Sunteți pe pagina 1din 281

Drept civil - Succesiunile

Alexandru Bacaci, Gheorghe Comăniţă


Abrevieri
Titlul I - Reguli generale privind moştenirea
Titlul II - Moştenirea legală
Titlul III - Devoluţiunea testamentară a moştenirii
Titlul IV - Transmisiunea moştenirii
Titlul V - Indiviziunea succesorală şi împărţeala moştenirii

Drept civil - Succesiunile


Alexandru Bacaci, Gheorghe Comăniţă Drept civil - Succesiunile, ediţia 2, ed. C.H. Beck, an 2006

Abrevieri

alin. – alineat(ul)
art. – articol(ul)
B. Of. – Buletinul Oficial
C. civ. – Codul civil
C. fam. – Codul familiei
C. muncii – Codul muncii
C. proc. civ. – Codul de procedură civilă
C.A. – curte(a) de apel
C.D. – Culegere de decizii
C.J. – revista Curierul Judiciar
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiţie
Dreptul – revista Dreptul
E.D.P. – Editura Didactică şi Pedagogică
ed. – ediţia
Ed. – editura
I.C.C.J. – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
J.N. – revista Justiţia Nouă
Jud. – judecătoria
Juridica – revista Juridica
L.P. – revista Legalitatea Populară
lit. – litera
M. Of. – Monitorul Oficial
O.G. – Ordonanţa Guvernului
O.U.G. – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
op. cit. – opera citată
p. – pagina
P.R. – revista Pandectele Române

1
pct. – punct
R.R.D. – Revista Română de Drept
– I. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a
Repertoriu I Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1952-1969, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970
– I. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a
Repertoriu
Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică
II
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976
– I. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a
Repertoriu
Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1975-1980, Ed. Ştiinţifică
III
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982
– I. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a
Repertoriu
Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1980-1985, Ed. Ştiinţifică
IV
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986
S.U. – Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie
T.M.B. – Tribunalul Municipiului Bucureşti
Trib. jud. – tribunal judeţean
Trib. pop.
– tribunal popular raional
rai.
Trib. reg. – tribunal regional
trib. – tribunal(ul)
vol. – volum(ul)

Titlul I

Reguli generale privind moştenirea

Capitolul I - Noţiuni introductive privind instituţia moştenirii


Capitolul II - Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale şi felurile moştenirii
Capitolul III - Deschiderea moştenirii
Capitolul IV - Condiţiile cerute de lege pentru a putea moşteni

Capitolul I

Noţiuni introductive privind instituţia moştenirii

Secţiunea I - Noţiuni introductive. Precizări terminologice


Secţiunea a II-a - Sediul materiei

Secţiunea I

Noţiuni introductive. Precizări terminologice

§1 - Noţiunea de moştenire (succesiune)

§1

Noţiunea de moştenire (succesiune)

2
În limbajul comun prin succesiune se înţelege o înşiruire de persoane, fapte sau fenomene,
care urmează una alteia. În sens juridic, succesiunea sau moştenirea, care sunt sinonime, au un
înţeles specializat desemnând transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una
sau mai multe persoane în fiinţă (persoane fizice, persoane juridice sau statul) 1 .
Noţiunii de moştenire sau succesiune i se conferă în doctrina şi practica judiciară un înţeles
larg în sensul că ea desemnează orice fel de transmisiune de drepturi, atât între vii cât şi pentru
cauza de moarte şi unul restrâns în sensul că ea desemnează numai transmisiunea pentru cauza
de moarte. Articolul 644 C. civ., referindu-se la diferitele moduri de dobândire a proprietăţii,
prevede că: „proprietatea bunurilor se dobândeşte şi se transmite prin succesiune, prin legate,
prin convenţie şi prin tradiţiune”. Normele dreptului civil care au menirea de a reglementa toate
laturile vieţii omului, ocupându-se şi de patrimoniul său, este firesc ca acesta să fie cârmuit, prin
ele, şi pentru momentul încetării sale din viaţă.
În adevăr şi prin acte juridice între vii precum contractul de vânzare-cumpărare, donaţia,
contractul de întreţinere etc. se realizează o succesiune în privinţa titularilor dreptului de
proprietate etc., dar sensul restrâns al noţiunii în domeniul pe care-l cercetăm vizează numai
succesiunea care se realizează, în această privinţă, pentru cauza de moarte, adică de la o
persoană fizică decedată către una sau mai multe persoane în viaţă. Succesiunea este, aşadar,
un mod de dobândire a dreptului de proprietate de care este indestructibil legată.
În sensul restrâns, specializat, termenul desemnează atât transmisiunea patrimoniului de la
persoana decedată către moştenitorii (succesorii săi) cât şi întinderea sau cuprinsul acestui
patrimoniu. Se vorbeşte astfel de bunurile cuprinse în moştenire sau succesiune, de moştenire
sau succesiune mobiliară sau imobiliară sau de faptul că un bun face parte din moştenire sau nu.
Cu alte cuvinte prin acest termen se desemnează uneori şi obiectul transmisiunii succesorale.
Astfel art. 653 C. civ. alin. (1) prevede că: „Descendenţii şi ascendenţii au de drept posesiunea
succesiunii din momentul morţii defunctului”, iar art. 659 C. civ. că: „Succesiunile sunt deferite
copiilor şi descendenţilor defunctului, ascendenţilor şi rudelor sale colaterale, în ordinea şi după
regulile mai jos determinate”.
Atât legiuitorul cât şi jurisprudenţa folosesc cu acelaşi înţeles şi noţiunea de ereditate.
Din cei trei termeni precizaţi mai sus au rezultat pentru a desemna persoanele care dobândesc
drepturile şi obligaţiile celui decedat noţiunile de moştenitori, succesori sau erezi.
Nu au lipsit nici preocupările de unificare a terminologiei într-o viitoare legiferare cu toate că
uniformizarea ar duce la sărăcirea expresiei în domeniu. Dacă termenii de moştenire, succesiune
şi ereditate sunt sinonimi, nu se pot, totuşi, realiza aceleaşi construcţii lingvistice specifice
domeniului cu fiecare dintre ei. Se va spune, evident „reprezentare succesorală” şi „rezerva
succesorală” deşi s-ar putea spune şi „ereditară” cu acelaşi înţeles, dar sintagma nu se poate
realiza cu noţiunea de „moştenire”. Varietatea termenilor conferă, aşadar, mai largi posibilităţi de
exprimare decât uniformizarea lor, care nu e de dorit 2 .
În fine, cu totul aparte este folosirea de către legiuitor în art. 1680 C. civ. a expresiei de
„erezire” atunci când dispune: „confuziunea urmată între datornicul principal şi fidejusorul său,
prin erezirea unuia de către altul, nu stinge acţiunea creditorului contra acelui ce a garantat
pentru fidejusor”.
Persoanele chemate la moştenire sau succesiune sunt numiţi moştenitori, succesori, erezi sau
urmaşi.
Defunctul sau cel despre a cărui moştenire este vorba, prescurtat poartă denumirea de de
cuius dedus din dreptul român din formula is de cuius succesionis (rebus) agitur. Bine s-a
observat că este impropriu să se vorbească despre „moartea defunctului” (art. 653 C. civ.) sau de
„omorul defunctului” (art. 655 C. civ.) 3 . Când este vorba de moştenirea testamentară se foloseşte
denumirea de testator.
1

A se vedea: M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul R.S.R., Ed. Academiei,


Bucureşti, 1966, p. 19-20; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 5.

3
2

A se vedea: E. Safta-Romano, Dreptul de moştenire, Ed. Graphix, Iaşi, 1995, p. 23-24; I. Albu,
Observaţii privind terminologia proiectului Codului Civil în materia succesiunilor, în R.R.D. nr.
8/1973, p. 60 şi urm.
3

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 5.

Secţiunea a II-a

Sediul materiei

Constituţia României prevede în art. 42 că: „Dreptul de moştenire este garantat” asigurându-se
la nivel de principiu că acest drept poate fi realizat efectiv prin intervenţia instituţiilor statului.
Codul civil în Cartea a III-a privind diferitele moduri de dobândire a proprietăţii cuprinde două
titluri dedicate succesiunilor; Titlul I, „Despre succesiuni” (art. 650-799) şi Titlul II „Despre
donaţiuni între vii şi despre testamente” (art. 800-941). Pe lângă aceste prevederi legale care
constituie principalul izvor al materiei succesiunilor Codul civil mai cuprinde şi alte reglementari
referitoare la acest domeniu şi cu care dispoziţiile de mai sus se întregesc.
Este de remarcat că deşi concepţiile politice şi sociale îşi pun amprenta asupra soluţiilor
legislative adoptate în timp, sub regimul comunist se poate spune că materia succesiunilor a
rămas relativ intactă. Întinderea emolumentului succesoral era însă redusă într-o societate în
care nu există o proprietate privată autentică, având la bază în principal proprietatea colectivă.
Reglementările din materia succesiunilor care se fundamentează tocmai pe proprietatea privată
îşi capătă adevăratele lor valenţe într-o societate liberală, democratică în care proprietatea
privată este cu adevărat garantată.
Dar reglementări legale privitoare la moşteniri se găsesc şi în alte acte normative care au
diferite obiecte de reglementare. Amintim doar cu titlu de exemplu Legea nr. 18/1991, cu
modificările ulterioare, Legea nr. 112/1995, Legea nr. 114/1996 şi Legea nr. 10/2001.

Capitolul II

Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale şi felurile moştenirii

Secţiunea I - Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale


Secţiunea a II-a - Felurile moştenirii

Secţiunea I

Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale

§1 - Transmisiunea succesorală este o transmisiune pentru cauză de moarte


§2 - Transmisiunea succesorală este o transmisiune universală
§3 - Transmisiunea succesorală este o transmisiune unitară
§4 - Transmisiunea succesorală este o transmisiune indivizibilă

4
§1

Transmisiunea succesorală este o transmisiune pentru cauză de moarte

Transmisiunea succesorală fiind determinată de faptul morţii unei persoane fizice, fie că este
fizic constatată fie declarată judecătoreşte înseamnă că este o transmisiune pentru cauza de
moarte (mortis causa). Reglementările din acest domeniu nu se aplică transmisiunilor prin acte
juridice între vii care sunt reglementate de dreptul obligaţional şi nici încetării persoanelor juridice.
Chiar dacă în acest din urmă caz au loc transmisiuni universale sau cu titlu universal acestea
sunt reglementate de acte normative speciale iar nu de normele aparţinând de dreptul
succesoral. În schimb, normele dreptului succesoral se aplică şi persoanelor juridice sau statului
în ipostaza în care se înfăţişează ca dobânditori ai patrimoniului sau unor bunuri din acesta
aparţinând unei persoane fizice decedate. 1
1

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p.13.

§2

Transmisiunea succesorală este o transmisiune universală

Prin moştenire se transmite un patrimoniu sau o fracţiune din acesta, cu activul şi pasivul sau
ceea ce o deosebeşte de transmisiunile prin acte juridice între vii care au ca obiect, în principiu,
doar bunuri singulare. Cu alte cuvinte, o persoană fizică nu-şi poate transmite în timpul vieţii
întregul patrimoniu acesta fiind legat intim de însăşi existenţa persoanei fizice şi reprezentând de
altfel latura economică a personalităţii. Numai după moartea sa are loc o transmisiune a tuturor
drepturilor şi obligaţiilor pe care acea persoana le-a avut la momentul morţii sale.
Prin acte juridice între vii nu se pot transmite datoriile unei persoane. Există reglementată, e
adevărat, instituţia cesiunii de datorie prin care debitorul cedent îşi transmite datoria sa
cesionarului, acesta urmând să răspundă în faţa creditorului cedat dar această instituţie nu
infirmă caracterul universal al transmisiunii succesorale întrucât în cazul cesiunii de datorie se
transmite o datorie singulară. Numai moartea unei persoane fizice poate declanşa transmisiunea
universală a drepturilor şi datoriilor sale.
Ceea ce deosebeşte de asemenea transmisiunea pentru cauza de moarte de transmisiunile
între vii este şi faptul că opozabilitatea drepturilor dobândite prin succesiune nu este condiţionată
de alte formalităţi ca de pildă transcrierea în cartea funciară în cazul bunurilor imobile. Tot astfel
dobândirea unei creanţe prin moştenire este opozabilă terţilor fără notificarea ei debitorului sau
fără ca acesta să o fi acceptat prin înscris autentic, astfel cum art. 1393 C. civ. o cere în cazul
actelor juridice între vii. 1
În cazul vânzării drepturilor succesorale însă, care au ca obiect drepturi reale pentru
opozabilitate faţă de terţi este necesară îndeplinirea formelor de publicitate întrucât obiectul
contractului nu-l formează universalitatea patrimoniului defunctului ci un drept sau mai multe
privite izolat şi distinct de acesta.
Nici în cazul acceptării moştenirii sub beneficiu de inventar sau în cazul în care moştenirea
devine vacantă, când răspunderea moştenitorilor este limitată la activul ei, caracterul universal al
transmisiunii nu este infirmat întrucât, practic, are loc doar o limitare a răspunderii.
Aşadar, în principiu prin moştenire se transmit toate drepturile şi obligaţiile lui de cuius cu
excepţia celor strict legate de persoana sa cum sunt cele cu caracter viager sau cele intuitu
personae.
1

5
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 50.

§3

Transmisiunea succesorală este o transmisiune unitară

Acest caracter al transmisiunii succesorale derivă din caracterul unitar al patrimoniului.


Aceasta înseamnă că, în principiu, întreaga moştenire se va transmite după aceleaşi norme
juridice indiferent de natura, provenienţa sau originea bunurilor ce o compun. Aşadar, indiferent
că bunurile sunt mobile sau imobile, drepturi reale sau de creanţă, că se moştenesc pe linie
maternă sau paternă că au fost dobândite prin moştenire sau achiziţionate se vor transmite după
aceleaşi reguli. Evident aceasta nu înseamnă unicitatea actului normativ căci, aşa cum am văzut
izvoare ale dreptului succesoral sunt nu numai Codul civil dar şi alte acte normative ca Legea nr.
319/1944, Decretul nr. 167/1958 etc. Nici coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară nu
poate fi considerată o excepţie de la principiul unităţii transmisiunii succesorale.
În doctrină sunt consacrate, totuşi, unele excepţii de la caracterul unitar al transmisiunii
succesorale, bazate tocmai pe originea, natura sau destinaţia unor bunuri 1 aflate în patrimoniul
defunctului şi care sunt supuse unor reglementari diferite. 2

A) În cazul în care soţul supravieţuitor nu vine la moştenire în concurs cu descendenţii


acestuia are potrivit art. 5 din Legea nr. 319/1944, un drept special asupra mobilierului casnic şi a
darurilor de nuntă pe care nu le va împărţi cu ceilalţi moştenitori. Aşadar, în acest caz ne abatem
de la unitatea transmisiunii succesorale întrucât aceleaşi succesiuni se aplică în două categorii
de norme juridice. Unele se vor aplica celorlalte bunuri ce compun masa succesorală şi altele
mobilierului casnic şi darurilor de nuntă.

B) Potrivit Codului muncii [art. 162 alin. (2)] salariul cuvenit defunctului până la data decesului,
dar neîncasat de către acesta se plăteşte, în ordine: soţului supravieţuitor, copiilor majori ai
defunctului sau părinţilor săi, iar în lipsa acestora, celorlalţi moştenitori în condiţiile dreptului
comun.
Tot astfel, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte
drepturi de asigurări sociale, sumele neîncasate de către pensionarul decedat se vor plăti: soţului
supravieţuitor, copiilor, părinţilor, iar în lipsa acestora celorlalţi moştenitori, în condiţiile dreptului
comun. Indemnizaţiile de asigurări sociale, potrivit art. 136 alin. (2) din lege, cuvenite pentru luna
în curs şi neachitate asiguratului defunct se plătesc: soţului supravieţuitor, copiilor, părinţilor, iar
în lipsa acestora, persoanei care dovedeşte că l-a îngrijit pe defunct până la data decesului.

C) În ipoteza că de cuius era în momentul morţii sale cetăţean străin dar avea bunuri pe
teritoriul ţării noastre sau invers era cetăţean român dar avea bunuri pe teritoriul altui stat, având
deci un element de extraneitate, în privinţa bunurilor imobile şi a fondului de comerţ se vor aplica
reglementările de locul situării bunurilor (lex rei sitae) iar în privinţa bunurilor mobile se vor aplica
reglementările legii naţionale a defunctului (lex patriae), potrivit art. 66 din Legea nr. 105/1992.
Prin voinţa sa însă defunctul va putea determina o altă lege aplicabilă decât cea prevăzută de art.
66 din Legea nr. 105/1992 cu condiţia să nu înlăture dispoziţii cu caracter imperativ 3 .

D) Se discută în doctrină 4 dacă transmisiunea dreptului de locaţiune reglementată de art. 27


din Legea nr. 114/1996 este o transmisiune succesorală anormală (adică în condiţii diferite, după
alte reguli, decât cele ale dreptului succesoral comun) sau una derivată din calitatea de chiriaşi a
celor care au locuit împreună cu titularul contractului de închiriere.

6
Articolul 27 din Legea nr. 114/1996 prevede că în cazul decesului titularului contractului de
închiriere care are ca obiect o locuinţă contractul încetează în 30 de zile de la data înregistrării
decesului. Există însă persoane ca: soţul, soţia, descendenţii sau ascendenţii, dacă au locuit
împreună cu titularul defunct, alte persoane care au avut acelaşi domiciliu cu titularul cel puţin un
an şi au fost înscrise în contractul de închiriere, care pot invoca beneficiul contractului de
închiriere.
Cercul persoanelor care pot invoca „beneficiul contractului de închiriere” nu se suprapune
aşadar pe acela al moştenitorilor stabiliţi după regulile dreptului comun în materie de succesiuni.
Aceasta pe de o parte, dar pe de alta, este indiscutabil că ceea ce determină transmisiunea
drepturilor locative este faptul morţii titularului contractului de închiriere. Aşa fiind credem şi noi că
se poate vorbi, în acest caz, de o transmisiune pentru cauză de moarte, anormală, a drepturilor
izvorâte din contractul de închiriere.

E) În fine, se mai aminteşte, cu titlu de excepţie de la caracterul unitar al transmisiunii


succesorale, Legea nr. 8/1996, care a abrogat Decretul nr. 321/1956, privind dreptul de autor şi
drepturile conexe. Aşa cum s-a precizat însă nu este o veritabilă excepţie de la caracterul unitar
al transmiterii succesorale întrucât legea prevede numai reguli speciale în privinţa caracterului
temporar al drepturilor patrimoniale de autor dobândite prin moştenire. După expirarea termenului
prevăzut de legea specială retransmiterea prin succesiune a drepturilor este imposibilă nu pentru
că ne-am afla în prezenţa unei derogări de la dreptul comun ci datorită stingerii dreptului însuşi 5 .
1

A se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 18-19; L. Stănciulescu, Drept civil, Dreptul de moştenire, Ed.
Rosetti, Bucureşti, 2000, p. 24-25.
2

A se vedea C. Stătescu, Drept civil, Contractul de transport, Drepturile de creaţie intelectuală,


Succesiunile, E. D. P., Bucureşti, 1967, p.108.
3

A se vedea, pentru amănunte, O. Ungureanu, C. Jugastru, Manual de drept internaţional privat,


Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 140 şi urm.
4

A se vedea: Fr. Deak, Tratat de drept civl, Contractele speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p.
279; D. Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Ed. Rosetti, 2003, p. 33.
5

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 24.

§4

Transmisiunea succesorală este o transmisiune indivizibilă

Afirmaţia majorităţii autorilor 1 în sensul că acest caracter al transmisiunii succesorale derivă


din caracterul indivizibil al patrimoniului luată fără nuanţări este inexactă faţă de faptul că în Codul
civil este reglementată sistarea stării de indiviziune, acţiune prin care se realizează tocmai
divizarea patrimoniului moştenit potrivit cotelor de proprietate ce revin fiecărui moştenitor.
Caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale înseamnă de fapt că acceptarea sau renunţarea
la moştenire nu poate privi numai o parte a acesteia ci are caracter indivizibil, fiecare moştenitor
trebuind să accepte moştenirea potrivit vocaţiei sale succesorale. Numai în acest fel se poate
explica faptul că în caz de renunţare la moştenire de către unul sau mai mulţi moştenitori ori în
cazul ineficacităţii legatelor, partea cuvenită acestora va profita de drept succesorilor acceptanţi.

7
Nu mai puţin însă trebuie precizat că acest caracter indivizibil al patrimoniului se păstrează
până la efectuarea împărţelii iniţiată de unul sau mai mulţi moştenitori, cu excepţia situaţiei când
însăşi defunctul a realizat prin testament o împărţeală de ascendent. Există şi posibilitatea
acceptării moştenirii sub beneficiu de inventar când moştenitorii vor răspunde de datoriile
succesiunii numai în limitele activului acesteia (intra vires hereditatis).
O excepţie de la caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale se consideră a fi prevederile
Legii nr. 18/1991 (republicată cu modificările ulterioare) potrivit cărora (art. 13) se recunoaşte
calitatea de moştenitor nu numai acelora care au acceptat în termenul prescris de 6 luni
moştenirea lăsată de fostul proprietar ci şi acelora care nu au acceptat moştenirea dar au făcut
cerere de reconstituire a dreptului de proprietate potrivit acestei legi, fiind aşadar repuşi în
termen. Celor care însă au acceptat moştenirea la timpul potrivit dar nu au depus cerere de
reconstituire a dreptului de proprietate potrivit Legii nr. 18/1991 nu li se recunoaşte vreun drept
asupra terenurilor aparţinătoare antecesorului lor şi ai căror moştenitori în mod firesc ar fi fost.
Nici fostului proprietar în viaţă nu i se recunoaşte vreun drept dacă nu a depus cererea prevăzută
de lege. Cei care au renunţat la moştenire însă fiind consideraţi, drept urmare a renunţării, străini
de aceasta nu pot pretinde vreun drept asupra terenului ce a aparţinut antecesorului lor 2 . S-a
conchis astfel că numai în privinţa renunţării la moştenire se aplică caracterul indivizibil al opţiunii
succesorale în acest caz 3 .
1

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 53; Fr. Deak, op. cit., p. 29; C. Stătescu, op. cit., p. 100; E.
Safta-Romano, op. cit., p. 34; L. Stănciulescu, op. cit., p. 27; D. Chirică, Drept civil, Succesiuni,
Ed. Lumina-Lex, Bucureşti, 1996, p. 8-9; D. Macovei, Drept civil, Succesiuni, Ed. Ankarom, Iaşi,
1998, p. 12.
2

Problema este discutabilă. A se vedea, pentru amănunte: P. Perju, Discuţii în legătură cu unele
soluţii privind drepturile reale, pronunţate de instanţele judecătoreşti din judeţul Suceava, în
lumina Legii nr. 18/1991, în Dreptul nr. 5/1992, p. 26-28; M. Georgescu, Al. Oproiu, Restabilirea
dreptului de proprietate asupra terenurilor în condiţiile diferite ale acceptării sau renunţării la
succesiune ori neexercitarii drepturilor succesorale, în Dreptul nr. 4/1994, p. 67-68; A. Sitaru, C.
Turianu, Notă la sentinţa civilă din 27 decembrie 1993 a Jud. Strehaia, dosar nr. 1740/1993, în
Dreptul nr. 12/1994, p. 53-54.
3

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 30.

Secţiunea a II-a

Felurile moştenirii

Pornindu-se de la prevederile art. 650 C. civ. potrivit cărora „Succesiunea se deferă sau prin
lege, sau după voinţa omului, prin testament” s-a conchis ca funcţie de izvorul vocaţiei
succesorale avem moştenire legală sau testamentară. Uneori se vorbeşte şi de moştenirea
convenţională în cazul donaţiei de bunuri viitoare dar întrucât în prezent prevederile care o
reglementează, respectiv art. 933 şi art. 934 C. civ. privitoare la contractul de căsătorie au fost
abrogate prin Codul familiei ea nu are importanţă practică 1 .
Moştenirea este legală când ea se deferă în ordinea şi cotele determinate prin lege,
persoanelor stabilite ca făcând parte din una din clasele de moştenitori stabilite în Codul civil şi
Legea nr. 319/1944. Ea se va deferi în temeiul legii numai în măsura în care nu există testament
sau acesta nu-şi produce, în total sau în parte efectele, sau testamentul cuprinde dispoziţii de altă

8
natură ca: recunoaşterea unui copil, dispoziţii cu privire la funeralii etc., dar nu privitoare la
transmiterea patrimoniului succesoral.
Codul civil, spre deosebire de dreptul român unde succesiunea ab intestat era considerată o
excepţie o priveşte ca pe cea mai firească modalitate de transmitere a patrimoniului lui de cuius
către rudele sale de sânge care sunt constituite în clase de moştenitori. Ba mai mult şi în cazul în
care defunctul a lăsat testament legiuitorul a instituit rezerva succesorală, instituţie menită a
proteja interesele unor moştenitori legali împotriva liberalităţilor excesive ale lui de cuius.
Cei care dobândesc succesiunea în baza legii sunt moştenitori universali întrucât au vocaţie la
întregul patrimoniu al defunctului, chiar şi în ipoteza în care exista o pluralitate de moştenitori şi
fiecare va lua numai o parte din moştenire. Nu există, aşadar moştenitori legali cu vocaţie numai
la bunuri singulare (ut singuli).
În cazul moştenirii testamentare transmisiunea bunurilor defunctului are loc în baza
testamentului. Dispoziţiile defunctului cu privire la bunurile sale din cuprinsul testamentului poartă
denumirea de legate iar beneficiarii acestora de legatari.
Cele două categorii de moşteniri, cea legală şi cea testamentară, nu se exclud ci dimpotrivă
ele pot coexista. În cazul în care există testament dar şi moştenitori legali rezervatari coexistenţa
lor se impune chiar, căci prin dispoziţiile din cuprinsul testamentului nu se va putea încălca
rezerva moştenitorilor legali punându-se problema reducţiunii legatelor la limita cotităţii
disponibile, aşa cum vom arăta în altă parte a acestei lucrări. Sau dacă defunctul a făcut legate
cu titlu particular patrimoniul va reveni moştenitorilor legali care însă vor fi ţinuţi să execute
legatele faţă de legatarii cu titlu particular. Dacă însă este vorba de un legat particular, adică
având ca obiect un bun individual-determinat dreptul asupra acestuia va fi dobândit de către
legatar direct de la defunct, fără să treacă asupra moştenitorilor legali 2 .
În ipoteza în care prin legatele instituite de defunct nu se epuizează patrimoniul succesoral
devoluţiunea succesorală va fi legală pentru rest şi testamentară pentru ceea ce cuprind legatele.
Dacă însă s-au instituit mai mulţi legatari cu titlu universal, epuizându-se astfel moştenirea sau
dacă s-au instituit mai mulţi legatari universali devoluţiunea moştenirii va fi exclusiv testamentară.
Aşadar, Codul civil nu a păstrat principiul din dreptul român al incompatibilităţii moştenirii
testamentare cu cea legală (nemo partim testatus partim intestatus decedere potest), adică
nimeni nu poate muri în parte cu testament, în parte fără testament.
În această ordine de idei în practica judiciară s-a pus problema coexistenţei calităţii de
moştenitor legal şi testamentar în aceeaşi persoană. Tribunalul Suprem s-a pronunţat în sens
afirmativ decizând în felul următor: „Calitatea de moştenitor legal subzistă şi în cazul în care
aceasta este unită cu cea de moştenitor testamentar, fiind de neconceput că titularul unui drept
bazat pe o pluralitate de temeiuri să fie pus în situaţia de a lua mai puţin şi de a fi exclus de la un
beneficiu pe care l-ar putea culege numai pe baza unuia din temeiurile juridice componente“ 3 . În
ipoteza în care însă o persoană are calitatea de moştenitor legal dar este chemată la moştenire şi
în calitate de legatar să opteze diferit cu privire la legat şi la moştenirea legală. Dacă legatul este
mai mic decât cota care i s-ar fi cuvenit acelei persoane ca moştenitor legal, moştenitorul legal nu
poate renunţa la legat pentru a moşteni mai mult întrucât un astfel de legat poate avea şi scopul
unei exheredări parţiale, situaţie în care moştenitorul legal poate primi numai rezerva, dacă este
mai mare decât legatul, care priveşte evident numai calitatea de moştenitor legal 4 .
1

A se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 7; E. Safta-Romano, op. cit., p. 36; D. Chirică, op. cit., p. 4-5; L.
Stănciulescu, op. cit., p. 18.
2

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 9.


3

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2775/1984, în C.D. 1984, p. 126.
4

9
A se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 10; E. Safta-Romano, op. cit., p. 38-39.

Capitolul III

Deschiderea moştenirii

Secţiunea I - Precizări prealabile


Secţiunea a II-a - Locul deschiderii moştenirii
Secţiunea a III-a - Data deschiderii moştenirii

Secţiunea I

Precizări prealabile

„Succesiunile se deschid prin moarte” prevede art. 651 C. civ. Înţelegem prin moarte cea fizic
constatată sau cea declarată judecătoreşte. Declararea dispariţiei unei persoane nu duce la
deschiderea succesiunii acesteia căci potrivit art. 19 din Decretul nr. 31/1954 cel dispărut este
socotit în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre judecătorească de declarare a morţii. Numai
moartea, aşadar, declanşează transmiterea patrimoniului succesoral către moştenitorii acelei
persoane. Câtă vreme o persoană este în viaţă nu poate fi vorba de moştenirea acesteia (nulla
est viventis hereditas).
Din perspectiva deschiderii succesiunii au importanţă locul şi data morţii lui de cuius.

Secţiunea a II-a

Locul deschiderii moştenirii

Locul deschiderii succesiunii este cel al ultimului domiciliu al defunctului. În prezent Codul civil
nu precizează care este locul deschiderii succesiunii, dar el rezultă din prevederile art. 14 C.
proc. civ. şi cele ale art.10 lit. a) şi b) şi art. 68 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 36/1995. În art. 14 C.
proc. civ. determină competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului în cazul litigiilor
privitoare la moştenire iar cele două texte din Legea nr. 36/1995 determină competenţa teritorială
a notarilor publici în domeniul procedurii succesorale notariale funcţie de competenţa teritorială a
judecătoriei în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu. 1 În cazul moştenirilor succesive locul
deschiderii succesiunii va fi acela al ultimului domiciliu al defunctului care a decedat cel din urmă.
Nu interesează din acest punct de vedere locul unde a decedat de cuius şi de asemenea nici
locul reşedinţei sale în ipoteza că a avut şi o altă locuinţă secundară ci numai locul ultimului
domiciliu. Această regulă îşi găseşte explicaţia în faptul că se presupune că acolo se vor găsi
cele mai multe înscrisuri trebuitoare, inclusiv testamentul şi de asemenea tot acolo se vor găsi
mai uşor informaţiile despre moştenitorii defunctului şi despre bunurile ce urmează a fi cuprinse
în masa succesorală. Noţiunea de domiciliu este cea precizată de art.13 din Decretul nr. 31/1954
care prevede că: „Domiciliul unei persoane fizice este acolo unde îşi are locuinţa statornică sau
principală”. Acesta este domiciliul de drept comun, aşa zicând, iar în cazul minorilor sau al
persoanelor puse sub interdicţie se vorbeşte de domiciliu legal (art. 14 din Decretul nr. 31/1954).
Domiciliul ales sau convenţional nu are în acest domeniu nici o semnificaţie, astfel că defunctul

10
nu ar putea stabili prin testament o altă competenţă teritorială decât cea stabilită de legiuitor în
modul precizat căci în această materie competenţa este stabilită prin prevederi legale
excepţionale şi absolute. Domiciliul legal al persoanei dispărute este la curator. Acesta este însă
îndreptăţit să-l reprezinte pe dispărut numai cu privire la actele patrimoniale între vii, potrivit art.
15 din Decretul nr. 31/1954, astfel că domiciliul său nu are nici o semnificaţie în privinţa locului
deschiderii succesiunii. În cazul instituirii curatelei asupra unor bunuri succesorale, de asemenea,
domiciliul legal al moştenitorilor la curator nu are nici o importanţă cu privire la locul deschiderii
succesiunii în cazul morţii unora dintre moştenitori. 2
Potrivit art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, în cazul decesului unei persoane care nu a avut
domiciliul în ţară, indiferent că era cetăţean român sau străin locul deschiderii moştenirii va fi locul
din ţară unde se afla bunurile cele mai importante din punct de vedere valoric. Prevederea se
referă la procedura notarială necontencioasă dar se aplică şi procedurii contencioase.
În cazul persoanelor nomade în legătură cu care nu există prevederi legale exprese în doctrină
s-a admis că locul deschiderii succesiunii este acela unde se află bunurile cele mai importante
din moştenire, iar în cazul lipsei bunurilor locul unde s-a înregistrat moartea acelei persoane. 3
Dovada locului ultimului domiciliu se poate face în principiu prin orice mijloc de probă căci
domiciliul este o chestiune de fapt. Practic dovada se face prin actul de identitate sau certificatul
de deces al lui de cuius. În cazul minorilor sub 14 ani dovada se face prin actul de identitate al
părinţilor sau tutorelui. Se admite însă că dacă în realitate de cuius a avut un alt domiciliu decât
cel înscris în actul de identitate acest lucru să poată fi dovedit prin orice mijloc de probă.
Interesează aşadar domiciliul real al defunctului, iar această împrejurare fiind o chestiune de fapt
se admite proba chiar împotriva actului de identitate. 4
Stabilirea locului deschiderii succesiunii are importanţă pentru determinarea competenţei
teritoriale a organelor chemate a rezolva atât problemele necontencioase cât şi cele
contencioase legate de moştenire. Astfel, în funcţie de locul deschiderii moştenirii se determină:
a) secretarul consiliului local competent din punct de vedere teritorial să ceară deschiderea
procedurii succesorale notariale în ipoteza în care în moştenire se cuprind şi imobile (art. 68 din
Legea nr. 36/1995);
b) notarul public competent să realizeze procedura succesorală notarială [art. 10 lit. a) din
Legea nr. 36/1995];
c) instanţa judecătorească competentă teritorial să judece acţiunile determinate de art. 14 C.
proc. civ. Este vorba de cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare;
cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar
avea unul împotriva altuia; cererile legatarilor sau ale creditorilor celui decedat împotriva vreunuia
dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar. Aceeaşi instanţă este competentă să
rezolve şi cererile la care se referă art. 74 alin. (3) şi art. 88 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 şi
anume cererile celor vătămaţi prin măsurile de inventariere şi conservare a bunurilor succesorale
dispuse de notarul public şi cererile referitoare la anularea certificatului de moştenitor.
1

În art. 95 C. civ., în prezent abrogat prin art. 49 din Decretul nr. 32/1954 se prevedea, în mod
expres, că: „Domiciliul unei succesiuni este domiciliul cel din urmă al defunctului”.
2

A se vedea: V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Ed. Naţional,
Bucureşti, 1996, p. 422, 428-429; G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi
adnotat, Ed. All -Beck, Bucureşti, 1994, p. 41-42.
3

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 56; I. Zinveliu, Dreptul la moştenire în R.S.R., Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 1975, p. 13; D. Chirică, op. cit., p. 14.
4

11
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 57; C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică.
Drepturile reale, E.D.P., Bucureşti, 1970, p. 153; D. Lupulescu, Numele şi domiciliul persoanei
fizice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 71-72; G. Giurgiu, Consideraţii
teeoretice şi practice în legătură cu noţiunea de domiciliu, în R.R.D. nr. 6/1982, p. 51-52. Pentru o
altă opinie a se vedea, P. Andrei, Domiciliul real al persoanei fizice, în R.R.D. nr. 2/1977, p. 29. A
se vedea şi Gh. Părăuşan, Notă la decizia civilă nr. 128/1970 a Trib. jud. Suceava, în R.R.D. nr.
4/1971, p. 99-102.

Secţiunea a III-a

Data deschiderii moştenirii

Întrucât din dispoziţiile art. 651 C. civ. rezultă că succesiunile se deschid prin moarte data
deschiderii succesiunii este aceea a morţii lui de cuius. Cei care pretind vreun drept cu privire la o
moştenire, făcându-se aplicarea regulii generale consacrată în art.1169 C. civ. trebuie să facă
dovada datei morţii celui pe care vor să-l moştenească. Dovada morţii şi a datei acesteia se face,
de regulă, prin certificatul de deces eliberat de către serviciul de stare civilă al localităţii în care s-
a produs decesul, sau cu hotărârea judecătorească declarativă de moarte. Dovada contrară cu
privire la data morţii se va putea face, în ambele cazuri, prin orice mijloc de probă, iar nu prin
înscriere în fals, întrucât data morţii nu este rezultatul constatărilor făcute propriis sensibus de
către cel care întocmeşte actul, în cazul certificatului de deces, iar în cazul hotărârii judecătoreşti
de declarare a morţii, potrivit art. 18 din Decretul nr. 31/1954, ea va putea fi rectificată dacă din
probele administrate rezultă că nu este aceea stabilită iniţial. În cazul extrem când se dovedeşte
că cel declarat mort este în viaţă, hotărârea judecătorească de declarare a morţii va putea fi
anulată potrivit art. 20 din Decretul nr. 31/1954. Se admite chiar dovada orei şi minutului în care a
avut loc decesul în ipoteza în care mai multe persoane, cu vocaţie succesorală reciprocă, au
decedat la aceeaşi dată. Articolul 21 din Decretul nr. 31/1954 instituie prezumţia, în cazul
decesului mai multor persoane într-un accident sau catastrofă, că toate au decedat în acelaşi
moment.
Data morţii este importantă din perspectiva problematicii juridice pe care o presupune orice
moştenire întrucât în funcţie de aceasta se stabileşte:
a) cercul persoanelor chemate la moştenire, capacitatea lor succesorală şi drepturile ce li se
cuvin din acea moştenire;
b) momentul transmiterii moştenirii către succesori, întrucât acceptarea moştenirii
retroactivează până la data deschiderii acesteia. Renunţarea la moştenire produce afecte tot
până la această dată;
c) data de la care curge termenul de 6 luni de acceptare sau renunţare la moştenire;
d) validitatea actelor juridice asupra moştenirii căci în principiu actele cu privire la o succesiune
nedeschisă sunt nule absolut (art.702 şi art. 965 C. civ.);
e) compunerea şi valoarea masei succesorale;
f) în cazul pluralităţii de moştenitori, începutul indiviziunii succesorale şi data până la care
retroactivează efectul declarativ al partajului;
g) legea aplicabilă fiecărei moşteniri în cazul survenirii în timp a mai multor legi succesorale.
Legea aplicabilă este aceea care a fost în vigoare la data deschiderii succesiunii indiferent de
data la care se derulează procedurile succesorale. Actele care se fac însă ulterior deschiderii
succesiunii cum sunt cele de acceptare sau renunţare la moştenire vor fi supuse legii în vigoare
la data când sunt săvârşite, în baza principiului aplicării imediate a legii noi. 1
1

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 63.

12
Capitolul IV

Condiţiile cerute de lege pentru a putea moşteni

Secţiunea I - Enumerarea condiţiilor. Reglementare legală


Secţiunea a II-a - Capacitatea succesorală
Secţiunea a III-a - Nedemnitatea succesorală
Secţiunea a IV-a - Vocaţia sau chemarea la moştenire

Secţiunea I

Enumerarea condiţiilor. Reglementare legală

În Capitolul II din Titlul I, „Despre succesiuni”, intitulat „Despre condiţiile cerute pentru a putea
succede”, Codul civil prevede (art. 654-658) două condiţii pentru ca o persoana să poată veni la
moştenire şi anume:
a) să aibă capacitate succesorală şi
b) să nu fie nedemnă de a moşteni.
Doctrina a mai adăugat o a treia condiţie şi anume:
c) să aibă vocaţie (chemare) la moştenire.
Este de observat că prima condiţie prevăzută de art. 654 C. civ., capacitatea succesorală şi
cea de a treia, vocaţia succesorală, sunt condiţii pozitive, iar cea de a doua, nedemnitatea
succesorală, prevăzută de art. 655-658 C. civ. este una negativă. Aceasta pe de o parte, iar pe
de alta, ca primă condiţie şi cea de a treia (capacitatea şi vocaţia succesorală) sunt valabile atât
pentru moştenirea legală cât şi pentru cea testamentară, pe când nedemnitatea priveşte numai
moştenirea legală, corespondentul ei pentru moştenirea testamentară fiind revocarea
judecătorească a legatelor pentru ingratitudine prevăzută de art. 831 şi art. 930 C. civ.
Vocaţia succesorală îşi are temeiul, în cazul moştenirii legale în lege iar în cazul celei
testamentare în testament.
Raportul dintre capacitatea succesorală şi vocaţia succesorală este de la general la particular
căci dacă o persoană există sau este concepută şi se naşte vie are un drept general şi abstract
prevăzut în Constituţie (art. 42) de a moşteni, care este o parte a capacităţii de folosinţă. Are
aşadar, capacitate succesorală generală. Pe când vocaţia succesorală întemeiată pe lege sau pe
testament se raportează la o succesiune concretă şi rezultă din raporturile concrete de rudenie
sau de căsătorie cu defunctul, în cazul moştenirii legale şi din cuprinsul testamentului în cazul
moştenirii testamentare. 1 Totuşi vocaţia generală succesorală şi nici cea concretă nu se confundă
cu dreptul de moştenire prevăzut de art. 42 din Constituţie. Sugestiv s-a spus că dreptul de
moştenire ca aptitudine abstractă, devine potenţial prin intermediul vocaţiei succesorale generale
şi efectiv prin vocaţia concretă la moştenire. 2
1

Pentru discuţiile existente în doctrină în legătură cu capacitatea succesorală, a se vedea: D.


Chirică, op. cit., p. 16; Tr. Ionaşcu, Curs de drept civil, succesiuni şi liberalităţi, Iaşi, 1928, p. 10; I.
Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român. Regimuri matrimoniale. Succesiuni.
Donaţiuni. Testamente, vol. III, Ed. Socec, Bucureşti, 1948, p. 222; Fr. Deak, op. cit., p. 43 şi urm;
St. Cărpenaru, Dreptul de moştenire, în Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept civil. Contractele speciale.
Dreptul de autor. Dreptul de moştenire, Bucureşti, 1983, p. 385.
2

13
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 57-58.

Secţiunea a II-a

Capacitatea succesorală

§1 - Noţiunea capacităţii succesorale


§2 - Persoanele care au capacitate succesorală
§3 - Persoanele care nu au capacitate succesorală

§1

Noţiunea capacităţii succesorale

Potrivit art. 654 C. civ. „Pentru a putea succede trebuie neapărat ca persoana care succede să
existe la momentul deschiderii succesiunii”. 1 Aşadar, orice persoană care există în momentul
deschiderii succesiunii are capacitate de a moşteni, de a culege succesiunea.
Aşa cum am arătat în literatura juridică a existat controversă în privinţa conţinutului noţiunii de
capacitate de a moşteni, fiind considerată de unii autori ca ceva diferit de capacitatea de folosinţă
şi de capacitatea de exerciţiu a persoanei. Considerăm că în mod judicios s-a precizat 2 că:
„această capacitate se include în cea de folosinţă, nefiind altceva decât o parte a acesteia;
capacitatea de folosinţă este aptitudinea generală de a avea drepturi şi obligaţii [art. 5 alin. (2) din
Decretul nr. 31/1954), în timp ce capacitatea succesorală este o aptitudine de a dobândi drepturi
şi obligaţii specifice, care se referă la o succesiune”.
Existenţa persoanei care pretinde un drept la o anume moştenire se raportează la momentul
deschiderii succesiunii. Dovada incumbă acesteia potrivit art. 1169 C. civ., sau succesorilor săi în
drepturi în ipoteza în care moştenitorul a fost în viaţă la momentul morţii lui de cuius, oricât de
scurt ar fi fost acest timp, dar apoi a decedat şi când drepturile sale asupra moştenirii sunt
reclamate de propriii săi succesori.
În cazul moştenirii prin reprezentare, reprezentantul trebuie să dovedească existenţa sa la
data deschiderii succesiunii precum şi faptul că cel reprezentat era decedat în acel moment
întrucât, potrivit art. 668 C. civ., numai persoanele moarte se pot reprezenta. Precizăm că
reprezentarea succesorală este specifică numai moştenirii legale.
Când este vorba de mai multe moşteniri subsecvente, când se vorbeşte de retransmiterea
moştenirii, moştenitorul legal sau testamentar supravieţuieşte un interval scurt de timp după
deschiderea moştenirii şi dobândeşte cota sa parte de la defunct, chiar dacă nu a acceptat
moştenirea dar nici nu a renunţat la ea. În acest caz moştenirea se retransmite propriilor
moştenitori. În astfel de cazuri cei care pretind vreun drept prin retransmitere succesorală trebuie
să dovedească, sub aspectul capacităţii succesorale, existenţa succesibilului în momentul
deschiderii primei succesiuni dar şi existenţa în momentul deschiderii celei de a doua sau
subsecvente moşteniri. În cazul retransmiterii succesorale, fiind vorba de două sau mai multe
moşteniri ele trebuie examinate separat sub aspectul componenţei lor, al acceptării în termenul
de 6 luni prevăzut de art. 700 C. civ. şi al cotelor ce se cuvin moştenitorilor 3 . Competenţa
teritorială în cazul moştenirilor subsecvente se determină după locul deschiderii celei din urmă
moşteniri, atât în ce priveşte birourile notariale cit şi instanţele de judecata.
1

Exprimarea legiuitorului este cel puţin curioasă când prevede că persoana care succede trebuie
neapărat să existe, căci o persoană, fie există, fie nu există, neputând exista neapărat.
2

14
A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 16.
3

A se vedea D. Cimpoieru, Moştenirea prin retransmitere, în Dreptul nr. 4/1995, p. 28-30; C.S.J.,
secţia civilă, decizia nr. 753/1990, în Deciziile C.S.J. 1990-1992, p. 138-140.

§2

Persoanele care au capacitate succesorală

Următoarele categorii de persoane au capacitate succesorală: persoanele fizice în viaţă la


data deschiderii succesiunii; persoanele fizice dispărute; persoanele concepute dar nenăscute la
data deschiderii succesiunii şi persoanele juridice în fiinţă la data deschiderii succesiunii.

2.1. Persoanele fizice în viaţă. Această categorie de persoane au capacitate succesorală aşa
cum rezultă din prevederile art. 654 C. civ. Nu are importanţă cât anume a trăit o persoană după
deschiderea moştenirii. Dacă a decedat imediat după deschiderea moştenirii drepturile sale
succesorale vor trece la propriii săi succesori ca făcând parte din propriul patrimoniu. În astfel de
situaţii nu are importanţă că moştenitorul, care a decedat imediat după deschiderea succesiunii,
nu şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală întrucât acest drept face parte din patrimoniul
retransmis propriilor moştenitori, care vor putea să-l exercite până la împlinirea termenului de
prescripţie prevăzut de lege.
Dovada existenţei la momentul deschiderii succesiunii se face prin actele de stare civilă sau în
cazul moştenitorului care a decedat imediat după deschiderea succesiunii cu certificatul de deces
sau hotărârea declarativă de moarte. Persoanele interesate vor putea dovedi contrariul prin orice
mijloc de probă.

2.2. Persoanele dispărute. Potrivit art. 19 din Decretul nr. 31/1954 „cel dispărut este socotit a
fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă”, ceea ce
înseamnă că persoanele dispărute, atât cele declarate dispărute prin hotărâre judecătorească cât
şi cele nedeclarate dar considerată de lege ca fiind dispărute, [art. 16 alin. (3) din Decretul nr.
31/1954] au capacitate succesorală. Capacitatea succesorală a dispărutului este însă proviorie.
Situaţia se va definitiva fie prin reapariţia lui fie prin constatarea fizică a morţii, intervenită după
deschiderea moştenirii, sau prin declararea prin hotărâre judecătorească a morţii prin hotărâre
definitivă şi irevocabilă prin care s-a stabilit o dată a morţii ulterioară datei deschiderii succesiunii.
În schimb cel dispărut va fi considerat că nu a avut capacitate succesorală dacă se constată fizic
sau prin hotărârea judecătorească declarativă de moarte că el a decedat înaintea deschiderii
succesiunii la care ar fi avut dreptul. În astfel de situaţii tot ce s-a primit din moştenire în numele
dispărutului va trebui să se restituie acelor moştenitori care au fost înlăturaţi de la succesiune prin
considerarea lui în viaţă la momentul deschiderii succesiunii, ceea ce s-a dovedit apoi a fi
inexact. Moştenitorii săi însă, care vin la moştenire prin reprezentarea sa vor păstra cota lui parte
din moştenire însă nu ca parte a patrimoniului moştenit de la cel dispărut declarat mort ci în
calitate de moştenitori cu vocaţie proprie care vin la moştenire prin reprezentare. 1

2.3. Persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii succesiunii. Atât din
prevederile art. 654 C. civ. cât şi din cele ale art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 rezultă că
drepturile copilului sunt recunoscute din momentul concepţiei cu condiţia ca el să se nască viu
(infans conceptus pro nato habetur, quoties de commodis eius agitur). Înseamnă, aşadar, că
pentru a pretinde un drept la moştenire în numele copilului conceput dar nenăscut la data
deschiderii acelei succesiuni va trebui să se dovedească, prin orice mijloc de probă, acest fapt

15
material şi anume că acel copil era conceput în acel moment şi că s-a născut viu (nu este
necesar să fie şi viabil). Copilul născut mort este considerat de către art. 654 alin. (3) C. civ. că
nu există. Şi în domeniul moştenirii testamentare art. 808 alin. (2) C. civ. prevede că „este capabil
a primi prin testament oricine este conceput la epoca morţii testatorului”.
Întrucât Codul civil nu prevede nici o dispoziţie prin care s-ar reglementa modul de dovedire al
concepţiei copilului la momentul deschiderii succesiunii se apelează la prevederile art. 61 C. fam.
care reglementează prezumţia timpului legal al concepţiei şi stabileşte că perioada legală de
concepţie este cuprinsă între a trei suta şi a o suta optzecea zi dinaintea naşterii copilului. În
prezent s-a acceptat unanim că aceste dispoziţii legale se aplică şi în domeniul analizat, atât în
cazul în care problema filiaţiei se confundă cu problema stabilirii capacităţii succesorale a
copilului conceput dar nenăscut, cât şi în cazul în care stabilirea filiaţiei nu se confunda cu
stabilirea capacităţii succesorale 2 .

2.4. Persoanele juridice în fiinţă la data deschiderii succesiunii. În principiu persoanele


juridice au capacitatea de a dobândi drepturi şi obligaţii de la data dobândirii personalităţii juridice
în condiţiile legii 3 . Din acelaşi moment au capacitatea de a dobândi, doar prin testament, căci ele
nu intră în categoria moştenitorilor legali, bunuri aparţinând unei moşteniri. Acest moment poate fi
cel al înregistrării, în cazul celor supuse înregistrării, ori de la data actului de dispoziţie care le
înfiinţează sau de la data recunoaşterii sau înfiinţării lor sau aceea a îndeplinirii altei cerinţe a
legii. Persoanele juridice, la fel ca şi persoanele fizice, au, potrivit legii (art. 33 din Decretul nr.
31/1954) o capacitate de folosinţă anticipată, inclusiv de natură succesorală putând dobândi,
aşadar, bunuri succesorale, în măsura în care le sunt necesare pentru a lua fiinţă în mod valabil,
de la data actului de înfiinţare, care nu corespunde, de regulă, cu data dobândirii personalităţii
juridice. Aşa, bunăoară, ar putea dobândi bunuri necesare constituirii patrimoniului viitoarei
persoane juridice. Trebuie menţionat însă că bunurile astfel dobândite prin liberalităţi trebuie să
corespundă scopului pentru care au fost înfiinţate, potrivit principiului specialităţii. Legatul care nu
corespunde scopului pentru care persoana juridică a fost înfiinţată va fi lovit de nulitate sau caduc
în funcţie de faptul dacă incapacitatea a existat în momentul întocmirii testamentului sau a
intervenit ulterior ca urmare a schimbării scopului de către organele competente, dar înainte de
deschiderea moştenirii 4 .
Dacă persoana juridică încetează, dar după data deschiderii succesiunii, drepturile
succesorale dobândite în virtutea testamentului vor trece asupra persoanelor juridice ce vor
dobândi patrimoniul acesteia intrând, aşadar în masa patrimonială supusă lichidării, în cazul
dizolvării persoanei juridice.
1

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 48.


2

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 69-70; I. Zinveliu, op. cit., p. 15-16; Fr. Deak, op. cit., p. 49-50;
D. Macovei, op. cit., p. 17; D. Chirică, op. cit., p. 18-19.
3

A se vedea, pentru amănunte, Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, ediţia a V-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Ed. Şansa,
Bucureşti, 1998, p. 376-380.
4

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 51.

§3

16
Persoanele care nu au capacitate succesorală

3.1. Persoanele fizice predecedate şi persoanele juridice care au încetat să aibă fiinţă.
Prin interpretarea per a contrario a prevederilor art. 654 C. civ., potrivit cărora au capacitate
succesorală numai persoanele care există la momentul deschiderii succesiunii, ajungem la
concluzia că persoanele fizice predecedate precum şi persoanele juridice care au încetat să mai
fie în fiinţă în acest moment nu au capacitate succesorală.
În cazul moştenirii legale prin reprezentare, partea din moştenire care s-ar fi cuvenit persoanei
fizice predecedate, dacă ar fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii va reveni descendenţilor
săi. Dacă nu sunt însă întrunite condiţiile reprezentării succesorale, succesorii în drepturi ai
persoanei predecedate nu vor putea moşteni partea care se cuvenea persoanei predecedate,
dacă ar fost în viaţă, căci ea va fi culeasă de moştenitorii în viaţă ai lui de cuius, chiar şi de
descendenţii celui predecedat, dar în nume propriu şi nu prin reprezentare sau retransmitere.

3.2. Comorienţii. Potrivit art. 21 din Decretul nr. 31/1954, comorienţii sunt persoanele care,
având vocaţie succesorală reciprocă sau unilaterală, au decedat în aceeaşi împrejurare fără a se
putea stabili dacă a supravieţuit una alteia, astfel că sunt considerate a fi murit deodată. Rezultă,
aşadar, că în prezenţa unei astfel de împrejurări acele persoane cu toate că ar fi avut vocaţie
succesorală una faţă de alta, nu se vor moşteni între ele întrucât nu a supravieţuit nici una
celeilalte, astfel că în momentul deschiderii succesiunii nici una nu poate fi considerată a fi avut
capacitate succesorală, nefiind în viaţă. Această prezumţie instituită de legiuitorul nostru este
considerată ca fiind cea mai justă căci prezumţia supravieţuirii în funcţie de vârstă şi de sex a fost
considerată arbitrară chiar şi în unele legislaţii în care ea a fost consacrată aşa cum apare ea şi
în dreptul român 1 . Au fost însă şi autori care au susţinut că şi această prezumţie este la fel de
arbitrară căci din faptul că nu se poate stabili cine a murit mai întâi nu ar rezulta că toţi au murit în
acelaşi timp 2 . Afirmaţia este exactă numai că nu trebuie să uităm că tocmai datorită greutăţii sau
chiar a imposibilităţii stabilirii momentului decesului fiecăreia dintre acele persoane legiuitorul a
creat o prezumţie legală menită a uşura adoptarea soluţiilor juridice ce se impun.
Prezumţia morţii concomitente instituită de art. 21 din Decretul nr. 31/1954 s-a acceptat a se
aplica, cu consecinţa ei de a lipsi de capacitate succesorală reciprocă sau unilaterală şi în cazul
persoanelor fizice decedate în acelaşi timp, dar care nu sunt comorienţi întrucât ele nu au
decedat în aceeaşi împrejurare ci în acelaşi timp din cauze diferite, fără a se putea stabili cu
exactitate ordinea deceselor 3 .
1

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 66; C. Stătescu, op. cit., p. 114; Fr. Deak, op. cit., p. 52-53; D.
Chirică, op. cit., p. 22.
2

A se vedea D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a Dreptului Civil Român, Tom. III,
partea a II-a, Bucureşti, 1912, p. 51.
3

A se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 55; D. Chirică, op. cit., p. 22; L. Stănciulescu, op. cit., p. 43; D.
Macovei, op. cit., p. 26-27.

Secţiunea a III-a

Nedemnitatea succesorală

§1 - Noţiune

17
§2 - Cazurile de nedemnitate
§3 - Efectele nedemnităţii succesorale
§4 - Modul în care operează nedemnitatea

§1

Noţiune

Aşa cum am văzut, pentru a putea moşteni se cer două condiţii pozitive şi anume capacitatea
succesorală şi vocaţia succesorală, dar se mai cere şi o condiţie negativă şi anume ca
moştenitorul să nu fie nedemn.
Nedemnitatea (sau nevrednicia) succesorală este decăderea din dreptul de a moşteni a acelor
succesibili care se fac vinovaţi de săvârşirea unor fapte grave, strict determinate de legiuitor,
împotriva defunctului sau a memoriei acestuia. Nedemnitatea a fost caracterizată ca fiind o
sancţiune civilă care se fundamentează pe motive de moralitate publică, neputându-se admite ca
o persoană vinovată de vreuna din faptele prevăzute expres de legiuitor, faţă de o altă persoană,
să o moşteneasca tocmai pe aceasta. 1
Din caracterizarea nedemnităţii ca sancţiune sau pedeapsă civilă rezultă anumite consecinţe,
şi anume:
a) ea se aplică numai în cazul faptelor expres şi limitativ prevăzute de lege şi numai moştenirii
legale, fiind reglementată de norme juridice cu caracter imperativ şi de strictă interpretare;
b) ea operează de drept astfel că de cuius nu poate să-l ierte pe nedemn de efectele ei. S-a
precizat însă că ulterior comiterii faptei cel care lasă moştenirea poate să-l gratifice pe nedemn
căci nedemnitatea desfiinţează numai vocaţia succesorală legală şi nu are influenţă cu privire la
liberalităţile prin acte între vii sau pentru cauză de moarte 2 . Liberalităţile sunt guvernate de
propriile reguli cum sunt revocarea donaţiilor în condiţiile art. 829-831 C. civ. şi revocarea
voluntară sau judecătorească a legatelor prevăzute de art. 920-923 şi art. 930 C. civ. Dacă fapta
săvârşită este o cauză comună, atât de nedemnitate cât şi de revocare a liberalităţilor, ca de pildă
tentativa de omor, ea va duce atât la desfiinţarea calităţii de moştenitor legal cât şi la revocarea
judecătorească a donaţiei sau legatului;
c) fiind vorba de o sancţiune ea ar trebui să producă efecte numai faţă de autorul faptelor
prevăzute de legiuitor. Cu toate acestea, aşa cum vom vedea în cele ce urmează uneori
consecinţele nedemnităţii se răsfrâng şi asupra moştenitorilor nedemnului şi chiar asupra unor
terţe persoane care au contractat cu nedemnul;
d) sancţiunea intervine numai în cazul în care faptele au fost săvârşite faţă de cel de a cărui
moştenire este vorba şi nu poate fi extinsă la alte moşteniri. Ea are, aşadar, un caracter relativ,
neputând fi extinsă şi la alte moşteniri;
e) faptele trebuie să fie săvârşite cu vinovăţie, care trebuie dovedită în condiţiile legii.
1

A se vedea: M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, 1921, p. 22; I. Rosetti-Bălănescu, O.


Sachelarie, N. Nedelcu, Principiile dreptului civil român, 1947, p. 532; M. Eliescu, op. cit., p. 76;
Fr. Deak, op. cit., p. 66.
2

A se vedea: C. Stătescu, op. cit., p. 115; Fr. Deak, op. cit., p. 66.

§2

18
Cazurile de nedemnitate

Codul civil prevede în art. 655 trei cazuri de nedemnitate şi anume:


a) atentatul la viaţa defunctului;
b) acuzaţia capitală calomnioasă la adresa defunctului;
c) nedenunţarea omorului a cărui victimă a fost de cuius.
a. Atentatul la viaţa defunctului. Articolul 655 C. civ. prevede că este nedemn „Condamnatul
pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct”. Este inadmisibil ca cineva să-şi
deschidă drum, cum s-a spus 1 , la o moştenire prin omor. Aceasta ar fi împotriva bunelor
moravuri şi a ordinii de drept.
Din modul în care este formulat textul legal putem trage unele concluzii privind condiţiile care
trebuie să fie îndeplinite pentru ca o persoană să fie considerată nedemnă pentru acest caz
prevăzut de legiuitor.
În primul rând, moştenitorul trebuie să fi fost condamnat pentru infracţiunea consumată de
omor sau pentru tentativă la această infracţiune, în calitate de autor, coautor, instigator sau
complice. Nu va fi însă nedemn cel care săvârşeşte infracţiunea de favorizare a infractorului
prevăzută de art. 264 C. pen. căci acesta nu participă la omorul propriu-zis activitatea sa vizând,
aşa cum rezultă din conţinutul infracţiunii îngreunarea sau zădărnicirea urmăririi penale. 2 Autorul
acestei fapte poate fi nedemn însă pentru cazul prevăzută de art. 655 pct. 3 C. civ., adică pentru
nedenunţarea omorului de care a avut cunoştinţă. 3
În al doilea rând, fapta trebuie să fie săvârşită cu intenţie, directă sau indirectă. Aceasta
înseamnă că nu ne vom găsi în situaţia de nedemnitate prevăzută de acest text legal în cazul în
care fapta este săvârşită din culpă sau cu praeterintenţie ca în cazul loviturilor sau vătămărilor
cauzatoare de moarte.
În al treilea rând, moştenitorul trebuie să fi fost condamnat prin hotărâre judecătorească
definitivă şi irevocabilă pentru omor sau tentativă la această infracţiune împotriva lui de cuius. Nu
ne vom afla în caz de nedemnitate dacă autorul nu a mai fost condamnat prin hotărâre
judecătorească pentru acest fapt pentru că, bunăoară, a decedat înainte de aceasta şi procesul
penal a încetat sau dacă răspunderea penală s-a prescris. Tot astfel nu ne vom afla în caz de
nedemnitate dacă moştenitorul nu a lucrat cu discernământ sau a intervenit o amnistie
antecondamnatorie sau a fost achitat pentru că s-a aflat în legitimă apărare 4 . Dacă însă a fost
condamnat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă este indiferent dacă ulterior
intervine amnistierea sau graţierea nedemnitatea se va reţine.
b. Acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea. Articolul 655 pct. 2
C. civ. prevede că este nedemn de a succede „acela care a făcut în contra defunctului o acuzaţie
capitală, declarată de judecată calomnioasă”. Este vorba, aşadar, de un denunţ, o plângere sau
mărturie făcută de succesibil contra defunctului în care acesta este acuzat de fapte care dacă ar
fi fost adevărate ar atrage, potrivit legii pedeapsa cu moartea. În prezent acest text legal este
inaplicabil câtă vreme încă prin Decretul-lege nr. 6/1990 pedeapsa cu moartea a fost abolită.
Desigur caracterul calomnios al acuzaţiilor trebuia constatat judecătoreşte prin hotărârea de
condamnare a celui care a făcut acele acuzaţii.
c. Nedenunţarea omorului. Articolul 655 pct. 3 prevede că este nedemn de a succede
„moştenitorul major care având cunoştinţă de omorul defunctului, nu a denunţat aceasta justiţiei”.
Aşa cum rezultă din text numai moştenitorul major poate fi declarat nedemn pentru această
faptă nu şi cel minor. De asemenea nici majorul pus sub inter-dicţie nu poate fi declarat nedemn
în acest caz întrucât la fel ca minorul este prezumat a nu avea discernământ 5 .
Moştenitorul major trebuie să fi cunoscut omorul şi să se fi abţinut a-l denunţa.
Legea nu cere ca denunţul să privească şi pe autorul omorului suficient fiind să fie anunţat
organelor în drept faptul acestuia. De asemenea legiuitorul nu prevede un termen până la care
moştenitorul ar fi trebuit să denunţe omorul, urmând ca această împrejurare să fie apreciată de

19
către instanţa de judecată în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei. În fine se cere ca
nedenunţarea omorului să nu fie scuzabilă potrivit art. 656 C. civ. Acest text legal prevede că sunt
scutiţi a face denunţul omorului lui de cuius ascendenţii şi descendenţii omorâtorului, afinii săi de
acelaşi grad, soţul sau soţia sa, fraţii sau surorile sale unchii sau mătuşile precum şi nepoţii săi.
S-a precizat în doctrină 6 că acest text a devenit aproape inaplicabil întrucât de vreme ce o dată
succesibilul a fost înlăturat de la moştenire ca nedemn pentru omisiunea de denunţare a
omorului, pentru a înlătura efectele acestei sancţiuni trebuie să facă dovada că se încadrează în
aceste grade de rudenie sau afinitate care-l scuteau de această obligaţie.
Or, pentru aceasta trebuie să precizeze cine este autorul faptei, ceea ce, aşa cum am arătat
textul legal nu-i cere. Textul s-ar putea aplica în singura ipoteză în care, după ce s-a constatat
prin hotărâre judecătorească nedemnitatea succesibilului, dar înainte de rămânerea ei definitivă
şi irevocabilă, se descoperă autorul faptei de omor, astfel încât succesibilul ar putea dovedi că se
încadra în categoria celor absolviţi de lege de a-l fi denunţat.
1

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 74.


2

În sens contrar, a se vedea: idem, p. 74; D. Chirică, op. cit., p. 25.


3

În acelaşi sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 69.


4

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 74; D. Chirică, op. cit., p. 25.


5

A se vedea: D. Alexandresco, op. cit., p. 86; M. Eliescu, op. cit., p. 75; D. Chirică, op. cit., p. 26.
6

A se vedea C. Stătescu, op. cit., p. 117.

§3

Efectele nedemnităţii succesorale

3.1. Efecte faţă de moştenitorul nedemn. Ca urmare a constatării nedemnităţii succesorale a


unui moştenitor titlul său de succesor este retroactiv desfiinţat, el devenind astfel totalmente
străin de moştenire. Titlul său de moştenitor este desfiinţat cu efect retroactiv din momentul
deschiderii moştenirii, momentul săvârşirii uneia din faptele prevăzute de art. 655 C. civ. neavând
importanţă. Partea din moştenire care i s-ar fi cuvenit nedemnului va reveni comoştenitorilor legali
subsecvenţi, iar în cazul în care nedemnul era moştenitor rezervatar, şi legatarilor sau donatarilor
ale căror liberalităţi ar fi putut fi supuse reducţiunii la cererea acestui moştenitor. Moştenitorul
nedemn este înlăturat complet de la moştenirea celui faţă de care a săvârşit una din faptele
prevăzute de lege, astfel că el nu va putea culege nici rezerva succesorală, în cazul că ar fi
moştenitor rezervatar, cum am precizat. Dacă moştenitorul nedemn ar fi fost singurul moştenitor
al defunctului, prin înlăturarea sa de la moştenire aceasta se cuvine statului, devenind vacantă.
Efectele nedemnităţii sunt relative, în sensul că moştenitorul nedemn este înlăturat numai de la
moştenirea celui faţă de care a fost declarat nedemn şi nu de la moştenirea altor persoane. Astfel
el va putea veni prin reprezentarea tatălui său predecedat la moştenirea unui ascendent mai
îndepărtat 1 .
În situaţia în care nedemnul a intrat în posesia bunurilor din moştenire înainte de constatarea
nedemnităţii succesorale el va fi obligat să le restituie celor îndreptăţiţi, aşa cum am precizat mai

20
sus. Restituirea bunurilor se face în natură atunci când este posibil, iar dacă bunurile supuse
restituirii au pierit sau au fost înstrăinate sau expropriate pentru cauză de utilitate publică el va
trebui să plătească despăgubiri, fiind considerat posesor de rea-credinţă şi pus de drept în
întârziere de la data intrării sale în posesia bunurilor din moştenire. Potrivit art. 657 C. civ.
moştenitorul nedemn este obligat să restituie toate fructele şi veniturile moştenirii de la data
deschiderii acesteia. Pentru sumele încasate de la debitorii lui de cuius va fi obligat să plătească
dobânzi de la data încasării, prevederile art. 1088 C. civ. nefiind aplicabile în acest caz. De
asemenea, toate drepturile şi obligaţiile faţă de nedemn care se consideraseră stinse prin
confuziunea celor două patrimonii sau prin consolidare revin retroactiv în viaţă.
Nedemnul are însă dreptul să pretindă de la ceilalţi moştenitori datoriile moştenirii pe care le-a
achitat din bunurile sale precum este îndreptăţit şi la întoarcerea cheltuielilor necesare şi utile
făcute cu bunurile din moştenire căci nedemnitatea nu poate fi constitui izvor de îmbogăţire fără
temei a celorlalţi moştenitori în dauna celui declarat nedemn.

3.2. Efectele nedemnităţii faţă de descendenţii nedemnului. Articolul 658 C. civ. prevede în
privinţa copiilor nedemnului că „viind la succesiune în virtutea dreptului lor propriu, fără ajutorul
reprezentării, nu sunt depărtaţi pentru greşeala tatălui lor”. Aşadar, copii nedemnului pot veni la
moştenirea defunctului (prin ipoteză a bunicului lor) numai în nume propriu nu şi prin
reprezentare, ceea ce înseamnă că nedemnitatea, aşa cum am mai arătat, produce efecte şi faţă
de cei care nu au săvârşit nici una din faptele determinate de legiuitor ca ducând la nedemnitate.
Venirea la moştenire prin reprezentare potrivit art. 664 C. civ. este condiţionată, printre altele, de
împrejurarea ca cel reprezentat să fi putut el însuşi să culeagă moştenirea or, în cazul în care
reprezentatul era nedemn el nu îndeplinea această condiţie căci nu avea chemare utilă la
moştenirea celui faţă de care s-a făcut vinovat de comiterea uneia din faptele prevăzute de art.
655 C. civ. În acest mod efectele pedepsei nedemnităţii se extind, iată, şi cu privire la alte
persoane decât acelea care se fac vinovate de comiterea acelor fapte incriminate de legiuitor.
Astfel, de pildă, dacă la moartea lui de cuius a rămas ca moştenitor unicul său fiu dar acesta este
nedemn, copilul său va putea culege moştenirea căci vine la moştenire în nume propriu, făcând
parte din aceeaşi clasă de moştenitori cu tatăl său, şi anume aceea descendenţilor.
El este chemat la moştenire fără reprezentare şi înlătură de la moştenire alte rude mai
îndepărtate în grad care fac parte din alte clase de moştenitori subsecvente.
În schimb, dacă de cuius a avut doi copii din care unul nedemn şi predecedat, copiii acestuia
nu vor putea culege moştenirea după bunicul lor căci nu-l pot reprezenta, având în vedere
dispoziţiile art. 658 C. civ., pe tatăl lor iar moştenirea va fi culeasă de celalalt fiu al defunctului,
care este rudă de gradul I şi-l înlătură pe nepotul care este rudă de gradul II cu defunctul.
S-a pus problema dacă această soluţie, consacrată de legiuitor prin art. 658 C. civ., în privinţa
copiilor nedemnului care, s-a văzut, este inechitabilă, se aplică nu numai copiilor acestuia ci şi
celorlalţi descendenţi în grad mai îndepărtat de rudenie. S-a susţinut 2 că de vreme ce legiuitorul
foloseşte expresia «copiii nedemnului» şi nu aceea de «descendenţii nedemnului» trebuia să
credem că legiuitorul nu a făcut-o întâmplător aşa încât această regulă nu are aplicare decât
copiilor nedemnului nu şi celorlalţi descendenţi mai îndepărtaţi. Soluţia propusă este forţată căci
nu are nici o logică ca descendenţii în grad mai îndepărtat ai nedemnului să aibă o situaţia mai
favorabilă decât copiii acestuia 3 .

3.3. Efectele nedemnităţii faţă de terţi. Întrucât este posibil ca în perioada de la deschiderea
moştenirii şi până la constatarea nedemnităţii moştenitorul nedemn să fi încheiat acte juridice cu
privire la bunurile succesiunii se pune problema soartei acestora.
Câtă vreme nedemnitatea are ca efect desfiinţarea retroactivă a titlului de moştenitor, în
principiu se poate susţine că actele juridice încheiate de nedemn cu terţii vor fi desfiinţate şi ele
cu efect retroactiv, potrivit principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. Soluţiile

21
trebuie totuşi nuanţate în funcţie de natura actului juridic şi de buna sau reaua-credinţă a terţilor
cocontractanţi.
Astfel, în privinţa actelor de conservare şi admnistrare s-a decis că vor fi menţinute în vigoare
căci prin ele se asigură buna gospodărire a bunurilor succesorale.
În privinţa actelor de dispoziţie care privesc bunuri mobile s-a acceptat soluţia menţinerii lor în
vigoare în măsura în care terţul dobânditor a fost de bună-credinţă şi făcându-se aplicarea regulii
instituite de art. 1909 C. civ. Actele de dispoziţie privind bunurile imobile se menţin în ipoteza în
care terţul dobânditor poate invoca uzucapiunea sau dacă condiţiile acesteia nu sunt îndeplinite,
dacă terţul dobânditor de bună-credinţă se poate prevala de regula error comunis facit ius. Dacă
terţul este de rea-credinţă în sensul că a avut cunoştinţă de nedemnitatea celui cu care a
contractat principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis se aplică din plin 4 .
1

A se vedea I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român. Regimuri matrimoniale.
Succesiuni. Donaţiuni. Testamente, vol. III, Ed. Socec, Bucureşti 1948, p. 228.
2

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 75.


3

În acelaşi sens, a se vedea E. Safta-Romano, op. cit., p. 65.


4

A se vedea: I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 229; M. Eliescu, op. cit., p. 79-80; Fr.
Deak, op. cit., p. 76-77; D. Chirică, op. cit., p. 30-31; D. Macovei, op. cit., p. 31-32; Camelia
Toader, R. Popescu, Consideraţii în legătură cu aplicarea principiului aparenţei în drept în
materia moştenirii, în Dreptul nr. 9/1993, p. 37-39.

§4

Modul în care operează nedemnitatea

Regula care s-a impus este aceea că nedemnitatea operează de drept astfel că nu este
nevoie de o hotărâre judecătorească specială care să o pronunţe 1 .
În primul caz de nedemnitate este suficientă hotărârea judecătorească de condamnare pentru
omor sau tentativă la această infracţiune, iar în cazul al doilea este suficientă hotărârea de
condamnare pentru denunţ calomnios, ori mărturie mincinoasă. În cel de-al treilea caz prevăzut
de art. 655 C. civ. este însă nevoie de o hotărâre judecătorească privitoare la nedemnitatea
moştenitorului dar nici în acest caz instanţa nu pronunţă nedemnitatea ci o constată doar, dacă
sunt prezente condiţiile cerute de lege 2 .
Momentul la care nedemnitatea poate fi constatată nu poate fi decât după deschiderea
succesiunii, anterior o acţiune cu un atare obiect neavând interes.
În ce priveşte invocarea nedemnităţii, având în vedere gravitatea ei, cercul de persoane care o
pot face trebuie să fie cât mai mare. Orice persoană interesată va putea invoca nedemnitatea.
Astfel, pot să invoce nedemnitatea: comoştenitorii care au fost înlăturaţi de la moştenire de către
nedemn, donatarii sau legatarii care au primit liberalităţi peste cotitatea disponibilă, dacă
nedemnul este rezervatar precum şi creditorii acestor persoane pe calea acţiunii oblice, potrivit
art. 974 C. civ., precum şi instanţa de judecată din oficiu şi chiar de către nedemnul însuşi 3 .
Nedemnitatea este invocată cât timp nedemnul este în viaţă împotriva acestuia, iar după decesul
său împotriva succesorilor săi, care nu se vor putea prevala de caracterul personal al sancţiunii
nedemnităţii de vreme ce antecesorul lor nu a putut avea nici un drept asupra moştenirii autorului
său 4 .

22
1

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 76; Fr. Deak, op. cit., p. 79-80; C. Stătescu, op. cit., p. 118.
2

A se vedea C. Stătescu, op. cit., p. 118.


3

A se vedea: V. Gherman, Notă la sentinţa civilă nr. 866/1957 a Trib. pop. rai. Vatra Dornei; I.
Zinveliu, op. cit., p. 18.
4

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 78.

Secţiunea a IV-a

Vocaţia sau chemarea la moştenire

Pe lângă condiţia capacităţii succesorale, pentru ca o persoană să poată veni la moştenire, se


mai cere o a doua condiţie pozitivă şi anume vocaţia succesorală.
În cazul moştenirii legale vocaţia la moştenire îşi are izvorul în prevederile legale potrivit cărora
sunt chemate la moştenire rudele defunctului încadrate în patru clase de moştenitori, precum şi
soţul supravieţuitor, iar în cazul moştenirii testamentare în cuprinsul testamentului lăsat de
defunct.
Într-o primă accepţie noţiunea de vocaţie succesorală are un sens general, care exprimă
potenţialitatea unor rude din cele determinate ca făcând parte din cele patru clase de moştenitori
de a culege moştenirea lui de cuius. Dar dintre acestea nu toate vor putea culege moştenirea în
mod concret ci numai acelea care au vocaţie succesorală concretă, adică în lumina principiilor
care guvernează devoluţiunea succesorală legală vor culege, efectiv, acea moştenire. În adevăr,
o persoană poate să aibă vocaţia succesorală generală dar poate fi înlăturată de la moştenirea
respectivă de o rudă în grad mai apropiat a defunctului de pildă, ipoteza în care spunem că ea nu
a avut vocaţie succesorală concretă la acea moştenire. S-a spus că pentru ca o persoană să aibă
vocaţie succesorală trebuie să existe două condiţii, una pozitivă adică vocaţia succesorală
generală şi una negativă adică acea persoană să nu fie înlăturată de la moştenire de o rudă mai
apropiată în grad sau de un legatar.
Vocaţia succesorală generală este inoperantă evident în cazul moştenirii testamentare, căci
orice persoană care are capacitate succesorală poate, în principiu, primi legate cu limitările aduse
de rezerva succesorală, în cazul unei categorii de moştenitori. 1
1

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 58.

Titlul II

Moştenirea legală

Capitolul I - Reguli generale privind devoluţiunea legală a moştenirii


Capitolul II - Drepturile succesorale ale rudelor defunctului şi ale soţului supravieţuitor

Capitolul I

23
Reguli generale privind devoluţiunea legală a moştenirii

Secţiunea I - Consideraţii generale


Secţiunea a II-a - Principiile devoluţiunii succesorale legale
Secţiunea a III-a - Reprezentarea succesorală

Secţiunea I

Consideraţii generale

Prin devoluţiunea moştenirii se înţelege atribuirea către anumiţi moştenitori a patrimoniului


succesoral. Devoluţiunea legală (ab intestat) a moştenirii are loc atunci când nu există testament,
căci în acest din urmă caz devoluţiunea este testamentară.
În cazul devoluţiunii legale legiuitorul determină categoriile de persoane care vor culege
moştenirea funcţie de anumite criterii cum este gradul de rudenie sau calitatea de soţ
supravieţuitor. În cazul devoluţiunii testamentare transmisiunea are loc potrivit voinţei lui de cuius
exprimată în testament.
Între cele două forme ale devoluţiunii moştenirii nu există neapărat un raport de excludere căci
ele pot coexista. Bunăoară defunctul a dispus prin testament numai de o parte a moştenirii sau
chiar dacă a dispus de întreg, dar existând moştenitori rezervatari aceştia îşi vor primi partea lor
(rezerva) în virtutea legii.
Moştenirea va fi tot legală şi atunci când defunctul a lăsat testament dar acesta nu cuprinde
legate ci numai altfel de dispoziţii ca: recunoaşterea unui copil, dispoziţii privind funeraliile sau
privitoare la desemnarea unui executor testamentar etc. Tot astfel se poate întâmpla ca
testamentul să nu cuprindă legate ci numai exheredări, astfel că el va fi folosit numai pentru
înlăturarea de la moştenire a celor exheredaţi iar moştenirea se va împărţi, potrivit legii, de către
cei care nu au fost înlăturaţi prin voinţa lui de cuius.
Vocaţia succesorală legală este de regulă reciprocă. Astfel, dacă copiii vin la moştenirea
părinţilor lor şi aceştia din urmă sunt chemaţi la moştenirea copiilor lor. Reciprocitatea vocaţiei
legale la moştenire cunoaşte o singură excepţie în cazul căsătoriei putative când, potrivit art. 23
C. fam., soţul de bună-credinţă va avea vocaţie succesorală la moştenirea celuilalt dar cel de rea-
credinţă nu.
Nu se poate vorbi de reciprocitatea vocaţiei legale la moştenire a statului sau a persoanelor
juridice şi nici în cazul moştenirii testamentare întrucât fiecare testament este un act juridic
unilateral şi independent.
Principiul vocaţiei reciproce la moştenire are şi un sens negativ astfel că dacă o persoană nu
are vocaţie la moştenirea altei persoane nici aceasta din urmă nu va avea vocaţie la moştenirea
celei dintâi.

Secţiunea a II-a

Principiile devoluţiunii succesorale legale

La baza devoluţiunii legale a moştenirii stă legătura de rudenie dintre de cuius şi cei chemaţi la
moştenirea sa. La acestea se adaugă soţul supravieţuitor care vine la moştenire în baza Legii nr.
319/1944. În lipsa oricăror rude din categoria celor chemate la moştenire precum şi a soţului
supravieţuitor moştenirea se va atribui statului, devenind vacantă.

24
Rudenia de sânge şi cea civilă rezultată din adopţie este criteriul fundamental al vocaţiei
succesorale legale la care, aşa cum am arătat se adaugă calitatea de soţ supravieţuitor a
defunctului.
Nu toate rudele, indiferent de grad, pot fi chemate la moştenire căci chemate fiind nelimitat la
moştenire s-ar ajunge, în adevăr la o fragmentare excesivă a patrimoniului succesoral care nu e
de dorit. În determinarea categoriilor de rude care au vocaţie succesorală la moştenirea lui de
cuius legiuitorul a adoptat două criterii esenţiale şi anume: clasa sau ordinul de moştenitori şi
gradul de rudenie dintre defunct şi succesibili. Legiuitorul a creat patru clase de moştenitori, bazat
tot pe gradul de rudenie, stabilind între ele o ordine de preferinţă, iar în cadrul fiecărei clase,
chemarea concretă la moştenire se determină tot pe baza gradului de rudenie, în sensul că
rudele de grad mai apropiat le înlătură pe cele în grad mai îndepărtat. În linie dreaptă rudele lui
de cuius sunt chemate la moştenire la infinit, dar în linie colaterală legiuitorul mărgineşte
chemarea lor la gradul IV inclusiv.
Chemarea în acest mod a rudelor şi a soţului supravieţuitor la moştenirea lui de cuius are la
baza interesul socialmente acceptat al conservării bunurilor dobândite, uneori, de generaţii
succesive în sânul aceleaşi familii, prezumându-se afecţiunea firească dintre defunct şi aceste
persoane determinate de legiuitor. „Succesiunile sunt deferite copiilor şi descendenţilor
defunctului, ascendenţilor şi rudelor sale colaterale...” spune legiuitorul în art. 659 C. civ.
sintetizând principiile de mai sus.
Primul principiu al devoluţiunii succesorale legale este acela potrivit căruia succesorii sunt
chemaţi la moştenire în ordinea claselor de moştenitori.
Codul civil, în art. 669-675, stabileşte patru clase de moştenitori cu ordinea lor de preferinţă.
Prima clasă de moştenitori vine la moştenire excluzând total pe cei care fac parte din cea de a
doua sau subsecventă clasă de moştenitori. Clasa a doua vine la moştenire numai în lipsa
oricăror moştenitori din prima clasă şi exclude total pe cei care fac parte din clasa a treia şi a
patra. Cei din clasa a treia vin la moştenire numai dacă nu există moştenitori din prima şi a doua
clasă de moştenitori şi exclud pe cei din clasa a patra de moştenitori şi, în fine, cei din clasa a
patra pot veni la moştenire numai dacă nu există moştenitori din clasele superioare.
Cele patru clase de moştenitori determinate de legiuitor sunt următoarele:
– clasa I – care cuprinde descendenţii în linie dreaptă ai defunctului, adică copiii defunctului,
nepoţii, strănepoţii etc. acestuia fără limită de grad;
– clasa a II-a – care cuprinde ascendenţii şi colateralii privilegiaţi, adică părinţii defunctului
împreună cu fraţii şi surorile acestuia precum şi descendenţii lor, până la gradul IV inclusiv.
Pentru că ea cuprinde, pe de o parte, părinţii defunctului, care sunt rude în linie ascendentă de
gradul I cu acesta, iar pe de altă parte pe fraţii şi surorile defunctului şi copiii acestora, care
sunt rude în linie colaterală până la gradul IV, ea se mai numeşte clasa mixtă a ascendenţilor
şi colateralilor privilegiaţi;
– clasa a III-a – care cuprinde pe ascendenţii ordinari, adică bunicii şi străbunicii defunctului
etc., fără limită de grad;
– clasa a IV-a – care cuprinde pe colateralii ordinari, adică unchii, mătuşile, verii primari,
fraţii şi surorile bunicilor defunctului.
În concurs cu fiecare din aceste clase sau singur în măsura în care nu există rude de sânge,
vine la moştenire soţul supravieţuitor al defunctului potrivit Legii nr. 319/1944, privitoare la
drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor. În cazul în care nu există nici una din rudele
cuprinse în cele patru clase de moştenitori şi nici soţ supravieţuitor, potrivit art. 680 C. civ.
moştenirea devine vacantă şi se cuvine statului.
Aşadar, gradul de rudenie stă la baza apartenenţei la o clasă de moştenitori sau alta, dar aşa
cum vom vedea el are importanţă şi în cadrul aceleaşi clase de moştenitori.
El se stabileşte potrivit prevederilor art. 46 C. fam. şi ale art. 662 şi art. 663 C. civ.

25
Rudenia, aşa cum rezultă din textele legale precizate mai sus este de două feluri: rudenie în
linie dreaptă, ascendentă sau descendentă şi rudenie colaterală. „Se numeşte linie dreaptă şirul
gradelor între persoanele ce se cobor una din alta” prevede art. 661 alin. (1) fraza I, iar în fraza a
II-a acelaşi text precizează că linia colaterală este „şirul gradelor între persoanele ce nu se cobor
unele din altele, dar care se cobor dintr-un autor comun”.
În linie dreaptă gradul de rudenie se stabileşte după numărul naşterilor existente între
persoanele între care dorim să stabilim gradul de rudenie. Astfel tatăl şi fiul sunt rude de gradul I,
iar nepotul de fiu şi bunicul sunt rude de gradul II. În linie colaterală gradul de rudenie se
stabileşte după numărul naşterilor care urcă de la persoana al cărei grad de rudenie trebuie să-l
stabilim până la ascendentul comun şi apoi de la aceasta până la persoana faţă de care urmează
să stabilim gradul de rudenie. Astfel fraţii sunt rude de gradul II, unchiul cu nepotul de frate sunt
rude de gradul III, iar verii primari sunt rude de gradul IV.
Rudele în linie dreaptă ale defunctului sunt chemate teoretic la moştenire la infinit practic, însă,
limitarea vine de la limitele biologice ale vieţii omului neputându-se depăşi gradul trei sau patru
de rudenie. În linie colaterală, aşa cum am văzut, rudele sunt chemate la moştenire numai până
la gradul IV inclusiv 1 .
În cazul existenţei unor moştenitori aparţinând la clase diferite, ceea ce interesează, sub
aspectul chemării la moştenire, este apartenenţa la o clasă de moştenitori iar nu gradul de
rudenie cu defunctul. Astfel nepotul de fiu al defunctului este rudă de gradul II cu acesta, dar
aparţinând clasei I de moştenitori va înlătura de la moştenire pe tatăl defunctului care este rudă
de gradul I, dar face parte din clasa a II-a de moştenitori.
Abia în interiorul aceleaşi clase, cum vom vedea în cele ce urmează, gradul de rudenie este
decisiv.
Prin excepţie soţul supravieţuitor nu este înlăturat de nici o clasă de moştenitori şi vine în
concurs cu toate la moştenire, după cum nici nu înlătură rudele aparţinând celor patru clase de
moştenitori, doar cota sa de moştenire variază după cum vine în concurs cu moştenitori dintr-o
clasă sau alta.
Al doilea principiu al devoluţiunii succesorale legale este acela al priorităţii gradului de rudenie
cu defunctul între rudele din cadrul aceleaşi clase (sau regula proximităţii gradului de rudenie).
În lumina acestui principiu în ipoteză că la moartea defunctului au rămas mai multe rude ale
sale aparţinând aceleaşi clase, rudele în gard mai apropiat le vor înlătura de la moştenire pe cele
în grad mai îndepărtat. Astfel fiul lui de cuius va înlătura de la moştenire pe nepotul de fiu al lui
de cuius. Ei aparţin aceleaşi clase de moştenitori dar în vreme ce fiul este rudă de gradul I,
nepotul de fiu este ruda de gradul II.
Prin excepţie în clasa a doua de moştenitori părinţii defunctului deşi sunt rude de gradul I cu
defunctul nu vor înlătura de la moştenire pe fraţii şi surorile defunctului, care sunt rude de gradul
II cu vor veni împreună la moştenire. De asemenea constituie o excepţie de la acest principiu
reprezentarea succesorală de care ne vom ocupa în cele ce urmează.
Al treilea principiu al devoluţiunii succesorale legale este acela potrivit căruia în sânul aceleaşi
clase de moştenitori rudele de grad egal moştenesc în părţi egale.
Potrivit acestui principiu dacă există mai multe rude din aceeaşi clasă de moştenitori şi ele au
acelaşi grad de rudenie cu defunctul vor moşteni cote egale din moştenirea acestuia.
Şi de la acest principiu există o excepţie şi anume aceea a fraţilor şi surorilor care provin din
căsătorii diferite şi se moştenesc între ei. În acest caz, aşa cum vom vedea, moştenirea nu se
împarte în mod egal sau pe capete ci pe linii. Cei care sunt fraţi după ambii părinţi vor lua mai
mult decât cei care sunt fraţi numai după unul din părinţi.
1

Până la legea din 28 iulie 1928 privind impozitul pe succesiuni rudele erau chemate la moştenire
până la gradul 12 inclusiv.

26
Secţiunea a III-a

Reprezentarea succesorală

§1 - Noţiunea reprezentării succesorale


§2 - Cazurile de aplicare a reprezentării succesorale
§3 - Condiţiile reprezentării succesorale
§4 - Efectele reprezentării succesorale
§5 - Reprezentarea succesorală raportată la Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 10/2001

§1

Noţiunea reprezentării succesorale

Reprezentarea succesorală nu trebuie confundată nici cu reprezentarea convenţională pe care


o generează mandatul şi nici cu cea legală a minorului sau interzisului judecătoresc căci nu are
nici o legătură cu acestea. Potrivit art. 664 C. civ. reprezentarea succesorală este o ficţiune a
legiuitorului care are drept efect de a pune pe reprezentanţi în locul, gradul şi drepturile
reprezentatului. Încă în doctrina franceză a fost criticată definirea reprezentării succesorale ca o
ficţiune căci, s-a spus 1 , legiuitorul modern nu are nevoie de ficţiuni precum pretorul roman ci
poate introduce o excepţie de la regulă în mod direct. Unii autori au definit-o atunci ca fiind un
beneficiu al legii în virtutea căruia o persoană mai îndepărtată în grad urcă în locul şi gradul
părintelui sau care nu mai este în viaţă la data deschiderii succesiunii pentru a culege partea care
i s-ar fi cuvenit acestuia, dacă s-ar fi aflat în viaţă 2 . Cel reprezentat este ascendentul predecedat
faţă de de cuius, iar reprezentantul este cel care urcă în locul şi gradul sau culegând partea care i
s-ar fi cuvenit dacă ar fi fost în viaţă la data morţii lui de cuius. De pildă, dacă la moartea sa de
cuius a lăsat un fiu şi doi nepoţi, copiii celuilalt fiu al său predecedat, fiul în viaţă deşi rudă de
gradul I cu defunctul nu-i va înlătura de la moştenire pe cei doi copii ai fratelui său predecedat ci
aceştia vor veni la moştenire culegând împreună partea care i s-ar fi cuvenit tatălui lor dacă ar fi
fost în viaţă. În acest mod reprezentarea constituie o abatere de la regula proximităţii gradului de
rudenie, potrivit căreia fiul în viaţă al defunctului la data deschiderii succesiunii ar trebui să-i
înlăture de la moştenire pe cei doi nepoţi, copiii fratelui său decedat înainte de aceasta.
Tot astfel reprezentarea succesorală este o abatere şi de la principiul potrivit căruia rudele în
grad egal, aparţinând aceleaşi clase succesorale, moştenesc în părţi legale, căci de pildă, dacă
de cuius a avut doi copii, ambii predecedaţi, iar unul a avut doi copii, iar celălalt trei copii, toţi fiind
aşadar nepoţi de fiu, nu vor moşteni în părţi egale ci primii doi vor împarţi partea de 1/2 care s-ar
fi cuvenit tatălui lor, iar cealaltă parte de 1/2 va fi împărţită de astă dată de cei trei nepoţi care vin
şi-l reprezintă pe tatăl lor predecedat.
„Dreptul la moştenire nu poate depinde de hazard (predecesul sau supravieţuirea unor rude),
iar moartea prematură a părinţilor nu trebuie să dăuneze unora dintre copii şi nici să profite
altora“ 3 .
1

A se vedea: D. Alexandresco, Explicaţiune teeoretică şi practică a dreptului civil român, Tom. III,
Iaşi, Tipografia Naţională, 1890, p. 261; M. Eliescu, op. cit., p. 89.
2

A se vedea: C. Stătescu, op. cit., p. 125; M. Eliescu, op. cit., p. 89-90; Fr. Deak, op. cit., p. 86.
3

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 87.

27
§2

Cazurile de aplicare a reprezentării succesorale

Aşa cum am văzut reprezentarea succesorală fiind o excepţie de la principiile devoluţiunii


legale a moştenirii prevederile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare.
Din prevederile art. 665, art. 666 şi art. 672 C. civ. rezultă că reprezentarea succesorală este
admisă în cazul descendenţilor copiilor lui de cuius şi ai descendenţilor din fraţi şi surori. Nu pot
beneficia de reprezentare nici ascendenţii privilegiaţi, nici ascendenţii ordinari, nici colateralii
ordinari şi nici soţul supravieţuitor 1 .
Din analiza textelor legale amintite mai sus rezultă că atunci când reprezentarea este admisă
ea operează:
a) în toate cazurile şi
b) la infinit.
a) Prin afirmaţia că reprezentarea operează în toate cazurile vom înţelege, referindu-ne la
clasa descendenţilor, că ea va opera şi în ipoteza că la moştenire vin descendenţi de gradul I, cu
descendenţi de gradul II (nepoţi) care-l reprezintă pe ascendentul lor predecedat precum şi în
ipoteza că toţi descendenţii de gradul I sunt decedaţi şi vin la moştenire prin reprezentare numai
nepoţii, rude de gradul II, care iau locul ascendenţilor lor rude de gradul I. De pildă, dacă de cuius
a avut doi fii, din care unul este predecedat, dar a avut, la rândul său, doi fii, aceştia din urma
luând locul tatălui lor prin reprezentare vor veni la moştenire împreună cu fiul în viaţă al lui de
cuius (unchiul lor) şi vor culege cota de 1/2 care s-ar fi cuvenit tatălui lor dacă era în viaţă.
Cealaltă cotă o va lua, evident, fiul în viaţă la data deschiderii moştenirii, al lui de cuius. Într-o a
doua ipoteză, dacă ambii fii ai lui de cuius au predecedat acestuia, dar fiecare a lăsat câte doi
copii, aceştia vor veni la moştenire prin reprezentarea părinţilor lor, care erau rude de gradul I cu
defunctul şi vor împărţi între ei părţile care ar fi revenit ascendenţilor lor dacă erau în viaţă la data
deschiderii succesiunii.
Tot astfel descendenţii din fraţi şi surori, care sunt rude de gradul III cu defunctul şi fac parte
din clasa a doua mixtă de moştenitori vor putea veni la moştenire prin reprezentare fie că există
fraţi în viaţă ai lui de cuius, fie că vin numai nepoţi de frate şi soră la moştenire.
b) Prin afirmaţia că reprezentarea operează la infinit vom înţelege că în cazul descendenţilor în
linie dreaptă, aşadar al clasei I de moştenitori, se bucură de reprezentare nu numai cei care sunt
rude de gradul II cu defunctul ci şi cei de gradul III şi aşa mai departe la infinit. În schimb, în linie
colaterală legiuitorul mărgineşte şi reprezentarea succesorală până la gradul IV de rudenie
inclusiv.
1

A se vedea: Trib. pop. rai. Griviţa Roşie, sentinţa civilă nr. 4330/1995, în J.N. nr. 5/1956, p. 889;
Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 1506/1968, în C.D. 1968, p. 95-97; Trib. Suprem, secţia civilă,
decizia nr. 226/1986, în C.D. 1986, p. 76-78.

§3

Condiţiile reprezentării succesorale

Reprezentarea operează numai dacă sunt prezente trei condiţii, din care două privesc
persoana celui reprezentat, iar a treia persoana celui care reprezintă. Aceste condiţii sunt
următoarele:

28
a. Cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii moştenirii. Articolul 668 C. civ.
prevede că nu se reprezintă decât persoanele moarte. S-a precizat că reprezentatul nu este
necesar să fie predecedat faţă de de cuius căci reprezentarea va opera chiar în ipoteza în care
cel reprezentat a decedat concomitent cu de cuius 1 , ca de pildă în cazul comorienţilor sau al
persoanelor decedate în acelaşi timp fără să fie comorienţi, astfel că mai corect este să se spună
că cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii succesiunii, decât să se folosească noţiunea
de predecedat la data deschiderii moştenirii.
În legătură însă cu situaţia comorienţilor s-a exprimat şi părerea că în acest caz reprezentarea
nu ar opera pentru că cel ce ar urma să fie reprezentat, fiind prezumat mort în acelaşi moment cu
de cuius el nu are capacitate succesorală căci nu exista în acel moment şi, aşa fiind, locul său nu
este util 2 . Împărtăşim prima opinie numai pentru argumentul de echitate căci, în adevăr, dacă de
pildă de cuius împreună cu unul din cei doi fii ai săi decedează în aceeaşi catastrofă, fiind
consideraţi comorienţi, dacă fiii celui decedat împreună cu tatăl lor nu ar putea veni la moştenirea
bunicului lor prin reprezentare, această moştenire ar fi culeasă în totalitate de celalalt fiu al lui de
cuius, rămas în viaţă, ceea ce este inechitabil 3 .
Persoanele în viaţă, aşadar, nu vor putea fi reprezentate chiar dacă au renunţat la moştenire
sau au fost declarate nedemne. Cei în viaţă fie că vor moşteni pe defunct în nume propriu fie vor
fi înlăturate de la moştenire de rude în grad mai apropiat cu acesta.
Tot aşa cei declaraţi dispăruţi nu pot fi reprezentaţi fiind consideraţi în viaţă până în momentul
în care intervine hotărârea judecătorească de declarare a morţii. Dacă prin această hotărâre
rămasă definitivă şi irevocabilă se stabileşte o dată a morţii anterioară sau concomitentă cu data
deschiderii succesiunii reprezentarea va fi posibilă.
Din interdicţia reprezentării persoanelor în viaţă la data deschiderii moştenirii rezultă
consecinţa că reprezentarea nu poate opera prin salturi şi nici omisso medio. Reprezentantul
trebuia să urce din grad în grad, locuri care trebuie să fie vacante prin deces, până la gradul cel
mai apropiat de defunct.
b. Locul persoanei reprezentate să fie util. Aceasta înseamnă că nu este suficient ca cel
reprezentat să fie decedat la data deschiderii succesiunii ci este necesar ca acesta, dacă ar fi fost
în viaţă, să-l fi putut moşteni pe defunct. Cel declarat nedemn nu poate fi reprezentat pentru că
dacă ar fi fost în viaţă el nu-l putea moşteni pe defunct. Soluţia, aşa cum am arătat este criticabilă
de vreme ce nedemnitatea este socotită o sancţiune civilă care ar trebui să aibă efecte numai
faţă de cel nedemn nu şi faţă de urmaşii săi.
Locul nu este considerat util nici în cazul în care reprezentatul este un frate sau soră a
defunctului, decedaţi la data deschiderii succesiunii care însă au fost exheredaţi de către defunct.
Nu aceeaşi este situaţia în cazul în care cel exheredat este un moştenitor rezervatar, bunăoară
un copil al defunctului. Reprezentarea va avea loc în această ipoteza căci locul este util în ce
priveşte rezerva succesorală de care de cuius nu-l poate priva pe descendentul său reprezentat.
c. Reprezentantul să aibă vocaţie succesorală proprie la moştenirea defunctului.
Reprezentantul, fiind chemat să-l moştenească pe defunct trebuie să îndeplinească toate
condiţiile cerute de lege pentru a-l putea moşteni pe acesta. Trebuie să aibă capacitate
succesorală, să nu fie nedemn faţă de defunct şi să aibă vocaţie proprie la moştenirea acestuia.
Faptul că reprezentantul a fost nedemn faţă de cel pe care-l reprezintă nu este o piedică în calea
reprezentării şi nici renunţarea la moştenirea reprezentatului [art. 668 alin. (2) C. civ.]. În linie
colaterală descendenţii din fraţi şi surori pot veni la moştenire prin reprezentare numai până la
gradul IV inclusiv „nefiind de conceput ca o persoană situată în afara sferei rudelor chemate de
lege la moştenire (cum este de exemplu fiul strănepotului de frate al defunctului, rudă de gradul al
cincilea cu acesta) să poată veni la succesiunea lui de cuius prin reprezentarea rudelor de grad
succesibil predecedate” 4 .
În privinţa rudeniei izvorâtă din adopţie începând cu data de 12 iunie 1997 când a intrat în
vigoare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 (modificată prin Legea nr. 87/1998)
există un singur fel de adopţie şi anume adopţia cu efectele filiaţiei fireşti sau cu efecte depline.

29
Adopţiile încuviinţate în trecut pot să fie şi adopţii cu efecte restrânse aşa cum au fost ele
reglementate de Codul familiei, întrucât legea nouă nu retroactivează.
În cazul adopţiei (înfierii) cu efecte depline, cel adoptat şi descendenţii săi pot veni la
moştenire prin reprezentare la fel ca şi copiii rezultaţi din filiaţia firească întrucât ei, ca urmare a
adopţiei, devin rude cu adoptatorul precum şi cu rudele acestuia iar rudenia de sânge dintre copil
şi părinţii săi încetează. Dacă adopţia (înfierea) a fost cu efecte restrânse descendenţii celui
adoptat vor putea veni la moştenire prin reprezentare numai dacă adopţia a fost făcută de către
de cuius, dar dacă ea a fost făcută de către descendenţii săi sau de colateralii privilegiaţi ori
nepoţii acestora reprezentarea nu mai poate avea loc întrucât cel ce ar urma să fie reprezentant
nu are vocaţie proprie la moştenirea defunctului nefiind rudă cu acesta. Adoptatul cu efecte
restrânse şi descendenţii săi vor putea veni însă la moştenire prin reprezentare în familia lor
firească pentru că în acest caz legăturile de rudenie cu familia de sânge nu s-au întrerupt.
1

A se vedea: C. Stătescu, op. cit., p. 127; M. Eliescu, op. cit., p. 92; Fr. Deak, op. cit., p. 88; E.
Safta-Romano, op. cit., p. 80-81.
2

A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 44-45.


3

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 88.


4

A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 45.

§4

Efectele reprezentării succesorale

Efectul principal al reprezentării succesorale este împărţirea moştenirii pe tulpini şi nu pe


capete. Articolul 667 C. civ. prevede că: „În toate cazurile în care reprezentarea este admisă,
partajul se face pe tulpină; dacă aceeaşi tulpină a produs mai multe ramuri, subdivizia se face
iarăşi pe tulpină în fiecare ramură, membri aceleaşi ramuri se împart egal între dânşii”. Aşadar,
reprezentanţii vor culege întotdeauna numai partea care s-ar fi cuvenit antecesorului lor pe care-l
reprezintă. Dacă de pildă, de cuius a avut doi fii, ambii predecedaţi, dar unul a avut la rândul său
doi fii, iar celălalt trei fii, care vin toţi la moştenire prin reprezentare, moştenirea lui de cuius se va
împărţi în două, iar cota de 1/2 se va împărţi între cei doi reprezentanţi ai primului copil al lui de
cuius predecedat iar cealaltă cotă de 1/2 se va împărţi în părţi egale între cei trei reprezentanţi ai
celui de-al doilea fiu al lui de cuius predecedat şi el. Succesibilii sunt, evident, liberi să accepte
sau nu moştenirea, dar dacă au acceptat-o reprezentarea operează de drept, efectele ei
neputând fi modificate nici prin voinţa reprezentanţilor şi nici a lui de cuius.
Moştenitorii care vin prin reprezentare la moştenire dobândesc nu numai drepturi ci şi obligaţii,
funcţie de vocaţia succesorală a fiecăruia. Vor răspunde, aşadar, pentru pasivul moştenirii în
limita activului (intra vires hereditatis) dacă au acceptat-o sub beneficiu de inventar şi peste
aceste limite (ultra vires hereditatis) în cazul în care au acceptat-o pur şi simplu. Nu are
importanţă, în ambele cazuri, dacă au renunţat sau au acceptat moştenirea lăsată de cel pe care-
l reprezintă.

§5

30
Reprezentarea succesorală raportată la Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 10/2001

În ipoteza că fostul proprietar al terenului nu este în viaţă, potrivit art. 8 din Legea nr. 18/1991,
(republicată în 1998 cu modificările aduse de Legea nr. 169/1997) pot solicita reconstituirea
dreptului de proprietate moştenitorii acestuia în condiţiile legii civile. În consecinţă, aşa cum
corect s-a precizat, 1 de vreme ce legea civilă permite moştenirea prin reprezentare înseamnă că
această instituţie îşi are aplicare şi în domeniul reconstituirii dreptului de proprietate asupra
terenurilor potrivit Legii nr. 18/1991. De altfel, Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului
nr. 131/1991, în art. 14 prevede, în mod expres, că descendenţii copiilor fostului proprietar
decedat precum şi cei din fraţi şi surori pot veni la moştenire în locul părinţilor lor decedaţi
anterior autorului succesiunii, aşadar prin reprezentare. Reprezentarea nu este admisă însă în
cazul în care reprezentantul a decedat nu anterior ci ulterior fostului proprietar al terenului însă
decesul a avut loc înaintea apariţiei Legii nr. 18/1991, cum în mod eronat s-a susţinut de către
unii autori 2 . Succesiunea se deschide la data morţii fostului proprietar al terenului iar nu la
apariţia Legii nr. 18/1991, astfel că toate problemele succesiunii se rezolvă raportat la această
dată. Numai că legea permite să se reconstituie dreptul de proprietate şi asupra terenurilor care
la data decesului nu erau în patrimoniul lui de cuius 3 . Dacă moartea copilului sau a fratelui sau
surorii au avut loc ulterior decesului autorului, întrucât aceştia au fost în viaţă la data deschiderii
succesiunii ei vor veni la moştenire în nume propriu iar cotele moştenite astfel vor reveni propriilor
lor moştenitori prin retransmitere.
Desigur în toate cazurile, indiferent că moştenitorii vin la moştenire în nume propriu, prin
reprezentare sau retransmitere, că sunt moştenitori legali sau testamentari nu pot dobândi prin
reconstituirea dreptului de proprietate mai mult decât ar fi putut dobândi fostul proprietar, autorul
lor, dacă ar fi fost în viaţă.
În privinţa Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în
perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, întrucât art. 4 alin. (2) prevede că de prevederile
acestei legi beneficiază şi moştenitorii persoanelor îndreptăţite, aceştia vor putea beneficia de
reconstituirea dreptului de proprietate fie în nume propriu, fie prin reprezentare sau retransmitere
în condiţiile legii civile 4 .
1

A se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 100 şi urm.; St. Lungu, Notă la decizia civilă nr. 53/1998 a Trib.
Vaslui, în Dreptul nr. 7/1999, p. 140.
2

V.P., Dreptul de reprezentare succesorală în condiţiile prevederilor art. 12 alin. (2) din Legea nr.
18/1991, în Dreptul nr. 10-11, 1991 p. 99; Idem, Diferenţierea între instituţia transmiterii şi cea a
reprezentării, în Dreptul nr. 6/1992, p. 78. Autorul susţinea în esenţă că întrucât anterior Legii nr.
18/1991 terenurile agricole nu erau în circuitul civil nu puteau face obiectul succesiunii astfel că
nu are relevanţă că reprezentatul a decedat ulterior lui de cuius din moment ce la moartea
acestuia nu s-a deschis şi nici nu se putea deschide succesiunea.
3

Apud Fr. Deak, op. cit., p. 103.


4

A se vedea E. Chelaru, Consideraţii asupra Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor
imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, în Juridica nr.
6/2001, p. 241-245.

Capitolul II

Drepturile succesorale ale rudelor defunctului şi ale soţului supravieţuitor

31
Secţiunea I - Clasele de moştenitori
Secţiunea a II-a - Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor
Secţiunea a III-a - Dreptul statului asupra moştenirii vacante

Secţiunea I

Clasele de moştenitori

Aşa cum am arătat într-o altă parte a acestei lucrări legiuitorul rânduieşte rudele lui de cuius în
privinţa drepturilor lor la moştenirea acestuia în patru clase de moştenitori ale căror reguli
specifice le vom analiza în cele ce urmează.
§1 - Clasa I de moştenitori (descendenţii defunctului)
§2 - Clasa a II-a de moştenitori (ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi)
§3 - Clasa a III-a de moştenitori (ascendenţii ordinari)
§4 - Clasa a IV-a de moştenitori (colateralii ordinari)

§1

Clasa I de moştenitori (descendenţii defunctului)

Prima clasă de rude chemate la moştenirea defunctului este constituită, potrivit art. 669 C. civ.,
din copiii acestuia şi urmaşii lor în linie dreaptă la infinit, indiferent că sunt rezultaţi din căsătorie
sau din afara acesteia. Codul familiei a asimilat pe deplin copilul din afara căsătoriei cu cel din
căsătorie cu condiţia evidentă ca legătura de filiaţie să fie stabilită prin una din căile admise de
lege (art. 63 C. fam.). Potrivit vechii reglementări a Codului civil copilul din afara căsătoriei nu
avea drepturi succesorale decât faţă de mama sa şi rudele acesteia şi niciun drept la moştenirea
lăsată de tatăl său din afara căsătoriei.
În clasa descendenţilor se includ şi copiii rezultaţi din adopţie. În prezent, Legea nr. 273/2004
privind regimul juridic al adopţiei consacră numai adopţia cu efecte depline, dar distincţia dintre
cele două forme de adopţie (înfiere) se impune.
Dacă adoptatorul este de cuius în ambele feluri de adopţie cel adoptat şi descendenţii săi vor fi
chemaţi la moştenirea adoptatorului.
În cazul adopţiei cu efecte depline raporturile de rudenie cu părinţii fireşti şi rudele acestora
încetează, astfel că cel adoptat şi descendenţii săi nu vor mai putea veni la moştenirea părinţilor
de sânge sau a rudelor acestora. În schimb în cazul adopţiei cu efecte restrânse se păstrează
legăturile de rudenie în propria familie, astfel că adoptatul şi descendenţii săi vin la moştenirea
ascendenţilor fireşti în calitate de descendenţi.
În ipoteza că adopţia nu a fost făcută de către defunct ci de către descendentul acestuia,
numai în cazul adopţiei cu efecte depline adoptatul şi descendenţii săi vor avea chemare
succesorală la moştenirea lăsată de defunct, întrucât devin rude nu numai cu adoptatorul ci şi cu
rudele acestuia, aşadar, şi cu defunctul. În cazul adopţiei cu efecte restrânse însă adoptatul şi
descendenţii săi nu vor avea vocaţie la moştenirea ascendentului adoptatorului întrucât nu sunt
rude cu rudele adoptatorului şi deci nici cu de cuius.
Împărţirea moştenirii între descendenţii de gradul I se face în mod egal sau pe capete. Aceeaşi
este situaţia şi în cazul descendenţilor de grad subsecvent când vin la moştenire în nume propriu
şi nu prin reprezentare. Dacă însă descendenţii de gradul II şi următoarele vin la moştenire prin
reprezentare, aşa cum am văzut, împărţirea nu se face pe capete ci pe tulpini şi subtulpini. Dacă
există descendenţi mai îndepărtaţi în grad care nu beneficiază de reprezentare ei vor fi excluşi de

32
la moştenire căci moştenitorii în grad mai apropiat cu defunctul îi înlătură de la moştenire pe cei
în grad mai îndepărtat.
Descendenţii lui de cuius, pot veni la moştenire, aşa cum am văzut, în nume propriu sau prin
reprezentare. Ei sunt moştenitori rezervatari, legiuitorul (art. 841 şi art. 842 C. civ.) păstrându-le
prin voinţa sa o parte a moştenirii, care este rezervă, chiar atunci când defunctul ar fi efectuat
liberalităţi peste cota permisă de legiuitor (cotitatea disponibilă) având dreptul, cum vom vedea
într-o altă parte acestei lucrări, să ceară reducţiunea liberalităţilor excesive.
Descendenţii defunctului sunt şi moştenitori sezinari, astfel că potrivit art. 653C. civ. au dreptul
de a intra în posesia moştenirii fără îndeplinirea vreunei formalităţi ca eliberarea certificatului de
moştenitor.
În fine, în ipoteza că vin la moştenire mai mulţi descendenţi ai defunctului potrivit art. 751 C.
civ. au unii faţă de alţii obligaţia de raport. Aceasta înseamnă că trebuie să aducă la masa
succesorală donaţiile ce au primit de la defunct, direct sau indirect, în afară de ipoteza că au fost
făcute cu scutire de raport.

§2

Clasa a II-a de moştenitori (ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi)

Dacă nu există rude din clasa I de moştenitori sau acestea nu vor sau nu pot primi moştenirea,
legiuitorul cheamă la moştenire rudele din clasa II-a de moştenitori.
Aceasta poartă denumirea de clasă mixtă, întrucât în ea se cuprind ascendenţii privilegiaţi care
sunt rude de gradul I cu de cuius şi colateralii privilegiaţi care sunt rude de cel puţin gradul II, fără
a se exclude unii pe alţii. Această categorie de rude mai poartă denumirea de privilegiaţi întrucât
mai există ascendenţi mai îndepărtaţi în grad decât părinţii, care se numesc ascendenţi ordinari şi
care fac parte din clasa a III-a de moştenitori, după cum există şi colaterali mai îndepărtaţi în grad
care fac parte din clasa a IV-a de moştenitori şi care toţi sunt înlăturaţi de la moştenire în
prezenţa celor din clasa a II-a.

2.1. Ascendenţii privilegiaţi. Ascendenţii privilegiaţi sunt părinţii defunctului, din căsătorie, din
afara căsătoriei sau din adopţie.
În privinţa părinţilor din căsătorie precum şi a mamei din afara căsătoriei există dispoziţii legale
exprese în art. 670, art. 671, art. 673, art. 678 C. civ. astfel că nu există îndoiala că ei sunt
chemaţi la moştenire ca făcând parte din clasa a II-a de moştenitori. Au fost însă discuţii în
privinţa tatălui din afara căsătoriei şi a părinţilor defunctului în cazul adopţiei cu efecte restrânse,
astfel că se impun, din acest motiv, câteva precizări.
Deşi nu există un text expres în privinţa drepturilor succesorale ale tatălui din afara căsătoriei
şi este de principiu că nimeni nu are chemare succesorală fără o consacrare legală expresă,
astăzi nu se mai pune la îndoială dreptul acestuia de a veni la moştenirea copilului său decedat.
Ceea ce conferă fundament acestui drept este legătura obiectivă de filiaţie dintre părinte şi copil
precum şi principiul egalităţii sexelor şi al reciprocităţii vocaţiei succesorale. Iar, pe de altă parte,
art. 106 C. fam., chiar dacă nu direct, recunoaşte tatălui din afara căsătoriei dreptul de a veni la
moştenirea copilului său atunci când prevede că părintele nu are nici un drept asupra bunurilor
copilului în afara dreptului de moştenire şi la întreţinere. 1
În cazul adopţiei cu efecte depline, întrucât cel adoptat nu mai are legături de rudenie cu
părinţii săi fireşti aceştia, indiferent că sunt din căsătorie sau din afara ei nu au vocaţie
succesorală la moştenirea copilului lor adoptat. În schimb în cazul adopţiei cu efecte restrânse
dreptul la moştenirea copilului lor adoptat al părinţilor fireşti se menţine, întrucât sunt menţinute
legăturile de rudenie cu aceştia. Adoptatorii au şi ei chemare succesorală la moştenirea a
adoptatului, alături de părinţii fireşti ai copilului 2 .

33
În cazul în care la moştenire vin numai ascendenţii privilegiaţi ai defunctului, neexistând
colaterali privilegiaţi, potrivit art. 670 alin. (2) C. civ. patrimoniul defunctului se va împărţi în mod
egal între ei, adică în cote de câte 1/2 pentru fiecare sau 1/3 şi respectiv 1/4 după cum vin unul
sau ambii părinţi fireşti şi cei din adopţie în cazul adopţiei cu efecte restrânse. Dacă la data
deschiderii moştenirii trăieşte numai unul din părinţi, fireşte, el va culege întreaga moştenire.
Dacă însă la moştenire ascendenţii privilegiaţi vin împreună cu colateralii privilegiaţi, dacă
există un singur părinte acesta va primi 1/4 din moştenire, cealaltă cota de 3/4 revenind
colateralilor privilegiaţi, indiferent de numărul lor. Dacă trăiesc ambii părinţi ei vor lua cota de 1/2
împreună câte 1/4 pentru fiecare, cealaltă jumătate revenind colateralilor privilegiaţi, indiferent de
numărul lor. În cazul adopţiei cu efecte restrânse pot veni la moştenire patru ascendenţi
privilegiaţi însă numai cota de 1/2 afectată lor se va împărţi între ei, astfel că vor lua 1/4, 1/6 sau
1/8 fiecare.
În cazul în care la moştenire vine în concurs cu clasa a II-a de moştenitori soţul supravieţuitor,
mai întâi se stabileşte cota ce se cuvine acestuia, restul împărţindu-se după regulile arătate mai
sus între moştenitorii din această clasă.

2.2. Colateralii privilegiaţi. Din această categorie de moştenitori fac parte fraţii şi surorile
defunctului precum şi descendenţii din fraţi şi surori până la gradul IV inclusiv. Fraţii şi surorile pot
fi din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţia cu efecte depline. La adopţia cu efecte
restrânse cel adoptat şi descendenţii săi nu devin rude cu rudele adoptatorului astfel că la acest
tip de adopţie cei adoptaţi de aceeaşi persoană nu au vocaţie reciprocă unul faţă de altul şi nici în
ipoteza existenţei unui copil, de pildă, al adoptatorului şi unul rezultat din adopţie întrucât, aşa
cum am arătat, nu devin rude între ei. Colateralii privilegiaţi în cazul adopţiei cu efecte restrânse
se recrutează, cum bine s-a spus 3 , numai dintre rudele fireşti ale defunctului.
Aşadar, dacă adoptatorul a adoptat mai mulţi copii, toţi cu efecte depline, ei se vor moşteni
între ei. Dacă toţi au fost adoptaţi cu efecte restrânse au vocaţie unul la moştenirea celuilalt.
Dacă însă a adoptat un copil, de pildă cu efecte depline şi încă unul, dar cu efecte restrânse,
având în vedere prevederile art. 75, art. 77 şi art. 79 C. fam. nici în această ipoteză adoptatul cu
efecte depline nu-l va moşteni pe celalălt adoptat cu efecte restrânse deşi s-a susţinut şi teza
inversă 4 , întrucât rudenia nu poate fi unilaterală adică numai adoptatul cu efecte depline să fie
considerat frate cu cel adoptat cu efecte restrânse iar invers nu. Ei nu se moştenesc, aşadar,
unul pe altul într-o atare ipoteză 5 . Cel adoptat cu efecte restrânse păstrându-şi legăturile de
rudenie din familia firească, potrivit art. 75 alin. (3) C. fam., el va veni la moştenirea fraţilor săi de
sânge şi, eventual, a celor adoptaţi de părinţii cu efecte depline. Dacă însă părinţii săi fireşti ar fi
adoptat un copil cu efecte restrânse ei nu au vocaţie succesorală reciprocă căci nu sunt
consideraţi rude între ei.
Cât priveşte împărţeala moştenirii între colateralii privilegiaţi, regula generală instituită, de
altfel, de art. 674 C. civ. este aceea că se va împărţi în părţi egale, adică pe capete. Aceasta este
valabilă şi pentru descendenţii din fraţi şi surori.
Regula generală se aplică însă numai atunci când fraţii sunt fraţi buni sau germani, cum li se
mai spune, adică sunt fraţi şi după mamă şi după tată. Pot exista însă fraţi numai după tată şi se
numesc fraţi consangvini sau consângeni şi fraţi numai după mamă care se numesc fraţi uterini.
Când la moştenire sunt chemaţi fraţi care fac parte din aceeaşi categorie, bunăoară toţi sunt fraţi
consangvini sau toţi sunt fraţi uterini se aplică regula generală, adică moştenirea se va împărţi în
părţi egale. Lucrurile se schimbă însă când există fraţi şi surori din categorii diferite şi atunci
moştenire se împarte pe linii, cota de 1/2 pentru linia paternă şi cota de 1/2 pentru linia maternă.
Cota de 1/2 din linia paternă se va împărţi în mod egal între fraţii pe linie paternă iar cota de 1/2
între fraţii pe linie maternă. Fraţii buni vor lua însă câte o parte din ambele linii adică atât cea
paternă cât şi cea maternă pe când ceilalţi numai din linia din care fac parte. Nu are în prezent
importanţă dacă fraţii sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei. Deşi prevederile art. 674 C. civ.
s-ar părea că duc la concluzia că împărţirea pe linii a moştenirii are loc numai atunci când

34
colateralii privilegiaţi vin în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, în realitate regula se aplică şi
atunci când la moştenire ei vin singuri.
Pentru exemplificare: să presupunem că la moartea lui de cuius au rămas un frate bun, un
frate consangvin şi unul uterin. Moştenirea se împarte în două părţi egale 1/2 pentru linia paternă
şi 1/2 pentru linia maternă. Fratele bun va culege câte o parte din ambele linii pe când ceilalţi
numai din linia paternă şi respectiv maternă. Moştenirea se împarte din capul locului în două.
Cota de 1/2 din linia paternă se va împărţi, la rândul ei, în două adică în cote de 1/4 pentru fratele
bun şi fratele consagvin iar cota de 1/2 din linia maternă se va împărţi tot astfel în două câte 1/4
pentru fratele bun şi fratele uterin. Rezultă, aşadar, că fratele bun ia câte o parte din ambele linii
pe când ceilalţi doi numai din liniile de care aparţin. Această împărţeală este o excepţie de la
regula că în interiorul aceleaşi clase de moştenitori rudele de grad egal moştenesc în părţi egale,
căci este necontestat faptul că fraţii, indiferent că sunt din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii
diferite sunt faţă de defunctul lor frate rude de grad egal.
Nedemnitatea sau renunţarea unui frate consangvin sau uterin profită celor care fac parte din
aceeaşi linie.
Din dispoziţiile art. 672, art. 673, art. 674 C. civ. rezultă că împărţirea pe linii a moştenirii între
colateralii privilegiaţi are loc nu numai atunci când ei vin la moştenire în nume propriu ci şi atunci
când vin descendenţii lor prin reprezentare sau în nume propriu, când toţi cei în grad de rudenie
mai apropiat cu defunctul sunt decedaţi, renunţători 6 sau nedemni.
Drepturile succesorale ale colateralilor privilegiaţi se caracterizează prin aceea că ei nu sunt
nici moştenitori rezervatari şi nici sezinari. Ei pot veni la moştenire fie în nume propriu, când este
vorba de fraţi şi surori, fie prin reprezentare, dacă este vorba de descendenţii lor, desigur dacă
condiţiile reprezentării sunt îndeplinite. Ei nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.
1

Pentru controversa în această privinţă a se vedea: A. Ionaşcu, Clasele de moştenitori în dreptul


R.P.R., în Buletinul Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj, seria Ştiinţe sociale, vol. I, nr. 1-2; P. Anca,
Consecinţele succesorale ale noilor reglementări din cuprinsul Codului familiei, în L.P. nr.
11/1956; M. Eliescu, op. cit., p. 109-112; C. Stătescu, op. cit., p. 134-135.
2

Pentru controversă a se vedea: A. Ionaşcu, loc. cit.; M. Eliescu, op. cit., p. 109-112; C. Stătescu,
op. cit., p. 135-136 şi bibliografia acolo citată.
3

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 112.


4

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 124.


5

A se vedea: D. Macovei, op. cit., p. 47; Fr. Deak, op. cit., p. 114.
6

A se vedea: D. Chirică, op. cit., p. 53-54; C.S.J., decizia civilă nr. 1031/1999, în Dreptul nr.
1/1992, p. 107.

§3

Clasa a III-a de moştenitori (ascendenţii ordinari)

În această clasă se cuprind ascendenţii mai îndepărtaţi în grad decât părinţii defunctului, cum
sunt bunicii, străbunicii acestuia etc. la infinit. Nu are importanţă dacă ei sunt rude din căsătorie
sau din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline. Dacă de cuius a fost adoptat cu efecte
restrânse ascendenţii ordinari pot fi numai din rudele sale de sânge.

35
Ascendenţii ordinari sunt chemaţi evident la moştenire numai în ipoteza în care nu există
moştenitori din clasele de moştenitori superioare.
În cadrul acestei clase funcţionează principiul proximităţii gradului de rudenie, astfel că bunicii
vor înlătura de la moştenire pe străbunici. Cei în grad egal de rudenie vor moşteni în părţi egale.
Dacă în concurs cu ascendenţii ordinari vine şi soţul supravieţuitor mai întâi se va stabili cota
ce se cuvine acestuia restul urmând a se împărţi în lumina celor precizate mai sus între
ascendenţii ordinari.
Ascendenţii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu, nu şi prin reprezentare, nu
sunt moştenitori rezervatari şi nici nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.
Fiind însă rude în linie directă ascendentă cu de cuius sunt moştenitori sezinari.

§4

Clasa a IV-a de moştenitori (colateralii ordinari)

Potrivit art. 675 C. civ. din această clasă de moştenitori fac parte rudele colaterale ale lui de
cuius, altele decât fraţii şi surorile lui ori ale descendenţilor acestora, până la gradul IV inclusiv,
adică unchii, mătuşile, verii primari şi fraţii şi surorile bunicilor defunctului.
Evident ei vin la moştenire numai în lipsa unor moştenitori din primele trei clase de moştenitori.
Colateralii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie cu efecte depline. În
cazul adopţiei cu efecte restrânse colateralii ordinari nu pot veni decât din rudenia firească a
defunctului adoptat.
Dacă colateralii ordinari sunt de acelaşi grad vor împărţi moştenirea în părţi egale. Dacă există
colaterali ordinari de grade diferite de rudenie, cei mai apropiaţi în grad îi vor înlătura pe cei mai
îndepărtaţi.
Dacă există soţ supravieţuitor mai întâi se va stabili cota acestuia, iar restul se va împărţi între
colateralii ordinari.
Moştenitorii din această clasă pot veni la moştenire numai în nume propriu nu şi prin
reprezentare, nu sunt moştenitori rezervatari, nici sezinari şi nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

Secţiunea a II-a

Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor

§1 - Reglementare legală
§2 - Condiţiile cerute de lege soţului supravieţuitor pentru a putea moşteni
§3 - Corelaţia dintre dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor şi comunitatea de bunuri a
soţilor
§4 - Drepturile conferite de lege soţului supravieţuitor

§1

Reglementare legală

Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor sunt reglementate în prezent prin Legea nr.
319/1944 pentru dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor prin care au fost implicit abrogate

36
dispoziţiile art. 679, art. 681-684 C. civ. care reglementau acest domeniu. În această
reglementare a Codului civil soţul supravieţuitor era chemat la moştenire numai în absenţa
succesibililor din cele patru clase de moştenitori prezentate mai sus. Articolul 684 C. civ.
prevedea unele drepturi succesorale doar pentru văduva săracă care avea dreptul la o cotă-parte
în uzufruct dacă venea în concurs cu descendenţii defunctului şi numai în lipsa acestora avea o
cotă de 1/4 din moştenire în plină proprietate.
În prezent, aşa cum vom vedea în cele ce urmează, soţul supravieţuitor vine în concurs cu
toate cele patru clase de moştenitori legali, având şi dreptul la rezerva succesorală precum şi
unele drepturi specifice.

§2

Condiţiile cerute de lege soţului supravieţuitor pentru a putea moşteni

Pe lângă condiţiile generale cerute oricărui moştenitor pentru a putea moşteni, soţul
supravieţuitor trebuie să îndeplinească condiţia ca la data deschiderii succesiunii să aibă calitatea
de soţ. Dacă, aşadar, drepturile celorlalţi moştenitori legali au la bază legătura de rudenie cu
defunctul ale soţului supravieţuitor izvorăsc din calitatea sa de soţ. Legătura de concubinaj nu
conferă concubinului supravieţuitor vreun drept la succesiunea celuilalt concubin predecedat.
Existând calitatea de soţ la data deschiderii succesiunii nu are importanţă nici durata
căsătoriei, nici starea materială a soţului supravieţuitor sau sexul acestuia, dacă erau sau nu
despărţiţi în fapt, dacă au avut sau nu copii şi nici chiar faptul că era intentată acţiunea de divorţ
câtă vreme, aşa cum vom vedea, hotărârea de divorţ nu a rămas irevocabilă.
Întrucât căsătoriei i se poate pune capăt şi, implicit, calităţii de soţ, prin desfacerea acesteia
prin divorţ, prin declararea nulităţii sau anularea ei urmează să facem unele consideraţii în
legătură cu aceste ipoteze.
În caz de divorţ, aşa cum am văzut, calitatea de soţ se păstrează până în momentul rămânerii
irevocabile a hotărârii prin care s-a pronunţat divorţul (art. 39 C. fam.).
Dacă a intervenit decesul în cursul procesului de divorţ căsătoria încetează în acest caz prin
moarte iar soţul rămas în viaţă va fi chemat la succesiune având calitatea de soţ în momentul
deschiderii succesiunii.
În situaţia în care a intervenit declararea judecătorească a morţii unuia din soţi dacă hotărârea
declarativă de moarte este anulată, iar soţul celui declarat mort s-a recăsătorit, potrivit art. 22 C.
fam. prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii celei de a doua. Soţul astfel
recăsătorit va putea moşteni, evident, numai pe soţul său din cea de a doua căsătorie iar nu şi pe
cel din prima căsătorie care, aşa cum am precizat, se consideră desfăcută pe data încheierii celei
de-a doua căsătorii.
În cazul nulităţii absolute sau relative a căsătoriei, întrucât aceasta este considerată retroactiv
desfiinţată, problema moştenirii nu se mai pune chiar dacă decesul unuia din soţi a intervenit
înainte de hotărârea judecătorească de constatare a nulităţii absolute sau de pronunţare a
nulităţii relative. Calitatea de soţ este retroactiv desfiinţată prin efectul hotărârii judecătoreşti de
anulare a căsătoriei. 1 Conform dispoziţiilor art. 23 C. fam., care reglementează căsătoria putativă,
soţul de bună-credinţă îşi păstrează situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă până în momentul
în care hotărârea prin care s-a constatat sau s-a pronunţat nulitatea rămâne irevocabilă. Aceasta
înseamnă că dacă unul din soţi decedează între momentul încheierii căsătoriei şi acela al
rămânerii irevocabile a hotărârii de anulare sau de declarare a nulităţii căsătoriei, iar cel rămas în
viaţă a fost de bună-credinţă el îşi păstrează dreptul de a veni la moştenirea defunctului în
calitate de soţ supravieţuitor 2 . Instanţa care se pronunţă în privinţa nulităţii căsătoriei are
obligaţia să stabilească buna sau reaua-credinţă a soţilor la încheierea căsătoriei 3 . Este singura
excepţie de la principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale. Dacă moartea unuia dintre soţi

37
intervine după rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care s-a desfiinţat căsătoria nici cel de bună-
credinţă şi cu atât mai mult cel de rea-credinţă nu au vocaţie succesorală întrucât au pierdut
calitatea de soţ. Buna-credinţă are, aşadar, efecte numai în intervalul de timp de la încheierea
căsătoriei şi până la rămânerea irevocabilă a hotărârii de desfiinţare a căsătoriei.
1

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 124.


2

A se vedea V. Economu, Dreptul de succesiune al soţului supravieţuitor, în L.P., nr. 5/1957, p.


530-531.
3

A se vedea Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 3/1974, în C.D. 1974, p. 11-14.

§3

Corelaţia dintre dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor şi comunitatea de


bunuri a soţilor

Problema esenţială care se pune la moartea oricărei persoane este stabilirea componenţei
masei succesorale. Când este vorba de o persoană căsătorită, având în vedere comunitatea de
bunuri a soţilor consacrată prin art. 30 C. fam. se pune problema, în prealabil, a stabilirii cotei
care i se cuvine din masa devălmaşă a bunurilor comune soţului supravieţuitor, potrivit
contribuţiei sale efective la dobândirea bunurilor căci numai cealaltă parte care s-ar fi cuvenit
soţului decedat, alături desigur de bunurile sale proprii vor fi cuprinse şi vor forma masa
succesorală. Partea care se cuvine soţului în viaţă din totalitatea bunurilor comune nu se
întemeiază, evident, pe regulile care guvernează materia dreptului succesoral, ci dispoziţiile
Codului familiei privitoare la raporturile patrimoniale dintre soţi 1 . În principiu, după desfacerea
căsătoriei, potrivit art. 36 alin. (1) C. fam., soţii pot să-şi împartă bunurile prin învoiala lor, or, în
cazul decesului unuia din soţi, înţelegerea se poate realiza între soţul supravieţuitor şi
moştenitorii cu care vine în concurs [art. 77 alin. (2) din Legea nr. 36/1995].
1

A se vedea: Al. Bacaci, Raporturile juridice patrimoniale în dreptul familiei, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 1986, p. 109-110; Al. Bacaci, Codruţa Hageanu, Viorica Dumitrache, Dreptul familiei, ed.
a II-a, Ed. All Beck, 2001, p. 79-80; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1526/1990-1992, p. 128-130.

§4

Drepturile conferite de lege soţului supravieţuitor

Legea nr. 319/1944 stabileşte că soţul supravieţuitor are următoarele categorii de drepturi:
a) un drept de moştenitor în concurs cu fiecare clasă de moştenitori (art. 1);
b) un drept special de moştenire cu privire la mobilele şi obiectele gospodăriei casnice precum
şi la darurile de nuntă (art. 5);
c) un drept temporar de abitaţie asupra casei de locuit (art. 4).
a. Drepturile de moştenitor ale soţului supravieţuitor în concurs cu fiecare clasă de
moştenitori. Soţul supravieţuitor nu face parte din nici una din clasele de moştenitori dar, potrivit
art. 1 din Legea nr. 319/1944, vine în concurs cu toate cele patru clase de moştenitori.

38
El nici nu este înlăturat de la moştenire şi nici nu înlătură la rândul său rudele defunctului.
Astfel, potrivit art.1 din lege el are următoarele cote din masa succesorală:
– în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I) are o cotă de 1/4, indiferent de numărul
acestora;
– în concurs cu ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi (clasa a II-a) când aceştia vin
împreună la moştenire are o cotă de 1/3, iar dacă vine în concurs, fie numai cu ascendenţii
privilegiaţi, fie numai cu colateralii privilegiaţi are o cotă de 1/2 din moştenire;
– în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa a III-a) sau cu colateralii ordinari (clasa a IV-a)
are o cotă de 3/4 din moştenire, indiferent de numărul celor care compun aceste clase de
moştenitori.
În ipoteza în care nu există moştenitori din nici una din cele patru clase de moştenitori stabilite
de Codul civil soţul supravieţuitor va culege, evident, întreaga moştenire.
Stabilirea cotei care se cuvine soţului supravieţuitor are întâietate faţă de stabilirea cotelor
celorlalţi moştenitori. Aceasta înseamnă că partea cuvenită soţului supravieţuitor se impută
asupra părţii celorlalţi moştenitori legali ai defunctului. 1 În consecinţă, partea cuvenită celorlalţi
moştenitori se micşorează cu cota soţului supravieţuitor, fără nici o excepţie. 2 Pentru stabilirea
cotei soţului supravieţuitor se ţine seama de moştenitorii care vin efectiv la moştenire, adică nu se
vor avea în vedere renunţătorii, nedemnii şi exheredaţii, în acest din urmă caz, dacă nu sunt
moştenitori rezervatari. Lipsa moştenitorilor din cele patru clase de moştenitori influenţează cota
soţului supravieţuitor numai dacă este totală în cadrul clasei sau subclasei respective. În ce
priveşte caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor, aşa cum rezultă
ele din prevederile Legii nr. 319/1944, acestea sunt următoarele:
– soţul supravieţuitor este moştenitor rezervatar;
– soţul supravieţuitor este obligat la raportul donaţiilor primite de la defunct în timpul vieţii,
dar numai în concurs cu descendenţii defunctului;
– soţul supravieţuitor nu este moştenitor sezinar, astfel că pentru a intra în posesia
moştenirii trebuie să obţină certificat de moştenitor;
– soţul supravieţuitor poate veni la moştenire numai în nume propriu, fiind exclusă, în cazul
său, reprezentarea.
Odată cu apariţia Legii nr. 319/1944 soţul supravieţuitor a încetat să mai fie considerat
moştenitor neregulat, fiind inclus în categoria moştenitorilor regulaţi cu toate că legea nu face în
mod expres astfel de precizări. 3
b. Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor
gospodăriei casnice şi asupra darurilor de nuntă. Legea nr. 319/1944, prin art. 5, îi conferă
soţului supravieţuitor, în cazul în care nu vine în concurs cu descendenţii defunctului, pe lângă
partea sa succesorală, un drept special asupra mobilelor şi obiectelor gospodăriei casnice
precum şi asupra darurilor de nuntă. În cazul în care există moştenitori din prima clasă stabilită
de legiuitor (descendenţi ai defunctului) şi această categorie de bunuri urmează a fi cuprinsă în
masa succesorală şi împărţită potrivit cotelor legale de moştenire. Justificarea unei atari dispoziţii
legale se află în intenţia legiuitorului de a-i asigura şi pentru viitor soţului supravieţuitor
continuarea firească a vieţii, fără a fi supus şi frustrărilor determinate de lipsa bunurilor pe care le-
a folosit, uneori, ani îndelungaţi împreună cu soţul său predecedat 4 . Aşadar, soţul supravieţuitor
culege, în ipoteza arătată, aceste bunuri peste cota sa succesorală din celelalte bunuri care
compun masa succesorală 5 .
În ce priveşte conţinutul noţiunii de «mobile» şi «obiecte ale gospodăriei casnice» întrucât
legiuitorul nu putea, obiectiv, să le determine prin textul legal practica judecătorească şi doctrina
au nuanţat în diferite speţe ce anume trebuie să se înţeleagă prin această sintagmă. În primul
rând, s-a precizat că se includ în categoria acestor bunuri cele care au mobilat locuinţa comună a
soţilor, televizorul, radioul, covoarele, obiectele de menaj şi care, prin natura lor, sunt destinate a
fi folosite în gospodăria casnică şi folosinţei comune a soţilor. Trebuie să se aibă în vedere din

39
această perspectivă nivelul de trai al soţilor căci în funcţie de acesta se va putea stabili, de la caz
la caz, în ce măsură ele reprezintă o necesitate obiectivă pentru traiul viitor al soţului
supravieţuitor deşi, s-a precizat, pot fi incluse aici şi acele bunuri care nu satisfăceau o necesitate
a soţilor ci numai o comoditate sau o plăcere a lor comună 6 . Dacă astfel de bunuri au avut
această destinaţie nu interesează provenienţa lor, bunăoară dacă au fost dobândite de ambii soţi
sau numai de către unul din ei şi nici când au fost dobândite, înainte sau în timpul căsătoriei 7 .
Nu intră în această categorie bunurile care prin natura lor nu pot fi folosite în gospodăria
casnică sau nu au fost afectate folosinţei comune. Bunurile afectate gospodăriei casnice nu
trebuie confundate cu cele aparţinând gospodăriei ţărăneşti care au altă menire şi finalitate, fiind
unelte de producţie şi nu vizează traiul interior al gospodăriei soţilor 8 . Nu intră, aşadar, în
această categorie, animalele de muncă, uneltele de lucrat pământul şi evident cum în mod
unanim se admite, bunurile imobile, chiar cele prin destinaţie.
În practica judiciară s-a mai decis că din perspectiva aplicării prevederilor art. 5 din Legea nr.
319/1944 nu are importanţă dacă soţii au convieţuit neîntrerupt sau au fost despărţiţi în fapt şi nici
locul unde se găsesc bunurile la data decesului 9 . În cazul unei despărţiri irevocabile însă vor
putea fi moştenite de către soţul supravieţuitor în baza art. 5 din Legea nr. 319/1944 numai acele
bunuri care au fost dobândite până la întreruperea în fapt a convieţuirii 10 .
Pentru ca soţul supravieţuitor să beneficieze de această categorie de bunuri se impune
condiţia ca defunctul să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin donaţii sau prin legate,
astfel de acte fiind valabile căci soţul supravieţuitor, deşi moştenitor rezervatar, rezerva sa nu se
referă la această categorie de bunuri 11 . Soţul supravieţuitor fiind moştenitor rezervatar, iar
rezerva sa ca şi a celorlalţi moştenitori rezervatari neputând fi încălcată, bunurile din categoria
celor vizate de art. 5 din Legea nr. 319/1944 şi care au făcut obiectul liberalităţilor vor fi incluse în
masa de calcul în vederea stabilirii rezervei 12 . Soţul supravieţuitor va fi lipsit de acest drept
special numai în ipoteza că soţul sau predecedat a dispus prin liberalităţi de întreaga sa parte din
această categorie de bunuri.
Prin prevederile art. 5 din Legea nr. 319/1944 s-au avut în vedere numai acele bunuri
aparţinând gospodăriei casnice care constituiau partea cuvenită soţului decedat din bunurile
comune ale soţilor, precum şi bunurile proprii ale defunctului, de acest fel, căci cealaltă parte din
bunurile comune precum şi bunurile proprii ale soţului supravieţuitor nu se cuprind în masa
succesorală.
În cazul căsătoriei putative determinată de bigamie stabilirea dreptului special al soţilor
supravieţuitori se realizează în funcţie de afectaţiunea concretă a bunurilor la gospodăria casnică.
Soţul supravieţuitor din căsătoria valabilă cu defunctul va culege bunurile din gospodăria casnică
folosite cu defunctul, iar din căsătoria nulă, dar putativă numai soţul de bună-credinţă va culege
bunurile din gospodăria comună cu defunctul fără a se lua în considerare valoarea bunurilor
respective.
Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor, instituit prin art. 5 din Legea nr.
319/1944, cuprinde pe lângă mobile şi obiectele gospodăriei casnice şi darurile de nuntă. Trebuie
observat că darurile de nuntă se pot face cu prilejul celebrării căsătoriei, fie ambilor soţi (şi
aceasta este regula) fie numai unuia dintre ei, de către terţi, dar se pot face de către ei înşişi, unul
altuia. În doctrina şi practica judiciară s-au încercat soluţii distincte pentru aceste ipoteze din
perspectiva care ne interesează aici. 13 S-a precizat astfel că darurile făcute de terţi numai unuia
dintre soţi precum şi cele făcute soţului supravieţuitor de către defunct nu intră în categoria celor
vizate de prevederile art. 5 din Legea nr. 319/1944, căci acestea îi aparţin lui şi nu fac parte în
nici un fel din masă succesorală, după cum aceeaşi este situaţia părţii care i se cuvine soţului
supravieţuitor din bunurile comune. Unii autori 14 susţin însă că legea se referă numai la darurile
făcute ambilor soţi căci cele făcute numai defunctului de către terţe persoane se contopesc în
patrimoniul succesoral al defunctului şi nu se culeg în virtutea vreunui drept special de către soţul
supravieţuitor. Unele din ele, s-a specificat 15 , pot fi culese de către soţul supravieţuitor întrucât ar
fi fost afectate gospodăriei casnice.

40
Credem că ideea legiuitorului a fost aceea de a-i permite soţului supravieţuitor să folosească,
în virtutea dreptului său special, acele bunuri care au fără îndoială şi o utilitate practică dar au şi o
încărcătură afectivă, fiind legate de trecutul comun al soţilor şi care, aşadar, asigură o
continuitate a vieţii materiale şi spirituale a soţului supravieţuitor. Prin prevederile art. 5 din Legea
nr. 319/1944 credem că legiuitorul a avut în vedere darurile de nuntă făcute ambilor soţi sau
unuia din ei şi, de asemenea, cele pe care soţii şi le-au făcut reciproc cu acel prilej. Nu credem,
aşadar, că cele făcute de către terţi soţului defunct nu ar intra în categoria celor vizate de acest
text de lege, chiar dacă nu au fost afectate folosinţei în gospodăria comună.
În legătură cu natura juridică a dreptului special de moştenire al soţului supravieţuitor s-au
conturat două teorii. S-a susţinut mai întâi 16 că soţul supravieţuitor ar culege bunurile vizate de
art. 5 din Legea nr. 319/1944 în virtutea unui legat prezumat legiuitorul prezumând că voinţa
defunctului ar fi fost aceea de a lăsa soţului supravieţuitor aceste bunuri peste cota sa legală din
moştenire astfel cum este reglementată de art. 1 din lege. De vreme ce este vorba de un legat, s-
a susţinut, acesta se va supune regimului liberalităţilor testamentare.
Dintr-o astfel de calificare a acestui drept s-au tras unele consecinţe privitoare la regimul lui
juridic. Astfel:
– acest drept nu este o rezervă specială a soţului supravieţuitor întrucât rezerva acestuia se
calculează în funcţie de drepturile ce i se cuvin în calitate de moştenitor legal;
– defunctul ar putea, fiind vorba de un legat prezumat, să înlăture dreptul special al soţului
supravieţuitor dezmoştenindu-l pe acesta, fără a duce atingere însă rezervei sale, fie
dispunând prin actul său de voinţa ca bunurile vizate de textul legal să fie cuprinse în masa
succesorală cuvenită tuturor moştenitorilor;
– dacă defunctul nu a avut alte bunuri în afara celor prevăzute în art. 5 din Legea nr.
319/1944 înseamnă că soţul supravieţuitor, dacă nu există moştenitori rezervatari, va culege în
virtutea legatului prezumat întreaga moştenire;
– dacă soţul supravieţuitor vine în concurs cu moştenitori rezervatari, el va putea culege
legatul prezumat dacă acesta, ca oricare alt legat, se încadrează în limitele cotităţii disponibile;
în măsura în care încalcă rezerva ar urma să fie supus reducţiunii;
– soţul supravieţuitor ar putea opta diferit în ce priveşte cota sa legală de moştenire în
concurs cu fiecare clasă de moştenitori şi în ce priveşte legatul prezumat, putând să accepte,
de pildă, legatul şi să renunţe la cota sa legală din moştenire sau invers 17 .
Această teorie a fost abandonată însă începând cu 1968 când Tribunalul Suprem a judecat 18
în sensul că de vreme ce în sistemul dreptului nostru este consacrată numai succesiunea legală
şi cea testamentară teoria legatului prezumat nu are fundamentare în textele legale. Dreptul
special al soţului supravieţuitor este tot un drept de moştenire legală, afectat scopului prevăzut de
lege, având adică o destinaţie specială 19 . S-au concretizat soluţiile convergente între cele două
teorii precum şi cele divergente 20 conchizându-se în sensul că soluţia adoptată de tribunalul
suprem şi urmată apoi de practica judecătorească în general este mai corespunzătoare nevoilor
practice şi este, de asemenea, în armonie cu prevederile art. 650 C. civ. potrivit cărora
„Succesiunea se deferă sau prin lege, sau după voinţa omului, prin testament”, iar dreptul special
al soţului supravieţuitor este tot unul legal la fel ca şi drepturile conferite de art. 1 din aceeaşi
lege. În fine, s-a mai spus, această din urmă concepţie dă satisfacţie în mai mare măsură
scopului urmărit de legiuitor, mai ales în ipoteza în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu
părinţii defunctului iar rezerva acestora nu poate fi satisfăcută din alte bunuri decât cele la care se
referă art. 5 din Legea nr. 319/1944. 21
În ce ne priveşte achiesăm la această din urmă concepţie nu numai pentru pragmatismul ei
evident dar şi pentru faptul că nu se vede necesitatea prezumării de către legiuitor a unul legat
neexprimat de defunct atunci când, în cazul în care acesta ar fi avut o astfel de intenţie nimic nu-l
împiedică să o pună în practică, în limitele legale, desigur.

41
c. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor. Pe lângă celelalte drepturi, la care ne-am
referit mai sus, art. 4 din Legea nr. 319/1944 îi mai conferă soţului supravieţuitor un drept de
abitaţie asupra casei de locuit.
Astfel, alin. (1) din art. 4 al legii prevede că „soţul supravieţuitor care nu are locuinţă proprie va
avea până la executarea ieşirii din indiviziune şi, în orice caz, cel puţin timp de un an de la
încetarea din viaţă a soţului său, (în afară de dreptul de moştenire potrivit dispoziţiilor de mai
sus), un drept de abitaţie asupra casei de locuit, dacă aceasta face parte din succesiune”.
Deducem din ceea ce spune legiuitorul că pentru existenţa dreptului de abitaţie al soţului
supravieţuitor trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
– soţul supravieţuitor să fi locuit statornic, la data deschiderii moştenirii în casa asupra
căreia se constituie dreptul de abitaţie; nu este necesar ca la data decesului defunctului soţii
să fi locuit împreună 22 ;
– soţul supravieţuitor să nu aibă locuinţă proprie 23 ;
– soţul supravieţuitor să nu devină prin moştenire proprietarul exclusiv al locuinţei; într-un
astfel de caz el nu poate fi şi titularul unui drept de abitaţie căci, de principiu, nu este admis ca
cineva să aibă un dezmembrământ al dreptului de proprietate cu privire la un bun care îi
aparţine, ca proprietar, în exclusivitate (neminem res sua servit); în ipoteza că devine numai
comoştenitor împreună cu alţii, în virtutea dreptului de abitaţie va putea folosi locuinţa potrivit
nevoilor şi nu numai raportat la cota-parte dobândită prin moştenire;
– locuinţa asupra căreia se constituie dreptul de abitaţie să facă parte din masa
succesorală, în total sau în parte, fiind proprietatea exclusivă a defunctului sau comună
acestuia cu soţul supravieţuitor sau cu altă persoană; evident, în caz de proprietate comună pe
cote-părţi sau devălmaşe dreptul de abitaţie va avea ca obiect numai partea din proprietate
care a aparţinut defunctului. Partea care i se cuvine din proprietatea devălmaşe îi aparţine însă
cu alt titlu, iar asupra părţii care aparţine unui terţ nu poate avea nici un drept derivat din
moştenirea soţului său 24 ;
– defunctul să nu fi înlăturat prin voinţa sa dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor
întrucât acesta nu este rezervatar decât în raport cu bunurile pe care le vizează art. 1 din
Legea nr. 319/1944 25 .
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor are următoarele caractere juridice:
– este un drept real care are ca obiect casa de locuit; în măsura necesară folosirii casei
titularul său poate folosi şi terenul aferent, inclusiv părţile comune 26 ;
– are un caracter temporar; el durează până la realizarea ieşirii din indiviziune însă cel puţin
un an de la deschiderea moştenirii ori până la recăsătorirea soţului supravieţuitor;
– are un caracter strict personal întrucât titularul său nu-l poate ceda sau greva în favoarea
altei persoane spre deosebire de abitaţia de drept comun reglementată în art. 565-575 C. civ.;
ba, dimpotrivă, potrivit art. 4 alin. (2)-(3) din Legea nr. 319/1944 ceilalţi comoştenitori au
dreptul să ceară restrângerea acestui drept în cazul în care locuinţa nu-i este necesară în
întregime soţului supravieţuitor, iar potrivit art. 4 alin. (4)-(5) din lege ei pot, în caz de
neînţelegere să procure soţului supravieţuitor o locuinţă în altă parte. Din caracterul său
personal şi inalienabil rezultă şi caracterul său insesizabil, creditorii soţului supravieţuitor
neputându-l urmări;
– are un caracter gratuit, soţul supravieţuitor fiind scutit de a da cauţiunea prevăzută de art.
566 C. civ. şi, de asemenea, să plătească chirie moştenitorului care a obţinut dreptul de
proprietate asupra casei.
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor, fiind reglementat în 1944 iar pe parcursul timpului
au fost în vigoare mai multe acte normative cu privire la drepturile locative s-a pus problema în ce
măsură acestea au adus vreo atingere acestui drept. Legislaţia locativă specială, aşa cum s-a
precizat în literatura de specialitate 27 , nu a desfiinţat dreptul de abitaţie nici pe cel din dreptul
comun şi nici pe cel reglementat prin Legea nr. 319/1944.

42
Dacă ambii soţi au avut calitatea de chiriaşi, soţul supravieţuitor va avea un drept de folosinţă
asupra locuinţei derivând din contractul de închiriere şi tot astfel dacă numai soţul decedat a fost
titularul contractului de închiriere (art. 27 din Legea nr. 114/1996). Soţul supravieţuitor va
continua folosinţa locuinţei în virtutea dreptului de abitaţie numai dacă aceasta a fost proprietatea
exclusivă a soţului decedat sau proprietatea lor comună, sau cu un terţ, pe cote-părţi sau în
devălmăşie 28 .
După încetarea dreptului de abitaţie, dacă casa nu i se atribuie cu prilejul partajului, soţul
supravieţuitor va plăti chirie şi va putea fi evacuat în condiţiile dreptului comun.
1

A se vedea: C. Stătescu, op. cit., p. 145; I. Zinveliu, op. cit., p. 33 şi 40; D. Chirică, op. cit., p. 59-
60; Fr. Deak, op. cit., p. 128-129; D. Macovei, op. cit., p. 76; L. Stănciulescu, op. cit., p. 84; I.C.
Vurdea I, Fr. Deak, II, Stabilirea drepturilor succesorale ale ascendenţilor privilegiaţi şi
colateralilor privilegiaţi în concurs cu soţul supravieţuitor, în R.R.D. nr. 4/1989, p. 25-33.
2

În literatura juridică s-a exprimat (M. Eliescu, op. cit., p. 134-135) părerea potrivit căreia în cazul
în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu ascendenţii privilegiaţi împreună cu colateralii
privilegiaţi cota de 1/4 cuvenită fiecărui părinte precum şi cota de 1/3 cuvenită soţului
supravieţuitor s-ar calcula asupra întregii moşteniri, iar colateralilor privilegiaţi le-ar rămâne restul
moştenirii. Aceasta însemnă că porţiunea cuvenită soţului supravieţuitor s-ar imputa numai
asupra părţii colateralilor privilegiaţi iar nu şi asupra părţii cuvenite ascendenţilor privilegiaţi.
Părerea a fost, pe bună dreptate, neacceptată până la urmă de doctrină, impunându-se regula
precizată în sensul că în toate cazurile mai întâi se calculează cota soţului supravieţuitor, iar
cotele stabilite de Codul civil pentru ceilalţi moştenitori, se calculează asupra a ceea ce a rămas.
3

Codul civil împărţea moştenitorii în două categorii, moştenitori regulaţi care se consideră a
continua persoana defunctului, fiind rude cu acesta, şi moştenitori neregulaţi care erau
consideraţi a succede numai bunurile defunctului. În prezent această categorisire se consideră a
fi lipsită de interes practic, întrucât dispoziţiile art. 681şi art. 682 C. civ., care impuneau soţului
supravieţuitor unele obligaţii ca moştenitor neregulat, se consideră a fi abrogate prin Legea nr.
319/1944; Fr. Deak, op. cit., p. 135; D. Chirică, op. cit., p. 60.
4

A se vedea în acest sens, Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2219/1971, în R.R.D. nr. 8/1972,
p. 16o.
5

A se vedea: Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 12/1968, în C.D. 1968, p. 31;
Trib. Suprem, completul de 7 judecători, decizia nr. 70/1978, în C.D. 1978, p. 161-164; Trib.
Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2193/1979, în C.D. 1979, p. 131 şi decizia nr. 2213/1979, în
C.D. 1979, p. 121.
6

A se vedea: Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 12/1968, cit. supra.; Trib.
Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2218/1971, în R.R.D. nr. 8/1972, p. 160; decizia nr. 190/1983, în
C.D. 1983, p. 84.
7

A se vedea: Trib. Suprem, completul de 7 judecători, decizia nr. 70/1978, supra cit.; decizia nr.
1762/1977, în Repertoriu III, p. 138; decizia nr. 1071/1987, în R.R.D. nr. 3/1988, p. 64.; A se
vedea şi precizările făcute de M. Eliescu, op. cit., p.138; C. Stătescu, op. cit., p. 146; Fr. Deak,
op. cit., p. 139-146; E. Safta-Romano, op. cit., p. 113.
8

A se vedea, Fr. Deak, în legătură cu dreptul de moştenire special al soţului supravieţuitor asupra
mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice, II, în R.R.D. nr. 11/1988, p. 16-22; A se

43
vedea şi H.A. Ungur, în legătură cu dreptul de moştenire special al soţului supravieţuitor asupra
mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice, I, în R.R.D. nr. 11/1988, p. 11-16.
9

A se vedea: Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 1834/1956, în C.D. 1956, vol. I, p. 335; Trib.
Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1762/1977, în Repertoriu III, p. 138; decizia nr. 1248/1971, în
Repertoriu II, p. 209.
10

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2139/1979, în C.D. 1979, p. 132.
11

A se vedea: Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 12/1968, supra cit.; decizia nr.
154/1972, p. 177; Trib. Jud. Bacău, decizia civilă nr. 239/1970, cu Notă critică de C. I. Floareş şi
A. Floareş, în R.R.D. nr. 9/1971, p. 142-144.
12

A se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 139; Trib. reg. Cluj, decizia civilă nr. 847/1957, cu Notă de C.
Linzmeier, în J.N. nr. 5/1957, p. 921-924.
13

E de precizat că teoretic e uşor de făcut distincţia dintre aceste categorii de daruri făcute cu
prilejul căsătoriei, practic proba lor este dificilă căci terţii care le fac sunt puţin preocupaţi cu acel
prilej în a aduce precizări în sensul dacă fac darul ambilor soţi (şi aceasta este regula) sau numai
unuia dintre ei. A se vedea, în acest sens, Al. Bacaci, Consideraţii privind calificarea, ca fiind
comune ori proprii, a unor bunuri dobândite de soţi, în Juridica, p. 246-247.
14

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 139-146; C. Stătescu, op. cit., p. 147; D. Chirică, op. cit., p. 64.
15

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 148.


16

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 140; C. Stătescu, op. cit., p. 147-148.


17

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 141; C. Stătescu, op. cit., p. 147-148.


18

Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 12/1968, supra cit.


19

A se vedea: E. Safta-Romano, op. cit., p. 109-110; D. Chirică, op. cit., p. 64-66.


20

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 143-146.


21

Idem.
22

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 142.


23

A se vedea C. Bîrsan, Notă la decizia civilă nr. 249/1968 a Trib. jud. Satu Mare, în R.R.D. nr.
9/1969, p. 169.
24

În sensul că dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor este inutil a se constitui în ipoteza în care
casa a fost proprietatea devălmaşe a acestuia şi a defunctului, întrucât soţul supravieţuitor are
oricum un drept de folosinţă, a se vedea, D. Chirică, op. cit., p. 67.
25

44
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 150.
26

A se vedea Tr. Ionaşcu, S. Brădeanu, Drepturile reale principale în R.S.R., Ed. Academiei,
Bucureşti, 1978, p. 121.
27

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 142-144; Tr. Ionaşcu, S. Brădeanu, op. cit., p. 131; C.
Stătescu, op. cit., p. 149; Gh. Beleiu, Notă la decizia civilă nr. 375/1975 a Trib. Jud. Timiş, în
R.R.D. nr. 1/1977, p. 51; Fr. Deak, op. cit., p. 151; L. Stănciulescu, op. cit., p. 94.
28

În sensul că dreptul de abitaţie se naşte numai dacă defunctul era coproprietar cu un terţ, a se
vedea, D. Chirică, op. cit., p. 67.

Secţiunea a III-a

Dreptul statului asupra moştenirii vacante

Dreptul statului asupra moştenirii vacante se întemeiază pe prevederile art. 680 C. civ. (aşa
cum au fost modificate prin Decretul nr. 73/1954) potrivit cărora „în lipsă de moştenitori legali sau
testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului”.
Problema care s-a pus a fost aceea de a determina ce trebuie să se înţeleagă prin noţiunea de
«lipsă de moştenitori legali sau testamentari», ipoteză care naşte vocaţia statului de a culege
moştenirea. S-a precizat în acest sens că „lipsa de moştenitori în sensul art. 680 C. civ., poate fi
nu numai o lipsă totală, dar şi una parţială” 1 sau lipsa nu trebuie înţeleasă în sens fizic ci în sens
juridic. Aşadar, moştenirea va reveni statului, şi atunci când nu există moştenitori legali în sens
fizic, dar şi atunci când ei au renunţat la moştenire sau au fost înlăturaţi ca urmare a exheredării
sau nedemnităţii. Este în acest caz o lipsă de moştenitori în sens juridic. Sau situaţia este
aceeaşi în ipoteza în care nu există moştenitori legali, în sensul precizat, iar defunctul a instituit
prin testament legatari cu titlu particular sau cu titlu universal, dar aceste legate nu epuizează
moştenirea. Ceea ce excede acestor legate va reveni statului căci aceşti legatari nu au vocaţie la
universalitatea moştenirii ci numai asupra bunurilor sau cotei determinate din aceasta.
În cazul exheredării moştenitorilor legali rezervatari ai defunctului aceştia vor moşteni rezerva
iar restul, respectiv cotitatea disponibilă, va reveni statului cu titlu de moştenire vacantă. Aşadar,
statul poate avea vocaţie concretă la moştenire, sau mai exact spus la o parte din ea, chiar în
prezenţa unor moştenitori testamentari sau a unor moştenitori legali rezervatari exheredaţi. Nu
întotdeauna prezenţa moştenitorilor legali sau testamentari exclude vocaţia concretă la moştenire
a statului.
Cu privire la natura juridică a dreptului statului asupra moştenirii vacante s-a purtat o
adevărată controversă, determinată, e adevărat, de imprecizia textelor legale.
Potrivit unui prim punct de vedere statul ar avea vocaţie la moştenirea vacantă în virtutea unui
drept originar, derivat din puterea sa suverană (iure imperii) 2 . Potrivit unui al doilea punct de
vedere, statul dobândeşte moştenirea vacantă în virtutea unui drept de moştenire legală 3 (iure
hereditas).
Faţă de modul în care sunt formulate textele legale se pot găsi argumente (cum s-a şi
întâmplat) atât pentru o teză cât şi pentru alta. Fără a intra în detaliile disputei, mai ales că în
prezent însăşi noţiunea de suveranitate statală, aşa cum a fost ea înţeleasă până acum, este
pusă în discuţie, precizăm că cea de-a doua părere potrivit căreia statul culege moştenirea
vacantă cu titlu de moştenitor s-a impus atât în doctrină cât şi în practica judecătorească, fiind tot
astfel consacrată în tratatele de asistenţă juridică încheiate de România. 4

45
Legea nr. 36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială prevede în art. 85, că la cererea
reprezentatului statului, în lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, notarul public, constatând
că moştenirea este vacantă, va elibera, după expirarea termenului legal de acceptare a
moştenirii, un certificat de vacanţă succesorală.
Constatarea vacanţei succesorale se poate face şi de către instanţa de judecată în cadrul
procesului intentat de un terţ împotriva succesiunii pentru stabilirea pasivului acesteia. 5
Indiferent pe ce cale se va constata vacanţa succesorală, statul dobândeşte moştenirea în
virtutea legii, ca orice moştenitor de la data deschiderii succesiunii, atât certificatul de vacanţă
succesorală cât şi hotărârea judecătorească având caracter declarativ şi nu constitutiv de
drepturi. 6 De la această dată, aşadar, bunurilor din moştenire urmează a li se aplica regimul
juridic specific proprietăţii de stat.
În măsura în care unii succesibili se consideră lezaţi prin eliberarea certificatului de vacanţă
succesorală ei îl pot ataca în justiţie la fel ca pe oricare certificat de moştenitor în vederea stabilirii
unor eventuale drepturi ale lor cu privire la moştenire.
Dacă statul a fost gratificat prin testament, iar moştenirea nu este vacantă urmează ca statului
să-i fie eliberat, evident, nu certificat de vacanţă succesorală ci certificat de moştenitor, iar în
cazul în care statul a fost gratificat printr-un legat cu titlu universal iar restul moştenirii devine
vacantă se vor elibera: certificat de moştenitor, pentru partea vizată de legatul cu titlu universal, şi
certificat de vacanţă succesorală pentru restul din moştenire.
Este unanim admis că statul moşteneşte o universalitate, adică atât activul cât şi pasivul, astfel
că va răspunde pentru datoriile şi sarcinile succesorale, dar în limita activului moştenirii (intra
vires hereditatis). Restrângerea răspunderii statului pentru pasiv în limitele activului nu depinde
de întocmirea inventarului prevăzut de art. 705 C. civ. pentru ipoteza acceptării de către
moştenitori sub beneficiu de inventar a moştenirii, întrucât statul nici nu are, aşa cum vom vedea,
drept de opţiune succesorală. 7 Astfel statul nu poate renunţa la moştenirea vacantă de vreme ce
astfel bunurile din moştenire ar deveni bunuri fără stăpân şi i-ar reveni tot lui în baza art. 646 C.
civ. şi a Decretului nr.111/1951. Aşadar, termenul de 6 luni pentru exercitarea dreptului de
opţiune succesorală nu-şi are aplicare în cazul statului iar organul competent (notarul sau
instanţa judecătorească) poate constata vacanţa succesiunii oricând şi chiar din oficiu 8 .
În privinţa faptului dacă statul este sau nu moştenitor sezinar s-au purtat iarăşi discuţii în
literatura juridică.
Într-o opinie s-a susţinut tranşant că statul nu este moştenitor sezinar şi, în consecinţă, va
trebui să ceară punerea în posesie potrivit art. 653 alin. (2) C. civ. 9
Într-o altă opinie, pe care o credem justă statul nu ar putea să nu răspundă de datoriile şi
sarcinile succesiunii, în limitele activului succesoral, în cazul în care el nu înţelege să ceară
punerea în posesie prin eliberarea certificatului de vacanţă succesorală. Dimpotrivă, statul poate
fi acţionat direct în justiţie în legătură cu drepturile şi obligaţiile succesorale. 10
1

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 153-155.


2

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 146-148.


3

A se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 156-161; T.R. Popescu, Curs de drept internaţional privat, vol. I,
Universitatea din Bucureşti, 1954, p. 208; E. Safta-Romano, op. cit., vol. I, p. 125-127; D. Chirică,
op. cit., p. 69; D. Macovei, op. cit., p. 64.
4

A se vedea Fr. Deak, Dreptul statului asupra moştenirii vacante, în R.R.D. nr. 3/1983, p. 5.
5

46
A se vedea: E. Lipcanu, Notă la sentinţa civilă nr. 269/1982 a Jud. Bistriţa, în R.R.D. nr. 11/1983,
p. 51-54; D. Chirică, op. cit., p. 69.
6

A se vedea Trib. Suprem, secţia civiă, decizia nr. 422/1982, p. 114.


7

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 146; E. Safta-Romano, op. cit., p. 130.


8

A se vedea: I. Zinveliu, op. cit., p. 147; Fr. Deak, op. cit., p. 168.
9

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 149; C. Stătescu, op. cit., p. 152; D. Gălbura, Notă la sentinţa
civilă nr. 1105/1958 a Trib. pop. Caracal, în L.P. nr. 5/1960, p. 127 şi urm.
10

A se vedea: E. Safta-Romano, op. cit., p. 128-129; E. Lipcanu, op. cit., p. 54; D. Chirică, op. cit.,
p. 71; Fr. Deak, op. cit., p. 169.

Titlul III

Devoluţiunea testamentară a moştenirii

Capitolul I - Testamentul
Capitolul II - Felurile testamentului
Capitolul III - Legatele şi alte dispoziţii testamentare
Capitolul IV - Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile succesorale

Capitolul I

Testamentul

Secţiunea I - Definiţia, caracterele juridice şi cuprinsul testamentului


Secţiunea a II-a - Condiţiile de validitate ale testamentului

Secţiunea I

Definiţia, caracterele juridice şi cuprinsul testamentului

Moştenirea legală nu este exclusivă în dreptul nostru. Patrimoniul succesoral se poate


transmite, potrivit art. 650 C. civ., fie în temeiul legii, potrivit regulilor statornicite de aceasta, fie în
temeiul testamentului care exprimă voinţa defunctului în aceasta privinţă.
Testamentul este definit în doctrină pe baza prevederilor art. 802 C. civ. ca fiind actul juridic
unilateral, personal şi solemn, esenţialmente revocabil în timpul vieţii defunctului, prin care acesta
dispune de tot sau de o parte din avutul său pentru timpul când va înceta din viaţă. 1
Dreptul de a face testament este unanim acceptat în pofida îndoielilor exprimate în sensul
dacă este legitim ca omul, a cărui voinţă încetează odată cu moartea, să poată dispune de
bunurile sale pentru timpul când el însuşi va fi trecut dincolo de timp. Legitimând dreptul
persoanei fizice de a face testament acceptăm cu alte cuvinte, ca voinţa sa, concretizată în actele
juridice ce testamentul cuprinde, să transceadă momentului în care ea dispare.

47
În dreptul nostru, în principiu, orice persoană capabilă are libertatea deplină de a dispune de
bunurile pentru timpul de după moartea sa în limitele şi după regulile prescrise de lege. La acest
drept nu se poate renunţa, o convenţie prin care o persoana s-ar obliga să nu dispună de
bunurile sale prin testament trebuie privită ca fiind nulă absolut 2 .
Din definiţia dată testamentului se pot desprinde următoarele caractere juridice ale acestuia:
– testamentul este un act juridic, fiind necesar să întrunească, aşadar, pe de o parte,
condiţiile de validitate impuse în general pentru actele juridice, iar pe de altă parte, condiţiile
speciale impuse numai pentru testament;
– testamentul este un act juridic unilateral, pentru validitatea sa nefiind necesară întâlnirea a
două voinţe ca în cazul convenţiilor. Manifestarea unică de voinţă a testatorului este suficientă
pentru a da naştere, la moartea sa, la drepturi şi obligaţii; acceptarea legatelor sau a altor
dispoziţii testamentare este, de asemenea un act juridic distinct şi unilateral care nu trebuie să
se întâlnească cu voinţa testatorului ca în cazul actelor juridice bilaterale;
– testamentul este un act juridic personal şi individual, el neputând fi realizat prin
reprezentare sau cu încuviinţarea ocrotitorului legal. Caracterul individual al testamentului
rezidă în necesitatea ca el să exprime voinţa unei singure persoane, legea interzicând ca două
sau mai multe persoane să testeze prin acelaşi act (art. 857 C. civ);
– testamentul este un act juridic solemn, ceea ce înseamnă că el trebuie să îndeplinească
ad validitatem condiţiile de formă impuse de lege (nu numai forma autentică aşa cum vom
vedea);
– testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte, efectele sale se vor produce
numai la moartea lui de cuius, acesta păstrându-şi toate drepturile asupra bunurilor sale până
la moarte; în ce priveşte condiţiile de validitate ale testamentului acestea se apreciază în
funcţie de momentul întocmirii sale;
– testamentul este un act juridic esenţialmente revocabil, ceea ce înseamnă că testatorul
poate revoca sau modifica dispoziţiile testamentare până în ultima clipă a vieţii sale. Dreptul
testatorului de a revoca sau modifica testamentul său trebuie privit ca unul absolut ce nu poate
suferi îngrădiri. O renunţare a testatorului la acest drept al său ar fi un pact asupra unei
succesiuni viitoare prohibit în mod expres de legiuitor (art. 965 C. civ.).
Dacă, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 802 C. civ., testamentul cuprinde în primul rând
dispoziţii de ultimă voinţă cu privire la bunurile defunctului, adică legate, în practică s-a observat
că în cuprinsul său se găsesc şi alte dispoziţii cum sunt:
– sarcini impuse legatarilor sau moştenitorilor legali, fie de natură patrimonială, fie de altă
natură (art. 902, art. 930 raportat la art. 830 C. civ.);
– exheredări, adică îndepărtarea de la moştenire a unor moştenitori legali cu limitările ce le
aduce rezerva succesorală (art. 802-841 C. civ.);
– numirea unui executor testamentar, adică a unei persoane care să supravegheze
aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor testamentare (art. 910 şi urm. C. civ.);
– revocarea dispoziţiilor dintr-un testament anterior sau retractarea unei revocări anterioare
(art. 802 şi art. 920 C. civ.);
– partajul de ascendent (art. 794 şi urm. C. civ.);
– recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei (art. 48 şi art. 57 C. fam.);
– dispoziţii cu privire la funeralii şi îngropare, recunoaşterea unei datorii etc.
Aşa fiind, s-a pus întrebarea dacă testamentul este un act juridic omogen sau este numai o
formă sau un tipar pentru acte juridice de sine stătătoare sub aspectul regimului lor juridic. S-a
pornit mai ales de la prevederile legale privind recunoaşterea filiaţiei [art. 48 alin. (3) şi art. 57
alin. (3) C. fam.] făcută prin testament, care este irevocabilă în pofida faptului că, aşa cum s-a
precizat, testamentul este esenţialmente revocabil. S-a conchis că aceste dispoziţii legale nu
constituie o derogare de la principiul revocabilităţii dispoziţiilor testamentare ci o expresie a regulii
că în unitatea materială a unui testament coexistă, păstrându-şi caracterele juridice proprii, acte

48
juridice de sine stătătoare şi cu efecte specifice 3 . Pentru aceleaşi raţiuni este posibil ca unele
acte juridice din cuprinsul testamentului să fie lovite de nulitate iar altele să-şi păstreze pe deplin
valabilitatea 4 . Revocarea expresă a unor dispoziţii testamentare făcută într-un testament ulterior
va fi valabilă chiar dacă acest din urmă testament nu se poate executa, de pildă din cauza
incapacităţii legatarului, a renunţării acestuia etc. întrucât voinţa revocatorie a fost exprimată în
mod valabil. Tot astfel dispoziţiile din cuprinsul testamentului pot produce efecte la date diferite.
Legatele, de pildă, produc efecte la data deschiderii moştenirii, pe când recunoaşterea de copil
produce efecte de îndată.
S-a mai precizat că şi în ipoteza în care testamentul cuprinde numai legate, actele juridice sunt
legatele iar nu testamentul, care este numai forma, tiparul care le cuprinde. Chiar şi atunci când
testamentul cuprinde un singur legat, actul juridic este legatul şi nu testamentul. În schimb, forma
testamentară fiind comună, viciile de formă se vor răsfrânge asupra tuturor dispoziţiilor a căror
validitate este condiţionată de validitatea testamentului 5 .
Potrivit concepţiei care s-a impus rezultă că testamentul este numai o formă juridică care
îmbracă acte juridice de natură diferită şi cu efecte specifice. Definiţia pe care legiuitorul o dă în
art. 802 C. civ. vizează, în realitate, nu testamentul ci legatul ca act juridic principal din cuprinsul
testamentului. În acelaşi timp, caracterele juridice desprinse din definiţia legiuitorului sunt
aplicabile legatului precum şi unor dispoziţii testamentare ca exheredărilor şi numirii de executor
testamentar etc. dar nu sunt specifice altor acte juridice, ca bunăoară recunoaşterii de copil etc.
În ce priveşte interpretarea dispoziţiilor din cuprinsul testamentului, care uneori pot fi obscure
s-a precizat că sunt aplicabile şi în această materie dispoziţiile art. 977-985 C. civ. privitoare la
interpretarea contractelor 6 . Astfel, interpretarea dispoziţiilor testamentare va trebui să se facă, ca
în dreptul comun, potrivit intenţiei reale a testatorului şi nu după sensul literal al termenilor (art.
977 C. civ.). Această intenţie a testatorului urmează să fie decelată, pe cât posibil, din chiar
conţinutul testamentului şi numai în mod subsidiar din împrejurări exterioare acestuia. În caz de
îndoială clauza se interpretează în favoarea moştenitorilor legali, iar nu a legatarilor, făcându-se
aplicarea dispoziţiilor art. 983, căci în acest caz debitorii sunt moştenitorii legali, întrucât ei
datorează plata legatelor. Aceasta pe de o parte, iar pe de altă parte se consideră că
succesiunea legală este regula iar cea testamentară excepţia, iar cine uzează de excepţie trebuie
să o facă de o manieră clară şi neechivocă. Dar interpretarea trebuie făcută de aşa manieră încât
să nu se anihileze regula potrivit căreia „când o clauză este susceptibilă de două înţelesuri ea se
interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar produce nici unul” (art. 978
C. civ.). Apoi interpretarea clauzelor testamentare trebuie să se facă coroborat, „unele prin altele”
cum spune legiuitorul (art. 982 C. civ.).
1

A se vedea C. Stătescu, op. cit., p. 155. Pentru evoluţia istorică a succesiunii testamentare a se
vedea M.D. Bocşan, Testamentul, Evoluţia succesiunii testamentare în dreptul român, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
2

A se vedea Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 1844/1956, în C.D., 1956, vol. I, p. 367.
3

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 199 şi urm.; C. Stătescu, op. cit., p. 157; E. Poenaru,
Recunoaşterea prin testament a copilului din afara căsătoriei, în J.N. nr. 3/1956, p. 463.
4

A se vedea Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 1196/1956, în C.D. 1956, vol. I, p. 350-352.
5

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 174.


6

Idem, p. 175.

49
Secţiunea a II-a

Condiţiile de validitate ale testamentului

§1 - Condiţiile de fond
§2 - Condiţiile de formă

§1

Condiţiile de fond

Dispoziţiile testamentare fiind acte juridice, aşa cum am arătat mai sus, ele trebuie să
îndeplinească condiţiile de validitate ale actului juridic în general dar şi unele specifice
testamentelor. Astfel, testatorul trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul, trebuie să exprime
un consimţământ valabil, testamentul să aibă un obiect determinat sau determinabil iar cauza să
fie licită şi morală (art. 948 şi urm. C. civ.). În cele ce urmează vom analiza aceste condiţii sub
aspectul specificităţii lor în cazul testamentului şi, în principal, în privinţa legatelor care privesc
patrimoniul lui de cuius.

1.1. Capacitatea. În această privinţă este necesar ca testatorul să aibă capacitatea de a


dispune prin liberalităţi, iar cel în favoarea căruia s-a dispus să aibă capacitatea de a primi prin
testament. Potrivit art. 856 C. civ. orice persoană este capabilă de a face testament dacă nu este
oprită de lege. Capacitatea este, aşadar, regula iar incapacitatea excepţia. Potrivit art. 808 alin.
(2) C. civ. „este capabil de a primi prin testament oricine este conceput la epoca morţii
testatorului”. Rezultă că incapacităţile trebuie să fie expres prevăzute de legiuitor iar aceste
prevederi legale sunt de strictă interpretare (exceptio este strictissimae interpretationis). În
aceeaşi ordine de idei s-a precizat că nimeni nu poate renunţa în tot sau în parte la capacitatea
de a dispune sau de a primi prin testament [art. 6 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954]. 1
În doctrină s-a precizat că aceste incapacităţi, reglementate expres de legiuitor, îngrădesc
capacitatea de folosinţă a persoanei 2 .
Incapacităţile de a dispune prin testament sunt următoarele:
a) incapacitatea totală a minorului care nu a împlinit vârsta de 16 ani de a dispune prin
testament (art. 806 C. civ.);
b) incapacitatea minorului între 16-18 ani care nu poate dispune prin testament decât de 1/2
din ceea ce ar putea dispune ca major (art. 807 C. civ.);
c) incapacitatea minorului între 16-18 ani care nu poate dispune prin testament în favoarea
tutorelui său; această incapacitate se menţine şi după vârsta majoratului până la predarea-
primirea socotelilor. Este exceptat de la această incapacitate minorul între 16-18 ani care poate
dispune în favoarea tutorelui său cu condiţia ca acesta din urmă să fie un ascendent al său (art.
809 C. civ.);
d) incapacitatea interzisului judecătoresc şi a celui care fără a fi pus sub interdicţie este lipsit
de discernământ în momentul încheierii testamentului.
Interzisul judecătoresc este incapabil de a dispune prin testament de vreme ce situaţia sa este,
potrivit art. 147 C. fam., identică cu aceea a minorului sub 14 ani care potrivit art. 806 C. civ. este
incapabil de a dispune prin testament. În literatura juridică şi practica judiciară a fost discutată
însă situaţia celui lipsit de discernământ fără a fi pus sub interdicţie. Astfel, s-a susţinut într-o
primă opinie că lipsa discernământului echivalează cu lipsa consimţământului ceea ce duce la
nulitatea absolută a testamentului pentru lipsa acestui element esenţial al său 3 . Într-o a doua
opinie s-a susţinut că, într-o atare ipoteză, interesul ocrotit este cel al dispunătorului iar
sancţiunea nulităţii absolute ar putea leza tocmai acest interes, astfel că testamentul ar fi doar
anulabil, lovit de nulitate relativă, care este sancţiunea firească în cazul nulităţilor de protecţie.

50
Aşadar, lipsa discernământului, caz neprevăzut în mod expres de lege, atrage incapacitatea celui
aflat într-o atare ipoteză de a face dispoziţii testamentare, întrucât nu are puterea de apreciere a
efectelor manifestării sale de voinţă 4 . Persoana care lasă un legat trebuie să aibă capacitatea de
a dispune prin testament, ceea ce înseamnă că va trebui să se stabilească dacă testatorul a avut
discernământ în momentul în care a întocmit actul juridic de ultimă voinţă 5 . Lipsa
discernământului, fie din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale sau datorată unor cauze
vremelnice ca boala, hipnoza, somnambulismul, folosirea stupefiantelor etc. trebuie să fie
dovedită neechivoc prin probe concludente, întrucât ea se constituie într-o incapacitate naturală,
care nu este prevăzută expres de lege ca în cazul debilului mintal pus sub interdicţie şi care
creează o incapacitate legală şi permanentă. 6
Oricum lipsa discernământului nu poate fi considerată viciu de consimţământ, cum uneori s-a
susţinut 7 , căci, aşa cum am arătat cu alt prilej 8 , „nu numai că lipsa discernământului nu
echivalează cu un viciu de consimţământ, dar ele chiar se exclud reciproc, întrucât dacă
discernământul nu există, lipsind voinţa raţională, nu există ce să fie alterat prin eroare, dol sau
violenţă”.
Codul civil prin art. 449, înainte ca acest text să fi fost abrogat prin art. 49 din Decretul nr.
32/1954, nu permitea ca testamentul să fie atacat pentru alienaţie sau debilitate mintală decât în
ipoteza în care interdicţia testatorului era pronunţată sau cel puţin cerută în timpul vieţii sale sau
dacă starea de demenţă rezultă chiar din cuprinsul testamentului. În prezent aceste condiţii nu se
mai cer astfel că lipsa discernământului va putea fi invocată şi dovedită 9 în condiţiile de mai sus.
Incapacităţile de a dispune prin testament fiind, aşa cum am arătat instituite în scop de
protecţie a testatorului şi fiind sancţionate cu nulitatea relativă aceasta poate fi invocată doar de
cel ocrotit sau de succesorii săi în drepturi. Acţiunea judiciară care are un astfel de obiect este
prescriptibilă în condiţiile Decretului nr. 167/1958; termenul de prescripţie începe să curgă de la
data deschiderii succesiunii 10 , iar nu de la data întocmirii testamentului.
Incapacităţile de a primi prin testament sunt incapacităţi de folosinţă şi incapacităţi de exerciţiu.
Incapacităţile de folosinţă sunt incapacităţi absolute de folosinţă şi incapacităţi relative de
folosinţă.
Incapacităţile absolute de folosinţă sunt următoarele:
– incapacitatea persoanelor fizice neconcepute până la data deschiderii succesiunii şi a
persoanelor juridice care nu au luat fiinţă.
Aşa cum am văzut, potrivit art. 808 alin. (2) C. civ., numai persoanele concepute la data morţii
lui de cuius au capacitate de a primi prin testament de unde, per a contrario, deducem că
persoanele fizice neconcepute la această dată nu au capacitatea de a primi prin testament.
În ce priveşte persoanele juridice potrivit art. 33 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 31/1954, ele nu
au capacitatea de a dobândi nici un fel de drepturi şi deci nici legate decât de la data îndeplinirii
formalităţilor prevăzute de textele legale amintite. Potrivit art. 33 alin. (3) din acelaşi act normativ
persoanele juridice care nu au îndeplinit formalităţile cerute de lege au, totuşi, capacitate limitată
de a dobândi drepturi de la data actului de înfiinţare dar cu condiţia ca ele să fie necesare în
scopul ca persoana juridică să poată lua fiinţă în mod valabil.
– incapacitatea persoanelor juridice de a primi prin testament liberalităţi care nu corespund
scopului lor, determinat prin lege, actul de înfiinţare sau statut, potrivit principiului specialităţii
capacităţii de folosinţă (art. 34 din Decretul nr. 31/1954). 11
Incapacităţile relative de folosinţă sunt următoarele:
– incapacitatea medicilor şi farmaciştilor care nu pot primi legate de la cel pe care l-au
îngrijit în cursul ultimei boli de care acesta a decedat şi când liberalitatea s-a făcut [art. 810
alin. (1) C. civ.]. În ce-i priveşte pe farmacişti, s-a precizat 12 , incapacitatea îi loveşte numai pe
aceia care şi-au depăşit atribuţiile de serviciu intrând în cadrul profesiunii medicilor prin
efectuarea de tratamente specifice acestei din urmă profesiuni, în sensul că prescriu şi
administrează medicamente sau eliberează medicamente fără prescripţie medicală. În schimb,
s-a spus, 13 textul vizează şi pe cei care practică ilegal medicina. Dispoziţia îi priveşte şi pe

51
preoţii care au asistat pe testator sub aspect religios în cursul ultimei boli. [art. 810 alin. (3) C.
civ.).
Incapacitatea medicilor şi farmaciştilor se întemeiază pe o prezumţie absolută de captaţie şi
sugestie, astfel că nu se poate admite dovada contrară în sensul că, bunăoară, medicul nu a
abuzat de influenţa sa asupra bolnavului şi că deci acesta a acţionat cu o voinţă liberă şi
neviciată 14 .
Ceea ce interesează din această perspectivă este nu atât calitatea de medic sau farmacist ci
asistenţa cu caracter de continuitate sau repetat acordată bolnavului în această calitate 15 .
De la interdicţia de a primi prin testament sunt exceptate legatele cu titlu particular, cu caracter
remuneratoriu, dacă se apreciază că sunt potrivit cu starea materială a testatorului şi cu serviciile
prestate de către legatar. Dacă legatarul este rudă cu testatorul până la gradul IV inclusiv, sunt
permise şi legatele universale cu excepţia situaţiei când legatarul este rudă colaterală iar
testatorul are succesibili în linie dreaptă. Se recunoaşte ca valabil chiar legatul făcut medicului
curant de către bolnavul, care este soţul său, cu condiţia încheierii căsătoriei înainte de ultima
boală 16 .
– incapacitatea ofiţerilor de marină, care potrivit art. 833 C. civ. nu pot primi legate de la
călătorii aflaţi la bordul navelor în cursul călătoriilor maritime, dacă nu sunt rude cu testatorul.
Această incapacitate se bazează pe o prezumţie absolută de abuz de influenţă. Excepţia
instituită de art. 833 C. civ. pentru rudele testatorului nu se limitează la rudele de gradul IV şi
poate fi în linie directă şi colaterală 17 .
– incapacitatea tutorelui de a primi prin testament de la minorul aflat sub ocrotirea sa (art.
809 C. civ.)
Aceste incapacităţi afectează capacitatea de folosinţă a persoanelor vizate de textele legale
ceea ce înseamnă că nerespectarea lor duce la sancţiunea nulităţii absolute care poate fi
invocată de orice persoană interesată 18 .
Dispoziţiile testamentare în favoarea unor persoane incapabile de a primi, simulate prin acte
oneroase sau interpunere de persoane, sunt şi ele lovite de nulitate potrivit art. 812 C. civ. În alin.
(2) al textului legiuitorul prevede că sunt reputate ca persoane interpuse: tatăl şi mama, copiii şi
descendenţii şi soţul persoanei incapabile.
Incapacităţile de exerciţiu.
Minorii şi interzişii lipsiţi de capacitate de exerciţiu nu pot accepta liberalităţile decât prin
reprezentanţii lor legali întrucât un astfel de act depăşeşte sfera actelor de administrare (art. 11
din Decretul nr. 31/1954 şi art. 147 C. fam.). Minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă vor putea
accepta liberalităţile cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorilor legali (art. 9 din Decretul nr.
31/1954). În toate cazurile este necesară şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare [art. 129
alin. (2), art. 133 alin. (2) şi art. 147 C. fam.].
Codul civil, în art. 815, conţine în această privinţă o dispoziţie derogatorie în sensul că
acceptarea liberalităţilor făcute minorilor se poate realiza nu numai de către reprezentanţii legali
ai acestora – părinţii şi tutorii – ci şi de către orice ascendent al lor 19 .
Nerespectarea acestor norme legale atrage sancţiunea nulităţii relative, fiind vorba de o
nulitate de protecţie a minorilor şi interzişilor.

1.2. Consimţământul. Pentru validitatea oricărui act juridic, şi deci şi a testamentului, se cere
ca la baza lui să existe o voinţă liberă şi nealterată de vreun viciu, cum sunt eroarea, dolul sau
violenţa. Absenţa consimţământului, sau mai exact spus în cazul testamentului, a manifestării
unilaterale de voinţă atrage sancţiunea nulităţii absolute, căci lipseşte unul din elementele
esenţiale ale actului juridic.
În privinţa viciilor de consimţământ sunt aplicabile regulile din materia dreptului comun 20 ,
existând unele particularităţi la care ne vom referi în cele ce urmează.

52
Potrivit art. 953 C. civ. consimţământul este nevalabil atunci când este afectat de eroare,
violenţă sau dol. În această materie prezintă elemente specifice dolul sub forma captaţiei şi
sugestiei 21 . Sugestia constă în folosirea unor mijloace tendenţioase şi oculte în scopul de a sădi
în mintea dispunătorului ideea de a face o liberalitate, pe care altfel, din proprie iniţiativă, nu ar fi
făcut-o 22 . Captaţia constă în folosirea unor manopere dolosive şi mijloace frauduloase în scopul
de a câştiga încrederea dispunătorului pentru a-i capta buna-credinţă şi a-l determina să o
gratifice prin testament, fie pe sine sau pe o terţă persoană. Prin sugestie, aşadar, se urmăreşte
naşterea ideii în cugetul dispunătorului de face o liberalitate, iar prin captaţie se direcţionează
hotărârea indusă de a gratifica o anumită persoană în mod concret. În cazul captaţiei se folosesc
mijloace mai dure ca: îndepărtarea rudelor testatorului, a prietenilor apropiaţi, interceptarea
corespondenţei, crearea unei aparenţe de dependenţă totală a dispunătorului aflat în stare de
boală, de persoana celui care solicită liberalitatea, pe când în cazul sugestiei mijloacele sunt mai
subtile şi mai insidioase, ca specularea unor sentimente, afirmaţii mincinoase la adresa unor
moştenitori legali etc. Pe cât de frecvente în practică astfel de mijloace pe atât de greu de
dovedit. Oricum, cele două forme specifice ale dolului în această materie vor trebui probate ca
atare trebuind, evident, să nu fie confundate cu adevăratele manifestări de compasiune şi
întrajutorare firească între semeni, care nu au la bază intenţia frauduloasă de sugestie şi captaţie.
Sancţiunea care intervine în cazul dolului este nulitatea relativă a testamentului. Anularea
testamentului nu este însă posibilă în acelaşi timp pentru lipsa discernământului şi pentru captaţie
şi sugestie, cele două cauze de nulitate excluzându-se reciproc. 23
Având în vedere conţinutul complex al testamentului, care, aşa cum am arătat, poate cuprinde
acte juridice de sine stătătoare este posibil ca viciul de voinţă să afecteze unele dispoziţii
testamentare iar altele să fie perfect valabile. Lipsa discernământului duce la nulitatea
testamentului în integralitatea sa, căci nu este de conceput ca discernământul să existe în
privinţa unor dispoziţii testamentare şi să lipsească în cazul altora, viciul de consimţământ putând
însă afecta numai parţial testamentul. Instanţa de judecata va trebui să deceleze, aşadar,
existenţa viciului de consimţământ şi influenţa acestuia asupra conţinutului testamentului.
Acţiunea în anulare pentru vicii de consimţământ este prescriptibilă potrivit dreptului comun, iar
termenul de prescripţie începe să curgă de la moartea testatorului şi nu de la data testamentului
24
.

1.3. Obiectul. Pe lângă condiţiile privind capacitatea şi consimţământul analizate mai sus,
pentru validitatea testamentului se cere ca acesta să aibă un obiect determinat sau determinabil
şi în acelaşi timp licit.
Precizările pe care le-am făcut mai sus privind valabilitatea unora dintre dispoziţiile
testamentare în timp ce altele ar fi nule, dată fiind complexitatea cuprinsului testamentului sunt
valabile şi în ce priveşte obiectul testamentului şi cum vom vedea şi în ce priveşte cauza
acestuia.
La fel ca la convenţii în general, bunurile ce formează obiectul legatelor din cuprinsul
testamentului trebuie să se afle în circuitul civil (art. 963 C. civ.). Prin Legile nr. 58/1974 şi nr.
59/1974 terenurile nu puteau forma obiect al actelor juridice inter vivos dar nici pentru cauză de
moarte. Ele puteau fi transmise numai pe calea moştenirii legale. Legatele având ca obiect
terenuri, chiar dacă testamentul a fost redactat cât timp aceste acte normative au fost în vigoare,
ca urmare a abrogării lor, au devenit valabile dacă succesiunea s-a deschis ulterior, căci
momentul în funcţie de care se apreciază valabilitatea dispoziţiilor testamentare este acela al
deschiderii succesiunii. 25
Pot forma obiect al legatelor şi bunurile viitoare, care nu există în momentul redactării
testamentului şi nici chiar în momentul deschiderii succesiunii. Dar bunuri dintr-o moştenire
nedeschisă nu pot forma obiect al dispoziţiilor testamentare, chiar dacă acea moştenire s-ar
deschide înainte de moartea testatorului căci astfel de dispoziţii ar constitui pacte asupra unei
succesiuni viitoare care sunt lovite de nulitate absolută.

53
Se poate testa şi bunul altuia printr-un legat cu titlu particular cu condiţia ca testatorul să fie în
cunoştinţă de cauză, adică să ştie că bunul nu-i aparţine, altfel legatul fiind lovit de nulitate
absolută (art. 906-907 C. civ.).

1.4. Cauza. Cauza dispoziţiilor testamentare trebuie să fie licită şi morală. Dispoziţiile legale
din materia convenţiilor (art. 948, art. 966-968 C. civ.) se aplică de altfel şi actelor juridice
unilaterale, aşadar, şi dispoziţiilor testamentare. Cauza constituie motivul determinant şi impulsiv
al testamentului fiind diferit de la caz la caz. 26 Determinat de acest motiv testatorul îşi
prefigurează un scop pe care urmăreşte să-l realizeze prin dispoziţia testamentară.
Sub acest aspect interesează nu numai scopul imediat sau cauza proximă care este invariabil
la toate liberalităţile testamentare, acel animus testandi ci şi cauza concretă şi variabilă de la caz
la caz, cum am spus. Numai dacă ambele sunt licite şi morale putem vorbi de un testament
valabil. Drept cauză imorală a fost determinată începerea ori menţinerea concubinajului sau
remunerarea întreţinerii de relaţii sexuale 27 . O cauză falsă s-a reţinut a fi naşterea unui copil
postum al testatorului cu condiţia ca testatorul să fi ignorat sarcina femeii şi se dovedeşte că dacă
ar fi fost în cunoştinţă de cauză nu ar fi făcut testamentul.
Validitatea sau nevaliditatea cauzei, cu toate că efectele dispoziţiei testamentare se produc la
deschiderea moştenirii, se raportează la momentul redactării testamentului, căci atunci testatorul
şi-a prefigurat scopul determinat de un anume motiv sau altul care trebuie cercetat, în caz că se
pune problema, de organul de justiţie.
Sarcina probei revine evident celui care invocă nevaliditatea cauzei, iar către acest sfârşit sunt
admise orice mijloace de probă.
1

Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 1644/1956, în C.D., 1956, vol. I, p. 367.
2

A se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Ed. Şansa, Bucureşti, 1992, p. 261.
3

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 657/1974, în C.D. 1974, p. 164.
4

A se vedea Al. Bacaci, Nulitatea testamentului pentru lipsa voinţei ori pentru viciile ei, în R.R.D.
nr. 7/1985, p. 17-20. A se vedea şi M.D. Bocşan, Consideraţii asupra dolului în materie de
liberalităţi, în Dreptul nr. 7/2001, p. 80-81.
5

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 438/1989, în Dreptul nr. 1-2/1990, p. 128.
6

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 161; Al. Bacaci, loc. cit.; M.D. Bocşan, Consideraţii...., loc. cit.,
p. 79.
7

A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1998/1989, în Dreptul nr. 7/1990, p. 66; M.
Eliescu, loc. cit.
8

A se vedea Al. Bacaci, loc. cit.


9

A se vedea: V. Economu, Notă la sentinţa civilă nr. 1856/1955 a Trib. pop. rai. Sighişoara, în L.P.
nr. 7/1956, p. 892; Trib. reg. Braşov, decizia civilă nr. 1228/1955, în L.P., nr. 8/1955, p. 944; Trib.
Suprem, col. civ., decizia nr. 1792/1956, în L.P. nr. 8/1957, p. 1001; Al. Bacaci, op. cit., p. 17; I.
Dobrin, C. Iacomin, Notă la decizia civilă nr. 1624/1966 a Trib. reg. Argeş, în R.R.D. nr. 5/1968, p.
136.

54
10

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1558/1972, în C.D., 1972, p. 162-163.
11

În literatura de specialitate s-a exprimat şi părerea că în ipotezele analizate mai sus ca


incapacităţi de a primi prin testament este în realitate vorba despre capacitatea succesorală ca o
condiţie generală a dreptului la moştenire, pe de o parte, iar pe de altă parte analizându-se
incapacitatea persoanei neconcepute şi a persoanei juridice care nu a luat fiinţă, tot astfel ar
trebui să se analizeze şi incapacitatea persoanei care nu mai există la data deschiderii moştenirii,
ori ele aparţin problemei capacităţii succesorale în general. Oricum, se susţine, este impropriu să
se vorbească de incapacitatea persoanelor care nu există căci ele nu sunt incapabile ci,
neexistând, nu pot moşteni (art. 654 C. civ.). A se vedea în acest sens Fr. Deak, op. cit., p. 182.
12

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 826/1978, în Repertoriu III, p. 141-142.
13

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 167.


14

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 875/1969, în C.D. 1969, p. 155-160.
15

Idem.
16

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 168.


17

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 184.


18

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1426/1979, în C.D. 1979, p. 125.
19

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 169.


20

A se vedea în acest sens: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1426/1979, în C.D. 1979, p. 126;
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1160/1992, în Deciziile C.S.J. 1990-1992, p. 145-148.
21

A se vedea, pentru amănunte, Al. Bacaci, op. cit., p. 17.


22

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 178-179; D. Chirică, op. cit., 76-78; Fr. Deak, op. cit., p. 186-
187; Al. Bacaci, loc. cit., p. 20-23;Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1426/1979 supra cit.;
decizia nr. 1917/1974, în Repertoriu II, p. 213; decizia nr. 953/1978, în Repertoriu III, p. 141;
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2447/1991, în Dreptul nr. 7/1992, p. 78-79.
23

A se vedea Al. Bacaci, loc. cit., p. 22.


24

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1558/1972, în C.D. 1972, p. 161.
25

A se vedea: D. Chirică, op. cit., p. 87; Fr. Deak, op. cit., p. 189.
26

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 183-184.


27

55
A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 144/1983, în R.R.D. nr. 2/1984, p. 104; Trib.
jud. Cluj, decizia civilă nr. 1219/1983, în R.R.D. nr. 5/1984, p. 59. A se vedea şi M. Eliescu, op.
cit., p. 185.

§2

Condiţiile de formă

Aşa cum rezultă din însăşi definiţia testamentului el este un act juridic solemn. Pentru a fi valid
legiuitorul cere respectarea anumitor condiţii de formă prin care voinţa testatorului trebuie să se
exprime pentru a putea produce efecte juridice. Ca în toate cazurile condiţiile de formă nu sunt un
scop în sine ci legiuitorul, prin ele, caută să asigure protejarea voinţei testatorului, având în
vedere efectele sale de mare importanţă. Aceasta pe de o parte, iar pe de alta, în acest mod se
înlătură îndoiala asupra manifestării de voinţă a defunctului şi se asigură certitudinea în privinţa
conţinutului acestor dispoziţii. În dreptul nostru testamentul verbal, sau nuncupativ nu este
permis. În aceeaşi ordine de idei trebuie subliniat că în dreptul nostru devoluţiunea testamentară
este privită ca excepţia de la regulă, care este aceea a devoluţiunii legale, iar atunci dispoziţiile
defunctului trebuiau, prin formele prefigurate de legiuitor, să fie neechivoce şi să exprime cu
fidelitate manifestarea de voinţă a testatorului. Acestea sunt, aşadar, raţiunile pentru care ad
validitatem testamentul trebuie să respecte formele prescrise de legiuitor. De principiu lipsa
formei cerută de lege este sancţionată cu nulitatea absolută a testamentului (art. 886 C. civ.).
Legiuitorul reglementează unele forme ordinare de testament, ca testamentul autentic,
testamentul olograf, testamentul secret sau mistic şi forme extraordinare cum sunt testamente
privilegiate. Dacă primele forme sunt cele de care testatorul poate uza liber în condiţii normale,
cele privilegiate se pot încheia numai în condiţii excepţionale şi sunt obligatorii, testatorul
neputând opta în astfel de condiţii pentru o formă testamentară ordinară. Aşa cum am precizat,
indiferent de felul testamentului forma scrisă este obligatorie ad validitatem. Lipsa testamentului
în formă scrisă determinată de legiuitor duce la imposibilitatea dovedirii lui, chiar în ipoteza în
care testatorul nu a putut testa din cauză de forţă majoră sau a fost împiedicat de o terţă
persoană. Aceeaşi este situaţia chiar în ipoteza în care se dovedeşte că defunctul şi-a exprimat
voinţa oral sau prin aprobarea unui proiect de testament nesemnat 1 .
În practica judiciară şi în doctrină s-a pus problema soartei unui testament valabil redactat de
defunct dar care a fost distrus sau a dispărut dintr-un caz de forţă majoră sau datorită faptei unui
terţ. Se deosebesc două situaţii:
– prima este aceea în care testamentul a fost distrus în timpul vieţii defunctului fie de către
acesta, fie de către un terţ sau din cauză de forţă majoră, în aceste din urmă două ipoteze cu
ştiinţa testatorului, când această împrejurare echivalează cu revocarea testamentului. Legatarii
nu vor mai fi primiţi să dovedească existenţa, validitatea şi cuprinsul testamentului astfel
distrus;
– a doua este aceea în care testamentul valabil încheiat a fost distrus sau dosit după
moartea testatorului sau în timpul vieţii acestuia, dar fără ştirea lui, de către un terţ sau din
cauză de forţă majoră, când se admite aplicarea prevederilor art. 1198 C. civ., în sensul că se
va putea dovedi prin orice mijloc de probă existenţa înscrisului şi cuprinsul său. Într-o atare
ipoteză vor trebui dovedite existenţa testamentului distrus, faptul distrugerii sale, conţinutul
testamentului şi respectarea regulilor de fond şi formă pentru validitatea acestuia 2 . Când
acţiunea a fost intentată chiar împotriva celui care a distrus sau dosit testamentul respec-tarea
regulilor impuse pentru testament se prezumă până la dovada contrară care va trebui făcută
de către pârât.
Interzicerea testamentului conjunctiv.
Potrivit art. 857 C. civ. „două sau mai multe persoane nu pot testa, prin acelaşi act, una în
favoarea celeilalte, sau în favoarea unei a treia persoane”. Aşadar, testamentul conjunctiv este

56
prohibit de legiuitor. Se urmăreşte prin aceasta asigurarea libertăţii de voinţă a testatorului,
caracterul personal, unilateral şi revocabil al testamentului căci pluralitatea de părţi ar conferi
testamentului un caracter contractual. Un astfel de testament, când mai multe persoane testează
una în favoarea celeilalte, va fi nul absolut 3 .
Testamentul nu este considerat conjunctiv atunci când două sau mai multe persoane testează
pe aceeaşi coală de hârtie, dacă dispoziţiile testamentare sunt distincte, exprimând fiecare voinţa
unei singure persoane. Testamentul este conjunctiv numai dacă ca act juridic este o operă
comună a două sau mai multe persoane. Nu credem nici noi însă că ar fi admis ca două
persoane să poată face două testamente cu dispoziţii mutuale şi corelative şi cu clauza că
revocarea unuia va atrage şi revocarea celuilalt, dacă sunt făcute prin două acte distincte
material. Într-adevăr, într-o atare ipoteză se contravine caracterului unilateral şi revocabil al
testamentului, ori art. 857 C. civ. tocmai aceste caractere le ocroteşte. 4
În fine, oprirea testamentului conjunctiv a fost privită neunitar în doctrina şi practica
judecătorească. Într-o opinie 5 s-a considerat că această prohibiţie este o condiţie de formă, iar
într-o altă opinie 6 ea este o adevărată condiţie de fond.
Împărtăşim această de a doua opinie căci, în adevăr, cu toate că art. 857 C. civ. este situat în
Codul civil în secţiunea intitulată „reguli generale pentru forma testamentelor“, noi înşine
abordând problema la condiţiile de formă ale testamentului, ea apare ca o regulă de fond şi nu
una de formă. Aşa cum am arătat această prohibiţie are menirea de a asigura caracterul
unilateral şi revocabilitatea dispoziţiilor testamentare, ori aceste caracteristici ţin de esenţa
testamentului şi nu de forma acestuia 7 . Problema are certe consecinţe practice. Dacă
considerăm interdicţia ca o condiţie de formă atunci ea este supusă regulii tempus regit actum,
iar dacă o considerăm una de fond testamentul încheiat sub imperiul unor legi anterioare care nu
prohibeau testamentul conjunctiv, nu produce efecte dacă succesiunea s-a deschis sub imperiul
Codului civil în vigoare. La fel, dacă prohibiţia instituită de art. 857 C. civ. este una de formă, în
dreptul internaţional privat, potrivit regulii locus regit actum testamentul conjunctiv redactat de doi
români într-o ţară în care nu există o astfel de prohibiţie este valabil şi va produce efecte în ţara
noastră.
Sancţiunea care intervine potrivit art. 866 C. civ. pentru nerespectarea condiţiilor de formă
instituite de legiuitor – fie a celor generale pentru toate testamentele, fie a celor cerute special
pentru fiecare fel de testament – este nulitatea absolută. În practica judecătorească s-au admis
anumite atenuări ale acestei sancţiuni. Astfel:
– un testament nul ca testament autentic sau secret poate fi valabil ca testament olograf;
– testamentul nul pentru vicii de formă dă naştere la o obligaţie morală pentru moştenitori,
de unde derivă unele consecinţe: această obligaţie morală se constituie într-o cauza valabilă
pentru o nouă obligaţie juridică pe care moştenitorii şi-ar asuma-o printr-un act juridic separat;
executarea voluntară şi în cunoştinţă de cauză cu privire la caracterul ei moral nu dă dreptul la
restituirea prestaţiilor executate; executarea voluntară şi în cunoştinţă de cauză a acestei
obligaţii este o plată şi nu o donaţie 8 ;
– practica judiciară a extins aplicarea prevederilor art. 1167 alin. (3), privitoare la donaţii şi la
testamentele nule pentru vicii de formă. S-a judecat în sensul că nulitatea, deşi absolută a
testamentului, poate fi înlăturată prin confirmare, dacă moştenitorii, după moartea testatorului,
execută voluntar şi în cunoştinţă de cauză testamentul nul pentru vicii de formă 9 .
Întrucât, aşa cum am văzut, în cuprinsul testamentului se pot include acte juridice de naturi
diferite, sancţiunea nulităţii pentru vicii de formă nu vizează acele acte juridice care pot fi
efectuate şi în altă formă decât cea testamentară. Aşa, bunăoară, recunoaşterea unui copil printr-
un testament autentic, care este lovit de nulitate, fiind conjunctiv, va fi considerată valabilă căci
este făcută prin act autentic. Sau testamentele autentice sau mistice, nule pentru vicii de formă,
vor fi valabile ca testamente olografe dacă sunt scrise în întregime, datate şi semnate de către
testator, aplicându-se principiul conversiunii actelor juridice. 10 Toate acestea sunt derogări de la
principiul că ceea ce este nul nu produce nici un efect (quod nullum est nullum producit effectum).

57
Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a testamentului pentru vicii de formă este supusă
prescripţiei în condiţiile generale ale Decretului nr. 167/1958, nulitatea putând fi invocată şi pe
cale de excepţie.
1

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 244.


2

A se vedea: I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 498-499; C. Hamangiu, I. Rosetti-


Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de Drept civil român, vol. III, Bucureşti, 1928, p. 830-831; C.
Stătescu, op. cit., p. 170; Trib. reg. Suceava, decizia civilă nr. 535/1956, în J.N., nr. 8/1956, p.
1517; Trib. Jud. Braşov, decizia nr. 1515/1984, în R.R.D. nr. 8/1985, p. 70; Trib. Suprem, secţia
civilă, decizia nr. 237/1978, în C.D. 1978, p. 127.
3

În practică s-au întâlnit situaţii când soţii şi-au făcut reciproc testament sau ambii au dispus în
favoarea copiilor. Irevocabilitatea unor astfel de dispoziţii testamentare nu se poate asigura,
aşadar, pe această cale.
4

A se vedea, în acest sens, D. Chirică, op. cit., p. 91. Contra: I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu,
op. cit., p. 494; M. Eliescu, op. cit., p. 246; Fr. Deak, op. cit., p. 195.
5

A se vedea: M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, 1921, p. 349; M. Eliescu, op. cit., p.
432; D. Macovei, op. cit., p. 74.
6

A se vedea: D. Alexandresco, op. cit., p. 11; I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 494;
B. Diamant, Notă la sentinţa civilă nr. 1579/1955 a Trib. pop. rai. Gura Humorului, în J.N. nr.
2/1956, p. 366-367; D. Chirică, op. cit., p. 90-91.
7

A se vedea D. Chirică, loc. cit.


8

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 246 şi urm.; C. Stătescu, op. cit., p. 171.
9

Apud C. Stătescu, loc. cit.


10

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 247.

Capitolul II

Felurile testamentului

Secţiunea I - Testamentele ordinare. Consideraţii generale


Secţiunea a II-a - Testamentele privilegiate
Secţiunea a III-a - Alte forme testamentare

Secţiunea I

Testamentele ordinare. Consideraţii generale

Pentru validitatea testamentului în general se cer anumite condiţii de formă căci el este, aşa
cum am văzut, un act juridic solemn. În afara acestor condiţii generale cercetate de noi mai sus,

58
legiuitorul impune anumite forme speciale pentru fiecare fel de testament, în funcţie de care, de
altfel, testamentele sunt clasificate. Există din acest punct de vedere trei categorii de testamente:
– testamente ordinare sau obişnuite, care se încheie în condiţii de normalitate. Acestea
sunt: testamentul olograf, testamentul autentic şi testamentul secret sau mistic;
– testamente privilegiate sau extraordinare, care se încheie în anumite împrejurări
excepţionale. Acestea sunt:testamentul militarilor, testamentul făcut în timp de boală
contagioasă şi testamentul maritim;
– forme simplificate de testament, permise special de legiuitor, ca cele care privesc depozite
de bani potrivit unor reglementări speciale sau cele ale cetăţenilor români aflaţi în străinătate.
În privinţa acestor forme testamentare sub aspectul eficienţei lor juridice nu se poate vorbi de o
ierarhie căci au valoare juridică egală. Funcţionează, aşadar, principiul echivalenţei formelor
testamentare. Nu mai puţin însă forţa lor probantă este diferită. După ce s-a dovedit însă
existenţa testamentului în formă prescrisă de legiuitor efectul lor juridic este acelaşi, oricare ar fi
forma pe care o îmbracă.
§1 - Testamentul olograf
§2 - Testamentul autentic
§3 - Testamentul secret (mistic)

§1

Testamentul olograf

Codul civil prevede, în art. 859 că: „Testamentul olograf nu este valabil decât când este scris
în tot, datat şi subsemnat de mâna testatorului”. Denumirea lui vine de la cuvintele greceşti holos,
care înseamnă întreg, total şi grapfos care înseamnă a scrie. Din formularea dată de legiuitor
vom reţine, aşadar, că nu orice scriere olografă, chiar având ca obiect transmisiunea bunurilor
după moartea celui ce lasă moştenirea va putea fi considerată testament olograf ci numai aceea
care va fi scrisă integral, semnată şi datată de mâna testatorului. Este aceasta o solemnitate
cerută de lege ad validitatem şi nu ad probationem, altfel intervenind sancţiunea reglementată de
art. 886 C. civ. Lipsa oricăreia din cele trei condiţii va duce la nevalabilitatea testamentului, căci
ele se cer a fi îndeplinite cumulativ 1 .
Ca avantaje ale acestui testament se specifică acela că este simplu şi accesibil oricărei
persoane care ştie să scrie; poate fi redactat oricând şi oriunde şi fără nevoia participării unor
persoane străine asigurându-se astfel secretul său. Apoi, dată fiind simplitatea formei sale, nu
necesită cheltuieli pentru întocmirea sa.
Dar tocmai din simplitatea formelor sale rezultă şi unele dezavantaje ale sale. Astfel, el poate fi
uşor sustras sau distrus, după moartea testatorului sau în timpul vieţii sale, dar fără cunoştinţa
sa. Nu ne asigură de protecţia voinţei testatorului împotriva unor influenţe străine şi abuzive sub
forma captaţiei sau sugestiei sau chiar a violenţei din partea celor interesaţi. Tot din cauza
simplităţii sale el poate fi uşor falsificat precum poate fi mai uşor contestat decât celelalte forme
de testament. În altă ordine de idei el poate cuprinde formulări confuze sau contradictorii din care
este greu să se deducă adevărata voinţă a testatorului 2 .
Aşa cum rezultă din textul legal, pentru validitatea testamentului olograf se cer a fi îndeplinite
trei condiţii, cumulativ: scrierea lui în întregime de mâna testatorului; datarea lui de către testator
şi semnarea lui de către acesta.
Prima condiţie: testamentul să fie scris în întregime de către testator. Nu este valabil
testamentul scris la maşina de scris sau la calculator chiar dacă este semnat de către testator
sau chiar dacă cuprinde menţiunea că reprezintă ultima sa voinţa. Prin impunerea acestei condiţii
de a fi scris în întregime de mâna testatorului legiuitorul previne eventualele fraude şi în caz de
contestaţie că testamentul provine de la defunct, dă posibilitatea verificării de scripte prin
expertize de specialitate.

59
Scrierea se poate realiza prin orice mijloace, (cu cerneală, cu creion, cu pastă, cu cretă,
vopsea, cărbune etc.) şi pe orice material (pe hârtie, pe pânză, pe lemn, material plastic, sticlă
etc.); prin orice scriere (cu caractere de tipar sau de mână, stenografie); în orice limbă cunoscută
de către testator (chiar şi într-o limba moartă ca limba latină) pe un suport material sau mai multe
(de pildă pe o singură foaie sau mai multe), cu condiţia în acest caz să existe o legătură materială
sau intelectuală între ele pentru a constitui un act unitar. Se acceptă scrierea pe etape a
testamentului, nefiind nevoie nici de formule sacramentale şi nici de titulatura ca atare de
testament sau testament olograf. Se cere doar ca testamentul să reprezinte ultima voinţă a
defunctului 3 .
În cazul în care testamentul prezintă ştersături, adăugiri sau chiar modificări dar făcute de
mâna testatorului, fie cu prilejul întocmirii acestuia, fie ulterior, s-a apreciat că testamentul
rămâne valabil chiar dacă adăugirile, ştersăturile etc. nu sunt semnate şi datate de către acesta
cu condiţia ca ele să fie simple corecturi sau interpretări ale dispoziţiilor iniţiale. Dacă însă este
vorba de dispoziţii noi, sau se înlătură unele dispoziţii anterioare care duc la modificarea
conţinutului testamentului s-a considerat că este vorba de un nou testament şi trebuie scrise,
semnate şi datate de mâna testatorului. 4 S-a admis şi împrejurarea că testatorul poate fi ajutat de
un terţ la redactarea testamentului, sau că în caz de boală şi bătrâneţe să-i dea chiar un ajutor
fizic la realizarea scrierii sprijinindu-i mâna. Problema este însă ca prin acest ajutor să nu se
vicieze voinţa testatorului, iar asistenţa de către un terţ să fie pur tehnică 5 . Atunci când testatorul
nu a fost decât un instrument pasiv de exprimare a voinţei altei persoane testamentul este lovit
de nulitate.
În legătură cu ipoteza când în cuprinsul testamentului apare o scriitura străină se impun unele
precizări.
Astfel atunci când scriitura străină nu are legătură cu conţinutul testamentului iar adaosurile nu
fac corp comun cu acesta testamentul va fi valabil ca testament olograf întrucât nu există indicii
că s-a adus astfel vreo atingere libertăţii de voinţă a testatorului, indiferent că acesta a cunoscut
sau nu existenţa scriiturii străine. Dacă scriitura interpusă în cuprinsul testamentului are legătură
cu conţinutul acestuia trebuie făcută distincţia între două situaţii:
– dacă intervenţia din cuprinsul testamentului de către terţ s-a făcut cu ştiinţa acestuia,
testamentul va fi nul absolut căci nu a fost scris în întregime de către testator;
– dacă intervenţia terţului s-a realizat fără ştiinţa testatorului testamentul va fi valabil întrucât
nu s-a încălcat libertatea de voinţă a acestuia. Desigur însă cele scrise de către terţ nu vor fi
luate în considerare.
A doua condiţie este aceea ca testamentul să fie datat de mâna testatorului. Data
testamentului prezintă importanţă dintr-un îndoit punct de vedere. În primul rând, în funcţie de
data redactării testamentului se poate verifica dacă testatorul avea capacitatea de a testa. În al
doilea rând, în cazul testamentelor succesive, cu dispoziţii contrare sau incompatibile se va putea
determina care anume vor fi avute în vedere ţinând cont de regula potrivit căreia manifestarea
ultimă de voinţa a testatorului produce efecte, revocând dispoziţiile anterioare.
Codul civil nu cuprinde dispoziţii în legătură cu modul în care trebuie datat testamentul. Se
admite însă că important e faptul ca data să fie scrisă de mâna testatorului. Nu are importanţă
locul unde este inserată, deşi de regulă este plasată la sfârşitul actului; ea poate să fie însă
inserată la începutul actului sau în cuprinsul său, necesar e faptul de a se putea înţelege că data
se referă la întregul act. Data trebuie indicată prin precizarea zilei, lunii şi a anului când
testamentul a fost redactat, ea putând fi scrisă în cifre sau în litere. Se consideră că este valabil
precizată şi când se face numai referire la o sărbătoare a cărei dată poate fi cu certitudine
stabilită (bunăoară Crăciun 2000). Ora şi locul întocmirii testamentului nu sunt necesare. În caz
de nevoie aceste elemente se vor putea dovedi prin orice mijloc de probă.
Nerespectarea acestor reguli în privinţa datei, iar aceasta scrisă de testator este un element
esenţial de formă a testamentului olograf, duce în mod logic la sancţiunea nulităţii absolute. 6
Având în vedere însă că data nu are o importanţă în sine ci ca element probatoriu privitor la
capacitatea sau libertatea de voinţă a testatorului 7 s-au propus soluţii de atenuare a rigorilor

60
acestei sancţiuni pentru salvarea eficacităţii testamentului permiţându-se uneori stabilirea,
întregirea sau rectificarea datei testamentului pe baza unor elemente intrinseci sau extrinseci
testamentului. Mai multe ipoteze pot să apară. Astfel lipsa completă a datei testamentului atrage
după sine nulitatea absolută a acestuia 8 . Dacă data este inexactă sau incompletă datorită unor
erori involuntare se admite că testamentul va fi considerat valabil dacă data se va putea stabili
corect cu elemente din cuprinsul testamentului 9 sau completate cu elemente din afara acestuia 10 .
În caz contrar testamentul va fi nul.
În cazul în care data este falsă, şi acest lucru s-a realizat în mod intenţionat de către testator,
testamentul va fi nul, indiferent dacă falsitatea datei se datorează unei fraude sau nu. Când s-a
urmărit fraudarea legii, proba falsităţii datei se va putea face nu numai cu elemente intrinseci
testamentului ci şi cu elemente din afara acestuia. Dacă însă prin indicarea unei date false nu s-a
urmărit fraudarea legii se admite numai proba intrinsecă, adică cu elemente din cuprinsul
testamentului. În toate ipotezele când testamentul are dată se prezumă că ea este reală
admiţându-se însă proba contrară.
A treia condiţie pentru valabilitatea testamentului olograf este semnarea acestuia de către
testator. Semnătura de pe testament atestă faptul că autorul său recunoaşte că îi exprimă voinţa
şi îl însuşeşte ca atare şi, de asemenea, faptul că actul a fost încheiat în formă definitivă. Altfel se
poate crede că este vorba de un proiect lipsit de eficacitate şi, oricum, neînsuşit de către testator
ca exprimând voinţa sa. Legea nu prevede condiţiile în care trebuie executată semnătura. Se
admite că ea nu trebuie neapărat să cuprindă numele şi prenumele testatorului, fiind suficientă
semnătura sa obişnuita prin care să poată fi identificat. Semnătura cu iniţiale este considerată
valabilă dacă testatorul semna în mod obişnuit în acest fel. Semnătura trebuie să fie de mână. Nu
se admite ca valabilă punerea parafei, ştampilei ori a sigiliului. Se consideră că este nul
testamentul care în locul semnăturii are pus degetul testatorului 11 . Cei care în mod obişnuit
folosesc un pseudonim pot semna cu acesta testamentul.
În ce priveşte locul semnăturii, dacă în mod curent aceasta se află la sfârşitul actului, se
admite că ea poate să fie aşezată şi la începutul acestuia sau în cuprinsul sau cu condiţia să
rezulte că testatorul şi-a însuşit conţinutul întreg al testamentului şi că acesta reprezintă expresia
voinţei sale libere, chiar dacă, de pildă, testamentul este scris pe mai multe foi de hârtie.
Semnătura de pe plicul în care se află testamentul s-a considerat că nu este valabilă 12 căci într-
adevăr cei interesaţi ar putea introduce în el un act care să nu reprezinte voinţa testatorului 13 .
Cele trei elemente obligatorii ale testamentului trebuie să reprezinte un tot unitar căci numai
împreună dau întreaga măsură a acestui act juridic aşa cum legiuitorul l-a gândit.
Codul civil prevede în art. 892 că testamentul olograf şi cel mistic înainte de a fi pus în
executare trebuie să fie prezentat unui notar public de la locul deschiderii moştenirii pentru ca
acesta să constate prin proces-verbal deschiderea lui şi starea lui materială, iar apoi se va păstra
la biroul notarial respectiv. Textul nu se mai aplică, căci legea nu prevede nici o sancţiune pentru
nerespectarea lui, iar testamentul va putea fi prezentat, şi va avea eficienţă, chiar dacă va fi
prezentat numai instanţei de judecată cu prilejul judecării acţiunii succesorale. De altfel Legea nr.
36/1995 prevede în art. 71 alin. (5) că doar testamentul, indiferent de forma lui, găsit cu prilejul
inventarierii bunurilor succesorale se semnează spre neschimbare şi se păstrează în depozit la
biroul notarului public. Când testamentul se prezintă notarului public cu prilejul dezbaterii
succesorale necontencioase se deschide şi se întocmeşte un proces-verbal care constată starea
lui materială [art. 76 alin. (2)].
Forţa probantă a testamentului olograf rezultă din caracterul său de înscris sub semnătură
privată chiar dacă el este supus formalităţilor pe care le-am văzut. În aceasta privinţă se face
deosebire între forţa probantă a scriiturii şi semnăturii, pe de o parte, şi cea a datei testamentului,
pe de altă parte.
Dacă cei cărora li se opune scriitura şi semnătura testamentului le contestă, potrivit art. 1176
C. civ. sarcina dovedirii că testamentul provine şi este semnat de către testator revine celor care-l
invocă, după principiul de drept comun potrivit căruia cel ce pretinde un drept trebuie să-l
dovedească. Aici legatarii care pretind un drept împotriva moştenitorilor legali au sarcina probei 14

61
iar, potrivit art. 1178 C. civ., instanţa, la cererea lor va ordona verificarea actului, potrivit
procedurii reglementate de art. 177-184 C. proc. civ. privitoare la verificarea de scripte. 15
În ce priveşte data testamentului olograf, prin derogare de la dreptul comun, dacă scriitura şi
semnătura au fost recunoscute de către cei cărora li se opune sau prin verificarea de scripte s-a
dovedit că aparţin testatorului, se consideră că cea indicată are valoare de dată certă, fără a se
mai urma procedura reglementată de art. 1182 C. civ.; dacă data este contestată totuşi cel care o
contestă are sarcina probei şi nu cel care înţelege să invoce testamentul. Având în vedere
caracterul de solemnitate al datei cuprinse în testament cel care o contestă nu o va putea
combate decât prin elemente intrinseci testamentului, cu excepţia fraudei sau a lipsei de
discernământ a testatorului care pot fi dovedite prin orice mijloc de probă, aşadar, chiar extrinseci
testamentului.
1

A se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1409/1992, în Deciziile C.S.J., 1990-1992, p. 130-133.
2

Nu e mai puţin adevărat că şi şablonizarea prin folosirea unor formule standard introduse
mecanic de către un redactor de specialitate pot duce la falsificarea adevăratei voinţe a
testatorului, greu apoi de decelat de către cei chemaţi a interpreta conţinutul testamentului, în
lumina voinţei reale a testatorului.
3

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 204.


4

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 209; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit.,
p. 836-837.
5

A se vedea: C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1409/1992, în Deciziile C.S.J. 1990-1992, p. 132.; M.
Eliescu, op. cit., p. 208; Fr. Deak, op. cit., p. 205; I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p.
504.
6

S-a susţinut şi părerea că lipsa datei ar fi sancţionată cu nulitatea relativă întrucât dispoziţiile art.
859 C. civ. au fost edictate pentru ocrotirea intereselor testatorului. A se vedea, în acest sens,
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2841/1974 cu Notă critică de Gh.D. Dimitrescu şi Notă
aprobativă de O. Gheorghiu, în R.R.D. nr. 11/1975, p. 47. Afirmaţia că prin art. 859 C. civ. se
apără numai interesele testatorului nu sunt exacte căci se ocrotesc şi interesele moştenitorilor
care pot, în funcţie de aceasta, să dovedescă, bunăoară, că testamentul este fals sau că la data
redactării lui testatorul nu avea discernământ etc.
7

A se vedea: M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 365; Fr. Deak, op. cit., p. 207.
8

În acelaşi sens, a se vedea: C. Stătescu, op. cit., p. 161; D. Chirică, op. cit., p. 99. În sensul că şi
absenţa totală a datei ar putea fi suplinită în ipoteza că cel interesat în menţinerea ca valabil a
testamentului reuşeşte să facă dovada datei, fie cu mijloace intrinseci acestuia sau chiar cu
ajutorul elementelor extrinseci care însă îşi găsesc principiul şi rădăcina în elementele intrinseci
cu care se coroborează, a se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p.
838-840; M. Eliescu, op. cit., p. 209-211; Fr. Deak, op. cit., p. 207.
9

A se vedea C. Stătescu, op. cit., p. 161.


10

A se vedea: D. Chirică, op. cit., p. 99; Fr. Deak, op. cit., p. 207.
11

62
A se vedea Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 2420/1955, în C.D. 1955, vol. I, p. 199.
12

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 212; D. Chirică, op. cit., p. 100-101; D. Macovei, op. cit., p. 78.
13

A se vedea, pentru soluţia valabilităţii semnăturii pe plic, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.
cit., p. 508; iar pentru o soluţie în sensul că semnătura de pe plic poate fi considerată valabilă
numai dacă între ea şi conţinutul plicului se poate stabili o legătură indisolubilă, a se vedea, Fr.
Deak, op. cit., p. 209.
14

A se vedea: Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 292/1952, în C.D. 1952-1954, vol. I, p. 113-115;
Trib. reg. Arad, decizia civilă nr. 224/1955, în L.P. nr. 1/1956, p. 116-118.
Pentru forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată în general a se vedea, A. Ionaşcu,
Probele în procesul civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 134 şi urm.
15

A se vedea: L. Cristian, Notă la decizia civilă nr. 489/1966 a Trib. jud. Bacău, în R.R.D. nr.
6/1968, p. 151 şi urm.; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1409/1992, în Deciziile C.S.J. 1990-1992,
p. 132.

§2

Testamentul autentic

Testamentul autentic este acela care, potrivit legii, (art. 860 C. civ. şi art. 65 din Legea nr.
36/1995) este autentificat de notarul public. Codul civil prevedea, în art. 861-863, o procedură
specială de autentificare a testamentelor, derogatorie de la dreptul comun. Prin Legea nr.
358/1944 aceste texte legale au fost abrogate astfel că testamentele se autentifică în prezent la
fel ca şi celelalte acte, fiind supus, aşadar, regulilor de drept comun în materie, prevăzute de
Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale şi de Regulamentul de punere în
aplicare a Legii nr. 36/1995 aprobat prin Ordinul nr. 710/C/1995 al ministrului justiţiei.
Testamentul autentic prezintă unele avantaje dar şi unele inconveniente. În privinţa avantajelor
se menţionează că în această formă pot testa şi persoanele care nu ştiu să scrie sau să citească
şi care, astfel, nu au acces la testamentul olograf. Apoi testamentul autentic este un act de
autoritate publică, iar forţa sa probantă este mai puternică decât a testamentului olograf căci
conţinutul actului este verificat de notar în sensul de a nu cuprinde dispoziţii contrare legii sau
clauze obscure care, de regulă, generează litigii între succesori. Sarcina dovezii contrare revine
celui care-l contestă. Testamentul autentic mai are avantajul că un exemplar original se
păstrează la biroul notarului public astfel încât pericolul ca testamentul să fie sustras sau distrus
este mai mic decât la testamentul olograf.
Ca inconveniente se menţionează faptul că testamentul autentic necesită cheltuieli şi pierdere
de timp prin îndeplinirea formalităţilor prevăzute de lege şi că nu asigură secretul în aceeaşi
măsură ca testamentul olograf.
Testamentul autentic poate fi redactat de către testator, sau de către notarul public sau de
către un avocat după indicaţiile testatorului. Autentificarea lui se poate realiza de către orice birou
notarial din ţară. Secretarii consiliilor locale, din localităţile în care nu funcţionează birouri
notariale nu au competenţa de a autentifica testamente.
Testamentul fiind un act cu caracter strict personal testatorul nu-l poate încheia prin mandatar
ci trebuie să fie prezent personal la autentificare. El poate fi autentificat la sediul biroului notarial
sau în alt loc (de pildă la domiciliul testatorului) dacă testatorul este împiedicat de motive
temeinice să se prezinte la notar.

63
Testamentul se redactează în limba română, dar potrivit art. 47 din Legea nr. 36/1995 notarul
poate autentifica şi un testament întocmit într-o altă limbă pe care o cunoaşte sau după ce ia
cunoştinţă de cuprinsul testamentului prin interpret.
Notarul public este obligat să constate autentificarea printr-o încheiere care trebuie să
cuprindă, sub sancţiunea nulităţii: data şi locul autentificării, iar dacă s-a realizat în afara biroului
notarial menţionarea motivelor care au determinat acest lucru, 1 datele de identificare a
testatorului, constatarea că testatorul şi-a exprimat consimţământul şi că acesta l-a semnat în
faţa notarului. Dacă testatorul nu a putut să semneze trebuie să se facă menţiune despre aceasta
şi despre cauza acestei situaţii. În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile de autentificare a
testamentului notarul dă în termen de 5 zile de la înregistrarea cererii de autentificare o încheiere
de respingere motivată, care poate fi atacată la judecătorie. În cazul în care instanţa dispune că
autentificarea se poate face notarul va proceda potrivit hotărârii judecătoreşti.
Sancţiunea care intervine în cazul nerespectării prevederilor legale prin autentificarea
testamentului este nulitatea absolută. Actul nul însă ca testament autentic poate fi valid ca
testament olograf dacă condiţiile cerute pentru această forma testamentară sunt împlinite.
Forţa probantă a testamentului autentic, este diferită după cum este vorba de constatările
personale (ex propriis sensibus) ale agentului instrumentator sau de declaraţiile testatorului de
care acesta a luat numai act. Constatările personale ale notarului, în îndeplinirea atribuţiilor sale
legale, ca: data şi locul autentificării, identificarea şi prezenţa personală a testatorului, exprimarea
consimţământului de către acesta, semnarea actului în faţa notarului, fac dovadă până la
înscrierea în fals. În schimb, declaraţiile testatorului sau alte împrejurări de care notarul nu a luat
cunoştinţă prin propriile sale simţuri şi deci nu a putut verifica veracitatea lor fac dovadă numai
până la proba contrară 2 .
1

A se vedea Trib. Suprem, completul de 7 judecători, decizia civilă nr. 61/1973, în C.D. 1973, p.
220-221.
2

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 220; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 222/1994, în Dreptul nr.
5/1995, p. 82.

§3

Testamentul secret (mistic)

Din prevederile art. 864 C. civ. rezultă că testamentul mistic sau secret este acela care fiind
scris de către testator sau de către altă persoană, dar semnat de testator, strâns şi sigilat este
prezentat judecătoriei pentru efectuarea formalităţilor de suprascriere reglementate de lege.
Testamentul mistic este, după cum se poate observa, o formă intermediară între testamentul
olograf şi cel autentic căci avem de a face, pe de o parte, cu un înscris sub semnătură privată
(dispoziţiile testamentare) şi un înscris autentic (suprascrierea realizată de judecător). Aşa fiind el
împrumută avantajele şi dezavantajele de la cele două forme de testament precizate. Astfel:
asigură secretul dispoziţiilor testamentare, poate fi utilizat numai de către persoanele care ştiu
scrie şi citi (art. 865 C. civ.), iar în ce priveşte forţa sa probantă, dispoziţiile testamentare au forţa
probantă a actului sub semnătură privată, iar actul de suprascriere are forţă probantă până la
înscrierea în fals. El este aproape inutilizabil în practică căci testatorul fie redactează un
testament olograf singur, fie, dacă recurge la autorităţi, face un testament autentic.
Testamentul mistic poate să fie scris de către testator sau de către o altă persoană, sau poate
fi dactilografiat dar, în toate cazurile, trebuie să fie semnat de către testator.
El trebuie apoi strâns, sigilat şi prezentat judecătorului delegat pentru efectuarea actului de
suprascriere, potrivit art. 864 C. civ. Dacă testamentul nu a fost sigilat în mod corespunzător,

64
astfel încât s-ar putea înlocui, testamentul acesta va fi declarat nul. Judecătorul căruia i se
prezintă testamentul întocmeşte un proces-verbal prin care se constată prezentarea testatorului,
faptul că a fost identificat şi declaraţia acestuia că testamentul reprezintă voinţa sa şi că a fost
semnat de către el. Când testatorul nu poate vorbi declaraţia că testamentul este al său o va face
în scris „în capul actului de subscripţie” (art. 866 C. civ.). Actul de suprascriere va fi semnat de
către testator şi de către judecător, iar data testamentului va fi aceea din actul de suprascriere.
Dacă testatorul nu poate semna actul de suprascriere din cauze ulterioare datei redactării şi
semnării testamentului se va face menţiune despre aceasta în procesul-verbal. Potrivit art. 864
alin. 8 C. civ. procesul-verbal de suprascriere trebuie întocmit fără întrerupere prin aceasta
legiuitorul căutând să înlăture pericolul înlocuirii testamentului. Testamentul poate fi păstrat atât
de către testator, sau de către o altă persoană dar şi de către judecătoria la care s-au efectuat
formalităţile de suprascriere. Ulterior decesului testatorului formalităţile necesare sunt la fel ca în
cazul testamentului olograf.
În cazul în care formalităţile reglementate de lege nu au fost respectate testamentul mistic va
fi, potrivit art. 886 C. civ., lovit de nulitate absolută. Înscrisul testamentar ar putea reprezenta, într-
o atare situaţie, un testament olograf, dacă a fost scris, semnat şi datat în întregime de către
testator.

Secţiunea a II-a

Testamentele privilegiate

Pentru împrejurări excepţionale, când nu există posibilitatea de a recurge la autentificarea unui


testament în condiţiile analizate mai sus, Codul civil (art. 868-886) reglementează modul de
autentificare în condiţii simplificate sub forma testamentelor privilegiate. Cei aflaţi în împrejurările
excepţionale determinate de legiuitor, aşa cum vom vedea în cele ce urmează, pot recurge la
testamentul olograf respectând regulile specifice acestuia, dar pot testa şi în formele special
reglementate pentru astfel de împrejurări, realizând testamente autentice simplificate. Aceste
forme testamentare sunt: testamentul militarilor, testamentul făcut pe timp de boală contagioasă
şi testamentul maritim.
a. Testamentul militarilor. Militarii aflaţi pe teritoriu străin în misiune, sau prizonieri la inamic
ori pe teritoriul ţării într-o localitate asediată sau într-un loc fără comunicaţie cu exteriorul din
cauza războiului (art. 870 C. civ.) pot testa, potrivit art. 868 C. civ., în faţa comandantului militar al
unităţii sau în faţa unui alt ofiţer asistat de doi martori. În cazul în care militarul, bolnav sau rănit
fiind, este internat într-un spital militar va putea testa în faţa medicului militar şef, asistat de
comandantul militar al spitalului (art. 869 C. civ.)
b. Testamentul făcut în timp de boală contagioasă. În cazul în care o localitate este izolată
din cauza ciumei sau a unei alte boli contagioase, potrivit art. 872 C. civ., persoanele aflate într-o
astfel de localitate pot testa în formă autentică în faţa unui membru al consiliului local asistat de
doi martori. Recurgerea la aceste forme testamentare nu este admisă dacă în localitatea
respectivă există birou notarial.
c. Testamentul maritim. În cazul persoanelor aflate în călătorie pe mare, fie că sunt călători,
fie că sunt membri ai echipajului, potrivit art. 874 şi art. 875 C. civ., acestea pot testa în formă
autentică simplificată, dar numai atâta timp cât vasul se află în călătorie pe mare şi nu atunci
când se află ancorat la ţărm. De asemenea nu se poate recurge la această formă simplificată nici
atunci când vasul, deşi se află pe mare, se apropie de un ţărm străin unde se află un agent
consular la României. În acest caz se va testa în formele testamentare ordinare. Cu atât mai mult
nu se va putea recurge la forma simplificată de testament când vasul se apropie de ţărmul
României.
Potrivit art. 874 şi art. 881 C. civ. testamentul maritim se întocmeşte în faţa comandantului
navei sau a unui înlocuitor al său, asistat de ofiţerul intendent de bord sau înlocuitorul său şi de

65
doi martori. Testamentul se redactează în două exemplare originale şi nu poate cuprinde
dispoziţii în favoarea ofiţerilor instrumentatori, dacă nu sunt rude în grad succesibil sau soţ cu
testatorul (art. 883 C. civ.). Dacă testatorul este chiar comandantul navei sau unul din cei
desemnaţi de lege să primească testamentele întocmite în astfel de condiţii, testamentul se va
face în faţa persoanei care urmează testatorului în ordine ierarhică (art. 875 C. civ.). Când vasul
ancorează într-un port străin în care se află un agent consular român, un exemplar al
testamentului se predă acestuia pentru a fi expediat în ţară. Dacă vasul ancorează într-un port
românesc ambele exemplare se predau organului portuar pentru a fi trimise biroului notarial de la
domiciliul testatorului (art. 877-878 C. civ.). Dacă la domiciliul testatorului există mai multe birouri
notariale testamentul se va trimite, potrivit art. 68 din Legea nr. 36/1995 şi art. 43-44 din
Regulament, biroului notarial care ţine registrul de evidenţă a succesiunilor din circumscripţia
domiciliului testatorului. Nerespectarea acestor formalităţi se sancţionează cu nulitatea.
d. Reguli comune testamentelor privilegiate. Pe lângă regulile cerute pentru fiecare
testament privilegiat în parte trebuie avute în vedere şi unele reguli comune pentru toate aceste
forme testamentare. Astfel testamentele privilegiate trebuie să fie semnate de testator, de agentul
instrumentator şi de către martori, având evident formă scrisă. Dacă testatorul nu ştie sau nu
poate să scrie se va face menţiune despre aceasta, iar în cazul martorilor în mod obligatoriu
trebuie să semneze testamentul cel puţin unul dintre ei, iar dacă unul nu poate semna se va face
menţiune despre cauza acestei neputinţe (art. 884 C. civ.). Toate testamentele privilegiate produc
efecte, evident de la data decesului testatorului, dar spre deosebire de testamentele ordinare ele
nu au decât efecte limitate în timp. Testamentele militarilor şi cele făcute pe timp de boală
contagioasă îşi încetează valabilitatea în termen de 6 luni de la data încetării condiţiilor speciale
care au determinat întocmirea lor (art. 871 şi art. 873 C. civ.). Testamentul maritim îşi încetează
valabilitatea în termen de 3 luni de la data când testatorul a ajuns într-un loc în care poate testa
în forme ordinare (art. 882 C. civ.). Se mai consideră că pe lângă forma scrisă şi semnăturile
precizate şi datarea acestor testamente este un element esenţial pentru a se putea aprecia
existenţa împrejurărilor care au determinat folosirea acestor forme de testament.

Secţiunea a III-a

Alte forme testamentare

Evoluţia vieţii economico-sociale a impus legiuitorului soluţii legislative şi cu privire la alte


modalităţi de a dispune pentru cauză de moarte. În primul rând există reglementari speciale
privitoare la dispoziţiile testamentare care au ca obiect sume de bani depuse la CEC sau la alte
unităţi bancare şi apoi cu privire la testamentele cetăţenilor români aflaţi în străinătate.
a. Testamentul privind sumele de bani depuse la CEC sau alte unităţi bancare. Titularii
depunerilor de sume de bani la CEC au posibilitatea de a dispune de aceste sume prin una din
formele testamentare ordinare sau privilegiate. Legiuitorul a reglementat însă şi o formă
simplificată la care depunătorii pot recurge, denumită clauză testamentară, sau dispoziţie
testamentară. Potrivit art. 22 din Statutul CEC aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 888/1996, în
baza art. 8 din Legea nr. 66/1996 privind reorganizarea Casei de Economii şi Consemnaţiuni din
România în societate bancară pe acţiuni „Titularul depunerii are dreptul să indice CEC
persoanele cărora urmează să li se elibereze sumele depuse, în caz de deces. Depunerile
asupra cărora nu s-au dat dispoziţii testamentare se eliberează de CEC moştenitorilor legali sau
testamentari” 1 . O dispoziţie pentru cauză de moarte privind sumele depuse la CEC, sub forma
clauzei testamentare o poate da numai titularul libretului, chiar dacă suma a fost depusă pe
numele său de către altă persoană.
Clauza testamentară este considerată în doctrină ca fiind un legat cu titlu particular, şi deci
supusă regulilor de validitate ale testamentului în general 2 . Sub aspectul formei clauza
testamentară se abate de la regulile testamentului olograf căci nu trebuie să fie scrisă în

66
întregime şi datată de mâna testatorului. Trebuie însă să fie semnată de către acesta. Libretul
precum şi fişa de cont sunt completate de către funcţionarul CEC, dar poartă semnătura
depunătorului. Clauza este considerată din acest punct de vedere un testament olograf
simplificat.
Persoana care dispune în acest fel trebuie, aşadar, să ştie să scrie şi să citească.
În acest mod se poate, evident, dispune în favoarea unei singure persoane sau a mai multora,
în acest din urmă caz cei în favoarea cărora s-a dispus având drepturi egale asupra sumei din
libret. În cazul în care dispunătorul are mai multe depuneri şi doreşte să dispună pentru cauză de
moarte, în acest mod va trebui să uzeze de clauza testamentară pentru fiecare depunere în
parte.
Clauza testamentară fiind considerată aşadar o liberalitate pentru cauză de moarte produce
efecte la decesul titularului de libret spre deosebire de clauza de împuternicire, reglementată de
art. 21 din Statut, ale cărei efecte încetează la data decesului titularului depunerii. Legatarul va
dobândi sumele de care s-a dispus astfel în cuantumul existent la data decesului titularului şi nu
în cuantumul de la data stipulării clauzei.
Până la moartea sa titularul libretului are posibilitatea să adauge alte sume sau să le retragă
pe cele existente, în tot sau în parte. Este vorba în acest din urmă caz de o revocare parţială sau
totală a legatului. Revocarea legatului se poate realiza atât prin anularea clauzei testamentare cât
şi printr-un alt testament, ordinar sau privilegiat. Nu este necesară o simetrie a formelor
testamentare în acest sens. Faţă de CEC însă revocarea produce efecte numai din momentul
înştiinţării. Ca la orice formă testamentară lipsa discernământului duce la anularea actului. 3
Dacă dispunătorul este minor, (care a împlinit 16 ani) se vor aplica dispoziţiile art. 807 C. civ.
în sensul că sumele de care dispune împreună cu celelalte bunuri testate să nu depăşească cota
de 1/2 din ceea ce ar fi putut testa dacă era major. Prin art. 11 din Statut în cazul minorului care a
împlinit 16 ani se derogă de la regulile de drept comun în sensul că el poate dispune prin clauză
testamentară de sumele depuse la CEC numai dacă se întreţine singur.
În măsura în care nu s-a dispus pentru cauză de moarte, prin clauză testamentară, de sumele
depuse la CEC, acestea se vor elibera moştenitorilor legali sau testamentari, potrivit art. 22 din
Statut, care îşi vor dovedi calitatea de moştenitor prin certificatul de moştenitor eliberat de notar
sau prin hotărârea instanţei de judecată.
Legatarul în favoarea căruia s-a dispus prin clauză testamentară are şi el obligaţia, ca orice
moştenitor, să accepte moştenirea în termenul de acceptare reglementat de art. 700 C. civ.
putând apoi să ceară sumele de la CEC oricând, căci acest depuneri sunt imprescriptibile potrivit
art. 3 din Legea nr. 66/1996 şi art. 24 din Statut, precum şi art. 23 din Decretul nr. 167/1958.
În ce priveşte depunerile la alte unităţi bancare, cu toate ca în Legea nr. 58/1998 nu există
dispoziţii legale identice cu cele din Legea nr. 66/1996, credem că prin asemănare se pot aplica
regulile clauzei testamentare analizate mai sus, mai ales că ele se şi aplică în practica. 4
b. Testamentul făcut de cetăţenii români în străinătate. Codul civil prevede în art. 885 că:
„românul ce s-ar afla în ţară străină va putea face testamentul său, sau în formă olografă, sau în
formă autentică întrebuinţată în locul unde se face testamentul”. Aşadar, cetăţeanul român aflat
în străinătate va putea testa în formă olografă după legea română, chiar dacă legea străină nu
prevede această formă testamentară, prin excepţie de la regula locus regit actum. În privinţa
testamentului autentic vor trebui respectate regulile legii locului unde se întocmeşte testamentul.
În doctrină s-a admis însă că cetăţenii români aflaţi în străinătate pot testa în formă autentică
potrivit legii române în faţa agenţilor noştri consulari sau diplomatici 5 . Controversa s-a născut
însă cu privire la faptul dacă art. 885 C. civ. permite, în aplicarea regulii locus regit actum,
folosirea numai a acestei forme testamentare sau se poate recurge şi la alte forme admise de
legea locului. Într-o primă opinie 6 s-a susţinut că nu pot fi utilizate şi alte forme testamentare
decât testamentul autentificat după legea locului. Într-o a doua opinie 7 s-a susţinut însă că
referirea textului la testamentul autentic are numai un caracter enunţiativ, aşa încât pot fi utilizate

67
şi alte forme testamentare prevăzute de legea locului şi chiar forme nereglementate de legea
română.
Legea nr. 105/1992 a tranşat însă chestiunea [art. 68 alin. (3)] în sensul că în cazul
testamentelor cu element de extraneitate, ele sunt valabile dacă se respectă formele cerute de
legea naţională (lex patriae) sau legea domiciliului testatorului (lex domicilii), ori de legea locului
întocmirii testamentului, (lex loci testamenti) în vigoare la data redactării lui sau la data
deschiderii moştenirii. Aşa fiind, după cum judicios s-a argumentat în literatura juridică 8 , art. 885
C. civ. trebuie considerat modificat implicit, întrucât conţine dispoziţii contrare Legii nr. 105/1992,
iar în ce priveşte validitatea testamentelor întocmite de români în străinătate se aplică regulile din
acest din urmă act normativ.
1

Textul este aproape identic cu cel din art. 19 din vechiul Statut CEC aprobat prin Decretul nr.
371/1958, abrogat prin art. 9 din Legea nr. 66/l996, precizându-se mai corect însă că depunerile
în legătură cu care nu s-au dat dispoziţii testamentare se vor elibera moştenitorilor legali, dar şi
testamentari, faţă de vechiul text care prevedea că sumele se vor elibera numai moştenitorilor
legali.
2

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 226-229; Fr. Deak, op. cit., p. 222; C. Stătescu, op. cit., p. 169;
D. Chirică, op. cit., p. 110.
3

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 438/1989, în Dreptul nr. 1-2/1990, p. 127-128.
În ce priveşte reductibilitatea legatului realizat în această formă, a se vedea, Gh. Brenciu, V.
Panţurescu, Reductibilitatea legatelor al căror obiect este constituit de depunerile pe librete CEC
asupra cărora defunctul titular a prevăzut o clauză testamentară, în R.R.D. nr. 1/1984, p. 16-17.
4

În acelaşi sens, a se vedea, E. Safta-Romano, op. cit., p. 205. În sens contrar, a se vedea, Fr.
Deak, op. cit., p. 225.
5

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 242.


6

A se vedea M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 370-371.


7

A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 872; M. Eliescu, op. cit.,
p. 242-243.
8

A se vedea I. P. Filipescu, Drept internaţional privat, Ed. Proarcadia, Bucureşti, vol. II, p. 198.

Capitolul III

Legatele şi alte dispoziţii testamentare

Secţiunea I - Legatele şi desemnarea legatarilor


Secţiunea a II-a - Clasificarea legatelor în funcţie de obiectul lor
Secţiunea a III-a - Clasificarea legatelor după modalitatea care le afectează
Secţiunea a IV-a - Ineficacitatea legatelor
Secţiunea a V-a - Dreptul de acrescământ (sau de adăugire)
Secţiunea a VI-a - Alte clauze testamentare

68
Secţiunea I

Legatele şi desemnarea legatarilor

Cu toate că testamentul poate cuprinde acte juridice multiple, de naturi diferite, aşa cum am
precizat mai sus, principalele sale dispoziţii se referă la transmisiunea patrimoniului, a unei
fracţiuni din acesta sau numai a unor bunuri singulare către anumite persoane desemnate de
către testator. Aceste dispoziţii testamentare poartă denumirea de legate iar cei care beneficiază
de ele se numesc legatari. Legatul poate fi definit, aşadar, ca fiind actul juridic cu titlu gratuit,
cuprins într-un testament prin care testatorul dispune pentru cauză de moarte, de bunurile sale 1 .
Caracterele juridice pe care le-am analizat ca fiind ale testamentului privesc de fapt, aşa cum am
arătat şi cu acel prilej, legatul.
Astfel, din definiţia pe care am dat-o rezultă că legatul este un act juridic cu titlu gratuit, la fel
ca şi donaţia, deosebirea faţă de aceasta constând în aceea că el este un act mortis causa pe
când donaţia este un act juridic inter vivos. Testatorul nu primeşte în schimbul bunurilor pe care
le transmite legatarului nici un contraechivalent. Caracterul gratuit se menţine chiar în ipoteza
legatului cu sarcini de natură patrimonială în limita, desigur, a folosului pur gratuit. Spre deosebire
de donaţie tastatorul nu-şi micşorează cu nimic patrimoniul său în timpul vieţii, efectele
testamentului, prin intermediul legatului, se produc numai la moartea sa (art. 802 C. civ.).
Din caracterul personal al testamentului rezultă consecinţa că testatorul trebuie să desemneze
personal pe legatar. Aşadar, voinţa testatorului nu poate fi exprimată prin reprezentare.
Testamentul prin care testatorul lăsa desemnarea legatarului unei terţe persoane fără ca el să
aibă vreo contribuţie la aceasta, aşa-numitul legat cu facultate de alegere, este lovit de nulitate. În
lumina acestor precizări nu credem că este valabil legatul făcut unei persoane desemnate de
testator, cu sarcina predării bunurilor unei alte persoane aleasă de către legatar sau de către un
terţ. S-a spus că în acest caz legatarul este desemnat de către testator, fiind astfel îndeplinite
cerinţele art. 802 C. civ. chiar dacă beneficiarul acelei dispoziţii testamentare este determinat
după moartea dispunătorului de către aşa-zisul legatar sau de către terţ. În acest caz,
considerăm noi, persoana desemnată de către testator este mai degrabă un executor
testamentar, iar adevăratul legatar este cel căruia trebuie să i se predea bunurile. Or acesta, prin
ipoteză, nu este desemnat de către testator ci, după moartea acestuia, de către alte persoane,
ceea ce este inadmisibil căci bine s-a precizat că desemnarea legatarului trebuie „să fie expresia
personală şi directă a voinţei testatorului” 2 . Testatorul nu poate avea o voinţă liberală decât faţă
de o persoană determinată sau cel puţin determinabilă după criteriile stabilite de către el. Este, în
schimb de acceptat legatul făcut unor persoane determinate de către testator, cu facultatea că
repartizarea între ele a bunurilor legate să fie făcută de către un terţ, care apare ca un mandatar
în această privinţă. De această dată, aşadar, desemnarea legatarilor este făcută de către testator
personal, terţul făcând doar operaţia de determinare a întinderii drepturilor ce se cuvin legatarilor,
ceea ce nu afectează validitatea testamentului din acest punct de vedere. De asemenea înclinăm
să acceptam legatul făcut unei persoane care să fie aleasă dintr-un cerc restrâns de persoane
stabilite de către testator (persona incerta ex certis personis). În acest caz, testatorul a determinat
cel puţin cercul persoanelor din care terţul să determine pe legatar, precum şi, fapt de subliniat,
criteriul pe care terţul trebuie să-l aibă în vedere. Bunăoară testatorul lasă o sumă de bani din
care să se acorde o bursă unuia dintre cei mai buni absolvenţi ai unei facultăţi, care să fie ales de
către decanul facultăţii.
În acest caz legatarul nu este determinat, dar este determinabil după criteriile stabilite de către
testator 3 .
Din caracterul solemn al legatului rezultă că desemnarea legatarului trebuie să se facă printr-
una din formele testamentare consacrate de legiuitor. Este considerat nul aşa-numitul legat
secret, adică legatul oral comunicat de către testator moştenitorilor săi înainte de a muri, dar
necuprins în testament. De asemenea va fi considerat nul legatul în favoarea unei persoane
nedeterminate sau insuficient determinate. Persoana legatarului trebuie să fie măcar

69
determinabilă prin elemente din cuprinsul testamentului. De pildă testatorul dispune în favoarea
colaboratorului pe care-l va avea la data decesului său. Posibilitatea determinării legatarului
trebuie raportată la momentul deschiderii moştenirii. Capacitatea succesorală a acestuia se
raportează tot la acest moment, în lumina prevederilor art. 654 C. civ., chiar atunci când legatul
priveşte o persoană concepută doar. 4
Desemnarea legatarilor se poate face în mod direct prin indicarea numelui şi prenumelui sau a
unor calităţi în funcţie de care să poată fi identificaţi, ca de pildă frate, nepot etc. Se vorbeşte de o
determinare indirectă când se realizează prin exheredarea unor moştenitori legali care duce la
mărirea cotei cuvenite celorlalţi moştenitori. În acest caz se consideră că exheredarea directă
parţială a unor moştenitori legali are valoare de legat cum tot astfel instituirea directă de legatari
valorează ca exheredare indirectă, totală sau parţială a unor moştenitori legali.
1

A se vedea C. Stătescu, op. cit., p. 172.


2

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 251. Pentru opinia contrară a se vedea, Fr. Deak, op. cit., p.
230.
3

A se vedea, pentru discuţiile existente, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 535-536; C.
Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 883-885; M. Eliescu, op. cit., p. 251.
4

Tribunalul Suprem a considerat că este nul legatul făcut chiar indirect în favoarea unui animal. A
se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1364/1980, în C.D. 1980, p. 89-91.

Secţiunea a II-a

Clasificarea legatelor în funcţie de obiectul lor

Clasificarea legatelor se poate face în funcţie de obiectul lor şi de modalităţile care le


afectează. Ne vom referi mai întâi la clasificarea legatelor din punct de vedere al obiectului lor.
Codul civil prevede în art. 887, cu titlu de principiu, că „se poate dispune prin testament de
toată sau de o fracţiune din starea cuiva, sau de unul sau mai multe obiecte determinate”. Se
desprinde astfel concluzia că obiectul unui legat poate fi format din universalitatea de bunuri
aparţinând lui de cuius (universitas bonorum) sau din unele bunuri privite în individualitatea lor.
Atunci când este vorba de întreaga avere a testatorului legatul este universal; când este vorba de
o parte a acesteia legatul este cu titlu universal. Dacă obiectul legatului îl formează unele bunuri
determinate avem de a face cu legatul cu titlu particular. Legatele universale şi cele cu titlu
universal au aceeaşi natură juridică, între ele existând doar o deosebire de natură cantitativă.
Legatul cu titlu particular se deosebeşte însă calitativ de celelalte întrucât în vreme ce legatarii
universali şi cei cu titlu universal răspund de datoriile şi sarcinile succesiunii, căci moştenesc o
universalitate, legatarul cu titlu particular nu răspunde de datorii şi sarcini, dobândind doar un
drept determinat privitor la bunul sau bunurile individualizate în testament.
§1 - Legatul universal
§2 - Legatul cu titlu universal
§3 - Legatul cu titlu particular

§1

Legatul universal

70
Definiţia pe care o dă art. 888 C. civ. legatului universal în sensul că acesta ar fi „...dispoziţia
prin care testatorul lasă după moarte-i, la una sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor
sale“ a fost criticată 1 în sensul că ar lăsa impresia că ceea ce caracterizează legatul universal
este faptul că legatarul ar culege în fapt întreg patrimoniul succesoral, or în realitate nu foloasele
efective, adică emolumentul primit este ceea ce-l caracterizează ci vocaţia la universalitate. În
adevăr legatarul universal s-ar putea întâmpla să primească numai o parte din lăsământul
succesoral, când de pildă testatorul instituie mai mulţi legatari universali sau când mai există şi
alte legate, sau sarcini prin care emolumentul succesoral se reduce. Se poate chiar ca întreg
emolumentul succesoral să fie absorbit de celelalte legate sau sarcini, legatul prin vocaţia la
universalitate instituită de testator, păstrându-şi caracterul de legat universal. Definiţia este în
realitate corectă căci legiuitorul precizează expres că în acest caz testatorul lasă universalitatea
bunurilor la unul (dar aceasta este numai o ipoteză) sau la mai mulţi legatari, ceea ce acreditează
din capul locului ideea vocaţiei la universalitate, iar nu neapărat primirea efectivă a acesteia, de
vreme ce în cea de a doua ipoteză se acceptă existenţa mai multor legatari universali care
urmează să împartă între ei emolumentul succesoral. Ba mai mult se poate întâmpla ca întreaga
moştenire să fie absorbită de celelalte legate şi datorii sau sarcini când se vorbeşte de aşa-
numitul «legat universal fără emolument». S-a precizat însă că în acest caz instanţele de
judecată sunt chemate să aprecieze dacă testatorul nu a avut în realitate intenţia de a desemna
un executor testamentar iar nu un legatar universal 2 . Dacă se ajunge la această din urmă
concluzie de ineficacitatea vreunui legat vor profita numai moştenitorii legali iar nu aşa-numitul
legatar universal care este de fapt numai un executor testamentar.
Am demonstrat astfel că legatul universal nu se referă la bunuri determinate conferind vocaţie
la universalitate. Emolumentul cules se va vedea abia la data deschiderii succesiunii, întrucât
până în acel moment pot interveni modificări determinate de însăşi mobilitatea vieţii juridice. Pot
astfel interveni: vânzări-cumpărări de bunuri, donaţii, pieirea unora din acestea. Vocaţia la
universalitate se păstrează însă neatinsă. Înstrăinarea unor bunuri de către însuşi testatorul, sau
facerea unui nou testament prin care se instituie un legat cu titlu particular sau încheierea unui
antecontract de vânzare-cumpărare, s-a precizat în practica judiciară 3 , că nu au semnificaţia
unei revocări a legatului universal, ci influenţează numai emolumentul ce va fi cules de un atare
legatar.
Pentru instituirea unui legatar universal nu se cer formule sacramentale, fiind suficient să
rezulte intenţia testatorului de a face un astfel de legat. În practică au fost considerate legate
universale, cu toate că nu s-a folosit această expresie:
– legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile;
– legatul nudei proprietăţi a întregii moşteniri. S-a considerat că după încetarea uzufructului
nuda proprietate se întregeşte şi devine proprietate deplină;
– legatul cotităţii disponibile, întrucât s-a argumentat, în lipsă de moştenitori rezervatari sau
în cazul că cei existenţi nu pot sau nu vor să vină la moştenire, legatarul are vocaţie la
întreaga moştenire. S-a precizat însă 4 că în acest caz se impune a se cerceta dacă testatorul
nu a avut totuşi intenţia de a limita vocaţia legatarului numai la cotitatea disponibilă calculată în
raport de situaţia din ziua redactării testamentului;
– legatul prisosului sau al rămăşiţei după ce se execută celelalte legate cuprinse în
testament, întrucât se consideră că dacă ceilalţi legatari nu pot sau nu vor să vină la moştenire
legatarul instituit prin această formulă, a prisosului sau a ceea ce rămâne, va culege întreaga
moştenire. Şi în acest caz se impune a se cerceta dacă nu cumva testatorul nu a avut intenţia
să limiteze vocaţia legatarului numai la o parte din moştenire şi dacă nu există şi moştenitori
rezervatari 5 .
1

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 253; C. Stătescu, op. cit., p. 173.


2

71
A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III, p. 904; M. Eliescu,
op. cit., p. 254.
3

A se vedea: Trib. Suprem, col. civ., decizia civilă nr. 552/1953, în C.D. 1952-1954, vol. I, p. 115-
117; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1939/1972, în Repertoriu II, p. 212-213; Trib. jud.
Timiş, decizia civilă nr. 417/1973, în R.R.D. nr. 11/1973, p. 168.
4

A se vedea O. Căpăţînă, Notă la încheierea nr. 308/1956 a Notariatului de Stat al raionului 1 Mai
Bucureşti, în L.P. nr. 11/1956, p. 1390-1393.
5

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 254-255 şi bibliografia acolo indicată.

§2

Legatul cu titlu universal

Legatul cu titlu universal conferă legatarului vocaţie numai la o cotă-parte din universalitatea
bunurilor testatorului. Ceea ce este caracteristic legatului cu titlu universal, la fel ca în cazul celui
universal este vocaţia legatarului la o fracţiune din moştenire iar nu emolumentul cules.
Potrivit art. 894 C. civ. sunt considerate legate cu titlu universal:
– legatul unei fracţiuni din moştenire, ca, de pildă, legatul unei jumătăţi sau a unei treimi din
aceasta etc.;
– legatul tuturor bunurilor mobile;
– legatul tuturor bunurilor imobile;
– legatul unei fracţiuni din bunurile imobile;
– legatul unei fracţiuni din bunurile mobile.
Aşa cum s-a precizat în literatura juridică 1 , în cazul în care un minor între 16 şi 18 ani face un
legat cu privire la întreaga sa moştenire, acest legat nu va fi un legat universal ci un legat cu titlu
universal întrucât art. 807 C. civ. prevede că minorul nu poate dispune decât de jumătate din
bunurile de care poate dispune persoana majoră. Aceasta înseamnă că el va putea dispune
numai de cota de 1/2 din averea sa, dacă nu are moştenitori rezervatari şi de 1/2 din cotitatea
disponibilă dacă are moştenitori rezervatari. Dacă s-a dispus, aşadar, peste aceste cote de către
minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, legatul va fi reductibil la aceste cote, motiv pentru
care este considerat legat cu titlu universal şi nu legat universal.
Enumerarea făcută de art. 894 C. civ., fiind o enumerare exhaustivă, înseamnă că toate
celelalte legate, care nu sunt legate universale, trebuie considerată legate cu titlu particular. Aşa,
de pildă, legatul tuturor imobilelor dintr-o localitate va trebuie considerat legat cu titlu particular şi
nu cu titlu universal, întrucât pentru a fi considerat legat cu titlu universal ar fi trebuit să se
dispună de toate bunurile imobile sau de toate bunurile mobile în general şi numai dintr-o anumită
localitate. Tot legat cu titlu particular va fi considerat şi cel care are ca obiect toate bunurile
mobile cu o anumită destinaţie 2 . De altfel şi legatul tuturor bunurilor imobile sau cel al tuturor
bunurilor mobile sunt legate cu titlu universal numai pentru că sunt enumerate în mod expres de
art. 894 C. civ. (şi aceasta le conferă vocaţie la universalitate) căci altfel, în mod firesc ar fi trebuit
considerate legate cu titlu particular căci bunurile mobile sau imobile dintr-o succesiune nu
reprezintă în sine o universalitate.
Întrucât obiectul legatului cu titlu universal este o cotă-parte determinată din moştenire
legatarul nu poate profita de cota ce i s-ar fi cuvenit altui legatar cu titlu universal în ipoteza că nu
ar putea sau nu ar voi să vină la moştenire. De o astfel de cotă vor putea beneficia însă legatarii

72
universali sau moştenitorii legali. Legatarul cu titlu universal va putea profita însă de renunţarea
sau înlăturarea de la moştenire a legatarului cu titlu particular sau a moştenitorilor rezervatari
dacă prezenţa acestora ar fi micşorat fracţiunea care i se cuvenea lui.
1

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 256; C. Stătescu, op. cit., p. 175; Fr. Deak, op. cit., p. 236.
2

A se vedea C. Stătescu, op. cit., p. 175.

§3

Legatul cu titlu particular

Codul civil nu dă o definiţie pozitivă legatului cu titlu particular, sau singular, ci art. 894 alin. (2)
prevede doar că toate legatele care nu sunt cu titlu universal şi, evident, universale, sunt legate
cu titlu particular. Acest legat, aşadar, conferă legatarului vocaţie la unul sau mai multe bunuri
determinate, indiferent de valoarea acestora, spre deosebire de legatele universale sau cu titlu
universal care conferă vocaţie (chemare) la o universalitate sau la o parte din aceasta. Subliniem,
de asemenea, tot ca o deosebire de ordin calitativ a legatului cu titlu particular de cel universal şi
de cel cu titlu universal, care constă în aceea că legatul cu titlu particular nu atrage răspunderea
legatarului pentru pasivul moştenirii (art. 900 C. civ.). Valoarea legatului cu titlu particular poate fi
mai mare decât cea a legatului universal sau cu titlu universal, ceea ce demonstrează o dată în
plus că nu emolumentul în sine contează ci vocaţia pe care o conferă fiecare legat în parte.
Legatul cu titlu particular poate avea ca obiect atât bunuri corporale, individual-determinate
sau de gen, cât şi bunuri incorporale, cum sunt creanţele. Cel mai adesea se conferă legatarului
dreptul de proprietate asupra bunurilor, fie exclusivă, fie o cotă ideală sau numai nuda proprietate
dar se pot conferi şi alte drepturi reale ca: uzufructul, abitaţia etc. Potrivit art. 903 C. civ. prin
«lucrul legat» trebuie să înţelegem şi accesoriile necesare în starea în care se află la moartea
testatorului, iar potrivit art. 904 alin. (2)-(3) C. civ. legatarul are dreptul, în cazul imobilelor, şi la
îmbunătăţirile şi construcţiile nou efectuate de către testator ulterior întocmirii testamentului. Nu
are dreptul însă, potrivit art. 904 alin. (1) C. civ., la achiziţiile noi de imobile alăturate celui testat,
prin care acesta din urmă se măreşte, decât dacă testatorul face o nouă dispoziţie testamentară
care să le cuprindă şi pe acestea. În cazul în care legatul are drept obiect un lucru de gen
nedeterminat calitativ, art. 908 prevede că persoana ţinută la executarea legatului este obligată
să dea un lucru de calitate mijlocie. Dacă însă testatorul a dispus ca alegerea calităţii să fie
efectuată de către legatar acesta va putea opta pentru calitatea cea mai bună.
Este posibil, aşa cum am arătat mai sus, ca testatorul să lase nuda proprietate unei persoane,
iar uzufructul alteia. În legătură cu un astfel de legat s-au ridicat mai multe probleme în practica
judecătorească şi, de asemenea, s-au născut discuţii în literatura de specialitate, astfel că se
impun unele precizări.
În ce priveşte natura juridică a legatului nudei proprietăţi nu sunt controverse căci acesta, în
adevăr, nu poate fi decât universal în ipoteza când nuda proprietate priveşte întregul patrimoniu
al defunctului; cu titlu universal când priveşte o fracţiune a acestuia; şi cu titlu particular dacă
priveşte unul sau mai multe bunuri determinate. De asemenea, nu există controversă nici în
privinţa legatului în uzufruct atunci când uzufructul este stabilit cu privire la unul sau mai multe
bunuri singulare, căci acest legat nu poate fi decât unul cu titlu particular. Discuţii s-au născut
însă în legătură cu calificarea juridică a legatului în uzufruct atunci când el este stabilit asupra
întregii moşteniri sau a unei fracţiuni din aceasta. S-a susţinut atât teza că un astfel de legat are
caracterul unui legat universal, atunci când are ca obiect întreaga moştenire, şi cu titlu universal
când obiectul său este uzufructul unei părţi din aceasta 1 ; teza că legatul în uzufructul întregii

73
moşteniri dar şi acela care priveşte o fracţiune a acesteia sunt legate cu titlu universal 2 , cât şi
teza potrivit căreia legatul uzufructului este, în toate cazurile (inclusiv atunci când priveşte
întreaga moştenire sau o fracţiune a acesteia), un legat cu titlu particular. 3
În ce ne priveşte ne raliem acestei din urmă opinii. În adevăr legatul în uzufruct nu poate fi
calificat niciodată legat universal chiar şi atunci când uzufructul vizează întreaga avere a
defunctului întrucât legatarul nu are chemare la întreaga moştenire. El dobândeşte numai
folosinţa şi fructele patrimoniului succesoral pe o durată determinată sau în cel mai bun caz pe
durata vieţii legatarului, neputând însă avea niciodată vocaţie la dobândirea totalităţii drepturilor
care compun masa succesorală. Aşa fiind, de ineficacitatea legatului nudei proprietăţi vor profita
moştenitorii legali iar nu legatarul uzufructului. În schimb, aşa cum am arătat, legatarul universal
al nudei proprietăţi are vocaţie la dobândirea întregii moşteniri în plină proprietate. Lui îi va profita
stingerea uzufructului sau ineficacitatea legatului în uzufruct. În altă ordine de idei, acest legat nu
este amintit de art. 894 C. civ. printre legatele cu titlu universal, iar, aşa cum am precizat, această
enumerare este exhaustivă.
Aşadar, concluzia care se impune este aceea că legatul uzufructului este un legat cu titlu
particular, chiar în ipoteza în care are ca obiect o universalitate sau o fracţiune din universalitate.
Nu se poate pune semnul egalităţii între uzufructul universal sau cu titlu universal şi legatul
universal sau cu titlu universal. Calificarea uzufructului ca universal sau cu titlu universal vizează
numai obiectul dreptului de uzufruct pe când cea a legatelor universale vizează vocaţia la
moştenire. Nici faptul că legatarul în uzufructul întregii moşteniri sau a unei fracţiuni din aceasta
este obligat alături de nudul proprietar, potrivit art. 550 şi art. 552 C. civ., la suportarea datoriilor şi
sarcinilor nu este de natură a-i schimba caracterul, căci nu există incompatibilitate între
calificarea acestui legat ca fiind unul cu titlu particular şi plata datoriilor şi sarcinilor, testatorul sau
legea putând impune legatarului astfel de obligaţii 4 .
În legătură cu legatul lucrului altuia, care vizează situaţia în care testatorul a dispus de un bun
cert în favoarea legatarului, dar acest bun nu-i aparţine nici în momentul întocmirii testamentului
şi nici în acela al deschiderii succesiunii, Codul civil distinge între situaţia în care testatorul
cunoştea că bunul nu-i aparţine şi aceea în care el nu avea cunoştinţă de această împrejurare.
Potrivit art. 906 C. civ., dacă testatorul cunoştea că bunul de care a dispus nu-i aparţine, legatul
va fi valabil prezumându-se că el a înţeles să impună celor îndatoraţi la executarea legatului
procurarea bunului şi predarea acestuia legatarului.
Cel obligat la executarea legatului într-o astfel de situaţie are două posibilităţi. Prima este
aceea de a procura bunul şi a-l preda legatarului şi a doua este aceea de a plăti legatarului o
sumă echivalentă cu valoarea bunului în momentul deschiderii succesiunii. Dacă bunul a fost
procurat spre a fi predat legatarului transferul proprietăţii către legatar nu are loc în momentul
deschiderii succesiunii ci în acela al procurării acestuia.
Dacă testatorul nu cunoştea că bunul nu-i aparţine şi totuşi a dispus de el legatul va fi
considerat nul potrivit art. 907 C. civ.
Dovada faptului că testatorul a cunoscut că bunul nu-i aparţine revine legatarului interesat,
acesta având posibilitatea să se folosească în aceste scop de orice mijloc de probă şi putând
folosi chiar elemente din afara testamentului.
Desigur, aceste reguli se aplică numai în ipoteza că este vorba de un bun cert, întrucât numai
un astfel de bun poate aparţine cuiva, căci bunurile de gen nu aparţin unui anume titular
determinat. În consecinţă, legatul unui bun de gen va fi întotdeauna valabil chiar dacă în
patrimoniul defunctului nu se găsesc atari bunuri.
Problema legatului indiviz se pune atunci când obiectul legatului îl constituie un bun individual-
determinat aflat în indiviziune la data deschiderii succesiunii.
În ipoteza în care testatorul a lăsat cota sa ideală de proprietate dintr-un bun determinat sau
cota sa dintr-un bun determinat dintr-o universalitate, legatul este valabil întrucât o cotă ideală de
proprietate este un drept absolut şi exclusiv al fiecărui coindivizar, iar aceasta se poate transmite,
atât prin acte inter vivos cât şi prin acte mortis causa, aşadar inclusiv prin legate.

74
În ipoteza în care însă obiectul legatului îl constituie nu cota ideală aparţinătoare testatorului ci
bunul în integralitatea lui sau o cotă determinată din acesta, se vor aplica prin asemănare regulile
pe care le-am văzut în cazul legatului lucrului altuia. Dacă testatorul a ştiut că are numai o cotă-
parte din bun şi totuşi a dispus de el în integralitatea lui legatul va fi valabil, cel însărcinat cu
executarea liberalităţii având obligaţia, fie să procure pentru legatar bunul în integralitatea lui, fie
să plătească în bani cota-parte care nu i-a aparţinut testatorului. Bine s-a argumentat că de
vreme ce legea consideră valabil un legat care are ca obiect un bun care nu este al testatorului în
totalitatea lui cu atât mai mult se impune a considera valabil un legat care are ca obiect doar o
cotă care nu este a testatorului 5 .
În cazul în care testatorul a crezut numai că bunul îi aparţine în totalitate dar de fapt nu avea
decât o cotă-parte din acesta, legatul va fi nul pentru partea care depăşeşte cota sa de
proprietate. Se presupune că el nu ar fi testat peste cota sa de proprietate dacă ar fi fost în
cunoştinţă de cauză.
Conchizând precizăm că enumerarea tuturor legatelor cu titlu particular nefiind posibilă
amintim, cu titlu de exemplu, câteva:
– legatul unui bun cert;
– legatul unui bun de gen;
– legatul unei creanţe faţă de un moştenitor legal, un legatar universal sau cu titlu universal
sau faţă de alt legatar cu titlu particular;
– legatul de liberare, prin care testatorul îl iartă pe legatar de datoria ce avea faţă de el;
– legatul tuturor bunurilor dintr-o anumită localitate;
– legatul tuturor bunurilor testatorului din momentul întocmirii testamentului, dacă se
dovedeşte că intenţia sa a fost de a limita chemarea legatarului numai la acele bunuri
determinate;
– legatul unei succesiuni cuvenită lui de cuius, dar nelichidată până la moartea acestuia [art.
894 alin. (2) C. civ.) căci acea moştenire în raporturile dintre testator şi legatarul său nu
reprezintă o universalitate sau o parte din aceasta ci un grup de bunuri determinate 6 .
1

A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 273-277; M. Eliescu,


op. cit., p. 258-259.
2

A se vedea: Ph. Malaurie, Cours de droit civil. Les succesions. Les liberalites, Paris, 1989, p.
271; H. Mazeaud, L. Mazeaud, J. Mazeaud, Leçons de droit civil, vol. IV, Paris, 1963, p. 820.
3

A se vedea: D. Alexandrescu, op. cit., p. 492; M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 373-374; Fr. Deak,
op. cit., p. 242; D. Chirică, op. cit., p. 120-121; E. Safta-Romano, op. cit., p. 215, 224, 227.
4

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 243-244.


5

A se vedea: M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 380; Fr. Deak, op. cit., p. 247-248.
6

A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 949.

Secţiunea a III-a

Clasificarea legatelor după modalitatea care le afectează

75
§1 - Legatul pur şi simplu
§2 - Legatul cu termen
§3 - Legatul sub condiţie
§4 - Legatul cu sarcină

§1

Legatul pur şi simplu

Este legatul neafectat de nici o modalitate. În acest caz drepturile legatarului se dobândesc din
momentul deschiderii succesiunii asemănător cu situaţia moştenitorilor legali. Aşa fiind legatarul
poate înstrăina, prin acte între vii, din momentul deschiderii succesiunii, drepturile dobândite,
indiferent de momentul acceptării moştenirii sau de punerea sa în posesie. În cazul morţii
legatarului după deschiderea succesiunii drepturile lui se vor transmite propriilor moştenitori, aşa
cum rezultă din prevederile art. 899 C. civ. Textul se referă expres numai la legatele cu titlu
particular dar se acceptă că are aplicabilitate şi în cazul legatelor universale şi cu titlu universal 1 .
1

A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 888; Fr. Deak, op. cit.,
p. 249; D. Chirică, op. cit., p. 114.

§2

Legatul cu termen

Testatorul poate să supună legatul unui termen, fie suspensiv, fie extinctiv aplicându-se
regulile dreptului comun în materie de modalităţi.
În cazul termenului suspensiv executarea legatului este amânată până la împlinirea lui (de
pildă la şase luni de la deschiderea moştenirii) dar drepturile legatarului se nasc şi se pot
transmite inter vivos şi mortis causa din momentul deschiderii moştenirii. Cu alte cuvinte, deşi
legatarul devine proprietar sau creditor din momentul deschiderii moştenirii el nu poate cere
predarea lucrului legat sau plata creanţei la deschiderea moştenirii ci numai la împlinirea
termenului, aşa cum rezultă din prevederile art. 926 şi art. 1022 C. civ.
În cazul legatului afectat de un termen extinctiv, acesta îşi produce efectele din momentul
deschiderii moştenirii, la fel ca în cazul legatului pur şi simplu, dar la împlinirea termenului legatul
se stinge (de pildă când se lasă prin legat dobânzile unei sume de bani pe o durată de timp sau
dreptul la o rentă pe o durată limitată.

§3

Legatul sub condiţie

Este acel legat a cărui naştere sau stingere depinde de un eveniment viitor şi incert cât
priveşte producerea lui. La fel ca în dreptul comun condiţia care afectează legatul poate fi
suspensivă sau rezolutorie.
În cazul condiţiei suspensive legatarul nu devine proprietar sau creditor la data deschiderii
succesiunii ci numai de la data îndeplinirii sau neîndeplinirii evenimentului (condiţiei) în funcţie de
faptul dacă condiţia este pozitivă sau negativă. Dacă condiţia s-a realizat ea produce efecte
retroactive, legatarul devenind proprietar sau creditor din momentul deschiderii moştenirii. De

76
pildă testatorul a dispus de biblioteca sa juridică în favoarea legatarului cu condiţia ca acesta să
termine facultatea de drept etc.
Până la îndeplinirea condiţiei, potrivit art. 1016 C. civ. legatarul poate lua măsuri conservatorii,
la fel ca în dreptul comun, dar spre deosebire de dreptul comun, în cazul predecesului legatarului
înainte de realizarea condiţiei acesta devine caduc şi nu trece la moştenitorii săi chiar dacă post-
mortem condiţia se realizează, aşa cum în mod expres prevede art. 925 C. civ. S-a precizat în
doctrină 1 că aşa fiind, practic, dreptul legatarului devine dublu condiţionat căci naşterea dreptului
legat depinde o dată de realizarea condiţiei instituite de către testator şi a doua oară de
îndeplinirea condiţiei cerută de lege şi anume supravieţuirea legatarului îndeplinirii condiţiei. Prin
acte juridice între vii transmiterea legatului sub condiţie suspensivă este posibilă, dreptul terţului
dobânditor fiind însă dublu condiţionat la fel ca al legatarului transmiţător.
În cazul condiţiei rezolutorii drepturile legatarului se nasc din momentul deschiderii succesiunii,
la fel ca în cazul legatelor pure şi simple. Dacă condiţia rezolutorie se realizează legatul se
desfiinţează retroactiv de la data deschiderii moştenirii. Într-o asemenea situaţie se desfiinţează
retroactiv şi drepturile dobândite de succesorii în drepturi ai legatarului, fie prin acte între vii, fie
pentru cauză de moarte. Dacă condiţia rezolutorie nu se realizează, sau este sigur că nu se
poate realiza drepturile legatarului se consolidează definitiv ca şi cum ar fi fost un legat pur şi
simplu.
Pendente conditione legatul este transmisibil prin acte între vii sau pentru cauză de moarte.
Moştenitorii legatarului dobândesc dreptul asupra acestuia, indiferent că este vorba de un legat
universal, cu titlu universal sau cu titlu particular, dar în caz de retransmitere prin testament
legatul care ar avea acest obiect determinat nu poate fi decât legat cu titlu particular în toate
cazurile.
1

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 251.

Secţiunea a IV-a

Ineficacitatea legatelor

Prin ineficacitatea legatelor vom înţelege acele ipoteze în care ele nu-şi produc efectele pe
care, în principiu, ar trebui să le producă.
În privinţa cauzelor care duc la ineficacitatea legatelor se amintesc în doctrină 1 nulitatea,
revocarea şi caducitatea, dar uneori s-a mai adăugat şi reducţiunea legatelor 2 , cu toate că
efectul reducţiunii liberalităţilor excesive este tot caducitatea acelor legate. Toate cauzele de
ineficacitate au aceleaşi efect şi anume desfiinţarea retroactivă a legatelor, însă pe când cauzele
de nulitate (relativă sau absolută) existau anterior sau concomitent cu momentul întocmirii
testamentului, cauzele de revocare sau cele de caducitate sunt întotdeauna posterioare acestui
moment. De asemenea, s-a precizat în doctrină, revocarea nu trebuie confundată cu caducitatea
căci revocarea se datorează, în cazul celei judecătoreşti, unei culpe a legatarului sau, în cazul
celei voluntare, voinţei unilaterale a testatorului, iar caducitatea este determinată întotdeauna de
cauze străine atât de culpa legatarului cât şi de voinţa unilaterală a testatorului 3 . Ea constă, aşa
cum vom vedea în cele ce urmează, într-o imposibilitate obiectivă de executare a legatului.
1

A se vedea: C. Stătescu, op. cit., p. 177; D. Chirică, op. cit., p. 123; D. Macovei, op. cit., p. 148; L.
Stănciulescu, op. cit., p. 140.
2

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 254.

77
3

A se vedea C. Stătescu, op. cit., p. 181.


§1 - Nulitatea legatelor
§2 - Revocarea legatelor
§3 - Caducitatea legatelor

§1

Nulitatea legatelor

Încălcarea condiţiilor de fond sau de formă instituite de legiuitor duce la nulitatea actelor
juridice în general, aşadar, şi a legatelor. Vom avea, în consecinţă, cauze de nulitate care se
regăsesc la orice act juridic, cum sunt viciile de consimţământ, cauză sau obiect ilicite ori imorale,
precum şi cauze specifice actelor juridice pentru cauză de moarte pentru care sunt prevăzute
condiţii de validitate aparte.
Astfel, de pildă, testatorul nu avea capacitatea de a dispune, nu s-au respectat condiţiile de
formă instituite pentru validitatea diferitelor forme testamentare, s-a stipulat o substituţie
fideicomisară, s-au încălcat dispoziţiile privind interzicerea testamentului conjunctiv etc.
Regimul juridic al nulităţilor este cel de drept comun, cu unele deosebiri specifice acestei
materii.
Astfel, în ce priveşte termenul de prescripţie a acţiunii în anulare prevăzut de art. 9 alin. (2) din
Decretul nr.167/1958 acesta va începe să curgă nu de la data încheierii actului, în cazul nostru al
întocmirii testamentului, ci de la data deschiderii succesiunii, întrucât orice efecte ale
testamentului se produc numai de la această dată 1 .
În altă ordine de idei, deosebit de regimul juridic al nulităţilor din dreptul comun se admite că în
unele ipoteze este admisă acoperirea nulităţii legatului (chiar a celei absolute), prin confirmare,
ratificare sau executare voluntară a acestuia de către persoanele interesate, care ar beneficia de
ineficacitatea acelui legat ca, de pildă, moştenitorii legali sau legatarul universal, în cazul în care
testamentul ar cuprinde şi legate cu titlu particular 2 . Aşa după cum am văzut, moştenitorii legali
vor putea executa legatul cuprins într-un testament nul pentru vicii de formă, aplicându-se prin
analogie dispoziţiile prevăzute de art. 1167 alin. (3) C. civ. privitoare la donaţii. Ratificarea va
produce afecte numai faţă de moştenitorii care au consimţit, în ipoteza că există mai mulţi
moştenitori.
1

A se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 257; D. Chirică, op. cit., p. 123; Trib. Suprem, secţia civilă,
decizia nr. 1558/1972, în R.R.D. nr. 4/1973, p. 176.
2

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 256; Fr. Deak, op. cit., p. 256.

§2
Revocarea legatelor
„Despre revocarea testamentelor şi despre caducitatea lor” Codul civil se ocupă în art.
920-931. Revocarea este de două feluri: voluntară, când se datorează voinţei unilaterale a
testatorului şi judecătorească când este determinată de unele fapte culpabile ale
legatarului şi se pronunţă prin hotărâre judecătorească.

78
2.1. Revocarea voluntară a legatelor. Aşa cum am văzut testamentul este prin esenţa lui
revocabil în tot cursul vieţii testatorului (art. 802 C. civ.). Acesta nici nu poate renunţa la
acest drept al său căci orice clauză care ar limita în vreun fel, parţial sau total, definitiv
sau temporar, dreptul testatorului de a-şi revoca propriile dispoziţii testamentare ar fi
lovită de nulitate absolută 1 . În consecinţă, testatorul poate să revină asupra unui
testament al său, revocându-l parţial sau total până în ultima clipă a vieţii sale prin
propria manifestare unilaterală de voinţă. Acest drept poate fi exercitat discreţionar, fără
vreo limită şi fără nevoia invocării unor motive. Legatarul nu poate invoca vreun drept
câştigat întrucât testamentul nu produce efecte decât de la data deschiderii moştenirii.
Manifestarea de voinţă revocatorie a testatorului poate fi expresă sau tacită fiind
condiţionată de capacitatea de a testa a acestuia şi de lipsa viciilor de consimţământ.
Revocarea legatelor este considerată expresă atunci când voinţa revocatorie a testatorului
este exprimată direct printr-un înscris şi este tacită atunci când este dedusă din anumite
fapte sau acte juridice ale testatorului care, deşi nu o precizează direct, impun această
concluzie.
a. Revocarea voluntară expresă. Potrivit art. 920 C. civ., revocarea voluntară expresă se
poate realiza fie printr-un nou testament, din cele reglementate de lege, fie printr-un act
autentic. Aşadar, este vorba de un act juridic solemn, iar nerespectarea acestor forme
duce la nulitatea absolută a actului revocator.
Dacă revocarea se face printr-un nou testament nu se cere ca cel ulterior să aibă aceeaşi
formă cu primul, nefiind, aşadar, impusă o simetrie a formelor în această privinţă. Un
testament autentic, de pildă, va putea fi revocat în totalitate sau în parte printr-un
testament olograf întocmit însă cu respectarea tuturor cerinţelor impuse de lege pentru
validitatea acestuia (scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului potrivit art.
859 C. civ.). Codul civil prevede în art. 922 că revocarea este valabilă chiar dacă celelalte
clauze din testamentul ulterior, altele decât cele revocatorii, sunt nule sau nu s-ar putea
executa, cu excepţia ipotezei în care însuşi testatorul a condiţionat revocarea de
validitatea integrală sau parţială a celui de al doilea testament. 2
Pentru valabilitatea revocării nu se cer formule sacramentale, dimpotrivă simpla
menţiune „anulat”, s-a spus 3 , scrisă de mâna testatorului, semnată şi datată de către
acesta este valabilă, având efect revocatoriu căci sunt îndeplinite cerinţele de formă
pentru un testament olograf.
Când revocarea se face prin act autentic, dar care nu este testament, acesta poate fi
special redactat în acest scop, dar revocarea se poate face şi în cadrul unui act autentic
care are nu numai această menire ca de pildă în cadrul unui contract de donaţie. S-a spus
că revocarea este valabilă chiar dacă declaraţia revocatorie s-a făcut oral în faţa instanţei
de judecată şi aceasta a fost consemnată ca atare în cuprinsul unei încheieri sau hotărâri
judecătoreşti. 4 Înscrisul autentic, nefiind testament nu se impune îndeplinirea unor
condiţii de valabilitate pentru astfel de acte juridice.
b. Revocarea voluntară tacită sau indirectă. Revocarea este considerată tacită atunci când
testatorul nu o declară în mod expres dar voinţa sa revocatorie rezultă fără echivoc din
acte sau fapte juridice săvârşite de el sau cunoscute numai de acesta.
Codul civil prevede două cazuri de revocare tacită şi anume:
– incompatibilitatea sau contrarietatea dintre dispoziţiile testamentului ulterior cu cele ale
testamentului anterior (art. 921 C. civ.) şi

79
– înstrăinarea voluntară a bunului care face obiectul legatului (art. 923 C. civ.), iar
doctrina şi practica judiciară au mai adăugat un al treilea caz, căci s-a considerat că
enumerarea din Codul civil nu este limitativă, şi anume distrugerea testamentului de către
testator sau de către altcineva dar cu ştirea acestuia.
Redactarea unui nou testament, în sine, nu reprezintă, în dreptul nostru, spre deosebire de
cel roman şi de vechiul drept românesc, un act revocatoriu întrucât este posibil ca
dispoziţii din testamente succesive să se execute concomitent, cu condiţia să nu fie
ireconciliabile sau voinţa testatorului însuşi să nu fi fost în acest sens. Criteriul după care
vom determina, aşadar, faptul că o dispoziţie dintr-un testament posterior o revocă pe o
alta dintr-un testament anterior este voinţa testatorului 5 , care de această dată nu se
manifestă expres, ci trebuie dedusă din acte şi fapte colaterale.
Pentru ca un testament nou să echivaleze cu o revocare tacită se impun anumite condiţii:
– noul testament trebuie să îndeplinească condiţiile de formă cerute de lege pentru
validitatea testamentelor, iar testatorul să îndeplinească, la rândul său, cerinţele legale
pentru a putea testa, adică capacitate şi consimţământ valabil. Un testament nul nu va
avea nici efect revocatoriu. Nu interesează, în schimb, potrivit art. 922 C. civ. soarta
ulterioară a legatelor din cuprinsul noului testament, din punctul de vedere al revocării
tacite, ca, de pildă, caducitatea acestora.
În cazul revocării tacite printr-un nou testament ale cărui legate sunt ineficace nu vom
putea deduce nici intenţia testatorului de a menţine, pentru acest motiv, legatele
anterioare. Acest lucru se poate realiza numai în cazul revocării exprese;
– noul testament să nu cuprindă o clauză de revocare expresă a celui anterior, căci,
evident, într-o atare ipoteză ne vom găsi în prezenţa revocării exprese, iar nu în a celei
tacite. În cazul revocării exprese nu se mai pune problema compatibilităţii dintre
dispoziţiile celor două testamente succesive, întrucât al doilea îl revocă pe primul
necondiţionat, chiar dacă dispoziţiile pe care le cuprind, altfel, ar putea fi executate
împreună;
– testamentul nou trebuie să cuprindă dispoziţii care sunt incompatibile sau contrarii cu
cele din primul testament.
În doctrină 6 s-a apreciat că incompatibilitatea nu se confundă cu contrarietatea întrucât
în vreme ce incompatibilitatea presupune o imposibilitate obiectivă, absolută în
executarea concomitentă a dispoziţiilor din testamentele succesive, (de natură materială
sau juridică) în cazul contrarietăţii imposibilitatea concomitentă de executare a legatelor
din testamentele succesive nu este de natură obiectivă, căci material sau juridic acest
lucru ar fi posibil, ci se datorează intenţiei testatorului. S-au dat exemple de
incompatibilitate între legatul prin care testatorul îl iartă de datorie pe un debitor al său şi
cel prin care dreptul de creanţă împotriva acestui debitor este lăsat unui alt legatar.
Iertarea de datorie din primul testament este un legat care se revocă prin cel de-al doilea,
întrucât acea creanţă a fost testată unei alte persoane 7 . Tot astfel s-a exemplificat cu
ipoteza în care autoturismul testatorului este lăsat în proprietatea unei persoane printr-un
prim testament, iar prin cel de-al doilea proprietatea exclusivă a aceluiaşi autoturism este
lăsată altei persoane. Prin ultimul legat se operează revocarea tacită a primului de vreme
ce este vorba de acelaşi autoturism. În ambele exemple imposibilitatea executării
concomitente a celor două legate este de natură materială. Cele două legate nu s-ar putea
executa concomitent nici dacă ar fi fost cuprinse în acelaşi testament.

80
S-au dat exemple de incompatibilitate de natură juridică, ca de pildă atunci când prin
primul legat se lasă unei persoane un imobil în plină proprietate, iar prin al doilea se lasă
unei alte persoane nuda proprietate sau uzufructul aceluiaşi imobil. Prin cel de-al doilea
legat s-a revocat tacit primul legat în partea referitoare la nuda proprietate sau la uzufruct.
În acest caz deplina proprietate este incompatibilă din punct de vedere juridic cu nuda
proprietate sau cu uzufructul. Dacă primul legat ar fi avut ca obiect nuda proprietate sau
uzufructul imobilului, iar al doilea deplina proprietate, prin acest din urmă legat s-ar fi
revocat tacit legatul nudei proprietăţi sau a uzufructului întrucât sunt incompatibile din
punct de vedere juridic cu deplina proprietate asupra aceluiaşi imobil 8 .
S-a precizat că în cazul incompatibilităţii există o imposibilitate obiectivă, materială sau
juridică de executare concomitentă a două legate chiar în ipoteza în care cele două legate
sunt cuprinse în acelaşi testament 9 .
În ce priveşte contrarietatea s-a exemplificat cu situaţia în care acelaşi bun a fost testat
prin două testamente succesive în folosul a două persoane diferite. Ultimul legat îl va
revoca pe primul numai dacă voinţa testatorului a fost aceasta, căci altfel, din punct de
vedere material sau juridic cele două legate succesive se pot executa concomitent. În
cazul în care cele două dispoziţii sunt cuprinse în acelaşi testament ele se execută
concomitent, căci legatul se poate împărţi între cei doi legatari indicaţi. Intenţia
revocatorie a testatorului se poate prezuma chiar din faptul redactării celui de-al doilea
testament, deşi s-ar putea întâmpla ca în cazul unui testament cu un conţinut mai complex
testatorul să precizeze că voinţa sa este ca ambele legate succesive să se execute
concomitent. Situaţia este aceeaşi şi în cazul legatelor universale întrucât potrivit art. 888
C. civ., pot coexista mai mulţi titulari care vor deveni astfel coproprietari.
Trebuie precizat că în toate cazurile, fie că este vorba de incompatibilitate sau de
contrarietate, revocarea tacită se circumscrie strict numai legatelor aflate în astfel de
situaţii, restul dispoziţiilor testamentare rămânând în vigoare.
Aşadar, doctrina a făcut distincţie între cele două ipoteze, ale incompatibilităţii şi
contrarietăţii cu toate că cei doi termeni, din punct de vedere semantic, sunt sinonimi. S-a
apreciat că această distincţie se impune din nevoi practice cum sunt exemplele la care ne-
am referit mai sus. Distincţia, lăudabilă în sine, nu este câtuşi de puţin perfectă, căci de
vreme ce contrarietatea s-ar deosebi de incompatibilitate prin aceea că în cazul
contrarietăţii imposibilitatea de executare concomitentă a legatelor succesive s-ar datora
nu obstacolelor de natură materială sau juridică, ci voinţei testatorului nu se poate nega că
şi în cazul legatelor declarate incompatibile ele sunt tot rezultatul voinţei testatorului,
astfel că acest element subiectiv, care se vrea a sta la baza distincţiei este prezent în
ambele ipoteze. De aceea unii autori repudiază această clasificare socotind, aşa cum am
arătat, că cei doi termeni sunt sinonimi şi desemnează, în fapt, aceeaşi realitate juridică
10 .
În fine, s-a precizat că testamentele succesive sunt incompatibile sau contrarii numai dacă
cuprind legate din aceeaşi categorie – universale, cu titlu universal sau cu titlu particular
– cu privire la aceeaşi moştenire, fracţiune de moştenire sau bun succesoral, cu
beneficiari diferiţi. Nu există astfel contrarietate, şi cu atât mai puţin incompatibilitate,
între legatul cu titlu particular sau cu titlu universal, făcute prin testamentul anterior şi
legatul universal instituit prin legatul posterior 11 . De asemenea nu se consideră revocat
legatul universal anterior printr-un legat posterior, cu titlu universal sau cu titlu particular,
ci se micşorează doar emolumentul primului legat 12 .

81
Înstrăinarea sau distrugerea voluntară a bunului care face obiectul legatului.
Codul civil prevede în art. 923 că: „orice înstrăinare a obiectului legatului, făcută cu orice
mod sau condiţie, revocă legatul pentru tot ceea ce s-a înstrăinat, chiar când înstrăinarea
va fi nulă, sau când obiectul legat va fi reintrat în starea testatorului”. Din textul citat
rezultă fără echivoc că legiuitorul leagă revocarea tacită a legatului anterior de intenţia
testatorului care rezultă indirect din actul ulterior de înstrăinare care priveşte obiectul
legatului. Cu alte cuvinte, nu atât înstrăinarea în sine este avută în vedere ca având efect
revocatoriu, cât intenţia testatorului care se exprimă implicit în sens revocatoriu prin acel
act juridic. De aici rezultă o serie de consecinţe, atât în ce priveşte actul de înstrăinare, cât
şi în ce priveşte legatul ce astfel se revocă.
Astfel, înstrăinarea trebuie să fie voluntară pentru a avea efect revocatoriu. Nu poate fi
vorba de un asemenea efect în cazul vânzării silite la cererea creditorului testatorului sau
în cazul în care bunul a fost expropriat, chiar dacă în acest din urma caz s-ar încheia o
convenţie cu privire la despăgubiri pentru bunul expropriat. Astfel de înstrăinări ar avea
drept efect caducitatea legatului şi nu revocarea lui tacită, căci astfel de acte juridice nu
exprimă voinţa, chiar indirectă, a testatorului în sensul revocării legatului. De aici rezultă
o altă consecinţă şi anume aceea că în cazul reintrării bunului în patrimoniul testatorului,
de vreme ce înstrăinarea a fost voluntară, legatul nu se va executa, el fiind considerat
revocat, dar în cazul vânzării silite, dacă bunul a fost retrocedat, legatul va trebui
executat, căci el nu se consideră revocat.
Înstrăinarea trebuie să fie reală şi nu fictivă sau un simplu proiect, fiind indiferent dacă
este oneroasă sau gratuită. În schimb, s-a precizat în doctrină, antecontractul de vânzare-
cumpărare şi chiar promisiunea unilaterală de vânzare atrag revocarea legatului cu toate
că nu au efect translativ de proprietate, căci exprimă intenţia revocatorie a testatorului
13 .
Aşa cum textul art. 923 C. civ. o prevede în mod expres, revocarea tacită are loc chiar în
ipoteza că înstrăinarea voluntară este lovită de nulitate întrucât şi aceasta exprimă intenţia
revocatorie a testatorului indiferent de soarta juridică a actului de înstrăinare în sine.
Desigur înstrăinarea trebuie să emane de la o persoană capabilă iar voinţa sa să fie liber
exprimată, căci în caz contrar şi voinţa revocatorie este afectată de aceleaşi vicii; în acest
caz este vorba de o excepţie de la regula expres prevăzută în textul legal că şi un act de
înstrăinare nul are efect revocatoriu asupra legatului anterior dacă priveşte acelaşi bun
14 . Evident dacă înstrăinarea nulă produce efecte revocatorii, cu atât mai mult
nerespectarea normelor de publicitate nu va afecta efectul revocatoriu al înstrăinării.
De asemenea din textul art. 923 C. civ. rezultă că revocarea are loc şi în cazul în care
bunul se reîntoarce în orice mod în patrimoniul testatorului, bunăoară prin rezoluţia
înstrăinării şi se află în patrimoniul succesoral la data deschiderii succesiunii.
Revocarea operează chiar dacă actul de înstrăinare este afectat de modalităţi, termen
suspensiv sau extinctiv, ori condiţie suspensivă sau rezolutorie. În această ordine de idei
s-a precizat 15 că revocarea are loc din momentul încheierii actului cu toate că
înstrăinarea s-a realizat sub condiţie suspensivă, căci în adevăr voinţa revocatorie a
testatorului a fost definitiv exprimată, indiferent de faptul că naşterea dreptului
dobânditorului este condiţionată suspensiv 16 .
Întrucât legiuitorul vorbeşte în art. 923 C. civ. de revocare „pentru tot ce s-a înstrăinat” se
impune concluzia că revocarea poate fi totală sau parţială după cum înstrăinarea priveşte
bunul în totalitatea lui sau numai o parte din el ca, de pildă, cota de 1/2 din dreptul de

82
proprietate. În cazul în care înstrăinarea a avut ca obiect dezmembrăminte ale dreptului
de proprietate ca uzfructul, abitaţia etc. sau în care s-au constituit garanţii reale, ca de
pildă o ipotecă etc. legatarul este obligat la respectarea lor.
Pentru realizarea efectului revocator nu are importanţă persoana către care are loc
înstrăinarea bunului, aceasta putând fi chiar persoana legatarului. Unii autori au susţinut
că prin excepţie trebuie considerat că donarea bunului legatarului însuşi nu ar avea efect
revocatoriu asupra legatului cu acelaşi obiect, care ar urma să producă efecte, dacă
donaţia ar fi nulă 17 . Împărtăşim totuşi părerea contrară în sensul că testatorul, făcând o
donaţie legatarului pe care-l instituise prin testamentul precedent, şi-a schimbat voinţa
liberală urmând ca aceasta din urmă manifestare de voinţă să producă efecte cu
consecinţa revocării tacite a legatului chiar în ipoteza că donaţia nu ar produce efecte din
cauza nulităţii, revocării sau neîndeplinirii condiţiilor etc. 18
Fiind vorba de acte de înstrăinare ulterioare testamentului trebuie să facem precizarea că
ipoteza înstrăinării obiectului legatului nu poate viza decât legatele cu titlu particular
având ca obiect bunuri individual-determinate. În cazul legatelor universale sau cu titlu
universal, având ca obiect un patrimoniu sau o parte a acestuia înstrăinarea prin acte între
vii a obiectului lor nu poate avea loc. Înstrăinarea unor bunuri, chiar în ipoteza când
legatul cu titlu universal a fost determinat prin indicarea unei mase de bunuri, ca de pildă
totalitatea bunurilor imobile, iar testatorul le-ar fi înstrăinat ulterior pe acestea, nu are ca
efect revocarea legatului căci vocaţia legatarului la universalitate sau la o parte din
aceasta se păstrează. În atari ipoteze doar emolumentul legatului de care va beneficia
legatarul se modifică. 19
Aşa cum am precizat mai sus, pentru ca înstrăinarea ulterioară să aibă ca efect revocarea
legatului cuprins într-un testament anterior, legatul trebuie să aibă ca obiect bunuri
individual-determinate, fie bunuri certe, fie bunuri de gen (după natura lor). Dacă
înstrăinarea ulterioară priveşte bunuri de gen neindividualizate, care au format obiectul
legatului anterior (de pildă o cantitate de cereale) aceasta nu are efect revocator căci se
consideră că legatarul este un simplu creditor al moştenirii iar moştenitorii legali sau
testamentari vor fi obligaţi la plata legatului, chiar în ipoteza că la data morţii lui de cuius
în moştenire nu se vor găsi bunuri de acel gen. Se face, aşadar, aplicarea principiului
genera non pereunt 20 .
În fine, s-a precizat că poate forma obiect al legatului cu titlu particular, revocat prin
înstrăinarea ulterioară, nu numai un bun corporal, ci şi unul incorporal, ca în cazul
legatului creanţei sau a legatului iertării de datorie. Aceasta întrucât art. 923 vorbeşte de
«obiectul legatului» iar în această sintagmă se includ şi bunurile incorporale 21 . Legatul
cu titlu particular poate avea ca obiect şi dreptul succesoral moştenit de către testator ca
universalitate sau ca o parte din universalitate, întrucât în raporturile dintre testator şi
legatarul său aceasta reprezintă un grup particular de bunuri, constituind, aşadar, un legat
cu titlu particular. Înstrăinarea acestor drepturi succesorale de către testator (câta vreme
moştenirea nu este lichidată) are drept efect şi revocarea legatului. 22
Distrugerea voluntară a bunului, individual-determinat, de către testator sau de către o
altă persoană, dar cu acceptarea acestuia, are de asemenea efect revocator în privinţa
legatului având acelaşi obiect, căci aceasta exprimă voinţa implicită a testatorului în acest
sens, care prin acest act exercită dreptul său de dispoziţie asupra acelui bun. Distrugerea
involuntară a bunului de către testator sau de către alte persoane nu poate avea efect
revocatoriu, constituind însă un caz de caducitate a legatului 23 .

83
Distrugerea voluntară a testamentului de către testator. Pe lângă cele două cazuri
prevăzute în mod expres de către legiuitor (art. 921 şi 923 C. civ.) în literatura şi practica
judiciară se consideră că legatele dintr-un testament anterior sunt neîndoielnic revocate
prin distrugerea materială a testamentului de către testator sau de către un terţ la ordinul
sau cu ştirea testatorului. Este vorba tot de o revocare voluntară indirectă sau tacită.
Modalitatea în care se realizează distrugerea (ruperea înscrisului, arderea acestuia,
ştergerea scriiturii sau numai a unui element esenţial al testamentului ca semnătura etc.)
nu are importanţă. Totuşi, în această privinţă, s-au conturat câteva reguli în practica
judiciară.
Astfel s-a precizat că distrugerea testamentului trebuie să fie voluntară, chiar dacă a fost
realizată nu de către testator ci de un terţ, dar cu ştirea testatorului sau chiar dacă s-a
realizat fortuit însă testatorul a ştiut despre aceasta. Se consideră că de vreme ce testatorul
a cunoscut că testamentul a fost distrus fortuit şi nu a făcut un alt testament aceasta
implică voinţa sa revocatorie. Evident dacă distrugerea are loc fără ştirea testatorului ea
nu are efect revocatoriu punându-se doar problema dovezii că testamentul a existat, a
conţinutului său precum şi a împrejurării că acesta a fost distrus, în condiţiile art. 1198 C.
civ.
Distrugerea trebuie să fie efectivă. S-a precizat că dacă ordinul de distrugere dat de către
testator unui terţ care avea testamentul în păstrare nu a fost executat testamentul nu se
consideră revocat. Pentru revocare ar fi nevoie de un nou testament care să conţină o
precizare expresă în acest sens 24 . Concluzia este valabilă numai cu precizarea că
testatorul trebuie să fi ştiut că ordinul său de distrugere nu s-a realizat, întrucât altfel el şi-
a manifestat voinţa revocatorie şi nu mai este necesară elaborarea unui nou testament care
să-l revoce pe primul. Considerăm că trebuie să dăm prioritate voinţei testatorului care s-
a exprimat în sensul distrugerii testamentului, iar nu unui incident care a dus la păstrarea
lui, dar peste voinţa testatorului. Altfel spus, şi această împrejurare a ordinului de
distrugere a testamentului echivalează, în opinia noastră cu o revocare tacită. Dacă
ulterior se redactează un nou testament prin care se revocă în mod expres primul (ceea ce
dovedeşte că testatorul a avut cunoştinţă că primul testament nu a fost distrus) avem de a
face cu o revocare expresă iar nu cu una tacită. Desigur că într-o atare ipoteză se pune
problema dovezii ordinului dat de către testator în sensul distrugerii acestuia. Concluzia
se impune cu atât mai mult cu cât se acceptă că şi în cazul distrugerii fortuite, nu
distrugerea în sine are relevanţă ci conştientizarea ei de către testator şi acceptarea ca
atare, de unde se trage concluzia revocării tacite, determinată tot de voinţa testatorului,
care, iată, trebuie să primeze unor împrejurări aleatorii care nu au legătură cu ea. Numai
în concepţia, pe care noi nu o împărtăşim, potrivit căreia distrugerea testamentului nu
echivalează cu revocarea lui ci este numai un obstacol material în executarea legatelor, s-
ar putea susţine că testamentul nedistrus la ordinul testatorului, dar fără ştiinţa acestuia,
de către terţ ar putea rămâne eficace 25 .
În cazul în care este vorba de un testament olograf sau mistic, într-un singur exemplar,
distrugerea acestuia duce fără echivoc la revocarea legatelor ce a cuprins. În cazul
testamentului autentic distrugerea numai a exemplarului aflat în posesia testatorului nu
atrage revocarea lui câtă vreme nu s-a distrus şi exemplarul aflat la notar 26 .
Testatorul trebuie să fi avut capacitatea necesară de a revoca dispoziţiile testamentare
anterioare, adică să fi avut capacitate de exerciţiu iar voinţa să fie liberă şi neviciată.

84
Revocarea tacită prin distrugerea ulterioară a testamentului poate să fie totală dacă
testamentul a fost distrus în totalitate sau parţială dacă numai unele din dispoziţiile sale
au fost distruse trăgându-se concluzia că numai acelea a voit testatorul să le revoce.
În legătură cu ştersăturile intervenite în cuprinsul testamentului s-a precizat că atunci
când acestea s-au făcut de către testator concomitent cu redactarea testamentului ele
produc efecte fără a mai fi nevoie de datarea şi semnarea lor de către testator, căci fac
parte din însuşi testamentul semnat şi datat. Se prezumă în general că ştersăturile au fost
făcute de către testator şi concomitent cu redactarea lui, dar se admite şi proba contrară.
Dacă însă ştersăturile sunt ulterioare întocmirii testamentului ele vor revoca dispoziţiile
radiate numai dacă au fost datate şi semnate din nou de către testator. Practic este vorba,
în acest caz de o revocare expresă realizată printr-un testament olograf. 27
Retractarea revocării voluntare. Testatorul este liber până în ultimul moment al vieţii să-
şi schimbe dispoziţiile testamentare, astfel încât el poate reveni asupra revocării
anterioare, fie că a fost expresă, fie că a fost tacită. Cu alte cuvinte, revocarea legatelor
anterioare este ea însăşi revocabilă.
Retractarea revocării poate fi şi ea expresă şi, în acest caz, nu se poate face decât în
condiţiile art. 920 C. civ. fie prin act autentic, fie printr-una din formele testamentare
consacrate. Dar ea poate fi şi tacită, prin redactarea unui testament nou prin care nu se
retractează expres revocarea anterioară, dar care cuprinde dispoziţii ireconciliabile cu
aceasta, sau prin distrugerea voluntară a înscrisului care cuprindea dispoziţiile revocatorii
ale testamentului anterior. În cazul în care revocarea tacită s-a realizat prin distrugerea
testamentului anterior retractarea nu se poate realiza decât prin redactarea unui nou
testament; la fel şi în cazul în care retractarea a avut loc prin înstrăinarea bunului ce a
format obiectul legatului, întrucât legea prevede expres că reintrarea bunului în
patrimoniul testatorului (de pildă prin rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare) nu
are drept efect retractarea revocării voluntare indirecte, ce s-a realizat prin acea
înstrăinare.
În principiu, retractarea revocării voluntare are drept efect reînvierea dispoziţiilor
testamentare revocate, cu condiţia să nu se dovedească că testatorul a voit altfel 28 . Este
cazul să subliniem şi cu acest prilej că întotdeauna trebuie căutată intenţia reală a
testatorului, în fiecare caz în parte, cu atât mai mult cu cât, mai recent s-a exprimat şi
opinia potrivit căreia „...nu este de conceput ca un înscris care a devenit ineficient să-şi
producă efecte numai datorită desfiinţării actului prin care a fost declarat ineficient.
Numai în prezenţa unei manifestării de voinţă, indiferent sub ce formă ar fi, din care să
rezulte intenţia menţinerii dispoziţiilor luate prin testamentul revocat, acesta va putea să-
şi producă efectele” 29 .
2.2. Revocarea judecătorească a legatelor. Revocarea judecătorească a legatelor nu se
datorează manifestării de voinţă a testatorului ci unor fapte culpabile ale legatarului, care,
potrivit legii, conduc la revocarea pronunţată de către o instanţă judecătorească la cererea
persoanelor interesate, după moartea testatorului. Faptele culpabile pot fi săvârşite înainte
sau după deschiderea moştenirii.
Revocarea judecătorească a legatelor este instituţia simetrică, în materia moştenirii
testamentare, cu nedemnitatea succesorală din materia moştenirii legale.
Potrivit art. 930 C. civ., coroborat cu art. 830 şi art. 831 alin. (1) şi (2) C. civ. revocarea
judecătorească a legatelor poate avea loc pentru neîndeplinirea sarcinilor şi pentru
ingratitudine. În afara cazurilor de ingratitudine determinate de refuzul de alimente şi

85
survenienţă de copil cauzele de revocare judecătorească a legatelor sunt identice cu cele
de revocare a donaţiilor.
Refuzul de alimente nu a fost reţinut de legiuitor ca o cauză de revocare judecătorească a
legatelor întrucât testamentul produce efecte numai de la data morţii testatorului, iar
legatarul nu poate avea obligaţii de această natură anterior acestei date. 30 Testatorul este
însă liber să revoce voluntar legatul în formele analizate mai sus, fără ca voinţa sa să
poată fi cenzurată de vreun motiv temeinic în acest sens. La fel se prezintă situaţia şi
pentru survenienţa de copii, testatorul fiind liber să revoce voluntar legatul, iar dacă nu o
face se presupune că îşi menţine testamentul indiferent de această nouă împrejurare.
Dacă, totuşi, testatorul moare fără a avea cunoştinţă de faptul gravidităţii soţiei sale şi i se
naşte un copil, s-a spus că în atare ipoteză testamentul trebuie considerat caduc pentru
dispariţia cauzei impulsive şi determinante 31 . S-a emis însă şi o altă teorie pentru a se
justifica într-un fel anume posibilitatea revocării legatului şi anume teoria cauzalistă
potrivit căreia se prezumă că testatorul a instituit legatul sub o condiţie rezolutorie
negativă, tacită însă, şi anume aceea de a nu avea copii. În consecinţă, s-a susţinut că
instanţele de judecată vor putea analiza în acest sens voinţa testatorului şi vor putea
desfiinţa legatul cu efect retroactiv de la data deschiderii moştenirii 32 . De asemenea, s-a
susţinut că un astfel de legat s-ar putea anula pe motiv de eroare asupra cauzei actului
juridic în sensul că testatorul a avut reprezentarea greşită că nu va avea copii. Or, aşa cum
au precizat alţi autori, acest caz nu poate fi considerat nici motiv de caducitate a legatului,
căci nu este prevăzut de lege şi, cu atât mai puţin, motiv de revocare judecătorească a
legatului, câtă vreme nu se poate reţine nicio culpă din partea legatarului 33 .
a. Revocarea judecătorească pentru neîndeplinirea sarcinilor. Testatorul poate institui în
cuprinsul testamentului unele sarcini pe care legatarul, de vreme ce a acceptat legatul,
este obligat să le aducă la îndeplinire, după data deschiderii succesiunii. Nu se poate cere
revocarea legatelor pe motiv că legatarul nu l-a întreţinut pe testator în timpul vieţii
acestuia 34 .
Cei interesaţi cum sunt terţul beneficiar al sarcinii, creditorii acestuia sau executorul
testamentar, au posibilitatea de a cere prin justiţie executarea silită a sarcinii, dar potrivit
art. 930 C. civ. raportat la art. 830 C. civ. se poate cere şi revocarea legatului pentru
neîndeplinirea sarcinii, de către anumite persoane interesate aşa cum vom vedea în cele
ce urmează.
S-a precizat că în limita sarcinilor instituite, la fel ca donaţia, legatul este un act
sinalagmatic sub condiţie rezolutorie 35 . Revocarea legatului pentru neîndeplinirea
sarcinii se poate cere numai dacă aceasta se datoreşte unei culpe a legatarului, iar nu şi
atunci când se datoreşte unui caz fortuit sau de forţă majoră 36 .
Revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii se poate cere direct prin acţiune sau pe cale de
excepţie de către persoanele care justifică un interes legitim în acest sens. Astfel, pot cere
revocarea moştenitorii legali (rezervatari sau nu), legatarii universali sau cu titlu universal
şi uneori şi legatarii cu titlu particular, cum ar fi, de pildă, situaţia legatului cu titlu
particular conjunctiv sau aceea în care un legatar cu titlu particular este însărcinat cu
executarea legatului 37 . Creditorii acestor persoane îndreptăţite la a cere revocarea
legatului cu sarcini o pot cere şi ei pe calea acţiunii oblice, potrivit art. 274 C. civ. Terţul
în favoarea căruia sarcina a fost instituită nu poate exercita această acţiune decât în
măsura în care este şi moştenitor legal al defunctului şi astfel revocarea i-ar profita, dacă

86
legatul este mai valoros decât sarcina, altfel el, aşa cum am precizat mai sus, putând cere
doar executarea silită a sarcinii 38 .
Acţiunea în revocare pentru neîndeplinirea sarcinii este prescriptibilă în termenul general
de prescripţie de 3 ani, iar dreptul la acţiune se naşte din momentul neîndeplinirii
sarcinilor, sau de la momentul în care cei îndreptăţiţi să o exercite au cunoscut sau
trebuiau să cunoască această împrejurare, făcându-se astfel aplicarea, prin analogie, a
prevederilor art. 833 C. civ. Dacă nu s-a stabilit un termen pentru executarea sarcinii
prescripţia începe să curgă de la naşterea raportului de drept, potrivit art. 7 din Decretul
nr.167/1958, adică de la data deschiderii succesiunii. Termenul de un an prevăzut de art.
931 şi art. 833 C. civ. pentru revocarea liberalităţilor nu are aplicare în cazul acţiunii în
revocare pentru neîndeplinirea sarcinilor.
În judecata unor atari acţiuni instanţele judecătoreşti sunt chemate să decidă în ce măsură
neexecutarea sarcinii este destul de gravă pentru a conduce la soluţia revocării legatului;
neexecutarea parţială a sarcinii putând duce la o revocare parţială a legatului, putându-se
acorda şi un termen de graţie în caz de întârziere a executării.
În doctrină se admite că testatorul poate înlătura în mod valabil exercitarea acţiunii în
revocare pentru neîndeplinirea sarcinii, persoanele interesate având însă posibilitatea de a
exercita acţiunea în executare a acesteia 39 .
b. Revocarea judecătorească pentru ingratitudine. Legiuitorul precizează prin art. 930 C.
civ. că aceleaşi cauze care, potrivit art. 830 şi potrivit primelor două cauze prevăzute de
art. 831 C. civ., duc la revocarea donaţiilor determină şi revocarea judecătorească pentru
ingratitudine a legatelor. Aceste cauze sunt:
1. atentat la viaţa testatorului şi
2. delicte, cruzimi sau injurii grave la adresa acestuia.
Este evident că aceste două cauze de revocare judecătorească se produc în timpul vieţii
testatorului iar, pe lângă acestea două, art. 931 C. civ. mai adaugă un caz de revocare, ce
se produce după moartea testatorului şi
3. injuria gravă adusă memoriei testatorului.
Sancţiunea revocării legatului pentru astfel de cauze intervine chiar în ipoteza în care
legatarul nu a avut cunoştinţă de legat, ceea ce face ca aceasta să se apropie mult de
sancţiunea nedemnităţii succesorale care operează în cazul succesiunii legale 40 .
Revocarea legatelor pentru ingratitudine, la fel ca şi revocarea pentru neîndeplinirea
sarcinilor, are loc, în principiu, după regulile de revocare a donaţiilor.
Dreptul de a porni acţiunea în revocare (sau de a invoca excepţia) aparţine persoanelor
care în caz de admitere a acesteia ar beneficia de obiectul legatului cum sunt: moştenitorii
legali, legatarii universali sau cu titlu universal sau legatarii cu titlu particular care pot
justifica un interes în revocarea legatului.
Potrivit art. 931 C. civ. cererea de revocare pentru injurie gravă adusă memoriei
testatorului poate fi intentată în termen de un an din ziua delictului, sau mai exact spus
din ziua în care cei îndreptăţiţi la exercitarea acţiunii au putut cunoaşte injuria 41 .
În privinţa celorlalte două cazuri de revocare problema este controversată. Unii autori
susţin că termenul de un an se aplică şi în cazul acestora căci, s-a spus 42 , art. 930 C. civ.
trimite implicit şi la art. 833 C. civ. care organizează acţiunea revocatorie şi nu numai la
art. 832 şi art. 834 C. civ. Dispoziţia specială din art. 931 C. civ. care reglementează
termenul de un an se justifică, în opinia acestui autor, numai prin consacrarea unei cauze
deosebite de ingratitudine şi nu prin considerente care să justifice aplicarea, în celelalte

87
două cazuri, a termenului general de prescripţie de trei ani. Acest termen de un an nici nu
este, susţine acelaşi autor, un termen de prescripţie, ci unul de decădere. De aici s-au tras
tot felul de concluzii în ce priveşte modul de calcul a aceluiaşi termen de un an în cazul
primelor cauze de revocare, aceleaşi ca la donaţii, care, subliniem se produc în timpul
vieţii testatorului. S-a spus că dacă faptele de ingratitudine au fost săvârşite în timpul
vieţii testatorului, numai el poate revoca legatul şi aceasta o poate face oricând în cursul
vieţii sale, indiferent de timpul care a trecut de la comiterea faptei şi, desigur, pentru
aceasta nici nu este nevoie de acţiune în justiţie. Dar, se susţine în continuare, dacă a
trecut un an de la săvârşirea faptei iar testatorul, în cunoştinţă de cauză, nu a revocat
legatul sau şi-a manifestat într-un fel oarecare dorinţa de a-l ierta pe legatar, legatul nu va
mai putea fi revocat, după moartea testatorului, la cererea persoanelor interesate. Aşadar,
potrivit acestei opinii, persoanele interesate pot acţiona numai dacă testatorul nu l-a iertat
pe legatar şi nu s-a împlinit termenul de un an de la săvârşirea faptei sau de când cei în
drept au cunoscut sau trebuiau să cunoască săvârşirea acesteia. În concluzia acestei opinii
se precizează că în cazul faptelor de ingratitudine săvârşite în timpul vieţii testatorului,
cei interesaţi ar putea acţiona numai dacă testatorul nu l-a iertat pe legatar şi a decedat
înainte de expirarea termenului de un an şi numai în limita timpului rămas.
Nu împărtăşim această opinie, şi nici opinia contrară potrivit căreia acest termen de un an
constituie o derogare de la dreptul comun, astfel că el urmează a se aplica numai în cazul
anume prevăzut de legiuitor, adică în cazul injuriei grave adusă memoriei testatorului, iar
nu şi celorlalte cazuri de revocare pentru ingratitudine 43 .
Dificultatea unei soluţii nesusceptibile de controversă este determinată de însăşi textele
legale. Legiuitorul prin art. 930 C. civ. precizează că aceleaşi cauze de la pct. 1 şi 2 din
art. 831, care sunt cauze de revocare a donaţiilor, sunt şi cauze de revocare a legatelor
pentru ingratitudine, iar cum, în cazul donaţiilor, art. 833 prevede că, pentru aceste
motive acţiunea trebuie introdusă în termen de un an, iar apoi după ce în materia revocării
legatelor pentru ingratitudine mai adaugă un caz, prin prevederile art. 931 C. civ. în care
şi specifică expres că acţiunea se poate intenta tot într-un an, nu există motive de a
distinge între cele trei cauze instituite pentru a se putea cere revocarea legatelor. Numai
că deosebirea vine din aceea că donaţia fiind un act juridic între vii, regulile ei nu se pot
aplica întocmai în cazul moştenirilor. În cazul acestora din urmă acţiunea nu poate fi
promovată decât după deschiderea moştenirii, chiar în ipotezele în care faptele
determinate de legiuitor, ca fiind cauze de revocare, se produc în timpul vieţii
testatorului.
Nu este vorba aici de testatorul însuşi, care, în adevăr în timpul vieţii sale are posibilitatea
de a-şi revoca legatul oricând, astfel că a i se aplica şi lui termenul de un an nu are nici o
justificare. Nu se poate susţine, credem, că dacă el nu şi-a revocat, în termenul de un an
legatul, deşi a ştiut de faptele legatarului sau, aceasta ar duce la consecinţa că cei
interesaţi vor putea intenta acţiunea numai în limita timpului rămas din termenul de un
an, socotit de la săvârşirea faptei, după moartea testatorului. Testatorul este liber în
timpul vieţii sale să-şi revoce orice legat, fără să fie necesară vreo motivare.
Nu lui trebuie să i se aplice termenul de un an în care să-şi manifeste voinţa într-un sens
sau altul, această voinţă nu este suspusă nici unui termen. Numai succesorilor săi
interesaţi trebuie să li se aplice termenul de prescripţie, ce se impune pentru exerciţiul
acţiunii revocatorii, or în cazul donaţiilor, fiind vorba de acte juridice inter vivos,
principalul titular al acţiunii revocatorii este donatorul.

88
Aşadar, termenul de un an trebuie aplicat în toate cele trei cazuri de revocare pentru
ingratitudine stabilite de legiuitor, dar el nu poate curge decât de la deschiderea
succesiunii şi nu-l priveşte pe testator, căci acesta nu are nevoie de o revocare
judecătorească a legatului său, putând să-l revoce oricând, pur şi simplu. Dacă el îl iartă
pe legatar, cei interesaţi nu vor putea, în adevăr, exercita acţiunea, căci aceasta a fost
voinţa testatorului, voinţă ce trebuie respectată.
În ipoteza în care legatul a cărui revocare se cere are ca obiect un imobil s-a pus
problema publicităţii imobiliare. S-a susţinut, într-o opinie 44 , că cererea de revocare
pentru ingratitudine în cazul donaţiilor este supusă publicităţii imobiliare, altfel nefiind
opozabilă terţelor persoane. Dar o astfel de regulă nu se aplică revocării legatelor pentru
că mutaţiile imobiliare pentru cauză de moarte se pot realiza, prin excepţie, şi fără
înscriere în cartea funciară. Consecinţa ar fi că, deşi cererea de revocare nu a fost supusă
publicităţii actele încheiate de terţi cu legatarul, după intentarea acţiunii revocatorii, nu
sunt opozabile titularului acţiunii.
S-a mai susţinut însă şi opinia potrivit căreia orice înstrăinări sau constituiri de drepturi
reale, consimţite asupra bunurilor dăruite sau testate, de către donatar sau legatar, până la
intentarea acţiunii sau până la transcrierea cererii, rămân neatinse, nefăcându-se, aşadar,
vreo distincţie între revocarea donaţiei şi a legatului 45 .
Consideram că bine s-a precizat 46 că, de principiu, şi în prezent dobândirea de drepturi
imobiliare prin succesiune este opozabilă faţă de terţi fără înscriere în cartea funciară. În
consecinţă legatarii, la fel cu moştenitorii legali, sunt scutiţi de a face formele de
publicitate imobiliară. Când este vorba de revocarea legatului pentru ingratitudine se
pune problema opozabilităţii actelor juridice, ulterioare acţiunii în revocare, încheiate de
legatarul vinovat cu terţii de bună-credinţă, întrucât revocarea nu produce efecte
retroactive faţă de terţi, aşa cum prevede art. 834 C. civ. la care face trimitere implicit art.
930 C. civ., decât dacă au fost încheiate după înscrierea cererii de revocare în cartea
funciară. Aşadar, titularul acţiunii trebuie să o înscrie în cartea funciară altfel el riscă, în
adevăr, să suporte consecinţele înstrăinărilor imobiliare efectuate de către legatarul ingrat
cu terţii.
1
Prin excepţie recunoaşterea de copil, potrivit art. 57 alin. (3) C. fam., este irevocabilă,
chiar dacă este făcută prin testament. În schimb recunoaşterea unei datorii făcută prin
testament este supusă regulii revocabilităţii. A se vedea în acest sens, C. Hamangiu, I.
Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 1006.
2
A se vedea: O. G. Gheorghiu, Notă la sentinţa civilă nr. 1909/1968 a Jud. Sector nr. 1
Bucureşti, în R.R.D. nr. 3/1971, p. 126; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al.
Băicoianu, op. cit., p. 1008; M. Eliescu, op. cit., p. 272.
3
A se vedea C. Stătescu, op. cit., p. 178.
4
Apud Fr. Deak, op. cit., p. 259.
5
A se vedea: D. Alexandresco, op. cit., p. 369-370; D. Chirică, op. cit., p. 125.
6

89
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 273-275; C. Stătescu, op. cit., p. 178; St. Cărpenaru,
op. cit., p. 450; Fr. Deak, op. cit., p. 260-262; D. Chirică, op. cit., p. 126-127.
7
Idem.
8
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 261-262. În privinţa faptului dacă există incompatibilitate
între primul legat prin care o persoană a fost instituită legatar cu titlu universal, iar prin al
doilea legatar universal, a se vedea, D. Chirică, op. cit., p. 127; Trib. jud. Braşov, decizia
civilă nr. 72/1973, în R.R.D. nr. 11/1973, p. 168.
9
A se vedea C. Stătescu, op. cit., p. 178.
10
A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 1013; Ph.
Malaurie, op. cit., p. 247.
11
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 274.
12
A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1939/1972, în Repertoriu II, p. 212.
13
A se vedea, în acest sens, Trib. jud. Timiş, decizia civilă nr. 3281987, cu Notă aprobativă
de C.I. Stoica, în R.R.D. nr. 2/1988, p. 43-50 şi Notă contrară de D. Radu la aceeaşi
decizie; D. Chirică, op. cit., p. 128.
14
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 276; D. Chirică, op. cit., p. 129; C. Stătescu, op. cit., p.
179; Trib. Suprem, completul de 7 judecători, decizia nr. 28/1979, în R.R.D. nr. 12/1979,
p. 59.
15
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 269.
16
A se vedea, pentru opinia contrară, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.
cit., p. 1017-1018; M. Eliescu, op. cit., p. 276.
17
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 277; D. Chirică, op. cit., p. 130.
18
A se vedea, în acelaşi sens, Fr. Deak, op. cit., p. 270.
19
A se vedea: Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 552/1952, în C.D. 1952-1954, vol. I, p.
113-115; Idem, decizia civilă nr. 594/1963, în C.D. 1963, p. 137; Trib. Suprem, secţia
civilă, decizia nr. 1939/1972, în Repertoriu II, p. 212-213; Idem, decizia civilă nr.
794/1988, în R.R.D. nr. 2/1989, p. 69; Trib. jud. Cluj, decizia civilă nr. 1307/1982, în
R.R.D. nr. 4/1983, p. 73.
20
A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 1017; M.
Eliescu, op. cit., p. 277; Fr. Deak, op. cit., p. 266.
21
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 266.

90
22
Idem.
23
A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 1018; M.
Eliescu, op. cit., p. 451; Fr. Deak, op. cit., p. 270; D. Chirică, op. cit., p. 131.
24
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 271.
25
A se vedea, în acelaşi sens, M. Eliescu, op. cit., p. 278. De altfel majoritatea autorilor
români îmbrăţişează opinia potrivit căreia distrugerea ulterioară conştientizată de testator
a testamentului echivalează cu o revocare tacită.
26
A se vedea Trib. Suprem, decizia nr. 1057/1987, în C.D. 1987, p. 122-125.
27
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 278; Fr. Deak, op. cit., p. 272.
28
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 279; C. Stătescu, op. cit., p. 180; D. Alexandresco, op.
cit., p. 561-562; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 1021-1022.
29
A se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1912/1992, în Dreptul nr. 8/1993, p. 82-83. În
acelaşi sens: C. Oprişan, Efectele nulităţii sau anulării unui testament asupra dispoziţiei
de revocare a testamentelor anterioare, în dreptul civil român şi în dreptul civil al altor
ţări, în R.R.D. nr. 5/1980, p. 18-20. A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 273-274 şi
exemplele date de acest autor.
30
În sensul că testamentul fiind destinat să producă efecte numai după decesul testatorului
el nu poate duce la naşterea unor obligaţii de întreţinere, de plată a datoriilor etc. în
timpul vieţii testatorului, a se vedea: Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 1844/1956, în
C.D. 1956, p. 364-367; Idem, decizia nr. 979/1959, în Repertoriu I, p. 442; decizia civilă
nr. 1229/1959, în C.D. 1959, p. 193-195. A se vedea şi M. Georgescu, A. Oproiu, Notă la
decizia civilă nr. 1553/1993 a Trib. Jud. Olt, în Dreptul nr. 4/1997, p. 112-113.
31
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 270; St. Cărpenaru, op. cit., p. 452; C. Stătescu, op.
cit., p. 180.
32
A se vedea: H. Mazeaud, L. Mazeaud, J. Mazeaud, op. cit., p. 842; Fr. Deak, op. cit., p.
276.
33
A se vedea: I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 634; D. Chirică, op. cit., p.
133-134.
34
A se vedea Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 1129/1959, în C.D. 1959, p. 193.
35
A se vedea: D. Alexandresco, op. cit., p. 444-445; M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 340; C.I.
Floareş, A. Floareş, Notă la decizia civilă nr. 239/1970 a Trib. jud. Bacău, în R.R.D. nr.
3/1971, p. 139.

91
36
A se vedea: M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 340; M. Eliescu, op. cit., p. 269; D. Chirică,
op. cit., p. 135. Pentru opinia că şi în cazul forţei majore se poate cere revocarea legatului
a se vedea: D. Alexandresco, op. cit., p. 445-446; I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.
cit., p. 635.
37
A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 135; Fr. Deak, op. cit., p. 277.
38
A se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 277; D. Chirică, op. cit., p. 135; M. Georgescu, A.
Oproiu, Notă la decizia civilă nr. 1533/1993 a Trib. jud. Olt, în Dreptul nr. 4/1997, p.
112-113. Pentru soluţia că succesibilul beneficiar nu poate cere revocarea ci numai
executarea sarcinii a se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 269 şi Trib. Suprem, col. civ.,
decizia nr. 393/1961, în C.D. 1961, p. 184-188.
39
A se vedea Trib. reg. Suceava, decizia civilă nr. 1569/1956, cu Notă de B. Diamant, în
J.N. nr. 2/1957, p. 329.
40
A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 136. Între cele două instituţii există însă deosebiri.
Astfel;
– în vreme ce nedemnitatea succesorală operează de drept, instanţa de judecată fiind
chemată doar să o constate, revocarea judecătorească pentru ingratitudine se pronunţă de
către instanţa de judecată la cererea celor interesaţi;
– în vreme ce nedemnul are obligaţia de restituire a fructelor de la data intrării în
folosinţă a bunurilor, legatarul declarat de justiţie ingrat, numai de la data acţiunii în
revocare;
– pentru a se aplica sancţiunea nedemnităţii succesorale este nevoie, în cazul atentatului
la viaţa lui de cuius, de o hotărâre judecătorească penală de condamnare, pe când în cazul
revocării judecătoreşti pentru ingratitudine nu este nevoie de o astfel de hotărâre;
– în cazul nedemnităţii succesorale, efectele acesteia nu pot fi înlăturate prin iertarea
succesorului nedemn, pe când legatarul poate fi iertat de către testator;
– nedemnitatea poate produce efecte nu numai faţă de succesorul nedemn ci şi faţă de alte
persoane, pe când revocarea judecătorească pentru ingratitudine produce efecte numai
faţă de legatar. A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 279.
41
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 271.
42
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 280.
43
A se vedea, în acest sens: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p.
1032-1033; M. Eliescu, op. cit., p. 271; E. Safta-Romano, op. cit., p. 261.
44
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 271.
45
A se vedea M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 359.
46
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 282.

92
§3

Caducitatea legatelor

Caducitatea este o cauză de ineficacitate a legatelor datorită unor împrejurări posterioare


întocmirii testamentului, străine de voinţa testatorului, independente de vreo culpă a legatarului şi
care fac imposibilă executarea acelor legate 1 .
Aşadar, uneori legatul poate fi instituit în mod valabil şi să nu fie revocat într-una din
modalităţile consacrate, dar cu toate acestea să nu poată fi executat din cauze care survin
ulterior, fără vreo culpă din partea legatarului.
Caducitatea se deosebeşte de nulitate întrucât aceasta din urmă poate fi determinată de
cauze anterioare sau, cel mai târziu, concomitente cu întocmirea testamentului, or caducitatea
este determinată de cauze ulterioare. Deosebirea de revocare rezidă în aceea că nu este legată
de manifestarea de voinţă a testatorului, ca în cazul revocării voluntare, dar şi de vreo culpă din
partea legatarului, cum este cazul revocării judecătoreşti.

3.1. Cazurile de caducitate


a. Predecesul legatarului faţă de testator (art. 924 C. civ.). Legatele sunt acte mortis causa
şi intuitu personae, astfel încât dacă la data deschiderii succesiunii legatarul desemnat nu mai
este în viaţă legatul nu se mai poate executa devenind astfel caduc.
Moştenitorii legatarului, chiar cei mai apropiaţi nu au nici un drept asupra legatului întrucât
legatarul însuşi nedobândind dreptul legat nu l-a putut transmite mai departe la propriii
moştenitori. Dacă însă legatarul moare după momentul deschiderii moştenirii el a dobândit
dreptul legat (dacă nu a fost condiţionat suspensiv), iar moştenitorii săi îl dobândesc, la rândul lor,
prin moştenire. În cazul în care au fost instituiţi mai mulţi legatari, moartea unuia din ei nu
afectează celelalte legate făcute în favoarea celor în viaţă la data deschiderii succesiunii. Potrivit
art. 804 C. civ. testatorul poate, ca o măsură de prevedere, să recurgă la o substituţie vulgară, şi
să dispună că în cazul în care legatarul instituit nu ar putea primi legatul, chiar din cauza
predecesului său, de bunul legat să beneficieze o altă persoană determinată de către testator. În
acest caz nu avem de a face cu caducitatea întrucât legatul revine celui care a fost desemnat ca
substituit al legatarului predecedat. În cazul în care legatul este sub condiţie suspensivă, iar
legatarul moare până la împlinirea condiţiei, legatul devine caduc, chiar dacă în momentul morţii
testatorului legatarul era în viaţă (art. 925). Dacă legatul este afectat de o condiţie rezolutorie
(sau de o condiţie suspensivă potestativă şi negativă, care este asimilată condiţiei rezolutorii),
sau de termen, fie suspensiv, fie extinctiv sau de o sarcină, este suficient ca legatarul să fie în
viaţă la data deschiderii succesiunii. Aceste modalităţi nu afectează dobândirea legatului (inclusiv
transmiterea lui pe cale de moştenire dacă legatarul moare după deschiderea succesiunii) ci
numai exigibilitatea sau stingerea lui, după regulile instituite în cazul actelor juridice afectate de
modalităţi şi nu de cele din materia caducităţii legatelor.
Aceeaşi este situaţia în cazul în care legatarul este în viaţă la deschiderea succesiunii, bunul
legat nu a pierit, dar legatul este afectat de o condiţie suspensivă, care însă nu se realizează. În
acest caz legatul nu este caduc, ci urmează regimul juridic al legatelor sub condiţie suspensivă 2 .
S-a pus problema sorţii legatului în cazul comorienţilor sau codecedaţilor, când testatorul
decedează odată cu legatarul, şi nu se poate dovedi ordinea deceselor.
Soluţia care se impune, s-a precizat 3 , este caducitatea legatului întrucât nu se poate dovedi
capacitatea succesorală a legatarului în momentul deschiderii moştenirii. De vreme ce nu se
poate dovedi nici capacitatea succesorală a legatarului şi deci acesta nu poate primi legatul, la
rândul lui, nu-l poate transmite mai departe moştenitorilor săi 4 .

93
b. Incapacitatea legatarului de a primi legatul survenită ulterior datei morţii testatorului.
Articolul 928 C. civ. prevede că: „Orice dispoziţie testamentară cade când eredele numit sau
legatarul nu va primi-o sau va fi necapabil a o primi”. După cum rezultă din text pentru ca legatul
să devină caduc, incapacitatea legatarului trebuie să survină după deschiderea moştenirii, dar
înainte de predarea legatului. De pildă, legatarul fiind o persoană juridică îşi schimbă obiectul de
activitate şi astfel legatul nu mai corespunde specializării sale astfel că este împiedicată să
primească legatul potrivit art. 4 din Decretul nr. 31/1954.
Sau, la data deschiderii succesiunii legatarul nu are cetăţenia română, iar obiectul legatului îl
constituie un teren, astfel că (cel puţin de lege lata) legatul devine caduc. Incapacitatea
legatarului trebuia să survină, aşadar, ulterior deschiderii moştenirii, întrucât dacă aceasta ar fi
existat la data întocmirii testamentului legatul ar fi lovit de nulitate absolută şi nu de caducitate.
c. Refuzul legatarului de a primi legatul. Tot din art. 928 C. civ. rezultă că în virtutea
dreptului de opţiune succesorală legatarul poate repudia legatul, ipoteză în care acesta devine
caduc. Evident, renunţarea la legat se poate face, sub sancţiunea nulităţii absolute numai după
deschiderea moştenirii (art. 702 C. civ.). În cazul substituţiei vulgare, potrivit art. 804 C. civ.
refuzul legatarului de a primi legatul nu duce la caducitatea acestuia căci el va fi primit de către
substitutul desemnat de către testator, dacă acesta îl acceptă, desigur.
d. Pieirea totală a lucrului ce formează obiectul legatului. Potrivit art. 927 C. civ. „Legatul
va fi caduc dacă lucrul legat a pierit de tot în viaţa testatorului”. Legatul va deveni caduc numai
dacă este vorba de un legat cu titlu particular şi care are ca obiect bunuri corporale certe,
individual-determinate, iar nu şi atunci când este vorba de legate universale, sau cu titlu
universal. În cazul acestor din urmă legate pieirea unuia sau mai multor bunuri din succesiune
are ca efect numai reducerea valorii legatului 5 . Dacă legatul este cu titlu particular, dar are ca
obiect bunuri de gen, pieirea acestora, de asemenea nu duce la caducitate căci bunurile de gen
nu pier (genera non pereunt).
În cazul în care obiectul legatului este constituit din bunuri incorporale, legatul nu poate deveni
caduc prin pieirea bunului, ca, de pildă, când testatorul încasează creanţa testată în timpul vieţii
sale. În această ipoteză este vorba de o revocare voluntară a legatului 6 .
Aşa cum rezultă din textul art. 927 C. civ. pentru ca legatul să devină caduc, bunul trebuie să fi
pierit de tot. În cazul pieirii parţiale a acestuia legatul rămâne valabil pentru partea de bun care s-
a păstrat.
În doctrină s-a susţinut că, în cazul pieirii parţiale a bunului, dacă se datorează despăgubiri
sau indemnizaţie de asigurare, acest sume se cuvin legatarului. Nu aceeaşi ar fi situaţia în cazul
pieirii totale a bunului, când legatul devine caduc. În această situaţie legatarul nu ar fi în drept nici
la despăgubiri nici la indemnizaţia de asigurare, cu excepţia situaţiei în care s-ar putea deduce că
intenţia testatorului a fost de a acorda legatarului acest drept de creanţă şi pentru ipoteza pieirii
totale a bunului 7 .
În ce ne priveşte considerăm că este de acceptat soluţia din dreptul francez potrivit căreia,
indiferent că pieirea bunului este totală sau parţială, se prezumă intenţia testatorului de a acorda
despăgubirile sau indemnizaţia de asigurare legatarului 8 .
O altă condiţie pentru ca legatul să devină caduc este aceea ca bunul să fi pierit, aşa cum
prevede art. 927 C. civ. „în viaţa testatorului”, aşadar între momentul redactării testamentului şi
acela al morţii testatorului. Dacă bunul a pierit înaintea redactării testamentului legatul este lovit
de nulitate căci este lipsit de obiect, iar dacă pieirea bunului se produce după momentul morţii
testatorului, legatul a fost eficace întrucât dreptul de proprietate s-a transmis la legatar odată cu
deschiderea succesiunii, iar acesta are drept la acţiune în despăgubiri împotriva celui ce a distrus
bunul.
În ipoteza în care legatul este afectat de o condiţie suspensivă, pieirea bunului ce formează
obiectul legatului, chiar după moartea testatorului, dar înainte de împlinirea condiţiei, are drept
efect tot caducitatea legatului, întrucât legatarul nu devine proprietar (art. 925 C. civ.), decât în
momentul realizării condiţiei, or în acel moment legatul nu mai are obiect.

94
Cel care a fost obligat la predarea bunului nu suportă riscul pieirii fortuite a acestuia decât
dacă a fost pus în întârziere şi nu dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi dacă ar fi fost predat
legatarului, în condiţiile art. 1156 C. civ., aşadar după dreptul comun.
Pieirea bunului trebuie să fi fost independentă de voinţa testatorului căci în caz contrar legatul
nu devine caduc, ci este considerat ineficace prin revocarea lui de către testator.
Aşa cum s-a precizat în doctrină 9 , înstrăinarea bunului independent de voinţa testatorului ca,
de pildă, vânzarea silită la cererea creditorilor sau exproprierea pentru cauză de utilitate publică,
este asimilată cu pieirea bunului, iar legatul devine caduc, cu condiţia ca înstrăinarea să se
producă în timpul vieţii testatorului (art. 927 C. civ.).
e. Legatul mai poate deveni caduc în cazul în care intervin dispoziţii legale imperative
sau prohibitive care să împiedice predarea legatului. Astfel, potrivit art. 811 C. civ. dispoziţiile
testamentare în favoarea ospiciilor, săracilor dintr-o comună sau stabilimentelor de utilitate
publică nu produc efecte dacă nu sunt autorizate de şeful statului, devenind, aşadar, caduce.
În doctrina s-au mai amintit şi alte cazuri de caducitate ca: neîndeplinirea condiţiei suspensive
care afectează legatul; depăşirea cotităţii disponibile şi dispariţia cauzei impulsive şi determinante
a actului de liberalitate, ca, de pildă survenienţa de copil 10 .
Alţi autori consideră însă că deşi în aceste ipoteze legatele devin în adevăr ineficace nu ne
aflăm în prezenţa unor cauze propriu-zise de caducitate. În cazul legatului sub condiţie
suspensivă, care nu se realizează, se aplică regimul juridic de drept comun, al dobândirii
dreptului sub condiţie şi desfiinţarea lui retroactivă dacă este sigur că evenimentul nu se va
produce, iar nu caducitatea, cu excepţia situaţiei, la care ne-am referit, când decesul legatarului
are loc înainte de realizarea condiţiei, când legatul este într-adevăr caduc (art. 925 C. civ.), la
care se adaugă şi pieirea lucrului înainte de realizarea condiţiei.
În ce priveşte depăşirea cotităţii disponibile, aceasta are ca sancţiune reducţiunea liberalităţilor
excesive, la cererea celor îndreptăţiţi, iar dispariţia cauzei impulsive şi determinante, cum este
survenienţa de copil, se poate analiza ca o revocare tacită a legatului sau ca o desfiinţare a
legatului ca urmare a realizării unei condiţii rezolutorii negative tacite, iar nu ca o caducitate 11 .
În cazul legatelor (secundare) cuprinse într-un alt legat (principal) prin caducitatea legatului
principal nu se realizează şi caducitatea legatului secundar întrucât acesta din urmă va trece la
succesorul care beneficiază de caducitatea legatului principal. De pildă, testatorul instituie o
sarcină pe seama legatarului universal sau cu titlu universal în favoarea unei alte persoane, dacă
legatul principal devine caduc, sarcina instituită în favoarea acelei persoane va trebui îndeplinită
de succesorul care beneficiază de legatul devenit caduc, bunăoară prin predecesul legatarului
sau prin refuzul acestuia de a primi legatul. Astfel de legate, grefate pe un legat principal, devin,
la rândul lor, caduce numai dacă legatul principal este cu titlu particular iar obiectul său piere în
totalitate în condiţiile art. 927 C. civ. 12
1

A se vedea C. Stătescu, op. cit., p. 181.


2

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 285.


3

Idem, p. 284.
4

S-a propus astfel, de lege ferenda, o reformulare a textului art. 924 C. civ. în sensul că legatul
devine caduc dacă legatarul nu are capacitate succesorală în momentul deschiderii succesiunii,
Fr. Deak, op. cit., p. 284.
5

A se vedea Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 594/1963, în C.D. 1963, p. 138.
6

95
A se vedea, în acest sens, Fr. Deak, op. cit., p. 287.
7

Idem, p. 288.
8

A se vedea H. Mazeaud, L. Mazeaud, J. Mazeaud, op. cit., p. 844.


9

A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 289; D. Chirică, op. cit.,
p. 140.
10

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 267-268; C. Stătescu, op. cit., p. 181-182.


11

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 290.


12

Idem.

Secţiunea a V-a

Dreptul de acrescământ (sau de adăugire)

Dreptul de acrescământ (sau de adăugire, cum i se mai spune) vizează problema cui anume îi
vor reveni bunurile (drepturile) ce au format obiectul legatelor ineficace. Regula în această
privinţă este aceea potrivit căreia de legatele ineficace, fie datorită nulităţii, fie revocării sau
caducităţii, profită moştenitorii legali sau testamentari ale căror drepturi succesorale ar fi fost
micşorate sau înlăturate prin existenţa acelor legate. Altfel spus, obiectul legatelor ineficace va
reveni persoanelor cu vocaţie succesorală din a căror parte urmau să se execute acele legate 1 .
Aceste persoane sunt: moştenitorii legali, legatarii universali, legatarii cu titlu universal sau chiar
legatarii particulari, dacă testatorul le-a impus ca sarcină executarea legatului ineficace. De pildă,
dacă legatul ineficace a fost universal, de el vor profita moştenitorii legali rezervatari, care vor
culege, de astă dată, nu numai rezerva ci întreaga moştenire, sau moştenitorii nerezervatari care
au fost înlăturaţi de la moştenire prin instituirea legatarului universal. Dacă, prin ipoteză, au fost
instituiţi doi legatari universali, dar numai unul din legate este ineficace acesta va profita celuilalt
legatar universal, care potrivit art. 888 C. civ. are vocaţie universală 2 .
De ineficacitatea legatului cu titlu universal vor profita moştenitorii legali sau legatarul
universal, dacă a existat. În cazul în care testatorul a instituit mai multe legate cu titlu universal,
de ineficacitatea unuia nu poate profita un alt legatar cu titlu universal întrucât, potrivit art. 894 C.
civ., vocaţia legatarului cu titlu universal este limitată la o fracţiune din moştenire. Se poate,
totuşi, ca testatorul să fi instituit doi sau mai mulţi legatari cu titlu universal pentru aceeaşi
fracţiune din moştenire, ipoteză în care ineficacitatea legatului în privinţa unuia din legatari va
profita celuilalt. De pildă, dacă unul din legatarii cu titlu universal nu acceptă legatul, sau în ce-l
priveşte legatul a fost revocat judecătoreşte pentru ingratitudine etc. acesta va profita celuilalt
legatar cu titlu universal.
În ce priveşte legatele cu titlu particular ineficace, ele profită moştenitorilor legali, legatarilor
universali sau cu titlu universal care aveau obligaţia să execute acele legate. Legatarii cu titlu
particular profită de ineficacitatea unor legate cu titlu particular numai în ipoteza în care aveau ca
sarcină executarea legatelor ineficace sau dacă beneficiul lor succesoral a fost redus prin astfel
de legate. De pildă, dacă legatul cu titlu particular a avut ca obiect uzufructul unui bun şi a devenit
ineficace, de el poate profita legatarul cu titlu particular care avea nuda proprietate a aceluiaşi
bun, prin aceasta proprietatea acestuia din urmă devenind deplină. Se poate însă întâmpla ca

96
voinţa testatorului să fi fost alta, ca atunci când printr-o substituţie vulgară, cum vom vedea în
cele ce urmează, sau în cazul legatului conjunctiv, el însuşi a desemnat beneficiarul legatului cu
titlu particular ineficace.
Aşadar, de la regula potrivit căreia ineficacitatea legatului profită moştenitorilor ale căror părţi
din moştenire ar fi fost micşorate prin acel legat sau care aveau obligaţia executării acelui legat,
legiuitorul a instituit două excepţii şi anume: substituţia vulgară şi legatul conjunctiv.
În cazul substituţiei vulgare (reglementată de art. 804 C. civ.) testatorul desemnează, pe lângă
primul legatar, un al doilea, care, prin substituţie, va beneficia de legat, cu condiţia ca primul
legatar să nu accepte legatul sau să nu poată beneficia de el. Prin substituţia vulgară, ca urmare
a voinţei testatorului, se înlătură, aşadar, posibilitatea ca moştenitorii legali sau ceilalţi legatari să
profite de ineficacitatea legatului care va reveni celui de al doilea legatar desemnat de către
testator. Moştenitorii legali sau alţi legatari ar putea profita de ineficacitatea legatului numai în
ipoteza că legatul ar fi ineficace şi faţă de cel de-al doilea legatar (substituitul) iar testatorul nu a
dispus altfel.
Ne aflăm în prezenţa legatului conjunctiv, reglementat de art. 929 C. civ., în situaţia în care
acelaşi bun, determinat individual sau generic, este lăsat la mai mulţi legatari, fără a se preciza
partea care s-ar cuveni fiecăruia, astfel că fiecare va avea chemare eventuală la întregul obiect 3 .
Dacă toţi legatarii vor şi pot să primească obiectul legat, acesta se va împărţi între ei în mod egal.
Dacă însă unul dintre legatari nu poate sau nu vrea să primească legatul, partea lui va reveni, în
virtutea dreptului de acrescământ, celorlalţi colegatari, ale căror părţi vor spori în mod
corespunzător. Aşadar, partea care s-ar fi cuvenit legatarului care refuză să primească legatul
sau nu-l poate primi, nu se scade pentru a profita celorlalţi moştenitori potrivit dispoziţiilor legale.
Din conţinutul art. 929 C. civ. rezultă numai trei cazuri în care ar opera dreptul de acrescământ şi
anume: în caz de incapacitate a legatarului, în caz de renunţare a acestuia la legat sau în caz de
predeces al legatarului faţă de testator, numai că în doctrină se acceptă că dreptul de
acrescământ operează oricare ar fi cauza ineficacităţii legatului, chiar şi în cazul în care este
vorba de revocarea voluntară a acestuia. Desigur, hotărâtoare şi în această privinţă este voinţa
testatorului, aşa cum se desprinde ea din conţinutul testamentului, sau cum se exprimă
legiuitorul, dacă din dispoziţiile testamentare rezultă că acesta a fost „cugetul testatorului”.
Dreptul de acrescământ profită nu numai colegatarilor care au primit legatul ci şi moştenitorilor
colegatarului predecedat faţă de testator, întrucât, aşa cum s-a precizat în doctrină 4 , dreptul de
acrescământ nu operează, în cazul legatului conjunctiv la fel ca în cazul substituţiei vulgare, de la
persoană la persoană ci de la porţiune la porţiune 5 .
Din cele de mai sus rezultă că pentru a opera dreptul de acrescământ trebuie să fie îndeplinite
mai multe condiţii şi anume:
– să existe mai mulţi legatari cu titlu particular. În cazul legatelor universale sau cu titlu
universal nu este vorba propriu-zis de un drept de acrescământ, aşa cum este el reglementat
de art. 929 C. civ. întrucât aceste legate conferă ele însele vocaţie la întreg patrimoniul
succesoral sau la o parte din acesta, deşi practic, în cazul ineficacităţii legatelor faţă de unul
din legatari, duce şi în aceste cazuri la sporirea cotei celorlalţi legatari care pot şi vor să
accepte un astfel de legat. 6
– să existe identitate de obiect faţă de toţi legatarii. Obiectul legatului, trebuie, aşadar, să fie
acelaşi faţă de toţi legatarii, putând fi constituit din bunuri corporale, individual-determinate,
bunuri de gen determinate sau determinabile ori bunuri incorporale, sau din legatul dreptului
succesoral dobândit prin moştenire de către testator. Obiectul legatului poate fi constituit din
dreptul de proprietate în integralitatea lui, sau numai din nuda proprietate ori un
dezmembrământ al dreptului de proprietate ca dreptul de uzufruct sau de abitaţie.
În legătură cu legatul conjunctiv al dreptului de uzufruct s-au născut discuţii în doctrină pentru
ipoteza că unul din legatarii instituiţi de către testator decedează. Se ştie că, potrivit dreptului
comun stingerea uzufructului, fie în totalitate, fie în parte, profită nudului proprietar consolidând
dreptul acestuia care din acel moment apare ca un drept de proprietate deplin. Datorită însă
specificului legatului conjunctiv, în cazul său lucrurile nu stau în acest fel. S-a precizat astfel în

97
doctrină că în ipoteza în care unul din legatari este decedat la data deschiderii succesiunii,
celalalt colegatar va dobândi, în virtutea dreptului de acrescământ, totalitatea uzufructului. Dacă
însă moartea unui colegatar survine după momentul deschiderii succesiunii nu se mai pune
problema dreptului de acrescământ, căci legatul nu mai este ineficace, în temeiul art. 929 C. civ.
ci el şi-a produs efectele. În acest caz se aplică normele dreptului comun privind stingerea
dreptului de uzufruct. Cu toate acestea s-a exprimat şi părerea că, tocmai datorită specificului
constituirii legatului conjunctiv la moartea unuia dintre colegatari, colegatarul în viaţă va exercita
dreptul de uzufruct al întregului bun, acceptându-se, aşadar, soluţia indivizibilităţii dreptului de
uzufruct, iar stingerea lui va interveni numai la moartea ultimului titular 7 .
– partea fiecăruia din colegatari să nu fi fost determinată de către testator. Se consideră, în
atare ipoteză, că voinţa testatorului a fost de a acorda chemare eventuală la totalitatea
obiectului legatului fiecăruia dintre legatari. Există, s-a spus, „o solidaritate de vocaţiune între
colegatarii aceluiaşi lucru” 8 .
– faţă de unul sau mai mulţi legatari legatul să devină ineficace. Dacă legatul devine
ineficace faţă de toţi legatarii, obiectul său va reveni celorlalţi moştenitori, după regulile
generale în materie.
În legătură cu dreptul de acrescământ s-a pus problema dacă el operează facultativ sau
obligatoriu şi apoi dacă se dobândeşte cu sau fără sarcini.
În doctrina mai nouă aproape toţi autorii 9 împărtăşesc, pe bună dreptate credem şi noi,
părerea că dreptul de acrescământ operează de drept, fiind, aşadar, obligatoriu. De vreme ce
legatarul a acceptat legatul îl dobândeşte chiar cu sporul rezultat din ineficacitatea acelui legat
faţă de altul, sau alţii din colegatari, căci în adevăr acceptarea succesiunii nu se poate realiza pro
parte, fiind un act juridic indivizibil. Pe de altă parte, acest drept se bazează pe chemarea fiecărui
colegatar la întregul obiect al legatului, astfel că nu se poate susţine că dreptul de acrescământ
ar fi obligatoriu numai în cazul legatelor universale sau cu titlu universal conjunctive, cum s-a
susţinut în literatura juridică mai veche 10 , ci şi în cazul legatelor cu titlu particular conjunctive.
Din caracterul obligatoriu în toate cazurile al dreptului de acrescământ rezultă şi consecinţa că
el operează cu sarcini. Legatarul care beneficiază de acrescământ va suporta şi sarcinile care
reveneau colegatarului faţă de care legatul a devenit ineficace. Face excepţie de la această
regulă ipoteza în care sarcina a fost instituită intuitu personae legatari, adică în considerarea
persoanei legatarului care nu a primit sau nu a putut primi legatul. În acest caz ineficacitatea
legatului atrage după sine şi ineficacitatea sarcinii 11 .
1

A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 141.


2

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 292.


3

Ne aflăm în prezenţa unui legat conjunctiv în ipoteza în care testatorul lasă întreaga sa
gospodărie soţiei supravieţuitoare, iar printr-o altă dispoziţie din cuprinsul aceluiaşi testament,
aceeaşi gospodărie este lăsată fiului din prima căsătorie a testatorului. A se vedea, în acest sens,
Trib. jud. Suceava, decizia civilă nr. 837/1972, cu Notă de N. Donosa, în R.R.D. nr. 6/1974, p. 50-
53.
4

A se vedea: D. Alexandrescu, op. cit., p. 758; M. Eliescu, op. cit., p. 281.


5

Portio portioni acrescit.


6

A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 1039; D. Chirică, op.
cit., p. 143.
7

98
A se vedea: Trib. Jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 1197/1988, în R.R.D. nr. 8/1989, p. 67; Fr.
Deak, op. cit., p. 296; M. Eliescu, op. cit., p. 281-282.
8

A se vedea D. Alexandresco, op. cit., p. 585.


9

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 282; C. Stătescu, op. cit., p. 183; D. Chirică, op. cit., p. 143; E.
Safta-Romano, op. cit., p. 266; Fr. Deak, op. cit., p. 297.
10

A se vedea: M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 388; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu,
op. cit., p. 1038.
11

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 298.

Secţiunea a VI-a

Alte clauze testamentare

§1 - Exheredarea (sau dezmoştenirea)


§2 - Execuţiunea testamentară

§1

Exheredarea (sau dezmoştenirea)

Prin exheredare se înţelegea acea dispoziţie testamentară prin care testatorul înlătura de la
moştenire pe unul sau pe mai mulţi moştenitori legali. Cu alte cuvinte testamentul poate cuprinde
nu numai dispoziţii pozitive prin care se conferă drepturi unor legatari, ci şi dispoziţii negative prin
care unii moştenitori legali sunt înlăturaţi de la moştenire.
În ce priveşte moştenitorii rezervatari ei pot fi exheredaţi numai în limitele cotităţii disponibile,
pe când moştenitorii nerezervatari pot fi exheredaţi fără nici o limită.
Deşi legislaţia noastră nu reglementează exheredarea ea este unanim recunoscută căci
posibilitatea testatorului de a dispune în acest sens rezultă, implicit, din alte dispoziţii legale cum
sunt cele privitoare la rezerva succesorală. De vreme ce se acceptă că moştenitorilor rezervatari
trebuie să li se asigure o parte din moştenire, cu titlu de rezervă, chiar împotriva voinţei
testatorului, când el dispune ca întreaga lui avere să fie deferită altor persoane, trebuie să
acceptăm că cei care nu sunt rezervatari pot fi exheredaţi în totalitate. Exheredarea este, aşadar,
permisă în limita cotităţii disponibile când există moştenitori rezervatari şi în totalitate când nu
există astfel de moştenitori.
Moştenitorii care au fost astfel lipsiţi de emolumentul succesoral, chiar în totalitate, îşi
păstrează calitatea de moştenitori legali având posibilitatea de a acţiona în justiţie cerând
anularea sau revocarea judecătorească a legatelor sau constatarea caducităţii acestora sau
pentru reducţiunea liberalităţilor excesive pentru a-şi realiza vocaţia concretă la acea moştenire.
De asemenea, moştenitorii legali exheredaţi pot cere inventarierea şi conservarea bunurilor
succesorale, potrivit art. 70 şi urm., din Legea nr. 36/1995. Notarul public trebuie să citeze
moştenitorii legali chiar în ipoteza în care prin legate s-a consumat întreaga avere a defunctului,
iar moştenitorii legali nu sunt rezervatari.

1.1. Felurile exheredării. După modul în care se manifestă voinţa testatorului exheredarea
poate fi directă sau indirectă.

99
Exheredarea este directă atunci când testatorul înlătură de la moştenire în mod expres pe unul
sau pe mai mulţi moştenitori legali. Exheredarea este indirectă atunci când testatorul nu
menţionează expres înlăturarea de la moştenire a unuia sau altuia dintre moştenitorii legali ci
instituie legatari care consumă, total sau parţial moştenirea pe care o lasă.
Exheredarea directă poate să fie totală sau parţială, după cum sunt înlăturaţi toţi moştenitorii
legali (inclusiv când există un singur moştenitor legal) sau numai unii dintre ei. În prima ipoteză
efectul care se produce este acela că moştenirea devine vacantă şi va fi culeasă de stat, cu
condiţia, desigur, ca testatorul să nu fi instituit legatari care să culeagă moştenirea. În cea de-a
doua ipoteză, a exheredării parţiale, când sunt înlăturaţi de la moştenire numai o parte din
moştenitorii legali şi testatorul nu desemnează legatari, întreaga moştenire sau numai cotitatea
disponibilă va fi culeasă de comoştenitorii celor exheredaţi sau de moştenitorii rezervatari, după
regulile devoluţiei legale a moştenirii. Evident că în cazul în care există moştenitori rezervatari
exheredarea nu poate fi decât parţială, căci priveşte numai cotitatea disponibilă, iar nu şi rezerva.
De pildă, dacă de cuius a avut un singur copil, iar prin testament dispune exheredarea lui, oricum
acest copil va culege 1/2 din moştenire, care reprezintă, potrivit art. 841 C. civ. rezerva sa
succesorală. Cealaltă cotă de 1/2 va fi culeasă de moştenitorii subsecvenţi în grad sau clasă,
dacă de cuius nu a dispus altfel. Dacă de cuius a avut doi copii şi-l dezmoşteneşte pe unul din ei,
acesta din urmă va culege oricum 1/3 din moştenire, care reprezintă rezerva sa, iar celălalt, care
nu a fost dezmoştenit, va culege 2/3 din moştenire şi nu 1/2 cât ar fi cules dacă nu există
dispoziţia de dezmoştenire a fratelui său.
Dacă cei exheredaţi nu au calitatea de moştenitori rezervatari întreaga moştenire va reveni
comoştenitorilor sau, în lipsa acestora, moştenitorilor subsecvenţi, după grad sau clasă.
În cazul exheredării indirecte, când exheredarea se realizează prin instituirea de legatari, prin
aceasta moştenitorii legali nerezervatari pot fi înlăturaţi total de la moştenire, iar cei rezervatari
numai în limita cotităţii disponibile. În acest caz se poate spune că instituind legatari înseamnă a-i
exhereda pe moştenitorii legali (instituer c’est exclure). Acest lucru nu este valabil însă în cazul
exheredării directe parţiale când moştenitorii legali chemaţi să culeagă moştenirea în locul celor
înlăturaţi fac acest lucru nu în calitate de legatari ci tot în calitate de moştenitori legali. Faptul că
există un testament prin care unii moştenitori legali au fost exheredaţi nu schimbă datele
problemei. Căci acest fapt constituie numai premisa care permite celorlalţi moştenitori legali să
culeagă şi partea celor dezmoşteniţi, dar al căror drept se întemeiază pe lege şi nu pe testament.
1

Precizarea are importanţă în privinţa dobândirii posesiei moştenirii întrucât moştenitorii legali
ce culeg şi partea celor exheredaţi, în această calitate şi nu în aceea de legatari, vor dobândi şi
posesia moştenirii potrivit regulilor aplicabile, după cum sunt moştenitori sezinari sau nesezinari
(art. 653 C. civ.) şi nu prin predarea legatelor (art. 889, art. 891 şi art. 895 C. civ.).
De asemenea în cursul procedurii succesorale notariale ei vor participa tot în calitate de
moştenitori legali şi nu în aceea de legatari 2 .
În cazul exheredării indirecte, când excluderea de la moştenire este determinată de instituirea
de legatari se poate întâmpla ca legatul să fie ineficace, fiind nul, caduc sau revocat
judecătoreşte. În acest caz, legatul sau legatele neproducând nici un efect, nici dezmoştenirea nu
are cum să se producă, astfel că moştenirea va fi culeasă de către moştenitorii legali pe care
testatorul voia să-i înlăture prin acele legate. După cum s-a spus 3 , în această privinţă
hotărâtoare este voinţa testatorului, căci dacă se poate deduce că acesta a voit să-i exheredeze
pe acei moştenitori legali, independent de soarta legatului sau legatelor, ineficacitatea acestora
nu va face să reînvie dreptul moştenitorilor legali ci moştenirea va deveni vacantă şi va fi culeasă
de stat. În cazul în care legatul cu efect de exheredare a devenit ineficace prin revocarea sa de
către testator, iar acesta îşi retractează revocarea voluntară, legatul iniţial renaşte cu efectul său
de dezmoştenire indirectă a moştenitorilor legali. Dar şi în acest caz va trebui stabilită cu precizie
voinţa testatorului 4 .

100
1.2. Exheredarea-sancţiune. Este acea dispoziţie testamentară prin care se dispune
înlăturarea de la moştenire a acelor moştenitori care vor ataca testamentul cu acţiune în nulitate.
O asemenea dispoziţie este considerată valabilă întrucât trebuie recunoscută testatorului deplina
libertate în legătură cu moştenirea pe care o lasă, inclusiv de a adopta măsuri de apărare a
dispoziţiilor sale testamentare. Chiar testamentul ab irato este considerat valabil. Această
împrejurare nu este considerată ca un viciu de consimţământ. Cu atât mai mult dispoziţiile privind
exheredări-sancţiune, determinate de sentimente de supărare sau de mânie din partea
testatorului sunt considerate valabile.
În doctrină s-a precizat însă că o exheredare-sancţiune nu poate produce efecte dacă tinde la
menţinerea în vigoare a unui testament lovit de nulitate absolută 5 . Altfel spus, moştenitorii nu vor
fi împiedicaţi să exercite acele acţiuni împotriva testamentului care ar avea ca obiect constatarea
nulităţii dispoziţiilor testamentare care încalcă, ele însele, ordinea publică sau bunele moravuri.
De asemenea exheredarea-sancţiune nu aduce atingere rezervei moştenitorilor rezervatari
care au atacat testamentul în justiţie. Dar exheredarea-sancţiune va produce efecte în privinţa
cotităţii disponibile, dacă testamentul a fost atacat pentru legate care nu aduceau atingere
rezervei legale.
1

În acelaşi sens, a se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 301. În sens contrar, a se vedea, M. Eliescu, op.
cit., p. 286.
2

A se vedea Fr. Deak, loc. cit.


3

A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 879; M. Eliescu, op. cit.,
p. 286-287; Fr. Deak, op. cit., p. 302. În practică a existat o tendinţă prea accentuată, sub regimul
comunist, mai ales după apariţia Legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, în prezent abrogate, de a
considera că exheredarea se produce indiferent de soarta legatului (legatelor), astfel că
moştenitorii legali erau înlăturaţi chiar în caz de nulitate a legatului prin care s-a voit să se
realizeze exheredarea, moştenirea devenind vacantă şi preluată de stat. A se vedea, în acest
sens: Trib. jud. Suceava, decizia civiă nr. 839/1980, în R.R.D. nr. 3/1981, p. 61; decizia civilă nr.
1198/1982, în R.R.D. nr. 9/1983, p. 66-67; decizia civilă nr. 736/1984, în R.R.D. nr. 12/1984, p.
72-73; decizia civilă nr. 254/1985, în R.R.D. nr. 8/1985, p. 70; Trib. jud. Bihor, decizia civilă nr.
1280/1981, în R.R.D. nr. 5/1982, p. 62-63; Trib. jud. Maramureş, decizia civilă nr. 32/1991, cu
Notă de Gh. Beleiu, în Dreptul nr. 12/1991, p, 81-84. În astfel de cazuri, trebuie decelată voinţa
reală a testatorului, iar moştenitorii legali înlăturaţi numai în cazul în care se poate reţine fără
echivoc voinţa acestuia în acest sens.
4

A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 145.


5

A se vedea: C. Stătescu, op. cit., p. 184; E. Safta-Romano, op. cit., p. 271-272.

§2

Execuţiunea testamentară

Execuţiunea testamentară priveşte modalităţile în care vor fi aduse la îndeplinire dispoziţiile de


ultimă voinţă ale lui de cuius. Aceste dispoziţii pot fi puse în executare de către moştenitorii legali
ai defunctului sau de către legatarii universali 1 , dar testatorul poate desemna prin testament una
sau mai multe persoane care să aibă această misiune şi anume de a aduce la îndeplinire
întocmai dispoziţiile testamentare, care poartă denumirea de executori testamentari. (art. 910 C.
civ.). Raţiunile pentru care testatorul procedează la desemnarea de executori testamentari pot fi

101
multiple: vrea să scutească pur şi simplu pe moştenitori de asemenea obligaţii; moştenitorii pot să
fie minori sau puşi sub interdicţie, sau testatorul nu are încredere că moştenitorii vor fi în măsura
să-i aducă la îndeplinire dispoziţiile.
Desemnarea executorului testamentar se poate face numai prin testament, după regulile de
desemnare a legatarului, iar revocarea unei asemenea dispoziţii la fel. Aşa cum rezultă din
dispoziţiile art. 913, art. 915 C. civ. persoana desemnată ca executor testamentar trebuie să aibă
capacitate deplină de exerciţiu, la data deschiderii succesiunii.
Testatorul poate desemna una sau mai multe persoane ca executori testamentari de pildă,
unul pentru afacerile civile, altul pentru cele comerciale etc., caz în care atribuţiile sunt, aşadar,
divizate. Se poate întâmpla însă ca atribuţiile executorilor testamentari să fie conjunctive (art. 918
C. civ.) caz în care oricare dintre executorii testamentari poate lucra singur pentru aducerea la
îndeplinire a dispoziţiilor testamentare. Testatorul poate însă dispune ca executorii testamentari
să lucreze împreună.
O persoană incapabilă de a primi legate de la testator poate fi, evident, desemnată ca
executor testamentar, dar această împrejurare nu-i conferă capacitate succesorală în sensul de a
primi, de pildă, un legat remunerator.
Notarul public competent a dezbate succesiunea, potrivit art. 83 din Legea nr. 36/1995 va
elibera persoanei desemnate de către testator un certificat care constată această calitate, care
potrivit art. 85 din regulamentul de punere în aplicare a acestei legi va determina şi întinderea
drepturilor şi obligaţiilor acestuia.

2.1. Natura juridică a instituţiei executorului testamentar. Executorul testamentar este un


mandatar special al testatorului, astfel că i se aplică regulile de la contractul de mandat, în
măsura în care legea nu dispune altfel 2 .
Calificată, aşadar, ca un mandat de natură specială, execuţiunea testamentară are
caracteristici care o aseamănă cu mandatul dar şi unele care o deosebesc. Doctrina a scos în
evidenţă următoarele asemănări cu mandatul de drept comun:
a) Acceptarea ca şi refuzul execuţiunii testamentare sunt, la fel ca la contractul de mandat,
facultative. Cel desemnat are deplina libertate de a accepta sau nu să devină executor
testamentar, oricare din atitudinile sale nefiind susceptibile de abuz. La fel ca acceptarea
moştenirii, acceptarea execuţiunii testamentare poate fi expresă sau tacită.
b) Executorul testamentar are aceleaşi obligaţii ca şi mandatarul; are obligaţia de a îndeplini
mandatul, de a da socoteala şi de a răspunde pentru faptele persoanei substituite în executarea
mandatului. În privinţa drepturilor sale situaţia este iarăşi ca la contractul de mandat. Are la fel ca
mandatarul dreptul de a fi dezdăunat pentru cheltuielile făcute cu executarea mandatului şi cu
toate că, în principiu, execuţiunea testamentară este gratuită, dacă s-a stipulat în testament vreo
remuneraţie, executorul are dreptul a o pretinde.
Dacă remuneraţia executorului testamentar a fost stabilită sub forma unui legat, acesta are
dublă calitate, de executor testamentar şi de legatar, calităţi care sunt interdependente, dar
numai unilateral 3 . Astfel, s-a spus, el poate renunţa la legat ca orice legatar dar să accepte
sarcina execuţiunii testamentare. Invers însă, dacă a acceptat legatul cu caracter remunerator, se
prezumă că a acceptat şi execuţiunea testamentară. Totuşi în cazul în care intenţia testatorului a
fost ca legatul să rămână valabil, independent de acceptarea execuţiunii testamentare, legatul
poate fi validat chiar dacă legatarul nu acceptă să devină şi executor testamentar. Este posibil,
uneori, ca testatorul, numind un executor testamentar să-i confere şi calitatea de legatar
universal. Aceasta pentru a-i conferi puteri peste limitele legale ale executorului testamentar
obişnuit, căci în cazul succesorilor universali chemaţi să execute dispoziţiile testamentare
limitările imperative impuse simplului executor testamentar nu există, moştenitorii devenind
proprietarii bunurilor odată cu deschiderea moştenirii, astfel că dispun în mod liber de ele. Dacă
această desemnare şi în calitate de legatar universal este numai aparentă, testatorul desemnând
şi legatari cu titlu universal sau cu titlu particular care absorb moştenirea în cvasitotalitatea ei,

102
obiectul legatului universal fiind astfel redus la cel mult valoarea remuneraţiei, instanţele de
judecată vor putea, la cererea persoanelor interesate, să constate caracterul simulat al instituirii
de legatar universal, urmând în consecinţă ca acea persoană să fie considerată simplu executor
testamentar ale cărui puteri şi atribuţii sunt strict limitate de legiuitor.
c) La fel ca la contractul de mandat, puterile executorului testamentar au caracter intuitu
personae, astfel că moartea celui desemnat ca executor testamentar atrage încetarea
mandatului. Dacă, aşadar, la data deschiderii succesiunii cel desemnat ca executor testamentar
este mort şi nu s-a desemnat un executor testamentar subsidiar, execuţiunea testamentară nu va
mai avea loc devenind caducă. În cazul în care executorul moare pe parcursul execuţiunii,
sarcinile acestuia nu trec la moştenitorii săi, mandatul, cum a arătat, încetând pe această dată
(art. 917 C. civ.).
Aşa cum am precizat mai sus, execuţiunea testamentară fiind un mandat cu caracter special s-
au relevat în doctrină şi unele deosebiri faţă de mandatul propriu-zis:
a) Atribuţiunile executorului testamentar încep la moartea testatorului pe când cele ale
mandatarului încetează la moartea mandantului;
b) Executorul testamentar poate fi numit numai prin testament, aşadar, într-o formă solemnă,
pe când la contractul de mandat, care are caracter consensual, numirea mandatarului se poate
realiza chiar în mod tacit;
c) În timp ce la contractul de mandat limitele împuternicirii mandatarului sunt lăsate la libera
apreciere a părţilor, limitele şi atribuţiile executorului testamentar sunt determinate imperativ de
către legiuitor;
d) În cazul mandatului obişnuit, mandatarul poate oricând renunţa la mandat, dacă renunţarea
nu produce pagube mandantului, executorul testamentar însă odată ce a acceptat misiunea nu
poate renunţa la ea decât dacă dovedeşte că îndeplinirea ei i-ar produce lui însuşi pagube.

2.2. Atribuţiile şi puterile executorului testamentar. Atribuţiile executorului testamentar


diferă după cum testatorul i-a conferit sau nu sezina, adică posesia bunurilor mobile din
moştenire (art. 911 C. civ.).
Executorul testamentar fără sezină are, potrivit art. 916 C. civ., doar un rol de supraveghere şi
control, în scopul aducerii la îndeplinire a dispoziţiilor testamentare. El nu are nici o abilitare în
sensul de a le executa el însuşi. Potrivit art. 85 din regulamentul de punere în aplicare a Legii nr.
36/1995 notarul public eliberând certificatul de executor testamentar are îndatorirea să precizeze
întinderea drepturilor şi obligaţiilor conferite de testator acestuia precizând, inclusiv dacă este
sezinar sau nu, iar în caz afirmativ, dacă deţine toate bunurile mobile din succesiune sau numai o
parte din acestea, durata sezinei şi sarcinile concrete pe care trebuie să le îndeplinească.
Executorul testamentar fără sezină are, aşa cum rezultă din prevederile art. 916 C. civ.,
următoarele atribuţii:
– să ceară notarului public competent punerea peceţilor dacă există moştenitori minori,
interzişi sau absenţi;
– să stăruie ca notarul public să facă inventarul succesiunii în prezenţa moştenitorilor
prezumtivi;
– să se îngrijească de luarea măsurilor de conservare a bunurilor succesorale;
– să intervină în judecată pentru apărarea validităţii testamentului.
Executorul testamentar cu sezină are nu numai atribuţii de supraveghere şi control ci şi
atribuţii de a aduce, el însuşi, la îndeplinire dispoziţiile din cuprinsul testamentului.
Aşa cum s-a precizat în doctrină 4 , sezina (textul art. 911 C. civ. vorbeşte de posesia bunurilor
mobile) conferită de către testator executorului testamentar nu este decât o simplă detenţie
precară a bunurilor căci acesta nu deţine bunurile pentru sine ci pentru moştenitorii defunctului.
Ea trebuie deosebită de sezina care se conferă moştenitorilor legali prevăzuţi de art. 653 C. civ.
Aceşti moştenitori legali au nu numai posesia dar şi proprietatea tuturor bunurilor succesorale,

103
mobile şi imobile, pe când sezina executorului testamentar are ca obiect numai bunurile mobile,
chiar dacă testatorul se referă în testament şi la bunurile imobile 5 . Executorul testamentar este,
cum s-a spus, un simplu sechestru (custode) al moştenitorilor 6 . Dar sezina moştenitorilor, la fel
ca şi rezerva lor succesorală nu exclude sezina ce se conferă executorului testamentar,
dimpotrivă ele pot coexista întrucât au conţinut diferit.
Executorul căruia i s-a conferit sezina intră de drept în posesia bunurilor succesorale, fără să
fie nevoie de vreo formalitate prealabilă, certificatul de executor testamentar având doar efect
declarativ şi nu constitutiv. În virtutea ei executorul testamentar are puterea de a deţine bunurile
ce constituie obiectul sezinei şi de a refuza predarea lor succesorilor universali dacă, bunăoară,
acele bunuri formează obiectul unor legate cu titlu particular, sau, potrivit voinţei testatorului ele
urmează a fi distruse, ca în cazul unor hârtii intime, scrisori etc.
Obiectul sezinei se determină potrivit conţinutului testamentului şi dispoziţiilor testamentare pe
care executorul le are de adus la îndeplinire. De vreme ce textul legal (art. 911 C. civ.) se referă
la „averea mobilă” a testatorului înseamnă că imobilele, fructele şi productele acestora de după
deschiderea moştenirii nu pot forma obiectul sezinei executorului testamentar.
Durata sezinei este determinată tot de către testator, dar potrivit art. 911 C. civ. nu poate trece
peste un an de la moartea sa şi nu poate fi prelungită de către instanţele judecătoreşti. Testatorul
poate conferi însă prin testament o durată mai scurtă sezinei executorului testamentar, precum,
potrivit art. 912 C. civ. şi moştenitorii lui pot scurta termenul sezinei oferindu-i acestuia sumele
necesare pentru plata legatelor de lucruri mobile sau plătind ei înşişi aceste legate. Sezina
încetează înainte de termen şi în cazul în care dispoziţiile testamentare având ca obiect bunuri
mobile au fost executate. Când termenul sezinei s-a împlinit executorul testamentar are datoria
de a preda bunurile mobile deţinute moştenitorilor în drept.
În ce priveşte momentul în care începe să curgă durata sezinei, textul art. 911 C. civ. vorbeşte
de cel al deschiderii succesiunii, dar se acceptă că atunci când există motive obiective termenul
se calculează şi de la o dată ulterioară. Astfel, în cazul în care testamentul a fost descoperit mai
târziu sau a fost contestat de către moştenitorii legali sau când data morţii testatorului a fost
stabilită judecătoreşte se acceptă că, independent de voinţa sa, executorul testamentar nu a
putut începe executarea dispoziţiilor testamentare şi deci termenul se va calcula de la o dată
ulterioară deschiderii succesiunii, când executarea dispoziţiilor testamentare a devenit posibilă. 7
La expirarea termenului sezina încetează, dar dacă executorul testamentar nu a reuşit să-şi
ducă la îndeplinire îndatoririle el poate continua să rămână în funcţie, dar ca executor fără sezină.
Moştenitorii îi pot însă conferi, în condiţiile mandatului de drept comun, împuternicire să deţină şi
pe mai departe bunurile ce le avea în posesie şi să execute atribuţiile unui executor sezinar.
Executorul testamentar cu sezină are, pe lângă atribuţiile generale recunoscute oricărui
executor testamentar, (art. 916 C. civ.) unele atribuţii speciale:
– el poate cere vânzarea mişcătoarelor în lipsa sumelor necesare pentru plata legatelor cu
titlu particular sau pentru procurarea unor bunuri care trebuie predate legatarilor, precum poate
încasa preţul obţinut din astfel de vizări. Aşa cum rezultă din art. 916 alin. (3) C. civ. el nu
poate proceda direct la vânzarea unor atari bunuri ci trebuie să ceară acest lucru moştenitorilor
care au dobândit proprietatea acestor bunuri, iar dacă aceştia refuză se poate adresa instanţei
de judecată.
– executorul sezinar are dreptul de a preda către legatari bunurile mobile determinate sau
de gen care formează obiectul legatelor cu titlu particular necontestate de succesorii
universali;
– el are dreptul de a urmări pe debitorii moştenirii şi de a încasa creanţele succesorale, căci
acestea sunt bunuri mobile;
– cât priveşte plata creditorilor succesiunii de către executorul testamentar problema este
controversată. Considerăm, alături de alţi autori 8 , că dacă testatorul l-a împuternicit pe
executorul cu sezină să plătească datoriile, iar acestea nu sunt contestate de către
moştenitori, plata lor se poate face la fel ca plata legatelor particulare. În adevăr, nu se vede

104
care ar fi deosebirea între plata legatului unei creanţe către legatarul respectiv şi plata datoriei
către titularul unei creanţe ce grevează succesiunea. În ambele situaţii avem de a face cu
creditori care pot fi plătiţi de către executorul testamentar cu sezină din mobilele succesiunii 9 .
Evident dacă nu are împuternicire în acest sens conferită de către testator el nu va putea plăti
datoriile succesiunii şi nu va putea fi nici urmărit de creditori.
Încetarea execuţiunii testamentare. Atribuţiile executorului testamentar încetează în
următoarele cazuri:
– în cazul în care au fost executate toate dispoziţiile cuprinse în testament;
– în cazul în care executorul testamentar a decedat (art. 917 C. civ.);
– în cazul în care executorul testamentar renunţă la execuţiunea testamentară dacă
dovedeşte că aceasta i-ar pricinui pagube însemnate sau că în mod obiectiv nu ar putea
aduce la îndeplinire dispoziţiile testamentare, de pildă din cauză de boală;
– în cazul în care executorul testamentar a fost revocat de către instanţa de judecată la
cererea moştenitorilor defunctului pentru motive temeinice, cum ar fi: reaua-credinţă, abuzuri
în îndeplinirea atribuţiunilor, incompetenţă etc.;
– în cazul în care executorul testamentar a fost pus sub interdicţie.
Dacă au existat mai mulţi executori testamentari încetarea atribuţiunilor acestora are loc diferit,
după cum au avut atribuţii distincte sau dimpotrivă desemnarea lor a fost conjunctivă. În primul
caz, când, aşadar, atribuţiile lor au fost determinate de către testator individual, încetarea
execuţiunii testamentare va avea loc pentru fiecare separat după cum se găseşte într-una din
situaţiile precizate mai sus [art. 918 alin. (2) C. civ.]. Dacă însă atribuţiunilor lor nu au fost
delimitate încetarea execuţiunii testamentare ar avea loc numai dacă toţi s-ar afla într-una din
situaţiile precizate, altfel, potrivit art. 918 alin. (1) C. civ., fiecare putând să lucreze în lipsa
celorlalţi.
Aşa cum am arătat, executorul testamentar, cu sau fără sezină 10 are obligaţia ca orice
mandatar de a da socoteală moştenitorilor [art. 916 alin. (5) coroborat cu art. 1541 C. civ.]. În
acelaşi timp el are dreptul de a fi despăgubit pentru cheltuielile făcute pentru îndeplinirea
dispoziţiilor testamentare (art. 919 C. civ.) precum şi pentru eventualele daune produse cu prilejul
execuţiunii testamentare, la fel ca la contractul de mandat (art. 1549 C. civ.).
În ce priveşte problema, controversată în doctrină, dacă executorul testamentar poate fi scutit
de către testator de a da socoteala şi de a răspunde de gestiunea sa, credem şi noi, alături de alţi
autori, că scutirea poate fi acceptată numai în măsura în care nu aduce atingere unor reguli de
ordine publică. Aşa, de pildă, moştenitorii rezervatari vor putea cere socoteală executorului
testamentar dacă, cu prilejul îndeplinirii mandatului său, a fost încălcată rezerva lor succesorală.
Însă dacă dispoziţiile legale imperative au fost respectate scutirea de a da socoteală este
admisibilă, întrucât testatorul este liber să dispună după propria voinţa de patrimoniul său,
putând, sub această formă, să-l gratifice pe executorul său testamentar, scutindu-l de obligaţia de
a da socoteală sau dându-i posibilitatea să păstreze ceea ce rămas la terminarea execuţiunii
testamentare din patrimoniul succesoral 11 .
Executorul testamentar răspunde, ca orice mandatar, nu numai pentru dol ci şi pentru orice
culpă, în îndeplinirea atribuţiunilor sale [art. 1540 alin. (1) C. civ.]. Dacă executorul testamentar a
fost remunerat pentru activitatea sa răspunderea sa va fi apreciată mai sever decât dacă a lucrat
fără plată. El nu răspunde însă pentru pieirea fortuită a unor bunuri pe care le-a deţinut.
Aşa cum rezultă din prevederile art. 918 C. civ., în privinţa răspunderii, în cazul existenţei mai
multor executori testamentari nu se aplică regula de drept comun, potrivit căreia între mandatari
nu există solidaritate legală (art. 1543 C. civ.), dimpotrivă, executorii testamentari cu sezină vor
răspunde solidar de a da socoteală de bunurile mobile ce le-au avut încredinţate. În celelalte
cazuri, ale executorilor fără sezină sau ale celor ce au avut atribuţii delimitate şi care au fost
respectate se aplică regula răspunderii divizibile, fiecare răspunzând numai pentru actele şi
faptele proprii.

105
1

A se vedea, pentru ipoteza în care desemnarea executorului testamentar poate rezulta din
împuternicirea dată de testator prin testament unul legatar cu titlu particular de a vinde imobilul ce
a fost testat şi a împărţi preţul cu ceilalţi legatari cu titlu particular, O. Rădulescu, Condiţiile în
care este posibilă vânzarea imobilului defunctului de către executorul testamentar, în Dreptul nr.
4, 1998, p. 34-35.
2

Majoritatea autorilor consideră că executorul testamentar apare ca un mandatar al testatorului, cu


anumite deosebiri, desigur. A se vedea, în acest sens, D. Alexandresco, op. cit., p. 545; I.
Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 536; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al.
Băicoianu, op. cit., p. 976-986; M. Eliescu, op. cit., p. 286; D. Chirică, op. cit., p. 146-147; Fr.
Deak, op. cit., p. 306-307; E. Safta-Romano, op. cit., p. 273-274. S-au preconizat însă şi alte
calificări juridice. A se vedea M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 382-383.
3

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 307.


4

A se vedea: I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 610; M. Eliescu, op. cit., p. 291.
5

A se vedea: D. Alexandresco, op. cit., p. 361; M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 368; I. Rosetti-
Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 611.
6

A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 991-993; M. Eliescu,


op. cit., p. 291; D. Chirică, op. cit., p. 149; Fr. Deak, op. cit., p. 313.
7

A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 993-994; Fr. Deak, op.
cit., p. 314.
8

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 315-316.


9

Pentru părerea că plata nu se poate face decât cu consimţământul moştenitorilor, a se vedea: C.


Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 998-999; M. Eliescu, op. cit., p. 291.
10

Majoritatea autorilor consideră că obligaţia de a da socoteală o are atât executorul cu sezină cât
şi cel fără sezină. A se vedea, în acest sens: M. Eliescu, op. cit., p. 293; D. Chirică, op. cit., p.
151; Fr. Deak, op. cit., p. 317; E. Safta-Romano, op. cit., p. 282. În sens contrar, a se vedea: C.
Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 1001-1002. Executorul cu sezină, s-a
precizat (Fr. Deak, op. cit., p. 317) poate fi obligat a da socoteală de două ori. O dată la încetarea
sezinei [art. 916 alin. (5) C. civ.] şi a doua oară la încetarea execuţiunii testamentare, potrivit
dreptului comun, dacă a continuat să lucreze şi după această dată.
11

A se vedea, în acest sens: M. Eliescu, op. cit., p. 294; Fr. Deak, op. cit., p. 318. Contra: C.
Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 1003-1004.

Capitolul IV

Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile succesorale

Precizări prealabile. În domeniul actelor juridice pentru cauză de moarte este consacrat
principiul libertăţii oricărei persoane de a dispune potrivit propriei voinţe de patrimoniul său. În
mod corelativ moştenitorii au libertatea deplină de a accepta sau nu o moştenire. Există însă

106
raţiuni care impun unele limitări ale ambelor drepturi. Astfel, dreptul de a dispune pentru cauză de
moarte este limitat de interese de ordin familial de a asigura unor membri apropiaţi ai familiei
defunctului o cotă parte din moştenire, chiar împotriva voinţei acestuia, când el dispune de
averea sa în favoarea altor persoane. Este cea mai importantă limitare care se aduce dreptului
de a dispune pentru cauză de moarte. Este ceea ce se cunoaşte sub denumirea de «rezervă
succesorală». Există apoi considerente de natură morală care se opun efectuării unor acte
juridice privitoare la bunurile unei succesiuni înainte de deschiderea acesteia, limitare ce este
cunoscută sub denumirea «pactelor asupra succesiunilor viitoare», care, aşa cum vom vedea
sunt interzise sub sancţiunea nulităţii absolute. În fine, tocmai principiul libertăţii de dispoziţie
pentru cauză de moarte, alături de cel al liberei circulaţii a bunurilor duc la interzicerea unor acte
juridice care le-ar obtura, ca în cazul substituţiei fideicomisare care, la rândul ei, este interzisă. Le
vom analiza, de altfel, pe rând în cele ce urmează.
Secţiunea I - Interdicţia pactelor asupra succesiunilor viitoare (nedeschise)
Secţiunea a II-a - Oprirea substituţiilor fideicomisare
Secţiunea a III-a - Oprirea actelor juridice care încalcă rezerva succesorală

Secţiunea I

Interdicţia pactelor asupra succesiunilor viitoare (nedeschise)

Câtă vreme o succesiune este nedeschisă este interzis ca bunuri din acea succesiune sau
patrimoniul ca atare să formeze obiectul unor acte juridice prin care s-ar constitui drepturi
eventuale asupra lor sau s-ar renunţa la ele, chiar dacă de cuius ar consimţi la aceasta. Astfel,
art. 965 alin. (2) C. civ. prevede că: „nu se poate face renunţare la o succesiune ce nu este
deschisă, nu se pot face învoiri asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da consimţământul
celui a cărui succesiunea este în chestiune”. Iar art. 702 C. civ. prevede că: „nu se poate renunţa
la succesiunea unui om în viaţă, nici nu se pot înstrăina drepturi eventuale ce s-ar putea dobândi
asupra succesiunii”.
Din prevederile acestor texte legale rezultă că prin pacte asupra unei succesiuni viitoare
(interzise de lege) vom înţelege orice convenţii sau acte unilaterale prin care se renunţă la o
moştenire viitoare sau se constituie drepturi eventuale asupra unei astfel de moşteniri.
Fundamentul de natură principială al unor astfel de interdicţii este constituit din ideea că astfel
de acte juridice ar putea trezi dorinţa morţii persoanei care urmează să lase moştenirea, iar în
cazul în care chiar el este parte într-un astfel de act juridic s-ar aduce atingere principiului
revocabilităţii dispoziţiilor testamentare. Există argumente şi de natura siguranţei circuitului civil,
căci drepturile de această natură, care formează obiectul unor acte juridice sunt eventuale,
aşadar incerte, cel puţin din punct de vedere valoric.
Pentru a ne afla în faţa unui pact asupra unei succesiuni viitoare trebuie să fie întrunite
următoarele condiţii:
a) să existe o convenţie (înţelegere); dar şi actul unilateral de renunţare la o moştenire sau de
acceptare a acesteia sunt considerate pacte interzise de lege 1 ;
b) pactul să aibă ca obiect drepturi succesorale dintr-o succesiune nedeschisă 2 . Dacă
convenţia nu are un astfel de obiect, ea va fi valabilă, chiar dacă realizarea obligaţiei este
afectată de o condiţie sau de un termen incert, care se constituie din data morţii unei persoane.
Astfel, art. 825 C. civ. prevede posibilitatea stipulării în contractul de donaţie a întoarcerii
bunurilor donate la donator în cazul predecesului donatarului sau de predeces al donatarului şi al
descendenţilor săi. Bunurile reintră într-o atare ipoteză în patrimoniul donatorului în virtutea
contractului de donaţie iar nu cu titlu succesoral. Aşadar, o astfel de convenţie nu are ca obiect
moştenirea (ca universalitate, ca parte a unei universalităţi ori bunuri singulare, determinate) pe
care donatorul o va lăsa 3 .

107
c) moştenirea să nu fie deschisă. După data deschiderii succesiunii moştenitorii pot dispune
liber de drepturile lor asupra acelei moşteniri precum şi de dreptul de opţiune succesorală ca
drept care se naşte în persoana lor odată cu decesul lui de cuius.
În ce priveşte stabilirea datei deschiderii succesiunii se are în vedere criteriul obiectiv al datei
cuprinse în certificatul de deces sau al celei stabilite prin hotărârea declarativă de moarte.
Persoana dispărută fiind considerată a fi în viaţă, pactul privind succesiunea lui nu poate fi
considerat valabil chiar dacă părţile au considerat că succesiunea este deschisă. Dacă însă
pactul a fost încheiat după data morţii stabilită judecătoreşte el rămâne valabil, chiar dacă
această dată este ulterior rectificată sau hotărârea judecătorească este anulată 4 .
d) pactul să nu fie admis în mod excepţional de lege. Un astfel de pact este cel la care se
referă art. 1526 C. civ. potrivit căruia este valabilă convenţia prin care asociaţii stipulează că
societatea civilă înfiinţată va continua la moartea unuia dintre ei cu moştenitorii acestuia. Sau, tot
astfel se consideră ca fiind valabilă împărţeală de ascendent efectuată prin donaţie, cu
respectarea condiţiilor de fond şi de formă cerute de prevederile art. 794-799 C. civ. Dar dacă
împărţeala de ascendent nu este valabilă, ea nu va putea fi convertită în partaj voluntar tocmai
pentru motivul că ar reprezenta un pact asupra unei succesiuni viitoare de vreme ce succesiunea
nu a fost deschisă la momentul împărţelii 5 . De asemenea se consideră valabil consimţământul
unui succesibil rezervatar sau care ar beneficia de raportul donaţiei exprimat la înstrăinarea
realizată de de cuius unui alt succesibil în linie dreaptă cu sarcina unei rente viagere sau cu
rezerva uzufructului, deşi el este o renunţare anticipată la acţiunea în reducţiune sau la cea de
raport, dacă, în realitate înstrăinarea este o donaţie, potrivit art. 845 C. civ. S-a considerat însă a
nu fi valabilă declaraţia unui succesibil scrisă în josul testamentului, înainte de deschiderea
succesiunii, prin care recunoaşte ca fiind valabil acel testament. Un astfel de act este un pact
asupra unei succesiuni viitoare prohibite de lege 6 .
Sancţiunea aplicabilă pactelor asupra succesiunilor viitoare. Pactele asupra succesiunilor
viitoare sunt lovite de nulitate absolută, sancţiune ce poate fi invocată de orice persoană
interesată. Un astfel de act juridic nu ar putea fi confirmat nici după deschiderea moştenirii. Dacă
părţile doresc menţinerea actului, acesta trebuie refăcut după deschiderea moştenirii. Chiar şi
executarea obligaţiei ce a fost asumată prin pactul asupra unei succesiuni nedeschise nu va fi
valabilă decât dacă se poate constata că prin ea însăşi exprimă un nou consimţământ valabil 7 .
S-a propus de lege ferenda o liberalizare în materia pactelor asupra unei succesiuni viitoare în
sensul de a se permite, în anumite condiţii (ca de pildă, cu participarea persoanei despre a cărei
moştenire este vorba) încheierea lor, aşa cum sunt, de altfel, permise în alte legislaţii europene
pactele familiale 8 .
1

Acceptarea moştenirii nedeschise, spre deosebire de renunţare, care este amintită expres de art.
702 şi art. 965 C. civ., este în mod unanim acceptată ca pact asupra unei succesiuni viitoare. A
se vedea: D. Chirică, op. cit., p. 152-153; Trib. jud. Sălaj, decizia civilă nr. 306/1972, în R.R.D. nr.
1/1973, p. 160-161.
2

A se vedea M. Constantinescu, Notă la decizia civilă nr. 1661/1995 a Trib. reg. Cluj, în J.N. nr.
9/1966, p. 120.
3

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 322.


4

În acelaşi sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 323. Contra, M. Eliescu, op. cit., p. 300. A se
vedea şi A. Ionaşcu, Notă la decizia civilă nr. 273/1958 a Trib. Suprem, în L.P. nr. 12/1958, p.
114; Trib. reg. Cluj, decizia nr. 3887/1957, în L.P. nr. 1/1958, p. 102.
5

A se vedea: M. Constantinescu, loc. cit.; Trib. jud. Sălaj, decizia civilă nr. 306/1972, în R.R.D. nr.
1/1973, p. 160-161.

108
6

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 324.


7

Idem, p. 325.
8

Ibidem.

Secţiunea a II-a

Oprirea substituţiilor fideicomisare

Substituţia fideicomisară este liberalitatea (legat sau donaţie) prin care dispunătorul impune
beneficiarului liberalităţii (instituitului) să conserve bunurile primite, iar la moartea sa să le
transmită, în tot sau în parte, unei alte persoane desemnată tot de către dispunător
(substituitului). Astfel, dacă testatorul instituie pe un fiu al său ca legatar şi-i impune obligaţia de a
păstra bunurile testate tot timpul vieţii sale, iar la moarte să le transmită copiilor săi se realizează
o substituţie fideicomisară, prohibită expres de art. 803 C. civ. 1 Substituţiile fideicomisare erau
cunoscute încă din dreptul roman şi au luat o mare amploare în dreptul feudal având ca scop
păstrarea averilor în aceeaşi familie din generaţie în generaţie. În dreptul nostru vechi (Codul
Calimach şi Codul Caragea) substituţiile fideicomisare erau admise. Codul civil însă, după
modelul francez, le-a interzis în mod expres.
În primul rând, printr-un astfel de act juridic se aduce atingere principiului liberei circulaţii a
bunurilor, întrucât se impune instituitului păstrarea bunului până la moartea sa şi transmiterea
acestuia la substituit, extrăgându-l astfel din circuitul civil. Apoi se aduce atingere principiului
libertăţii de dispoziţie pentru cauză de moarte întrucât instituitul nu are alegere, ci trebuie să
transmită bunul substituitului, care nu este desemnat de către el, ci de către primul testator care-
şi impune, aşadar, voinţa sa în stabilirea unei ordini succesorale graduale sau veşnice, după felul
substituţiei, ceea ce nu este îngăduit. Nimeni nu poate dispune mortis causa în numele altei
persoane şi nimeni nu are dreptul de a scoate anumite bunuri din circuitul civil. Bine s-a spus că
dacă s-ar admite ca testatorul sau donatorul să poată prin simpla lor voinţă să rânduiască
devoluţiunea unor bunuri din generaţie în generaţie, adică să-şi impună voinţa lor şi chiar să
înlăture de mai înainte voinţa propriilor moştenitori, atunci testamentul nu ar mai fi un act
unilateral şi personal, ci un act „în numele altora”, ceea ce este străin de firea lucrurilor 2 .
Pentru a ne afla în prezenţa unei substituţii fideicomisare trebuie să fie îndeplinite anumite
condiţii:
a) dispunătorul să fi făcut două sau mai multe liberalităţi cu acelaşi obiect către două sau mai
multe persoane, dar care se vor executa succesiv. Prima se execută la moartea dispunătorului,
dacă este vorba de un legat, sau la încheierea contractului de donaţie, iar a doua la moartea
instituitului şi apoi la moartea substituitului. Instituitul dobândeşte obiectul liberalităţii de la
dispunător, iar substituitul de la instituit deşi se poate afirma şi ideea că atât instituitul cât şi
substituitul primesc bunul de la dispunător, care transferă o dată proprietatea asupra instituitului
şi apoi asupra substituitului 3 . Transferurile de proprietate sunt despărţite una de cealaltă de o
perioadă de timp aleatorie. Se poate întâmpla ca una din persoanele desemnate de către
dispunător, de pildă substituitul, să nu existe la data testamentului, sau să fie numai concepută.
Este ipoteza în care testatorul lasă un bun fiului sau obligându-l pe acesta să păstreze bunul, iar
la moartea sa să-l transmită la rândul lui fiului său, care la data testamentului nu există sau nici
nu este conceput. 4
b) să existe o dispoziţie prin care instituitul este obligat să păstreze bunul ce formează obiectul
liberalităţii şi să-l transmită substituitului. Rezultatul unei asemenea dispoziţii ar fi
indisponibilizarea bunului încât acesta nu ar putea fi nici înstrăinat şi nici grevat în timpul vieţii

109
instituitului, care la moartea sa ar trebui să-l predea substituitului desemnat tot de către testator
sau donator. O atare clauză de indisponibilizare (pactum de non aliendo) contravine unui
principiu al circulaţiei bunurilor consacrat şi legislativ în art. 1310 C. civ., dar şi atributelor
dreptului de proprietate în lumina cărora proprietarul poate dispune liber de bunul său, în limitele
legii (art. 480 C. civ.). Scoaterea unor bunuri din circuitul civil nu se poate realiza prin voinţa
omului, ci numai prin voinţa legiuitorului.
O clauză de inalienabilitate poate fi considerată ca valabilă doar temporar şi motivată de un
interes legitim 5 , or instituirea obligaţiei pentru legatar sau donatar de a preda bunul la moartea sa
către o altă persoană desemnată tot de către dispunător nu poate fi considerat un interes legitim
ci, dimpotrivă, aşa cum am precizat, un interes potrivnic legii 6 .
c) dispunătorul să stabilească că dreptul substituitului se naşte la moartea instituitului, sau, în
cazul substituţiei fideicomisare graduale sau veşnice, la moartea substituitului. Se stabileşte
astfel o adevărată ordine succesorală, or nimeni nu poate dispune pentru cazul morţii unei alte
persoane, căci se încalcă caracterul personal al testamentului şi, cum am arătat, însăşi dreptul de
proprietate. Numai proprietarul, cu alte cuvinte, are dreptul de a dispune mortis causa de bunul
său, iar nu o altă persoană căci astfel s-ar realiza un pact asupra unei moşteniri nedeschise. Dar
dacă transmiterea bunului de către cel gratificat către o altă persoană se realizează independent
de devoluţiunea sa succesorală, ca de pildă la împlinirea unui termen sau la realizarea unei
condiţii nu ne vom găsi în prezenţa unei substituţii fideicomisare. Tot astfel, s-a precizat în
practica judiciară, că dacă o substituţie fideicomisară devine caducă prin aceea că instituitul
decedează între momentul testamentului şi decesul testatorului, o atare dispoziţie va fi valabilă,
legatul revenind direct substituitului, fără a se mai realiza dubla liberalitate succesivă. Soluţia s-a
motivat cu aceea că testamentul fiind un act care-şi produce efectele la moartea testatorului,
dispoziţiile sale, sub aspectul validităţii lor, trebuie apreciate raportat la acest moment, or, în cazul
vizat la data deschiderii succesiunii nu mai există decât un singur beneficiar căci instituitul este
predecedat, iar operaţiunea nu mai îmbracă forma substituţiei fideicomisare 7 . De asemenea s-a
precizat că nici atunci când testatorul lasă bunul sau în favoarea unui instituit, dar ca măsură de
prevedere dispune că în cazul în care acesta va predeceda, bunul să revină unei alte persoane
desemnate tot de către testator, nu ne aflăm în prezenţa unei substituţii fideicomisare, iar
dispoziţia este valabilă întrucât testamentul conţine numai o dispoziţie alternativă şi nu una
fideicomisară 8 .
Substituţia fideicomisară poate fi unică sau simplă, când dispunătorul stabileşte un singur
substituit, graduală, când stabileşte doi sau mai mulţi substituiţi şi veşnică dacă operează în
folosul descendenţilor la infinit.
Nulitatea substituţiilor fideicomisare. Substituţia fideicomisară este sancţionată, potrivit art. 803
C. civ., cu nulitatea absolută. Se subliniază că nulitatea este integrală în sensul că priveşte atât
liberalitatea în favoarea substituitului cât şi cea în favoarea instituitului 9 . Nulitatea este de ordine
publică şi nu poate fi acoperită prin confirmare, ratificare sau executare voluntară de către
moştenitori a legatului. De asemenea, nulitatea nu va putea fi acoperită nici prin renunţarea la
legat de către unul din legatari întrucât, s-a spus, cauzele acestei nulităţi sunt originare,
concomitente cu întocmirea actului juridic, astfel că dispoziţia este nulă absolut din momentul
deschiderii succesiunii iar renunţarea este astfel fără obiect 10 . În cazul legatelor cu un obiect mai
complex numai dispoziţia care cuprinde substituţia fideicomisară va fi lovită de nulitate absolută,
iar nu legatul în totalitatea lui. De pildă, dacă legatul este universal, dar cuprinde o dispoziţie
fideicomisară în sensul că legatarul este obligat să păstreze un bun determinat pe care la
moartea sa să-l remită unui substituit desemnat de către testator, legatul va fi nul numai în
privinţa acelui bun, care va reveni moştenitorilor legali. În schimb vocaţia universală a legatarului
rămâne valabilă cu privire la restul bunurilor din moştenire. Cu alte cuvinte, întotdeauna trebuie
să se deceleze din cuprinsul unui testament care este substituţia fideicomisară şi numai acea
dispoziţie va fi lipsită de efecte prin aplicarea nulităţii absolute, celelalte dispoziţii, care nu
urmăresc realizarea unei duble liberalităţi succesive cu acelaşi obiect, recte efectele specifice
substituţiei fideicomisare, vor rămâne valabile.

110
În doctrina şi practica judiciară s-a discutat mult despre soarta unor aşa-zise procedee, care
formal nu îndeplinesc toate condiţiile substituţiei fideicomisare, dar care, s-a considerat, urmăresc
acelaşi scop. Astfel, fideicomisul fără obligaţie vizează liberalitatea prin care primul gratificat nu
are obligaţia de a păstra bunurile până la moartea sa pentru ca apoi să le transmită celui de-al
doilea gratificat, desemnat tot de către testator, ci i se adresează numai o rugăminte în acest
sens, în măsura în care bunurile cu care a fost gratificat vor mai exista în patrimoniul său.
Credem şi noi, alături de alţi autori, că atâta vreme cât primul gratificat nu are o obligaţie juridică
de a păstra bunurile primite până la moartea sa, ba dimpotrivă poate să dispună liber de ele, atât
prin acte juridice între vii cât şi pentru cauză de moarte, liberalitatea făcută în favoarea sa trebuie
considerată ca fiind valabilă. Aşa-numita obligaţie morală de a îndeplini rugămintea
dispunătorului neputând afecta validitatea unei astfel de liberalităţi 11 .
Legatul rămăşitei ( de eo quod residuo sau de eo quod supererit ) este acea liberalitate
prin care dispunătorul impune gratificatului ca la moartea sa să transmită persoanei desemnate
de către dispunător numai ce a rămas din bunurile cu care a fost gratificat, pe care în timpul vieţii
sale este liber să le înstrăineze cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Nici în acest caz bunurile ce
formează obiectul legatului nu sunt indisponibilizate instituitul având obligaţia, juridică de această
dată, de a transmite substituitului numai ce-i rămâne la moartea sa, astfel că noi considerăm că
operaţia, neîndeplinind condiţiile cerute de art. 803 C. civ., nu este o substituţie fideicomisară,
fiind astfel valabilă 12 .
Dublul legat condiţional este acea operaţie juridică prin care testatorul dispune de acelaşi
bun în favoarea a două persoane, dar sub aceeaşi condiţie, rezolutorie pentru instituit şi
suspensivă pentru substituit. De pildă, testatorul lasă lui A un bun, sub condiţia rezolutorie ca
acesta să moară fără a avea copii, dar acelaşi bun este lăsat lui C sub condiţia suspensivă ca B
să moară fără a avea copii. Nici în acest caz primul legatar nu are obligaţia de a păstra bunul
primit, pentru a-l transmite celui de al doilea gratificat, fiecare dintre cei doi legatari având
libertatea de a înstrăina sau a greva bunul ce constituie obiectul legatului. Soarta acestor acte
juridice depinde de realizarea sau nerealizarea condiţiei care afectează legatul. Apoi condiţia
operează retroactiv, astfel că în toate cazurile numai una dintre liberalităţi va avea fiinţă. În cazul
în care, de pildă, primul gratificat moare fără posteritate, împlinindu-se condiţia rezolutorie care
afectează primul legat, această liberalitate se desfiinţeaza retroactiv, cel de-al doilea legatar
dobândind bunul de la deschiderea succesiunii dispunătorului. Iar dacă primul legatar moare dar
lasă urmaşi, neîmplinindu-se, aşadar, condiţia rezolutorie ce afectează primul legat, această
liberalitate se consolidează, cel de al doilea legatar nemaiavând nici un drept asupra bunului. Aşa
fiind, considerăm că nici această operaţiune nu îndeplineşte cerinţele unei substituţii
fideicomisare aşa cum prevede art. 803 C. civ. nefiind astfel prohibită.
Considerăm că s-a realizat o interpretare prea rigidă şi constrângătoare a celor trei operaţiuni
juridice prezentate când s-a conchis în sensul că sunt nişte invenţii ale doctrinei şi jurisprudenţei
burgheze care trebuie prohibite. În realitate şi acei autori 13 care conchid în acest sens recunosc
că nici una dintre ele nu îndeplineşte cerinţele substituţiei fideicomisare, aşa cum aceasta este
reglementată de art. 803 C. civ. astfel că ni se pare un exces a le interzice.
Substituţia vulgară, reglementată de art. 804 C. civ., constă în dispoziţia prin care
dispunătorul instituie pe lângă primul gratificat un al doilea care urmează să beneficieze de
obiectul liberalităţii în cazul în cazul în care primul nu voieşte sau nu poate primi liberalitatea,
devenind, în ce-l priveşte, ineficace. Substituţia vulgară, permisă în mod expres de lege, este
numai o măsură de prevedere luată de dispunător pentru ipoteza ineficacităţii primului legat. În
cazul ei nu sunt prezente nici una din elementele substituţiei fideicomisare astfel că nu există nici
un temei pentru a fi prohibită.
Potrivit art. 805 C. civ. este de asemenea îngăduită dubla liberalitate în uzufruct şi nuda
proprietate. Aceasta constă în dispoziţia prin care uzufructul unui bun este lăsat unei persoane
iar nuda proprietate alteia. Cele două liberalităţi nu sunt succesive ci se realizează, ambele, în
momentul deschiderii succesiunii, sau în cazul donaţiei, în momentul încheierii donaţiei, iar
obiectul lor nu este identic, chiar dacă derivă din acelaşi bun. De asemenea, obiectul liberalităţii

111
nu este scos din circuitul civil, atât nudul proprietar cât şi uzufructuarul putând dispune liber de
ele potrivit dreptului comun. Cu toate că art. 805 C. civ. se referă în mod expres numai la nuda
proprietate şi la uzufruct în doctrină se consideră că tot astfel sunt permise liberalităţi privind alte
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, de pildă, legatul dreptului de proprietate asupra
casei grevat de dreptul de abitaţie viageră al altei persoane 14 .
1

A se vedea, Notariatul de Stat al raionului Moineşti, testamentul autentificat sub nr.


959/524/1957, cu Notă de V.C. Şerban, în L.P. nr. 2/1958, p. 117.
2

A se vedea M. Popa, Drept civil. Succesiuni, Ed. Oscar Print, 1995, p. 123.
3

Pentru controversă, a se vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 312.


4

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1418/1972, în Repertoriu II, p. 215-216.
5

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 400/1978, în C.D. 1978, p. 22.
6

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 672/1970, în Repertoriu II, p. 215-216.
7

A se vedea Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 1838/1956, în C.D. 1956, vol. I, p. 367.
8

A se vedea V. Loghin, Notă la sentinţa civilă nr. 239/1956 a Trib. pop. rai. Târgu Mureş, în L.P.
nr. 1/1956, p. 118.
9

A se vedea Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 1688/1955, în C.D. 1955, vol. I. p. 193. De lege
ferenda credem şi noi că ar fi cazul ca sancţiunea să privească numai liberalitatea în favoarea
substituitului, iar cea în favoarea instituitului să rămână valabilă întrucât în acest mod efectul
dublei liberalităţi este înlăturat. În acelaşi sens, a se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 328.
10

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 318-319; C. Stătescu, op. cit., p. 192.


11

În acelaşi sens: M. Eliescu, op. cit., p. 313; Fr. Deak, op. cit., p. 329-330; E. Safta-Romano, op.
cit., p. 299-300. În sens contrar, a se vedea, C. Stătescu, op. cit., p. 193; St. Cărpenaru, op. cit.,
p. 462; D. Macovei, op. cit., p. 153-154.
12

În acelaşi sens, a se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 1089-
1091; E. Safta-Romano, op. cit., p. 299-300; În sens contrar, a se vedea: C. Stătescu, op. cit., p.
193; St. Cărpenaru, op. cit., p. 462-463; D. Macovei, op. cit., p. 154; M. Popa, op. cit., p. 125. În
sensul că cel puţin în cazul în care obligaţia de a lăsa legat rămăşiţa constituie cauza (causa
remota) liberalităţii avem totuşi o substituţie fideicomisară, astfel că nici liberalitatea făcută
instituitului nu poate fi recunoscută ca valabilă, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 330. A se vedea
şi M. Eliescu, op. cit., p. 313-314.
13

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 314-315; Fr. Deak, op. cit., p. 331; C. Stătescu, op. cit., p. 193.
14

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 334.

112
Secţiunea a III-a

Oprirea actelor juridice care încalcă rezerva succesorală

§1 - Rezerva şi cotitatea disponibilă. Precizări prealabile


§2 - Moştenitorii rezervatari
§3 - Calculul rezervei şi al cotităţii disponibile. Operaţiile necesare pentru stabilirea masei de
calcul a rezervei
§4 - Reducţiunea liberalităţilor excesive. Noţiune

§1

Rezerva şi cotitatea disponibilă. Precizări prealabile

În principiu oricine poate dispune după propria voinţa de bunurile ce le are în proprietate. (art.
475 şi art. 480 C. civ.). Nimeni nu poate fi obligat nici să lase o moştenire. Totuşi dreptul de
dispoziţie, care are un caracter absolut şi exclusiv poate fi limitat prin excepţie de către legiuitor,
aşa cum rezultă din art. 41 din Constituţie. Una din cele mai importante limitări ale dreptului de
dispoziţie, aduse de legiuitor, prin art. 841-885 C. civ. şi art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 319/1944
este instituţia rezervei succesorale. În prezenţa unor categorii de moştenitori – descendenţii,
ascendenţii privilegiaţi precum şi a soţului supravieţuitor – de cuius nu poate dispune prin
liberalităţi, nici între vii şi nici pentru cauză de moarte, de întreg patrimoniul său, căci legea
asigură o parte din acesta, sub forma rezervei, acestor categorii de moştenitori. Evident, este
vorba de limitarea actelor juridice cu titlu gratuit, care au drept efect micşorarea patrimoniului fără
vreun contraechivalent valoric, căci cele cu titlu oneros nu ar avea nici o logică să fie limitate.
Limitată este de rezerva cuvenită moştenitorilor rezervatari şi clauza de exheredare cuprinsă într-
un testament chiar fără desemnare de legatari căci rezerva succesorală trebuie asigurată, prin
efectul legii, şi în acest caz 1 .
Rezerva succesorală este, aşadar, acea parte din moştenire de care defunctul, în prezenţa
unor anumite categorii de moştenitori nu poate dispune prin acte juridice cu titlu gratuit (nici între
vii şi nici pentru cauză de moarte) şi care se deferă de drept moştenitorilor rezervatari.
Cotitatea disponibilă este partea din moştenire care excede rezervei şi de care defunctul poate
dispune liber prin acte juridice cu titlu gratuit (fie acte juridice între vii fie pentru cauză de moarte)
chiar în prezenţa moştenitorilor rezervatari.
Raţiunile instituirii încă de dreptul roman a rezervei succesorale rezidă în protecţia intereselor
de familie, căci este firesc ca o parte a moştenirii să fie asigurată celor mai apropiate rude ale
defunctului, iar pe de altă parte, ea constituie un zăgaz împotriva slăbiciunilor şi pornirilor
omeneşti spre risipirea nefirească a averii în dauna unor membri apropiaţi ai familiei cum sunt
copii şi părinţii şi apoi soţul supravieţuitor 2 . Limitarea rezervei la un cerc mai restrâns de
persoane sau a-i conferi numai un caracter alimentar, cum s-a propus la un moment dat, nu
poate fi luată azi în considerare, astfel de propuneri venind, la timpul potrivit, în întâmpinarea
tendinţei de limitare pe toate căile a proprietăţii private, preocupare specifică societăţii comuniste
3
.
Patrimoniul defunctului se împarte, aşadar, în două părţi, în cazul în care a făcut donaţii sau a
instituit legatari şi are moştenitori rezervatari. O parte este constituită din rezerva care se cuvine
de drept moştenitorilor rezervatari chiar împotriva voinţei defunctului şi cealaltă care constituie
cotitatea disponibilă cu privire la care voinţa sa nu are nici o limitare.
Prin rezerva succesorală se apăra nu numai interesele moştenitorilor rezervatari de actele cu
titlu gratuit făcute în favoarea unor persoane străine de familie ci şi în cazul în care au fost făcute
în favoarea altor moştenitori legali, chiar rezervatari. Când defunctul, de pildă, are mai mulţi copii,
poate să-i gratifice pe unii dintre ei favorizându-i în dauna celorlalţi, dar numai în limitele rezervei

113
succesorale. În acest mod defunctul poate restabili o inegalitate patrimonială existentă, din varii
motive, între copiii săi, dar nici nu o poate face discreţionar în sensul de a-i avantaja fără
justificare pe unii în dauna altora căci rezerva succesorală îl opreşte. 4 Se poate vorbi, aşadar, de
o funcţie ordonatoare şi de protecţie în familie a instituţiei rezervei succesorale.

1.1. Caracterele juridice ale rezervei succesorale. În primul rând, rezerva este o parte din
moştenire (pars hereditas) în sensul că reprezintă o fracţiune din succesiune, iar nu din fiecare
bun individual-determinat din averea defunctului (pars bonorum) cum era în dreptul roman (pars
bonorum). Nu are, cu alte cuvinte, importanţă din ce bunuri este formată ea în concret, cum nici
cotitatea disponibilă, ci este important să se asigure moştenitorilor rezervatari fracţiunea
reglementată de lege din succesiune. Defunctul are libertatea de a stabili, de pildă, ce anume
bunuri revin moştenitorilor rezervatari şi ce bunuri vor reveni legatarilor, cu condiţia, precizată mai
sus, de a se asigura moştenitorilor rezervatari fracţiunea valorică stabilită de lege din întregul
moştenirii, după un procedeu de calcul la care ne vom referi mai târziu 5 . În acest sens se va
avea în vedere nu numai patrimoniul defunctului la data morţii sale ci şi donaţiile făcute în timpul
vieţii care se vor adăuga la activul net al succesiunii.
Din caracterizarea rezervei succesorale ca parte a moştenirii rezultă următoarele consecinţe:
– rezerva nu poate fi pretinsă decât de acei moştenitori stabiliţi de legiuitor ca fiind
rezervatari dar care vin efectiv la moştenire. Cu alte cuvinte, vor culege rezerva succesorală
numai aceia dintre ei care având, prin clasa şi gradul de moştenitori din care fac parte,
chemare la acea moştenire, au capacitate succesorală, nu sunt nedemni şi nu au renunţat la
moştenire. De pildă, părinţii nu vor avea dreptul la moştenire, şi deci nici la rezervă, deşi sunt
determinaţi de legiuitor ca moştenitori rezervatari, dacă există descendenţi ai defunctului, care,
făcând parte din clasa I de moştenitori îi înlătură pe părinţi, care fac parte din clasa a II-a de
moştenitori. Cum, tot astfel, nepoţii în linie dreaptă ai defunctului nu vor culege moştenirea şi
nici rezerva în prezenţa copiilor acestuia, deşi fac parte din aceeaşi clasă de moştenitori şi toţi
sunt moştenitori rezervatari, dar aceştia din urmă sunt rude de gradul I cu defunctul şi-i înlătura
pe nepoţii de fiu care sunt rude de gradul II cu defunctul. Tot aşa vor fi înlăturaţi şi aceia dintre
moştenitorii rezervatari virtuali care sunt nedemni sau au renunţat la moştenire;
– moştenitorii rezervatari au dreptul la rezervă în natură şi în plină proprietate, fără a putea fi
obligaţi să primească numai contraechivalentul ei în bani. Acest lucru se poate întâmpla cu titlu
de excepţie numai că, de pildă, atunci când bunul donat a fost înstrăinat de către donatar mai
înainte de deschiderea succesiunii. Moştenitorii rezervatari sunt îndreptăţiţi a primi bunurile
care alcătuiesc rezerva fără ca acestea să fie afectate de sarcini ca uzufructul, ei trebuind să
se bucure de plenitudinea atributelor dreptului de proprietate asupra lor 6 ;
– rezerva se atribuie moştenitorilor în mod global, sau colectiv. Întinderea ei se stabileşte
după numărul moştenitorilor rezervatari, dar se atribuie după regulile moştenirii legale în
indiviziune. Din caracterul ei global nu se poate trage concluzia că dacă unii din moştenitorii
rezervatari renunţă la moştenire sau sunt nedemni, de partea lor de rezervă ar profita ceilalţi
moştenitori rezervatari căci, aşa cum am arătat, ea se calculează în funcţie de numărul
moştenitorilor care vin efectiv la moştenire. Altfel spus, cine nu moşteneşte nu poate fi
rezervatar 7 .
Numai soţului supravieţuitor rezerva i se atribuie individual.
– rezerva ca parte a moştenirii este stabilită în mod imperativ de lege. Nici defunctul şi nici
prezumtivii moştenitori rezervatari nu pot modifica, de pildă, întinderea rezervei cuvenite unuia
sau altuia dintre moştenitorii rezervatari. Sunt, aşadar, interzise orice dispoziţii, sarcini, condiţii,
clauze care ar aduce atingere rezervei succesorale, sub sancţiunea nulităţii absolute 8 .
Moştenitorii rezervatari nu pot nici să o accepte şi nici să renunţe la ea înainte de deschiderea
moştenirii căci ar săvârşi şi ei astfel pacte asupra unei succesiuni viitoare lovite de nulitate
absolută 9 .

114
În al doilea rând, în literatura de specialitate se vorbeşte de caracterul indisponibil al rezervei
afirmându-se că ea este relativ şi parţial lovită de indisponi-bilitate 10 , iar practica judiciară
declarând rezerva chiar ca fiind inalienabilă şi insesizabilă 11 . Rezerva, s-a spus, este relativ lovită
de indisponibilitate, căci fiind o parte a moştenirii ea se cuvine de drept moştenitorilor rezervatari.
Altfel spus, numai în prezenţa moştenitorilor rezervatari această parte din moştenire este
indisponibilă. Apoi de asemenea s-a precizat că ea este parţial lovită de indisponibilitate pentru
că, pe de o parte, indisponibilitatea se referă numai la o parte din moştenire, iar pe de altă parte,
pentru că vizează numai o anumită categorie de acte juridice şi anume cele cu titlu gratuit. Actele
cu titlu oneros nu sunt limitate în nici un fel 12 .
Aceste caracterizări ale rezervei, cum bine s-a precizat 13 , sunt de natură a crea confuzii.
Câtă vreme o persoană este în viaţă bunurile sale (sau o parte din ele) nu se poate spune că
sunt inalienabile şi insesizabile căci orice proprietar este îndreptăţit să le înstrăineze, chiar şi cu
titlu gratuit. Creditorii pot de asemenea urmări bunurile datornicilor chiar şi după moartea lor. Abia
după deschiderea succesiunii, dacă există moştenitori rezervatari, ceea ce numai atunci se poate
stabili, care au acceptat moştenirea şi nu sunt nedemni, actele liberale ale defunctului, dacă prin
ele se aduce atingere rezervei, sunt supuse reducţiunii până la limita cotităţii disponibile.
1

A se vedea, în acest sens, Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1471/1973, în Repertoriu II, p.
202.
2

A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 652.


3

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 323-324; C. Stătescu, op. cit., p. 194-195.


4

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 336.


5

A se vedea I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 699.


6

A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 760/1969, în R.R.D. nr. 8/1970, p. 118; D.
Macovei, op. cit., p. 159.
7

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 340.


8

A se vedea: Ph. Malaurie, op. cit., p. 290; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1314/1994, în Dreptul
nr. 7/1995, p. 87.
9

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2336/1972, în R.R.D. nr. 11/1973, p. 168.
10

A se vedea C. Stătescu, op. cit., p. 196.


11

A se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1314/1994, în Dreptul nr. 7/1995, p. 87.
12

A se vedea C. Stătescu, op. cit., p. 196-197.


13

A se vedea M. Mureşan, în „Culegeri tematice de practica judiciară. Succesiuni” de M. Mureşan,


Kocsis Iozsef, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1996, p. 64; Fr. Deak, op. cit., p. 341.

115
Top of Form
§2
Moştenitorii rezervatari
Potrivit prevederilor art. 841-843 C. civ. precum şi ale art. 1 şi art. 2 din Legea nr.
319/1944 sunt moştenitori rezervatari:
– descendenţii defunctului la infinit;
– ascendenţii privilegiaţi;
– soţul supravieţuitor.
Este de observat că fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii lor cu toate că fac parte
din aceeaşi clasă de moştenitori cu ascendenţii privilegiaţi (clasa a II-a mixtă de
moştenitori) nu sunt consideraţi moştenitori rezervatari.
Legiuitorul stabileşte direct numai cota de moştenire de care defunctul poate dispune prin
liberalităţi, adică cotitatea disponibilă şi numai indirect rezerva, care reprezintă partea ce
rămâne, deşi dacă se încalcă rezerva prin liberalităţi ea se va asigura cu prioritate prin
reducţiunea liberalităţilor.
2.1. Rezerva cuvenită descendenţilor. Articolul 841 C. civ. stabileşte întinderea cotităţii
disponibile şi ipso facto întinderea rezervei în funcţie de numărul descendenţilor.
Cotitatea disponibilă este de 1/2 din bunurile defunctului dacă acesta lasă un copil, de 1/3
din moştenire dacă lasă doi copii şi de 1/4 dacă lasă trei sau mai mulţi copii.
Rezultă aşadar că rezerva este de 1/2 pentru un copil, 2/3 pentru doi copii şi 3/4 pentru
trei sau mai mulţi copii. Potrivit art. 842 C. civ. în noţiunea de descendenţi trebuie să
cuprindem nu numai pe cei de gradul I, adică copiii defunctului, ci şi pe urmaşii lor în
linie dreaptă la infinit, indiferent dacă sunt din căsătorie, din afara ei sau din adopţie şi
indiferent dacă vin la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare (în cazul
descendenţilor de gradul II şi următoarele). În ce priveşte copiii din adopţie, potrivit Legii
nr. 273/2004, în prezent există un singur fel de adopţie şi anume cu efectele unei filiaţiuni
fireşti, astfel că cel adoptat va beneficia de rezervă numai după părinţii săi adoptivi iar nu
după părinţii săi naturali sau ceilalţi ascendenţi din familia firească. În cazul înfierilor
realizate înainte de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 (în prezent abrogată
prin Legea nr. 273/2004) exista şi înfierea cu efecte restrânse când, păstrându-se
legăturile de rudenie dintre cel înfiat şi familia de sânge, înfiatul şi descendenţii săi aveau
vocaţie la succesiune, inclusiv la rezervă, atât faţă de ascendenţii rezultaţi din înfiere cât
şi faţă de cei fireşti, dar cum efectele acestei înfieri se limitau la cel înfiat şi înfietori,
înfiatul şi descendenţii săi nu aveau calitatea de moştenitori şi, pe cale de consecinţă, nici
dreptul la rezervă faţă de ascendenţii înfietorului.
a. Descendenţii de care se ţine seama la stabilirea rezervei. Întrucât legiuitorul vorbeşte în
art. 841 C. civ. de „copii lăsaţi” s-au născut discuţii contradictorii în doctrină cu privire la
faptul dacă la calculul rezervei se vor avea în vedere numai descendenţii care vin efectiv
la moştenire sau şi de cei care sunt renunţători sau nedemni. Părerea dominantă, pe care o
considerăm cea corectă, este aceea că urmează a se avea în vedere numai descendenţii
care vin efectiv la moştenire, iar nu şi cei care sunt străini de aceasta, cum sunt
renunţătorii şi nedemnii 1 .
b. Calculul rezervei când vin la moştenire descendenţi de gradul II sau următoarele.
Atunci când la moştenire vin descendenţi de gradul I este limpede că la calculul rezervei
se va ţine seama de numărul lor, potrivit art. 841 C. civ., iar rezerva se va împărţi între ei

116
în cote egale. Se poate însă întâmpla ca la moştenire să vină şi sau numai descendenţi de
grad mai îndepărtat, nepot sau strănepoţi. Aceştia pot veni la moştenire în nume propriu
sau prin reprezentare.
În cazul în care nepoţii, strănepoţii etc., vin la moştenire prin reprezentare se acceptă în
mod unanim că rezerva se calculează în funcţie de numărul tulpinilor, adică în funcţie de
numărul descendenţilor de prim grad şi nu în funcţie de numărul efectiv al
descendenţilor. De pildă, dacă defunctul a avut doi copii, din care unul este predecedat,
iar acesta a avut la rândul său doi copii, aceştia din urmă vor veni la moştenirea bunicului
lor prin reprezentarea tatălui lor predecedat. În total vom avea, aşadar, trei moştenitori
rezervatari, dar rezerva se va calcula numai în funcţie de cele două tulpini, adică de
moştenitorii de gradul I şi de numărul efectiv al moştenitorilor rezervatari care vin la
moştenire. Argumentul este acela că nepoţii îl reprezintă numai pe tatăl lor predecedat şi
nu pot lua mai mult decât ar fi luat tatăl lor dacă era în viaţă. În concret în exemplul dat
rezerva va fi de 2/3 din moştenire din care 1/3 va lua fiul în viaţă al defunctului iar
cealaltă treime va reveni celor doi nepoţi împreună (art. 841 C. civ.).
Problema este controversată în ipoteza în care nepoţii sau strănepoţii vin la moştenire în
nume propriu iar nu prin reprezentare. Părerea dominantă în doctrină este aceea potrivit
căreia şi de această dată rezerva se va stabili tot în funcţie de numărul descendenţilor de
gradul I şi nu în funcţie de numărul descendenţilor care vin efectiv la moştenire. 2 S-a
exprimat însă şi opinia contrară potrivit căreia atunci când descendenţii de grad II sau mai
îndepărtaţi vin la moştenire în nume propriu, pentru că cei de gradul I au renunţat sau
sunt nedemni, rezerva trebuie calculată în funcţie de numărul lor efectiv şi nu pe tulpini.
3
În adevăr această de a doua opinie este riguros determinată de regulile care guvernează
rezerva şi reprezentarea succesorală, dar există puternice argumente care ne îndreptăţesc
să împărtăşim prima opinie, majoritară în doctrina şi practica judecătorească. S-a
argumentat că dacă s-ar lua în considerare la calculul rezervei numărul efectiv al
moştenitorilor de gradul II şi următoarele s-ar putea ajunge ca cei de gradul I să renunţe
la moştenire pentru motivul că venind copiii lor să culeagă moştenirea rezerva ar fi mult
mai mare. Or rezerva este, cum am arătat, imperativ stabilită de legiuitor, şi nu poate fi
modificată prin voinţa moştenitorilor 4 .
În cazul în care defunctul a avut unul sau mai mulţi copii care însă nu mai există la data
deschiderii succesiunii, fiind predecedaţi, comorienţii săi code-cedaţi, şi nu au la rândul
lor descendenţi care să vină prin reprezentare la moştenire, ei nu pot fi luaţi în
considerare la stabilirea rezervei întrucât nu au capacitate succesorală şi astfel nu sunt
moştenitori legali şi nici rezervatari. Dacă însă ar vea urmaşi care pot şi vin la moştenire
ei (dar numai ei) vor fi avuţi în vedere la calculul rezervei, căci urmaşii lor vin la
moştenire prin reprezentare sau în nume propriu. 5
2.2. Rezerva cuvenită ascendenţilor privilegiaţi. Ascendenţii privilegiaţi sunt părinţii
defunctului, din căsătorie sau din afara ei precum şi din adopţie. Ei fac parte din clasa a
II-a mixtă de moştenitori împreună cu fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii
acestora. Aceştia din urmă (colateralii privilegiaţi) nu sunt însă moştenitori rezervatari
putând fi exeredaţi în totalitate de către defunct.
Părinţii defunctului vin la moştenire numai dacă nu există descendenţi (clasa I de
moştenitori) sau aceştia nu pot sau nu vor să vină la moştenire.

117
Potrivit art. 843 C. civ., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 134/1947, rezerva
părinţilor (determinată tot indirect prin stabilirea cotităţii disponibile) este de 1/2 din
bunurile defunctului când vin la moştenire ambii părinţi şi de 1/4 când vine numai unul
din ei.
Cât priveşte rezerva părinţilor din adopţie, în prezent Legea nr. 273/2004 reglementează
numai adopţia cu efecte depline, astfel că părinţii naturali ai defunctului nu mai au
calitatea de moştenitori ai acestuia. Dacă adopţia se desface sau este desfiinţată, părinţii
fireşti redobândesc drepturile părinteşti, inclusiv cele succesorale 6 .
În cazul în care la moartea defunctului rămân în viaţă ambii părinţi dar unul este nedemn
sau renunţător, rezerva se va stabili având în vedere numai părintele care vine efectiv la
moştenire întrucât prin nedemnitate sau renunţare celalalt este străin de moştenire 7 . S-a
susţinut însă şi părerea pe care nu o împărtăşim, că renunţarea sau nedemnitatea unuia din
părinţi ar avea drept efect ca celălalt părinte să culeagă întreaga rezervă de 1/2 din
moştenire, afară numai dacă nu concurează cu colateralii privilegiaţi, situaţie în care ar
urma ca renunţarea sau nedemnitatea unuia din părinţi să profite colateralilor privilegiaţi
8.
2.3. Rezerva cuvenită soţului supravieţuitor. Soţul supravieţuitor este, potrivit Legii nr.
319/1944, care reglementează drepturile succesorale ale acestuia, moştenitor rezervatar,
iar potrivit art. 2 din acest act normativ rezerva sa este de 1/2 din cota sa succesorală ca
moştenitor legal 9 . Cota succesorală a soţului supravieţuitor, aşa cum rezultă din art. 1
din Legea nr. 319/1944, diferă după clasa de moştenitori cu care vine în concurs, astfel că
pentru a determina rezerva sa succesorală, în toate cazurile, va trebui să se determine pe
bază de probe calitatea moştenitorilor legali şi a legatarilor care nu fac parte din cele
patru clase de moştenitori. 10 În toate cazurile se vor avea în vedere numai moştenitorii
care vin efectiv la moştenire nu şi renunţătorii, nedemnii sau cei exheredaţi. 11 Aşa fiind,
rezerva soţului supravieţuitor este de:
– 1/8 din moştenire când vine în concurs cu descendenţii, indiferent de numărul lor sau de
gradul de rudenie cu defunctul (1/2 din 1/4);
– 1/6 din moştenire când vine în concurs cu ascendenţii privilegiaţi şi cu colateralii
privilegiaţi, indiferent de numărul lor (1/2 din 1/3);
– 1/4 din moştenire când vine în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau numai cu
colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor (1/2 din 1/1). Aşadar, în cazul celei de a
doua clase mixte de moştenitori rezerva este diferită după cum sunt sau nu prezente
ambele categorii de moştenitori care o compun;
– 3/8 din moştenire când vine în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa a II-a de
moştenitori) sau cu colateralii ordinari (clasa a IV-a de moştenitori), indiferent de
numărul lor (1/2 din 3/4);
– 1/2 din moştenire când vine în concurs cu orice alţi moştenitori ai defunctului în afară
de cei legali (1/2 din 1/1).
Având în vedere că potrivit Legii nr. 319/1944 soţul supravieţuitor are un drept la
moştenire special asupra mobilelor, darurilor de nuntă şi obiectelor aparţinând
gospodăriei casnice (art. 5) precum şi dreptul de abitaţie (art. 4), s-a făcut precizarea că
soţul supravieţuitor are calitatea de moştenitor rezervatar numai în ce priveşte partea sa
de moştenire legală iar nu şi cu privire la aceste drepturi speciale. Acestea pot fi înlăturate
prin voinţa defunctului prin acte cu titlu gratuit, cu condiţia ca prin ele să nu se aducă
atingere rezervei sale, care se va calcula având în vedere valoarea integrală a moştenirii,

118
aşadar, inclusiv valoarea darurilor de nuntă şi a mobilierului casnic 12 . Dacă defunctul
nu a dispus în nici un fel de mobilierul casnic şi darurile de nuntă, ele se cuvin în
întregime soţului supravieţuitor, dacă nu vine în concurs cu descendenţii. În ce priveşte
ascendenţii privilegiaţi într-o atare situaţie, rezerva lor se calculează numai în funcţie de
valoarea celorlalte bunuri lăsate de defunct întrucât ei nu au vocaţie succesorală legală şi
nici testamentară la bunurile mobile aparţinând gospodăriei casnice şi la darurile de
nuntă. Dacă însă defunctul a dispus prin acte liberale de aceste bunuri sau printr-o
dispoziţie expresă de exheredare a soţului supravieţuitor, aceste bunuri vor fi avute în
vedere atât la calculul rezervei ascendenţilor privilegiaţi cât a soţului supravieţuitor 13 .
a. Caracterele speciale ale rezervei soţului supravieţuitor. Faţă de rezerva celorlalţi
moştenitori rezervatari, cea a soţului supravieţuitor are unele particularităţi:
– rezerva soţului supravieţuitor nu are caracter colectiv, cum este situaţia în cazul
celorlalţi moştenitori rezervatari, ci se atribuie individual;
– rezerva soţului supravieţuitor este o cotă fixă dintr-o cotă variabilă în funcţie de
categoria de moştenitori cu care vine în concurs. Rezerva de 1/2 din moştenire o are soţul
supravieţuitor numai când nu concurează cu nici unul din moştenitorii legali şi există
liberalităţi peste cotitatea disponibilă iar soţul supravieţuitor este în situaţia de a cere
reducţiunea liberalităţilor excesive;
– rezerva soţului supravieţuitor, spre deosebire de rezerva descendenţilor şi a
ascendenţilor privilegiaţi, care sunt fracţiuni din moştenire, este o fracţiune din porţiunea
care i se cuvine ca moştenitor legal (portio legitima est portio portionis ab intestato).
b. Rezerva soţului supravieţuitor se impută asupra cotităţii disponibile? Aşa cum am
văzut soţul supravieţuitor a fost instituit moştenitor rezervatar relativ recent prin Legea
nr. 319/1944, alăturându-se celorlalţi moştenitori rezervatari determinaţi prin Codul civil.
Coroborarea prevederilor acestui act normativ cu cele ale Codului civil, aşa cum vom
vedea, nu este uneori uşor de făcut. În privinţa rezervei se prefigurau două posibilităţi.
Prima ar fi aceea de a considera că rezerva soţului supravieţuitor conduce la micşorarea
corespunzătoare a rezervei celorlalţi moştenitori rezervatari, iar a doua că rezerva
acestuia trebuie să se impute asupra cotităţii disponibile producând o micşorare
corespunzătoare a acesteia. S-a admis, până nu de mult, că de vreme ce legea nu a
prevăzut că prin instituirea rezervei soţului supravieţuitor ar urma să se micşoreze rezerva
celorlalţi moştenitori rezervatari, aceasta s-ar imputa exclusiv asupra cotităţii disponibile
de care de cuius poate să dispună liber prin actele sale liberale, rezerva celorlalţi
moştenitori rezervatari rămânând neatinsă 14 .
În adevăr, în ipoteza în care soţul supravieţuitor vine singur la moştenire sau în concurs
cu alţi moştenitori nerezervatari, rezerva să se calculeze raportat la întreaga moştenire. De
pildă, dacă defunctul a lăsat ca moştenitori pe soţia sa supravieţuitoare şi a instituit ca
legatară universală pe sora sa (aşadar, nu există alţi moştenitori rezervatari, nici
descendenţi şi nici ascendenţi privilegiaţi), rezerva soţului supravieţuitor va fi de 1/4 din
întreaga moştenire, iar sora defunctului (legatară universală) va beneficia de restul de 3/4
din moştenire. Dacă legatarul universal ar fi un terţ rezerva soţului supravieţuitor va fi de
1/2 din moştenire [art. 2 coroborat cu art. 1 lit. e) din Legea nr. 319/1944] iar restul de 1/2
va reveni legatarului 15 .
Pentru ipoteza în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu alţi moştenitori rezervatari
soluţia imputării rezervei acestuia în mod exclusiv asupra cotităţii disponibile nu poate fi
acceptată. 16 Concluzia care la lumina textelor în vigoare este de acceptat este aceea

119
potrivit căreia rezerva soţului supravieţuitor se impută asupra masei succesorale, deci nici
exclusiv asupra cotităţii disponibile, dar nici asupra rezervei celorlalţi moştenitori
rezervatari. Se argumentează cu aceea că de vreme ce în cadrul moştenirii legale se
admite că partea soţului supravieţuitor micşorează părţile ce se cuvin celorlalţi
moştenitori, căci se impută asupra masei succesorale, tot astfel trebuie să stea lucrurile şi
în cadrul moştenirii testamentare, în sensul că rezerva soţului supravieţuitor micşorează
rezerva celorlalţi moştenitori rezervatari cum micşorează şi cotitatea disponibilă. Mai
întâi se calculează rezerva soţului supravieţuitor, din moştenirea lăsată de defunct, iar
părţile celorlalţi moştenitori legali, inclusiv rezervatari, se vor calcula din masa
succesorală rămasă după defalcarea cotei soţului supravieţuitor. Aşa fiind, adoptarea
Legii nr. 319/1944 influenţează nu numai cotele legale ale tuturor moştenitorilor cu care
soţul supravieţuitor concurează, ci şi rezerva prevăzută în favoarea unora din ei. Se
modifică astfel rezerva ascendenţilor privilegiaţi 17 , dar şi a descendenţilor când vin,
aşadar, în concurs cu soţul supravieţuitor. Rezerva lor se va calcula nu asupra întregii
moşteniri ci asupra masei succesorale rămase după defalcarea rezervei soţului
supravieţuitor 18 .
c. Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor când vine în concurs cu copii ai
defunctului dintr-o căsătorie anterioară. Articolul 939 C. civ. prevede că atunci când soţul
supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu copii ai defunctului dintr-o căsătorie
anterioară el nu poate beneficia de liberalităţi din partea defunctului decât cel mult de o
parte egală cu a copilului care a primit cel mai puţin şi în nici un caz mai mult de 1/4 din
moştenire. S-a instituit astfel o cotitate disponibilă specială prin care legiuitorul a urmărit
să apere copiii dintr-o căsătorie anterioară a soţului defunct faţă de influenţele şi
presiunile la care ar putea fi suspus din partea soţului din cea de-a doua sau subsecventa
căsătorie, în sensul de a-i face liberalităţi în defavoarea copiilor săi. Astfel, dacă la
moartea lui de cuius a rămas un copil dintr-o căsătorie anterioară soţul supravieţuitor va
putea primi, prin donaţie sau legat, maximum cota de 1/4 din moştenire, deşi cotitatea
disponibilă ordinară este de 1/2 din moştenire. Textul legal se referă numai la donaţii dar,
în mod unanim, atât în doctrină 19 cât şi în practica judiciară 20 se acceptă că în noţiunea
de „dăruire” folosită de legiuitor trebuie să includem şi legatele, aşadar, toate liberalităţile
făcute de defunct în favoarea soţului sau din a doua sau subsecventa căsătorie.
Aşa fiind în doctrină s-au făcut unele precizări pentru anumite situaţii speciale.
Astfel, chiar dacă data testamentului prin care defunctul a instituit ca legatar pe soţul său
din cea de-a doua sau subsecventa căsătorie, este anterioară încheierii căsătoriei, limitarea
cotităţii disponibile la maximum 1/4 din moştenire, potrivit art. 939 C. civ., se va aplica şi
în acest caz. Altfel, pentru evitarea aplicării acestei dispoziţii legale s-ar putea face un
testament olograf antedatat.
În cazul în care defunctul a făcut donaţii în favoarea soţului său supravieţuitor din cea de-
a doua sau subsecventa căsătorie şi are copii dintr-o căsătorie anterioară, iar donaţiile sunt
anterioare acestei din urmă căsătorii, se vor aplica de asemenea dispoziţiile art. 939 C.
civ., dacă se dovedeşte că donaţiile au avut în vedere această din urmă căsătorie care a
constituit, aşadar, cauza impulsivă şi determinantă. Trebuie însă să fie vorba de donaţii
care nu sunt supuse raportului, întrucât dacă donaţiile sunt supuse raportului vor fi
readuse la masa succesorală, fie în natură, fie prin echivalent şi reprezintă, cum s-a spus
21 , doar un avans asupra moştenirii.

120
Dispoziţiile art. 939 urmează de asemenea a se aplica şi în ipoteza în care defunctul a
dispus exheredarea directă parţială a descendenţilor din căsătoria anterioară, iar de
această exheredare beneficiază soţul supravieţuitor din ultima căsătorie.
d. Copiii la care se referă art. 939 C. civ. Textul art. 939 C. civ. se referă expres la „copiii
dintr-un alt maritagiu” dar în prezent se admite că el se va aplica şi copiilor din afara
căsătoriei, care sunt asimilaţi prin dispoziţiile Codului familiei celor din căsătorie.
De asemenea, textul se aplică şi copiilor adoptaţi, cu efecte depline sau cu efecte
restrânse cu condiţia ca adopţia să fie anterioară încheierii celei de a doua sau
subsecvente căsătorii.
Pentru a li se putea aplica dispoziţiile art. 939 C. civ. copiii trebuie să existe sau să fie, cel
puţin, concepuţi, la data deschiderii succesiunii. Se vor avea în vedere numai copii care
vin efectiv la moştenire şi nu cei renunţători sau nedemni.
Prevederile art. 939 C. civ. nu se referă numai la descendenţii de gradul I ai defunctului ci
şi la cei de gradul II şi III etc. În cazul lor însă rezerva urmează a se stabili nu pe capete,
adică după numărul lor, ci în funcţie de numărul tulpinilor, adică al descendenţilor de
gradul I.
e. Determinarea cuantumului cotităţii disponibile şi corelaţia dintre dispoziţiile art. 939 C.
civ. cu cele ale Legii nr. 319/1944. În sistemul Codului civil, înainte de adoptarea Legii
nr. 319/1944, când soţul supravieţuitor nu era moştenitor legal, putând fi gratificat ca
orice terţ în limitele cotităţii disponibile, iar în concurs cu descendenţii defunctului dintr-
o căsătorie anterioară, în limitele cotităţii disponibile speciale, determinarea cotităţii
disponibile speciale nu ridică probleme deosebite. Pentru calculul ei la numărul copiilor
care veneau efectiv la moştenire, indiferent de căsătoria din care proveneau, se mai
adaugă o unitate (soţul supravieţuitor) număr la care se împărţea moştenirea. Rezultatul
astfel obţinut reprezenta cotitatea disponibilă specială de care putea beneficia soţul
supravieţuitor prin donaţii sau legate. Această cotitate disponibilă specială nu putea fi mai
mare decât partea copilului care a luat mai puţin, care este o limită variabilă, şi nu putea
depăşi, oricum, 1/4 din moştenire, care este o limită fixă şi maximă. Dacă se obţinea o
diferenţă peste limita cotităţii disponibile speciale, aceasta se împărţea între copii, cu
condiţia ca defunctul să nu fi dispus de ea, în limita cotităţii disponibile ordinare, în
favoarea unui terţ 22 . Se pot da numeroase exemple. Astfel, dacă la moştenire vin: un
copil dintr-o căsătorie anterioară şi unul din ultima căsătorie, împreună cu soţul
supravieţuitor, prin împărţirea moştenirii la trei rezultă cota de 1/3, dar soţul
supravieţuitor nu poate lua decât maximul de 1/4 (cotitatea disponibilă specială prevăzută
de art. 939 C. civ.) restul de 3/4 revenind copiilor. Defunctul ar fi putut dispune, în
această ipoteză, în favoarea unui terţ de 1/12 din moştenire care reprezintă diferenţa
dintre cotitatea disponibilă ordinară şi cotitatea disponibilă specială situaţie în care copiii
ar fi luat numai 2/3 din moştenire care reprezintă rezerva lor succesorală potrivit art. 841
C. civ.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 319/1944 în practica judecătorească s-a pus problema
dacă art. 939 C. civ. a mai rămas în vigoare, iar răspunsul a fost afirmativ, întrucât
raţiunile pentru care a fost instituită cotitatea disponibilă specială subzistă şi în prezent.
Aceasta, pe de o parte, iar pe de altă parte, textul legal nu a fost abrogat în mod expres
prin noua lege adoptată.
În privinţa raportului dintre cotitatea disponibilă specială şi cea ordinară s-a precizat că
cele două cotităţi nu se cumulează, cotitatea disponibilă specială imputându-se asupra

121
cotităţii disponibile ordinare. În consecinţă, cotitatea disponibilă specială fiind mai mare
decât cea specială, defunctul, după ce a făcut liberalităţi în favoarea soţului din ultima
căsătorie, în limita cotităţii disponibile speciale, mai poate face liberalităţi şi în favoarea
unor terţi numai pentru diferenţa dintre cotitatea disponibilă specială şi cea ordinară,
pentru a nu încălca rezerva copiilor.
Pentru ipoteza în care defunctul a fost căsătorit de mai mult de două ori s-a exprimat
părerea că toţi soţii anteriori împreună cu soţul supravieţuitor pot beneficia de liberalităţi
din partea defunctului numai în limitele cotităţii disponibile speciale 23 . Considerăm
însă că în mod corect s-a nuanţat în doctrină că în Codul nostru civil, spre deosebire de
cel francez, sunt vizate numai liberalităţile făcute soţului supravieţuitor, iar soţii anteriori
sunt consideraţi terţi, astfel că ei pot beneficia de liberalităţi în limita cotităţii disponibile
ordinare 24 .
De asemenea, în mod unanim doctrina a îmbrăţişat opinia că după apariţia Legii nr.
319/1944, în cazul concursului dintre soţul supravieţuitor şi copiii defunctului dintr-o
căsătorie anterioară, drepturile soţului supravieţuitor nu sunt numai cele determinate de
prevederile art. 939 C. civ. Potrivit noilor reglementări soţul supravieţuitor este
moştenitor legal rezervatar spre deosebire de situaţia sa anterioară când era un moştenitor
neregulat şi nerezervatar. Determinarea cuantumului cotităţii disponibile speciale şi a
celei ordinare precum şi problema atribuirii diferenţei dintre acestea două a dat naştere la
soluţii divergente în doctrina şi practica judecătorească. 25
Considerăm că modul corect de calcul este următorul: în primul rând se stabileşte rezerva
soţului supravieţuitor, care este 1/8 (1/2 din 1/4), aceasta se impută, cum am arătat,
asupra întregii moşteniri, potrivit art. 1-2 din Legea nr. 319/1944, iar rezerva copiilor,
prevăzută de art. 841 C. civ. se calculează asupra restului moştenirii, aşadar asupra cotei
rămase de 7/8. Soţul supravieţuitor poate beneficia, aşadar, pe lângă rezerva sa de 1/8 din
moştenire, de cotitatea disponibilă specială, reglementată de art. 939 C. civ. de maximum
1/4, fără să se aducă atingere rezervei copiilor. Dacă cotitatea disponibilă specială este
mai mică decât cotitatea disponibilă ordinară, defunctul va putea dispune de această
diferenţă în favoarea oricui, cu excepţia soţului din ultima căsătorie, căci prin instituirea
cotităţii disponibile speciale nu s-a creat o rezervă succesorală specială corelativă în
favoarea copiilor 26 . Spre deosebire de art. 841 C. civ. prin prevederile art. 939 C. civ.
legiuitorul a limitat dreptul de dispoziţie numai în favoarea soţului supravieţuitor din
ultima căsătorie (dacă sunt copii din afara acestei ultime căsătorii) ceea ce nu înseamnă şi
instituirea unei rezerve speciale în favoarea unei alte persoane. Aşadar, dacă defunctul nu
a dispus de diferenţa dintre cele două cotităţi, sau deşi a dispus o atare dispoziţie, potrivit
art. 939 C. civ., este limitată la maximum 1/4, cum am văzut, acea diferenţă se va împărţi
potrivit regulilor moştenirii legale, adică 1/4 soţului supravieţuitor, iar 3/4 copiilor, în
acest fel realizându-se coroborarea dintre prevederile art. 939 C. civ. cu cele ale Legii nr.
319/1944 27 .
f. Sancţiunea depăşirii cotităţii disponibile speciale. În cazul încălcării dispoziţiilor art.
939 C. civ. îşi găsesc aplicare dispoziţiile art. 847 C. civ. privitoare la reducţiunea
liberalităţilor excesive care urmează a fi reduse la limita, de această dată, a cotităţii
disponibile speciale.
Dreptul de a cere reducţiunea liberalităţilor ce depăşesc cotitatea disponibilă specială,
reglementată de art. 939 C. civ. aparţine numai copiilor în favoarea cărora s-a instituit
această cotitate disponibilă. Aşadar, numai copiii dintr-o căsătorie anterioară ultimei

122
căsătorii a defunctului, care vin efectiv la moştenire, vor avea calitatea de a invoca
dispoziţiile art. 939 C. civ. Reducţiunea profită indirect şi copiilor din ultima căsătorie a
defunctului precum şi colegatarilor conjunctivi cu soţul supravieţuitor, dar ei nu vor putea
invoca dispoziţiile privind cotitatea disponibilă specială, căci aceasta nu a fost instituită
în favoarea lor 28 .
În ipoteza în care defunctul a făcut liberalităţi nu numai în favoarea soţului din ultima
căsătorie ci şi a altor persoane, cu prilejul reducţiunii se va avea în vedere ca liberalităţile
făcute în favoarea soţului din ultima căsătorie să nu depăşească cotitatea disponibilă
specială şi, împreună cu cele făcute în favoarea altor persoane, să nu depăşească cotitatea
disponibilă ordinară.
Prin prevederile art. 940 alin. (2) C. civ. se instituie însă, prin excepţie, şi sancţiunea
nulităţii absolute atunci când încălcarea cotităţii disponibile speciale s-a realizat prin
donaţii deghizate sau prin persoane interpuse (adică prin acte juridice simulate), întrucât
se prezumă că au fost făcute pentru fraudarea drepturilor succesorale ale copiilor
defunctului din căsătoria anterioară. S-a precizat chiar că sancţiunea nulităţii absolute
operează şi în ipoteza în care, valoric, aceste acte juridice se încadrează în limita cotităţii
disponibile speciale prevăzută de art. 939 C. civ. întrucât ele ar fi determinate de intenţia
de fraudare a drepturilor descendenţilor din căsătoria anterioară a defunctului 29 .
Sancţiunea nulităţii absolute priveşte însă numai donaţiile deghizate sau făcute prin
interpunere de persoane iar nu şi pe cele indirecte, cum, de pildă, este renunţarea unui soţ
colegatar la un legat în favoarea celuilalt soţ colegatar, întrucât astfel de acte juridice nu
conţin nici un element secret 30 .
Acţiunea în constatarea nulităţii absolute poate fi intentată de orice descendent al
defunctului care vine la moştenire, el trebuind să dovedească faptul deghizării sau
interpunerii de persoană, care se poate face prin orice mijloc de probă. Întrucât o atare
dovadă este destul de anevoioasă art. 941 C. civ. prezumă că sunt persoane interpuse
copiii soţului supravieţuitor dintr-o altă căsătorie (din afara căsătoriei sau rezultaţi din
adopţie) sau a unor rude ale soţului supravieţuitor din ultima căsătorie la a căror
moştenire acesta avea vocaţie în momentul în care s-a realizat acel act de dispoziţie.
Prezumţia este una absolută (iuris et de iure) astfel că nu poate fi combătută prin nici un
mijloc de probă.
1
A se vedea, în acest sens: D. Alexandresco, op. cit., p. 379; M. B. Cantacuzino, op. cit., p.
301; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 689; C. Stătescu, op.
cit., p. 198; Fr. Deak, op. cit., p. 344-345; D. Chirică, op. cit., p. 156; E. Safta-Romano,
op. cit., p. 309; D. Macovei, op. cit., p. 117-118; M. Popa, op. cit., p. 130; O. Căpăţînă,
Notă la încheierea nr. 243/1958 a Notariatului de Stat, raionului N. Bălcescu Bucureşti, în
L.P. nr. 12/1958, p. 109; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 613/1988, în R.R.D. nr.
3/1989, p. 66-67. În sens contrar, a se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 330-332; H.
Mazeaud, L. Mazeaud, J. Mazeaud, op. cit., p. 702-704.
2
A se vedea, în acest sens: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p.
692; M. Eliescu, op. cit., p. 332; St. Cărpenaru, op. cit., p. 468; D. Macovei, op. cit., p.
118; C. Stătescu, op. cit., p. 198; E. Safta-Romano, op. cit., p. 309-310; M. Popa, op. cit.,
p. 130.
3

123
A se vedea, în acest sens: M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 300-301; D. Chirică, op. cit., p.
157-158.
4
S-a mai exprimat şi opinia potrivit căreia în cazul când vin la moştenire nepoţii,
strănepoţii etc. în nume propriu, numai stabilirea rezervei se face în funcţie de numărul
descendenţilor de gradul I (al copiilor) însă împărţeala rezervei se va face pe capete,
adică în mod egal căci art. 841 C. civ. vizează numai cuantumul rezervei nu şi modul ei
de împărţire. A se vedea, în acest sens, Fr. Deak, op. cit., p. 347.
5
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 344.
6
În cazul înfierilor cu efecte restrânse încheiate înainte de O.U.G. nr. 25/1997, întrucât se
păstrau legăturile de rudenie cu părinţii fireşti, au calitatea de moştenitori rezervatari atât
părinţii rezultaţi din adopţie cât şi cei fireşti, iar rezerva lor este în acest caz de 1/2 din
moştenire, adică maximul rezervei stabilite de legiuitor pentru ascendenţii privilegiaţi, şi
se atribuie colectiv împărţindu-se între ei în mod egal. Dacă vine numai unul din părinţi
rezerva sa va fi de 1/4 din moştenire.
7
A se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 349; D. Chirică, op. cit., p. 159; D. Bârlădeanu, Dreptul
de acrescământ în moştenirea legală şi stabilirea întinderii rezervei, în R.R.D. nr. 6/1977,
p. 24; I.C. Vurdea, Stabilirea drepturilor succesorale ale ascendenţilor şi colateralilor
privilegiaţi în concurs cu soţul supravieţuitor, în R.R.D. nr. 4/1989, p. 28.
8
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 334.
9
A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2000/1956, în C.D. 1956, vol. I, p. 313.
10
A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 518/1986, în C.D. 1986, p. 81-82.
11
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 337-338; Fr. Deak, op. cit., p. 350; Sc. Şerbănescu,
Notă la decizia civilă nr. 3743/1957 a Trib. Craiova, col. civ., în L.P. nr. 2/1958, p. 116-
117.
12
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 338; C. Stătescu, op. cit., p. 200; D. Chirică, op. cit., p.
161-162; Fr. Deak, op. cit., p. 351.
13
A se vedea: Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 12/1968, în C.D. 1968,
p. 28; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2139/1979, în C.D. 1979, p. 132; D. Chirică,
op. cit., p. 162-163.
14
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 338; C. Stătescu, op. cit., p. 200-201; D. Macovei, op.
cit., p. 164-165; E. Safta-Romano, op. cit., p. 312-314; Sc. Şerbănescu, Notă la decizia
civilă nr. 667/1955 a Trib. reg. Bucureşti, în L.P. nr. 5/1955, p. 554; Trib. Suprem, secţia
civilă, decizia nr. 662/1972, în Repertoriu II, p. 207; Idem, decizia nr. 472/1964, în C.D.
1964, p. 127-129.
15

124
Apud Fr. Deak, op. cit., p. 352-353.
16
S-a dat ca exemplu situaţia în care defunctul lasă ca moştenitori trei copiii şi soţul
supravieţuitor, iar prin testament a instituit un legatar universal. Într-o atare ipoteză
potrivit concepţiei că rezerva soţului supravieţuitor se impută asupra cotităţii disponibile
lăsând neatinsă rezerva celorlalţi, ar însemna că rezerva celor trei copii ar fi, potrivit art.
841 C. civ. de 3/4, iar din cota de 1/4 rămasă s-ar socoti rezerva soţului supravieţuitor de
1/8 [potrivit art. 2 coroborat cu art. 1 lit. a) din Legea nr. 319/1944] iar cealaltă cotă de
1/8 din moştenire ar reveni legatarului. A se vedea Fr. Deak, Stabilirea drepturilor
succesorale ale ascendenţilor privilegiaţi şi colateralilor privilegiaţi în concurs cu soţul
supravieţuitor, în R.R.D. nr. 4/1989, p. 33-35.
17
S-a exemplificat cu situaţia în care soţul supravieţuitor concurează cu doi părinţi şi o soră
a defunctului. Potrivit devoluţiunii legale a moştenirii soţul supravieţuitor primeşte 1/3,
iar restul de 2/3 urmează a se împărţi egal între părinţii şi sora defunctului, în cote de câte
1/3. Dacă însă defunctul instituie pe sora sa legatară universală, şi acceptăm teza
imputării exclusive a rezervei soţului supravieţuitor asupra cotităţii disponibile, fără
micşorarea rezervei părinţilor, soţul supravieţuitor primeşte 1/6, rezerva sa (potrivit art. 2
din Legea nr. 319/1944) părinţii primesc cota de 1/2, rezerva lor (potrivit art. 843 C. civ.),
aşadar, mai mult decât cota lor legală de moştenire de 1/3, iar sora defunctului, instituită
legatară universală primeşte restul de 1/3 la care avea dreptul şi fără testament. În atare
ipoteză, potrivit acestei concepţii, testamentul făcut în favoarea sorei profită părinţilor,
împotriva voinţei testatorului ceea ce nu este de admis. În schimb, dacă se admite soluţia
imputării rezervei soţului supravieţuitor asupra masei succesorale rezultatul este că acesta
primeşte cota de 1/6, părinţii au rezerva de 1/2, dar calculată din cota de 5/6, adică 5/12,
iar sora defunctului urmând să primească ca legatar universal 5/12, aşadar, mai mult
decât cota sa legală de 1/3 dar nu mai puţin decât cei doi părinţi. A se vedea Fr. Deak,
loc. cit., p. 33-35.
18
Idem. A se vedea şi E. Boroi, G. Boroi, Corelaţia dintre prevederile art. 939 din Codul
civil şi Decretul-lege nr. 319/1944, în R.R.D. nr. 9-12/1989, p. 30; D. Chirică, op. cit., p.
162-164.
19
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 342; Fr. Deak, op. cit., p. 358; C. Stătescu, op. cit., p.
201; M. Popa, op. cit., p. 136.
20
A se vedea: Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 25/1958, în J.N. nr. 4/1958, p. 127-129;
Idem, decizia civilă, nr. 472/1964, în C.D. 1964, p. 127-129; decizia civilă nr. 1486/1966,
în C.D. 1966, p. 158-162; decizia civilă nr. 15/1972, în C.D. 1972, p. 175-177; decizia
civilă nr. 1615/1972, în R.R.D. nr. 4/1973, p. 176-176; Trib. Suprem, secţia civilă,
decizia nr. 1414/1977, în C.D. 1977, p. 84; Idem, decizia civilă nr. 2143/1984, în C.D.
1984, p. 89-91; decizia civilă nr. 613/1988, în R.R.D. nr. 3/1988, p. 66-67; Trib. Jud.
Timiş, decizia civilă nr. 1577/1976, în R.R.D. nr. 5/1977, p. 68-69.
21
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 342.
22

125
A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 699-701; D.
Chirică, op. cit., p. 166-167; Fr. Deak, op. cit., p. 359-360.
23
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 342-343; E. Safta-Romano, op. cit., p. 319.
24
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 361.
25
A se vedea, pentru detalii, E. Boroi, G. Boroi, op. cit., p. 26-29; D. Chirică, op. cit., p.
167-172.
26
În acelaşi sens, a se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 363. În sens contrar, a se vedea, M.
Eliescu, op. cit., p. 341.
27
A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1615/1972, în R.R.D. nr. 4/1973, p.
175-176; Idem, decizia civilă nr. 2143/1984, în C.D. 1984, p. 89-91. Astfel, dacă soţul
supravieţuitor din ultima căsătorie a defunctului vine în concurs cu un copil dintr-o
căsătorie anterioară cotitatea disponibilă ordinară este de 7/16 (după ce am extras rezerva
soţului supravieţuitor de 1/8 din moştenire) care este mai mare decât cotitatea disponibilă
specială de maximul 1/4 (rezultând aşadar, 4/16) diferenţa dintre cele două cotităţi fiind
de 3/16. Soţul supravieţuitor va mai primi astfel o cotă legală de 1/4, din cele 3/16 ce
constituie diferenţa, astfel că în total el va primi 27/64 din moştenire (1/8 rezervă, 1/4
cotitate disponibilă specială şi 2/64 ca moştenitor legal). Copilul din căsătoria anterioară
a defunctului va mai primi o cotă de 3/4 din diferenţă (de 3/16), adică 9/64, care adăugată
la rezerva sa succesorală de 7/16 rezultă cota de 37/64 din moştenire. Se observă însă în
unele sisteme de calcul că descendentul din căsătoria anterioară ajunge să primească mai
mult decât dacă ar fi rezultat din ultima căsătorie a defunctului, discriminare care,
evident, nu poate fi admisă. A se vedea şi pentru alte ipoteze E. Boroi, G. Boroi, op. cit.,
p. 31-32.
28
A se vedea: D. Alexandresco, op. cit., vol. IV, p. 762; C. Hamangiu, I. Rosetti-
Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 702; M. Eliescu, op. cit., p. 344; D. Chirică, op. cit.,
p. 173.
29
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 344; Fr. Deak, op. cit., p. 366.
30
A se vedea: D. Alexandresco, op. cit., vol. IV, p. 767-770; M. Eliescu, op. cit., p. 344-
345.

§3

Calculul rezervei şi al cotităţii disponibile. Operaţiile necesare pentru stabilirea


masei de calcul a rezervei

Fracţiunile care reprezintă rezerva şi respectiv cotitatea disponibilă nu se calculează asupra


activului efectiv lăsat de defunct ci asupra activului net, adică având în vedere şi liberalităţile

126
făcute de el în timpul vieţii şi pentru cauză de moarte. Se impune astfel reconstituirea
patrimoniului sau prin calcul pe hârtie pentru a vedea care ar fi fost acesta dacă defunctul nu
făcea liberalităţi, prin acte între vii (donaţii) şi pentru cauză de moarte (legate). Numai raportat la
aceasta masa succesorală («moştenire închipuită» cum a fost denumită) 1 se va putea determina
dacă s-a adus atingere rezervei succesorale şi se impune reducţiunea liberalităţilor făcute peste
cotitatea disponibilă.
Potrivit art. 849 C. civ., pentru stabilirea masei succesorale se impun a fi efectuate trei
operaţiuni succesive:
a) stabilirea activului brut al moştenirii prin determinarea valorii bunurilor efectiv lăsate de
defunct la data deschiderii succesiunii;
b) stabilirea activului net al moştenirii prin scăderea pasivului din activul brut al acesteia;
c) reunirea fictivă, pentru calcul, la activul net al moştenirii a valorii donaţiilor făcute de defunct
în timpul vieţii.

3.1. Stabilirea activului brut al moştenirii. Pentru stabilirea activului brut al moştenirii se
impune identificarea tuturor valorilor patrimoniale pe care defunctul le avea la data deschiderii
succesiunii, care, potrivit art. 849 C. civ., se vor evalua la valoarea lor din acest moment. Se
includ aici drepturile reale, drepturile de creanţă, chiar împotriva moştenitorilor, şi cele de creaţie
intelectuală. În calcul vor fi cuprinse şi bunurile de care defunctul a dispus prin legate sau donaţii
de bunuri viitoare, căci ele se află în patrimoniul său la data decesului.
Nu intră în acest calcul drepturile care se sting la moartea titularului lor cum sunt: renta
viageră, uzufructul, abitaţia, dreptul la pensie, creanţele de întreţinere. De asemenea, nu intră în
calcul drepturile care se sting la moartea celui care lasă moştenirea, când aceasta operează ca o
condiţie rezolutorie, iar bunurile donate se reîntorc, potrivit art. 825 C. civ., în caz de predeces al
donatarului în patrimoniul donatorului sau când moartea reprezintă un termen incert extinctiv 2 .
Nu pot, de asemenea fi avute în vedere fructele naturale şi civile percepute sau ajunse la
scadenţă după data deschiderii moştenirii sau adăugirile şi îmbunătăţirile aduse unor bunuri din
moştenire, dar după data decesului. Indemnizaţia de asigurare de persoane plătită de asigurător
terţului beneficiar al asigurării nu poate face parte din patrimoniul defunctului întrucât este
formată din patrimoniul asigurătorului iar nu din cel al defunctului asigurat. Doar în ipoteza în care
nu a fost desemnat terţul beneficiar al asigurării şi indemnizaţia se plăteşte moştenitorilor, potrivit
art. 32 din Legea nr. 136/1995, ea va fi inclusă în patrimoniul succesoral 3 . Nu pot fi avute în
vedere nici creanţele insolvabile sau nesigure şi bunurile lipsite de valoare patrimonială, cum sunt
hârtiile de familie, portretele, diplomele etc.

3.2. Stabilirea activului net al moştenirii. Activul net al moştenirii se obţine prin scăderea din
activul brut a pasivului succesoral, adică a obligaţiilor ce grevează patrimoniul defunctului la
momentul deschiderii moştenirii. Din modul în care este redactat art. 849 C. civ. rezultă că
scăderea pasivului din activul brut al moştenirii ar urma să se realizeze după reunirea fictivă,
pentru calcul, a valorii donaţiilor făcute de defunct în timpul vieţii. Atât în doctrină cât şi în practica
judecătorească se admite însă că a doua operaţie care trebuie făcută este scăderea pasivului din
activul brut, aşadar, înainte de reunirea pentru calcul a valorii donaţiilor întrucât, în cazul
moştenirilor insolvabile altfel s-ar reduce sau chiar desfiinţa rezerva şi cotitatea disponibilă.
Aceasta pe de o parte, iar pe de altă parte, inversarea operaţiilor faţă de ordinea stabilită de art.
849 C. civ. se justifică şi pentru că donaţiile făcute de defunct în timpul vieţii au încetat să mai
formeze gajul general al creditorilor chirografari de vreme ce bunurile au fost astfel legal
înstrăinate înainte de deschiderea succesiunii 4 .
Pasivul este format, în principiu, din toate obligaţiile defunctului existente în patrimoniul său la
data deschiderii succesiunii, inclusiv datoriile faţă de moştenitori. Se includ aici şi cheltuielile de
înmormântare, cele efectuate cu administrarea şi conservarea patrimoniului succesoral, care sunt
de altfel făcute în interesul comun al moştenitorilor. Nu se includ însă datoriile personale ale

127
moştenitorilor ca taxele succesorale, onorariile etc., obligaţiile care se sting la moartea celui ce
lasă moştenirea, precum obligaţia legală de întreţinere fundamentată pe dispoziţiile Codului
familiei. În schimb, obligaţia de întreţinere contractuală sau renta viageră asumată prin contract
urmează a fi incluse în pasivul succesoral, întrucât nu se sting la moartea celui ce lasă
moştenirea.

3.3. Reunirea fictivă (pentru calcul) a valorii donaţiilor făcute de defunct în timpul vieţii.
Potrivit art. 849 C. civ. cotitatea disponibilă şi implicit rezerva succesorală se calculează
adăugându-se, pentru calcul (aşadar fictiv şi nu efectiv), la activul net al moştenirii, valoarea
donaţiilor făcute de defunct în timpul vieţii. Legiuitorul prevede că reunirea se face avându-se în
vedere starea bunurilor din momentul donaţiei şi valoarea acestora din momentul decesului lui de
cuius. Dacă bunul donat a pierit în mod fortuit în intervalul de timp de la data donaţiei şi până la
decesul celui ce lasă moştenirea, valoarea donaţiei nu se mai reuneşte la activul net, întrucât se
apreciază că şi în cazul în care bunul nu ar fi fost donat tot nu s-ar fi putut regăsi în patrimoniul
succesoral la data deschiderii moştenirii.
Această reunire pentru calcul priveşte toate donaţiile făcute de defunct, indiferent de forma
acestora (autentică, donaţii deghizate sau indirecte, daruri manuale etc.) şi indiferent dacă
donaţia a fost făcută în favoarea unuia din moştenitori sau a unui terţ.
Dispoziţiile legale privind asigurarea rezervei având în caracter imperativ donatorul nu le poate
excepta de la reunirea fictivă pentru calcul, chiar dacă donaţia respectivă este scutită de raport.
În cazul donaţiilor cu sarcini se va ţine seama de valoarea sarcinii care va fi scăzută din valoarea
bunului donat 5 . La donaţiile remuneratorii se va lua în calcul numai ceea ce depăşeşte valoarea
serviciilor prestate, întrucât numai acea parte constituie o liberalitate propriu-zisă 6 .
Gratuităţile la care se referă art. 759 C. civ. şi care se fac îndeobşte în îndeplinirea unor
îndatoriri sociale nu sunt supuse reunirii fictive pentru calculul rezervei şi al cotităţii disponibile. În
această categorie intră:
– cheltuielile de hrană, întreţinere, educaţie şi învăţătură, chiar dacă defunctul nu avea
obligaţia legală de întreţinere faţă de acea persoană, căci numai în ce priveşte raportul
legiuitorul limitează astfel de cheltuieli la cele făcute în favoarea descendenţilor şi a soţului,
numai aceştia fiind obligaţi la raport 7 ;
– darurile obişnuite făcute la aniversări, botezuri etc.; inclusiv darurile de nuntă de valoare
obişnuită;
– cheltuielile de nuntă.
Nu sunt supuse reunirii fictive pentru calculul masei succesorale nici actele juridice cu titlu
oneros decât dacă ele deghizează o donaţie. Dovada deghizării se poate face de către
moştenitorii rezervatari prin orice mijloc de proba, căci în materie de simulaţie ei îşi apără un
drept propriu şi nu unul moştenit de la defunct, având, aşadar, calitatea de terţi faţă de actul
simulat 8 .
Calitatea de a cere reunirea fictivă la activul net al moştenirii a donaţiilor făcute de defunct o au
moştenitorii defunctului dar şi legatarii şi donatarii gratificaţi de acesta 9 .
Întrucât proba simulaţiei actelor oneroase, dar care deghizează o donaţie, este destul de greu
de făcut, legiuitorul a instituit prin prevederile art. 845 C. civ. o prezumţie relativă 10 de gratuitate a
actelor juridice de înstrăinare cu titlu oneros făcute unui succesibil în linie dreaptă în schimbul
unei rente viagere sau cu rezerva uzufructului. Prezumţia este de strictă interpretare şi nu
funcţionează dacă dobânditorul nu este descendent în linie dreapta, ci rudă colaterală, de pildă
un nepot 11 , şi nici atunci când înstrăinarea este pură şi simplă, adică fără sarcina rentei viagere
sau rezerva uzufructului 12 . De vreme ce această prezumţie de gratuitate este circumscrisă de
lege lata numai acestei categorii de acte juridice la care se referă art. 845 C. civ., iar exceptio est
strictissimae interpretationis considerăm şi noi că extinderea aplicării ei şi la alte categorii de acte
juridice cum ar fi înstrăinarea cu sarcina întreţinerii este inadmisibilă 13 , chiar dacă se poate
invoca identitatea de raţiune, căci atunci, cum bine s-a spus 14 am putea extinde aplicarea acestor

128
prevederi şi pentru cazul înstrăinării cu rezerva dreptului de abitaţie sau de uz, ca varietăţi ale
dreptului de uzufruct etc., or cu titlu de principiu s-a statuat că nu se admite extinderea aplicării
acestor prevederi şi la alte contracte chiar dacă prin natura lor ar prezenta elemente de
asemănare cu rentă viageră sau uzufructul 15 .
Prevederile art. 845 C. civ. au aplicabilitate numai dacă părţile declară actul de înstrăinare ca
fiind cu titlu oneros, iar dacă ele declară actul cu titlu gratuit fictivitatea sarcinilor trebuie dovedită,
simulaţia nefiind prezumată 16 . În ipoteza în care nu se poate dovedi fictivitatea sarcinilor se va
ţine seama de valoarea rezultată din diferenţa dintre valoarea bunului donat şi valoarea sarcinii
cu condiţia ca sarcina să nu reprezinte, ea însăşi, o donaţie indirectă, grefată pe o donaţie directă
17
.
Prevederile art. 845 C. civ. se referă la înstrăinările făcute unui succesibil în linie dreaptă. În
legătură cu calitatea acestuia s-a precizat că beneficiarul înstrăinării trebuie să aibă această
calitate în momentul înstrăinării bunului, iar dacă o dobândeşte ulterior actului de înstrăinare, ca
de pildă în cazul predecesului unui moştenitor în grad de rudenie mai apropiat cu defunctul,
prezumţia de gratuitate nu funcţionează. Interpunerea de persoane trebuie dovedită, căci
prezumţia de interpunere de persoane prevăzută de art. 812 C. civ., din materia incapacităţii de a
primi liberalităţi, nu are aplicare.
Câtă vreme art. 845 C. civ. prevede că prezumţia de gratuitate funcţionează doar în favoarea
moştenitorilor rezervatari, rude în linie dreaptă cu defunctul, fără să se admită aplicarea ei şi în
favoarea altor moştenitori, ea nu se va aplica nici în favoarea soţului supravieţuitor 18 deşi s-a
susţinut şi opinia potrivit căreia numai dintr-o inadvertenţă nu s-a modificat în mod corespunzător
art. 845 C. civ. atunci când soţul supravieţuitor a fost instituit, prin Legea nr. 319/1944, moştenitor
rezervatar 19 . Câtă vreme prezumţia nu operează în raport cu moştenitorii nerezervatari şi nici cu
soţul supravieţuitor, înseamnă că faţă de aceştia din urmă actul de înstrăinare îşi păstrează
caracterul oneros, ceea ce înseamnă că masa succesorală va fi diferită după cum este vorba de
raporturile dintre moştenitorii rezervatari rude în linie dreaptă cu defunctul sau de raporturile
dintre restul moştenitorilor 20 . Aşa cum rezultă expres din textul art. 845 C. civ. prezumţia instituită
nu poate fi invocată nici de moştenitorii rezervatari rude în linie dreaptă cu defunctul care au
consimţit la înstrăinare, recunoscând astfel caracterul oneros al acesteia, neavând importanţă
momentul în care a fost dat consimţământul, asupra căruia nu se poate reveni dacă a fost
expresia unei voinţe libere şi neviciate 21 .
În măsura în care prezumţia de gratuitate nu a fost răsturnată de către dobânditorul bunului,
valoarea acestuia se va adăuga, ca fiind donaţie, la masa de calcul a rezervei şi cotităţii
disponibile. Ea va fi supusă reducţiunii numai dacă şi în măsura în care s-a depăşit cotitatea
disponibilă şi s-a adus, aşadar, atingere rezervei. Dacă cotitatea disponibilă nu a fost depăşită,
înstrăinarea rămâne valabilă şi nu va fi supusă nici raportului donaţiilor întrucât deghizarea
donaţiei sub aparenţa unui act oneros echivalează cu scutirea de raport.
Prevederile art. 845 C. civ. nu au efecte numai asupra întinderii masei succesorale ci şi cu
privire la imputaţia şi reducţiunea liberalităţilor excesive. Astfel cum rezultă din text, imputarea
valorii donaţiilor prezumate are loc mai întâi asupra cotităţii disponibile, fiind, cum am văzut,
scutite de raport, iar ceea ce excede se impută asupra rezervei moştenitorului beneficiar al
donaţiei prezumate. Dacă cotitatea disponibilă şi rezerva nu sunt suficiente pentru acoperirea
donaţiilor prezumate, ele vor fi supuse, proporţional, reducţiunii.
Imputarea liberalităţilor şi cumulul rezervei cu cotitatea disponibilă. Pentru determinarea
concretă a drepturilor succesorale ale celor chemaţi la moştenire se pune şi problema asupra
cărei părţi din moştenire se calculează liberalităţile făcute de defunct, asupra cotităţii disponibile
sau asupra rezervei?
Regula instituită este aceea că donaţiile şi legatele, cu un cuvânt, liberalităţile, făcute de
defunct se impută asupra cotităţii disponibile şi nu asupra rezervei, care se cuvine moştenitorilor
rezervatari, iar în cazul în care i s-a adus atingere prin depăşirea cotităţii disponibile se
procedează la reducţiunea liberalităţilor excesive.

129
Această regulă nu comportă discuţii atunci când cei gratificaţi prin liberalităţi sunt terţi, străini
de moştenire, sau sunt moştenitori, dar nerezervatari. Dacă însă cei gratificaţi sunt moştenitori
rezervatari soluţiile sunt în anumite situaţii diferite.
Astfel, atunci când este vorba de moştenitori rezervatari, dar care renunţă la moştenire,
aceştia sunt consideraţi străini de acea succesiune ca orice terţ. În adevăr, art. 752 C. civ.
prevede în mod expres că eredele care renunţă la moştenire poate păstra darul sau poate cere
legatul ce i s-a făcut în limita cotităţii disponibile. Cu alte cuvinte, donaţia se socoteşte asupra
cotităţii disponibile, iar în ipoteza că o depăşeşte atacând rezerva, acea liberalitate este supusă
reducţiunii până la asigurarea rezervei.
În ipoteza în care cei gratificaţi sunt, la rândul lor, moştenitori rezervatari şi acceptă
moştenirea, situaţia este diferită după cum liberalităţile sunt donaţii (adică acte între vii) sau
legate (adică acte pentru cauză de moarte). În vreme ce donaţiile se socotesc diferit după cum
sunt sau nu scutite de raport, legatele se impută întotdeauna asupra cotităţii disponibile.
În cazul donaţiilor scutite de raport, întrucât ele apar ca nişte daruri definitive se impută asupra
cotităţii disponibile, iar dacă aceasta nu acoperă valoarea donaţiei diferenţa se impută asupra
rezervei donatarului 22 . Dacă donaţia trece peste limitele cotităţii disponibile, însumată cu rezerva,
atunci se va proceda la reducţiunea, în aceasta limită, a donaţiei. În schimb donaţiile nescutite de
raport, care sunt considerate numai nişte avansuri, în contul moştenirii, făcute de defunct unora
dintre moştenitorii rezervatari, nefiind daruri definitive (precipitare) sunt aduse la masa
succesorală pentru a se putea realiza astfel egalitatea dintre moştenitorii rezervatari care
beneficiază de raport. Aceştia sunt descendenţii defunctului şi soţul supravieţuitor. Donaţiile se
impută mai întâi asupra rezervei celor gratificaţi, iar dacă aceasta nu acoperă valoarea donaţiilor
diferenţa se va imputa asupra cotităţii disponibile. Dar aceste donaţii, cum s-a precizat 23 , de
regulă nu sunt făcute pentru a avantaja definitiv pe unii din moştenitori. Pentru realizarea egalităţii
între moştenitorii rezervatari care beneficiază de raport, partea din donaţie care se impută asupra
cotităţii disponibile nu profită în totalitate moştenitorului gratificat, ci doar parţial, fiind supusă
împărţirii în părţi egale între moştenitorii rezervatari, luând în calcul şi pe moştenitorul gratificat.
1

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 352.


2

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 368.


3

Pentru unele cazuri particulare cum ar fi dreptul de creaţie intelectuală a cărui valoare nu se
poate determina în momentul deschiderii succesiunii a se vedea, O. Căpăţînă, în legătură cu
aplicarea noii legiferări a dreptului de autor în R.P.R., în L.P. nr. 6/1958, p. 46. Consideraţiile
autorului aveau în vedere reglementarea veche prin Decretul nr. 321/1956, dar raţionamentul
este valabil şi după apariţia Legii nr. 8/1996.
4

A se vedea: I. Rosetti-Bălănescu, op. cit., p. 708-709; M. Eliescu, op. cit., p. 355; D. Chirică, op.
cit., p. 176; D. Macovei, op. cit., p. 170. Spre exemplu, dacă defunctul a lăsat un activ brut de
100.000.000 lei şi în timpul vieţii a făcut donaţii în valoare de 100.000.000 lei, iar pasivul este de
200.000.000 lei. Dacă defunctul a avut un copil, a cărui rezervă este, potrivit art. 841 C. civ. de
1/2 din moştenire, dacă am face operaţiile în ordinea stabilită de art. 849 C. civ. ar însemna că
activul brut împreună cu donaţiile reprezintă exact atât cât să se satisfacă creanţele creditorilor
nerămânând nimic pentru asigurarea rezervei descendentului defunctului şi nici pentru cotitatea
disponibilă. Dacă, în schimb, se inversează operaţiile, astfel cum am arătat, rămâne un activ net
de 100.000.000 lei din care se va asigura rezerva descendentului de 1/2, restul de 1/2
reprezentând cotitatea disponibilă. Desigur, în acest caz creditorii chirografari suportă în mod
proporţional cu creanţele lor pierderea de 100.000.000 lei, dar se realizează principiul instituit de
art. 1718 C. civ., privind gajul general al creditorilor asupra bunurilor aflate efectiv în patrimoniul
defunctului la data decesului acestuia.

130
5

A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 178.


6

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 371.


7

Idem. În sensul că în această categorie se includ numai cheltuielile făcute în favoarea


descendenţilor şi a soţului, la fel ca în cazul raportului a se vedea: C. Stătescu, op. cit., p. 205; D.
Chirică, op. cit., p. 179.
8

A se vedea Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 1243/1958, în C.D. 1958, p. 88.
9

A se vedea: M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 349; M. Eliescu, op. cit., p. 355; D. Chirică, op. cit., p.
179.
10

În sensul că prezumţia are un caracter relativ astfel că este îngăduită dovada caracterului oneros
al actului juridic, a se vedea: M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 286; I. Rosetti-Bălănescu, Al.
Băicoianu, op. cit., p. 704; Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 1833/1960, în C.D. 1960, p. 242-
244; Idem, decizia civilă nr. 1794/1973, în Repertoriu II, p. 203; Idem, decizia civilă nr.
14o7/1983, în Repertoriu IV, p. 123. În sensul că prezumţia are un caracter absolut (iuris et de
iure) a se vedea D. Alexandresco, op. cit., vol. IV, p. 593.
11

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia civilă nr. 1407/1983, supra cit.
12

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1150/1984, în C.D. 1984, p. 81-82. Desigur, cel
interesat va putea dovedi, după dreptul comun, caracterul gratuit al înstrăinării.
13

În acelaşi sens, a se vedea, D. Chirică, op. cit., p. 181-182. A se vedea şi Trib. Suprem, decizia
civilă nr. 1150/1984, supra cit. În sens contrar, că prezumţia trebuie aplicată pentru identitate de
raţiune şi în cazul contractului de întreţinere, a se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 373; Trib. Suprem,
col. civ., decizia nr. 1833/1960, supra cit.; Idem, decizia nr. 2223/1980, în Repertoriu IV, p. 124.
14

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 373.


15

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2217/1971, în Repertoriu II, p. 203.
16

A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1408/1973, în R.R.D. nr. 1/1974, p. 159; I.
Rosetti-Bălănescu, op. cit., p. 705. Pentru opinia că în cazul donaţiilor cu sarcini se aplică
prevederile art. 845 C. civ. căci în limita sarcinilor ele sunt oneroase, a se vedea, D.
Alexandresco, op. cit., vol. IV, p. 589; D. Chirică, op. cit., p. 180.
17

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 373.


18

A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 181.


19

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 359.


20

Idem.
21

131
A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1269/1972, în Repertoriu II, p. 203. A se vedea
şi D. Alexandresco, op. cit., vol. IV, p. 596.
22

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 363-364; D. Chirică, op. cit., p. 184.


23

A se vedea: I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 713; M. Eliescu, op. cit., p. 364-365;
D. Chirică, op. cit., p. 185.

§4

Reducţiunea liberalităţilor excesive. Noţiune

Reducţiunea apare ca o sancţiune civilă cu privire la donaţiile şi legatele făcute de defunct


dacă prin ele se aduce atingere rezervei moştenitorilor rezervatari. Articolul 847 C. civ. prevede
că „liberalităţile prin acte între vii sau prin testament, când vor trece peste cotitatea disponibilă,
vor fi reduse la această parte”. Prin reducţiune aceste liberalităţi devin ineficace, dar numai în
măsura necesară întregirii rezervei succesorale. Ea se aplică, cum am văzut, nu numai donaţiilor
declarate ca atare ci şi celor deghizate, 1 sau prezumate de legiuitor a fi deghizate, precum şi
legatelor al căror obiect îl constituie depunerile la CEC cu clauză testamentară 2 .
Ocrotirea rezervei succesorale, prin reducţiune, se realizează nu numai când liberalităţile sunt
făcute în favoarea unor terţi, sau moştenitori nerezervatari ci şi când beneficiarii liberalităţilor sunt
moştenitori rezervatari.
Aceasta sancţiune nu trebuie confundată cu nulitatea căci efectele ei sunt fie caducitatea
legatelor, fie rezoluţiunea donaţiilor considerate excesive. Ea nu are legătură cu condiţiile de
validitate a actelor juridice, a căror nerespectare duce la nulitate, ci sancţionează numai
depăşirea cotităţii disponibile.
Problema reducţiunii nu se poate, evident, pune decât după deschiderea succesiunii căci
depăşirea cotităţii disponibile se apreciază nu în raport de data actului de liberalitate ci în raport
cu această dată. Până în momentul deschiderii moştenirii, moştenitorii rezervatari nu au nici un
drept asupra acesteia, aşteptarea lor îndreptăţită nu le conferă nici măcar dreptul de a lua măsuri
asigurătoare împotriva actelor care ar compromite patrimoniul celui la a cărui moştenire ar urma
să vină, căci şi acestea ar fi pacte asupra unei succesiuni viitoare sancţionate de legiuitor 3 .

4.1. Persoanele care pot invoca reducţiunea. Articolul 848 C. civ. prevede că: „reducţiunea
liberalităţilor între vii nu va putea fi cerută decât numai de erezii rezervatari, de erezii acestora
sau de cei care înfăţişează drepturile lor” 4 .
Reducţiunea fiind concepută de legiuitor ca un mijloc de apărare a rezervei succesorale este
firesc ca ea să poată fi invocată de moştenitorii rezervatari, care vin efectiv la moştenire.
Enumerarea celor care pot invoca reducţiunea, prin art. 848 C. civ., este limitativă, alte categorii
de persoane neputând face acest lucru 5 .
Dreptul de a cere reducţiunea are un caracter individual; dacă sunt mai mulţi moştenitori
rezervatari ei vor putea cere reducţiunea împreună. În cazul în care unul sau mai mulţi renunţă la
acest drept, fără a renunţa la moştenire, reducţiunea va avea loc numai în măsura necesară
întregirii rezervei celor care şi-au exercitat acest drept.
Dreptul de a cere reducţiunea nu se transmite de la defunct la moştenitorii săi rezervatari ci
este un drept care se naşte direct în persoana acestora. Aşa fiind s-a precizat că donatarii şi
legatarii împotriva cărora se exercită acţiunea nu vor putea opune rezervatarilor excepţiile pe
cere le puteau opune defunctului. Ei vor putea însă opune moştenitorului rezervatar acele

132
excepţii care derivă din faptele personale ale acestuia, ca prescripţia, renunţarea la dreptul a cere
reducţiunea etc. 6
În cazul în care moştenitorul rezervatar moare înainte de exercitarea dreptului la reducţiune el
se transmite la propriii moştenitori, căci are un caracter patrimonial. Desigur dacă există un singur
moştenitor al moştenitorului rezervatar care nu a exercitat dreptul la reducţiune şi acesta poate
renunţa la acest drept, iar dacă există mai mulţi, pot opta unitar să renunţe la el. În cazul în care
însă ei optează diferit, renunţarea unora nu poate împieta asupra dreptului altuia de a exercita
acest drept, care, aşa cum am arătat, are un caracter individual.
Aşa cum rezultă din art. 848 C. civ. reducţiunea mai poate fi cerută şi de cei care înfăţişează
drepturile moştenitorilor rezervatari, adică avânzii lor cauză, universali sau cu titlu universal.
Aceştia sunt cesionarii drepturilor succesorale şi creditorii acestora, care pot cere reducţiunea pe
calea acţiunii oblice, potrivit art. 974 C. civ. 7
Dobânditorii cu titlu particular, ca cesionarii şi donatarii de bunuri privite individual, precum şi
legatarii particulari nu pot cere reducţiunea. Ei au, în această materie, calitatea de terţi şi nu
„înfăţişează” aşadar dreptul moştenitorilor rezervatari la reducţiune.
Chiar în ipoteza în care bunul transmis a format obiectul unui legat, supus reducţiunii căci
aduce atingere rezervei, numai moştenitorul rezervatar va putea cere reducţiunea, succesorii sau
cu titlu particular nu au această calitate, nefiind avânzii săi cauză. În altă ordine de idei,
reducţiunea se raportează întotdeauna la un patrimoniu şi nu la bunuri individual-determinate.
În ce priveşte creditorii defunctului trebuie făcută distincţia între situaţia în care moştenitorii
rezervatari au acceptat moştenirea pur şi simplu sau sub beneficiu de inventar. Dacă moştenirea
fost acceptată de către moştenitorul rezervatar pur şi simplu, are loc contopirea patrimoniului său,
cu acela al defunctului, astfel încât creditorii defunctului devin şi creditorii personali ai
moştenitorului rezervatar. Aşa fiind ei „înfăţişează” drepturile moştenitorului rezervatar ai cărui
creditori devin ca urmare a acceptării, în această formă, a moştenirii şi pot cere reducţiunea pe
calea acţiunii oblice. Dacă, în schimb, moştenitorul rezervatar acceptă moştenirea sub beneficiu
de inventar, nu are loc confuziunea patrimoniului său cu acela al defunctului, astfel încât creditorii
defunctului nu sunt avânzii-cauză ai moştenitorului rezervatar şi nu-i „înfăţişează” drepturile.
În cazul donaţiilor creditorii defunctului nu pot cere reducţiunea, întrucât pentru ei bunurile
donate au ieşit definitiv din patrimoniul defunctului şi nu formează obiect al dreptului de gaj
general al creditorilor chirografari. În ce priveşte legatele, dacă acceptarea moştenirii s-a făcut
sub beneficiu de inventar, creditorii defunctului nu pot cere reducţiunea, dar pot cere achitarea
către ei a datoriilor, cu prioritate faţă de legate, întrucât dreptul lor de gaj general se exercită
asupra activului brut al moştenirii, iar legatele urmează a fi plătite din activul net al acesteia şi
numai în limitele cotităţii disponibile dacă există moştenitori rezervatari care cer reducţiunea.
Reducţiunea nu poate fi, evident, cerută nici de către donatari sau legatari căci reducţiunea
este un drept al moştenitorilor rezervatari împotriva şi nu în favoarea lor. În cazul în care însă un
donatar sau legatar este acţionat prin reducţiune el are dreptul să ceară respectarea ordinii legale
de reducţiune a liberalităţilor excesive.

4.2. Ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive. Problema ordinii în care va opera


reducţiunea liberalităţilor excesive se pune, evident, numai în ipoteza în care defunctul a făcut o
pluralitate de liberalităţi – donaţii şi legate – prin care s-a depăşit cotitatea disponibilă.
Nu are importanţă dacă de aceste liberalităţi a beneficiat o singură persoană sau persoane
diferite. Codul civil stabileşte, prin art. 850, art. 852 şi art. 853, ordinea în care se face
reducţiunea având la bază ideea că liberalităţile cu dată anterioară sunt făcute din cotitatea
disponibilă, astfel că vor fi menţinute, şi numai dacă au aceeaşi dată se vor reduce proporţional
cu valoarea lor.
a. Legatele se reduc înaintea donaţiilor [art. 850 alin. (1) C. civ.]. Regula instituită de
legiuitor are la bază ideea că legatele produc efecte doar la data deschiderii succesiunii, sunt, cu
alte cuvinte, ultimele liberalităţi. Aşadar, ele fiind cele care aduc atingere rezervei, trebuie reduse

133
mai întâi şi nu donaţiile care sunt anterioare şi, cel puţin în parte, au fost făcute din cotitatea
disponibilă. Apoi dacă s-ar inversa regula ar însemna să se aducă atingere principiului
irevocabilităţii donaţiilor. În adevăr, dacă s-ar reduce donaţiile înaintea legatelor, practic s-ar
ajunge la revocarea donaţiilor anterioare lăsându-se ca legatele să epuizeze cotitatea disponibilă.
În acest mod nu se revocă nici donaţiile dintre soţi, care sunt revocabile, dar pentru aceasta fiind
necesară o clauză testamentară specială în acest sens, intenţia revocatorie neputându-se
deduce din simpla instituire de legatari.
Regula reducţiunii legatelor înaintea donaţiilor are caracter imperativ astfel că defunctul nu o
poate schimba prin stipularea în testament a unei alte ordini.
b. Legatele se reduc toate deodată şi în mod proporţional (art. 852 C. civ.). Legatele, atât
cele universale, cât şi cele cu titlu universal sau cu titlu particular, sunt supuse deodată
reducţiunii şi proporţional cu valoarea lor 8 . Această regulă are la bază ideea că toate legatele
produc efecte deodată, adică la data deschiderii moştenirii.
Această regulă, care se întemeiază, cum s-a spus 9 pe voinţa prezumată a testatorului, nu are
caracter imperativ. Se permite, astfel, testatorului să dispună plata unor legate cu prioritate faţă
de altele, aşa încât cele preferate de defunct se vor reduce, cum rezultă din art. 853 C. civ.,
numai dacă rezerva succesorală nu va fi asigurată prin reducerea celorlalte. Voinţa defunctului în
acest sens se poate deduce dintr-o stipulaţie expresă sau implicită dar neechivocă a acestuia. S-
a admis că şi legatarii, prin înţelegerea lor, pot deroga de la regula reducţiunii concomitente şi
proporţionale a legatelor 10 .
c. Donaţiile se reduc în mod succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea
mai nouă [art. 850 alin. (2) C. civ.). Această regulă are la bază ideea că donaţiile mai noi aduc
atingere rezervei succesorale, iar dacă s-ar admite reducţiunea în ordinea vechimii lor ar
însemna să se admită revocarea indirectă a donaţiilor anterioare, prin efectuarea unora noi care
să epuizeze cotitatea disponibilă, ceea ce este inadmisibil. Tocmai caracterul de ordine publică al
principiului irevocabilităţii donaţiilor conferă caracter imperativ şi regulii instituite de art. 850 alin.
(2) C. civ., donatorul neputând stabili o altă ordine de reducţiuni, nici cu prilejul încheierii
contractelor de donaţie şi nici prin testamentul lăsat. Doar dacă este vorba de o donaţie făcută
soţului său, care oricum este revocabilă, se admite că donatorul ar putea stipula ca aceasta să se
reducă înaintea altor donaţii posterioare 11 . De asemenea, s-a admis în doctrină că în cazul
insolvabilităţii unui donatar posterior se poate reduce o donaţie anterioară pentru asigurarea
rezervei succesorale 12 .
În cazul donaţiilor cu aceeaşi dată ele se reduc simultan şi proporţional cu valoarea lor.
Donatorul poate stabili, în acest caz, o ordine de preferinţă privitoare la reducţiunea lor, printr-o
astfel de stipulaţie neaducându-se atingere principiului irevocabilităţii donaţiilor, căci reducţiunea
necesară pentru întregirea rezervei are caracter imperativ.
Dacă donaţiile supuse reducţiunii sunt neautentice, în raporturile dintre donatari, care sunt terţi
unii faţă de alţii, data donaţiei se determină în funcţie de data când actul a căpătat, potrivit art.
1182 C. civ., dată certă, evident cel mai târziu la data morţii donatorului.

4.3. Căile procedurale de exercitare a dreptului la reducţiune. Reducţiunea se realizează


la cerere şi nu din oficiu 13 . Ea se poate realiza atât prin înţelegerea intervenită între moştenitorii
rezervatari 14 , pe de o parte, şi donatarii şi legatarii beneficiari ai liberalităţilor pe de altă parte, cât
şi pe cale judecătorească.
O astfel de înţelegere are efectele unui contract, astfel că nu va putea fi revocată decât tot prin
acordul părţilor. Ea va putea fi atacată însă, ca orice convenţie, pentru motiv de nulitate absolută
sau relativă 15 .
Reducţiunea are loc pe cale judecătorească în cazul în care moştenitorii nu ajung la un acord,
iar cel care cere reducţiunea va trebui să dovedească, prin orice mijloc de probă, că prin
liberalităţile făcute s-a depăşit cotitatea disponibilă.

134
În cazul în care bunurile de care defunctul a dispus prin liberalităţile supuse reducţiunii se află
în posesia celor gratificaţi, cum de cele mai multe ori se întâmplă în cazul donaţiilor şi mai rar în
cazul legatelor, moştenitorii rezervatari se vor adresa instanţei de judecată pe cale de acţiune în
reducţiune. O astfel de acţiune are caracterul unei acţiuni patrimoniale personale, iar nu reale,
astfel că cei care sunt îndreptăţiţi a cere reducţiunea nu pot urmări bunurile ce au format obiectul
liberalităţii excesive aflate în mâinile terţilor subdobânditori 16 .
Acţiunea în reducţiune nu poate fi exercitată decât de cel a cărui rezervă a fost încălcată prin
liberalitatea ce se cere a fi redusă şi profită numai acestuia 17 . Totuşi se acceptă că cererea în
reducţiune va profita şi celorlalţi moştenitori îndreptăţiţi dacă se exercită cu prilejul acţiunii de
partaj, dar numai în măsura în care şi ei se află în termenul legal în care poate fi introdusă 18 .
Aceasta întrucât acţiunea este prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani (art. 3 din
Decretul nr.167/1958), iar termenul începe să curgă, de regulă, de la data deschi-derii moştenirii
19
. Se acceptă, totuşi, că în cazul în care titularul dreptului la acţiune nu a avut cunoştinţă de
existenţa liberalităţii care i-a încălcat rezerva, ceea ce se întâmplă de obicei când se dovedeşte
că nu a cunoscut testamentul defunctului, termenul de prescripţie începe să curgă de la data
când a luat cunoştinţă sau trebuia să ia cunoştinţă de liberalitatea care cere a fi redusă 20 .
Dacă moştenitorii rezervatari se află în posesia bunurilor ce formează obiectul liberalităţii (ceea
ce se întâmplă de regulă în cazul legatelor) legatarii îi vor acţiona în judecată pentru predarea
acestora. Ei vor putea cere reducţiunea în acest caz pe cale reconvenţională 21 , cererea lor fiind
şi în acest caz supusă prescripţiei extinctive. Dacă moştenitorul rezervatar se află în posesia
obiectului supus reducţiunii nu i se poate opune prescripţia, întrucât a exercitat în fapt toate
prerogativele izvorând din calitatea sa de moştenitor rezervatar 22 .

4.4. Efectele reducţiunii. În privinţa efectelor reducţiunii trebuie să deosebim între donaţii şi
legate.
Efectul reducţiunii în cazul legatelor este caducitatea acestora, care poate să fie totală sau
parţială în funcţie de necesitatea întregirii rezervei pe care reducţiunea o apără. Dacă prin acele
legate s-a epuizat întreaga cotitate disponibilă ineficacitatea legatelor sub forma caducităţii va fi
totală, iar dacă s-a dispus numai de o parte a cotităţii disponibile reducţiunea va opera şi ea
parţial, proporţional cu valoarea necesară întregirii rezervei. Această întregire se realizează în
natură întrucât bunurile ce formează obiectul legatelor se află în patrimoniul succesoral.
În cazul donaţiilor efectul reducţiunii este rezoluţia acestora, care poate fi totală sau parţială tot
în funcţie de faptul dacă s-a depăşit cotitatea disponibilă total sau numai în parte, le fel ca în
cazul legatelor.
Prin rezoluţiunea donaţiilor acestea se desfiinţează retroactiv, însă numai în anumite limite, iar
reducţiunea se face în principiu, în natură, dar, uneori, şi prin echivalent.
Actul de donaţie nu se desfiinţează retroactiv de la data încheierii sale, ci numai de la data
deschiderii succesiunii. Astfel, prin art. 855 C. civ. se dispune în sensul că actele de înstrăinare a
bunului donat făcute de către donatar unor terţe persoane se menţin în vigoare, în atari cazuri
donatarii suportând reducţiunea numai prin echivalent şi nu în natură, în raport cu valoarea
bunului donat din momentul deschiderii moştenirii. Actele de înstrăinare însă încheiate de donatar
cu terţii ulterior deschiderii succesiunii vor fi desfiinţate şi ele pe cale de consecinţă, aplicându-se
principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis. Apoi, potrivit art. 854 C. civ. donatarul
trebuie să restituie fructele porţiunii care trece peste cotitatea disponibilă numai din momentul
morţii donatorului, întrucât până în acest moment el este socotit a fi proprietarul bunului ce a
format obiectul donaţiei 23 .
Aşa cum am arătat, în principiu rezerva trebuie asigurată moştenitorilor în natură 24 astfel că
defunctul nu poate dispune prin testament, bunăoară, ca bunul să fie vândut la licitaţie publică, iar
rezerva să fie asigurată din preţul astfel obţinut sau să fie suplinită prin acordarea dreptului de
uzufruct. De asemenea nu este îngăduit ca moştenitorii rezervatari să primească cota lor de
rezervă sub forma echivalentului bănesc al bunului donat. Doctrina şi practica judiciară au decis

135
de asemenea că rezerva trebuie asigurată moştenitorilor rezervatari în plină proprietate, fără
sarcini, condiţii sau clauze restrictive. 25
Totuşi se admite, prin excepţie, că reducţiunea donaţiilor se face prin echivalent în următoarele
situaţii:
a) dacă donaţia excesivă a fost făcută unui descendent sau soţului supravieţuitor cu scutire de
raport. În acest caz, potrivit art. 851 C. civ., donatarul va putea scădea partea cu care ar trebui să
se reducă donaţia din partea ce i se cuvine ca moştenitor, dacă bunurile succesorale sunt de
aceeaşi natură cu cele primite prin donaţie;
b) dacă donaţia a fost făcută unui succesibil fără scutire de raport şi are ca obiect un imobil, iar
partea supusă reducţiunii este mai mică de jumătate din valoarea imobilului.
În acest caz donatarul rezervatar poate păstra în întregime imobilul compensându-i pe ceilalţi
moştenitori rezervatari prin luare mai puţin din celelalte bunuri din succesiune sau prin plata în
bani a valorii părţii din imobil supusă reducţiunii [art. 770 alin. (2) C. civ.];
c) dacă donatarul a înstrăinat sau a grevat bunurile ce formează obiectul donaţiei înainte de
deschiderea succesiunii. Rezerva, în acest caz, se va întregi prin plata echivalentului porţiunii
care depăşeşte cotitatea disponibilă (art. 855 C. civ.). Aşa cum am arătat mai sus, actele juridice
încheiate de către donatar înainte de deschiderea succesiunii fiind valabile şi opozabile
moştenitorilor rezervatari, riscul insolvabilităţii lui afectează rezerva lor. În cazul în care donaţia a
fost făcută în favoarea unui alt moştenitor rezervatar echivalentul a ceea ce depăşeşte cotitatea
disponibilă se poate asigura prin luare mai puţin din bunurile succesorale sau prin plata în bani.
Dacă donatarul este un moştenitor nerezervatar sau un terţ contraechivalentul rezervei se
asigură prin plata în bani.
d) dacă bunul donat a pierit din culpa donatarului acesta este obligat să suporte reducţiunea
prin echivalent bănesc. Dacă bunul ar fi pierit fără vreo culpă a donatarului, acesta nu poate fi
obligat la plata echivalentului bănesc al acestuia întrucât bunul ar fi pierit oricum, chiar la donator,
şi deci nu ar fi putut face parte din masa succesorală;
e) dacă bunul donat a fost un bun fungibil şi consumabil donatarul va fi obligat la fel ca în cazul
uzufructului prevăzut de art. 526 C. civ., la restituirea unor bunuri de aceeaşi calitate, cantitate şi
valoare.
În toate cazurile de reducţiune prin echivalent, potrivit art. 849 C. civ. se va avea în vedere
starea bunurilor din momentul efectuării donaţiei şi valoarea lor din momentul deschiderii
succesiunii.

4.5. Reducţiunea liberalităţilor în uzufruct sau în rentă viageră. În cazul în care obiectul
liberalităţii făcute de defunct îl constituie dreptul de uzufruct sau rentă viageră, şi întrucât
evaluarea acestor drepturi este dificilă, depinzând de durata vieţii beneficiarului, element
aleatoriu, legiuitorul a prevăzut pentru astfel de situaţii unele soluţii excepţionale. Astfel, art. 844
C. civ. prevede că: „Dacă dispoziţia prin acte între vii sau prin testament, constituie un uzufruct
sau o rentă viageră a cărei valoare trece peste cantitatea disponibilă, erezii rezervatari au
facultatea de a executa aceste dispoziţii sau de a abandona proprietatea cantităţii disponibile”.
Aşadar, potrivit acestui text de lege, moştenitorii rezervatari pot opta între executarea
liberalităţilor aşa cum au fost făcute şi predarea cotităţii disponibile beneficiarului liberalităţii, prin
aceasta transformând uzufructul sau renta viageră în plină proprietate asupra cotităţii disponibile.
Dacă beneficiarul liberalităţii are şi calitatea de moştenitor rezervatar, la propria cotă de rezervă
în plină proprietate se va adăuga şi cotitatea disponibilă astfel obţinută.
Opţiunea îi aparţine numai moştenitorului rezervatar, dar ea este mulţumitoare şi pentru
beneficiarul liberalităţii întrucât în cazul în care se execută liberalitatea primeşte ceea ce i-a dăruit
defunctul, iar în cazul în care cotitatea disponibilă este abandonată primeşte în întregime acea
parte din moştenire de care defunctul putea dispune 26 .

136
Dispoziţiile art. 844 C. civ. fiind derogatorii de la dreptul comun privind reducţiunea
liberalităţilor excesive, în doctrina şi practica judiciară s-au făcut unele precizări în legătura cu
aplicarea lor.
Astfel s-a spus 27 că prevederile art. 844 C. civ. au aplicabilitate numai dacă liberalitatea are ca
obiect dreptul de uzufruct sau rentă viageră. În ipoteza inversă, adică atunci când liberalitatea are
ca obiect nuda proprietate sau proprietatea cu sarcina unei rente viagere în favoarea
moştenitorului rezervatar aceste dispoziţii nu se aplică. Într-o atare ipoteză, în practica judiciară s-
a decis că rezervatarul uzufructuar va dobândi rezerva în plină proprietate, păstrând şi dreptul de
uzufruct asupra cotităţii disponibile, iar legatarul va primi dreptul de nudă proprietate asupra
cotităţii disponibile 28 . Prevederile art. 844 C. civ. nu-şi găsesc aplicare nici atunci când
liberalitatea are ca obiect dreptul de uz sau de abitaţie cu toate că şi în aceste cazuri se întâlnesc
aceleaşi dificultăţi de evaluare, iar uzul şi abitaţia sunt de fapt varietăţi ale dreptului de uzufruct.
În cazul întreţinerii în natură s-a apreciat că deşi legea nu se referă expres la o astfel de
ipoteză, de vreme ce contractul de întreţinere nici nu este reglementat în Codul civil, întrucât şi în
acest caz este prezentă aceeaşi raţiune ca în cazul rentei viagere, aplicarea prevederilor art. 844,
la fel ca şi cele ale art. 845 C. civ. este posibilă (ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse
debet) 29 .
Prevederile art. 844 C. civ. sunt aplicabile numai dacă este vorba de o singură liberalitate
făcută de defunct, întrucât dacă sunt mai multe liberalităţi, din care una este în uzufruct sau rentă
viageră, pentru a se putea aplica regulile din materia ordinii reducţiunii se impune efectuarea
evaluării 30 . Când există o singură liberalitate în uzufruct sau rentă viageră, deşi textul legal se
referă expres la o liberalitate a cărei valoare trece peste cantitatea disponibilă, nu este
nevoie de nici o evaluare. Moştenitorul rezervatar este liber să aprecieze în funcţie de situaţia
privind vârsta, starea sănătăţii beneficiarului liberalităţii etc. în sensul de a opta pentru executarea
liberalităţii aşa cum a fost dispusă de defunct sau de a abandona proprietatea cotităţii disponibile.
Aşa cum am arătat mai sus, acţiunea în reducţiune este divizibilă, astfel că în cazul în care
există mai mulţi moştenitori rezervatari fiecare optează după cum crede de cuviinţă, cu excepţia
situaţiei când obiectul liberalităţii este indivizibil. În acest din urmă caz este necesar consensul
moştenitorilor rezervatari. Dacă aceştia nu ajung la un consens prevederile art. 844 C. civ. nu se
vor putea aplica întrucât instanţa de judecată nu este chemată să exercite dreptul de opţiune.
Într-o astfel de situaţie se va aplica dreptul comun în materie.
S-a mai precizat că în cazul aplicării art. 844 C. civ. în situaţia în care moştenitorii rezervatari
optează pentru abandonarea proprietăţii cotităţii disponibile, prin această transformare a
obiectului liberalităţii, caracterul ei nu se schimbă, donatarul sau legatarul rămânând cu titlu
particular. El ar fi obligat să suporte pasivul succesoral numai în limita cotei de proprietate
dobândită ca moştenitor rezervatar, atunci când este cazul, peste cotitatea disponibilă 31 .
Dreptul de opţiune la care se referă art. 844 C. civ. are un caracter personal patrimonial şi se
transmite pe cale succesorală în cazul decesului titularului său. El nu poate fi exercitat de
creditori pe calea acţiunii oblice, întrucât nu este inclus în dreptul lor de gaj general 32 .
În fine, s-a mai precizat că dreptul de opţiune reglementat de art. 844 nu are caracter
imperativ, astfel că părţile se pot înţelege cu privire la un alt mod de realizare a reducţiunii
liberalităţilor excesive 33 . Defunctul poate de asemenea dispune ca în cazul depăşirii cotităţii
disponibile reducţiunea uzufructului sau a rentei viagere să se facă în limitele acesteia, iar
rezervatarii să nu poate opta în sensul abandonării în plină proprietate a cotităţii disponibile 34 .
1

A se vedea: V. Pătulea, Notă la decizia civilă nr. 187/1970, în R.R.D. nr. 7/1971, p. 109-112; V.
Negru, Examen teoretic al practicii judiciare privind acţiunea în reducţiune, în R.R.D. nr. 4/1984,
p. 37-38.
2

137
A se vedea Gh. Brenciu, V. Panţurescu, Reductibilitatea legatelor al căror obiect este constituit
de depuneri de pe librete CEC asupra cărora defunctul titular a prevăzut clauza testamentară, în
R.R.D. nr. 1/1984, p. 16-17.
3

A se vedea M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 283-284.


4

Textul se referă, in terminis, numai la „liberalităţile între vii” dar, aşa cum s-a precizat, el este
aplicabil şi liberalităţilor mortis causa, întrucât alte texte cum ar fi art. 850, 852-853 C. civ. includ
neîndoielnic şi legatele ca fiind supuse reducţiunii. A se vedea: D. Chirică, op. cit., p. 187; Fr.
Deak, op. cit., p. 379.
5

A fost criticată pe bună dreptate soluţia prin care s-a admis reducţiunea la cererea unor colaterali
privilegiaţi. A se vedea P. Savu, E. Puşcariu, Sc. Şerbănescu, Note la decizia civilă nr. 3743/1957
a Trib. reg. Craiova, în L.P. nr. 2/1958, p. 110.
6

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 366-367; D. Chirică, op. cit., p. 188.


7

A se vedea: I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 714; M. Eliescu, op. cit., p. 366; D.
Chirică, op. cit., p. 188; Trib. reg. Bacău, decizia nr. 4280/1955, cu Notă de M. Ionescu, în L.P. nr.
7/1956, p. 884.
8

A se vedea Trib. Suprem, decizia nr. 2420/1955, în C.D. 1955, vol. I, p. 199.
9

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 368.


10

A se vedea: I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 717; D. Chirică, op. cit., p. 193.
11

A se vedea: M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 312; Fr. Deak, op. cit., p. 384.
12

A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 679; M. Eliescu, op. cit.,
p. 370; D. Chirică, op. cit., p. 193; Fr. Deak, op. cit., p. 385.
13

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1253/1989, în Dreptul nr. 4/1990, p. 71.
14

Potrivit art. 82 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 notarul public, având acordul tuturor moştenitorilor,
poate proceda la reducţiunea liberalităţilor până la limita prevăzută de lege. Tot astfel reducţiunea
se poate realiza prin împărţeala bunurilor prin acordul moştenitorilor potrivit art. 81 alin. (3) din
Legea nr. 36/1995.
15

A se vedea Trib. jud. Suceava, decizia civilă nr. 828/1971, în R.R.D. nr. 6/1972, p. 166.
16

A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 33/1967, în C.D. 1967, p. 129; decizia nr.
2091/1967, în R.R.D. nr. 5/1968, p. 161.
17

A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 780/1973, în C.D. 1973, p. 202; decizia nr.
743/1985, în C.D. 1985, p. 93-96.
18

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1119/1977, în C.D. 1977, p. 92-95.

138
19

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1457/1973, în R.R.D. nr. 7/1974, p. 59-60;
decizia nr. 33/1967, supra cit.
20

A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1884/1974, în Repertoriu..., pe anii 1969-1975,
p. 206; decizia nr. 1665/1976, în Repertoriu II, p. 134; decizia nr. 330/1978, în R.R.D. nr. 8/1978,
p. 65; decizia nr. 2338/1985, în C.D. 1985, p. 91-93; decizia nr. 743/1985, în C.D. 1985, p. 93-96;
decizia nr. 732/1986, în C.D. 1986, p. 86-88; Trib. Jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 1041/1978,
în R.R.D. nr. 2/1979, p. 64; Trib. Jud. Maramureş, decizia civilă nr. 421/1981, în R.R.D. nr.
12/1981, p. 106.
21

În acelaşi sens, a se vedea, D. Chirică, op. cit., p. 191; în sensul că moştenitorii rezervatari ar
putea cere reducţiunea pe cale de excepţie, a se vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 371; C. Stătescu,
op. cit., p. 208; E. Safta-Romano, op. cit., p. 336; D. Macovei, op. cit., p. 126. Formularea în
sensul că este suficient ca rezervatarii, în cazul în care sunt acţionaţi în judecată de către
legatari, să invoce excepţia reducţiunii este în adevăr de natură a crea confuzii căci şi atunci când
am accepta că moştenitorii rezervatari în această ipoteză invocă o excepţie de drept civil (de
fond) calea procedurală de a o invoca în postura lor de pârâţi este tot cererea reconvenţională.
Pentru distincţia dintre excepţiile de fond şi excepţiile de procedură, a se vedea, Al. Bacaci,
Excepţiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 7-21.
22

A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 700/1972, în Repertoriu II, p. 206-207; decizia
civilă nr. 732/1986, supra cit.; Fr. Deak, op. cit., p. 387; D. Chirică, op. cit., p. 191.
23

Bine s-a observat în doctrină că în acest caz donatarul ar trebui să fie obligat la restituirea
fructelor numai din momentul cererii de reducţiune căci numai de atunci devine posesor de rea-
credinţă al bunurilor donate. A se vedea în acest sens Fr. Deak, op. cit., p. 389.
24

A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 760/1969, în Repertoriu II, p. 206; C.S.J.,
secţia civilă, decizia nr.1314/1994, în Dreptul nr. 7/1995, p. 87.
25

A se vedea: D. Chirică, op. cit., p. 195; Fr. Deak, op. cit., p. 389; C.S.J., secţia civilă, decizia nr.
1314/1994, supra cit.
26

A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2065/1989, în Dreptul nr. 7/1990, p. 67; M.
Eliescu, op. cit., p. 380.
27

A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 1012; M. Eliescu, op.
cit., p. 381; D. Chirică, op. cit, p. 198.
28

A se vedea Trib. Suprem, completul de 7 judecători, decizia nr. 4/1984, în C.D. 1984, p. 68-72.
29

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 392-393. În ce ne priveşte, tocmai datorită caracterului de
excepţie al acestor prevederi legale, credem, la fel ca în cazul art. 845 C. civ., că extinderea lor şi
la alte ipoteze decât cele prevăzute de textul legal nu este recomandabilă.
30

A se vedea: M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 315; M. Eliescu, op. cit., p. 380.


31

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 394.

139
32

A se vedea D. Alexandresco, op. cit., vol. IV, p. 624.


33

A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 686.


34

A se vedea: D. Alexandresco, op. cit., vol. IV, p. 625; D. Chirică, op. cit., p. 197; Fr. Deak, op. cit.,
p. 394.

Titlul IV

Transmisiunea moştenirii

Capitolul I - Dreptul de opţiune succesorală


Capitolul II - Transmisiunea activului şi pasivului moştenirii
Capitolul III - Transmisiunea posesiunii moştenirii
Capitolul IV - Petiţia de ereditate

Capitolul I

Dreptul de opţiune succesorală

Secţiunea I - Consideraţii generale cu privire la dreptul de opţiune succesorală


Secţiunea a II-a - Acceptarea moştenirii

Secţiunea I

Consideraţii generale cu privire la dreptul de opţiune succesorală

§1 - Noţiunea de opţiune succesorală


§2 - Subiectele dreptului de opţiune succesorală
§3 - Caracterele juridice ale actului de opţiune succesorală
§4 - Condiţiile de validitate ale actului de opţiune succesorală
§5 - Prescripţia dreptului de opţiune succesorală

§1

Noţiunea de opţiune succesorală

Odată cu decesul celui care lasă moştenirea, patrimoniul său, în cazul transmisiunii universale
sau cu titlu universal, precum şi bunurile determinate, în cazul transmisiunii cu titlu particular, trec
asupra moştenitorilor fără nici o manifestare de voinţă din partea acestora sau chiar fără ştirea
lor. Aşa se explică că în cazul morţii unui succesibil înainte de lichidarea moştenirii, aceasta se
retransmite moştenitorilor săi tot cu titlu de moştenire. Patrimoniul succesoral nu rămâne, aşadar,
nici un moment fără titular.
Cu toate acestea art. 686 C. civ. prevede că „nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei
moşteniri ce i se cuvine”, dimpotrivă orice succesibil are deschisă calea opţiunii între acceptarea
acesteia, prin care îşi consolidează titlul de moştenitor şi renunţarea la moştenirea la care avea
vocaţie, prin aceasta desfiinţându-şi retroactiv titlul său. Cu alte cuvinte, transmisiunea

140
patrimoniului succesoral se produce de drept, odată cu decesul celui care lasă moştenirea, care
marchează deschiderea acesteia, dar nu este vorba de o transmisiune definitivă şi obligatorie.
Abia după exercitarea dreptului de opţiune succesorală se va putea şti care dintre moştenitorii cu
vocaţie succesorală vor culege efectiv acea moştenire. Potrivit art. 688 C. civ. efectele acceptării
se suie până în ziua deschiderii moştenirii, iar potrivit art. 696 C. civ. moştenitorul care a renunţat
la moştenire este considerat că n-a avut niciodată această calitate. Aşadar, efectele opţiunii
succesorale se produc retroactiv de la data deschiderii moştenirii, iar nu de la data la care
opţiunea se manifestă, întotdeauna ulterior momentului decesului celui care lasă acea
succesiune.
Putem spune atunci că dreptul de opţiune succesorală este acel drept subiectiv născut în
persoana succesorilor odată cu decesul celui care lasă moştenirea de a alege între acceptarea
moştenirii sau renunţarea la aceasta 1 .
Potrivit legii succesibilul are trei posibilităţi după deschiderea moştenirii şi anume:
– acceptarea pură şi simplă a moştenirii, situaţie în care are loc confuziunea patrimoniului
lui de cuius cu acela al moştenitorului acceptant, care va fi obligat să răspundă pentru datoriile
şi sarcinile succesiunii chiar cu propriile bunuri, aşadar peste activul moştenit (ultra vires
hereditatis);
– acceptarea sub beneficiu de inventar a moştenirii, situaţie în care confuziunea celor
două patrimonii, al defunctului şi al moştenitorului, nu are loc, iar moştenitorul va răspunde
pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai în limitele activului moştenit (intra vires hereditatis)
2
;
– renunţarea la moştenire, când succesibilul îşi desfiinţează cu efect retroactiv, potrivit art.
696 C. civ., vocaţia la acea moştenire. El nu răspunde pentru pasivul succesiunii şi, evident,
nu beneficiază nici de activul ei. În acest caz moştenirea va fi culeasă de comoştenitori sau de
moştenitorii subsecvenţi.
1

A se vedea C. Stătescu, op. cit., p. 210; D. Chirică, op. cit., p. 200.


2

Acceptarea moştenirii pur şi simplu sau sub beneficiu de inventar are loc la fel, indiferent că este
vorba de moştenirea legală sau de cea testamentară. A se vedea în acest sens Trib. Suprem,
secţia civilă, decizia nr. 877/1978, în Repertoriu III.

§2

Subiectele dreptului de opţiune succesorală

Dreptul de opţiune succesorală aparţine, din momentul deschiderii succesiunii, tuturor


succesibililor defunctului, indiferent de faptul că vocaţia lor succesorală se întemeiază pe lege
sau pe testament şi indiferent că vocaţia la succesiune este universală, cu titlu universal sau cu
titlu particular. El trebuie exercitat în termenul de prescripţie prevăzut de lege de către toţi cei cu
vocaţie virtuală la moştenirea lui de cuius, indiferent de clasa de moştenitori din care fac parte.
Desigur la moştenire nu vor veni toţi cei care au acceptat-o, ci numai cei care au chemare
efectivă, în funcţie de regulile statornicite pentru moştenirea legală sau pentru cea testamentară.
Dacă există moştenitori legali din mai multe clase de moştenitori, cei din clasa I îi vor înlătura pe
cei din clasa a II-a şi aşa mai departe, potrivit regulii priorităţii claselor de moştenitori. 1
În cazul decesului moştenitorului chemat a-şi exprima dreptul de opţiune succesorală înainte
de aceasta, dreptul său se transmite moştenitorilor săi dacă nu s-a împlinit termenul de

141
prescripţie. Dacă există neînţelegere între moştenitori în legătură cu modalitatea de opţiune, se
consideră că moştenirea fost acceptată sub beneficiu de inventar (art. 692, art. 693 C. civ.) 2 .
În doctrină 3 s-a impus părerea, la care ne raliem şi noi, potrivit căreia dreptul de opţiune
succesorală se poate exercita şi de către creditorii personali ai succesibilului pe calea acţiunii
oblice, potrivit art. 974 C. civ. În adevăr, potrivit art. 974 C. civ. creditorii pot exercita toate
drepturile şi acţiunile debitorului lor, cu excepţia celor care îi sunt exclusiv personale, or nu se
poate spune despre dreptul de opţiune succesorală că are, exclusiv, un atare caracter.
Dimpotrivă, el are şi un pronunţat caracter patrimonial. La aceasta se adaugă şi argumentul că,
acceptându-se moştenirea, şi în această modalitate în realitate se consolidează dobândirea ei
prin însăşi faptul morţii lui de cuius şi a vocaţiei la moştenire a moştenitorului în cauză.
Exercitarea opţiunii succesorale pe calea acţiunii oblice de către creditorii moştenitorului virtual ar
putea fi refuzată numai dacă s-ar dovedi că i se opun considerente de ordin moral, ipoteză în
care, în adevăr, se poate spune că opţiunea ar avea un caracter exclusiv personal 4 , în sensul
prevederilor art. 974 C. civ.
În ipoteza în care succesibilul a renunţat la moştenire, creditorii vor putea retracta renunţarea,
pe calea acţiunii pauliene, în aceleaşi condiţii ca succesibilul însuşi, adică să nu se fi împlinit
termenul de prescripţie de 6 luni sau ceilalţi succesibili să nu fi acceptat între timp moştenirea
(art. 701 C. civ.), cazuri în care renunţarea devine irevocabilă. Apoi pe calea acţiunii oblice
urmează să accepte moştenirea, aşa cum am arătat mai sus.
Deosebit de aceasta art. 699 C. civ. reglementează posibilitatea revocării pauliene a opţiunii
succesorale pentru ipoteza când aceasta s-a realizat în frauda creditorilor personali, de pildă se
renunţă la o moştenire solvabilă sau se acceptă o moştenire insolvabilă. Revocarea reglementată
de acest text legal este un caz particular al revocării pauliene, astfel cum este reglementată de
art. 975 C. civ., fiind, aşadar, necesară îndeplinirea condiţiilor generale ale acţiunii pauliene 5 .
Acţiunea nu poate fi promovată decât de creditorii personali ai moştenitorului renunţător ale căror
creanţe sunt anterioare renunţării. Creditorii succesiunii nu sunt afectaţi de actul de renunţare la
moştenire întrucât oricum succesiunea ca atare constituie garanţia creanţelor lor, astfel că ei nu
vor putea exercita acţiunea prevăzută de art. 699 C. civ. 6 În concluzie pentru promovarea acestei
acţiuni este necesar să se dovedească micşorarea gajului general al creditorilor personali ai
moştenitorului renunţător precum şi frauda acestuia care duce la crearea dolosivă a stării de
insolvabilitate. Renunţarea la moştenire fiind un act unilateral, chiar dacă de ea profită
comoştenitorii renunţătorului sau moştenitorii subsecvenţi ai acestuia, dovada complicităţii la
fraudă a acestora nu este necesară. Dacă renunţarea se face cu titlu oneros sau în favoarea unor
comoştenitori sau moştenitori subsecvenţi, potrivit art. 691 C. civ., avem de-a face cu o acceptare
a moştenirii care poate fi şi ea atacată prin acţiunea pauliană dacă se dovedeşte participarea la
fraudă a dobânditorului cu titlu oneros. În cazul simulaţiei actului de renunţare, care aparent este
pur abdicativ, dar în realitate ascunde o renunţare în schimbul unui contraechivalent, va trebui să
se facă dovada simulaţiei potrivit art. 1175 C. civ.
Ca urmare a promovării acţiunii pauliene întemeiată pe prevederile art. 699 C. civ. are loc
revocarea renunţării la moştenire iar nu anularea acesteia cum prevede textul legal. Renunţarea
devine inopozabilă numai faţă de creditorul care a exercitat acţiunea şi numai în limita creanţei
sale, ulterior el putând accepta moştenirea, dar numai în favoarea sa şi până la acoperirea
creanţei sale [art. 699 alin. (2) C. civ.] 7 . Faţă de comoştenitorii acceptanţi revocarea renunţării nu
are efecte, ei putându-se întoarce împotriva renunţătorului pentru a-i cere înapoierea valorii
bunurilor urmărite de creditorul său, căci altfel, cum s-a spus 8 , renunţătorul ar profita indirect de
rezultatul revocării pauliene.
Deşi art. 699 C. civ. se referă în mod expres numai la posibilitatea atacării prin acţiune
pauliană a renunţării la moştenire, în mod unanim se acceptă că revocarea pauliană se poate
realiza şi în cazul acceptării moştenirii 9 . La fel ca în cazul renunţării şi revocarea pauliană a
acceptării are efecte numai faţă de creditorul care a intentat acţiunea, moştenitorul rămânând
acceptant faţă de orice alte persoane. Dacă în schimb, acceptarea moştenirii s-a realizat sub

142
beneficiu de inventar, revocarea pauliană nu poate avea loc întrucât o atare acceptare nu are
efecte păgubitoare pentru creditorii moştenitorului acceptant.
În practica judiciară s-a decis că acţiunea pauliană de care discutăm este prescriptibilă în
termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr.167/1958 10 .
1

A se vedea: C. Stătescu, op. cit., p. 211; D. Chirică, op. cit., p. 201; Trib. Suprem, col. civ.,
decizia nr. 768/1963, în L.P. nr. 10/1963, p. 116; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 825/1871,
în Repertoriu II, p. 198-199.
2

A se vedea: M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul R.S.R., Ed. Academiei,


Bucureşti, 1966, p. 89; C. Stătescu, op. cit., p. 211; D. Chirică, op. cit., p. 201-202.
3

A se vedea: D. Alexandresco, op. cit., vol. III, p. 307; M. Eliescu, Transmisiunea..., op. cit., p. 89
şi 118; D. Macovei, op. cit., p. 143; Fr. Deak, op. cit., p. 424; E. Safta-Romano, op. cit., p. 72-73.
În sens contrar D. Chirică, op. cit., p. 202.
4

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 424.


5

A se vedea Trib. reg. Banat, decizia civilă nr. 639/1968, cu Note de A. Szasz şi A. Silvian, în
R.R.D. nr. 1/1968, p. 121-123.
6

A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 206-207.


7

S-a exprimat şi părerea potrivit căreia admiterea acţiunii pauliene realizează ipso facto şi
acceptarea tacită a moştenirii, fără să mai fie necesară acceptarea ulterioară cu autorizarea
justiţiei (M. Eliescu, op. cit., p. 119; St. Cărpenaru, op. cit., p. 496). Textul are unele neajunsuri
căci, în adevăr, potrivit art. 700 alin. (1) C. civ. acceptarea moştenirii se poate realiza numai în
termen de şase luni de la data deschiderii acesteia or, acţiunea reglementată de art. 699 C. civ.
este prescriptibilă în 3 ani de la data actului de renunţare ceea ce înseamnă că acceptarea
moştenirii s-ar putea face şi după împlinirea termenului de prescripţie de 6 luni. De aceea s-a
preconizat şi o altă soluţie în sensul că urmare a primirii acţiunii întemeiată pe art. 699 C. civ., în
pofida formulării din textul legal, se desfiinţează actul de renunţare şi, în consecinţă, şi
transmisiunea succesorală în favoarea comoştenitorilor renunţătorului sau a moştenitorilor
subsecvenţi. Potrivit art. 699 alin. (2) fraza a II-a C. civ. „acceptarea nu se face în folosul eredelui
care a renunţat” de unde se trage concluzia că acceptarea ulterioară a moştenirii pe cale oblică
este exclusă întrucât în cazul acceptării dreptul astfel valorificat este adus în patrimoniul
debitorului pasiv, astfel că avem de a face doar cu o revocare pauliană nu şi cu o acceptare pe
cale oblică a succesiunii. Creditorul care a exercitat acţiunea pauliană nu devine prin aceasta
proprietarul bunurilor succesorale a căror transmisiune este revocată, dar are dreptul de a
proceda la vânzarea silită a acestora până la concurenţa creanţei sale (D. Chirică, op. cit., p. 208-
209). În ce ne priveşte de vreme ce art. 699 C. civ. prevede că în cazul admiterii acţiunii pauliene
renunţarea este anulată (revocată)..., iar apoi că acceptarea nu se face în folosul eredelui care a
renunţat, este nevoie, totuşi, de o acceptare, mai ales că în alin. (1) al aceluiaşi text se prevede
expres că acei creditori care se consideră păgubiţi de cel ce renunţă la succesiune „... pot să
ceară autorizarea justiţiei ca să accepte succesiunea pentru debitorele lor, în locul şi rândul său”.
8

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 119-120.


9

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 118; D. Chirică, op. cit., p. 209; E. Safta-Romano, op. cit., p.
92-93; Fr. Deak, op. cit., p. 426.

143
10

A se vedea Trib. jud. Suceava, decizia civilă nr. 21/1985, în R.R.D. nr. 5/1985, p. 73.

§3

Caracterele juridice ale actului de opţiune succesorală

Dreptul subiectiv de opţiune succesorală cuprinde în sine trei posibilităţi: acceptarea pură şi
simplă a moştenirii; acceptarea sub beneficiu de inventar şi renunţarea la moştenire. Aşadar,
dreptul subiectiv de opţiune succesorală se realizează printr-unul din actele juridice precizate,
toate fiind însă subsumate noţiunii de opţiune succesorală care sintetizează, cum s-a spus 1
fondul comun de caractere juridice al celor trei modalităţi de realizare precizate.
Opţiunea succesorală, ca act juridic are următoarele caractere:
a. este un act juridic unilateral, reprezentând voinţa unei singure persoane. În toate cele trei
ipoteze în care, cum am văzut, se poate realiza dreptul de opţiune succesorală, el este un act
juridic unilateral, ceea ce înseamnă că în cazul existenţei mai multor succesibili el nu se poate
realiza în mod colectiv, fiecare moştenitor urmând să se pronunţe individual.
Actul juridic de opţiune succesorală, deşi unilateral, nu este un act pur personal putându-se
realiza şi prin reprezentare 2 – legală sau convenţională –, iar uneori cu încuviinţarea autorităţii
tutelare.
b. este un act juridic voluntar, succesibilul având deplina libertate să accepte sau nu
moştenirea (art. 686 C. civ.), iar în caz de acceptare să aleagă modalitatea pe care o doreşte. Nu
este obligat să justifice în nici un fel opţiunea sa şi nici să răspundă pentru consecinţele alegerii
sale 3 . În cazul existenţei mai multor moştenitori fiecare poate opta în mod diferit.
Libertatea de opţiune succesorală este atenuată, aşa cum am văzut, prin dreptul acordat
creditorilor succesibilului de a cenzura acceptarea sau renunţarea la moştenire a acestuia prin
acţiunea oblică şi acţiunea pauliană, dar cunoaşte şi unele excepţii la care ne vom referi în cele
ce urmează.
Astfel, potrivit art. 703 şi art. 712 C. civ., moştenitorul care a dat la o parte sau a ascuns bunuri
din moştenire, chiar împotriva voinţei sale este considerat că a acceptat moştenirea pur şi simplu.
În cazul minorilor sau a persoanelor puse sub interdicţie acceptarea moştenirii se consideră a
fi făcută întotdeauna, pentru protecţia lor, sub beneficiu de inventar (art. 19 din Decretul nr.
32/1954).
O altă excepţie o constituie cea reglementată prin prevederile art. 692-693 C. civ. potrivit
cărora în cazul în care un succesibil a decedat înainte de a-şi exercita dreptul de opţiune
succesorală 4 , iar acesta nu s-a stins prin prescripţie, dreptul său de opţiune se transmite la
proprii săi moştenitori. În cazul în care aceştia nu se învoiesc în legătură cu acceptarea sau
renunţarea la moştenire, succesiunea se consideră a fi acceptată sub beneficiu de inventar (art.
693 C. civ). Deşi soluţia legiuitorului a fost criticată 5 , considerăm şi noi alături de alţi autori 6 că ea
este corectă, întrucât în acest caz nu este vorba de dreptul de opţiune succesorală al
moştenitorilor la succesiunea celui decedat înainte de a-şi fi exercitat propriul său drept în acest
sens, ci tocmai de dreptul acestuia din urmă de opţiune succesorală, drept unic retransmis la
propriii moştenitori şi care trebuie exercitat în mod unitar, fără a fi posibilă scindarea lui funcţie de
opţiunile diferite ale unora dintre moştenitori. Soluţia nu este valabilă în cazul reprezentării
succesorale, când mai mulţi moştenitori vin la moştenire în locul ascendentului lor care este
decedat la data deschiderii acesteia. În acest caz ei pot opta în mod diferit, întrucât nu este vorba
de un drept dobândit prin retransmitere ci de dreptul propriu de opţiune pe care-l pot exercita
liber, după propria dorinţă.
Evident, cele două texte legale nu au aplicare în cazul în care există un singur moştenitor al
succesibilului decedat, când acesta poate să exercite, o dată, propriul drept de opţiune, iar dacă
a acceptat moştenirea succesibilului decedat (pur şi simplu sau sub beneficiu de inventar) a doua

144
oară, în acelaşi mod, poate să accepte sau nu moştenirea cuvenită defunctului. Acceptarea
moştenirii acestuia din urmă nu înseamnă şi acceptarea moştenirii retransmise, în schimb,
renunţarea la moştenirea succesibilului decedat îl pune pe moştenitor în imposibilitate de a mai
exercita vreun drept de opţiune cu privire la prima moştenire.
Nici în ipoteza în care succesibilul decedat înainte de a-şi fi exercitat dreptul de opţiune
succesorală are mai mulţi moştenitori, dar aceştia înţeleg să exercite dreptul de opţiune
retransmis în mod unitar nu se pune problema aplicării prevederilor art. 692-693 C. civ. Dacă
aceştia acceptă moştenirea vor beneficia de partea din moştenire care i s-ar fi cuvenit
antecesorului lor care le-a transmis dreptul de opţiune, iar în caz de renunţare vocaţia
succesorală a acestuia se desfiinţează retroactiv, iar partea care i s-ar fi cuvenit acestuia nu va fi
inclusă în moştenirea pe care o lasă 7 .
c. este un act juridic irevocabil. Acceptarea pură şi simplă a moştenirii are un caracter
irevocabil absolut, iar moştenitorul în cauză nu mai poate reveni asupra ei, renunţarea ulterioară
neavând nici o eficienţă 8 . În cazul acceptării moştenirii sub beneficiu de inventar, moştenitorul în
cauză nu poate reveni asupra acceptării dar poate renunţa la beneficiul de inventar, devenind
astfel acceptant pur şi simplu. Dacă acceptantul sub beneficiu de inventar săvârşeşte anumite
fapte culpabile, legiuitorul a instituit sancţiunea decăderii lui din acest beneficiu (art. 712 C. civ.).
Renunţarea la moştenire poate fi retractată în condiţiile art. 701 C. civ., adică să nu se fi
împlinit termenul de 6 luni şi succesiunea să nu fi fost acceptată până la acel moment de ceilalţi
succesori.
d. este un act juridic indivizibil. Aceasta înseamnă că succesibilii trebuie, fiecare în parte, să
opteze unitar, adică nu se poate accepta o parte a moştenirii şi renunţa la alta, sau o parte să fie
acceptată pur şi simplu şi alta sub beneficiu de inventar 9 .
Caracterul indivizibil al opţiunii succesorale se păstrează şi în cazul moştenirii testamentare.
Legatarii universali trebuie ori să accepte ori să repudieze moştenirea, nefiind posibilă acceptarea
numai a unor bunuri determinate din aceasta 10 . Regula este valabilă nu numai în cazul legatelor
universale şi cu titlu universal ci şi în cazul legatului cu titlu particular în sensul că nu este admis
să se accepte numai o parte din bunul ce formează obiectul legatului, iar cealaltă parte să fie
repudiată.
De la principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale există însă unele excepţii.
Astfel, în cazul în care moştenitorul legal are şi calitatea de legatar, el va putea opta diferit cu
privire la moştenirea legală şi cu privire la legat, renunţarea la moştenirea legală nu înseamnă că
moştenitorul a renunţat şi la legatul cu titlu particular 11 . Soluţia îşi află temeiul juridic în
prevederile art. 752 C. civ., potrivit cărora, „eredele care renunţă la succesiune poate... cere
legatul ce i s-a făcut”. 12
Legatarul beneficiar al mai multor legate poate opta diferit cu privire la acestea dacă nu sunt
indivizibile. De pildă legatarul va putea renunţa la legatul cu titlu universal şi să accepte pe cel cu
titlu particular.
Derogări de la principiul indivizibilităţii actului de opţiune succesorală consacră Legea nr.
18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/2001, întrucât condiţionează
restituirea în natură sau prin echivalent a proprietăţilor uzurpate de regimul comunist de cererea
foştilor proprietari sau a moştenitorilor acestora, în condiţiile specifice reglementate de fiecare act
normativ în parte. Dacă moştenitorii fostului proprietar nu formulează cererea nu beneficiază de
dispoziţiile prevederilor legale amintite, chiar dacă anterior au acceptat moştenirea după fostul
proprietar. Aşadar, prin nedepunerea cererilor, în condiţiile şi termenele reglementate de actele
normative precizate, prin abstenţiunea lor unii moştenitori pot renunţa la drepturile asupra
imobilelor respective, după acceptarea moştenirii, ceea ce este o derogare de la caracterul
indivizibil de opţiune succesorală 13 .
În schimb moştenitorii care nu au acceptat moştenirea, prin depunerea cererii de restituire a
imobilelor, sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii, dar numai pentru bunurile
ce formează obiectul de reglementare a acestora acte normative. Apoi, deşi controversată,

145
problema renunţătorilor la moştenirea foştilor proprietari decedaţi, a fost tranşată în sensul că
succesibilii renunţători nu pot beneficia de prevederile legale privind restituirea proprietăţilor 14 .
Divizibilitatea opţiunii succesorale mai poate rezulta din hotărârile judecătoreşti prin care se
constată acceptarea sau renunţarea la succesiune a unora dintre moştenitori care vor avea
efecte relative, numai faţă de părţile din proces, cu toate că de principiu opţiunea este indivizibilă
nu numai în privinţa bunurilor succesorale ci şi în privinţa celor care o pot invoca sau faţă de care
poate fi invocată 15 .
În cazul moştenirilor cu element de extraneitate, întrucât opţiunea succesorală este supusă, în
privinţa imobilelor şi fondului de comerţ lex rei sitae, iar în privinţa mobilelor lex patriae, potrivit
art. 66-68 din Legea nr. 105/1992 se va putea opta diferit, prin excepţie de la caracterul indivizibil
al opţiunii succesorale, acceptându-se o masă de bunuri şi renunţându-se la alta.
e. este un act juridic nesusceptibil de modalităţi. Actul de opţiune succesorală nu poate fi
afectat de termen sau condiţie, fiind, aşadar, un act juridic pur şi simplu.
f. este un act juridic declarativ de drepturi. Efectele opţiunii succesorale se produc
retroactiv de la data deschiderii succesiunii, atât în ce priveşte acceptarea moştenirii, renunţarea,
precum şi retractarea renunţării, când acest lucru este posibil (art. 688 şi art. 696 C. civ.).
1

A se vedea C. Stătescu, op. cit., p. 212.


2

A se vedea Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 778/1962, în C.D. 1962, p. 162-165.
3

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 91.


4

Dacă a acceptat tacit moştenirea prin luarea unor bunuri din acea succesiune înseamnă că
dreptul de opţiune succesorală s-a exercitat în această formă şi nu mai există ce anume să se
transmită la moştenitorii săi, în baza prevederilor art. 692 C. civ. A se vedea, în acest sens, P.
Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti din circumscripţia Curţii de Apel
Suceava în domeniul dreptului civil şi dreptului procesual civil (semestrul I, 1966), în Dreptul nr.
2/1997, p. 108.
5

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 89; E. Safta-Romano, op. cit., p. 72.


6

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 433.


7

Idem, p. 432.
8

A se vedea, în acest sens, Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1968/1972, în Repertoriu II, p.
200; C. S. J., secţia civilă, decizia nr. 1984/1991, în Deciziile C.S.J. 1990-1992, p. 126-128; Trib.
jud. Galaţi, decizia civilă nr. 323/1976, în R.R.D. nr. 12/1976, p. 60; Trib. jud. Timiş, decizia civilă
nr. 878/1976, în R.R.D. nr. 12/1976, p. 61; T.M.B., secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1325/1992, în
Culegere.., 1992, p. 165-166; Gh. Beleiu, Notă la decizia civilă nr. 435/1969 a Trib. jud. Satu
Mare, în R.R.D. nr. 11/1971; I.C. Vurdea, Notă la sentinţa civilă nr. 931/1970 a Jud. Ineu, în
R.R.D. nr. 9/1971, p. 136.
9

A se vedea Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 1778/1960, în C.D. 1960, p. 241-242.
10

A se vedea, în acest sens, Trib. Suprem, col civ., decizia nr. 335/1952, în C.D. 1952-1954, vol. I,
p. 118.

146
11

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1984/1972, în Repertoriu II, p. 202.
12

Considerăm că soţul supravieţuitor nu poate opta diferit în privinţa dreptului la succesiune


prevăzut de art. 1 din Legea nr. 319/1944 şi a dreptului asupra mobilelor şi obiectelor gospodăriei
casnice prevăzut de art. 5 din aceeaşi lege, cu motivarea că acest din urmă drept ar fi un legat
prezumat, cum s-a susţinut (M. Eliescu, op. cit., p. 91). şi acest din urmă drept are caracterul unui
drept legal la moştenire şi nu poate fi caracterizat ca un legat prezumat. A se vedea, în acelaşi
sens, Fr. Deak, op. cit., p. 436.
13

Pentru amănunte în privinţa Legii nr. 18/1991, a se vedea, Belu Magdo Monna-Lisa, Unele
probleme în legătura cu interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 13 din Legea nr. 18/1991 şi art.
13 din regulamentul aprobat prin H.G. nr. 730/1993, în Dreptul nr. 7/1995, p. 33-34; C.S.J., secţia
de contencios administrativ, decizia nr. 934/1994 în Buletinul C.S.J. 1994, p. 436; decizia nr.
831/1994, în Buletinul C.S.J., 1994, p. 497-500; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 494/1994, în
Dreptul nr. 12/1994, p. 67; decizia nr. 301/1995, în Buletinul C.S.J., 1995, p. 533-535; C.C.,
decizia nr. 127/1996, în Dreptul nr. 4/1997, p. 102; Fr. Deak, op. cit., p. 437-440; P. Perju, Discuţii
în legătură cu unele soluţii privind drepturile reale, pronunţate de instanţele judecătoreşti din
judeţul Suceava, în lumina Legii nr. 18/1991, în Dreptul nr. 5/1992, p. 26-28; M. Georgescu, Al.
Oproiu, Restabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în condiţiile diferite ale acceptării
sau renunţării la succesiune ori neexercitării drepturilor succesorale, în Dreptul nr. 4/1994, p. 67-
69; M. Nicolae, Moştenitorii îndreptăţiţi să beneficieze de repunerea în termen în temeiul art. IV
din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar, în Dreptul nr.
6/1998, p. 3-18. Pentru amănunte în privinţa Legii nr. 10/2001, a se vedea, E. Chelaru, Măsurile
reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în Dreptul nr. 10/2001, p. 32-43; Idem, Legea nr.
10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-
22 decembrie 1989, comentată şi adnotată, Ed. All-Beck, Bucureşti, 2001; D. Chirică, Regimul
juridic al revendicării imobilelor preluate de stat fără titlu de la subdobânditorii care se prevalează
de buna lor credinţă la data cumpărării, în Dreptul nr. 1/2002, p. 55-75; Fl. Baias, B. Dumitrache,
M. Nicolae, Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv, Legea nr. 10/2001 comentată şi
adnotată, vol. I, ed. a II-a, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 142-144 şi 206-210 şi bibliografia acolo
indicată.
14

A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 438-440.


15

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 90-91; Fr. Deak, op. cit., p. 856.

§4

Condiţiile de validitate ale actului de opţiune succesorală

Fiind un act juridic opţiunea succesorală trebuie să îndeplinească condiţiile de valabilitate


impuse de lege pentru orice act juridic şi anume: persoana care optează să fie capabilă; să
exprime un consimţământ valabil; obiectul actului său să fie licit şi posibil, iar actul să aibă o
cauză licită şi morală. La aceste elemente se adaugă şi respectarea formei specifice cerute de
lege.

4.1. Capacitatea. Actul de opţiune succesorală este considerat ca fiind un act de dispoziţie
[art. 687 C. civ. coroborat cu art. 129 alin. (2) şi art. 105 alin. (3) C. fam.] şi nu unul de
administrare. Pentru exercitarea lui este nevoie de capacitate deplină de exerciţiu 1 .

147
Minorii care nu au împlinit 14 ani precum şi interzişii pot exercita dreptul de opţiune
succesorală prin reprezentantul lor legal, iar în cazul în care există contrarietate de interese între
cel ocrotit şi ocrotitor, ca în ipoteza în care ambii sunt chemaţi la aceeaşi succesiune, se impune
numirea unui curator 2 . Minorii care au împlinit 14 ani îşi exercită acest drept singuri, dar cu
încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorelui. Atât în cazul acceptării moştenirii cât şi al
renunţării la aceasta este nevoie de autorizarea prealabilă de către autoritatea tutelară, de vreme
ce actul de opţiune este considerat un act de dispoziţie [art. 129 alin. (2) şi art. 105 C. fam.] 3 . S-a
admis, totuşi, că legatul cu titlu particular, fără sarcini sau condiţii, poate fi acceptat de minorul
care are capacitate de exerciţiu restrânsă fără încuviinţare prealabilă, întrucât, în acest caz, nu-şi
asumă nici o obligaţie 4 .
Potrivit art. 75 alin. (4) din Legea nr. 36/1995 în cadrul procedurii succesorale notariale, dacă
există moştenitori incapabili sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă se citează reprezentantul
acestora şi autoritatea tutelară.
În cazul minorilor, fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, precum
şi a celor puşi sub interdicţie, potrivit art. 19 din Decretul nr. 32/1954, acceptarea moştenirii este
socotită întotdeauna ca fiind făcută sub beneficiu de inventar.

4.2. Consimţământul neviciat. Consimţământul succesibilului care îşi exercită dreptul de


opţiune succesorală trebuie să fie neviciat. Şi în acest domeniu, în privinţa viciilor de
consimţământ se aplică dreptul comun, ţinându-se însă seama de regulile speciale prevăzute în
art. 694 C. civ. Textul se referă numai la dol ca viciu de consimţământ în această materie şi
numai la acceptarea succesiunii, dar se admite că şi violenţa şi eroarea, de fapt sau de drept,
sunt de natură a duce la anularea actului de opţiune, care include, evident, şi renunţarea la
moştenire. Eroarea numai în măsura în care a constituit cauza determinantă a actului de opţiune
succesorală şi în măsura în care este scuzabilă 5 . Eroarea asupra emolumentului succesoral
poate fi reţinută ca viciu de consimţământ numai în cazul prevăzut de art. 694 C. civ. şi numai
pentru ipoteza acceptării moştenirii 6 .
Potrivit art. 694 C. civ. fraza a II-a, moştenitorul major acceptant poate cere anularea actului de
acceptare a moştenirii pentru leziune dacă ulterior descoperă un legat de care nu a avut
cunoştinţă la data acceptării şi care absoarbe mai mult de jumătate din aceasta. Se consideră că
leziunea izvorâtă dintr-o atare împrejurare poate fi invocată şi de moştenitorul incapabil sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, care a acceptat moştenirea întrucât beneficiul de inventar,
reglementat de lege pentru ocrotirea acestora, nu se opune unei astfel de soluţii 7 . Renunţarea la
succesiune nu poate fi anulată pentru motivul că ulterior s-au descoperit active ale patrimoniului
succesoral, precum nici acceptarea succesiunii pentru că s-ar fi descoperit pasive.

4.3. Obiectul actului de opţiune succesorală. Actul de opţiune succesorală, ca orice act
juridic, trebuie să aibă, sub sancţiunea nulităţii, un obiect licit şi posibil. Nu se poate face nici
renunţarea şi nici acceptarea unei succesiuni nedeschise (art. 965 C. civ.) pentru că obiectul unui
atare act opţional este considerat ilicit.

4.4. Cauza actului de opţiune succesorală trebuie să fie licită şi morală. De pildă, s-a arătat că
renunţarea unui moştenitor rezervatar la o succesiune ce cuprinde un imobil, în favoarea unui alt
moştenitor rezervatar, care devine în acest mod singurul succesor al defunctului, în considerarea
greşită că acesta din urmă s-a obligat la un contraechivalent bănesc în schimbul renunţării, are o
cauză falsă şi deci se poate cere anularea ei 8 .

4.5. Forma actului de opţiune succesorală. Acceptarea pură şi simplă a moştenirii nu


necesită ad validitatem vreo formalitate, fiind, aşadar, un act juridic consensual. În schimb
acceptarea sub beneficiu de inventar, precum şi renunţarea la moştenire sunt acte juridice

148
solemne, care trebuie încheiate cu respectarea cerinţelor de formă prevăzute în mod expres de
lege.
În cazul nerespectării condiţiilor de validitate a actului de opţiune succesorală intervine
sancţiunea nulităţii acestuia. Nerespectarea condiţiilor privind capacitatea precum şi viciile de
consimţământ duc la nulitatea relativă a actului de opţiune succesorală. În schimb, nerespectarea
formei solemne precum şi a cerinţelor privind obiectul şi cauza actului duc la nulitatea absolută.
Fiind anulat actul de opţiune succesorală este desfiinţat cu efect retroactiv, iar succesibilul în
cauză va putea opta din nou cu respectarea cerinţelor legale.
1

Deşi art. 687 C. civ. se referă la acceptarea moştenirii este unanim admis că acesta se aplică şi
renunţării la moştenire.
2

A se vedea Plenul Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 6/1959, în C.D. 1959, p. 27-29; Trib.
Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1580/1969, în C.D., 1969, p. 153-155.
3

A se vedea: O. Gidei, Este necesară încuviinţarea autorităţii tutelare pentru acceptarea


succesiunii de către un minor? (I); C. Bîrsan, Este necesară încuviinţarea..., (II), în R.R.D. nr.
5/1982, p. 24-29; M. Eliescu, op. cit., p. 93; D. Chirică, op. cit., p. 204; Fr. Deak, op. cit., p. 427;
E. Safta-Romano, op. cit., p. 76-77; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1580/1969, în C.D.
1969, p. 153-155; decizia nr. 833/1983, în C.D. 1983, p. 84-87; decizia nr. 590/1986, în C.D.
1986, p. 82-85.
4

A se vedea: Tr. Ionaşcu, Exerciţiul drepturilor civile şi ocrotirea incapacităţii, în S.C.J., 1956, p.
74; M. Eliescu, op. cit., p. 93; E. Safta-Romano, op. cit., p. 77.
5

A se vedea, în acest sens, D. Alexandresco, op. cit., vol. III, p. 266-267; M.B. Cantacuzino, op.
cit., p. 233-234; M. Eliescu, op. cit., p. 94-96; D. Chirică, op. cit., p. 205; Fr. Deak, p. 428; A.
Vişan, Cu privire la cazurile de ineficacitate a renunţării la succesiune, în R.R.D. nr. 2/1985, p.
25-26.
6

A se vedea, în acest sens, M. Eliescu, op. cit., p. 115-118; Fr. Deak, op. cit., p. 429; I. Moroianu-
Zlătescu, D. Deselnicu, Notă la decizia civilă nr. 2555/1986 a T.M.B., secţia a IV-a civilă, în
R.R.D. nr. 4/1987, p. 59-61.
7

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 428.


8

A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 206.

§5

Prescripţia dreptului de opţiune succesorală

Dreptul de opţiune succesorală trebuie exercitat, aşa cum rezultă din art. 700 alin. (1) C. civ.,
modificat prin Decretul nr. 73/1954 în termen de 6 luni de la data deschiderii moştenirii. Deşi
textul legal vorbeşte numai de dreptul „de a accepta” moştenirea, aşa cum s-a statornicit în
practica judecătorească în acelaşi termen se va face şi renunţarea la moştenire 1 .

149
Termenul de prescripţie de 6 luni se aplică nu numai moştenitorilor legali, legatarilor universali
sau cu titlu universal, dar şi legatarilor cu titlu particular. În doctrina şi practica judecătorească
există controversă în privinţa acestora din urmă. Unii autori 2 au susţinut că termenul de 6 luni nu
se aplică legatelor cu titlu particular, cu argumentul că art. 700 C. civ. foloseşte termenul de
„succesiune”, care desemnează numai transmisiunea universală sau cu titlu universal şi nu
transmisiunea cu titlu particular. În cazul legatelor cu titlu particular ar urma să se aplice termenul
general de prescripţie din dreptul comun. Nu împărtăşim nici noi această opinie pentru
argumentele expuse în doctrină de alţi autori 3 , care susţin, pe bună dreptate, că este
inacceptabil ca pentru unii moştenitori să se aplice termenul de 6 luni prevăzut de art. 700 C. civ.,
iar pentru alţii termenul general de prescripţie din dreptul comun. În adevăr, termenul de
„succesiune” folosit de textul legal mai sus amintit cuprinde în sine nu numai transmisiunea
universală sau cu titlu universal ci şi pe aceea cu titlu particular. Apoi, dacă s-ar accepta teza că
legatul cu titlu particular nu trebuie acceptat în termenul de prescripţie de 6 luni, prevăzut de art.
700 C. civ., ar însemna că acţiunea în revendicarea bunurilor individual determinate, care fac
obiectul legatului, de la succesori ori de la terţii care le deţin, ar putea fi exercitată oricând, căci
dreptul de proprietate este imprescriptibil extinctiv, atât de către legatari cât şi de către
moştenitorii săi şi chiar fără ca legatarul să-şi fi manifestat în vreun fel intenţia de a primi legatul.
Or, este inadmisibil ca o persoana să primească ceva fără să-şi fi manifestat voinţa în acest sens.
La aceasta se adaugă argumentul că în acest fel s-ar menţine timp îndelungat o stare de
incertitudine în privinţa bunurilor succesorale, ceea ce nu este de dorit 4 . Articolul 686 C. civ.
prevede că nimeni nu este obligat să accepte o moştenire, iar acest text legal vizează
neîndoielnic şi transmisiunile cu titlu particular, ceea ce înseamnă că şi legatarul cu titlu particular
trebuie să-şi exercite dreptul de opţiune în termenul de 6 luni prevăzut de art. 700 C. civ. Apoi
trebuie avut în vedere şi faptul că uneori legatul cu titlu particular poate fi cu sarcină şi nu poate fi
consolidat în patrimoniul legatarului fără ca acesta să-l fi acceptat 5 . Acceptarea legatelor cu titlu
particular nu trebuie confundată cu executarea lor. În termenul general de prescripţie se stinge nu
dreptul de a accepta legatele cu titlu particular ci dreptul de a cere executarea lor 6 .
Aplicarea termenului de prescripţie de 6 luni şi legatarului cu titlu particular rezultă şi din Legea
nr. 36/1995, căci numai astfel se pot interpreta prevederile art. 82 alin. (2) din această lege în
sensul că notarul public trebuie să stabilească „drepturile legatarului particular asupra bunurilor
determinate prin testament”, iar apoi în certificatul de moştenitor trebuie să menţioneze cota sau
bunurile care se cuvin fiecărui moştenitor în parte, sau în caz că nu există moştenitori legali şi nici
testamentari, să elibereze certificat de vacanţă succesorală (art. 85 şi art. 88 din Legea nr.
36/1995) 7 .
În legătură cu natura juridică a termenului de 6 luni în care se poate exercita dreptul de opţiune
succesorală, fără să intrăm în toate detaliile controversei existente în literatura juridică, precizăm
că de vreme ce art. 700 C. civ., astfel cum a fost modificat prin Decretul nr. 73/1954, prevede că
„dreptul de a accepta moştenirea se prescrie...“, iar art. 701 C. civ. vorbeşte tot de „prescrierea
dreptului de accepta...”, el nu poate fi calificat decât ca fiind un termen de prescripţie şi nu de
decădere 8 . Aşa fiind el este susceptibil de întrerupere, suspendare şi repunere în termen, după
regulile generale aplicabile în materie.
Dreptul de a accepta succesiunea se stinge prin împlinirea termenului de 6 luni şi echivalează
cu o renunţare implicită la moştenire 9 . Prescripţia operează de drept şi poate fi invocată de orice
persoană interesată şi, din oficiu, de către instanţa de judecată, în orice stare a pricinii 10 .
Termenul de 6 luni pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală începe să curgă din
momentul deschiderii succesiunii 11 , adică data morţii celui care lasă moştenirea, indiferent de
data la care s-a făcut înscrierea decesului în registrul de stare civilă. Împrejurarea că succesibilul
află mai târziu de moartea celui care lasă moştenirea nu are influenţă asupra momentului de la
care începe să curgă termenul de 6 luni de opţiune succesorală şi nici faptul că succesibilul
locuieşte în alta localitate, în ţară sau în străinătate 12 . Împrejurarea că succesibilul a luat
cunoştinţă mai târziu de faptul deschiderii moştenirii şi din această cauză a pierdut termenul de
prescripţie poate constitui un motiv temeinic pentru care să ceară repunerea sa în termen de
către instanţa de judecată. Nu sunt de natură să modifice data de la care curge termenul de

150
prescripţie nici împrejurarea că unele bunuri sunt aduse ulterior la masa succesorală sau aceea
că drepturile defunctului nu sunt precizate sau individualizate la data decesului 13 . Termenul de 6
luni prevăzut de lege pentru opţiunea succesorală a fost apreciat ca fiind suficient pentru ca
aceştia să cunoască cu exactitate atât numărul şi calitatea celor chemaţi la moştenire, cât şi
întinderea masei succesorale, precum şi pasivul succesoral, astfel încât să se poată pronunţa în
cunoştinţă de cauză 14 .
Exercitarea dreptului de opţiune succesorală înainte de deschiderea succesiunii este lovită de
nulitate absolută, fiind un pact asupra unei succesiuni viitoare. După deschiderea succesiunii, în
astfel de caz, succesibilul poate opta din nou în condiţii legale.
Nu are nici o valabilitate obligaţia asumată, înainte de deschiderea succesiunii, de a opta într-
un fel sau altul. Ulterior succesibilul are posibilitatea de a opta liber după propria voinţă.
Termenul de prescripţie de 6 luni începe să curgă de la momentul deschiderii succesiunii nu
numai pentru succesibilii de rang preferat, ci şi pentru cei subsecvenţi, care trebuie să-şi exercite
dreptul lor de opţiune fără să aştepte să se pronunţe ceilalţi succesibili care îi preced. Desigur,
acceptarea moştenirii de către succesibilii de rang preferat are drept efect ineficacitatea opţiunii
succesibililor subsecvenţi 15 .
Potrivit art. 692 C. civ., în ipoteza în care succesibilul a decedat înainte de a-şi fi exercitat
dreptul de opţiune succesorală, acesta se transmite propriilor săi moştenitori în starea în care se
găsea în patrimoniul său, ceea ce înseamnă că moştenitorii vor avea la îndemână pentru
exercitarea dreptului de opţiune succesorală numai restul din termenul de prescripţie rămas de la
antecesorul lor. Se poate astfel spune că, şi în acest caz, termenul de opţiune începe să curgă tot
din momentul deschiderii succesiunii la care se optează. Desigur, dacă ei nu au exercitat dreptul
de opţiune în termenul rămas de la antecesorul lor acesta se stinge odată cu titlul de moştenitor.
Acceptând însă apoi ultima moştenire prin exercitarea propriului lor drept de opţiune, din aceasta
nu va mai face parte dreptul de moştenire al succesibilului decedat asupra primei moşteniri 16 .
Termenul de prescripţie pentru opţiunea succesorală începe să curgă de la momentul
deschiderii succesiunii, indiferent de faptul că succesibilii vin la moştenire în nume propriu sau
prin reprezentare.
Sunt, totuşi, unele situaţii de excepţie când se acceptă că termenul de prescripţie despre care
vorbim va începe să curgă, nu de la data deschiderii succesiunii, ci de la un alt moment. Astfel, în
cazul în care moştenitorul află despre testamentul făcut în favoarea sa după curgerea celor 6 luni
de la deschiderea succesiunii sau află, tot astfel, despre legătura sa de rudenie cu defunctul, s-a
admis că termenul va curge din momentul în care succesibilul a avut cunoştinţă de împrejurarea
determinantă care îi conferă vocaţie la acea moştenire 17 .
În cazul copilului conceput numai la data deschiderii moştenirii, termenul de prescripţie va
curge numai de la data naşterii sale când se va şti că s-a născut viu, aşa cum cere legea (art.
654 C. civ.) 18 . De asemenea, când un minor vine la succesiune în concurs cu părinţii săi,
termenul de 6 luni va începe să curgă de la data când a fost numit curatorul de către autoritatea
tutelară. 19 În cazul în care legătura de rudenie, ca de pildă, filiaţia din afara căsătoriei, cu
defunctul s-a stabilit prin hotărâre judecătorească termenul de prescripţie va începe să curgă, nu
de la data deschiderii succesiunii, ci de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti 20 .
Când, tot prin hotărâre judecătorească s-a declarat moartea celui care lasă moştenirea, termenul
de prescripţie va curge de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti declarative de
moarte şi nu de la data stabilită de instanţă ca fiind aceea a morţii. Până în acest moment cel
dispărut se consideră a fi în viaţă, potrivit art. 19 din Decretul nr. 31/1954, iar succesiunea sa
nedeschisă.
În cazul statului care culege moştenirea vacantă în lipsa moştenitorilor legali nu se pune
problema prescripţiei dreptului de opţiune, căci statul este considerat de lege ca fiind moştenitor
sub beneficiu de inventar (art. 680 C. civ.). Dacă însă statul este chemat la moştenire pe baza
unui testament şi nu în virtutea legii, el este obligat, ca orice moştenitor, să opteze în termenul de
prescripţie prevăzut de lege 21 .

151
Termenul de 6 luni de opţiune succesorală, fiind, aşa cum am precizat mai sus, un termen de
prescripţie el este susceptibil de suspendare, întrerupere şi repunere în termen.
Articolul 700 alin. (2) C. civ. (aşa cum a fost modificat prin Decretul nr. 73/1954) prevede că
moştenitorul care a fost împiedicat să-şi manifeste voinţa în sensul de a opta pentru o
succesiune, din motive de forţă majoră, instanţa de judecată, la cererea acelui moştenitor, poate
prelungi termenul cu cel mult 6 luni de la data la care a încetat împiedicarea. Intrând în vigoare
Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripţia extinctivă, care prevede (art. 13) că forţa majoră este
o cauză de suspendare de drept a prescripţiei şi de asemenea că repunerea în termen se poate
dispune de către instanţa de judecată pentru alte motive temeinice (art. 19), Plenul Tribunalului
Suprem a hotărât 22 că prevederile art. 700 alin. (2) C. civ. trebuie considerate abrogate tacit de
vreme ce prin art. 26 din decret se dispune că: „pe data intrării în vigoare a decretului... se abrogă
orice dispoziţii legale contrare prezentului decret, în afară de cele care stabilesc un termen de
prescripţie mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin decretul de faţă”. Forţa majoră,
aşadar, este o cauză de suspendare a prescripţiei, care operează de drept şi nu un motiv de
repunere în termen 23 .
Aşadar, potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958 cursul termenului de opţiune succesorală
se va suspenda de drept în următoarele cazuri:
– când succesibilul este împiedicat de un caz de forţă majoră să-şi exercite dreptul de
opţiune succesorală [art. 13 lit. a)], prin forţă majoră înţelegându-se un eveniment exterior
invincibil şi imprevizibil şi care-l împiedică în mod absolut de a acţiona 24 ;
– când succesibilul face parte din forţele armate ale României, iar acestea sunt pe picior de
război [art. 13 lit. b) din Decretul nr. 167/1958];
– când succesibilul este lipsit de capacitate de exerciţiu şi nu are reprezentant legal sau are
capacitate restrânsă de exerciţiu şi nu are cine să-i încuviinţeze actele [art. 14 alin. (2) din
Decretul nr. 167/1958];
– pe lângă cazurile de suspendare a prescripţiei prevăzute de art. 13 din Decretul nr.
167/1958 în practica judecătorească s-a admis că prescripţia se suspendă şi pe durata
necesară obţinerii autorizaţiei, în cazul persoanelor incapabile sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, dacă demersurile necesare în acest sens au fost efectuate înaintea împlinirii
termenului de prescripţie. S-a considerat pe bună dreptate că prescripţia nu poate curge
împotriva celui care nu a rămas pasiv ci s-a conformat legii cerând autorizaţia prevăzută de
lege 25 .
În cazul suspendării prescripţiei, potrivit Decretului nr. 167/1958, după încetarea cauzei de
suspendare, prescripţia îşi reia cursul, luându-se în calcul şi timpul curs înaintea suspendării, dar
nu se va împlini înainte de expirarea unui termen de 6 luni socotit de la încetarea cauzei de
suspendare. Aceasta înseamnă că succesibilul are, practic, la îndemână un nou termen de 6 luni
pentru a-şi exercita dreptul de opţiune succesorală.
Repunerea în termen poate fi dispusă de instanţa de judecată 26 , potrivit art. 19 din Decretul
nr. 167/1958 în ipoteza în care se constată că succesibilul s-a aflat într-o situaţie, care nu-i este
imputabilă şi care a dus la pierderea termenului de prescripţie. Succesibilul trebuie să ceară însă
repunerea în termen în decurs de o lună de la încetarea cauzei care a determinat depăşirea
termenului de prescripţie 27 . Sunt considerate motive temeinice, care sunt deosebite de forţă
majoră, fiind considerate cazuri fortuite, care trebuie verificate de instanţele judecătoreşti 28 :
ascunderea cu rea-credinţă a morţii lui de cuius de către ceilalţi moştenitori; decesul în ţară
străină a lui de cuius, iar legăturile dintre acesta şi moştenitorii săi nu erau normale; decesul într-
un penitenciar 29 ; neexercitarea de către mamă, prin părăsirea copilului, a drepturilor şi
îndatoririlor părinteşti 30 ; îndrumarea greşită de către notar, urmată de tergiversare din partea
organului administraţiei locale 31 ; necunoaşterea testamentului de către legatar 32 ; aflarea
ulterioară a legăturii de rudenie cu defunctul etc. 33 Starea de boală îndelungată şi gravă a fost de
asemenea considerată ca un motiv de repunere în termen de către instanţele judecătoreşti 34 , iar
uneori, în practica judecătorească, ca un caz de forţă majoră 35 .

152
În ce priveşte efectele cererii de repunere în termenul de prescripţie, nu există unitate de
vederi în literatura juridică. S-a susţinut de către unii autori 36 că admiterea cererii de repunere în
termen constituie o acceptare implicită a moştenirii de către moştenitorul care a formulat cererea,
fără să mai fie nevoie de acordarea vreunui termen în vederea exercitării dreptului de opţiune
succesorală.
Alţi autori 37 însă, la a căror părere ne raliem, susţin că în urma admiterii cererii de repunere în
termenul de prescripţie instanţa de judecată va putea acorda un termen rezonabil, care poate
chiar depăşi termenul de 6 luni de la data când a luat sfârşit împrejurarea care l-a împiedicat pe
succesibil să-şi exercite dreptul de opţiune, întrucât, uneori, judecarea cererii de repunere în
termen poate să dureze mai mult. Această necesitate se impune atunci când succesibilul îşi
manifestă voinţa în sensul acceptării moştenirii sub beneficiu de inventar, când este, aşadar,
nevoie de un termen în care să se facă inventarul fidel şi exact al patrimoniului succesoral. Dacă
însă, din chiar cererea de repunere în termen, rezultă că succesibilul înţelege să accepte
moştenirea pur şi simplu, într-adevăr nu se vede de ce ar mai fi nevoie de acordarea unui nou
termen, când acceptarea rezultă din însăşi cererea depusă la instanţa de judecată, care a fost
admisă.
În problema întreruperii termenului de opţiune succesorală, deşi de principiu se acceptă
aplicarea Decretului nr. 167/1958, practic nu are nici o eficienţă. În adevăr, o dată acceptată
moştenirea în termen, dreptul de opţiune s-a consumat şi nu există ce să se întrerupă. În cazul
renunţării la moştenire, dacă succesibilul doreşte să revină asupra renunţării, acest lucru poate fi
realizat, în condiţiile art. 701 C. civ., dar numai înăuntrul termenului de prescripţie de 6 luni.
Efectele împlinirii termenului de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală.
Împlinirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 700 C. civ., fără ca succesibilul să fi exercitat
dreptul de opţiune, face ca acesta să fie considerat străin de moştenire; dreptul său de a accepta
succesiunea s-a stins, odată cu el stingându-se, retroactiv, şi titlul său de moştenitor.
Deşi unii autori echivalează neacceptarea moştenirii cu renunţarea tacită la aceasta 38 , cele
două situaţii nu trebuie confundate. Astfel, în vreme ce succesorul care nu a acceptat moştenirea
în termen poate beneficia de repunere în termen, cum am văzut, renunţătorul nu are această
posibilitate. Apoi, aşa cum am arătat mai sus, cei care nu au acceptat moştenirea în termen sunt
repuşi de drept în termen în condiţiile Legii nr. 18/1991, ale Legii nr. 112/1995 şi ale Legii nr.
10/2001, pe când în cazul renunţătorilor acest lucru nu este valabil.
Stingerea titlului de succesor ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie are un caracter
absolut, în sensul că produce efecte erga omnes, putând fi invocată, la fel ca şi renunţarea la
succesiune, de orice persoană interesată, cum sunt ceilalţi moştenitori, moştenitorii subsecvenţi,
legatarii, creditorii şi debitorii succesiunii.
1

A se vedea Trib. Suprem, complet de 7 judecători, decizia nr. 2/1973, în Repertoriu II, p. 197-198.
2

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 107; St. Cărpenaru, op. cit., p. 492; C. Stătescu, op. cit., p.
215; M. Costin, Principiul prescriptibilităţii dreptului de opţiune succesorală, în Contribuţia practicii
judecătoreşti la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, de A. Ionaşcu, M. Mureşan, M.
Costin, C. Surdu, Ed. Academiei, Bucureşti, 1973, p. 198-203; Camelia Toader, L. Stănciulescu,
R. Popescu, Veronica Stoica, Moştenirea testamentară. Transmisiunea şi împărţeala moştenirii,
Ed. Proarcadia, Bucureşti, p. 124; E. Safta-Romano, op. cit., p. 86-87. Pentru practica
judecătorească care consacră aceeaşi opinie, a se vedea, Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
875/1969, în C.D. 155-160; decizia nr. 353/1972, în Repertoriu II, p. 201; decizia nr. 1984/1972,
în Repertoriu II, p. 202; decizia nr. 1243/1974, în C.D. 1974, p. 158-160; decizia nr. 94/1980, în
C.D. 1980, p. 88-89.
3

A se vedea: M. Ionescu, Notă la decizia civilă nr. 4280/1955, în L.P. nr. 7/1956, p. 884; D.
Chirică, op. cit., p. 210-211; Fr. Deak, op. cit., p. 443-444.

153
4

A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 210-211.


5

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 445.


6

A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 211.


7

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 445.


8

A se vedea, în acest sens, M. Eliescu, op. cit., p. 97; M. Costin, supra cit.; D. Chirică, op. cit., p.
211; C. Stătescu, op. cit., p. 215; Fr. Deak, op. cit., p. 442-443; E. Safta-Romano, op. cit., p. 79-
80. Tribunalul Suprem a decis în sensul că termenul de 6 luni prevăzut de art. 700 C. civ.
”...trebuie văzut într-o concepţie mai largă de integrare a lui în sistemul unitar reglementat de
Codul civil referitor la stingerea drepturilor civile – tot un caz de prescripţie a dreptului la acţiune,
iar nu de prescripţie a dreptului material. (Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr.
7/1963, în C.D. 1963, p. 16. A se vedea şi C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 129/1993, în Buletinul
C.S.J. /1993, p. 82). Pentru detalii în legătură cu natura juridică a prescripţiei extinctive şi cu
efectele ei asupra dreptului dedus judecăţii, a se vedea, Al. Bacaci, Natura juridică a prescripţiei
extinctive, în Excepţiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 113-128.
În sensul că este o inadvertenţă a califica termenul de opţiune succesorală ca un termen de
prescripţie, a se vedea, I.C. Vurdea, Propuneri „de lege ferenda” privind natura juridică a
termenului de acceptare a succesiunii, în R.R.D. nr. 11, 1980, p. 32-35.
9

A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 211.


10

A se vedea Al. Bacaci, loc. cit.


11

A se vedea Trib. Suprem, decizia nr. 858/1962, în Repertoriu I, p. 445.


12

A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1413/1973, în R.R.D. nr. 12/1973, p. 156-157;
decizia nr. 213/1987, în R.R.D. nr. 10/1987, p. 74-75.
13

A se vedea Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 1387/1957, în C.D. 1957, p. 169.
14

A se vedea: Trib. Suprem, în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea nr.
58/1968; decizia nr. 2/1973, în Repertoriu II, p. 197-198.
15

A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1566/1986, în R.R.D. nr. 6/1987, p. 69; decizia
nr. 1939/1986, în R.R.D. nr. 3/1987, p. 68-69; decizia nr. 213/1987, în R.R.D. nr. 10/1987, p. 113-
116.
16

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 447.


17

A se vedea: Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 1606/1957, cu Notă de D. Demetrescu, în L.P. nr.
9/1958, p. 118; M. Costin, op. cit., p. 203-204.
18

A se vedea, în acest sens, Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1580/1969, în C.D. 1969, p.
153.

154
19

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 102-103.


20

A se vedea C. Toader, R. Popescu, Consideraţii în legătură cu aplicarea principiului aparenţei în


drept în materia moştenirii, în Dreptul nr. 9/1993, p. 35-36.
21

A se vedea: M. Mayo, Cu privire la termenul de acceptare a succesiunii, în R.R.D. nr. 7/1983, p.


25; M. Costin, op. cit., p. 188-190.
22

A se vedea Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 7/1963, în C.D. 1963, p. 15-17. A se vedea şi
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 470/1970, în C.D. 1970, p. 167-170; decizia nr. 833/1983,
în C.D. 1983, p. 84-87; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 129/1993, în Buletinul C.S.J. 1993, p. 81-
83.
23

A se vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 108-111


24

A se vedea: T.R. Popescu, în Teoria generală a obligaţiilor, de T.R. Popescu şi P. Anca, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 424-425; Fr. Deak, Răspunderea civilă delictuală, în Răspunderea
civilă, de I.M. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 209-210; M. Eliescu,
Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 208-211; C. Stătescu, C.
Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All-Beck, Bucureşti, 1992, p. 273-275.
Pentru practica judecătorească a se vedea, Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 139/1961, în
C.D. 1961, p. 128; decizia nr. 358/1965, în C.D. 1965, p. 128; decizia nr. 424/1977, în C.D. 1977,
p. 77; decizia nr. 1096/1978, în R.R.D. nr. 1/1979, p. 55.
25

A se vedea, în acest sens, Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993, p. 234; O. Ungureanu, Manual de drept civil, Partea
generală, ed. a III-a, Ed. All-Beck, Bucureşti, 1999, p. 170-171; M. Mayo, loc. cit., p. 22. Acest din
urmă autor susţine opinia exprimată şi de alţii anterior în sensul că în cazul minorului care are
ocrotitor legal acceptarea moştenirii trebuie făcută în termen, iar încuviinţarea autorităţii tutelare
vine numai să valideze această acceptare. A se vedea şi Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
833/1983, supra cit. şi decizia nr. 590/1986, în C.D. 1986, p. 84.
26

Competenţa de a dispune repunerea în termen revine instanţei de judecată, notarii sau organele
administraţiei de stat neavând nici o competenţă în acest sens. A se vedea C.S.J., secţia civilă,
decizia nr. 129/1993, în Buletinul C.S.J. pe anul 1993, p. 81-83. Însă, aşa cum am văzut mai sus,
în cazul Legii nr. 18/1991, Legii nr. 12/1995 precum şi al Legii nr. 10/2001, moştenitorii fostului
proprietar sunt consideraţi a fi repuşi în termenul de opţiune succesorală şi că au acceptat
moştenirea, cu privire la cota ce li se cuvine, prin cererea făcută în condiţiile acestor acte
normative. Repunerea în termen operează în aceste cazuri de drept, fără a mai fi nevoie de
intervenţia instanţelor judecătoreşti.
27

A se vedea, cu privire la natura juridică a termenului de o lună, I. Deleanu (I), Gh. Beleiu (II),
Repunerea în termen, în condiţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, în R.R.D. nr. 9-12/1989, p.
32-44.
28

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1399/1986, în C.D. 1986, p. 90-93.
29

A se vedea M. Costin, op. cit., p. 211.


30

155
A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 590/1986, în C.D. 1986, p. 82-85.
31

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 470/1970, în C.D. 1970, p. 167-170.
32

A se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 129/1993, supra cit.


33

În acest sens, ase vedea Fr. Deak, op. cit., p. 452. În sensul că aflarea despre legătura de
rudenie sau de existenţa testamentului nu sunt cauze de repunere în termen ci amână curgerea
termenului de prescripţie până la data când succesibilul a cunoscut temeiul chemării sale la
moştenire, a se vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 103.
34

A se vedea Fr. Deak, loc. cit.


35

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1411/1973, în C.D. 1973, p. 181-185.
36

A se vedea: C. Stătescu, op. cit., p. 217-218; D. Chirică, op. cit., p. 215.


37

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 11-112; St. Cărpenaru, op. cit., p. 495; M. Mayo, op. cit., p. 27-
28; E. Safta-Romano, op. cit., p. 90; Fr. Deak, op. cit., p. 453.
38

A se vedea: I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 283; D. Chirică, op. cit., p. 217.

Secţiunea a II-a

Acceptarea moştenirii

Prin acceptarea moştenirii se înţelege actul sau faptul juridic unilateral prin care succesibilul îşi
consolidează definitiv calitatea de moştenitor al defunctului 1 . Transmisiunea succesorală
operează la data deschiderii moştenirii, moment care marchează, cum am văzut, curgerea
termenului de prescripţie în vederea acceptării sau nu a moştenirii. Prin acceptarea moştenirii
succesibilul, aşadar, îşi consolidează numai dreptul transmis prin faptul morţii celui care lasă
moştenirea.
Potrivit art. 685 C. civ. acceptarea moştenirii poate fi pură şi simplă sau sub beneficiu de
inventar.
1

A se vedea: D. Chirică, op. cit., p. 218; Fr. Deak, op. cit., p. 456.
§1 - Acceptarea pură şi simplă a moştenirii
§2 - Acceptarea sub beneficiu de inventar a moştenirii
§3 - Renunţarea la succesiune
§1
Acceptarea pură şi simplă a moştenirii
Prin acceptarea pură şi simplă a moştenirii succesibilul îşi însuşeşte necondiţionat
calitatea de moştenitor, având loc confuziunea patrimoniului său personal cu acela al
defunctului. În aceste condiţii succesibilul răspunde pentru datoriile şi sarcinile

156
succesiunii peste limitele patrimoniului succesoral (ultra vires hereditatis) însă numai
proporţional cu cota ce i se cuvine din succesiune.
Acceptarea pură şi simplă este de două feluri, voluntară, când este rezultatul manifestării
libere de voinţă a succesibilului şi forţată, când este rezultatul săvârşirii unor fapte
culpabile de către succesor fiind astfel o sancţiune prevăzută de lege pentru acestea. Le
vom analiza pe rând.
1.1. Acceptarea pură şi simplă voluntară. Potrivit art. 689 C. civ. acceptarea pură şi
simplă voluntară poate fi, la rândul ei, expresă sau tacită.
a. Acceptarea voluntară expresă. Potrivit art. 689 C. civ. fraza a doua, acceptarea este
expresă când rezultă dintr-un înscris autentic sau privat. O declaraţie verbală în acest
sens, chiar dacă dă expresie voinţei succesibilului de a accepta moştenirea, nu are
valoarea unei acceptări. Aşadar, se poate spune că acceptarea expresă este un act formal,
dar nu solemn. S-a argumentat în acest sens că legiuitorul, prin interzicerea acceptării
exprese orale a voit să-l ferească pe succesibil de consecinţele unui cuvânt rostit la
întâmplare şi, de asemenea, pentru a evita dovada cu martori, care poate fi echivocă 1 .
Nu există probleme când este vorba de o declaraţie clară, dată la notar în sensul acceptării
moştenirii, numai că însuşirea calităţii de moştenitor se poate face şi prin înscrisuri din
care această voinţă a succesibilului nu rezultă direct sau care nu au fost făcute neapărat în
acest scop, când, aşadar, se pune problema interpretării acestora. S-a spus că acceptarea
poate rezulta şi dintr-o scrisoare simplă din care să rezulte însă voinţa neechivocă a
succesibilului de a accepta moştenirea, cu condiţia ca aceasta să nu aibă un caracter strict
confidenţial 2 . Constituie acte de acceptare a moştenirii şi diferitele cereri adresate
instanţelor judecătoreşti, notarului public sau organelor administraţiei publice pentru
soluţionarea unor chestiuni care privesc moştenirea. Astfel s-a considerat că sunt acte de
acceptare a moştenirii: petiţia de ereditate, cererea de deschidere a procedurii succesorale
notariale în care se exprimă voinţa succesibilului de a accepta moştenirea, declaraţia dată
la consiliul local prin care se indică compunerea masei succesorale şi se precizează
calitatea de moştenitor a succesibilului, pentru ca înscrisul să fie depus la notarul care
dezbate succesiunea 3 . Opoziţia, formulată de un succesibil, la vânzarea silită a unui
imobil succesoral constituie de asemenea un act de acceptare a succesiunii. Nu orice act
însă adresat instanţei de judecată constituie o acceptare a moştenirii. Potrivit art. 285 alin.
(3) C. proc. civ. apelul introdus de un moştenitor împotriva unei hotărâri judecătoreşti,
dacă autorul său a fost parte în proces şi apoi a decedat, nu constituie prin el însăşi un act
de acceptare a moştenirii. Esenţial este ca din actul respectiv să rezulte voinţa neechivocă
a succesibilului de a accepta moştenirea. Simpla precizare într-un înscris că este chemat
la moştenire nu echivalează cu o acceptare a acelei moşteniri.
Acceptarea voluntară expresă poate fi făcută, fie personal, fie prin mandatar. În acest din
urmă caz este nevoie de o împuternicire scrisă, dată special în sensul acceptării pure şi
simple a moştenirii 4 , aceasta fiind un act de dispoziţie, aşa cum am arătat mai sus.
Evident, mandatarul trebuie să accepte în scris moştenirea în termenul de prescripţie,
nefiind suficient ca procura să aibă numai o dată care se încadrează în termenul de
prescripţie. Procura în sine nu valorează acceptarea moştenirii, căci poate fi revocată (art.
1553 C. civ.) pe când acceptarea moştenirii este irevocabilă. În cazul decesului
mandantului, mandatarul poate accepta moştenirea [art. 1539 alin. (2) C. civ.] motivat de
faptul că întârzierea ar provoca pagube moştenitorilor acestuia 5 .

157
b. Acceptarea voluntară tacită. Potrivit art. 689 C. civ., fraza a treia, acceptarea este tacită
când moştenitorul face un act pe care nu l-ar săvârşi decât în calitatea sa de erede şi care
lasă să se înţeleagă, neîndoielnic, intenţia sa de acceptare. Este vorba, aşadar, nu de o
exprimare directă din partea succesibilului, de acceptare a moştenirii, ci de una
subînţeleasă din actele şi faptele pe care le săvârşeşte, care acreditează o atare concluzie.
Concluzia trebuie însă să fie neechivocă, căci actele echivoce nu pot constitui o acceptare
valabilă a moştenirii 6 .
În privinţa actelor care echivalează cu o acceptare tacită, trebuie să distingem între actele
de conservare, îngrijire şi administrare provizorie, pe de o parte, şi actele de dispoziţie şi
administrare definitivă, pe de altă parte. Articolul 690 C. civ. prevede că actele de
conservare, îngrijire şi administrare provizorie nu sunt acte de acceptare a moştenirii,
dacă cel care le face nu a luat titlul sau calitatea de erede. În schimb, potrivit art 691 C.
civ., actele de dispoziţie cu privire la bunurile succesorale, chiar renunţarea, în anumite
condiţii, aşa cum vom vedea, constituie acte de acceptare a moştenirii. În fine, legiuitorul
se mai referă expres prin art. 707 C. civ., la faptul că dacă unele bunuri din succesiune
sunt supuse stricăciunii sau a căror conservare ar fi prea oneroasă, succesibilul poate lua
autorizarea justiţiei pentru a le vinde prin licitaţie publică, însă acest fapt, precizează
textul legal, nu constituie o acceptare a moştenirii.
Pornind de la aceste prevederi legale, practica judecătorească şi doctrina au căutat să
determine, în diferite contexte şi nuanţări, care anume fapte materiale şi acte juridice
săvârşite de un succesibil au echivalenţa unei acceptări tacite a moştenirii.
În privinţa actelor de conservare s-a precizat că acestea fiind acelea care au ca scop
păstrarea sau împiedicarea deteriorării unui bun sau a unui patrimoniu, ele, chiar făcute
de succesibil, nu au valoarea unei acceptări tacite. Astfel de acte sunt: punerea şi ridicarea
peceţilor; întocmirea inventarului; luarea unei inscripţii ipotecare; reînnoirea sau
înscrierea unei ipoteci neînscrise de defunct; întreruperea unei prescripţii; emiterea unui
comandament sau a unei somaţii pentru o creanţă datorată succesiunii; efectuarea unor
reparaţii urgente; încasarea unor sume datorate succesiunii, exercitarea unor acţiuni
posesorii cu privire la un bun succesoral etc. 7
Actele materiale de îngrijire, ca mutarea vremelnică a succesibilului într-un imobil
succesoral pentru a-i asigura păstrarea în bune condiţii nu constituie o acceptare a
moştenirii 8 , nici luarea din patrimoniul succesoral a unor obiecte care constituie amintiri
de familie, fotografii, bibelouri sau a unui bun de valoare cu totul redusă. De asemenea
nu constituie acte de acceptare tacită a moştenirii nici preluarea de către succesibil a
cheilor casei sau dulapurilor, a hârtiilor de valoare pentru a le conserva sau reparaţiile
urgente efectuate la unele bunuri succesorale 9 . Primirea ca zestre în timpul vieţii de la
părinte şi stăpânirea bunurilor după moartea acestuia nu constituie o acceptare tacită a
moştenirii, chiar dacă donaţia s-a făcut fără scutire de raport 10 , întrucât acceptarea
donaţiei s-a făcut înainte de deschiderea moştenirii, aşadar, înainte de naşterea dreptului
de opţiune succesorală.
În schimb, s-a considerat că sunt acte de acceptare tacită a moştenirii: preluarea în
posesie şi folosinţa unor bunuri succesorale, care prin natura şi valoarea lor nu pot
constitui doar amintiri de familie 11 ; mutarea definitivă a succesibilului în casa
moştenită (dar nu şi atunci când, în sistemul Legii nr. 5/1973, din întâmplare s-a închiriat
succesibilului tocmai acea casă); realizarea pe terenul ce face parte din masa succesorală

158
a unor construcţii, care toate acreditează ideea că succesibilul se comportă ca un
proprietar şi deci a acceptat moştenirea 12 .
Actele de administrare provizorie, cum sunt cele de natură urgentă care nu pot fi amânate
până la exerciţiul dreptului de opţiune succesorală şi care sunt îndeplinite, de regulă în
intervalul de timp prevăzut de art. 706 C. civ. pentru deliberare şi facerea inventarului, nu
sunt de natură a acredita ideea unei acceptări tacite a moştenirii. Astfel de acte se fac de
cele mai multe ori ca datorii de cuvioşenie sau pentru conservarea averii succesorale, cum
este cazul plăţii cheltuielilor pentru înmormântare sau vânzarea bunurilor supuse
stricăciunii potrivit art. 707 C. civ. 13
Actele de dispoziţie cu privire la bunurile succesorale efectuate de către succesibil sunt,
în principiu, considerate ca acte de acceptare tacită a moştenirii. Întrucât şi în cazul lor
contează intenţia succesibilului care trebuie desprinsă din ele, şi nu actul în sine 14 , chiar
dacă un astfel de act nu este valid, neproducând efectele sale specifice, el poate fi
considerat ca act de acceptare a moştenirii.
Atât în doctrină cât şi în practica judecătorească au fost considerate ca exprimând voinţa
de acceptare tacită a moştenirii, actele de înstrăinare, fie oneroase, fie gratuite, a
bunurilor singulare din moştenire, precum şi constituirea unor drepturi reale ca servituţi,
uzufruct, ipotecă, gaj etc., asupra unor bunuri succesorale, sau renunţarea la un drept,
încheierea unui antecontract de vânzare-cumpărare a unui imobil din masa succesorală,
chiar dacă ulterior actul de înstrăinare propriu-zisă nu s-a mai încheiat, valorificarea unor
drepturi de natură intelectuală privind o operă a defunctului 15 .
Chiar dacă este vorba, în aceste cazuri, de bunuri singulare, acceptarea tacită a moştenirii
pe care actele precizate mai sus o exprimă, priveşte întreaga moştenire. Această
consecinţă derivă, evident, din principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale 16 .
Actele de dispoziţie făcute de un succesibil care au ca obiect universalitatea unei
succesiuni sau o parte a acesteia, constituie de asemenea acte de acceptare a moştenirii,
fie că înstrăinarea este oneroasă, fie că este gratuită (art. 691 C. civ.). Considerăm şi noi,
alături de alţi autori 17 , că înstrăinarea nu poate avea ca obiect titlul de moştenitor care
să includă în sine şi dreptul de opţiune succesorală întrucât acestea sunt intransmisibile
prin acte între vii. Aşa fiind, în cazul vânzării drepturilor succesorale, înstrăinătorul,
pentru a putea garanta, în sensul prevederilor art. 1399 C. civ., calitatea sa de moştenitor,
trebuie să încheie actul de dispoziţie înainte de împlinirea termenului de prescripţie.
Numai în acest mod, acceptând, prin însăşi încheierea actului de dispoziţie, tacit,
moştenirea, o poate transmite celui cu care a încheiat actul vânzării. Fiind vorba de
înstrăinarea unei universalităţi sau a unei părţi din aceasta nu poate fi vorba decât de
moştenitorii legali, legatarii universali sau cu titlu universal şi nu de legatarul cu titlu
particular, întrucât obiectul legatului acestuia din urmă priveşte numai un bun singular
din moştenire.
În ce priveşte actul renunţării la moştenire, potrivit art. 691 C. civ., constituie acte de
acceptare tacită următoarele acte:
– renunţarea chiar gratuită în folosul unuia sau a mai multor coerezi;
– renunţarea în folosul tuturor coerezilor şi când renunţătorul primeşte preţul renunţării.
Legiuitorul a considerat că pentru a putea favoriza pe cineva cu o succesiune sau o parte
din aceasta trebuie, ca în prealabil să fi acceptat acea moştenire. Renunţarea în aceste
condiţii este un act bivalent, conţinând în sine şi acceptarea prealabilă a moştenirii.
Moştenitorii în favoarea cărora se face renunţarea, dobândesc partea renunţătorului nu de

159
la defunct, în puterea legii, ci de la renunţător care dispune cu titlu oneros sau gratuit de
partea sa din moştenire. Dacă renunţarea este pur abdicativă, cu titlu gratuit şi impersonal
ea este o renunţare propriu-zisă şi nu acreditează ideea de acceptare prealabilă tacită a
moştenirii 18 .
Întrucât art. 690 C. civ. prevede, aşa cum am precizat mai sus, că actele de conservare, de
îngrijire şi administrare provizorie nu constituie acte de primire a moştenirii, per a
contrario se consideră că actele de administrare definitivă au această virtute. Aceste acte
exclud ideea provizoratului şi angajează viitorul bunurilor succesorale, astfel că ele au
echivalenţa unei acceptări tacite pure şi simple a moştenirii 19 . Astfel de acte sunt:
încheierea între succesibili a unor convenţii privitor la administrarea bunurilor
succesorale 20 ; efectuarea unor cheltuieli, utile sau voluptorii, care măresc valoarea
bunului sau au scop de lux şi plăcere 21 ; încasarea unor creanţe ale moştenirii, dar care
nu sunt venituri curente ale acesteia; locaţiunea pe perioade îndelungate a bunurilor din
succesiune 22 ; plata unor datorii mai însemnate ale defunctului, cu condiţia ca
succesibilul să nu fi fost codebitor, fideiusor sau proprietar al imobilul grevat cu ipotecă
pentru garantarea datoriei, când se poate crede că a plătit nu în calitatea sa de moştenitori
ci în nume personal ori propter rem 23 . Plata impozitelor pe clădiri, terenuri şi
autovehicule 24 , predarea cotelor obligatorii în vremea regimului comunist 25 ; plata
taxelor asupra succesiunilor 26 etc.
Efectul de acceptare tacită a succesiunii cu care astfel de acte sunt potenţate nu poate fi
anihilat prin declaraţia expresă făcută în însuşi actul care semnifică acceptarea sau
ulterior în sensul că succesibilul nu înţelege să accepte moştenirea. De pildă, dacă
succesibilul vinde sau arendează un teren din moştenire, cum prin acest act acreditează
ideea acceptării tacite, declaraţia sa că nu acceptă moştenirea nu poate efect. Aceasta
înseamnă că dacă succesibilul vrea să încheie un act numai în interesul succesiunii, fără a
fi considerat acceptant al acestei moşteniri, trebuie să ceară autorizarea justiţiei în
condiţiile acceptării moştenirii sub beneficiu de inventar, nu numai în cazul actelor de
înstrăinare, potrivit art. 707 C. civ., ci şi în cazul actelor de administrare definitivă, care
privesc fondul patrimoniului succesoral 27 .
În ce priveşte efectul în sensul de a constitui acte de acceptare tacită sau nu a moştenirii a
unor acţiuni în justiţie sau a altor acte procedurale, în doctrina şi practica judecătorească
s-a precizat că reprezintă acte de acceptare tacită: cererea de împărţeală a bunurilor din
moştenire, cererea în reducţiunea liberalităţilor excesive sau cea de raport a donaţiilor,
cererea de anulare a unui testament, cererea legatarului de predare a bunului legat,
opoziţia la vânzarea silită a bunurilor din succesiune, cererea de predare a socotelilor sau
de inventariere ori evaluare a bunurilor succesorale 28 , acţiunea în revendicarea
bunurilor succesorale etc. Nu are importanţă dacă acţiunea intentată, având un obiect din
cele precizate mai sus, este respinsă, anulată ca netimbrată sau împrejurarea că este
urmată de desistare.
Nu orice acţiuni adresate instanţelor de judecată, sau orice participare în proces valorează
o acceptare tacită a succesiunii. De pildă, o contestaţie la executare întemeiată pe faptul
că se urmăresc propriile bunuri ale succesibilului în contul datoriilor succesiunii nu poate
fi considerată o acceptare a moştenirii. Cum am arătat mai sus, potrivit art. 295 C. proc.
civ., apelul declarat de un moştenitor împotriva unei hotărâri judecătoreşti în care a fost
parte de cuius nu constituie prin el însăşi o acceptare a moştenirii, cu condiţia ca din
conţinutul său să nu rezulte însuşirea calităţii de moştenitor. Apărarea succesibilului

160
împotriva acţiunii ce are ca obiect repararea prejudiciului cauzat de defunct, de asemenea
nu valorează acceptarea moştenirii 29 .
Aşa cum s-a putut vedea din exemplele date mai sus, unele fapte sau acte materiale
săvârşite de succesibili, în contexte diferite, pot avea semnificaţii diferite. De aceea
revine instanţelor judecătoreşti misiunea de a decela din împrejurările concrete ale
fiecărui caz în parte aspectul volitiv în sensul că acel act în concret conţine în sine şi
voinţa de acceptare a moştenirii sau nu din partea succesibilului.
Acceptarea tacită, la fel ca şi cea expresă, poate fi făcută, fie personal fie prin
reprezentant, inclusiv prin mandatar împuternicit special în acest sens. Mandatarul poate
fi şi un comoştenitor care este împuternicit să facă acte de acceptare tacită pentru toţi
moştenitorii, de pildă când unul din moştenitori a fost împuternicit de către ceilalţi să
vândă unele bunuri care fac parte din masa succesorală. S-a precizat că acceptarea tacită
se poate realiza şi printr-un gestor de afaceri, cu condiţia ca succesibilul să ratifice
gestiunea în termenul de prescripţie a opţiunii succesorale, prefăcând-o astfel într-un
mandat 30 .
La fel ca orice acceptare a moştenirii şi actele sau faptele de acceptare tacită trebuie să fie
făcute în termenul de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală.
Acceptarea tacită a moştenirii se poate realiza nu numai în cazul moştenirii legale ci şi
acelei testamentare, cu condiţia ca testamentul să fi fost adus la cunoştinţa celor
interesaţi, astfel încât vocaţia la moştenire a legatarului să nu rămână ocultă 31 .
Minorul şi interzisul judecătoresc, s-a mai precizat 32 , nu pot face acte de acceptare
tacită a moştenirii, ci numai expres prin curator numit în acest scop, întrucât actele de
acceptare sunt acte de dispoziţie care, potrivit art. 129 C. fam., trebuie încuviinţate în
prealabil de către autoritatea tutelară.
1.2. Acceptarea pură şi simplă forţată. Cu toate că, în principiu, moştenitorii sunt liberi sa
opteze în privinţa unei moşteniri în sensul de a o accepta sau dimpotrivă, de a renunţa la
ea, precum şi a formei de acceptare, pur şi simplu sau sub beneficiu de inventar,
legiuitorul reglementează două cazuri în care această libertate nu există, în anumite
condiţii precizate de art. 703 şi art. 712 C. civ., moştenitorii în cauză fiind consideraţi ca
acceptaţi pur şi simplu ai acelei moşteniri.
Articolul 703 C. civ. prevede că moştenitorii care au dat la o parte, sau au ascuns lucruri
dintr-o succesiune, nu se mai pot lepăda de aceasta, cu toată renunţarea lor, ci rămân
moştenitori şi nici nu pot lua parte din acele lucruri pe care le-au ascuns sau le-au dat la o
parte. Iar art. 712 C. civ. prevede că moştenitorul care cu ştiinţă şi rea-credinţă a ascuns şi
n-a trecut în inventar unele obiecte din moştenire, nu poate accepta moştenirea sub
beneficiu de inventar. Este vorba, în aceste ipoteze, de o acceptare pură şi simplă forţată,
care apare ca o excepţie de la caracterul voluntar al opţiunii succesorale. Sustragerea sau
ascunderea de bunuri dintr-o succesiune pentru a beneficia singur de ele, din partea unui
succesibil, nu sunt considerate ca acte care ar avea drept efect acceptarea tacită pură şi
simplă a moştenirii, ci numai ca delicte civile care atrag după ele pedeapsa civilă a
acceptării pure şi simple a acelei moşteniri precum şi celelalte consecinţe prevăzute de
lege 33 .
Condiţiile cerute de lege pentru acceptarea forţată a moştenirii. Pentru aplicarea
sancţiunii acceptării forţate a moştenirii se impun a fi îndeplinite următoarele condiţii:
a. Existenţa elementului obiectiv de ascundere sau dare la o parte, ori de nedeclarare la
inventar a unor bunuri din succesiune de către un succesibil. Atât practica judiciară cât şi

161
doctrina consideră ca integrându-se în noţiunile de ascundere sau dare la o parte orice
acte sau fapte de natură a diminua activul succesoral în dauna celorlalţi moştenitori sau a
creditorilor succesiunii, săvârşite în folosul moştenitorului de rea-credinţă 34 . Sunt astfel
de fapte: ascunderea materială unor bunuri, care au existat în patrimoniul succesoral,
inclusiv a fructelor acestora, nedeclararea unor bunuri cu prilejul întocmirii inventarului
succesoral, nedeclararea unor datorii ale succesibilului către succesiune, prezentarea unui
testament falsificat care îl avantajează pe succesibil şi îi defavorizează pe ceilalţi,
prezentarea unui înscris fals cu care se tinde să se dovedească o creanţă nereală către
succesiune, nedeclararea unei donaţii raportabile sau chiar neraportabile dar supusă
reducţiunii în favoarea moştenitorilor rezervatari 35 . Existenţa acestor bunuri sau valori
în patrimoniul succesoral trebuie, evident, dovedită. 36
Ascunderea sau dosirea de bunuri poate fi exercitată şi cu privire la bunurile imobile, ca,
de pildă, efectuarea unei donaţii deghizate cu privire la un imobil 37 . S-a admis că fapta
ilicită se poate săvârşi nu numai după deschiderea succesiunii, ci chiar înainte de aceasta,
şi chiar cu complicitatea defunctului, ca, de pildă, în cazul donaţiei unuia dintre
moştenitori, deghizată sub aparenţa unei vânzări-cumpărări, pentru a fi sustrasă
reducţiunii liberalităţilor excesive 38 . De asemenea, s-a precizat în doctrină că fapta
poate fi comisă înainte sau după acceptarea sub beneficiu de inventar a succesiunii 39 .
Darea la o parte sau ascunderea bunurilor din succesiune la care se referă art. 703 şi art.
712 C. civ. trebuie să aibă loc clandestin. Sancţiunea prevăzută în textele legale amintite
nu se aplică dacă comoştenitorii au avut cunoştinţă de existenţa bunurilor ascunse sau
dosite, ca atunci când acestea au fost anterior cuprinse într-un inventar sau au format
obiectul unor discuţii în vederea partajului amiabil 40 . Drept rezultat al acestor acţiuni se
realizează o imposedare clandestină a unuia dintre moştenitori în defavoarea celorlalţi
41 .
b. Existenţa intenţiei de a frauda pe ceilalţi moştenitori (elementul subiectiv). Pentru a
produce consecinţele prevăzute de art. 703 şi art. 712 C. civ. faptele succesibilului trebuie
să fie săvârşite cu intenţie frauduloasă de a-i păgubi pe ceilalţi moştenitori sau pe
creditorii succesiunii. Aceasta acreditează ideea unei pluralităţi de moştenitori. Când este
vorba de creditorii succesiunii faptele pot proveni şi de la un moştenitor unic, care
sustrage bunuri ale succesiunii pentru a nu pute fi urmărite de aceştia 42 . În acest caz, s-a
precizat în doctrină 43 , unicului moştenitor i se poate aplica numai pedeapsa decăderii
din dreptul de a renunţa la moştenire sau de a accepta moştenirea sub beneficiu de
inventar, dar nu i se poate aplica sancţiunea de a nu primi partea sa din bunurile dosite
sau sustrase 44 .
Potrivit art. 960 alin. (2) şi art. 1899 alin. (2) C. civ., dolul nu se prezumă, astfel că
intenţia frauduloasă, sau reaua-credinţă a succesibilului va trebui să fie dovedită 45 . Nu
este suficientă, aşadar, pentru aplicarea prevederilor art. 703 şi art. 712 C. civ. simpla
omisiune din greşeală a unor bunuri din succesiune sau din credinţa greşită a
succesibilului că acele bunuri îi aparţin 46 . De asemenea s-a precizat în doctrină 47 că în
cazul în care succesibilul care a comis faptele înapoiază bunurile, din proprie iniţiativă,
înainte de descoperirea lor, sancţiunile preconizate de lege nu se mai aplică. Dar dacă
succesibilul încetează din viaţa înainte de a înapoia bunurile, aplicarea sancţiunilor
prevăzute de art. 703 şi art. 712 C. civ. nu poate fi înlăturată prin restituirea bunurilor de
către moştenitori 48 , care vor suporta sancţiunea acceptării tacite.

162
c. Faptele frauduloase să fie de natură a pagubei alte persoane. Aplicarea sancţiunilor
prevăzute de art. 703 şi art. 712 C. civ. îşi are justificare numai în măsura în care actele
eredelui sunt de natură a aduce atingere, cum am arătat, drepturilor succesorale ale
celorlalţi moştenitori sau intereselor legale ale creditorilor succesiunii. Aşa fiind, cele
două texte legale nu au aplicare în cazul în care faptele sunt săvârşite de către succesibilul
care are drepturi exclusive asupra acelei succesiuni 49 . Astfel, s-a reţinut că sancţiunile
prevăzute de lege nu sunt aplicabile soţului supravieţuitor care a sustras sau a ascuns
bunuri ale gospodăriei casnice, care, oricum, i se cuveneau numai lui, întrucât venea în
concurs numai cu ascendenţii şi colateralii defunctului, iar aceştia nu aveau nici un drept
asupra acestora (art. 5 din Legea nr. 319/1944), astfel că nu puteau fi păgubiţi 50 . Tot
astfel sancţiunile de care vorbim nu sunt aplicabile nici legatarului cu titlu particular care
a săvârşit fapte din cele prevăzute de art. 703 şi art. 712 C. civ. dar bunurile sustrase sunt
cele care i se cuvin în mod exclusiv, nefiind supuse reducţiunii liberalităţilor excesive
51 .
d. Autorul faptelor ilicite trebuie să aibă calitatea de moştenitor legal, legatar universal
sau cu titlu universal şi să lucreze cu discernământ. Aşa cum am arătat mai sus,
legatarului cu titlu particular nu i se aplică sancţiunile prevăzute de art. 703 şi art. 712 C.
civ. dacă bunurile însuşite formau obiectul legatului său şi deci îi reveneau în mod
exclusiv. Dacă a însuşit bunuri care nu au format obiectul legatului său, sau peste obiectul
acestuia, el are situaţia oricărui terţ. La rândul său nici el nu are interesul să ceară
aplicarea sancţiunii acceptării forţate faţă de moştenitorii universali sau cu titlu universal,
dacă aceştia au comis faptele prevăzute de lege 52 .
Faptele ilicite trebuie să fie săvârşite de un moştenitor cu capacitate delictuală, adică să fi
avut discernământ. În cazul persoanelor care au împlinit 14 ani şi nu au fost puse sub
interdicţie discernământul se prezumă, iar în cazul celor sub 14 ani sau al celor care au
fost puşi sub interdicţie trebuie dovedit. În consecinţă sancţiunea acceptării forţate se
aplică şi minorului sau persoanei puse sub interdicţie dacă se dovedeşte că au avut
discernământ în momentul comiterii faptei, astfel că acceptarea moştenirii nu va fi sub
beneficiu de inventar ci pură şi simplă 53 .
În cazul în care la comiterea faptei de sustragere de bunuri din succesiune au participat,
mai mulţi moştenitori pentru a-i frauda pe ceilalţi sau pe creditori sancţiunea li se aplică
tuturor, iar răspunderea lor delictuală va fi solidară, potrivit art. 1003 C. civ.
Efectele încălcării art. 703 şi 712 C. civ. Aşa cum rezultă din cele expuse mai sus,
încălcarea prevederilor legale menţionate atrage două sancţiuni:
– moştenitorul vinovat este considerat că a acceptat pur şi simplu moştenirea, neputând să
o accepte sub beneficiu de inventar şi nici să renunţe la ea; şi
– moştenitorul vinovat nu poate primi nimic din bunurile sustrase sau dosite.
Aşadar, moştenitorul vinovat, fiind considerat ca acceptant pur şi simplu al moştenirii va
răspunde pentru datoriile şi sarcinile succesiunii şi cu propriile bunuri (ultra vires
hereditatis), în proporţie cu cota sa de moştenire. Sancţiunea intervine nu numai când
succesorul nu şi-a manifestat în nici un mod opţiunea, dar şi atunci când a acceptata-o sub
beneficiu de inventar, beneficiu care se pierde ca urmare a sancţiunii aplicate. Sancţiunea
se aplică şi atunci când moştenitorul a renunţat anterior la moştenire, dar moştenirea nu a
fost acceptată de ceilalţi moştenitori, cu alte cuvinte atâta timp cât renunţarea nu este
irevocabilă 54 .

163
Succesibilul vinovat neputând primi nimic din bunurile dosite sau sustrase, acestea
urmează a se împărţi între ceilalţi moştenitori, potrivit cotelor ce li se cuvin din acea
moştenire. Răspunderea sa faţă de creditori, cum am precizat mai sus, se menţine
proporţional cu cota din succesiune ce i s-ar fi cuvenit dacă nu ar fi comis faptele ilicite
care au atras sancţiunea.
În fine, în doctrină s-a precizat că dispoziţiile art. 703 şi art. 712 C. civ. nu au caracter
imperativ, astfel că cei interesaţi a invoca aceste prevederi pot renunţa la aplicarea
sancţiunilor pe care le prevăd iertându-i, aşadar, pe făptuitori 55 .
1
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 122.
2
A se vedea: C. Stătescu, op. cit., p. 219; D. Chirică, op. cit., p. 219; Fr. Deak, op. cit., p.
457.
3
A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 707/1989, în R.R.D. nr. 3/1990, p. 65-
66.
4
A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 778/1962, în C.D. 1962, p. 162.
5
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 458.
6
A se vedea Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 768/1963, în J.N. nr. 10/1964, p. 116;
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2193/1990, în Deciziile C.S.J. 1990-1992, p. 114-116.
7
A se vedea: C. Stătescu, op. cit., p. 219-220; D. Chirică, op. cit., p. 220; Trib. jud.
Suceava, decizia civilă nr. 1092/1983, în R.R.D. nr. 3/1984, p. 72.
8
A se vedea Trib. jud. Suceava, decizia civilă nr. 1092, supra cit.
9
A se vedea: Trib. jud. Tulcea, decizia civilă nr. 110/1975, în R.R.D. nr. 11/1976, p. 62;
Trib. jud. Timiş, decizia civilă nr. 849/1977, în R.R.D. nr. 12/1977, p. 49; Trib. jud.
Suceava, decizia nr. 830/1983, în R.R.D. nr. 1/1984, p. 59.
10
A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 61/1972, citată de I. Mihuţă, în
Probleme de drept din practica Tribunalului Suprem, secţia civilă, în R.R.D. nr. 12/1973,
p. 118; N. Roşu, S. Lazăr, Notă critică la decizia civilă nr. 644/1973 a Trib. Jud. Vrancea,
în R.R.D. nr. 2/1975, p. 51-52.
11
Folosirea de către soţul supravieţuitor a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, dacă nu
este completată şi de alte acte din care să rezulte intenţia neîndoielnică de acceptare a
succesiunii nu poate constitui o acceptare tacită. A se vedea, în acest sens, Trib. Suprem,
secţia civilă, decizia nr. 1108/1971, în C.D. 1971, p. 108; decizia nr. 1792/1989, în
Dreptul nr. 7/1990, p. 67. Tot astfel, în cazul succesibilului coindivizar cu defunctul,
pentru a putea conchide dacă folosirea bunului de către succesibil poate fi considerată o
acceptare tacită a succesiunii, trebuie limpezită intenţia sa, în sensul dacă foloseşte bunul

164
în calitatea sa de coidivizar sau în calitate de succesor. A se vedea, în acest sens, Trib.
Suprem, secţia civilă, decizia nr. 277/1986, în C.D. 1986, p. 79-80.
12
A se vedea: Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 808/1959, în Repertoriu I, p. 445; decizia
nr. 490/1970, în C.D., 1970, p. 164-166; decizia nr. 727/1975, în Repertoriu II, p. 199;
decizia nr. 1154/1986, în C.D. 1986, p. 88-90; decizia nr. 1503/1988, în R.R.D. nr.
3/1989, p. 66; decizia nr. 1792/1989, în Dreptul nr. 7/1990, p. 67.
13
A se vedea, în acest sens, M. Eliescu, op. cit., p. 123-124; Trib. Jud. Tulcea, decizia civilă
nr. 110/1975, supra cit.; Trib. jud. Timiş, decizia civilă nr. 849/1977, în R.R.D. nr.
12/1977, p. 49; Trib. jud. Satu Mare, decizia civilă nr. 507/1979, cu Notă de H. A. Ungur,
în R.R.D. nr. 10/1981, p. 58-60.
14
Înstrăinarea unui bun din masa succesorală, de către succesibilul care credea greşit că
bunul este proprietatea sa, nu echivalează cu acceptarea tacită a moştenirii. Dacă însă
bunul nu era al celui care lasă moştenirea, ci acesta îl deţinea numai cu titlu precar
(depozit, locaţiune etc.) iar succesibilul dispune de el cu convingerea că bunul face parte
din moştenire, se va considera că el a acceptat tacit moştenirea. A se vedea, în acest sens,
M. Eliescu, op. cit., p. 126.
15
A se vedea: Trib. Jud. Sălaj, decizia civilă nr. 82/1986, în R.R.D. nr. 8/1986, p. 74;
Notariatul de stat al raionului T. Vladimirescu, încheierea succesorală nr. 324/1958, în
L.P. nr. 7/1958, p. 117.
16
Vânzarea, cu autorizarea justiţiei, a obiectelor supuse stricăciunii sau a căror conservare
ar fi prea oneroasă, potrivit art. 707 C. civ., făcută de către succesibil, aşa cum am
precizat mai sus, nu constituie act de acceptare tacită a succesiunii, fiind încadrat de către
legiuitor în categoria actelor de administrare provizorie în sensul art. 690 C. civ.
17
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 126; Fr. Deak, op. cit., p. 464. Contra E. Safta-
Romano, op. cit., p. 103.
18
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 126-127.
19
A se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2193/1990, în Deciziile C.S.J. 1990-1992, p.
115.
20
A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 61/1972, în Repertoriu II, p. 200.
21
A se vedea M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 249.
22
A se vedea H. Mazeaud, J. Mazeaud, L. Mazeaud, op. cit., p. 871; E. Safta-Romano, op.
cit., p. 109.
23
A se vedea E. Safta-Romano, op. cit., p. 109.
24

165
A se vedea: Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 808/1959, în Repertoriu I, p. 445; decizia
nr. 490/1970, în C.D. 1970, p. 164-166; decizia nr. 1154/1986, în C.D. 1986, p. 88-90;
decizia nr. 1792/1989, în Dreptul nr. 7/1990, p. 67; Trib. Jud. Suceava, decizia civilă nr.
1092/1983, în R.R.D. nr. 3/1984, p. 72.
25
A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 222.
26
A se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 469; Trib. reg. Dobrogea, decizia civilă nr. 25/1962, în
J.N. nr. 2/1963, p. 150. În sensul că plata acestor taxe nu reprezintă un act de acceptare a
moştenirii întrucât este un act urgent şi necesar săvârşit pentru a evita urmărirea silită, a
se vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 1245. Pentru o enumerare mai amplă a actelor care
echivalează cu acceptarea tacită a moştenirii, a se vedea, E. Safta-Romano, Probleme
teoretice şi practice privind acceptarea tacită a succesiunii, în Dreptul, nr. 12/1991, p. 29-
32.
27
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 125.
28
A se vedea: Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 2070/1956, în C.D. 1956, vol. I, p. 345;
decizia nr. 814/1956, în C.D. 1956, vol I, p. 336; decizia nr. 2007/1988, în R.R.D. nr.
7/1989, p. 70. Simpla menţiune a organului instrumentator cu prilejul încheierii unui
inventar, fără ca succesibilul să fi semnat acel inventar, nu constituie act de acceptare a
moştenirii, nefiind făcut de către succesibil. Acceptarea ar fi fost valabilă dacă
succesibilul ar fi semnat procesul-verbal de inventar în calitate de moştenitor. A se vedea
Trib. pop. rai. Câmpulung, sentinţa civilă nr. 743/1955, în J.N. nr. 5/1955, p. 941, cu
Notă de A. Zaharia. Nici simpla înfăţişare la notar a unui succesibil care a fost citat în
urma cererii de eliberare a certificatului de moştenitor introdusă de alt succesibil nu poate
fi considerată acceptare tacită a moştenirii. A se vedea Trib. pop. rai., Câmpulung
Moldovenesc, sentinţa civilă nr. 800/1955, în L.P. nr. 8/1955, p. 941. Actele făcute de un
succesibil în calitate de executor testamentar şi nu de moştenitor al defunctului nu pot
constitui acte de acceptare tacită a moştenirii. A se vedea E. Safta-Romano, op. cit., p. 98.
29
A se vedea: D. Chirică, op. cit., p. 219; Fr. Deak, op. cit., p. 467; E. Safta-Romano, op.
cit., p. 106.
30
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 123; E. Safta-Romano, op. cit., p. 97-98; Fr. Deak, op.
cit., p. 459; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1411/1973, în C.D. 1973, p. 183.
31
A se vedea: Gh.D. Dimitrescu, Acceptarea tacită a succesiunii de către legatarul
universal, în R.R.D. nr. 4/1972, p. 78-79; E. Safta-Romano, op. cit., p. 101-102; D.
Chirică, op. cit., p. 225; Fr. Deak, op. cit., p. 460. Acceptarea tacită se poate realiza nu
numai de către legatarul universal sau de cel cu titlu universal ci de către legatarul cu titlu
particular, ca de pildă, când acesta preia bunul individual-determinat sau îl înstrăinează.
32
A se vedea Trib. jud. Ilfov, decizia civilă nr. 590/1970, cu Notă de G. S. Mateescu şi E.
Chele, în R.R.D. nr. 10/1971, p. 123 şi urm.
33

166
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 130-131. Nu are importanţă dacă faptele de sustragere
sau ascundere de bunuri îmbracă caracter penal. A se vedea, în acest sens, Trib. Suprem,
secţia civilă, decizia nr. 2520/1989, în Dreptul nr. 8/1990, p. 79.
34
A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2520/1989, supra cit.; C.S.J., secţia
civilă, decizia nr. 1979/1992, în Deciziile C.S.J., 1990-1992, p. 119-125.
35
A se vedea: I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 291-292; M. Eliescu, op. cit.,
p. 130; D. Chirică, op. cit., p. 227; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 622/1990, în Dreptul
nr. 9-12, 1990, p. 236-237.
36
A se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1979/1992, supra cit.
37
A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 456.
38
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 129; Fr. Deak, op. cit., p. 472.
39
A se vedea Fr. Deak, loc. cit.
40
A se vedea: Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 1238/1955, în C.D. 1955, vol. I, p. 185;
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1979/1992, supra cit.
41
A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 227.
42
A se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 622/1990, supra cit.
43
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 129. S-a susţinut şi opinia că aplicarea sancţiunii
prevăzută de art. 703 C. civ. are loc numai când există cel puţin doi moştenitori. A se
vedea în acest sens E. Safta-Romano, op. cit., p. 114.
44
A se vedea H. Mazeaud, L. Mazeaud, J. Mazeaud, op. cit., p. 874.
45
A se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1979/1992, supra cit.
46
A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2903/1974, în Repertoriu II, p. 199-
200; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 622/1991, supra cit., decizia nr. 1031/1991, în
Dreptul, nr. 1/1992, p. 107.
47
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 131.
48
A se vedea H. Mazeaud, L. Mazeaud, J. Mazeaud, op. cit., p. 876.
49
A se vedea: D. Alexandresco, op. cit., vol. III, p. 329; D. Chirică, op. cit., p. 229; Fr.
Deak, op. cit., p. 474.
50

167
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 129; Trib. Capitalei, col. II civ., decizia nr. 3109/1956
cu Notă de D. Rizeanu, în L.P. nr. 5/1957, p. 607; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
1349/1983, în C.D. 1983, p. 90-92. Soţul supravieţuitor, deşi succesor universal nu
răspunde cu bunurile la care se referă art. 5 din Legea nr. 319/1944 nici faţă de creditorii
succesiunii decât dacă creanţele acestora nu pot fi satisfăcute din celelalte bunuri ale
succesiunii, inclusiv partea care i se cuvine soţului supravieţuitor din acea succesiune. A
se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 474.
51
Nici legatarul cu titlu particular nu răspunde, în principiu, faţă de creditori, bunurile ce
formează obiectul legatului neputând fi urmărite decât dacă creanţele nu pot fi satisfăcute
din valoarea patrimoniului succesoral de către succesorii universali şi cu titlu universal
(art. 775 C. civ.). A se vedea Fr. Deak, loc. cit.
52
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 129; Fr. Deak, op. cit., p. 475.
53
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 131; Fr. Deak, loc. cit.
54
A se vedea: I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 293; M. Eliescu, op. cit., p.
130; C. Stătescu, op. cit., p. 221; D. Chirică, op. cit., p. 230. Contra D. Alexandresco, op.
cit., vol. III, p. 329.
55
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 131; D. Chirică, op. cit., p. 230.

§2

Acceptarea sub beneficiu de inventar a moştenirii

Acceptarea sub beneficiu de inventar a moştenirii, reglementată de art. 704-723 C. civ., este o
variantă, considerată intermediară, de opţiune, între acceptarea pură şi simplă şi renunţarea la
moştenire. În cazul ei moştenitorul acceptă total, definitiv şi necondiţionat activul moştenirii, dar în
ce priveşte pasivul, acesta este limitat numai la activul moştenit. Succesibilul îşi însuşeşte
calitatea de moştenitor, dar înţelege să răspundă de pasivul succesoral numai cu bunurile
moştenite. În acest caz nu are loc acea confuziune între patrimoniul defunctului şi cel al
moştenitorului ca în cazul acceptării pure şi simple a moştenirii. Scopul moştenitorului este tocmai
acela de a evita plata unor datorii şi sarcini ale succesiunii care ar excede activului succesoral cu
propriile bunuri. Tocmai de aceea se recurge la această modalitate de acceptare a moştenirii,
atunci când există îndoieli cu privire la solvabilitatea actuală sau viitoare a patrimoniului
succesoral.
Cu toate că prezintă avantaje incontestabile, acceptarea sub beneficiu de inventar este mai rar
întâlnită în practică, întrucât este un act expres şi solemn, care impune unele formalităţi şi
cheltuieli în plus, ca, de pildă, efectuarea inventarului şi evaluarea provizorie a bunurilor care
atrage plata taxelor de timbru asupra succesiunii (art. 71 din Legea nr. 36/1995).
Acceptarea sub beneficiu de inventar o pot face moştenitorii legali, legatarii universali şi cei cu
titlu universal. Legatarul cu titlu particular are de acceptat legatul în condiţiile dispuse de către
testator; el nerăspunzând, oricum, de pasivul succesiunii, nu se pune problema limitării
răspunderii sale în limitele activului şi deci a recurgerii la această formă de opţiune succesorală.

168
La fel ca acceptarea pură şi simplă a moştenirii, acceptarea sub beneficiu de inventar are
caracter indivizibil neputându-se realiza numai cu privire la o parte a moştenirii. Succesibilii pot
recurge la această formă de opţiune numai dacă nu au acceptat moştenirea anterior pur şi simplu
voluntar (expres sau tacit) ori forţat întrucât acceptarea succesiunii este irevocabilă. Renunţarea
la moştenire anterioară îl pune pe moştenitor, de asemenea, în imposibilitate de a accepta
moştenirea pur şi simplu întrucât chiar dacă ar putea retracta renunţarea, în condiţiile art. 701 C.
civ., aceasta echivalează cu o acceptare pură şi simplă a moştenirii. În cazul în care, potrivit art.
711 C. civ., acceptarea pură şi simplă rezultă dintr-o hotărâre judecătoreasca, având în vedere că
hotărârile judecătoreşti produc efecte numai între părţile litigante şi succesorii lor, faţă de alte
persoane succesibilul poate opta sub beneficiu de inventar şi, de asemenea, poate renunţa la
acest beneficiu în termenul legal de prescripţie 1 .
Evident şi acceptarea moştenirii sub beneficiu de inventar este facultativă, moştenitorii având
dreptul, nu şi obligaţia de a accepta într-o formă sau alta moştenirea. Există însă reglementate
două excepţii de la caracterul facultativ al acceptării moştenirii sub beneficiu de inventar, când ea
devine obligatorie şi anume:
– în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, când ca o măsură de ocrotire a acestora legiuitorul dispune (art. 19 din Decretul nr.
32/1954) că acceptarea moştenirii se face, în cazul lor, întotdeauna sub beneficiu de inventar;
– în cazul succesibilului decedat înainte de a exercita dreptul de opţiune succesorală,
retransmis astfel prin moştenire succesorilor săi, care nu se înţeleg asupra modalităţii de
opţiune, când, potrivit art. 693 C. civ., succesiunea se va accepta, obligatoriu, sub beneficiu de
inventar 2 .
În cazul în care există o pluralitate de succesori, iar unii acceptă moştenirea pur şi simplu, iar
alţii sub beneficiu de inventar, cei care au acceptat-o pur şi simplu vor răspunde nelimitat (ultra
vires hereditatis) de datoriile succesiunii, în funcţie de cota care le revine din pasiv, iar cei care au
acceptat-o sub beneficiu de inventar, vor răspunde numai în limita activului moştenit (intra vires
hereditatis) 3 .

2.1. Condiţiile cerute de lege pentru acceptarea sub beneficiu de inventar. Aşa cum am
precizat mai sus, acceptarea sub beneficiu de inventar este un act juridic expres şi solemn, astfel
că potrivit art. 704 C. civ., art. 76 alin. (3)-(4) din Legea nr. 36/1995 şi art. 45, art. 80-81 din
Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, pentru validitatea şi opozabilitatea ei
sunt necesare unele formalităţi, şi anume:
– declaraţie expresă a succesibilului, dată în faţa notarului public, în sensul că acceptă
moştenirea sub beneficiu de inventar 4 . Nu este valabilă în acest sens o declaraţie sub
semnătura privată, dar care nu a fost dată în faţa notarului public. O astfel de declaraţie poate
constitui însă o acceptare pură şi simplă a moştenirii. Persoanele lipsite de capacitate de
exerciţiu şi cele cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu trebuie să facă, obligatoriu, aceasta
declaraţie, întrucât ele se bucură de beneficiul de inventar în virtutea legii, dacă acceptă
moştenirea şi există inventarul corespunzător. La momentul dobândirii sau redobândirii
capacităţii de exerciţiu aceste persoane trebuie să dea declaraţia de acceptare sub beneficiu
de inventar, altfel pierd beneficiul acestei forme de acceptare a moştenirii;
– declaraţia de acceptare sub beneficiu de inventar trebuie înregistrată în registrul pentru
renunţători de la biroul notarial competent. Lipsa acestei înregistrări face ca acceptarea sub
beneficiu de inventar să nu fie opozabilă terţilor (creditorilor succesiunii şi creditorilor personali
ai succesibilului [art. 80 alin. (1) din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995];
– inventarul fidel şi exact al bunurilor succesorale, făcut, fie înainte, fie după declaraţia dată
în faţa notarului public (art. 705 C. civ.). Dacă declaraţia de acceptare a moştenirii sub
beneficiu de inventar nu este însoţită şi de inventarul cerut de lege, efectele specifice acestei
forme de opţiune succesorală nu se produc 5 .

169
În cazul în care succesibilul, în mod voit întocmeşte un inventar inexact, în sensul că omite
unele bunuri din patrimoniul succesoral, el va fi decăzut din beneficiul de inventar şi va fi
considerat (forţat) ca acceptant pur şi simplu al acelei moşteniri, cu consecinţele specifice acestei
modalităţi de acceptare a moştenirii. Dacă însă omisiunile nu sunt intenţionate, ci se datorează
unor erori, inventarul poate fi completat ulterior printr-un supliment, iar succesibilul nu va fi
decăzut din beneficiul de inventar 6 .
Aşadar, nici declaraţia dată în faţa notarului în sensul acceptării moştenirii sub beneficiu de
inventar, singură, dar nici inventarul întocmit, fără declaraţia dată în faţa notarului nu vor produce
efectele aceste forme de acceptare a moştenirii. Inventarul poate fi întocmit nu numai în cazul
acceptării sub beneficiu de inventar, ci, potrivit art. 70 din Legea nr. 36/1995, în toate cazurile
prevăzute de lege, precum şi la cererea celor interesaţi. Formalităţile descrise mai sus trebuie să
fie complete.
În vederea întocmirii inventarului succesibilul are la îndemână, potrivit art. 706 C. civ. un
termen de 3 luni, socotit de la data deschiderii succesiunii. După expirarea acestui termen,
legiuitorul îi acordă un termen de 40 de zile pentru deliberare, în sensul că având inventarul făcut,
se poate decide în cunoştinţă de cauză asupra formei de acceptare sau de repudiere a
moştenirii. Termenul de deliberare curge de la expirarea celor trei luni acordat pentru efectuarea
inventarului sau de la data efectuării inventarului, dacă acesta a fost făcut mai înainte. La cererea
succesibilului interesat instanţa de judecată, poate, potrivit art. 709 C. civ., prelungi atât termenul
de întocmire a inventarului, cât şi cel de deliberare, dar nu peste termenul de prescripţie de 6 luni
prevăzut de art. 700 C. civ.
Aşa cum am văzut însă, succesibilii dobândesc patrimoniul succesoral în puterea legii sau
testamentului de la data deschiderii moştenirii, astfel că ei pot fi imediat urmăriţi de creditorii
succesiunii sau de legatarii care cer predarea legatelor. În atari ipoteze succesibilii pot cere
suspendarea procedurii de urmărire din partea creditorilor, până la expirarea termenelor de
inventar şi de deliberare, prevăzute de lege sau acordate de instanţa de judecată. În această
perioadă succesibilii au numai dreptul de a opta potrivit voinţei lor dar nu şi obligaţia, astfel că nu
vor putea fi obligaţi prin hotărâre judecătorească. După expirarea acestor termene succesibilii
sunt obligaţi să opteze, potrivit voinţei lor, iar dacă nu optează, instanţa de judecată îi poate
condamna, potrivit art. 711 C. civ., în calitate de acceptanţi pur şi simplu ai moştenirii. Desigur, în
această din urmă ipoteză, dat fiind principiul relativităţii hotărârilor judecătoreşti, succesibilii în
cauză vor fi consideraţi acceptanţi numai în raport cu părţile din proces, iar faţă de alte persoane
îşi păstrează dreptul de opţiune succesorală, evident, dacă nu a expirat termenul de prescripţie
de 6 luni 7 .

2.2. Efectele acceptării sub beneficiu de inventar. Acceptând moştenirea sub beneficiu de
inventar, moştenitorul devine în mod definitiv şi irevocabil titular al patrimoniului succesoral şi
proprietar al bunurilor ce acesta cuprinde. În acest mod el şi-a consolidat titlul de moştenitor şi
transmisiunea succesorală, retroactiv, căci punctul originar al acesteia se află în momentul
deschiderii succesiunii. Fiind titular al activului net din patrimoniul succesoral, el poate încheia
acte juridice cu privire la acesta, poate cere sistarea indiviziunii, fiind considerat coproprietar care
beneficiază de efectul declarativ al partajului 8 ; poate cere reducţiunea liberalităţilor excesive, de
asemenea raportul donaţiilor, precum poate fi obligat el însuşi la raport, dacă este soţ
supravieţuitor, în concurs cu descendenţii, sau descendent al defunctului. În caz de deces
patrimoniul astfel dobândit se transmite propriilor moştenitori.
Toate aceste efecte se produc, aşa cum văzut, şi în cazul acceptării pure şi simple a
moştenirii, însă acceptarea sub beneficiu de inventar produce, potrivit art. 713 C. civ. şi anumite
efecte specifice.
În primul rând moştenitorul beneficiar răspunde pentru pasivul succesoral numai în limita
activului (intra vires hereditatis) şi numai cu bunurile ce provin din succesiune (cum viribus),
propriile bunuri neputând fi urmărite de către creditori. Potrivit art. 713 alin. (1) C. civ.,
moştenitorul beneficiar poate, pentru a se elibera de sarcina lichidării pasivului succesoral şi de

170
administrare a patrimoniului dobândit prin moştenire, să predea toate bunurile provenite din
succesiune creditorilor sau legatarilor. El îşi păstrează şi în această ipoteză calitatea de
moştenitor şi proprietar al bunurilor succesorale, astfel că ce rămâne după îndestularea
creditorilor şi predarea legatelor cu titlu particular i se cuvine de drept. Asupra abandonării
bunurilor succesorale, moştenitorul beneficiar poate reveni oricând, reluând astfel posesia
bunurilor şi sarcina administrării lor.
În cazul în care acceptantul beneficiar nu predă bunurile succesorale creditorilor şi legatarilor
cu titlu particular, potrivit art. 713 alin. (1) C. civ. devine administrator al bunurilor succesiunii şi
lichidatorul pasivului, drepturile şi obligaţiile sale fiind prevăzute în art. 714-723 C. civ. El are
îndatorirea de a administra bunurile succesorale cu diligenţa administrării propriului patrimoniu, la
fel ca un mandatar sau depozitar gratuit, fiind obligat să dea socoteală creditorilor şi legatarilor,
iar în caz contrar răspunde faţă de aceştia cu propriile bunuri. În vederea plăţii datoriilor şi
sarcinilor succesiunii, moştenitorul beneficiar poate vinde bunurile succesorale în condiţiile
prevăzute de art. 716-723 C. civ. Nerespectarea dispoziţiilor de mai sus (inclusiv a celor
procedurale privind vânzarea la licitaţie a mobilelor şi imobilelor) poate fi atacată de creditori prin
acţiune pauliană şi poate duce la decăderea din beneficiul de inventar a succesibilului, care
devine astfel acceptant pur şi simplu al moştenirii cu toate consecinţele ce decurg de aici.
În al doilea rând, prin acceptarea beneficiară a moştenirii se împiedica confuziunea
patrimoniului succesoral cu cel al succesibilului, specifică acceptării pure şi simple, fiecare
patrimoniu păstrându-şi individualitatea, astfel că are loc o aşa-numită separaţie de patrimonii.
Aceasta se deosebeşte de separaţia de patrimonii, reglementată de art. 781 C. civ., întrucât
aceasta din urmă profită numai creditorilor succesiunii, care au cerut-o, pe când cea rezultată din
acceptarea beneficiară produce efecte faţă de toţi creditorii moştenirii şi legatari, precum şi faţă
de însuşi succesibilul acceptant şi creditorii săi personali.
Din împrejurarea că cele două patrimonii rămân distincte rezultă unele consecinţe:
– în raport cu patrimoniul succesoral moştenit, succesibilul beneficiar este considerat un
terţ, în cazul vânzării bunurilor la licitaţie, el putând adjudeca aceste bunuri ca titular al
propriului patrimoniu;
– moştenitorul beneficiar are dreptul să dobândească, ca titular al propriului patrimoniu,
drepturi şi obligaţii noi faţă de patrimoniul moştenit. Poate dobândi prin cesiune creanţe
împotriva patrimoniului succesoral de la terţi. Dacă el suportă „din starea sa” unele datorii ale
succesiunii se subrogă, potrivit art. 1108 pct. 4 C. civ., în drepturile creditorului plătit. Aşa cum
am precizat mai sus, dacă rămâne administrator al patrimoniului succesoral şi îşi asumă
răspunderea potrivit art. 714-715 C. civ., răspunde şi cu propriul patrimoniu în faţa creditorilor
succesiunii;
– creditorii succesiunii nu vor putea invoca faţă de moştenitorul beneficiar excepţiile
personale pe care le-ar fi putut ridica faţă de de cuius, întrucât el acţionează în numele
propriului patrimoniu;
– în cazul vânzării bunurilor succesorale, din preţul încasat vor fi plătiţi cu preferinţă
creditorii succesiunii şi legatarii. Creditorii personali ai moştenitorului beneficiar vor avea
dreptul să urmărească numai valorile rămase după lichidarea pasivului succesoral;
– neavând loc confuziunea dintre cele două patrimonii, nici datoriile moştenitorului
beneficiar faţă de de cuius nu se sting prin confuziune. Creanţele reciproce însă pot fi
compensate. Nu se consolidează prin confuziune nici drepturile reale în cazul
dezmembrămintelor dreptului de proprietate sau al drepturilor reale accesorii 9 .

2.3. Încetarea beneficiului de inventar are loc prin renunţarea moştenitorului la beneficul de
inventar şi prin decăderea lui din acest beneficiu.
Renunţarea la beneficiul de inventar este permisă oricând, cu excepţia minorilor şi a celor puşi
sub interdicţie. Renunţarea poate fi nu numai expresă, dar şi tacită, aceasta din urmă putând fi

171
dedusă din unele acte juridice sau materiale care indirect exprimă intenţia de renunţare la
beneficiul de inventar.
Decăderea din beneficiul de inventar are loc dacă: a) succesorul a ascuns obiecte ale
succesiunii sau a omis cu rea-credinţă unele bunuri aparţinând succesiunii din inventarul acesteia
(art. 703, art. 712 C. civ.); b) succesorul a vândut mobile sau imobile ale succesiunii cu
încălcarea prevederilor legale (art. 716 şi art. 717 C. civ.).
1

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 156.


2

În cazul moştenirii vacante, precizăm că statul nu este obligat să facă o acceptare sub beneficiu
de inventar a moştenirii, întrucât, oricum, el nu răspunde pentru datorii decât în limita activului
succesoral.
3

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 155.


4

S-a exprimat şi opinia potrivit căreia legatarii universali şi cei cu titlu universal nu au obligaţia de a
face declaraţia expresă în faţa notarului, fiind suficient inventarul succesiunii. A se vedea, în
acest sens, M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 300-301.
5

A se vedea, în acest sens, C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1290/1991, supra cit.
6

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 157; Fr. Deak, op. cit., p. 494.
7

A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 438-442; M. Eliescu, op.
cit., p. 113-115; D. Chirică, op. cit., p. 232-233; E. Safta-Romano, op. cit., p. 119-120; Fr. Deak,
op. cit., p. 455; O.G. Gheorghiu, Notă critică la decizia civilă nr. 1141/1974 a Trib. mun. Bucureşti,
în R.R.D. nr. 4/1976, p. 38-41.
8

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 495.


9

A se vedea, pentru amănunte, Fr. Deak, op. cit., p. 496-497.

§3

Renunţarea la succesiune

Renunţarea la moştenire este manifestarea unilaterală, solemnă şi expresă de voinţă a


succesibilului în sensul că nu înţelege (renunţă) să-şi consolideze drepturile sale la moştenire pe
care vocaţia sa succesorală i le conferă. Dreptul de a renunţa la moştenire aparţine tuturor
moştenitorilor, rezervatari sau nerezervatari, legali sau testamentari. Ea este reglementată de art.
695-703 C. civ.

3.1. Condiţii de valabilitate pentru renunţarea la moştenire


a. Condiţii de formă. Aşa cum rezultă din chiar definiţia dată renunţării la moştenire, ea este
un act juridic solemn. Potrivit art. 76 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 36/1995, art. 45 şi art. 80 din
Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, renunţarea se face prin declaraţie scrisă
dată în faţa notarului public care se înscrie în registrul special pentru renunţări la succesiune ţinut

172
la notarul public desemnat din circumscripţia judecătoriei unde defunctul a avut ultimul domiciliu.
Notarul consemnează declaraţia de renunţare în încheierea pe care o întocmeşte la fiecare
termen sau renunţarea poate fi consemnată şi în certificatul de moştenitor, având forţă probantă
până la înscrierea în fals 1 . Declaraţia de renunţare se poate da şi în faţa altui notar decât cel la
care se află registrul special pentru renunţări, dar, în acest caz, declaraţia va fi trimisă notarului
competent teritorial [art. 80 alin. (2) din Regulament]. 2 S-a admis că renunţarea este valabilă
dacă s-a făcut în faţa instanţei judecătoreşti consemnată în încheiere şi trimisă apoi notarului
competent pentru înscriere în registrul special pentru renunţări 3 . Renunţarea la moştenire se
poate face personal sau prin mandatar cu procură specială. Nerespectarea acestor condiţii de
formă cerute de lege se sancţionează cu nulitatea absolută 4 . Astfel, nu sunt valabile renunţarea
verbală la moştenire sau cea făcută printr-un act sub semnătură privată. Odată constatată
nulitatea renunţării succesibilul redobândeşte dreptul de opţiune succesorală care poate fi
exercitat, în termenul de prescripţie, după propria voinţă a acestuia. Nulitatea renunţării nu
echivalează însă cu acceptarea moştenirii. 5
Înscrierea declaraţiei de renunţare la moştenire în registrul special de renunţări nu este o
condiţie de validitate a declaraţiei ci una de opozabilitate, aşa cum rezultă din art. 80 alin. (1) din
Regulament 6 . Aşadar, odată dată declaraţia de renunţare poate fi opusă renunţătorului de către
comoştenitori sau de către moştenitorii subsecvenţi, fără ca renunţătorul să poată invoca
neînscrierea ei în registrul special. Moştenitorul renunţător poate însă retracta renunţarea în
condiţiile art. 701 C. civ., adică dacă nu a expirat termenul de prescripţie de şase luni, iar ceilalţi
moştenitori nu au acceptat moştenirea între timp. În schimb renun-ţarea neînscrisă în registrul
special de renunţători nu va putea fi invocată faţă de terţul de bună-credinţă care a contractat cu
succesibilul renunţător. Dimpotrivă, încheierea actului de dispoziţie cu privire la bunul succesoral
poate fi invocată ca act de acceptare tacită a moştenirii de către succesibil 7 .
b. Condiţii speciale de fond. Renunţarea la moştenire este un act juridic expres şi nu poate fi
exercitată tacit, întrucât nu poate fi dedusă din fapte materiale sau acte juridice conexe, ca
acceptarea tacită 8 . Lăsarea bunurilor succesorale, de pildă, în folosinţa altor moştenitori nu
semnifică renunţarea la moştenire 9 . Neacceptarea moştenirii în termenul de prescripţie nu
echivalează cu renunţarea la moştenire întrucât, aşa cum am arătat mai sus, prin neacceptarea
moştenirii succesibilii rămân străini de moştenire prin stingerea titlului de moştenitor, pe când în
cazul renunţării, cel care a renunţat este considerat că n-a fost niciodată moştenitor 10 .
Întrucât în practica judecătorească s-au constatat convenţii încheiate între moştenitori, în
sensul că unii dintre ei au renunţat la moştenire în favoarea altora sau, uneori, s-au obligat să
renunţe, cu titlu oneros, la moştenire, doctrina a căutat să răspundă la întrebarea dacă astfel de
convenţii au vreo eficienţă sau nu. Evident, dacă o astfel de convenţie se încheie înainte de
deschiderea succesiunii, ea apare ca un pact asupra unei succesiuni viitoare, fiind, aşadar, lovită
de nulitate absolută (art. 702 şi art. 965 C. civ.). Dacă convenţia s-a încheiat însă după
deschiderea moştenirii, s-a spus că aceasta este valabilă, întrucât oricare dintre moştenitori se
poate obliga faţă de ceilalţi să renunţe, astfel că prin ea s-ar realiza chiar renunţarea la
moştenire, care ar fi valabilă şi obligatorie între părţile contractante, dar inopozabilă faţă de terţi 11
. Acestor concluzii li s-au adus pe bună dreptate nuanţări, în sensul că, în principiu, astfel de
convenţii trebuie privite ca valabile căci nu aduc atingere ordinii publice sau bunelor moravuri; dar
o astfel de convenţie nu valorează însă renunţare la moştenire nici chiar în raporturile dintre părţi,
câtă vreme renunţarea nu a fost făcută cu respectarea cerinţelor legale, adică în faţa notarului
sau în faţa instanţei de judecata, cum am precizat mai sus. Aşa fiind, dacă succesibilul care s-a
obligat să renunţe, acceptă moştenirea, aceasta va fi valabilă şi irevocabilă, doar că succesibilul,
parte în convenţie, va răspunde contractual pentru neexecutarea obligaţiei asumate. Dacă
succesibilul îşi respectă obligaţia şi renunţă la moştenire (cu respectarea condiţiilor precizate),
dar ceilalţi nu-şi respectă obligaţiile asumate, el va putea să le ceară executarea convenţiei sau
despăgubiri, însă nu poate retracta renunţarea decât în condiţiile art. 701 C. civ. 12 Aşadar,
renunţarea şi convenţia sunt acte juridice de sine stătătoare urmând fiecare regimul său juridic
specific.

173
Renunţarea la moştenire nu se poate face, evident, dacă anterior s-a realizat acceptarea
acesteia, fie expres, fie tacit, sau forţat sau sub beneficiu de inventar, întrucât acceptarea
moştenirii este, aşa cum am arătat, irevocabilă. O renunţare la moştenire, ulterioară acceptării,
este, s-a precizat, lipsită de orice efect juridic 13 .
Renunţarea la moştenire, la fel ca şi acceptarea este un act juridic indivizibil, în sensul că nu
se poate renunţa la o parte din moştenire şi accepta o altă parte a acesteia. Ea trebuie să fie
impersonală şi cu titlu gratuit, adică pur abdicativă, căci renunţarea oneroasă în favoarea altui
moştenitor este în realitate o acceptare a moştenirii urmată de actul de înstrăinare între vii a
drepturilor succesorale.
Aşa cum am precizat mai sus, neîndeplinirea condiţiilor de formă şi de fond ale renunţării
atrage după sine sancţiunea nulităţii acesteia. Acţiunea poate fi promovată de orice persoană
care justifică un interes legitim. Succesibilii renunţătorului nu se numără printre acestea întrucât
la momentul renunţării, neavând nici un drept actual asupra moştenirii, nu pot justifica nici un
interes legitim în acest sens 14 . Dacă renunţătorul a decedat, ulterior renunţării, succesorii săi nu
pot, nici în această ipoteză, ataca renunţarea întrucât ei nu pot moşteni decât acele drepturi care
se află în patrimoniul lui de cuius la data decesului şi nu pe acelea care nu se regăsesc în acest
patrimoniu, chiar şi din cauza renunţării.

3.2. Efectele renunţării la succesiune. Prin renunţare, potrivit art. 696 C. civ., eredele este
considerat că nu a fost niciodată erede. Vocaţia succesibilului se desfiinţează cu efect retroactiv,
el fiind considerat străin de acea moştenire. Renunţarea este opozabilă, aşa cum am arătat mai
sus, erga omnes, dacă a fost înscrisă în registrul de renunţători. Succesibilul neputând dobândi
astfel drepturi succesorale, nu este ţinut nici la îndeplinirea vreunei obligaţii succesorale. De aici
decurg unele consecinţe:
a) partea care i se cuvenea renunţătorului, activ şi pasiv, va reveni prin acrescământ celorlalţi
moştenitori, legali sau testamentari, sau moştenitorilor subsecvenţi, potrivit regulilor devoluţiunii
legale sau testamentare a moştenirii. În doctrină 15 s-a precizat că deşi art. 697 C. civ. prevede
expres că partea renunţătorului, dacă este singur, trece la gradul următor, în realitate ea nu va
profita tuturor moştenitorilor acceptanţi ci va produce efecte ţinând seama, dacă va fi cazul, de
ordinea claselor de moştenitori, împărţirea pe tulpini sau pe linii a moştenirii, de regulile care
privesc împărţirea moştenirii în cadrul celei de a doua clase mixte de moştenitori (între
ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi) sau de concursul dintre soţul supravieţuitor şi
ceilalţi moştenitori şi de regulile devoluţiei testamentare 16 .
b) renunţătorul nu poate fi reprezentat; în cazul în care a decedat, partea din moştenire la care
ar fi avut dreptul netransmiţându-se la propriii moştenitori; descendenţii săi pot veni la moştenire
numai în nume propriu în condiţiile legii (art. 698 C. civ.);
c) drepturile, reale sau de creanţă, stinse prin consolidare sau confuziune, în puterea legii, prin
deschiderea moştenirii, ale defunctului faţă de succesibilul renunţător sau ale acestuia faţă de
defunct, renasc prin efectul retroactiv al renunţării;
d) renunţătorul beneficiar al unei donaţii din partea defunctului nu are obligaţia de a raporta
donaţia primită, indiferent de faptul dacă donaţia a fost făcută cu scutire de raport sau nu, putând
păstra donaţia, în limita cotităţii disponibile, dacă există moştenitori rezervatari acceptanţi. Dacă
aceştia cer reducţiunea liberalităţilor excesive rezervatarul va fi tratat ca orice terţ beneficiar al
donaţiei, chiar dacă, în caz de acceptare a moştenirii, şi renunţătorul era moştenitor rezervatar,
putând cumula cotitatea disponibilă cu rezerva;
e) în cazul în care renunţătorul era rudă în linie directă, ascendentă sau descendentă cu
defunctul, prin renunţare pierde beneficiul sezinei. Actele de conservare sau de administrare
provizorie, făcute de către succesibil înaintea renunţării sunt însă menţinute, chiar dacă
renunţătorul nu avea calitatea de moştenitor sezinar 17 . Dacă însă, înainte de renunţare,
succesibilul a făcut acte din care se poate deduce intenţia acceptării tacite a moştenirii,
renunţarea nu mai poate produce efecte, acceptarea fiind irevocabilă;

174
f) creditorii personali ai succesibilului renunţător nu au dreptul să urmărească bunurile
aparţinând patrimoniului succesoral şi nici creditorii succesiunii nu pot urmări bunurile
succesibilului renunţător;
g) succesibilul renunţător nu are obligaţia de a plăti taxele succesorale.

3.3. Retractarea renunţării. Deşi, în principiu, renunţarea la moştenire, la fel ca şi acceptarea,


este un act juridic irevocabil, în mod excepţional legiuitorul prevede, prin art. 701 că, în anumite
condiţii, ea poate fi retractată 18 .
Retractarea renunţării se poate face cu îndeplinirea următoarelor condiţii:
a. Termenul de prescripţie pentru opţiunea succesorală să nu se fi împlinit. Împlinirea
termenului de prescripţie se analizează concret în raport de succesibilul care îşi retractează
renunţarea, cu respectarea regulilor privind întreruperea, suspendarea prescripţiei etc.
Prescrierea dreptului de opţiune succesorală se poate invoca de orice persoană interesată, sau
de către instanţa de judecată din oficiu şi operează de drept. 19
b. Retractarea operează numai dacă ceilalţi moştenitori nu au acceptat succesiunea.
Retractarea renunţării nu este posibilă, indiferent când s-a produs acceptarea, înainte sau după
actul de renunţare la moştenire şi indiferent dacă acceptarea a fost expresă, tacită, sau dacă
emană de la un coerede sau de la un moştenitor subsecvent, de la un moştenitor legal sau
testamentar. 20 Cu toate acestea, întrucât raţiunea care stă la baza retractării renunţării este
evitarea vacanţei succesorale, acceptarea legatului de către legatarul cu titlu particular nu face
imposibilă retractarea renunţării de către moştenitorul universal sau cu titlu universal 21 . Nici chiar
acceptarea legatului cu titlu universal, dacă vacanta succesorală se menţine pentru cealaltă cotă-
parte din moştenire, nu împiedică retractarea renunţării, dacă retractantul are vocaţie la acea cotă
succesorală 22 .
În raport cu drepturile statului la moştenirea vacantă retractarea este posibilă până la expirarea
termenului de prescripţie, indiferent dacă notarul, curatorul desemnat sau autoritatea
administraţiei publice, au întreprins unele măsuri potrivit art. 73 alin. (3) şi art. 75 alin. (3) din
Legea nr. 36/1995 şi art. 77-78 din Regulament, întrucât constatarea vacanţei succesorale are
loc numai la expirarea termenului de prescripţie de 6 luni, prevăzut de art. 700 C. civ.
c. Retractarea renunţării, la fel ca şi acceptarea pură şi simplă, se poate realiza atât în
formă expresă cât şi tacită de vreme ce art. 701 C. civ. nu prevede anumite condiţii de formă.
Ba mai mult s-a precizat că se admite chiar retractarea forţată, dacă succesibilul renunţător
săvârşeşte acte ilicite din cele prevăzute de art. 703 şi art. 712 C. civ. mai înainte de a se fi
împlinit termenul de prescripţie sau ca alt succesibil să fi acceptat moştenirea (art. 701 C. civ.) 23 .
În ce priveşte efectele retractării renunţării la moştenire se admite unanim că succesibilul
retractant devine moştenitor acceptant, dar există controversă în privinţa faptului dacă acceptarea
este pură şi simplă sau succesibilul are posibilitatea să accepte moştenirea, fie pur şi simplu, fie
sub beneficiu de inventar. Împărtăşim părerea că succesibilul, dacă a retractat renunţarea în
condiţiile legii, are posibilitatea să accepte moştenirea pur şi simplu şi, de asemenea, sub
beneficiu de inventar, cu excepţia situaţiei în care retractarea s-a realizat prin acceptare forţată
(art. 703 şi art. 712 C. civ.), caz în care, în adevăr acceptarea este socotită pură şi simplă, chiar
şi pentru minori şi pentru cei puşi sub interdicţie, a căror acceptare este de principiu sub beneficiu
de inventar (art. 19 din Decretul nr. 32/1954) 24 .
Retractarea renunţării deşi produce, la fel ca şi acceptarea, efecte retroactive, prin art. 701 C.
civ. se dispune că retractarea nu poate aduce nici o vătămare drepturilor dobândite de către terţi
asupra bunurilor succesiunii, fie prin prescripţie, fie prin acte valabile încheiate de curatorul
succesiunii, care a fost numit întrucât prin renunţare moştenirea apărea ca fiind vacantă 25 .
1

A se vedea, C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2498/1992, în Dreptul nr. 10-11, 1993, p. 117.
2

175
A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 309/1976, în R.R.D. nr. 9/1976, p. 64.
3

A se vedea: A. Hilsenrad, D. Rizeanu, C. Zirra, Notariatul de stat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964,
p. 219; C. Vişan, Cu privire la cazurile de ineficacitate a renunţării la succesiune, în R.R.D. nr.
2/1985, p. 21. Declaraţia autentică de renunţare se poate face şi în străinătate.
4

A se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 368/1993, în Buletinul C.S.J. /1993, p. 86.
5

A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 476.


6

A se vedea, în acest sens, D. Chirică, op. cit., p. 236; Fr. Deak, op. cit., p. 483. În vechea
doctrină, bazată de Decretul nr. 40/1953 problema a fost controversată în sensul că s-a susţinut
şi opinia potrivit căreia înscrierea în registrul special pentru renunţări era considerată o condiţie
de validitate a actului. A se vedea G. Costi, Condiţiile renunţării la succesiune, în R.R.D. nr.
6/1973, p. 44-46 şi A. Vişan, loc. cit., p. 21.
7

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 484.


8

A se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 368/1993, în Buletinul C.S.J. 1993, p. 86.
9

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 571/1978, în C.D. 1978, p. 118-119; Fr. Deak,
op. cit., p. 480.
10

A se vedea, în acest sens, M. Eliescu, op. cit., p. 132-133; Fr. Deak, op. cit., p. 480. Pentru opinia
că renunţarea poate fi şi tacită rezultând din neacceptarea moştenirii în termenul legal, a se
vedea, D. Chirică, op. cit., p. 235.
11

A se vedea: M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 258; M. Eliescu, op. cit., p. 134.
12

A se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 481; M. Georgescu, Al. Oproiu, Notă la decizia civilă nr. 6/1987
a Trib. jud. Olt, în R.R.D. nr. 9/1987, p. 63-67
13

A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1968/1972, în Repertoriu II, p. 200; Trib. jud.
Timiş, decizia civilă nr. 878/1976, în R.R.D. nr. 12/1976, p. 61; Trib. jud. Galaţi, decizia civilă nr.
323/1976, în R.R.D. nr. 8/1976, p. 60-61; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1984/1991, în Deciziile
C.S.J. 1990-1992, p. 126-128. A se vedea şi I. Moroianu-Zlătescu, D. Deselnicu, Notă la decizia
civilă nr. 2555/1986 a Trib. mun. Bucureşti, în R.R.D. nr. 4/1987, p. 57-62.
14

Pentru raportul dintre dreptul substanţial şi interesul legitim, ca o condiţie pentru promovarea unei
acţiuni în justiţie, a se vedea, Al. Bacaci, Excepţiile..., op. cit., p. 78-88. A se vedea şi D. Chirică,
op. cit., p. 236-237, care detaliază opiniile exprimate în doctrină în acest sens.
15

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 484.


16

Autorul dă exemplul situaţiei când soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu doi copii;
dacă unul renunţă la moştenire, de renunţare va profita numai celălalt copil, nu şi soţul
supravieţuitor. Dacă însă soţul supravieţuitor vine în concurs numai cu un copil al defunctului,
care renunţă la moştenire, şi cu moştenitori din clasa a II-a de moştenitori, care acceptă
moştenirea, de renunţarea copilului va profita şi soţul supravieţuitor care are o cotă mai mare

176
decât în concurs cu un moştenitor din clasa I. A se vedea şi Fr. Deak, Notă la decizia civilă nr.
599/1985 a Trib. Jud. Vaslui, în R.R.D. nr. 10/1986, p. 55-56; Trib. jud. Sibiu, decizia civilă nr.
458/1986, în R.R.D. nr. 10/1986, p. 68.
17

A se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 368/1993, supra cit.


18

A se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 368/1993, supra cit.


19

A se vedea: M. Enache, Nota I, la decizia civilă nr. 599/1985 a Trib. jud. Vaslui, în R.R.D. nr.
10/1986, p. 50; E. Safta-Romano, op. cit., p. 133; Fr. Deak, op. cit., p. 486.
20

A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 238. A se vedea şi Fr. Deak, Nota II, la decizia civilă nr.
599/1985 a Trib. jud. Vaslui, supra cit., care critică pe bună dreptate soluţia tribunalului care
decisese că numai rudele defunctului ar putea invoca acceptarea moştenirii şi, pe cale de
consecinţă, blocând astfel retractarea renunţării.
21

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 136-137.


22

A se vedea D. Chirică, loc. cit.; Fr. Deak, Nota II la decizia civilă nr. 599/1985 a Trib. jud. Vaslui,
supra cit.
23

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 488.


24

În acelaşi sens, a se vedea, M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 259; E. Safta-Romano, op. cit., p. 133-
134. În sens contrar, adică că retractarea renunţării constituie prin ea însăşi o acceptare pură şi
simplă a moştenirii, a se vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 137; D. Chirică, op. cit., p. 239; Fr. Deak,
op. cit., p. 488-489.
25

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 138; M. Enache, Nota I, la decizia civilă nr. 599/1985 a Trib.
jud. Vaslui, loc. cit.

Capitolul II

Transmisiunea activului şi pasivului moştenirii

Secţiunea I - Obiectul transmisiunii


Secţiunea a II-a - Transmisiunea activului şi pasivului moştenirii

Secţiunea I

Obiectul transmisiunii

Patrimoniul unei persoane, cu activul şi pasivul său, se transmite, la decesul acesteia,


moştenitorilor săi, legali sau testamentari, potrivit regulilor succesiunii legale şi testamentare.
Drepturile personal-nepatrimoniale, în principiu, nu se transmit pe cale succesorală, ci se pot
ocroti, după moartea titularului lor, potrivit art. 56 din Decretul nr. 31/1954 1 .

177
Transmisiunea elementelor active şi a celor pasive, care alcătuiesc patrimoniul defunctului are
loc, potrivit art. 688 şi art. 699 C. civ. pe data deschiderii moştenirii, adică data morţii lui de cuius,
atât în cazul moştenirii legale cât şi a celei testamentare.
1

Pentru drepturile de autor şi modul lor de transmisiune şi ocrotire, a se vedea, Legea nr. 8/1996.
§1 - Compunerea activului succesoral
§2 - Compunerea pasivului succesoral

§1

Compunerea activului succesoral

În principiu, în alcătuirea activului succesoral intră drepturile cu conţinut patrimonial existente


la data deschiderii succesiunii în patrimoniul lui de cuius, fie că sunt drepturi reale, sau drepturi
de creanţă, cu excepţia celor care se sting la data morţii sale, având un caracter viager sau
intuitu personae.
Activul succesoral cuprinde:
– drepturile reale principale sau accesorii, cum sunt: dreptul de proprietate, uzufruct, uz,
abitaţie, superficie, servitute, dreptul real de folosinţă sau accesiune, ipotecă şi gajul;
– drepturile de creanţă, ca: dreptul de a încasa preţul lucrului vândut de către defunct,
dreptul de a pretinde chiria datorată defunctului pentru imobilul său etc.;
– drepturile patrimoniale rezultate din creaţia intelectuală;
– acţiunile patrimoniale al căror titular a fost defunctul, ca: acţiunea în revendicare, în
anulare, rezoluţiune sau reziliere, revocare, acţiunea pentru despăgubiri rezultate dintr-un
delict civil şi acele acţiuni care, potrivit reglementarilor speciale, pot fi pornite sau continuate de
către moştenitori.
Acele drepturi care deşi au un conţinut patrimonial, dar se sting la moartea titularului lor, nu pot
fi cuprinse în activul succesoral. Astfel sunt, cum am precizat, cele cu caracter viager sau intuitu
personae, ca dreptul de uzufruct viager, uz sau abitaţie, dreptul la rentă viageră, dreptul la
întreţinere contractuală sau legală (potrivit Codului familiei), sau care se sting din alte motive, ca
de pildă atunci când moartea celui care lasă moştenirea figurează ca o condiţie rezolutorie sau ca
un termen incert extinctiv 1 .
Există, pe de altă parte, unele drepturi, care deşi la data deschiderii succesiunii nu fac parte
din patrimoniul succesoral, sunt incluse în activul succesoral. Astfel, intră în această categorie
donaţiile făcute de defunct cu depăşirea cotităţii disponibile şi care sunt supuse reducţiunii,
precum şi donaţiile raportabile, când vin la moştenire moştenitori între care există, potrivit legii,
obligaţia de raport, iar donaţiile nu au fost scutite de raport de către defunct. În activul succesoral
vor mai intra fructele naturale şi civile, precum şi fructele industriale, produse de bunurile
succesorale după data deschiderii moştenirii 2 .
1

În privinţa dreptului de locaţiune asupra locuinţei, potrivit Legii nr. 114/1996, contractul de
închiriere încetează în termen de 30 de zile de la decesul titularului contractului. Colocatarii pot
continua folosinţa locuinţei independent de calitatea lor de moştenitori. A se vedea: Fr. Deak,
Tratat de drept civil. Contractele speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 270 şi urm.; Idem,
Contractul de închiriere a locuinţei, Ed. Actami, Bucureşti, 1997, p. 10 şi 47; Fl. Ţuca, Legea
locuinţei nr. 114/1996 temei al legislaţiei locative, Ed. All-Beck, Bucureşti, 1997, p. 97-100.
2

A se vedea, în acest sens, L. Mihai, În legătură cu obiectul partajului succesoral, în R.R.D. nr.
2/1987, p. 23-25.

178
§2

Compunerea pasivului succesoral

Aşa cum rezultă din prevederile art. 774 C. civ., pasivul succesiunii este compus din datoriile şi
sarcinile succesiunii.
Datoriile succesiunii sunt acele obligaţii patrimoniale ale defunctului care se aflau la data
deschiderii succesiunii în patrimoniul său. Ele pot fi de natură contractuală ca obligaţia de a plăti
preţul dintr-un contract de vânzare-cumpărare, obligaţia de restituire a unui împrumut etc., de
natură delictuală, ca obligaţia de despăgubire a unei persoane pentru prejudiciul cauzat prin fapta
defunctului, de natură cvasicontractuală ca obligaţia de despăgubire a terţului care a gerat
afacerile defunctului pentru plata cheltuielilor utile şi necesare. 1
Nu intră în pasivul succesiunii obligaţiile care se sting la moartea celui care lasă moştenirea
cum sunt cele legate strict de persoana sa, ca obligaţia de întreţinere întemeiată pe dispoziţiile
Codului familiei, care în principiu se stinge prin încetarea din viaţă, fie a creditorului întreţinerii, fie
a debitorului său, cu excepţia situaţiei reglementate de art. 96 C. fam., când obligaţia de
întreţinere se transmite pasiv la moştenitorii debitorului ei 2 . Nu intră, de asemenea, în pasivul
succesiunii obligaţiile intuitu personae cum sunt cele contractate de defunct ca antreprenor sau
mandatar etc. S-a precizat însă în doctrină 3 că efectele produse în trecut, în cazul acestor
contracte sunt opozabile moştenitorilor ca, de pildă, răspunderea pentru pieirea bunului predat
mandatarului pentru vânzare, sau răspunderea antreprenorului pentru vicii etc.
Sarcinile succesiunii sunt acele obligaţii care nu au existat în patrimoniul celui care lasă
moştenirea, dar care se nasc în persoana moştenitorului la data deschiderii moştenirii sau
ulterior, uneori din voinţa lui de cuius, alteori independent de aceasta sau de voinţa sa.
Astfel de sarcini sunt:
– cheltuielile de înmormântare, care includ şi pe cele cu parastasele care se fac potrivit
obiceiului locului, şi cele cu monumentul funerar, dar care nu trebuie să fie excesive 4 ;
– plata legatelor cu titlu particular, în cazul când obiectul legatului este constituit dintr-o
sumă de bani, din bunuri generice ori obligaţii de a face sau a nu face, când legatarul cu titlu
particular are un drept de creanţă împotriva succesorului obligat să execute legatul.
În cazul în care însă, obiectul legatului îl constituie un drept real asupra unui bun individual-
determinat, legatarul fiind titularul acelui drept din momentul deschiderii moştenirii, el poate
acţiona ca atare (el poate revendica bunul de la persoana care-l stăpâneşte) şi nu în calitate de
creditor al moştenirii, astfel că, în acest caz, legatul nu intră în pasivul moştenirii 5 ;
– cheltuielile pentru administrarea şi lichidarea moştenirii, taxele şi impozitele pentru
bunurile succesorale 6 şi cheltuielile efectuate cu procedura succesorală (art. 723 C. civ.).
1

A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 242.


2

A se vedea: Al. Bacaci, Viorica Dumitrache, Codruţa Hageanu, Dreptul familiei, Ed. All Beck,
Bucureşti, ed. IV-a, 2005, p. 300; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 877/1988, în R.R.D. nr.
3/1989, p. 67.
3

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 505.


4

A se vedea: I.A. Nan, În legătură cu pasivul succesoral, în R.R.D. nr. 5/1987, p. 10-13; A. Ivanov,
În legătură cu prescriptibilitatea cererii – formulată în cadrul procedurii de partaj – privind
lichidarea pretenţiilor dintre comoştenitori referitoare la cheltuielile de înmomântare, în R.R.D. nr.

179
8/1986, p. 20-22; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 478/1989; decizia nr. 338/1989, în
Dreptul nr. 1-2/1990, p. 128; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 79/1994, în Dreptul nr. 12/1994, p.
63.
5

A se vedea: Trib. reg. Craiova, decizia civilă nr. 4571/1957, în L.P. nr. 1/1958, p. 116-117, cu
Notă de I.D. Stănculescu; Trib. reg. Bucureşti, secţia a III-a civilă, decizia nr. 4280/1955, în L.P.
nr. 7/1956, p. 882, cu Notă de N. Ionescu.
6

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 111/1978, în C.D. 1978, p. 123-127; decizia nr.
129/1983, în C.D. 1983, p. 80-82.

Secţiunea a II-a

Transmisiunea activului şi pasivului moştenirii

§1 - Transmisiunea activului succesoral


§2 - Transmisiunea pasivului succesoral

§1

Transmisiunea activului succesoral

Transmisiunea succesorală, fie universală, cu titlu universal sau cu titlu particular, are loc de
drept, de la data deschiderii succesiunii.
Transmisiunea universală priveşte întregul patrimoniu succesoral, iar cea cu titlu universal
conferă vocaţie numai la o cotă-parte din acest patrimoniu. Aşa cum am văzut, temeiul unor atari
transmisiuni îl constituie legea sau legatele universale sau cu titlu universal.
Transmisiunea cu titlu particular decurge întotdeauna dintr-un legat cu titlu particular şi are ca
obiect unul sau mai multe bunuri determinate sau determinabile, privite ut singuli. Şi această
transmisiune are loc tot la momentul deschiderii succesiunii, dar există deosebiri cu privire la
natura dreptului dobândit de către legatar în funcţie de obiectul legatului.
Dacă obiectul legatului este constituit din dreptul de proprietate sau alt drept real asupra unor
bunuri individual-determinate sau un drept succesoral dobândit de către testator şi lăsat prin legat
înainte de lichidarea acelei moşteniri, legatarul devine titularul acelui drept de la deschiderea
succesiunii, primindu-l direct de la defunct. În schimb, în cazul în care obiectul legatului este
constituit din bunuri de gen, obligaţii de face sau de a nu face, sau în cazul legatului lucrului
altuia, legatarul nu dobândeşte decât un drept de creanţă legatarul particular fiind creditor, iar
moştenitorii universali sau cu titlu universal debitori.
Odată cu deschiderea moştenirii creanţele aparţinătoare defunctului se divid de drept între
comoştenitori şi terţi, proporţional cu partea de moştenire ce se cuvine fiecăruia (art. 1059 şi art.
1060 C. civ.). aşa fiind, fiecare moştenitor poate urmări pe debitori numai pentru partea sa de
creanţă, iar dacă este vorba de o creanţă indivizibilă, oricare moştenitor poate cere executarea în
totalitate a obligaţiei (art. 1064 C. civ.).
În cazul drepturilor reale, acestea se transmit moştenitorilor în cotele ideale care li se cuvin,
aşadar, în stare de indiviziune, iar acesteia i se poate pune capăt, aşa cum vom vedea, prin
partaj.

180
§2

Transmisiunea pasivului succesoral

Din mai multe prevederi ale Codului civil (art. 774-789, art. 896-897 şi art. 902) rezultă că
pasivul succesoral este suportat numai de succesorii universali şi cu titlu universal, aşadar, de
moştenitorii legali, legatarii universali şi cu titlu universal, iar nu şi de legatarii cu titlu particular.
Aceasta întrucât primii moştenesc o universalitate care cuprinde nu numai drepturi dar şi datorii şi
sarcini, pe când legatarul cu titlu particular, cum am arătat mai înainte, devine el însuşi un
creditor având dreptul de a pretinde plata legatului al cărui titular este.
Codul civil consacră, aşadar, regula potrivit căreia legatarii cu titlu particular nu sunt ţinuţi de
plata pasivului succesoral (art. 775 şi art. 909 C. civ.). Cu toate acestea în mod excepţional, în
anumite situaţii şi limite, ei pot fi obligaţi la plata pasivului 1 . Astfel:
a) în ipoteza în care testatorul însuşi a impus legatarului cu titlu particular plata unei datorii sau
a unei sarcini. În măsura în care legatarului i se pare că sarcina este prea oneroasă el poate
renunţa la legat, dar dacă a acceptat legatul trebuie să execute obligaţia instituită prin testament;
b) dacă legatul are ca obiect un imobil ipotecat de defunct, legatarul poate, potrivit dreptului
comun, urmări imobilul la legatar. Acesta însă se poate întoarce cu acţiune în regres împotriva
succesorilor universali sau cu titlu universal întrucât se subrogă în drepturile creditorului plătit (art.
1108 pct. 2 C. civ.);
c) când obiectul legatului este constituit dintr-o succesiune nelichidată ori cotă-parte dintr-o
societate, întrucât în aceasta ipoteză el a moştenit o universalitate sau o parte dintr-o
universalitate;
d) atunci când activul succesiunii nu este îndestulător pentru acoperirea pasivului, legatarul cu
titlu particular va fi ţinut indirect la suportarea datoriilor. Venind în concurs cu creditorii
succesiunii, aceştia din urmă au preferinţă (nemo liberalis nisi liberatus), iar legatul va fi redus în
măsura necesară plăţii pasivului succesoral;
e) împărtăşind şi noi teza potrivit căreia legatul uzufructului întregii moşteniri sau a unei părţi
din aceasta, este un legat cu titlu particular, titularul unui astfel de legat va trebui să contribuie,
alături de nudul proprietar, la plata unor datorii şi sarcini, în condiţiile şi limitele prevăzute de art.
550 şi art. 552 C. civ. 2

2.1. Principiul diviziunii de drept a pasivului succesoral. Codul civil consacră în mai multe
texte legale (art. 774, art. 775, art. 777, art. 893, art. 896, art. 902 şi art. 1060) principiul diviziunii
de drept a pasivului succesoral, de la data deschiderii succesiunii, proporţional cu partea ce
revine fiecărui moştenitor, universal sau cu titlu universal, din acea moştenire. În mod unanim se
admite că deşi unele texte legale vorbesc de divizarea pasivului în funcţie de emolumentul
„cules”, sau „în proporţie de ce ia” fiecare moştenitor (art. 774, art. 775 şi art. 902 C. civ.), în
realitate diviziunea are loc în funcţie de partea ereditară a fiecăruia, sau, mai exact spus, în
funcţie de partea calculată după vocaţia fiecărui moştenitor, chiar dacă efectiv el culege mai puţin
sau mai mult. 3 De altfel, s-a subliniat în practica judiciară 4 şi în doctrină 5 , că regula împărţirii de
drept a pasivului, proporţional cu partea ereditară a fiecăruia, nu are caracter imperativ de vreme
ce se recunoaşte defunctului dreptul de a însărcina numai pe unul dintre moştenitori cu
executarea obligaţiei, de pildă cu plata cheltuielilor de înmormântare.
Diviziunea de drept a pasivului în funcţie de cota ereditară a fiecărui moştenitor are loc atât în
cazul acceptării pure şi simple a moştenirii, cât şi în cazul acceptării sub beneficiu de inventar.
Chiar în ipoteza acceptării pure şi simple a moştenirii, succesorul nu va răspunde pentru pasiv
solidar cu ceilalţi moştenitori, ci numai proporţional cu partea ce i se cuvine din moştenire potrivit
vocaţiei sale 6 . Riscul insolvabilităţii unuia dintre moştenitori este suportat de către creditori. Tot
creditorii suportă riscul insolvabilităţii moştenirii şi în cazul acceptării acesteia sub beneficiu de
inventar, când neavând loc confuziunea patrimoniului defunctului cu cel al moştenitorilor

181
acceptanţi în aceasta formă, răspunderea pentru pasiv este limitată intra vires hereditatis, spre
deosebire de acceptarea pură şi simplă când răspunderea pentru pasiv este ultra vires
hereditatis.
Calitatea de moştenitori sezinar sau nesezinar nu are importanţă în privinţa suportării pasivului
succesoral, întrucât obligaţia de plată a pasivului nu este o consecinţă a sezinei, ci a transmisiunii
universale sau cu titlu universal. În consecinţă creditorii pot acţiona pentru realizarea creanţelor
lor nu numai împotriva moştenitorilor sezinari ci şi împotriva celor nesezinari 7 .
Statul răspunde întotdeauna, în cazul moştenirilor vacante, pentru pasivul succesoral numai în
limita activului moştenirii preluate 8 .
În doctrina şi practica judecătorească s-au ridicat unele întrebări în legătură cu modul de
realizare practică a principiului diviziunii de drept a pasivului succesoral în unele situaţii speciale.
Astfel, în cazul soţului supravieţuitor, când acesta primeşte pe lângă cota sa, stabilită de art. 1 din
Legea nr. 319/1944, şi bunurile casnice prevăzute de art. 5 din aceeaşi lege, s-a pus problema
dacă la divizarea pasivului se va ţine seama şi de valoarea acestor bunuri sau nu. Practica
judiciară 9 , dar şi o parte a doctrinei 10 a răspuns că se va ţine seamă şi de valoarea bunurilor pe
care soţul supravieţuitor le primeşte în baza art. 5 din Legea nr. 319/1944 atunci când se va
stabili proporţia în care se va suporta pasivul. S-a exprimat însă şi o altă părere, pe care o
împărtăşim şi noi, în sensul că la divizarea pasivului între moştenitori se au în vedere, în mod
exclusiv, numai părţile ereditare pe care, potrivit legii, soţul supravieţuitor le are în concurs cu
cele patru clase de moştenitor. Dreptul special al soţului supravieţuitor, reglementat de art. 5 din
Legea nr. 319/1944, nu poate fi atins prin valorificarea creanţelor creditorilor. Creanţele acestora
„urmează a fi satisfăcute din restul bunurilor, inclusiv partea soţului supravieţuitor din aceste
bunuri” 11 .
O altă situaţie este aceea în care partea care se cuvine fiecărui moştenitor nu este stabilită
sub forma unei cote-părţi din moştenire. Astfel, în cazul legatului cu titlu universal al tuturor
bunurilor mobile, de pildă, nu se ştie din capul locului ce fracţiune reprezintă acestea din întreaga
moştenire. În astfel de situaţii se impune efectuarea unui calcul prin care valoarea legatului să fie
raportată la aceea a întregii moşteniri, pentru a se putea şti ce cotă proporţională reprezintă
acesta din acea moştenire. Până la efectuarea acestui calcul, se admite că pasivul moştenirii se
va divide, provizoriu în părţi virile, adică raportat la numărul moştenitorilor, iar după aceea, în
măsura în care calculele valorice se vor definitiva, urmează să se facă desocotirea între
moştenitori 12 .
Titlurile executorii obţinute de creditori împotriva defunctului sunt executorii şi împotriva
moştenitorilor săi, însă executarea în acest caz nu se poate face decât după 8 zile de la
notificarea lor în acest sens (art. 780 C. civ.).

2.2. Excepţii de la principiul diviziunii de drept a pasivului succesoral. Regula diviziunii de


drept a pasivului proporţional cu părţile ereditare, suportă unele excepţii, ce izvorăsc din lege, din
voinţa lui de cuius, ori din convenţia comoştenitorilor.
Codul civil prevede în art. 1061 C. civ. că principiul diviziunii pasivului succesoral între
moştenitori, aşa cum este consacrat în art. 1060 C. civ., nu se aplică în următoarele situaţii:
a) când obligaţia are ca obiect un lucru cert, moştenitorul posesor este ţinut singur să o
execute, dar are drept de regres împotriva celorlalţi moştenitori, aşa cum prevede art. 1061 alin.
(2) C. civ.;
b) când unul dintre moştenitori este însărcinat singur, prin titlu, cu executarea obligaţiei, acesta
poate fi urmărit pentru plata întregului debit [art. 1061 alin. (3) C. civ.]. În cazul în care ceilalţi
moştenitori au fost scutiţi de executarea obligaţiei de către de cuius prin testament, iar prin
aceasta s-ar aduce atingere rezervei moştenitorului însărcinat cu executarea obligaţiei, fiind
vorba de o liberalitate, ea poate fi supusă reducţiunii până la limita cotităţii disponibile. În cazul în
care însărcinarea unuia singur dintre moştenitori ar rezulta din titlul creanţei încheiat de de cuius
cu creditorul, moştenitorul însărcinat are recurs împotriva celorlalţi moştenitori pentru ceea ce a

182
plătit peste partea sa [art. 1061 alin. (3) C. civ.] 13 . Titlul la care face referire art. 1061 pct. 2 C.
civ. poate fi constituit şi din convenţia comoştenitorilor, încheiată după deschiderea moştenirii, în
sensul ca pasivul să fie suportat numai de către unul din ei. Creditorii sau legatarii îl pot urmări în
acest caz pe moştenitorul însărcinat pentru întreg. Dacă ei nu au interes la aceasta, atât în cazul
testamentului cât şi în acela al convenţiei dintre moştenitori, întrucât ei nu au consimţit, pot urmări
pe toţi moştenitorii potrivit regulii diviziunii legale a pasivului 14 ;
c) când obligaţia este indivizibilă, fie prin natura ei, fie prin voinţa părţilor contractante, oricare
dintre moştenitori poate fi urmărit pentru întreg, iar acesta are recurs împotriva celorlalţi
moştenitori [art. 1061 alin. (1) pct. 3, art. 1061 alin. (3) teza a II-a, art. 1063 şi art. 1065 C. civ.];
d) când unul dintre moştenitori primeşte un imobil ipotecat, întrucât ipoteca este indivizibilă,
potrivit art. 893, art. 896 şi art. 902 alin. (2) C. civ. creditorii sau legatarii particulari îl vor putea
urmări pe acest moştenitor pentru întreg, dar numai până la concurenţa valorii imobilului [art. 902
alin. (2) C. civ.] 15 . Pentru ceea ce depăşeşte această valoare obligaţia se divide potrivit regulii
generale, iar pentru ceea ce a plătit singur moştenitorul deţinător al imobilului are recurs
împotriva celorlalţi moştenitori;
e) deşi neacceptată de toţi autorii 16 , în practică se mai recunoaşte o excepţie, neprevăzută de
lege, şi anume nedivizarea pasivului pe durata cât se menţine starea de indiviziune între
comoştenitori. Excepţia se fundamentează pe aceea că gajul general al creditorilor asupra
bunurilor succesorale este indivizibil cât timp durează starea de indiviziune succesorală. Aşa
fiind, creditorii moştenirii pot urmări bunurile succesorale pentru întreaga datorie, fără să suporte
riscul insolvabilităţii unora dintre moştenitori, prin diviziunea de drept a pasivului 17 .

2.3. Regularizarea plăţii pasivului între moştenitori. S-a dovedit în practică că există situaţii
în care plata pasivului, în totalitate sau în parte, se face de către terţi care nu au calitatea de
moştenitori şi deci nu sunt ţinuţi la aceasta, sau unii dintre moştenitori plătesc peste partea care li
se cuvine.
În cazul în care plata pasivului s-a făcut de către un terţ din eroare, solvens-ul are două
posibilităţi. Poate să ceară, potrivit art. 993 C. civ., restituirea plăţii nedatorate de la creditorul pe
care l-a plătit, sau poate, prin actio de in rem verso, să se îndrepte împotriva moştenitorilor ţinuţi
la plată, în temeiul îmbogăţirii fără just temei. În ambele situaţii acţiunea este considerată
personală şi deci supusă prescripţiei de 3 ani 18 .
În ipoteza în care terţul a plătit în mod voluntar pasivul succesiunii, dar fără intenţia de a
gratifica pe moştenitorii ţinuţi la plată, el are dreptul la a pretinde despăgubiri în temeiul gestiunii
de afaceri, potrivit art. 987 C. civ. 19
Moştenitorul care, deşi ţinut la plata pasivului potrivit părţii sale ereditare, a plătit, din eroare,
peste partea ce i se cuvine, are dreptul la restituirea a ceea ce a plătit peste partea sa, la fel ca şi
terţul străin de moştenire, la care ne-am referit mai sus. Dacă comoştenitorul a plătit în mod
voluntar peste partea lui din pasiv, se poate îndrepta împotriva celorlalţi comoştenitori, fie în
temeiul gestiunii de afaceri, fie al subrogaţiei legale reglementată de art. 1108 pct. 4 C. civ., iar
dacă a plătit după sistarea stării de indiviziune poate uza de acţiunea în garanţia împărţelii,
potrivit art. 787 C. civ.
În cazul în care comoştenitorul a plătit peste partea sa ca urmare a faptului că obligaţia era, de
pildă, indivizibilă sau garantată cu ipoteca etc. situaţii de excepţie când acest lucru se impune, el
are la dispoziţie o acţiune recursorie împotriva celorlalţi moştenitori, fundamentată pe subrogaţia
legală prevăzută de art. 1108 pct. 3 C. civ., dar nu poate pretinde de la fiecare peste partea sa
contributivă (art. 778 C. civ. şi art. 1053 C. civ.). Aşadar, în toate cazurile acţiunea este divizibilă,
cu toate că creanţa creditorului plătit poate să fie indivizibilă. În caz de insolvabilitate, partea
moştenitorilor insolvabili se divide între ceilalţi moştenitori, inclusiv moştenitorul solvens,
proporţional cu părţile lor ereditare (art. 779 C. civ.). Acţiunea este considerată ca având caracter
personal, fiind, aşadar, prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani, dar posesia
bunurilor din partea moştenitorului care a plătit întrerupe curgerea termenului de prescripţie 20 .

183
2.4. Separaţia de patrimonii. Confuziunea patrimoniului succesoral cu cele ale moştenitorilor
este împiedicată, în primul rând, prin acceptarea moştenirii sub beneficiu de inventar, modalitate
prin care succesorii îşi pun la adăpost propriul patrimoniu atunci când există indicii că patrimoniul
succesoral este insolvabil. Simetric invers, creditorii succesiunii, atunci când patrimoniul
succesoral este solvabil, pot obţine separaţia de patrimoniul succesorilor pentru a-l pune la
adăpost de patrimoniul insolvabil al acestora. Oricare moştenitor al succesiunii poate cere şi
obţine, potrivit art. 781 C. civ., separaţia de patrimonii, păstrând astfel patrimoniul succesoral ca
gaj general al creditorilor succesiunii, pentru a nu veni în concurs cu creditorii personali ai
moştenitorilor. Separaţia de patrimonii este, aşadar, un privilegiu, sau un beneficiu individual al
oricărui creditor sau legatar cu titlu particular, în virtutea căruia are dreptul de a-şi realiza creanţa
din valoarea bunurilor succesorale, cu preferinţă faţă de creditorii personali ai moştenitorilor 21 .
În dreptul nostru, spre deosebire de dreptul român (separatio bonorum), separaţia de
patrimonii nu are caracter colectiv, ci unul individual, în sensul că poate fi cerută de oricare
creditor succesoral sau legatar particular, şi nu este necesar să se realizeze pentru întregul
patrimoniu succesoral, ci se poate obţine şi în privinţa unui anumit bun din succesiune 22 . Potrivit
art. 781 C. civ. ea se cere contra creditorilor moştenitorilor, fie a tuturor acestora, fie a creditorilor
unuia dintre moştenitori, fie a unuia dintre creditorii unuia dintre moştenitori.
În schimb, creditorii moştenitorilor, chiar dacă ar avea interes, nu pot cere separaţia de
patrimonii în contra creditorilor succesiunii (art. 784 C. civ.).
Desigur, dacă, aşa cum am arătat mai sus, acceptarea moştenirii s-a făcut sub beneficiu de
inventar, separaţia de patrimonii nu mai are nici o raţiune, astfel că nu poate fi cerută.

A) Condiţiile de exerciţiu ale separaţiei de patrimonii. Privilegiul separaţiei de patrimonii


poate fi cerut de oricare creditor al succesiunii, indiferent că este vorba de o datorie a defunctului
sau de o sarcină succesorală, că este vorba de un creditor privilegiat sau chirografar şi indiferent
că acea creanţă este exigibilă sau nu.
Legatarii universali sau cu titlu universal nu pot cere separaţia de patrimonii întrucât, faţă de
pasivul succesiunii, ei apar ca debitori iar nu creditori. Legatarii cu titlu particular, al căror obiect
este constituit dintr-un drept real asupra unui bun individual-determinat, nu pot invoca beneficiul
separaţiei de patrimonii, ei fiind titularii dreptului respectiv din chiar momentul deschiderii
succesiunii, fără a fi puşi în situaţia de a suporta concursul creditorilor personali ai moştenitorilor.
În schimb, dacă obiectul legatului particular îl constituie bunuri de gen sau obligaţii de a face sau
a nu face, separaţia de patrimonii va putea fi cerută şi de legatarii particulari.
În doctrină, prin interpretarea art. 782 C. civ. (ai cărui termeni expreşi sunt inexacţi întrucât în
dreptul nostru, spre deosebire de dreptul roman în care printr-o ficţiune defunctul era considerat
debitor, moştenitorii sunt întotdeauna debitori ai creditorilor succesiunii, astfel încât nu este vorba
de o novaţiune prin schimbare de debitor, cum se prevede în textul legal) s-a precizat că
privilegiul separaţiei de patrimonii nu poate fi invocat în cazul în care creditorii succesorali
renunţă în mod expres sau tacit la el. 23 În privinţa mobilelor, prevede art. 783 C. civ. separaţia de
patrimonii nu poate fi invocată dacă au trecut mai mult de 3 ani de la data deschiderii succesiunii,
dreptul fiind în aceste condiţii prescris, prezumându-se că a operat confuziunea mobilelor
succesorale cu acelea ale moştenitorilor. Chiar dacă termenul de prescripţie de 3 ani nu s-a
împlinit, s-a precizat în doctrină 24 , separaţia nu poate fi invocată nici atunci când, în fapt,
confuziunea mobilelor succesorale cu cele ale moştenitorilor s-a realizat. Tot art. 783 C. civ.
prevede că, în privinţa imobilelor, privilegiul se poate exercita atâta timp cât se găsesc în mâna
moştenitorilor, regula aplicându-se, a fortiori şi în cazul mobilelor 25 .
Legiuitorul nu cere forme speciale în ce priveşte exercitarea privilegiului, el putând fi invocat nu
numai prin acţiune intentată împotriva moştenitorilor, aşa cum rezultă, se pare, din art. 783 C.
civ., ci şi pe cale incidentă. Astfel, spre exemplu, solicitarea inventarierii bunurilor succesorale,
luarea de măsuri de conservare, înscrierea în tabloul de ordine al creditorilor în vederea
distribuirii preţului, dacă bunul succesoral a fost vândut etc. sunt acte care atestă voinţa
creditorului de a invoca privilegiul, astfel că efectele sale se vor produce, conferindu-i preferinţă

184
creditorului care le-a exercitat, faţă de creditorii personali ai moştenitorului. În cazul acceptării
moştenirii sub beneficiu de inventar, aşa cum am arătat, invocarea privilegiului separaţiei nu are
sens, dar dorim să precizăm că, în acest caz, separaţia profită creditorilor succesiunii chiar dacă
beneficiul de inventar a încetat prin renunţare sau decădere 26 .
În privinţa imobilelor succesorale, pentru a fi opozabil, privilegiul trebuie să fie conservat, prin
înscrierea sa potrivit regulilor de publicitate imobiliară, având rangul după data înregistrării cererii
(art. 1743 C. civ., art. 21, art. 27, art. 61 din Legea nr. 7/1996). În sistemul registrelor de
transcripţiuni şi inscripţiuni imobiliare, potrivit art. 1743 C. civ. cei care cer separaţia de patrimonii
îşi conservă privilegiul lor asupra imobilelor succesiunii în faţa creditorilor moştenitorilor (chiar şi
împotriva acelora cu garanţii reale constituite şi înscrise anterior) prin inscripţia acestuia în
termen de 6 luni de la data deschiderii moştenirii.

B) Efectele separaţiei de patrimonii. Principalul efect al separaţiei de patrimonii este acela


că, în virtutea acestui privilegiu 27 creditorii succesorali (inclusiv legatarii creditori) au dreptul de a
fi plătiţi cu preferinţă faţă de creditorii personali ai moştenitorilor, din preţul bunurilor succesorale
cu privire la care separaţia s-a invocat.
În raporturile dintre creditorii succesorali care au cerut separaţia şi cei care nu au cerut-o,
privilegiul nu aduce nici o modificare. Preferinţa pe care acesta o creează operează numai faţă
de creditorii personali ai moştenitorilor şi nu faţă de ceilalţi creditori succesorali astfel că, în
raporturile dintre creditorii succesiunii va opera dreptul comun, după cum sunt creditori
chirografari sau cu garanţii reale 28 . Legatarul particular-creditor, care a cerut separaţia va fi plătit
după satisfacerea creditorilor succesiunii, potrivit adagiului nemo liberalis nisi liberatus 29 .
Dacă preţul bunurilor succesorale cu privire la care s-a cerut separaţia nu va acoperi creanţele
creditorilor succesiunii aceştia pot urmări bunurile succesorilor după regulile consacrate privind
împărţirea pasivului între moştenitori.
1

A se vedea I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 596-597.


2

Chiar dacă se acceptă teza potrivit căreia legatarul uzufructului întregii moşteniri sau a unei părţi
din aceasta este un legatar cu titlu universal, el va suporta, tot în aceste limite, datoriile şi
sarcinile succesiunii. A se vedea, în acest sens, M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 185-186; C.
Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, p. 385-390; Fr. Deak, op. cit., p.
510.
3

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 936/1984, în C.D. 1985, p. 88-90. Dacă, de
pildă, există doi fii ai defunctului, fiecare are vocaţie de 1/2 din moştenire, şi vor suporta pasivul în
aceste cote, chiar dacă să presupunem, unul din ei nu va culege acele bunuri pe care le-a dosit
sau le-a dat la o parte pentru a-l frauda pe celălalt (art. 703 C. civ.). Sau dacă avem doi legatari
cu titlu universal, fiecare va fi ţinut la acoperirea pasivului în cotă de 1/2 chiar dacă unul dintre ei
este beneficiarul unui legat cu sarcină în favoarea unui terţ şi deci efectiv va primi mai puţin decât
celălalt legatar.
4

A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1658/1981, în R.R.D. nr. 8/1982, p. 60; T.M.B.,
decizia civilă nr. 230/1977, apud C. Turianu, Moştenirea şi împărţirea ei. Practică juridică
adnotată, Ed. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2001, p. 232.
5

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 512.


6

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 613/1961, p. 198-199.


7

185
A se vedea: M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 267; M. Eliescu, op. cit., p. 230; Fr. Deak, op. cit., p.
512.
8

A se vedea: Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 736/1985, în R.R.D. nr. 3/1986, p. 77; T.M.B.,
decizia civilă nr. 1130/1992, în Culegere..., pe 1992, p. 167.
9

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 338/1989, în Dreptul nr. 1-2/1990, p. 128.
10

A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 248.


11

A se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 513; C. Toader, op. cit., p. 156.
12

A se vedea: M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 298; M. Eliescu, op. cit., p. 231; D. Chirică, op. cit., p.
248; Fr. Deak, op. cit., p. 513.
13

A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1658/1981, în R.R.D. nr. 8/1982, p. 60; Fr.
Deak, op. cit., p. 514.
14

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 232-233.


15

Soluţia este aceeaşi în cazul oricărei alte garanţii reale. A se vedea M.B. Cantacuzino, op. cit., p.
299.
16

A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 249.


17

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 231; St. Cărpenaru, op. cit., p. 533-534; Fr. Deak, op. cit., p.
515-516.
18

A se vedea Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 128/1988, în R.R.D. nr. 7/1988, p. 57.
19

A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 250.


20

A se vedea, în acest sens, Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 503/1987, în R.R.D. nr.
12/1987, p. 72; Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 128/1988, în R.R.D. nr. 7/1988, p. 57. A.
Ivanov, loc. cit.; I.A. Man, loc. cit. Practica judiciară anterioară, chiar a instanţei supreme, a fost
însă în sensul că lichidarea cheltuielilor de înmormântare între moştenitori, făcându-se în cadrul
acţiunii de partaj, este imprescriptibilă de vreme ce şi acţiunea de împărţeală este
imprescriptibilă. A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1699/1972, în R.R.D. nr.
4/1973, p. 176. Cu privire la impozitele şi taxele plătite de către un comoştenitor pentru bunurile
succesorale, a se vedea, Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 111/1978, în C.D. 1978, p. 123-
127 şi decizia nr. 129/1983, în C.D. 1983, p. 80-82. Soluţia prescriptibilităţii acţiunilor în regres,
indiferent din ce categorie fac parte, fie că au fost exercitate deodată cu acţiunea în împărţeală fie
separat, a fost argumentată cu aceea că regulile de fond ale prescripţiei trebuie aplicate în funcţie
de natura dreptului şi de caracterul acţiunii şi nu de cadrul procesual în care dreptul este
valorificat. Deşi argumentele de natură strict juridică justifică, în bună măsură, aceste din urmă
soluţii ale practicii judiciare, credem că practica anterioară este de preferat, întrucât argumentul
adus atunci în sensul că lichidarea activului şi pasivului succesoral are loc concomitent cu
acţiunea în împărţeală, iar această acţiune este imprescriptibilă, stă şi azi în picioare şi are darul

186
de a nu pune pe moştenitori în situaţia de a exercita prea multe acţiuni, cu termene şi caractere
diferite, când se poate rezolva totul printr-una singură.
21

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 519.


22

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 170; D. Chirică, op. cit., p. 253.


23

A se vedea: D. Alexandresco, op. cit., vol. III, p. 739-740; M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 308; M.
Eliescu, op. cit., p. 175. Renunţarea tacită s-ar putea realiza prin: preschimbarea titlului creanţei
pe numele moştenitorilor; prelungirea termenului de plată; schimbarea condiţiilor obligaţiei iniţiale;
primirea unor garanţii de la moştenitori; luarea unei inscripţii ipotecare asupra imobilelor
moştenitorilor; urmărirea averii personale a moştenitorilor; stipularea solidarităţii contra
moştenitorilor etc. A se vedea şi D. Chirică, op. cit., p. 254.
24

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 175-176; D. Chirică, op. cit., p. 254.


25

A se vedea I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 439.


26

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 521.


27

Unii autori consideră separaţia de patrimonii doar un drept de preferinţă şi nu un veritabil


privilegiu, întrucât creditorii separatişti nu au dreptul de urmărire a bunurilor imobile succesorale
la terţii subdobânditori, ci numai dreptul ca în virtutea subrogaţiei reale să fie preferaţi faţă de
moştenitori la acoperirea creanţei lor din preţul vânzării. A se vedea, în acest sens, D.
Alexandresco, op. cit., vol. III, p. 751-752; M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 307-308; I. Rosetti-
Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 436-437. Alţi autori însă, la a căror părere ne raliem,
consideră că separaţia de patrimonii este un veritabil privilegiu, întrucât creditorii separatişti au
dreptul de a declanşa urmărirea în vederea realizării creanţelor lor, nefiind obligaţi să aştepte ca
alţi creditori să o facă pentru a participa apoi la împărţirea preţului. A se vedea, în acest sens, M.
Eliescu, op. cit., p. 175; D. Chirică, op. cit., p. 256; Fr. Deak, op. cit., p. 522.
28

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 174; D. Chirică, op. cit., p. 256; Fr. Deak, op. cit., p. 522.
29

A se vedea Fr. Deak, loc. cit.

§2

Transmisiunea pasivului succesoral

Din mai multe prevederi ale Codului civil (art. 774-789, art. 896-897 şi art. 902) rezultă că
pasivul succesoral este suportat numai de succesorii universali şi cu titlu universal, aşadar, de
moştenitorii legali, legatarii universali şi cu titlu universal, iar nu şi de legatarii cu titlu particular.
Aceasta întrucât primii moştenesc o universalitate care cuprinde nu numai drepturi dar şi datorii şi
sarcini, pe când legatarul cu titlu particular, cum am arătat mai înainte, devine el însuşi un
creditor având dreptul de a pretinde plata legatului al cărui titular este.
Codul civil consacră, aşadar, regula potrivit căreia legatarii cu titlu particular nu sunt ţinuţi de
plata pasivului succesoral (art. 775 şi art. 909 C. civ.). Cu toate acestea în mod excepţional, în
anumite situaţii şi limite, ei pot fi obligaţi la plata pasivului 1 . Astfel:

187
a) în ipoteza în care testatorul însuşi a impus legatarului cu titlu particular plata unei datorii sau
a unei sarcini. În măsura în care legatarului i se pare că sarcina este prea oneroasă el poate
renunţa la legat, dar dacă a acceptat legatul trebuie să execute obligaţia instituită prin testament;
b) dacă legatul are ca obiect un imobil ipotecat de defunct, legatarul poate, potrivit dreptului
comun, urmări imobilul la legatar. Acesta însă se poate întoarce cu acţiune în regres împotriva
succesorilor universali sau cu titlu universal întrucât se subrogă în drepturile creditorului plătit (art.
1108 pct. 2 C. civ.);
c) când obiectul legatului este constituit dintr-o succesiune nelichidată ori cotă-parte dintr-o
societate, întrucât în aceasta ipoteză el a moştenit o universalitate sau o parte dintr-o
universalitate;
d) atunci când activul succesiunii nu este îndestulător pentru acoperirea pasivului, legatarul cu
titlu particular va fi ţinut indirect la suportarea datoriilor. Venind în concurs cu creditorii
succesiunii, aceştia din urmă au preferinţă (nemo liberalis nisi liberatus), iar legatul va fi redus în
măsura necesară plăţii pasivului succesoral;
e) împărtăşind şi noi teza potrivit căreia legatul uzufructului întregii moşteniri sau a unei părţi
din aceasta, este un legat cu titlu particular, titularul unui astfel de legat va trebui să contribuie,
alături de nudul proprietar, la plata unor datorii şi sarcini, în condiţiile şi limitele prevăzute de art.
550 şi art. 552 C. civ. 2

2.1. Principiul diviziunii de drept a pasivului succesoral. Codul civil consacră în mai multe
texte legale (art. 774, art. 775, art. 777, art. 893, art. 896, art. 902 şi art. 1060) principiul diviziunii
de drept a pasivului succesoral, de la data deschiderii succesiunii, proporţional cu partea ce
revine fiecărui moştenitor, universal sau cu titlu universal, din acea moştenire. În mod unanim se
admite că deşi unele texte legale vorbesc de divizarea pasivului în funcţie de emolumentul
„cules”, sau „în proporţie de ce ia” fiecare moştenitor (art. 774, art. 775 şi art. 902 C. civ.), în
realitate diviziunea are loc în funcţie de partea ereditară a fiecăruia, sau, mai exact spus, în
funcţie de partea calculată după vocaţia fiecărui moştenitor, chiar dacă efectiv el culege mai puţin
sau mai mult. 3 De altfel, s-a subliniat în practica judiciară 4 şi în doctrină 5 , că regula împărţirii de
drept a pasivului, proporţional cu partea ereditară a fiecăruia, nu are caracter imperativ de vreme
ce se recunoaşte defunctului dreptul de a însărcina numai pe unul dintre moştenitori cu
executarea obligaţiei, de pildă cu plata cheltuielilor de înmormântare.
Diviziunea de drept a pasivului în funcţie de cota ereditară a fiecărui moştenitor are loc atât în
cazul acceptării pure şi simple a moştenirii, cât şi în cazul acceptării sub beneficiu de inventar.
Chiar în ipoteza acceptării pure şi simple a moştenirii, succesorul nu va răspunde pentru pasiv
solidar cu ceilalţi moştenitori, ci numai proporţional cu partea ce i se cuvine din moştenire potrivit
vocaţiei sale 6 . Riscul insolvabilităţii unuia dintre moştenitori este suportat de către creditori. Tot
creditorii suportă riscul insolvabilităţii moştenirii şi în cazul acceptării acesteia sub beneficiu de
inventar, când neavând loc confuziunea patrimoniului defunctului cu cel al moştenitorilor
acceptanţi în aceasta formă, răspunderea pentru pasiv este limitată intra vires hereditatis, spre
deosebire de acceptarea pură şi simplă când răspunderea pentru pasiv este ultra vires
hereditatis.
Calitatea de moştenitori sezinar sau nesezinar nu are importanţă în privinţa suportării pasivului
succesoral, întrucât obligaţia de plată a pasivului nu este o consecinţă a sezinei, ci a transmisiunii
universale sau cu titlu universal. În consecinţă creditorii pot acţiona pentru realizarea creanţelor
lor nu numai împotriva moştenitorilor sezinari ci şi împotriva celor nesezinari 7 .
Statul răspunde întotdeauna, în cazul moştenirilor vacante, pentru pasivul succesoral numai în
limita activului moştenirii preluate 8 .
În doctrina şi practica judecătorească s-au ridicat unele întrebări în legătură cu modul de
realizare practică a principiului diviziunii de drept a pasivului succesoral în unele situaţii speciale.
Astfel, în cazul soţului supravieţuitor, când acesta primeşte pe lângă cota sa, stabilită de art. 1 din
Legea nr. 319/1944, şi bunurile casnice prevăzute de art. 5 din aceeaşi lege, s-a pus problema

188
dacă la divizarea pasivului se va ţine seama şi de valoarea acestor bunuri sau nu. Practica
judiciară 9 , dar şi o parte a doctrinei 10 a răspuns că se va ţine seamă şi de valoarea bunurilor pe
care soţul supravieţuitor le primeşte în baza art. 5 din Legea nr. 319/1944 atunci când se va
stabili proporţia în care se va suporta pasivul. S-a exprimat însă şi o altă părere, pe care o
împărtăşim şi noi, în sensul că la divizarea pasivului între moştenitori se au în vedere, în mod
exclusiv, numai părţile ereditare pe care, potrivit legii, soţul supravieţuitor le are în concurs cu
cele patru clase de moştenitor. Dreptul special al soţului supravieţuitor, reglementat de art. 5 din
Legea nr. 319/1944, nu poate fi atins prin valorificarea creanţelor creditorilor. Creanţele acestora
„urmează a fi satisfăcute din restul bunurilor, inclusiv partea soţului supravieţuitor din aceste
bunuri” 11 .
O altă situaţie este aceea în care partea care se cuvine fiecărui moştenitor nu este stabilită
sub forma unei cote-părţi din moştenire. Astfel, în cazul legatului cu titlu universal al tuturor
bunurilor mobile, de pildă, nu se ştie din capul locului ce fracţiune reprezintă acestea din întreaga
moştenire. În astfel de situaţii se impune efectuarea unui calcul prin care valoarea legatului să fie
raportată la aceea a întregii moşteniri, pentru a se putea şti ce cotă proporţională reprezintă
acesta din acea moştenire. Până la efectuarea acestui calcul, se admite că pasivul moştenirii se
va divide, provizoriu în părţi virile, adică raportat la numărul moştenitorilor, iar după aceea, în
măsura în care calculele valorice se vor definitiva, urmează să se facă desocotirea între
moştenitori 12 .
Titlurile executorii obţinute de creditori împotriva defunctului sunt executorii şi împotriva
moştenitorilor săi, însă executarea în acest caz nu se poate face decât după 8 zile de la
notificarea lor în acest sens (art. 780 C. civ.).

2.2. Excepţii de la principiul diviziunii de drept a pasivului succesoral. Regula diviziunii de


drept a pasivului proporţional cu părţile ereditare, suportă unele excepţii, ce izvorăsc din lege, din
voinţa lui de cuius, ori din convenţia comoştenitorilor.
Codul civil prevede în art. 1061 C. civ. că principiul diviziunii pasivului succesoral între
moştenitori, aşa cum este consacrat în art. 1060 C. civ., nu se aplică în următoarele situaţii:
a) când obligaţia are ca obiect un lucru cert, moştenitorul posesor este ţinut singur să o
execute, dar are drept de regres împotriva celorlalţi moştenitori, aşa cum prevede art. 1061 alin.
(2) C. civ.;
b) când unul dintre moştenitori este însărcinat singur, prin titlu, cu executarea obligaţiei, acesta
poate fi urmărit pentru plata întregului debit [art. 1061 alin. (3) C. civ.]. În cazul în care ceilalţi
moştenitori au fost scutiţi de executarea obligaţiei de către de cuius prin testament, iar prin
aceasta s-ar aduce atingere rezervei moştenitorului însărcinat cu executarea obligaţiei, fiind
vorba de o liberalitate, ea poate fi supusă reducţiunii până la limita cotităţii disponibile. În cazul în
care însărcinarea unuia singur dintre moştenitori ar rezulta din titlul creanţei încheiat de de cuius
cu creditorul, moştenitorul însărcinat are recurs împotriva celorlalţi moştenitori pentru ceea ce a
plătit peste partea sa [art. 1061 alin. (3) C. civ.] 13 . Titlul la care face referire art. 1061 pct. 2 C.
civ. poate fi constituit şi din convenţia comoştenitorilor, încheiată după deschiderea moştenirii, în
sensul ca pasivul să fie suportat numai de către unul din ei. Creditorii sau legatarii îl pot urmări în
acest caz pe moştenitorul însărcinat pentru întreg. Dacă ei nu au interes la aceasta, atât în cazul
testamentului cât şi în acela al convenţiei dintre moştenitori, întrucât ei nu au consimţit, pot urmări
pe toţi moştenitorii potrivit regulii diviziunii legale a pasivului 14 ;
c) când obligaţia este indivizibilă, fie prin natura ei, fie prin voinţa părţilor contractante, oricare
dintre moştenitori poate fi urmărit pentru întreg, iar acesta are recurs împotriva celorlalţi
moştenitori [art. 1061 alin. (1) pct. 3, art. 1061 alin. (3) teza a II-a, art. 1063 şi art. 1065 C. civ.];
d) când unul dintre moştenitori primeşte un imobil ipotecat, întrucât ipoteca este indivizibilă,
potrivit art. 893, art. 896 şi art. 902 alin. (2) C. civ. creditorii sau legatarii particulari îl vor putea
urmări pe acest moştenitor pentru întreg, dar numai până la concurenţa valorii imobilului [art. 902
alin. (2) C. civ.] 15 . Pentru ceea ce depăşeşte această valoare obligaţia se divide potrivit regulii

189
generale, iar pentru ceea ce a plătit singur moştenitorul deţinător al imobilului are recurs
împotriva celorlalţi moştenitori;
e) deşi neacceptată de toţi autorii 16 , în practică se mai recunoaşte o excepţie, neprevăzută de
lege, şi anume nedivizarea pasivului pe durata cât se menţine starea de indiviziune între
comoştenitori. Excepţia se fundamentează pe aceea că gajul general al creditorilor asupra
bunurilor succesorale este indivizibil cât timp durează starea de indiviziune succesorală. Aşa
fiind, creditorii moştenirii pot urmări bunurile succesorale pentru întreaga datorie, fără să suporte
riscul insolvabilităţii unora dintre moştenitori, prin diviziunea de drept a pasivului 17 .

2.3. Regularizarea plăţii pasivului între moştenitori. S-a dovedit în practică că există situaţii
în care plata pasivului, în totalitate sau în parte, se face de către terţi care nu au calitatea de
moştenitori şi deci nu sunt ţinuţi la aceasta, sau unii dintre moştenitori plătesc peste partea care li
se cuvine.
În cazul în care plata pasivului s-a făcut de către un terţ din eroare, solvens-ul are două
posibilităţi. Poate să ceară, potrivit art. 993 C. civ., restituirea plăţii nedatorate de la creditorul pe
care l-a plătit, sau poate, prin actio de in rem verso, să se îndrepte împotriva moştenitorilor ţinuţi
la plată, în temeiul îmbogăţirii fără just temei. În ambele situaţii acţiunea este considerată
personală şi deci supusă prescripţiei de 3 ani 18 .
În ipoteza în care terţul a plătit în mod voluntar pasivul succesiunii, dar fără intenţia de a
gratifica pe moştenitorii ţinuţi la plată, el are dreptul la a pretinde despăgubiri în temeiul gestiunii
de afaceri, potrivit art. 987 C. civ. 19
Moştenitorul care, deşi ţinut la plata pasivului potrivit părţii sale ereditare, a plătit, din eroare,
peste partea ce i se cuvine, are dreptul la restituirea a ceea ce a plătit peste partea sa, la fel ca şi
terţul străin de moştenire, la care ne-am referit mai sus. Dacă comoştenitorul a plătit în mod
voluntar peste partea lui din pasiv, se poate îndrepta împotriva celorlalţi comoştenitori, fie în
temeiul gestiunii de afaceri, fie al subrogaţiei legale reglementată de art. 1108 pct. 4 C. civ., iar
dacă a plătit după sistarea stării de indiviziune poate uza de acţiunea în garanţia împărţelii,
potrivit art. 787 C. civ.
În cazul în care comoştenitorul a plătit peste partea sa ca urmare a faptului că obligaţia era, de
pildă, indivizibilă sau garantată cu ipoteca etc. situaţii de excepţie când acest lucru se impune, el
are la dispoziţie o acţiune recursorie împotriva celorlalţi moştenitori, fundamentată pe subrogaţia
legală prevăzută de art. 1108 pct. 3 C. civ., dar nu poate pretinde de la fiecare peste partea sa
contributivă (art. 778 C. civ. şi art. 1053 C. civ.). Aşadar, în toate cazurile acţiunea este divizibilă,
cu toate că creanţa creditorului plătit poate să fie indivizibilă. În caz de insolvabilitate, partea
moştenitorilor insolvabili se divide între ceilalţi moştenitori, inclusiv moştenitorul solvens,
proporţional cu părţile lor ereditare (art. 779 C. civ.). Acţiunea este considerată ca având caracter
personal, fiind, aşadar, prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani, dar posesia
bunurilor din partea moştenitorului care a plătit întrerupe curgerea termenului de prescripţie 20 .

2.4. Separaţia de patrimonii. Confuziunea patrimoniului succesoral cu cele ale moştenitorilor


este împiedicată, în primul rând, prin acceptarea moştenirii sub beneficiu de inventar, modalitate
prin care succesorii îşi pun la adăpost propriul patrimoniu atunci când există indicii că patrimoniul
succesoral este insolvabil. Simetric invers, creditorii succesiunii, atunci când patrimoniul
succesoral este solvabil, pot obţine separaţia de patrimoniul succesorilor pentru a-l pune la
adăpost de patrimoniul insolvabil al acestora. Oricare moştenitor al succesiunii poate cere şi
obţine, potrivit art. 781 C. civ., separaţia de patrimonii, păstrând astfel patrimoniul succesoral ca
gaj general al creditorilor succesiunii, pentru a nu veni în concurs cu creditorii personali ai
moştenitorilor. Separaţia de patrimonii este, aşadar, un privilegiu, sau un beneficiu individual al
oricărui creditor sau legatar cu titlu particular, în virtutea căruia are dreptul de a-şi realiza creanţa
din valoarea bunurilor succesorale, cu preferinţă faţă de creditorii personali ai moştenitorilor 21 .

190
În dreptul nostru, spre deosebire de dreptul român (separatio bonorum), separaţia de
patrimonii nu are caracter colectiv, ci unul individual, în sensul că poate fi cerută de oricare
creditor succesoral sau legatar particular, şi nu este necesar să se realizeze pentru întregul
patrimoniu succesoral, ci se poate obţine şi în privinţa unui anumit bun din succesiune 22 . Potrivit
art. 781 C. civ. ea se cere contra creditorilor moştenitorilor, fie a tuturor acestora, fie a creditorilor
unuia dintre moştenitori, fie a unuia dintre creditorii unuia dintre moştenitori.
În schimb, creditorii moştenitorilor, chiar dacă ar avea interes, nu pot cere separaţia de
patrimonii în contra creditorilor succesiunii (art. 784 C. civ.).
Desigur, dacă, aşa cum am arătat mai sus, acceptarea moştenirii s-a făcut sub beneficiu de
inventar, separaţia de patrimonii nu mai are nici o raţiune, astfel că nu poate fi cerută.

A) Condiţiile de exerciţiu ale separaţiei de patrimonii. Privilegiul separaţiei de patrimonii


poate fi cerut de oricare creditor al succesiunii, indiferent că este vorba de o datorie a defunctului
sau de o sarcină succesorală, că este vorba de un creditor privilegiat sau chirografar şi indiferent
că acea creanţă este exigibilă sau nu.
Legatarii universali sau cu titlu universal nu pot cere separaţia de patrimonii întrucât, faţă de
pasivul succesiunii, ei apar ca debitori iar nu creditori. Legatarii cu titlu particular, al căror obiect
este constituit dintr-un drept real asupra unui bun individual-determinat, nu pot invoca beneficiul
separaţiei de patrimonii, ei fiind titularii dreptului respectiv din chiar momentul deschiderii
succesiunii, fără a fi puşi în situaţia de a suporta concursul creditorilor personali ai moştenitorilor.
În schimb, dacă obiectul legatului particular îl constituie bunuri de gen sau obligaţii de a face sau
a nu face, separaţia de patrimonii va putea fi cerută şi de legatarii particulari.
În doctrină, prin interpretarea art. 782 C. civ. (ai cărui termeni expreşi sunt inexacţi întrucât în
dreptul nostru, spre deosebire de dreptul roman în care printr-o ficţiune defunctul era considerat
debitor, moştenitorii sunt întotdeauna debitori ai creditorilor succesiunii, astfel încât nu este vorba
de o novaţiune prin schimbare de debitor, cum se prevede în textul legal) s-a precizat că
privilegiul separaţiei de patrimonii nu poate fi invocat în cazul în care creditorii succesorali
renunţă în mod expres sau tacit la el. 23 În privinţa mobilelor, prevede art. 783 C. civ. separaţia de
patrimonii nu poate fi invocată dacă au trecut mai mult de 3 ani de la data deschiderii succesiunii,
dreptul fiind în aceste condiţii prescris, prezumându-se că a operat confuziunea mobilelor
succesorale cu acelea ale moştenitorilor. Chiar dacă termenul de prescripţie de 3 ani nu s-a
împlinit, s-a precizat în doctrină 24 , separaţia nu poate fi invocată nici atunci când, în fapt,
confuziunea mobilelor succesorale cu cele ale moştenitorilor s-a realizat. Tot art. 783 C. civ.
prevede că, în privinţa imobilelor, privilegiul se poate exercita atâta timp cât se găsesc în mâna
moştenitorilor, regula aplicându-se, a fortiori şi în cazul mobilelor 25 .
Legiuitorul nu cere forme speciale în ce priveşte exercitarea privilegiului, el putând fi invocat nu
numai prin acţiune intentată împotriva moştenitorilor, aşa cum rezultă, se pare, din art. 783 C.
civ., ci şi pe cale incidentă. Astfel, spre exemplu, solicitarea inventarierii bunurilor succesorale,
luarea de măsuri de conservare, înscrierea în tabloul de ordine al creditorilor în vederea
distribuirii preţului, dacă bunul succesoral a fost vândut etc. sunt acte care atestă voinţa
creditorului de a invoca privilegiul, astfel că efectele sale se vor produce, conferindu-i preferinţă
creditorului care le-a exercitat, faţă de creditorii personali ai moştenitorului. În cazul acceptării
moştenirii sub beneficiu de inventar, aşa cum am arătat, invocarea privilegiului separaţiei nu are
sens, dar dorim să precizăm că, în acest caz, separaţia profită creditorilor succesiunii chiar dacă
beneficiul de inventar a încetat prin renunţare sau decădere 26 .
În privinţa imobilelor succesorale, pentru a fi opozabil, privilegiul trebuie să fie conservat, prin
înscrierea sa potrivit regulilor de publicitate imobiliară, având rangul după data înregistrării cererii
(art. 1743 C. civ., art. 21, art. 27, art. 61 din Legea nr. 7/1996). În sistemul registrelor de
transcripţiuni şi inscripţiuni imobiliare, potrivit art. 1743 C. civ. cei care cer separaţia de patrimonii
îşi conservă privilegiul lor asupra imobilelor succesiunii în faţa creditorilor moştenitorilor (chiar şi
împotriva acelora cu garanţii reale constituite şi înscrise anterior) prin inscripţia acestuia în
termen de 6 luni de la data deschiderii moştenirii.

191
B) Efectele separaţiei de patrimonii. Principalul efect al separaţiei de patrimonii este acela
că, în virtutea acestui privilegiu 27 creditorii succesorali (inclusiv legatarii creditori) au dreptul de a
fi plătiţi cu preferinţă faţă de creditorii personali ai moştenitorilor, din preţul bunurilor succesorale
cu privire la care separaţia s-a invocat.
În raporturile dintre creditorii succesorali care au cerut separaţia şi cei care nu au cerut-o,
privilegiul nu aduce nici o modificare. Preferinţa pe care acesta o creează operează numai faţă
de creditorii personali ai moştenitorilor şi nu faţă de ceilalţi creditori succesorali astfel că, în
raporturile dintre creditorii succesiunii va opera dreptul comun, după cum sunt creditori
chirografari sau cu garanţii reale 28 . Legatarul particular-creditor, care a cerut separaţia va fi plătit
după satisfacerea creditorilor succesiunii, potrivit adagiului nemo liberalis nisi liberatus 29 .
Dacă preţul bunurilor succesorale cu privire la care s-a cerut separaţia nu va acoperi creanţele
creditorilor succesiunii aceştia pot urmări bunurile succesorilor după regulile consacrate privind
împărţirea pasivului între moştenitori.
1

A se vedea I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 596-597.


2

Chiar dacă se acceptă teza potrivit căreia legatarul uzufructului întregii moşteniri sau a unei părţi
din aceasta este un legatar cu titlu universal, el va suporta, tot în aceste limite, datoriile şi
sarcinile succesiunii. A se vedea, în acest sens, M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 185-186; C.
Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, p. 385-390; Fr. Deak, op. cit., p.
510.
3

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 936/1984, în C.D. 1985, p. 88-90. Dacă, de
pildă, există doi fii ai defunctului, fiecare are vocaţie de 1/2 din moştenire, şi vor suporta pasivul în
aceste cote, chiar dacă să presupunem, unul din ei nu va culege acele bunuri pe care le-a dosit
sau le-a dat la o parte pentru a-l frauda pe celălalt (art. 703 C. civ.). Sau dacă avem doi legatari
cu titlu universal, fiecare va fi ţinut la acoperirea pasivului în cotă de 1/2 chiar dacă unul dintre ei
este beneficiarul unui legat cu sarcină în favoarea unui terţ şi deci efectiv va primi mai puţin decât
celălalt legatar.
4

A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1658/1981, în R.R.D. nr. 8/1982, p. 60; T.M.B.,
decizia civilă nr. 230/1977, apud C. Turianu, Moştenirea şi împărţirea ei. Practică juridică
adnotată, Ed. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2001, p. 232.
5

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 512.


6

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 613/1961, p. 198-199.


7

A se vedea: M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 267; M. Eliescu, op. cit., p. 230; Fr. Deak, op. cit., p.
512.
8

A se vedea: Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 736/1985, în R.R.D. nr. 3/1986, p. 77; T.M.B.,
decizia civilă nr. 1130/1992, în Culegere..., pe 1992, p. 167.
9

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 338/1989, în Dreptul nr. 1-2/1990, p. 128.
10

A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 248.


11

A se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 513; C. Toader, op. cit., p. 156.

192
12

A se vedea: M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 298; M. Eliescu, op. cit., p. 231; D. Chirică, op. cit., p.
248; Fr. Deak, op. cit., p. 513.
13

A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1658/1981, în R.R.D. nr. 8/1982, p. 60; Fr.
Deak, op. cit., p. 514.
14

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 232-233.


15

Soluţia este aceeaşi în cazul oricărei alte garanţii reale. A se vedea M.B. Cantacuzino, op. cit., p.
299.
16

A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 249.


17

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 231; St. Cărpenaru, op. cit., p. 533-534; Fr. Deak, op. cit., p.
515-516.
18

A se vedea Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 128/1988, în R.R.D. nr. 7/1988, p. 57.
19

A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 250.


20

A se vedea, în acest sens, Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 503/1987, în R.R.D. nr.
12/1987, p. 72; Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 128/1988, în R.R.D. nr. 7/1988, p. 57. A.
Ivanov, loc. cit.; I.A. Man, loc. cit. Practica judiciară anterioară, chiar a instanţei supreme, a fost
însă în sensul că lichidarea cheltuielilor de înmormântare între moştenitori, făcându-se în cadrul
acţiunii de partaj, este imprescriptibilă de vreme ce şi acţiunea de împărţeală este
imprescriptibilă. A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1699/1972, în R.R.D. nr.
4/1973, p. 176. Cu privire la impozitele şi taxele plătite de către un comoştenitor pentru bunurile
succesorale, a se vedea, Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 111/1978, în C.D. 1978, p. 123-
127 şi decizia nr. 129/1983, în C.D. 1983, p. 80-82. Soluţia prescriptibilităţii acţiunilor în regres,
indiferent din ce categorie fac parte, fie că au fost exercitate deodată cu acţiunea în împărţeală fie
separat, a fost argumentată cu aceea că regulile de fond ale prescripţiei trebuie aplicate în funcţie
de natura dreptului şi de caracterul acţiunii şi nu de cadrul procesual în care dreptul este
valorificat. Deşi argumentele de natură strict juridică justifică, în bună măsură, aceste din urmă
soluţii ale practicii judiciare, credem că practica anterioară este de preferat, întrucât argumentul
adus atunci în sensul că lichidarea activului şi pasivului succesoral are loc concomitent cu
acţiunea în împărţeală, iar această acţiune este imprescriptibilă, stă şi azi în picioare şi are darul
de a nu pune pe moştenitori în situaţia de a exercita prea multe acţiuni, cu termene şi caractere
diferite, când se poate rezolva totul printr-una singură.
21

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 519.


22

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 170; D. Chirică, op. cit., p. 253.


23

A se vedea: D. Alexandresco, op. cit., vol. III, p. 739-740; M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 308; M.
Eliescu, op. cit., p. 175. Renunţarea tacită s-ar putea realiza prin: preschimbarea titlului creanţei
pe numele moştenitorilor; prelungirea termenului de plată; schimbarea condiţiilor obligaţiei iniţiale;
primirea unor garanţii de la moştenitori; luarea unei inscripţii ipotecare asupra imobilelor
moştenitorilor; urmărirea averii personale a moştenitorilor; stipularea solidarităţii contra
moştenitorilor etc. A se vedea şi D. Chirică, op. cit., p. 254.

193
24

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 175-176; D. Chirică, op. cit., p. 254.


25

A se vedea I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 439.


26

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 521.


27

Unii autori consideră separaţia de patrimonii doar un drept de preferinţă şi nu un veritabil


privilegiu, întrucât creditorii separatişti nu au dreptul de urmărire a bunurilor imobile succesorale
la terţii subdobânditori, ci numai dreptul ca în virtutea subrogaţiei reale să fie preferaţi faţă de
moştenitori la acoperirea creanţei lor din preţul vânzării. A se vedea, în acest sens, D.
Alexandresco, op. cit., vol. III, p. 751-752; M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 307-308; I. Rosetti-
Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 436-437. Alţi autori însă, la a căror părere ne raliem,
consideră că separaţia de patrimonii este un veritabil privilegiu, întrucât creditorii separatişti au
dreptul de a declanşa urmărirea în vederea realizării creanţelor lor, nefiind obligaţi să aştepte ca
alţi creditori să o facă pentru a participa apoi la împărţirea preţului. A se vedea, în acest sens, M.
Eliescu, op. cit., p. 175; D. Chirică, op. cit., p. 256; Fr. Deak, op. cit., p. 522.
28

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 174; D. Chirică, op. cit., p. 256; Fr. Deak, op. cit., p. 522.
29

A se vedea Fr. Deak, loc. cit.

Capitolul III

Transmisiunea posesiunii moştenirii

Precizări prealabile. Când se vorbeşte de transmisiunea posesiunii moştenirii se conferă


noţiunii de posesiune o accepţie specială, căci aici nu este vorba de stăpânirea în fapt a bunurilor
succesorale ci de exerciţiul drepturilor succesorale care le privesc. Codul civil reglementează
deosebit de transmisiunea activului şi pasivului moştenirii transmisiunea posesiunii acesteia. Din
acest punct de vedere se face distincţie între moştenitorii sezinari, adică aceia care au de drept
posesiunea moştenirii, şi aceştia sunt potrivit art. 653 alin. (1) C. civ. descendenţii şi ascendenţii,
şi moştenitorii nesezinari, care trebuie să ceară trimiterea în posesiune potrivit art. 653 alin. (2) C.
civ., şi aceştia sunt moştenitorii legali nesezinari şi legatarii care, pentru a obţine trimiterea în
posesiune, trebuie să ceară predarea legatelor.
Le vom analiza pe rând în cele ce urmează.
Secţiunea a I-a - Dobândirea de drept a posesiunii moştenirii de către moştenitorii legali sezinari
Secţiunea a II-a - Dobândirea posesiunii moştenirii de către moştenitorii legali nesezinari
Secţiunea a III-a - Predarea legatelor

Secţiunea a I-a

Dobândirea de drept a posesiunii moştenirii de către moştenitorii legali sezinari

§1 - Noţiunea de sezină şi efectele ei

194
§2 - Moştenitorii sezinari

§1

Noţiunea de sezină şi efectele ei

Sezina sau posesiunea de drept a moştenirii este un beneficiu conferit de legiuitor unor
categorii de moştenitori legali ai defunctului, de a exercita acţiunile care sancţionează drepturile
aflate în patrimoniul succesoral fără a avea nevoie de verificarea şi atestarea notarială sau
judecătorească a titlului de moştenitor 1 .
Sezina înseamnă posesiunea de drept a moştenirii (art. 653 C. civ.). Ea nu se confundă însă
cu posesiunea cerută de lege pentru a putea uzucapa (art. 1846 C. civ.). Aceasta din urmă
implică două elemente indispensabile: corpus (stăpânirea de fapt a bunului) şi animus sibi
habendi (intenţia de a stăpâni bunul pentru sine) care nu este nevoie să fie prezente în cazul
sezinei. Exerciţiul acţiunilor care privesc bunurile succesorale se poate realiza fără nici unul din
aceste elemente, iar sezinarul poate acţiona şi în numele moştenirii nu numai în numele său de
moştenitor 2 . Moştenitorul sezinar are de drept posesiunea moştenirii chiar dacă în fapt nu are
stăpânirea bunurilor succesorale, acestea fiind posedate de o altă persoană care nu este
moştenitor sezinar sau poate să nu fie nici măcar moştenitor 3 .
Sezina nu este acelaşi lucru nici cu transmisiunea drepturilor succesorale, care se realizează
odată cu deschiderea moştenirii indiferent dacă moştenitorii sunt sau nu sezinari. În această
ordine de idei, s-a precizat 4 că posedarea bunurilor succesorale, chiar înainte de trimiterea în
posesie, de către un moştenitor nesezinar este legitimă. În practica judiciară s-a decis chiar că
moştenitorul nesezinar care stăpâneşte în fapt bunurile succesorale se va putea apăra prin
acţiunea posesorie (art. 674 C. proc. civ.) împotriva celui sezinar, care prevalându-se de sezină,
îi tulbură posesia 5 . Tot astfel moştenitorul sezinar nu va putea reclama, în temeiul sezinei,
posesia bunurilor succesorale stăpânite în fapt de ceilalţi coindivizari 6 .
Cât priveşte efectele sezinei, precizăm că posesia de drept a moştenirii conferă moştenitorului
sezinar următoarele drepturi:
– moştenitorul sezinar are dreptul să stăpânească şi să administreze bunurile succesorale,
fără nici o altă formalitate, adică obţinerea certificatului de moştenitor eliberat în cadrul
procedurii notariale sau a hotărârii judecătoreşti în cazul procedurii contencioase.
Dacă există mai mulţi moştenitori sezinari, fiecare poate exercita posesiunea de drept a
moştenirii, sezina având, în acest sens, un caracter indivizibil 7 . Moştenitorii sezinari pot percepe
fructele naturale şi civile la care au dreptul de la data deschiderii succesiunii, pe când moştenitorii
nesezinari numai de la data trimiterii în posesie.
– moştenitorul sezinar poate exercita toate drepturile şi acţiunile de natură patrimonială
dobândite prin moştenire ca: acţiunea în revendicare, acţiunea posesorie, chiar dacă nu
exercită în fapt posesiunea imobilului 8 , acţiunea pentru plata preţului lucrului vândut de către
defunct, acţiunea pentru plata chiriei, acţiunea în despăgubiri ca urmare unui delict împotriva
defunctului etc. 9 El poate fi şi urmărit de către creditorii succesiunii fără să fie nevoie de
atestarea prealabilă a calităţii de moştenitor. În această privinţă s-a susţinut o primă opinie în
doctrină în sensul că pentru datoriile succesiunii, creditorii ar putea acţiona numai împotriva
moştenitorilor sezinari, iar împotriva celor nesezinari numai după trimiterea lor în posesie. 10
Într-o a doua opinie, pe care o împărtăşim şi noi, s-a precizat însă judicios că plata datoriilor
succesorale nu este o consecinţă a sezinei ci a transmisiunii pasivului succesoral, care se
divide de drept, aşa cum am arătat mai sus, între comoştenitori, odată cu deschiderea
succesiunii proporţional cu partea lor ereditară. 11 S-a precizat 12 că sezina nu înlătură diviziunea
de drept a pasivului succesoral, ea, se poate spune, că are caracter divizibil, fiecare
moştenitor sezinar poate acţiona şi poate fi acţionat numai pentru partea care îi revine din
creanţă sau din datorie.
1

195
A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 258.
2

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 60; D. Chirică, op. cit., p. 259; Fr. Deak, op. cit., p. 524.
3

A se vedea Trib. jud. Cluj, decizia civilă nr. 49/1978, în R.R.D. nr. 8/1978, p. 66.
4

A se vedea M.B. Cantacuzino, D. Chirică, op. cit., p. 259.


5

A se vedea Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 138/1971, în R.R.D. nr. 7/1971, p. 153.
6

A se vedea Trib. jud. Cluj, decizia civilă nr. 138/1971, cit. supra.
7

Sunt anumite situaţii speciale când nici moştenitorul sezinar nu poate exercita stăpânirea
bunurilor succesorale, de pildă, dacă s-au luat măsuri speciale de conservare a bunurilor
succesorale, potrivit art. 72-74 din Legea nr. 36/1995. Sau dacă este vorba de sume de bani
depuse la CEC sau la o bancă, fără clauză testamentară, chiar şi moştenitorul sezinar are
nevoie, fie de certificat de moştenitor, fie de hotărâre judecătorească pentru a-şi dovedi calitatea
de moştenitor.
8

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 61.


9

A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 260.


10

A se vedea D. Alexandresco, op. cit., vol. III, p. 58.


11

A se vedea: M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 249; I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p.
272; D. Chirică, loc. cit.
12

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 93-94.

§2

Moştenitorii sezinari

Potrivit art. 653 alin. (1) C. civ., sunt moştenitori sezinari numai descendenţii şi ascendenţii
defunctului, adică numai rudele în linie dreaptă, indiferent dacă rudenia este de sânge sau civilă.
Nu are importanţă nici gradul de rudenie şi nici clasa de moştenitori din care fac parte şi nici
faptul că sunt moştenitori rezervatari sau nu. Ascendenţii ordinari, care sunt bunicii şi străbunicii
defunctului, sunt moştenitori sezinari deşi fac parte din clasa a III-a de moştenitori, dar nu sunt
rezervatari, pe când fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii lor, nu sunt moştenitori sezinari,
deşi fac parte din clasa a II-a de moştenitori. Apoi soţul supravieţuitor este moştenitor rezervatar
şi vine la moştenire în concurs cu toate clasele de moştenitori, dar nu este moştenitor sezinar.
Desigur calitatea de sezinar derivă din aceea de moştenitor cu vocaţie concretă la acea
moştenire. Cine este înlăturat de la moştenire de alţi moştenitori dintr-o clasă mai apropiată sau
din cadrul aceleaşi clase, dar mai apropiat în grad de rudenie, nu poate fi moştenitor sezinar.
Sezina, se poate spune că are, în acest sens, un caracter individual, adică nu aparţine colectiv
tuturor ascendenţilor şi descendenţilor defunctului. Are şi un caracter succesiv, în sensul că dacă

196
un moştenitor, din rudele în linie dreaptă ale defunctului, renunţă la moştenire sau este nedemn,
calitatea de moştenitor sezinar va reveni moştenitorului subsecvent.
Dacă un moştenitor este rezervatar, dar a fost exheredat de către defunct, el îşi păstrează
calitatea de moştenitor sezinar, căci rezerva i se cuvine oricum.
Enumerarea făcută de legiuitor prin art. 653 C. civ. este limitativă şi are, de asemenea, un
caracter imperativ. Testatorul nu poate, prin manifestarea sa de voinţă, să înlăture de la sezină
pe unii moştenitori sau să confere sezina altora, împotriva determinărilor făcute de lege şi nici nu
poate modifica efectele pe care legea le conferă sezinei. Testatorul poate totuşi conferi sezină
temporară executorului testamentar asupra bunurilor mobile din moştenire, potrivit art. 911 C.
civ., iar în cazul moştenitorilor nerezervatari, exheredându-i, în mod indirect le înlătură şi calitatea
de moştenitori sezinari. Este cazul, de pildă, al ascendenţilor ordinari, care nu au calitatea de
moştenitori rezervatari, dar, cum am arătat, sunt moştenitori sezinari.
Cu tot caracterul imperativ al regulilor ce privesc sezina, se admite că moştenitorii sezinari pot
renunţa la beneficiul ei, fără a renunţa la moştenire. 1
1

A se vedea Mazeaud, op. cit., p. 916.

Secţiunea a II-a

Dobândirea posesiunii moştenirii de către moştenitorii legali nesezinari

Aşa cum rezultă din prevederile art. 652 alin. (2) C. civ., sunt moştenitori legali nesezinari,
rudele colaterale ale defunctului, adică colateralii privilegiaţi, colateralii ordinari, soţul
supravieţuitor şi statul, iar aceştia pot intra în posesiunea succesiunii numai „cu permisiunea
justiţiei”. În prezent trimiterea în posesie a moştenitorilor legali nesezinari se realizează de către
notarii publici, potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 36/1995, care mai este numită şi
procedură graţioasă sau necontencioasă, prin eliberarea certificatului de moştenitor sau de
vacanţă succesorală. Această procedură se poate realiza numai când între comoştenitori nu
există neînţelegeri, iar atunci când aceştia îşi contestă drepturile, trimiterea în posesie o
realizează instanţa de judecată. 1 În cazul în care anterior, notarul public competent a fost sesizat
în vederea eliberării certificatului de moştenitor, iar neînţelegerile dintre părţi s-au ivit în faţa sa, el
va suspenda procedura succesorală notarială şi va îndruma părţile să se adreseze instanţei de
judecată. Apoi va elibera certificatul de moştenitor pe baza hotărârii judecătoreşti, rămasă
definitivă şi irevocabilă (art. 68, art. 78 şi art. 83 din Legea nr. 36/1995).
Evident, cu prilejul acestor proceduri se verifică vocaţia succesorală concretă a celor care
pretind a fi moştenitori ai defunctului şi întinderea drepturilor lor succesorale.
În vederea dovedirii calităţii de moştenitor pot cere eliberarea certificatului de moştenitor şi
moştenitorii sezinari. Dar, s-a precizat în practica judiciară, procedura succesorală notarială nu
este obligatorie întrucât trimiterea în posesie a moştenitorilor nesezinari poate fi cerută direct
instanţei de judecată. 2 Trimiterea în posesie a moştenitorilor legali nesezinari se realizează prin
procedurile precizate mai sus chiar şi în ipoteza în care există un singur moştenitor.
Prin trimiterea în posesie se realizează efectele pe care le produce sezina în cazul
moştenitorilor legali sezinari, efectele ei producându-se retroactiv până la data deschiderii
succesiunii. Până la trimiterea în posesie, moştenitorii legali nesezinari nu pot exercita acţiunile
cu caracter patrimonial ale defunctului şi nu pot fi nici urmăriţi în calitate de moştenitori, precum
nu pot nici administra bunurile succesorale. În schimb, dobândirea drepturilor care operează ope
legis nu este condiţionată de trimiterea în posesiunea moştenirii, nici chiar în cazul succesiunii
testamentare. S-a precizat astfel că moştenitorii nesezinari pot înstrăina bunurile din succesiune
întrucât exercită un drept propriu şi de asemenea pot cere notarului public luarea măsurilor de
conservare a patrimoniului succesoral 3 şi pot exercita acţiunea în petiţie de ereditate. Această din

197
urmă acţiune poate fi exercitată întrucât ea aparţine moştenitorilor şi nu defunctului, iar pe de altă
parte, scopul ei este tocmai acela de a i se recunoaşte reclamantului calitatea de moştenitor 4 .
Întrucât trimiterea în posesie are efecte retroactive, de la data deschiderii succesiunii,
moştenitorii legali insezinaţi astfel, au dreptul să culeagă fructele naturale şi civile de la această
dată.
1

A se vedea: Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 672/1965, în Repertoriu I, p. 451; Jud. Caracal,
sentinţa civilă nr. 1374/1978, cu Notă de I. P. Cernat, în R.R.D. nr. 7/1980, p. 43-45.
2

Idem.
3

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 529.


4

A se vedea: M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 249-250; M. Eliescu, op. cit., p. 77; D. Chirică, op. cit.,
p. 261-262.

Secţiunea a III-a

Predarea legatelor

Faţă de prevederile art. 653 C. civ. este evident că legatarii nu sunt moştenitori sezinari. Se
pune, astfel, problema modalităţii de punere a lor în posesie, cu toate că, în principiu, ei
dobândesc drepturile ce formează obiectul legatelor de la data deschiderii succesiunii. Trimiterea
în posesie a legatarilor are loc sub forma predării legatelor reglementată de art. 889, art. 891, art.
895 şi art. 899 alin. (2) C. civ.
Vom analiza pe rând dobândirea posesiei moştenirii de către legatarii universali, legatarii cu
titlu universal şi legatarii cu titlu particular.
§1 - Predarea legatelor universale
§2 - Predarea legatelor cu titlu universal
§3 - Predarea legatelor cu titlu particular

§1

Predarea legatelor universale

Legatarii universali, potrivit art. 889 C. civ., când testatorul are moştenitori rezervatari, pot cere
predarea legatului de la aceştia. Moştenitori rezervatari sunt descendenţii, ascendenţii privilegiaţi
şi soţul supravieţuitor dintre care însă numai descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi sunt şi
moştenitori sezinari. Aşa fiind, rezervatarii care sunt şi sezinari pot fi solicitaţi să predea legatele
din momentul deschiderii succesiunii, iar soţul supravieţuitor, care nu este şi moştenitor sezinar,
numai după insezinare. În doctrină s-a precizat că acesta din urmă nu poate fi ţinut la predarea
legatelor de la data deschiderii succesiunii ci numai de la punerea lui în posesie întrucât nu poate
transmite ceea ce el însuşi nu are 1 . Punerea în posesie a soţului supravieţuitor şi a legatarului
universal se poate realiza, fie prin intermediul procedurii succesorale notariale (graţioase), fie pe
calea justiţiei, în acelaşi timp.

198
Moştenitorii rezervatari ţinuţi la predarea legatelor o pot face fie de bunăvoie la cererea
legatarilor, fără nici o altă formalitate, fie pe cale judecătorească dacă au apărut neînţelegeri între
ei şi legatari. Când legatarul se află în posesia bunurilor care formează obiectul legatului
universal, el poate uza de acţiunea în constatare, bazată pe prevederile art. 111 C. proc. civ., iar
dacă nu se află în posesia bunurilor va uza de acţiunea în realizare 2 .
Predarea legatelor, s-a spus 3 , poate fi acceptată expres sau tacit. Ea are loc expres prin
eliberarea certificatului de moştenitor cu acordul moştenitorilor rezervatari, iar tacit, prin lăsarea
legatarului în stăpânirea bunurilor, când acestea se află la el. Dacă legatarul universal a fost
instituit printr-un testament autentic, notarul competent a instrumenta eliberarea certificatului de
moştenitor va cita numai moştenitorii rezervatari, iar în cazul în care nu există astfel de
moştenitori va cita numai legatarul. Dacă este vorba de un testament olograf sau mistic urmează
a fi citaţi şi moştenitorii legali nerezervatari [art. 75 alin. (2) din Legea nr. 36/1995]. Moştenitorii
legali nerezervatari, necitaţi, în cazul testamentului autentic pot, desigur, ataca prin acţiune în
justiţie testamentul 4 .
Punerea în posesie a legatarului universal, potrivit regulilor consacrate în materie trebuie
făcută şi în ipoteza în care acesta este moştenitor sezinar, întrucât el pretinde legatul în baza
testamentului şi nu a legii, iar ca moştenitor testamentar nu are sezină 5 .
Legatarii universali au dreptul, potrivit art. 890 C. civ., la fructele bunurilor succesorale numai
din ziua în care au cerut punerea lor în posesie, sau din ziua în care au exercitat posesiunea
moştenirii cu acordul moştenitorilor legali. Ei au însă dreptul la fructe de la deschiderea
moştenirii, dacă nu există moştenitori rezervatari întrucât fructele nu pot fi atribuite moştenitorilor
legali nerezervatari, căci ei, prin ipoteză, au fost exheredaţi 6 . Situaţia este aceeaşi şi atunci când
nu există moştenitori legali şi chiar dacă legatarii universali nu au exercitat posesiunea de la data
deschiderii moştenirii.
Potrivit art. 891 C. civ., în cazul în care nu există moştenitori rezervatari, cererea de punere în
posesie a legatarului universal se va face către notarul public competent, potrivit Legii nr.
36/1995. În caz de neînţelegere între legatarul universal şi moştenitorii nerezervatari ai
defunctului exheredaţi prin testament cererea se va adresa instanţei de judecată.
1

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 82; D. Chirică, op. cit., p. 263.


2

A se vedea Jud. Caracal, sentinţa civilă nr. 1374/1978, cu Notă de P. Cernat, supra cit.
3

A se vedea: D. Alexandresco, op. cit., vol. IV, p. 199-200; M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 361; M.
Eliescu, op. cit., p. 79; D. Chirică, op. cit., p. 82.
4

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 530.


5

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 83; D. Chirică, op. cit., p. 264; Fr. Deak, op. cit., p. 531.
6

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 80-81.

§2

Predarea legatelor cu titlu universal

199
Articolul 895 C. civ. reglementează mai multe ipoteze privind predarea legatelor cu titlu
universal. Predarea se face, la fel ca în cazul legatului universal, de bunăvoie sau, în caz de
neînţelegere, prin acţiune în justiţie, astfel:
– dacă există numai moştenitori rezervatari, legatarul cu titlu particular va cere punerea în
posesie de la aceştia;
– dacă nu există moştenitori rezervatari, cererea se va adresa celorlalţi moştenitori legali,
dar după punerea lor în posesie;
– dacă există moştenitori legali din ambele categorii (rezervatari şi nerezervatari) punerea în
posesie se va cere de la cei rezervatari, câtă vreme ceilalţi nu au fost puşi în posesie, iar dacă
au fost puşi în posesie se va cere de la aceştia din urmă;
– dacă nu există moştenitori rezervatari, dar există un legatar universal, predarea se va cere
acestuia, după punerea lui în posesie;
– dacă există atât moştenitori rezervatari cât şi un legatar universal, predarea se va cere
acestuia din urmă, după punerea sa în posesie întrucât plata legatelor se poate face numai din
cotitatea disponibilă care, potrivit legii revine legatarului.
Potrivit art. 898 C. civ. legatarul cu titlu universal are dreptul la fructe de la data la care a cerut
punerea în posesie sau de la data la care legatul i-a fost predat de bunăvoie de către cei ţinuţi la
executarea acestuia.

§3

Predarea legatelor cu titlu particular

Dreptul legatarului cu titlu particular asupra lucrului legat se naşte din ziua morţii testatorului
[art. 899 alin. (1) C. civ.]. El nu va putea însă intra în posesia lucrului legat decât din ziua în care
a cerut în justiţie predarea legatului de la cei ţinuţi la executare sau i s-a predat legatul de
bunăvoie [art. 899 alin. (2) C. civ.]. Punerea în posesie nu mai este necesară în ipoteza în care
este vorba de un legatum liberationis (adică de un legat prin care s-a dispus iertarea legatarului
de o datorie către defunct) întrucât, în acest caz datoria se stinge de drept de la data deschiderii
succesiunii.
Predarea legatului se va cere de la moştenitorii legali, sau de la legatarul universal sau cu titlu
universal, după caz, iar când testatorul a însărcinat pe un alt legatar cu titlu particular cu plata
legatului, predarea se va cere de la acesta. În cazul sumelor de bani depuse la CEC, când
legatarul a fost desemnat prin clauză testamentară, acesta va putea pretinde sumele aflate în
cont din momentul deschiderii succesiunii 1 .
Legatarul cu titlu particular nefiind nici succesor universal, nici cu titlu universal, nu poate uza
de petiţia de ereditate şi nici de acţiunea în împărţeală. Pentru a intra în stăpânirea obiectului
legatului, el are la îndemână mai multe acţiuni, funcţie de natura dreptului care formează obiectul
legatului şi uneori de faptul dacă bunul se află în posesia sa sau nu, astfel:
a) dacă, de pildă, legatarul se află în posesia bunului ce formează obiectul legatului, dar i se
contestă dreptul, el are la îndemână acţiunea în constatare, reglementată de art. 111 C. proc.
civ.;
b) dacă obiectul legatului este un drept real asupra unui lucru individual-determinat legatarul
se poate îndrepta împotriva deţinătorului bunului, potrivit art. 899 alin. (1) C. civ., prin acţiunea
reală în revendicare, în cazul în care este vorba de un drept de proprietate şi prin acţiunea
confesorie, dacă este vorba de un alt drept real;
c) dacă obiectul legatului este format dintr-un drept de creanţă, legatarul poate obţine legatul
printr-o acţiune personală întemeiată pe testament [art. 902 alin. (1) C. civ.], care este
prescriptibilă în termenul general de prescripţie. Acţiunea este divizibilă, proporţional cu părţile

200
ereditare ale moştenitorilor universali sau cu titlu universal împotriva cărora legatarul s-a
îndreptat. Riscul insolvabilităţii unuia sau altuia dintre moştenitori va fi suportat, în atare ipoteză,
de către legatar. Împărţirea creanţei între debitori nu are loc atunci când creanţa este indivizibilă
prin natura sa sau prin dispoziţia testatorului. Testatorul mai poate dispune solidaritatea obligaţiei
succesorilor în executarea obligaţiei (art. 1041 C. civ.) 2 sau poate însărcina cu plata obligaţiei
numai pe unul dintre ei. Acţiunea se va îndrepta împotriva terţului debitor în cazul în care obiectul
legatului este format din creanţa testatorului împotriva acestuia (legatum nominis) 3 . În cazul
indivizibilităţii obiectului legatului, acţiunea se poate îndrepta pentru întreg împotriva oricăruia
dintre debitori, iar debitorul solvens se va putea îndrepta, prin acţiunea recursorie, împotriva
celorlalţi debitori;
d) dacă obiectul legatului cu titlu particular este o sumă de bani, pentru garantarea executării
legatului, legatarul poate uza de acţiunea ipotecară întemeiată pe art. 902 alin. (2) C. civ. Această
ipotecă este supusă principiilor publicităţii şi specialităţii şi conferă legatarului dreptul de urmărire
şi de preferinţă asupra imobilelor ereditare cu privire la care legatarul a luat inscripţie 4 . Ba mai
mult, legatarul poate să ceară plata întregii sale creanţe de la succesorul în lotul căruia a fost
cuprins imobilul privitor la care s-a luat inscripţia ipotecară, soluţie consacrată expres de art. 902
alin. (2) C. civ., dar criticată pe bună dreptate în doctrină. În adevăr, ipoteca legatarilor nu vine să
garanteze o creanţă unitară împotriva defunctului, ci una împotriva moştenitorilor, care se naşte
divizată, astfel că întinderea garanţiei depăşeşte dreptul garantat 5 .
Deşi legatarul cu titlu particular nu este ţinut de plata pasivului moştenirii, el nu poate cere
predarea legatului până la achitarea integrală a datoriilor succesorale, chiar chirografare,
făcându-se aplicarea principiului nemo liberalis nisi liberatus. Creditorii succesiunii au preferinţă
faţă de legatarul singular 6 . Dacă este vorba de moştenitori rezervatari şi aceştia apreciază că li
s-a încălcat rezerva succesorală ei pot cere reducţiunea legatului în limitele cotităţii disponibile 7 .
Legatarii cu titlu particular au dreptul la predarea bunurilor ce formează obiectul legatelor în
natură împreună cu accesoriile acestora (art. 903 C. civ.). În această ordine de idei s-a precizat în
doctrină că starea bunului trebuie să fie aceea din momentul morţii testatorului. Legatarul are
dreptul la îmbunătăţirile şi adaosurile făcute înainte de moartea testatorului, precum va trebui să
suporte şi stricăciunile suferite de bun înainte de această da