilor sau a altor legatari interesaţi.
Cazurile de revocare judecătorească a legatelor având caracter de

sancţiune sunt limitativ prevăzute de lege.
Ele sunt în principiu cauzele de revocare a donaţiilor, şi anume:
neîndeplinirea sarcinilor şi ingratitudinea legatarului.
În materia legatelor există o cauză specifică de revocare judecătorească pentru
ingratitudine: injuria gravă adusă de legatar memoriei testatorului..
1) Revocarea judecătorească a legatelor pentru neîndeplinirea sarcinilor impuse de

testator.
Revocarea judecătorească a legatului poate fi cerută în caz de neîndeplinire culpabilă a sarcinii
instituite de testator.
Neîndeplinirea fortuită a sarcinii poate atrage revocarea numai dacă, potrivit voinţei
testatorului, eficacitatea legatului este condiţionată de executarea sarcinii (art. 1069 alin. (1)
C.civ.).Sarcina constituie în intenţia testatorului o condiţie rezolutorie expresă la care supune
legatul.
Testatorul poate însă înlătura expres din testament, în mod valabil, posibilitatea acţiunii în
revocare pentru neîndeplinirea sarcinii, lăsând la îndemâna persoanelor interesate numai calea
acţiunii în executare.
2) Revocarea judecătorească a legatelor pentru ingratitudine poate fi cerută şi
pronunţată dacă:
a) legatarul a atentat la viaţa testatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind că
alţii intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat;
b) dacă legatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de
testator ori de injurii grave la adresa memoriei testatorului (art. 1069 alin. (2) C.civ.).
Precizăm că numai injuria gravă a memoriei testatorului este un caz de ingratitudine

propriu-zis a legatarului, întrucât intervine după moartea testatorului.
Revocarea pentru ingratitudine poate fi cerută pe calea unei acţiuni în justiţie de către
persoanele interesate care ar profita de efectele revocării.
În principiu, revocării legatelor pentru ingratitudine i se aplică mutatis mutandis regulile
revocării donaţiilor pentru ingratitudine.
2.2.3. Caducitatea legatelor
A. Noțiune
Caducitatea legatelor este o cauză de ineficacitate, care constă în
imposibilitatea de executare a legatului, născut valabil şi nerevocat, din
cauze ulterioare întocmirii testamentului sau din cauza renunţării
legata¬rului la legat după deschiderea succesiunii.
Codul civil prevede şase cazuri de caducitate a legatului:

a) predecesul legatarului;
b) La fel este caducă orice dispoziţie testamentară făcută sub condiţie
suspensivă când legatarul a murit înaintea îndeplinirii condiţiei, dacă aceasta
avea caracter pur personal;
c) incapacitatea legatarului de a primi legatul la data deschiderii succesiunii;
d) renunţarea legatarului la moştenire;
e) nedemnitatea legatarului;
f) când bunul ce formează obiectul legatului cu titlu particular a pierit în
totalitate din motive care nu ţin de voinţa testatorului, în timpul vieţii
testatorului sau înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul..
Caducitatea desfiinţează legatul cu efect retroactiv.Împrejurările care conduc la caducitatea

legatelor sunt străine de voinţa testatorului sau de culpa legatarului.
În cazul pieirii obiectului legatului, aceasta trebuie să fie totală. Pieirea parţială a
obiectului legatului nu conduce la caducitatea acestuia, ci doar la micşorarea emolumentului,
legatarul având dreptul şi la despăgubiri sau la indemnizaţia de asigurare.
Dacă bunul era pierit în momentul întocmirii testamentului, legatul este nul, şi nu caduc,
pentru că obiectul său nu există.
Dacă bunul legat piere după decesul testatorului, legatul nu este caduc, ci este valabil, dar
legatarul care dobândeşte bunul în proprietate din momentul deschiderii succesiunii suportă riscul
pieirii, dacă pieirea a fost fortuită (res perit domino) sau dacă este rezultatul unei fapte culpabile a
unui terţ, are dreptul la despăgubiri de la acesta.
2.2.3. . Dreptul de acrescământ
Ineficacitatea legatului din cauza nulităţii, revocării, caducităţii sau desfiinţării

pentru nerealizarea condiţiei suspensive ori pentru îndeplinirea condiţiei rezolutorii
profită moştenitorilor ale căror drepturi succesorale ar fi fost micşorate sau,
după caz, înlăturate prin existenţa legatului sau care aveau obligaţia să
execute legatul, aceste persoane fiind: moştenitorii legali, legatarii universali
sau, cu titlu universal, şi legatarii cu titlu particular, însărcinaţi să execute
legatul ineficace.
De la regula de mai sus există două excepţii prevăzute de lege, când, datorită
voinţei testatorului, ineficacitatea legatului va profita altor persoane:
a) substituţia vulgară, când ineficacitatea legatului va profita persoanei stabilite
în subsidiar de către testator pentru cazul în care primul legatar nu ar putea sau nu
ar voi să beneficieze de legat.În cazul substituţiilor vulgare, suntem practic în
prezenţa a două legate alternative, cel de al doilea producând efecte numai sub
condiţia suspensivă a ineficacităţii primului legat.
b) în cazul legatului conjunctiv, când dreptul de acrescământ operează în
favoarea colegatarului conjunct. Legatul cu titlu particular este prezumat a fi
conjunctiv atunci când testatorul a lăsat, prin acelaşi testament, un bun determinat
individual sau generic, mai multor legatari cu titlu particular, fără a preciza partea
fiecăruia.
Art. 1065 alin. (1) şi (2) C.civ.:” În cazul legatului conjunctiv, dacă unul dintre
legatari nu vrea sau nu poate să primească legatul, partea lui va profita celorlalţi
legatari ”.
LIMITELE DREPTULUI DE A DISPUNE PRIN ACTE JURIDICE MORTIS CAUSA

1.Interzicerea actelor juridice asupra unei moşteniri
nedeschise
2. Interzicerea unor clauze testamentare
3. Rezerva succesorală
4. Reducţiunea liberalităţilor excesive
5. Raportul donațiilor
1. Interzicerea actelor juridice asupra unei moşteniri nedeschise
1.1. Aspecte de natură terminologică

A. Noţiunea de moştenire nedeschisă
Noţiunea de moştenire nedeschisă are în dreptul succesoral o semnificație
precisă, respectiv aceea a unui patrimoniu al unei persoane în viață,
patrimoniu privit însă din perspectiva unei viitoare deschideri a succesiunii
titularului său, adică a decesului acestuia.
B. Noţiunea de act juridic asupra unei moşteniri nedeschise
Actul juridic asupra unei moşteniri nedeschise, interzis de lege, este orice
contract sau act unilateral prin care una din părţi dobândeşte drepturi
eventuale la acea moştenire sau renunţă la ele.
1.2. Interdicția și rațiunea ei

Interdicția încheierii actelor juridice asupra unei moşteniri nedeschise
semnifică nerecunoașerea validității și a efectelor unor asemnea acte, chiar
dacă asemenea manifestări de voință ar fi formal materializate.
Actele juridice asupra unei moşteniri nedeschise (viitoare) sunt interzise indiferent dacă
privesc moştenirea unei terţe persoane sau a unuia dintre contractanţi, şi indiferent dacă sunt
făcute cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
Art. 956 alin. (2) C.civ. interzice expres actele juridice asupra unei moşteniri
nedeschise: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolută
actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise,
precum actele prin care se acceptă moştenirea sau se renunţă la aceasta, înainte de
deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor
drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moştenirii“.
Raţiunea interdicţiei este de a se împidica naşterea dorinţei şi ideii morţii celui care ar lăsa
moştenirea la dobânditor printr-un astfel de pact.
1.3. Sancţiunea actelor juridice asupra unei moşteniri nedeschise
Actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri

nedeschise (viitoare) sunt sancţionate cu nulitatea absolută, întrucât
potențialitatea trezirii dorinţei morţii celui despre a cărui moştenire
nedeschisă este vorba este o problemă de interes public care depășește sfera
intereselor private ale părților.
Nu este posibilă validarea actului prin confirmare după deschiderea moştenirii.
Dacă părţile doresc să menţină actul, ele trebuie să-l refacă după deschiderea moştenirii, cu
respectarea exigenţelor legale. În acest caz vom fi în prezenţa unui act asupra unei succesiuni
deschise, şi nu a unei confirmări a unui act asupra unei succesiuni viitoare.
2. Interzicerea unor clauze testamentare

2.1. Situația substituţiilor fideicomisare
A. Noţiunea de substituţie fideicomisară

Substituţia fideicomisară este dispoziţia cuprinsă într un testament sau într
o donaţie prin care dispunătorul (legatar sau donatar) obligă pe
beneficiarul liberalităţii, numit instituit sau grevat, să conserve bunurile
pri¬mite şi să le transmită la moartea sa unei alte persoane (substituit sau
fideicomisar), desemnate de dispunător..
Scopul substituţiei fideicomisare este să reglementeze dinainte devoluţiunea succesorală a

aceluiaşi bun în viitor.
Substituţia fideicomisară presupune inalienabilitatea absolută și pe toată durata vieții
instituitului sau instituiților a bunului care face obiectul substituţiei fideicomisare, această
inalienabilitate fiind de esenţa ei.
Substituţia fideicomisară presupune existenţa a trei subiecţi: dispunătorul

(testator sau donator), un prim beneficiar (grevatul sau instituitul) şi un al
doilea beneficiar (substituitul sau fidei¬comisarul). Substituitul poate fi o
persoană fizică sau o persoană juridică.
Substituţia fideicomisară poate fi simplă (unică) când este formată din cel puţin
două liberalităţi cu acelaşi obiect, graduală, când este formată din mai multe
liberalităţi cu acelaşi obiect, sau veşnică, când se stipulează să opereze în folosul
descendenţilor la infinit.
Așa fiind, prin inalienabilitatea care o presupune, substituţia fideicomisară semnifică în fapt o
scoatere a bunului din circuitul civil și ca atare contravine principiului liberei circulaţii a bunurilor.
B. Sancţiunea substituţiei fideicomisare

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale rezultă instituirea unei
reguli a interzicerii substituţiei fideicomisare și a unei excepții pentru o specie
particulară de substituţie fideicomisare, cea simplă.
Art. 993 C.civ.: „Dispoziţia prin care o persoană, numită instituit, este obligată să
conserve bunul care constituie obiectul liberalităţii şi să-l transmită unui terţ,
numit substituit, desemnat de dispunător, nu produce efecte decât în cazul în care
este permisă de lege” .
Art. 994 C.civ.: „O liberalitate poate fi grevată de o sarcină care constă în
obligaţia instituitului, donator sau legatar, de a conserva bunurile care constituie
obiectul liberalităţii şi de a le transmite, la decesul său, substituitului desemnat de
dispunător”.
Dispoziţia art. 994 C.civ., consacră în opinia noastră posibilitatea juridică a existenţei
substituţie fideicomisare simple.
Întrucât art. 996 alin. 3 C.civ., prevede că „substituitul nu poate fi supus obligaţiei de
conservare şi de transmitere a bunurilor” rezultă că legiuitorul interzice substituţia
fideicomisară graduală şi pe cea veşnică.
Rezultă, deasemenea că în cazul în care nu este permisă de lege, substituţia fideicomisară
este nulă absolut.
Ineficacitatea substituţiei fideicomisare nu poate fi acoperită prin confirmarea sau executarea
voluntară a legatului de către substituit.
2.2. Clauze testamentare permise

A. Enunț și enumerare
Există clauze testamentare care deși se aseamănă mai mult sau mai puțin unei
substituții fideicomisare, nu au o asemenea semnificație și ca atare nu sunt
interzise şi nu sunt lovite de ineficacitate:
• fideicomisul fără obligaţie;
• legatul rămăşiţei;
• dublul legat condiţional;
• substituţia vulgară;
• dublă liberalitate în uzufruct şi nudă proprietate.
2.2.1. Analiza clauzelor testamentare premise.

a) Fideicomisul fără obligaţie, reprezintă clauza testamentară prin care dispunătorul adresează
gratificatului instituit doar o rugăminte, o dorinţă (şi nu o obligaţie) de a conserva bunurile şi în
măsura în care vor exista în patrimoniul succesoral al acestuia să fie transmise unei alte
persoane desemnate de dispunător.
b) Legatul rămăşiţei, reprezintă clauza testamentară prin care dispunătorul poate stipula ca
substituitul să fie gratificat cu ceea ce rămâne, la data decesului instituitului, din donaţiile sau
legatele făcute în favoarea acestuia din urmă (art. 1001 C.civ.).
c) Dublul legat condiţional reprezintă clauza testamentară prin care testatorul dispune de
acelaşi lucru prin două legate care atârnă de acelaşi eveniment viitor şi nesigur, care joacă
rolul de condiţie rezolutorie în primul legat şi de condiţie suspensivă în cel de al doilea
Dublul legatat condiţional este valabil dacă evenimentul viitor şi incert nu vizează moartea
primului gratificat, pentru că prin el nu se dispune pentru cazul morţii primului gratificat.
Dublul legat condiţional este valabil şi nu constituie o substituţie fideicomisară, deoarece condiţia
operând retroactiv, numai o singură liberalitate va fi în fiinţă la îndeplinirea
evenimentului-condiţie.
Pe de altă parte, condiţia nu obligă pe primul legatar să conserve bunurile primite spre a le
transmite celui de-al doilea gratificat.
d) Substituţia vulgară sau obişnuită este dispoziţia prin care dispunătorul desemnează pe
lângă primul gratificat (donator, moştenitor instituit sau legatar) şi un al doilea care să
beneficieze de liberalitate în cazul în care primul nu ar putea sau nu ar voi să o primească.
Substituţia vulgară este permisă pentru că ea nu prezintă inconvenientele substituţiei
fideicomisare, cuprinde o singură transmitere de bunuri care are loc la moartea dispunătorului şi
nu scoate bunurile din comerţ, fiind o simplă măsură de prevedere luată de dispunător pentru
ipoteza ineficacităţii primului legat.
e) Dubla liberalitate în uzufruct şi nudă proprietate, prin care uzufructul unui bun (iar în cazul
testamentului chiar al unui patrimoniu sau al unei fracţiuni a unui patrimoniu) este dat unei
persoane, iar nuda proprietate alteia (art. 704 C.civ.)
3. Rezerva succesorală
3.1. Rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă. Noţiuni
A. Noţiunea de rezerva succesorală
Rezerva succesorală este acea parte a moştenirii, care, prin voinţa legii se
deferă unor moştenitori determinați independent de voința celui care lasă
moștenirea şi de care testatorul nu poate dispune prin acte cu titlu gratuit.
Rezultă deci că unii moştenitori ai defunctului, şi anume descendenţii, părinţii şi soţul

supravieţuitor, au drept la o parte din moştenire în virtutea legii, chiar împotriva voinţei liberale a
defunctului.
Rezerva lor succesorală este apărată împotriva donaţiilor şi legatelor făcute de defunct.
Precizăm că legea acordă moştenitorilor rezervatari protecţie faţă de actele cu titlu
gratuit, adică de liberalităţile (donaţii şi legate) pe care le-ar face dispunătorul, nu şi faţă de
actele cu titlu oneros, pe care acesta le poate încheia nelimitat, fireşte cu respectarea legii.
Aceşti moştenitori se numesc rezervatari, iar partea din moştenire pe care legea le-o
transmite prin dispoziţii imperative şi de care defunctul nu poate dispune prin acte cu titlu
gratuit se numeşte rezervă.
A. Noţiunea de cotitate disponibilă

Cotitatea disponibilă este partea din bunurile moştenirii care nu este
rezervată prin lege şi de care defunctul poate dispune în mod neîngrădit,
inclusiv prin liberalităţi (art. 1089 C.Civ.)..
Rezerva succesorală este deci, partea din bunurile moştenirii la care moştenitorii rezervatari au
dreptul în virtutea legii, chiar împotriva voinţei defunctului, manifestată prin liberalităţi ori
dezmoşteniri (art. 1086 C.civ.).
Cealaltă parte din moştenire, de care defunctul poate dispune liber, atât prin acte cu titlu
oneros, cât şi prin acte cu titlu gratuit (donaţii şi legate), se numeşte cotitate disponibilă.
3.2. Caracterele juridice ale rezervei succesorale

Din definiţia dată de art. 1086 C.civ. rezervei succesorale rezultă natura juridică a acesteia și
consecutiv şi caracterele ei juridice.
Natura juridică a rezervei succesorale constă în faptul că este o parte a moştenirii şi că
această parte a moştenirii este lovită de indisponibilitate.
Din această natură juridică pot fi contrase caracterele juridice specific sle rezervei
succesorale:
a) Caracterul de drept succesoral propriu. Dreptul la rezervă este un drept propriu,
născut la data deschiderii succesiunii în persoana moştenitorilor rezervatari şi nu un
drept dobândit pe cale succesorală de la defunct.
b) Caracterul de drept succesoral legal. Fiind o parte a moştenirii, rezerva poate fi
pretinsă numai de moştenitorii legali rezervatari care au vocaţie şi vin efectiv la
moştenire.Cu alte cuvinte, o persoană, pentru a fi moştenitor rezervatar, trebuie mai
întâi să fie moştenitor legal.
c) Caracterul imperativ. Rezerva are un caracter imperativ, întrucât atât categoriile
de moştenitori rezervatari, cât şi cuantumul rezervei sunt stabilite imperativ de lege şi
nu pot fi modificate nici prin voinţa dispunătorului, nici cu acordul viitorilor moştenitori
rezervatari.
d) Caracterul individual. Astfel, dacă există o pluralitate de moştenitori rezervatari,
rezerva se determină şi se atribuie în mod individual fiecărui moştenitor rezervatar şi nu
colectiv.
e) Caracterul de drept cuvenit în natură. Întrucât rezerva, ca şi cotitatea
disponibilă, este o parte din moştenire, moştenitorii rezervatari au în principiu dreptul la
rezervă în natură, şi nu sub forma echiva¬lentului bănesc.
f) Caracterul de cotă fixă dintr-o cotă succesorală variabilă. Rezerva reprezintă o
cotă fixă (1/2) din cota succesorală care în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor i s-
ar fi cuvenit rezervatarului ca moştenitor legal.
g) Caracterul indisponibil pentru cel care lasă moştenirea. Rezerva este
indisponibilă pentru cel care lasă moştenirea în sensul că sfera posibilităților de
masnifestare a voinței lui de cujus cu privire la această parte a moștenirii este drastic
limitată.
Rezerva este o parte a moştenirii (pars hereditatis), mai exact acea parte pe care legea o
atribuie în mod imperativ moştenitorilor rezervatari, fără a ţine seama de voinţa liberală a
defunctului.
Din faptul că rezerva succesorală este o parte a moştenirii decurg unele consecinţe:
1). Întrucât rezerva este o parte a moştenirii, sunt nule renunţările la rezerva făcută de
moştenitori înainte de moartea defunctului sau renunţarea defunctului la dreptul de
a dispune de calitatea disponibilă. Asemenea acte sunt interzise, constituind acte asupra
unei moşteniri viitoare; nedeschisă.
2). O altă consecință, care se materializează și ăntr-un caracter juridic al rezervei constă
în faptul că aceasta este indisponibilă pentru cel care lasă moştenirea.
Indisponibilitatea rezervei este relativă pentru că dreptul de dispoziţie al defunctului este

limitat numai dacă există moştenitori rezervatari şi numai în folosul lor.
Indisponibilitatea rezervei este parţială atât cu privire la bunuri, cât şi cu privire la actele
oprite de lege.
Cu privire la bunuri, ea nu poate lovi decât o fracţiune din moştenire şi niciodată întreaga
moştenire, indiferent de categoria sau numărul moştenitorilor rezervatari. Cu privire la acte, ea
privește doar actele cu titlu gratuit, adică de liberalităţile (donaţii şi legate) pe care le-ar face dispunătorul,
nu şi actele cu titlu oneros, pe care acesta le poate încheia.
3.3. Moştenitorii rezervatari

A. Enumerare
Potrivit art. 1087 C.civ., sunt moştenitori rezervatari soţul supravieţuitor,
descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi ai defunctului..
Soţul supravieţuitor are drept la rezervă fie că vine la moştenire în concurs cu alţi moştenitori
rezervatari, fie că vine în concurs cu moştenitorii nerezervatari.
Nu sunt moştenitori rezervatari ascendenţii ordinari şi rudele colaterale ale defunctului,
indiferent că sunt colaterali privilegiaţi sau colaterali ordinari.
Legea indică, în toate cazurile modalitatea de calcul a rezervei, cuantumul cotităţii disponibile;
fiind determinat în mod indirect prin scăderea din masa succesorală a rezervei.
B. Rezerva descendenţilor
Rezerva succesorală a fiecărui descendent moştenitor rezervatar este de
jumătate din cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau
dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal.
Descendenţii defunctului sunt copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la nesfârşit,
indiferent dacă sunt din căsătorie (din aceeaşi sau din căsătorii diferite) sau din afara căsătoriei,
dacă filiaţia a fost stabilită potrivit legii, ori din filiaţia stabilită prin adopţie.
Rezerva se stabileşte şi se atribuie individual fiecărui descendent rezervatar.
Pentru calculul rezervei şi al cotităţii disponibile se au în vedere descendenţii care vin efectiv
la moştenire. La stabilirea rezervei nu se ţine seama de succesibili care au renunţat la moştenire cu
excepţia celor obligaţi la raport potrivit art. 1146 alin. (2) C.civ.
C. Rezerva ascendenţilor privilegiaţi (a părinţilor)
Rezerva succesorală a fiecărui ascendent privilegiat rezervatar este de
jumătate din cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau
dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal.
Prin părinţi se înţeleg tatăl şi mama defunctului, din căsătorie, din afara căsătoriei sau din
adopţie.
Dacă adopţia se desface sau este anulată, părinţii fireşti redobândesc drepturile părinteşti,
inclusiv dreptul la rezervă succesorală.
Stabilirea rezervei se face în funcţie de părintele care vine efectiv la moştenire, şi nu este sau
renunţator.
C. Rezerva soţului supravieţuitor
Rezerva soţului supravieţuitor este de 1/2 din cota succesorală ce i se cuvine în
calitate de moştenitor legal.
Întrucât soţul supravieţuitor vine în concurs cu orice clasă de moşte¬nitori şi partea
sa succesorală variază în funcţie de clasa cu care vine în concurs, în mod necesar şi
rezerva sa succesorală va fi variabilă în funcţie de clasa de moştenitori cu care
vine în concurs.
Soţul supravieţuitor are rezervă numai asupra dreptului de moştenire legală, nu şi asupra
dreptului de moştenire special asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic.
Aceasta înseamnă că soţul supravieţuitor poate fi înlăturat de la aceste bunuri prin actele cu
titlu gratuit ale soţului defunct.
Rezerva se va calcula însă asupra întregii moşteniri, în care vor fi incluse şi aceste bunuri.
Rezerva fiecărui moştenitor rezervatar este protejată de lege nu numai împotriva
liberalităţilor dispunătorului, dar şi împotriva unor eventuale comprimări, diminuări,
determinate de calcularea şi atribuirea rezervei altor moştenitori cu care se vine în
concurs..
Aceasta înseamnă că rezerva fiecărui moştenitor rezervatar se calculează asupra moştenirii şi
că se vor scade ambele din moştenire, diferenţa rămasă fiind cotitatea disponibilă de care poate
dispune defunctul.
Prin urmare, rezerva moştenitorilor rezervatari micşorează disponibilul, dar nu aduce atingere
rezervei altor rezervatari.
D. Cotititatea disponibilă specială

În cazul în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu descendenţii care nu
provin din căsătoria sa cu defunctul, el nu poate fi gratificat de defunct cu
liberalităţi neraportabile în limitele cotităţii disponibile ordinare (obişnuite), ci
doar în limitele unei cotităţi disponibile speciale care este egală cu partea
succesorală a copilului care a primit cel mai puţin, fără ca această parte să
poată depăşi 1/4 din moştenire (art. 1090 C.civ.).
Dispoziţia art. 1090 C.civ. are menirea să îi apere pe copiii din căsătoria anterioară a
defunctului sau din afara căsătoriei împotriva influenţelor şi presiunilor pe care soţul din a doua
căsătorie (părintele vitreg) ar putea să le exercite asupra părintelui recăsătorit determinându-l să
facă liberalităţi (donaţii şi legate) în defavoarea copiilor din prima căsătorie .
3.4. Calculul rezervei şi al cotităţii disponibile

Calculul rezervei este necesar pentru a şti dacă donaţiile sau legatele făcute de defunct
depăşesc cotitatea disponibilă şi, prin urmare, dacă sunt excesive şi în consecinţă supuse
reducţiunii, întrucât aduc atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari.
Rezerva succesorală a fiecărui moştenitor rezervatar este de jumătate din cota

succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca
moştenitor legal.
Pentru a calcula rezerva succesorală, este necesar deci să se stabilească în prealabil,
cota succesorală a fiecărui moştenitor rezervatar, iar aceasta implică stabilirea valorii
masei succesorale în funcţie de care se stabileşte rezerva succesorală şi cotitatea
disponibilă.
Rezerva succesorală este o parte a moştenirii defunctului existentă la data morţii lui, dar
calculul rezervei se face în funcţie de fiecare moştenitor rezervatar, fiind de jumătate din cota lui
succesorală virtuală calculată nu la activul net al moştenirii, ci la activul net virtual (la masa
succesorală virtuală) care i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal în absenţa liberalităţilor sau
dezmoştenirilor făcute de defunct.
Pentru calculul rezervei este deci necesară reconstituirea patrimoniului defunctului aşa cum ar
fi fost el dacă defunctul nu ar fi făcut liberalităţi, cu alte cuvinte la bunurile existente în
patrimoniul succesoral la data deschiderii succesiunii se adaugă contabil şi valoarea donaţiilor
făcute de defunct.
Rezerva, așadar, nu este o fracţiune din averea efectivă a defunctului la data decesului, ci
o fracţiune dintr-o masă de calcul, masa succesorală virtuală.
Valoarea masei succesorale, în funcţie de care se determină rezerva succesorală şi

cotitatea disponibilă, se stabileşte astfel:
a) determinarea activului brut al moştenirii, prin însumarea valorii bunurilor
existente în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii;
b) determinarea activului net al moştenirii, prin scăderea pasivului succesoral din
activul brut;
c) reunirea fictivă, doar pentru calcul, la activul net, a valorii donaţiilor făcute de
cel care lasă moştenirea.
La stabilirea rezervei nu se ţine seama de succesibilii rezervatari care au renunţat
la moştenire, cu excepţia celor obligaţi la raport de către donator prin stipulaţie
expresă în contractul de donaţie, chiar şi în cazul renunţării la moştenire (art.
1091 alin. (5) C.civ.).
Legea instituie în favoarea moştenitorilor rezervatari şi o prezumţie de gratuitate cu

privire la anumite acte cu titlu oneros încheiate de cel care lasă moştenirea.
Art. 1091 alin. (4) C.civ. dispune că: „Până la dovada contrară, înstrăinarea cu titlu
oneros către un descendent ori un ascendant privilegiat sau către soţul supravieţuitor
este prezumată a fi donaţie dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului
ori abitaţiei sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei rente viagere.
Prezumţia operează numai în favoarea descendenţilor, ascendenţilor privilegiaţi şi a

soţului supravieţuitor ai defunctului, dacă aceştia nu au consimţit la înstrăinare”.
În concluzie, pentru a se calcula rezerva trebuie obţinută valoarea masei succesorale.
4. Reducţiunea liberalităţilor excesive

4.1. Noţiune. Cine poate cere reducţiunea liberalităţilor excesive
A. Noţiune
Reducţiunea liberalităţilor excesive este sancțiunea care intervine în cazul
încălcării rezervei succesorale prin acte cu titlu gratuit și care constă în lipsirea
totală sau parțială de eficacitate a liberalităților care depășesc cotitatea disponibilă,
în măsura în care o depășesc.
Sancţiunea depăşirii limitei prevăzute de lege pentru a dispune cu titlu gratuit este,
așadar, reducţiunea liberalităţii, şi nu nulitatea actului de liberalităţii.
Altfel spus, liberalităţile excesive vor fi lipsite de eficacitate în măsura în care aduc atingere
rezervei, fiind supuse reducţiunii în limitele cotităţii disponibile, la cerere (art. 1092 C.civ.).
B. Titularii drptului de a cere reducţiunea liberalităţilor excesive
Dreptul de a invoca reducţiunea în scopul reîntregirii rezervei aparţine
„moştenitorilor rezervatari, succesorilor lor şi creditorilor chirografari ai
moştenitorilor rezervatari” (art. 1093 C.civ.).
Dacă moştenitorul rezervatar moare înainte de exercitarea dreptului la reducţiune, acesta
se transmite, fiind un drept patrimonial, propriilor moştenitori.
În cazul pluralităţii de moştenitori rezervatari, reducţiunea operează numai în limita
cotei de rezervă cuvenite celui care a cerut-o şi profită numai acstuia (art. 1094 alin. (3)
C.civ.).
Dobânditorul cu titlu particular de la moştenitorul rezervatar are calitatea de terţ şi nu poate
cere reducţiunea în locul rezervatarului.
Nu beneficiază de reducţiune creditorii defunctului.
Nu pot invoca reducţiunea donatarii şi legatarii, întrucât aceasta este îndreptată împotriva lor.
4.2. Căile procedurale de exercitare a dreptului la reducţiune
În lipsa unei învoieli a părților, reducţiunea poate fi invocată în faţa instanţei de

judecată pe cale de excepţie sau pe cale de acţiune, după caz (art. 1094 alin. (1)
C.civ.).
Acţiunea în reducţiune este o acţiune patrimonială personală (nu reală) care nu conferă
rezervatarului reclamant dreptul de a urmări bunul la un terţ subdobânditor căruia
donatarul i l-a transmis între timp.
În acest din urmă caz, întregirea rezervei se va face prin echivalent (art. 1097 alin. (3)
C.civ.).
Pe de altă parte, ea este o acţiune divizibilă, adică poate fi promovată numai pentru partea de
rezervă care se cuvine reclamantului şi admiterea ei profită numai rezervatarului reclamant.
„În cazul pluralităţii de moştenitori rezervatari, reducţiunea operează numai în limita cotei de
rezervă cuvenite celui care a cerut-o şi profită numai acestuia” (art. 1094 alin. (3) C.civ.).
Dacă obiectul liberalităţii excesive se află în posesia moştenitorului rezervatar (este
în mod obişnuit cazul legatelor) care refuză să le predea, gratificatul urmează să îşi
valorifice dreptul la liberalitate pe calea acţiunii în justiţie pentru predarea
obiectului liberalităţii.
În acest proces în care va figura ca pârât, moştenitorul rezervatar se va apăra
invocând reducţiunea pe cale de excepţie de reducţiune..
4.3. Ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive

Dacă liberalităţile făcute de defunct se încadrează în limitele cotităţii disponibile nu se pune
problema reducţiunii și toate acestea vor fi predate gratificaţilor în integralitatea lor.
Dacă defunctul a făcut liberalităţi cu depăşirea cotităţii disponibile şi deci cu încălcarea
rezervei, liberalităţile excesive vor fi supuse reducţiunii. Nu absolut toate liberalităţile vor fi
însă reduse.
Ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive este guvernată de trei reguli:

a) legatele se reduc înaintea donaţiilor;
b)legatele se reduc toate deodată şi proporţional, afară dacă testatorul a dispus
că anumite legate vor avea preferinţă, caz în care vor fi reduse mai întâi
celelalte legate;
c) donaţiile se reduc succesiv, în ordine inversă a datei lor, începând cu cea
mai nouă..
Dacă beneficiarul donaţiei care ar trebui redusă este insolvabil, se va proceda la

reducţiunea donaţiei anterioare (art. 1096 C.civ.).
Data donaţiilor făcute prin act autentic este data încheierii de autentificare a notarului public.
Vechimea donaţiilor neautentice (donaţii deghizate, indirecte), dar constatate prin înscris sub
semnătură privată se determină după momentul când actul a dobândit data certă, cel mai târziu la
data morţii donatorului.
Data darurilor manuale, pentru a fi opozabilă, se va putea dovedi cu orice mijloace de probă.
În sfârşit, insolvabilitatea donatarului posterior va fi suportată de către donatarul anterior a
cărei donaţie va fi redusă.
4.3. Efectele reducţiunii
Efectele reducţiunii vor fi diferite după cum reducţiunea se referă la legat sau la
donaţie.
a) Reducţiunea legatului are drept efect ineficacitatea legatului, în tot sau în
parte, în măsura cerută pentru reîntregirea rezervei succesorale.
b) Reducţiunea donaţiei are drept efect desfiinţarea totală sau parţială a

liberalităţii, în măsura cerută pentru reîntregirea rezervei succesorale.
Desfiinţarea va fi totală dacă cotitatea disponibilă a fost epuizată prin donaţii cu dată
anterioară şi parţială, dacă şi în măsura în care donaţia a ştirbit rezerva.
Desfiinţarea produce efecte retroactive, de la data deschiderii succesiunii, şi, în

consecinţă, moştenitorul rezervatar va putea cere restitui¬rea bunurilor în natură.
Întregirea rezervei, ca urmare a reducţiunii, se realizează, ca regulă, în natură.
Reducţiunea se realizează prin echivalent în cazul în care, înainte de deschiderea moştenirii,
donatarul a instrăinat bunul ori a constituit asupra lui drepturi reale, precum şi atunci când bunul a
pierit dintr-o cauză imputabilă donatarului.
Când donaţia supusă reducţiunii a fost făcută unui moştenitor rezervatar care nu este obligat la
raportul donaţiei, acesta va putea păstra în contul rezervei sale partea care depăşeşte cotitatea
disponibilă.
Dacă donatarul este un succesibil obligat la raport, iar obiectul donaţiei este un imobil şi
partea supusă reducţiunii reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea imobilului, donatarul
rezervatar poate păstra imobilul, iar reducţiunea necesară întregirii rezervei celorlalţi moştenitori
rezervatari se va face prin luare mai puţin sau prin echivalent bănesc.
5. Raportul donaţiilor
5.1. Aspecte generale.
A. Noţiune
Raportul donaţiilor este obligaţia pe care o au între ei soţul supravieţuitor şi
descendenţii defunctului care vin efectiv şi împreună la moştenirea legală de a readuce
la moştenire bunurile care le-au fost donate fără scutire de raport de către cel ce lasă
moştenirea.
Art. 1146 C.civ.:” (1) Raportul donaţiilor este obligaţia pe care o au între ei soţul
supravieţuitor şi descendenţii defunctului care vin efectiv şi împreună la moştenirea
legală de a readuce la moştenire bunurile care le-au fost donate fără scutire de raport
de către cel ce lasă moştenirea.
(2) În lipsă de stipulaţie contrară din partea donatorului, cei menţionaţi la alin. (1)
sunt obligaţi la raport numai dacă ar fi avut vocaţie concretă la moştenirea defunctului
în cazul în care aceasta s-ar fi deschis la data donaţiei”.
Așadar, regula instituită de alin.2 al art. 1146 C.civ. este în sensul că soţul
supravieţuitor şi descendenţii defunctului vor fi obligaţi la raport numai dacă ar fi
avut vocaţie concretă la moştenirea defunctului în cazul în care aceasta s-ar fi
deschis la data donaţiei.
Această regulă poate fi derogate prin chiar manifestarea de voință a donatorului,
manifestată în cuprinsul contractului de donație sau al unui act separat..
B. Raportul și obligaţi de raport

Obligaţia de readucere la masa succesorală a bunurilor donate se numeşte obligaţie
de raport, iar executarea acestei obligaţii se numeşte raport.
Raportul se întemeiază pe voinţa prezumată a donatorului, care, dacă a făcut o
donaţie soţului sau vreunuia dintre descendenţii săi, este presupus că a înţeles să
facă gratificatului numai un avans asupra părţii din moştenire care i s ar
cuveni, fără a intenţiona să rupă egalitatea între moştenitori.
Întrucât raportul este întemeiat pe voinţa prezumată a donatorului, acesta va
putea scuti de obligaţia de raport pe moştenitorul gratificat.
Obligaţia de raport are ca scop să asigure egalitatea între descendenţii defunctului, precum şi
dintre aceştia şi soţul supravieţuitor.
În situația în care donatorul l-a scutit pe moştenitorul gratificat de obligaţia de raport, donaţia
va avea un caracter preciputar (definitiv), adică este făcută peste partea de moştenire ce se cuvine
moştenitorului scutit de raport.
5.2. Condiţiile obligaţiei legale de raport a donaţiilor
Pentru ca o persoană să fie obligată la raportul donaţiilor se cer îndeplinite cumulativ patru
condiţii:
a) să fie chemaţi la moştenire doi sau mai mulţi moştenitori cu vocaţie legală în
calitate de descendenţi ai defunctului sau de soţ supravie¬ţuitor, acesta din urmă
numai dacă vine în concurs cu descendenţii.
Întrucât însă raportul este bazat pe voinţa de cujus-ului, acesta va putea obliga la raportul
donaţiilor şi pe alţi moştenitori decât pe descendenţi şi pe soţul supravieţuitor, fără să se poată
invoca nulitatea care loveşte pactele asupra unei succesiuni viitoare, pentru că defunctul îşi
exprimă doar voinţa de a asigura egalitatea dintre succesori.
b) moştenitorul obligat la raport să fi acceptat succesiunea.
În caz de renunţare la moştenirea legală, descendentul sau soţul supravieţuitor nu mai are
obligaţia de raport, putând păstra libertatea primită în limitele cotităţii disponibile.
Totuşi, prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie, donatarul poate fi obligat la raportul
donaţiei şi în cazul renunţării la moştenire. În acest caz, donatarul va readuce la moştenire numai
valoarea bunului donat care depăşeşte partea din bunurile defunctului la care ar fi avut dreptul ca
moştenitor legal.
c) moştenitorul legal să aibă şi calitatea de donatar.

Numai coexistenţa celor două calităţi în aceeaşi persoană la data deschiderii succesiunii
justifică obligaţia de raport a donaţiei.
Moştenitorul datorează raportul pentru donaţiile primite personal de la donatar.
Altfel spus, moştenitorul datorează raportul pentru sine şi nu pentru altul.
În acest sens, donaţia făcută de defunct descendentului moştenitorului sau soţului

moştenitorului nu se raportează, chiar dacă ei ar fi fost persoane interpuse, prezumându-se că
donaţia s-a făcut cu scutire de raport, iar dacă donaţia s-a făcut la doi soţi împreună, se raportează
numai partea soţului care are şi calitatea de moştenitor.
Când însă donaţia a fost făcută ascendentului celui chemat la moştenire, trebuie distinse două
situaţii:
– dacă descendentul vine la moştenire prin reprezentare succesorală el este obligat să
raporteze donaţia pe care ascendentul său (reprezentatul) a primit-o de la defunct, chiar dacă
nu l-a moştenit pe cel pe care îl reprezintă.
Este singurul caz în dreptul nostru în care, prin excepţie de la regulă, raportul este datorat
pentru altul.
– dacă descendentul vine la moştenire în nume propriu (părintele său donatar în viaţă fiind
renunţător sau nedemn), el nu este obligat să raporteze donaţia primită de părintele său,
întrucât calităţile de donatar şi moştenitor nu sunt întrunite în aceeaşi persoană.
Soluţia este valabilă chiar dacă după deschiderea moştenirii defunctului (bunicul), tatăl
donatar ar muri, iar moştenitorul ar accepta şi ar culege succesiunea acestuia. Soluţia este fundată
pe principiul că moştenitorul datorează raportul doar pentru sine şi nu pentru altul.
d) donaţia să nu fi fost făcută cu scutire de raport.
Scutirea de raport trebuie să fie făcută expres de donator, în formele prevăzute de lege pentru
liberalităţi, fiind ea însăşi o liberalitate.
Cu alte cuvinte, scutirea de raport poate fi acordată fie prin însăşi actul de donaţie, fie
printr-un înscris separat, întocmit însă în formă autentică sau în formă testamentară.
Scutirea de raport nu are nici o influenţă cu privire la reducţiunea donaţiei excesive.
Cu alte cuvinte, dacă prin donaţia făcută cu scutire de raport s-a încălcat rezerva
comoştenitorilor, moştenitorul donatar nu va fi obligat la raport, dar va suporta reducerea ei în
limitele cotităţii disponibile, conform regulilor generale ale reducţiunii liberalităţilor excesive.
5.3. Persoanele care pot cere raportul

Întrucât obligaţia de a raporta donaţiile este reciprocă între descen¬denţii
defunctului şi soţul supravieţuitor, oricare dintre ei poate cere raportul donaţiei de
care a beneficiat comoştenitorul.
„Dreptul de a cere raportul îl au numai descendenţii şi soţul supravieţuitor, precum

şi, pe cale oblică, creditorii personali ai acestora” (art. 1148 C.civ.).
Dreptul la raport poate fi exercitat şi de creditorii personali ai moştenitorului inactiv, pe cale

oblică.
În schimb, creditorii defunctului (ai succesiunii) şi legatarii nu pot pretinde ca

moştenitorii să facă raport.
5.4. Donaţiile supuse raportului

Sunt supuse raportului toate donaţiile făcute de defunct succesibililor obligaţi la
raport, indiferent de forma lor de realizare: prin act autentic, dar manual, donaţie
simulată sau donaţie indirectă.
Donaţiile cu sarcini sau remuneratorii sunt raportabile numai în măsura în care constituie
efectiv o liberalitate, adică numai pentru excedentul peste valoarea sarcinilor sau a serviciilor
remunerate.
Sunt supuse raportului, aşa cum am arătat, şi donaţiile indirecte dacă din împrejurările de fapt
nu rezultă neîndoielnic intenţia donatorului de a scuti pe cel gratificat de raport.
Nu sunt supuse raportului:

a) donaţiile pe care defunctul le-a făcut cu scutire de raport.
Scutirea poate fi făcută prin chiar actul de donaţie sau printr-un act ulterior, întocmit
într-una din formele prevăzute pentru liberalităţi;
b) donaţiile deghizate sub forma unor înstrăinări cu titlu oneros sau efectuate
prin persoane interpuse, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că cel care a lăsat
moştenirea a urmărit un alt scop decât scutirea de raport;
c) darurile obişnuite, donaţiile remuneratorii şi, în măsura în care nu sunt
excesive, sumele cheltuite pentru întreţinerea sau, dacă este cazul, pentru
formarea profesională a descendenţilor, a părinţilor sau a soţului şi nici
cheltuielile de nuntă, în măsura în care cel care lasă moştenirea nu a dispus altfel;
d) fructele culese, veniturile scadente până în ziua deschiderii moştenirii şi
echivalentul bănesc al folosinţei exercitate de donatar asupra bunului donat.
De asemenea, raportul nu este datorat nici în cazul în care bunul donat a pierit fără culpa
donatarului.
Totuşi, dacă bunul a fost reconstituit prin folosirea unei indemnizaţii încasate ca urmare a
pieirii sale, donatarul este ţinut să facă raportul bunului în măsura în care indemnizaţia a servit la
reconstituirea acelui bun. În cazul în care indemnizaţia nu a fost utilizată în acest scop, ea însăşi
este supusă raportului. Dacă indemnizaţia rezultă dintr-un contract de asigurare, aceasta se
raportează numai în măsura în care depăşeşte cuantumul total al primelor plătite de donatar (art.
1150 C.civ.).
5.5. Modurile de efectuare a raportului

A. Regula
Raportul se face prin echivalent.
Este considerată ca nescrisă dispoziţia care impune donatarului raportul în natură.
B. Excepția
Prin excepție, donatarul poate efectua raportul în natură dacă la data
cererii de raport este încă proprietarul bunului şi nu l-a grevat cu o sarcină
reală şi nici nu l-a dat în locaţiune pentru o perioadă mai mare de 3 ani..
Raportul în natură constă în readucerea efectivă la masa succesorală a bunului pe care

moştenitorul obligat la raport l a primit cu titlu de donaţie.
Raportul prin echivalent constă în faptul că moştenitorul obligat la raport păstrează
donaţia, dar aduce la masa succesorală echivalentul valoric al bunului raportabil.
Raportul prin echivalent se poate realiza pe trei căi:

a) prin preluare; când moştenitorii îndreptăţiţi la raport iau mai întâi din masa
succesorală o parte egală cu valoarea donaţiei (ţinând seama de cotele succesorale ale
fiecăruia), după care bunurile rămase se împart între toţi moştenitorii ţinând seama de
cotele succesorale ale fiecăruia (art. 1151 alin. (4) C.civ.);
b) prin imputaţie, când valoarea bunului donat se scade din partea cuvenită
moştenitorului obligat la raport, care va culege efectiv din moştenire diferenţa dintre
partea sa succesorală şi valoarea donaţiei.
c) în bani, când cel obligat la raport va depune la dispoziţia celorlalţi moştenitori o
sumă de bani care reprezintă diferenţa dintre valoarea bunului donat şi partea din
această valoare ce corespunde cotei sale succesorale. (art. 1151 alin. (6) C. civ.).
Efectul raportului prin echivalent asupra donaţiei este menţinerea în continuare a

acesteia ca valabilă, şi nu desfiinţarea ei. În regimul vechiului cod civil care consacra regula
raportului în natură, donaţia era desfiinţată.
În vederea efectuării raportului prin echivalent, se ia în considerare valoarea bunului donat la
momentul judecăţii, ţinându-se însă cont de starea lui în momentul donaţiei, din care se scade
valoarea, la momentul judecării a sarcinilor asumate prin contractul de donaţie.
DREPTUL DE OPȚIUNE SUCCESORALĂ

1. Noțiuni generale
2. Subiectele dreptului de opţiune succesorală
3. Actul de opţiune succesorală
4. Prescripţia dreptului de opţiune succesorală
5. Exercitarea dreptului de opţiune succesorală
1. Noțiuni generale
A. Noțiune
Dreptul de opţiune succesorală este dreptul subiectiv născut în persoana
succesibililor defunctului chemaţi la moştenire la data morţii acestuia, în
temeiul legii sau al testamentului, de a alege între a accepta moştenirea ori a
renunţa la ea.
În dreptul român, succesibilul are drept de opţiune succesorală între consolidarea titlului de
moştenitor prin acceptarea moştenirii şi desfiinţarea retroactivă a acelui titlu prin renunţarea la
moştenire. Codul civil stabileşte în acest sens principiul că „cel chemat la moştenire în temeiul
legii sau al voinţei defunctului poate accepta moştenirea sau poate renunţa la ea“ (art. 1100 alin.
(1) C.civ.).
Succesibilul este persoana care îndeplineşte condiţiile pentru a putea moşteni, dar
care nu şi-a exercitat încă dreptul de opţiune succesorală (art. 1100 alin. (2) C.civ.).
2. Subiectele dreptului de opţiune succesorală

A. Noțiune
Subiect al dreptului de opţiune succesorală este orice persoană care are vocaţie
succesorală, indiferent dacă aceasta este legală sau testamentară, şi fără a deosebi
după cum vocaţia este universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.
Calitatea de subiect al dreptului de opţiune succesorală aparţine tuturor moştenitorilor legali,

indiferent de clasa din care fac parte, adică tuturor succesibililor, adică persoanelor care
îndeplinesc condiţii pentru a moşteni.
Dreptul de opţiune succesorală aparţine şi legatarilor (art. 1100 alin. (1) C.civ.).
Raţiunea dispoziţilor menţionate constă în acordarea posibilităţii legatarului universal sau cu
titlu universal care este chemat la activul succesoral, dar care în aceeaşi măsură trebuie să suporte
şi pasivul succesoral, să cântărească şi să opteze între a renunţa la moştenire şi a o accepta sub
beneficiu de inventar.
3. Actul de opţiune succesorală

3.1. Noțiune. Caractere juridice
A. Noțiune
Actul juridic de opţiune succesorală reprezintă manifestarea de voinţa a
succesibilului titular al dreptului subiectiv de opţiune succesorală prin care
acesta îşi exercită posibilitatea de a opta între acceptarea moştenirii, ori
renunţarea la moştenire.
A. Caractere juridice
Opţiunea succesorală este un act juridic unilateral voluntar, indivizibil, în
principiu irevocabil, declarativ şi absolut.
a) Este un act juridic unilateral, în sensul că reprezintă voinţa unei singure persoane,
repectiv a succesibilului.
b) Este un act juridic voluntar, în sensul că reprezintă și dă expresie libertăţii de
alegere a succesibilului.
c) Este un act juridic indivizibil, în sensul că nu poate avea ca obiect numai o parte
din moştenire și ca atare, presupune în mod imperativ acceptarea sau renunțarea la
întreaga moștenire (ca la un tot indivizibil).
d) Este un act juridic, în principiu, irevocabil, în sensul că, în principiu, odată
manifestată voința succesibilului, nu se mai poate reveni asupra acesteia.
e) Este un act declarativ de drepturi, care produce efecte retroactive de la
deschiderea succesiunii
f) Este un act absolut, care nu poate fi afectat de modalităţi (termen sau condiţie).
3.2. Condiţiile de validitate ale actului de opţiune succesorală

Fiind un act juridic, opţiunea succesorală trebuie să emane de la o persoană capabilă şi să
fie manifestarea unei voinţe lipsite de vicii.
Din interpretarea art. 1110 şi 1120 C.civ., rezultă că acceptarea şi implicit renunţarea la
moştenire reprezintă acte de dispoziţie şi că, în consecinţă, pentru validitatea opţiunii
succesorale, succesibilul trebuie să aibă, ca primă condiție, capacitate de exerciţiu
deplină.
Persoanele lipsite de capacitate sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă îşi exercită opţiunea
prin ocrotitorul legal, respectiv cu încuviinţarea acestuia şi, în ambele cazuri, cu autorizarea
instanţei tutelare.
A doua condiţie de validitate a actului de opţiune succesorală este consimţământul
neviciat al succesibilului.
Viciile voinţei actului de opţiune succesorală sunt cele prevăzute de dreptul comun în materie.
În egală măsură, actul de opţiune succesorală presupune existența unui obiect și a
unei cauze licite și morale, sub acest aspect regulile fiind cele prevăzute de dreptul
comun în materie .
Sub aspectul formei, acceptarea voluntară a moştenirii este un act consensual şi, ca
atare, nu necesită a fi manifestat într o formă anume. În schimb, renunţarea la
moştenire este un act juridic solemn, care este valabil numai dacă a fost făcut în
condiţiile prevăzute de lege ad validitatem adică în formă autentică la orice notar public
sau, după caz, la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, în condiţiile şi
limitele prevăzute de lege (art. 1120 alin. (2) C.civ.).
Nerespectarea condiţiilor privind capacitatea succesibilului şi exprimarea unui consimţământ

neviciat este sancţionată cu nulitatea relativă a actului de opţiune.
Nerespectarea condiţiilor legale privind caracterul licit al obiectului şi cauzei sau forma
solemnă a actului de opţiune atunci când acesta este cerut de lege este sancţionată cu nulitatea
absolută.
Efectul nulităţii constă în desfiinţarea retroactivă a actului de opţiune succesorală.
Succesibilul va putea opta din nou în mod valabil, dacă se mai află înăuntrul termenului de
prescripţie al dreptului de opţiune succesorală.
4. Prescripţia dreptului de opţiune succesorală

Dreptul de opţiune succesorală, ca şi dreptul la moştenire, este un drept patrimonial supus
prescripţiei extinctive.
A. Termenul de prescripţie
Dreptul de opţiune succesorală se exercită în termen de un an de la data
deschiderii moştenirii (art. 1103 alin. (1) C.civ.).
Termenul de exercitare a dreptului de opţiune succesorală este un termen de prescripţie, deci

susceptibil de suspendare şi repunere în termen, în condiţiile prevăzute cartea a VI-a din Codul
civil.
Termenul de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală începe să curgă de la

„deschiderea moştenirii“, adică din momentul naşterii acestui drept în persoana
succesibililor.
Termenul de prescripţie se va calcula de la un alt moment decât deschiderea
succesiunii în următoarele cazuri:
a) de la data naşterii celui chemat la moştenire, dacă naşterea s-a produs după
deschiderea moştenirii;
b) de la data înregistrării morţii în registrul de stare civilă, dacă înregistrarea se face
în temeiul unei hotărâri judecătoreşti de declarare a morţii celui care lasă
moştenirea, afară numai dacă succesibilul a cunoscut faptul morţii sau hotărârea de
declarare a morţii la o dată anterioară, caz în care termenul curge de la această din
urmă dată;
c) de la data la care legatarul a cunoscut sau trebuia să cunoască legatul său, dacă
testamentul cuprinzând acest legat este descoperit după deschiderea moştenirii;
d) de la data la care succesibilul a cunoscut sau trebuia să cunoască legătura de
rudenie pe care se întemeiază vocaţia sa la moştenire, dacă această dată este
ulterioară deschiderii moştenirii (art. 1103 alin. (2) C.civ.)..
În cazul în care succesibilul a cerut întocmirea inventarului anterior executării dreptului

de opţiune succesorală, termenul de opţiune nu se va îndeplini mai devreme de 2 luni de la
data la care i se comunică procesul-verbal de inventariere.
Pe durata efectuării inventarului, succesibilul nu poate fi considerat moştenitor, cu excepţia

cazului în care a acceptat succesiune (art. 1104 C.civ.).
Prescrierea dreptului de opţiune succesorală produce efecte specifice în materie succesorală,
absolute, erga omnes, şi poate fi invocată prin urmare faţă de oricine şi de către oricine.
Efectul prescripţiei dreptului de opţiune succesorală se întemeiază pe prezumţia legală
relativă a renunţării tacite a succesibilului.
5. Exercitarea dreptului de opţiune succesorală

5.1. Acceptarea moştenirii
A. Noțiune
Acceptarea moştenirii este manifestarea de voinţă prin care succesibilul îşi
însuşeşte în mod definitiv moştenirea, transmisă în mod provizoriu de la deschiderea
acesteia, consolidându-şi necondiţionat titlul său de moştenitor.
Acceptarea unei succesiuni este deci manifestarea voinţei de a păstra titlul de moştenitor pe
care îl conferă legea, cu alte cuvinte, renunţarea la dreptul de a mai putea renunţa la succesiune.
(Semel heres, semper heres – odată ce eşti moştenitor, rămâi moştenitor.)
Acceptarea îşi produce efectele retroactiv, din ziua deschiderii succesiunii.
Acceptarea moştenirii poate fi voluntară sau forţată.
5.1.1. Acceptarea voluntară

A. Noțiune
Acceptarea voluntară este acceptarea care rezultă dintr un act juridic unilateral
şi consensual al succesibilului.
Este un act juridic unilateral pentru că este rezultatul unei singure voinţe, a succesibilului, şi
consensual, pentru că legea nu cere o formă deosebită ad validitatem pentru exprimarea acceptării
voluntare a moştenirii.
Acceptarea voluntară poate fi expresă sau tacită (art. 1108 alin. (1) C.civ.).
5.1.1.1. Acceptarea voluntară expresă

A. Noțiune
Acceptarea voluntară este expresă când succesibilul îşi însuşeşte explicit titlul
sau calitatea de moştenitor printr un înscris autentic sau sub semnătura privată
(art. 1108 alin. (2) C.civ.).
În situaţia în care acceptarea este făcută printr-un înscris autentic, declaraţia de acceptare se va
înscrie în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii.
5.1.1.2. Acceptarea voluntară tacită
A. Noțiune
Acceptarea voluntară este tacită când succesibilul face un act sau fapt pe care
nu-l putea săvârşi decât în calitate de moştenitor, şi din care rezultă neîndoielnic
intenţia sa de a accepta succesiunea (art. 1108 alin. (3) C.civ.)..
Actul sau faptul succesibilului trebuie să implice în mod necesar fără echivoc intenţia de a
accepta succesiunea. Actele echivoce nu pot constitui o manifestare tacită a voinţei de a accepta
succesiunea.
Acceptarea voluntară tacită este admisă şi în cazul succesiunii testamentare.
În ce priveşte actele echivalente cu o acceptare tacită trebuie distins între actele care privesc
bunuri singulare din succesiune şi acte referitoare la moştenire, privită ca o universalitate.
Actele de dispoziţie juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor moştenirii

atrag acceptarea tacită a acesteia. Sunt astfel de acte:
a)înstrăinarea, cu titlu gratuit sau oneros, de către succesibil a drepturilor asupra
moştenirii;
b) renunţarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moştenitori determinaţi;
c) renunţarea la moştenire cu titlu oneros, chiar în favoarea tuturor comoştenitorilor
sau moştenitorilor subsecvenţi.
De asemenea, pot avea valoare de acceptare tacită a moştenirii actele de dispoziţie,

de administrare definitivă ori de folosinţă a unor bunuri din moştenire.
Actele de conservare, supraveghere şi de administrare provizorie nu valorează acceptare, dacă

din împrejurările în care acestea s-au efectuat nu rezultă că succesibilul şi-a însuşit prin ele
calitatea de moştenitor.
În schimb, actele de administrare care nu au un caracter urgent, actele de folosinţă a bunurilor
succesorale şi în special actele de dispoziţie presupun şi implică acceptarea moștenirii, pentru că
succesibilul se comportă ca un adevărat proprietar şi nu le-ar fi putut săvârşi fără să fi voit să
accepte succesiunea.
Actele de dispoziţie săvârşite de succesibil cu privire la bunurile succesorale sunt
actele cele mai categorice şi mai clare de acceptare voluntară tacită a succesiunii.
Vor fi considerate ca acte de acceptare tacită a succesiunii: donaţia, vânzarea, schimbul unor
bunuri succesorale, constituirea de drepturi reale (ipoteci, servituţi etc.) asupra imobilelor
succesorale.
Potrivit art. 1110 alin. (1) lit. b) şi c) C.civ., constituie acceptare tacită a succesiunii
şi renunţarea, chiar gratuită, a succesibilului în folosul unuia sau mai multor
moştenitori (inclusiv moştenitori subsecvenţi), precum şi renunţarea abdicativă (în
folosul tuturor comoştenitorilor) dacă a fost făcută cu titlu oneros..
5.1.2. Acceptarea forţată

5.1.2.1. Analiza noțiunii de acceptare forţată
A. Noțiune
Acceptarea forţată este o excepţie de la caracterul voluntar al actului de opţiune
şi reprezintă o pedeapsă civilă pentru săvârşirea, cu rea credinţă, de către
succesibil a unor delicte civile constând în sustragerea sau ascunderea unor
bunuri din patrimoniul succesoral în scopul de a şi le însuşi, sau ascunderea unei
donaţii supuse raportului sau reducţiunii (art. 1119 C.civ.).
Pentru a opera acceptarea forţată este necesar să existe cumulativ:

a) un element material, obiectiv, constând în sustragerea sau în ascunderea unor
bunuri din patrimoniul succesoral ori ascunderea unei donaţii supuse raportului
ori reducţiunii.
b) un element subiectiv, psihologic, intenţia frauduloasă, săvârşirea faptelor de
sustragere sau ascundere cu rea credinţă...
Nu se cere ca fapta moştenitorului să constituie o infracţiune.

Este însă esenţială şi absolut necesară intenţia de a păgubi pe ceilalţi comoştenitori sau
pe creditorii moştenirii pentru a califica fapta succesibilului ca acceptare forţată a
moştenirii.
Paguba constă în ruperea egalităţii dintre comoştenitori sau în cazul creditorilor, prin
micşorarea masei bunurilor pe care aceştia le urmăresc.
5.1.2.2. Efectele acceptării moştenirii

A. Efectul general
Efectul general şi comun al tuturor formelor de acceptare este consolidarea
(definitivarea) titlului de moştenitor al succesibilului.
Transmisiunea succesiunii care a operat cu titlu provizoriu prin efectul legii din momentul
deschiderii succesiunii devine, prin efectul acceptării, definitivă.
Acceptarea consolidează transmisiunea moştenirii realizată de plin drept la data decesului (art.
1114 alin. (1) C.civ.).
Prin acceptare, succesibilul şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală şi nu mai poate
renunţa la moştenire.
Acceptarea voluntară a moştenirii nu va produce confuziunea între patrimoniul

succesoral cules şi patrimoniul propriu al moştenitorului acceptant şi ca urmare acesta va
răspunde pentru pasivul succesoral numai în limita activului succesoral, şi numai cu
bunurile din patrimoniul succesoral culese.
Prin urmare în cazul în care va fi urmărit de creditorii moştenirii moştenitorul acceptant va
putea invoca beneficiul separaţiei patrimoniului personal de patrimoniul succesoral.
A. Efectele specifice
În cazul acceptării forţate se produc o serie de efecte specifice, iar în acest sens art. 1119
C.civ. prevede în caz de sustragere sau ascundere frauduloasă a bunurilor succesorale
două sancţiuni:
a) prima constă în lipsirea moştenitorului fraudulos de partea care i s ar fi cuvenit din
bunurile pe care le a sustras sau le a ascuns, sau după caz la obligarea sa la raportul sau la
reducţiunea donaţiei ascunse fără a participa la distribuirea bunului donat.
b) a doua sancţiune constă în decăderea moştenitorului vinovat din facultatea de a renunţa
la moştenire.
Dacă a optat mai înainte, el este decăzut din renunţarea anterior săvârşită şi considerat că a
acceptat moştenirea.
De asemenea moştenitorul vinovat este socotit prin puterea legii că a acceptat
moştenirea, angajându-şi răspunderea pentru pasivul succesoral, inclusiv cu bunurile sale
proprii şi chiar dacă pasivul ar depăşi activul succesoral.
5.2. Renunţarea la moştenire

5.2.1. Aspecte generale
A. Noțiune
Renunţarea la moştenire este actul juridic unilateral, expres şi solemn, prin care
succesibilul declară în faţa notarului public ori după caz a reprezentanților misiunilor
diplomatice sau oficiilor consulare ale României, în condiţiile şi limitele prevăzute de
lege, că nu îşi însuşeşte titlul de moştenitor şi că nu înţelege să uzeze de drepturile
pe care vocaţia sa legală sau testamentară i o conferă asupra succesiunii.
Renunţarea la moştenire trebuie făcută în termenul de opţiune succesorală.

Prin renunţarea la moştenire, succesibilul îşi desfiinţează cu efect retroactiv vocaţia sa
succesorală, fiind considerat că nu a fost niciodată moştenitor (art. 1121 alin. (1) C.civ.).
Dreptul de a renunţa aparţine tuturor moştenitorilor legali sau testamentari cu vocaţie
universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.
Renunţarea poate fi făcută în mod valabil numai după deschiderea succesiunii, adică după
naşterea dreptului de opţiune succesorală.
Renunţarea la o succesiune nedeschisă este nulă absolut, ca orice pact asupra unei succesiuni
viitoare.
Renunţarea la moştenire este valabilă şi îşi produce efectele numai dacă succesibilul nu a
acceptat în prealabil succesiunea, căci acceptarea are efect irevocabil. (Semel heres, semper
heres.)
5.2.2. Forma renunțării

A. Regula. Renunțarea expresă
Regula, instituită de art. 1120 alin. (1) și (2) C.civ., este în sensul că renunţarea la
moştenire trebuie să fie expresă şi făcută în formă autentică, la orice notar public sau,
după caz, la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, în condiţiile şi limitele
prevăzute de lege. Așadar, ca regulă, renunţarea la moştenire nu se presupune, ci trebuie să
reiasă dintr-o manifestare expresă de voință a succesibilului.
B. Excepțiile
De la regula acceptării exprese în formă autentică, sunt recunoscute două excepții,
reglementate de art. 1112 și 1113 C.civ.:
• Prezumpția renunţării la moştenire de către succesibilul care, deşi cunoştea deschiderea
moştenirii şi calitatea lui de succesibil, nu şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală în
termenul general de opţiune succesorală, de un an(art. 1112 C.civ.).
• Prezumpția renunţării la moştenire de către succesibilul care nu şi-a exercitat dreptul de
opţiune succesorală înăuntrul termenului special, mai scurt decât cel general, stabilit de
instanţa judecătorească(art. 1113 C.civ.).
Renunţarea la moştenire trebuie să fie pur abdicativă, adică impersonală şi cu titlu

gratuit.
Declaraţia de renunţare se înscrie, pe cheltuiala renunţatorului, pentru informarea terţilor în
registrul naţional notarial ţinut în format electronic, potrivit legii.
Lipsa înscrierii în registrul naţional notarial nu afectează validitatea actului de renunţare şi nu
ar putea fi invocată drept cauză de nulitate a declaraţiei de nulitate de către succesibilul renunţător
pentru a putea accepta moştenirea.
În schimb, faţă de un terţ dobânditor de bună-credinţă, care a cumpărat un bun succesoral de la
succesibilul renunţător, renunţarea neînscrisă în registru nu este opozabilă.
5.2.3. Efectele renunțării
A. Desființaewa titlului de moştenitor
Prin renunţare, titlul de moştenitor al renunţătorului este retroactiv desfiinţat,
renunţătorul devenind o persoană străină de moştenire.
Art. 1121 C.civ. dispune în acest sens că „Succesibilul care renunţă este considerat că nu a
fost niciodată moştenitor“..
B. Caracterul revocabil
Deşi în principiu renunţarea este irevocabilă, totuşi, pentru a evita vacanţa succesorală,
legea permite succesibilului renunţător să revină asupra renunţării şi să o revoce, dar
numai dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii:
a) să nu fi expirat termenul de prescripţie al dreptului de opţiune succesorală;
b) succesiunea să nu fi fost între timp acceptată de un alt succesibil care au vocaţie la
partea cre i-ar reveni.
Revocarea renunţării nu face să renască dreptul de opţiune succesorală, ci constituie prin
ea însăşi o acceptare a succesiunii.
TRANSMISIUNEA ACTIVULUI ȘI PASIVULUI MOȘTENIRII

1. Obiectul transmisiunii
2. Transmisiunea activului moştenirii
3. Transmisiunea pasivului moştenirii
4. Dobândirea posesiunii moştenirii
5. Certificatul de moştenitor
6. Petiția de ereditate
1. Obiectul transmisiunii
A. Conținut
Transmisiunea moştenirii cuprinde atât activul, cât şi pasivul patrimonial al
defunctului.
Moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate uneia sau
mai multor persoane fizice sau juridice în fiinţă (art. 953 C.civ.).
Activul patrimonial succesoral este format numai din drepturile patrimoniale existente la data
deschiderii moştenirii.
În activul moştenirii intră deci drepturile patrimoniale ale defunctului, indiferent de natura lor,
drepturi reale principale sau accesorii, drepturi de creanţă, drepturi patrimoniale de autor şi
acţiunile în justiţie patrimoniale la care defunctul avea dreptul şi care pot fi continuate sau chiar
pornite de moştenitori.
Pasivul moştenirii este constituit din datoriile şi sarcinile moştenirii.
Datoriile moştenirii sunt obligaţiile patrimoniale ale defunctului indiferent de izvorul şi natura
lor ori de persoana creditorului, existente în patrimoniul succesoral la data deschiderii succesiunii.
Nu sunt datorii ale moştenirii şi ca atare nu sunt incluse în pasivul moştenirii obligaţiile
defunctului care se sting prin moartea sa (viagere) sau cele intuitu personae.
Sarcinile moştenirii sunt obligaţiile care se nasc în persoana moştenitorilor la deschiderea
succesiunii sau ulterior.
2. Transmisiunea activului moştenirii

A. Formele transmisiunii
Transmisiunea succesorală poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.
Transmisiunea universală are ca obiect patrimoniul defunctului la data

decesului acestuia.
Titularii transmisiunii sunt moştenitorii cu vocaţie universală: moştenitori legali sau legatari
universali, care sunt virtual chemaţi la întreg patrimoniul succesoral, chiar dacă concret
emolumentul succesoral pe care îl vor culege va fi mai mic decât activul succesoral.
Transmisiunea cu titlu universal are ca obiect o fracţiune (cotă parte) din
moştenire.
Titularul dreptului este succesorul cu titlu universal: moştenitor legal sau legatar cu titlu
universal care este chemat la moştenire în limita cotei la care are vocaţie legală sau, după caz,
testamentară.
Transmisiunea cu titlu particular are ca obiect unul sau mai multe bunuri,
determinate sau determinabile, privite ut singuli (singular).
Titular al transmisiunii cu titlu particular este legatarul cu titlu particular.
Natura dreptului dobândit de legatarul cu titlu particular depinde de obiectul legatului.

Dacă acesta este un drept real asupra unui bun individual determinat sau un drept asimilat
acestuia (dreptul defunctului asupra unei succesiuni deschise, dar nelichidate), legatarul cu titlu
particular devine proprietar din momentul deschiderii succesiunii, dobândind dreptul de la defunct.
Dacă obiectul legatului este un bun de gen, o obligaţie de a face sau a nu face sau un bun al
altuia, legatarul dobândeşte un drept de creanţă împotriva moştenitorului obligat la plata legatului.
Drepturile reale succesorale se transmit la moştenitori în stare de indiviziune,

comoştenitorii dobândind cote părţi ideale din dreptul real, corespunzător cotelor
lor succesorale..
Drepturile exclusive ale fiecărui moştenitor asupra bunurilor moştenirii vor fi stabilite prin
partaj.
3. Transmisiunea pasivului moştenirii

A. Conținut. Suportarea pasivului
Pasivul moştenirii, alcătuit din datoriile şi sarcinile moştenirii, se suportă de către
succesorii universali sau cu titlu universal, fie ei moştenitori legali sau legatari
testamentari universali sau cu titlu universal, deoarece ei sunt chemaţi la un
patrimoniu sau la o fracţiune din el.
Întrucât patrimoniul succesoral este o universalitate juridică care cuprinde totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor defunctului, odată cu transmiterea activului moştenirii şi
în aceeaşi proporţie cu cota succesorală a fiecăruia operează de la data deschiderii
succesiunii şi transmisiunea pasivului moştenirii..
Moştenitorii universali şi cu titlu universal contribuie la plata datoriilor şi

sarcinilor moştenirii proporţional cu cota succesorală ce îi revine fiecăruia (art.
1155 alin. (1) C.civ.).
În acelaşi sens, art. 1114 alin. (2) C.civ. prevede că „Moştenitorii legali şi legatarii
universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii
numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia”..
Succesorii universali sau cu titlu universal răspund de patrimoniul succesoral numai dacă au
acceptat moştenirea. Renunţătorul, fiind socotit că nu a fost vreodată succesor, nu are această
obligaţie.
Legatarii particulari care sunt dobânditori cu titlu particular ai unui anumit drept nu răspund în
principiu pentru pasivul succesoral.
Regula fundamentală a transmisiunii pasivului moştenirii este cea a divizării sale

de drept, de la data deschiderii moştenirii, între moştenitorii universali şi cu titlu
universal proporţional cu părţile lor ereditare, calculate după vocaţia fiecărui
moştenitor, indiferent de mărimea emolumentului cules efectiv de acesta.
Riscul insolvabilităţii unuia dintre moştenitorii universali sau cu titlu universal se împarte între
ceilalţi moştenitori universali sau cu titlu universal proporţional cu cotele succesorale ale fiecăruia
(art. 1157 alin. (2) C.civ.).
Riscul insolvabilităţii succesiunii va fi suportat de creditor.
4. Dobândirea posesiunii moştenirii

4.1. Noţiuni generale
Drepturile tuturor moştenitorilor asupra succesiunii se dobândesc de la data deschiderii
acesteia, adică de la data decesului defunctului.
Dobândirea exerciţiului drepturilor succesorale (a posesiunii moştenirii) se face
însă deosebit, în funcţie de trei categorii de moştenitori:
a) moştenitorii sezinari, care au posesia de drept a moştenirii (sezina);
b) moştenitorii nesezinari, care nu au sezină şi, în consecinţă, trebuie să ceară
trimiterea în posesie prin eliberarea unui certificat de moştenitor;
c) legatarii cu titlu particular care trebuie să ceară predarea sau plata legatului..
4.2. Dobândirea de drept a posesiei moştenirii de către moştenitorii sezinari (sezina)

Sunt moştenitori sezinari soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi, iar
în lipsa acestora, colateralii privilegiaţi.
A. Sezina
Sezina este stăpânirea de fapt exercitată asupra patrimoniului succesoral, şi dreptul de a
administra acest patrimoniu şi de a exercita drepturile şi acţiunile defunctului ().
Art. 1125 C.civ.. ”Pe lângă stăpânirea de fapt exercitată asupra patrimoniului
succesoral, sezina le conferă moştenitorilor sezinari şi dreptul de a administra
acest patrimoniu şi de a exercita drepturile şi acţiunile defunctului”.
B. Moştenitorii sezinari
Sunt moştenitori sezinari soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiați (art.
1126 C.civ.).
Moştenitorii sezinari dobândesc de drept stăpânirea moştenirii fără a fi necesară atestarea

prealabilă a calităţii de moştenitor.
Sezina are un caracter individual şi succesiv, pentru că este condiţionată de existenţa
vocaţiei succesorale concrete, utile. Moştenitorul care nu moşteneşte nu poate avea sezină.
Regulile referitoare la sezină au caracter imperativ şi nu pot fi modificate prin voinţa
defunctului.
C. Efectele sezinei
Sezina produce două efecte:
a) moştenitorul sezinar intră în stăpânirea de fapt şi administrarea tuturor bunurilor
succesorale fără îndeplinirea vreunei formalităţi prealabile, deci înainte de obţinerea
certificatului de moştenitor.
b) moştenitorul sezinar poate exercita de la data deschiderii succesi¬unii toate acţiunile
patrimoniale care aparţineau defunctului şi poate fi urmărit ca pârât de creditorii
succesiunii, fără atestarea prealabilă a calităţii de moştenitor.
4.3. Dobândirea posesiunii moştenirii de către moştenitorii nesezinari
A. Modul de dobândire a posesiunii moştenirii

Moştenitorii nesezinari pot intra în stăpânirea bunurilor succesorale şi pot
exercita drepturile şi acţiunile succesorale numai după încuviinţarea intrării lor
în posesiune, prin eliberarea certificatului de moştenitor de către notarul public
sau prin acceptul altor moștenitori care au posesia moștenirii.
4.3.1. Intrarea în posesie a moştenitorilor legali nesezinari

Moştenitorii legali nesezinari sunt rudele din clasele a III-a şi a IV-a ale defunctului și
colateralii privilegiaţi.
Moştenitorii legali nesezinari intră în stăpânirea moştenirii numai prin eliberarea

certificatului de moştenitor, însă în mod retroactiv din ziua deschiderii moştenirii (art.
1127 alin. (1) C.civ.).
Până la intrarea în stăpânirea de fapt a moştenirii, moştenitorul legal nesezinar nu
poate fi urmărit în calitate de moştenitor (art. 1127 alin. (2) C.civ.).
Trimiterea în posesie produce aceleaşi efecte de la deschiderea succesiunii, ca şi sezina.
4.3.2. Dobândirea posesiunii moştenirii de către legatarul universal

Niciun legatar fie el universal, cu titlu universal sau cu titlu particular nu are sezina de drept a
moştenirii.
Legatarul universal poate cere intrarea în stăpânirea moştenirii de la moştenitorii

rezervatari. Dacă asemenea moştenitori nu există sau refuză, legatarul universal
intră în stăpânirea moştenirii prin eliberarea certificatului de moştenitor (art. 1128
alin. (1) C.civ.).
4.3.3. Dobândirea posesiunii moştenirii de către legatarul cu titlu universal
Legatarul cu titlu universal poate cere intrarea în stăpânirea moştenirii de la

moştenitorii legali rezervatari sau, după caz, de la legatul universal intrat în
stăpânirea moştenirii ori de la moştenitorii legali nerezervatari care au intrat în
stăpânirea moştenirii.
Dacă asemenea moştenitori nu există sau refuză, legatarul cu titlu universal intră în
stăpânirea moştenirii prin eliberarea certificatului de moştenitor (art. 1128 alin. (2)
C.civ.)
În mod obişnuit, dacă intrarea în posesia fracţiunii de moştenire nu s-a putut realiza prin bună
învoială, legatarul cu titlu universal va solicita notarului public trimiterea în posesia părţii sale
succesorale prin eliberarea certificatului de moştenitor.
Spre deosebire de situaţia legatarului universal instituit prin testament autentic, notarul public
va cita obligatoriu pe toţi moştenitorii legali, rezervatari şi nerezervatari, indiferent de felul
testamentului, pentru că oricare dintre ei are o vocaţie legală abstractă la partea din moştenire care
depăşeşte partea legatarului cu titlu universal.
Dacă succesibilii îşi contestă unii altora calitatea sau nu se înţeleg cu privire la compunerea
masei succesorale şi la întinderea drepturilor ce li se cuvin, procedura succesorală notarială
necontencioasă se va suspenda, urmând ca instanţa să soluţioneze neînţelegerile.
După rezolvarea acestora pe baza hotărârii judecătoreşti pronunţate, rămase definitive şi
irevocabile, notarul public va elibera certificatul de moştenitor.
4.3.4. Predarea (executarea) legatului cu titlu particular
Legatarul cu titlu particular intră în posesia obiectului legatului din ziua în care
acesta i-a fost predat de bunăvoie sau, în lipsă, din ziua depunerii la instanţă a cererii
de predare (art. 1129 C.civ.).
În temeiul certificatului de moştenitor, legatarul cu titlu particular poate cere prin justiţie
predarea bunului care formează obiectul legatului în cazul în care cel obligat la predare refuză.
Legatarul cu titlu particular dobândeşte posesia legatului din ziua în care a făcut cererea în
justiţie pentru predarea legatului sau din ziua în care predarea legatului i s-a încuviinţat de bună
voie.
În cazul în care obiectul legatului este un drept real asupra unui lucru individual determinat,
legatarul îl poate valorifica printr-o acţiune în revendicare, dacă este vorba despre un drept de
proprietate, sau printr-o acţiune confesorie, în cazul unui drept real (exemplu, acţiunea confesorie
de uzufruct).
Dacă obiectul legatului cu titlu particular este un drept de creanţă, predarea legatului va fi
obţinută, dacă nu este executat de bună voie, printr-o acţiune personală întemeiată pe testament.
5. Certificatul de moştenitor
A. Noțiune
Certificatul de moştenitor se eliberează de către notarul public şi cuprinde
constatări referitoare la patrimoniul succesoral, numărul şi calitatea
moştenitorilor şi cotele ce le revin din acest patrimoniu, precum şi alte menţiuni
prevăzute de lege (art. 1132 C.civ.).
Certificatul de moştenitor se întocmeşte pe baza încheierii finale, reprezentând o sinteză a

activităţii succesorale notariale şi se întemeiază pe acordul de voinţă al părţilor asupra tuturor
problemelor succesorale din cauză.
Certificatul de moştenitor este un înscris oficial, autentic, constatator al calităţii de
moştenitor.
Certificatul de moştenitor se poate elibera numai dacă între comoştenitori nu există

neînţelegeri cu privire la menţiunile pe care urmează să le cuprindă. Dacă există
neînţelegeri între comoştenitori cu privire la aceste menţiuni, procedura succesorală
notarială se suspendă.
Eliberarea certificatului de moştenitor se face de notarul public de la locul deschiderii

succesiunii, în principiu după expirarea termenului de opţiune succesorală, la cererea oricărui
moştenitor legal sau testamentar. Finalizarea procedurii succesorale notariale prin eliberarea
certificatului de moştenitor se poate face şi înainte de expirarea termenului de acceptare a
succesiunii, „dacă este neîndoielnic că nu mai sunt şi alte persoane îndreptăţite la succesiune"
[art. 79 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, republicată].
B. Funcții
Certificatul de moştenitor îndeplineşte două funcţii:
a) este un mijloc de însezinare.
b) este un mijloc probator.
Orice terţ care a fost vătămat în drepturile sale prin certificatul de moştenitor poate cere
anularea acestuia, iar în dovedirea acţiunii poate folosi orice mijloc de probă permis de lege.
Art. 1144 C.civ. prevede că: „Cei care se consideră vătămaţi în drepturile lor prin
eliberarea certificatului de moştenitor pot cere instanţei judecătoreşti constatarea sau,
după caz, declararea nulităţii acestuia şi stabilirea drepturilor lor, conform legii”.
În cazul anulării certificatului de moştenitor, notarul public va elibera un nou certificat pe baza
hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În acest scop, instanţele judecătoreşti au obligaţia de a trimite la biroul notarului public
competent în soluţionarea cauzei copie de pe hotărârea rămasă definitivă şi irevocabilă, împreună
cu dosarul notarial, dacă a fost cerut în timpul judecăţii.
C. Efecte
Certificatul de moştenitor face dovada calităţii de moştenitor, legal sau testamentar,
precum şi dovada dreptului de proprietate al moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor
din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia(art. 1133 alin. 1) C.civ.).
6. Petiţia de ereditate
A. Noțiune
Petiţia de ereditate (petitio hereditatis) este acţiunea prin care un succesor cere
instanţei judecătoreşti recunoaşterea titlului său de moştenitor legal sau de
legatar universal sau cu titlu universal şi obligarea celui care se pretinde la
rândul său moştenitor universal sau cu titlu universal la restituirea bunurilor
succesorale.
Art. 1130 C.civ. prevede că: „Moştenitorul cu vocaţie universală sau cu titlu
universal poate obţine oricând recunoaşterea calităţii sale de moştenitor contra
oricărei persoane care, pretinzând că se întemeiază pe titlul de moştenitor, posedă
toate sau o parte din bunurile din patrimoniul succesoral”.
În esenţă, prin petiţia de ereditate se pune în discuţie calitatea de moştenitor universal

sau cu titlu universal.
Pentru a-i fi admisă acţiunea, reclamantul trebuie să dovedească titlul său de moştenitor legal
sau testamentar, universal sau cu titlu universal sau, dacă este cazul, că titlul său este preferabil
celui al pârâtului deţinător al bunurilor (moştenitor aparent).
Poate fi reclamant în petiţia de ereditate persoana care se pretinde succesor universal sau cu
titlu universal (moştenitor legal sau legatar) al defunctului, precum şi succesorii lor în drepturi
(moştenitorii succesiunii prin retransmitere sau cesionarii de drepturi succesorale).
Pârâtul în petiţia de ereditate este persoana care se pretinde la rândul ei succesor universal sau
cu titlu universal şi care, în această calitate, posedă bunurile succesorale (posesor pro herede).
B. Caractere juridice
Petiţia de ereditate este o acţiune reală, divizibilă și cu efecte relative.
Petiţia de ereditate este o acţiune reală, care are ca scop să deposedeze pe moştenitorul
aparent de patrimoniul succesoral pe care îl deţine.
Ea este o acţiune divizibilă pentru că în caz de pluralitate de succesori fiecare succesor
reclamant acţionează în nume propriu, iar fiecare pârât se apără în nume propriu.
Pe de altă parte hotărârea judecătorească are efecte relative, fiind opozabilă numai părţilor
din proces.
Dacă pârâtul este în posesia unui certificat de moştenitor, petiţia de ereditate
îmbracă forma acţiunii în anularea certificatului de moştenitor al pârâtului..
În cazul în care reclamantul nu are certificat de moştenitor, el va trebui să-şi dovedească

calitatea de moştenitor prin alte mijloace de probă: legatarii, cu ajutorul testamentului,
moştenitorii legali vor dovedi calitatea de rudă a defunctului sau de soţ supravieţuitor cu ajutorul
actelor de stare civilă, iar în lipsa acestora, prin orice mijloc de probă.
C. Efecte
Dacă acţiunea este admisă, moştenitorul aparent, pârâtul, este obligat să înapoieze
reclamantului, adevăratul moştenitor, toate bunurile succesorale.
Art. 1131 C.civ. prevede că: „Recunoaşterea calităţii de moştenitor obligă pe

deţinătorul fără titlu al bunurilor din patrimoniul succesoral la restituirea acestor
bunuri cu aplicarea regulilor prevăzute la art. 1635 – 1649”.
În privinţa actelor juridice încheiate între deţinătorul fără titlu al bunurilor succesorale şi terţi,
dispoziţiile art. 960 alin. 3, referitoare la actele juridice încheiate de nedemn se aplică în mod
corespunzător.
Actele de conservare, precum şi actele de administrare în măsura în care profită
moştenitorilor, încheiate între deţinătorul fără titlu al bunurilor succesorale (moştenitorul aparent)
şi terţi, sunt valabile. De asemenea, se menţin şi actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate între
deţinătorul fără titlu al bunurilor succesorale şi terţii dobânditori de bună-credinţă, regulile din
materia cărţii funciare fiind însă aplicabile.
Dacă înstrăinarea se menţine, moştenitorul aparent va fi obligat la restituire prin echivalent, cu
precizările făcute mai sus, după cum a fost de bună sau de rea-credinţă în momentul încheierii
actului.
Dacă înstrăinarea se desfiinţează, potrivit principiului resoluto jure dantis resolvitur jus
accipientis, terţul va fi obligat la restituire faţă de adevăratul moştenitor, dar va avea o acţiune în
despăgubiri împotriva moştenitorului aparent, întemeiată pe obligaţia de garanţie pentru evicţiune.
INDIVIZIUNEA ŞI PARTAJUL SUCCESORAL

1. Indiviziunea succesorală
2. Partajul succesoral
1. Indiviziunea succesorală
A. Noțiune
Indiviziunea este o modalitate a dreptului de proprietate în care prerogativele
dreptului aparţin împreună şi concomitent la doi sau mai mulţi titulari, iar
obiectul dreptului îl constituie o universalitate juridică..
Indiviziunea succesorală are ca titulari moştenitorii legali sau testamentari şi ca obiect

patrimoniul defunctului cu activul şi pasivul său.
Indiviziunea succesorală presupune o pluralitate de titulari ai dreptului de proprietate,
adică mai mulţi moştenitori cu vocaţie universală.
Dreptul fiecărui indivizar cu privire la indiviziunea succesorală este un drept real, şi nu un
drept de creanţă, şi poartă atât asupra unei cote-părţi ideale din întreaga moştenire, cât şi asupra
fiecărei porțiuni din fiecare bun succesoral.
1.2. Regimul juridic al indiviziunii succesorale

A. Principiile aplicabile
Indiviziunea succesorală este guvernează de trei principii generale:
a) Principiul liberei dispoziţii asupra cotei părţi ideale.
b) Principiul (regula) unanimităţii.
c) Principiul libertății de ieșire din indiviziune.
a) Principiul liberei dispoziţii asupra cotei părţi ideale este regula potrivit căreia
fiecare coindivizar de a dispune liber prin acte între vii şi pentru cauză de moarte
(moştenire legală sau testamentară) de cota ideală din dreptul de proprietate care îi
revine asupra indiviziunii.
Fiecare coindivizar are un drept individual, absolut şi exclusiv asupra cotei-părţi ideale de
drept care i se cuvine din indiviziune.
Prin urmare, un coindivizar poate face acte de dispoziţie având ca obiect cota sa indiviză, iar
în această situație dobânditorul se substituie în drepturile înstrăinătorului şi devine coindivizar în
aceleaşi condiţii ca şi acesta.
În schimb, în cazul în care coindivizarul face acte de dispoziţie având ca obiect un bun individual
determinat din succesiune, soarta acestei înstrăinări va depinde de rezultatul împărţelii, în funcţie
de faptul dacă bunul va cădea sau nu în lotul coindivizarului înstrăinător.
b) Principiul (regula) unanimităţii este regula potrivit căreia toate actele juridice
privind un bun din indiviziune să fie făcute cu acordul (consimţământul) unanim al
tuturor coindivizarilor.
În principiu, regula unanimităţii este aplicabilă şi actelor de administrare şi de

conservare a bunurilor din indiviziune.
Dacă însă actele au fost folositoare indiviziunii şi nu a existat opunere din partea
coindivizarilor la efectuarea lor, în practică, ele au fost validate ca fiind făcute în temeiul
gestiunii de afaceri sau a unui mandat tacit.
Regula unanimităţii funcţionează din plin fără excepţii, în privinţa actelor de dispoziţie
juridică sau materială asupra bunurilor din indiviziune.
Regula unanimităţii se aplică şi cu privire la promovarea acţiunii în revendicarea unui bun
indiviz, care nu poate fi exercitată de un singur coindivizar, pentru că urmăreşte valorificarea
dreptului de proprietate pentru toţi coindivizarii.
c) Principiul libertății de ieșire din indiviziune este regula potrivit căreia niciun
coindivizar nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune, ci poate cere oricând ieşirea
din indiviziune.
”Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Moştenitorul poate cere oricând

ieşirea din indiviziune, chiar şi atunci când există convenţii sau clauze testamentare
care prevăd altfel“ (art. 1143 alin.1 C.civ.).
Dispoziţiile art. 1143 C.civ. sunt imperative, interesând ordinea publică.

Dreptul de a cere ieşirea din indiviziune este imprescriptibil.
” Încetarea coproprietăţii prin partaj, poate fi cerută oricând, afară de cazul în care
partajul a fost suspendat prin lege, act juridic ori hotărâre judecătorească “ (art. 669
C.civ.).
Pentru situaţiile când rămânerea în indiviziune ar prezenta un anumit interes pentru
coindivizari, legea le permite acestora să convină suspendarea partajului şi menţinerea stării de
indiviziune pe o perioadă de cel mult 5 ani. În cazul imobilelor, convenţiile trebuie încheiate în
formă autentică şi supuse formalităţilor de publicitate prevăzute de lege (art. 672 C.civ.).
Dacă convenţia ar fi încheiată pentru o durată nedeterminată, ea va fi nulă absolut. Va fi nulă
absolut şi clauza testamentară care ar impune starea de indiviziune chiar şi pentru o durată mai
mică de 5 ani.
2. Partajul succesoral
2.1. Aspecte generale
A. Noţiune
Partajul este operaţiunea juridică prin care se pune capăt stării de indiviziune
prin împărţirea în natură sau prin echivalent a bunurilor aflate în indiviziune,
care sunt trecute astfel în proprietatea exclusivă a coindivizarilor conform cotei
părţi ideale la care are dreptul fiecare.
Prin partaj, în locul cotei-părţi ideale din dreptul pe care îl avea asupra masei indivize, fiecare
coindivizar devine proprietarul exclusiv asupra unuia sau mai multor bunuri determinate în
materialitatea lor ori a contravalorii acestora.
B. Reglementare
Reglementarea juridică a partajului succesoral cuprinsă în art. 1143-1145 C.civ. se
completează cu dispoziţiile art. 669-686 privind partajul coproprietăţii în măsura în care
nu sunt incompatibile cu acestea.
Coindivizarii pot stabili între ei o împărţeală provizorie a folosinţei bunurilor indiviziunii.
C. Forme
Ieşirea din indiviziune poate fi realizată prin bună învoială între coindivizari (partajul
voluntar) sau pe cale judecătorească.
Sub aspectul întinderii efectelor ei, împărţeala poate fi totală (când are ca obiect întreaga masă
indiviză) sau parţială (când are ca obiect numai unul sau mai multe bunuri din indiviziune),
dacă comoştenitorii şi au exprimat voinţa de a rămâne în indiviziune asupra celorlalte bunuri.
1.4. Cine poate cere partajul succesoral.

Persoanele care pot cere partajul succesoral sunt:
a) coindivizarii (moştenitorii legali sau testamentari, dar numai legatarii testamentari
universali sau cu titlu universal).
b) succesorii în drepturi, universali sau cu titlu universal ai coindivizarilor, care prin
retransmitere se subrogă în drepturile coindivizarilor, pot cere sau pot continua împărţeala
începută de autorul lor.
c) creditorii personali ai coindivizarilor pot cere împărţeala sau pot continua împărţeala
începută de coindivizarul debitor, pe calea acţiunii oblice, dreptul de a cere ieşirea din
indiviziune neavând caracter exclusiv personal.
D. Cine poate cere partajul succesoral
Persoanele care pot cere partajul succesoral sunt:
a) coindivizarii, adică moştenitorii legali sau testamentari, dar dintre acețtia din urmă
numai legatarii testamentari universali sau cu titlu universal.
b) succesorii în drepturi, universali sau cu titlu universal ai coindivizarilor, care
prin retransmitere se subrogă în drepturile coindivizarilor, pot cere sau pot continua
împărţeala începută de autorul lor.
c) creditorii personali ai coindivizarilor, care pot cere împărţeala sau pot continua
împărţeala începută de coindivizarul debitor, pe calea acţiunii oblice, dreptul de a cere
ieşirea din indiviziune neavând caracter exclusiv personal.
Înainte de partajul succesoral, creditorii personali ai unui moştenitor nu pot urmări partea
acestuia din bunurile moştenirii.
2.2. Obiectul partajului succesoral

În principiu, constituie obiect al succesoral bunurile asupra cărora poartă
drepturile reale ale defunctului transmise moştenitorilor săi la deschiderea
succesiunii.
Creanţele defunctului (element al activului succesoral) şi pasivul succesoral (datoriile şi

sarcinile succesiunii) se divid de drept între moştenitorii universali şi cu titlu universal la data
deschiderii succesiunii, proporţional cu partea ereditară a fiecăruia.
Prin excepţie, vor fi cuprinse în masa partajabilă şi vor face obiect al partajului unele
bunuri care nu se aflau în patrimoniul defunctului la data deschiderii succesiunii, cum ar fi:
a) fructele naturale, civile sau industriale produse de bunurile succesorale după data
deschiderii succesiunii, care sporesc masa succesorală prin accesiune.
b) bunurile readuse la masa succesorală ca efect al reducţiunii liberalităţilor excesive;
c) bunurile readuse la masa succesorală ca urmare a raportului donaţiilor;
d) bunurile care intră în masa succesorală în temeiul subrogaţiei reale cu titlu universal (preţul
unui bun succesoral nepartajabil în natură);
Pe de altă parte, anumite categorii de bunuri, deşi existau în patrimoniul defunctului la
data deschiderii succesiunii, nu formează obiectul partajului succesoral:
a. bunurile individual determinate care fac obiectul unor legate cu titlu particular.
b. bunurile care prin natura sau destinaţia lor nu sunt susceptibile a fi împărţite, cum sunt:
amintirile de familie, dreptul de concesiune asupra locurilor de înmormântare etc.
2.3. Formele partajului succesoral

Partajul poate fi făcut prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească, în
condiţiile legii (art. 670 C.civ.).
2.3.1. Partajul succesoral voluntar
A. Noţiune
Partajul succesoral voluntar (partajul prin bună învoială) constituie modalitatea
partajului sucesorală, care se realizează prin acordul de voință al tuturor
succesorilor, constituindu-se într-un contract de partaj.
Partajul voluntar în formă autentică se va încheia în faţa notarului public sau în

faţa instanţei de partaj (sub forma unei tranzacţii scrise a coindivizarilor).
Pentru validitatea partajului succesoral voluntar este necesar ca:
a) toţi coindivizarii să fie prezenţi;
b) coindivizarii să fie de acord cu realizarea împărţelii prin bună învoială şi cu
clauzele convenţiei;
c) toţi coindivizarii să aibă capacitate deplină de exerciţiu.
Dacă un coproprietar este lipsit de capacitate de exerciţiu ori, are capacitate de

exerciţiu restrânsă, partajul va putea fi făcut, prin bună învoială numai cu
autorizarea instanţei de tutelă, precum şi, dacă este cazul a ocrotitorului legal (art.
674 C.civ.).
Dacă nu sunt prezenţi toţi moştenitorii ori dacă printre ei se află minori sau persoane puse sub
interdicţie judecătorească ori persoane dispărute, atunci se vor pune sigilii pe bunurile moştenirii
în cel mai scurt termen, iar partajul voluntar se va realiza cu respectarea regulilor referitoare la
protecţia persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitatea de exerciţiu restrânsă ori
privitoare la persoanele dispărute.
Convenţia poate fi încheiată numai după deschiderea succesiunii, în caz contrar, ea reprezintă
un pact asupra unei succesiuni viitoare şi va fi nulă absolut.
2.3.2. Partajul succesoral judiciar

A. Noţiune
Partajul succesoral judiciar (împărţeala succesorală judiciară) repre¬zintă o
modalitate de partajare a succesiunii pe calea unei acțiuni judecătorești specifice
prin care instanţa procedează la atribuirea bunurilor succesorale în natură
coindivizarilor punând capăt stării de indiviziune şi recunoscând fiecărui
comoştenitor calitatea de proprietar exclusiv asupra bunurilor succesorale care i
au fost atribuite.
Împărţeala succesorală judiciară este folosită în cazurile în care există neînţelegeri între
coindivizari care fac imposibilă realizarea împărţelii prin bună învoială.
Potrivit principiului disponibilităţii coindivizarii pot opta pentru rămânerea în indiviziune sau
pentru ieşirea din indiviziune în scopul de a dobândi independenţă în administrarea şi dispoziţia
patrimoniului succesoral pe care le-au cules.
Ei pot opta de asemenea asupra modalităţii de ieşire din indiviziune între partajul succesoral
prin bună învoială şi partajul succesoral judiciar.
Există însă trei situaţii în care partajul succesoral judiciar este obligatoriu, şi
anume:
a) când unul dintre coindivizari nu este prezent la împărţeală, nici personal, nici prin
reprezentant;
b) când unul dintre coindivizari nu este de acord cu împărţeala prin bună învoială;
c) când unul dintre coindivizari este incapabil, minor sau interzis, şi nu există
autorizarea instanţei tutelare şi, dacă este cazul, a ocrotitorului legal.
Legea nu prevede obligaţia încercării prealabile a partajului prin bună învoială ca o

condiţie pentru folosirea partajului judiciar.
În cazul în care există succesiuni succesive cu mase succesorale diferite se va realiza o

succesiune de ieşiri din indiviziune în funcţie de criteriul ordinii cronologice a deschiderii
succesiunilor.Ieşirile din indiviziune pot avea loc în cadrul aceluiaşi proces sau în procese diferite.
Instanţa va face împărţeala în natură proporţional cu cota-parte a fiecărui moştenitor.
În temeiul celor menţionate mai sus ea procedează la formarea loturilor şi la atribuirea
lor. În cazul în care loturile nu sunt egale în valoare, ele se întregesc printr-o sumă în bani.
Dacă bunul este indivizibil sau nu este comod partajabil în natură, partajul se va face fie
prin atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia sau mai multor
coproprietari, la cererea acestora; fie prin vânzarea bunului în modul stabilit de
coproprietari ori, în caz de neînţelegere, la licitaţie publică, în condiţiile legii şi distribuirea
preţului către coproprietari proporţional cu cota-parte a fiecăruia dintre ei (art. 676 C.civ.).
Dacă pentru formarea loturilor sunt necesare operaţii de măsurătoare, evaluare şi altele
asemenea, pentru care instanţa nu are date suficiente, ea va da o încheiere prin care va stabili
elementele arătate mai sus. Prin aceeaşi încheiere, instanţa va dispune efectuarea unei expertize
pentru formarea loturilor.
Raportul de expertiză va arăta evaluarea şi criteriile avute în vedere la stabilirea acesteia, va
indica dacă bunurile pot fi comod partajabile în natură şi în ce mod anume, propunând loturile ce
urmează a fi atribuite.
2.4. Efectele partajului
Hotărârea de partaj are în dreptul comun efect constitutiv.

Odată rămasă definitiv şi investită cu formulă executorie, hotărârea de partaj
constituie titlu executoriu şi poate fi pusă în executare chiar dacă nu s-a cerut
predarea efectivă a bunului în mod expres această predare.
Coproprietarii îşi datorează, în limitele cotelor-părţi, garanţie pentru evicţiune şi

vicii ascunse, dispoziţiile legale privitoare la obligaţia de garanţie a vânzătorului
aplicându-se în mod corespunzător.
Fiecare este obligat să despăgubească pe coproprietarul prejudiciat prin efectul evicţiunii sau
al viciului ascuns. Dacă unul dintre coproprietari este insolvabil, partea datorată de acesta, se va
suporta proporţional de către ceilalţi coproprietari, inclusiv de coproprietarul prejudiciat.
Coproprietarii nu datorează garanţie dacă prejudiciul este urmarea faptei săvârşite de un alt
coproprietar sau dacă au fost scutiţi prin actul de partaj (art. 683 C.civ.).
Partajul prin bună învoială poate fi desfiinţat pentru aceleaşi cauze ca şi contractele.
Partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor va fi nul absolut (art. 684
C.civ.).
Partajul va fi nul absolut dacă a fost făcută cu încălcarea unor norme imperative (cauză
sau obiect ilicit, imoral etc.).
Partajul va putea fi anulat în cazul în care a fost făcută cu încălcarea drepturilor unuia sau
unora dintre copărtaşi.
Astfel, un copărtaş poate cere anularea partajului voluntar:
a) în caz de incapacitate, când partajul s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor legale
privind ocrotirea celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitatea de exerciţiu
restrânsă;
b) dacă consimţământul dat la împărţeală a fost viciat prin dol sau violenţă.
Simpla omisiune a unor bunuri succesorale (eroare asupra masei de împărţit) nu constituie o
cauză de desfiinţare a împărţelii, urmând să se facă un supliment de împărţeală pentru obiectul
omis.
Nulitatea relativă poate fi acoperită prin ratificarea expresă sau tacită a împărţelii potrivit
dreptului comun.
Menţionăm că hotărârea care consfinţeşte partajul voluntar al părţilor, intervenit în cursul
procesului, poate fi atacată cu o acţiune în anulare, tranzacţia judiciară fiind un contract.
În schimb, dacă partajul a fost judiciar, motivele de nulitate sunt cele prevăzute de Codul de
procedură civilă.
Nulitatea absolută sau nulitatea relativă a actului de împărţeală produce efecte
retroactive (de la data partajului) făcând să renască starea de indiviziune.
Copărtaşii vor fi obligaţi să înapoieze în masa indiviză bunurile primite în temeiul împărţelii.
Ei vor trebui să înapoieze o dată cu bunurile şi fructele acestora de la data împărţelii dacă nulitatea
a fost absolută sau de la data cererii de anulare dacă nulitatea a fost relativă.
Starea de indiviziune renăscută va putea înceta printr-o nouă împărţeală valabilă.
2.5. Partajul de ascendant

2.5.1. Aspecte generale
A. Noţiunea de partaj de ascendent
Partajul de ascendent este actul juridic între vii (donaţie) sau din cauză de
moarte (testament) prin care un ascendent divide, în tot sau în parte, bunurile
sale între eventualii săi moştenitori din clasa descendenţilor, creând între ei,
raporturi de împărţeală..
„Ascendenţii pot face partajul bunurilor lor între descendenţi.” prevede art. 1160
C.civ.
Partajul de ascendent derogă de la dreptul comun, întrucât moştenirea în loc să se transmită la

moştenitori în stare de indiviziune, trece asupra lor împărţită iar împărţeala în loc să fie rezultatul
voinţei copărtaşilor rezultă numai din voinţa ascendentului împărţitor.
În consecinţă, raporturile de împărţeală se nasc între descendenţi, deşi nu ei sunt autorii actului
de împărţeală.
2.5.2. Condiţii de validitate

Partajul de ascendent trebuie să respecte atât normele care reglementează donaţiile sau
testamentele, cât şi normele care reglementează împărţelile succesorale.
2.5.2.1. Condiţii de formă
Partajul de ascendent se poate realiza prin donaţie sau prin testament, cu respectarea
formelor, condiţiilor şi regulilor prevăzute de lege pentru aceste acte juridice (art. 1161 alin.
(1) C.civ.).
Nerespectarea condiţiilor de formă prevăzute de lege atrage nulitatea absolută a actului de
împărţeală de ascendent, însă după decesul ascendentului dispunător descendenţii beneficiari ai
împărţelii pot „confirma“ actul nul prin executarea dispoziţiilor partajului de ascendent cu
bună-ştiinţă, adică cunoscând cauza de nulitate.
2.5.2.2. Condiţii de fond
Partajul de ascendent trebuie să îndeplinească condiţiile de fond generale
prevăzute de lege pentru validitatea donaţiilor şi respectiv a dispoziţiilor
testamentare (capacitate, consimţământ, cauză, obiect etc.).
Pe lângă acestea legea impune îndeplinirea unor condiţii speciale pentru validitatea
partajului de ascendent care privesc persoanele între care intervine, bunurile care se împart
şi modul în care se face împărţeala:
a) Numai părinţii şi ceilalţi ascendenţi pot să-şi împartă bunurile între moştenitorii lor
prezumtivi, cu efectele unei împărţeli de ascendent.
Descendenţii între care se face partajul de ascendent trebuie să aibă vocaţie utilă la moştenirea
dispunătorului, să nu fie nedemni şi să fi acceptat succesiunea expres sau tacit.
Partajul de ascendent trebuie să cuprindă sub sancţiunea nulităţii absolut pe toţi
descendenţii care îndeplinesc condiţiile pentru a veni la moştenire, fie în nume propriu, fie
prin reprezentare succesorală la moştenire.
Dacă partajul de ascendent a fost făcută prin donaţie, donatarul (sau succesorul său dacă a
murit) va păstra donaţia chiar şi în cazul în care nu va veni la moştenire, în condiţiile dreptului
comun.
Cât priveşte capacitatea cerută descendenţilor între care partajul este făcut se va aplica dreptul
comun, adică ei vor trebui să existe la data donaţiei sau, în cazul partajului testamentar, la data
deschiderii moştenirii, sau cel puţin să fie concepuţi la aceste date, sub condiţia ca să se nască vii.
b) Partajul succesoral poate avea ca obiect numai bunuri care aparţin în mod exclusiv
ascendentului dispunător.
Bunurile asupra cărora ascendentul nu are decât un drept în indiviziune nu pot face obiectul
unui partaj de ascendent, căci actul de împărţeală nu ar face să înceteze coproprietatea şi prin
urmare nu ar putea constitui decât o donaţie ordinară sau un legat, după caz.
Părinţii nu pot dispune de bunurile comune pe care le au în devălmăşie în calitate de soţi
decât printr-un partaj conjunctiv, făcut împreună în folosul copiilor comuni.
Nu mai puţin, un astfel de partaj nu poate fi făcut valabil decât prin donaţie, căci
dacă ar fi făcut prin testament, el ar fi nul absolut, testamentul reciproc fiind
interzis de lege (art. 1036 C.civ.).
Partajul de ascendent testamentar poate avea ca obiect întreaga masă succesorală (adică toate
bunurile pe care ascendentul le lasă la moartea sa) sau numai o parte din bunurile cuprinse în
aceasta. În cazul în care împărţeala testamentară este parţială, bunurile succesorale necuprinse în
ea se vor moşteni în indiviziune, urmând a fi partajate între coindivizari potrivit dreptului comun.
Partajul de ascendent făcută prin donaţie nu poate avea ca obiect decât bunurile
prezente ale dispunătorului, nu şi cele viitoare.
Partajul de ascendent trebuie să fie făcută cel puţin sub aspect volitiv printr-un singur
act şi să fie făcut de ascendent sau cel puţin cu concursul său.
El trebuie să fie efectiv, adică să se materializeze în formarea de loturi de bunuri în
natură cuvenite descendenţilor.
Un act prin care ascendentul indică numai cotitatea cuvenită fiecărui descendent nu este
un partaj de ascendent pentru că în acest caz indiviziunea va continua să existe.
Întrucât partajul de ascendent este în cele din urmă o lichidare a succesiunii, ascendentul
trebuie să respecte rezerva succesorală a fiecărui descendent. Ascendentul îi poate favoriza pe unii
dintre descendenţi, dar numai în limitele cotităţii disponibile şi cu respectarea rezervei succesorale
a descendenţilor defavorizaţi. În consecinţă, loturile descendenţilor nu trebuie să fie egale valoric.
2.5.3. Efectele partajului de ascendent

Efectele partajului de ascendent diferă după cum el a fost făcut prin donaţie sau
prin testament.
2.5.3.1. Efectele partajului-donaţie
Între ascendentul donator şi descendenţii săi donatari se nasc raporturi specifice

contractului de donaţie potrivit dreptului comun.
Deci donatarii vor dobândi irevocabil de la data încheierii contractului drepturile
care formează obiectul lui şi pot dispune liber de ele.
Valoarea donaţiei va trebui reunită fictiv la activul net al moştenirii pentru calculul cotităţii
disponibile.
Descendenţii-donatari au unii faţă de alţii calitatea de copărtaşi ieşiţi din indiviziune şi în
consecinţă între ei există obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi vicii ascunse (art. 683 alin. (1)
C.civ.).
La moartea ascendentului donator, partajul prin act între vii devine o adevărată
împărţeală succesorală, iar descendenţii donatari devin succesibili, rămânând însă
în continuare donatari..
Din faptul că donatarii devin succesibili rezultă că pentru a veni la moştenire aceştia trebuie să
existe la deschiderea ei şi să aibă o vocaţie succesorală utilă, adică să nu fie nedemni sau
renunţători.
Descendenţii care pot şi vor să vină la moştenire răspund în calitate de moştenitori
pentru pasivul succesoral, fiecare proporţional cota succesorală ce îi revine fiecăruia.
Descendenţii donatari moştenitori dobândesc succesiunea divizat, deci fiecare păstrează
bunurile primite prin donaţie.
Bunurile donate în cadrul partajului de ascendent constituie o lichidare anticipată
a moştenirii între toţi descendenţii şi prin urmare, nu sunt supuse raportului..
2.5.3.2. Efectele partajului de ascendent testamentar

Partajul de ascendent testamentar este un act pentru cauză de moarte, care nu
produce nici un efect în timpul vieţii testatorului.
Testatorul poate până la sfârşitul vieţii sale revoca sau modifica oricând
dispoziţiile sale testamentare..
La moartea testatorului, adică la deschiderea succesiunii, descendenţii dobândesc

bunurile atribuite în stare divizată conform partajului de ascendent testa¬mentar.
Partajul de ascendent testamentar nu aduce nicio modificare titlului în temeiul căruia

descendenţii între care a fost făcută împărţeala testamentară vin la moştenire.
Descendenţii rămân moştenitori legali şi nu sunt transformaţi prin partajul de ascendent în
legatari. Testatorul nu face prin partajul testamentar legate, ci doar o împărţeală succesorală.
În consecinţă, descendenţii pot să accepte moştenirea sau să renunţe la ea astfel cum le-a fost
transmisă, adică împărţită de ascendent în virtutea dreptului pe care i-l conferă legea.
La moartea testatorului, testamentul va da naştere între descendenţii care vin la moştenire
numai unor raporturi de împărţeală.
Ei îşi datorează reciproc garanţie pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse, sunt obligaţi la
raportul donaţiilor preciputare primite de la defunct şi se vor bucura de privilegiul copărtaşului.
Bunurile neîmpărţite de testator vor fi dobândite de moştenitori în indiviziune.
Partajul de ascendent poate fi ineficace din cauze prevăzute de dreptul comun sau din
cauze de ineficacitate specifice acestui act.
a) Partajul de ascendent poate deveni ineficace potrivit dreptului comun, întrucât ar fi
anulabil (pentru lipsa capacităţii de exerciţiu sau pentru vicii de consimţământ) ori nul
absolut (pentru nerespectarea formei solemne a actului de împărţeală) sau ar fi caduc.
Partajul-donaţie poate deveni ineficace şi prin revocarea lui pentru neexecutarea sarcinii
sau pentru ingratitudine ori dacă a fost revocat ca urmare a admiterii acţiunii pauliene
intentată de creditorii ascendentului donator.
b) Partajul de ascendent este ineficace şi pentru cauze specifice, proprii acestui act.
Potrivit art. 1163 alin. (1) C.civ. este lovit de nulitate absolută partajul în care nu s-au
cuprins toţi descendenţii care îndeplinesc condiţiile pentru a veni la moştenire, fie în nume
propriu, fie prin reprezentare succesorală.
MOȘTENIREA VACANTĂ
1.1. Vacanța succesorală și moștenirea vacantă
1.2. Beneneficiarii moștenirii vacante
1. Vacanța succesorală și moștenirea vacantă

A. Reglementare legală
Potrivit art. 1135 C.civ. (1) Dacă nu sunt moştenitori legali sau testamentari,
moştenirea este vacantă. (2) Dacă prin legat s-a atribuit numai o parte a moştenirii şi
nu există moştenitori legali ori vocaţia acestora a fost restrânsă ca efect al
testamentului lăsat de defunct, partea din moştenire rămasă neatribuită este
vacantă.”
B. Definiții
Pornind de la prevederile legale, pot fi conturate și definite noțiunile de vacanță
succesorală și moștenire vacantă.
Vacanța succesorală reprezintă acea situație succesorală caracterizată prin lipsa
moştenitorilor legali sau testamentari, situație care afectează întreaga moștenire sau
o parte din aceasta.
Moştenirea vacantă reprezintă acea moștenire sau parte dintr-o moștenire cu privire
la care niciun succesibil nu are drepturi succesorale, în temeiul legii sau al unui
testament.
1.2. Semnificația și conținutul noțiunilor

Moştenirea vacantă poate deci coexista cu drepturile legatarilor cu titlu particular şi cu
drepturile legatarilor cu titlu universal, în cazul în care aceste legate nu epuizează întreaga
masă succesorală.
Ea poate coexista şi cu drepturile moştenitorilor legali rezervatari dezmoşteniţi;
comuna, oraşul sau după caz, municipiul de la locul deschiderii moştenirii, urmând să
culeagă în acest caz cotitatea disponibilă.
Rezultă prin urmare că sintagma folosită de art. 1135 alin. (1) C.civ. „Dacă
nu sunt moştenitori legali sau testamentari“ trebuie interpretată nu numai ca
lipsă totală, ci şi ca lipsă parţială, iar prin „lipsă“ urmează să înţelegem nu
numai lipsa fizică a moştenitorilor, ci şi lipsa lor juridică (renunţători,
nedemni, exheredaţi).
2. Beneneficiarii moștenirii vacante

Moştenirile vacante revin comunei, oraşului sau, după caz, municipiului de la
locul deschiderii moştenirii şi intră în domeniul lor privat. Este considerată nescrisă
orice dispoziţie testamentară care, fără a stipula transmiterea bunurilor moştenirii,
urmăreşte să înlăture această regulă.
Unităţile administrativ-teritoriale menţionate mai sus dobândesc moştenirea

vacantă în calitate de moştenitor legal (jure hereditatis).
În sprijinul acestei opinii, împărtăşită unanim de practica judiciară şi de doctrină,

menţionăm atât argumentul că oraşul, comuna sau municipiul, culege, după caz,
moştenirea în temeiul certificatului de vacantă succesorală, cât şi faptul că aceste unităţi
administrativ-teritoriale, ca orice moştenitor, dobândesc succesiunea privită ca o
universalitate, adică atât activul, cât şi pasivul ei.
În cazul în care există indicii că moştenirea urmează a fi declarată vacantă, notarul

încunoştinţează organul care reprezintă comuna, oraşul sau, după caz, municipiul, iar acest
organ are obligaţia să încredinţeze, de îndată administrarea provizorie a bunurilor din
patrimoniul succesoral unui curator special desemnat.
Dacă în termen de un an şi 6 luni de la deschiderea moştenirii nu s-a înfăţişat niciun

succesibil, notarul, la cererea oricărei persoane interesate, îi va soma pe toţi succesibilii,
printr-o publicaţie făcută la locul deschiderii moştenirii, la locul unde se află imobilele din
patrimoniul succesoral, precum şi într-un ziar de largă circulaţie, pe cheltuiala moştenirii,
să se înfăţişeze la biroul său în termen de cel mult două luni de la publicare.
Dacă niciun succesibil nu se prezintă în termenul fixat în publicaţie, notarul va

constata că moştenirea este vacantă (art. 1137 C.civ. şi art. 85 Legea 36/1995 şi
notarilor publici).
Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul intră în stăpânirea moştenirii de îndată ce
toţi succesibilii cunoscuţi au renunţat la moştenire ori, la împlinirea termenului de opţiune
succesorală, dacă niciun moştenitor nu este cunoscut.
Moştenirea se dobândeşte retroactiv de la data deschiderii sale, certificatul de

vacantă succesorală având caracter declarativ şi nu constitutiv de drepturi.
Dacă, deşi s-a constatat vacanta moştenirii, există moştenitori, atunci aceştia pot
exercita petiţia de ereditare împotriva comunei, oraşului sau, după caz, municipiului.
Cu alte cuvinte, după eliberarea certificatului de vacanţă a moştenirii, cei care au

pretenţie la moştenire şi care au fost prejudiciaţi prin emiterea lui trebuie să ceară în
justiţie anularea lui şi stabilirea drepturilor lor în condiţiile dreptului comun, după care, pe
baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, să solicite eliberarea noului certificat
de moştenitor.1
Dacă comuna, oraşul sau municipiul este legatar testamentar şi moştenirea nu

este vacantă, li se va elibera un certificat de moştenitor şi nu un certificat de vacanţă
succesorală.
Restrângerea răspunderii în limitele activului succesoral nu este condiţionată de

întocmirea inventarului bunurilor succesorale.
De fapt, spre deosebire de ceilalţi moştenitori, în cazul moştenirii vacante nu există un

drept de opţiune succesorală cu privire la moştenirea vacantă pentru că, dacă s-ar renunţa
la moştenirea vacantă, tot statul ar culege bunurile din succesiune ca bunuri fără stăpân.
Neexistând un drept de opţiune succesorală, nu este aplicabil nici termenul de un

an pentru exercitarea acestui drept. În consecinţă, eliberarea certificatului de
vacanţă succesorală poate fi solicitată nelimitat în timp.
Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul nu sunt moştenitori sezinari. Ele vor trebui
să ceară punerea în posesie prin eliberarea de către notarul public a certificatului de
vacanţă succesorală.
Certificatul de vacanţă succesorală este şi instrumentul probatoriu al calităţii

procesuale active sau pasive a acestor unităţi în procesele în care fie ar realiza activul
succesoral, fie ar fi chemate să răspundă de datoriile şi sarcinile succesiunii.
1
„Succesibilul care a acceptat moştenirea este considerat că a acceptat-o pentru totdeauna, conform principiului
„semel heres, semper heres”. Prin urmare declaraţia de renunţare la succesiune după acceptarea ei este lipsită de
orice efect juridic. În speţă prima instanţă a respins acţiunea prin care reclamantul solicita anularea certificatului
de succesiune vacantă în temeiul căruia imobilul din litigiu a fost trecut în proprietatea statului. Recursul a fost
însă admis, iar sentinţa modificată în sensul că s-a constatat nulitatea absolută a certificatului de succesiune
vacantă şi nu o nulitate relativă cum considerase prima instanţă. În acest sens s-a reţinut că reclamantul a fost
singurul moştenitor rezervatar, care în anul 1950 a acceptat succesiunea prin declaraţie expresă şi a plătit
impozitele până în anul 1965, când s-a emis certificatul de succesiune vacantă pe motiv că trei moştenitori
rezervatari au renunţat la succesiune prin declaraţii scrise. Cum declaraţia de renunţare nu era de natură să
producă niciun efect juridic, greşit s-a luact act de ea şi s-a eliberat certificatul respectiv, de succesiune vacantă.”
Trib. Mun. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1325/1992 în „Culegere de practică judiciară civilă” pe anul
1992 nr. din 1993, p. 165-166.

CURS ID - SUCCESIUNI 2021-I Morariu

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURS ID - SUCCESIUNI 2021-I Morariu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „TITU MAIORESCU “ BUCUREŞTI

Drept civil. Succesiuni

Anul III, semestrul II

Lector univ. dr. Ioan Morariu

© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei

Drept civil. Succesiuni

1. Unitatea nr.1 Considerații generale privind dreptul succesoral

2. Unitatea nr. 2 Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale

3. Unitatea nr.3 Deschiderea moștenirii

4. Unitatea nr.4 Condițiile generale ale dreptului la moștenire

5. Unitatea nr.5 Devoluțiunea succesorală legală

6. Unitatea nr.6 Reguli speciale privind diferitele categorii de moștenitori

7. Unitatea nr.7 Devoluțiunea succesorală testamentară

8. Unitatea nr.8 Legatul. Ineficacitatea legatelor

9. Unitatea nr.9 Legatul. Ineficacitatea legatelor

Drept civil. Succesiuni

11. Unitatea nr.11 Transmisiunea activului și pasivului moștenirii

12. Unitatea nr.12 Indiviziunea şi partajul succesoral

13. Unitatea nr.13 Moştenirea vacantă

Drept civil. Succesiuni

Bibliografie (de elaborare a cursului):

- Alexandresco, Dimitrie, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil romȃn, Iași,

Drept civil. Succesiuni

1.1. Noțiune. Locul și rolul dreptului succesoral

Dreptul succesoral ca subramură a dreptului civil reprezintă ansamblul normelor

Trebuie precizat însă că în dreptul civil, în doctrină și jurisprudență, noțiunea de

1.2.2. Aspecte terminologice subsecvente

1.3. Felurile moștenirii

a manifestat voința prin dispoziții pentru cauză de moarte.

Unitatea de învăţare nr. 2

Transmisiunea succesorală prezintă o serie de trăsături distinctive care constituie

1.2. Analiza caracterolor juridice ale transmisiunii succesorale

1.2.2. Analiză particulară

A. Caracterul mortis causa

Prin urmare, normele dreptului succesoral nu pot fi aplicate actelor de transmisiune

Caracterul unitar al dreptului succesoral corespunde unităţii patrimoniului transmis

a) Dreptul special de preciput legal al soțului supraviețuitor.

(şi chiar dacă au renunţat la moştenirea defunctului), fără a fi nevoie să prezinte

Acest principiu decurge din indivizibilitatea patrimoniului succesoral, care se

a) Situația dublei vocații.

b) Datoriile şi sarcinile moştenirii se divid între comoştenitorii legali și cu titlu

Unitatea de învăţare nr.3

1.1. Aspecte generale privind deschiderea succesiunii

1.1.1. Noţiunea de deschidere a succesiunii

Deschiderea succesiunii reprezintă o instituție juridică fundamentală în materia

1.1.2. Definirea noțiunii de deschidere a succesiunii

Per a contrario, succesiunea unei persoane aflată în viață nu poate fi deschisă,

În materie succesorală, semnificația juridică deosebită a deschiderii moștenirii se

C. Semnificația juridică a noțiunii de moarte

Deschiderea moştenirii şi data acesteia nu trebuie confundate cu deschiderea

1.2. Data deschiderii moștenirii

1.2.2. Stabilirea datei deschiderii succesiunii.

A. Modalitatea de determinare a datei deschiderii succesiunii

Certificatul de deces se întocmeşte ca urmare a constatării fizice a morţii sau pe

Menţiunea din certificatul de deces referitoare la deces şi data lui nu

Dacă data morții stabilită prin hotărârea judectorească declarativă de moarte de

B. Importanța determinării datei deschiderii succesunii

1.3. Locul deschiderii moștenirii

1.3.2. Stabilirea loculuii deschiderii succesiunii.

Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe

În ce priveşte moştenirile cu element de extraneitate, moştenirea este supusă

Unitatea de învăţare nr. 4

1.1. Enumerarea condițiilor.

Indiferent care ar fi temeiul dreptului de moștenire, strict dispozițiile legale sau