„Moartea este un fenomen simplu în natură.

Doar oamenii îl fac înspăimântător”(Marin Preda, Cel

mai iubit dintre pământeni)

TITLUL I
REGULI GENERALE PRIVITOARE
LA MOŞTENIRE

CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE

Secţiunea I
Precizări terminologice

1. Potrivit art. 953 C.civ. prin moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice
decedate către una ori mai multe persoane în fiinţă (persoane fizice, persoane juridice, unităţi administrativ-
teritoriale - comună, oraş, municipiu, după caz - ori statul). Rezultă că regulile care guvernează moştenirea
se pot aplica numai în cazul morţii unei persoane fizice, nu şi în cazul încetării existenţei unei persoane
juridice.
Moştenirea legală şi testamentară reprezintă moduri de dobândire a dreptului de proprietate. În acest
sens, art. 557 alin. 1 C.civ. prevede că „Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin
convenţie, moştenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-
credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotărâre
judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăşi.”
În locul noţiunii de „moştenire” se utilizează şi noţiunea de „succesiune”. În acest sens, Codul civil
prevede, de exemplu, că „Transmiterea bunului pe cale de succesiune nu poate fi oprită prin stipularea
inalienabilităţii.” (art.627 alin.5). Termenul „succesiune” îl regăsim şi în cuprinsul art. 806 C.civ.1
2. Persoana despre a cărei moştenire este vorba, defunctul, se mai numeşte şi de cuius, abreviere din
formula dreptului roman „is de cuius succesionis (rebus) agitur” (cel despre a cărui moştenire /bunuri/ este
vorba). În acest sens se vorbeşte, de exemplu, de moartea lui de cuius2, fiind oarecum impropriu să se
vorbească de moartea defunctului. Se mai utilizează, uneori, şi termenul de autor (de exemplu, autorul
comun al comoştenitorilor)3, iar în cazul moştenirii testamentare, de testator.
3. Persoanele care dobândesc patrimoniul defunctului se numesc „moştenitori” sau „succesori”4. În
cazul moştenirii testamentare dobânditorul se numeşte, de regulă, „legatar”.
4. Noţiunea de masă succesorală. În cadrul dreptului de moştenire noţiunea de „moştenire” sau
„succesiune” (uneori „ereditate”) se întrebuinţează nu numai în sensul de transmitere a patrimoniului unei
persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă, dar şi pentru desemnarea a însuşi
patrimoniului transmis din cauză de moarte, deci în sens de masa succesorală 5. În acest sens, se vorbeşte de
1
Potrivit art. 806 C.civ., „În timpul exercitării calităţii sale, administratorul nu va putea deveni parte la niciun
contract având ca obiect bunurile administrate sau să dobândească, altfel decât prin succesiune, orice fel de drepturi
asupra bunurilor respective sau împotriva beneficiarului.”
2
Gen.sg. de la quis, se foloseşte numai la singular.
3
Art. 1.105 C.civ. prevede că „(1) Moştenitorii celui care a decedat fără a fi exercitat dreptul de opţiune
succesorală îl exercită separat, fiecare pentru partea sa, în termenul aplicabil dreptului de opţiune privind moştenirea
autorului lor. (2) În cazul prevăzut la alin. (1), partea succesibilului care renunţă profită celorlalţi moştenitori ai
autorului său.”
4
Codul civil anterior utiliza în mod frecvent şi termenul livresc de „erede”, „erezi”, „coerezi” (de exemplu,
art.692, 693, 696, 699, 701, 703-704, 707-714 C. civ. anterior.).
5
În practica judiciară mai veche s-a decis că „Întrucât clauza de împuternicire înscrisă în libretul CEC reprezintă
un mandat, care încetează la moartea mandantului titular de libret (de cuius), suma înscrisă în libret la data morţii lui
face parte integrantă din moştenire” (TS, s.civ., dec. nr.1347/1972, în Repertoriu... 1969-1975, p.205, nr.511), ca şi
obligaţia mandatarului de a da socoteală moştenitorilor cu privire la sumele ridicate în temeiul clauzei de
împuternicire (TS, s.civ., dec.nr.1629/1976, în Repertoriu ... 1975-1980, p.141, nr.331), dacă raportul de mandat nu a
fost dublat de un alt act juridic care anihilează obligaţia de a da socoteală (vezi Fr. Deak, „Tratat de drept civil.
Contracte speciale, Vol. II (Locaţiunea, Închirierea locuinţei, Arendarea, Antrepriza, Mandatul)”, ediţia a IV-a
(actualizată de L. Mihai şi R. Popescu), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, Cap. VII, nr. 10, p. 233-234. Masa
1
moştenirea (succesiunea) lăsată de defunct, de moştenirea dobândită de moştenitori, de moştenirea sau
succesiunea vacantă6(hereditas iacens7), adică fără stăpân (hereditas caduca8) etc.
5. Noţiunea de succesiune. O precizare se mai impune în legătură cu noţiunea de „succesiune”. În cadrul
dreptului civil această noţiune se întrebuinţează şi într-un sens mai larg, desemnând orice transmisiune de
drepturi, între vii sau pentru cauză de moarte, transmisiune care poate fi universală, cu titlu universal sau cu
titlu particular. În acest sens, de exemplu, cumpărătorul este succesorul cu titlu particular al vânzătorului
(iar vânzătorul este autorul cumpărătorului). Prin urmare, noţiunea de „succesiune” (şi succesor) numai în
sensul restrâns al cuvântului - transmisiune pentru cauză de moarte - este echivalent al noţiunii de
moştenire (moştenitor). Astfel fiind, considerăm că este mai indicată folosirea noţiunii de „moştenire”,
această tendinţă putând fi observată şi în domeniul legislativ. De exemplu, art. 46 din Constituţia României
(revizuită în anul 2003) prevede că „Dreptul de moştenire este garantat”, Legea fondului funciar
nr.18/1991 foloseşte în mod constant noţiunea de „moştenire” etc. Acestea au fost, de altfel, şi motivele
pentru care Cartea a IV-a din Codul civil se intitulează „Despre moştenire şi liberalităţi”, iar în cuprinsul
Codului civil se utilizează preponderent termenul „moştenire” în locul celui de „succesiune”.
Este însă evident, că noţiunea de „succesiune” (succesor), utilizată totuşi în domeniul dreptului de
moştenire, are un înţeles restrâns, referindu-se numai la transmisiunile pentru cauză de moarte, iar noţiunea
de „succesori” se referă la succesori în drepturi mortis causa, indiferent că sunt moştenitori legali sau
testamentari, cu vocaţie universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.

Secţiunea a II-a
Felurile moştenirii
6. Enumerare. Conform art.955 alin. 1 C.civ. „Patrimoniul defunctului se transmite prin moştenire
legală, în măsura în care cel care lasă moştenirea nu a dispus altfel prin testament.” Prin urmare, în
funcţie de izvorul vocaţiei succesorale a celor care dobândesc patrimoniul persoanei decedate, moştenirea
poate fi legală sau testamentară.
7. Moştenirea este legală în cazul în care transmiterea patrimoniului succesoral are loc în temeiul legii -
la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege. Ea intervine în cazul şi în măsura în care
defunctul nu a dispus prin testament de patrimoniul său pentru caz de moarte sau manifestarea sa de voinţă
nu poate produce efecte, în total sau în parte.
Precizăm că moştenirea este legală şi în cazul în care defunctul a lăsat testament, însă acesta nu
cuprinde dispoziţii referitoare la transmiterea patrimoniului succesoral, ci numai alte dispoziţii, de
exemplu, cu privire la numirea unui executor testamentar, cu privire la funeralii, înlăturarea de la moştenire
a unor rude etc. În acest din urmă caz, dacă cel înlăturat este moştenitor rezervatar 9, el va culege rezerva ca
moştenitor legal, tot aşa cum şi ceilalţi moştenitori - care beneficiază de dezmoştenire - vor culege
moştenirea în temeiul legii, deci ca moştenitori legali. Cu alte cuvinte, moştenirea este legală fiindcă

succesorală trebuie să fie stabilită fără adăugirile şi îmbunătăţirile aduse de moştenitor bunurilor rămase de la defunct
(TS, s.civ., dec.nr.1593/1979, în CD, 1979, p.124-125), eventualele modificări ulterioare neavând nicio influenţă (TJ
Hunedoara, dec.civ. nr.1272/1977, în RRD nr.7/1978, p.49; TJ Cluj, dec.civ. nr.1196/1988, în RRD nr.5, 1989, p.66).
Tot astfel, despăgubirile acordate sau pretinse pentru moartea prin accident a unei persoane nu fac parte din masa
succesorală lăsată (TJ Tulcea, dec.civ. nr.276/1977, RRD nr.12, 1977, p.47), persoanele păgubite putând valorifica
dreptul la despăgubiri potrivit regulilor care guvernează răspunderea civilă delictuală, inclusiv competenţa teritorială
a instanţelor judecătoreşti.
6
Art. 2.636 C.civ. dispune că „În cazul în care, conform legii aplicabile moştenirii, succesiunea este vacantă,
bunurile situate sau, după caz, aflate pe teritoriul României sunt preluate de statul român în temeiul dispoziţiilor legii
române privitoare la atribuirea bunurilor unei succesiuni vacante.”
7
Vb.lat. iaceo - a zăcea.
8
Adj. lat. caducus - fără stăpân.
9
Potrivit art. 1.086 C.civ. „Rezerva succesorală este partea din bunurile moştenirii la care moştenitorii
rezervatari au dreptul în virtutea legii, chiar împotriva voinţei defunctului, manifestată prin liberalităţi ori
dezmoşteniri.” Sunt moştenitori rezervatari soţul supravieţuitor, descendenţii (copii, nepoţi, strănepoţi etc.) şi
ascendenţii privilegiaţi (părinţii) ai defunctului (art. 1.087 C.civ.).
2
patrimoniul succesoral se transmite la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege 10, moştenitorii
justificând această calitate a lor prin invocarea textelor legale corespunzătoare.
Persoanele care dobândesc moştenirea în temeiul legii sunt moştenitori universali, cu vocaţie la întregul
patrimoniu lăsat de defunct, chiar dacă, în concret, existând o pluralitate de moştenitori, ei beneficiază
numai de o fracţiune din moştenire. Rezerva se culege, în toate cazurile, cu titlu universal. Moştenitorii
legali nu pot avea vocaţie numai la bunuri singulare, privite izolat (ut singuli), deci nu pot exista
moştenitori legali cu titlu particular.
8. Moştenirea este testamentară în cazul şi în măsura în care transmiterea masei succesorale are loc în
temeiul voinţei celui care lasă moştenirea, manifestată prin testament.
Persoanele desemnate de testator să culeagă moştenirea - în tot sau în parte - se numesc legatari
(moştenitori testamentari). Legatarul poate fi: universal, deci cu vocaţie la întreaga moştenire lăsată de
către defunct; cu titlu universal, cu vocaţie la o fracţiune din moştenire; cu titlu particular, cu vocaţie
numai la bunuri singulare, anume determinate.
9. Coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară. În legătură cu cele două feluri ale moştenirii
prevăzute de art. 955 C.civ., trebuie precizat că ele nu se exclud reciproc, ci, dimpotrivă, moştenirea legală
poate coexista cu cea testamentară. În acest sens, art. 955 alin. 2 C.civ. prevede că „O parte din
patrimoniul defunctului se poate transmite prin moştenire testamentară, iar cealaltă parte prin moştenire
legală.” Aşadar, în dreptul nostru se admite - iar dacă există moştenitori rezervatari, chiar se impune -
coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară11.
Astfel, dacă testatorul a făcut numai legate cu titlu particular, patrimoniul succesoral se transmite
potrivit legii moştenitorilor legali, numai că aceştia vor fi obligaţi faţă de legatarii cu titlu particular să
execute legatele, iar dacă obiectul legatului este un drept real asupra unui bun individual determinat, acest
drept va fi dobândit de legatar direct de la defunct şi deci nu va trece asupra moştenitorilor legali (care
culeg restul patrimoniului succesoral).
Dacă testatorul a făcut unul sau mai multe legate cu titlu universal, dar ele nu epuizează întregul
patrimoniu succesoral (de exemplu, două legate pentru câte 1/3 din moştenire), devoluţiunea moştenirii va
fi testamentară în limitele legatului sau legatelor şi legală pentru rest.
În schimb, dacă testatorul a instituit prin testament mai mulţi legatari cu titlu universal, astfel încât
aceste legate epuizează întreaga moştenire (şi bineînţeles, nu sunt ineficace), sau dacă testatorul a instituit
unul sau mai mulţi legatari universali12, devoluţiunea moştenirii va fi numai testamentară.
În toate cazurile însă, dacă există moştenitori rezervatari - care beneficiază de o parte din moştenire
chiar şi împotriva voinţei liberale a testatorului - şi prin legatele făcute s-a adus atingere rezervei lor, ei vor
dobândi, potrivit legii (ca moştenitori legali), partea din moştenire corespunzătoare rezervei şi numai pentru
rest devoluţiunea succesorală va fi testamentară.
Rezultă că moştenirea testamentară înlătură pe cea legală numai dacă nu există moştenitori rezervatari şi
testatorul a instituit unul sau mai mulţi legatari universali sau doi ori mai mulţi legatari cu titlu universal
10
În cazul împărţelii de ascendent (art. 1.160-1.163 C.civ.) moştenitorii între care operează această împărţeală vin
la moştenire în temeiul legii, chiar dacă cotele rezultând din această împărţeală nu ar coincide întocmai cu cotele
determinate de lege, fiind însă respectată rezerva succesorală a fiecăruia dintre ei (art.1.163 C.civ.). Dar nu intrăm în
amănunte, problema urmând a fi analizată în legătură cu împărţeala moştenirii.
11
Vezi şi M.Eliescu, op.cit., I, p.53. Nici Codul civil anterior şi nici Codul civil actual nu au păstrat principiul
roman al incompatibilităţii moştenirii testamentare cu cea legală (nemo partim testatus partim intestatus decedere
potest - nimeni nu poate muri în parte cu testament, în parte fără testament).
12
Potrivit art. 1056 alin. 1 C.civ., legatul universal este dispoziţia testamentară care conferă uneia sau mai multor
persoane vocaţie la întreaga moştenire. Aşadar, pot exista mai mulţi legatari universali.
Precizăm că admiţând coexistenţa calităţii de moştenitor legal cu aceea de legatar, nu avem în vedere
„dublarea” calităţii de legatar cu aceea de moştenitor legal, admisă în practica mai veche a instanţei supreme (vezi,
de ex., TS, s.civ., dec.nr. 202/1980, în CD, 1980, p.93-94). În această concepţie, se are în vedere situaţia când un
legatar culege moştenirea efectiv şi exclusiv în baza testamentului, dar– fiind rudă cu defunctul sau soţ supravieţuitor
– el ar fi putut beneficia de moştenire (desigur, într-o proporţie mai mică) şi în lipsa dispoziţiei testamentare, în
calitate de moştenitor legal. Pentru aceste motive se considera că există „o pluralitate de temeiuri”, mai multe
„temeiuri juridice componente”, o „unire” a celor două calităţi, la calitatea de moştenitor legal se „adaugă voinţa de
cuius -ului” (ibidem), care – „nu înlătură calitatea de moştenitoare legală”, această calitate fiind „predominantă” (TS,
s.civ., dec.nr. 382/1979, în CD, 1979, p.119-121; dec.nr. 2435/1979, în RRD nr.5, 1980, p.45-46; dec.nr.1622/1981,
în CD, 1981, p.48-49). În realitate, persoana (persoanele) în cauză culeg moştenirea în calitate de legatari, calitate pe
care o invocă întrucât le conferă drepturi succesorale mai întinse. Spre deosebire de această concepţie, noi avem în
vedere ipoteza în care, efectiv, o persoană culege o parte din moştenire în calitate de legatar, iar o altă parte - pentru
care defunctul nu a dispus prin testament sau dispoziţia testamentară este ineficace - în calitate de moştenitor legal.

3
care, împreună (cumulativ), au vocaţie la întreaga moştenire.
9.1. Coexistenţa calităţii de moştenitor legal cu aceea de legatar. Coexistenţa moştenirii testamentare cu
aceea legală fiind admisă în mod expres de Codul civil, se pune întrebarea dacă o persoană poate să culeagă
o anume parte din moştenire în calitate de legatar şi o altă parte în calitate de moştenitor legal, deci să se
cumuleze cele două calităţi în aceeaşi persoană ?
În principiu, pentru motivele arătate, nici această posibilitate nu poate fi exclusă. Astfel, de exemplu,
dacă există mai mulţi legatari cu titlu universal (de pildă, 4 persoane pentru câte 1/4 din moştenire fiecare),
iar unul dintre ei nu vrea sau nu poate să beneficieze de legat, partea acestuia va putea fi culeasă ca
moştenire legală de către legatarul care are şi o asemenea vocaţie, fiind rudă cu defunctul în grad succesibil
sau soţ supravieţuitor (fireşte, numai dacă această soluţie nu contravine dispoziţiilor testamentare).
Este însă posibil ca persoana chemată la moştenire de lege şi, totodată, gratificată prin testament să
opteze diferit cu privire la moştenirea legală şi la legat, adică să o accepte pe prima şi să renunţe la legat ori
invers13. Dacă însă legatul este mai mic decât cota legală, moştenitorul legal nu poate renunţa la legat
pentru a moşteni mai mult, deoarece un asemenea legat poate avea şi semnificaţia unei dezmoşteniri
parţiale, caz în care moştenitorul legal poate reclama numai rezerva (dacă este mai mare decât legatul)
prevăzută de lege în favoarea sa (rezervă care se dobândeşte întotdeauna în calitate de moştenitor legal) 14.
10. Noţiunea de moştenire ab intestat. În sfârşit, încă o precizare terminologică: în literatura de
specialitate, în locul noţiunii de moştenire legală, uneori15 se foloseşte noţiunea (din dreptul roman) de
moştenire sau succesiune ab intestat.
Folosind această noţiune - care are avantajul de a preciza că regulile devoluţiunii legale se aplică
întocmai numai în cazul persoanei decedate fără testament (ab intestato mori) - trebuie totuşi să avem în
vedere că folosirea ei este pur convenţională, fără semnificaţia din dreptul roman, în acest din urmă sens ea
fiind, de fapt, improprie în dreptul nostru.
În dreptul roman succesiunea testamentară era regula 16, din care cauză cea legală se definea prin
raportare la absenţa testamentului, adică la ipoteza persoanei decedate fără a face un testament (intestat)
sau care a făcut unul neconform regulilor de drept (ceea ce echivala cu lipsa testamentului). Pe de altă
parte, în dreptul roman testamentul trebuia - sub sancţiunea nulităţii - să cuprindă instituirea eredelui,
potrivit regulii heres est caput et fundamentum totius testamenti17.
În dreptul nostru moştenirea legală este regula18, ea putând fi însă înlăturată - în tot sau în parte - prin
testamentul lăsat de către de cuius. De altfel, modul în care este redactat art. 955 alin.1 C.civ.19 scoate în
evidenţă faptul că în dreptul succesoral român moştenirea legală este regula, iar moştenirea testamentară
reprezintă excepţia. Pe de altă parte, prin testament nu se pot institui moştenitori (în concepţia Codului civil
heredes gignuntur non scribuntur20), ci numai legatari, care însă pot dobândi bunurile succesorale nu numai
13
Potrivit art.1102 alin.2 teza I C.civ. „ Legatarul chemat la moştenire şi ca moştenitor legal îşi va putea exercita
opţiunea în oricare dintre aceste calităţi.”
14
Potrivit art.1102 alin.2 teza a II-a C.civ. „ Dacă, deşi nu a fost încălcată rezerva, din testament rezultă că
defunctul a dorit să diminueze cota ce i s-ar fi cuvenit legatarului ca moştenitor legal, acesta din urmă poate opta
doar ca legatar.”
15
Vezi, de ex., D.Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol.II, Bucureşti, 1926, p.16 şi urm.; C.
Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p.364 şi urm.; M.Eliescu, op.cit., I, p.20, 148. În literatura de
specialitate franceză se foloseşte, cu precădere, noţiunea de succesiune ab intestat.
16
După cum s-a observat, a muri intestat era considerată o dezonoare (D.Alexandresco, op.cit., p.19; Henri şi
Léon Mazeaud, Jean Mazeaud, Leçons de droit civil, vol. IV, Paris, 1963, p.535, nr.663; în continuare Mazeaud,
op.cit.), romanii având o adevărată manie de a face testamente (C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Universitatea
Bucureşti, 1973, p.202).
17
Instituirea eredelui trebuia să se afle în fruntea (caput) testamentului şi să premeargă legatele şi orice alte
dispoziţii, iar valabilitatea oricărui testament depindea de valabilitatea instituirii eredelui (fundamentum). Vezi V.
Hanga, M.Jacotă, Drept privat roman, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1984, p.240; E. Molcuţ, D. Oancea,
Drept roman, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993, p.141.
18
Moştenirea legală este „după spiritul Codului civil, modul de transmisiune cel mai natural al patrimoniului unui
defunct”. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p.364. Afirmaţia a fost făcută cu referire la
Codul civil de la 1864, dar este în egală măsură valabilă şi în ceea ce priveşte Codul civil actual. Caracterul de
excepţie al moştenirii testamentare se subliniază şi în alte sisteme de drept. Vezi, de exemplu, pentru dreptul elveţian,
J. Guinand, M. Stettler, Droit civil II, Successions, Edit. Univ. Fribourg Suisse, 1999, p. 37-38.
19
„Patrimoniul defunctului se transmite prin moştenire legală, în măsura în care cel care lasă moştenirea nu a
dispus altfel prin testament.”
20
Gigno, gignere, genui, genitum = a naşte, a crea.
4
cu titlu particular, dar şi cu vocaţie universală sau cu titlul universal, asemănător moştenitorilor legali, ceea
ce justifică denumirea lor de moştenitori (testamentari).

CAPITOLUL II
CARACTERELE JURIDICE ALE
TRANSMITERII MOŞTENIRII

11. Enumerare. După cum rezultă din definiţia dată moştenirii - transmiterea patrimoniului unei
persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă - ea are anumite particularităţi care o
deosebesc de celelalte moduri de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor, cunoscute dreptului civil.
Astfel, având loc numai la moartea unei persoane fizice, moştenirea este o transmisiune pentru cauză de
moarte şi, fiindcă se referă la patrimoniul persoanei decedate, iar nu la drepturile şi obligaţiile ei privite
izolat, această transmisiune are caracter universal. Pe de altă parte, deşi patrimoniul unei persoane fizice
este divizibil în mai multe mase de drepturi şi obligaţii, în cadrul transmisiunii moştenirii el este privit ca
fiind, în principiu, unitar (putându-se transmite după aceleaşi norme juridice) şi indivizibil.
12. Transmiterea moştenirii este o transmisiune pentru cauză de moarte (mortis causa) întrucât se
produce numai în urma şi prin efectul morţii fizic constatate sau judecătoreşte declarate a unei persoane
fizice (viventis hereditas non datur). Prin urmare, normele dreptului succesoral nu pot fi aplicate actelor de
transmisiune între vii (inter vivos) guvernate de dreptul obligaţional şi nici în cazul încetării existenţei unei
persoane juridice, chiar dacă în cazul încetării existenţei unei persoane juridice operează o transmisiune
universală sau cu titlu universal, încetarea existenţei persoanelor juridice (şi efectele ei) fiind reglementată
prin acte normative speciale (de exemplu, art. 244 şi urm. C. civ., Legea societăţilor comerciale nr.31/1990,
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei).
Precizăm însă, că normele care guvernează transmisiunea succesorală sunt, în principiu, aplicabile şi
persoanelor juridice, unităţilor administrativ-teritoriale (comune, oraşe, municipii) ori statului 21, în cazurile
şi în măsura în care ei se prezintă în calitate de dobânditori ai patrimoniului sau ai unor bunuri din
patrimoniul persoanei fizice decedate.
13. Transmiterea moştenirii este o transmisiune universală întrucât are ca obiect patrimoniul persoanei
fizice decedate, ca universalitate juridică, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care pot fi evaluate în
bani şi care au aparţinut defunctului22.
Drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale, în principiu, nu se transmit prin moştenire 23. Tot astfel nu se
transmit prin moştenire:

21
Potrivit art.963 alin.3 C.civ., „În lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, patrimoniul defunctului se
transmite comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data
deschiderii moştenirii.” Art. 553 alin.3 C.civ. prevede că moştenirile vacante aflate în străinătate se cuvin statului
român.
22
Potrivit art. 31 alin. (1) C.civ. „Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care
include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia”.
Întrucât moştenitorii universali sau cu titlu universal „preiau patrimoniul aceluia pe care îl moştenesc, aşa cum
acesta a existat în momentul deschiderii succesiunii, cu drepturile şi obligaţiile respective”, ei sunt obligaţi să
respecte şi puterea lucrului judecat, în sensul că nu mai pot „repune în discuţie, printr-o altă acţiune, un drept care a
fost recunoscut persoanei pe care ei o moştenesc sau care nu a mai existat în patrimoniul acesteia, ei fiind obligaţi să
respecte o atare hotărâre”. (TS, s.civ., dec.nr.400/1984, în CD, 1984, p.132-133).
23
Potrivit art. 11 din Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe, “(1) Drepturile morale nu pot face
obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări. (2) După moartea autorului, exerciţiul drepturilor prevăzute la art. 10 lit.
a), b) şi d) [respectiv, dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă publică; dreptul de a
pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei; dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune
oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa ] se transmite
prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe durată nelimitată. Dacă nu există moştenitori, exerciţiul acestor drepturi
revine organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului sau, după caz, organismului cu cel
mai mare număr de membri, din domeniul respectiv de creaţie.” După cum se observă, nu drepturile nepatrimoniale
(pe care legea le numeşte”drepturi morale”) se transmit, ci doar exerciţiul acestor drepturi.

5
 i) drepturile patrimoniale care se sting la moartea titularului lor întrucât au caracter viager sau sunt
contractate ori născute ex lege intuitu personae (cum ar fi dreptul de uzufruct, uz sau abitaţie, o creanţă de
întreţinere sau de rentă viageră, dreptul de folosinţă a unei locuinţe, dreptul la pensie) ori din alte cauze (de
exemplu, moartea celui care lasă moştenirea a operat ca o condiţie rezolutorie - a se vedea întoarcerea
convenţională prevăzută de art. 1.016 C.civ. - sau ca un termen incert extinctiv) şi
ii) obligaţiile patrimoniale legate de o calitate personală a defunctului (de exemplu, obligaţia de
întreţinere prevăzută de lege în considerarea calităţii personale a defunctului 24, nu şi obligaţia de întreţinere
asumată de către de cuius printr-un contract de întreţinere) şi cele născute din contracte încheiate intuitu
personae (de exemplu, obligaţiile antreprenorului - art.1.871 alin. 1 C.civ. 25, obligaţiile mandatarului - art.
2.030 C.civ.26).
Prin caracterul universal al transmisiunii moştenirii se explică deosebirile faţă de transmisiunile prin
acte între vii.
a) Astfel, transmisiunea prin acte între vii, în sistemul dreptului nostru civil, nu poate avea ca obiect
obligaţii, ci numai drepturi, Codul civil necunoscând cesiunea de datorie, privită ca o operaţiune prin care
un debitor transmite obligaţia sa unui alt debitor fără acordul creditorului. Totuşi, este de remarcat faptul că
în Codul civil a fost reglementată instituţia intitulată „preluarea datoriei”, dar pentru preluarea datoriei
este absolut necesar acordul creditorului (art. 1.599 şi urm. C.civ.). În schimb, în cadrul transmisiunii
succesorale trec asupra moştenitorilor legali sau legatarilor universali sau cu titlu universal nu numai
drepturile, dar şi obligaţiile defunctului, fără acordul creditorului, fiindcă această transmisiune are ca
obiect nu drepturi şi obligaţii privite izolat (ut singuli), ci patrimoniul defunctului ca universalitate juridică,
iar, în acest cadru, drepturile defunctului nu pot fi despărţite de obligaţiile pe care le-a avut.
b) Pe de altă parte, în dreptul nostru, transmisiunea prin acte între vii nu poate avea ca obiect un
patrimoniu. Din acest motiv, cât timp titularul trăieşte patrimoniul lui nu poate fi transmis asupra altei
persoane, actele încheiate de titular putând avea ca obiect numai drepturi privite izolat. În schimb, după
moarte, încetând personalitatea titularului, devine posibilă, şi chiar necesară, transmiterea patrimoniului
defunctului asupra unei sau unor persoane în fiinţă.
Precizăm că, dacă un moştenitor universal sau cu titlu universal vinde drepturile sale succesorale
(art.1747-1754 C.civ.), contractul va avea ca obiect dreptul de moştenire privit izolat (ut singuli), deşi acest
drept poartă asupra unei universalităţi (dacă există un singur moştenitor legal sau legatar) sau asupra unei
cote-părţi indivize asupra universalităţii (dacă sunt mai mulţi moştenitori legali ori legatari). Deci obiectul
înstrăinării nu este patrimoniul vânzătorului, ci o masă de bunuri din acest patrimoniu, dar individualizat
prin raportare la dreptul de moştenire al vânzătorului privit izolat. Şi fiindcă această înstrăinare are ca
obiect o universalitate sau o cotă-parte indiviză asupra universalităţii, legatarul cu titlu particular nu poate
fi vânzătorul unui drept succesoral (ci numai al dreptului - real sau de creanţă - care formează obiectul
legatului cu titlu particular). Deoarece obiectul înstrăinării este o universalitate, ea implică o transmisiune
nu numai de drepturi, dar şi de obligaţii, fără a fi necesar acordul creditorului moştenirii. Este o derogare de
la regula potrivit căreia transmisiunile între vii pot avea ca obiect obligaţii, dar numai dacă se obţine
acordul creditorului. Însă transmisiunea datoriilor va fi producătoare de efecte numai între părţile
contractante, nu şi faţă de terţi. Creditorii moştenirii vor putea urmări pentru realizarea creanţelor lor pe

24
Avem în vedere obligaţia legală de întreţinere reglementată de art. 513 şi urm. C.civ.. Potrivit art. 514 C.civ.,
obligaţia de întreţinere are caracter personal şi se stinge prin moartea debitorului obligaţiei de întreţinere, dacă prin
lege nu se prevede altfel. Pentru o situaţie în care obligaţia legală de întreţinere se transmite moştenitorilor, vezi
art.518 C.civ.
25
Potrivit art. 1871 alin.1 C.civ. „În cazul în care antreprenorul decedează sau devine, fără culpa sa, incapabil
de a finaliza lucrarea sau de a presta serviciul, contractul încetează dacă a fost încheiat în considerarea
aptitudinilor personale ale antreprenorului.”
26
Potrivit art. 2.030 C.civ., mandatul încetează prin “moartea[…] mandantului ori a mandatarului. Cu toate
acestea, atunci când are ca obiect încheierea unor acte succesive în cadrul unei activităţi cu caracter de
continuitate, mandatul nu încetează dacă această activitate este în curs de desfăşurare , cu respectarea dreptului de
revocare sau renunţare al părţilor ori al moştenitorilor acestora.” Precizăm că potrivit art. 2.035 C.civ., „(1) În caz
de deces, incapacitate sau faliment al uneia dintre părţi, moştenitorii ori reprezentanţii acesteia au obligaţia de a
informa de îndată cealaltă parte. (2) În cazul prevăzut la alin. (1), mandatarul sau moştenitorii ori reprezentanţii săi
sunt obligaţi să continue executarea mandatului dacă întârzierea acesteia riscă să pună în pericol interesele
mandantului ori ale moştenitorilor săi.”

6
vânzător (moştenitor) - art. 1.757 C.civ. Este o consecinţă ce decurge din nerecunoaşterea de către Codul
civil a cesiunii de datorie.
c) Transmisiunea moştenirii se deosebeşte de transmisiunea prin acte între vii şi prin faptul că drepturile
dobândite de succesorii în drepturi mortis causa sunt opozabile terţilor fără îndeplinirea formalităţilor
prevăzute de lege pentru transmisiunile prin acte între vii. Astfel, drepturile reale dobândite sunt opozabile
terţilor independent de efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară27.
Iar pentru dobândirea creanţelor nu este necesară respectarea formalităţilor prevăzute de lege pentru
cesiunea de creanţe28. Aceste deosebiri se explică tot prin caracterul universal al transmisiunii moştenirii,
adică prin faptul că drepturile nu sunt privite în mod izolat, ci ca părţi componente ale patrimoniului
defunctului. În schimb, în cazul vânzării unei moşteniri, pentru opozabilitatea faţă de terţi - în funcţie de
natura drepturilor dobândite (reale sau de creanţă) - este necesară îndeplinirea formalităţilor de publicitate,
fiindcă dreptul succesoral este privit izolat de patrimoniul vânzătorului, acest patrimoniu neformând
obiectul contractului29.
Precizăm că principiul universalităţii transmisiunii succesorale operează nu numai atunci când
moştenitorul sau moştenitorii au vocaţie universală (moştenitori legali sau legatari universali), dar şi atunci
când ei au numai o vocaţie cu titlu universal. Mai mult decât atât, în cazul în care nu există moştenitori
legali rezervatari, este posibil ca întreaga moştenire să fie culeasă de legatarii cu titlu universal. De
exemplu, doi legatari cu vocaţie la câte o jumătate din moştenire (deci cu titlu universal). Şi în acest caz
transmisiunea este universală, în sensul că moştenirea lăsată de defunct se transmite la succesori, ca
universalitate juridică şi, în ultimă instanţă, ea trebuie să fie, în integralitatea ei, dobândită de moştenitori.
Deşi transmiterea moştenirii este o transmisiune universală şi are ca obiect, în principiu, şi obligaţiile
care au aparţinut defunctului, totuşi, art. 1.114 alin. 2 C.civ. prevede că moştenitorii legali şi legatarii
universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din
patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia. De asemenea, potrivit art. 1.139 alin. 2 C.civ.
comuna, oraşul sau, după caz, municipiul suportă pasivul moştenirii vacante numai în limita valorii
bunurilor din patrimoniul succesoral. Prin aceste dispoziţii nu se infirmă principiul, ci numai se limitează
răspunderea, această limitare devenind necesară tocmai pentru că transmisiunea moştenirii este universală
şi în lipsa ei răspunderea moştenitorilor ar fi fost nelimitată (ultra vires hereditatis).
14. Transmiterea moştenirii este o transmisiune unitară, în sensul că moştenirea, în întregul ei, deci
toate drepturile şi obligaţiile defunctului, se transmite la moştenitorii legali sau legatari după aceleaşi
norme juridice, indiferent de natura şi/sau provenienţa ori originea bunurilor care o compun30. Caracterul
unitar al dreptului succesoral corespunde unităţii patrimoniului transmis şi al dreptului de proprietate, drept
care formează obiectul principal al transmisiunii moştenirii31.
Precizăm că prin caracterul unitar al transmisiunii înţelegem transmiterea patrimoniului succesoral după
aceleaşi norme juridice - fără a face deosebire între diferitele bunuri care îl compun, după natura lor
(drepturi reale sau drepturi de creanţă, bunuri mobile sau imobile etc.), după provenienţa lor (de exemplu,
bunuri provenite de pe linie maternă sau paternă), după originea lor (bunuri moştenite sau achiziţionate)

27
Potrivit art. 887 C.civ. „(1) Drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară când provin din
moştenire, accesiune naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum şi în alte cazuri
expres prevăzute de lege. (2) Cu toate acestea, în cazul vânzării silite, dacă urmărirea imobilului nu a fost în
prealabil notată în cartea funciară, drepturile reale astfel dobândite nu vor putea fi opuse terţilor dobânditori de
bună-credinţă. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1), titularul drepturilor astfel dobândite nu va putea însă dispune
de ele prin cartea funciară decât după ce s-a făcut înscrierea.” Vezi şi TS, s. civ., dec. nr. 69/1975, în care se
precizează că cererea de ieşire din indiviziune a unui moştenitor nu reprezintă un act de dispoziţie care să necesite
intabularea prealabilă (în CD, 1975, p.132-135). Transmisiunile prin moştenire nu sunt supuse publicităţii, fără a
deosebi după cum acestea sunt universale, cu titlu universal sau cu titlu particular.
28
Vezi şi M.Eliescu, op.cit., I, p.50. Potrivit art. 1.566 alin. 2 C.civ., dispoziţiile capitolului privitor la cesiunea de
creanţă nu se aplică transferului creanţelor în cadrul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal.
29
Art. 1753 C.civ. prevede: „ (1) Cumpărătorul unei moşteniri nu dobândeşte drepturile reale asupra imobilelor
cuprinse în moştenire decât potrivit regulilor privitoare la cartea funciară. (2) El nu poate opune terţelor persoane
dobândirea altor drepturi cuprinse în moştenire decât dacă a îndeplinit formalităţile cerute de lege pentru a face
opozabilă dobândirea fiecăruia dintre aceste drepturi.”
30
Vezi M.Eliescu, op.cit, I, p.51.
31
Vz. C.Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie intelectuală. Succesiunile, Ed.
Didactică si Pedagogică, Bucureşti, 1967, p.108.
7
sau după modalităţile de care sunt afectate (termen sau condiţie, proprietate comună pe cote-părţi sau în
devălmăşie etc.) - iar nicidecum unicitatea actului normativ, dreptul succesoral unitar român fiind
reglementat prin mai multe acte normative (în afara Codului civil, de exemplu, Codul de procedură civilă,
Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, Ordin Ministrului Justiţiei nr. 710/1995
pentru adoptarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale, nr.
36/1995 etc.).
Principiul unităţii transmisiunii succesorale, creat de jurisconsulţii romani (negat numai în orânduirea
feudală, mai ales în privinţa bunurilor nobiliare /fiefuri/ atribuite primului născut de sex bărbătesc -
privilegiul de masculinitate şi de primogenitură), guvernează şi dreptul nostru succesoral32.
14.1. Pentru considerente de ordin social-economic şi de echitate, principiul unităţii transmisiunii
succesorale cunoaşte însă în dreptul nostru şi unele excepţii33.
a) Astfel, dacă la moartea unui soţ, în lipsă de descendenţi, soţul supravieţuitor vine în concurs cu
ascendenţii şi/sau colateralii defunctului, el moşteneşte - în afară de partea sa succesorală şi fără a suporta
în privinţa acestor bunuri concursul comoştenitorilor - mobilierul şi obiectele de uz casnic care au fost
afectate folosinţei comune a soţilor (art. 974 C.civ.).
Prin urmare, în privinţa mobilierului şi obiectelor de uz casnic, în ipoteza arătată, se aplică o
reglementare specială, derogatorie de la regulile generale ale devoluţiunii succesorale legale. Înseamnă că
legiuitorul a înlăturat, pentru o parte din bunurile lăsate de defunct, principiul unităţii transmisiunii
succesorale.
b) Derogări de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale sunt prevăzute şi în domeniul dreptului
muncii în privinţa salariului, a indemnizaţiei de concediu şi a pensiei neîncasate de defunct.
b.1) Astfel, potrivit art.167 alin. 2 din Codul muncii, „În caz de deces al salariatului, drepturile
salariale datorate până la data decesului sunt plătite, în ordine, soţului supravieţuitor, copiilor majori ai
defunctului sau părinţilor acestuia. Dacă nu există niciuna dintre aceste categorii de persoane, drepturile
salariale sunt plătite altor moştenitori, în condiţiile dreptului comun.”
Rezultă că în privinţa salariului neîncasat de către persoana decedată nu se aplică principiul unităţii
moştenirii, legea specială stabilind mai multe derogări de la dreptul comun:
(i) soţul supravieţuitor, copiii majori sau părinţii defunctului beneficiază de aceste drepturi în altă ordine
decât cele prevăzute în dreptul comun;
(ii) soţul supravieţuitor, copiii majori sau părinţii defunctului beneficiază de aceste drepturi independent
de calitatea lor de moştenitori (de exemplu, chiar dacă renunţă la moştenirea defunctului);
(iii) pentru încasarea drepturilor băneşti salariale soţul supravieţuitor, copiii majori sau părinţii
defunctului nu trebuie să prezinte certificatul de moştenitor. În schimb, ceilalţi „moştenitori” - care pot fi
moştenitori legali34 sau testamentari (legatari universali, cu titlu universal sau cu titlu particular) - trebuie să
probeze calitatea lor de moştenitori, nefiind suficientă dovada rudeniei nici măcar în cazul moştenitorilor
legali.
b.2) Întrucât Codul muncii nu prevede dispoziţii referitoare la încasarea indemnizaţiei (compensaţiei în
bani) cuvenite salariatului decedat pentru concediul neefectuat (art.146 alin.4 din Codul muncii),
considerăm că se aplică dispoziţiile corespunzătoare din Codul muncii privitoare la salariul neîncasat,
indemnizaţia de concediu având natura juridică a salariului.
b.3) În sfârşit, potrivit art. 120 din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice,
„(1) Sumele neîncasate de către pensionar, reprezentând pensia pe luna în care a avut loc decesul şi/sau,
după caz, drepturi restante de pensie, cuvenite şi neîncasate până la deces, se plătesc soţului
supravieţuitor, copiilor, părinţilor sau, în lipsa acestora, celorlalţi moştenitori, în condiţiile dreptului
comun. (2) Sumele prevăzute la alin. (1) pot fi solicitate în cadrul termenului general de prescripţie.”
În mod criticabil, alin. 1 al art. 120 nu prevede în mod expres că sumele neîncasate se plătesc „în
ordine” persoanelor indicate, dar din modul de redactare a textului rezultă că intenţia legiuitorului a fost
aceea ca să se respecte ordinea indicată. Spre deosebire de salariul neîncasat, se observă că nu se mai face
referire doar la copiii majori, ceea ce înseamnă că sunt vizaţi atât copiii majori, cât şi cei minori.

32
Pentru amănunte vezi M. Eliescu, op. cit., I, p. 51.
33
Derogările vizează natura bunurilor.
34
Dintre aceşti „alţi moştenitori” (legali), cei care nu sunt moştenitori rezervatari (de exemplu, fraţii, surorile,
unchii, mătuşile, verii primari etc.) pot fi dezmoşteniţi de defunct, caz în care nu mai pot dovedi calitatea lor de
moştenitori.
8
 În concluzie, salariul, compensaţia în bani a concediului neefectuat ori pensia neîncasată formează mase
distincte de bunuri şi se atribuie în caz de deces după reguli diferite faţă de cele prevăzute în dreptul
comun. De lege ferenda ar fi însă indicată o mai atentă corelare a textelor, unele deosebiri dintre cele două
reglementări nefiind justificate.
c) Potrivit art.44 alin.2 teza a II-a din Constituţie, astfel cum a fost revizuită în anul 2003, „Cetăţenii
străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile
rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România
este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire
legală.”
Aşadar, cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi, după revizuirea Constituţiei, dreptul de proprietate
asupra terenurilor prin moştenire legală35. Rezultă că moştenitorul testamentar, dacă nu are cetăţenia
română (şi indiferent dacă are domiciliul în ţară sau în străinătate), nu poate dobândi dreptul de proprietate
asupra terenului care face parte din moştenire decât în condiţiile rezultate din aderarea României la
Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în
condiţiile prevăzute prin lege organică. Avându-se în vedere dispoziţia constituţională menţionată mai sus,
a fost adoptată Legea nr.312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de
către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine36.
Considerăm însă că moştenitorul testamentar străin sau apatrid sau persoană juridică străină (care nu ar
putea dobândi dreptul de proprietate asupra terenului în condiţiile legii speciale şi nici în temeiul unor
tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate) poate beneficia de echivalentul
valoric al terenului (în bani sau alte bunuri), iar în cazul construcţiilor de dreptul de superficie asupra
construcţiei dobândite prin moştenire (dreptul de proprietate asupra construcţiei şi dreptul de folosinţă
asupra terenului). Dispoziţia constituţională interzice numai dobândirea dreptului de proprietate asupra
„terenului”, privit în materialitatea lui.
Referitor la posibilitatea cetăţenilor străini sau a apatrizilor ori a persoanelor juridice străine de a
beneficia de echivalentul valoric al terenului, apreciem că sunt necesare unele precizări, mai ales că există
autori care contestă chiar şi dreptul la echivalentul valoric.
Referitor la posibilitatea moştenitorului testamentar ( străin, apatrid sau persoană juridică străină) de a
dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, dispoziţia citată din Constituţia actuală a României
seamănă cu cea din art.7 alin.5 al Constituţiei din 1866 (modificată în 1879), cu deosebirea că în prezent
sunt vizate terenurile, iar în trecut imobilele rurale: „numai românii sau cei naturalizaţi români pot dobândi
imobile rurale în România”, prin dobândire avându-se în vedere dobândirea proprietăţii, ca şi în prezent.
În legătură cu acest text constituţional care a provocat vii controverse, ne mărginim să evocăm numai
părerea a doi iluştri civilişti.
Astfel, D.Alexandresco a susţinut că „succesiunea ab intestat sau testamentară fiind, după art.644 C.civ.
[de la 1864] un mod de a dobândi proprietatea, se înţelege că străinii sunt incapabili de a moşteni asemenea
imobile în natură, neavând, după părerea noastră, nici dreptul la valoarea lor în bani, pentru că dreptul la
valoarea unui bun, presupune un drept asupra însuşi acestui bun, drept pe care Constituţia nu-1 conferă
străinului”37.
În schimb, M.B.Cantacuzino a susţinut părerea contrară: „această prohibiţiune, care priveşte exclusiv
numai natura specifică a bunurilor succesorale, nu constituie o incapacitate pentru străini de a culege o
moştenire în România, fie chiar în ipoteza în care moştenirea ar cuprinde exclusiv numai imobile rurale
situate în România. Moştenitorul străin, având o chemare la patrimoniul privit ca universalitate, va avea

35
Aşa cum pe bună dreptate s-a arătat în literatura de specialitate (Valeriu Stoica, Drept civil.Drepturile reale
principale, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p. 134), „Raţiunea pentru care, în noua formulare constituţională, s-
a recunoscut posibilitatea cetăţenilor străini şi a apatrizilor de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor
prin moştenire legală este necesitatea de a consolida legăturile dintre diaspora românească şi ţara-mamă.”
36
Pentru amănunte, vezi Fr. Deak, „Tratat de drept civil. Contracte speciale, Vol. I (Vânzarea şi schimbul)”,
ediţia a IV-a (actualizată de L. Mihai şi R. Popescu), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, nr. 10.9, p. 55-59; C.
Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,
p. 151-153; Valeriu Stoica, op. cit., p. 131-134.
37
Op.cit., vo1.I, p.176. Vezi şi E.Safta-Romano, „Dreptul de moştenire”, Ed. Grafix, Iaşi, 1995, p.31-32 ; I.
Popa, Natura juridică a dreptului real al cetăţenilor străini şi apatrizilor asupra terenurilor aferente construcţiilor
proprietatea lor, în Dreptul nr. 7, 1998, p. 33-36.
9
drept la valoarea bunurilor imobiliare rurale pe care nu le poate dobândi în natură. Aceasta în puterea
subrogaţiunei reale inerentă transmisiunei patrimoniului ca atare.”38.
În ceea ce priveşte practica judecătorească, însuşi D.Alexandresco - adversar declarat şi consecvent al
dreptului străinilor la valoarea în bani (sau alte bunuri) a imobilelor rurale - arată că „o jurisprudenţă
constantă… a recunoscut străinilor dreptul la valoarea acestor imobile”, referindu-se, în acest sens, printre
altele, şi la ultima decizie a Curţii de Casaţie pronunţată în acest sens la 1 aprilie 1915 39. (Este vorba de
ultima decizie a Curţii de Casaţie înainte de adoptarea Constituţiei din 1923 care, prin art.18, a prevăzut
expres dreptul străinilor la echivalentul în bani al imobilelor rurale: „Străinii vor avea dreptul numai la
valoarea acestor imobile”).
În practica judecătorească s-a mai precizat că art.7 alin.5 din Constituţia din 1866 (modificată în 1879)
nu a adus nicio schimbare în ordinea succesorală, ridicând străinului numai dreptul de a poseda imobile
rurale, fără însă a-i lua dreptul la valoarea lor în bani, la nevoie imobilul putând fi vândut prin licitaţie
publică40. Iar după adoptarea Constituţiei din 1923 s-a precizat că „legiuitorul nu a înţeles să aducă vreo
schimbare ordinii succesorale şi nici să confere altei persoane calitatea de proprietar asupra unui imobil
rural moştenit de un străin, ci numai a voit într-un interes general, să ridice străinilor dreptul de a poseda în
România imobile rurale, recunoscându-le în schimb, dreptul la valoarea lor”41.
În Constituţia actuală a României (spre deosebire de cea din 1923) nu se precizează expres dreptul
străinului la echivalentul valoric al terenului. Cu toate acestea, soluţia poate fi identică pentru că în materie
de moştenire legiuitorul constituant a urmărit nu stabilirea unei interdicţii valorice, ci a uneia care vizează
proprietatea terenurilor privite în materialitatea lor. Astfel se explică dreptul străinilor de a dobândi
proprietatea asupra unei construcţii (inclusiv industriale) şi prin moştenire testamentară, deşi construcţia are
o valoare mult mai mare decât terenul aferent, asupra căruia poate dobândi numai un drept de folosinţă (în
cadrul dreptului de superficie).
d) Unii autori42 având în vedere dispoziţiile art.6 din Decretul nr.321/1956 privind dreptul de autor
(abrogat de Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe) au inclus în rândul excepţiilor de
la caracterul unitar al transmisiunii succesorale şi ipoteza drepturilor patrimoniale de autor, care
„alcătuiesc o masă deosebită în lăsământul succesoral” şi „se transmit după norme derogatorii de la dreptul
comun”43.
După părerea noastră, în cazul acestor drepturi nu am avut şi nu avem o excepţie de la caracterul unitar
al transmisiunii moştenirii, deoarece normele de transmitere succesorală sunt cele din dreptul comun, legea
specială prevăzând unele reguli speciale numai în privinţa caracterului temporar al drepturilor
patrimoniale de autor dobândit prin moştenire, inclusiv moştenirea testamentară, cu consecinţa
imposibilităţii retransmiterii prin succesiune (sau orice alt mod) după expirarea termenului prevăzut de
lege, imposibilitate datorată stingerii a însuşi dreptului, iar nu pentru că am fi în prezenţa unei derogări de
la caracterul unitar al moştenirii.
Astfel, ca regulă generală, la moartea autorului drepturile patrimoniale de autor „se transmit prin
moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani”, începând cu data de 1 ianuarie a anului
următor morţii autorului sau aducerii operei la cunoştinţă publică, după caz, legea stabilind anumite
termene şi reguli deosebite pentru anumite opere şi situaţii speciale, de exemplu, opere realizate în
colaborare, opere colective, de artă aplicată, programe pentru calculator etc. (vezi art.25-32 şi art.149
alin.3, iar pentru transmiterea prin moştenire a exerciţiului unor drepturi morale ale autorului vezi art.11
din Legea nr.8/1996). În toate cazurile, în privinţa devoluţiunii legale sau testamentare a moştenirii, din
care fac parte aceste drepturi, inclusiv stabilirea cotelor succesorale sau a rezervelor moştenitorilor
rezervatari ori a vocaţiei succesorale, se aplică dreptul comun 44. Tot dreptul comun se aplică şi în privinţa
38
Curs de drept civil, Ed. Ramuri, Craiova, p.235-236. Vezi şi L. Stănciulescu, „Drept civil. Dreptul de
moştenire”, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1996, p.18.
39
Op.cit., vol.II, p.33.
40
Vezi C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. VI, Bucureşti, 1930, p.343 nr.1, lit.a şi b.
41
Cas., dec.nr.735/1936, în Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie, de F. Mihăilescu, S. C. Popescu, Bucureşti,
1944, p.330 nr.57.
42
Vezi M.Eliescu, op.cit., I, p.52; C. Stătescu, op.cit., p.109; St. Cărpenaru, „Dreptul de moştenire”, în „Drept
civil. Contractele speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire”, de Fr. Deak, St. Cărpenaru, Universitatea
Bucureşti, 1983, p.381; D. Macovei, „Drept civil. Succesiuni”, Ed. Chemarea, Iaşi, 1993, p.9.
43
M.Eliescu, ibidem.
44
„Din însuşi modul cum este redactat rezultă că prin art.6 citat nu s-a instituit o altă ordine succesorală în ce
priveşte dreptul patrimonial de autor decât cea stabilită pentru celelalte drepturi patrimoniale prin Codul civil, la care
10
regulilor transmisiunii succesorale (dreptul de opţiune, răspunderea moştenitorilor pentru datorii etc.) şi a
împărţelii moştenirii din care fac parte drepturile patrimoniale de autor.
În schimb, după cum s-a observat în literatura de specialitate, în privinţa duratei pentru care moştenitorii
dobândesc aceste drepturi45 se aplică regulile special prevăzute de lege46, drepturile patrimoniale de autor
neputând fi recunoscute fără limitare în timp47.
Legea nr.8/1996 stabileşte însă limitarea în timp indiferent de persoana moştenitorului 48. Astfel fiind, se
poate spune că, în ultimă analiză, nu suntem în prezenţa unei excepţii de la principiul unităţii moştenirii,
întrucât este vorba numai de o limitare în timp a dreptului însuşi transmis de la autorul operei la
moştenitorii săi49, la expirarea termenului prevăzut de lege stingându-se drepturile patrimoniale de autor şi
deci aceste drepturi nu mai fac parte din masa succesorală subsecventă (asemănător altor drepturi, afectate
de termen extinctiv). Or, o adevărată excepţie de la caracterul unitar al moştenirii presupune aplicarea unor
reguli deosebite cât priveşte stabilirea vocaţiei succesorale sau a cotelor-părţi cuvenite comoştenitorilor
etc., ceea ce nu este cazul în privinţa dobândirii prin moştenire a drepturilor patrimoniale de autor.
14.2. În sfârşit, urmează să facem unele precizări referitoare la ipoteze care nu constituie excepţii de la
caracterul unitar al transmisiunii succesorale.
a) Potrivit art. 2.230 C.civ., în materia asigurărilor facultative de persoane, „Indemnizaţia de asigurare
se plăteşte asiguratului sau beneficiarului desemnat de acesta. În cazul decesului asiguratului, dacă nu a
fost desemnat un beneficiar, indemnizaţia de asigurare intră în masa succesorală, revenind moştenitorilor
asiguratului.” Cât priveşte împărţirea indemnizaţiei de asigurare, legea (art. 2.232 C.civ.) prevede că
„Atunci când sunt mai mulţi beneficiari desemnaţi, indemnizaţia de asigurare se împarte în mod egal între
aceştia, dacă nu s-a stipulat altfel.”
În privinţa repartizării indemnizaţiei de asigurare, ea se face în mod egal numai în cazul „beneficiarilor
desemnaţi”. Înseamnă că în cazul moştenitorilor, repartizarea între ei a indemnizaţiei de asigurare se face
potrivit regulilor devoluţiunii succesorale legale sau testamentare, deci nu derogă de la caracterul unitar al
transmisiunii succesorale. De exemplu, dacă defunctul a lăsat ca moştenitori legali soţul supravieţuitor şi
un copil, aceştia vor împărţi indemnizaţia de asigurare nu în mod egal, ci 1/4 soţul supravieţuitor şi 3/4
copilul, potrivit regulilor devoluţiunii legale a moştenirii. Dacă defunctul a lăsat testament, se vor aplica
regulile devoluţiunii testamentare.
Considerăm că nu suntem în prezenţa unei excepţii de la caracterul unitar al moştenirii şi pentru faptul
că indemnizaţia de asigurare nu provine din patrimoniul asiguratului, fiind formată în afară de patrimoniul

se face referire”. TS, s.civ., dec. nr.242/1974, în CD, 1974, p.162. Vezi şi TS, s.civ., dec.nr.1291/1973, în RRD nr.3,
1974, p.144; CSJ, s.civ., dec.nr.410/1993, în Dreptul nr.8, 1994, p.84-85.
45
Vezi de ex., M. Eliescu, op.cit., I, p.52; T. Mandrea, În legătură cu transmiterea prin moştenire a dreptului
patrimonial de autor, II, în RRD, nr.12,1973, p.61.
46
Vezi şi T. Pop, În legătură cu transmiterea prin moştenire a dreptului patrimonial de autor, I, în RRD nr.12,
1973, p.59.
47
Drepturile din domeniul proprietăţii industriale se transmit prin moştenire, legală sau testamentară, potrivit
dreptului comun, fără vreo limitare specială în timp în persoana moştenitorilor, faţă de drepturile recunoscute
defunctului. Transmiterea prin moştenire a acestor drepturi produce însă efecte faţă de terţi numai începând cu data
publicării în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială a menţiunii transmiterii înregistrate la OSIM , ca şi în materia
transmiterii prin acte între vii (vezi, de exemplu, art.45 din Legea nr.64/1991 privind brevetele de invenţie, art. 42
din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, art. 38 din Legea nr. 129/1992 privind protecţia
desenelor şi modelelor).
Menţionăm totodată, că dreptul de folosire a invenţiei de către terţi în anumite situaţii speciale (vezi art.34 alin.1
lit.b, care reglementează dreptul de folosire personală anterioară şi art.34 alin.1 lit.f, care reglementează dreptul de
folosire personală ulterioară, care sunt limite speciale ale dreptului de folosire exclusivă a invenţiei) poate fi transmis
numai odată cu patrimoniul sau o fracţiune din patrimoniul terţului titular al dreptului, deci în caz de deces numai
prin moştenire legală sau prin legat universal ori cu titlu universal, nu şi prin legat cu titlu particular.
48
Decretul nr.321/1956 a prevăzut termene diferite (certe sau incerte) în funcţie de persoana moştenitorului (soţul
supravieţuitor şi ascendenţii pe timpul vieţii, descendenţii pe timp de 50 ani cu posibilitatea retransmiterii prin
moştenire în cadrul acestui termen, iar ceilalţi moştenitori - inclusiv legatarii - pe timp de 15 ani, fără drept de
retransmitere prin moştenire). Potrivit art.149 alin.3 din Legea nr.8/1996, „Durata drepturilor patrimoniale asupra
operelor create înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi şi pentru care nu au expirat termenele de protecţie
calculate conform procedurilor legislaţiei anterioare se prelungeşte până la termenul de protecţie prevăzut în prezenta
lege. Prelungirea produce efecte numai de la intrarea în vigoare a prezentei legi.” Vz. şi V. Stoica, Impactul unor
acte normative adoptate după anul 1990 asupra dreptului de moştenire al soţului supravieţuitor, în Dreptul nr.
6/1999, p. 34-35.
49
Vezi şi E.Safta-Romano, op.cit., p.32.
11
defunctului, deci în afară de moştenire 50, motiv pentru care „Creditorii asiguratului nu au dreptul să
urmărească indemnizaţia de asigurare cuvenită beneficiarilor asigurării sau moştenitorilor asiguratului,
după caz.”(art.2.236 alin. 2 C.civ.). Pe de altă parte, în această materie, moştenitorii asiguratului culeg
indemnizaţia de asigurare nu în calitate de moştenitori, ci în aceea de terţi beneficiari 51 (dintr-o stipulaţie
pentru altul) care se bucură de acţiune directă împotriva asigurătorului, din patrimoniul căruia dobândesc
suma asigurată. După cum s-a hotărât, „dreptul beneficiarilor asupra sumei asigurate rezultă din contract,
iar nu din calitatea de moştenitori ai asiguratului decedat, astfel că suma nu poate fi inclusă în masa
succesorală rămasă de pe urma acestuia”52.
Pentru identitate de motive suma asigurată nu este supusă nici reducţiunii, ca liberalitate excesivă, nici
raportului, ca donaţie indirectă53.
b) Alături de alţi autori54, considerăm că nu constituie o excepţie de la caracterul unitar al moştenirii
coexistenţa moştenirii testamentare cu cea legală55, indiferent că această coexistenţă a fost voită de testator
(a dispus prin testament numai de o parte din moştenire) sau se datorează ineficacităţii parţiale a legatelor
(nulitate, caducitate, revocare judecătorească) ori reducţiunii liberalităţilor excesive.
c) În sfârşit, considerăm că nu suntem în faţa unei excepţii de la caracterul unitar al transmisiunii
moştenirii nici în cazul în care defunctul, prin voinţa sa exprimată în testament, a împărţit moştenirea în
mai multe mase deosebite, atribuind, de exemplu, bunurile mobile unei persoane, iar cele imobile alteia 56.
După părerea noastră nu suntem în faţa unei excepţii nici în această ipoteză, întrucât devoluţiunea
succesorală este guvernată de aceleaşi norme juridice (care permit stabilirea unui legat cu titlu universal
prin raportare la proprietatea asupra totalităţii bunurilor determinate după natura lor - legatul proprietăţii
tuturor bunurilor imobile sau legatul proprietăţii tuturor bunurilor mobile, potrivit art. 1056 C.civ.). Pe de
altă parte, caracterul unitar sau neunitar al moştenirii nu poate să depindă de modul de determinare de către
testator a obiectului legatului (de exemplu, dacă a atribuit mobilele unui legatar şi imobilele celuilalt,
moştenirea ar avea caracter neunitar, iar dacă a atribuit celor doi legatari câte o jumătate din fiecare
moştenirea ar avea caracter unitar).
Tot astfel, nu vom fi în prezenţa unei derogări nici în cazul în care defunctul ar atribui unui sau unor
legatari anumite bunuri în funcţie de provenienţa lor, de exemplu, bunurile moştenite ori primite cu titlu de
donaţie de la părinţi.
Întrucât aceste deosebiri vizează numai determinarea obiectului legatului de către defunct, principiul
unităţii moştenirii, caracteristic dreptului nostru, nu este înlăturat.
15. Transmiterea moştenirii este indivizibilă în sensul că acceptarea sau renunţarea la moştenire are
caracter indivizibil, neputând avea ca obiect numai o parte din moştenire. Cu alte cuvinte, fiecare
moştenitor trebuie să accepte moştenirea potrivit vocaţiei succesorale sau să renunţe la ea.
Acest principiu decurge din indivizibilitatea patrimoniului succesoral, care se transmite, ca atare, asupra
moştenitorilor şi explică de ce, în cazul renunţării la moştenire de către unul sau mai mulţi succesibili 57,
precum şi în cazul nedemnităţii succesorale ori a ineficacităţii legatelor (nulitate, revocare, caducitate) vor
profita de drept succesorii acceptanţi a căror vocaţie era înlăturată sau diminuată prin existenţa altor
moştenitori sau care aveau obligaţia să execute legatul în cauză (neacceptat sau ineficace).

50
Vezi M.Eliescu, op.cit., II, p.23.
51
Indemnizaţia de asigurare se plăteşte moştenitorilor asiguratului nu în această calitate, ci în aceea de
beneficiari. TS, s.civ., dec.nr.1070/1983, în RRD nr.5, 1984, p.56.
52
TS, s.civ, dec.nr.1070/1983, cit.supra.
53
Reducţiunea sau raportul s-ar putea admite, cel mult, în privinţa primelor plătite din patrimoniul asiguratului,
cu condiţia dovedirii că ele constituie o donaţie indirectă. Vezi în acest sens TS, s.civ., dec.nr.427/1971, în CD,1971,
p.121.
54
M.Eliescu, op.cit., I, p.52-53; St. Cărpenaru, op. cit, p.381; J. Manoliu, St. Răuschi, op.cit., p.6; D. Chirică,
op.cit., p.8; E.Safta-Romano, op.cit., p.33.
55
Vezi supra nr.9.
56
Pentru o altă părere vezi M.Eliescu, op.cit., I, p.52; C. Stătescu, op.cit., p.109.
57
Prin succesibil, potrivit art.1100 alin.2 C.civ., se înţelege persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de
lege pentru a putea moşteni - adică are capacitate şi vocaţie succesorală şi nu a săvârşit fapte care să atragă
sancţiunea nedemnităţii, respectiv revocarea judecătorească a legatelor şi nu a fost dezmoştenită - dar care nu şi-a
exercitat încă dreptul de opţiune succesorală (adică nici n-a acceptat moştenirea, dar nici n-a renunţat la ea).
12
 Întrucât patrimoniul succesoral este indivizibil, în cazul pluralităţii de moştenitori el se transmite în
această stare şi ea subzistă până la efectuarea partajului, afară numai dacă defunctul a făcut prin testament o
împărţeală de ascendent58.
a) Prin derogare de la caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale, creanţele şi datoriile
defunctului sunt, în ceea ce priveşte raporturile dintre moştenitori, pe de o parte, şi creditorii ori debitorii
defunctului, pe de altă parte, de drept împărţite între moştenitori din ziua deschiderii moştenirii, cu
excepţiile prevăzute de lege (art. 1.44259 şi art.1.46060 C.civ.).
b) O altă derogare de la principiul transmiterii moştenirii în stare de indiviziune rezultă din dispoziţiile
Legii nr.18/1991 (republicată în 1998) referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate asupra
terenurilor. Potrivit art.13 din lege, calitatea de moştenitor se recunoaşte nu numai persoanelor care au
acceptat moştenirea lăsată de fostul proprietar, ci şi moştenitorilor care nu acceptaseră în termenul de
opţiune succesorală (dar nici nu renunţaseră la) moştenirea lăsată de fostul proprietar la data decesului, ei
fiind consideraţi acceptanţi prin cererea făcută comisiei constituite potrivit legii. Invers, moştenitorul
acceptant al moştenirii autorului, care nu a făcut cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, nu poate
pretinde drept de proprietate asupra terenului reconstituit pe numele comoştenitorilor sau moştenitorilor
subsecvenţi, care au beneficiat de prevederile legii în absenţa moştenitorului care nu a cerut comisiei
reconstituirea dreptului de proprietate. Numai în privinţa renunţării la moştenire se aplică principiul
indivizibilităţii. De altfel, prin Decizia nr. XI din 5 februarie 2007 Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie au admis un recurs în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în aplicarea dispoziţiilor art. 8 şi art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991,
republicată, au stabilit: „Beneficiază de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii numai
moştenitorii care nu au acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art. 700 din Codul civil, iar nu şi cei
care au renunţat la moştenire.”
O reglementare asemănătoare este consacrată şi de art.4 alin.3 din Legea nr.10/2001 privind regimul
juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
(„Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în
termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire
are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei
legi.”). Aşadar, succesibilul care nu a depus cerere de restituire în termenul prevăzut de lege nu beneficiază
de măsurile prevăzute de lege, chiar dacă a acceptat moştenirea autorului său (de exemplu, deschisă în anul
1980).
În privinţa celor care au renunţat la moştenire, în Hotărârea Guvernului nr. 250/2007 din 07.03.2007
pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al
unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 se prevede că „Având în
vedere că textul legal (art. 4 alin.3 din Legea nr.10/2001) face referire numai la succesibilii neacceptanţi,
per a contrario, rezultă că succesibilii renunţători nu beneficiază de prevederile legii (deci se recunoaşte
valabilitatea renunţării exprese a unuia sau a unora dintre succesori, urmând ca de cota care a făcut
obiectul renunţării exprese să profite succesibilii acceptanţi notificatori împreună cu cei neacceptanţi
notificatori, care au fost repuşi de drept în termen).” Aşadar, succesibilul care la moartea fostului
proprietar a renunţat la moştenirea acestuia, devenind astfel persoană străină de moştenire, nu poate
beneficia de dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Rezultă că în privinţa celor care au renunţat la moştenire se
aplică principiul indivizibilităţii.

58
Vezi M. Eliescu, op.cit., II, p.306 şi 327; St. Cărpenaru, op. cit, p.556 şi 559; J. Manoliu, St. Răuschi, op.cit.,
p.186-187; D. Macovei, op.cit., p.10; TS, s.civ., dec.nr.108/1980, în CD, 1980, p.91-93.
59
Art. 1.442 C.civ. dispune că „Obligaţia în favoarea unui creditor solidar se împarte de drept între moştenitorii
săi.”
60
Art. 1.460 prevede că „Obligaţia unui debitor solidar se împarte de drept între moştenitorii acestuia, afară de
cazul în care obligaţia este indivizibilă.”
13
 CAPITOLUL III
DESCHIDEREA MOŞTENIRII

Secţiunea I
Noţiuni introductive

16. Reglementare. Prin deschiderea moştenirii se produce efectul juridic al transmiterii moştenirii. Ea
prezintă o importanţă juridică deosebită întrucât moştenitorii, indiferent că sunt moştenitori legali sau
testamentari, nu pot dobândi niciun drept asupra patrimoniului succesoral până în momentul deschiderii
moştenirii prin moarte, deoarece patrimoniul unei persoane fizice, aşa cum s-a arătat 61, nu poate fi transmis
şi dobândit decât la moartea titularului. De fapt, înainte de deschiderea moştenirii nici nu se poate vorbi de
moştenitori ori de masă succesorală, persoana în viaţă fiind titularul patrimoniului său, iar moştenitorii
urmează să fie determinaţi numai la data deschiderii moştenirii62.
Conform art.954 alin.1 C. civ. „Moştenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia.”
Deci o persoană în viaţă niciodată nu poate să transmită o moştenire. De aici regula că nu poate fi moştenit
un om viu (nulla est viventis hereditas).
În sistemul dreptului civil român, prin moarte se înţelege numai moartea naturală a unei persoane fizice,
care a fost constatată fizic prin examenul cadavrului sau declarată prin hotărâre judecătorească în cazul
imposibilităţii constatării fizice. Subliniem că simpla declarare judecătorească a dispariţiei unei persoane
fizice nu are ca efect deschiderea moştenirii pentru că „cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a
intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă” (art. 53 C. civ.).
Din punct de vedere juridic, deschiderea moştenirii presupune cercetarea şi stabilirea a două coordonate:
data deschiderii moştenirii şi locul deschiderii moştenirii.

Secţiunea a II-a
Data deschiderii moştenirii

17. Stabilirea datei (momentului) deschiderii moştenirii. Deoarece moştenirea unei persoane „se
deschide în momentul decesului acesteia”(art. 954 alin.1 C. civ.), data deschiderii ei coincide cu
momentul morţii celui care lasă moştenirea63. Rezultă că persoana care pretinde moştenirea sau anumite
drepturi asupra moştenirii, indiferent că îşi întemeiază aceste drepturi pe dispoziţiile legii (moştenitorii
legali) sau pe dispoziţiile testamentare (legatarii), trebuie să dovedească moartea, precum şi data -
eventual chiar ora sau minutul - morţii celui pe care vrea să-l moştenească (art. 249 C.proc.civ.)64.
Dovada morţii, inclusiv data ei, se face cu certificatul de deces eliberat după întocmirea actului de deces,
ca urmare a constatării morţii în mod direct (moarte fizică constatată) de către organele abilitate de lege.
Potrivit art. 32 din Legea nr.119/1996 privind actele de stare civilă, (1) Întocmirea actului de deces se face
la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, de ofiţerul de stare civilă din
cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a produs decesul, pe baza certificatului
medical constatator al decesului şi a declaraţiei verbale făcute de membrii familiei decedatului sau, în

61
Vezi supra nr.12.
62
Astfel fiind, descendentul unei persoane în viaţă nu poate contesta renunţarea făcută de acesta din urmă la o
moştenire ce i s-ar fi cuvenit, întrucât printr-o asemenea acţiune descendentul urmăreşte mărirea patrimoniului
acelei persoane, spre a moşteni mai mult la decesul ei, fără a avea vreun drept asupra acelui patrimoniu câtă vreme
moştenirea nu a fost deschisă. Vezi TJ Maramureş, dec. civ. nr.340/1983, în RRD nr.10, 1983, p.72-73.
63
Deschiderea moştenirii (şi data ei) nu trebuie să fie confundată cu deschiderea procedurii succesorale
notariale. În speţa soluţionată prin dec.civ. a TJ Ilfov nr.411/1979, notariatul de stat competent a comunicat instanţei
„că succesiunea defunctei - decedată la 8.02.1977 - nu a fost deschisă” (vz. în RRD nr.10, 1979, p.65). Este evident
că moştenirea în cauză a fost deschisă pentru că ea nu depinde de actele ce se efectuează ulterior la notariatul
competent. Ceea ce nu a fost declanşată este procedura succesorală notarială, care produce alte efecte juridice.
64
Art. 249 C.proc.civ. prevede:„Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară
de cazurile anume prevăzute de lege.”
14
lipsa acestora, de una dintre următoarele persoane: a) medicul sau alt cadru din unitatea sanitară unde
s-a produs decesul; b) orice persoană care are cunoştinţă despre deces. (2) Declarantul va depune
certificatul medical constatator al decesului, documentul de identitate şi, după caz, documentul de
evidenţă militară ale celui decedat. ”
În ipoteza în care decesul nu poate fi constatat în mod direct, prin examinarea cadavrului uman, actul
de deces se completează pe baza hotărârii judecătoreşti declarativă de moarte rămasă definitivă, care
cuprinde şi data stabilită de instanţă ca fiind aceea a morţii (potrivit art. 52 alin.1 C. civ. „Cel declarat
mort este socotit că a încetat din viaţă la data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind
aceea a morţii. Dacă hotărârea nu arată şi ora morţii, se socoteşte că cel declarat mort a încetat din
viaţă în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morţii.”)65.
În ambele cazuri, deci atât în cazul morţii fizic constatate, cât şi în cazul declarării judecătoreşti a
morţii, întrucât moartea şi data producerii ei sunt simple fapte materiale, dovada contrară se va putea face
prin orice mijloace de probă. Astfel, deoarece menţiunile din actul (certificatul) de deces referitoare la
deces şi data lui nu reprezintă constatări ale delegatului de stare civilă, făcute ex propriis sensibus, ele vor
face dovadă nu până la înscrierea în fals, ci numai până la proba contrară în cadrul acţiunii în justiţie
intentate pentru anularea ori rectificarea actului (certificatului) de stare civilă. Tot astfel, dacă cel declarat
mort este în viaţă, se poate cere oricând anularea hotărârii declarative de moarte (art.54 alin.1 şi art. 55
C.civ.)66, iar dacă se va dovedi ca adevărată o altă dată a morţii, instanţa judecătorească va putea rectifica
data morţii stabilită prin hotărârea declarativă de moarte (art.52 alin.3 C.civ.)67.
Tot prin orice mijloace de probă se poate dovedi - dacă va fi nevoie 68 - ora şi minutul morţii netrecute
în actul (certificatul) de deces.
18. Importanţa juridică a datei deschiderii moştenirii. Stabilirea exactă a momentului deschiderii
moştenirii prezintă o importanţă deosebită pentru că în funcţie de acest element se determină (indiferent de
momentul soluţionării problemei pe cale notarială sau judecătorească):
- persoanele chemate a moşteni, capacitatea lor succesorală69 şi drepturile ce li se cuvin asupra
moştenirii70;
- data de la care începe, de regulă, curgerea termenului de opţiune succesorală de un an (art. 1.103
alin.1 C. civ.);
- momentul transmiterii moştenirii la succesori, actul juridic al acceptării moştenirii retroactivând până
la data deschiderii moştenirii (art. 1.114 alin. 1 C.civ.). Tot astfel şi renunţarea la succesiune produce
efecte retroactive până la această dată (art. 1.121 alin.1 C.civ.);
- problema validităţii actelor (pactelor) juridice asupra moştenirii, ştiut fiind că, în principiu, actele
asupra unei succesiuni nedeschise sunt nule absolut (art. 956 C.civ.)71;
- compunerea şi valoarea masei succesorale72;
- începutul indiviziunii succesorale în cazul pluralităţii de moştenitori universali sau cu titlu universal;
65
Cu privire la obligativitatea stabilirii datei morţii în cadrul hotărârii de declarare a morţii sub imperiul
legislaţiei anterioare actualului cod civil, vezi TS, s.civ., dec. nr.106/1970, în CD, 1970, p.71. Pentru procedura de
declarare a morţii, vezi art. 943-948 C.proc.civ.
66
Art. 54 alin. 1 C.civ. prevede că „Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea hotărârii
prin care s-a declarat moartea.”, iar potrivit art. 55 C.civ., „Orice persoană interesată poate cere oricând anularea
hotărârii declarative de moarte, în cazul în care se descoperă certificatul de deces al celui declarat mort.”
67
Cu privire la problematica declarării judecătoreşti a morţii în sistemul Decretului nr. 31/1954 privitor la
persoanele fizice şi persoanele juridice (abrogat la data intrării în vigoare a Codului civil), vezi Gh. Beleiu, Drept
civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil - ediţia a V-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae,
P. Truşcă -, Ed. Şansa, Bucureşti, 1998, p.293 şi urm. şi lucrările (inclusiv practica judecătorească) acolo citate.
68
Stabilirea orei, eventual a minutului morţii prezintă importanţă practică numai în cazul în care două sau mai
multe persoane cu vocaţie succesorală, reciprocă sau unilaterală, au decedat la aceeaşi dată (zi). Cazul clasic este
acela al accidentelor de circulaţie, soldate cu mai multe victime, care nu au decedat în acelaşi moment (de exemplu,
o persoană a decedat imediat după impact, iar cealaltă la spital sau în drum spre spital).
69
Vezi infra nr.23 şi urm. De exemplu, calculul perioadei de concepţie a copilului.
70
De exemplu, în cazul pluralităţii de moştenitori legali, cotele-părţi ce li se cuvin din moştenire.
71
Inclusiv partajul voluntar, care nu poate fi făcut înainte de deschiderea succesiunii (chiar dacă s-ar produce
prin conversiunea unui partaj de ascendent nul pentru vicii de formă). TJ Sălaj, dec.civ.nr.306/1972, în RRD nr.1,
1973, p.160-161.
15
 - legea care va cârmui devoluţiunea moştenirii în cazul conflictului în timp al unor legi succesorale
succesive (principiul neretroactivităţii legii - art.6 alin.1 C.civ. şi art. 15 alin. 2 din Constituţie) 73. În acest
sens, art. 91 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil prevede că „Moştenirile
deschise înainte de intrarea în vigoare a Codului civil sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii
moştenirii.”
Precizăm însă, că actele ulterioare deschiderii moştenirii - cum ar fi, de exemplu, acceptarea sau
renunţarea la moştenire sau procedura succesorală ori partajul între moştenitori - sunt guvernate de legea
în vigoare la data săvârşirii acestor acte, în virtutea regulii potrivit căreia dispoziţiile legii noi se aplică
tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum
şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare (principiul aplicării imediate a legii noi - art. 6
alin. 5 C.civ.)74.

Secţiunea a III-a
Locul deschiderii moştenirii

19. Stabilirea locului deschiderii moştenirii. Moştenirea se deschide la locul ultimului domiciliu al
defunctului (art. 954 alin.2 C. civ.). Această regulă se corelează şi cu prevederile art.118 al Codului de
procedură civilă (care dă litigiile privitoare la moştenire în competenţa exclusivă a instanţei celui din urmă
domiciliu al defunctului75), precum şi cu cele ale art.15 lit. a) şi b) al Legii notarilor publici şi a activităţii
notariale nr.36/1995 care conferă competenţă teritorială în materia procedurii succesorale notariale
notarului public din biroul notarial situat în circumscripţia teritorială a judecătoriei 76 în care defunctul şi-a
avut ultimul domiciliu, iar în cazul moştenirilor succesive moştenitorii pot alege competenţa oricăruia
dintre notarii publici care îşi desfăşoară activitatea într-un birou individual sau într-o societate
profesională din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care şi-a avut ultimul domiciliu acela dintre
autori care a decedat cel din urmă. Regula ultimului domiciliu al defunctului se impune şi din
considerente de ordin practic întrucât la ultimul domiciliu se află, de obicei, înscrisurile defunctului
(inclusiv testamentul întocmit de defunct) şi tot acolo se pot culege cel mai uşor şi informaţiile despre
moştenitorii (rudele şi alte persoane apropiate) defunctului şi despre masa succesorală77. Prin urmare,
pentru stabilirea locului deschiderii moştenirii nu interesează locul unde a decedat cel care lasă moştenirea
şi nici locul reşedinţei, dacă defunctul avea o altă locuinţă secundară.
Potrivit art. 87 C. civ., domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale
civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală78. Poate fi vorba de domiciliul de
drept comun, adică cel voluntar al persoanei fizice cu deplină capacitate de exerciţiu şi de domiciliul legal,
adică cel fixat de lege, minorului sau persoanei puse sub interdicţie (art. 92 C. civ.) 79. Cât priveşte
72
Potrivit art. 105 C.proc.civ., „În materie de moştenire, competenţa după valoare se determină fără scăderea
sarcinilor sau datoriilor moştenirii.”
73
Chemarea la moştenire se stabileşte în funcţie de legea în vigoare la data deschiderii moştenirii, chiar dacă
testamentul lăsat de defunct a fost făcut după principiile altei legi, ce era în vigoare la data confecţionării lui. T.
Reg. Banat, dec.civ.nr.3697/1956, în LP nr.2, 1957, p.237.
74
Vezi şi M.Eliescu, op.cit., I, p.63
75
Vezi şi art. 686-688 din C.proc.civ. privitor la continuarea executării silite împotriva moştenitorilor debitorului
decedat.
76
În cazul în care în circumscripţia unei judecătorii funcţionează mai multe birouri de notari publici, competenţa
teritorială a fiecărui notar public se întinde pe tot cuprinsul acelei circumscripţii. Competenţa teritorială a notarilor
publici numiţi în municipiul Bucureşti se întinde pe tot cuprinsul circumscripţiei Tribunalului Bucureşti (art. 11
alin.2 din Legea nr.36/1995).
77
Vezi şi M.Eliescu, op.cit., I, p.55.
78
Potrivit art. 88 C.civ., „Reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundară.”
79
Potrivit art. 92 C.civ. „(1) Domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu în
condiţiile prevăzute de lege este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte în mod statornic. (2)
În cazul în care părinţii au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, instanţa
de tutelă, ascultându-i pe părinţi, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ţinând
seama de interesele copilului. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, minorul este prezumat că are
16
domiciliul legal al persoanei dispărute, care este la domiciliul curatorului (în cazul în care s-a instituit
curatelă asupra bunurilor celui care a dispărut), deoarece vizează numai actele în care curatorul este
îndreptăţit să-l reprezinte (art. 94 C. civ.) - deci numai actele patrimoniale între vii - nu are nicio înrâurire
asupra locului unde moştenirea se deschide 80, dacă ulterior, prin hotărâre judecătorească definitivă, se va
declara moartea celui dispărut. Tot astfel, domiciliul legal al moştenitorilor la curator, în cazul instituirii
curatelei asupra unor bunuri succesorale (art. 95 C. civ.), nu are, evident, nici o influenţă asupra locului de
deschidere a moştenirii în cazul decesului unuia sau unora dintre aceşti moştenitori. În sfârşit, precizăm că
domiciliul convenţional (ales) nu poate avea nicio aplicaţie în privinţa locului deschiderii moştenirii. De
exemplu, nu ar putea produce efecte, fiind nulă de drept, clauza testamentară prin care testatorul ar
dispune ca litigiul eventual în legătură cu moştenirea pe care o va lăsa să fie judecat de altă instanţă, decât
aceea a ultimului său domiciliu. În materie de moştenire, litigiile prevăzute de art.118 C.proc.civ. sunt de
competenţa exclusivă a instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului81.
Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, art. 954
alin. 3 C. civ. prevede că „moştenirea se deschide la locul din ţară aflat în circumscripţia notarului public
celui dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să existe cel puţin un bun imobil al celui care
lasă moştenirea. În cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul deschiderii
moştenirii este în circumscripţia notarului public celui dintâi sesizat, cu condiţia ca în această
circumscripţie să se afle bunuri mobile ale celui ce lasă moştenirea. Atunci când în patrimoniul
succesoral nu există bunuri situate în România, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia
notarului public celui dintâi sesizat.” Alin.(4) prevede că dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod
corespunzător atunci când primul organ sesizat în vederea desfăşurării procedurii succesorale este instanţa
judecătorească.
Art. 92 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil prevede că dispoziţiile art. 954
alin. (3) şi (4) se aplică numai procedurilor succesorale notariale sau judiciare începute după intrarea în
vigoare a Codului civil.
Anterior intrării în vigoare a Codului civil, în cazul în care ultimul domiciliu al defunctului nu era
cunoscut sau nu se afla pe teritoriul României, în lumina art. 68 alin. 2 din Legea nr. 36/1995 (abrogat
prin art. 101 din Legea nr. 71/2011) se decidea că locul deschiderii moştenirii este locul din ţară unde se
aflau bunurile cele mai importante ca valoare ale acesteia.
Reglementarea din Codul civil este preferabilă pentru că este posibil ca cel care lasă moştenirea să fi
avut mai multe bunuri situate în diverse locuri din ţară (de exemplu, avea un apartament în Bucureşti, o
casă de vacanţă la Predeal, o altă casă de vacanţă la Eforie Sud etc.). În aceste cazuri ar fi trebuit să se
dispună administrarea unor probe (inclusiv proba cu expertiză) pentru a se stabili unde se aflau bunurile
cele mai importante din punct de vedere valoric. Un asemenea demers era costisitor şi era de natură să
genereze pierderi mari de timp. De aceea s-a preferat o soluţie mult mai flexibilă82.
20. Dovada ultimului domiciliu. Potrivit art. 954 alin.2 teza a II-a din Codul civil, „Dovada ultimului
domiciliu se face cu certificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea judecătorească declarativă de
moarte rămasă definitivă.” S-a preferat această soluţie, care este mult mai simplă (în certificatul de deces
domiciliul la părintele la care locuieşte în mod statornic. (3) Prin excepţie, în situaţiile prevăzute de lege,
domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude ori persoane de încredere, cu consimţământul acestora. De
asemenea, domiciliul minorului poate fi şi la o instituţie de ocrotire. (4) Domiciliul minorului, în cazul în care
numai unul dintre părinţii săi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, precum şi domiciliul persoanei
puse sub interdicţie judecătorească este la reprezentantul legal.”
80
Vezi M.Eliescu, op.cit., I, p.56.
81
Şi sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă s-a admis unanim că regulile de competenţă sunt
excepţionale şi absolute. Vezi I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală. Judecata la
prima instanţă. Hotărârea, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti, 1983, p.176 -179, 185; V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi
practic de procedură civilă, vol.I, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p.422 şi 428-429; G. Boroi, D. Rădescu, Codul de
procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. All, Bucureşti, 1994, p.41-42; TS, s.civ., dec.nr. 1467/1975 în CD 1975,
p.217; idem, dec.nr.195/1970, CD, 1970, p.238.
82
După cum s-a arătat în literatura de specialitate (vezi M.D.Bob, Probleme de moşteniri în vechiul şi în noul
Cod civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 36), „chestiunea cu bunurile cele mai importante ca valoare
era arbitrară şi imposibil de verificat practic.”
17
există o rubrică referitoare la ultimul domiciliu al defunctului, iar hotărârea judecătorească declarativă de
moarte trebuie să menţioneze şi ultimul domiciliu cunoscut al defunctului 83), dar prezintă anumite
inconveniente în ipoteza în care domiciliul defunctului inserat în cartea de identitate nu coincide cu
ultimul domiciliu real al defunctului (de exemplu, în ultimii 2 ani de viaţă, de cuius - care potrivit cărţii de
identitate avea domiciliul în Suceava, deşi înstrăinase apartamentul de acolo - a locuit în mod statornic în
Bucureşti, la fiul său, fără să fi solicitat schimbarea domiciliului din Suceava în Bucureşti).
Anterior intrării în vigoare a Codului civil, în practica judiciară s-a decis că „noţiunea de domiciliu
constituie o situaţie de fapt şi poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, pentru a se stabili în mod real
localitatea în care persoana fizică îşi avea domiciliul, în accepţiunea legii civile. Actul de identitate face
dovada domiciliului, însă dacă există contestaţie asupra menţiunilor privitoare la domiciliu, instanţa este
obligată să determine ea domiciliul, în sensul dispoziţiilor art.13-15 din Decretul nr.31 din 1954”84.
21. Importanţa juridică a locului deschiderii moştenirii. Locul deschiderii moştenirii prezintă
importanţă pentru determinarea organelor competente teritorial să rezolve diferite probleme privind
moştenirea.
a) Procedura succesorală necontencioasă reglementată de Legea nr.36/1995 este de competenţa
notarului public de la locul deschiderii moştenirii (art.15).
b) Instanţa judecătorească competentă a judeca acţiunile privitoare la moştenire se determină tot în
funcţie de locul deschiderii moştenirii (chiar dacă în masa succesorală se găsesc imobile aflate în
circumscripţia altei instanţe)85. Potrivit art. 118 C.proc.civ., „ (1) În materie de moştenire, până la ieşirea
din indiviziune, sunt de competenţa exclusivă a instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului:
1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare86;
2. cererile privitoare la moştenire şi la sarcinile acesteia, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe
care moştenitorii (inclusiv cel aparent) le-ar avea unul împotriva altuia87 (de exemplu, petiţia de ereditate,
acţiunea în reducţiune sau pentru raportul donaţiilor, acţiunea de partaj succesoral şi cererile având ca
obiect pretenţii născute din cauza şi în timpul indiviziunii etc.);
3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moştenitori sau
împotriva executorului testamentar, inclusiv cererile acelor creditori care au făcut cheltuieli prilejuite de

83
Potrivit art. 943 C.proc.civ., „Cererea de declarare a morţii unei persoane se introduce la instanţa
competentă în a cărei circumscripţie acea persoană a avut ultimul domiciliu cunoscut.” Art. 946 C.proc.civ.
dispune că „(1) Prin grija instanţei care a judecat cererea, dispozitivul hotărârii de declarare a morţii rămase
definitivă se va afişa timp de două luni la sediul acelei instanţe şi al primăriei comunei, oraşului, municipiului sau
sectorului municipiului Bucureşti, în a cărei rază teritorială a avut ultimul domiciliu cunoscut cel declarat mort,
precum şi la acest domiciliu. (2) Dispozitivul hotărârii va fi comunicat instanţei de tutelă de la ultimul domiciliu
cunoscut al celui declarat mort, spre a se numi un curator, dacă va fi cazul. (3) De asemenea, dispozitivul hotărârii
de declarare a morţii, cu menţiunea că hotărârea a rămas definitivă, va fi comunicat serviciului de stare civilă de
la ultimul domiciliu cunoscut al celui declarat mort, pentru a înregistra moartea.” Din aceste texte legale rezultă că
în mod obligatoriu în dispozitivul hotărârii judecătoreşti trebuie să se menţioneze care a fost ultimul domiciliu
cunoscut al celui care a fost declarat mort.
84
TS, s.civ., dec.nr.576/1972, în RRD nr.10/1972, p.174; în acelaşi sens, vezi şi TS, s.civ., dec.nr.613/1973, în
CD 1973, p.147-149.
85
Vezi V.M.Ciobanu, op.cit., p.429; G. Boroi, D. Rădescu, op.cit., p.42.CSJ, s.civ., dec. nr. 3362/1999, în
Dreptul nr. 12, 2000, p. 136. Instanţa competentă se determină în funcţie de locul deschiderii moştenirii (ultimul
domiciliu al defunctului) şi în cazul în care obiectul acţiunii îl constituie ieşirea din indiviziune asupra unui teren
restituit potrivit Legii nr.18/1991 moştenitorilor defunctului. TMB s. a III-a civ., dec.nr.515/1993, în Culegere TMB
1993-1997, p. 334-335.
86
După ce dispoziţiile testamentare au fost executate, acţiunea împotriva executorului testamentar (cu privire la
socoteli şi angajarea răspunderii) se judecă potrivit regulilor generale de instanţa domiciliului executorului, iar nu de
instanţa locului deschiderii moştenirii, nefiind vorba de executarea dispoziţiilor testamentare. Vezi D.Alexandresco,
Principiile dreptului civil român, vol.II, Bucureşti, 1926, p. 555.
87
În cazul acţiunilor intentate de moştenitori împotriva terţilor (care nu pretind drepturi succesorale) se aplică
dispoziţiile de drept comun. Vezi I. Stoenescu, S. Zilberstein, op.cit., p.178; V.M.Ciobanu, op.cit., p.429; G. Boroi,
D. Rădescu, op.cit., p.42.
18
înmormântarea defunctului sau cu conservarea şi administrarea bunurilor succesorale (creanţe ulterioare
deschiderii moştenirii)88;
(2) Cererile formulate potrivit alin. (1) care privesc mai multe moşteniri deschise succesiv sunt de
competenţa exclusivă a instanţei ultimului domiciliu al oricăruia dintre defuncţi.”
De asemenea, sunt de competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului cererile
privitoare la anularea certificatului de moştenitor (art.119 din Legea nr.36/1995).
Se admite că după desăvârşirea împărţelii între moştenitori (inclusiv judecarea acţiunilor în
garanţie între copărtaşi sau în desfiinţarea împărţelii 89) competenţa excepţională a instanţei locului
deschiderii succesiunii încetează şi se revine la regulile generale de competenţă teritorială. Tot astfel,
cererile creditorilor îndreptate împotriva unicului moştenitor al defunctului se judecă de instanţa
competentă potrivit regulilor generale (actor sequitur forum rei)90. În sfârşit, precizăm că acţiunile reale
imobiliare, fără legătură cu probleme succesorale (cum ar fi o acţiune în revendicare în care reclamantul
nu pretinde drepturi succesorale sau în care moştenitorii revendică imobilul de la un terţ care nu contestă
calitatea lor de moştenitori ai defunctului ori o urmărire ipotecară) sunt de competenţa instanţei în
circumscripţia căreia se află imobilul (art.117 C.proc.civ.)91.

CAPITOLUL IV
CONDIŢIILE GENERALE ALE DREPTULUI LA MOŞTENIRE

Secţiunea I
Enumerarea condiţiilor

22. Sub titlul „Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni”, Codul civil (art.957-962) prevede trei
condiţii - două pozitive şi una negativă - pe care trebuie să le întrunească o persoană pentru a putea
moşteni: să aibă capacitate succesorală, să aibă vocaţie (chemare) la moştenire şi să nu fie nedemnă de a
moşteni.

Secţiunea a II-a
Capacitatea succesorală

88
Vezi Gr. Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol.I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p.90;
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op.cit., p.177; V.M.Ciobanu, ibidem; G. Boroi, D. Rădescu, ibidem.
89
Vezi C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p.366-367; I. Stoenescu, S. Zilberstein,
op.cit., p.178.
90
Potrivit art. 107 C.proc.civ., „(1) Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei
circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel. (2) Instanţa rămâne competentă
să judece procesul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul îşi schimbă domiciliul sau sediul.”
91
Potrivit art. 117 C.proc.civ., „ (1) Cererile privitoare la drepturile reale imobiliare se introduc numai la
instanţa în a cărei circumscripţie este situat imobilul. (2) Când imobilul este situat în circumscripţiile mai multor
instanţe, cererea se va face la instanţa domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă aceasta se află în vreuna dintre
aceste circumscripţii, iar în caz contrar, la oricare dintre instanţele în circumscripţiile cărora se află imobilul. (3)
Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică, prin asemănare, şi în cazul acţiunilor posesorii, acţiunilor în grăniţuire,
acţiunilor privitoare la îngrădirile dreptului de proprietate imobiliară, precum şi în cazul celor de împărţeală
judiciară a unui imobil, când indiviziunea nu rezultă din succesiune.” Pentru opiniile exprimate sub imperiul
reglementării anterioare, care era similară cu cea actuală, vezi M.Eliescu op.cit., I, p.61; C. Stătescu, op.cit., p.110;
St. Cărpenaru, op.cit., p.384; J.Manoliu, Şt. Răuschi, op.cit., p.10. În sens contrar vezi I. Stoenescu, S. Zilberstein,
op.cit., p.178-179 şi lucrările acolo citate. Menţionăm că în ceea ce priveşte împărţeala moştenirii, competenţa
aparţine instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului, chiar dacă moştenirea ar fi imobiliară (M.Eliescu, op.cit.,
II, p.264.).
19
 §1. Noţiunea de capacitate succesorală
23. Reglementare. Potrivit art. 957 alin.1 teza I C.civ. „O persoană poate moşteni dacă există la
momentul deschiderii moştenirii”. Rezultă că orice persoană care există în momentul deschiderii
moştenirii are capacitate succesorală, adică capacitatea de a moşteni, de a culege o succesiune.
Dovada existenţei în momentul deschiderii moştenirii incumbă aceluia care pretinde drepturi asupra
moştenirii (art.249 C.proc.civ.) şi care poate să fie moştenitorul în cauză (prin reprezentanţii legali, dacă
este cazul), dar şi succesorii săi în drepturi, în cazul în care moştenitorul a fost în viaţă la data deschiderii
moştenirii (un timp cât de scurt), dar ulterior a decedat, drepturile lui asupra moştenirii fiind reclamate de
proprii săi succesori în drepturi (moştenire prin retransmitere).
Întrucât dovada vizează „existenţa” în raport cu momentul deschiderii moştenirii, ea se poate referi fie
la dovada existenţei persoanei în momentul deschiderii moştenirii, fie la dovada momentului deschiderii
moştenirii în perioada existenţei persoanei cu vocaţie succesorală. Cu alte cuvinte, dovada vizează nu
numai şi nu atât existenţa persoanei, ci mai ales corelaţia ei cu momentul morţii celui care lasă moştenirea.
În această ordine de idei, urmează să facem unele precizări în legătură cu persoanele care au capacitate
succesorală, fiindcă există în momentul deschiderii moştenirii, şi în legătură cu persoanele care nu au
capacitate succesorală, fiindcă nu mai există în acel moment. În prealabil, sunt necesare unele diferenţieri
privind capacitatea succesorală în cazul moştenirii prin reprezentare şi prin retransmitere, în raport de
problema capacităţii succesorale în cazul moştenirii în nume propriu.
24. Probleme de capacitate în cazul moştenirii prin reprezentare şi prin retransmitere. În cazul
moştenirii prin reprezentare, specifică numai moştenirii legale, moştenitorul (unul sau mai mulţi) cu
vocaţie succesorală legală (reprezentant) pretinde drepturile succesorale ale ascendentului său
(reprezentat) decedat la data deschiderii moştenirii, urcând în locul, gradul şi drepturile acestuia (art. 965
C.civ.). În acest caz, reprezentantul trebuie să dovedească că el personal are capacitate succesorală (adică
„existenţa” la data deschiderii moştenirii), iar cel reprezentat era decedat la acea dată.92
În caz de retransmitere a moştenirii, moştenitorul legal (în nume propriu sau prin reprezentare) ori
testamentar - supravieţuind un timp cât de scurt defunctului - dobândeşte el succesiunea acestuia din urmă
(chiar dacă nu a acceptat-o, dar nici nu a repudiat-o) şi - confundată cu a sa proprie - o lasă propriilor săi
moştenitori, legali sau testamentari (moştenire succesivă, subsecventă). În acest caz, persoanele care
pretind drepturi asupra masei succesorale prin retransmitere trebuie să dovedească „existenţa”
moştenitorului în momentul deschiderii primei moşteniri şi, bineînţeles, propriile drepturi succesorale
asupra moştenirii lăsată de acesta (inclusiv „existenţa” la data deschiderii acestei din urmă moşteniri).
Retransmiterea poate fi şi succesivă.
Menţionăm că retransmiterea moştenirii operează chiar dacă moştenitorul - decedat înăuntrul
termenului de opţiune succesorală de un an - nu a exercitat acest drept (nici nu a acceptat, dar nici n-a
repudiat-o), fiindcă din patrimoniul retransmis face parte şi acest drept de opţiune, care poate fi exercitat
de beneficiarul retransmiterii în termenul aplicabil dreptului de opţiune privind moştenirea autorului său
(art. 1.105 alin.1 C.civ.)93. Dacă însă termenul de opţiune este expirat, beneficiarul retransmiterii trebuie să
dovedească faptul că moştenitorul a acceptat moştenirea în termen sau că a murit înainte de expirarea
termenului şi acceptarea a fost făcută de el, în caz contrar stingându-se titlul său de moştenitor94.

92
Precizăm că potrivit art. 965 C.civ. „Prin reprezentare succesorală, un moştenitor legal de un grad mai
îndepărtat, numit reprezentant, urcă, în virtutea legii, în drepturile ascendentului său, numit reprezentat, pentru a
culege partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost nedemn faţă de defunct sau decedat la
data deschiderii moştenirii.” Rezultă că reprezentarea succesorală poate interveni şi atunci când reprezentatul nu
este decedat, dar este nedemn, iar nu numai când reprezentatul este decedat. Atunci când se analizează comparativ
moştenirea în nume propriu, moştenirea prin reprezentare şi moştenirea prin retransmitere interesează doar cazul în
care reprezentatul este decedat la data deschiderii moştenirii.
93
De exemplu, dacă moştenirea lui A s-a deschis la data de 1 decembrie 2011, a fost acceptată de fiul său C1, iar
fiul său C2 a decedat la data de 1 februarie 2012 fără să fi acceptat moştenirea lui A, N (fiul lui C2) va putea să
exercite dreptul de opţiune succesorală al lui C2 cu privire la moştenirea lui A până la data de 1 februarie 2013, iar
nu doar până la data de 1 decembrie 2012.
94
Pentru amănunte vezi şi D. Cimpoeru, Moştenirea prin retransmitere, în Dreptul nr.4, 1995, p.28-30.
20
 Prin urmare, statuarea instanţei supreme - în sensul că „instanţele aveau îndatorirea să stabilească, pe
bază de probe, dacă D.P. a acceptat succesiunea …”95 - este corectă întrucât, în speţă, moartea bunicilor
(de cuius) a avut loc în februarie şi septembrie 1981, iar moartea fiului lor în octombrie 1982. În
consecinţă, copiii şi soţia supravieţuitoare a fiului puteau beneficia - alături de alţi moştenitori - de
retransmiterea părţii din moştenirea bunicilor numai dacă fiul ar fi acceptat în termen moştenirea.96
Moştenirea prin reprezentare se impune a fi deosebită de moştenirea prin retransmitere şi pentru faptul
că, în primul caz, există o singură moştenire dobândită de mai mulţi moştenitori în nume propriu sau prin
reprezentare şi îşi exercită drepturile succesorale o singură dată. În schimb, în cel de-al doilea caz, există
două (eventual chiar mai multe) moşteniri succesive; prima moştenire este culeasă - în tot sau în parte - de
cel de-al doilea de cuius, în viaţă la deschiderea primei moşteniri, şi pe care o transmite la moarte
propriilor moştenitori. Fiind vorba de două (sau mai multe) moşteniri, ele trebuie examinate separat,
pentru a vedea componenţa lor separată, acceptarea în termen, cotele-părţi ce se cuvin moştenitorilor 97,
cota moştenită din prima moştenire intrând în patrimoniul celui de-al doilea de cuius, iar apoi prin
retransmitere, în cadrul celei de-a doua moşteniri, în patrimoniul propriilor moştenitori. În speţa
soluţionată prin decizia citată a instanţei supreme, era posibil ca la moartea unuia dintre părinţi, alături de
copii să fi moştenit şi celălalt părinte (în calitate de soţ supravieţuitor), apoi tot patrimoniul lăsat după ce
decedează şi cel de-al doilea părinte să fie dobândit de descendenţii lui (eventual şi descendenţii dintr-o
altă căsătorie, din afara căsătoriei etc., care nu aveau vocaţie succesorală la prima moştenire).
Mai precizăm că în cazul moştenirii prin retransmitere (succesive, dar care se dezbat deodată, cele
anterioare nefiind „culese”) competenţa teritorială a birourilor notariale (şi a altor organe) se determină
după domiciliul defunctului care a decedat cel din urmă (art.15 lit. b din Legea ar.36/1995) 98 şi se
întocmeşte un singur certificat de moştenitor, stabilindu-se pentru fiecare dintre autorii succesiunilor în
mod corespunzător calitatea şi drepturile fiecărui moştenitor sau legatar, precum şi bunurile şi datoriile
succesiunii (art.83 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr.36/1995)99.

§2. Persoanele care au capacitate succesorală

25. Persoanele fizice în viaţă la data deschiderii moştenirii au capacitate succesorală fără deosebire de
rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de
avere sau de origine socială (art.4 din Constituţie100). Dovada se face cu actele de stare civilă, iar în caz de
deces al moştenitorului care a fost în viaţă la data deschiderii moştenirii cu certificatul (actul) de deces sau
95
TS, s.civ., dec.nr.856/1985, în CD, 1985, p.87.
96
Anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, beneficiarul retransmiterii putea exercita dreptul de opţiune
succesorală al autorului său doar în intervalul de timp care a mai rămas din termenul de opţiune de 6 luni (prevăzut
de art. 700 din Codul Civil de la 1864), termen care începea să curgă de la data decesului primului de cuius. De
exemplu, dacă moştenirea lui A s-a deschis la data de 1 decembrie 2009, a fost acceptată de fiul său C1, iar fiul său
C2 a decedat la data de 1 februarie 2010 fără să fi acceptat moştenirea lui A, N (fiul lui C2) ar fi putut să exercite
dreptul de opţiune succesorală al lui C2 cu privire la moştenirea lui A doar până la data de 1 iunie 2010, când se
împlinea temenul de 6 luni care a început să curgă de la data de 1 decembrie 2009.
97
Vezi CSJ, s.civ., dec.nr.753/1990, în Deciziile CSJ 1990-1992, p.138-140.
98
Art. 15 lit. b) din Legea nr. 36/1995 prevede că „în cazul moştenirilor succesive, moştenitorii pot alege
competenţa oricăruia dintre notarii publici care îşi desfăşoară activitatea într-un birou individual sau într-o societate
profesională din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care şi-a avut ultimul domiciliu acela dintre autori care
a decedat cel din urmă;”
99
A nu se confunda moştenirile prin retransmitere (succesive, dar neculese şi care se dezbat deodată) cu
moştenirile succesive (consecutive) care s-au dezbătut separat, emiţându-se certificate de moştenitor succesive,
separate. Vezi, de exemplu, în cauza soluţionată de CSJ, completul de 7 jud., prin dec.nr.7/1993, în Buletinul CSJ,
1993, p.7-11.
100
În sistemele de drept musulman – de origine religioasă (Coran şi profeţiile lui Mahomed) - principiul egalităţii
cunoaşte multe excepţii. De exemplu, fiul defunctului are o cotă dublă faţă de fiica lui; în raporturile succesorale
dintre soţi, femeia are o cotă redusă la jumătate faţă de bărbat: un non-musulman ( kafir, necredincios) nu poate
moşteni un musulman; părăsirea Islam-ului (apostasia) atrage o incapacitate absolută de a moşteni, cel în cauză fiind
considerat mort, moştenirea lui fiind culeasă de trezoreria publică, după unele legislaţii, iar după altele bunurile
achiziţionate înainte de apostasie de către moştenitorii musulmani, iar cele achiziţionate ulterior de către trezorerie.
Pentru amănunte şi alte particularităţi (calificate de un autor conflicte între civilizaţii, vezi Colectiv, Le droit
musulman de la famille et des successions à l’èpreuve des ordres juridiques occidentaux, Zurich, 1999, p. 309-353.
21
hotărârea judecătorească definitivă declarativă de moarte, din care rezultă că moartea moştenitorului a
intervenit după deschiderea succesiunii, persoanele interesate putând dovedi contrariul prin orice mijloace
de dovadă admise de lege.
Subliniem că legea nu condiţionează capacitatea succesorală de durata vieţii moştenitorului după data
deschiderii moştenirii. Dacă moştenitorul moare imediat după deschiderea succesiunii, drepturile sale
succesorale (inclusiv dreptul de opţiune succesorală) vor trece la proprii săi moştenitori ca parte
componentă a patrimoniului succesoral lăsat de el. Astfel se explică posibilitatea unei persoane de a
beneficia, până la urmă, de bunurile lăsate de o altă persoană, faţă de care nu avea vocaţie succesorală
(nici legală şi nici testamentară). De exemplu, la moartea părintelui unuia dintre soţi, urmată de decesul
soţului moştenitor, partea acestuia din moştenirea părintelui va fi culeasă - în tot sau în parte, după caz - de
soţul lui supravieţuitor, ca parte componentă a patrimoniului succesoral lăsat de soţul decedat, deşi soţul
supravieţuitor nu avea vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de socrii lui.
26. Persoanele dispărute au, de asemenea, capacitate succesorală. În acest sens, art.53 C.civ. prevede
că „cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă
definitivă”.
Înseamnă că persoana dispărută are capacitate succesorală, fiind prezumată de lege a fi în viaţă,
indiferent de timpul care ar fi trecut de la dispariţia persoanei.
Însă capacitatea succesorală a dispărutului este numai „provizorie”, definitivându-se prin reapariţia lui
sau prin constatarea fizică a morţii lui, intervenită după deschiderea moştenirii, ori declararea prin hotărâre
judecătorească definitivă a morţii lui, stabilindu-se ca dată a morţii o dată ulterioară deschiderii moştenirii
la care are vocaţie succesorală. În toate aceste cazuri, el (şi prin intermediul patrimoniului său succesorii
lui în drepturi, prin retransmitere) vor putea culege, respectiv păstra drepturile moştenite.
În schimb, capacitatea succesorală (provizorie) a dispărutului se desfiinţează cu efect retroactiv dacă se
constată fizic sau prin hotărâre judecătorească definitivă declarativă de moarte că nu mai exista la data
morţii celui care lasă moştenirea. În acest caz, tot ce s-a primit din moştenire în numele dispărutului va
trebui restituit moştenitorilor care au fost înlăturaţi de la moştenire prin prezenţa dispărutului sau ale căror
cote-părţi din moştenire au fost astfel micşorate. Desigur, urmaşii lui care au dreptul de a-l reprezenta
succesoral vor păstra cota lui parte din moştenire, dar nu ca parte componentă a patrimoniului moştenit de
la dispărutul declarat mort cu efect retroactiv (moştenire prin retransmitere), ci în calitate de moştenitori
cu vocaţie proprie (moştenire prin reprezentare succesorală).
27. Persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii moştenirii. Cu toate că existenţa persoanei
fizice începe din ziua naşterii, art. 36 din Codul civil prevede că „drepturile copilului sunt recunoscute de
la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu” (infans conceptus pro nato habetur, quoties de commodis
eius agitur).
Rezultă că legea, în interesul copilului, consacră expres capacitatea lui succesorală de la concepţiune,
cu condiţia să se nască viu (nu şi viabil). Fiind vorba de fapte materiale, cel care pretinde moştenirea în
numele copilului trebuie să dovedească, folosindu-se de orice mijloace de probă admise de lege, data
concepţiei copilului, situarea acestei date înainte de momentul deschiderii moştenirii şi că el s-a născut
viu. Dacă aceste dovezi au fost făcute, copilul se va putea bucura de „dreptul” la moştenire, fiindcă acest
drept, cu toate că are ca obiect o universalitate - cuprinzând şi pasivul -, nu poate vătăma interesele lui.
În legătură cu dovada concepţiei, în actualul stadiu de dezvoltare a ştiinţei nefiind posibilă stabilirea cu
exactitate a momentului concepţiei, art. 36 trimite la prevederile art.412 C. civ. 101, care statuează că „(1)
Intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul
legal al concepţiunii. El se calculează zi cu zi. (2) Prin mijloace de probă ştiinţifice se poate face dovada
concepţiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în
afara acestui interval.”
28. Persoanele juridice au capacitatea de a dobândi - în virtutea testamentului lăsat de defunct -
bunurile moştenirii de la data dobândirii personalităţii juridice în condiţiile legii, adică de la data
înregistrării, dacă sunt supuse înregistrării, iar celelalte persoane juridice de la data actului de înfiinţare, de

Art. 412 C.civ. face parte din Secţiunea 1 („Stabilirea filiaţiei”) a Capitolului II („Filiaţia”) din Cartea a II-a
101

(„Despre familie”).
22
la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege (art.205
alin.1 şi 2 C. civ.)
Însă legea recunoaşte şi persoanelor juridice o capacitate de folosinţă anticipată, deci şi capacitatea
succesorală anticipată, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul
deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca
persoana juridică să ia fiinţă în mod legal (art.208 C.civ.)102.
De asemenea, art. 19 alin. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi la
fundaţii103 prevede că dacă fundaţia dobândeşte personalitate juridică după decesul fondatorului, efectele
liberalităţilor făcute în favoarea fundaţiei anterior constituirii ei se vor produce de la data actului
constitutiv, pentru fundaţiile înfiinţate prin acte între vii, iar pentru fundaţiile înfiinţate prin testament, de
la data morţii testatorului104.
Desigur, în toate cazurile, trebuie să fie respectat principiul specialităţii capacităţii de folosinţă,
consacrat de art. 206 C.civ.(„ (1) Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de
acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice. (2) Persoanele
juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru
realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.(3) Actul juridic încheiat cu
încălcarea dispoziţiilor alin. (1) şi (2) este lovit de nulitate absolută.”
Deci capacitatea succesorală a persoanei juridice este ţărmurită de scopul pentru care ea a fost
înfiinţată, astfel încât legatul - care nu corespunde scopului - va fi nul sau caduc, după cum incapacitatea a
existat în momentul întocmirii testamentului sau s-a ivit ulterior (prin schimbarea scopului de către
organele competente), dar înainte de deschiderea moştenirii105.
Menţionăm că nici în cazul persoanelor juridice capacitatea succesorală nu depinde de durata existenţei
persoanei juridice după data deschiderii succesiunii. Dacă încetarea persoanei juridice a intervenit după
deschiderea moştenirii, drepturile sale succesorale vor trece asupra persoanei sau persoanelor juridice
dobânditoare a patrimoniului persoanei juridice legatare aflate în reorganizare, respectiv vor intra în masa
patrimonială supusă lichidării, în caz de dizolvare.

§3. Persoanele care nu au capacitate succesorală

29. Persoanele fizice predecedate şi persoanele juridice care au încetat să aibă fiinţă. Deoarece au
capacitate succesorală numai persoanele care „există” la momentul deschiderii succesiunii, persoanele
fizice predecedate (inclusiv în cazul în care intervine declararea judecătorească a morţii) şi persoanele
juridice care au încetat de a avea fiinţă mai înainte de data deschiderii moştenirii nu mai au capacitate
succesorală (nefiind subiecte de drept) şi deci nu vor putea moşteni.
În cazul persoanelor fizice însă, partea din moştenire care s-ar fi cuvenit persoanei predecedate (dacă ar
fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii) va putea fi culeasă - în cadrul moştenirii legale - de
descendenţii săi, în condiţiile prevăzute de lege pentru reprezentarea succesorală. Dacă aceste condiţii nu
sunt întrunite, succesorii în drepturi ai persoanei predecedate nu vor avea drepturi asupra părţii din
moştenirea lui de cuius ce s-ar fi cuvenit persoanei predecedate dacă ea ar fi existat la data deschiderii

102
Art. 33 din Decretul nr. 31/1954 recunoştea persoanelor juridice capacitate de folosinţă anticipată, deci şi
capacitatea succesorală anticipată, de la data actului de înfiinţare, însă numai în măsura în care bunurile succesorale
erau necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil. Soluţia actuală este în mod evident preferabilă
pentru că, presupunând că bunurile ce constituie obiectul unor liberalităţi ar fi suficiente pentru constituirea valabilă
a persoanei juridice, nu se vede care ar fi motivul pentru care nu ar fi valabile şi alte liberalităţi, având ca obiect alte
bunuri, care ar favoriza buna funcţionare a persoanei juridice.
103
O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi la fundaţii a fost publicată în M.Of. nr. 39 din 31.01.2000 şi
modificată de mai multe ori, ultima dată prin Legea nr. 145/2012.
104
Pentru evoluţia jurisprudenţei în materia înfiinţării fundaţiilor prin testament şi/sau prin donaţie, vezi
M.D.Bob, op.cit., p.40-43.
105
Principiul specialităţii, aplicabil practic numai în cazul asociaţiilor şi fundaţiilor de utilitate publică, este
calificat de unii autori drept o regulă de oportunitate care nu atrage nulitatea legatului; prin interpretarea voinţei
testatorului poate fi substituită legatarului o altă persoană juridică calificată. Vezi Ph. Malaurie, Cours de droit civil.
Les successions. Les libéralités, Paris, 1989, p.165-166 nr.333.
23
moştenirii, ea fiind culeasă de moştenitorii în viaţă (eventual chiar şi de descendenţii persoanei
predecedate, dar în nume propriu, iar nu prin reprezentare sau retransmitere).
30. Persoanele fizice decedate în acelaşi timp (codecedaţii).
Potrivit art. 957 alin.2 C.civ. „dacă, în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate stabili că una a
supravieţuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moşteni una pe alta”. Rezultă că prin codecedaţi
trebuie să înţelegem: (a) două sau mai multe persoane (b) decedate în astfel de condiţii încât nu se poate
stabili dacă una a supravieţuit alteia.
La aceste două condiţii prevăzute de lege, unii autori mai adaugă încă o condiţie, şi anume, ca între
persoanele în cauză să existe vocaţie succesorală reciprocă, pentru că numai într-o astfel de situaţie
interesează a se stabili cu precizie momentul morţii fiecăruia. Dacă nu există o astfel de relaţie, problema
persoanelor decedate în acelaşi timp nu se pune106. Este adevărat că această problemă se pune mai ales în
cazul persoanelor cu vocaţie succesorală reciprocă, dar ea interesează chiar dacă între acele persoane
există numai vocaţie succesorală unilaterală, iar nu reciprocă107. Astfel, dacă - nefiind rude şi nici soţi -
una dintre persoanele decedate în acelaşi timp a făcut testament în favoarea celeilalte, iar nu şi invers. Tot
astfel, în domeniul devoluţiunii legale a moştenirii, dacă persoanele decedate în acelaşi timp au fost
căsătorite, dar căsătoria se declară nulă sau se anulează după decesul soţilor, constatându-se că unul dintre
ei a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei (căsătoria putativă). Potrivit art. 304 C.civ. „soţul de
bună-credinţă la încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea
judecătorească rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă”. Drept urmare, dacă
decesul unuia dintre soţi s-a produs înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de declarare sau de
pronunţare a nulităţii, iar soţul supravieţuitor a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, el va putea
veni la moştenire, fiindcă păstrează calitatea de soţ pe care a avut-o la deschiderea succesiunii 108. În
schimb, dacă soţul supravieţuitor nu a fost de bună-credinţă, nu va moşteni, pierzând calitatea de soţ cu
efecte retroactive109. Este singura excepţie prevăzută de lege de la principiul reciprocităţii vocaţiei
succesorale legale.
În dreptul roman, în cazul comorienţilor (adică acele persoane care au murit în aceeaşi împrejurare, fără
a se putea demonstra că una a supravieţuit alteia) se prezuma că persoanele socotite mai puternice după
sex şi vârstă au supravieţuit şi deci, fiind în viaţă la data deschiderii moştenirii, puteau moşteni. În alte
cazuri, de exemplu, dacă între comorienţi nu exista legătură de sânge (de rudenie) se considera că ei au
murit deodată.
Dintre cele două soluţii cunoscute dreptului roman (şi de legislaţiile ulterioare), Decretul nr. 31/1954
privind persoanele fizice şi persoanele juridice a consacrat prezumţia morţii concomitente, soluţie care
este indiscutabil, cea mai justă, prezumţia supravieţuirii în funcţie de vârstă şi sex fiind criticată,
socotindu-se arbitrară, chiar şi în literatura juridică a ţărilor unde legislaţia o prevede 110. Într-adevăr, dacă
moartea se produce cu ocazia unei catastrofe aeriene sau feroviare ori cu ocazia prăbuşirii unei construcţii
din cauza cutremurului de pământ etc., ce importanţă mai prezintă rezistenţa fizică (în funcţie de vârstă
sau sex) a persoanelor în cauză? În plus, prezumţia morţii concomitente apare, de cele mai multe ori, ca
fiind şi mai echitabilă. De exemplu, dacă soţii - având vocaţie succesorală reciprocă şi ca moştenitori
legali pe părinţii lor - decedează în aceeaşi împrejurare fără a se putea stabili care dintre ei a supravieţuit
celuilalt, în lumina prezumţiei morţii concomitente nici unul nu va putea moşteni în urma celuilalt, fiindcă

106
C. Stătescu, op.cit., 1970, p.96. Vz. şi M.Eliescu, op.cit.,I, p.66; St.Cărpenaru, op.cit., p.388; I.Zinveliu,
op.cit., p.16; J.Manoliu, St.Răuschi, op.cit., p.13.
107
Spre deosebire de art.720 C.civ. francez, legea noastră nu prevede condiţia reciprocităţii vocaţiei succesorale.
108
Rezultă că în cazul nulităţii absolute pentru violarea art. 273 C.civ. (defunctul a fost căsătorit la data
încheierii celei de-a doua căsătorii), calitatea de soţ supravieţuitor o poate avea nu numai soţul din căsătoria
valabilă, dar şi soţul din a doua (bigamie) sau subsecventă căsătorie (poligamie), bineînţeles numai dacă a fost de
bună-credinţă la încheierea căsătoriei declarată nulă.
109
Potrivit practicii instanţei supreme, instanţa care declară nulă sau anulează căsătoria este obligată să
stabilească, prin aceeaşi hotărâre, buna sau reaua-credinţă a soţilor la încheierea căsătoriei. (Dec. de îndrumare a
Plenului Tribunalului Suprem nr. 3/1974, în CD, 1974, p.11-14. În acelaşi sens, dec.s.civ. nr.852/1978, CD, 1978,
p.146-147). Dacă totuşi instanţa ar omite să se pronunţe în această privinţă, considerăm că buna-credinţă ar putea fi
constatată şi ulterior, de aceeaşi sau de altă instanţă competentă a judeca, de exemplu, procesul dintre moştenitori.
110
Vezi Mazeaud, ibidem.
24
nu se poate dovedi „existenţa”, deci capacitatea succesorală a vreunuia dintre ei în momentul morţii
celuilalt soţ. Înseamnă că moştenirile lăsate de soţi vor fi culese, ca două moşteniri distincte, de către
părinţii fiecăruia. În schimb, dacă s-ar prezuma, de exemplu, că soţul a supravieţuit soţiei, el ar moşteni -
în concurs cu părinţii soţiei - jumătate din moştenirea ei (plus mobilierul şi obiectele de uz casnic), bunuri
care s-ar transmite, în cadrul moştenirii lăsate de el, părinţilor lui. Deci părinţii soţului ar culege o bună
parte şi din bunurile soţiei fiului, ceea ce evident, nu ar fi echitabil.
La fel se pune problema şi în cazul în care comorienţii ar fi doi fraţi sau un unchi şi un nepot de frate
etc. şi care lasă moştenitori diferiţi (de exemplu, soţi supravieţuitori). Numai dacă comorienţii ar lăsa
aceeaşi moştenitori (de exemplu, soţii pe copii, fraţii pe părinţi etc.) problema nu ar prezenta interes
practic, moştenitorul comun culegând ambele moşteniri.
Noul Cod civil nu a mai reglementat în mod distinct problema comorienţilor. De altfel, în literatura de
specialitate anterioară apariţiei Noului Cod civil s-a arătat 111, pe bună dreptate, că trebuia aplicată
prezumţia morţii concomitente şi în cazul în care moartea a survenit în aceeaşi zi şi oră, dar nu şi „în
aceeaşi împrejurare”, ci, de exemplu, din cauza bolilor de care sufereau persoanele în cauză, iar minutul
morţii nu a putut fi stabilit. Tot astfel, dacă două sau mai multe persoane au dispărut fără a se putea
constata direct moartea lor şi, din această cauză, nu se poate dovedi că „au murit în aceeaşi împrejurare”
(identitate de cauză a morţii).
Potrivit Noului Cod civil, dacă, în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate stabili că una a
supravieţuit alteia acele persoane sunt prezumate a fi decedat în acelaşi timp, cu consecinţa lipsei
capacităţii succesorale reciproce sau unilaterale, legale sau testamentare112.
De altfel, această soluţie este cât de poate de logică şi în deplină concordanţă cu prevederile art. 957
alin.1 C.civ. Capacitatea succesorală se recunoaşte numai persoanelor care „există” la data deschiderii
moştenirii şi dovada acestei existenţe trebuie să fie făcută de cel care reclamă moştenirea (actori incumbit
probatio - art.249 C.proc.civ.). Înseamnă că în situaţia imposibilităţii dovedirii supravieţuirii, drepturile
succesorale nu pot fi recunoscute, din lipsa capacităţii succesorale, urmând ca moştenirile să fie
considerate deschise în acelaşi moment pentru toate persoanele în cauză şi deferite, separat, moştenitorilor
fiecăreia dintre persoanele decedate în acelaşi timp, fără ca - în mod reciproc sau una dintre ele - să poată
beneficia de moştenirea lăsată de cealaltă sau de celelalte persoane113.

Secţiunea a III-a
Vocaţia la moştenire

31. Noţiune. Pentru ca o persoană fizică sau juridică ori statul (sau, după caz, comuna, oraşul sau
municipiul)114, să aibă dreptul de a culege, în tot sau în parte, moştenirea lăsată de o persoană fizică
decedată, nu este suficient ca persoana ce pretinde moştenirea să aibă capacitate succesorală, ci mai este
necesar ca ea să aibă chemare la moştenire, fie în virtutea legii, fie în virtutea testamentului lăsat de
defunct. În acest sens, art. 962 C.civ. prevede că „Pentru a putea moşteni, o persoană trebuie să aibă
calitatea cerută de lege sau să fi fost desemnată de către defunct prin testament.”
După cum vom vedea, legea conferă vocaţie (chemare) la moştenire rudelor defunctului (în anumite
limite), inclusiv rudenia rezultată din adopţie, soţului supravieţuitor al defunctului şi comunei, oraşului sau

111
Vezi Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 50-52.
112
Vezi şi C.Macovei, M.C.Dobrilă, Noul Cod civil.Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck,Bucureşti, 2012,
p.1004.
113
În sensul că art. 957 alin. 2 C.civ. consacră condiţia reciprocităţii vocaţiei succesorale, vezi I.Genoiu, Dreptul
la moştenire în Noul Cod civil, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p. 46. Nu împărtăşim acest punct de vedere
pentru argumentele prezentate în cele ce precedă.
114
Potrivit art.963 alin.3 C.civ., „În lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, patrimoniul defunctului se
transmite comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data
deschiderii moştenirii.” Art. 553 alin.3 C.civ. prevede că moştenirile vacante aflate în străinătate se cuvin statului
român.
25
municipiului sau, după caz, statului. Vocaţia succesorală testamentară poate să aparţină, în principiu,
oricărei persoane cu capacitate succesorală, testamentul lăsat de defunct fiind recunoscut de lege, cu
anumite limitări, ca temei al vocaţiei la moştenire.
32. Vocaţia succesorală generală şi concretă. Noţiunea de vocaţie (chemare) la moştenire are un dublu
înţeles. În sensul ei general ea desemnează vocaţia potenţială (eventuală) a unor persoane de a culege
moştenirea lăsată de o altă persoană. În acest sens se analizează, de exemplu, vocaţia succesorală legală a
rudelor în linie directă fără limită în grad sau limitarea vocaţiei succesorale legale a rudelor pe linie
colaterală la gradul al IV-lea inclusiv ori principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale.
Dar noţiunea de vocaţie succesorală are şi un sens concret (vocaţie efectivă, utilă), determinată prin
devoluţiunea succesorală, cu ajutorul căreia se selectează, dintre persoanele cu vocaţie succesorală
generală, acele persoane care vor culege efectiv moştenirea lăsată de defunct. Deci vocaţia succesorală
concretă presupune două condiţii115: una pozitivă, vocaţia succesorală generală şi una negativă, persoana
în cauză să nu fie înlăturată de la moştenire de un alt succesibil, chemat de lege în rang preferabil sau de
un legatar.
Nici vocaţia succesorală generală şi nici cea concretă nu se confundă cu aptitudinea general-abstractă a
unei persoane de a se bucura, în conţinutul capacităţii sale de folosinţă, de dreptul de moştenire, garantat
prin Constituţie (art.46). Dreptul de moştenire, ca o aptitudine abstractă, devine potenţial prin intermediul
vocaţiei succesorale generale şi efectiv, util prin vocaţia concretă la moştenire.
În privinţa legatarilor (desemnaţi prin testament) dreptul de moştenire se înfăţişează numai ca
aptitudine general-abstractă şi ca vocaţie succesorală concretă. Noţiunea de vocaţie succesorală generală
este inaplicabilă în materia moştenirii testamentare, căci legea nu conferă nimănui, în mod special, o
asemenea vocaţie, dar nici nu limitează - în afara condiţiei generale a capacităţii succesorale 116 - cercul
persoanelor care pot deveni legatari prin testament.

Secţiunea a IV-a
§3. Nedemnitatea succesorală

33. Noţiune. Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire, nu este suficient să aibă capacitate
succesorală şi vocaţie succesorală, generală şi concretă, fiind necesar să îndeplinească şi o condiţie
negativă şi anume, să nu fie nedemnă de a moşteni.
Nedemnitatea (nevrednicia) succesorală este decăderea moştenitorului, legal sau testamentar, din
dreptul de a culege o moştenire determinată, inclusiv din dreptul de a culege rezerva la care ar fi fost
îndrituit din această moştenire, deoarece s-a făcut vinovat de o faptă gravă faţă de cel care lasă
moştenirea sau faţă de un succesibil al acestuia.
34. Caractere juridice. Nedemnitatea succesorală, ca sancţiune civilă117, se caracterizează prin
următoarele:
a) se aplică numai în cazul săvârşirii faptelor expres şi limitativ prevăzute de lege, textele de lege care o
prevăd fiind de strictă interpretare;
b) fiind o sancţiune, se aplică şi produce efecte doar în privinţa autorului faptei;
c) domeniul de aplicare a sancţiunii nu poate fi extins, în principiu, la alte moşteniri, nedemnul fiind
înlăturat numai de la moştenirea persoanei faţă de care a săvârşit faptele, în acest sens nedemnitatea

115
Evident, în ambele sale sensuri, vocaţia succesorală presupune existenţa capacităţii succesorale (dar nu şi
invers).
116
Incapacităţile speciale de a primi legate urmează să fie analizate - ca şi incapacităţile speciale de a dispune
prin legate - la materia devoluţiunii testamentare a moştenirii.
117
Sub imperiul Vechiului Cod civil majoritatea autorilor a calificat nedemnitatea drept pedeapsă civilă (vezi
M.Eliescu op.cit., I, p.73, 77; C. Stătescu, op.cit., p.115; St. Cărpenaru, op.cit., p.389; I. Zinveliu, op.cit., p.17.). De
asemenea, şi după apariţia Noului Cod civil unii autori au considerat că nedemnitatea este o pedeapsă civilă (vezi,
de exemplu, I. Genoiu, op.cit., p. 48). Întrucât hotărârea instanţei civile de constatare a faptelor de nedemnitate are
caracter declarativ (hotărârea instanţei civile prin care se constată nedemnitatea operează retroactiv, având caracter
declarativ, iar nu constitutiv), am preferat şi preferăm să calificăm nedemnitatea - mai exact urmările ei - drept o
sancţiune civilă, iar nu pedeapsă, care implică o hotărâre constitutivă, de aplicare a pedepsei (ca, de exemplu, în
cazul revocării donaţiei pentru ingratitudine).
26
producând efecte relative. De exemplu, săvârşind fapta faţă de un frate, poate veni la moştenirea unui fiu
sau a unui văr primar. Prin excepţie, săvârşirea faptei împotriva unui alt succesibil determină înlăturarea
nedemnului de la moştenirea unei altei persoane (de cuius), în condiţiile art. 958 alin. 1 lit. b) C.civ.;
d) sancţiunea nedemnităţii fiind prevăzută pentru fapte săvârşite cu vinovăţie, moştenitorul trebuie să fi
acţionat cu discernământ, în lipsa discernământului neputându-se vorbi de vinovăţie. Pe de altă parte,
fiind vorba de săvârşirea de fapte, iar nu de acte juridice, se vor aplica regulile privitoare la
discernământul necesar pentru angajarea răspunderii civile delictuale, şi anume, în cazul minorului sub 14
ani şi a persoanelor puse sub interdicţie discernământul din momentul săvârşirii faptei trebuie să fie
dovedit, iar în cazul persoanelor care au împlinit 14 ani şi nu sunt puse sub interdicţie judecătorească
discernământul se prezumă până la proba contrară (art. 1.366 C.civ.). Desigur, în cazul în care
nedemnitatea implică o condamnare penală, se vor aplica regulile de iresponsabilitate din dreptul penal.

35. Cazurile de nedemnitate. Art. 958 şi 959 C.civ. prevăd cazurile de nedemnitate. Înainte de a înfăţişa
cele două categorii de cauze, menţionăm că potrivit art. 93 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în
aplicare a Codului civil, „Prevederile art. 958 şi 959 din Codul civil se aplică numai faptelor săvârşite
după intrarea în vigoare a Codului civil”
Deosebim nedemnitatea de drept (art. 958 C.civ.) şi nedemnitatea judiciară (art.959 C.civ.).
35.1. Nedemnitatea de drept. Potrivit art. 958 C.civ., este de drept nedemnă de a moşteni:
a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care
lasă moştenirea;
Această sancţiune civilă, pe lângă cea penală, se justifică prin ideea că ar fi inechitabil şi potrivnic
bunelor moravuri şi ordinii publice ca o persoană, care săvârşeşte asemenea fapte grave, să fie chemată la
moştenirea celui pe care l-a ucis sau pe care a încercat să îl ucidă 118. „Nimeni nu-şi poate deschide calea
unei moşteniri printr-un omor“119.
b) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei infracţiuni
cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii
faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului.
Textul are în vedere acele situaţii în care nedemnul l-a ucis sau a încercat să îl ucidă nu pe cel care lasă
moştenirea, ci pe un alt succesibil120 şi, în acest mod, şi-ar fi creat vocaţie la moştenire ori şi-ar fi sporit
cota succesorală pe care ar fi primit-o, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei. De
exemplu, nedemnul, care este frate al defunctului (şi face parte din clasa a II-a de moştenitori) l-a ucis pe
fiul defunctului (care face parte din clasa I de moştenitori) şi în acest mod ar fi dobândit vocaţie
succesorală concretă la moştenirea decuius-ului, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii
faptei. Sau, nedemnul, care este fiu al defunctului, l-a ucis pe celălalt fiu al defunctului şi în acest mod ar
fi putut să culeagă întreaga moştenire lăsată de către de cuius, iar nu doar jumătate, cât i s-ar fi cuvenit
dacă moştenea şi celălalt fiu al defunctului.
Pentru ca o persoană să fie înlăturată de la moştenire în temeiul art. 958 C.civ., trebuie să fie îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
i) persoana respectivă să fi ucis sau să fi pus în executare hotărârea de a ucide pe cel despre a cărui
moştenire este vorba (omor sau tentativă de omor), în ipoteza reglementată la lit.a), ori să fi ucis sau să fi
pus în executare hotărârea de a ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data
săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului, în ipoteza prevăzută la
lit. b). După cum se ştie, ambele aceste infracţiuni (omor şi tentativă de omor) se săvârşesc cu intenţie

118
După cum a decis Curtea Constituţională (a se vedea decizia nr. 530/2005, publicată în M.Of. nr.
1040/23.11.2005), „autorul unei infracţiuni de omor nu poate pretinde un statut juridic egal cu al celorlalţi cetăţeni,
din rândul cărora s-a autoexclus prin fapta sa, astfel încât nedemnitatea instituită în ceea ce îl priveşte nu contravine
prevederilor art. 16 şi 20 din Constituţie.[…] Ar fi, de altfel, profund imoral ca legea să recunoască autorului
infracţiunii de omor dreptul de moştenire asupra masei succesorale a propriei sale victime.”
119
M.Eliescu, op.cit., (I), p.73.
120
Reamintim că potrivit art. 1.100 alin. 2 C.civ.„Prin succesibil se înţelege persoana care îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege pentru a putea moşteni, dar care nu şi-a exercitat încă dreptul de opţiune succesorală”.
27
(directă sau indirectă). Nu se cere ca omorul sau tentativa de omor să fie calificat (de exemplu, cu
premeditare) sau deosebit de grav (de exemplu, săvârşit prin cruzimi). De asemenea, poate fi vorba şi de
infracţiunea de pruncucidere, care reprezintă o faptă de omor, dar sancţionată mai blând în considerarea
condiţiilor speciale în care acţionează subiectul activ al infracţiunii. Pe de altă parte însă, uciderea din
culpă sau lovirile ori vătămările cauzatoare de moarte nu atrag sancţiunea nedemnităţii de drept întrucât nu
sunt săvârşite cu intenţia de a ucide121.
ii) persoana respectivă să fi fost condamnată (penal) - în calitate de autor, coautor, instigator sau
complice122 (inclusiv sub forma favorizării123) - pentru omor sau tentativă de omor, iar hotărârea penală de
condamnare să fi rămas definitivă.
Dacă făptuitorul nu a fost condamnat penal, trebuie să distingem între două situaţii:
- În cazul în care condamnarea pentru săvârşirea infracţiunii de omor sau tentativă de omor este
împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale,
nedemnitatea operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă.
Aşadar, instanţa civilă este competentă să soluţioneze cauze în cadrul cărora i se solicită să constate că au
fost îndeplinite toate elementele infracţiunii de omor sau tentativă de omor, dar condamnarea nu a
intervenit din cauza motivelor enumerate mai sus.124 Apreciem că pentru justa soluţionare a cauzei civile,
deosebit de utile pot fi probele administrate de organele de urmărire penală, dar instanţa civilă poate
administra orice probe prevăzute de lege.
- În cazul în care condamnarea pentru săvârşirea infracţiunii de omor sau tentativă de omor nu a
intervenit, indiferent din ce alt motiv (de exemplu, făptuitorul a fost achitat pentru că a fost în legitimă
apărare ori a fost scos de sub urmărire penală, prin ordonanţa dată de procuror, pentru iresponsabilitate,
etc.)125, făptuitorul nu va fi nedemn întrucât lipseşte condiţia condamnării.
În schimb, nedemnitatea va opera dacă moştenitorul condamnat a fost ulterior amnistiat (amnistie
postcondamnatorie), graţiat sau reabilitat, deoarece aceste măsuri de politică penală nu şterg intenţia de a
ucide, ci numai condamnarea sau executarea pedepsei 126 ori unele efecte secundare ale condamnării
(interdicţii, incapacităţi şi decăderi).
Atunci când, în caz de omor sau de atentat la viaţa celui care lasă moştenirea, săvârşirea faptei rezultă
dintr-o hotărâre penală de condamnare, intervenţia instanţei civile care să constate nedemnitatea apare ca
inutilă127. Dacă a intervenit condamnarea şi totuşi nedemnitatea ar fi contestată în cadrul unei petiţii de
ereditate, instanţa civilă va fi chemată numai să constate că în penal condamnarea a intervenit pentru fapta
prevăzută de legea civilă (şi nu pentru altă infracţiune, de exemplu, ucidere din culpă) şi că deci, în
puterea legii, moştenitorul este îndepărtat de la moştenire ca nedemn.
121
A se vedea, pentru infracţiunea de loviri ori vătămări cauzatoare de moarte, cazurile de nedemnitate judiciară
(art. 959 lit. a C.civ.).
122
Deşi Codul civil nu prevede expres că sancţiunea nedemnităţii îi vizează şi pe instigatori şi pe complici, totuşi,
luând în considerare prevederile art. 27 C.pen.(„ Instigatorul şi complicele la o faptă prevăzută de legea penală
săvârşită cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor.”), faptul că uneori sunt mai grave
faptele săvârşite de instigatori sau complici, precum şi raţiunea legii în materia nedemnităţii, opinăm că şi în
prezent, ca şi sub imperiul Codului civil anterior, trebuie decis ca toţi participanţii la comiterea infracţiunii (autori,
instigatori, complici) să fie nedemni. În acelaşi sens, a se vedea, C.Macovei, M.C.Dobrilă, op.cit., p.1004-1005.
123
Este vorba de cel care a fost „favorizator la omorul ori încercarea de omor a defunctului” (M.Eliescu, op.cit.,
I, p.74), deci de favorizarea-complicitate. În cazul infracţiunii de favorizarea infractorului (art.264 C.pen.), deşi se
săvârşeşte cu intenţie, nu intervine nedemnitatea de drept, pentru că moştenitorul nu participă, sub nicio formă, la
săvârşirea de către altul a omorului sau a tentativei de omor. Apreciem însă că, în anumite situaţii, pentru săvârşirea
infracţiunii de favorizarea infractorului poate interveni nedemnitatea judiciară.
124
Anterior adoptării Codului civil, România a fost condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin
Hotărârea din 1 decembrie 2009 în cauza Velcea şi Mazăre împotriva României (publicată în M.Of. nr.
373/07.06.2010).
125
Vezi în acest sens TJ Mureş, dec.civ. nr.365/1982, cu Notă de N. Pleşan, în RRD nr.9, 1983, p. 46-49.
126
Vezi T. Reg. Ploieşti, dec.nr.3215/1956, în LP nr.8, 1957, p.106; TS, col.civ., dec.nr.769/1955 şi nr.86/1957,
citate după M.Eliescu, op.cit., (I), p.74 şi N. Pleşan, loc.cit., p.48.
127
Vezi M.Eliescu, op.cit., (I), p.76.
28
 Potrivit art. 958 alin. 3 C.civ., „Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei
persoane interesate sau din oficiu de către instanţa de judecată ori de către notarul public, pe baza
hotărârii judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea”.
Dată fiind gravitatea faptelor săvârşite de către nedemn, legiuitorul a considerat că nedemnitatea de
drept poate fi oricând constatată, chiar dacă din punct de vedere practic, în multe situaţii, restituirea
bunurilor succesorale însuşite de către nedemn se poate face doar prin echivalent.

35.2. Nedemnitatea judiciară

Potrivit art. 959 C.civ., poate fi declarată nedemnă de a moşteni:
a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui care lasă moştenirea a
unor fapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare
moartea victimei;
După cum se observă, pentru a fi declarată nedemnă este necesar ca persoana care a săvârşit faptele
prevăzute de lege să fie condamnată penal prin hotărâre definitivă. Sancţiunea intervine numai dacă
faptele sunt săvârşite împotriva de cuius-ului, nu şi împotriva altor persoane.
Includem în categoria faptelor grave de violenţă fizică, de exemplu: vătămarea corporală gravă, tortura,
rele tratamente aplicate minorului, tâlhăria, violul etc.128.
Includem în categoria faptelor grave de violenţă morală, de exemplu: denunţarea calomnioasă, mărturia
mincinoasă, şantajul etc.129
Fapte care au avut ca urmare moartea victimei sunt: lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte,
provocarea ilegală a avortului care a avut ca urmare moartea femeii însărcinate, lipsirea de libertate în
mod ilegal care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, tâlhăria sau pirateria care au avut ca
urmare moartea victimei etc.
b) persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului;
c) persoana care, prin dol sau violenţă, l-a împiedicat pe cel care lasă moştenirea să întocmească, să
modifice sau să revoce testamentul.
Aceste fapte sunt sancţionate întrucât este profund imoral să se nesocotească ultima voinţa a celui care
lasă moştenirea exprimată prin testament ori să fie împiedicat de cuius-ul să dispună, după cum doreşte,
pentru timpul când nu va mai fi în viaţă. Se constată că, şi în aceste cazuri, voinţa făptuitorului este aceea
de a înlătura o anumită persoană de la moştenire sau de a crea condiţiile ca el să culeagă moştenirea în alte
circumstanţe decât cele dorite de către de cuius.
Faptele menţionate la lit. b) trebuie comise cu rea-credinţă, iar nu din eroare. „A altera” înseamnă „a
denatura, a transforma”, adică a efectua anumite modificări, ştersături, completări etc. „A distruge”
înseamnă a nimici, a face să nu mai existe.
Ipotezele de la lit. c) presupun întrebuinţarea dolului sau a violenţei, indiferent dacă violenţa este fizică
sau psihică. Nu atrage sancţiunea nedemnităţii fapta de a-l determina pe de cuius să întocmească, să
modifice sau să revoce testamentul, dar în acest caz poate interveni nulitatea testamentului pentru captaţie
sau sugestie (care sunt forme de manifestare a dolului în materie de liberalităţi).
Este important de subliniat faptul că pentru a fi declarată nedemnă, nu este necesar ca persoana care a
comis faptele prevăzute la lit. b) şi c) să fie condamnată penal. Nu este mai puţin adevărat că uneori poate
exista şi o hotărâre de condamnare, de exemplu pentru săvârşirea infracţiunii de furt sau de distrugere ori
de fals.

128
Apreciem că pentru a decide dacă fapta se încadrează în ipoteza normei juridice, instanţa trebuie să analizeze
circumstanţele în care fapta a fost comisă. De exemplu, infracţiunea de lovire sau alte violenţe (art.180 C.pen.) nu
reprezintă o faptă gravă de violenţă fizică (în sens contrar, vezi C.Macovei, M.C.Dobrilă, op.cit., p.1006), dar
săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală (art. 181 C.pen.) poate atrage sancţiunea nedemnităţii, mai ales dacă
există un număr mare de zile de îngrijiri medicale (de exemplu, 50-55 de zile).
129
Nu se încadrează în categoria faptelor grave de violenţă morală, de exemplu, infracţiunile de ameninţare (art.
193 C.pen.)(în sens contrar, vezi C. Macovei, M. C. Dobrilă, op.cit., p.1006), violarea secretului corespondenţei
(art. 195 alin. 1 C.pen.), nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului (art. 307 C.pen.) etc.
29
 Spre deosebire de nedemnitatea de drept care poate fi constată oricând, în cazul nedemnităţii judiciare
art. 959 alin. (2) prevede că „Sub sancţiunea decăderii, orice succesibil poate cere instanţei judecătoreşti
să declare nedemnitatea în termen de un an de la data deschiderii moştenirii. Introducerea acţiunii
constituie un act de acceptare tacită a moştenirii de către succesibilul reclamant”. Fiind un termen de
decădere, termenul de un an nu este supus suspendării şi întreruperii (art. 2.548 alin. C.civ.). 130 Acţiunea
prin care se solicită instanţei să declare nedemnitatea celui care a săvârşit faptele prevăzute de lege poate
fi introdusă numai de un succesibil. Această soluţie a fost impusă de realitatea că numai succesibilul care,
prin acceptarea moştenirii, tinde să îşi însuşească titlul de moştenitor are interesul de a promova o
asemenea acţiune. Dacă s-ar constata că, deşi s-ar admite acţiunea, reclamantul nu ar avea vocaţie concretă
la moştenire, atunci acţiunea ar urma să fie respinsă ca lipsită de interes. De asemenea, dacă acţiunea este
introdusă de un renunţător, ea va fi respinsă ca lipsită de interes. Dacă acţiunea este introdusă de un
succesibil care nu îşi exercitase anterior dreptul de opţiune succesorală (în sensul acceptării, în mod expres
sau tacit), atunci introducerea acţiunii în declararea nedemnităţii reprezintă pentru succesibilul reclamant
un act de acceptare tacită a moştenirii, actul acceptării fiind irevocabil.
Potrivit art. 959 alin.(3), „Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute la alin. (1) lit. a) se
pronunţă ulterior datei deschiderii moştenirii, termenul de un an se calculează de la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare”. De exemplu, dacă fratele defunctului a săvârşit infracţiunea de
denunţare calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea cu doi ani înainte de data deschiderii
moştenirii, dar hotărârea penală de condamnare a rămas definitivă după un an de la data deschiderii
moştenirii, termenul de decădere de un an va curge nu de la data deschiderii moştenirii, ci de la data
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Explicaţia este foarte simplă: până la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare cel care a săvârşit fapta se bucură de prezumţia de nevinovăţie.
Art. 959 alin.(5) dispune că „În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c), termenul de un an curge de
la data când succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă această dată este ulterioară
deschiderii moştenirii”. Aşadar, dacă succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate anterior deschiderii
moştenirii (de exemplu, a cunoscut că un alt succesibil a falsificat testamentul defunctului), termenul de
un an va curge de la data deschiderii moştenirii. Dimpotrivă, dacă succesibilul a cunoscut motivul de
nedemnitate ulterior momentului deschiderii moştenirii (de exemplu, a aflat abia peste 2 ani de la data
deschiderii moştenirii că un alt succesibil a distrus testamentul olograf al defunctului), termenul de un an
va curge de la data la care succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, putându-se folosi orice mijloc
de probă pentru a se face dovada atât a faptei care determină sancţiunea nedemnităţii, cât şi a datei la care
succesibilul interesat a cunoscut această faptă.
Alin. (4) al art. 959 prevede că „Atunci când condamnarea pentru faptele menţionate la alin. (1) lit. a)
este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale,
nedemnitatea se poate declara dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă
definitivă. În acest caz, termenul de un an curge de la apariţia cauzei de împiedicare a condamnării, dacă
aceasta a intervenit după deschiderea moştenirii”. Prima parte a textului are acelaşi conţinut ca art.958
alin.2 şi de aceea sunt pe deplin valabile explicaţiile date cu prilejul analizei acelui text de lege. În privinţa
momentului de la care curge termenul de un an, textul de lege are în vedere ipoteza în care, de exemplu,
un fiu al defunctului a săvârşit infracţiunea de vătămare corporală gravă împotriva de cuius-ului, dar în
timpul procesului (însă după data deschiderii moştenirii) intervine decesul făptuitorului şi procesul penal
130
Art. 2.548 C.civ. prevede: „(1) Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării şi întreruperii, dacă prin
lege nu se dispune altfel. (2) Cu toate acestea, forţa majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar
dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, dispoziţiile art. 2.534 alin. (1) fiind aplicabile în mod
corespunzător. Termenul de decădere nu se socoteşte însă împlinit decât după 5 zile de la data când suspendarea a
încetat. (3) De asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acţiuni în justiţie, termenul
este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după
caz, dispoziţiile privitoare la întreruperea prescripţiei fiind aplicabile în mod corespunzător.”
Trebuie menţionat şi faptul că potrivit art. 205 din Legea nr. 71/2011 ”Dispoziţiile art. 2.548 alin. (1) şi (2) din
Codul civil se aplică numai termenelor de decădere care au început să curgă după intrarea în vigoare a Codului
civil.”

30
încetează. Celălalt fiu al defunctului poate cere declararea nedemnităţii în termen de un an de la data
decesului făptuitorului. În cadrul acestui proces, dacă susţinerile reclamantului se probează, instanţa va
constata săvârşirea faptelor care reprezintă conţinutul constitutiv al infracţiunii de vătămare corporală
gravă şi va declara nedemnitatea făptuitorului. Aşadar, nu este nevoie de două acţiuni distincte (una prin
care să se solicite constatarea săvârşirii faptei de nedemnitate şi alta prin care să se solicite declararea
nedemnităţii), ci a unei singure acţiuni, cu două capete de cerere distincte131.
Potrivit art. 959 alin. (6), „Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul în a cărui rază teritorială se
aflau bunurile la data deschiderii moştenirii poate introduce acţiunea prevăzută la alin. (2), în cazul în
care, cu excepţia autorului uneia dintre faptele prevăzute la alin. (1), nu mai există alţi succesibili.
Dispoziţiile alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător”. Ipoteza avută în vedere de acest alineat este
aceea în care singurul succesibil este acela care a săvârşit fapte care pot atrage sancţiunea nedemnităţii
judiciare. Comuna, oraşul sau municipiul poate să solicite instanţei de judecată să declare nedemnitatea
succesibilului, iar admiterea acţiunii va avea ca efect lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, ipoteză
în care moştenirea devine vacantă şi va reveni comunei, oraşului sau municipiului. Dacă pe lângă cel ce a
comis faptele mai există fie şi un singur succesibil, comuna, oraşul sau municipiul nu are calitate
procesuală activă în a promova acţiunea în declararea nedemnităţii. Se consideră că problema declarării
nedemnităţii este o problemă de familie şi dacă un succesibil nu doreşte să îşi exercite dreptul de a solicita
înlăturarea de la moştenire a altui succesibil care se face vinovat de săvârşirea unor fapte de o anumită
gravitate, comuna, oraşul sau municipiul să nu se poată implica într-o asemenea problemă, mai ales ţinând
seama de faptul că nu pot justifica vreun interes patrimonial.

131
În acelaşi sens, vezi, C.Macovei, M. C. Dobrilă, op.cit., p.1008.
31
 36. Efectele nedemnităţii succesorale. După cum am văzut, nedemnitatea reprezintă o condiţie generală
a dreptului la moştenire, ceea ce înseamnă că nedemnul este decăzut din dreptul de a moşteni. Desfiinţarea
titlului de moştenitor al nedemnului se produce din momentul deschiderii moştenirii, indiferent de
momentul săvârşirii faptei care atrage nedemnitatea. În consecinţă, hotărârea instanţei civile prin care se
constată nedemnitatea (şi care poate fi cerută şi pronunţată numai după deschiderea moştenirii) operează
retroactiv, având caracter declarativ (iar nu constitutiv).
În lumina acestor principii urmează să analizăm efectele nedemnităţii faţă de nedemn, faţă de urmaşii săi
şi faţă de terţi.
36.1. Efectele nedemnităţii faţă de nedemn. Deoarece titlul de moştenitor al nedemnului este desfiinţat
de la data deschiderii moştenirii, el nu va putea reclama partea de moştenire ce i s-ar fi cuvenit ca
moştenitor, nici măcar rezerva pe care ar fi primit-o ca moştenitor legal rezervatar. Potrivit art. 960 alin.1
C.civ., nedemnul este înlăturat atât de la moştenirea legală, cât şi de la cea testamentară. Partea sa va fi
culeasă de cei care ar fi venit la moştenire împreună cu el sau pe care prezenţa sa i-ar fi înlăturat de la
moştenire. Prin urmare, înlăturarea de la moştenire a nedemnului va profita comoştenitorilor sau
moştenitorilor subsecvenţi. Ea poate profita şi legatarilor sau donatarilor în cazul în care nedemnul era un
moştenitor rezervatar, a cărui prezenţă ar fi determinat reducţiunea liberalităţilor excesive făcute de cel care
lasă moştenirea.
Dacă înainte de constatarea nedemnităţii nedemnul a intrat în posesia bunurilor moştenirii, va fi obligat
să le restituie persoanelor îndreptăţite, neavând niciun temei pentru a le reţine. Posesia exercitată de
nedemn asupra bunurilor moştenirii este considerată posesie de rea-credinţă (art.960 alin.2 C.civ.).
Restituirea se face, în principiu, în natură, prin înapoierea de către nedemn a bunurilor preluate (art. 1.639
C.civ.). Dacă restituirea în natură nu este posibilă, se va face prin echivalent. Deosebim mai multe situaţii:
i) În cazul pieirii totale sau înstrăinării bunului supus restituirii, nedemnul este ţinut să plătească
valoarea bunului, considerată fie la momentul primirii sale, fie la acela al pierderii ori al înstrăinării, în
funcţie de valoarea cea mai mare (art. 1.641 C.civ.).
ii) Dacă bunul supus restituirii a pierit fortuit, nedemnul este liberat de obligaţia de restituire, dacă
dovedeşte că bunul ar fi pierit şi în cazul în care, la data pieirii, ar fi fost deja predat celui îndreptăţit. În
orice caz, nedemnul trebuie să cedeze persoanei îndreptăţite, după caz, fie indemnizaţia încasată pentru
această pieire, fie, atunci când nu a încasat-o încă, dreptul de a primi această indemnizaţie (art. 1.642
C.civ.).
iii) Dacă bunul ce face obiectul restituirii a suferit o pierdere parţială, cum este o deteriorare sau o altă
scădere de valoare, nedemnul este ţinut să îl indemnizeze pe cel îndreptăţit, cu excepţia cazului în care
pierderea rezultă din folosinţa normală a bunului sau dintr-o împrejurare neimputabilă nedemnului (art.
1.643 C.civ.).
În privinţa fructelor - naturale, industriale sau civile (venituri) -, nedemnul este privit, de asemenea, ca
un posesor de rea-credinţă de la data deschiderii moştenirii, indiferent de data constatării nedemnităţii. În
consecinţă, nedemnul este ţinut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să restituie
fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească şi să îl indemnizeze pe creditorul obligaţiei de
restituire pentru folosinţa pe care bunul i-a putut-o procura (art.1645 alin.2 C.civ.).
Cu privire la cheltuielile făcute cu bunul ce face obiectul restituirii, art. 1.644 C.civ. prevede că se aplică
regulile din materia accesiunii pentru posesorul de rea-credinţă132.
Menţionăm, de asemenea, că drepturile şi obligaţiile nedemnului faţă de moştenire - care au fost
considerate, până la constatarea nedemnităţii, stinse prin confuziune - vor produce efecte (renasc),
nedemnul fiind străin faţă de moştenire cu efect retroactiv (a se vedea şi art. 1.624 şi 1.628 C.civ.).
În sfârşit, subliniem că nedemnitatea produce efecte numai în privinţa drepturilor succesorale, iar nu şi
în privinţa altor drepturi ale nedemnului care nu-şi au ca temei de dobândire moştenirea. Astfel, de
exemplu, soţia condamnată prin hotărâre definitivă pentru infracţiunea de omor comisă împotriva soţului
său este exclusă de la moştenirea defunctului său soţ, a cărui viaţă a suprimat-o, dar, - în baza raporturilor
de familie - are dreptul asupra cotei-părţi din bunurile dobândite în timpul căsătoriei cu defunctul133.
Evident, prin nedemnitate nu sunt afectate nici drepturile asupra bunurilor proprii ale soţului supravieţuitor
nedemn.

132
Aceasta înseamnă că sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 582, 583 alin.2, 584 alin. 2 şi 3 şi 585 alin.1 lit. b)
C.civ.
133
CSJ, s.civ., dec.nr.1526/1990, în Culegere CSJ 1990-1992, p.128-129.
32
 36.2. Efectele nedemnităţii faţă de urmaşii nedemnului. Deşi nedemnul este înlăturat de la moştenire,
descendenţii acestuia pot sa vină la moştenirea de cuius-ului prin reprezentarea nedemnului. Într-adevăr,
spre deosebire de Codul civil anterior, Noul cod civil permite reprezentarea nedemnului, indiferent dacă
acesta din urmă este ori nu este decedat. Cu alte cuvinte, nedemnitatea unui ascendent poate fi de natură a
crea vocaţie succesorală concretă la moştenire unui descendent al acestuia, care altfel nu ar fi putut
moşteni. De exemplu, de cuius-ul are doi copii în viaţă, C1 şi C2, iar C2 a fost condamnat prin hotărâre
penală definitivă pentru săvârşirea infracţiunii de omor împotriva de cuius-ului. Întrucât C2 este nedemn,
se creează condiţiile ca o parte din moştenirea defunctului să fie moştenită de N1 (copilul lui C2), care va
veni la moştenire prin reprezentarea lui C2. Dacă C2 nu ar fi fost nedemn, N1 nu ar fi putut moşteni din
cauza principiului al II-lea al devoluţiunii legale a moştenirii („înăuntrul fiecărei clase de moştenitori,
rudele de gradul cel mai apropiat cu defunctul înlătură de la moştenire rudele de grad mai îndepărtat”- art.
964 alin. 3 C.civ.).
De asemenea, nedemnitatea unui ascendent poate crea pentru copiii acestuia, care au fost concepuţi
înainte de deschiderea moştenirii de la care nedemnul a fost exclus, obligaţia de a raporta la moştenirea
nedemnului bunurile pe care le-au moştenit prin reprezentarea nedemnului, dacă vin la moştenirea acestuia
din urmă în concurs cu alţi copii ai săi concepuţi după deschiderea moştenirii de la care a fost înlăturat
nedemnul (art. 969 C.civ.).134
36.3. Efectele nedemnităţii faţă de terţi135. Este posibil ca nedemnul, în perioada dintre deschiderea
succesiunii şi constatarea nedemnităţii să fi încheiat acte juridice cu terţe persoane referitoare la bunurile
moştenirii (acte de conservare, de administrare sau chiar de dispoziţie). Care va fi soarta acestor acte?
Art. 960 alin. 3 C.civ. distinge între actele de conservare şi actele de administrare, pe de o parte, şi actele
de dispoziţie, pe de altă parte.
Actele de conservare, precum şi actele de administrare, în măsura în care profită moştenitorilor,
încheiate între nedemn şi terţi (fie şi de rea-credinţă), sunt valabile. Interesul economic general impune ca
aceste bunuri să fie conservate şi puse în valoare. Adevăraţii moştenitori pot să ceară desfiinţarea actelor de
conservare sau de administrare dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ două condiţii: (i) terţul a fost de rea-
credinţă (adică a avut cunoştinţă de faptele săvârşite de nedemn care atrag nedemnitatea acestuia) şi (ii)
actul se dovedeşte dăunător (de exemplu, încheierea între nedemn şi terţ a unui contract de antrepriză
pentru repararea unei clădiri şi perceperea unui preţ vădit disproporţionat în raport cu lucrările efectuate).
Menţionăm că potrivit art. 1649 teza a II-a C.civ., contractele cu executare succesivă (de exemplu,
contractele de locaţiune), sub condiţia respectării formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, vor
continua să producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an de la data desfiinţării
titlului constituitorului.
Actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate între nedemn şi terţii dobânditori de bună-credinţă se
menţin.
În privinţa bunurilor mobile, sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 937 alin.1 C.civ. potrivit cu care
persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros
având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă.
Neproprietarul este, în ipoteza noastră, nedemnul pentru că titlul său de moştenitor se desfiinţează cu efect
retroactiv, de la data deschiderii moştenirii.
În privinţa bunurilor imobile sunt aplicabile regulile din materia cărţii funciare. Aceasta înseamnă că
sunt incidente dispoziţiile art. 901 C.civ., potrivit cu care „(1) Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare,
oricine a dobândit cu bună-credinţă vreun drept real înscris în cartea funciară, în temeiul unui act juridic
cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris în folosul său, chiar dacă, la cererea adevăratului
titular, dreptul autorului său este radiat din cartea funciară.
(2) Terţul dobânditor este considerat de bună-credinţă numai dacă, la data înregistrării cererii de
înscriere a dreptului în folosul său, sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) nu a fost înregistrată nicio acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare;
b) din cuprinsul cărţii funciare nu rezultă nicio cauză care să justifice rectificarea acesteia în favoarea
altei persoane; şi
c) nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărţii funciare.

134
Pentru amănunte, vezi efectul particular al reprezentării succesorale.
135
Problema vizează nu numai „raporturile dintre nedemn şi terţi” - cum se spune uneori - ci mai ales raporturile
dintre terţi şi persoanele care culeg moştenirea ca urmare a înlăturării de la moştenire a nedemnului.
33
 (3) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile şi terţului care a dobândit cu bună- credinţă un drept
de ipotecă în temeiul unui act juridic încheiat cu titularul de carte funciară ori cu succesorul său în
drepturi, după caz.
(4) Dispoziţiile prezentului articol nu pot fi însă opuse de o parte contractantă celeilalte şi nici de
succesorii lor universali sau cu titlu universal, după caz”.
Trebuie menţionate şi două texte din Legea de punere în aplicare a Codului civil nr. 71/2011 cu
incidenţă în materie. Art. 76 prevede că „Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor şi faptelor juridice
încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil”, iar art. 79 dispune
că „(1) În cazul în care, pentru prima dată, s-au înscris în cartea funciară, fără cauză legitimă, drepturi
reale potrivit art. 581 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, terţii
dobânditori cu titlu oneros ai vreunui drept real imobiliar, întemeindu-se, cu bună-credinţă, pe cuprinsul
cărţii funciare, nu se pot prevala contra adevăraţilor proprietari, străini de cartea funciară, de dispoziţiile
art. 901 din Codul civil sau ale art. 31 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, după caz, cât timp nu s-a împlinit termenul de uzucapiune tabulară prevăzut de Codul civil sau
dacă în acest termen s-a înscris o acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare. (2) Dispoziţiile
prezentului articol nu sunt aplicabile şi înscrierilor efectuate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil.
În acest caz, sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun privitoare la uzucapiune, în vigoare la data
intrării în posesia imobilului”.
În toate cazurile în care actul se menţine, nedemnul va fi obligat să plătească despăgubiri moştenitorilor
adevăraţi ca posesor de rea-credinţă.
Actele de dispoziţie cu titlu gratuit (contract de donaţie) încheiate între nedemn şi terţii dobânditori,
chiar şi de bună-credinţă, se desfiinţează cu efect retroactiv potrivit principiului resoluto iure dantis,
resolvitur ius accipientis (art. 1254 alin. 2 C.civ.). Această soluţie decurge din interpretarea per a contrario
a prevederilor art. 960 alin. 3 C.civ. şi se justifică prin aceea că în vreme ce adevăratul moştenitor certat de
damno vitando, dobânditorul cu titlu gratuit certat de lucro captando.
Dacă actul de dispoziţie încheiat între nedemn şi terţ va fi desfiinţat cu efect retroactiv, nedemnul va
putea fi acţionat de către terţ pentru evicţiune, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a
atrage răspunderea pentru evicţiune.136

37. Invocarea nedemnităţii succesorale. Deosebim între nedemnitatea de drept şi nedemnitatea

judiciară.
În privinţa nedemnităţii de drept, dată fiind gravitatea deosebită a faptelor sancţionate de lege cu
nedemnitatea, ea poate fi invocată de orice persoană interesată care urmează să profite de înlăturarea de la
moştenire a nedemnului, iar în anumite situaţii chiar din oficiu. Pot invoca nedemnitatea de drept:
a) Comoştenitorii sau moştenitorii subsecvenţi;
b) Legatarii sau donatarii, în cazul în care nedemnul ar fi fost un moştenitor legal rezervatar a cărui
prezenţă putea determina reducţiunea liberalităţii sau dacă acesta ar fi contestat validitatea dispoziţiilor
testamentare;
c) Creditorii persoanelor indicate la lit. a) şi b), pe calea acţiunii oblice, dacă sunt îndeplinite condiţiile
de exerciţiu ale acestei acţiuni;
d) Nedemnitatea de drept poate fi invocată din oficiu de către instanţa de judecată ori de către notarul
public, pe baza hotărârii judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea (art. 958 alin. 3 C.civ.);

136
Înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil, în privinţa actelor de dispoziţie privind un bun imobil
încheiate între nedemn şi terţ, în literatura de specialitate şi în practica judiciară se admitea teoria moştenitorului
aparent. Potrivit acestei teorii, actul încheiat cu moştenitorul nedemn se menţinea dacă era (1) cu titlu particular şi
(2) cu titlu oneros, iar terţul a fost (3) de bună-credinţă (se prezuma), el dovedind în plus că a existat (4) o eroare
comună (credinţă obştească) şi (5) invincibilă asupra calităţii de moştenitor a nedemnului (error communis facit ius);
aparenţa în condiţiile unei erori obşteşti era creatoare de drept. În aceste condiţii actul rămânea valabil şi opozabil
moştenitorilor adevăraţi, dobândirea dreptului de către terţ producându-se în momentul încheierii actului şi
independent de intrarea sa în posesia imobilului sau de buna-credinţă ori reaua-credinţă a moştenitorului aparent (de
exemplu, buna sau reaua-credinţă a copiilor nedemnului care au venit la moştenire prin reprezentarea ascendentului
nedemn).

34
 e) Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data
deschiderii moştenirii poate invoca nedemnitatea de drept dacă prin înlăturarea de la moştenire a
nedemnului moştenirea devine vacantă. Tot astfel, statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, poate
să invoce nedemnitatea, în cazul în care moştenirea ce ar deveni vacantă prin înlăturarea de la moştenire a
nedemnului se află în străinătate.
f) Cât priveşte invocarea de către nedemn a propriei sale nedemnităţi, împărtăşim soluţia potrivit căreia
nu poate primi aplicare principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans şi deci este admisibilă
invocarea nedemnităţii şi de către nedemn dacă acesta justifică un interes legitim.
În privinţa nedemnităţii judiciare, luând în considerare prevederile art. 959 C.civ., aceasta poate fi
invocată de:
a) Orice succesibil al defunctului, care prin introducerea acţiunii în declararea nedemnităţii acceptă tacit
moştenirea;
b) Creditorii succesibililor, pe calea acţiunii oblice, dacă sunt îndeplinite condiţiile de exerciţiu ale
acestei acţiuni;
c) Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data
deschiderii moştenirii poate cere instanţei judecătoreşti să declare nedemnitatea unicului succesibil care a
comis cel puţin una dintre faptele prevăzute de art. 959 alin. 1 C.civ., în situaţia în care singurul succesibil
este nedemnul. În aceleaşi condiţii, pentru moştenirile vacante situate în străinătate statul român poate cere
instanţei judecătoreşti să declare nedemnitatea unicului succesibil.
d) Nedemnul însuşi, ca şi în cazul nedemnităţii de drept.
În toate cazurile nedemnitatea poate fi invocată şi constatată de instanţă numai după deschiderea
moştenirii şi numai dacă vocaţia succesorală a nedemnului este concretă, nefiind înlăturat de la moştenire
prin prezenţa unor moştenitori în rang preferabil (care pot culege moştenirea şi fără invocarea
nedemnităţii). Dacă înlăturarea de la moştenire a nedemnului se datorează dispoziţiilor testamentare,
contestate într-un fel sau altul de nedemn, legatarii pot invoca nedemnitatea, nefiind obligaţi să apere cu
prioritate validitatea acestor dispoziţii.
În aceste condiţii, nedemnitatea poate fi invocată împotriva nedemnului cât timp acesta este în viaţă, iar
dacă - după deschiderea succesiunii - a intrat în stăpânirea bunurilor succesorale şi a decedat înainte de
constatarea nedemnităţii, împotriva moştenitorilor săi legali sau testamentari care stăpânesc aceste bunuri
(moştenitori prin retransmitere), ei neputând dobândi de la nedemn, din cauza efectelor retroactive ale
nedemnităţii, drepturi pe care acesta nu le-a avut.

38. Înlăturarea efectelor nedemnităţii (art. 961 C.civ.)

Art. 961 alin (1) C.civ. prevede că „Efectele nedemnităţii de drept sau judiciare pot fi înlăturate expres
prin testament sau printr-un act autentic notarial de către cel care lasă moştenirea. Fără o declaraţie
expresă, nu constituie înlăturare a efectelor nedemnităţii legatul lăsat nedemnului după săvârşirea faptei
care atrage nedemnitatea”.
Această prevedere legală se regăseşte pentru prima dată în peisajul legislaţiei româneşti. S-a avut în
vedere faptul că, deşi un succesibil a comis o faptă gravă care ar fi de natură a atrage sancţiunea
nedemnităţii, date fiind relaţiile apropiate dintre acesta şi de cuius (de regulă, sunt rude) este posibil ca cel
care lasă moştenirea să dorească să înlăture efectele nedemnităţii. Este un fel de „iertare” a nedemnului, iar
consecinţa este aceea că se pot înlătura chiar şi efectele nedemnităţii de drept, iar nu doar efectele
nedemnităţii judiciare.
Fiind vorba de o manifestare de voinţă a celui care lasă moştenirea ce va produce efecte foarte
însemnate (se creează condiţiile ca cel care putea fi declarat nedemn să vină la moştenire), legiuitorul a
dorit ca cel care lasă moştenirea să-l ierte pe nedemn în deplină cunoştinţă de cauză. De aceea, nu este
suficient ca de cuius-ul să îl gratifice pe nedemn ulterior comiterii faptei, ci este necesar ca în cuprinsul
testamentului (care poate fi olograf sau autentic) ori în cadrul actului autentic notarial să se menţioneze în
mod expres că efectele nedemnităţii au fost înlăturate prin voinţa de cuius-ului.
Precizăm şi faptul că potrivit art. 961 alin. (2) „Efectele nedemnităţii nu pot fi înlăturate prin
reabilitarea nedemnului, amnistie intervenită după condamnare, graţiere sau prin prescripţia executării
pedepsei penale”. În toate aceste situaţii nedemnul a fost condamnat prin hotărâre definitivă, iar scopul
acestor măsuri de politică penală nu trebuie să afecteze producerea efectelor nedemnităţii succesorale, ca
sancţiune civilă.

35
 TITLUL II
MOŞTENIREA LEGALĂ

APITOLUL I
REGULILE GENERALE ALE DEVOLUŢIUNII LEGALE A MOŞTENIRII
Secţiunea I
Condiţiile dreptului de moştenire legală
§1. Noţiuni introductive
39. Noţiunea de moştenire legală. După cum am văzut, moştenirea este legală în cazul în care
transmiterea moştenirii are loc în temeiul legii la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege.
Moştenirea legală intervine în toate cazurile în care defunctul nu a lăsat testament. Dar ea intervine şi
în cazurile în care defunctul a lăsat testament, însă acesta nu cuprinde legate, prevăzând numai alte
dispoziţii de ultimă voinţă, de exemplu, recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, dispoziţii cu privire
la funeralii şi îngropare, desemnarea unui executor testamentar etc. Mai mult decât atât, moştenirea va fi
legală şi în acele cazuri în care testamentul cuprinde exheredări (dezmoşteniri), adică înlăturarea de la
moştenire a unui sau unor moştenitori legali, dar fără ca testamentul să cuprindă legate, astfel încât la
moştenire vor fi chemaţi tot moştenitorii legali, care – în lipsa acestei dispoziţii – ar fi venit la moştenire
împreună cu cei exheredaţi sau pe care prezenţa moştenitorului sau moştenitorilor exheredaţi i-ar fi
înlăturat de la moştenire. De exemplu, defunctul are doi fraţi şi dezmoşteneşte pe unul dintre ei. În acest
caz, celălalt frate va culege întreaga moştenire în temeiul legii, întrucât el invocă testamentul numai pentru
a justifica înlăturarea de la moştenire a fratelui, dar apoi justifică chemarea sa la moştenire prin lege.
În sfârşit, după cum am văzut, moştenirea legală poate şi coexista cu cea testamentară, dacă defunctul
a dispus prin testament numai de o parte a moştenirii lăsate sau, dispunând de întreg, există moştenitori
rezervatari care dobândesc rezerva întotdeauna în virtutea legii, deci ca moştenitori legali.
40. Enumerarea condiţiilor. Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire în temeiul legii trebuie să
îndeplinească în mod cumulativ 4 condiţii, dintre care 2 condiţii pozitive şi 2 condiţii negative: să aibă
capacitate succesorală, să aibă vocaţie succesorală legală, să nu fie nedemnă şi să nu fie înlăturată de la
moştenire (direct sau indirect) prin voinţa testatorului (dezmoştenire, exheredare).
În prezenţa acestor condiţii transmiterea moştenirii operează în virtutea legii din momentul deschiderii
moştenirii. Aceasta nu înseamnă, bineînţeles, că moştenitorii legali (ca, de altfel, şi legatarii) sunt siliţi să
primească moştenirea. Potrivit art. 1.106 C.civ. „nimeni nu poate fi obligat să accepte o moştenire ce i se
cuvine” (nemo invitus137 heres). Dacă moştenitorul, în baza acestui text, renunţă la moştenire, prin aceasta
desfiinţează cu efect retroactiv titlul de moştenitor, fiind considerat că nu a fost niciodată moştenitor (art.
1.121 C.civ.).
În cele ce urmează, vom analiza problemele care se pun în legătură cu vocaţia succesorală legală.
Cât priveşte dezmoştenirea (exheredarea), aceasta fiind o dispoziţie testamentară, o vom analiza la
materia devoluţiunii testamentare a moştenirii. Precizăm numai că moştenitorii rezervatari exheredaţi
culeg totuşi, în virtutea legii, deci ca moştenitori legali, partea din moştenire care constituie rezerva lor,
exheredarea putând produce, în privinţa lor, numai efecte parţiale.
Nu vom analiza în acest capitol nici problema acceptării sau renunţării la moştenire, fiindcă, după cum
am văzut, transmiterea moştenirii operează în virtutea legii înainte de exercitarea dreptului de opţiune
succesorală, deci nu este o condiţie a dreptului la moştenire. Pe de altă parte, întrucât dreptul de opţiune
vizează şi moştenirea testamentară, urmează să fie analizat după devoluţiunea testamentară a moştenirii.

§2. Vocaţia succesorală legală

41. Vocaţia legală generală (eventuală). Instituţia moştenirii este concepută - în cadrul devoluţiunii
legale - ca o moştenire de familie şi numai în cazul moştenirii vacante masa succesorală este culeasă de
comună, oraş sau municipiu sau, după caz, de stat.
Astfel fiind, în dreptul nostru sunt chemate la moştenire în temeiul legii - şi deci au vocaţie succesorală
legală - persoanele care sunt în legătură de familie cu defunctul, adică rudele defunctului - din căsătorie,
din afara căsătoriei şi din adopţie - şi, alături de acestea, soţul supravieţuitor al defunctului.
Potrivit legii (art. 405 C.civ.), rudenia firească este legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-
o altă persoană (rudenia în linie dreaptă) sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun

137
Invitus, adj. lat., constrâns, involuntar.
36
(rudenie în linie colaterală). Rudenia civilă este legătura rezultată din adopţia încheiată în condiţiile
prevăzute de lege.
Rudenia este în linie dreaptă în cazul descendenţei unei persoane dintr-o altă persoană şi poate fi
ascendentă sau descendentă. Rudenia este în linie colaterală atunci când rezultă din faptul că mai multe
persoane au un ascendent comun.
Gradul de rudenie se stabileşte astfel: a) în linie dreaptă, după numărul naşterilor: astfel, copiii şi
părinţii sunt rude de gradul întâi, nepoţii şi bunicii sunt rude de gradul al doilea; b) în linie colaterală, după
numărul naşterilor, urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun şi coborând de la acesta până
la cealaltă rudă; astfel, fraţii sunt rude de gradul al doilea, unchiul sau mătuşa şi nepotul, de gradul al
treilea, verii primari, de gradul al patrulea.
Întrucât legăturile de rudenie pot fi foarte îndepărtate, astfel încât chemarea la moştenire nu ar mai avea
acoperire în sentimente reale de afecţiune reciprocă între aceste rude şi defunct, legea limitează - pe linie
colaterală - vocaţia succesorală legală la gradul al IV-lea inclusiv. În linie dreaptă, ascendentă sau
descendentă, legea nu prevede nicio limitare, „căci aici legile firii impun, fără ajutorul legilor omului,
limitarea necesară”138.
Prin urmare, rudele în linie dreaptă, descendentă (fiu, nepot de fiu, strănepot de fiu etc.) şi ascendentă
(părinţi, bunici, străbunici etc.), au vocaţie succesorală în mod nelimitat în grad. În schimb, rudele
colaterale numai până la gradul al IV-lea inclusiv. Deci au vocaţie succesorală legală pe linie colaterală
fraţii şi surorile defunctului, rude de gradul al II-lea 139, descendenţii lor până la gradul al IV-lea (nepoţi şi
strănepoţi de frate - soră, care sunt rude de gradul al III-lea, respectiv de gradul al IV-lea cu defunctul),
unchii şi mătuşile defunctului (rude colaterale de gradul al III-lea) şi copiii lor (veri primari ai defunctului,
care sunt rude colaterale de gradul al IV-lea) şi fraţii sau surorile bunicilor defunctului (rude colaterale tot
de gradul al IV-lea).
Subliniem că vocaţia succesorală a acestor rude (care sunt chemate la moştenire alături de soţul
supravieţuitor al defunctului) nu înseamnă că ele toate, împreună şi deodată, vor culege moştenirea lăsată
de defunct, căci vocaţia lor la moştenire este numai generală, potenţială, vizând posibilitatea de principiu
a acestor persoane de a moşteni, prin efectul legii, patrimoniul persoanei decedate. Vocaţia lor concretă de
a culege efectiv această moştenire este determinată prin devoluţiunea succesorală legală, legea instituind o
anumită ordine de chemare legală la moştenire.
Întrucât această vocaţie succesorală legală generală este, în principiu, reciprocă, urmează să analizăm în
continuare acest principiu şi numai apoi această vocaţie legală concretă.
42. Principiul reciprocităţii vocaţiei legale generale la moştenire. Având în vedere că transmiterea
moştenirii este o transmisiune pentru cauză de moarte (mortis causa), principiul reciprocităţii vocaţiei
succesorale nu vizează comuna, oraşul, municipiul sau statul (şi nici persoanele juridice), pentru că - deşi
comuna, oraşul, municipiul sau statul are, (iar persoanele juridice pot avea vocaţie succesorală) - aceştia
nu pot transmite o moştenire140.
Principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale generale guvernează însă - fără a fi prevăzut expres de lege
- materia moştenirii legale între persoanele fizice. În virtutea acestui principiu, dacă o persoană are vocaţie
succesorală legală generală la moştenirea lăsată de o altă persoană, atunci şi această din urmă persoană are
aceeaşi vocaţie în raport cu prima (sensul pozitiv al principiului). În concret vocaţia lor va depinde de
ordinea în care va surveni decesul lor sau a uneia dintre ele (şi bineînţeles, de concursul celorlalţi moşteni-
tori). De exemplu, dacă copilul are vocaţie la moştenirea lăsată de părinţi, vocaţia succesorală operează şi
în sens invers. Tot astfel, în raporturile dintre fraţi şi surori, dintre nepoţi de frate şi unchi ori mătuşi etc.
Principiul reciprocităţii vocaţiei la moştenire are şi un sens negativ: dacă o persoană nu are vocaţie la
moştenirea unei alte persoane, nici aceasta din urmă nu are vocaţie la moştenirea primei. De exemplu,
copilul aflat în plasament la o familie sau la o persoană (în condiţiile prevăzute de Legea nr. 272/2004
138
M.Eliescu, op.cit., I, p.88. Evident, rudele colaterale de grad mai îndepărtat de rudenie pot fi gratificate pe
calea moştenirii testamentare, ca şi orice alte persoane.
139
Pe linie colaterală nu există rude de gradul întâi.
140
Menţionăm că acest principiu nu este aplicabil nici in domeniul moştenirii testamentare, chiar dacă, în
concret, două persoane (de exemplu, soţi) şi-ar conferi, prin actele lor separate de ultimă voinţă, vocaţie
succesorală testamentară reciprocă. Principiul nu este aplicabil pentru că cele două testamente sunt acte juridice
unilaterale independente, iar vocaţia succesorală a legatarilor nu este interdependentă. De altfel, vocaţia
succesorală testamentară este, în majoritatea cazurilor, unilaterală. Numai în cazul soţilor se obişnuieşte conferirea
reciprocă a vocaţiei succesorale prin testamente distincte.
37
privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului) şi membrii familiei la care se află; ginerele ori
nora, pe de o parte, şi socrii, pe de altă parte, etc.
Principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale cunoaşte, după părerea noastră, o singură excepţie:
este cazul constatării nulităţii căsătoriei sau a anulării ei prin hotărâre judecătorească intervenită după
decesul soţilor sau a unuia dintre ei, constatându-se că unul dintre ei a fost de bună-credinţă la încheierea
căsătoriei declarată nulă sau anulată (căsătorie putativă). Potrivit art. 304 alin.(1) C.civ. „Soţul de bună-
credinţă la încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea
judecătorească rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă” În acest caz, dacă soţul
supravieţuitor (în viaţă la data morţii celuilalt) a fost de rea-credinţă el nu va moşteni, în schimb, dacă
soţul de bună-credinţă a supravieţuit celuilalt, el va avea vocaţie succesorală. Dacă ambii soţi au fost de
bună sau de rea-credinţă, principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale, în sens pozitiv, respectiv negativ, se
restabileşte.
43. Vocaţia legală concretă (efectivă, utilă). După cum am văzut, rudele cu vocaţie succesorală legală
generală nu sunt chemate toate împreună şi deodată la moştenire. Dacă toate rudele cu vocaţie generală ar
fi chemate împreună şi deodată la moştenire, „averile succesorale s-ar fărâmiţa în părţi de o valoare
neînsemnată, iar instituţia moştenirii nu şi-ar mai putea îndeplini rosturile ei social-economice” 141; pe de
altă parte, „nu s-ar ţine seama de caracterul diferit al legăturilor de afecţiune dintre cel care lasă
moştenirea şi rudele sale”142.
Pentru a se evita asemenea consecinţe, în cadrul devoluţiunii legale a moştenirii legiuitorul a instituit o
anumită ordine de chemare concretă la moştenire a rudelor defunctului. Prin urmare, pentru ca o persoană
să fie chemată efectiv la moştenire în temeiul legii, deci să aibă vocaţie legală concretă, nu este suficient
să facă parte din categoria moştenitorilor legali, cu vocaţie generală, ci trebuie să mai fie îndeplinită şi o
condiţie negativă, şi anume, să nu fie înlăturată de la moştenire de o altă persoană, cu vocaţie generală, dar
chemată de lege în rang preferabil, deci care are şi vocaţie concretă, utilă.
Pentru stabilirea ordinii de preferinţă între rudele defunctului cu vocaţie generală, legea foloseşte două
criterii tehnico-juridice: clasa de moştenitori şi gradul de rudenie. Cu ajutorul acestor criterii legea
determină vocaţia concretă la moştenire a rudelor defunctului, probleme ce urmează a fi analizate în
secţiunea următoare, în cadrul principiilor devoluţiunii legale a moştenirii.

Secţiunea a II-a
Principiile generale ale devoluţiunii legale a moştenirii şi
excepţiile de la aceste principii
§1. Enumerarea principiilor
44. Trei principii. După cum am văzut, sunt chemate la moştenire, în temeiul legii, rudele defunctului
şi, alături de ele, soţul supravieţuitor, iar în lipsa lor - dacă defunctul nu a dispus nici prin testament de
bunurile moştenirii – comuna, oraşul, municipiul sau statul, după caz.
Dar rudele defunctului cu vocaţie succesorală legală generală nu sunt chemate toate împreună şi
deodată la moştenire, legiuitorul instituind o anumită ordine de chemare concretă la moştenire. În acest
scop, legea foloseşte două criterii tehnico-juridice - clasa de moştenitori şi gradul de rudenie - cu ajutorul
cărora determină vocaţia concretă la moştenire a rudelor, stabilind trei principii de bază ale devoluţiunii
legale.

44.1. Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moştenitori legali. Printr-o
clasă de moştenitori se înţelege o categorie de rude (de exemplu, descendenţii defunctului) care, ca atare,
adică în mod colectiv, exclude o altă categorie sau este exclusă de ea, chiar dacă rudele din categoria
exclusă ar fi de grad mai apropiat cu defunctul decât rudele din categoria chemată. De exemplu, nepotul

141
M.Eliescu, op.cit., p.86
142
St. Cărpenaru, op.cit., p.398.
38
 de fiu al defunctului (rudă de gradul II) exclude de la moştenire pe părinţii defunctului, deşi aceştia sunt
rude de gradul I.
Noul Cod civil (art.964, 975-983) stabileşte patru clase de moştenitori legali143:
 clasa I, clasa descendenţilor în linie directă, alcătuită din copii, nepoţi, strănepoţi ş.a.m.d. ai
defunctului, fără limită în grad (la nesfârşit);
 clasa a II-a, clasa (mixtă) a ascendenţilor privilegiaţi (părinţii defunctului) şi colateralilor
privilegiaţi (fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii lor până la gradul al IV-lea inclusiv);
 clasa a III-a, clasa ascendenţilor ordinari (bunici, străbunici ş.a.m.d. ai defunctului, fără
limită în grad);
 clasa a IV-a, clasa colateralilor ordinari (unchii şi mătuşile, verii primari şi fraţii - surorile bunicilor
defunctului).
Deoarece rudele sunt chemate la moştenire în ordinea claselor, în prezenţa fie şi a unei singure rude din
clasa I, rudele din clasele subsecvente nu mai sunt chemate la moştenirea legală, indiferent de gradul lor
de rudenie cu defunctul. Deci rudele din clasa a II-a sunt chemate la moştenire numai dacă nu există rude
din clasa I sau cele existente nu pot (din cauza nedemnităţii) sau nu vor (sunt renunţători) să vină la
moştenire. Tot astfel, rudele din clasa a III-a sunt chemate la moştenire numai dacă nu există moştenitori
din primele două clase sau cei existenţi nu pot sau nu vor să vină la moştenire. Iar rudele din clasa a IV-a
moştenesc numai în lipsa moştenitorilor din primele trei clase.

Legendă: D - defunctul, persoana despre a cărei moştenire este vorba; C - copil; N - nepot; Sn -
strănepot; Rsn – răstrănepot; T - tată;M - mamă; B - bunic; Sb - străbunic; F - frate-soră;
Nf- nepot de frate-soră; Snf - strănepot de frate -soră; Um - unchiul mare (frate-soră de bunici); U -
unchi-mătuşă; Vp - văr primar.

143
În sistemele de drept germanice (Germania, Austria, Elveţia) rudele defunctului sunt împărţite în trei linii de
rudenie (parantèles, în terminologia fr.), chemate la moştenirea legală în această ordine:
a) descendenţii defunctului;
b) tatăl şi mama defunctului (capete de linie) şi descendenţii lor care nu sunt descendenţii defunctului
(fraţi-surori cu defunctul şi descendenţii lor la infinit), cu precizarea că rudele colaterale ale defunctului din această
categorie moştenesc numai prin reprezentarea părintelui sau părinţilor dacă părinţii sau unul dintre ei nu pot ori nu
vor să vină la moştenire (predeces, nedemnitate, exheredare, renunţare la moştenire);
c) bunicii defunctului (capete de linie) şi descendenţii lor (care nu fac parte din primele două linii) la
infinit (unchi-mătuşi, veri primari etc.). Rudele colaterale ale defunctului şi din această categorie moştenesc numai
prin reprezentarea capetelor de linie absente de la moştenire. (Pentru amănunte vezi, de exemplu, J. Guinand, M.
Stettler, op.cit., p. 21-29).
39
 Precizăm că venirea concomitentă la moştenire a rudelor din două clase deosebite este posibilă numai
în caz de exheredare prin testament a moştenitorilor dintr-o clasă preferată. În acest sens, art.964 alin.2
C.civ. prevede că „ Dacă în urma dezmoştenirii rudele defunctului din clasa cea mai apropiată nu pot
culege întreaga moştenire, atunci partea rămasă se atribuie rudelor din clasa subsecventă care
îndeplinesc condiţiile pentru a moşteni”. De exemplu, prin testamentul întocmit de cuius dezmoşteneşte
pe cei doi copii ai săi. În acest caz, copiii culeg totuşi, ca moştenitori legali, rezerva prevăzută de lege
(contrar voinţei defunctului), restul moştenirii (cotitatea disponibilă) fiind dobândită (dacă defunctul n-a
dispus altfel prin testament) de moştenitorii din clasa subsecventă (din clasa a II-a, a III-a sau a IV-a, după
caz, care culeg moştenirea în calitate de moştenitori legali, iar nu în aceea de legatari144).
Precizăm, de asemenea, că soţul supravieţuitor al defunctului, nefiind rudă cu acesta, nu face parte din
nicio clasă, însă vine la moştenire în concurs cu oricare clasă chemată la moştenire; deci el nu înlătură
nicio clasă de moştenitori, dar nici nu este înlăturat de la moştenire indiferent de clasa, fie şi prima,
chemată de lege la succesiune.

44.2. Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă. Potrivit acestui
principiu consacrat de art. 964 alin. 3 C.civ., înăuntrul fiecărei clase, rudele de gradul cel mai apropiat cu
defunctul înlătură de la moştenire rudele de grad mai îndepărtat. (proximior excludit remotiorem)145. De
exemplu, copiii defunctului înlătură de la moştenire pe nepoţi, strănepoţi etc.; fraţii şi surorile pe nepoţii şi
strănepoţii de frate; unchii şi mătuşile pe verii primari etc. Deci vocaţia concretă la moştenire în cadrul
aceleiaşi clase depinde de aproprierea gradului de rudenie.
De la acest principiu, legea prevede două excepţii:
i) în cadrul clasei a II-a (clasa mixtă a ascendenţilor privilegiaţi şi colateralilor privilegiaţi) părinţii
defunctului (rude de gradul I) nu înlătură de la moştenire pe fraţii sau surorile defunctului şi descendenţii
lor (rude de gradul II-IV), ci ei vin împreună la moştenire, primind anumite cote stabilite de lege;
ii) reprezentarea succesorală.

44.3. Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad chemate la moştenire.
Potrivit acestui principiu, consacrat de art. 964 alin. 4 C.civ., între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi
grad, moştenirea se împarte în mod egal. De exemplu, dacă la moştenire vin doi copii ai defunctului,
fiecare va primi o jumătate. Tot astfel, dacă în lipsă de moştenitori din prima clasă, sunt chemaţi la
moştenire doi fraţi buni ai defunctului etc.
Şi de la acest principiu, legea prevede două excepţii:
i) împărţirea pe tulpini a moştenirii în cazul venirii la moştenire a rudelor de acelaşi grad prin
reprezentare succesorală;
ii) dacă la moştenire sunt chemaţi doi sau mai mulţi colaterali privilegiaţi (fraţi-surori) proveniţi din
părinţi diferiţi (indiferent dacă sunt din căsătorii diferite, din afara căsătoriei sau din adopţie), între ei
(adică fraţi buni, fraţi consangvini sau fraţi uterini cu defunctul) şi, dacă este cazul, între descendenţii
fraţilor-surorilor de diferite categorii (indiferent că vin la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare)
moştenirea nu se împarte în părţi egale, legea prevăzând împărţirea pe linii, egalitatea păstrându-se numai
între fraţii pe aceeaşi linie, însă fratele bun al defunctului beneficiază de cotă-parte pe ambele linii
(privilegiul dublei legături).
Precizăm că nici în raporturile dintre părinţi, pe de o parte, şi fraţi-surori sau descendenţii lor, pe de altă
parte (moştenitori din clasa a II-a), nu se aplică principiul egalităţii (ei nici nu sunt rude de grad egal),
părinţii culegând o cotă fixă stabilită de lege indiferent de numărul colateralilor privilegiaţi cu care vin în
concurs.
Tot astfel, soţul supravieţuitor culege o cotă în funcţie de clasa de moştenitori cu care vine în concurs,
neavând importanţă numărul moştenitorilor din acea clasă (sau subclasă de moştenitori privilegiaţi din
cadrul clasei a II-a).

144
Nu intrăm în amănunte, problema urmând a fi analizată în cadrul devoluţiunii testamentare a moştenirii.
145
Remotus - care este departe.
40
 TITLUL II

MOŞTENIREA LEGALĂ
CAPITOLUL I
REGULILE GENERALE ALE DEVOLUŢIUNII LEGALE A MOŞTENIRII (continuare)

§2. Reprezentarea succesorală

45. Noţiune şi utilitate. Reprezentarea succesorală este un beneficiu al legii în virtutea
căruia un moştenitor legal (sau mai mulţi) de un grad mai îndepărtat - numit reprezentant – urcă, în
virtutea legii, în gradul, locul şi drepturile ascendentului său - numit reprezentat -, pentru a culege
partea din moştenire care i s-ar fi cuvenit acestuia, dacă nu ar fi fost nedemn faţă de defunct sau
decedat la data deschiderii moştenirii (art. 965 C.civ.).
Utilitatea reprezentării constă în faptul că, prin efectele pe care le produce, asigură egalitatea
între tulpini, atât în situaţia în care reprezentatul este decedat, cât şi în situaţia în care acesta este
nedemn.
Atunci când reprezentatul este decedat reprezentarea succesorală înlătură unele consecinţe
injuste ale principiului proximităţii gradului de rudenie şi ale principiului egalităţii între rudele de
acelaşi grad146. Astfel, de exemplu, defunctul avea doi copii, dintre care
unul a predecedat, lăsând un copil. Dacă am aplica principiul proximităţii
gradului de rudenie, moştenirea ar urma să fie culeasă de copilul în viaţă
al defunctului, care - fiind de gradul I - ar înlătura de la moştenire pe
nepotul de fiu al defunctului. O asemenea soluţie nedreaptă este
înlăturată prin instituţia reprezentării succesorale care permite nepotului
să urce în locul părintelui predecedat pentru a culege partea de moştenire
ce s-ar fi cuvenit acestuia dacă ar fi fost în viaţă la data deschiderii
moştenirii (schema 2).
Tot astfel, dacă ambii copii ai defunctului ar fi decedaţi la data
deschiderii moştenirii şi unul ar fi lăsat un copil, iar celălalt trei copii, cei
patru nepoţi ai defunctului (rude de gradul II) vor împărţi moştenirea nu
în mod egal, potrivit principiului egalităţii, ci - fiind admisă
reprezentarea - primul va lua o jumătate, iar ceilalţi trei vor lua o a doua jumătate, adică atât cât ar
fi luat şi părinţii lor dacă ar fi fost în viaţă (schema 8). Dreptul la moştenire nu poate depinde de
hazard (predecesul sau supravieţuirea unor rude), iar moartea prematură a părinţilor nu trebuie să
dăuneze unora dintre copii şi nici să profite altora. Altfel spus, reprezentarea succesorală
corectează eventualele disfuncţionalităţi generate de o cronologie nefirească a deceselor (cei
reprezentaţi au decedat înaintea de cuius-ului).
În ipoteza în care reprezentatul este nedemn, reprezentarea succesorală urmăreşte să corecteze
anumite inechităţi ce s-ar putea naşte ca urmare a faptului că descendenţii nedemnului ar fi
înlăturaţi de la moştenire ca urmare a aplicării principiului proximităţii gradului de rudenie. În
condiţiile în care descendenţii nedemnului nu sunt cu nimic vinovaţi pentru greşeala comisă de
ascendentul lor, ar fi inechitabil ca ei să fie înlăturaţi de la moştenirea de cuius-ului.
Din cele arătate, rezultă că reprezentarea succesorală este o instituţie deosebită de reprezentarea
din dreptul comun care se referă la reprezentarea voinţei altuia la încheierea de acte juridice
(reprezentarea persoanelor incapabile, mandatul etc.).
46. Domeniu de aplicare. Potrivit art. 966 C.civ., reprezentarea succesorală este admisă numai
în privinţa descendenţilor copiilor defunctului şi în privinţa descendenţilor din fraţi şi surori.
Întrucât reprezentarea succesorală derogă de la principiile devoluţiunii legale a moştenirii,
dispoziţiile care o prevăd sunt de strictă interpretare. În consecinţă nicio altă persoană nu poate
beneficia de ea. Astfel, ascendenţii ordinari sau verii primari nu pot veni la moştenire prin
146
Vezi şi B. Dumitrache, M. Nicolae, Discuţii privitoare la reprezentarea succesorală, (II) în
Dreptul nr. 4, 1999, p. 32-33.
41
reprezentarea părinţilor defunctului, respectiv prin reprezentarea propriilor părinţi (unchii sau
mătuşile defunctului). Tot astfel, soţul supravieţuitor nu poate beneficia de reprezentare pentru a
moşteni un frate sau părinţii 147 ori alte rude ale soţului predecedat (deci cumnaţii, socrii sau alţi
afini ai lui). În privinţa descendenţilor din fraţi şi surori, numai nepoţii de frate-soră şi strănepoţii
de frate-soră (respectiv, colateralii privilegiaţi de gradele III şi IV) pot veni la moştenire prin
reprezentare succesorală.
47. Condiţii. Descendenţii copiilor defunctului şi descendenţii din fraţi şi surori, pot beneficia
de reprezentare numai dacă sunt îndeplinite trei condiţii, două în persoana celui reprezentat şi una
în persoana reprezentantului.
47.1. Cel reprezentat să fie lipsit de capacitatea de a moşteni sau să fie nedemn faţă de defunct
(în acest din urmă caz chiar dacă nedemnul se află în viaţă la data deschiderii moştenirii).
Aşadar, cu excepţia nedemnului, o persoană în viaţă la data deschiderii moştenirii nu poate fi
reprezentată. Subliniem că această dispoziţie nu trebuie să fie interpretată în sens de “predeces”,
căci o asemenea formulare ar atrage după sine imposibilitatea reprezentării persoanelor decedate în
acelaşi timp cu de cuius-ul, în aceste cazuri neputându-se stabili ordinea deceselor. De exemplu,
tatăl şi unul dintre cei doi fii ai săi decedează cu ocazia unei catastrofe aeriene. Dacă descendenţii
fiului decedat nu ar putea veni prin reprezentare la moştenirea bunicului fiindcă - prin ipoteză - nu
se poate dovedi predecesul, această moştenire ar fi culeasă integral de celălalt fiu, rămas în viaţă,
în virtutea principiului proximităţii gradului de rudenie, ceea ce ar fi o soluţie profund inechitabilă.
În realitate, fiul decedat la data deschiderii succesiunii tatălui - fiu care nu are capacitate
succesorală fiindcă nu se poate dovedi „existenţa” lui (art. 957 alin.1 C.civ.) în acel moment
(supravieţuirea), aşa cum nu se poate dovedi nici predecesul - poate fi reprezentat. Aceasta pentru
că nu mai există la data deschiderii succesiunii, deci nu are capacitate succesorală. Este motivul
pentru care se admite reprezentarea şi în cazul persoanelor decedate în acelaşi timp.
Deoarece nu se reprezintă decât persoanele lipsite de capacitatea de a moşteni şi nedemnul, cu
excepţia acestuia din urmă o persoană care este în viaţă nu poate fi reprezentată, chiar dacă ea nu
moşteneşte, renunţând la moştenire. În dreptul succesoral român nu este admisă reprezentarea
renunţătorului. Tot astfel, persoana dispărută nu poate fi reprezentată, deoarece se socoteşte a fi
în viaţă cât timp nu intervine o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă (art. 53 C.civ.)148.
Dacă ulterior intervine o asemenea hotărâre, iar ca dată a morţii se stabileşte o dată anterioară
sau concomitentă cu data deschiderii succesiunii, reprezentarea va fi posibilă. În schimb, dacă data
morţii stabilită prin hotărâre se va situa după momentul deschiderii succesiunii cel declarat mort va
moşteni el, iar descendenţii lui vor culege această moştenire nu prin reprezentare, ci odată şi în
cadrul patrimoniului lăsat de acesta (prin retransmitere).
Interdicţia reprezentării persoanelor în viaţă la data deschiderii moştenirii (cu excepţia
nedemnului) mai are drept consecinţă că reprezentarea nu poate opera per saltum sau omisso
medio, ci numai din grad în grad vacant, trecând prin toate gradele intermediare 149. De exemplu,
defunctul are un copil în viaţă şi un nepot şi strănepot în viaţă, urmaşii celui de al doilea copil
predecedat.
În această ipoteză, dacă nepotul este în viaţă şi renunţă la moştenirea defunctului, moştenirea va
fi culeasă de unicul copil în viaţă (rudă de gr. I), strănepotul (rudă de gr. III) neputând veni la
moştenire prin reprezentare, pentru că nu poate sări peste locul ascendentului în viaţă renunţător.
47.2. Locul celui reprezentat să fie un loc util. Reprezentarea se admite numai în cazul în care
cel reprezentat, dacă ar fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii, ar fi avut vocaţie concretă la
moştenire, adică ar fi putut moşteni. Excepţie face situaţia în care reprezentatul este nedemn. În
acest din urmă caz, deşi nedemnul însuşi nu ar fi putut moşteni, descendenţii lui pot să îl reprezinte
şi, în consecinţă, pot culege moştenirea de cuius-ului.

147
Vezi de exemplu, T. Pop. Rai. Griviţa Roşie, sent. civ. nr.4330/1995, în JN nr.5, 1956, p.889;
TS, col.civ., dec.nr.1506/1968, în CD, 1968, p.97; TS, s.civ., dec.nr. 226/ 1966, în CD, 1986, p.76-
78.
148
Astfel fiind, dispărutul moşteneşte fiindcă are capacitate succesorală, fie şi “provizorie”, moştenirea
putând fi reclamată, în numele lui, de către curatorul instituit.
149
M.Eliescu, op.cit., I, p.92; C. Stătescu, op.cit., p.127.
42
 Locul nu este util dacă cel reprezentat este un frate (soră) al defunctului, decedat la data
deschiderii succesiunii sau nedemn, care însă a fost înlăturat de la moştenire prin dezmoştenire
(exheredare) testamentară (schema 4). Nefiind moştenitori rezervatari, fraţii şi surorile defunctului,
care au fost dezmoşteniţi prin testament, vor fi înlăturaţi în totalitate de la moştenire.
În schimb, dacă exheredarea priveşte un descendent al defunctului (de exemplu, un copil)
reprezentarea va putea avea loc, pentru că descendenţii sunt moştenitori rezervatari şi deci locul
este util în privinţa părţii din moştenire care este rezerva.

47.3.

Reprezentantul să îndeplinească toate condiţiile generale pentru a culege moştenirea lăsată de

defunct (art.967 alin.2 C.civ.). Deoarece urmează să-l moştenească pe defunct, iar nu pe cel
reprezentat, reprezentantul trebuie să aibă aptitudinea, adică să îndeplinească toate condiţiile
pentru a putea veni la moştenirea legală a defunctului, având nevoie să împrumute, în acest scop,
numai locul şi gradul mai apropiate ale ascendentului său.
Aceste condiţii sunt (cu precizările necesare):
a) Să aibă capacitate succesorală. Spre deosebire de cel reprezentat, el nu poate să fie persoană
decedată în acelaşi timp cu defunctul.
b) Să aibă vocaţia succesorală generală proprie la moştenirea lăsată de defunct, fiindcă o
persoană care nu ar putea moşteni în nume propriu, nu poate culege moştenirea nici prin
reprezentare. Această vocaţie generală urmează să se transforme în vocaţie concretă prin
reprezentare.
În lumina acestei condiţii, se impune să facem două precizări:
În primul rând, subliniem că descendenţii din fraţi şi surori pot veni la moştenire prin
reprezentare numai până la gradul IV inclusiv (strănepot de frate-soră), fiindcă pe linie colaterală
legea conferă vocaţie succesorală generală numai până la acest grad150.
A doua precizare referitoare la vocaţia succesorală proprie vizează situaţia descendenţilor din
adopţie, indiferent că este vorba de descendenţi în linie directă (adopţie făcută de cel care lasă
moştenirea ori de descendenţii săi) sau de descendenţi pe linie colaterală (adopţie făcută de
colateralii privilegiaţi ai defunctului).
În materie de adopţie (înfiere), Codul familiei (care, în prezent, este abrogat), intrat în vigoare la
1 februarie 1954151, a adoptat sistemul dualist152 reglementând două feluri de adopţie (înfiere),
numite adopţie cu efecte restrânse (art.75-78 C.fam.) şi adopţie cu efecte depline (art.79 C.fam.).

150
Vz. şi B. Dumitrache, M. Nicolae, loc.cit., p. 33-34
151
Potrivit art.9 din Decretul nr.32/1954 pentru punerea in aplicare a Codului familiei şi a
Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, adopţiile şi înfierile încuviinţate
înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei au rămas supuse legilor în vigoare la data când au
fost încuviinţate, numai în ce priveşte validitatea lor. Celelalte dispoziţii din Codul familiei au
devenit aplicabile şi adopţiilor (înfierilor) încuviinţate anterior intrării lui în vigoare. Sub raportul
efectelor, Tribunalul Suprem a asimilat adopţiile anterioare cu efectele unei “înfieri obişnuite
(efectele limitate), iar nu ale înfierii special reglementate de art.79 din Codul familiei (înfiere cu
efectele filiaţiei fireşti)”. Col.civ., dec.nr. 646/1957, în LP nr.10,1957, p.1242.
43
 În cazul adopţiei cu efecte restrânse adoptatul şi descendenţii lui devin rudă numai cu
adoptatorul (adoptatorii), nu şi cu rudele acestuia (acestora). În schimb, adoptatul păstrează
legăturile de rudenie cu părinţii fireşti şi rudele acestora (cu familia firească).
În cazul adopţiei cu efectele unei filiaţii fireşti (adopţie cu efecte depline) adoptatul şi
descendenţii lui devin rudă cu adoptatorul (adoptatorii) şi cu rudele acestuia (acestora) ca şi un
copil firesc, încetând raporturile de rudenie cu părinţii fireşti şi rudele acestora (cu familia
firească).
Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului cu privire la regimul juridic al adopţiei nr. 25/1997
(modificată prin Legea nr.87/1998 pentru aprobarea OUG nr.25/1997 cu privire la adopţie) s-a
consacrat sistemul unitar în materie de adopţie (cu efectele depline ale filiaţiei fireşti); de la data
rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei se stabileşte filiaţia între
cel care adoptă şi copil (se subînţelege şi descendenţii lui), precum şi rudenia dintre copil şi rudele
adoptatorului, încetând filiaţia dintre copil şi părinţii săi naturali (art.1), serviciul de stare civilă
competent întocmind un nou act de naştere al copilului, în care adoptatorii sunt trecuţi ca fiind
părinţii săi fireşti (art. 21 alin.2). Rezultă că, potrivit reglementării adoptate prin OUG nr.25/1997,
adopţia este asimilată filiaţiei şi rudeniei fireşti 153, deci adopţia poate să fie numai cu efecte depline
(de la 12 iunie 1997).OUG nr.25/1997 a fost abrogată expres de Legea nr.273/2004 privind
regimul juridic al adopţiei154. Această lege a menţinut sistemul unitar în materie de adopţie (cu
efectele depline ale filiaţiei fireşti). Astfel, potrivit art. 56 alin.2 şi 3, prin adopţie se stabilesc
filiaţia între adoptat şi cel care adoptă, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele
adoptatorului. În momentul stabilirii filiaţiei prin adopţie, rudenia firească dintre adoptat şi
descendenţii săi, pe de o parte, şi părinţii săi fireşti şi rudele acestora, pe de altă parte, încetează
[...]
Textele de lege relevante din Noul Cod civil sunt art. 451 („Adopţia este operaţiunea juridică
prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie
între adoptat şi rudele adoptatorului”), art. 469 („Adopţia produce efecte de la data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost încuviinţată”) şi art. 470 („(1) Prin adopţie se
stabilesc filiaţia dintre adoptat şi cel care adoptă, precum şi legături de rudenie între adoptat şi
rudele adoptatorului. (2) Raporturile de rudenie încetează între adoptat şi descendenţii săi, pe de
o parte, şi părinţii fireşti şi rudele acestora, pe de altă parte. (3) Când adoptator este soţul
părintelui firesc sau adoptiv, legăturile de rudenie ale adoptatului încetează numai în raport cu
părintele firesc şi rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu adoptatorul”.)
După cum se observă, şi Noul Cod civil a menţinut sistemul unitar în materie de adopţie (cu
efectele depline ale filiaţiei fireşti).
În schimb, potrivit principiului neretroactivităţii legii, care a dobândit o valoare constituţională
prin art.15 alin. 2 din Constituţie, adopţiile încuviinţate în trecut cu efecte restrânse nu s-au
transformat în adopţii cu efecte depline, căci legiuitorul nu a dispus şi nici nu putea dispune în
acest sens, fiind „obligat să nu emită legi cu caracter retroactiv” 155. Rezultă că, în materie
succesorală, trebuie să ţinem seama, şi în viitor, de felul adopţiei (încuviinţată înainte de intrarea în
vigoare a OUG nr. 25/1997).

Am făcut aceste precizări deoarece problemele succesorale se pun după multe decenii de la
încuviinţarea adopţiei. Vezi, de exemplu, TJ Timiş, dec. civ. nr. 323/1987, cu Notă de D. Radu şi C.
I. Stoica, în RRD nr.2, 1988, p.49 şi urm.
152
Sistemul dualist, în diferite variante, este adoptat, de exemplu, în Franţa, Belgia, Portugalia,
Germania, Italia, Spania, iar sistemul unitar în Anglia, Olanda, Elveţia, Austria, Republica
Moldova.
153
În acest sens şi pentru unele deosebiri faţă de filiaţia firească fără relevanţă în materie
succesorală – vezi I.Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Edit. All, Bucureşti,
1997, p.50-52. Cu privire la regimul juridic al adopţiei (şi observaţii critice juste referitoare la
textele noului act normativ în materie) vz. E. Florian, Unele consideraţii asupra noului regim
juridic al adopţiei, în Dreptul nr.11, 1998, p.3-17.
154
Republicată în Monitorul Oficial nr. 788/19.11.2009.
155
CC, dec.nr.22/1993, în CD a CC, 1992-1993, p.188. Legea în vigoare la data înfiinţării
continuă să guverneze adopţia (vz. J. Guinand, M. Stettler, op.cit., p. 14 nota de subsol nr. 32); în
privinţa efectelor adopţiei modificările legislative nu sunt aplicabile. Numai drepturile succesorale
rezultând din adopţie sunt cârmuite de legea în vigoare la data deschiderii moştenirii (de exemplu,
dreptul la rezervă succesorală).
44
 Astfel, având în vedere efectele deosebite ale celor două feluri de adopţie, în privinţa
reprezentării se impun următoarele concluzii:
În cazul adopţiei cu efecte depline, adoptatul şi descendenţii lui pot beneficia de reprezentare ca
şi copiii din filiaţia firească, pentru că adoptatul şi descendenţii săi devin rude nu numai cu
adoptatorul, dar şi cu rudele acestuia (art.75 şi 79 C. fam., art.1 OUG nr.25/1997, art.56 alin.2 din
Legea nr.273/2004, art. 470 C.civ.).
În cazul adopţiei cu efecte restrânse - întrucât adoptatul şi descendenţii săi devin rudă numai cu
adoptatorul (art.75 C. fam.), nu şi cu rudele acestuia (art.77 C. fam.) - descendenţii adoptatului pot
veni la moştenire prin reprezentare numai dacă adopţia cu efecte restrânse a fost făcută de de cuius
(schema 5), el având calitatea de adoptator.

În schimb, dacă adopţia cu efecte restrânse a fost făcută de cel reprezentat (descendent al
defunctului sau frate-soră ori nepot de frate-soră), respectiv de părinţii defunctului, reprezentarea
nu mai poate avea loc, fiindcă reprezentantul nu are vocaţie proprie la moştenirea lăsată de defunct
(schema 6 şi 7).

În schema 5, descendenţii copilului adoptat de de cuius cu efecte restrânse, pot beneficia de

reprezentare pentru a culege 1/2 din moştenire în concurs cu copilul în viaţă al defunctului. În
schimb, în schema 6, moştenirea va fi culeasă în întregime de copilul în viaţă al defunctului,
adoptatul (şi descendenţii lui) neputând veni la moştenire prin reprezentare, fiindcă adopţia cu
efecte restrânse a creat legături de rudenie numai cu al doilea copil al defunctului (adoptator), nu şi
cu defunctul. ATENŢIE!!! Schema 6 este parţial greşită. Astfel, C2 este „adoptator cu efecte
restrânse decedat”, iar în cazul lui N se va citi „ N adoptat cu efecte restrânse - nu poate veni la
moştenirea lui D prin reprezentare succesorală ”, în loc de „N adoptator cu ef. r. decedat (nu
poate)”.
Tot astfel, în schema 7, nepotul de frate nu poate beneficia de reprezentare, fiindcă părintele său
(F2) a devenit rudă prin adopţia cu efecte restrânse numai cu părinţii defunctului (adoptatori), nu şi
cu defunctul.
Precizăm că, dacă adoptatul cu efecte restrânse şi descendenţii săi nu pot veni prin reprezentare
(şi, bineînţeles, nici în nume propriu) la moştenirea lăsată de rudele adoptatorului, ei beneficiază de
reprezentare în raport cu rudele din familia firească, pentru că această adopţie nu întrerupe
legăturile de rudenie a adoptatului şi descendenţilor săi cu familia firească (art.75 alin.2 C. fam.).
În schimb, o asemenea posibilitate nu există în cazul adopţiei cu efecte depline, fiindcă prin
efectul acestei adopţii încetează orice legătură de rudenie a adoptatului şi descendenţilor săi cu
familia firească din care provine. Face excepţie ipoteza în care unul dintre soţi adoptă cu efecte
depline copilul firesc al celuilalt soţ, caz în care raporturile de rudenie ale adoptatului şi

45
descendenţilor săi se menţin cu părintele firesc care este soţul adoptatorului şi, pe cale de
consecinţă, cu rudele acestui părinte şi încetează faţă de celălalt părinte firesc şi rudele acestuia. În
acest sens, art. 470 alin. (3) C.civ. prevede: „Când adoptator este soţul părintelui firesc sau
adoptiv, legăturile de rudenie ale adoptatului încetează numai în raport cu părintele firesc şi
rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu adoptatorul”.
c) Să nu fie nedemn faţă de defunct, să nu fi renunţat la moştenirea acestuia şi să nu fi fost
exheredat de acesta (dacă este vorba de descendenţi din fraţi-surori).
Deoarece nu este în discuţie moştenirea lăsată de cel reprezentat, reprezentantul poate fi
nedemn faţă de acesta, poate să renunţe la moştenirea acestuia şi poate să fie exheredat de acesta
(art. 967 alin. 3 C.civ.). Într-un cuvânt, reprezentantul nu trebuie să îndeplinească condiţiile
necesare pentru a-l moşteni pe cel reprezentat.
48. Modul cum operează reprezentarea. În ipoteza în care condiţiile arătate sunt îndeplinite,
reprezentarea operează: a) în toate cazurile (art. 966 alin.2 C.civ.), b) la nesfârşit şi c) de drept şi
imperativ.
a) Potrivit legii, reprezentarea “operează în toate cazurile, fără a deosebi după cum
reprezentanţii sunt rude de acelaşi grad ori de grade diferite în raport cu defunctul”. Cu alte
cuvinte, reprezentarea operează, de exemplu, nu numai atunci când unul sau mai mulţi descendenţi
ai unui copil decedat al defunctului vin la moştenire în concurs cu unul sau mai mulţi descendenţi
în viaţă ai defunctului de grad mai apropiat (schema 2) şi când fără beneficiul reprezentării nici nu
ar putea moşteni, dar şi atunci când descendenţii copilului sau copiilor decedaţi ai defunctului sunt
de acelaşi grad.
Tot astfel, dacă în lipsă de moştenitori din clasa I, la moştenire sunt chemaţi colateralii
privilegiaţi şi problema reprezentării se pune pentru descendenţii din fraţi-surori.

În privinţa rudelor de grad egal reprezentarea se admite pentru ca împărţirea moştenirii să se

facă pe tulpină, „cu respectarea principiului egalităţii între moştenitorii de gradul cel mai apropiat
cu defunctul”156, iar nu pe capete, în părţi egale în raport cu numărul descendenţilor care vin efectiv
la moştenire. De exemplu, dacă cei doi copii (sau fraţi) ai defunctului sunt decedaţi la data
deschiderii moştenirii şi unul a lăsat un copil, iar al doilea trei copii, moştenirea se va împărţi între
nepoţi (respectiv nepoţii de frate) ai defunctului nu în părţi egale (1/4 pentru fiecare), ci în două
părţi, prima jumătate revenind unui nepot, iar cealaltă jumătate fiind împărţită între ceilalţi trei
nepoţi, câte 1/6 pentru fiecare.
Dacă însă condiţiile reprezentării nu ar fi îndeplinite (de exemplu, ambii copii sunt renunţători),
nepoţii vor veni la moştenire în nume propriu, împărţind în mod egal moştenirea (câte 1/4 pentru
fiecare). Iar dacă reprezentarea nu ar fi admisă pe o tulpină (de exemplu, numai primul copil al
defunctului a fost renunţător), vor veni la moştenire nepoţii de pe cealaltă tulpină, care -
beneficiind de reprezentare - vor exclude de la moştenire pe copilul renunţătorului.
b) Reprezentarea operează la infinit (la nesfârşit). Aceasta înseamnă că nu numai nepoţii, dar şi
strănepoţii, răstrănepoţii etc. pot veni la moştenire prin reprezentare. Evident, condiţiile
reprezentării trebuie să fie îndeplinite pentru fiecare salt în grad. De aceea, descendenţii din fraţi-

156
M.Eliescu, op.cit., I, p.91.
46
surori beneficiază de reprezentare numai până la gradul IV (strănepot de frate-soră), rudele
colaterale de grad mai îndepărtat neavând vocaţie legală la moştenirea defunctului.
c) Pentru ca - în toate cazurile în care reprezentarea este admisă - împărţirea să se facă pe
tulpină, ea operează de drept157 şi imperativ, voinţa descendenţilor putând influenţa regulile
reprezentării numai prin renunţare la moştenire, dar nu şi prin acceptarea ei cu efecte parţiale (de
exemplu, fără beneficiul reprezentării) sau sub condiţie (de exemplu, împărţirea să se facă în alte
cote decât cele rezultând din regulile reprezentării)158.
Considerăm că regulile reprezentării succesorale legale nu pot fi modificate nici prin voinţa
defunctului. În literatura de specialitate s-a susţinut că el ar putea “în limitele cotităţii disponibile şi
fără a aduce atingere rezervei, să înlăture reprezentarea legală sau să o admită în alte cazuri decât
cele prevăzute de lege”159. După părerea noastră, asemenea dispoziţii testamentare trebuie să fie
interpretate nu în sens de înlăturare a reprezentării legale sau de admitere a ei în alte cazuri şi
condiţii decât cele prevăzute de lege, ci ca exheredări, respectiv legate făcute prin testament. De
exemplu, defunctul lasă prin testament verilor primari, copiii unchiului predecedat, partea ce s-ar fi
cuvenit acestuia în concurs cu mătuşile în viaţă la deschiderea succesiunii. Sau defunctul gratifică,
în mod corespunzător, unele rude colaterale de gradul V (de exemplu, răstrănepoţii unui frate
predecedat). Întrucât verii primari (moştenitori din clasa a IV-a) şi rudele colaterale de gradul V nu
beneficiază de reprezentare, ei vor culege partea corespunzătoare din moştenire ca legate cu titlu
universal, iar nu ca moştenitori legali care - graţie voinţei testatorului - ar fi venit la moştenirea
legală prin reprezentare.
În toate cazurile - şi independent de problema calificării drepturilor moştenitorilor astfel
gratificaţi - voinţa defunctului exprimată prin testament va putea produce efecte, într-adevăr,
numai cu respectarea drepturilor moştenitorilor rezervatari. De exemplu, dacă defunctul a avut doi
copii predecedaţi, dintre care unul a lăsat un copil, iar celălalt doi copii, el poate dispune împărţirea
moştenirii în cote egale între cei trei nepoţi (iar nu pe tulpini), fiindcă rezerva primului nepot este
de 1/4 şi deci nu a fost atinsă prin dispoziţia testamentară. Dar dacă cel de-al doilea copil al
defunctului ar fi lăsat patru copii şi defunctul ar fi dispus împărţirea moştenirii între nepoţi în cote
egale (câte 1/5 fiecare), primul ar lua tot 1/4 (rezerva sa) şi numai 3/4 ceilalţi patru nepoţi (câte
3/16 fiecare). În ambele cazuri, dispoziţia din testament are semnificaţia unei exheredări parţiale
(de la 1/2 la 1/3, respectiv 1/4) pentru primul nepot şi de legate pentru ceilalţi (mărirea cotei de la
1/4 la 1/3, respectiv de la 1/8 la 3/16). Nu intrăm însă în amănunte, problemele fiind de domeniul
devoluţiunii testamentare a moştenirii.

49. Efectele reprezentării succesorale.

49.1. Efectul general al reprezentării succesorale

157
Vezi M.Eliescu, op.cit., I, p.96.
158
Art. 1.101 C.civ. prevede că „Sub sancţiunea nulităţii absolute, opţiunea succesorală este indivizibilă
şi nu poate fi afectată de nicio modalitate”.
159
M.Eliescu, ibidem.
47
 Potrivit art. 968 alin.1 C.civ. “În cazurile în care operează reprezentarea succesorală,
moştenirea se împarte pe tulpină”. Potrivit art. 968 alin. 2 C.civ., “Prin tulpină se înţelege:
- înăuntrul clasei întâi, descendentul de gradul întâi care culege moştenirea sau este
reprezentat la moştenire;
- înăuntrul clasei a doua, colateralul privilegiat de gradul al doilea care culege
moştenirea sau este reprezentat la moştenire”.
Aceasta înseamnă că reprezentanţii unei persoane, indiferent de numărul lor - deoarece urcă
“în drepturile ascendentului” (art. 965 C.civ.) - vor lua din moştenire partea ce s-ar fi cuvenit
ascendentului reprezentat dacă ar fi fost în viaţă la deschiderea moştenirii ori dacă nu ar fi fost
nedemn; ei nu pot pretinde mai mult, dar nici să fie obligaţi să ia mai puţin 160. Deci stabilirea părţii
de moştenire se face pe tulpină (schema 9).
Aceasta mai înseamnă că, dacă se pune problema reprezentării a două sau mai multe persoane
decedate sau nedemne la data deschiderii moştenirii, reprezentanţii lor vor împărţi moştenirea nu
pe capete (în funcţie de numărul lor), ci pe tulpini. De exemplu, dacă defunctul a avut doi copii
predecedaţi, dintre care unul a lăsat un copil, iar celălalt doi copii, aceşti nepoţi ai defunctului vor
moşteni nu în părţi egale, ci primul nepot va lua 1/2 din moştenire, iar ceilalţi doi câte 1/4 fiecare,
adică tot atât cât ar fi luat şi ascendentul lor dacă ar fi fost în viaţă (schema 10).
Dacă aceeaşi tulpină “a produs mai multe ramuri, în cadrul fiecărei ramuri subdivizarea se
face tot pe tulpină, partea cuvenită descendenţilor de acelaşi grad din aceeaşi ramură împărţindu-
se între ei în mod egal” (art. 968 alin.3 C.civ.). Dacă, în exemplul precedent, unul dintre nepoţi
(ramura N3) ar fi şi el decedat la data deschiderii moştenirii, lăsând doi copii (strănepoţi fată de
defunct), aceştia vor moşteni tot pe tulpini (subtulpini), adică partea ce s-ar fi cuvenit
ascendentului lor (schema 11).
În toate cazurile, moştenitorii care beneficiază de reprezentarea legală, indiferent de gradul de
rudenie faţă de defunct, sunt - prin definiţie - moştenitori legali.
Deşi la materia reprezentării Noul Cod civil (ca, de altfel, şi Vechiul Cod civil) nu precizează
(art. 965 C.civ., respectiv art.664 C. civ. anterior amintind numai de “drepturile ascendentului
(reprezentatului)”), este evident că moştenitorii prin reprezentare dobândesc nu numai drepturi, dar
şi obligaţii, în raport cu vocaţia succesorală a fiecăruia, răspunzând pentru pasivul moştenirii
(datorii şi sarcini) cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia (art. 1.114
alin. 2 C.civ.), indiferent dacă au acceptat sau au renunţat la moştenirea lăsată de cel reprezentat
(art. 967 alin.3 C.civ.).
În legătură cu efectele reprezentării mai menţionăm că, deşi reprezentarea operează de drept şi
imperativ, reprezentantul nu este obligat să accepte moştenirea, iar în caz de pluralitate de
reprezentanţi, fiecare păstrează dreptul de opţiune succesorală, putând accepta moştenirea ori
renunţa la moştenire.
49.2. Efectul particular al reprezentării succesorale
Art. 969 C.civ. prevede: „(1) Copiii nedemnului concepuţi înainte de deschiderea moştenirii de
la care nedemnul a fost exclus vor raporta la moştenirea acestuia din urmă bunurile pe care le-au
moştenit prin reprezentarea nedemnului, dacă vin la moştenirea lui în concurs cu alţi copii ai săi,
concepuţi după deschiderea moştenirii de la care a fost înlăturat nedemnul. Raportul se face
numai în cazul şi în măsura în care valoarea bunurilor primite prin reprezentarea nedemnului a
depăşit valoarea pasivului succesoral pe care reprezentantul a trebuit să îl suporte ca urmare a
reprezentării. (2) Raportul se face potrivit dispoziţiilor prevăzute în secţiunea a 2-a a cap. IV din
titlul IV al prezentei cărţi”.
Acest text de lege consacră o figură juridică nouă în peisajul legislaţiei româneşti, fiind
inspirată din Codul civil francez.
Ipoteza avută în vedere este următoarea: de cuius-ul D a avut doi copii, C1 şi C2, a lăsat un
activ brut de 7.000 de lei şi un pasiv de 3.000 de lei, ceea ce înseamnă un activ net de 4.000 de lei.
Întrucât C2 a fost nedemn, la moştenirea lui D a venit C1 (în nume propriu) şi N1 (fiul lui C2),
acesta din urmă venind la succesiunea lui D prin reprezentarea lui C2. Activul net s-a împărţit în
mod egal între C1 şi N1, fiecare primind câte 2.000 de lei.
160
Bineînţeles, cu excepţia dispoziţiilor testamentare contrare, care nu aduc atingere rezervei
succesorale (dacă este cazul).
48
 Ulterior, lui C2 i se mai naşte un copil, N2, care - întrucât nu a avut capacitate succesorală – nu
l-a putut moşteni pe D prin reprezentarea lui C2.
Ca urmare a decesului lui C2, moştenitorii săi vor fi N1 şi N2. Presupunând că C2 lasă un activ
brut de 9.000 de lei şi un pasiv de 3.000 de lei, rezultă un activ net de 6.000 de lei.
Art. 969 C.civ. îi impune lui N1 să aducă la masa succesorală a lui C2 cei 2.000 de lei pe care i-
a primit de la D, prin reprezentarea lui C2. În aceste condiţii, activul net de 6.000 de lei rămas de
pe urma lui C2 nu se va împărţi în mod egal între N1 şi N2, ci N1 va primi doar 2.000 de lei (care
se vor adăuga la cei 2.000 de lei pe care N1 i-a primit de la D, prin reprezentarea lui C2), iar N2 va
primi 4.000 de lei din activul net de 6.000 de lei rămas de pe urma lui C2. În acest mod se asigură
egalitatea între N1 şi N2.
Practic, raţionamentul care se aplică este similar aceluia aplicabil în cazul în care N1 ar fi primit
de la C2 o donaţie raportabilă, iar N2 nu ar fi primit nicio donaţie de la C2. Izvorul obligaţiei de
raport nu este o donaţie, ci legea, a cărei raţiune este aceea de a asigura egalitatea între copiii
defunctului născuţi la epoci diferite. Aşadar, ne aflăm în prezenţa unei soluţii echitabile pentru
copiii nedemnului concepuţi ulterior deschiderii moştenirii de la care a fost înlăturat părintele lor.

49.3. Probleme speciale privind moştenirea prin reprezentare şi prin retransmitere în lumina
legilor de restituire (Legea nr.18/1991, Legea nr.112/1995, Legea nr.10/2001)
A. Legea fondului funciar nr.18/1991 (republicată în 1998). Potrivit art.8 din lege, dacă fostul
proprietar al terenului nu este în viaţă pentru a solicita reconstituirea dreptului de proprietate
asupra terenului, beneficiază de prevederile legii moştenitorii lui „în condiţiile legii civile” 161.
Întrucât legea civilă permite, potrivit regulilor analizate, moştenirea prin reprezentare, înseamnă că
ea poate avea loc şi în aplicarea Legii nr.18/1991. În acest sens, în art.13 din Regulamentul aprobat
prin HG nr.890/2005 (privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru
stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a
titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor) s-a precizat că descendenţii
copiilor fostului proprietar (decedat), precum şi descendenţii fraţilor sau surorilor lui, după caz, pot
veni la moştenire în locul părintelui (copil sau frate-soră), în cazul în care aceştia au “decedat
anterior autorului succesiunii” (fostul proprietar al terenului, care nu a putut beneficia de
reconstituirea dreptului de proprietate nefiind în viaţă).
De exemplu, fostul proprietar al terenului, decedat în 1980, are un fiu în viaţă şi doi nepoţi care
sunt copiii unui alt fiu decedat în 1979, deci “anterior autorului succesiunii”. Fiul în viaţă
beneficiază în nume propriu de o cotă de 1/2, iar cei doi nepoţi, prin reprezentare succesorală, de
cealaltă jumătate, titlul de proprietate emiţându-se pe numele tuturor moştenitorilor (art.13 alin.3
din Legea nr.18/1991 şi art.36 alin.1 din Regulament), fără arătarea cotelor, urmând ca ei să
procedeze, ulterior, potrivit dreptului comun.
Faţă de cele arătate, se impun însă două precizări:
În primul rând, reprezentarea se admite, după cum am văzut, nu numai în cazul predecesului
celui reprezentat, dar şi în cazul în care reprezentatul este decedat în acelaşi timp (codecedat) cu
autorul succesiunii. De exemplu, dacă fostul proprietar al terenului şi unul dintre copiii lui au
decedat într-o catastrofă şi nu se poate stabili ordinea deceselor, descendenţii copilului (nepoţii,
strănepoţii defunctului) pot veni la moştenire prin reprezentare, alături de copiii în viaţă ai fostului
proprietar, luând partea ce s-ar fi cuvenit ascendentului lor reprezentat, dacă ar fi fost în viaţă (deci
cota-parte stabilită pe tulpină).
În al doilea rând, se pune întrebarea, ce se întâmplă în cazul în care moartea copilului sau, după
caz, a fratelui-surorii fostului proprietar, autor al succesiunii, ar fi intervenit nu “anterior” (sau
concomitent), ci ulterior decesului autorului succesiunii. Regulamentul nu prevede această ipoteză.

161
Stabilirea calităţi de moştenitor a solicitantului este de competenţa instanţei de drept comun,
iar nu a instanţei de contencios administrativ. CSJ, s. cont. adm., dec.nr.76/1994, în Dreptul nr.6,
1995, p.89.
49
De fapt, nici nu era nevoie să o prevadă, pentru că, oricum, problema urmează să fie soluţionată
“în condiţiile legii civile” (art.8 din Legea nr.18/1991).
Astfel, dovedindu-se că moştenitorul (de exemplu, un copil sau frate-soră, văr primar etc. sau
chiar legatar universal ori cu titlu universa1162) a fost în viaţă la data deschiderii moştenirii (lăsată
de fostul proprietar al terenului) va moşteni el, şi apoi cota moştenită, intrată în patrimoniul lui, se
va transmite propriilor moştenitori (moştenire prin retransmitere). De exemplu, în cauza
soluţionată prin decizia civilă a TJ Teleorman nr. 259/1993 163, fostul proprietar al terenului a
decedat în 1973, având 6 copii, dintre care 2 au decedat în 1986. În baza Legii nr.18/1991 dreptul
de proprietate s-a reconstituit pe numele celor 4 copii în viaţă (câte 1/6 pentru fiecare), iar cota de
2/6 s-a reconstituit pe numele soţiei supravieţuitoare a unui copil decedat (1/6) şi pe numele
legatarului universal al celuilalt copil decedat (1/6). Deoarece nici soţia supravieţuitoare a copilului
decedat (nora fostului proprietar) şi, cu atât mai puţin, legatarul universal al celuilalt copil decedat
(care poate fi şi o persoană străină) nu au vocaţie succesorală proprie la moştenirea lăsată de fostul
proprietar, ei nu puteau veni la moştenire prin reprezentare (chiar dacă cei doi copii ar fi fost
decedaţi la data morţii lui de cuius), nefiind îndeplinite condiţiile reprezentării succesorale.
În schimb, ei au putut moşteni prin retransmitere, prin intermediul moştenirilor lăsate de cei doi
copii decedaţi, care au moştenit ei şi, la rândul lor, au retransmis propriilor moştenitori (moşteniri
succesive). Este adevărat că în decizia citată, referitor la legatarul universal se arată că vine la
moştenire “prin reprezentarea” copilului decedat. În realitate, el a beneficiat de reconstituirea
dreptului de proprietate nu prin reprezentare, ci prin retransmitere, ca moştenitor al copilului
fostului proprietar al terenului, căci - potrivit principiilor elementare de drept succesoral -
reprezentarea este admisă numai în privinţa descendenţilor copiilor defunctului şi în privinţa
descendenţilor din fraţi şi surori (art.665, 666 şi 672 C.civ. anterior , respectiv, art. 966 alin.1
C.civ.). Iar art.8 din Legea nr.18/1991 face referire la “condiţiile legii civile”, fără să extindă
instituţia reprezentării succesorale la alte ipoteze. Tot astfel, Regulamentul aprobat prin HG
nr.890/2005 precizează că numai nepoţii şi strănepoţii cooperatorului decedat, respectiv
descendenţii fratelui-surorii pot veni la moştenire “în locul părintelui decedat anterior autorului
succesiunii”, respectiv “în locul tatălui sau al mamei (frate sau soră) în cazul în care aceştia au
decedat anterior deschiderii succesiunii” (art.13 alin.2 lit.a) şi b))164.
162
Făcând trimitere la “condiţiile legii civile”, Legea nr.18/1991 are în vedere nu numai
moştenirea legală, dar, evident, şi cea testamentară. (Vezi şi art.13 alin.4 din Regulament care, fiind
insuficient de precis redactat, evocă totuşi corect posibilitatea moştenirii testamentare. Potrivit
acestui text din Regulament, “În cazul în care există moştenitori testamentari care formulează
cereri, ei vor fi trecuţi, de asemenea, în titlul de proprietate împreună cu ceilalţi moştenitori legali
care au vocaţie, potrivit documentelor prezentate, urmând ca raporturile dintre ei să fie soluţionate
potrivit dreptului comun”).
163
Vezi cu Notă de M. Enache, în Dreptul nr.1, 1994, p.98 şi urm. Vz. şi TJ Vaslui, dec.civ. nr.
53/1998, cu Notă de Şt. Lungu, în Dreptul nr. 7, 1999, p. 137-141.
164
În legătură cu problemele analizate, în literatura de specialitate s-a susţinut şi părerea că, în materia
Legii nr.18/1991, reprezentarea este admisă şi în cazul în care reprezentantul a decedat nu anterior, ci ulterior
decesului fostului proprietar al terenului, deces care a avut loc “până la apariţia Legii nr.18/1991”. Având în
vedere faptul că anterior acestei legi “terenurile agricole nu erau în circuitul civil şi deci nu puteau face
obiectul succesiunii…apare fără relevanţă împrejurarea că persoana în cauză a decedat ulterior lui de
cuius, din moment ce la moartea acestuia din urmă nu s-a deschis şi nici nu se putea deschide moştenirea’’.
(V.P., Dreptul de reprezentare succesorală în condiţiile prevederilor art. 12 alin. 2 din Legea nr.18/1991, în
Dreptul nr. 10-11, 1991, p.99; V.P., Diferenţierea între instituţia “transmiterii” şi cea a “reprezentării”, în
Dreptul nr. 6, 1992, p.78). Nu putem împărtăşi aceste concluzii în principal pentru două considerente:
- Succesiunea fostului proprietar al terenului s-a deschis la data când el a decedat, iar nu la
data apariţiei Legii nr. 18/1991. În consecinţă, problemele de drept succesoral urmează să fie
soluţionate raportate la data decesului fostului proprietar (de ex., cercul moştenitorilor, capacitatea
lor succesorală etc.), iar nu la data apariţiei legii. Nu există dispoziţii legale care să îndreptăţească o
altă concluzie. Numai că, prin efectul legii, se reconstituie dreptul de proprietate şi asupra terenului
care, la data decesului, nu făcea parte din patrimoniul succesoral. De aceea legiuitorul a dispus
“repunerea în termenul de acceptare”, în loc să prevadă un termen de prescripţie a dreptului de
opţiune cu privire la moştenirea “deschisă” prin apariţia legii. Tot astfel, “calitatea de moştenitor”
se dovedeşte, de regulă, cu certificatul de moştenitor care s-a eliberat după moartea fostului
50
 În sfârşit, precizăm că am insistat asupra acestor probleme privind moştenirea prin reprezentare,
respectiv prin retransmitere în aplicarea Legii nr.18/1991, pentru că titlurile de proprietate se
eliberează „pe numele tuturor moştenitorilor” (art. 13 alin. 2 din Legea nr.18/1991 şi art. 36 alin.1
din Regulament), fără concretizarea drepturilor fiecăruia. Astfel fiind, şi ulterior emiterii titlurilor
de proprietate se pot ivi litigii între moştenitori (de exemplu, cu ocazia ieşirii din indiviziune sau în
legătură cu folosinţa terenului), care trebuie să fie soluţionate “potrivit dreptului comun” (art.13
alin.2 din Legea nr.18/1991), prin aplicarea principiilor care guvernează materia dreptului la
moştenire, inclusiv reprezentarea succesorală (de exemplu, stabilirea cotelor moştenite pe tulpini)
şi moştenirea prin retransmitere, nici o abatere neputând fi admisă dacă nu este prevăzută de Legea
nr.18/1991.
Mai precizăm că, în toate cazurile, moştenitorii - indiferent că moştenesc în nume propriu, prin
reprezentare sau prin retransmitere, ca moştenitori legali sau testamentari - pot dobândi prin
reconstituirea dreptului de proprietate atât cât ar fi putut dobândi autorul lor (fostul proprietar)
dacă ar fi în viaţă, deci în limitele maxime prevăzute de lege (art.8 alin.3, art.9 alin.l-2 şi 12 şi
art.45-48 din Legea nr.18/1991 republicată), chiar dacă fac parte din familii distincte165.
Problemele de drept succesoral analizate166 nu au suferit modificări nici prin adoptarea Legii nr.
1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi a celor
forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991 şi ale Legii
nr.169/1997. Spre deosebire de reglementările anterioare, noua lege prevede însă şi posibilitatea
acordării de despăgubiri în cazul în care retrocedarea în natură a terenurilor (în limitele prevăzute
de noua lege) nu este posibilă (art. 3 alin.4, art. 4, art.4 1, art.5, art.6, art.10, art.291, art.31, art.36,
art.37 şi art.40). În această ipoteză, dacă fostul proprietar are doi sau mai mulţi moştenitori, suma
stabilită drept despăgubire se împarte între aceştia “în condiţiile legii civile”, procedându-se
“potrivit dreptului comun” (art.8 alin. 2 şi art.13 alin.3 din Legea nr. 18/1991).
B. În mod asemănător se pune problema moştenirii prin reprezentare sau prin retransmitere
şi în lumina Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia
de locuinţe, trecute în proprietatea statului. Prin “moştenitorii foştilor proprietari” art.1, art.5,
art.12 etc. care beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de lege (restituire în natură sau
despăgubiri), se înţelege nu numai moştenitorii în nume propriu, dar şi moştenitorii prin
reprezentare sau prin retransmitere, drepturile lor stabilindu-se “potrivit legii” (art.1), deci în
condiţiile dreptului comun. Derogări pot fi admise numai în cazurile şi în condiţiile expres

proprietar (art.12 alin.1 din Legea nr.18/1991), iar nu după apariţia legii. “Succesiunile se deschid
prin moarte” (art.651 C.civ. anterior), iar nu prin apariţia unei legi (vezi şi E. Safta-Romano, op.cit.,
p.86; D. Chirică, op.cit., p.42).
- Adoptarea soluţiei propuse de autorul citat ar atrage după sine consecinţe contrare
soluţiilor admise în materie de moştenire şi nejustificate. De exemplu, în cazul soluţionat corect
prin decizia citată a TJ Teleorman, moştenitorii celor doi copii ai fostului proprietar nu ar fi putut
beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate prin reprezentarea copiilor (decedaţi înainte de
apariţia legii), fiindcă reprezentarea succesorală este admisă, după cum arată şi autorul citat (în
Dreptul nr.10-11, 1991, p.98) “numai în privinţa descendenţilor în linie dreaptă (art.665 C.civ.
anterior) şi în privinţa descendenţilor din fraţi sau surori (art.666 C. civ. anterior)”. Deci soţia
supravieţuitoare a unuia dintre copiii decedaţi şi legatarul universal al celuilalt au putut veni la
moştenire numai prin retransmitere, prin jocul a două moşteniri succesive, prin intermediul cărora
nora poate să beneficieze de partea moştenită de soţul ei din patrimoniul socrului, faţă de care ea nu
are vocaţie succesorală şi legatarul poate să beneficieze de partea moştenită de testator din
patrimoniul unei persoane faţă de care el – legatarul – nu are nici calitatea de moştenitor legal şi
nici aceea de legatar. În concepţia autorului citat, cei doi nu ar fi putut moşteni prin retransmitere,
pentru că nici unul dintre copiii lui de cuius “nu a supravieţuit defunctului, ci dimpotrivă, a decedat
şi el înainte de deschiderea moştenirii” (data apariţiei legii – în Dreptul nr.6, 1992, p.78). Rezultă
că, în această concepţie, nu are relevanţă faptul că moartea fostului proprietar a avut loc în 1973, iar
moartea celor doi copii peste 13 ani. Înseamnă că cei doi copii “nu au supravieţuit defunctului”,
fiindcă toţi au decedat înainte de „apariţia” legii. Evident, o asemenea soluţie nu poate fi admisă.
165
Vezi şi CSJ, s.civ., dec.nr.854/1996, în Buletinul CSJ, 1996, p.64-66.
166
Pentru dreptul de opţiune succesorală (renunţarea la moştenirea fostului proprietar şi repunerea în
termenul de prescripţie) vz. infra nr. 259 lit. b şi nr. 266.3.
51
prevăzute de lege (de exemplu, restituirea în natură moştenitorului care locuia în apartament în
calitate de chiriaş – art.5).
C. De asemenea, problemele de drept succesoral referitoare la moştenirea prin reprezentare
sau prin retransmitere urmează să fie rezolvate potrivit aceloraşi principii şi cu privire la
imobilele care intră sub incidenţa Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile
preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (republicată în septembrie
2005).
Potrivit art.4 alin.2, de prevederile Legii nr.10/2001 beneficiază şi moştenitorii legali sau
testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
La art.4.3. şi art.4.4 din Normă metodologică din 07.03.2007 de aplicare unitară a Legii nr.
10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-
22 decembrie 1989 (aprobată prin H.G. nr. 250/2007, publicată în M. Of. nr. 227 din 03.04.2007)
se menţionează că în cazul în care restituirea aceluiaşi imobil este cerută de mai multe persoane
îndreptăţite, care sunt succesoare ale titularului şi care sunt rude de acelaşi grad (deci care au
vocaţie legală sau testamentară, după caz, la moştenire), şi comisia de analiză a notificărilor nu
poate stabili cotele cuvenite fiecăruia dintre succesori, decizia de restituire se va emite pe numele
tuturor, urmând ca stabilirea cotelor de proprietate ale acestora să se facă potrivit dreptului comun
intern aplicabil moştenirii (persoanele respective vor face partajarea convenţională sau, în lipsa
înţelegerii părţilor, se vor adresa instanţei judecătoreşti pentru stabilirea cotelor şi, eventual, pentru
ieşirea din indiviziune). În toate cazurile stabilirea calităţii de moştenitor (legal sau testamentar) se
face potrivit legii civile române.
În mod evident, folosirea sintagmei „şi care sunt rude de acelaşi grad” este eronată, Legea
nr.10/2001 permiţând atât moştenirea prin reprezentare, cât şi moştenirea prin retransmitere.
Oricum, nu comisia stabileşte drepturile succesorale ale moştenitorilor, ci acest aspect urmează să
se rezolve potrivit dreptului comun, fie pe cale amiabilă, fie pe cale judecătorească.
Potrivit art.4 alin.4 din Legea nr.10/2001, de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care
nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care
au depus în termen cererea de restituire. Această soluţie este în acord cu dispoziţiile legale
aplicabile în materie de succesiuni (dreptul de acrescământ reglementat de art. 697 din Codul civil
anterior, potrivit căruia "Partea renunţătorului profită coerezilor săi", respectiv art. 1.121 alin. 2
C.civ., potrivit cu care “Partea renunţătorului profită moştenitorilor pe care i-ar fi înlăturat de la
moştenire sau celor a căror parte ar fi diminuat-o dacă ar fi acceptat moştenirea”). Prin urmare,
comoştenitorul care a solicitat restituirea în natură a imobilului în baza Legii nr. 10/2001 culege şi
cota comoştenitorului care nu a depus notificarea până la data de 14 februarie 2002.
În cele ce urmează, vom prezenta, în sinteză, o speţă soluţionată în mod corect de instanţa
supremă167, decizia pronunţată fiind relevantă pentru modul în care se impune soluţionarea litigiilor
în materia Legii nr.10/2001, atunci când se pune problema aplicării regulilor privind moştenirea
prin retransmitere.
Astfel, prin dispoziţia nr. 2569 din 22 decembrie 2003, Primarul Municipiului Timişoara a
respins notificarea formulată, în baza dispoziţiilor Legii nr.10/2001, de A şi B, vizând restituirea în
natură a imobilului situat în Timişoara, cu motivarea că notificatoarele nu au făcut dovada calităţii
de persoane îndreptăţite şi a dreptului de proprietate invocat, în sensul că nu au probat calitatea lor
de moştenitoare după D, fostul proprietar tabular al imobilului.
La 30 ianuarie 2004, persoanele îndreptăţite au contestat această dispoziţie. Tribunalul Timiş a
admis contestaţia şi anulând dispoziţia atacată a dispus reluarea de către intimat a procedurii
administrative, în condiţiile Legii nr.10/2001, în sensul soluţionării notificării prin emiterea unei
noi dispoziţii motivate, asupra cererii de restituire în natură, având în vedere că petentele -
contestatoare au legitimare procesuală activă, fiind astfel îndreptăţite a formula notificare.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că fostul proprietar tabular al imobilului, a fost căsătorit cu
mama contestatoarelor, S, decedată la 11 decembrie 1977, care moştenise în calitate de soţie
167
ÎCCJ, S. civ. şi de propr. int., dec.nr. 2479 din 20 martie 2007.
52
supravieţuitoare întreaga avere rămasă după soţul său, D, astfel cum o atestă certificatul de
moştenitor emis la 24 mai 1974.Tot astfel, se mai arată, contestatoarele au venit, în calitate de
fiice, la moştenirea mamei lor, S, împrejurare atestată de certificatul de moştenitor nr.321 din 27
aprilie 1978 .
Curtea de Apel Timişoara a respins apelurile declarate în cauză de pârât împotriva sentinţei
civile pronunţate de Tribunalul Timiş, pe care a menţinut-o, reţinând că reclamantele sunt
beneficiarele dispoziţiilor art. 4 alin.2 din Legea nr.10/2001, în condiţiile în care autoarea lor a
dobândit şi apoi a retransmis dreptul fostului proprietar al imobilului de a solicita măsuri
reparatorii.
În cauză, a declarat recurs în termen legal pârâtul Primarul Municipiului Timişoara, care a
criticat hotărârea dată în apel, după cum urmează:
- contestatoarelor nu le poate fi recunoscută calitatea de persoane îndreptăţite, în accepţiunea
Legii nr.10/2001, în condiţiile în care imobilul a fost preluat cu titlu de către stat, iar nemişcătorul
nu a figurat niciodată în patrimoniul lui S şi nici în cel preluat de contestatoare, urmare
devoluţiunii succesorale;
- cum imobilul a fost preluat cu titlu valabil, în cauză nu este aplicabilă „ficţiunea” juridică
prevăzută în art. 2 alin.(2) din Legea nr.10/2001, întrucât autorul contestatoarelor nu şi-a păstrat
calitatea de proprietar avută la data preluării;
- contestatoarele nu fac dovada dreptului de proprietate întrucât bunul nu s-a aflat în patrimoniul
defunctului D în anul 1972, când acesta a gratificat-o pe soţia sa S, prin testamentul nr.1974 din 1
februarie 1972 şi nici la momentul decesului, 22 martie 1974.
Recursul este nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin.(1) lit. h) din Legea nr.10/2001, în categoria imobilelor
preluate abuziv, în sensul acestui act normativ, sunt incluse şi imobilele preluate de stat cu titlu
valabil, astfel cum acesta este definit prin art.6 alin. 1 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea
publică şi regimul juridic al acesteia.
Tot astfel, potrivit articolului 4 alin.2 şi 3 din Legea nr.10/2001, de prevederile acestei legi
beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
Chiar şi succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea, sunt
repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii, pentru bunurile care fac obiectul acestei
legi, cererea de restituire având valoare de acceptare a succesiunii.
Atunci când legiuitorul a conturat aria persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii, în
temeiul acestui act normativ, a ţinut seama de împrejurarea că, de cele mai multe ori, victimele
preluărilor abuzive nu mai supravieţuiesc la data reparaţiei, stabilindu-se ca atare, prin textele mai
sus-indicate, vocaţia de a succede în drepturile şi obligaţiile acestora.
Or repunerea succesibililor în termenul de acceptare a succesiunii a vizat tocmai situaţia
lipsei – la data deschiderii succesiunii – din patrimoniul defunctului a unor bunuri imobile, de o
valoare importantă, aspect care nu i-a motivat pe aceştia să declanşeze dezbaterea succesorală.
Criticile recurentului vizând lipsa imobilelor din patrimoniul autoarei contestatoarelor este
în dezacord cu toate textele legii, într-o interpretare sistematică, şi cu însuşi scopul legiuitorului
postdecembrist, care dă dreptul moştenitorilor să succeadă în drepturile celor deposedaţi abuziv.
Astfel, în speţă, este de necontestat că proprietar tabular al imobilului a fost D, de la care
imobilul a fost preluat abuziv, ca efect al naţionalizării, prin Decretul nr.92/1950.
Urmare a devoluţiunii legale, soţiei acestuia S – mama contestatoarelor – i-a revenit la data
decesului fostului proprietar, respectiv la 22 martie 1974, întreaga succesiune, conform art.887
Cod civil.
Cât priveşte imobilul în litigiu, este firesc că acesta lipsea din masa succesorală, de vreme
ce fusese preluat abuziv.
Lui S i-au succedat în drepturi fiicele sale din prima căsătorie, A şi B, conform
certificatului de moştenitor nr. 321 din 27 aprilie 1978, acestea preluând întreaga moştenire.

53
 Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că antecesoarea celor în cauză a dobândit
prin moştenire şi apoi a retransmis fiicelor sale dreptul fostului proprietar tabular al imobilului de a
solicita măsuri reparatorii, în temeiul dispoziţiilor Legii nr.10/2001.

TITLUL II
MOŞTENIREA LEGALĂ(continuare)
CAPITOLUL II
REGULI SPECIALE APLICABILE DIFERITELOR CATEGORII DE
MOŞTENITORI LEGALI

Secţiunea I
Dreptul de moştenire al rudelor defunctului

§1. Clasa întâi de moştenitori legali: descendenţii defunctului

50. Noţiunea de descendenţi. Potrivit art.975 alin.1 C.civ., prin descendenţi trebuie să
înţelegem copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la nesfârşit. Nu are importanţă dacă
descendenţii sunt din aceeaşi căsătorie168 sau din căsătorii diferite169.
Fac parte din clasa I de moştenitori legali şi copiii defunctului sau ai urmaşilor lui din afara
căsătoriei, cu singura condiţie ca filiaţia să fie stabilită potrivit legii 170. În acest sens, art. 448
C.civ. prevede: „Copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită potrivit legii are, faţă
de fiecare părinte şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi aceea a unui copil din căsătorie”.
Alături de copiii din căsătorie şi din afara căsătoriei, din clasa I de moştenitori legali fac parte
şi copiii adoptaţi. După cum am văzut, adoptatul şi descendenţii săi, dobândesc, prin efectul
adopţiei, aceleaşi drepturi pe care le are copilul din căsătorie faţă de părinţii săi. Dacă persoana
care lasă moştenirea este adoptatorul, nu are importanţă nici felul adopţiei; cu efecte depline sau
cu efecte restrânse. În ambele cazuri adoptatul şi descendenţii lui pot veni la moştenirea lăsată de
adoptator.
Deosebirea între cele două feluri de adopţie se va manifesta numai în raporturile adoptatului şi
descendenţilor săi cu rudele lor fireşti; în cazul adopţiei cu efecte depline încetează aceste
raporturi şi deci adoptatul şi descendenţii săi nu mai au vocaţie succesorală în calitate de copii,
nepoţi etc. faţă de ascendenţii fireşti; în schimb, în cazul adopţiei cu efecte restrânse, păstrându-
se legăturile de rudenie cu familia firească, adoptatul şi descendenţii săi vor avea vocaţie
succesorală, în calitate de descendenţi, faţă de ascendenţii fireşti.
Dacă adopţia a fost făcută nu de către defunct, ci de copilul lui ori de alt descendent al său,
adopţia va conferi vocaţie succesorală adoptatului şi descendenţilor săi la moştenirea lăsată de
defunct numai dacă este cu efecte depline, căci în acest caz ei devin rude nu numai cu
adoptatorul, dar şi cu rudele acestuia, între care ascendentul adoptatorului care lasă moştenirea.
În schimb, dacă adopţia a fost cu efecte restrânse, adoptatul şi descendenţii săi nu vor avea
vocaţie la moştenirea lăsată de ascendentul adoptatorului, pentru că această adopţie nu creează
legături de rudenie cu rudele adoptatorului, printre care ascendentul lui care lasă moştenirea.
168
Declararea nulităţii sau anularea căsătoriei dintre părinţi nu are niciun efect în privinţa copiilor,
care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie (art. 305 alin. 1 C.civ.).
169
Bineînţeles, copiii născuţi din căsătorii diferite vor moşteni împreună numai pe tatăl lor comun sau
pe mama lor comună, neavând vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de tatăl vitreg, respectiv mama
vitregă.
170
Hotărârea judecătorească definitivă prin care se stabileşte paternitatea copilului din afara căsătoriei
produce efecte retroactive, până la data concepţiei. În consecinţă, de la această dată copilul conceput are
vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de tatăl din afara căsătoriei decedat în cursul procesului de
stabilire a paternităţii din afara căsătoriei (vezi Jud. Mediaş, sent. civ. nr.1569/1992, cu Notă de B.
Diamant, V. Luncan, în Dreptul nr.3, 1993, p.67-70; C. Toader, R. Popescu, Consideraţii în legătură cu
aplicarea principiului aparenţei în drept în materia moştenirii, în Dreptul nr.9, 1993, p.32), precum şi la
moştenirea lăsată de rudele faţă de care are vocaţie succesorală ca urmare a stabilirii filiaţiei din afara
căsătoriei (descendenţii şi ascendenţii tatălui, rudele colaterale până la gradul IV, calculat în raport cu
copilul din afara căsătoriei).
54
 În toate cazurile, adopţia va produce efectele arătate numai dacă a fost făcută în scopul şi cu
finalitatea prevăzute de lege. Dacă adopţia a fost fictivă, adică a fost încheiată în alt scop decât
cel al ocrotirii interesului superior al copilului, sancţiunea este nulitatea absolută a adopţiei (art.
480 C.civ.). Într-adevăr, dreptul la moştenire trebuie să fie un efect al adopţiei, iar nu cauza ei.
51. Împărţirea moştenirii între descendenţi.
a) Dacă la moştenire sunt chemaţi doi sau mai mulţi descendenţi de gradul I (copiii
defunctului), cota-parte de moştenire ce se cuvine fiecăruia se stabileşte în mod egal, în funcţie
de numărul lor (pe capete). b) Tot astfel se procedează dacă la moştenire sunt chemaţi, în nume
propriu, descendenţi de grad subsecvent (care nu beneficiază de reprezentare). De exemplu,
defunctul a avut doi copii, C1 şi C2, iar C1 a avut un copil (N1) şi C2 a avut trei copii (N2, N3 şi
N3). Dacă C1 şi C2 vor renunţa la moştenire, N1, N2, N3 şi N4 vor veni la moştenirea
defunctului în nume propriu (deoarece condiţiile reprezentării nu sunt îndeplinite, renunţătorul
neputând fi reprezentat), primind fiecare câte 1/4 din moştenire. c) În schimb, dacă descendenţii
de gradul II şi următoarele (nepoţi, strănepoţi etc.) vin la moştenire prin reprezentare succesorală,
împărţirea se face pe tulpini şi subtulpini, principiul egalităţii aplicându-se numai între ramurile
din aceeaşi tulpină171. Iar descendenţii mai îndepărtaţi în grad şi care nu beneficiază de
reprezentare sunt excluşi de la moştenire. d) Dacă, alături de descendenţi, la moştenire este
chemat şi soţul supravieţuitor al defunctului, cota recunoscută soţului supravieţuitor se impută
cu prioritate asupra moştenirii, iar restul revine descendenţilor şi se împarte între aceştia potrivit
regulilor arătate mai sus. Descendenţii, indiferent de numărul lor şi indiferent de gradul de
rudenie cu defunctul, culeg împreună trei sferturi din moştenire (art. 975 alin. 3 C.civ.), iar soţul
supravieţuitor culege un sfert din moştenire.
52. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al descendenţilor.
a) Descendenţii pot veni la moştenire în nume propriu, iar descendenţii copiilor defunctului
pot veni la moştenire şi prin reprezentare succesorală (de menţionat faptul că pot veni la
moştenire prin reprezentare succesorală numai descendenţii copiilor defunctului, nu şi copiii
defunctului).
b) Descendenţii sunt moştenitori rezervatari, astfel încât liberalităţile făcute de defunct
(donaţii şi legate) prin care se aduce atingere rezervei lor sunt supuse reducţiunii.
c) Descendenţii sunt moştenitori sezinari, iar sezina le conferă atât stăpânirea de fapt
exercitată asupra patrimoniului succesoral, cât şi dreptul de a administra acest patrimoniu şi de a
exercita drepturile şi acţiunile defunctului fără atestarea prealabilă a calităţii de moştenitor (adică
înainte de eliberarea certificatului de moştenitor).
d) Descendenţii sunt obligaţi să raporteze donaţiile primite de la cel care lasă moştenirea,
dacă donaţia nu a fost făcută cu scutire de raport172.

§2. Clasa a doua de moştenitori legali: ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi

53. Precizări prealabile. Dacă defunctul nu are descendenţi sau cei existenţi nu pot (din cauza
nedemnităţii sau exheredării-situaţie când culeg numai rezerva) ori nu vor să vină la moştenire
(renunţând la beneficiul ei), legea cheamă la moştenire rudele care fac parte din clasa a II-a de
moştenitori, alcătuită din ascendenţii privilegiaţi (părinţii defunctului) şi colateralii privilegiaţi
(fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii lor până la gradul al IV-lea inclusiv) 173. Ei se numesc
171
Art. 975 alin. 4 C.civ. prevede că moştenirea sau partea din moştenire care li se cuvine
descendenţilor se împarte între aceştia în mod egal, când vin la moştenire în nume propriu, ori pe tulpină,
când vin la moştenire prin reprezentare succesorală.
172
Potrivit art. 1.146 alin.1 C.civ., raportul donaţiilor este obligaţia pe care o au între ei soţul
supravieţuitor şi descendenţii defunctului care vin efectiv şi împreună la moştenirea legală de a readuce la
moştenire bunurile care le-au fost donate fără scutire de raport de către cel ce lasă moştenirea.
173
Art. 975 alin. 2 C.civ. prevede că descendenţii defunctului înlătură moştenitorii din celelalte clase.
Tot astfel, art. 976 alin. 3 prevede că ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi vin la moştenire
dacă descendenţii nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni. În mod excepţional, moştenitorii
din clasa a II-a pot veni la moştenire concomitent cu moştenitorii din clasa I. De exemplu, copilul
defunctului a fost dezmoştenit. În acest caz, el va culege rezerva succesorală de 1/2 din moştenire, iar
restul de 1/2 se va împărţi între moştenitorii din clasa a II-a (a se vedea şi dispoziţiile art. 964 alin. 2
C.civ.).
55
privilegiaţi, deoarece înlătură de la moştenire pe ceilalţi ascendenţi şi colaterali, denumiţi
ordinari, care fac parte din clasele de moştenitori subsecvente.
Întrucât această clasă cuprinde două categorii de rude, din care cauză se şi numeşte clasă
mixtă, urmează să analizăm separat problemele care se pun în legătură cu ascendenţii privilegiaţi,
respectiv colateralii privilegiaţi, cu precizările ce se impun din cauza concursului dintre ei
înăuntrul aceleiaşi clase.
A. Ascendenţii privilegiaţi
54. Noţiunea de ascendenţii privilegiaţi. Ascendenţii privilegiaţi sunt părinţii - tatăl şi mama -
defunctului, din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie.
Sunt necesare unele precizări în legătură cu problema vocaţiei succesorale a tatălui din afara
căsătoriei, a părinţilor fireşti în cazul adopţiei copilului lor şi a adoptatorului (adoptatorilor).
55. Vocaţia succesorală a tatălui din afara căsătoriei. Deşi vocaţia succesorală a tatălui din
afara căsătoriei nu este, in terminis, consacrată de Codul civil sau alte acte normative şi cu toate
că vocaţia succesorală legală - în principiu - trebuie să se sprijine pe o dispoziţie expresă a legii,
totuşi, în prezent, nimeni nu o mai pune la îndoială, deoarece recunoaşterea vocaţiei succesorale
legale a tatălui din afara căsătoriei este reclamată de raporturile de rudenie statornicite între copil
şi tatăl său prin stabilirea filiaţiei, de principiul egalităţii între sexe şi de principiul reciprocităţii
vocaţiei succesorale legale, precum şi de art. 500 C.civ. care o consacră indirect atunci când
prevede – fără a distinge între filiaţia din căsătorie sau din afara ei - că “Părintele nu are niciun
drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul
la moştenire şi la întreţinere. ”.
Nu excludem totuşi, posibilitatea unei rezerve pentru ipoteza în care stabilirea filiaţiei din
afara căsătoriei se face prin recunoaştere; dacă se dovedeşte că această recunoaştere - contrar
finalităţii prevăzute de lege - s-a făcut în scopul exclusiv, dovedit ca atare, de a crea tatălui din
afara căsătoriei vocaţie succesorală la moştenirea copilului recunoscut, recunoaşterea este lovită
de nulitate. Ca şi în materie de adopţie, dreptul la moştenire trebuie să fie un efect al stabilirii
raporturilor de filiaţie, iar nu cauza ei.
56. Problema vocaţiei succesorale a părinţilor fireşti în cazul adopţiei. În cazul adopţiei cu
efecte depline, părinţii fireşti ai celui adoptat, indiferent dacă sunt din căsătorie sau din afara
căsătoriei, pierd orice vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de cel adoptat, fiindcă încetează
raporturile de rudenie dintre ei. Face excepţie ipoteza în care unul dintre soţi adoptă cu efecte
depline copilul firesc al celuilalt soţ, caz în care raporturile de rudenie se menţin cu părintele
firesc care este soţul adoptatorului şi care deci păstrează vocaţia succesorală la moştenirea
copilului (nu însă şi celălalt părinte firesc).
În schimb, în cazul adopţiei cu efecte restrânse, indiferent dacă adoptatorul este sau nu soţul
unuia dintre părinţii fireşti, vocaţia succesorală a ambilor părinţi fireşti se menţine, întrucât
această adopţie nu întrerupe legăturile de rudenie ale adoptatului cu părinţii fireşti.
57. Vocaţia succesorală a adoptatorului174. Deoarece în cazul adopţiei cu efecte depline
adoptatul devine rudă cu adoptatorul (şi rudele acestuia), ca şi un copil firesc, iar raporturile cu
părinţii şi alte rude fireşti încetează, nimeni nu a pus la îndoială vocaţia succesorală a
adoptatorului la moştenirea lăsată de cel adoptat.
Adoptatorul are vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de adoptat şi în cazul adopţiei cu
efecte restrânse, căci în privinţa raporturilor de rudenie dintre el (nu şi rudele sale) şi adoptat nu
există deosebire între cele două feluri de adopţie. Pe de altă parte, legea admiţând coexistenţa
celor două rudenii (din adopţie şi filiaţie firească), recunoaşte implicit şi compatibilitatea
efectelor lor sub raportul dreptului la moştenire. Această soluţie este reclamată de principiul
reciprocităţii vocaţiei succesorale legale şi nu contravine intereselor adoptatului, dreptul la
moştenire al adoptatorului realizându-se la moartea adoptatului.
58. Împărţirea moştenirii între ascendenţii privilegiaţi şi între ei şi colateralii privilegiaţi.
a) Dacă la moştenire sunt chemaţi numai ascendenţii privilegiaţi ai defunctului (neexistând
colaterali privilegiaţi şi soţ supravieţuitor), moştenirea se împarte întotdeauna în mod egal (art.
980 C.civ.), în funcţie de numărul lor, potrivit principiului egalităţii între rudele din aceeaşi clasă
şi de acelaşi grad chemate la moştenire. Precizăm că în cazul adopţiei cu efecte restrânse
174
Dacă adopţia a fost făcută numai de unul dintre soţi, celălalt soţ, evident, nu va avea calitatea de
adoptator, indiferent de felul adopţiei.
56
adoptatorul (sau adoptatorii) vin la moştenire alături de părinţii fireşti, deci moştenirea se va
împărţi în 2, 3 sau 4 părţi, în funcţie de numărul lor. Dacă numai unul dintre părinţi (fireşti sau
din adopţie) trăieşte la data deschiderii succesiunii, el va prelua întreaga moştenire.
b) Dacă ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu colateralii privilegiaţi,
moştenirea sau partea din moştenire cuvenită ascendenţilor privilegiaţi şi colateralilor privilegiaţi
se împarte între aceştia în funcţie de numărul ascendenţilor privilegiaţi care vin la moştenire,
după cum urmează: i) în cazul în care la moştenire vine un singur părinte, acesta va culege un
sfert, iar colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, vor culege trei sferturi; ii) în cazul în
care la moştenire vin 2 părinţi, aceştia vor culege împreună o jumătate, iar colateralii privilegiaţi,
indiferent de numărul lor, vor culege cealaltă jumătate (art. 978 C.civ.).
Întrucât în cazul adopţiei cu efecte restrânse părinţii fireşti vin la moştenire alături de
adoptatori, concursul dintre ei va afecta nu cota colateralilor privilegiaţi, ci cotele lor
succesorale, respectiv partea de 1/2 a părinţilor va fi împărţită între ei, astfel încât vor lua, în mod
egal, o cotă de 1/4, 1/6 sau 1/8, după caz.
c) Dacă, alături de clasa a II-a de moştenitori, este chemat la moştenire şi soţul supravieţuitor
al defunctului, mai întâi se stabileşte cota ce se cuvine acestuia şi restul se împarte între
moştenitorii din clasa a II-a. Deosebim două situaţii: i) dacă soţul supravieţuitor vine la
moştenire în concurs atât cu ascendenţi privilegiaţi, cât şi cu colaterali privilegiaţi ai
defunctului, cota cuvenită soţului supravieţuitor este de o treime din moştenire, iar partea
cuvenită clasei a doua este de două treimi din moştenire (art. 977 alin. 1 C.civ.). Cota de două
treimi cuvenită clasei a II-a se va împărţi între moştenitorii din această clasă potrivit regulilor
arătate mai sus la lit. b). ii) dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs numai cu
ascendenţi privilegiaţi, partea cuvenită soţului supravieţuitor este de o jumătate din moştenire, iar
partea cuvenită ascendenţilor privilegiaţi este de o jumătate din moştenire (art. 977 alin. 2
C.civ.). Cota de o jumătate din moştenire cuvenită ascendenţilor privilegiaţi se împarte în mod
egal între aceştia.
59. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor privilegiaţi.
a) Ascendenţii privilegiaţi pot veni la moştenire numai în nume propriu, nu şi prin
reprezentare;
b) Ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori rezervatari;
c) Ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori sezinari;
d) Ascendenţii privilegiaţi nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

B. Colateralii privilegiaţi
60. Noţiunea de colaterali privilegiaţi. Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile defunctului
şi descendenţii acestora până la gradul IV inclusiv (nepoţii şi strănepoţi de frate-soră).
Fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora pot fi din căsătorie (aceeaşi căsătorie sau
căsătorii deosebite), din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline.
În cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatul şi descendenţii lui nu au devenit rude cu rudele
adoptatorului, prin urmare nici cu descendenţii lui. De exemplu, dacă soţii au doi copii din
căsătorie şi au adoptat cu efecte restrânse un al treilea copil, acesta din urmă nu a devenit frate cu
copiii din filiaţia firească şi nici aceştia cu el, astfel încât, dacă unul dintre copiii fireşti moare,
moştenirea va fi culeasă de fratele său din filiaţia firească, adoptatul neavând vocaţie la această
moştenire. Iar dacă adoptatul ar muri mai întâi, nici unul dintre copiii din filiaţia firească ai
adoptatorilor nu vor avea vocaţie în calitate de fraţi-surori la moştenirea adoptatului. În cazul
adopţiei cu efecte restrânse colateralii privilegiaţi ai adoptatului se recrutează dintre rudele
(fraţii şi surorile) sale fireşti.

57
 Aceste principii se aplică în mod corespunzător şi în privinţa descendenţilor din fraţi şi surori,
atunci când adopţia cu efecte restrânse a fost făcută de fratele sau sora defunctului (ori copilul
lor). De exemplu, defunctul are doi fraţi din filiaţia firească (schema 12).
Unul dintre ei (F2), decedat la data deschiderii succesiunii, are un copil din adopţia cu efecte
restrânse (Nf). Acesta din urmă - neavând vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de defunct -
nu va putea veni la moştenire prin reprezentare succesorală, astfel încât moştenirea va fi culeasă,
în calitate de colateral privilegiat, numai de către fratele din filiaţia firească (F1). Adoptatul nu ar
putea veni la moştenire nici în nume propriu, astfel încât - dacă şi celălalt frate al defunctului ar
fi decedat la data deschiderii moştenirii - ea ar fi culeasă de ascendenţii privilegiaţi sau, în lipsă,
de moştenitorii din clasa subsecventă.
O problemă specială se mai pune în cazul în care adoptatorul ar fi adoptat mai mulţi copii. În
acest caz: i) dacă toate adopţiile au fost cu efecte depline, va opera principiul reciprocităţii
vocaţiei succesorale legale între fraţi şi surori, ceea ce înseamnă că reciproc se pot moşteni; ii)
dacă toate adopţiile au fost cu efecte restrânse cei adoptaţi nu vor avea vocaţie succesorală în
calitate de colaterali privilegiaţi (sensul negativ al principiului reciprocităţii vocaţiei succesorale
legale); iii) dar dacă unele adopţii au fost cu efecte depline, iar altele cu efecte restrânse? Întrucât
adoptatul cu efecte depline devine rudă cu rudele adoptatorului, dar nu şi cu copilul adoptat de
acesta cu efecte restrânse, efectele restrânse ale acestei adopţii împiedică statornicirea legăturilor
de rudenie. Rezultă că cel adoptat cu efecte restrânse nu are - în calitate de frate sau soră -
vocaţie la moştenirea copiilor fireşti şi copiilor din adopţie cu efecte depline ai adoptatorului, dar
nici aceştia nu au vocaţie la moştenirea lăsată de el. Este ceea ce am numit sensul negativ al
principiului reciprocităţii vocaţiei succesorale, respectat şi în această ipoteză.
61. Împărţirea moştenirii între colateralii privilegiaţi. Problema care se pune este de a şti cum
se împarte între colateralii privilegiaţi moştenirea sau partea de moştenire ce li se cuvine, adică:
întreaga moştenire dacă vin singuri la moştenire; 3/4 sau 1/2 din moştenire dacă vin în concurs
cu unul, respectiv doi sau mai mulţi ascendenţi privilegiaţi, ţinându-se seama, dacă este cazul, şi
de cota-parte din moştenire ce îi revine soţului supravieţuitor al defunctului care concurează cu
această clasă de moştenitori legali şi a cărui cotă se atribuie cu prioritate.
61.1. Reguli generale: i) moştenirea sau partea de moştenire ce se cuvine colateralilor
privilegiaţi se împarte, între fraţii şi surorile defunctului, în mod egal, adică pe capete, potrivit
principiului egalităţii între moştenitorii de grad egal (art. 981 alin.1 C.civ.). ii) Tot astfel se
împarte moştenirea şi între descendenţii din fraţi şi surori dacă ei vin la moştenire în nume
propriu. iii) În schimb, dacă descendenţii din fraţi şi surori vin la moştenire prin reprezentare
succesorală, chiar dacă sunt de grad egal, împărţirea se face pe tulpini şi subtulpini (art. 981
alin.2 C.civ.). iv) dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs numai cu colaterali
privilegiaţi, partea cuvenită soţului supravieţuitor este de o jumătate din moştenire, iar partea
cuvenită colateralilor privilegiaţi este de o jumătate din moştenire (art. 977 alin. 2 C.civ.). Cota
de o jumătate din moştenire cuvenită colateralilor privilegiaţi se împarte între aceştia potrivit
regulilor menţionate mai sus.
61.2. Împărţirea pe linii este o modalitate specială de împărţire a moştenirii care se aplică în
acele cazuri în care, în calitate de colaterali privilegiaţi, sunt chemaţi la moştenire fraţi şi surori
ai defunctului care nu sunt din aceiaşi părinţi. Din acest punct de vedere, fraţii şi surorile
defunctului pot fi de trei categorii: fraţi buni (primari), adică fraţi cu defunctul şi după tată şi
după mamă (indiferent dacă sunt din căsătorie, din afara căsătoriei 175 sau din adopţia cu efecte
depline făcută de ambii părinţi, soţi), fraţi consangvini (consângeni), adică fraţi cu defunctul
numai după tată (indiferent dacă sunt din căsătorii deosebite, din afara căsătoriei sau din adopţia
cu efecte depline făcută numai de tată); fraţi uterini, adică fraţi cu defunctul numai după mamă
(indiferent dacă provin din căsătorii deosebite, din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte
depline făcută numai de mamă).

175
De exemplu, părinţii unui copil din afara căsătoriei se căsătoresc, din căsătorie rezultând doi copii.
Toţi trei sunt fraţi buni şi dacă unul dintre ei moare, împărţirea moştenirii între cei doi fraţi se va face
potrivit regulii generale.
58
 Dacă la moştenire sunt chemaţi fraţi şi surori făcând parte din aceeaşi categorie, de exemplu,
toţi sunt fraţi consangvini cu defunctul, moştenirea se va împărţi potrivit regulii generale.
În schimb, dacă la moştenire sunt chemaţi fraţi şi surori din categorii deosebite (două sau trei
categorii), atunci moştenirea sau partea din moştenire ce se cuvine colateralilor privilegiaţi se
împarte în două părţi egale, corespunzătoare celor două linii; linia - jumătatea - paternă (dimidia
paternis) şi linia - jumătatea - maternă (dimidia maternis). Apoi, jumătatea paternă se împarte
între fraţii defunctului pe linie paternă, iar jumătatea maternă între fraţii defunctului pe linie
maternă (art. 981 alin. 3 C.civ.). Fraţii buni, fiind fraţi cu defunctul pe ambele linii, vor lua cota-
parte corespunzătoare din ambele jumătăţi (art. 981 alin. 4 C.civ.) (privilegiul dublei legături).
De exemplu, (schema13), la moştenirea defunctului sunt chemaţi părinţii lui (T şi M), un frate
bun (F1), un frate consangvin (F2) şi doi fraţi uterini (F3 şi F4). Din moştenirea lăsată de
defunct, jumătate se cuvine părinţilor în viaţă (câte 1/4); cealaltă jumătate, la care sunt chemaţi
colateralii privilegiaţi, se divide în două părţi egale; jumătatea paternă (1/4) se împarte - în mod
egal176 - între fraţii defunctului după tată (F1 şi F2, câte 1/8), iar jumătatea maternă (tot 1/4) între
fraţii după mamă (F1, F3 şi F4, câte 1/12), fratele bun luând parte la împărţire pe ambele linii
(respectiv, 1/8 + 1/12= 5/24).

Precizăm că art. 981 alin. 3 şi 4 C.civ. - care reglementează împărţirea pe linii – face referire
la „colaterali privilegiaţi” care sunt rude cu defunctul pe linii colaterale diferite, iar nu doar la
fraţi şi surori care fac parte din categorii deosebite. Aşadar, împărţirea pe linii se aplică şi
descendenţilor din fraţi sau surori până la gradul al IV-lea inclusiv, indiferent dacă ei vin la
moştenire prin reprezentare succesorală sau în nume propriu177.
62. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor privilegiaţi.
a) Fraţii şi surorile defunctului pot veni la moştenire numai în nume propriu, în schimb
descendenţii lor pot beneficia şi de reprezentarea succesorală178;
b) Colateralii privilegiaţi nu sunt moştenitori rezervatari;
c) Colateralii privilegiaţi nu sunt moştenitori sezinari;
d) Colateralii privilegiaţi nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

§3. Clasa a treia de moştenitori legali: ascendenţii ordinari

63. Noţiunea de ascendenţi ordinari. Dacă defunctul nu are moştenitori din primele două
clase sau cei existenţi nu pot (din cauza nedemnităţii ori - în ipoteza colateralilor privilegiaţi 179 –
176
Observăm că principiul egalităţii între rudele de grad egal se aplică numai înăuntrul liniilor.
177
De exemplu, dacă toţi fraţii defunctului ar fi renunţători, nepoţii de fraţi - venind la moştenire în
nume propriu - ar împărţi moştenirea pe linii, cum s-ar fi împărţit şi între părinţii lor (fraţii defunctului),
dacă ar fi venit ei la moştenire. Moştenirea s-ar împărţi pe linii, cu atât mai mult dacă nepoţii de fraţi ar
veni la moştenire prin reprezentare. În schimb, dacă fraţii defunctului fac parte din aceeaşi categorie, nu
prezintă relevanţă faptul că descendenţii lor sunt din părinţi diferiţi. De exemplu, dacă fratele bun al
defunctului - având doi copii - este decedat la data deschiderii succesiunii (vezi schema 13) partea ce i se
cuvine va fi împărţită în mod egal între copiii lui, chiar dacă provin din căsătorii deosebite. În raport cu
persoana despre a cărei moştenire este vorba nu interesează această deosebire, pentru ea toţi aceşti
moştenitori sunt nepoţi de frate. Nepoţii de fraţi-surori nu pot fi categorii deosebite.
178
Evident, ei pot veni la moştenire, potrivit regulilor generale, şi în nume propriu (vezi în acest sens,
şi TS, s.civ., dec.nr.154/1972, în CD, 1972, p.178), iar nu numai prin reprezentare, cum s-a afirmat (vezi
I. Zinveliu, op.cit., p.34-36).
179
Dacă defunctul a dispus prin testament, alături de exheredarea colateralilor privilegiaţi, şi
exheredarea descendenţilor şi/sau ascendenţilor privilegiaţi, fără a desemna legatari, descendenţii, iar în
lipsa lor ascendenţii privilegiaţi - fiind rezervatari - vor culege totuşi, în virtutea legii, rezerva, ascendenţii
59
din cauza exheredării) sau nu vor să vină la moştenire (renunţând la ea) 180, legea cheamă la
moştenire pe ascendenţii ordinari, adică rudele în linie dreaptă ascendentă ale defunctului, alţii
decât părinţii lui181: bunici, străbunici etc. fără limită în grad.
Ascendenţii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau, în cazul adopţiei cu efecte
depline, din rudenia civilă rezultat al adopţiei.
Dacă cel care lasă moştenirea a fost adoptat cu efecte restrânse, ascendenţii lui ordinari se vor
recruta dintre rudele sale fireşti.
64. Împărţirea moştenirii între ascendenţii ordinari. i) Potrivit art. 982 alin. 3 C.civ.,
ascendenţii ordinari sunt chemaţi la moştenire în ordinea gradelor de rudenie cu defunctul
(principiul proximităţii gradului de rudenie): bunicii (rude de gradul II) înlătură de la moştenire
pe străbunici (rude de gradul III) etc. ii) Între ascendenţii ordinari chemaţi la moştenire (fiind de
grad egal) se aplică principiul egalităţii (art. 982 alin. 5 C.civ.). iii) Dacă, alături de ascendenţii
ordinari, la moştenire este chemat şi soţul supravieţuitor al defunctului, mai întâi se stabileşte
cota ce se cuvine acestuia. Soţul supravieţuitor culege trei sferturi din moştenire, iar ascendenţii
ordinari, indiferent de numărul lor, culeg împreună un sfert din moştenire (art. 982 alin. 4 C.civ.).
Cota de un sfert din moştenire cuvenită ascendenţilor ordinari se împarte între aceştia potrivit
celor două principii arătate mai sus (principiul proximităţii şi principiul egalităţii).
65. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor ordinari.
a) Ascendenţii ordinari ai defunctului pot veni la moştenire numai în nume propriu (nu şi prin
reprezentare succesorală);
b) Ascendenţii ordinari nu sunt moştenitori rezervatari;
c) Ascendenţii ordinari nu sunt moştenitori sezinari;
d) Ascendenţii ordinari nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

§4. Clasa a patra de moştenitori legali: colateralii ordinari

66. Noţiunea de colaterali ordinari. Dacă defunctul nu are moştenitori din primele trei clase
sau cei existenţi nu pot (din cauza nedemnităţii ori - în ipoteza colateralilor privilegiaţi şi
ascendenţilor ordinari - din cauza exheredării) sau nu vor să vină la moştenire (renunţând la
ea)182, legea cheamă la moştenire pe colateralii ordinari, adică rudele colaterale ale defunctului
care nu sunt fraţi sau surori ori descendenţi ai acestora (art. 983 alin.1 C.civ.). Ei sunt chemaţi la
moştenire până la gradul IV inclusiv, deci unchi, mătuşi, veri primari şi fraţii sau surorile
bunicilor defunctului (unchiul mare)183.
Colateralii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau, în cazul adopţiei cu efecte
depline, din rudenia civilă rezultat al adopţiei.
În cazul adopţiei cu efecte restrânse colateralii ordinari ai defunctului adoptat se vor recruta
dintre rudele sale fireşti.
67. Împărţirea moştenirii între colateralii ordinari. i) Colateralii ordinari sunt chemaţi la
moştenire în ordinea gradelor de rudenie cu defunctul (principiul proximităţii gradului de
rudenie): unchii şi mătuşile (rude de gradul III) înlătură de la moştenire pe verii primari şi fratele

ordinari culegând, tot ca moştenitori legali, restul patrimoniului succesoral (a se vedea şi art.964 alin.2
C.civ.).
180
Art. 982 alin. 2 C.civ. prevede că ascendenţii ordinari vin la moştenire dacă descendenţii,
ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni.
181
Dacă cel care lasă moştenirea a fost adoptat cu efecte restrânse, ascendenţii lui ordinari după filiaţia
firească vor avea vocaţie succesorală concretă, evident, numai dacă nici părinţii din adopţie şi nici cei
fireşti, nu pot sau nu vor să vină la moştenire. În caz contrar, în prezenţa fie şi a unui moştenitor din clasa
a II-a cei din clasa a III-a nu pot moşteni.
182
Potrivit art. 983 alin. 2 C.civ. colateralii ordinari vin la moştenire dacă descendenţii, ascendenţii
privilegiaţi, colateralii privilegiaţi şi ascendenţii ordinari nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a
moşteni.
183
Vocaţia succesorală a colateralilor ordinari nu este condiţionată de vocaţia lor generală (eventuală)
la succesiunea unui ascendent comun (cu al defunctului). Astfel fiind, unchiul defunctului are vocaţie
succesorală concretă, chiar dacă este numai frate uterin (nu şi consangvin) cu părintele defunctului . Vezi
şi V. Economu, Notă critică la dec. col. civ. al T. Reg. Oltenia nr. 1604/1966, în RRD nr.12, 1967, p.127-
128.
60
sau sora bunicilor defunctului184 (rude de gradul IV). ii) Între colateralii ordinari chemaţi la
moştenire (fiind de grad egal) se aplică principiul egalităţii (art. 983 alin. 5 C.civ.) 185. De
exemplu, dacă nu există unchi şi mătuşi, verii primari şi unchiul mare împart moştenirea în mod
egal. iii) Dacă, alături de colateralii ordinari, la moştenire este chemat şi soţul supravieţuitor al
defunctului, mai întâi se stabileşte cota ce se cuvine acestuia. Soţul supravieţuitor culege trei
sferturi din moştenire, iar colateralii ordinari, indiferent de numărul lor, culeg împreună un sfert
din moştenire (art. 983 alin. 4 C.civ.). Cota de un sfert din moştenire cuvenită ascendenţilor
ordinari se împarte între aceştia potrivit celor două principii arătate mai sus (principiul
proximităţii şi principiul egalităţii).
68. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor ordinari.
a) Colateralii ordinari ai defunctului pot veni la moştenire numai în nume propriu (nu şi prin
reprezentare succesorală);
b) Colateralii ordinari nu sunt moştenitori rezervatari;
c) Colateralii ordinari nu sunt moştenitori sezinari;
d) Colateralii ordinari nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

Secţiunea a II-a
Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor al defunctului

§1. Noţiuni generale

69. Sediul materiei. Sub imperiul Codului civil de la 1864 situaţia succesorală a soţului
supravieţuitor era foarte nefavorabilă, inechitabilă. Astfel, el dobândea moştenirea lăsată de
defunctul soţ numai după ultimul colateral de gradul al doisprezecelea, iar prin efectul Legii
asupra impozitului progresiv pe succesiuni din 1921 dobândea moştenirea după ultimul colateral
de gradul al patrulea. În mod excepţional văduva săracă avea dreptul la o cotă-parte în uzufruct
dacă venea în concurs cu descendenţii defunctului, iar dacă nu erau descendenţi avea dreptul la o
pătrime din moştenire în plină proprietate.
Ţinând seama de afecţiunea reciprocă dintre soţi, prin Decretul-Lege nr.319/1944 pentru

dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor (care a abrogat implicit dispoziţiile din Codul

civil de la 1864 referitoare la succesiunea soţului supravieţuitor) legiuitorul a adus o serie de

îmbunătăţiri situaţiei succesorale a soţului supravieţuitor, recunoscându-i dreptul la moştenire

în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali, inclusiv dreptul la rezerva

succesorală, şi anumite drepturi succesorale accesorii.

În prezent drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor sunt reglementate de dispoziţiile

art. 970-974 C.civ. Noul Cod civil a păstrat, în liniile sale esenţiale, drepturile succesorale ale

soţului supravieţuitor consacrate prin Decretul-Lege nr.319/1944.

70. Condiţiile cerute soţului supravieţuitor pentru a putea moşteni. Pentru a avea dreptul la
moştenire, soţul supravieţuitor trebuie să îndeplinească, în afara condiţiilor generale ale dreptului
la moştenirea legală (să aibă capacitate succesorală, să nu fie nedemn faţă de defunct), o condiţie
specială (în locul rudeniei cu defunctul): să aibă calitatea de soţ la data deschiderii moştenirii.
184
Vezi şi dec. cit. al T. Reg. Oltenia nr.1604/1966, loc.cit., p.125.
185
În cadrul acestei clase de moştenitori legali nu este aplicabilă nici împărţirea pe linii a
moştenirii, întrucât art.981 C.civ. vizează numai împărţirea între fraţii şi surorile defunctului de
diferite categorii (fraţi buni, uterini şi consangvini) şi descendenţii lor.
61
Dacă soţul supravieţuitor a avut această calitate la data deschiderii succesiunii, nu are importanţă
durata căsătoriei cu defunctul, starea materială sau sexul soţului supravieţuitor, dacă au avut sau
nu au avut copii ori dacă convieţuiau la data deschiderii moştenirii sau erau atunci despărţiţi în
fapt186, indiferent din vina căruia dintre soţi. Aşa cum domiciliul separat al soţilor nu influenţează
raporturile patrimoniale dintre soţi în timpul vieţii 187, nu poate influenţa nici dreptul la moştenire
al soţului supravieţuitor după moartea unuia dintre ei. În schimb, convieţuirea a două persoane de
sex diferit (concubinajul), oricât de durabilă ar fi fost, nu conferă vocaţie succesorală legală
concubinului supravieţuitor188.
Întrucât calitatea de soţ se poate pierde prin divorţ sau prin constatarea nulităţii ori prin
anularea căsătoriei, urmează să facem, în această privinţă, unele precizări.
70.1. Ipoteza divorţului. Potrivit art. 970 C.civ. “Soţul supravieţuitor îl moşteneşte pe soţul
decedat dacă, la data deschiderii moştenirii, nu există o hotărâre de divorţ definitivă.”
În privinţa datei desfacerii căsătoriei, deosebim mai multe situaţii:
a) Art. 382 alin. 1 C.civ. prevede: căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care
s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă. Până la această dată calitatea de soţ se păstrează, chiar
dacă moartea a intervenit în cursul procesului, eventual chiar după pronunţarea divorţului, dar
înainte ca hotărârea să fi devenit definitivă. În această situaţie efectele divorţului nu se mai
produc, căsătoria încetând prin moarte, soţul supravieţuitor urmând să moştenească. Soluţia
dreptului la moştenire se impune întrucât art. 382 C.civ. are caracter imperativ. Pe de altă parte,
ea se justifică prin aceea că, până la rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ, nu se cunoaşte
soarta raportului juridic litigios dintre soţi dedus judecăţii: poate interveni împăcarea părţilor în
cursul procesului, admiterea sau respingerea acţiunii, atacarea cu apel a hotărârii pronunţate
înainte de a fi rămas definitivă etc. După rămânerea definitivă a hotărârii, fostul soţ al
defunctului, evident, nu mai are calitatea să moştenească.
Situaţie de excepţie: potrivit art. 925 C. proc. civ.”(1) Dacă în timpul procesului de divorţ unul
dintre soţi decedează, instanţa va lua act de încetarea căsătoriei şi va dispune, prin hotărâre
definitivă, închiderea dosarului. (2) Cu toate acestea, când cererea de divorţ se întemeiază pe
culpa pârâtului şi reclamantul decedează în cursul procesului, lăsând moştenitori, aceştia vor
putea continua acţiunea, pe care instanţa o va admite numai dacă va constata culpa exclusivă a
soţului pârât. În caz contrar, dispoziţiile alin. (1) rămân aplicabile. […] (4) În cazul în care
acţiunea este continuată de moştenitorii soţului reclamant, potrivit alin. (2), căsătoria se
socoteşte desfăcută la data introducerii cererii de divorţ.”
Aşadar, în această situaţie excepţională, moştenitorii soţului reclamant pot solicita continuarea
acţiunii de divorţ, iar dacă se va admite acţiunea (acţiunea urmând să fie este admisă numai dacă
instanţa constată culpa exclusivă a soţului pârât), căsătoria se socoteşte desfăcută la data
introducerii cererii de divorţ (iar nu la data când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a
rămas definitivă). Aceasta înseamnă că soţul pârât nu va mai avea calitatea de soţ la data
decesului soţului reclamant şi nu-l va mai moşteni pe acesta.
b) În cazul divorţului prin acordul soţilor pe cale administrativă sau prin procedură
notarială, căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorţ. Astfel, potrivit art.
375 alin.1 C.civ., dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori, născuţi din căsătorie,
din afara căsătoriei sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei
sau al ultimei locuinţe comune a soţilor poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor,
eliberându-le un certificat de divorţ, potrivit legii189.
186
Vezi M.Eliescu, op.cit., I, p.131.
187
Vezi, de exemplu, TS, s.civ., dec.nr.1861/1982, în RRD nr.11, 1983, p.67.
188
Concubinul supravieţuitor poate pretinde numai drepturile rezultând din contribuţia (dovedită)
adusă la achiziţionarea unor bunuri în timpul concubinajului, inclusiv sumele de bani depuse la instituţii
de credit (vezi, de exemplu, TS, s.civ., dec.nr. 1047/1981, în CD, 1981, p.54-56; idem, dec. nr.128/1984,
în CD, 1984, p.11-13). Evident, concubinul supravieţuitor poate avea şi drepturi succesorale, dar numai
pe cale testamentară, în calitate de legatar.
189
Art. 375 alin. 2 prevede că „Divorţul prin acordul soţilor poate fi constatat de notarul public şi în
cazul în care există copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, dacă soţii
convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorţ,
exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ,
modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii, precum şi
62
 70.2. În caz de nulitate absolută sau relativă, căsătoria se desfiinţează cu efect retroactiv,
astfel încât problema unor drepturi succesorale nu se mai pune, chiar dacă hotărârea
judecătorească prin care s-a constatat nulitatea sau s-a anulat căsătoria a intervenit ulterior
decesului unuia dintre soţi. Calitatea de soţ pe care soţul supravieţuitor o avusese la data
deschiderii succesiunii se desfiinţează cu efect retroactiv.
În mod excepţional, art. 304 C.civ., care consacră instituţia căsătoriei putative, prevede că
„soţul de bună-credinţă la încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data
când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă”.
Drept urmare, dacă decesul unuia dintre soţi s-a produs înainte de rămânerea definitivă a
hotărârii de declarare sau de pronunţare a nulităţii, iar soţul supravieţuitor a fost de bună-credinţă
la încheierea căsătoriei, el va putea veni la moştenire, fiind că păstrează calitatea de soţ pe care a
avut-o la deschiderea succesiunii190. În schimb, dacă soţul supravieţuitor nu a fost de bună-
credinţă, nu va moşteni, pierzând calitatea de soţ cu efecte retroactive 191. Este singura excepţie
prevăzută de lege de la principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale.
Evident, dacă moartea unuia dintre soţi intervine după rămânerea definitivă a hotărârii de
desfiinţare a căsătoriei, niciunul dintre soţi, fie şi de bună-credinţă, nu va mai putea moşteni,
neavând calitatea de soţ; în materie de moştenire căsătoria putativă produce efecte numai pe
perioada de la încheierea căsătoriei şi până la rămânerea definitivă a hotărârii de desfiinţare a ei
(de declarare a nulităţii sau anularea ei).
71. Corelaţia dintre dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor şi regimul matrimonial
ales la încheierea căsătoriei.
În cazul decesului unuia dintre soţi, prima problemă ce trebuie rezolvată pentru stabilirea
drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor, iar dacă există şi alţi moştenitori (sau numai
alţi moştenitori deoarece soţul supravieţuitor nu vrea sau nu poate veni la moştenire) şi pentru
stabilirea drepturilor succesorale ale acestora, este determinarea masei succesorale, adică a
drepturilor şi obligaţiilor care o compun.
Potrivit art. 281 C.civ., în declaraţia de căsătorie viitorii soţi vor arăta regimul matrimonial
ales, iar art. 291 C.civ. dispune că ofiţerul de stare civilă face menţiune pe actul de căsătorie
despre regimul matrimonial ales. Potrivit art. 312 C.civ., viitorii soţi pot alege ca regim
matrimonial: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională.
De exemplu, în cazul comunităţii legale, problema determinării masei succesorale se pune
pentru că - în afara bunurilor (drepturilor şi obligaţiilor) proprii care au aparţinut soţului
defunct (inclusiv partea sa din proprietatea comună pe cote-părţi cu soţul supravieţuitor sau cu

stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională

a copiilor. Dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soţilor privind exercitarea în comun
a autorităţii părinteşti sau cel privind stabilirea locuinţei copiilor nu este în interesul copilului, sunt
aplicabile prevederile art. 376 alin. (5).”
190
Rezultă că în cazul nulităţii absolute pentru violarea art. 273 C.civ. (defunctul a fost căsătorit la
data încheierii celei de-a doua căsătorii), calitatea de soţ supravieţuitor o poate avea nu numai soţul din
căsătoria valabilă, dar şi soţul din a doua (bigamie), sau subsecventă căsătorie (poligamie), bineînţeles
numai dacă a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei declarată nulă.
În cazul anulării hotărârii judecătoreşti declarative de moarte a soţului care ulterior a reapărut,
problema bigamiei nu se pune, fiindcă prima căsătorie (cu soţul declarat mort şi ulterior reapărut) se
consideră desfăcută pe data încheierii celei de-a doua căsătorii (art. 293 alin.2 C.civ.), adică a căsătoriei
dintre de cuius şi soţul supravieţuitor din a doua căsătorie, care va veni singur la moştenire în calitate de
soţ supravieţuitor. Prin excepţie de la regula prevăzută în art. 304 C.civ., se admite că dacă soţul celui ce
fusese declarat mort a fost de rea-credinţă (ştiind la încheierea celei de-a doua căsătorii că soţul lui
declarat mort este în viaţă), el se face vinovat de bigamie, cea de a doua căsătorie fiind nulă absolut (vezi
I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Edit. All, Bucureşti, 1993, p.204). În ordinea de idei ce ne
interesează aici, aceasta înseamnă că defunctul (soţul de rea-credinţă) va avea şi în acest caz doi soţi
supravieţuitori; soţul din prima căsătorie rămasă valabilă (adică soţul care a fost declarat mort, dar a
reapărut) şi soţul de bună-credinţă la încheierea celei de a doua căsătorii declarată nulă.
191
Potrivit practicii instanţei supreme, instanţa care declară nulă sau anulează căsătoria este obligată să
stabilească, prin aceeaşi hotărâre, buna sau reaua-credinţă a soţilor la încheierea căsătoriei. (Dec. de
îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 3/1974, în CD, 1974, p.11-14. În acelaşi sens, dec.s.civ.
nr.852/1978, CD, 1978, p.146-147). Dacă totuşi instanţa ar omite să se pronunţe în această privinţă,
considerăm că buna-credinţă ar putea fi constatată şi ulterior, de aceeaşi sau de altă instanţă competentă a
judeca, de exemplu, procesul dintre moştenitori.
63
alte persoane) şi care, evident, intră în masa succesorală, şi în afara bunurilor (drepturi şi
obligaţii) proprii aparţinând soţului supravieţuitor şi care nu intră în masa succesorală - există
bunurile (drepturile şi obligaţiile) comune ale soţilor, care aparţin în codevălmăşie ambilor soţi.
Întrucât la moartea unuia dintre soţi comunitatea de bunuri încetează, trebuie să se determine
partea cuvenită soţului defunct din această comunitate 192, care urmează să intre în masa
succesorală, soţul supravieţuitor culegând partea ce i se cuvine din comunitate nu în calitate de
moştenitor, ci în calitatea sa de codevălmaş, adică titular asupra comunităţii 193. Astfel fiind,
recunoaşterea acestui drept asupra comunităţii de bunuri dintre soţi nu depinde de regulile care
guvernează materia dreptului succesoral (de exemplu, acceptarea moştenirii, nedemnitatea
succesorală etc.).
Potrivit art. 355 alin.3 C.civ., “când comunitatea de bunuri încetează prin decesul unuia
dintre soţi, lichidarea se face între soţul supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat. În acest
caz, obligaţiile soţului decedat se divid între moştenitori proporţional cu cotele ce le revin din
moştenire”. Tot astfel, art. 357 C.civ. prevede că „în cadrul lichidării comunităţii, fiecare dintre
soţi preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune şi la
regularizarea datoriilor. (2) În acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui
soţ, pe baza contribuţiei sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea
obligaţiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soţii au avut o contribuţie egală” 194.
Soţul supravieţuitor are drepturi asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei cu defunctul
în temeiul raporturilor de familie, iar nu ca moştenitor195.
72. Enumerarea drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor. Asupra masei succesorale
determinate potrivit celor arătate, respectiv asupra unor bunuri din această masă, Noul Cod civil
recunoaşte soţului supravieţuitor următoarele categorii de drepturi:
un drept de moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali sau în lipsa
rudelor din cele patru clase (art. 971 C.civ.);
un drept de moştenire special asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic care au fost
afectate folosinţei comune a soţilor (art. 974 C.civ.);
un drept temporar de abitaţie asupra casei de locuit (art. 973 C.civ.).

§2. Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu oricare dintre clasele de

moştenitori legali sau în lipsa rudelor din cele patru clase
73. Câtimea dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor. Soţul supravieţuitor nu face parte
din nicio clasă de moştenitori legali, dar concurează cu oricare clasă chemată la moştenire.
Înseamnă că el nici nu este înlăturat de la moştenire, dar nici nu înlătură de la moştenire rudele
defunctului, indiferent din ce clasă fac ele parte.
Astfel fiind, Noul Cod civil acordă soţului supravieţuitor o cotă-parte din masa succesorală a
cărei mărime variază în funcţie de clasa (subclasa) de moştenitori cu care vine în concurs (art.
972 C.civ.):
a) în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I), indiferent de numărul lor, soţul
supravieţuitor are dreptul la 1/4 din moştenire;
b) în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, care vin la moştenire
împreună cu colateralii privilegiaţi, de asemenea indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor
are dreptul la 1/3 din moştenire;
192
Deoarece proprietatea comună în devălmăşie aparţine soţilor - nefracţionat - ca universalitate
juridică (o masă de drepturi şi obligaţii), împărţirea se realizează prin stabilirea unei cote pentru fiecare
din soţi, în raport cu contribuţia reală la dobândirea bunurilor luate în ansamblu, iar nu pentru fiecare bun
în parte sau pe categorii de bunuri mobile şi imobile. Vz. TS, s.civ., dec.nr.2171/1980, în CD, 1980,
p.108; dec.nr. 161/1981, în CD, 1981, p.144.
193
Pentru stabilirea masei succesorale “prima operaţiune” este “deducerea părţii cuvenite pârâtului din
bunurile comune, în calitate de coindivizari”, numai restul împărţindu-se între comoştenitori, inclusiv
soţul supravieţuitor. TS, col. civ. dec.nr.452/1960, în CD, 1960, p.259.
194
Potrivit art.107 alin.2 din Legea nr. 36/ 1995, “În succesiunile care privesc bunurile comune ale
autorului succesiunii şi ale soţului supravieţuitor, cotele de contribuţie ale acestora la dobândirea
bunurilor şi asumarea obligaţiilor se stabilesc prin acordul moştenitorilor consemnat în încheierea finală
sau, după caz, în actul de lichidare încheiat în formă autentică.” În caz de neînţelegere hotărăşte instanţa
judecătorească (art.108 alin.1 lit.b şi alin.3 din Legea nr.36/1995).
195
Vezi CSJ, s.civ., dec.nr.1526/1990, în Culegere CSJ 1990-1992, p.128-130. Vezi şi supra nr.41.1
in fine.
64
 c) dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau
numai cu colateralii privilegiaţi, în ambele cazuri indiferent de numărul lor, el culege 1/2 din
moştenire.
Observăm că în concurs cu clasa a II-a de moştenitori legali cota soţului supravieţuitor
depinde de existenţa sau inexistenţa celor două categorii de rude ale defunctului care compun
această clasă mixtă (ascendenţii privilegiaţi şi/sau colaterali privilegiaţi);
d) în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa a III-a) sau cu colateralii ordinari (clasa a IV-a), în
ambele cazuri indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul, invariabil, la 3/4 din
moştenire;
e) în lipsa rudelor din cele patru clase sau dacă niciuna dintre ele nu vrea ori nu poate să vină
la moştenire, soţul supravieţuitor culege întreaga masă succesorală lăsată de soţul decedat(art.
971 alin.2 C.civ.)196.
Dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire împreună cu rudele defunctului (a-d), stabilirea
cotei ce i se cuvine se face cu întâietate faţă de stabilirea cotelor moştenitorilor cu care
concurează.
În toate cazurile, se ţine seama - pentru stabilirea părţii succesorale a soţului supravieţuitor -
numai de rudele împreună cu care el “vine în concurs” (art. 972 C.civ.), deci care moştenesc
efectiv, adică nu sunt renunţători, nedemni sau exheredaţi (dacă, în acest din urmă caz, nu sunt
moştenitori rezervatari). Însă lipsa lor influenţează cota soţului supravieţuitor numai dacă este
totală în cadrul clasei sau subclasei respective. De exemplu, renunţarea sau nedemnitatea unuia
dintre copiii defunctului profită celuilalt (celorlalţi) copil (copii), cota soţului supravieţuitor de
1/4 nefiind afectată. În schimb, dacă toţi copiii renunţă, cota soţului supravieţuitor se măreşte în
funcţie de clasa (subclasa) cu care urmează să concureze, iar dacă nu există moştenitori dintr-o
altă clasă (şi nici legatari), culege întreaga moştenire. Tot astfel, dacă unul dintre cei doi părinţi
ai defunctului renunţă la moştenire, vor profita colateralii privilegiaţi (a căror cotă parte se va
mări în mod corespunzător, de la 1/2 la 3/4 din moştenirea rămasă după defalcarea cotei cuvenite
soţului supravieţuitor), cota de 1/3 din moştenirea soţului supravieţuitor - care vine în concurs cu
ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi - rămânând nemodificată.
73 bis. În legătură cu drepturile soţului supravieţuitor în concurs cu diferitele clase de
moştenitori legali se pun două probleme speciale referitoare la:
a) ipoteza existenţei a două sau mai multe persoane care pretind drepturi succesorale în
calitate de soţi supravieţuitori (bigamie, poligamie).
b) ipoteza în care soţul supravieţuitor concurează cu două clase de moştenitori legali.
a) în caz de bigamie, moştenirea lăsată de defunctul bigam sau cota-parte din această
moştenire prevăzută de lege în favoarea soţului supravieţuitor în concurs cu diferitele clase de
moştenitori legali se împarte în mod egal între soţul din căsătoria valabilă şi soţul inocent din
căsătoria nulă, ei fiind, deopotrivă, de bună-credinţă- art. 972 alin. 3 C.civ.197.
Menţionăm că soluţia atribuirii pentru fiecare soţ supravieţuitor a unei cote integrale nu ar
putea fi acceptată (mai ales dacă ei sunt singurii moştenitori care, oricum, trebuie să împartă
masa succesorală), deoarece ar micşora fără temei cotele moştenitorilor cu care concurează
(descendenţii defunctului sau ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi) sau ar epuiza (în
concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi) ori chiar ar depăşi
moştenirea lăsată de defunct (în concurs cu moştenitorii din clasele III şi IV), ceea ce, evident,
196
În conformitate cu art.12 din Legea nr.609/1941 privind văduvele de război (care are dispoziţii
mai favorabile, rămase în vigoare, potrivit art.7 din Decretul-Lege nr.319/1944, şi după apariţia acestui
decret-lege), văduva celui chemat sub arme are asupra bunurilor soţului încetat din viaţă sub drapel (dacă
acesta nu a dispus altfel prin liberalităţi), un drept de moştenire în plină proprietate, care este:
- de o parte de copil, cel mult o treime, dacă vine la moştenire în concurs cu descendenţii
defunctului;
- de o jumătate în concurs cu ascendenţii, fraţii ori surorile defunctului sau urmaşii acestora
(clasele II-III de moştenitori legali);
- întreaga moştenire în lipsa moştenitorilor arătaţi mai sus (înlăturând de la moştenire rudele care
fac parte din clasa a IV-a de moştenitori legali).
Aceste dispoziţii sunt aplicabile dacă este vorba de succesiunea unui soţ decedat pe front (Vezi
CSJ, s.civ., dec. nr.2406/1992, în Dreptul nr.8, 1993, p.82).
197
În sistemele de drept musulman, soţiile supravieţuitoare ale defunctului poligam împart între ele (în
mod egal) partea din moştenire ce revine soţiei supravieţuitoare unice. Vz. Colectiv, Le droit musulman
de la famille et des succesions à l’ èpreuve des ordres juridiques occidentaux, Zürich, 1999, p. 329.
65
nu este posibil.
b) Problema concursului soţului supravieţuitor cu două clase de moştenitori legali se pune în
caz de dezmoştenire a unor moştenitori legali. În caz de dezmoştenire totală a moştenitorilor
legali nerezervatari problema nu se pune, pentru că ei nu vin la succesiune (de exemplu, fraţii
defunctului), aşa încât cota soţului supravieţuitor se stabileşte în raport de moştenitorii cu care
concurează efectiv (de exemplu, părinţii defunctului, caz în care soţul supravieţuitor are dreptul
la 1/2 din moştenire, iar nu la 1/3 cât ar fi avut în prezenţa şi a fraţilor defunctului).
Dacă au fost exheredaţi părinţii defunctului, ei culeg totuşi rezerva în calitate de moştenitori
legali198 rezervatari, astfel încât la stabilirea cotei cuvenite soţului supravieţuitor trebuie să se ţină
seama şi de prezenţa lor. Rezultă că - dacă există moştenitori din subclasa colateralilor
privilegiaţi - soţul supravieţuitor va primi numai 1/3 din moştenire, deşi ascendenţii privilegiaţi
au fost exheredaţi.
Dar dacă nu există colaterali privilegiaţi şi, în lipsa lor şi a părinţilor exheredaţi din cotitatea
disponibilă, soţul supravieţuitor concurează cu moştenitori din clasa a III-a sau a IV-a ? Tot
astfel, se pune problema în caz de exheredare a moştenitorilor din prima clasă şi care culeg
rezerva, soţul supravieţuitor concurând şi cu moştenitorii din clasa următoare chemată la
moştenire, de exemplu, părinţii defunctului?
Potrivit art. 972 alin. 2 C.civ., cota soţului supravieţuitor în concurs cu moştenitori legali
aparţinând unor clase diferite se stabileşte ca şi când acesta ar fi venit în concurs numai cu cea
mai apropiată dintre ele. De exemplu, dacă a fost dezmoştenit copilul defunctului şi soţul
supravieţuitor va veni în concurs cu copilul (care face parte din clasa I şi care va culege rezerva
succesorală), precum şi cu părinţii şi fraţii defunctului (care fac parte din clasa a II-a de
moştenitori), cota soţului supravieţuitor va fi de 1/4 din moştenire, adică se va stabili ca şi când
soţul supravieţuitor ar fi venit în concurs doar cu clasa I de moştenitori. În acest caz, copilul va
primi rezerva succesorală de 3/8 (adică jumătate din cota legală de 3/4 pe care ar fi primit-o ca
moştenitor legal, dacă nu ar fi fost dezmoştenit), soţul supravieţuitor va primi cota succesorală de
1/4, iar restul de 3/8 se va împărţi între moştenitorii din clasa a II-a 199, potrivit regulilor care
guvernează împărţirea moştenirii între ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi.
74. Imputarea cotei soţului supravieţuitor.
Cota-parte din moştenire recunoscută soţului supravieţuitor se impută cu prioritate asupra
moştenirii, iar restul se împarte între moştenitorii din clasa cu care vine în concurs, potrivit
regulilor pe care le-am analizat în cazul fiecărei clase de moştenitori.
i) Astfel, dacă vine în concurs cu clasa I de moştenitori, soţul supravieţuitor primeşte 1/4 din
moştenire, iar descendenţii defunctului vor primi restul de 3/4 din moştenire, care se împarte
între aceştia în mod egal sau pe tulpină, după cum vin la moştenire în nume propriu sau prin
reprezentare succesorală. Bunăoară, dacă defunctul a avut soţ supravieţuitor şi doi copii, soţul
supravieţuitor va primi 1/4 din moştenire, iar fiecare copil va primi câte 3/8 din moştenire.
ii) De asemenea, dacă vine în concurs cu clasa a II-a de moştenitori formată şi din ascendenţi
privilegiaţi şi din colaterali privilegiaţi, soţul supravieţuitor primeşte 1/3 din moştenire, iar
moştenitorii din clasa a II-a vor primi împreună 2/3 din moştenire. Cota de 2/3 se va împărţi între
ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi potrivit regulilor prevăzute de art. 978 C.civ.
De exemplu, dacă la moştenire vine soţul supravieţuitor în concurs cu un părinte şi un frate al
defunctului, soţul supravieţuitor va primi 1/3 din moştenire, părintele defunctului va primi 1/6
din moştenire (adică 1/4 din 2/3 = 1/6), iar fratele defunctului va primi 1/2 din moştenire (adică
3/4 din 2/3 = 1/2).
Dacă la moştenire vine soţul supravieţuitor în concurs cu doi părinţi şi un frate al defunctului,
soţul supravieţuitor va primi 1/3 din moştenire, părinţii defunctului vor primi împreună 1/3 din
moştenire (adică 1/2 din 2/3 = 1/3, ceea ce înseamnă că fiecare părinte va primi câte 1/6 din
moştenire), iar fratele defunctului va primi 1/3 din moştenire (adică 1/2 din 2/3 = 1/3). Dacă sunt
mai mulţi colaterali privilegiaţi, cota ce se cuvine acestora se va împărţi între ei, după caz, în

198
Rezerva se dobândeşte în calitate de moştenitor legal.
199
Dacă, alături de descendentul exheredat, a fost înlăturat de la moştenire şi soţul supravieţuitor, el va
lua, evident, numai rezerva de 1/8, urmând a fi împărţită (în exemplul dat) între moştenitorii din clasa a
II-a cota de 1/2 din moştenire, adică ceea ce rămâne după defalcarea rezervei copilului şi a soţului
supravieţuitor (3/8+1/8=4/8, adică 1/2).
66
mod egal, pe tulpină sau pe linii (existând şi posibilitatea combinării acestor moduri de împărţire
a moştenirii).
iii) În ipoteza în care vine în concurs cu moştenitori din clasa a II-a, dar numai cu ascendenţii
privilegiaţi, respectiv numai cu colateralii privilegiaţi, soţul supravieţuitor moşteneşte o cotă de
1/2, iar ascendenţii privilegiaţi sau colateralii privilegiaţi moştenesc cealaltă cotă de 1/2.
iv) Dacă vine în concurs cu rudele din clasa a III-a sau a IV-a de moştenitori legali, soţul
supravieţuitor culege 3/4 din moştenire, iar restul de 1/4 din moştenire revine ascendenţilor
ordinari sau colateralilor ordinari, după caz.
75. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor.
a) Soţul supravieţuitor poate veni la moştenire numai în nume propriu (neputând veni prin
reprezentare şi nici nu poate fi reprezentat);
b) Soţul supravieţuitor este moştenitor rezervatar;
c) Soţul supravieţuitor este moştenitor sezinar;
d) Dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I de moştenitori legali), soţul
supravieţuitor este obligat şi la raportul donaţiilor primite de la soţul decedat.

67
 Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor (continuare)

§3. Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor asupra mobilierului şi

obiectelor de uz casnic

Potrivit art. 974 C.civ. „Când nu vine în concurs cu descendenţii defunctului, soţul
supravieţuitor moşteneşte, pe lângă cota stabilită potrivit art. 972, mobilierul şi obiectele de uz
casnic care au fost afectate folosinţei comune a soţilor”.
Urmează să analizăm problemele care se pun în legătură cu acest drept special al soţului
supravieţuitor.
76. Condiţii speciale. Pentru ca soţul supravieţuitor să nu fie privat de unele bunuri pe
care le-a folosit împreună cu soţul decedat, modificându-i-se, fără o temeinică justificare,
condiţiile sale de viaţă, Noul Cod civil îi recunoaşte - în afară de partea sa succesorală din
celelalte bunuri care i se cuvine în concurs cu diferitele clase de moştenitori legali - un drept
special de moştenire asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic.
Dar pentru ca soţul supravieţuitor, care întruneşte condiţiile mai sus arătate, să culeagă aceste
bunuri, trebuie să fie îndeplinite două condiţii speciale:
76.1. Soţul supravieţuitor să nu vină la moştenire în concurs cu descendenţii defunctului
(moştenitori din prima clasă), deci să fie chemat la moştenire împreună cu ascendenţii şi/sau
rudele colaterale ale defunctului (moştenitori din clasele II, III sau IV)200. Dacă soţul
supravieţuitor vine în concurs fie şi cu un singur descendent al defunctului, aceste bunuri se
includ în masa succesorală201 şi se împart - ca şi celelalte bunuri ale moştenirii - în condiţiile mai
sus arătate (1/4 soţul supravieţuitor şi 3/4 ceilalţi moştenitori care formează prima clasă).
În schimb, dacă soţul supravieţuitor concurează cu alţi moştenitori legali (ascendenţi sau
colaterali), aceste bunuri i se cuvin lui, în totalitate şi în mod exclusiv 202, în virtutea dreptului
la moştenire special prevăzut de lege, urmând ca numai restul bunurilor (de exemplu, imobilele,
autoturismul, bijuteriile etc.), dacă există, să fie împărţite între soţul supravieţuitor şi ascendenţii
sau rudele colaterale ale defunctului cu care vine în concurs. Deci soţul supravieţuitor culege
aceste bunuri „peste cota sa succesorală din celelalte bunuri”203.
76.2. Soţul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin liberalităţi între vii
(donaţii)204 sau pentru cauză de moarte (legate făcute prin testament)205.
Precizăm că, prin conferirea unui drept special la moştenire în favoarea soţului supravieţuitor,
legiuitorul a avut în vedere nu totalitatea bunurilor gospodăriei casnice, ci numai partea soţului
decedat din astfel de bunuri comune ale soţilor, precum şi bunurile proprii ale defunctului din
această categorie206 (de exemplu cele dobândite de el înainte de încheierea căsătoriei, cele
dobândite prin moştenire sau donaţie în timpul căsătoriei etc.). Bunurile proprii ale soţului

200
Vezi şi TS, s.civ., dec.nr.2213/1979, în CD, 1979, p.121.
201
Aceste bunuri se includ în masa succesorală, în vederea calculării rezervei, chiar dacă moştenitorul
(moştenitorii) din prima clasă au fost exheredaţi. Dar cu ceilalţi moştenitori, care vin la moştenire ca efect
al exheredării moştenitorilor din clasa întâi, soţul supravieţuitor nu mai împarte aceste bunuri.
202
Vezi de exemplu, Plenul TS, dec. de îndrumare nr.12/1968, în CD, 1968, p 31;TS, completul de 7
jud., dec.nr.70/1978, în CD,1978, p.161-164; TS, s.civ., dec.nr.154/1972, în CD, 1972, p.179;
dec.nr.2193/1979, în CD, 1979, p.131; dec.nr. 2213/1979, loc.cit.
203
Plenul TS, dec. de îndrumare nr.12/1968, loc.cit., p.30; vezi şi s.civ., dec.nr. 154/1972, loc.cit.
204
Chiar dacă, uneori, se vorbeşte, generic, de “acte între vii” (vezi, de exemplu, dec. de îndrumare
nr.12/1968, loc.cit.), sunt avute în vedere numai cele care reprezintă liberalităţi (donaţii). Actele cu titlu
oneros sau cele cu titlu gratuit, dar care reprezintă acte dezinteresate, nu au nicio relevanţă în materia
cercetată.
205
Dreptul special al soţului supravieţuitor este înlăturat numai dacă testatorul dispune de bunurile
gospodăriei casnice “în mod expres”, iar nu prin termeni generici, cum ar fi “oricare averi”, termen care
se poate referi la celelalte bunuri. Vezi TS, s.civ., dec.nr.154/1972, loc.cit..
206
Vezi M.Eliescu, op.cit., p.139. Împrejurarea că bunurile din această categorie „au aparţinut soţului
defunct nu este de natură să modifice regimul lor succesoral”. (TS, completul de 7 jud., dec.nr.70/1978,
loc.cit., p.161. Vezi şi TS, s.civ., dec.nr.1792/1979, în CD, 1979, p.123; dec.nr. 2135/1984, în
Repertoriu... 1980-1985, p.124, nr.276.
68
supravieţuitor207, precum şi partea sa din bunurile comune având ca obiect asemenea bunuri îi
aparţin cu titlu de proprietate şi nu fac parte din masa succesorală.
Este însă posibil ca defunctul să fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin acte liberale
făcute în favoarea unor terţe persoane ori în favoarea tuturor moştenitorilor săi (prin includerea
acestor bunuri în masa celorlalte bunuri succesorale208) etc. În asemenea ipoteze bunurile în
cauză nu mai pot fi dobândite în exclusivitate de soţul supravieţuitor în virtutea dreptului special.
Actele liberale ale defunctului sunt valabile, soţul supravieţuitor nefiind rezervatar în privinţa
acestor bunuri. Însă el (precum şi părinţii, dacă este cazul), fiind rezervatar în privinţa dreptului
de moştenire ordinar, bunurile din această categorie care au făcut obiectul liberalităţilor, ca de
altfel şi toate celelalte bunuri lăsate legat sau donate, vor fi incluse în masa de calcul pentru
stabilirea rezervei cuvenite soţului supravieţuitor (şi părinţilor, dacă este cazul), putând servi la
întregirea ei.
Subliniem însă că soţul supravieţuitor va fi lipsit de acest drept special la moştenire numai
dacă defunctul a dispus prin liberalităţi de toată partea sa din aceste bunuri. Dacă a dispus
numai în parte, de exemplu, a lăsat legat un televizor bun propriu unei terţe persoane, soţul
supravieţuitor va culege restul bunurilor din această categorie în virtutea acestui drept, cu
excluderea celorlalţi moştenitori (din clasele II-IV) care vin în concurs cu el la moştenire.
În sfârşit, precizăm că dreptul special al soţului supravieţuitor nu se pierde, nefiind aplicabilă
sancţiunea prevăzută de art. 1.119 C.civ., dacă el, cu rea-credinţă, a sustras ori a ascuns mobilier
sau obiecte de uz casnic, deoarece moştenitorii cu care vine în concurs (ascendenţi şi/sau
colaterali) oricum nu au niciun drept asupra acestor bunuri209.
76.3. În cazul căsătoriei putative din cauză de bigamie, stabilirea drepturilor soţilor
supravieţuitori asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic urmează a se face în funcţie de
afectaţiunea lor concretă folosinţei comune în cadrul gospodăriei casnice. Prin urmare, soţul
supravieţuitor din căsătoria valabilă cu defunctul va culege, dacă este cazul, bunurile din această
categorie pe care le-au folosit în cadrul gospodăriei comune cu defunctul, iar soţul supravieţuitor
de bună-credinţă din căsătoria nulă, dar putativă, va culege şi el pe cele din gospodăria comună
cu defunctul, fără a se lua în considerare valoarea bunurilor în cauză210.
77. Noţiunea de mobilier şi obiecte de uz casnic. Conţinutul concret al acestor noţiuni a fost
precizat în literatura de specialitate211 şi în practica judecătorească212.
Se includ în această categorie bunurile care serveau la mobilarea locuinţei soţilor (mobilierul
propriu-zis, televizorul, radioul, covoarele etc.) şi obiectele care prin natura lor sunt destinate a
servi în cadrul gospodăriei casnice (obiectele de menaj, maşina de gătit, maşina de spălat rufe,
maşina de spălat vase, frigiderul, aspiratorul, cuptorul cu microunde, fierul de călcat, mixerul
etc.) şi care au fost afectate, în concret, folosinţei comune a soţilor213, corespunzător nivelului de
trai al soţilor, „chiar dacă nu satisfac o necesitate, ci numai o comoditate sau o plăcere comună a
soţilor”214. Dacă asemenea bunuri au fost aduse în gospodăria casnică şi au fost folosite de soţi ca
207
Sunt bunuri proprii, printre altele, bunurile de uz personal (art. 340 lit.b C.civ.), adică cele care sunt
destinate acestei afectaţiuni speciale (de ex., metraje pentru confecţii) neinteresând dacă pentru aceasta
este necesară o transformare a bunurilor. Fac excepţie obiectele de lux, care reprezintă în genere investiţii.
(Vezi TS, completul de 7 jud., dec.nr.70/1978, loc.cit., p.163).
208
Vezi TS, s.civ., dec.nr.154/1972, loc.cit.. Dacă soţul decedat a dispus de partea sa din aceste bunuri
chiar în favoarea soţului supravieţuitor nu se pun probleme, pentru că acestea vor fi dobândite oricum de
soţul supravieţuitor, el având opţiunea între a accepta legatul sau a culege aceste bunuri în baza art. 974
C.civ.
209
Vezi TS, s.civ., dec.nr.1349/1983, în CD,1983, p.91-92.
210
Soluţia împărţirii în mod egal ar putea fi aplicată numai dacă, în mod excepţional, anumite bunuri
din această categorie (de exemplu, aparatul de radio portabil) ar fi fost afectate folosinţei comune cu
ambii soţi supravieţuitori.
211
Vezi în special, M. Eliescu, op.cit., p.138-139; C. Stătescu, op.cit., p.146-147; St. Cărpenaru,
op.cit., p.417-418.
212
Vezi soluţiile citate în notele care urmează.
213
Prin urmare trebuie avută în vedere nu numai natura intrinsecă a acestor obiecte, dar şi
afectaţiunea lor concretă. (M.Eliescu, op.cit., I, p.138; C. Stătescu, op.cit., p.146; D. Chirică, op.cit.,
p.61; TS, dec. de îndrumare nr.12/1968, loc.cit., p.31; s.civ., dec.nr. 1729/1979, loc.cit., p.123 etc.).
214
M. Eliescu, op.cit., I, p.138. Pot face parte din această categorie şi mobilele necorporale, de
exemplu, creanţa în despăgubire pentru stricăciuni cauzate acesta bunuri, precum şi indemnizaţia de
69
atare, nu interesează provenienţa bunurilor215 (de exemplu, dacă au fost dobândite împreună de
soţi sau de către unul dintre ei - defunctul - înainte sau în timpul căsătoriei) 216. În concepţia
instanţei supreme este lipsită de relevanţă şi multitudinea bunurilor, chiar dacă unele sunt de
acelaşi fel, neinteresând posibilitatea folosirii lor concomitente217. Considerăm însă că această din
urmă teză, în principiu justă218, nu trebuie să fie absolutizată, incluzându-se în această categorie
de bunuri, de exemplu, mai multe frigidere de acelaşi fel, ci coroborată cu criteriul afectaţiunii
lor folosinţei comune219.
Având în vedere criteriile arătate, nu intră în categoria mobilierului şi obiectelor de uz casnic:
a) bunurile care, potrivit cu natura lor, nu pot şi nu au fost folosite în cadrul gospodăriei
casnice propriu-zise, cum ar fi: imobilele, automobilul, motocicleta, bicicleta, pianul etc.;
bunurile necesare exercitării profesiunii sau meseriei defunctului şi care, în relaţiile patrimoniale
dintre soţi, constituie bunuri proprii conform art. 340 lit. c) C.civ. (de exemplu, scule de
ceasornicărie)220; obiectele care prin valoarea lor deosebită (artistică, istorică sau fiindcă sunt
confecţionate din metale preţioase) depăşesc înţelesul obişnuit al noţiunii de bunuri de uz
casnic221;
b) bunurile care nu au fost afectate folosinţei comune în cadrul gospodăriei casnice, cum sunt:
cele procurate în alt scop (de exemplu, pentru a face investiţii 222 sau pentru a fi donate); cele
procurate după data întreruperii în fapt a convieţuirii lor 223; obiectele de uz personal şi exclusiv al
defunctului;
c) bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti (animalele de muncă şi de producţie, precum şi
uneltele specifice gospodăriei ţărăneşti)224.
78. Natura juridică a dreptului special la moştenire al soţului supravieţuitor.
Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor este tot un drept de moştenire legală,
dar afectat scopului prevăzut de lege225, adică având o destinaţie specială226.
În trecut a existat o controversă privitoare la natura juridică a acestui drept special, unii autori
susţinând că soţul supravieţuitor culege bunurile în virtutea unui legat (cu titlu particular)
prezumat, legea presupunând că defunctul a voit să lase soţului său, peste porţiunea succesorală

asigurare plătită de asigurător în virtutea contractului de asigurare facultativă a gospodăriilor persoanelor

fizice, sumele astfel obţinute ocupând, în virtutea subrogaţiei reale cu titlu universal, locul bunurilor în
cauză.
215
Vezi TS, completul de 7 jud., dec.nr.70/1978, loc.cit., p.161; s.civ., dec. nr. 1729/1979, loc. cit.,
p.123.
216
Vezi TS, s.civ., dec.nr.1762/1977, în Repertoriu... 1975-1980, p.138.
217
Vezi TS, completul de 7 jud., dec. nr.70/1978, loc.cit., p.161-164.
218
În speţa soluţionată fusese vorba de plăpumi, pături şi cuverturi. Vezi I. Mihuţă, Probleme de drept
în materia dreptului familiei, dreptului muncii şi dreptului procesual civil, din practica Tribunalului
Suprem pe semestrul II al anului 1978, în RRD, nr.10, 1979, p.41.
219
Vezi şi E.Safta-Romano, op.cit., p.113
220
Vezi TJ Hunedoara, dec.civ. nr.756/1983, în RRD nr.3, 1984, p.72.
221
Vezi M.Eliescu, op.cit., I, p 139; C. Stătescu, op.cit., p.146.
222
Vezi Plenul TS, dec. de îndrumare nr.12/ 1968, loc.cit., p.29.
223
Vezi M.Eliescu, op.cit., I, p.139; C. Stătescu, op.cit., p.146; TS, s.civ., dec.nr. 2193/1979, loc.cit.,
p.132.
În principiu, pentru recunoaşterea drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor în concurs cu
diferitele clase de moştenitori sau în lipsa rudelor, convieţuirea la data deschiderii moştenirii nu prezintă
relevanţă (vezi supra nr.69 alin.1). Soluţie diferită se impune însă în privinţa bunurilor gospodăriei
casnice, datorită criteriului afectaţiunii lor. În schimb, dacă soţii au avut gospodării separate din motive
obiective (de ex., sunt încadraţi în muncă în localităţi deosebite), se revine, şi în această materie, la soluţia
de principiu; soţul supravieţuitor are dreptul la bunurile destinate gospodăriei casnice, indiferent de locul
unde ele se aflau în momentul decesului celuilalt soţ. TS, s.civ., dec.nr.1248/1971, în Repertoriu... 1969-
1975, p.209 nr.536. Vz. şi St. Cărpenaru, op.cit., p.418.
224
Vezi şi E. Safta-Romano, op.cit., p.114-115; D. Chirică, op.cit., p.62; L. Stănciulescu, op.cit., p.81.
225
Plenul TS, dec. de îndrumare nr.12/1968, loc.cit., p.30 şi altele care vor fi citate în continuare.
226
Vezi St. Cărpenaru, op.cit., p.419; E. Safta-Romano, op.cit., p.109-110; D. Chirică, op.cit., p.65-
66.
70
legală, mobilierul şi obiectele de uz casnic. Fiind considerat un legat prevăzut de lege, însemna
că ar fi fost supus regimului liberalităţilor testamentare227.
În Noul Cod civil denumirea marginală a art. 974 şi amplasamentul textului (în cadrul Titlului
II „Moştenirea legală”, capitolul III „Moştenitorii legali”) sunt de natură să elimine controversa
cu privire la natura juridică a acestui drept special (legat prezumat sau drept special de moştenire
legală), concluzia categorică fiind aceea că acest drept este tot un drept de moştenire legală şi nu
este supus regimului legatelor.

§4. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor

79. Noţiune şi condiţii. Potrivit art. 973 C.civ., “soţul supravieţuitor care nu este titular
al niciunui drept real de a folosi o altă locuinţă corespunzătoare nevoilor sale beneficiază de un
drept de abitaţie asupra casei în care a locuit până la data deschiderii moştenirii, dacă această
casă face parte din bunurile moştenirii”.
Aşadar, spre deosebire de dreptul special de moştenire asupra mobilierului şi obiectelor de uz
casnic care nu este recunoscut atunci când soţul supravieţuitor vine în concurs cu descendenţii,
dreptul de abitaţie este recunoscut indiferent de moştenitorii cu care soţul supravieţuitor vine în
concurs.
Soţul supravieţuitor dobândeşte - din momentul deschiderii moştenirii - un drept de abitaţie,

dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) la data deschiderii moştenirii a locuit (se subînţelege statornic, deci să fi avut domiciliul 228)
în casa (apartamentul) care formează obiectul dreptului de abitaţie;
b) nu este titular al niciunui drept real (proprietate, uzufruct, uz, abitaţie) de a folosi o altă
locuinţă corespunzătoare nevoilor sale. Noţiunea de „locuinţă corespunzătoare” este o noţiune-
cadru care va permite aprecierea în funcţie de circumstanţe. Esenţial este ca decesul lui de cuius
să nu determine pentru soţul supravieţuitor o schimbare brutală a condiţiilor de locuit. Poziţia (pe
orizontală şi verticală), întinderea şi calitatea locuinţei alternative, profesia, vârsta şi starea de
sănătate ale soţului supravieţuitor vor fi avute în vedere pentru stabilirea caracterului
corespunzător al locuinţei. În acest scop, vor putea fi folosite şi criteriile consacrate de Legea
locuinţei nr. 114/1996.
c) casa face parte din bunurile moştenirii - în total sau în parte - fiind proprietatea exclusivă
sau comună (împreună cu soţul supravieţuitor sau cu altul229) a defunctului;
d) nu devine prin moştenire proprietarul exclusiv al locuinţei. În acest din urmă caz (de
exemplu, soţul supravieţuitor este moştenitorul unic al proprietarului exclusiv) el nu poate fi
titular al dreptului de abitaţie, căci proprietarul nu poate avea un dezmembrământ al dreptului de
proprietate asupra bunului care îi aparţine cu titlu de proprietate exclusivă (neminem res sua
servit)230. Dacă este numai comoştenitor împreună cu alţii, dreptul de abitaţie îi va permite să

227
Vezi M.Eliescu, op.cit.,I, p.140 şi lucrările acolo citate; C. Stătescu, op.cit., p.147-148.
228
Întrucât stabilirea domiciliului se poate face în mod liber, este suficientă dovada locuirii
(statornice) în casa care face obiectul dreptului de abitaţie.
229
În caz de proprietate comună (în devălmăşie sau pe cote-părţi), dreptul de abitaţie vizează, evident,
numai partea din proprietate ce a aparţinut defunctului, căci partea proprie a soţului supravieţuitor îi
aparţine cu titlu de proprietate, iar asupra cotei-părţi ce aparţine altuia nu poate dobândi niciun drept prin
moştenire.
230
Vezi M. Eliescu, op.cit., I, p.142. În acest sens este exactă afirmaţia că dreptul de abitaţie este un
drept propriu, născut direct în persoana soţului supravieţuitor (M. Eliescu, op.cit., p.143; C. Stătescu,
op.cit., p.149; St. Cărpenaru, op.cit., p.421; I. Zinveliu, op.cit., p.42). În fond însă, el dobândeşte dreptul
de abitaţie de la defunct, ca un drept de moştenire legală, prin separarea unui atribut component al
dreptului de proprietate ce a aparţinut defunctului. Numai în cazul drepturilor care n-au aparţinut
defunctului (de exemplu, dreptul de opţiune) se poate susţine că sunt proprii, născute în persoana
moştenitorului.
71
folosească locuinţa potrivit necesităţilor, iar nu numai în raport de cota-parte din dreptul de
proprietate dobândit prin moştenire231;
e) defunctul nu a dispus altfel; el putea înlătura dreptul de abitaţie, ca drept de moştenire
legală, fiindcă soţul supravieţuitor nu este rezervatar decât în raport de drepturile succesorale
prevăzute de art. 972 C.civ.
80. Caractere juridice. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor se caracterizează prin
următoarele:
a) Este un drept real având ca obiect casa de locuit. Titularul dreptului va avea şi dreptul de a
se servi de terenul aferent, în măsura necesară folosirii locuinţei232 (inclusiv de părţile comune ale
imobilului cu mai multe locuinţe).
b) Este un drept temporar care se stinge la partaj, dar nu mai devreme de un an de la data
deschiderii moştenirii. Acest drept încetează, chiar înainte de împlinirea termenului de un an, în
caz de recăsătorire a soţului supravieţuitor.
c) Este un drept strict personal, deci inalienabil, neputând fi cedat sau grevat în favoarea altei
persoane. Soţul supravieţuitor nu poate închiria partea din casă pe care nu o locuieşte;
dimpotrivă, comoştenitorii pot cere restrângerea dreptului de abitaţie, în cazul când locuinţa nu-i
va fi necesară în întregime (art. 973 alin. 3 C.civ.). Mai mult decât atât, ei au dreptul să procure
soţului supravieţuitor o altă locuinţă corespunzătoare, cu condiţia să asigure soţului
supravieţuitor tot un drept de abitaţie asupra acestei locuinţe. În caz de neînţelegere dintre ei
comoştenitori şi soţul supravieţuitor va hotărî instanţa competentă să judece partajul moştenirii,
care va judeca de urgenţă, în camera de consiliu (art. 973 alin. 5 C.civ.)233.
d) Fiind personal şi inalienabil, dreptul de abitaţie este şi insesizabil, creditorii titularului
dreptului (soţului supravieţuitor) neavând dreptul să-l urmărească (art. 973 alin.2 C.civ.).
e) Acest drept este conferit de lege soţului supravieţuitor cu titlu gratuit, în sensul că, pe
timpul cât se bucură de acest drept, nu este obligat să plătească chirie moştenitorului care a
dobândit proprietatea casei234. Iar dacă este şi el comoştenitor al casei, gratuitatea îi profită în
sensul că nu este obligat să plătească chirie, nici înainte şi nici după împărţeală, pentru cota-parte
corespunzătoare drepturilor comoştenitorilor.

Secţiunea a III-a

Drepturile asupra moştenirii vacante

81. Noţiunea de moştenire vacantă. Potrivit art. 963 alin. 3 C.civ., „în lipsa moştenitorilor
legali sau testamentari, patrimoniul defunctului se transmite comunei, oraşului sau, după caz,
municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii”. Art. 553
alin. 3 prevede că moştenirile vacante aflate în străinătate se cuvin statului român.
Tot astfel, art. 1.135 C.civ. prevede că “(1) Dacă nu sunt moştenitori legali sau testamentari,
moştenirea este vacantă. (2) Dacă prin legat s-a atribuit numai o parte a moştenirii şi nu există
moştenitori legali ori vocaţia acestora a fost restrânsă ca efect al testamentului lăsat de defunct,
partea din moştenire rămasă neatribuită este vacantă”.
Aşadar, moştenirea este vacantă:
i) în cazul lipsei totale a moştenitorilor legali şi a legatarilor;
ii) dacă defunctul a dispus prin testament de o parte a averii sale (prin legate cu titlu particular
sau prin legate cu titlu universal care nu epuizează întreaga masă succesorală) şi nu există
moştenitori legali;
iii) prin testamentul lăsat defunctul nu a desemnat niciun legatar, dar, în schimb, a prevăzut
exheredarea (dezmoştenirea) moştenitorilor legali. În acest caz, dacă unul sau mai mulţi dintre
231
Vezi infra nr.82 şi E.Safta-Romano, op.cit., p.129-130.
232
Vezi şi Tr. Ionaşcu, S. Brădeanu, Drepturile reale principale în RSR, Ed. Academiei, Bucureşti,
1978, p.121.
233
De fapt, toate litigiile cu privire la dreptul de abitaţie reglementat de art. 973 alin. 5 C.civ. vor fi
soluţionate de instanţa competentă să judece partajul moştenirii, care va hotărî de urgenţă, în camera de
consiliu.
234
Vezi şi M.Eliescu, op.cit., I, p.144.
72
moştenitorii exheredaţi sunt rezervatari, ei vor culege din moştenire - ca moştenitori legali - cota
corespunzătoare rezervei lor, restul patrimoniului succesoral, respectiv cotitatea disponibilă fiind
vacantă. Aşadar, o parte din moştenire poate fi vacantă, iar o parte din moştenire poate reveni
moştenitorilor legali.
De aceea, cu titlu de principiu se poate spune că moştenirea este vacantă - în total sau în parte
- în cazurile în care fie nu există moştenitori (legali sau testamentari), fie - chiar dacă aceştia
există - vocaţia lor succesorală concretă nu se întinde asupra întregii mase succesorale. Cu alte
cuvinte, “lipsa de moştenitori” poate fi nu numai o lipsă totală, dar şi una parţială. Evident, în
toate cazurile, prin “lipsă” trebuie să înţelegem nu numai absenţa fizică a moştenitorilor, ci şi
absenţa lor în sens juridic, determinată de renunţarea lor la moştenire ori de înlăturarea lor de la
moştenire ca urmare a exheredării, nedemnităţii ori revocării pe cale judecătorească a legatului
(şi, bineînţeles, dacă nu operează dreptul de acrescământ în favoarea unor comoştenitori sau
colegatari acceptanţi)235.
Potrivit art. 1.138 C.civ. “Moştenirile vacante revin comunei, oraşului sau, după caz,
municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii şi intră
în domeniul lor privat. Este considerată nescrisă orice dispoziţie testamentară care, fără a
stipula transmiterea bunurilor moştenirii, urmăreşte să înlăture această regulă”.
82. Particularităţile drepturilor asupra moştenirilor vacante. Atare particularităţi, caractere
juridice deosebite se analizează, fireşte, în raport cu regulile aplicabile altor moştenitori, legali
sau testamentari.
82.1. Certificatul de vacanţă a moştenirii. Momentul dobândirii moştenirii vacante.
Art. 1.137 C.civ. prevede că “(1) Dacă în termen de un an şi 6 luni de la deschiderea
moştenirii nu s-a înfăţişat niciun succesibil, notarul, la cererea oricărei persoane interesate, îi
va soma pe toţi succesibilii, printr-o publicaţie făcută la locul deschiderii moştenirii, la locul
unde se află imobilele din patrimoniul succesoral, precum şi într-un ziar de largă circulaţie, pe
cheltuiala moştenirii, să se înfăţişeze la biroul său în termen de cel mult două luni de la
publicare. (2) Dacă niciun succesibil nu se prezintă în termenul fixat în publicaţie, notarul va
constata că moştenirea este vacantă”.
Potrivit art. 117 alin.1 din Legea nr. 36/1995, “ În lipsa moştenitorilor legali sau testamentari,
când în masa succesorală există bunuri, notarul public, sesizat în condiţiile art. 102 [“Procedura
succesorală notarială se deschide la cererea oricărei persoane interesate, precum şi a secretarului
consiliului local al localităţii în raza căreia se aflau bunurile defunctului la data deschiderii
moştenirii.”], constată că succesiunea este vacantă şi eliberează certificat de vacanţă
succesorală, în condiţiile legii”. Art.105 alin.4 din Legea nr. 36/1995 dispune că “În succesiunea
ce urmează a fi declarată vacantă, notarul public citează autoritatea administraţiei publice
competentă a prelua bunurile”.
În toate cazurile, indiferent că vacanţa moştenirii a fost constatată prin certificatul eliberat de
notar sau direct prin hotărârea organului de jurisdicţie, comuna, oraşul sau municipiul
dobândeşte moştenirea ope legis, de la deschiderea ei, potrivit regulilor generale. Cu alte cuvinte,
certificatul de vacanţă succesorală ori hotărârea judecătorească pronunţată în această materie, la
fel ca şi certificatul de moştenitor sau hotărârea judecătorească prin care se constată drepturile
succesorale ale altor moştenitori, nu au efect constitutiv, ci numai declarativ, dobândirea operând
retroactiv de la data morţii celui care lasă moştenirea, potrivit regulilor generale. În acest sens,
art. 1139 alin. 1 teza a II-a C.civ. prevede că moştenirea vacantă se dobândeşte retroactiv de la

235
În legătură cu soarta moştenirilor vacante, semnalăm unele reguli speciale prevăzute de Legea
nr.18/1991 (republicată în 1998) referitoare la terenurile care formează obiectul reconstituirii dreptului de
proprietate în favoarea fostului proprietar sau moştenitorilor lui.
Astfel, potrivit art.26, terenurile situate în intravilanul localităţii, care au aparţinut cooperatorilor
sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moştenitori, trec în proprietatea comunei,
oraşului sau municipiului, după caz, şi în administrarea primăriilor, pentru a servi la destinaţiile prevăzute
de lege (vânzare, concesionare etc.). Tot astfel, în ceea ce priveşte terenurile din extravilan aduse sau
preluate în orice alt mod în patrimoniul cooperativei de la cooperatori sau de la alte persoane care au
decedat şi nu au moştenitori, precum şi terenurile pentru care nu s-au formulat cereri de restituire (situaţie
echivalentă cu vacanţa moştenirii), potrivit art.18 rămân la dispoziţia comisiei constituite pentru aplicarea
legii în vederea atribuirii altor persoane îndreptăţite, iar cele neatribuite trec în domeniul privat al
comunei, oraşului sau al municipiului.
73
data deschiderii sale. Dacă s-ar susţine că certificatul de vacanţă a moştenirii sau hotărârea
judecătorească are efect constitutiv, ar urma să se admită că între momentul deschiderii
succesiunii şi data eliberării lui (sau data expirării termenului de opţiune succesorală) moştenirea
a rămas fără titular (hereditas iacens), ceea ce este inadmisibil (în dreptul nostru).
În sfârşit, încă două precizări în legătură cu certificatul de vacanţă a moştenirii:
a) După eliberarea certificatului de vacanţă a moştenirii notarul public nu mai poate elibera un
alt certificat (de moştenitor). Aceia care au pretenţii la moştenire (de exemplu, succesibilii care
din motive de forţă majoră nu au putut accepta succesiunea în cadrul termenului de opţiune
succesorală sau care cer repunerea în termenul de opţiune) ori au fost prejudiciaţi în alt fel prin
eliberarea sau cuprinsul certificatului, pot cere prin justiţie anularea lui şi stabilirea drepturilor
lor, după care notarul public va elibera certificatul de moştenitor pe baza hotărârii judecătoreşti
definitive. Considerăm că în privinţa anulării certificatului de vacanţă a moştenirii se aplică
regulile care sunt prevăzute şi pentru anularea certificatului de moştenitor. În acest sens, art.
1.140 C.civ. prevede că “dacă, deşi s-a constatat vacanţa moştenirii, există moştenitori, atunci
aceştia pot exercita petiţia de ereditate împotriva comunei, oraşului sau, după caz,
municipiului”.
b) Dacă moştenirea nu este vacantă, însă comuna, oraşul, municipiul sau statul a fost gratificat
prin testament (ceea ce înseamnă că dobândeşte statutul de moştenitor testamentar, având dreptul
la anumite bunuri determinate sau la o fracţiune din moştenire ori la întreaga moştenire),
urmează să i se elibereze certificat de moştenitor, iar nu certificat de vacanţă a moştenirii.
82.2. Răspunderea pentru pasivul moştenirii numai în limita activului.
Potrivit art. 1.139 alin. 2 C.civ. “Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul suportă pasivul
moştenirii vacante numai în limita valorii bunurilor din patrimoniul succesoral”.
Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul culege un patrimoniu, o universalitate şi va fi ţinut,
prin urmare, de datoriile şi sarcinile succesorale.
Din caracterul universal al dobândirii moştenirii vacante decurg anumite consecinţe practice:
a) Deoarece comuna, oraşul sau, după caz, municipiul dobândeşte un patrimoniu, deci o
universalitate, fiind un succesor în drepturi al defunctului, va fi obligată faţă de creditori în
condiţiile în care ar fi obligat orice moştenitor legal sau legatar universal ori cu titlu universal
acceptant al moştenirii.
În practică, problema s-a pus în legătură cu stabilirea cuantumului dreptului de creanţă al
fostei concubine a defunctului, care a contribuit la edificarea unei construcţii, ce a intrat în masa
succesorală, dobândită ca moştenire vacantă. În acest caz, comuna, oraşul sau, după caz,
municipiul este obligat să plătească întreaga creanţă, aşa cum orice alt moştenitor, legal sau
testamentar, ar fi obligat în calitate de dobânditor al patrimoniului succesoral236.
b) O altă problemă, şi mai frecvent întâlnită în practică, se pune în legătură cu obligaţiile
asumate de cel care lasă moştenirea prin antecontractul (promisiunea) de vânzare. Întrucât
obligaţia (de a face) asumată prin antecontract este o obligaţie patrimonială transmisibilă prin
moştenire237, obligaţia de a încheia contractul de vânzare trece asupra comunei, oraşului sau,
după caz, municipiului la fel ca şi asupra oricărui alt moştenitor. Dar promitentul-cumpărător
poate opta, potrivit principiilor aplicabile în materie, şi pentru rezoluţiunea antecontractului şi
restituirea preţului plătit, în condiţiile în care ar fi putut cere şi împotriva promitentului-vânzător
(decedat).
Dacă defunctul ar fi avut calitatea de promitent-cumpărător, care a plătit - integral sau în parte
- preţul, comuna, oraşul sau municipiul ar putea să ceară şi pronunţarea unei hotărâri
judecătoreşti care să ţină loc de contract de înstrăinare sau restituirea preţului potrivit regulilor
aplicabile în materie, dacă promitentul-vânzător nu cere el pronunţarea hotărârii judecătoreşti
care să ţină loc de contract de vânzare.
În toate cazurile, se admite unanim că comuna, oraşul sau municipiul răspunde de pasivul
moştenirii dobândite numai în limita activului238, căci nu ar fi admisibil ca societatea să suporte
pasivul din patrimoniul unei persoane fizice.
236
TJ Hunedoara, dec.civ. nr.736/1985, în RRD nr.3, 1986, p.77. Pentru amănunte vz. şi Fr. Deak,
Drepturile statului asupra moştenirii vacante, în RRD nr.3, 1986, p.9-11.
237
Vezi de exemplu, TS, s. civ., dec. nr.2390/1972, în CD, 1972, p.105; dec. nr. 1351/1972, loc. cit.;
Jud. Bistriţa, sent. civ. nr.369/1982, loc. cit.; TMB s. a III-a civ., dec. nr. 3490/1984, în RRD nr. 4, 1985,
p.62.
74
 82.3. Inexistenţa dreptului de opţiune succesorală. Spre deosebire de ceilalţi moştenitori,
statul, comuna, oraşul sau municipiul - în privinţa dreptului având ca obiect moştenirea vacantă
(iar nu şi eventualele legate lăsate prin testament de către de cuius) - nu are un drept de opţiune
succesorală. Astfel, nu poate renunţa la moştenirea vacantă.
Neavând drept de opţiune, termenul de opţiune succesorală de un an prevăzut de lege pentru
exercitarea acestui drept devine inaplicabil. Aşadar, organul competent poate solicita eliberarea
certificatului de vacanţă a moştenirii, iar notarul public sau instanţa judecătorească poate
constata vacanţa moştenirii nelimitat în timp.

238
Vezi TS, col. civ., dec. nr.1260/1965, în JN nr.3, 1966, p.158; TS, s.civ. dec. nr. 1351/1972, în CD,
1972, p.182; TS, s. civ., dec. nr. 1255/1982, în RRD nr. 8, 1983, p.60.
75
 PARTEA A II-A
LIBERALITĂŢILE
CAPITOLUL I
REGULI GENERALE CU PRIVIRE LA LIBERALITĂŢI

Secţiunea I
Noţiune şi categorii

1. Precizări prealabile. Potrivit art. 1.172 alin. (1) C.civ. „Contractul prin care fiecare parte
urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate este cu titlu oneros”, iar
potrivit alin. (2) „Contractul prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un
beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit”.
Contractele cu titlu gratuit se clasifică, la rândul lor, în contracte dezinteresate şi liberalităţi.
Contractul dezinteresat este acel contract prin care se urmăreşte a se procura un serviciu
celeilalte părţi, fără ca partea care face serviciul să-şi micşoreze patrimoniul (de exemplu,
comodatul, mandatul cu titlu gratuit, depozitul cu titlu gratuit etc.).
Liberalitatea este actul juridic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în
tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane. Nu se pot face liberalităţi decât prin donaţie sau
prin legat cuprins în testament (art. 984 C.civ.).
În Noul Cod civil sunt reglementate doar două categorii de liberalităţi, respectiv donaţia şi
legatul.
Donaţia este contractul prin care, cu intenţia de a gratifica, o parte, numită donator, dispune în
mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părţi, numită donatar.
Legatul este dispoziţia testamentară prin care testatorul stipulează ca, la decesul său, unul sau
mai mulţi legatari să dobândească întregul său patrimoniu, o fracţiune din acesta sau anumite
bunuri determinate.
După cum se observă, doar donaţia reprezintă un contract, adică un act juridic bilateral.
Legatul este un act juridic unilateral, care exprimă voinţa testatorului şi produce efecte juridice
indiferent de atitudinea legatarului; legatul se dobândeşte din momentul deschiderii moştenirii
prin actul unilateral al testatorului, dacă legatarul nu renunţă la legat.
Secţiunea a II-a
Capacitatea în materie de liberalităţi
2. Regula. Potrivit principiului general în materie de acte juridice (consacrat de art. 1.180
C.civ.), regula este - şi în acest domeniu al liberalităţilor - capacitatea, iar incapacitatea este
excepţia. Astfel, potrivit art. 987 C.civ. „Orice persoană poate face şi primi liberalităţi, cu
respectarea regulilor privind capacitatea”.
Incapacităţile de a dispune sau de a primi prin liberalităţi, ca excepţii de la regula capacităţii,
trebuie să fie expres prevăzute de lege şi aceste texte, ca texte de excepţie, sunt de strictă
interpretare (exceptio est strictissimae interpretationis). Întrucât incapacitatea trebuie să fie
prevăzută de lege, nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la
capacitatea de exerciţiu.239 (art. 29 alin. 2 C.civ.).
În cele ce urmează vom prezenta doar acele incapacităţi, de a dispune sau de a primi
liberalităţi, care sunt comune donaţiilor şi legatelor, urmând ca la materia donaţiei, respectiv
testamentului să fie prezentate şi alte incapacităţi specifice.
3. Incapacităţile de a dispune prin liberalităţi. Potrivit legii, sunt incapabile de a dispune prin
liberalităţi:
a) Minorii şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească nu pot dispune de bunurile lor
prin liberalităţi nici prin reprezentanţii legali (părinţi sau tutore) şi nici personal cu încuviinţarea

239
Vezi, de exemplu, TS, col. civ., dec. nr.1844/1956, în CD,1956, vol.I, p.367.
76
ocrotitorului legal (şi chiar dacă s-ar obţine autorizaţia instanţei de tutelă). Art. 41 alin. 3 şi art.
43 alin.3 recunosc atât pentru persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, cât şi pentru minorul cu
capacitate de exerciţiu restrânsă posibilitatea de a face acte de dispoziţie de mică valoare, cu
caracter curent şi care se execută la data încheierii lor (de exemplu, cu ocazia unor aniversări, de
ziua femeii etc.)240.
b) Art. 988 alin. 2 C.civ. dispune că „Sub sancţiunea nulităţii relative, nici chiar după
dobândirea capacităţii depline de exerciţiu persoana nu poate dispune prin liberalităţi în folosul
celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi
primit de la instanţa de tutelă descărcare pentru gestiunea sa. Se exceptează situaţia în care
reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului”.
Cazul clasic este acela al tutorelui minorului.
Ca un corolar necesar al incapacităţii minorului (chiar devenit major) de a dispune în favoarea
tutorelui (fostului tutore) în condiţiile arătate, acesta din urmă este lovit de incapacitatea de a
primi prin liberalităţi de la cel ocrotit.
De regulă, ascendentul desemnat tutore, care poate primi liberalităţi chiar şi înainte ca instanţa
de tutelă să-i dea descărcare de gestiune, este bunicul minorului.
c) Art. 12 alin. 2 C.civ. prevede că „Nimeni nu poate dispune cu titlu gratuit, dacă este
insolvabil”. Starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi
supus, potrivit legii, executării silite, faţă de valoarea totală a datoriilor exigibile.
4. Momentul în raport de care se apreciază capacitatea de a dispune prin liberalităţi.
Potrivit art. 987 alin. 2 C.civ. „Condiţia capacităţii de a dispune prin liberalităţi trebuie
îndeplinită la data la care dispunătorul îşi exprimă consimţământul”.
Câteva precizări se impun în privinţa legatului cuprins în testament. Astfel, cu toate că
testamentul produce efecte la deschiderea moştenirii (cu excepţia clauzei de recunoaştere a
copilului din afara căsătoriei) şi până în acest moment testatorul îl poate revoca, total sau parţial,
el trebuie să aibă capacitatea de a testa când îşi manifestă voinţa, deci la data întocmirii actului,
modificările ulterioare ale statutului său juridic fiind fără relevanţă. În consecinţă, testamentul
incapabilului nu poate fi recunoscut valabil, chiar dacă ulterior a devenit o persoană capabilă.
Capacitatea de a încheia un act juridic trebuie să fie apreciată la momentul când se săvârşeşte,
chiar dacă efectele sau executarea actului este amânată până la o dată ulterioară, fie şi incertă,
cum este moartea testatorului.
5. Sancţiunea incapacităţii legale de a dispune prin liberalităţi. Întrucât incapacităţile de a
dispune prin liberalităţi au ca scop protecţia voinţei incapabilului, a intereselor familiei sale sau a
intereselor creditorilor dispunătorului, nefiind dictate de interese de ordine publică, sancţiunea
este nulitatea relativă a liberalităţii.
6. Incapacităţi de a primi prin liberalităţi.
Urmează să analizăm incapacităţile de a primi prin liberalităţi care sunt, totodată, în mod
corespunzător, şi incapacităţi de a dispune, privite din punctul de vedere al dispunătorului, tot aşa
cum incapacitatea minorului ocrotit prin tutelă de a dispune în favoarea tutorelui este o
incapacitate de a primi prin testament, raportat la persoana tutorelui.
a) Potrivit art. 990 C.civ. „(1) Sunt anulabile liberalităţile făcute medicilor, farmaciştilor
sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de
specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului. (2) Sunt exceptate de la
prevederile alin. (1): a) liberalităţile făcute soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor
privilegiaţi; b) liberalităţile făcute altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data
liberalităţii, dispunătorul nu are soţ şi nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi. (3)
Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi în privinţa preoţilor sau a altor persoane care
240
Potrivit art. 39 C.civ. «Minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu. În
cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei
păstrează capacitatea deplină de exerciţiu». De asemenea, art. 40 prevede că «Pentru motive temeinice,
instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de
exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi
avizul consiliului de familie».

77
acordau asistenţă religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului. (4) Dacă dispunătorul a
decedat din cauza bolii, termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare curge de la
data la care moştenitorii au luat cunoştinţă de existenţa liberalităţii. (5) În cazul în care
dispunătorul s-a restabilit, legatul devine valabil, iar acţiunea în anularea donaţiei poate fi
introdusă în termen de 3 ani de la data la care dispunătorul s-a restabilit”.
În legătură cu această incapacitate se impun a fi făcute următoarele precizări:
i) Ceea ce interesează este nu calitatea în sine de medic, farmacist sau preot, ci asistenţa cu
caracter repetat241 sau de continuitate242 acordată bolnavului în calităţile vizate de lege. Prin
urmare, bolnavul poate gratifica, de exemplu, un prieten medic, dacă nu l-a tratat în cursul
ultimei boli.
ii) Incapacitatea îi vizează pe farmacişti în cazul în care îşi depăşesc atribuţiile şi intră în
cadrul profesiunii medicilor, prin efectuarea de tratamente specifice acestei din urmă profesiuni,
indicând şi chiar administrând bolnavului medicamente fără prescripţie medicală, procedând ca
şi cum ar fi medici.243
iii) Prin sintagma „altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau
îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului” legiuitorul a
avut în vedere atât persoanele care practică ilegal medicina 244, cât şi persoanele care, deşi nu
aveau calitatea de medic curant al bolnavului, prin calitatea avută şi prin gradul de implicare în
tratarea bolnavului au exercitat o influenţă suficient de mare asupra acestuia încât se presupune
că voinţa a fost viciată; de exemplu, şeful secţiei în care era tratat bolnavul, managerul spitalului,
asociatul societăţii comerciale care deţinea spitalul etc.
iv) În privinţa preoţilor sau a altor persoane care acordau asistenţă religioasă în timpul bolii
care este cauză a decesului, trebuie să se stabilească dacă beneficiarul liberalităţii ce are calitatea
de preot a acordat în mod constant asistenţă religioasă dispunătorului în cursul bolii care i-a
cauzat decesul şi dacă liberalitatea a fost întocmită în favoarea preotului în considerarea actelor
de asistenţă religioasă. După cum s-a decis în mod corect în jurisprudenţă 245, nu intervine
sancţiunea nulităţii atunci când din ansamblul materialului probator administrat a rezultat că
asistenţa religioasă acordată de către preot testatoarei, în cursul bolii din cauza căreia a survenit
decesul, a avut caracter sporadic, aceasta fiind o persoana credincioasă, care mergea frecvent la
mănăstiri şi la alte biserici pentru a asista la slujbe, pentru a se împărtăşi şi spovedi. În plus, s-a
reţinut că factorul determinant în încheierea testamentului în favoarea preotului şi a soţiei sale l-a
constituit ajutorul financiar şi moral pe care aceştia l-au acordat testatoarei, în lipsa sprijinului
din partea rudelor, iar nu asistenţa religioasă, care nu a fost repetată, continuă, pentru a influenţa
ea singură voinţa dispunătoarei.
v) Liberalitatea trebuie să fi fost făcută în timpul bolii care este cauza a decesului.
vi) Sunt exceptate de la sancţiunea nulităţii relative liberalităţile făcute soţului, rudelor în linie
dreaptă sau colateralilor privilegiaţi (iar dacă, la data liberalităţii, dispunătorul nu are soţ şi nici
rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi, sunt exceptate şi liberalităţile făcute altor rude
până la al patrulea grad inclusiv) deoarece în acest caz se presupune că liberalitatea a fost făcută
în considerarea calităţii de rudă ori de soţ a beneficiarului, iar nu în considerarea calităţii de
medic, farmacist sau preot, chiar dacă ruda ori soţul are şi o astfel de calitate.

241
Vezi Cas.I dec.nr.103/1919, în C.civ. adnotat, p.214, nr.4.
242
Vezi TS, s. civ., dec.nr.875/1969, cit. supra.
243
TS, s. civ., dec.nr.826/1978, în Repertoriu... 1975-1980, p.141-142.
244
Vezi M. Eliescu, op.cit., p.167. Personalul medical ajutător, de exemplu, persoana care a fost o
„permanentă şi devotată infirmieră” (TS, s.civ., dec.nr. 1515/1986, în CD, 1986, p.96), nu intră sub
incidenţa textului, decât dacă, cu depăşirea abilitării legale, acordă tratament medical. În principiu, art.
990 C.civ. nu este aplicabil nici în cazul asistenţilor medicali. Vz. P.Perju, Sinteză teoretică a
jurisprudenţei Curţii de Apel Suceava în domeniile dreptului civil şi procesual-civil, în Dreptul nr.9,
2000, p. 146 nr.15.
245
Curtea de Apel Craiova-Secţia civilă, decizia nr. 404/ 08.05. 2008, publicată pe pagina de internet
jurisprudenta.com.
78
 vii) Se pune problema de a şti care va fi soarta liberalităţilor făcute în perioada bolii în ipoteza
în care dispunătorul nu decedează din cauza acelei boli, ci se restabileşte. „A se restabili”
înseamnă şi „a se însănătoşi”, dar şi „a se înzdrăveni”, „a se întrema”, ceea ce presupune că
ipoteza normei juridice nu vizează doar situaţia în care dispunătorul şi-a recăpătat în totalitate
sănătatea. Important este ca dispunătorul să nu se mai afle în acea stare de vulnerabilitate, în
timpul căreia a făcut liberalitatea.
După restabilire legatul devine valabil pentru că dispunătorul are posibilitatea de a revoca
legatul oricând. Dacă nu revocă legatul, înseamnă că acesta este rezultatul voinţei sale libere şi
conştiente, iar nu rezultatul influenţei exercitate de medic, farmacist sau preot.
În privinţa donaţiei, dispunătorul are posibilitatea să ceară anularea în termen de 3 ani de la
data la care s-a restabilit. Data restabilirii poate fi stabilită cu orice mijloc de probă, fiind vorba
de o situaţie de fapt. Dacă donatorul restabilit nu cere anularea donaţiei în termenul de 3 ani,
înseamnă că a înţeles să confirme acest act anulabil.
b) Cetăţenii străini (persoanele juridice străine) şi apatrizii pot primi liberalităţi având ca
obiect dreptul de proprietate asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea
României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe
bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică (art.44 alin. 2 din Constituţie) 246.
Pentru materializarea dreptului cetăţenilor străini, apatrizilor şi al persoanelor juridice străine de
a dobândi, inclusiv prin liberalităţi, dreptul de proprietate asupra terenurilor în România, a fost
adoptată Legea nr. 312/2005247, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007, o dată cu aderarea
României la Uniunea Europeană.
7. Momentul în raport de care se apreciază incapacitatea de a primi prin liberalităţi şi
sancţiunea aplicabilă.
Art. 987 C.civ. dispune: „Condiţia capacităţii de a primi o donaţie trebuie îndeplinită la data
la care donatarul acceptă donaţia. Condiţia capacităţii de a primi un legat trebuie îndeplinită la
data deschiderii moştenirii testatorului”.
Cât priveşte pe donatar, el trebuie să fie capabil în momentul acceptării donaţiei.
Întrucât testamentul produce efecte la deschiderea moştenirii, capacitatea de a primi prin
testament se apreciază în funcţie de această dată. De exemplu, condiţia cetăţeniei române (pentru
ipoteza liberalităţilor având ca obiect dreptul de proprietate asupra terenurilor) trebuie să fie
îndeplinită în acest moment.
În privinţa momentului la care se analizează capacitatea de a primi un legat de către medic,
farmacist sau preot, acesta este data întocmirii testamentului, iar nu data deschiderii moştenirii.
8. Sancţiunea incapacităţii este nulitatea relativă a liberalităţii.
În cazul în care incapacitatea este dictată de interese de ordine publică, sancţiunea este
nulitatea absolută a liberalităţii. Astfel, incapacitatea determinată de lipsa cetăţeniei române în
privinţa dreptului de proprietate asupra terenului. Această interdicţie a fost apreciată şi în trecut
ca fiind de ordine publică248.
Dispoziţia testamentară va fi nulă, respectiv anulabilă, chiar dacă dispunătorul - pentru a

ocoli dispoziţiile privind incapacităţile de a primi prin liberalităţi - a recurs la interpunere de

persoane, căci dispoziţia care sincer stipulată ar fi nulă, rămâne nulă şi dacă a fost simulată.

Din cauza dificultăţii de dovadă a simulaţiei prin interpunere de persoane, legea (art. 992
C.civ.) prevede că „(1) Sancţiunea nulităţii relative prevăzute la art. 988 alin. (2), art. 990 şi
246
Vz. Fr. Deak, op. cit., vol. I, 2006, Cap.I, nr.10.9. Vz. şi C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al.
Băicoianu, op.cit., p.726-727.
247
Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către
cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine a fost publicată în M.Of.
nr.1008/14.11.2005. Pentru dezvoltări privind domeniul de aplicare al acestei legi, vz. Fr. Deak, op. cit.,
vol. I, 2006, Cap. I nr.10.9, p.56-58.
248
Vezi, de exemplu Cas.S.U., dec.nr.24/1922, în C.civ.adnotat, vol. III, p. 415, nr.35; Cas.I,
dec.nr.350/1916; ibidem p.414, nr.26; C. Apel Buc., II, dec.nr. 131/1925, ibidem, p.431, nr.25.
79
991 se aplică şi liberalităţilor deghizate sub forma unui contract cu titlu oneros sau făcute unei
persoane interpuse. (2) Sunt prezumate până la proba contrară ca fiind persoane interpuse
ascendenţii, descendenţii şi soţul persoanei incapabile de a primi liberalităţi, precum şi
ascendenţii şi descendenţii soţului acestei persoane”.
După cum se observă, prezumţia consacrată de art. 992 alin. 2 C.civ. este o prezumţie relativă,
iar nu una absolută. Aceasta înseamnă că cei interesaţi vor putea face dovada că liberalitatea nu a
fost făcută în considerarea calităţii de rudă, afin sau de soţ a incapabilului (pentru a profita
incapabilului), ci avându-se în vedere relaţiile (de prietenie, de încredere etc.) dintre dispunător şi
gratificat.

Secţiunea a III-a

Consimţământul în materie de liberalităţi

9. Reguli aplicabile. Pentru ca liberalităţile să fie valabile este necesar ca dispunătorul să aibă
discernământ, iar voinţa sa (consimţământul) să nu fie alterată de vreun viciu de consimţământ:
eroare, dol sau violenţă.
Potrivit art. 1.204 C.civ. consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în
cunoştinţă de cauză.
De asemenea, art. 1.205 prevede că „(1) Este anulabil contractul încheiat de o persoană care,
la momentul încheierii acestuia, se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare care o punea în
neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale. (2) Contractul încheiat de o persoană pusă
ulterior sub interdicţie poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii
sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute”.
În literatura de specialitate şi în jurisprudenţa anterioară adoptării Noului Cod civil,
problematica lipsei discernământului era analizată ca ipoteză de incapacitate a testatorului. În
realitate, existenţa discernământului este o cerinţă a voinţei juridice, a consimţământului valabil.
Luând în considerare această realitate juridică incontestabilă, Noul Cod civil tratează problema
lipsei discernământului în contextul analizei valabilităţii consimţământului.
Astfel, există cazuri când persoana deplin capabilă sau cu capacitate parţială de a dispune prin
liberalităţi potrivit legii, în fapt (de facto) să fie lipsită temporar de discernământul necesar
pentru a dispune prin liberalităţi. Prin urmare, lipsa discernământului atrage anulabilitatea
actului deoarece dispunătorul nu are puterea de a aprecia efectele juridice ale manifestării sale de
voinţă249. După cum s-a arătat, „pentru validitatea testamentului este necesar, între altele, ca
dispunătorul să aibă discernământ în momentul în care îl întocmeşte, în sensul de a nu exista
incapacităţi legale şi nici cele naturale, adică lipsa unei voinţe conştiente, indiferent dacă
aceasta se datorează unei cauze trecătoare sau uneia permanente”250. Înseamnă că „este necesar a
se stabili dacă testatorul a avut discernământ în momentul în care a întocmit actul juridic de
ultimă voinţă”251.
În orice caz, lipsa discernământului (din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale ori din pricina
unor cauze vremelnice ca starea de boală, hipnoză, somnambulism, beţie alcoolică, folosirea de
stupefiante etc.252) trebuie să fie dovedită în mod neechivoc prin probe concludente. Această
situaţie se deosebeşte de incapacitatea alienatului sau debilului mintal pus sub interdicţie, a cărui
incapacitate este legală şi permanentă253, chiar dacă ar avea momente de luciditate.
249
Vezi, de exemplu, Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993, p.133-134; G. Boroi, Drept civil. Teoria generală, Ed. All, 1997, p.109.
250
TS, s. civ., dec.nr.1129/ 1987, în CD, 1987, p.121.
251
TS, s.civ., dec.nr.438/1989, în Dreptul, nr.1-2, 1990, p.128. Vezi şi idem dec.nr. 657/1974, în CD,
1974, p.163-165; idem, dec.nr.273/1977, în CD, 1977, p.86-89.
252
Testamentul întocmit sub influenţa urii sau mâniei (ab irato), în principiu, este valabil, afară numai
dacă se dovedeşte că a fost atât de puternică încât a tulburat facultăţile mintale ale testatorului. Vezi C.
Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p.711 nr.1046; M.Eliescu, op.cit., p.161.
253
Dacă testatorul este o persoană pusă sub interdicţie judecătorească, nu este cazul a se invoca lipsa
discernământului la încheierea testamentului, cum se procedează uneori. Vezi, de exemplu, TS, s.civ.,
dec.nr.2395/1980, cu Notă de R. Petrescu, în RRD nr.7, 1981 p.37-39.
80
 În privinţa viciilor de consimţământ, precizăm că acestea sunt supuse regulilor de drept
comun. Atât eroarea (de exemplu, în persoana beneficiarului dispoziţiei testamentare - eroare
referitoare nu numai la identitatea lui, dar şi la calităţile sale socotite esenţiale de testator, de
exemplu, a crezut că legatarul este copilul său din afara căsătoriei - actul fiind încheiat intuitu
personae), cât şi violenţa, inclusiv morală, aplicabile în materie, se întâlnesc rar în practică. În
schimb, dolul înfăţişat în această materie sub forma sugestiei şi captaţiei se întâlneşte relativ
frecvent în practică.
10. Dolul se înfăţişează în materia liberalităţilor sub forma captaţiei şi sugestiei, constând în
utilizarea de manopere viclene şi frauduloase, folosite de o persoană (sau mai multe), având
calitatea de beneficiar al liberalităţii sau chiar aceea de terţ, cu intenţia de a câştiga încrederea
dispunătorului şi a înşela buna lui credinţă pentru a-l determina să dispună în sensul în care nu ar
fi făcut-o din proprie iniţiativă254.
Prin urmare, dolul presupune:
- utilizarea de manopere, de mijloace viclene, frauduloase, mai directe şi mai brutale în cazul
captaţiei (îndepărtarea dispunătorului de rude şi prieteni, interceptarea corespondenţei, abuzul de
influenţă şi autoritate etc.) şi indirecte, mai subtile, mai ascunse în cazul captaţiei (şiretenii,
afirmaţii mincinoase la adresa unor potenţiali moştenitori legali, specularea anumitor sentimente
sau concepţii - inclusiv religioase - ale dispunătorului etc.). Dacă nu s-au utilizat mijloace
frauduloase nu suntem în prezenţa dolului (de exemplu, dacă este vorba de simpla simulare a
grijii şi afecţiunii ori de prestarea interesată a unor servicii şi îngrijiri)255;
- intenţia de a induce în eroare cu rea-credinţă pe donator sau pe testator să dispună în sensul
în care nu ar fi făcut-o din proprie iniţiativă;
- manoperele frauduloase folosite să fi avut un rol determinant, având drept rezultat alterarea
voinţei dispunătorului;
- în privinţa legatului cuprins în testament, prin derogare de la regulile aplicabile în materia
actelor bilaterale, se admite unanim256 că manoperele frauduloase pot proveni nu numai de la
„cealaltă parte” - în această materie în sensul beneficiarului actului unilateral de dispoziţie
testamentară (cum ar fi legatarul sau alt beneficiar al dispoziţiei, de exemplu, comoştenitorul sau
moştenitorul subsecvent care beneficiază de exheredare, deşi nu are calitatea juridică de legatar)
- dar şi de la un terţ, care nu beneficiază de testament, şi chiar dacă între beneficiar şi terţ nu a
existat o înţelegere prealabilă sau beneficiarul nu a avut cunoştinţă de intervenţia terţului ori nu
este un incapabil, iar terţul nici nu este reprezentantul său (părinte, tutore), dacă se dovedeşte că
activitatea dolosivă a terţului a alterat voinţa testatorului. În acest sens, art. 1.038 C.civ. prevede
că „Dolul poate atrage anularea testamentului chiar dacă manoperele dolosive nu au fost
săvârşite de beneficiarul dispoziţiilor testamentare şi nici nu au fost cunoscute de către acesta.”
11. Sancţiunea aplicabilă în cazul viciilor de consimţământ este - ca şi în cazul incapacităţii
legale - nulitatea relativă, potrivit dreptului comun. Anularea poate fi cerută şi viciul de
consimţământ poate fi dovedit prin orice mijloc de probă (iar nu numai prin înscrierea în fals),
inclusiv în cazul donaţiei autentice şi a testamentului autentic, căci notarul poate constata numai
existenţa consimţământului donatorului sau, după caz, al testatorului, iar nu şi absenţa viciilor de
voinţă257.

12. Revizuirea condiţiilor şi a sarcinilor

Sediul materiei îl reprezintă art. 1.006-1.008 NCC.
Potrivit art. 1.006 “Dacă, din cauza unor situaţii imprevizibile şi neimputabile beneficiarului,
survenite acceptării liberalităţii, îndeplinirea condiţiilor sau executarea sarcinilor care
254
Vezi şi C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p.712-713; M. Eliescu, op.cit.,
p.178-179; St. Cărpenaru, op.cit., p.430; A. Bacaci, loc.cit., p.20-23; D. Chirică op.cit. p.76-78. Pentru
practica judiciară vezi, de exemplu, TS, s.civ., dec.nr. 1426/1979 şi CSJ, s.civ., dec.nr.1160/1992, cit.
supra; TS, s.civ., dec.nr.1917/1974, în Repertoriu... 1969-1975, p.213; idem dec.nr.953/1978, în
Repertoriu... 1975-1980; idem dec.nr.1426/1979, în CD, 1979, p.125-128; CSJ, s.civ., dec.nr.2447/1991,
în Dreptul nr.7,1992, p.78-79.
255
Vezi, TS s.civ., dec.nr.1031/1973, în RRD nr.3, 1974; CSJ, s.civ., dec.nr.2447/1991, loc.cit.
256
Vezi, de exemplu, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p.713 nr. 1052;
M.Eliescu, op.cit., p.179; A. Bacaci, loc.cit., p.21-22.
257
Vezi A. Bacaci, loc.cit, p.22; E. Safta-Romano, op.cit., p.153. Este de observat că în practică cele
mai frecvente cazuri de anulare pentru dol sunt referitoare la testamente autentice.
81
afectează liberalitatea a devenit extrem de dificilă ori excesiv de oneroasă pentru beneficiar,
acesta poate cere revizuirea sarcinilor sau a condiţiilor”.
Art. 1.007 dispune: “(1) Cu respectarea, pe cât posibil, a voinţei dispunătorului, instanţa de
judecată sesizată cu cererea de revizuire poate să dispună modificări cantitative sau calitative
ale condiţiilor sau ale sarcinilor care afectează liberalitatea ori să le grupeze cu acelea similare
provenind din alte liberalităţi. (2) Instanţa de judecată poate autoriza înstrăinarea parţială sau
totală a obiectului liberalităţii, stabilind ca preţul să fie folosit în scopuri conforme cu voinţa
dispunătorului, precum şi orice alte măsuri care să menţină pe cât posibil destinaţia urmărită de
acesta”.
În fine, potrivit art. 1.008 „Dacă motivele care au determinat revizuirea condiţiilor sau a
sarcinilor nu mai subzistă, persoana interesată poate cere înlăturarea pentru viitor a efectelor
revizuirii”.
Există multiple situaţii în practică în care liberalităţile (atât donaţiile, cât şi legatele) sunt
afectate de sarcini sau condiţii. Mai mult decât atât, sarcinile şi condiţiile nu vizează obligaţii,
respectiv evenimente care urmează să se execute, respectiv să se îndeplinească imediat după ce
liberalitatea începe să producă efecte, ci uneori se întind pe perioade de timp foarte mari (decenii
sau chiar peste un secol). În acest interval de timp, situaţiile avute în vedere de către dispunător
şi beneficiar pot suferi modificări însemnate, astfel încât îndeplinirea condiţiilor sau executarea
sarcinilor să devină extrem de dificilă ori excesiv de oneroasă pentru beneficiar. Se pune
problema adaptării condiţiilor şi a sarcinilor în aşa fel încât să se respecte spiritul liberalităţii
consimţite de către beneficiar.
La cererea persoanelor interesate, instanţa de judecată este abilitată să ia măsurile
corespunzătoare pentru ca, respectându-se pe cât posibil voinţa dispunătorului, sarcinile şi
condiţiile să poată fi adaptate în raport de noile circumstanţe. Practica judiciară franceză (care
poate fi valorificată şi la noi întrucât textele din Noul Cod civil sunt inspirate din Codul civil
francez, astfel cum a fost modificat în anul 1984) a pronunţat câteva hotărâri judecătoreşti cu
valoare de principiu, care sunt de natură a contura câmpul de aplicare a acestei instituţii juridice.
De exemplu, au fost situaţii în care o clădire a fost donată sau lăsată legat unei localităţi cu
sarcina ca această clădire să servească drept şcoală. La un moment dat, printr-un fapt al
autorităţii, şcoala a fost închisă fie din cauza lipsei elevilor, fie pentru că nu mai corespundea
normelor legale în vigoare (iar aducerea la standardele cerute necesita cheltuieli uriaşe, lipsind
fondurile băneşti aferente). În aceste condiţii, a fost admisă cererea de revizuire a sarcinilor, care
poate însemna chiar şi autorizarea vânzării bunului respectiv, iar preţul să fie folosit în scopuri
conforme cu voinţa dispunătorului. La fel au stat lucrurile şi în situaţia în care bunul a fost
folosit, potrivit voinţei testatorului, cu destinaţia de casă parohială, iar la un moment dat postul
respectiv din acea localitate a fost desfiinţat.
Tot astfel, într-o altă speţă, o văduvă a lăsat prin testament mai multe imobile unui azil, cu
sarcina ca aceste imobile să fie folosite drept anexe ale azilului pentru bătrâni. Întrucât la un
moment dat au fost adoptate reglementări legale imperative privitoare la normele de securitate şi
confort pe care trebuia să le respecte clădirile destinate primirii publicului şi îngrijirii persoanelor
vârstnice, azilul a solicitat revizuirea sarcinii. Instanţa a admis acţiunea cu motivarea că
imobilele ce au constituit obiectul legatului erau incompatibile cu noile norme adoptate,
indiferent de lucrările, chiar substanţiale, care s-ar fi putut realiza.
Au fost situaţii în care instanţele au respins cererea de revizuire a sarcinii. Într-o speţă,
soluţionată de Tribunalul de Mare Instanţă din Paris258, a fost consimţit un legat cu titlu
particular, având ca obiect un apartament, în favoarea Primăriei Paris cu sarcina pentru aceasta
de a afecta apartamentul realizării unui muzeu destinat expunerii picturilor soţului testatoarei.
Deşi în testament s-a prevăzut că muzeul trebuia realizat în termen de doi ani, primăria s-a
mulţumit să relocheze operele de artă în pivniţă, greu accesibilă publicului, în timp ce
258
Citată de M. Grimaldi, Révocation d'un legs particulier consenti à une commune qui n'a pas respecté
les charges prévues par le legs, Recueil Dalloz 1995, pag. 49.
82
apartamentul propriu-zis a fost afectat locuirii curatorului unui alt muzeu. Instanţa nu a acceptat
niciunul din motivele privind dificultăţile la executare pe care primăria le-a invocat în
justificarea cererii sale de revizuire a sarcinii, cum ar fi lipsa spaţiului, necesitatea asigurării
pazei, faptul că locuitorii celorlalte apartamente vecine ar putea fi deranjaţi de accesul publicului
sau faptul că există în curs de elaborare proiecte ambiţioase cu privire la transformarea
apartamentului în muzeu. În motivarea hotărârii, instanţa a reţinut că legatarului îi revine în
primul rând obligaţia ca, înainte de a accepta liberalitatea, să evalueze sarcina şi dacă aceasta îi
apare de la bun început ca fiind nerealistă, în sensul că nu poate fi în mod rezonabil executată,
atunci legatarul trebuie să refuze acceptarea liberalităţii. Nu este admisibil ca legatarul să accepte
liberalitatea şi apoi să fie exonerat de executarea sarcinii, invocând anumite dificultăţi care îi
erau cunoscute de la bun început.
Există situaţii în practică în care instanţele pot dispune modificări cantitative, în sensul
diminuării valorice sau a reducerii periodicităţii prestaţiilor care grevează liberalitatea. De
exemplu, obiectul legatului îl reprezintă bunuri frugifere, iar sarcina urmează să se execute din
valoarea fructelor produse de bun (din dobânda produsă de o sumă de bani sau din chiria obţinută
ca urmare a închirierii unei case). Pe fundalul scăderii dobânzilor sau a chiriilor, instanţa poate
reduce valoarea sarcinii la veniturile pe care bunul ce formează obiectul liberalităţii le produce
sau poate dispune ca obligaţia să fie prestată la intervale mai mari de timp, astfel încât fructele
bunului ce formează obiectul liberalităţii să poată acoperi sarcina.
Dacă motivele care au determinat revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor nu mai subzistă,
persoana interesată poate cere înlăturarea pentru viitor a efectelor revizuirii. „Persoana
interesată” poate fi dispunătorul însuşi (în cazul donaţiei cu sarcini), moştenitorii dispunătorului
sau chiar beneficiarul sarcinii. De exemplu, din cauza scăderii numărului de elevi, se decide ca
elevii dintr-o localitate să nu mai înveţe în clădirea donată cu sarcina de a fi folosită ca şcoală, ci
să fie transportaţi cu un microbuz într-o localitate învecinată. Dacă ulterior numărul de elevi este
suficient de mare pentru redeschiderea şcolii, clădirea respectivă poate fi din nou folosită ca
şcoală (ori, eventual, ca grădiniţă, bibliotecă etc., adică să fie folosită tot pentru sprijinirea
procesului de instrucţie şi educaţie a copiilor din acea localitate, respectându-se astfel spiritul
dispoziţiilor dispunătorului).

83
 CAPITOLUL II
CONTRACTUL DE DONAŢIE

Subcapitolul I
Noţiunea şi condiţiile de validitate ale contractului de donaţie

Secţiunea I
Noţiunea contractului de donaţie259
1. Definiţie. Donaţia este contractul cu titlu gratuit prin care una dintre părţi, numită donator,
cu intenţia de a gratifica îşi micşorează în mod actual şi irevocabil patrimoniul său cu un drept
(real sau de creanţă), mărind patrimoniul celeilalte părţi, numită donatar, cu acelaşi drept, fără a
urmări să primească altceva în schimb.
După cum rezultă din această definiţie, ceea ce caracterizează donaţia este trecerea unor valori
dintr-un patrimoniu în altul fără echivalent, cu intenţia de a face o donaţie (animus donandi).
Această intenţie, concretizată în încheierea contractului în forma şi în condiţiile prevăzute de
lege, justifică mărirea unui patrimoniu în detrimentul altuia, constituind cauza ei260.
Precizăm, de asemenea, că donaţia - ca varietate a contractelor cu titlu gratuit - reprezintă o

liberalitate, deoarece are ca efect micşorarea patrimoniului donatorului cu bunul donat, spre
259
Pentru delimitarea contractelor de sponsorizare şi mecenat de cel de donaţie, corelaţia dintre cele
trei contracte şi aplicabilitatea regulilor specifice donaţiei (incapacităţi, reducţiune, revocare etc.)
contractelor de sponsorizare şi mecenatului, vz. Fl. Ţuca, Donaţie, sponsorizare, mecenat, în RDC nr.9,
1998, p.95-111; C. Toader, Drept civil. Contracte speciale, ediţia 2, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p.113,
nota 2. Sponsorizarea şi mecenatul sunt reglementate prin Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea.
Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 32/1994, „Sponsorizarea este actul juridic prin care două persoane
convin cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra unor bunuri materiale sau mijloace
financiare pentru susţinerea unor activităţi fără scop lucrativ desfăşurate de către una dintre părţi,
denumită beneficiarul sponsorizării”. Iar potrivit alin. (3) din art. 1 al aceluiaşi act normativ, „Mecenatul
este un act de liberalitate prin care o persoană fizică sau juridică, numită mecena, transferă, fără obligaţie
de contrapartidă directă sau indirectă, dreptul său de proprietate asupra unor bunuri materiale sau mijloace
financiare către o persoană fizică, ca activitate filantropică cu caracter umanitar, pentru desfăşurarea unor
activităţi în domeniile: cultural, artistic, medico-sanitar sau ştiinţific - cercetare fundamentală şi aplicată”.
260
În practică, sub imperiul Codului civil de la 1864, s-a decis că în analiza cauzei în materie de
donaţie este necesar a se stabili scopul sau motivul care a fost determinant pentru voinţa dispunătorului în
acest sens. Cauza în cazul contractului de donaţie cuprinde aşadar, în primul rând, voinţa de a dărui,
animus donandi, şi apoi motivul care a determinat pe dispunător să facă liberalitatea, fără însă ca aceste
elemente să poată fi separate şi examinate apoi izolat, ele formând un tot. În speţă, din probatoriul
administrat a rezultat că actul de donaţie a fost făcut, după instaurarea puterii comuniste, nu cu intenţia de
a gratifica statul român, ci pentru schimbarea statutului social avut şi dobândirea unui statut agreat de
noua ordine socială. Ca atare, în mod corect s-a reţinut că actul de donaţie nu a avut la bază animus
donandi, care trebuie să constituie cauza juridică a liberalităţii realizate, ci s-a urmărit finalitatea arătată,
constatându-se în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 966 C. civ. anterior. În consecinţă, în lipsa intenţiei
reale de a gratifica statul comunist, contractul de donaţie nu are o cauză licită şi este sancţionat cu
nulitatea (vz. ÎCCJ, completul de 9 judecători, dec. nr.610/2003, în Dreptul nr.2, 2005, p.220-221). De
asemenea, practica a statuat că, dacă reclamanţii au donat bunul statului pentru a fi exoneraţi de plata unei
amenzi, intenţia de a gratifica lipseşte, astfel încât actul juridic încheiat este nul pentru lipsa cauzei (vz.
CA Buc., s. a III-a civ., dec. nr.1852/2002, în Practică judiciară civilă 2001-2002, p.102-104). Tot astfel,
s-a decis că donaţia realizată în scopul îndeplinirii unei condiţii impuse pentru obţinerea acordului de a
părăsi ţara nu întruneşte elementul esenţial care intră în componenţa cauzei actului juridic civil, cu
consecinţa nulităţii absolute a actului, în baza art.966 C.civ. anterior (vz. CA Buc., s. a III-a civ., dec.
nr.42/2003; s. a IV-a civ., dec. nr.2036/2003, în Practică judiciară civilă 2003-2004, p.123-129; vz. şi
CA Buc., s. a IV-a civ., dec nr.150/2005, în Culegere de practică judiciară în materie civilă 2005, p.209-
211).
84
 deosebire de contractele dezinteresate (de exemplu, comodatul, mandatul cu titlu gratuit sau

depozitul cu titlu gratuit etc.), prin care nu se micşorează patrimoniul celui care procură

altuia un folos, motiv pentru care acestea din urmă nu sunt supuse regulilor de fond şi de

formă prevăzute pentru donaţii.

2. Interpretarea contractului. Codul civil nu prevede reguli speciale de interpretare a

clauzelor contractului de donaţie. În consecinţă, se aplică regulile generale de interpretare a
contractelor (art. 1.266-1.269 C.civ.). Se impune însă o precizare: dacă nu există certitudinea că
părţile au încheiat un contract de donaţie (o liberalitate), deci interpretarea este necesară chiar
pentru calificarea juridică a contractului (donaţie sau un alt contract, de exemplu, contract de
întreţinere, de locaţiune, de comodat etc.), atunci interpretarea urmează să se facă în sensul
aplicării regulilor care guvernează actele cu titlu oneros - care sunt reguli de drept comun -, iar
nu a regulilor prevăzute pentru liberalităţi care, fiind excepţionale, sunt supuse unei interpretări
restrictive. Concluzia privind încheierea între părţi a unui contract de donaţie trebuie să fie
temeinic ancorată în elementele convenţiei dintre părţi261.
Precizăm că, în niciun caz, executarea unei obligaţii civile imperfecte (naturale) nu poate fi
calificată drept o liberalitate (de exemplu, executarea unei obligaţii prescrise, repararea pagubei
cauzate deşi condiţiile răspunderii civile nu sunt întrunite, întreţinerea unei rude faţă de care nu
există obligaţia legală de întreţinere etc.)262. Nici premiile sau cadourile ori recompensele oferite
(în scopuri publicitare) de un comerciant clienţilor nu constituie donaţii, nefiind făcute animus
donandi263; în activitatea sa profesională comerciantul nu poate fi generos.

Secţiunea a II-a
Condiţiile de validitate ale contractului de donaţie

§ 1. Obiectul contractului
3. Condiţii. Potrivit dreptului comun, obiectul obligaţiei (adică prestaţia la care se angajează
debitorul) trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil şi licit. De asemenea, numai
bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale. Contractul poate
purta şi asupra unor bunuri viitoare, însă succesiunile nedeschise nu pot forma obiectul donaţiei.
După deschiderea moştenirii, moştenitorul poate înstrăina universalitatea dobândită, respectiv
cota-parte indiviză, nu numai cu titlu oneros, dar şi cu titlu gratuit, deci prin donaţie (art. 1.754
C.civ.). În niciun caz bunurile viitoare nu pot constitui obiectul darului manual.
Dacă încheierea contractului de donaţie este însoţită, precedată sau urmată de încheierea unui
alt contract (cu participarea unei alte persoane, străine de donaţie), trebuie să se stabilească în
mod corect ce se donează (quid donat), adică obiectul donaţiei, pentru ca soluţionarea
problemelor de drept specifice contractului de donaţie (capacitatea, revocarea, reducţiunea etc.)

261
În practică, înstrăinarea unui bun (de regulă, imobil) în schimbul întreţinerii este calificată frecvent
“donaţie cu clauză de întreţinere” (vz., de exemplu, cauza soluţionată de TMB, s. a IV-a civ., dec.
nr.406/1985, în RRD nr.9, 1985, p.69), cu toate că din elementele contractului nu rezultă intenţia liberală,
mai ales că în cazul contractului de întreţinere echivalenţa prestaţiilor este puternic influenţată de
elementul “alea”, iar termenii folosiţi de părţi, inclusiv în cazul contractelor autentificate, nu întotdeauna
reflectă corect adevăratele raporturi dintre ele, motiv pentru care instanţa nu este legată de calificarea dată
contractului de către părţi. Numai dacă se constată că, într-adevăr, contractul s-a încheiat animus donandi
urmează a se aplica regulile donaţiei, inclusiv cele referitoare la reducţiune şi raport.
262
Executarea unei obligaţii naturale este un domeniu limitrof, dar distinct, dacă nu faţă de actele cu
titlu gratuit (acte dezinteresate), în orice caz faţă de liberalităţi. Vz. G. Marty, P. Raynaud, Droit civil,
vol.I, Paris, 1961, p.414, nr.278.
263
Ele nu reprezintă nici contracte de joc, înscriindu-se, după părerea noastră, în categoria actului
juridic unilateral (promisiune publică de recompensă), ca izvor de obligaţii civile. Pentru amănunte, vz.
M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p.268-278. Vz şi art. 1.328
- 1.329 C.civ.
85
să nu se răsfrângă asupra celuilalt contract cu privire la care reglementările în materie de donaţie
nu sunt incidente.
Problema se pune în practică în cazul finanţării cumpărării sau construirii unei case: obiectul
donaţiei este suma de bani sau casa? Regula este că, în cazul prestării unei sume de bani în
vederea achiziţionării unui imobil, obiectul donaţiei este suma de bani 264. Tot astfel, dacă donaţia
se realizează prin înscrierea dreptului de proprietate asupra (sau şi asupra) altei persoane decât
aceea care plăteşte preţul imobilului, ceea ce se donează este preţul (parte din preţ), iar nu
imobilul, dar numai dacă donaţia este concomitentă cu plata preţului către vânzător. În schimb,
dacă înscrierea se face după încheierea vânzării şi plata preţului la care donatarul n-a luat parte,
obiectul donaţiei îl formează imobilul265.
Drept consecinţă, dacă obiectul donaţiei este suma de bani, nulitatea contractului de donaţie
sau reducţiunea, raportul ori revocarea donaţiei nu va afecta dreptul de proprietate al
dobânditorului (donatarului) asupra imobilului. În schimb, dacă donaţia a avut ca obiect
imobilul, toate consecinţele arătate se vor răsfrânge asupra lui.

§ 2. Condiţii de formă
4. Între persoane prezente. Conform art. 1.011 alin. 1 C.civ. „Donaţia se încheie prin
înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute”. Deci contractul produce efecte juridice numai
în situaţia în care consimţământul ambelor părţi este manifestat în formă autentică266.
Nerespectarea acestei forme se sancţionează cu nulitatea absolută a contractului267, indiferent de
persoana donatorului sau donatarului (persoană fizică sau juridică, de drept public sau privat)268.
Forma autentică este o măsură de protecţie a voinţei donatorului, care dispune în mod
actual269 şi irevocabil de un drept în favoarea unei alte persoane, fără ca acel element activ să fie
înlocuit în patrimoniul său printr-o valoare echivalentă. În plus, donatorul este atenţionat asupra
importanţei deosebite pe care o are contractul de donaţie asupra patrimoniului său.
Întrucât cerinţa formei este prevăzută în mod imperativ, sub sancţiunea nulităţii absolute, deci
ad validitatem270, dovada existenţei unei donaţii nu poate fi făcută cu martori, chiar dacă ar exista
un început de dovadă scrisă271.
Nulitatea donaţiei pentru lipsa formei autentice poate fi invocată de orice persoană interesată
sau de instanţă din oficiu şi nu poate fi înlăturată în niciun fel 272. Astfel, de exemplu, nu poate fi
264
Donatorul, nefiind proprietar, nu putea dona imobilul, iar afectaţiunea sumei de bani donată pentru
cumpărare nu este un caz de subrogaţie reală (vz. Cas.I, dec. nr.559/1934, în Jurisprudenţa…, p.180,
nr.5).
265
Vz. TS, col.civ., dec. nr.1553/1955, în CD, 1955, p.80.
266
Dacă momentul luării consimţământului părţilor în vederea autentificării actului şi momentul
autentificării propriu-zise nu coincid (de exemplu, din pricina nefiscalizării), validitatea actului este
condiţionată de existenţa consimţământului în chiar momentul autentificării, ea neproducând efecte
retroactive (TS, col.civ., dec. nr.2237/1956, în CD, 1956, p.147).
267
În ipoteza în care contractul se încheie printr-un mandatar (al donatorului sau al donatarului),
procura trebuie să fie autentică (vz. deciziile publicate în C.civ.adnotat, vol.II, p.226-227 nr.20 şi p.232-
233 nr.5-7), deoarece donaţia este un contract solemn şi mandatul formează un tot unitar cu donaţia care
urmează să fie încheiată (vz. Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Vol. II (Locaţiunea.
Închirierea locuinţei. Arendarea. Antrepriza. Mandatul), ediţia a IV-a (actualizată de L. Mihai şi R.
Popescu), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, Cap. VII, nr.3). Vz şi art. 2.013 alin. 2 C.civ. potrivit cu
care «Mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii, unei anumite forme trebuie să
respecte acea formă, sub sancţiunea aplicabilă actului însuşi».
268
În practică, s-a decis că împrejurarea conform căreia înscrisul sub semnătură privată a fost redactat
de persoane fără pregătire juridică este nerelevantă, ea neputând salva contractul de donaţie de la nulitate
pentru lipsa formei autentice; soluţia contrară ar face posibilă invocarea în justiţie, drept scuză, a
necunoaşterii legii (vz. CSJ, s.civ., dec. nr.3020/2001, în SUBB nr.1, 2002, p.102).
269
Se spune “actual” pentru a deosebi donaţiile de liberalităţile făcute pentru cauză de moarte (legate
făcute prin testament), iar nicidecum în sens de «real» (predare în vederea încheierii contractului), donaţia
nefiind un contract real (vz. însă donaţia sub forma darului manual, care este un contract real).
270
În legătură cu istoricul formei solemne în contractul de donaţie, excepţiile de la principiul
solemnităţii donaţiilor şi unele propuneri de lege ferenda, vz. J. Goicovici, Discuţii în legătură cu
solemnitatea contractului de donaţie, în Dreptul nr.7, 2005, p.39-53.
271
Vz. TS, col.civ., dec. nr.800/1963, în JN nr.6, 1964, p. 163.
272
Potrivit art. 92 alin.1 C.proc.civ., «Procurorul poate porni orice acţiune civilă, ori de câte ori este
necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub
86
validată printr-un act confirmativ al donatorului (quod nullum est confirmari nequit)273 şi nici
acoperită prin alte acte oficiale ulterioare manifestării de voinţă, dacă actul juridic iniţial este nul.
Precizăm, de asemenea, că înzestrarea unui copil în vederea încheierii căsătoriei, având
caracterul unei donaţii, nu poate fi făcută decât tot prin înscris autentic 274. Întrucât părinţii nu au
o obligaţie civilă imperfectă (naturală) de a-şi înzestra copiii, nici executarea benevolă a donaţiei
în scop în înzestrare nu poate acoperi nulitatea275 şi deci se poate cere restituirea prestaţiei
efectuate în baza actului nul276, ca donaţie, iar nu valabilă ca act de plată făcută în executarea
unei obligaţii civile imperfecte.
În schimb, potrivit art. 1.010 C.civ. confirmarea unei liberalităţi (deci inclusiv a unei donaţii)
de către moştenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage renunţarea la dreptul
de a opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin această renunţare să se
prejudicieze drepturile terţilor.
Sarcinile sau condiţiile donaţiei trebuie să fie prevăzute tot în formă autentică.
Potrivit art. 1.012 C.civ. „În scop de informare a persoanelor care justifică existenţa unui
interes legitim, notarul care autentifică un contract de donaţie are obligaţia să înscrie de îndată
acest contract în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii. Dispoziţiile
în materie de carte funciară rămân aplicabile”. În situaţia în care se va pune problema
reducţiunii donaţiei, ca liberalitate excesivă, a raportului sau a revocării acesteia, persoanele
interesate vor putea solicita informaţii referitoare la donaţiile încheiate în formă autentică ce au
fost înscrise în registrul naţional notarial. Această înscriere nu înlocuieşte necesitatea înscrierii în
cartea funciară, în condiţiile legii.
5. Între absenţi. În cazul în care contractul de donaţie se încheie între absenţi, prin ofertă şi
acceptare separate277, atât oferta de a dărui, cât şi acceptarea trebuie să fie făcute în formă
autentică278, altfel nu vor produce efecte juridice, fiind nule absolut cu toate consecinţele şi
regulile arătate mai sus.
Pentru validitatea donaţiei acceptată printr-un înscris separat, se mai cere ca acceptarea să aibă
loc în timpul vieţii ofertantului. Incapacitatea sau decesul ofertantului atrage caducitatea
acceptării.
interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege .» Rezultă că o acţiune în
constatarea nulităţii absolute a unui contract de donaţie poate fi formulată de procuror numai cu
respectarea acestei dispoziţii legale. Vz. şi CA Buc., s. a III-a civ., dec. nr.274/2005, în Culegere de
practică judiciară în materie civilă 2005, p.136-137.
273
Vz. TS, dec. nr.800/1963, cit. supra; TS, s.civ., dec. nr.1809/1971, dec. nr.344/1973 şi dec.
nr.407/1972, în Repertoriu… 1969–1975, p.135.
274
TS, dec. nr.800/1963, dec. nr.1809/1971 şi dec. nr.407/1972 cit. supra; Cas.I, dec. nr. 441/1914, în
C.civ.adnotat, vol.II, p.229 nr.41.
275
TS, dec. nr.1809/1971 şi dec. nr.407/1972 cit. supra şi dec. nr.2396/1972, în Repertoriu… 1969-
1975, p.135.
276
Astfel, de exemplu, darea în folosinţă a unor imobile fără respectarea formei autentice poate fi
calificată doar ca o simplă îngăduinţă, care poate fi revocată (TS, dec. nr.2396/1972, cit. supra). Donaţia
făcută în scop de “înzestrare”, dar nulă pentru nerespectarea formei autentice, nu are cum să fie
raportabilă (vz. TJ Teleorman, dec.civ. nr.295/1993, cu Notă de M. Enache, în Dreptul nr.1, 1994, p.98-
103). În cazul în care o asemenea “donaţie” ar aduce atingere rezervei succesorale, s-ar putea cere, de
asemenea, constatarea nulităţii absolute (totale) a contractului, iar nu numai reducţiunea liberalităţii în
măsura în care ar depăşi cotitatea disponibilă.
277
În toate cazurile, donaţia se poate realiza numai cu acordul donatarului; non potest liberalitas
nolenti acquiri.
278
Forma autentică trebuie să fie respectată şi de către ocrotitorul legal care acceptă sau încuviinţează
donaţia făcută minorului ori interzisului sau de către organul de stat care este competent – potrivit
Decretului nr.478/1954 (vz. infra, nr.15.1.) – să accepte donaţia făcută statului (TMB, s. a IV-a civ.,
dec.nr.1820/1997, în Culegere TMB 1993-1997, p.25-26. Vz. şi idem, dec.nr.618/1997, ibidem, p.19-22).
În practică, s-a decis că, în cadrul acţiunii în constatarea nulităţii absolute a unui contract de donaţie
încheiat în formă autentică în anul 1964, în aplicarea principiului relativităţii efectelor contractului se
impune participarea în proces a succesorului în drepturi al Sfatului Popular Raional desfiinţat în anul
1968, donatar în actul în discuţie. Fiind vorba despre însuşi dreptul de proprietate, interesează persoana în
patrimoniul căreia dreptul de proprietate s-a transmis (ori s-ar fi transmis, dacă actul de donaţie ar fi fost
valabil încheiat). Din această perspectivă, se justifică doar participarea în proces a unităţii administrativ-
teritoriale, ca titular al domeniului privat din care ar face parte imobilul în litigiu, fiind excluse alte
persoane juridice, chiar dacă acestea ar fi titulare ale unui drept de administrare asupra imobilului (vz. CA
Buc., s. a III-a civ., dec. nr.798/2004, în Practică judiciară civilă 2003-2004, p.120-123).
87
 Bineînţeles, şi destinatarul ofertei trebuie să fie în viaţă în momentul acceptării, când se
realizează acordul de voinţă necesar în vederea încheierii contractului. Dacă destinatarul ofertei
încetează din viaţă înainte de acceptare, moştenitorii săi nu pot accepta donaţia deoarece autorul
lor nu le-a putut transmite nici un drept, iar oferta de donaţie s-a făcut intuitu personae. Cu atât
mai mult, creditorii nu ar putea accepta donaţia (nici în timpul vieţii destinatarului ofertei) pe
calea acţiunii oblice (dreptul de a accepta fiind exclusiv personal, implicând aprecieri de ordin
moral) şi nici nu ar putea ataca refuzul acceptării donaţiei pe calea acţiunii pauliene, pentru că
destinatarul ofertei nu-şi micşorează patrimoniul, ci pierde numai ocazia de a şi-l mări.
Pe lângă aceste condiţii, pentru ca donaţia acceptată prin înscris separat să producă efecte, se
mai cere ca actul de acceptare să fie comunicat (notificat) ofertantului 279, în timpul vieţii lui şi
înainte de a fi devenit incapabil 280. Până în momentul primirii comunicării ofertantul poate
revoca oferta de donaţie. Revocarea poate fi nu numai expresă, ci şi tacită 281. Astfel, faptul că,
înainte de comunicarea actului de acceptare, ofertantul vinde lucrul care urmează să facă obiectul
donaţiei, constituie o revocare tacită.
Întrucât prin acceptare se realizează, în fapt, acordul de voinţă, moştenitorii destinatarului
ofertei pot comunica acceptarea făcută de acesta, căci această comunicare nu mai presupune
aprecieri de ordin moral (art. 1.013 alin. 2 teza a II-a C.civ.).
6. Statul estimativ. Dacă donaţia are ca obiect bunuri mobile, corporale sau incorporale, se
mai cere ca obiectele mobile donate să fie enumerate şi evaluate într-un înscris, chiar sub
semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute a donaţiei (art. 1.011 alin. 3 C.civ.).
Statul estimativ poate să fie cuprins în chiar corpul înscrisului de donaţie, dar părţile pot
întocmi şi un înscris separat sub semnătură privată, nefiind necesară redactarea lui în formă
autentică; însă înscrisul trebuie să fie semnat de ambele părţi.
Această formalitate este necesară pentru asigurarea respectării principiului irevocabilităţii
donaţiilor şi pentru aplicarea, dacă va fi cazul, a normelor privitoare la reducţiunea sau raportul
donaţiei care a avut ca obiect bunuri mobile (de exemplu, obiectul donaţiei îl reprezintă anumite
obiecte de artă – tablouri – şi se impune a se cunoaşte care sunt tablourile donate din
multitudinea de tablouri pe care le are donatorul). Dacă nu se cunosc cu exactitate bunurile
mobile care au format obiectul contractului de donaţie nu se poate stabili care este valoarea
acestor bunuri şi, pe cale de consecinţă, nu se poate stabili dacă a fost încălcată rezerva
succesorală a moştenitorilor rezervatari ori în ce măsură urmează să se procedeze la raportul
donaţiei.
7. Probleme speciale privind donaţiile în lumina art.2 alin.1 lit. c) din Legea nr.10/2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 –
22 decembrie 1989.282
Potrivit art.2 alin.1 lit. c) din Legea nr.10/2001, „În sensul prezentei legi, prin imobile
preluate în mod abuziv se înţelege: [...] c) imobilele donate statului sau altor persoane juridice în
baza Decretului nr.410/1948 privind donaţiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului
nr.478/1954 privind donaţiile făcute statului şi altele asemenea, neîncheiate în formă autentică,
279
Dacă Ministerul Finanţelor nu a acceptat printr-un act autentic şi nu le-a comunicat donatorilor actul
de acceptare, donaţia a rămas fără efect (vz. TMB, s. a IV-a civ., dec. nr. 1406/1992, în Culegere… 1992,
p.150-151; vz. şi dec. nr.1820/1997, cit. în nota de subsol precedentă). Acceptarea autentică trebuie să fie
comunicată donatorului în timpul vieţii lui, altfel donaţia devine caducă (vz. dec. nr.618/1997 citată în
nota de subsol precedentă). În practică, s-a decis că acceptarea ofertei de donaţie făcute statului prin
decizia fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti îndeplineşte
formalităţile prescrise de lege pentru existenţa valabilă a actului juridic, deoarece o astfel de decizie
respectă condiţiile prevăzute de art. 1171 din Codul civil anterior şi, implicit, cele impuse de art. 813 din
Codul civil anterior pentru încheierea valabilă a unui contract de donaţie (vz. CA Buc., s. a IV-a civ, dec.
nr.1335/2002, în Practică judiciară civilă 2001-2002, p. 100-102; CA Buc., s. a IV-a civ., dec.
nr.2036/2003, în Practică judiciară civilă 2003-2004, p. 123-127; CA Galaţi, dec.civ. nr.704/2002, în CJ
nr.2, 2003, p.104). Aceste soluţii au fost criticate în literatura de specialitate (vz. C. Toader, op.cit., p.122-
123), arătându-se că, pentru a fi asimilate înscrisurilor autentice în sensul art.1171 C.civ. anterior,
înscrisurile care emană de la anumiţi funcţionari publici trebuie să vizeze atestarea unor situaţii care îi
privesc pe terţi, iar nu să permită dobândirea de drepturi chiar de organul emitent, cu încălcarea
prescripţiilor imperative ale legii (art.813 C.civ.anterior).
280
Vz. D. Alexandresco, op.cit., p.304-305.
281
Vz. C. Hamangiu, I. Rosetti - Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol.III,
Bucureşti, 1928, p.767.
282
Republicată în M.Of. nr. 798/02.09.2005 şi ulterior modificată şi completată.
88
precum şi imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică
prevăzută de art. 813 din Codul civil [anterior], în acest din urmă caz dacă s-a admis acţiunea în
anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi
irevocabilă”.
Cu alte cuvinte, cerinţa ca donaţia să fie anulată sau declarată nulă printr-o hotărâre
judecătorească irevocabilă283 vizează doar ipoteza imobilelor donate statului sau altor persoane
juridice, în temeiul unui contract încheiat în formă autentică. În cazul celorlalte imobile donate
statului în baza unor acte normative speciale (care nu impuneau cerinţa actului autentic), nu este
prevăzută cerinţa existenţei unei hotărâri judecătoreşti pentru a fi considerate ca preluate abuziv.

§ 3. Capacitatea părţilor
Legislaţia noastră conţine anumite dispoziţii speciale (derogatorii de la regulile generale) cu
privire la capacitatea părţilor contractante, stabilind anumite incapacităţi speciale de a dispune şi
de a primi prin intermediul contractului de donaţie. Le vom analiza doar pe acelea care nu au fost
analizate atunci când am examinat regulile generale privind liberalităţile.

A. Incapacităţi de a dispune284
8.Formele asociative de proprietate asupra terenurilor cu vegetaţie forestieră, păşunilor
şi fâneţelor, obştile de moşneni în devălmăşie, obştile răzeşeşti nedivizate, composesoratele,
obştile de cumpărare, pădurile grănicereşti, pădurile urbariale, comunele politice,
cooperativele, alte comunităţi şi formele asociative cu diferite denumiri cărora li s-a
reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor în temeiul Legii nr.1/2000 285 nu pot înstrăina
aceste terenuri, în nici un mod, în întregime sau în parte, nici prin acte cu titlu oneros, nici prin
donaţii286 (art.28 alin.7 din Legea nr. 1/2000).
283
În practică, s-a decis că acţiunea în anularea donaţiei făcute statului, în perioada la care se referă
Legea nr.10/2001 (şi anume, 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), este prescrisă dacă nu a fost introdusă
în termenul de 3 ani prevăzut de art.3 al Decretului nr.167/1958, termen care a început să curgă, pentru
vicierea consimţământului donatorului prin violenţă, conform art.9 din acelaşi Decret, la încetarea
violenţei, adică din 1990 (vz. ÎCCJ, s.civ. şi de propr.int, dec. nr.2056/2005, în Jurisprudenţa Secţiei
civile pe anul 2005, p.147-148; CA Timişoara, s.civ., dec. nr.2249/2002, în Dreptul nr.3, 2003, p.234-
235). În schimb, acţiunea în constatarea nulităţii absolute a donaţiei (de exemplu, pentru lipsa cauzei,
pentru lipsa formei autentice etc.) este imprescriptibilă, conform art. 2 din Decretul nr.167/1958.
284
În principiu, încheierea contractului de donaţie în calitate de donator reprezintă un act de dispoziţie
asupra patrimoniului.
285
Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor
forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997
(publicată în M.Of. nr. 8/12.01.2000), modificată şi completată prin OUG nr.102/2001 (publicată în
M.Of. nr. 350/29.06.2001 şi aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 400/2002, publicată în M.Of. nr.
492/9.07.2002), Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente (publicată în M.Of. nr. 653/22.07.2005) şi Legea nr. 342/2006 (publicată în M.Of. nr.
626(20.07.2006).
286
Aceste dispoziţii legale au fost supuse, în mai multe rânduri, controlului de constituţionalitate.
Curtea Constituţională a reţinut că nu se încalcă prevederile art.44 şi 53 din Constituţie, cu următoarea
motivare: „În concepţia legiuitorului, reconstituirea dreptului de proprietate în cazul suprafeţelor
forestiere aflate în proprietatea comună a formelor asociative enumerate nu poate fi concepută decât tot în
cadrul acelor forme. Dreptul de proprietate urmează să aibă configurarea şi prerogativele avute în
perioada respectivă. În aceste condiţii regimul juridic al proprietăţii privind terenurile forestiere restituite
foştilor proprietari, în cadrul acestor forme asociative, este determinat de legiuitor, în mod special, în
considerarea particularităţilor economice şi sociale ale formelor de exploatare anterioare trecerii
terenurilor în proprietatea statului. Aceste particularităţi cuprind anumite limitări ale exercitării dreptului
de proprietate, decurgând din faptul că acesta se referă la proprietatea unor astfel de forme asociative. De
altfel, foştii proprietari urmează să fie despăgubiţi ca în toate celelalte situaţii privind restituirea bunurilor
preluate abuziv. Legiuitorul reglementează, în mod deosebit, această categorie de bunuri, ce fac obiectul
dreptului de proprietate al composesoratelor - subiecte colective de drept, sub condiţia exploatării
terenurilor forestiere în forme asociative şi cu respectarea regimului silvic. Limitele şi conţinutul acestui
89
 9. Potrivit art.80 din Legea insolvenţei nr.85/2006287, sunt anulabile constituirile ori
transferurile de drepturi patrimoniale către terţi realizate de debitor prin acte de transfer cu titlu
gratuit (deci inclusiv prin donaţii), efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii
insolvenţei, fiind exceptate sponsorizările în scop umanitar. Acţiunea în anulare se introduce la
judecătorul-sindic de către administratorul judiciar sau, după caz, de către lichidator.

B. Incapacităţi de a primi
10. Persoanele fizice neconcepute şi organizaţiile care n-au dobândit personalitatea
juridică nu au capacitatea de a primi donaţii. Copilul conceput (infans conceptus) poate fi
gratificat.
Persoanele neconcepute pot fi gratificate numai indirect, de exemplu, prin liberalităţi cu
sarcini, făcute unor terţe persoane capabile. Iar organizaţiile (entităţile) care n-au dobândit
personalitatea juridică vor putea primi donaţii în cursul constituirii de la data actului de înfiinţare
(art. 208 C.civ.).
11. Minorii şi interzişii au dreptul de a primi donaţii, dar nu au exerciţiul acestui drept.
Potrivit art. 1.013 C.civ., oferta de donaţie făcută unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu
se acceptă de către reprezentantul legal, iar oferta de donaţie făcută unei persoane cu capacitate
de exerciţiu restrânsă poate fi acceptată de către aceasta, cu încuviinţarea ocrotitorului legal.
12. Persoanele juridice. În legătură cu capacitatea de a accepta o donaţie, se impune să facem
unele precizări privitor la acceptarea ofertelor de donaţie făcute în favoarea persoanelor juridice.
12.1. Donaţiile făcute statului (organelor de stat, instituţiilor bugetare, unităţilor
administrativ-teritoriale, regiilor autonome sau societăţilor comerciale cu capital majoritar de
stat) urmează să fie acceptate după cum urmează288:
- donaţiile oferite ministerelor, altor organe sau instituţii centrale care depind direct de
Guvern, precum şi unităţilor bugetare care fac parte din sistemul acestora se acceptă de ministrul
sau conducătorul organului ori instituţiei centrale de stat;
- donaţiile oferite unităţilor administrativ-teritoriale se acceptă, după caz, de consiliul judeţean
sau al municipiului Bucureşti289;
- donaţiile oferite regiilor autonome sau societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat se
acceptă de conducătorii acestora însă, dacă sunt de interes naţional, cu autorizaţia prealabilă a
organului tutelar, iar dacă sunt de interes local, cu autorizaţia consiliului judeţean sau al
municipiului Bucureşti, după caz.
Dacă obiectul donaţiei este un teren agricol se cere şi avizul Ministerului Agriculturii,
Pădurilor şi Dezvoltării Rurale290, iar dacă este un imobil situat într-o localitate, este necesar
avizul Ministerului Administraţiei şi Internelor.
În toate cazurile, bunurile grevate cu sarcini sau pentru care există restanţe de impozite sau
taxe pot fi acceptate numai cu avizul Ministerului Finanţelor (art. 2-4 din Decretul nr.478/1954).
Dacă bunul care formează obiectul donaţiei (sau legatului făcut prin testament) urmează să
intre în domeniul public al statului sau al unităţii administrativ-teritoriale, dreptul de proprietate
publică se dobândeşte prin acceptarea liberalităţii de Guvern, de consiliul judeţean sau de

drept au fost stabilite în acord cu dispoziţiile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora
«Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege»" (CC, dec. nr.584/2005, publicată în M.Of.
nr.1143/19.12.2005).
287
Publicată în M.Of. nr.359/21.04.2006.
288
Acceptarea trebuie să fie autentificată, prin organele abilitate, potrivit legii. (TMB, s. a IV-a civ.,
dec.nr.1820/1997, în Culegere TMB 1993-1997, p.25-26; vz. şi supra nr.5). Regulile acceptării sunt
identice indiferent că bunurile sunt destinate domeniului public sau privat; după încheierea contractului se
va aplica, evident, reglementarea corespunzătoare.
289
„Donaţiile şi legatele cu sarcini pot fi acceptate numai cu aprobarea consiliului local sau, după caz,
a consiliului judeţean, cu votul majorităţii consilierilor locali sau judeţeni, după caz, în funcţie” (art. 121
alin. 3 din Legea nr.215/2001 a administraţiei publice locale, republicată în M.Of. nr. 123/20.02.2007).
290
Pentru achiziţionarea, prin cumpărare, schimb sau donaţie, de către autoritatea publică centrală care
răspunde de silvicultură, prin Regia Naţională a Pădurilor, a terenurilor ce pot fi incluse în fondul
forestier proprietate publică a statului, vz. HG nr.796/2002 (publicată în M.Of. nr.603/15.08.2002 şi
modificată prin HG nr.1543/2004, publicată în M.Of. nr.899/4.10.2004).
90
consiliul local, după caz (art.7 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul
juridic al acesteia).
12.2. Cât priveşte persoanele juridice care nu sunt de stat, acceptarea donaţiilor (inclusiv a
darurilor manuale) se face prin organele abilitate să încheie acte juridice în numele şi pe seama
persoanei juridice, respectiv prin persoanele împuternicite în acest scop. În cursul constituirii,
liberalităţile făcute în scopul formării patrimoniului necesar se acceptă de persoanele
împuternicite (prin actul constitutiv) să îndeplinească procedura de dobândire a personalităţii
juridice.
Aceste reguli de drept comun de acceptare a liberalităţilor sunt aplicabile atât în cazul
persoanelor juridice care urmăresc un scop patrimonial, cât şi în cazul asociaţiilor sau fundaţiilor
fără scop patrimonial. Ordonanţa Guvernului nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii 291 nu
prevede necesitatea vreunei aprobări sau autorizaţii pentru acceptarea liberalităţii 292. Instanţa
competentă verifică numai îndeplinirea cerinţelor legale pentru constituirea asociaţiei sau
fundaţiei (filialelor) ori federaţiei şi dispune, pe această bază, înscrierea în Registrul asociaţiilor
şi fundaţiilor (federaţiilor), personalitatea juridică fiind dobândită în momentul înscrierii.

C. Sancţiunea incapacităţilor speciale de a face şi de a primi donaţii293

13. Nulitatea contractului. Nerespectarea incapacităţilor - atât de a face, cât şi de a primi
donaţii - se sancţionează, de regulă, numai cu nulitatea relativă a contractului, nulitatea putând fi
invocată de cel ocrotit (prin ocrotitorul legal, dacă este cazul) sau de succesorii săi în drepturi.
În unele cazuri însă, când incapacităţile sunt dictate de interese de ordine publică, sancţiunea
este nulitatea absolută a contractului. Astfel, sunt nule absolut donaţiile făcute persoanelor
juridice, dacă n-au fost acceptate în condiţiile prevăzute de lege294.
Donaţia va fi nulă, respectiv anulabilă, chiar dacă părţile - pentru a ocoli dispoziţiile privind
incapacităţile speciale - au recurs la deghizare sau la interpunere de persoane, căci actul care
sincer încheiat ar fi nul, rămâne nul şi dacă a fost simulat.

§ 4. Promisiunea de donaţie
14. În Noul Cod civil (art. 1.014) este reglementată pentru prima dată promisiunea de donaţie.
Prin derogare de la regulile de formă aplicabile celorlalte promisiuni de a contracta (care nu
trebuie să îmbrace forma actului ce se preconizează a se încheia), promisiunea de donaţie este
supusă formei autentice cerute ad validitatem.
În ipoteza în care promitentul-donator nu îşi execută obligaţiile asumate prin promisiunea de
donaţie, beneficiarul promisiunii nu poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de
contract de donaţie, ci doar obligarea promitentului la plata de daune-interese. Şi în acest caz
daunele-interese sunt limitate, în sensul că ele pot consta doar în cheltuielile pe care beneficiarul
le-a făcut (de exemplu, onorariului avocatului care a redactat promisiunea de donaţie, cheltuielile
de autentificare, cheltuieli de transport etc.) şi în avantajele pe care le-a acordat terţilor în
considerarea promisiunii (de exemplu, mizând pe faptul că va primi cu titlu de donaţie suma de
50.000 de lei, beneficiarul a încheiat o promisiune de vânzare cu un terţ, căruia i-a plătit cu titlu
de arvună suma de 5.000 de lei, urmând ca după obţinerea sumei de 50.000 de lei să perfecteze
contractul de vânzare şi să plătească preţul integral. Întrucât promitentul-donator a refuzat să mai
încheie contractul de donaţie, beneficiarul promisiunii nu a mai putut încheia contractul de

291
Publicată în M.Of. nr.39/31.01.2000 şi aprobată, cu modificări, prin Legea nr.246/2005, publicată în
M.Of. nr.656/25.07.2005.
292
Potrivit art.10 din Legea nr.21/1924 (abrogată prin OG nr.26/2000), persoanele juridice de drept
privat fără scop lucrativ (asociaţii şi fundaţii) nu puteau primi liberalităţi decât cu autorizaţie prealabilă.
293
Cu privire la regulile speciale (de anulare sau de valorificare a creanţelor), aplicabile donaţiilor
(actelor cu titlu gratuit) încheiate de comerciant înainte de deschiderea procedurii insolvenţei, vz. art.80
alin.1 lit. a), art.81-85 şi art.123 pct.9 lit. b) din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei.
294
Vz. TS, completul de 7 jud., dec.nr.59/1973, în Repertoriu... 1969-1975, p.135; Cas.I,
dec.nr.105/1934, nr.617/1937 şi nr.2320/1937, în Jurisprudenţa.., p.181 nr.13. În unele cazuri, cu
nesocotirea dispoziţiilor legale, se recunoaşte validitatea donaţiei încheiate în formă autentică fără
autorizaţie prealabilă. Vz. TJ Maramureş, dec. civ. nr.99/1993, în Dreptul nr. 10-11, 1993, p.109.
91
vânzare, iar terţul a fost îndrituit să reţină suma de 5.000 de lei, pe care beneficiarul promisiunii a
pierdut-o. În aceste condiţii, promitentul-donator poate fi obligat la daune-interese).

§ 5. Principiul irevocabilităţii donaţiilor

15. Noţiune. Liberalităţile între vii sunt, prin esenţa lor, irevocabile. Această irevocabilitate,
reglementată printr-un text de lege special (art. 1.015 C.civ.), care acţionează descurajant pentru
donator şi contribuie la siguranţa circuitului civil, nu este cea prevăzută pentru toate contractele
(art. 1.270 C.civ.) şi care rezultă din principiul că, o dată încheiat, contractul are forţă obligatorie
între părţile contractante (este “legea părţilor”) şi nu poate fi revocat (desfăcut, desfiinţat sau
modificat) prin voinţa uneia dintre ele (irevocabilitate de gradul I). Evident, forţa obligatorie a
oricărui contract acţionează şi în cazul contractului de donaţie, în sensul că – odată încheiat – nu
poate fi desfiinţat prin voinţa uneia dintre părţi, fie şi donatarul295.
Dar irevocabilitatea donaţiilor are un caracter special, particular 296, mai accentuat decât forţa
obligatorie a oricărui contract, în sensul că în materie de donaţii (indiferent dacă s-au realizat în
formă autentică, deghizată, indirectă sau dar manual) irevocabilitatea priveşte nu numai efectele,
ci însăşi esenţa contractului, fiind o condiţie de validitate pentru formarea lui (irevocabilitate de
gradul II). Astfel fiind, donaţia nu este valabilă atunci când cuprinde clauze ce permit
donatorului să o revoce prin voinţa sa (art. 1.015 alin. 1 C.civ.).
Sancţiunea nulităţii loveşte contractul în întregime, iar nu numai clauza incompatibilă cu
principiul irevocabilităţii297 şi chiar dacă această clauză nu a fost cauza determinantă şi impulsivă
a liberalităţii. Cu toate acestea, dacă donaţia este divizibilă şi clauza o afectează numai în parte,
pentru rest efectele contractului se menţin. Iar dacă, după moartea donatorului, moştenitorii săi
universali sau cu titlu universal confirmă donaţia, nu mai pot invoca nulitatea pentru a cere
restituirea bunului donat (art.1.010 C.civ.).
16. Clauze incompatibile cu principiul irevocabilităţii.
a) Condiţiile pur potestative. Cu toate că dreptul transmis prin donaţie poate, în principiu, să
fie condiţional, adică supus unei condiţii suspensive sau rezolutorii 298, totuşi caracterul de
irevocabilitate nu permite stipularea unei condiţii suspensive sau rezolutorii pur potestative din
partea donatorului. În acest sens, art. 1.015 alin. 2 lit. a) C.civ. prevede că este lovită de nulitate
absolută donaţia care este afectată de o condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa
donatorului.
b) Plata datoriilor viitoare nedeterminate. Este lovită de nulitate absolută donaţia care
impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor, dacă valoarea
maximă a acestora nu este determinată în contractul de donaţie (art. 1.015 alin. 2 lit. b C.civ.),
întrucât donatorul ar fi liber să revoce donaţia contractând datorii până la concurenţa valorii
bunurilor donate (chiar dacă, în fapt, nu con-tractează datorii).
c) Dreptul de denunţare unilaterală a contractului299. Este lovită de nulitate absolută donaţia
care conferă donatorului dreptul de a denunţa unilateral contractul. Deşi clauza denunţării
unilaterale a unui contract este, în principiu, permisă, o astfel de clauză este incompatibilă cu
principiul irevocabilităţii donaţiilor.

295
După cum s-a subliniat, simpla renunţare a donatarului nu poate reînvesti pe donator cu proprietatea
bunului donat; reîntoarcerea cu titlu gratuit urmează a se face potrivit regulilor prevăzute pentru donaţii
(Cas.I, 1909, în C.civ.adnotat, p.187-188, nr.6). Pentru anihilarea liberalităţii şi reîntoarcerea bunurilor în
patrimoniul donatorului trebuie respectate condiţiile de validitate prevăzute de lege pentru încheierea
donaţiei (formă autentică, capacitate etc.). În lipsa unei asemenea convenţii (donaţie inversă), contractul
poate fi desfiinţat numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, de exemplu, pentru neexecutarea
sarcinii, în caz de predeces al donatarului dacă s-a prevăzut întoarcerea convenţională etc. Vz. şi TJ
Neamţ, dec.civ. nr.270/1985, cu Note de A. D. Crăciunescu, L. Mihai, în RRD nr.4, 1986, p.49-54.
296
Vz, de exemplu, Ph. Malaurie, op.cit., p.214 nr.430.
297
În literatura franceză, principiul irevocabilităţii donaţiilor este sintetizat în adagiul cutumiar
“donner et retenir ne vaut”.
298
Donaţia poate fi afectată şi de o dublă condiţie, una suspensivă şi alta rezolutorie. De exemplu
donaţia făcută sub condiţia suspensivă ca donatarul să încheie căsătoria cu donatoarea şi sub condiţia
rezolutorie a desfacerii căsătoriei din vina exclusivă a soţului donatar. Vz. TS, col.civ., dec. nr.396/1952,
în CD, 1952-1954, vol.I, p.51-54.
299
Vz. C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All, Bucureşti, 1992, p.
61.
92
 d) Dreptul de a dispune de bunul donat. Conform art. 1.015 alin. 2 lit. d C.civ. „este lovită de
nulitate absolută donaţia care permite donatorului să dispună în viitor de bunul donat, chiar dacă
donatorul moare fără să fi dispus de acel bun. Dacă dreptul de a dispune vizează doar o parte din
bunurile donate, nulitatea operează numai în privinţa acestei părţi”. Dacă rezerva dreptului de a
dispune este generală şi se întinde asupra întregii donaţii, ea este nulă în totalitate. O asemenea
clauză este de fapt o condiţie rezolutorie pur potestativă.
17. Clauze permise. Întrucât enumerarea clauzelor incompatibile cu principiul
irevocabilităţii, conţinute în Noul Cod civil, nu este limitativă, este necesar să facem unele
precizări şi cu privire la clauzele care sunt permise, pentru a delimita mai bine câmpul de
aplicaţie al principiului irevocabilităţii. Sunt compatibile cu acest principiu următoarele clauze:
a) Întrucât transmisiunea irevocabilă a dreptului donat nu implică o predare imediată a
bunului, donaţia poate fi cu termen, pentru că termenul - ca modalitate a actului juridic - nu
afectează dobândirea dreptului transmis, ci numai exerciţiul acelui drept.
b) Donaţia poate fi afectată de o condiţie potestativă simplă, cazuală sau mixtă.
c) Tot astfel, poate fi stipulată plata datoriilor prezente (cu dată certă anterioară donaţiei) ale
donatorului, precum şi cele viitoare dacă, în acest din urmă caz, sunt specificate în contractul de
donaţie (art. 1015 alin. 2 lit. b C.civ. prevede că este lovită de nulitate absolută donaţia care
impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor, dacă valoarea
maximă a acestora nu este determinată în contractul de donaţie).
d) Art. 1.016 C.civ. prevede expres posibilitatea stipulării întoarcerii convenţionale a
bunurilor dăruite pentru cazul când donatarul ar predeceda donatorului, chiar dacă lasă
descendenţi, sau pentru cazul de pre-deces al donatarului şi al descendenţilor lui (donatarul
decedat fără posteritate). O asemenea stipulaţie este o condiţie cazuală rezolutorie expresă care,
în caz de realizare, produce efecte retroactive (art.1407 alin.4 C.civ.).
În cazul în care donaţia are ca obiect bunuri supuse unor formalităţi de publicitate (bunuri care
pot fi mobile sau imobile), atât dreptul donatarului, cât şi dreptul de întoarcere sunt supuse
acestor formalităţi.
e) În cazul depunerii unei sume de bani la o bancă sau la o altă instituţie de credit, pe numele
altei persoane animus donandi, deponentul poate insera în instrumentul bancar (de economisire)
o clauză de împuternicire pe seama sa, fără a contraveni principiului irevocabilităţii, deoarece va
acţiona în baza clauzei ca un mandatar al titularului contului bancar.
f) Nici clauzele de inalienabilitate, care în practică sunt mai frecvente în materie de liberalităţi
decât în alte materii, în măsura în care sunt recunoscute valabile (a se vedea art. 626-629 C.civ.),
nu contravin principiului irevocabilităţii.
g) În sfârşit, fără a epuiza enumerarea clauzelor permise, menţionăm că donaţia cu rezerva
uzufructului (sau a dreptului de abitaţie), în favoarea donatorului 300 sau a unui terţ, este permisă,
obiectul contractului fiind nuda proprietate, care se donează în mod irevocabil. Desigur, poate
forma obiectul contractului şi un drept de uzufruct, donatorul păstrând nuda proprietate.

§ 5. Revocabilitatea donaţiilor între soţi

18. Reguli speciale. În ceea ce priveşte contractul de donaţie încheiat între soţi (deci în timpul
căsătoriei), poate avea ca obiect numai bunurile proprii ale soţului donator şi care devin astfel
bunuri proprii ale soţului donatar, dacă nu s-a stipulat intrarea lor în comunitate. Evident,
donatorul poate dona şi cota-parte ideală ce-i aparţine din dreptul de proprietate asupra unui bun
ce nu formează obiectul comunităţii sau dreptul asupra unei moşteniri deschise (universalitate
sau cotă-parte indiviză asupra universalităţii), care este bun propriu al soţului-moştenitor
(conform art. 340 lit. b C.civ.).
Referitor la donaţiile dintre soţi, Codul civil prevede anumite reguli speciale, derogatorii de la
regulile generale aplicabile donaţiilor. Cea mai importantă regulă specială vizează derogarea de
la principiul irevocabilităţii donaţiilor. Potrivit art. 1.031 C.civ., „Orice donaţie încheiată între
soţi este revocabilă numai în timpul căsătoriei”.
Revocarea se poate realiza prin voinţa unilaterală a soţului donator (ad nutum) oricare ar fi
forma de realizare a donaţiei (act autentic, donaţie indirectă sau dar manual) 301. Soţul donator (şi
300
Vz. de exemplu, TJ Timiş, dec.civ. nr.40/1987, în RRD nr.5, 1987, p.67.
301
Dacă donaţia între soţi este simulată (deghizare sau interpunere de persoane) problema revocării nu
se pune, ea fiind lovită, după cum vom vedea, de nulitate absolută (art. 1.033 C.civ.).
93
numai el personal, nu şi creditorii sau moştenitorii lui) are dreptul de a revoca donaţia în timpul
căsătoriei. Cu alte cuvinte, donaţia poate fi revocată fie până în momentul desfacerii căsătoriei
prin divorţ, fie până la încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi.
18.1. Dreptul de revocare fiind de esenţa donaţiilor dintre soţi, nu este necesar să fie stipulat
în actul de donaţie şi nu poate fi înlăturat printr-o stipulaţie contrară. Aceste donaţii sunt valabile
chiar dacă s-au făcut sub condiţie pur potestativă, chiar dacă se impune donatarului obligaţia de a
plăti datoriile nedeterminate ale donatorului şi chiar dacă donatorul şi-a rezervat dreptul de a
dispune de bunurile dăruite. În timpul căsătoriei, nu este cazul a se aplica nici regulile privitoare
la revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii sau pentru ingratitudine; soţul donator poate
revoca donaţia ad nutum şi fără a invoca cauzele prevăzute de lege302. În schimb, după moartea
donatorului, moştenitorii lui pot cere revocarea pentru neexecutarea sarcinilor sau pentru
ingratitudine potrivit regulilor aplicabile acestor cauze legale de revocare.
Din cele arătate, rezultă că donaţia dintre soţi derogă nu numai de la principiul irevocabilităţii
donaţiilor (irevocabilitate de gradul II) - în sensul că se pot stipula, la încheierea contractului,
clauze incompatibile cu acest principiu - dar chiar şi de la forţa obligatorie a oricărui contract
(irevocabilitate de gradul I), în sensul că una dintre părţi poate, prin voinţa sa unilaterală, să
revoce donaţia (foloasele gratuite procurate celeilalte părţi).
18.2. Cât priveşte modurile de revocare, ea nu trebuie să îmbrace forma unei acţiuni în justiţie
şi poate fi atât expresă (de exemplu, prin act notarial sau prin testament), cât şi tacită, implicită,
constând într-un act ulterior al donatorului din care rezultă voinţa acestuia de a revoca donaţia 303
(de exemplu, legatul cu titlu particular, având ca obiect bunul donat, făcut prin testamentul care
nu prevede, expres, revocarea). Este însă necesar să existe o identitate exactă între bunul care a
format obiectul donaţiei şi obiectul revocării304.
Donaţiile între soţi, inclusiv darurile de nuntă, făcute de unul dintre soţi celuilalt, sunt
revocabile pentru ca soţul donator să poată revoca donaţiile făcute în timpul căsătoriei atunci
când încetează influenţa pe care o avea unul dintre soţi asupra celuilalt (şi de care a abuzat).
Potrivit art. 1.032 C.civ. nulitatea căsătoriei atrage nulitatea relativă a donaţiei făcute soţului
de rea-credinţă. Aşadar, în acest caz soţul donator poate să solicite anularea contractului de
donaţie sau poate să confirme contractul anulabil în condiţiile art. 1.248 alin. 4 C.civ..
18.3. Pentru a asigura posibilitatea revocării unilaterale, legea interzice sub sancţiunea
nulităţii absolute305, donaţiile simulate (donaţiile deghizate306 sau făcute prin interpunere de
persoane). Astfel, art. 1.033 alin. 1 C.civ. prevede că „este lovită de nulitate orice simulaţie în
care donaţia reprezintă contractul secret în scopul de a eluda revocabilitatea donaţiilor între
soţi”.
Se prezumă, până la proba contrară (ceea ce înseamnă că ne aflăm în prezenţa unei prezumţii
relative) că este persoană interpusă orice rudă a donatarului la a cărei moştenire acesta ar avea
vocaţie în momentul donaţiei şi care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul (art. 1.033 alin. 2
C.civ.). De exemplu, părintele soţului donatar este prezumat persoană interpusă, nu şi bunicul,
faţă de care - dacă părintele este în viaţă - soţul nu are vocaţie (chemare) succesorală concretă
(utilă).
18.4. Precizăm şi faptul că donaţiile făcute viitorilor soţi sau unuia dintre ei, sub condiţia
încheierii căsătoriei, nu produc efecte în cazul în care căsătoria nu se încheie (art. 1.030 C.civ.).
Acesta este un caz de caducitate a donaţiei.

302
Vz TS, s.civ., dec. nr.659/1988, în RRD nr.1, 1989, p. 66.
303
Vz. dec. nr.659/1988 cit. supra. De exemplu, o procură judiciară dată pentru introducerea acţiunii în
anulare a actului de donaţie cu privire la un anumit imobil poate fi considerată ca un act de revocare a
donaţiei, chiar dacă acea procură nu a fost valorificată efectiv prin introducerea acţiunii, de vreme ce
donatorul şi-a manifestat voinţa de a revoca donaţia (dec. nr.551/1970 cit. supra).
304
Vz. dec. nr.551/1970, cit. supra.
305
În sensul nulităţii absolute, dec. publicate în C. civ. adnotat, vol. II, p.370-371, nr.7-11. Vz. şi C.
Leaua, Validitatea contractelor încheiate între soţi, în Dreptul nr.9, 1999, p.35.
306
Caracterul deghizat al donaţiei între soţi poate fi dovedit de orice persoană interesată (nu numai de
către moştenitorii rezervatari) şi prin orice mijloc de dovadă, deoarece sancţiunea deghizării este nulitatea
absolută. Vz. deciziile publicate în Jurisprudenţa..., p.179-180 nr.1-4; Curtea Buc.I, dec. nr.277/1967, în
JN nr.3-4, 1949, p.420; T.Reg. Ploieşti, dec.civ. nr.277/1967, în RRD nr.10, 1967, p.152.
94
 Subcapitolul II

Donaţiile simulate, indirecte şi darurile manuale

Secţiunea I
Donaţiile simulate

19. Feluri. Simulaţia în materie de donaţii se întâlneşte sub forma donaţiei deghizate, ascunsă
sub aparenţa unui contract cu titlu oneros, şi sub forma interpunerii de persoane, prin care se
ascunde persoana adevăratului beneficiar al liberalităţii.
Deoarece metodele de simulaţie folosite în cele două ipoteze sunt diferite, problemele de drept
care se pun sunt şi ele, în parte, diferite. În rest, se aplică regulile care guvernează simulaţia în
materia actelor juridice (art.1.289 - 1.294 C.civ.).

§ 1. Donaţiile deghizate
20. Noţiune. Reguli aplicabile. Donaţia este deghizată când conform actului public apare
încadrată într-o operaţiune juridică cu titlu oneros. Deci în acest caz, actul public este simulat,
neadevărat, şi ascunde o donaţie (deghizare totală, prin care se ascunde natura gratuită a
contractului secret307). De exemplu, un contract de vânzare în care preţul nu este datorat
(contraprestaţie simulată); recunoaşterea unei datorii care nu există în realitate etc.
Donaţiile deghizate, ascunse sub aparenţa unui contract cu titlu oneros, sunt, în principiu,
valabile; deghizarea - simulaţia în general - nu este sancţionată cu nulitatea 308. Prin urmare,
donaţia deghizată, care întruneşte condiţiile generale de validitate a contractelor - în special se
pune problema cauzei licite309 - este valabilă.
Având însă în vedere faptul că donaţia deghizată constituie o adevărată donaţie, ea este supusă
şi regulilor de fond prevăzute special pentru donaţii (capacitate, irevocabilitate de gradul II,
reducţiune, raport, revocare în cazurile prevăzute de lege). Deci, pentru donaţia deghizată se
aplică aceleaşi reguli de fond care s-ar aplica şi dacă donaţia ar fi aparentă.
În privinţa formei, pentru validitatea acestor donaţii nu se cere respectarea formei autentice
(art. 1.011 alin. 2 C.civ.), ci numai a formei prevăzute de lege pentru contractul care deghizează
donaţia.
Cât priveşte proba simulaţiei, se aplică regulile din materia simulaţiei. Astfel, art. 1.292 C.civ.
prevede că „Dovada simulaţiei poate fi făcută de terţi sau de creditori cu orice mijloc de probă.
Părţile pot dovedi şi ele simulaţia cu orice mijloc de probă, atunci când pretind că aceasta are
caracter ilicit.”
Pentru a uşura dovada deghizării, legea (art. 1091 alin.4 C.civ.) prevede în favoarea
moştenitorilor rezervatari o prezumţie relativă potrivit căreia „Până la dovada contrară,
înstrăinarea cu titlu oneros către un descendent ori un ascendent privilegiat sau către soţul
supravieţuitor este prezumată a fi donaţie dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului,
uzului ori abitaţiei sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei rente viagere. Prezumţia
operează numai în favoarea descendenţilor, ascendenţilor privilegiaţi şi a soţului supravieţuitor
ai defunctului, dacă aceştia nu au consimţit la înstrăinare”.

§ 2. Donaţiile prin interpunere de persoane

21. Noţiune. Reguli aplicabile. În cazul donaţiei prin interpunere de persoane simulaţia nu
vizează natura gratuită a contractului, ci persoana adevăratului donatar. Se recurge la această
307
În cazul simulaţiei prin deghizare parţială - numai a unor elemente ale contractului secret (de
exemplu, în actul public se trece un preţ mai mic sau mai mare decât cel real, prevăzut în actul secret) - nu
suntem în prezenţa unei donaţii deghizate. Evident, nici actul fictiv (simulaţie totală) nu reprezintă o
donaţie deghizată, chiar dacă actul aparent, anihilat total sub raportul efectelor prin contraînscris, îmbracă
forma unei donaţii.
308
Vz. C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p.78; F.A. Baias, op.cit., p.165.
309
De exemplu, donaţia este nulă absolut pentru cauză imorală dacă se dovedeşte că are drept scop
stabilirea, continuarea ori remunerarea unor relaţii de concubinaj, reprezentând pretium stupri (stuprum,
s.n., ruşine, infamie). Pentru amănunte şi practica judecătorească în materie de donaţii între concubini, vz.
D. Radu, Examen teoretic al practicii judiciare privind unele probleme de drept civil şi al familiei, în
RRD nr.9, 1984, p.48-49, pct.2.
95
formă a simulaţiei, de exemplu, în cazul în care adevăratul donatar este incapabil să primească
liberalităţi de la donator sau gratificarea sa ar provoca ecouri nefavorabile în familia donatorului.
Din această cauză, contractul aparent se încheie cu o persoană interpusă, prin contraînscris
precizându-se persoana adevăratului donatar.
În această varietate a simulaţiei nu se pun probleme în legătură cu forma contractului;
deoarece contractul care se încheie cu persoana interpusă este o donaţie, neîndoielnic trebuie să
fie încheiat în formă autentică, realizându-se astfel scopul ocrotirii donatorului şi a familiei sale.
Sunt aplicabile, evident, şi condiţiile de fond prevăzute pentru donaţii, care urmează să fie
apreciate şi avute în vedere în raport cu adevăratul donatar (capacitatea, revocarea pentru cauzele
prevăzute de lege, reducţiunea etc.).
Din cauza dificultăţilor de dovadă a simulaţiei (la care se recurge mai ales pentru a ocoli
incapacităţile speciale prevăzute în materie de donaţii), legea (art. 992 C.civ.) prezumă relativ că
sunt persoane interpuse ascendenţii, descendenţii şi soţul persoanei incapabile de a primi
liberalităţi (de exemplu, a tutorelui, medicului, farmacistului etc.), precum şi ascendenţii şi
descendenţii soţului acestei persoane, care devin - prin intermediul prezumţiei - persoane
incapabile de a primi donaţii de la donator.

Secţiunea a II-a
Donaţiile indirecte

22. Noţiune. Condiţii de fond şi de formă. Donaţiile indirecte sunt acte juridice încheiate
(nesimulat) cu intenţia de a gratifica 310 (de aceea sunt supuse regulilor de fond prevăzute pentru
liberalităţi), dar înfăptuite pe calea unui act juridic diferit de contractul de donaţie. Prin urmare,
spre deosebire de donaţia deghizată - care este o adevărată donaţie deoarece contractul aparent
nu are o existenţă reală, nu corespunde voinţei reale a părţilor -, în cazul donaţiei indirecte actul
care se încheie (altul decât donaţia) este real, voit de părţi, dar prin intermediul lui se realizează
indirect o gratificare, o liberalitate.
Pentru această categorie de acte juridice, în care aparenţa este conformă cu realitatea, nu se
cere respectarea formei autentice dat fiind că nu sunt contracte de donaţie, ci liberalităţi
efectuate pe calea altor acte juridice pentru care, de regulă 311, nu se prevede această cerinţă de
formă. Caracteristic în această privinţă este, de exemplu, art. 2.243 alin. 2 C.civ. care precizează
că „Atunci când renta viageră este stipulată în favoarea unui terţ, chiar dacă acesta o primeşte
cu titlu gratuit, contractul nu este supus formei prevăzute pentru donaţie”. Aşadar, atunci când
renta viageră s-a constituit în favoarea unei terţe persoane (stipulaţie pentru altul făcută cu
intenţia de a gratifica), deşi este o liberalitate, totuşi nu este supusă formelor stabilite pentru
donaţie.
Rezultă că „donaţiile” indirecte sunt supuse numai regulilor de fond - nu şi de formă - ale
donaţiilor. În schimb, actul prin intermediul căruia se realizează indirect liberalitatea, trebuie să
fie încheiat cu respectarea condiţiilor de formă (dacă este cazul) şi de fond312 prevăzute de lege
pentru acel act.
Actele cele mai întrebuinţate pentru realizarea unei „donaţii” indirecte sunt: renunţarea la un
drept, remiterea de datorie şi stipulaţia în folosul altuia313.
310
Intenţia de a gratifica poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, fiind vorba de interpretarea unei
voinţe juridice. Numai actul juridic care serveşte drept suport donaţiei indirecte necesită dovadă scrisă,
dacă legea nu prevede altfel.
311
Prin excepţie de la regulă, renunţarea la moştenire - indiferent dacă este cu sau fără intenţie liberală
- este un act juridic solemn. Vz. şi Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, 2002, nr.279.
312
Întrucât liberalitatea este inclusă într-un alt act juridic, condiţiile de fond se dublează; trebuie să fie
îndeplinite cele prevăzute pentru actul care se încheie (de exemplu, vânzarea unui bun) şi cele prevăzute
pentru liberalitatea pe care o cuprinde (stipularea preţului în favoarea unei terţe persoane). De fapt, toate
donaţiile indirecte se pot descompune, mintal, în două acte juridice, cel de al doilea fiind liberalitatea (de
exemplu, remiterea de datorie este egală cu o plată urmată de donarea sumei care urma să fie primită).
313
“Donaţia” indirectă se poate realiza şi în cadrul unui act cu titlu oneros, când una dintre părţi, cu
intenţie liberală, încheie contractul în parte cu titlu oneros, iar în parte cu titlu gratuit. De exemplu, vinde
un bun, stipulând un preţ redus faţă de valoarea lui (vz. şi Mazeaud, op.cit., p.1146, pct.1475). Dacă
preţul real este parţial ascuns în actul public în scopul diminuării taxei fiscale (vz., de exemplu, cauza
96
 23. Renunţarea la un drept nu este, prin ea însăşi, o liberalitate (poate fi şi cu titlu oneros).
Dar dacă renunţarea este făcută cu intenţia de a gratifica (ex animo donandi), atunci are ca
rezultat facerea unei liberalităţi314. Prin urmare, numai existenţa intenţiei de a gratifica dă naştere
unei donaţii indirecte. Donaţia este de fapt un act accesoriu al operaţiei principale care este
renunţarea şi de care va profita persoana chemată în puterea legii de a beneficia de dreptul
respectiv (de exemplu, renunţarea la o moştenire de care va profita comoştenitorul ori
moştenitorul subsecvent; renunţarea la uzufruct de care va profita nudul proprietar; renunţarea la
legat de care va profita colegatarul sau moştenitorul grevat de executarea legatului etc.).
Subliniem că, fără intenţie liberală, prin renunţarea la un drept nu se realizează o donaţie
indirectă (de exemplu, dacă moştenitorul renunţă la moştenire pentru a nu suporta sarcinile şi
datoriile succesiunii). În acest sens se spune că renunţarea la un drept este un act juridic neutru;
pentru a o califica drept donaţie indirectă se cere stabilirea intenţiei de a gratifica. Această
intenţie poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, fiind vorba de interpretarea unei voinţe
juridice.
Trebuie precizat, de asemenea, că renunţările gratuite sunt scutite de forma prevăzută pentru
donaţii numai dacă sunt pur abdicative de drepturi, iar nu translative, cum sunt cele făcute in
favorem. De exemplu, renunţarea la o moştenire în favoarea unei persoane, constituie o acceptare
urmată de o transmitere cu titlu gratuit, care este supusă neîndoielnic formei autentice.315.
24. Remiterea de datorie, prin care un creditor - cu acordul debitorului - renunţă, total sau
parţial, cu titlu gratuit316 la valorificarea unui drept de creanţă, constituie o donaţie indirectă. În
acest caz, debitorul realizează un folos gratuit, o îmbogăţire, care corespunde cu valoarea
creanţei ce ar fi trebuit să fie plătită creditorului. Art. 1630 alin. 2 C.civ. prevede în mod expres
că remiterea de datorie poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
25. Stipulaţia în favoarea unei terţe persoane, făcută cu intenţia de a gratifica (donandi
causa), reprezintă tot o donaţie indirectă scutită de formele prevăzute pentru donaţii317.
Precizăm că dacă donaţia indirectă (stipulaţia făcută donandi causa) este prevăzută în cadrul
unei donaţii directe (donaţie cu sarcini) - donaţie dublă făcută printr-un singur act juridic -,
donaţia directă va fi guvernată, evident, de regulile aplicabile donaţiilor (formă autentică sau dar
manual, principiul irevocabilităţii, acceptarea de către donatarul direct şi notificarea acceptării
etc.). Numai în privinţa sarcinii stipulate, care este o donaţie indirectă grefată pe o donaţie
directă, se aplică regulile specifice stipulaţiei pentru altul.
În ceea ce priveşte capacitatea de a face şi de a primi donaţii, urmează a fi examinată, în acest

caz, atât în raporturile dintre părţile donaţiei directe (stipulant şi promitent), cât şi în

raporturile dintre donatorul-stipulant şi donatarul-terţ beneficiar. În schimb, în raporturile

soluţionată prin dec. TS, completul de 7 jud., nr.9/1986, cu Note de A. Chira (I) şi V. Stoica, M. Ronea
(II), în Dreptul nr.2-3, 1991, p.41-52), evident că nu avem nici o liberalitate (donaţie indirectă sau
deghizată). Donaţia indirectă se mai poate realiza şi prin plata datoriei altuia, făcută cu intenţia de a-l
gratifica pe debitor (de exemplu, un părinte plăteşte datoria copilului). Vz. şi C. Turianu, op. cit., p.151-
153.
314
Vz. C. Hamangiu, I. Rosetti - Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p.777.
315
Vz. Cas.I, dec.nr.134/1920, în C.civ.adnotat, vol.II, p.233 nr.9; vz. şi p.228 nr.28. După o altă
părere, donaţia indirectă există numai dacă renunţarea este in favorem (vz., de exemplu, Mazeaud, op.cit.,
p.1146 nr.1475; Ph. Malaurie, op.cit., p.211-212 nr.416). În lumina acestei concepţii, renunţarea pură şi
simplă nu ar constitui niciodată o liberalitate. Astfel fiind, de exemplu, în cazul renunţării la moştenire a
unuia dintre cei doi copii ai defunctului, moştenitorii rezervatari ai renunţătorului (decedat ulterior) nu ar
putea cere reducţiunea, chiar dacă ar dovedi intenţia liberală a părintelui lor (moştenirea la care acesta a
renunţat fiind şi foarte solvabilă), numai pentru motivul că renunţarea a fost pur abdicativă. Pentru
amănunte, vz. şi Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, 2002, nr.273.2, lit.b.
316
Vz. şi C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p.345. Atunci când creditorul renunţă la creanţa sa cu titlu
oneros, urmărind un avantaj patrimonial, actul juridic nu mai poate fi calificat remitere de datorie, ci dare
în plată sau novaţie prin schimbare de obiect (vz. Mazeaud, op.cit., vol. II, p.989 nr.1195) ori alt act
juridic (de exemplu, contract de schimb). Deci cauza juridică a remiterii de datorie nu poate fi decât
intenţia de a gratifica pe debitor (motiv pentru care se mai numeşte şi iertare de datorie). Pentru o altă
părere, vz. D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, 1997, p.153.
317
Dacă stipulaţia în favoarea terţului s-a făcut solvendi causa sau credendi causa nu mai suntem în
prezenţa unei donaţii indirecte.
97
 dintre promitentul-donatar direct şi terţul beneficiar-donatar indirect - fiind vorba de

executarea unei obligaţii - problema capacităţii de a face sau de a primi donaţii nu se pune.

De exemplu, medicul curant al promitentului poate cere executarea sarcinii stipulate în

favoarea sa (dacă nu este medicul curant al stipulantului-donator).

Prin excepţie de la regula necesităţii capacităţii donatarului-terţ beneficiar de a primi donaţii,

se recunoaşte validitatea sarcinii stipulate în favoarea unei persoane viitoare (neconcepute), cu
condiţia existenţei ei la data executării sarcinii, de exemplu, sarcina stipulată în favoarea
copilului care se va naşte din căsătoria pe care o va încheia nepoata donatorului (art. 989 alin.2
C.civ.).

Secţiunea a III-a
Darurile manuale

26. Noţiune. Darul manual reprezintă o categorie specială de donaţie pentru validitatea căreia
se cer două elemente: a) acordul de voinţă pentru a transfera şi dobândi un drept cu titlu gratuit şi
b) tradiţiunea, predarea efectivă şi reală (materială) a bunului dăruit. Deoarece darul manual este
un act (iar nu fapt) juridic, acordul părţilor constituie temeiul juridic al transferării valorii din
patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului. Iar „tradiţiunea” este exteriorizarea
acordului, înlocuind (după unii autori reprezentând) forma solemnă prevăzută de lege pentru
donaţii şi de natură a atrage atenţia donatorului asupra gravităţii contractului pe care îl încheie.
Observăm că singura condiţie specială ce trebuie îndeplinită în cazul darurilor manuale este
predarea, tradiţiunea reală a bunului (de manu ad manum), fiind deci contracte reale. Desigur,
nici acceptarea unui dar manual nu este supusă unei forme speciale, ci ea constă în primirea
(preluarea) bunului dăruit.
27. Reguli de fond aplicabile. Darul manual derogă de la regulile de formă ale donaţiilor,
însă este supus aceloraşi reguli de fond ca şi celelalte donaţii (liberalităţi) 318, inclusiv principiul
irevocabilităţii319. Darul manual poate fi însoţit şi de clauze accesorii: sarcini ori condiţii, scutire
de raport etc.
28. Obiectul darului manual. Datorită faptului că tradiţiunea reală este un element esenţial al
darului manual, numai bunurile mobile corporale susceptibile de tradiţiune pot forma obiectul
darurilor manuale. Nici imobilele, nici mobilele incorporale (drepturi de creanţă, drepturi de
creaţie intelectuală, fond de comerţ etc.) nu pot forma obiectul unui dar manual, pentru că nu
sunt susceptibile de a fi transferate şi dobândite printr-o predare şi primire efectivă.
Fac excepţie titlurile la purtător - asimilate mobilelor corporale - şi biletele de bancă, pentru
că transmiterea acestora are loc de la mână la mână320.
Evident, nu pot forma obiectul darului manual nici bunurile viitoare, deoarece predarea
presupune deţinerea materială (corpus) a bunului, deci existenţa lui actuală321.
Noul Cod civil (art. 1.011 alin.4) a impus o condiţie suplimentară, şi anume aceea ca bunurile
mobile corporale să aibă o valoare de până la 25.000 de lei. Dacă valoarea depăşeşte 25.000 de
lei, pentru valabilitatea donaţiei este necesară forma autentică. Art. 94 din Legea nr.71/2011
pentru punerea în aplicare a Codului civil prevede că „Plafonul valoric al bunurilor mobile
corporale prevăzut la art. 1.011 alin. (4) din Codul civil va fi actualizat periodic, prin hotărâre
a Guvernului”.

318
Pentru o excepţie, vizând darurile obişnuite, vz. infra, nr.36.
319
Credem că principiul irevocabilităţii a fost avut în vedere şi de instanţa supremă atunci când a
statuat în sensul că "darurile manuale, odată făcute, devin irevocabile...” (TS, s.civ., dec. nr.1291/1978, în
RRD nr.2, 1979, p.60).
320
Vz. TS, s.civ., dec. nr.1349/1972, în CD, 1972, p.113.
321
Vz. Fl. Baias, În legătură cu depunerea unei sume de bani în cont curent personal la CEC în
vederea cumpărării unui autoturism, în Dreptul nr.3, 1990, p.17.
98
 29. Noţiunea de „tradiţiune”. Tradiţiunea este un element esenţial al darului manual, iar nu
un mod de executare a contractului. Astfel, o simplă ofertă verbală sau chiar constatată prin
înscris sub semnătură privată a unui dar manual, acceptată - fie şi în scris - de donatar, nu
constituie un dar manual. O asemenea înţelegere este nulă absolut atât ca donaţie, cât şi ca
promisiune de donaţie (din lipsa formei autentice). Iar dacă oferta şi acceptarea s-au făcut în
formă autentică suntem în prezenţa unei donaţii obişnuite, iar nu a unui dar manual. Prin urmare,
darul manual se poate realiza numai prin tradiţiune. Dacă însă obiectele pe care donatorul voieşte
să le dăruiască se află deja în mâinile donatarului (de exemplu, cu titlu de depozit, împrumut
etc.), darul manual se poate perfecta prin declaraţia donatorului că înţelege să le dăruiască,
acceptată de donatar (traditio brevi manu).
Instanţa supremă a mai precizat că prin „tradiţiunea” bunului nu trebuie să se înţeleagă
neapărat o deplasare fizică a bunului, cum ar fi preluarea din mâna donatorului, efectele sale
juridice putând fi realizate şi printr-o tradiţiune implicită, de exemplu, atunci când donatorul ar
înmâna donatarului cheile unei casete322 ori ale unui depozit în care se află lucrul (traditio longa
manu) sau cheile de contact ale autoturismului. În nici un caz dăruirea autovehiculului nu se
poate realiza prin predarea numai a cărţii de identitate (certificatului de înmatriculare) a
vehiculului, aceasta nefiind un titlu reprezentativ al bunului323. Deci predarea actului trebuie să
fie însoţită, pe baza acordului realizat, de predarea cheilor, încât donatarul să poată intra în
posesiunea efectivă a vehiculului.
Constituie dar manual şi depunerea unei sume de bani la o bancă sau la o altă instituţie de
credit pe numele unei alte persoane, dacă această depunere nu s-a făcut cu vreun alt titlu (plata
unei datorii, acordarea unui împrumut etc.)
Tot astfel, poate constitui dar manual depunerea de către părinţi a unei sume de bani la o
bancă sau la o altă instituţie de credit pe numele copilului lor minor (sau major), astfel încât -
devenind fără nici o altă formalitate proprietatea copilului (chiar dacă în instrumentul de
economisire s-a prevăzut o clauză de împuternicire în favoarea unuia dintre părinţi) - nu mai fac
parte din bunurile comune ale soţilor şi nu formează obiectul partajului la încetarea
comunităţii324, afară numai dacă se dovedeşte că depunerea pe numele copilului nu s-a făcut cu
intenţia ca suma în cauză să iasă din patrimoniul comun al soţilor şi să intre în patrimoniul
copilului325. Prin urmare, sarcina probei revine celui care contestă intrarea sumei în patrimoniul
copilului (minor sau major). Până la dovada contrară, caracterul de liberalitate (donaţie) a
depunerii se prezumă, copilul fiind titularul instrumentului de economisire.
Retragerea unei sume de bani dintr-un cont bancar şi virarea ei în contul bancar al altei
persoane, fiind recunoscută ca donaţie valabilă - chiar dacă se săvârşeşte doar prin comunicare
322
TS, s.civ., dec.nr.580/1971, în Repertoriu... 1969 -1975, p.134. Este însă discutabilă soluţia după
care o tradiţiune implicită s-ar realiza şi “prin identificarea unui tablou pe care donatorul şi-a manifestat
în mod neechivoc voinţa de a-l transmite, fără a fi dat jos de pe perete” (ibidem). O asemenea
“manifestare de voinţă” apare, mai curând, ca o ofertă de donaţie (acceptată sau nu), dar care trebuie să
fie făcută în formă autentică ori prin tradiţiune reală, iar nu prin simplă identificare. Vz. şi D. Chirică,
op.cit., p.150.
323
Vz. Ph. Malaurie, op.cit., p.200.
324
Vz. TJ Vaslui, dec.civ. nr.72/1977, în RRD nr.1, 1978, p.64; TS, s.civ., dec. nr. 757/1979, în CD,
1979, p.67; TJ Suceava, dec.civ. nr.1024/1979, în RRD nr.6, 1980, p.59; TJ Hunedoara, dec.civ.
nr.595/1981, în RRD nr.2, 1982, p.59; TS, s.civ., dec. nr. 2022/1981, în CD, 1981, p.158; TJ Braşov,
dec.civ. nr.1578/1981, în RRD nr.11, 1982, p.61; TS, s.civ., dec. nr.2264/1984, în CD, 1984, p.96; E.
Safta-Romano, Examen teoretic al practicii judiciare referitoare la contractul de donaţie, în RRD nr.6,
1989, p.48; vz. şi supra Cap.X, nr.21 şi urm. Cu privire la unele rezerve faţă de această soluţie, vz. V.
Pătulea, Natura şi efectele juridice ale actelor de depunere de sume de bani pe librete de economii CEC
întocmite pe numele altor persoane decât depunătorul, în RRD nr.5, 1982, p.12-14; D. Chirică, op.cit.,
p.150-151. Dacă suma a fost depusă - după despărţirea în fapt - de către unul dintre soţi fără acordul
celuilalt, soţul deponent va fi obligat să plătească, la încetarea comunităţii, partea contributivă a celuilalt.
TJ Cluj, dec. nr.282/1989, în RRD nr.7, 1989, p.67.
325
“Dacă soţii depunători şi-au propus să depună economiile la CEC pe numele copiilor lor minori
doar în credinţa că sunt şanse mai mari ca să iasă câştigător libretul CEC, fără a urmări gratificarea
minorilor, sumele de bani depuse n-au ieşit din patrimoniul lor comun. Dacă însă soţii depunători au avut
intenţia de a gratifica copiii, actul lor constituie dar manual, şi deci sumele depuse la CEC aparţin, de la
data respectivă, minorilor” (CSJ, completul de 7 jud., dec.nr.132/1991, în Dreptul nr.6, 1992, p.84).
Soluţia este aceeaşi şi în cazul constituirii de depozite la alte unităţi bancare. Instanţa este obligată să
stăruie în administrarea probelor necesare stabilirii naturii juridice a depunerilor (dar manual sau nu). TS,
s.civ., dec. nr.1466/1982, în CD, 1982, p.134-137. Soluţia este pe fond aceeaşi şi în cazul depozitelor
făcute la alte unităţi bancare decât C.E.C.
99
între unităţile bancare326 - se justifică tot prin ideea de dar manual, într-o accepţiune nouă a
noţiunilor de lucru corporal şi de tradiţiune, accepţiune care are în vedere realitatea unor
procedee curente de transferare rapidă şi sigură a bunurilor mobile, a sumelor de bani în
special327.
Prin urmare, producându-se o aşa-numită „dematerializare” a tradiţiunii bunurilor, darul
manual se poate realiza prin forme moderne, care nu implică o predare efectivă, materială a
bunului donat, dar asigură totuşi transferul efectiv al valorilor dintr-un patrimoniu în altul.
În schimb, nu constituie dar manual (şi, bineînţeles, nici donaţie în general) predarea unui
instrument bancar de depozit (de exemplu, un libret C.E.C.) nominalizat pe numele donatorului
ori a altei persoane, dar netransferat pe numele donatarului, pentru că simpla predare a unui titlu
nominativ nu implică transferul dreptului asupra sumelor 328. Dreptul nu poate fi considerat
transmis câtă vreme donatarul nu are nicio posibilitate legală să dispună de sumele înscrise în
libret.
Nici predarea unui libret nominativ, în care primitorul este înscris la clauza testamentară, nu
constituie dar manual, pentru că drepturile sale - în calitate de legatar, iar nu de donatar - se vor
naşte numai la moartea titularului de libret. În schimb, dacă primitorul este înscris la clauza de
împuternicire, poate fi vorba de un dar manual, dacă înscrierea clauzei şi predarea-primirea
libretului s-au făcut cu intenţia de a face şi de a primi o liberalitate. Darul manual se poate realiza
în acest caz prin simpla predare, deoarece donatarul poate dispune de sumele înscrise în libret.
30. Problema darurilor de nuntă. O precizare se mai impune în legătură cu aşa-numitele
„daruri de nuntă”(noţiune neprevăzută în legislaţie), dar care reprezintă aplicaţii relativ frecvente
ale darului manual.
În legătură cu aceste daruri de nuntă, s-a decis, sub imperiul Codului familiei, că ele urmează
a fi considerate bunuri comune ale soţilor în cote egale, chiar dacă au fost făcute de părinţii unuia
dintre soţi, deoarece sunt dobândite în timpul căsătoriei 329 şi pentru că se „presupune intenţia
(menţiunea) dispunătorului ca ele să devină comune”330. Numai dacă donaţia se face (de părinţii
unuia dintre soţi) nu cu ocazia serbării nunţii, ci ulterior, bunul se consideră ca fiind propriu331.
Pe de altă parte însă, s-a decis că - în principiu - bunurile dobândite de către soţi în timpul
căsătoriei prin donaţie sunt bunuri proprii, afară numai dacă dispunătorul a arătat (expres sau cel
puţin exprimat neechivoc) că a înţeles să gratifice pe ambii soţi332.
În soluţionarea acestei probleme controversate, considerăm că trebuie să avem în vedere
numai dispoziţiile legale existente şi numai diferenţierile cuprinse în texte.
Astfel, prin derogare de la regula comunităţii bunurilor dobândite de către oricare dintre soţi
în timpul căsătoriei, sunt calificate bunuri proprii ale fiecărui soţ „bunurile dobândite în timpul
căsătoriei prin... donaţie, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune”(art.31
lit. b C.fam., abrogat prin Noul Cod civil), respectiv „bunurile dobândite prin…donaţie, cu
excepţia cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune”(art. 340
lit. a C.civ.).

326
TS, s.civ., dec.civ. nr.647/1969, în RRD nr.4, 1973, p. 150.
327
Vz. O. Gheorghiu, Notă la dec.s.civ. a TS nr.647/1969 cit. supra, ibidem, p.152; TS, s.civ., dec.
nr.1515/1986, în CD, 1986, p.95.
328
Vz. T. Menesi, Notă la dec.civ. a TJ Bihor nr.178/1979, în RRD nr.12, 1979, p.40-41. Pentru
discuţii, vz. şi C. Turianu, Darul manual reflectat în literatura juridică şi practica judiciară, în Dreptul
nr.6, 2000, p.132-133. În jurisprudenţa franceză s-a decis că, dacă darul manual poate fi făcut prin
intermediul unui cec ce îndeplineşte tradiţiunea prin desesizarea irevocabilă a trăgătorului în folosul
beneficiarului, care dobândeşte imediat proprietatea proviziunii, mai trebuie ca donatorul să fi întreprins
din timpul vieţii remiterea materială a acestui cec către beneficiar. Instanţa judecătorească învestită cu
soluţionarea cauzei, relevând că un cec fusese depus într-o casă de bani la care nu s-a stabilit că
beneficiarul ar fi avut acces şi că astfel nu ar fi existat remiterea cecului către beneficiar înaintea
decesului, deduce de aici pe bună dreptate absenţa darului manual (Cass. I civ., dec. din 3.04.2002,
selectată şi tradusă de M.D. Bocşan şi publicată în PR nr.4, 2002, p.153).
329
Vz., de exemplu, TS, col.civ., dec. nr.1545/1963, în JN nr.9, 1964, p.151; s.civ., dec. nr.79/1973, în
Repertoriu... 1969-1975, p.19; dec. nr.6/1979, în RRD nr.5, 1979, p.53; dec. nr.786/1979, în CD, 1973,
p.141; dec. nr.459/1986, în CD, 1986, p.110-112; dec. nr.37/1989, în RRD nr.9-12, 1989, p.126-127.
330
I. Filipescu, op.cit., p.94.
331
Pentru amănunte, vz. ibidem.
332
Vz., de exemplu, TS, s.civ., dec. nr.1778/1974, în RRD nr.5, 1975, p.65; dec. nr.2078/1977, în RRD
nr.5, 1978, p.56; dec. nr.1289/1978, în RRD, nr.3, 1979, p. 52; dec. nr.2022/1981, în CD, 1981, p.158;
CSJ, s.civ., dec. nr.2351/1990, în Dreptul nr.7-8, 1991, p.123. Vz. şi E. Safta-Romano, op.cit., p.170.
100
 Observăm că legea exceptează de la regula comunităţii donaţiile, fără a distinge după forma
lor de realizare (act autentic, donaţie simulată sau indirectă ori dar manual). Tot astfel, legea nu
distinge în funcţie de momentul realizării donaţiei: cu ocazia serbării nunţii sau la o altă dată
(dar, evident, în timpul căsătoriei). De altfel, dacă s-ar face excepţie (de la excepţie) pentru
„darurile de nuntă”, de ce nu s-ar excepta şi darurile făcute cu ocazia aniversării căsătoriei (de
exemplu, la un an, la nunta „de argint” sau „de aur” etc.). În sfârşit, legea nu distinge în funcţie
de persoana donatorului (părinţi sau alte rude mai apropiate sau mai îndepărtate în grad – fraţi-
surori, unchi-mătuşi – ori persoane fără legătură de rudenie cu unul dintre soţi).
Rezultă că asemenea diferenţieri nu se justifică în drept, căci ubi lex non distinguit, nec nos
distinguere debemus. Astfel fiind, bunurile dobândite prin donaţie - inclusiv darurile de nuntă -
devin bunuri proprii ale fiecărui soţ, dacă dispunătorul nu a dispus în mod expres ca ele să devină
comune. După cum s-a subliniat în practica instanţei supreme, „bunurile dobândite prin donaţie
sunt proprii, pentru a fi respectată voinţa donatorului, care, dacă nu a dispus altfel, nu poate fi
presupus că a înţeles să avantajeze şi pe soţul celui gratificat”333.
Pronunţându-ne împotriva diferenţierilor arătate, neprevăzute de lege, se impune însă să avem
în vedere o distincţie care este prevăzută de lege: darurile obişnuite. Potrivit art. 1.150 alin. 1 lit.
c C.civ. „nu sunt supuse raportului darurile obişnuite”. Unii autori consideră că aceste daruri
(făcute nu numai la nunţi, dar şi cu alte ocazii, de exemplu, aniversări, botezuri etc.) nu sunt
supuse raportului fiindcă “nu alcătuiesc donaţii” 334. Alţi autori consideră că şi darurile obişnuite
reprezintă donaţii, dar nu sunt supuse regimului liberalităţilor 335. Oricum, ele sunt exceptate de la
raport. Mai mult, aceste daruri obişnuite, nesupuse raportului, nu intră nici în alcătuirea masei de
calcul în vederea stabilirii liberalităţilor excesive supuse reducţiunii în caz de încălcare a rezervei
succesorale (art. 1.091 alin. 3 C.civ.). Iar dacă, în materie de moştenire, aceste daruri obişnuite
nu sunt supuse regimului donaţiilor (liberalităţilor), nu pot fi supuse regimului donaţiilor nici în
materia raporturilor patrimoniale dintre soţi.
În concluzie, numai darurile obişnuite - indiferent de forma sau momentul realizării ori de
persoana donatorului - nu intră sub incidenţa excepţiei prevăzute de art. 340 lit. a C.civ., ci devin
bunuri comune (dacă nu există alte motive legale pentru care ele să devină bunuri proprii ale
unuia dintre soţi, de exemplu, voinţa neechivocă a donatorului în acest sens). În schimb, toate
celelalte donaţii, care nu sunt daruri obişnuite (sume mari de bani, autoturisme sau alte bunuri de
mare valoare336), devin bunuri proprii, potrivit 340 lit. a C.civ., chiar dacă sunt făcute cu ocazia
serbării nunţii şi de către persoane care nu sunt părinţii (alte rude apropiate) unuia dintre soţi,
afară numai dacă dispunătorul a prevăzut în mod expres ca bunurile donate să devină comune.
31. Dovada darului manual. Cu toate că darul manual se perfectează prin faptul predării şi,
ca atare, fiind o chestiune de fapt poate fi dovedită prin orice mijloace de probă, pentru donator
şi succesorii săi, în vederea dovedirii actului juridic al darului manual, ad probationem se cere
existenţa unui înscris sau început de dovadă scrisă care poate fi completată cu martori sau
prezumţii, conform regulilor generale în materie de probe (art. 309-310 C. proc. civ.). Astfel,
dacă donatorul cere revocarea pentru neexecutarea sarcinii 337 ori pentru ingratitudine. La fel dacă
succesorii săi în drepturi cer revocarea donaţiei. În schimb, dacă moştenitorii rezervatari sau cei
îndreptăţiţi la raport cer reducţiunea ori raportul donaţiei, prezentându-se cu un drept propriu 338,
iar nu în calitate de succesori în drepturi, ei pot dovedi darul manual cu orice mijloc de probă, la
fel ca şi orice alţi terţi.

333
Dec. s.civ. nr.2351/1990, cit. supra.
334
M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p.248.
335
Vz. Mazeaud, op.cit., p.1202, nr.1546 şi p. 1279, nr.1647; Ph. Malaurie, op.cit., p.178-179, nr.361.
336
În nici un caz imobilele - indiferent de valoare - nu pot intra în categoria “darurilor obişnuite”.
337
Este de principiu că darul manual ca formă de realizare a donaţiei poate fi afectat de sarcini, în caz
de neexecutare donatorul având dreptul să ceară fie executarea sarcinilor, fie rezoluţiunea donaţiei. TS,
s.civ., dec. nr.1349/1972, în CD, 1972, p.114-115. Vz. şi infra, nr.41.
338
Moştenitorii sunt terţi nu numai în cazul atingerii aduse rezervei succesorale, dar şi în cazul când au
dreptul la raportul donaţiei. Vz. M. Eliescu, op.cit., p. 242; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, 2002, nr.
233.
101
 Subcapitolul III

Efectele contractului de donaţie

§ 1. Reguli generale
32. Efectul translativ al contractului. Ca efect al donaţiei, dreptul care formează obiectul
contractului se transmite din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului. Donaţia poate
avea ca efect şi stingerea unui drept şi a obligaţiei corelative (remitere de datorie).
Dacă dreptul transferat este o creanţă, operaţia intervenită între părţi se analizează ca o
cesiune de creanţă cu titlu gratuit, aplicându-se regulile corespunzătoare, cu derogările care
rezultă din natura gratuită a transferului.
Cel mai frecvent, obiectul contractului îl constituie un drept real. În acest caz, ca şi în materie
de vânzare, transmiterea sau constituirea dreptului operează prin efectul realizării acordului de
voinţă339 în forma prevăzută de lege (forma autentică sau forma actului juridic care realizează
indirect donaţia), dar necondiţionat de predarea bunului care formează obiectul donaţiei, cu
excepţia darurilor manuale care se realizează prin tradiţiune340.

§ 2. Obligaţiile donatorului

33. Obligaţia de predare. După încheierea contractului donatorul este obligat să predea
bunul dăruit potrivit clauzelor stabilite şi să-l păstreze până la predare, răspunzând de pieirea sau
deteriorarea lui provenită din culpa sa. În cazul darului manual, evident, problema obligaţiei de
predare nu se pune.
34. Obligaţia de garanţie. Cazuri în care există. Spre deosebire de vânzător, în principiu
donatorul nu datorează garanţie pentru evicţiune (art.1.018 alin.1 C.civ.) şi nici pentru vicii
ascunse (art. 1.019 alin.1 C.civ.), deoarece contractul este cu titlu gratuit341.
Prin excepţie, donatorul datorează garanţie în următoarele cazuri:
• Dacă a promis expres garanţia pentru evicţiune342 (art. 1.018 alin.1 C.civ.), lipsa
garanţiei nefiind o regulă imperativă.
• Dacă evicţiunea decurge din fapta sa ori dintr-o împrejurare care afectează dreptul
transmis, pe care a cunoscut-o şi nu a comunicat-o donatarului la încheierea contractului
(art. 1.018 alin.1 teza a II-a C.civ.), de exemplu, vinde şi predă lucrul mobil
cumpărătorului, dăruit anterior prin act autentic şi nepredat, fapte care contravin obligaţiei
contractuale.
• Dacă donatorul a cunoscut viciile ascunse şi nu le-a adus la cunoştinţa donatarului la
încheierea contractului, donatorul va fi ţinut să repare prejudiciul cauzat donatarului prin
aceste vicii (art. 1.019 alin. 2 C.civ.).

339
Vz. şi dec. Plenului TS nr.36/1958 (în CD, 1958, p.117-119) în care se arată că acest efect nu este
înlăturat nici prin eventualitatea reducerii donaţiei - până la cotitatea disponibilă - în favoarea
moştenitorilor rezervatari. Numai că, din momentul reducerii donaţiei şi în limitele ei, se desfiinţează
dreptul de proprietate al donatarului. Adăugăm că nici existenţa obligaţiei de raport al donaţiei nu
afectează caracterul translativ de proprietate al contractului.
340
În practică s-a decis că donaţia având ca obiect un imobil preluat de stat în baza Decretului
nr.223/1974, consimţită, ulterior preluării de către stat, de fostul proprietar în favoarea fiicei sale, nu
conferă donatarei calitate procesuală activă pentru a promova acţiune în revendicare a imobilului de la
stat, această calitate aparţinând donatorului (CSJ, s.civ., dec. nr.5789/2001, în Dreptul nr.6, 2002, p.214 şi
în CJ nr.4, 2002, p.45-46). În condiţiile în care imobilul a fost preluat fără titlu valabil, adică nu a trecut în
proprietatea statului, această soluţie este cel puţin discutabilă. În sensul că donatarul, care a acceptat
donaţia ulterior naţionalizării, poate revendica un imobil care a fost preluat de stat fără titlu valabil, vz.
M.-L. Belu Magdo, Notă la dec. nr.1242/1999 a CA Ploieşti, în SUBB nr.2, 2000, p.95.
341
Donatarul poate însă exercita împotriva autorilor donatorului acţiunea în garanţie ce ar fi putut-o
porni însuşi donatorul, deoarece acesta a transmis donatarului, o dată cu bunul dăruit, toate drepturile
legate de acest bun. Vz. art. 1.706 C.civ.
342
De exemplu, garanţia că bunul nu este grevat de sarcini sau servituţi. Vz. TMB, dec. nr.918/1990, în
Culegere... pe anul 1990, p.63. Pentru amănunte privind garanţia donatorului contra evicţiunii, vz. C.
Toader, Evicţiunea în contractele civile, Ed. All, Bucureşti, 1997, p.149-150.
102
 • În sfârşit, dacă donaţia nu este pur gratuită (donaţie cu sarcini), donatorul răspunde
pentru evicţiune şi pentru viciile ascunse în limita valorii sarcinilor ca şi vânzătorul (art.
1.018 alin. 2 şi art. 1.019 alin. 3 C.civ.), căci în limita sarcinilor (respectiv, a preţului plătit
pentru o parte din valoarea bunului) donaţia este un contract cu titlu oneros şi sinalagmatic.

§ 3. Obligaţiile donatarului
35. Regula. Donaţia cu sarcini. Când donaţia este pur gratuită, donatarul nu are nici o
obligaţie, ci numai o îndatorire denumită tradiţional „de recunoştinţă” care, în cazurile anume
determinate de lege, este sancţionată prin posibilitatea dată donatorului de a revoca donaţia
pentru cauză de ingratitudine343.
Altfel se pune problema dacă donaţia este cu sarcină (sub modo)344. După cum se ştie, sarcina
este o obligaţie, de a da, a face sau a nu face, impusă donatarului, care - după acceptarea donaţiei
- este ţinut s-o execute.
Sarcina, ca şi condiţia, nu trebuie să fie imposibilă, ilicită 345 sau imorală, potrivit regulilor
generale. Ea poate fi prevăzută fie în favoarea donatorului (de exemplu, plata unei datorii), fie în
favoarea unei terţe persoane (când se analizează ca o stipulaţie pentru altul reprezentând o
donaţie indirectă grefată pe o donaţie directă, dacă stipulaţia este făcută donandi causa), fie în
favoarea donatarului însuşi (de exemplu, efectuarea unei călătorii de studiu). În acest din urmă
caz, obligaţia se justifică numai dacă donatorul are vreun interes, cel puţin moral, la executarea
sarcinii. Altfel obligaţia donatarului faţă de el însuşi nu ar putea avea o existenţă juridică (decât,
eventual, ca o condiţie). În cazul sarcinii stipulate în favoarea donatarului însuşi, donaţia este de
fapt pur gratuită, însă cu posibilitatea revocării pentru neexecutare. Numai în cazul sarcinii
stipulate în favoarea donatorului sau a unui terţ donaţia încetează să fie liberalitate în măsura
sarcinii.
Întrucât donaţia cu sarcini este, în limita sarcinii, un contract sinalagmatic 346 (şi cu titlu
oneros), în caz de neexecutare intervin efectele specifice contractelor sinalagmatice. Astfel, se
poate cere îndeplinirea prestaţiei care formează obiectul sarcinii cu daune-interese şi donatarul
nu ar putea, fără consimţământul donatorului, deci fără un nou contract, să se libereze de sarcină,
abandonând bunurile dăruite.
Dar se poate alege şi o altă cale: revocarea (rezoluţiunea) donaţiei pentru neexecutarea de
obligaţii, cu condiţia ca neexecutarea să fie fără justificare347. În caz de neexecutare parţială sau

343
Precizăm că, în lipsă de stipulaţie contrară, donatarul nu este obligat să plătească datoriile
donatorului, fiindcă el este un succesor cu titlu particular. Dar dacă donaţia a cauzat sau mărit
insolvabilitatea donatorului, creditorii lui o pot ataca prin acţiunea pauliană (revocatorie) fără a fi obligaţi
să facă dovada complicităţii donatarului la frauda debitorului-donator (vz. C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit.,
1992, p.318) căci reclamantul creditor certat de damno vitando, iar donatarul certat tantum quod lucro
captando. Dacă donatarul este solvabil şi s-a obligat să plătească (în limitele permise de principiul
irevocabilităţii donaţiilor) datoriile donatorului, acţiunea pauliană urmează să fie respinsă ca lipsită de
interes.
344
Pentru ipoteza unor donaţii cu sarcini consimţite în favoarea statului român, vz. HG nr.729/2003
privind autorizarea Ministerului Culturii şi Cultelor şi a Ministerului Finanţelor Publice de a accepta două
donaţii cu sarcini în favoarea statului român.
345
Potrivit art.93 alin.2 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii (publicată în M.Of.
nr.372/28.04.2006 şi modificată ulterior), donaţiile către serviciile publice de urgenţă nu pot fi efectuate
în vederea obţinerii unor privilegii care duc la discriminare în acordarea asistenţei de urgenţă, cum ar fi:
asigurarea asistenţei medicale de urgenţă sau a primului ajutor calificat în mod preferenţial donatorului
sau altor persoane.
346
În măsura sarcinilor stipulate, donaţia oneroasă este un adevărat contract sinalagmatic (TS, s.civ.,
dec. nr.1573/1971, în Repertoriu..., 1969-1975, p.135. Vz. şi D. Chirică, op.cit., p.162; G. Boroi, op.cit.,
p.152). În toate cazurile, pentru a fi în prezenţa unei donaţii, sarcina nu trebuie să fie principalul, ci
accesoriul, adică să nu absoarbă foloasele gratuite, anihilând liberalitatea. Pentru o ipoteză în care instanţa
de judecată a admis acţiunea în rezoluţiunea donaţiei cu sarcina întreţinerii pe motiv că donatarul nu şi-a
îndeplinit obligaţiile asumate, vz. CA Ploieşti, s.civ., dec. nr.1221/1999, în SUBB nr.2, 2000, p.91-92, cu
Notă de M.-L. Belu Magdo. În sensul că donaţia cu sarcini este un contract cu titlu oneros în limita
sarcinilor, dar contract sinalagmatic indiferent de întinderea sarcinilor, vz. V. Stoica, Rezoluţiunea şi
rezilierea contractelor civile, Ed. All, Bucureşti, 1997, p.74; Fl. Ţuca, loc.cit., p.98.
347
TS, s.civ., dec. nr.1573/1971 cit. supra. Dacă executarea sarcinii de către donatar a devenit
imposibilă din culpa donatorului (care l-a ucis pe donatar), donatorul nu poate, invocând propria sa culpă,
să ceară revocarea donaţiei (TReg. Banat, col.civ., dec. nr.3189/1965, în RRD nr.3, 1966, p.121). De
103
executare cu întârziere instanţa este chemată să aprecieze gravitatea nerespectării obligaţiilor de
către debitor şi, în funcţie de împrejurări, poate dispune rezoluţiunea contractului (în cazuri
temeinic justificate rezoluţiunea parţială), eventual cu acordarea unui termen de graţie.
Dreptul la acţiunea prin care se solicită executarea sarcinii sau revocarea donaţiei pentru
neexecutarea fără justificare a sarcinii se prescrie în termen de 3 ani de la data la care sarcina
trebuia executată.
Când donaţia este revocată pentru neîndeplinirea fără justificare a sarcinilor, bunul reintră în
patrimoniul donatorului liber de orice drepturi constituite între timp asupra lui, sub rezerva
dispoziţiilor art.1.648 C.civ. Potrivit acestui din urmă text, „(1) Dacă bunul supus restituirii a
fost înstrăinat, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub
rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor
mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune. (2) Dacă asupra bunului
supus restituirii au fost constituite drepturi reale, dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod
corespunzător”.
Acţiunea în executare sau în revocare poate fi intentată de către donator sau succesorii săi în
drepturi (cum ar fi moştenitorii săi legali ori testamentari care beneficiază de efectele
revocării)348, inclusiv creditorii chirografari în baza art. 1.560 C.civ. (acţiune oblică). În cazul
sarcinii stipulate în favoarea unui terţ, beneficiarul poate cere şi el executarea obligaţiei, dar nu
poate cere revocarea donaţiei, nefiind parte în contractul încheiat între stipulant şi promitent (art.
1027 alin. 2 C.civ.).
În sfârşit, precizăm că orice donaţie, inclusiv darul manual, poate fi afectată de sarcini349.

Subcapitolul IV

Cauzele legale de revocare a donaţiilor

36. Precizări prealabile. După cum am văzut, părţile pot stipula în contract - cu respectarea
principiului irevocabilităţii - anumite clauze (condiţii) care pot duce la desfiinţarea contractului.
Independent de aceste clauze prevăzute expres de părţile contractante, legea prevede două
cauze de revocare, numite cauze legale de revocare, deoarece operează fără a fi prevăzute în
contract; revocarea pentru neexecutarea fără justificare a sarcinii şi pentru ingratitudine.
Aceste două cauze nu contravin principiului irevocabilităţii şi deci nu reprezintă excepţii de
la acest principiu350, deoarece intervenirea lor nu depinde de voinţa donatorului (fiind
asemănătoare condiţiei rezolutorii cazuale).
În ambele cazuri, revocarea nu operează de drept, ci este judiciară; revocarea se pronunţă
numai la cererea persoanelor îndreptăţite a introduce acţiunea şi numai în baza aprecierii de către
instanţă a faptelor de ingratitudine săvârşite de donatar, respectiv de neexecutare a sarcinii de
către donatar ori succesorii săi în drepturi.

asemenea, dacă donatorul l-a izgonit pe donatar din casa sa în care trebuia să locuiască şi să-l îngrijească
(Cas.I, dec. nr.954/1937 în Jurisprudenţa... p.180 nr.8). Tot astfel, acţiunea în revocare (rezoluţiune) este
inadmisibilă şi în cazul în care îndeplinirea sarcinii (cu caracter aleatoriu) a devenit imposibilă fără ca
vreuna din părţi să fie în culpă (de exemplu, beneficiarul dreptului de folosinţă în cadrul locuinţei
construite cu banii donaţi a decedat). Pentru o analiză aprofundată a problemei, vz. L. Mihai, Nota II la
dec.civ. a TJ Arad nr.851/1981, în RRD nr.12, 1982, p.42-48. În jurisprudenţa franceză revocarea se
admite chiar dacă neexecutarea este fortuită, cu condiţia ca sarcina să fi fost cauza determinantă a
liberalităţii. (Vz. Mazeaud, op.cit., p.1186, nr.1526). Problema care se pune în aceste cazuri este, în
realitate, problema suportării riscului contractului (vz. C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p.86; Mazeaud,
op.cit., vol.II, p.919-920 nr.1097). Menţionăm că revocarea este posibilă şi în cazul în care sarcina
neexecutată este o rentă viageră constituită cu titlu gratuit, grefată pe o donaţie directă a cărei revocare se
cere.
348
Acţiunea în rezoluţiunea unei donaţii pentru neîndeplinirea sarcinilor este transmisibilă prin deces,
întocmai ca orice alt drept patrimonial, moştenitorii putând să exercite direct, şi nu doar să continue dacă
ar fi fost introdusă de autorul lor. TS, s.civ., dec. nr.733/1972, în Repertoriu... 1969-1975, p.116.
349
TS, s.civ.,dec. nr.1349/1972, în CD,1972, p.114-115;TJ Braşov, dec.civ. nr. 993/1984, în RRD
nr.7,1985, p. 70.
350
În sens contrar, în mod surprinzător, a se vedea, CC, dec. nr.446/30.05.2006, publicată în M.Of.
nr.587/06.07.2006.
104
 Secţiunea I
Revocarea pentru ingratitudine
37. Cauze. Ele sunt limitativ enumerate de art. 1.023 C.civ.:
a) dacă donatarul a atentat la viaţa donatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind că alţii
intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat pe donator. Nu se cere o condamnare penală, este
suficient să se stabilească intenţia de a ucide, intenţia manifestă a autorului de a curma viaţa
donatorului351. Uciderea din culpă nu este cauză de revocare;
b) dacă donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de donator.
Gravitatea faptelor se apreciază de instanţă352. Se cere însă ca fapta să fi fost săvârşită cu intenţie.
c) dacă donatarul refuză în mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns în nevoie, în
limita valorii actuale a bunului donat, ţinându-se însă seama de starea în care se afla bunul la
momentul donaţiei353. Refuzul nu este sancţionat cu revocarea dacă donatorul avea rude (sau alte
persoane) obligate şi în situaţia de a-i acorda întreţinere. În ceea ce priveşte cuantumul,
alimentele nu trebuie să treacă peste valoarea darului şi, în consecinţă, dacă acesta piere fortuit
donatarul poate refuza acordarea lor354. În toate cazurile, refuzul nejustificat de alimente este
sancţionat numai prin posibilitatea revocării donaţiei; donatorul nu are acţiune în justiţie pentru a
cere întreţinere de la donatar. Tot astfel - asemănător obligaţiei civile imperfecte (naturale) - nici
donatarul nu are acţiune în restituirea (prin echivalent) a prestaţiilor efectuate de bunăvoie, chiar
dacă existau persoane în stare şi obligate la întreţinere potrivit legii. Spre deosebire însă de
obligaţiile naturale, atitudinea negativă a donatarului constând în refuzul de alimente are o
sancţiune specifică, şi anume acţiunea în revocarea donaţiei pentru ingratitudine.
38. Acţiunea în revocare 355 pentru ingratitudine este o pedeapsă civilă şi se caracterizează
prin următoarele:
a) Este o acţiune strict personală şi deci poate fi intentată numai de persoana împotriva căreia
faptele au fost săvârşite, adică numai de către donator. Implicând dezlegarea unei probleme
morale de vinovăţie şi de iertare sau de aplicare a pedepsei, acţiunea nu poate fi exercitată nici de
către creditorii donatorului, pe calea acţiunii oblice, şi nici de către moştenitorii lui (deşi acţiunea
are caracter patrimonial).
În mod excepţional, moştenitorii devin titularii acţiunii în revocare:
- dacă donatorul a decedat înainte de expirarea termenului de un an în care acţiunea putea fi
intentată, fără ca donatorul să îl fi iertat pe donatar;
- dacă donatorul a decedat fără să fi cunoscut cauza de revocare; în acest caz, moştenitorii pot
introduce acţiunea în revocare în termen de un an de la data morţii donatorului.
Tot astfel, acţiunea pornită de către donator poate fi continuată de moştenitorii acestuia.
b) Fiind vorba de aplicarea unei pedepse, ceea ce nu se produce niciodată de drept, titularul
acţiunii (donatorul sau, în condiţiile arătate, moştenitorul lui) - cunoscând faptul de ingratitudine
- îl poate ierta pe donatar (dar nu poate renunţa la acţiunea în revocare cu anticipaţie, înainte de
producerea actelor sau faptelor de ingratitudine, de exemplu, în contractul de donaţie).
Iertarea se prezumă (fără a fi admisă proba contrară) dacă a trecut un an din ziua în care
donatorul a ştiut că donatarul a săvârşit fapta de ingratitudine, fără ca înăuntrul acelui an să fi
cerut revocarea356. Acest termen de un an este un termen de prescripţie, care este supus cauzelor
351
Dacă donatarul a acţionat fără discernământ, donaţia nu se revocă. TJ Mureş, dec.civ. nr.365/1982
(cu Note de N. Pleşan şi V. Pătulea), în RRD nr.9, 1983, p.46-52.
352
Simplele certuri între părţi sau împrejurarea că donatarul l-a ameninţat pe soţul donatoarei nu atrage
revocarea. TJ Hunedoara, dec.civ. nr.877/1983, în RRD nr.3, 1984, p.69. Vz. şi TMB, s. a III-a civ., dec.
nr.846/1995, în Culegere TMB 1993-1997, p.22-25. Tot astfel, s-a decis că intentarea unui proces penal în
care s-a pronunţat o soluţie de achitare nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a conduce la
revocarea donaţiei pentru ingratitudine (CA Bucureşti, s. a IV-a civ, dec. nr. 1409/2002, în Practică
judiciară civilă 2001-2002, p. 106-108).
353
Evident, dacă donatorul refuză alimentele oferite de donatar, nu poate cere revocarea donaţiei. TS,
col.civ., dec. nr.1572/1968, în RRD nr.4, 1969, p.178.
354
În acest sens, s-a observat că alimentele sunt datorate, într-un fel oarecare, propter rem. Vz. Ph.
Malaurie, op.cit., p.227 nr.459.
355
Revocarea donaţiilor pentru ingratitudine nu se poate obţine pe cale de excepţie (vz. TJ Bihor,
dec.civ. nr.178/1979, în RRD nr.12, 1979, p.40).
356
În schimb, iertarea nu poate avea loc sub forma renunţării la efectele hotărârii judecătoreşti de revocare
a donaţiei, dacă hotărârea a fost executată în fapt de părţi, de bunăvoie sau silit. În asemenea situaţie,
105
de întrerupere şi de suspendare stabilite în materie de prescripţie, putând opera şi repunerea în
termen. În cazul în care faptele de ingratitudine sunt repetate, termenul se calculează în raport de
ultima357.
c) Acţiunea poate fi exercitată numai împotriva donatarului. Dacă el moare după introducerea
acţiunii, aceasta poate fi continuată împotriva moştenitorilor. Dacă donatarul moare înainte de
introducerea acţiunii, aceasta nu poate fi introdusă împotriva moştenitorilor săi. Dacă sunt mai
mulţi donatari, acţiunea în revocare nu poate fi admisă decât împotriva acelor care s-au făcut
vinovaţi de ingratitudine358.
d) În privinţa efectelor admiterii acţiunii în revocare pentru ingratitudine, deosebim între
efectele generale şi efectele speciale.
- Referitor la efectele generale, dacă restituirea în natură a bunului donat nu este posibilă,
donatarul va fi obligat să plătească valoarea acestuia, socotită la data soluţionării cauzei. În
privinţa fructelor, legea (art.1.025 alin.2 C.civ.) prevede că donatarul va fi obligat să restituie
fructele pe care le-a perceput începând cu data introducerii cererii de revocare a donaţiei (deşi de
la comiterea faptei donatarul ar trebui să fie tratat ca un posesor de rea-credinţă. Dispoziţia se
explică numai prin faptul că până în momentul introducerii cererii nu se ştie care va fi atitudinea
donatorului: îl va ierta sau nu. De asemenea, se doreşte ca donatarul să pună în valoare în mod
corespunzător bunul donat, mai ales dacă acesta constă într-un teren arabil sau cultivat cu viţă-
de-vie ori pomi fructiferi.
- Referitor la efectele speciale, art. 1.026 C.civ. prevede că „Revocarea pentru ingratitudine
nu are niciun efect în privinţa drepturilor reale asupra bunului donat dobândite de la donatar,
cu titlu oneros, de către terţii de bună-credinţă şi nici asupra garanţiilor constituite în favoarea
acestora. În cazul bunurilor supuse unor formalităţi de publicitate, dreptul terţului trebuie să fi
fost înscris anterior înregistrării cererii de revocare în registrele de publicitate aferente”.
Per a contrario, admiterea acţiunii în revocare va produce efecte şi împotriva terţilor
dobânditori de bună-credinţă de la donatar, dacă dobândirea s-a făcut cu titlu gratuit, precum şi
împotriva terţilor dobânditori de rea-credinţă, adică împotriva acelora care au dobândit un bun
supus unor formalităţi de publicitate şi care a fost înscris ulterior înregistrării cererii de revocare
în registrele de publicitate aferente.

39. Revocarea promisiunii de donaţie (art. 1022 C.civ.)

Potrivit art. 1.022 C.civ. „(1) Promisiunea de donaţie se revocă de drept dacă anterior
executării sale se iveşte unul dintre cazurile de revocare pentru ingratitudine prevăzute la art.
1.023.
(2) De asemenea, promisiunea de donaţie se revocă de drept şi atunci când, anterior executării
sale, situaţia materială a promitentului s-a deteriorat într-o asemenea măsură încât executarea
promisiunii a devenit excesiv de oneroasă pentru acesta ori promitentul a devenit insolvabil.
Alin. 1 al art. 1.022 C.civ. are în vedere ipoteza în care între momentul încheierii promisiunii
de donaţie şi momentul la care trebuia să se încheie contractul de donaţie beneficiarul
promisiunii săvâşeşte o faptă de ingratitudine, care reprezintă o cauză de revocare. În acest caz,
promisiunea de donaţie se revocă de drept. Pe cale de consecinţă, dacă beneficiarul promisiunii
de donaţie intentează o acţiune în justiţie prin care solicită obligarea promitentului la plata de
daune-interese, promitentul se va putea apăra probând faptul că beneficiarul a comis o faptă de

renunţarea echivalează cu o nouă transmisiune de bunuri către foştii donatari şi necesită încheierea unui
nou contract de donaţie. TS, col.civ., dec. nr.719/1955, cit. supra.
357
În cazul refuzului de alimente, deoarece îndatorirea este continuă, termenul de un an nu se aplică
(TS, col.civ., dec. nr.1572/1968, în RRD nr.4, 1969, p.178). Dar dacă nevoia donatorului în acordarea
alimentelor a încetat (de exemplu, a primit o moştenire care îi asigură întreţinerea), termenul de un an
devine aplicabil şi începe a curge din ziua imediat următoare încetării nevoilor alimentare (vz. L. Mihai,
A. Kolischer, Termenul revocării donaţiei pentru ingratitudine, în SCJ nr.3, 1985, p.248-249). Iar dacă
îndatorirea alimentară a încetat prin moartea donatorului, acţiunea în revocarea donaţiei pentru
neexecutarea în trecut poate fi introdusă de moştenitorii lui în termen de un an de la deces.
358
Face excepţie ipoteza când contractul cuprinde o clauză conform căreia actele de ingratitudine
comise de unul dintre donatari duce la revocarea lui şi faţă de ceilalţi. TS, col.civ., dec. nr.681/1955, în
CD, 1955, p.81-82.
106
ingratitudine şi promisiunea a fost revocată în puterea legii. În acest caz, acţiunea în despăgubiri
va fi respinsă. Nu excludem nici ipoteza în care promitentul-donator se adresează instanţei cu o
cerere de chemare în judecată prin care solicită să se constate inexistenţa dreptului beneficiarului
la despăgubiri ca urmare a revocării de drept a promisiunii de donaţie. Revocarea nu devine una
judiciară, pentru că instanţa nu dispune revocarea promisiunii de donaţie, ci doar constată că
revocarea s-a produs de drept, în temeiul legii.
Alin. 2 al art. 1.022 C.civ. are în vedere ipoteza în care între momentul încheierii promisiunii
de donaţie şi momentul la care trebuia să se încheie contractul de donaţie situaţia materială a
promitentului-donator s-a deteriorat într-o asemenea măsură încât executarea promisiunii a
devenit excesiv de oneroasă pentru acesta (de exemplu, a fost nevoit să acopere costurile foarte
mari ale unei intervenţii chirurgicale la care a fost supus el însuşi sau o rudă apropiată, anumite
bunuri au fost afectate de calamităţi naturale şi trebuie refăcute, societatea la care era asociat a
intrat în insolvenţă etc.) ori promitentul a devenit insolvabil. Insolvabilitatea este o stare de fapt
care presupune faptul că activul este insuficient pentru a acoperi pasivul. Şi în ipotezele avute în
vedere de alin. 2 sunt valabile chestiunile de ordin procedural pe care le-am prezentat mai sus
referitoare la constatarea fie pe cale principală (în cadrul acţiunii intentate de către promitent), fie
pe cale incidentală (în cadrul acţiunii în despăgubiri intentate de către beneficiarul promisiunii) a
faptului că a intervenit revocarea de drept a promisiunii de donaţie.

107
 CAPITOLUL III
TESTAMENTELE

SECŢIUNEA I
REGULI GENERALE CU PRIVIRE LA TESTAMENTE

Subsecţiunea I
Noţiunea de testament. Condiţii de validitate.

§1. Definiţia, caracterele juridice şi cuprinsul testamentului.

1. Precizări prealabile. Potrivit art. 955 alin. 1 C.civ. patrimoniul defunctului se poate
transmite nu numai în temeiul legii (la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege),
dar şi în temeiul voinţei celui care lasă moştenirea, manifestată prin testament, caz în care
moştenirea (devoluţiunea ei) este testamentară.
După cum am văzut, este posibilă şi coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară (art. 955
alin.2 C.civ.). Codul nostru civil nu a păstrat principiul roman al incompatibilităţii moştenirii
testamentare cu cea legală (nemo partim testatus partim intestatus decedere potest), permiţând -
iar dacă există moştenitori legali rezervatari impunând chiar - coexistenţa moştenirii legale cu
cea testamentară.
Rezultă că, deşi se poate afirma că în dreptul nostru moştenirea legală este regula şi constituie
dreptul comun în materia transmiterii patrimoniului succesoral, ea poate fi înlăturată - în tot sau
în parte - în condiţiile sau în limitele prevăzute de lege, prin testamentul lăsat de de cuius.
Aceasta înseamnă că legea consacră principiul libertăţii testamentare, libertate la care nu se
poate renunţa359, în sensul că orice persoană capabilă este liberă de a lăsa (sau a nu lăsa) un
testament şi de a dispune, pe această cale, de patrimoniul său pentru caz de moarte (mortis
causa). Vom vedea însă că, în dreptul nostru, libertatea testamentară nu este absolută, legea
prevăzând imperativ anumite îngrădiri, cea mai importantă fiind instituţia rezervei succesorale
prevăzută în favoarea unor moştenitori legali şi care este sustrasă actelor liberale ale celui care
lasă moştenirea, fie că este vorba de liberalităţile făcute în timpul vieţii (donaţii), fie pentru cauză
de moarte (legate).
2. Definiţia legală a testamentului. Potrivit art. 1.034 C.civ. “Testamentul este actul
unilateral, personal şi revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre
formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viaţă.
3. Caractere juridice
a) Testamentul este un act juridic deoarece cuprinde manifestarea de voinţă a testatorului cu
intenţia de a produce efecte juridice şi, ca atare, pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească
condiţiile de fond (consimţământul neviciat, capacitate, obiect şi cauză) prevăzute de lege pentru
orice act juridic şi cele specifice liberalităţilor. Testamentul, ca act juridic, este unilateral: voinţa
testatorului este producătoare de efecte, indiferent de atitudinea legatarului şi înainte de
acceptarea de către el a legatului; legatul se dobândeşte din momentul deschiderii moştenirii prin
actul unilateral al testatorului, dacă legatarul nu renunţă la legat. Prin urmare, acceptarea
legatului nu trebuie confundată cu acceptarea necesară în vederea încheierii unui contract. Cele
două acte - testamentul şi acceptarea legatului sau a altor dispoziţii testamentare (de exemplu,
execuţiunea testamentară) - sunt acte unilaterale distincte, cu efecte proprii fiecăruia şi nu se
unesc în sensul formării unui act juridic bilateral (contract).
b) Testamentul este un act juridic esenţialmente personal, în sensul că nu poate fi încheiat prin
reprezentare sau cu încuviinţarea ocrotitorului legal. În măsura în care o persoană are capacitatea
de a testa, o poate face exclusiv personal, iar dacă nu are această capacitate nu o poate face prin
reprezentare sau cu încuviinţarea altor persoane. Chiar dacă testatorul primeşte consultaţii de
specialitate de la o altă persoană (de exemplu, avocat) în vederea redactării testamentului, el
trebuie să exprime voinţa sa personală.
Din caracterul personal (şi revocabil, unilateral) al testamentului, mai rezultă şi caracterul lui

359
“ ... Trebuie considerată ilicită o convenţie prin care o persoană s-ar obliga să nu dispună pe cale
testamentară de bunurile sale”. TS, col.civ., dec. nr.1844/1956, în CD, 1956, vol.I, p.367.
108
individual, în sensul necesităţii ca el să exprime voinţa unei singure persoane; legea interzice ca
două sau mai multe persoane să dispună, prin acelaşi testament, una în favoarea celeilalte sau în
favoarea unui terţ (art. 1.036 C.civ.).
c) El este un act juridic solemn; sub sancţiunea nulităţii absolute testamentul trebuie să fie
încheiat într-una dintre formele prevăzute de lege. Posibilitatea de alegere a testatorului este
limitată la formele reglementate strict de lege.
d) Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte; dacă legea nu prevede altfel,
efectele dispoziţiilor testamentare se produc numai la moartea testatorului. Prin urmare,
condiţiile de validitate ale testamentului se apreciază raportat la momentul întocmirii sale, în
schimb, efectele pe care le produc dispoziţiile sale se apreciază raportat la momentul morţii
testatorului360. Astfel fiind, legatarul nu dobândeşte niciun drept cât timp testatorul este în viaţă;
testatorul păstrează dreptul de dispoziţie asupra bunurilor de care dispune prin testament.
e) Testamentul este un act juridic esenţialmente revocabil. Până în ultima clipă a vieţii
testatorul poate revoca sau modifica unilateral dispoziţiile sale testamentare. El are un drept
absolut, deci nesusceptibil de abuz de a revoca dispoziţiile testamentare şi sub nicio formă nu
poate renunţa valabil la acest drept. Renunţarea ar constitui un act asupra unei succesiuni
viitoare, interzis de lege (art. 956 C.civ.).
Având în vedere ansamblul caracterelor juridice ale testamentului, în multe privinţe
derogatorii de la dreptul comun al actelor juridice, el se manifestă ca un act juridic excepţional,
guvernat, în mare măsură, de reguli de fond şi de formă speciale.
4. Conţinutul testamentului. Art. 1.035 C.civ. prevede că „Testamentul conţine dispoziţii
referitoare la patrimoniul succesoral sau la bunurile ce fac parte din acesta, precum şi la
desemnarea directă sau indirectă a legatarului. Alături de aceste dispoziţii sau chiar şi în lipsa
unor asemenea dispoziţii, testamentul poate să conţină dispoziţii referitoare la partaj, revocarea
dispoziţiilor testamentare anterioare, dezmoştenire, numirea de executori testamentari, sarcini
impuse legatarilor sau moştenitorilor legali şi alte dispoziţii care produc efecte după decesul
testatorului”.
După cum rezultă din acest text de lege, obiectul principal al testamentului îl constituie
legatele, care sunt dispoziţii referitoare la patrimoniul succesoral (legate universale sau cu titlu
universal) sau la bunurile ce fac parte din acel patrimoniu (legate cu titlu particular), la care se
adaugă, în mod firesc, dispoziţii privitoare la desemnarea legatarului. Însă, alături de legate sau
chiar fără a cuprinde legate, testamentul poate conţine şi alte manifestări de ultimă voinţă a
defunctului, cum ar fi:
- dezmoşteniri (exheredări), adică înlăturarea de la moştenire a unor moştenitori legali, în
limitele prevăzute de lege;
- numirea de executori testamentari, împuterniciţi pentru a putea asigura executarea

dispoziţiilor testamentare;

- sarcini impuse legatarilor sau moştenitorilor legali, de natură patrimonială (legate) sau de

altă natură;

- revocarea - totală sau parţială - a unui testament anterior sau a unei dispoziţii testamentare
anterioare, ori retractarea revocării anterioare;
- partajul de ascendent, adică împărţeala făcută de testator între descendenţii săi a bunurilor
succesorale sau a unei parţi din aceste bunuri;
- recunoaşterea de către mamă a copilului trecut în registrul de stare civilă ca născut din
părinţi necunoscuţi sau de către tată a copilului din afara căsătoriei (art. 415 - 416 C.civ.);
- alte dispoziţii de ultimă voinţă, cum ar fi cele privitoare la funeralii şi îngropare,
recunoaşterea unei datorii etc., dispoziţiile legale în materie nefiind limitative.
5. Concluzii privind noţiunea de testament. Având în vedere conţinutul (posibil) foarte variat
al testamentului - care poate cuprinde nu numai legate, dar şi dispoziţii de altă natură, care nu
360
Vezi şi TS, col.civ., dec.nr.1838/1956, în CD, 1956, vol.I, p.369.
109
vizează transmiterea patrimoniului (bunurilor) succesorale, s-a ajuns la concluzia potrivit căreia
“testamentul nu este decât un tipar juridic, o formă în care trebuie să fie îmbrăcate unele acte de
ultimă voinţă, cum sunt legatul sau execuţiunea testamentară ...”, că “în unitatea materială a
înscrisului testamentar, sunt cuprinse, din punct de vedere intelectual, o pluralitate de acte
juridice deosebite, supuse fiecare, cât priveşte fondul, regimului său juridic propriu”361.
Din teoria actelor juridice de sine stătătoare, îmbrăcate în formă testamentară (numită şi

testament - formă juridică), rezultă că:

- validitatea dispoziţiilor testamentare trebuie să fie analizată separat, pentru fiecare în parte,
deoarece este posibil ca unul din acte să fie nul, fără să atragă nulitatea celorlalte. De exemplu,
nulitatea partajului de ascendent nu afectează validitatea legatului cotităţii disponibile362. Tot
astfel, caducitatea unui legat (de exemplu, pentru predecesul legatarului) nu afectează
eficacitatea altor legate.
În schimb, forma (testamentară) fiind comună, viciile de formă se răsfrâng asupra tuturor
dispoziţiilor a căror validitate este condiţionată de validitatea testamentului.
- recunoaşterea unui copil printr-un testament se distinge de toate celelalte dispoziţiuni prin
faptul că este un act irevocabil (art. 416 alin.3 C.civ.).
6. Interpretarea testamentului. Cu toate că testamentul este un act juridic solemn, voinţa
testatorului poate să fie exprimată insuficient de clar, termenii întrebuinţaţi să aibă mai multe
înţelesuri etc., mai ales în cazul testamentului olograf. Astfel fiind, în caz de îndoială şi
neînţelegere între persoanele interesate, instanţa este chemată să interpreteze conţinutul
testamentului, clauzele pe care le conţine.
Potrivit art. 1.039 C.civ. „(1) Regulile de interpretare a contractelor sunt aplicabile şi
testamentului, în măsura în care sunt compatibile cu caracterele juridice ale acestuia. (2)
Elementele extrinseci înscrisului testamentar pot fi folosite numai în măsura în care se sprijină
pe cele intrinseci. (3) Legatul în favoarea creditorului nu este prezumat a fi făcut în compensaţia
creanţei sale”.
Fără a analiza toate regulile de interpretare, subliniem numai unele aspecte ce trebuie avute în
vedere în mod special în materia interpretării testamentelor:
- Interpretarea dispoziţiilor testamentare trebuie să se facă după intenţia, voinţa reală
(dovedită) a testatorului, şi nu după sensul literal al termenilor (art. 1.266 alin. 1 C.civ.), potrivit
regulii “in conditionibus (testamenti) primum locum voluntas defuncti obtinet363”.
- Intenţia testatorului se va căuta în principal în însuşi conţinutul testamentului şi numai în
mod accesoriu în acte şi împrejurări exterioare, extrinseci. Elementele extrinseci înscrisului
testamentar pot fi folosite numai în măsura în care se sprijină pe cele intrinseci.
- În caz de îndoială, prin aplicarea în mod corespunzător a art. 1.269 alin.1 C.civ. la materia
analizată, clauza se interpretează în favoarea moştenitorilor legali (mai ales dacă este vorba de
întinderea legatului364), iar nu a legatarilor. Prin această regulă însă, nu trebuie anihilată regula de
interpretare a clauzei în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar produce nici unul
(art. 1.268 alin. 3 C.civ.). De exemplu, legatul făcut unui creditor urmează să fie luat în
considerare ca atare (ca liberalitate), iar nu ca plată a datoriei (în acest sens, Noul Cod civil
prevede în mod expres că legatul în favoarea creditorului nu este prezumat a fi făcut în
compensaţia creanţei sale).
- Clauzele testamentare se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce
rezultă din actul întreg (art. 1.267 C.civ.); actul juridic nu poate fi interpretat scindat, el trebuie
examinat în întregime365 (una pars testamenti per alium declaratur366). De exemplu, din întregul
361
M.Eliescu, op.cit., p.199-205.
362
Vezi TS, col.civ., dec.nr.1196/1956, în CD 1956, vol.I, p.350-352.
363
Obtineo, inere, vb.lat. - a deţine.
364
Semper in obscuris, quod minimum est sequitur (sequor, sequi, secutus sum, vb.lat. - a urma, a
admite, a adopta).
365
TS, col.civ., dec.nr.1844/1956, în CD, 1956, vol.I, p.366.
366
Vb.lat. declararo, -are - a explica.
110
conţinut al testamentului poate rezulta că legatarul universal (din cauza legatelor cu titlu
particular sau cu titlu universal care epuizează emolumentul moştenirii) nu este, în realitate,
decât un simplu executor testamentar.

§2. Condiţiile de fond pentru validitatea testamentului.

7. Precizări prealabile. Dispoziţiile testamentare, ca acte juridice, trebuie să îndeplinească

condiţiile de validitate ale actului juridic în general; capacitatea de a încheia actul în cauză,
consimţământ valabil, obiect determinat (determinabil) şi licit, iar cauza să fie licită şi morală
(art. 1.179 C.civ.). Chestiunile care ţin de capacitate şi de consimţământ au fost analizate la
materia consacrată dispoziţiilor generale privitoare la liberalităţi, iar în privinţa obiectului şi
cauzei se aplică dreptul comun.
Noul Cod civil prevede în art. 1.038 că “(1) Testamentul este valabil numai dacă testatorul a
avut discernământ şi consimţământul său nu a fost viciat. (2) Dolul poate atrage anularea
testamentului chiar dacă manoperele dolosive nu au fost săvârşite de beneficiarul dispoziţiilor
testamentare şi nici nu au fost cunoscute de către acesta”.

§3. Condiţii generale de formă pentru validitatea testamentului.

8. Precizări prealabile. Având în vedere importanţa şi gravitatea efectelor pe care le produc
dispoziţiile testamentare şi pentru protejarea - pe cât posibil - a voinţei testatorului împotriva
unor influenţe şi presiuni, precum şi pentru a nu lăsa îndoială asupra existenţei şi sensului
manifestării de voinţă, legea prevede ad solemnitatem - sub sancţiunea nulităţii absolute -
anumite forme testamentare pe care trebuie să le îmbrace voinţa testatorului pentru a putea
produce efecte juridice.
Formele testamentare prevăzute de lege sunt fie forme ordinare (testament olograf şi autentic),
între care testatorul poate alege liber, fie forme extraordinare, numite testamente privilegiate,
care pot fi încheiate în împrejurări excepţionale, când testatorul nu are posibilitatea alegerii între
formele testamentare ordinare, fie alte forme de testamente, special prevăzute de lege.
Reglementând o varietate relativ mare de forme testamentare, legea consacră două condiţii de
formă, care sunt generale, comune tuturor testamentelor: a) forma scrisă şi b) forma actului
separat.
9. Forma scrisă. Indiferent de forma testamentului şi chiar dacă testatorul s-ar găsi în
împrejurări excepţionale (de exemplu, militar în timp de război), în toate cazurile testamentul
trebuie să fie, îmbrăcat în formă scrisă. Legislaţia noastră nu recunoaşte ca valabil testamentul
verbal (nuncupativ367). Subliniem că forma scrisă este prevăzută ca o condiţie de validitate a
testamentului (ad solemnitatem), iar nu ca o simplă condiţie de dovadă, lipsa ei fiind sancţionată
cu nulitatea absolută a manifestării de voinţă. În principiu, fără forma scrisă nu există
testament368.
Înseamnă că dispoziţiile mortis causa ale testatorului trebuie să rezulte din cuprinsul unui
testament încheiat într-una din formele scrise prevăzute de lege 369. În lipsa testamentului întocmit
în forma prevăzută de lege, intenţia testatorului de a dispune pentru caz de moarte nu se poate
dovedi, chiar dacă el ar fi fost împiedicat să testeze de o forţă majoră sau de o terţă persoană şi
chiar dacă şi-ar fi exprimat voinţa prin viu grai sau prin aprobarea unui proiect de testament
nesemnat370. Art. 1037 alin. 1 C.civ. prevede că orice persoană care pretinde un drept ce se
întemeiază pe un testament trebuie să dovedească existenţa şi conţinutul lui în una dintre formele
prevăzute de lege.

367
De la s.f. lat. nuncupatio, -onis, declaraţie, proclamare a cuiva ca moştenitor.
368
Întrucât forma scrisă este o condiţie de validitate a testamentului, ea nu poate fi înlocuită cu
înregistrarea pe peliculă sau bandă magnetică ori alte asemenea procedee, care pot ascunde o fraudă, fiind
posibile şi trucaje.
369
Dispoziţia testamentară poate fi inserată şi într-un act având alt obiect (de exemplu procură de
administrare), cu condiţia să îndeplinească condiţiile de formă prevăzute de lege. TS, s.civ.,
dec.nr.2259/1977, în CD, 1977, p.89-91.
370
Vezi M.Eliescu, op.cit., p.244. Pe teren delictual se întrevede posibilitatea unei acţiuni în
despăgubire împotriva moştenitorului legal care, în mod culpabil, l-a împiedicat pe defunct să testeze
(Mazeaud, op.cit.,p.771, nr.963).
111
 Altfel se pune problema dacă testamentul a fost întocmit în forma prevăzută de lege, dar nu
poate fi prezentat de cel interesat (de exemplu, de legatar, de moştenitorul legal care pretinde că
un comoştenitor a fost exheredat etc.), deoarece a fost distrus, pierdut sau dosit. Pentru această
ipoteză, întâlnită în practică numai în cazul testamentului olograf, art. 1.037 alin. 2 C.civ.
prevede că dacă testamentul a dispărut printr-un caz fortuit sau de forţă majoră ori prin fapta
unui terţ, fie după moartea testatorului, fie în timpul vieţii sale, însă fără ca acesta să îi fi
cunoscut dispariţia, valabilitatea formei şi cuprinsul testamentului vor putea fi dovedite prin
orice mijloc de probă.
Prin urmare, dacă testamentul legal încheiat nu poate fi prezentat pentru valorificarea
drepturilor pretinse, reclamantul trebuie să dovedească:
- În primul rând, faptul că testamentul a existat, fiind întocmit în forma prevăzută de lege.
Dacă imposibilitatea prezentării testamentului se datorează pârâtului, validitatea testamentului se
prezumă până la proba contrară371.
- În al doilea rând, dispariţia sau distrugerea testamentului după moartea testatorului sau chiar
în timpul vieţii lui, dar, în acest din urmă caz, cu dovada în plus că evenimentul s-a produs fără
voia sau ştirea testatorului. Dacă testatorul a avut cunoştinţă de distrugerea sau dispariţia
testamentului şi nu l-a refăcut, deşi avea această posibilitate, înseamnă că a revenit asupra
dispoziţiilor de ultimă voinţă.
- În sfârşit, reclamantul trebuie să dovedească conţinutul pretins al testamentului (de exemplu,
legatul reclamat). Întrucât această dovadă este deosebit de anevoioasă, se prezumă existenţa
legatului dacă distrugerea testamentului este opera moştenitorului pârât372.
10. Forma actului separat. Interzicerea testamentului reciproc. Pentru a asigura libertatea de
voinţă a testatorului şi caracterul personal, unilateral şi revocabil al dispoziţiilor testamentare,
legea nu permite ca două sau mai multe persoane să testeze „prin acelaşi testament, una în
favoarea celeilalte sau în favoarea unui terţ” (art. 1.036 C.civ.). Asemenea testamente, numite
reciproce, sunt interzise pentru că pluralitatea de părţi ar conferi testamentului caracter
contractual şi deci irevocabil prin voinţă unilaterală. Înseamnă că libertatea de voinţă a
testatorului nu ar fi deplină nici la încheierea testamentului şi nici la revocarea dispoziţiilor pe
care le cuprinde.
În practică problema se pune mai ales în cazul soţilor şi denotă preocuparea lor de a asigura
menţinerea dispoziţiilor testamentare mutuale şi corelative ori făcute în favoarea unei (unor) terţe
persoane (de exemplu, în favoarea copiilor celor doi soţi din căsătoriile anterioare). Or, acest
scop în niciun caz nu poate fi atins; sub nicio formă nu se pot lua măsuri care să garanteze
menţinerea (irevocabilitatea) dispoziţiilor testamentare. Ele sunt, prin esenţă, dispoziţii
revocabile până în ultima clipă a vieţii, iar dacă testamentul este reciproc - chiar dacă nu este
revocat de niciunul dintre testatori - intervine sancţiunea prevăzută de lege.
11. Sancţiunea nerespectării condiţiilor de formă. Nerespectarea condiţiilor generale de formă
(formă scrisă şt forma actului separat), ca şi nerespectarea condiţiilor speciale de formă
prevăzute pentru diferite feluri de testamente se sancţionează cu nulitatea absolută şi, ca atare,
potrivit dreptului comun, constatarea nulităţii poate fi invocată de orice persoană interesată şi
oricând, fie pe cale de excepţie, fie pe cale de acţiune (art.1247, 1.249 C.civ.).
Întrucât sancţiunea prevăzută expres de lege este nulitatea absolută, ar urma ca testamentul
întocmit cu nerespectarea condiţiilor de formă să nu producă niciun efect, potrivit principiului
quod nullum est nullum producit efjectum. Totuşi, prin extinderea unor reglementări de la
instituţii vecine şi conexe şi în lumina principiilor sau reglementărilor aplicabile în materie de
nulitate pentru vicii de formă, rigoarea sancţiunii este atenuată sub anumite aspecte ori devine
inaplicabilă.
12. Limitări ale efectelor nulităţii absolute şi derogări. a) În primul rând, potrivit art.1.010
C.civ. confirmarea unei liberalităţi de către moştenitorii universali ori cu titlu universal ai
dispunătorului atrage renunţarea la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de
nulitate, fără ca prin această renunţare să se prejudicieze drepturile terţilor.
b) Sancţiunea nulităţii nu vizează acele dispoziţii testamentare care, potrivit legii, pot fi făcute
şi în altă formă decât aceea testamentară. De exemplu, recunoaşterea unui copil printr-un
371
În acest caz, sarcina de a dovedi că testamentul nu îndeplineşte cerinţele legale revine pârâtului
care avea interes a-l ascunde sau distruge. TS s.civ., dec.nr. 237/1978, cit. supra.
372
Vezi în acest sens Mazeaud, op.cit., p.772-773 nr.964.
112
testament autentic, nul pentru că este reciproc, produce efecte deoarece este făcut prin act
autentic. Tot astfel, considerăm că revocarea unui testament anterior printr-unul ulterior produce
efecte, chiar dacă cel din urmă este nul ca testament (de exemplu, este reciproc), dar este
autentificat.
c) Potrivit art. 1.050 C.civ., un testament nul din cauza unui viciu de formă produce efecte
dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară (de exemplu,
testamentul autentic, nul ca atare pentru vicii de formă, este valabil ca testament olograf, dacă
îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de lege pentru acesta, respectiv să fie scris în
întregime, datat şi semnat de mâna testatorului).

Subsecţiunea a II-a
Diferite feluri de testamente. Condiţii speciale de formă

13. Enumerare. În afara condiţiilor generale de formă care afectează validitatea oricărui
testament (forma scrisă şi forma actului separat), legea - permiţând testatorului să aleagă, în
funcţie de împrejurări, între mai multe feluri de testamente - prevede pentru fiecare în parte
anumite reguli speciale de formă, a căror nerespectare atrage după sine, în condiţiile şi limitele
arătate, nulitatea absolută a dispoziţiilor testamentare.
Felurile de testamente prevăzute de lege se pot clasifica în trei categorii:

- testamente ordinare (obişnuite), încheiate în condiţii normale şi care sunt: testamentul

olograf şi testamentul autentic;
- testamente privilegiate (extraordinare), care pot fi încheiate numai în anumite împrejurări
excepţionale (art. 1.047-1.048 C.civ.);
- alte forme de testament, special permise de lege pentru legatele având ca obiect anumite
sume de bani sau pentru dispoziţiile testamentare ale cetăţenilor români aflaţi în străinătate.
Subliniem că diferitele feluri de testamente, astfel cum sunt reglementate de lege, au valoare
juridică egală. În acest sens, se poate vorbi de un principiu al echivalenţei formelor testamentare.
Astfel fiind, la revocarea sau modificarea dispoziţiilor testamentare nu se cere respectarea unei
simetrii a formelor. De exemplu, un testament autentic poate fi revocat - total sau parţial - printr-
un testament olograf (sau invers). Numai în privinţa forţei probatorii a înscrisului testamentar
există deosebiri, după cum vom vedea, între diferitele feluri de testamente. Dar, după ce
testamentul a fost dovedit, efectele dispoziţiilor testamentare vor fi aceleaşi, indiferent de felul
testamentului373.

§1. Testamentele ordinare

A. Testamentul olograf
14. Noţiune. Potrivit art. 1.041 C.civ., sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul olograf 374
trebuie scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului.
Cu toate că nu necesită îndeplinirea unor formalităţi speciale, fiind confecţionat ca înscris sub
semnătură privată, testamentul olograf - ca şi orice alt testament - este un act solemn; scrierea
integrală, datarea şi semnarea de mâna testatorului sunt prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii
absolute, deci ad solemnitatem, iar nu ad probationem sau pentru opozabilitate.
Precizăm că toate cele trei cerinţe de solemnitate (scrierea, datarea şi semnarea) trebuie să fie
îndeplinite „de mâna testatorului” şi „trebuie să fie întrunite cumulativ, în lipsa oricăreia dintre
ele testamentul fiind nul”375. În dreptul nostru, testamentul scris de altul (allograf) sau chiar de

373
Prin derogare de la principiul echivalenţei formelor testamentare, sub sancţiunea nulităţii absolute,
fundaţiile pot fi înfiinţate numai printr-un testament care are caracter autentic (art. 16 din OG nr. 26/2000
cu privire la asociaţii şi fundaţii). Vz. şi R. Dimitriu, Discuţii în legătură cu Ordonanţa Guvernului nr.
26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, în Dreptul nr. 5, 2000, p. 7.
374
Etimologic noţiunea provine din cuvintele greceşti holos - întreg, total şi grafos - a (se) scrie.
375
CSJ, s.civ., dec.nr.1409/1992, în Deciziile CSJ 1990-1992, p.130-133.
113
testator, dar cu mijloace mecanice (de exemplu, la maşina de scris sau la computer) şi semnat de
el în faţa martorilor, nu este valabil (spre deosebire de unele legislaţii străine). Dacă testamentul
nu este scris, datat şi semnat de mâna testatorului, el poate avea valabilitate numai ca alt fel de
testament (de exemplu, autentic), dacă condiţiile acelui fel de testament sunt îndeplinite.
15. Avantaje şi inconveniente. Testamentul olograf prezintă o serie de avantaje: poate fi
folosit de oricine ştie să scrie; se poate face oricând şi oriunde, fără ajutorul altei persoane (nu
necesită prezenţa vreunui martor); nu necesită cheltuieli; asigură secretul deplin al dispoziţiilor
de ultimă voinţă; poate fi revocat uşor de testator prin distrugerea voluntară a înscrisului
testamentar.
Testamentul olograf prezintă şi unele inconveniente: poate fi uşor dosit sau distrus după
moartea testatorului sau chiar în timpul vieţii, dar fără ştirea lui; nu asigură protecţia voinţei
testatorului împotriva influenţelor abuzive (sugestie sau captaţie) ale celor interesaţi; datorită
simplităţii formalităţilor poate fi mai uşor falsificat; poate fi contestat mai uşor decât celelalte
feluri de testamente; dacă testatorul nu are cunoştinţe juridice testamentul poate cuprinde
formulări neclare, confuze şi chiar contradictorii, susceptibile de interpretări neconforme voinţei
reale a testatorului.
Unele din inconvenientele testamentului olograf pot fi înlăturate prin întocmirea lui în mai
multe exemplare sau prin încredinţarea testamentului unei persoane de încredere pentru a fi
eliberat la moartea testatorului persoanei indicate de el.
Urmează să facem precizările necesare în legătură cu aceste trei condiţii de formă.
16. Scrierea. Întregul conţinut al testamentului olograf trebuie să fie scris de mâna
testatorului, cerinţă prevăzută de lege ad solemnitatem. Dacă testamentul nu este scris de mâna
testatorului, fiind dactilografiat (sau utilizându-se alte procedee mecanice ori electrotehnice de
scriere, cu caracterele impersonale ale unei maşini), va fi nul, chiar dacă a fost făcut personal de
testator şi cuprinde menţiunea - datată şi semnată de către testator - că reprezintă ultima sa
voinţă. Dacă testamentul nu este scris de mâna testatorului nulitatea se justifică prin faptul că ar
fi posibile fraude, care nu ar putea fi descoperite prin verificarea de scripte (expertiză
grafoscopică).
În privinţa scrierii de mână legea nu prevede limitări; testatorul poate scrie cu orice (cerneală,
creion, pastă, vopsea, cărbune, cretă etc.); pe orice fel de material (hârtie - inclusiv carte poştală
-, pânză, lemn, piatră, sticlă, material plastic etc.); în orice limbă cunoscută de testator, fie şi
moartă (de exemplu, latina)376; cu orice fel de scriere (cu caractere de mână sau de tipar,
stenografie sau alfabetul special pentru orbi377 etc.); pe un singur suport material sau pe mai
multe (de exemplu, mai multe foi de hârtie), în acest din urmă caz, cu condiţia să existe o
legătură materială sau cel puţin intelectuală între ele pentru a constitui un singur act, chiar dacă
nu a fost scris dintr-o dată, ci pe etape. Nici titulatura de testament sau folosirea formulelor
sacramentale nu este necesară, dacă din conţinutul actului rezultă că reprezintă ultima voinţă a
testatorului.
Se pune problema, ce se întâmplă dacă testamentul - deşi scris de testator - cuprinde şi o
scriere străină. Evident, nu soarta scrierii străine interesează (ea nu are nici o valoare juridică), ci
soarta testamentului astfel cum a fost scris de mâna testatorului. În această privinţă trebuie să
deosebim două situaţii378:
- dacă scrierea străină nu are nici o legătură cu conţinutul testamentului (de exemplu, notarea
unui mesaj telefonic pe foaia conţinând testamentul) testamentul este valabil - indiferent că
testatorul a avut sau nu cunoştinţă de scrierea străină ori aceasta este contemporană ori ulterioară
redactării testamentului - căci voinţa lui nu a fost cu nimic afectată;
- dacă scrierea priveşte dispoziţii din cuprinsul testamentului (ştersături, modificări,
completări) trebuie făcută distincţie după cum testatorul a avut sau nu cunoştinţă de intervenţia
străină în redactarea conţinutului testamentului. Astfel, testamentul va fi nul dacă testatorul a
avut cunoştinţă de scrierea străină; ultima sa voinţă a fost alterată prin intervenţia unei voinţe
silite. În schimb, dacă scrierea străină s-a făcut fără ştirea testatorului (chiar dacă în timpul vieţii
376
Se admite şi scrierea într-un limbaj convenţional (secret), dar traductibil. Ph. Malaurie, op.cit., p.
238 nr. 486.
377
Unii autori consideră că recunoaşterea scrierii în alfabetul Braille este excesivă. Ph. Malaurie,
ibidem.
378
St. Cărpenaru, op.cit., p. 434.
114
lui), testamentul va fi valabil aşa cum a fost redactat de el, fără luarea în considerare a
intervenţiei străine.
17. Data. O altă condiţie de validitate a testamentului olograf este datarea lui exactă, de mâna
testatorului, prin indicarea zilei, a lunii şi anului în care a fost întocmit. Ea prezintă importanţă
pentru că în funcţie de data testării se poate stabili dacă testatorul a avut sau nu capacitatea de a
testa, iar în cazul pluralităţii de testamente succesive, cu dispoziţii contrare sau incompatibile, în
raport cu data lor se stabileşte „ultima voinţă” a testatorului, care urmează a fi luată în
considerare, revocând pe cele anterioare. În plus, data poate prezenta importanţă pentru stabilirea
împrejurărilor în care testamentul a fost întocmit şi care pot determina nulitatea; de exemplu, a
existat pericolul vicierii consimţământului (captaţie sau sugestie).
Datarea testamentului se poate face în cifre sau în litere ori prin referire la un eveniment care
se poate stabili cu certitudine (de exemplu, prima zi de Crăciun ’97).
Dacă testamentul nu este datat potrivit celor arătate (ceea ce se întâmplă relativ frecvent în
practică) sau data indicată în testament este eronată ori falsă, potrivit legii testamentul ar urma să
fie considerat nul absolut. Totuşi, având în vedere că data are o importanţă mai redusă decât
scrierea379 (şi semnătura), în practica judecătorească şi literatura de specialitate rigoarea
sancţiunii este atenuată, admiţându-se - în anumite condiţii - stabilirea, întregirea sau
rectificarea datei testamentului cu ajutorul unor elemente intrinseci sau extrinseci testamentului.
În această ordine de idei trebuie să deosebim două ipoteze:
a) În caz de lipsă - totală sau parţială - a datei, testamentul nu va fi nul dacă persoana
interesată să-i salveze valabilitatea (de exemplu, legatarul desemnat sau moştenitorul legal care
urmează să profite de exheredarea unui comoştenitor) reuşeşte să facă proba datei întocmirii lui
cu ajutorul elementelor sau indicaţiilor rezultând din cuprinsul testamentului (probă intrinsecă)
sau chiar cu ajutorul elementelor exterioare testamentului (probă extrinsecă) care însă îşi găsesc
„principiul” şi „rădăcina” în elemente intrinseci cu care se coroborează (art.1.039 alin.2 C.civ.).
b) Data falsă, adică aceea indicată de testator în mod intenţionat eronat, atrage nulitatea
testamentului, căci data cerută de art. 1.041 C.civ. vizează data reală a întocmirii testamentului.
Iar dacă această dată reală a fost voluntar tăinuită, testamentul nu poate fi recunoscut valabil,
chiar dacă falsificarea datei nu s-a făcut în scop de fraudă.
c) În toate cazurile, dacă testamentul este datat se prezumă - până la proba contrară - că data
este cea reală, iar dacă data este incompletă sau inexactă se poate completa sau rectifica un
element (ziua, luna sau anul) care lipseşte sau este inexact, fără a afecta celelalte elemente, ele
fiind divizibile.
18. Semnătura este o altă formalitate necesară pentru validitatea testamentului. Prin
semnătură, testatorul atestă că dispoziţiile din testament reprezintă voinţa sa definitivă pentru caz
de moarte. În lipsa semnăturii actul poate fi un simplu proiect de testament, nedefinitivat şi, ca
atare, lipsit de efecte juridice.
Ca şi scrierea ori data, testatorul trebuie să semneze „de mână”. Nu se poate folosi parafa,
sigiliul ori ştampila. Este nul şi testamentul semnat prin punere de deget380.
19. Formalităţi ulterioare decesului testatorului.
Sub denumirea marginală „Deschiderea testamentului olograf”, art. 1.042 C.civ. prevede: (1)
Înainte de a fi executat, testamentul olograf se va prezenta unui notar public pentru a fi vizat
spre neschimbare.(2) În cadrul procedurii succesorale, notarul public procedează, în condiţiile
legii speciale, la deschiderea şi validarea testamentului olograf şi îl depune în dosarul
succesoral. Deschiderea testamentului şi starea în care se găseşte se constată prin proces-
verbal. (3) Cei interesaţi pot primi, după vizarea spre neschimbare, pe cheltuiala lor, copii
legalizate ale testamentului olograf. (4) După finalizarea procedurii succesorale, originalul
testamentului se predă legatarilor, potrivit înţelegerii dintre ei, iar în lipsa acesteia, persoanei
desemnate prin hotărâre judecătorească.

379
„Data nu are, în testamentul olograf, importanţă prin ea însăşi, adică ca element pur formal, ci
numai ca element probatoriu în legătură sau cu o chestiune de revocare... sau cu o chestiune de capacitate
sau de libertate de voinţă...” M.B. Cantacuzino, op.cit., p. 365.
380
TS, col.civ., dec.nr.2420/1955, în CD, 1955, vol.I, p.200.
115
 Pentru nerespectarea formalităţii prezentării testamentului olograf unui notar public nu este
prevăzută nicio sancţiune şi deci testamentul îşi produce efectul şi poate fi valorificat (de
exemplu, prin justiţie) chiar dacă nu a fost, în prealabil, înfăţişat unui notar public.

B. Testamentul autentic
20. Noţiune. Reglementare. Potrivit art. 1.043 C.civ. „Testamentul este autentic dacă a fost
autentificat de un notar public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică de către
stat, potrivit legii”.
21. Avantaje şi inconveniente. Testamentul autentic prezintă avantajul că în această formă pot
testa şi persoanele care nu ştiu să scrie şi să citească sau persoanele care din cauza infirmităţii, a
bolii sau din orice alte cauze nu pot semna. Pe de altă parte, contestarea testamentului de către
persoanele interesate este mai anevoioasă; actul de autentificare are autoritatea publică, iar
conţinutul actului este verificat de notar pentru a nu cuprinde clauze contrare legii sau bunelor
moravuri ori clauze neclare, de natură a genera procese inutile. În toate cazurile, testamentul se
bucură de forţa probantă a actelor autentice şi, ca atare, sarcina dovezii revine celui care îl
contestă. Testamentul autentic prezintă şi avantajul că un exemplar original se păstrează în arhiva
biroului notarial, astfel încât nu poate fi sustras, dosit sau distrus de persoanele interesate, iar
dacă a dispărut poate fi obţinut un duplicat sau poate fi reconstituit în condiţiile prevăzute de
lege381.
Testamentul autentic prezintă inconvenientul că presupune anumite cheltuieli şi necesită
pierdere de timp pentru îndeplinirea formalităţilor de autentificare. Printre inconveniente se
menţionează şi faptul că nu asigură secretul dispoziţiilor de ultimă voinţă. În realitate, acest
inconvenient este aproape inexistent, deoarece testatorul poate alege pentru autentificare orice
notar public din ţară, iar notarul şi personalul biroului notarial au obligaţia să păstreze secretul
profesional în condiţiile prevăzute de Legea nr. 36/1995.
22. Autentificarea testamentelor făcute pe teritoriul ţării este de competenţa notarilor publici.
Autentificarea actelor, inclusiv a testamentelor, nu face parte dintre actele notariale care pot fi
îndeplinite de către secretarii consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor unde nu funcţionează
birouri ale notarilor publici sau de către alte instituţii (art.17 din Legea nr. 36/1995, care prevede
că „Secretarii consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor unde nu funcţionează birouri ale
notarilor publici îndeplinesc, la cererea părţilor, legalizarea copiilor de pe înscrisuri, cu
excepţia înscrisurilor sub semnătură privată.”)382.
Teritorial, competenţa notarilor publici este generală, deci autentificarea testamentului se
poate face la orice birou notarial din ţară, indiferent de domiciliul testatorului. Excepţiile de la
competenţa generală a notarilor publici, prevăzute de art.15 din Legea nr.36/1995, nu vizează
autentificarea testamentelor. În materie succesorală excepţiile sunt referitoare la procedura
succesorală notarială (biroul notarial situat în circumscripţia teritorială a judecătoriei în care
defunctul şi-a avut ultimul domiciliu) şi la eliberarea duplicatelor şi reconstituirea actelor
notariale, de exemplu, a testamentului autentic (biroul notarial unde s-a întocmit actul).
Cu ocazia autentificării, testatorul poate fi asistat de unul sau de 2 martori. În privinţa modului
în care se întocmeşte testamentul autentic, Noul Cod civil prevede că testatorul îşi dictează
dispoziţiile în faţa notarului, care se îngrijeşte de scrierea actului şi apoi i-l citeşte sau, după caz,
i-l dă să îl citească, menţionându-se expres îndeplinirea acestor formalităţi. Dacă dispunătorul îşi
redactase deja actul de ultimă voinţă, testamentul autentic îi va fi citit de către notar. După citire,
dispunătorul trebuie să declare că actul exprimă ultima sa voinţă. Testamentul este apoi semnat
de către testator, iar încheierea de autentificare de către notar383.
Autentificarea se constată printr-o încheiere care, sub sancţiunea nulităţii, trebuie să cuprindă,
printre altele: data şi locul autentificării, cu precizarea împrejurărilor pentru care s-a îndeplinit în
afara biroului notarial, dacă este cazul; modul în care s-a constatat identitatea testatorului;
constatarea că s-a luat consimţământul testatorului şi că testamentul a fost semnat de acesta în
381
Întrucât un exemplar original al testamentului autentic se păstrează în arhiva biroului notarial,
ruperea de către testator a exemplarului rămas asupra sa nu are nicio relevanţă (TS, s.civ.,
dec.nr.1057/1987, în CD, 1987, p.124); spre deosebire de testamentul olograf, distrugerea testamentului
autentic nu valorează revocare.
382
Nici în trecut comitetele (birourile) executive ale consiliilor nu aveau competenţa să autentifice
testamente. Vezi, TS, s.civ., dec.nr.2259/1977, cit. supra.
383
Pentru autentificarea în situaţii particulare, vz. art. 1.045 C.civ..
116
faţa notarului, respectiv menţiunea notarului că testatorul nu a putut semna 384 etc. (amănunte în
art.90 şi urm. din Legea nr. 36/1995).
Dacă testamentul nu a fost autentificat cu respectarea prevederilor legii sancţiunea este
nulitatea absolută. Însă actul, nul ca testament autentic, poate valora testament olograf dacă
condiţiile prevăzute de lege pentru acesta sunt îndeplinite (art. 1.050 C.civ.). De exemplu, actul
autentificat de secretarul consiliului local poate valora testament olograf dacă a fost scris, datat şi
semnat de mâna testatorului. Tot astfel, dacă lipseşte încheierea de autentificare sau aceasta nu
cuprinde menţiunile prevăzute de lege.
23. Forţa probantă. Testamentul autentificat în condiţiile legii face deplină dovadă, până la
înscrierea în fals, în ceea ce priveşte constatările personale ale agentului instrumentator făcute
prin propriile sale simţuri (ex propriis sensibus) în limita atribuţiilor conferite de lege şi
menţionate în încheierea de autentificare, cum ar fi: data şi locul autentificării, prezenţa şi
identificarea testatorului, consimţământul şi semnătura lui etc. În schimb, declaraţiile testatorului
consemnate în încheierea de autentificare, precum şi cele inserate în testament fac dovada numai
până la proba contrară, deoarece agentul instrumentator nu a putut decât să ia act de aceste
declaraţii, neavând posibilitatea să controleze dacă ele corespund realităţii385.
24. Înregistrarea testamentului autentic. În scop de informare a persoanelor care justifică
existenţa unui interes legitim, notarul care autentifică testamentul are obligaţia să îl înscrie, de
îndată, în Registrul naţional notarial ţinut în format electronic, potrivit legii. Informaţii cu privire
la existenţa unui testament se pot da numai după decesul testatorului (art. 1.046 C.civ.).

§2. Testamentele privilegiate

25. Noţiune. În cazurile în care o persoană se află în anumite împrejurări neobişnuite,
excepţionale şi doreşte să facă un testament în formă autentică, dar nu poate recurge la
formalităţile autentificării potrivit dreptului comun, legea prevede posibilitatea testării într-o
formă simplificată de autentificare, potrivit unor reguli speciale, derogatorii de la regulile
autentificării înscrisurilor (Legea nr. 36/1995). Formalităţile fiind simplificate (art. 1.047 C.civ.)
şi pentru a deosebi aceste testamente de cele ordinare, ele au fost denumite testamente
privilegiate, fiind - în esenţă - testamente autentice simplificate. Evident, persoana care se
găseşte în împrejurările excepţionale care justifică posibilitatea testării într-o formă autentică
simplificată, nu este obligată să recurgă la această formă; ea poate redacta testamentul în formă
olografă, potrivit regulilor aplicabile acestei forme de testament.
26. Felurile testamentelor privilegiate. Există 4 situaţii speciale în care se pot întocmi
testamente privilegiate:
a) în faţa unui funcţionar competent al autorităţii civile locale, în caz de epidemii, catastrofe,
războaie sau alte asemenea împrejurări excepţionale;
b) în faţa comandantului vasului sau a celui care îl înlocuieşte, dacă testatorul se află la bordul
unui vas sub pavilionul României, în cursul unei călătorii maritime sau fluviale. Testamentul
întocmit la bordul unei aeronave este supus aceloraşi condiţii;
c) în faţa comandantului unităţii militare ori a celui care îl înlocuieşte, dacă testatorul este
militar sau, fără a avea această calitate, este salariat ori prestează servicii în cadrul forţelor
armate ale României şi nu se poate adresa unui notar public;
d) în faţa directorului, medicului şef al instituţiei sanitare sau a medicului şef al serviciului ori,
în lipsa acestora, în faţa medicului de gardă, cât timp dispunătorul este internat într-o instituţie
sanitară în care notarul public nu are acces.
În toate cazurile prevăzute la lit. a)a-d) este obligatoriu ca testamentul să se întocmească în
prezenţa a 2 martori.
Sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul privilegiat se semnează de testator, de agentul
instrumentator şi de cei 2 martori. Dacă testatorul sau unul dintre martori nu poate semna, se va
face menţiune despre cauza care l-a împiedicat să semneze.
Formalităţile prevăzute de lege cu privire la deschiderea testamentului olograf (art.1.042
C.civ.) se aplică în mod corespunzător şi în privinţa testamentului privilegiat.

384
În lipsa menţiunii, testamentul nesemnat de testator este lovit de nulitate (TS, complet de 7 jud.,
dec.nr.61/1973, loc.cit., p.218; TS, s.civ., dec.nr. 2255/1989, în Dreptul nr.8, 1990, p.85).
385
Vezi CSJ, s.civ., dec.nr.222/1994, în Dreptul nr.5, 1995, p.82.
117
 27. Caducitatea testamentelor privilegiate. Testamentul privilegiat devine caduc la 15 zile de
la data când dispunătorul ar fi putut să testeze în vreuna dintre formele ordinare. Termenul se
suspendă dacă testatorul a ajuns într-o stare în care nu îi este cu putinţă să testeze. Aceste
prevederi nu se aplică dispoziţiei testamentare prin care se recunoaşte un copil.

§3. Alte forme testamentare

28. Consideraţii preliminare. Pe lângă testamentele ordinare şi testamentele privilegiate

analizate mai sus, legea prevede reguli speciale de formă pentru:
- dispoziţiile testamentare - numite în mod tradiţional clauze testamentare - având ca obiect
sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse la instituţii specializate;
- testamentele cetăţenilor români aflaţi în străinătate.

A. Testamentul având ca obiect sume de bani valori sau titluri de valoare

29. Reglementare. Art. 1.049 alin. 1 C.civ. prevede că dispoziţiile testamentare privind
sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse la instituţii specializate sunt valabile cu
respectarea condiţiilor de formă prevăzute de legile speciale aplicabile acestor instituţii.
Art. 1171 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil prevede că în
vederea aplicării prevederilor art. 1.049 din Codul civil, condiţiile de formă necesare pentru
valabilitatea dispoziţiilor testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare
depuse de clienţii instituţiilor de credit se vor stabili prin ordin al ministrului justiţiei, după
consultarea Băncii Naţionale a României.
În acest sens, Ministerul Justiţiei a adoptat Ordinul nr. 1903 din 20.09.2011 privind
condiţiile de formă necesare pentru valabilitatea dispoziţiilor testamentare privind sumele de
bani, valorile sau titlurile de valoare depuse de clienţii instituţiilor de credit (publicat in
Monitorul Oficial, Partea I nr. 684 din 27.09.2011). Cele mai importante dispoziţii din acest
ordin sunt următoarele:
i) Sub sancţiunea nulităţii absolute, testatorul va completa prin scriere olografă clauza
cuprinzând dispoziţia testamentară, prevăzută în anexa care face parte integrantă din prezentul
ordin.
ii) Dispoziţia testamentară cuprinde desemnarea directă sau indirectă a beneficiarului
acesteia, obiectul, semnătura testatorului, precum şi data întocmirii. Desemnarea beneficiarului
clauzei testamentare trebuie să conţină suficiente elemente de identificare, astfel încât acesta să
poată fi determinat sau determinabil la momentul deschiderii moştenirii.
iii) Dispoziţia testamentară se completează, se semnează şi se datează de către testator
numai în prezenţa a 2 funcţionari ai instituţiei de credit, special împuterniciţi în acest scop, care
semnează convenţia alături de testator.
iv) Instituţia de credit are obligaţia de a comunica de îndată Uniunii Naţionale a Notarilor
Publici datele necesare înscrierii dispoziţiei testamentare în Registrul naţional notarial. Această
obligaţie există şi în cazul modificării, revocării sau al retractării revocării dispoziţiei
testamentare de către testator, precum şi în cazul în care, până la data decesului testatorului,
contul curent, depozitul sau alt instrument bancar în care au fost depuse de către acesta sumele
de bani, valorile sau titlurile de valoare a fost lichidat.
v) Instituţia de credit are obligaţia de a furniza de îndată, la solicitarea instanţei de
judecată sau a notarului public, în cadrul dezbaterii procedurii succesorale, toate informaţiile cu
privire la sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse de către defunct.
Din aceste prevederi rezultă că ne aflăm în prezenţa unui testament olograf simplificat
pentru că dispoziţia testamentară trebuie doar datată şi semnată de către testator, nu şi scrisă în
întregime (scrierea se limitează la completarea unor rubrici din formularul tipizat).
Art. 1049 alin. 2 C.civ. prevede că instituţiile specializate nu vor putea proceda la
predarea legatului având ca obiect sume de bani, valori sau titluri de valoare decât în baza
hotărârii judecătoreşti ori a certificatului de moştenitor care constată valabilitatea dispoziţiei
testamentare şi calitatea de legatar, prevederile referitoare la raport şi reducţiune fiind aplicabile.

118
 B. Testamentul făcut de un cetăţean român în străinătate
30. Potrivit art. 2635 C.civ., întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt
considerate valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile, fie la data când a fost
întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile
următoare:
a) legea naţională a testatorului;
b) legea reşedinţei obişnuite a acestuia;
c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat;
d) legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului;
e) legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a bunurilor
moştenite.
După cum se observă, art.2635 C.civ. conţine o reglementare de favoare, foarte
flexibilă, care pune în lumină principiul legii mai favorabile.

119
 SECŢIUNEA A II-A
REGIMUL JURIDIC AL
PRINCIPALELOR DISPOZIŢII TESTAMENTARE

Subsecţiunea I
Legatul

§1. Noţiunea de legat. Desemnarea legatarului

31. Noţiunea de legat. Aşa cum am văzut, testamentul poate cuprinde o mare varietate de
dispoziţii. Însă principala menire a testamentului este să asigure transmiterea, în tot sau în parte, a
patrimoniului succesoral - prin derogare de la regulile devoluţiunii legale a moştenirii - potrivit
voinţei testatorului. Acest scop se realizează, de regulă, prin intermediul legatelor prevăzute în
testament.
Legatul este dispoziţia testamentară prin care testatorul stipulează ca, la decesul său, unul sau
mai mulţi legatari să dobândească întregul său patrimoniu, o fracţiune din acesta sau anumite
bunuri determinate (art. 986 C.civ.).
După cum rezultă din această definiţie, legatul - ca act unilateral de voinţă - este o liberalitate
pentru cauză de moarte. Legatul este o liberalitate (ca şi donaţia) pentru că testatorul urmăreşte să
procure un avantaj patrimonial (drept real şi/sau de creanţă) legatarului fără un contraechivalent.
32. Desemnarea legatarului. Întrucât legatul este o dispoziţie testamentară ce exprimă voinţa
unilaterală a testatorului, desemnarea legatarului trebuie să fie făcută prin testamentul încheiat în
formele prevăzute de lege (a) şi să fie făcută personal de către testator (b). Cu respectarea acestor
cerinţe, testatorul este liber să aleagă modalitatea de desemnare a legatarului (c).
a) Potrivit art. 989 alin. 1 C.civ., sub sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul trebuie să îl
determine pe beneficiarul liberalităţii ori cel puţin să prevadă criteriile pe baza cărora acest
beneficiar să poată fi determinat la data la care liberalitatea produce efecte juridice. Aşadar,
desemnarea legatarului trebuie să fie făcută prin testament, în sensul ca elementele necesare
pentru identificarea legatarului să se regăsească în cuprinsul testamentului. Prin urmare, legatarul
trebuie să fie o persoană determinată sau cel puţin determinabilă. Legatarul poate fi şi o persoană
viitoare. Noul Cod civil prevede că persoana care nu există la data întocmirii liberalităţii poate
beneficia de o liberalitate dacă aceasta este făcută în favoarea unei persoane capabile, cu sarcina
pentru aceasta din urmă de a transmite beneficiarului obiectul liberalităţii îndată ce va fi posibil
(art. 989 alin.2).
b) Deoarece testamentul este un act juridic esenţialmente personal, art. 989 C.civ. prevede că
„Sub sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul nu poate lăsa unui terţ dreptul de a-l desemna pe
beneficiarul liberalităţii sau de a stabili obiectul acesteia. Cu toate acestea, repartizarea
bunurilor transmise prin legat unor persoane desemnate de testator poate fi lăsată la aprecierea
unui terţ”. În consecinţă, legatul cu facultate de alegere, prin care testatorul a lăsat determinarea
legatarului pe seama unei terţe persoane (indicate în testament) este nul, pentru că, în acest caz, nu
„testatorul dispune, pentru timpul când nu va mai fi în viaţă” (art. 1.034 C.civ.), ci un terţ, după
moartea testatorului. Astfel fiind, se admite nulitatea legatului făcut în favoarea unei persoane a
cărei alegere este lăsată pe de-a întregul la libera apreciere a unei terţe persoane (cui voluerit),
fără nicio contribuţie din partea testatorului la determinarea persoanei legatarului.
În schimb, legatul este considerat valabil în următoarele două cazuri:
- Dacă legatul este făcut unei persoane determinate de testator, dar cu sarcina predării bunurilor
unei (unor) persoane alese de către legatar sau de un terţ. Legatarul fiind determinat de testator,
dispoziţiile art. 989 C.civ. sunt respectate, chiar dacă ultimul beneficiar al bunurilor legate
urmează să fie determinat după moartea testatorului de către legatar sau de către un terţ. De
exemplu, legatul unei sume de bani făcut unei primării cu sarcina împărţirii sumei între săracii din
localitate.
- Este valabilă liberalitatea făcută unei persoane desemnate de dispunător, cu o sarcină în
favoarea unei persoane alese fie de gratificat, fie de un terţ desemnat, la rândul său, tot de către
dispunător.
c) Testatorul poate alege liber modul de desemnare a legatarului, nefiind obligat să respecte
formule sacramentale. Astfel, desemnarea directă se poate face nu numai prin indicarea numelui

120
şi prenumelui, dar şi prin arătarea calităţii care îl (îi) individualizează pe legatari (de exemplu,
nepot, frate sau soră etc.). Desemnarea unei categorii de rude la plural masculin (de exemplu,
nepoţi, fraţi etc.) cuprinde şi rudele din aceeaşi categorie de sex feminin.
Desemnarea legatarului se numeşte indirectă în cazul indicării unor elemente îndestulătoare
pentru identificarea legatarului, altele decât calitatea ce-l individualizează. De exemplu, echipa
campioană la fotbal pe un anume an sau persoana care i-a salvat viaţa testatorului în timpul
vacanţei la mare dintr-un anumit an etc.

§2. Clasificarea legatelor

33. Criterii de clasificare. Principalul criteriu de clasificare al legatelor este obiectul dispoziţiei
testamentare. În funcţie de acest criteriu distingem, după cum vom vedea, legate universale sau cu
titlu universal, având ca obiect patrimoniul defunctului (cotă-parte din patrimoniu), pe de-o parte,
şi legate cu titlu particular, având ca obiect anumite bunuri determinate.
O altă clasificare a legatelor se face în funcţie de (absenţa sau prezenţa) modalităţilor care
afectează liberalitatea. În funcţie de acest criteriu deosebim legate pure şi simple, respectiv legate
cu termen sau sub condiţie şi legate cu sarcină.

A. Clasificarea legatelor după obiectul lor

34. Feluri. Potrivit legii, testatorul poate stipula ca, la decesul său, unul sau mai mulţi legatari
să dobândească întregul său patrimoniu, o fracţiune din acesta sau anumite bunuri determinate.
Rezultă că, în lumina Codului civil, legatul poate avea ca obiect un patrimoniu, o universalitate de
bunuri (universitas bonorum) sau bunuri (drepturi) determinate, privite ut singuli. În primul caz,
legatul este universal dacă are ca obiect întreaga avere a testatorului ce va lăsa la moartea sa şi cu
titlu universal dacă vizează o fracţiune din acea universalitate, iar în al doilea caz, legatul este cu
titlu particular (singular), având ca obiect bunuri determinate.

I. Legatul universal
35. Noţiune. Potrivit legii (art. 1.055 C.civ.), “Legatul universal este dispoziţia testamentară
care conferă uneia sau mai multor persoane vocaţie la întreaga moştenire”.
Legatul este universal dacă conferă vocaţie (chemare) la întreaga moştenire. Prin urmare,
ceea ce interesează este nu culegerea efectivă a întregii moşteniri, ci posibilitatea conferită
legatarului (dreptul lui eventual) de a culege întreaga universalitate succesorală. Astfel se explică
dispoziţia legală potrivit căreia pot exista doi sau mai mulţi legatari universali; dacă ei pot şi vor
să vină la moştenire, universalitatea succesorală se împarte în mod egal. Însă fiecare dintre ei are
vocaţie (eventuală) la întreaga moştenire, astfel încât dacă colegatarii nu pot (de exemplu, din
cauza predecesului) sau nu vor să vină la moştenire (sunt renunţători), unul singur dintre ei
(oricare) va putea culege întreaga moştenire.
36. Tipuri de legate universale
Ca o precizare prealabilă, menţionăm că legatul este universal chiar dacă legatarul desemnat a
culege întreaga moştenire vine în concurs cu moştenitori legali rezervatari care au dreptul la
rezerva prevăzută imperativ de lege în favoarea lor. Legatul este universal şi în acest caz pentru
că, în absenţa moştenitorilor rezervatari (nu pot sau nu vor să vină la moştenire), legatarul
universal va culege totalitatea moştenirii, nu numai cotitatea disponibilă.
Legatarul (legatul) universal poate fi desemnat nu numai sub această denumire (de legat
universal), dar şi prin termeni echivalenţi, de exemplu:
- legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile386.
- legatul cotităţii disponibile a moştenirii, căci în lipsă de moştenitori rezervatari la data
deschiderii moştenirii sau dacă cei existenţi nu pot ori nu vor să vină la moştenire, legatarul are
vocaţie la întreaga moştenire
- legatul nudei proprietăţi a întregii moşteniri este, de asemenea, un legat universal, deoarece
legatarul devine proprietarul universalităţii, iar la stingerea uzufructului va avea proprietatea
deplină a întregii moşteniri.
- legatul prisosului (rămăşiţei), adică a ceea ce rămâne după executarea legatelor (cu titlu
universal şi/sau cu titlu particular) cuprinse în testament; un astfel de legat este universal pentru

386
Vezi, de exemplu, dec. TS, completul de 7 jud., nr.4/1984, în CD, 1984, p.68.
121
că, dacă ceilalţi legatari nu pot sau nu vor să vină la moştenire, legatarul prisosului va culege
întreaga moştenire (dacă testatorul nu a limitat vocaţia sa la o parte din moştenire şi dacă nu există
moştenitori rezervatari).
II. Legatul cu titlu universal
37. Noţiune. Potrivit art. 1.056 alin. 1 C.civ. „Legatul cu titlu universal este dispoziţia
testamentară care conferă uneia sau mai multor persoane vocaţie la o fracţiune a moştenirii”.
Rezultă că ceea ce caracterizează legatul cu titlu universal este vocaţia la o fracţiune din
moştenire (universalitate), iar nu emolumentul care va fi cules de legatar şi care poate fi micşorat
de existenţa moştenitorilor rezervatari, a unor legate cu titlu particular sau datorii şi sarcini.
Întrucât legatarul cu titlu universal are o cotă-parte determinată din moştenire, el nu poate profita
de cota unui alt legatar cu titlu universal care nu ar putea sau nu ar voi să vină la moştenire (vor
profita moştenitorii legali sau legatarul universal). În schimb, el profită de renunţarea sau de
înlăturarea de la moştenire a legatarului cu titlu particular sau a moştenitorului rezervatar, dacă
prezenţa acestora ar fi determinat micşorarea patrimoniului sau a bunurilor asupra cărora se
calculează fracţiunea ce revine legatarului cu titlu universal.
Alin. (2) al art. 1.056 C.civ. prevede că prin fracţiune a moştenirii se înţelege:
a) fie proprietatea unei cote-părţi din aceasta (cum ar fi, 1/2, 1/4, 3/4 etc.);
b) fie un dezmembrământ al proprietăţii asupra totalităţii sau a unei cote-părţi din moştenire
(respectiv, legatul uzufructului asupra întregii moşteniri sau legatul uzufructului asupra unei cote-
părţi - de exemplu, 1/2, 1/4, 3/4 etc. - din moştenire);
c) fie proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalităţii ori asupra unei cote-părţi din
universalitatea bunurilor determinate după natura sau provenienţa lor. Explicaţii:
i) proprietatea asupra totalităţii bunurilor determinate după natura lor – legatul proprietăţii
tuturor bunurilor imobile sau legatul proprietăţii tuturor bunurilor mobile;
ii) proprietatea asupra unei cote-părţi din universalitatea bunurilor determinate după
natura lor – de exemplu, legatul proprietăţii a 1/2 din totalitatea bunurilor imobile sau legatul
proprietăţii a 1/4 din totalitatea bunurilor mobile;
iii) proprietatea asupra totalităţii bunurilor determinate după provenienţa lor - legatul
proprietăţii tuturor bunurilor achiziţionate de către de cuius sau moştenite de acesta;
iv) un dezmembrământ asupra totalităţii ori asupra unei cote-părţi din universalitatea
bunurilor determinate după natura lor – legatul uzufructului tuturor (sau asupra a 1/2) bunurilor
imobile ce au aparţinut defunctului la data deschiderii moştenirii.
Chiar dacă legatul cu titlu universal constă în proprietatea sau un dezmembrământ asupra
totalităţii ori asupra unei cote-părţi din universalitatea bunurilor determinate după natura sau
provenienţa lor, legatarul cu titlu universal dobândeşte, în virtutea calificării legale, o fracţiune de
universalitate. Iar dobândirea fracţiunii din moştenire implică şi obligaţia suportării cotei-părţi
corespunzătoare (proporţionale) din datorii şi sarcini. Legatarii cu titlu universal devin, ca şi
legatarii universali, succesori în drepturi şi obligaţii (habentes causam) ai testatorului.

III. Legatul cu titlu particular

38. Noţiune. Potrivit Noului Cod civil, orice legat care nu este universal sau cu titlu universal
este un legat cu titlu particular (art. 1.057). Din această definiţie negativă s-a tras concluzia că
legatul este cu titlu particular dacă conferă legatarului vocaţie succesorală la unul sau mai multe
bunuri determinate (art. 986 C.civ.) privite izolat (ut singuli).
Legatul cu titlu particular nu se confundă cu legatul cu titlu universal chiar dacă acesta din
urmă este prevăzut în testament prin arătarea generală a categoriei de bunuri care îl compun (de
exemplu, legatul proprietăţii tuturor bunurilor imobile), iar nu sub forma unei fracţiuni
matematice (de exemplu, 1/2) din moştenire. Aceasta pentru că dreptul legatarului cu titlu
particular este limitat definitiv asupra bunului (bunurilor) prevăzut(e) în testament (dacă acestea
vor exista în patrimoniul succesoral la data decesului); în schimb, legatarul cu titlu universal are
vocaţie generală asupra bunurilor ce fac parte din categoria respectivă la data deschiderii
moştenirii, inclusiv cele dobândite de testator ulterior facerii testamentului. Pe de altă parte,
legatarul cu titlu universal are vocaţie generală asupra bunurilor din categoria respectivă, inclusiv

122
bunul care formează obiectul legatului particular (dacă titularul lui nu poate sau nu vrea să
moştenească); în schimb legatarul cu titlu particular în niciun caz nu poate beneficia de
caducitatea legatului cu titlu universal (sau universal).
39. Varietăţi de legate cu titlu particular. Constituie legate particulare, de exemplu:
a) Legatul unor bunuri corporale certe, individual determinate (casă, autovehicul etc.) sau
bunuri de gen determinate sau determinabile după număr, măsură etc.(o sumă de bani, o cantitate
de grâu etc.).
Noul Cod civil prevede, la art. 1.061 C.civ., că bunul care constituie obiectul unui legat cu titlu
particular se predă cu accesoriile sale, în starea în care se găseşte la data deschiderii moştenirii.
Legatul cuprinde şi dreptul la acţiunea în despăgubire pentru prejudiciul adus bunului de către un
terţ după întocmirea testamentului. Legatul unui bun care, după întocmirea testamentului, a
cunoscut creşteri cantitative, calitative sau valorice prin alipire, lucrări autonome, lucrări adăugate
sau achiziţionarea altor bunuri în cadrul unei universalităţi se prezumă, până la proba contrară, a
viza întreg bunul ori universalitatea rezultată.
b) Legatul unor bunuri incorporale (de exemplu, legatul creanţei pe care testatorul o are
împotriva unui terţ sau alte drepturi patrimoniale, cum ar fi dreptul de proprietate intelectuală,
dreptul asupra unor dividende sau alte beneficii etc.), căci orice legat care nu este universal sau cu
titlu universal este cu titlu particular.
c) Legatul prin care testatorul-creditor iartă datoria legatarului-debitor (legatum liberationis),
caz în care datoria se stinge din momentul deschiderii moştenirii.
d) Legatul unui fapt (posibil şi licit) prin care moştenitorul universal sau cu titlu universal este
obligat să facă sau să nu facă ceva în favoarea legatarului, de exemplu, să repare casa lui, să
plătească datoria acestuia faţă de un terţ etc.
40. Legatul bunului altuia (art. 1.064 C.civ.). Dacă legatul cu titlu particular are ca obiect un
bun individual determinat ce nu aparţine testatorului - fiind proprietatea unui terţ, eventual chiar
proprietatea moştenitorilor testatorului (moştenitori legali sau legatari universali ori cu titlu
universal) - se pune problema validităţii legatului. Precizăm că problema se pune numai dacă:
a) testatorul - la data deschiderii moştenirii, când legatul începe a produce efecte - nu are
niciun drept, actual sau viitor (de exemplu, afectat de o condiţie suspensivă sau de un termen
suspensiv, fie şi incert), asupra bunului obiect al legatului.
b) obiectul legatului este un bun individual determinat. Dacă legatul are ca obiect bunuri de
gen, fie şi inexistente în masa succesorală la data deschiderii moştenirii, legatul este perfect
valabil deoarece nu are ca obiect bunul altuia, dat fiind că un anumit gen de bunuri nu poate să
aparţină nimănui.
Dacă cele două condiţii sunt îndeplinite, şi deci suntem în prezenţa legatului bunului altuia,
liberalitatea va fi valabilă sau anulabilă, după cum testatorul a dispus în cunoştinţă de cauză sau
cu credinţa greşită că bunul este al său. Astfel:
- Dacă, la data întocmirii testamentului, testatorul nu a ştiut că bunul nu este al său, legatul este
anulabil, prezumându-se că dacă testatorul ar fi cunoscut realitatea nu ar fi făcut liberalitatea.
Eroarea de fapt asupra obiectului liberalităţii în care se găseşte testatorul atrage sancţiunea
nulităţii relative, în acord cu textul de lege relevant din materia erorii (art. 1.207 C.civ.).
- În cazul în care testatorul a ştiut că bunul nu este al său, cel însărcinat cu executarea legatului
este obligat, la alegerea sa, să dea fie bunul în natură, fie valoarea acestuia de la data deschiderii
moştenirii. În fond, în acest caz, în concepţia codului, testatorul nu dispune propriu-zis de lucrul
altuia şi legatarul nu devine titularul dreptului asupra bunului la data deschiderii moştenirii (şi
deci nu reprezintă o operaţiune speculativă), ci îl obligă numai pe cel însărcinat cu executarea
liberalităţii (obligaţie de a face) să procure acel bun (de exemplu, un tablou, o bijuterie etc.) de la
proprietar şi să-l transmită legatarului, care - în această ipoteză - devine proprietar numai după
procurarea bunului de către cel obligat la executarea legatului şi transmiterii lui în proprietatea
legatarului. Mai mult decât atât, însărcinatul cu executarea legatului se poate libera de orice
obligaţie, la alegere (aşadar alegerea îi aparţine celui însărcinat cu executarea legatului, iar nu
legatarului), şi prin plata valorii bunului legat, valoare apreciată în raport de data deschiderii
moştenirii.
41. Legatul bunului indiviz. Problema se pune în cazul în care legatul cu titlu particular are ca
obiect un bun individual determinat aflat în indiviziune la data deschiderii moştenirii.

123
 Poate fi vorba de un bun proprietate comună pe cote-părţi indivize a defunctului cu alte
persoane sau de un bun făcând parte dintr-o universalitate ori cotă-parte de universalitate
(indiviziune propriu-zisă), de exemplu, bunul care face parte din moştenirea nelichidată, cuvenită
testatorului într-o anumită cotă-parte.
Pentru soluţionarea soartei legatului în aceste cazuri speciale trebuie făcută o distincţie.
a) Dacă testatorul a lăsat legat cota sa ideală de drept asupra bunului determinat ori cota sa
asupra unui bun determinat din universalitate, legatul este perfect valabil, deoarece dreptul asupra
cotei-părţi ideale din proprietatea bunului determinat (ca şi asupra unei universalităţi) este un
drept de proprietate individual, absolut şi exclusiv al fiecărui coindivizar, transmisibil nu numai
inter vivos, dar şi mortis causa, inclusiv prin legate cu titlu particular.
b) Dacă legatul are ca obiect - nu cota-parte ideală ce aparţinea testatorului - ci chiar bunul în
natură aflat în indiviziune (sau o parte determinată material din acel bun), considerăm că, prin
asemănare cu legatul bunului altuia, trebuie să avem în vedere dacă testatorul a dispus de bun în
cunoştinţă de cauză (ştiind că este proprietar numai pro parte) sau cu credinţa greşită că bunul îi
aparţine în exclusivitate.
În primul caz, legatul este valabil, cel însărcinat cu executarea liberalităţii având obligaţia, la
alegere, fie să procure pentru legatar cota-parte de proprietate aparţinând altuia, fie să plătească
valoarea cotei-părţi aparţinând altuia. O dată ce legea prevede expres validitatea legatului lăsat de
testator, în cunoştinţă de cauză, având ca obiect un lucru proprietatea exclusivă a altuia, cu atât
mai mult trebuie să recunoaştem validitatea legatului când obiectul lui este proprietatea altuia
numai în parte. De altfel, legea nu distinge după cum obiectul legatului este al altuia în tot sau în
parte.
În cel de-al doilea caz (testatorul a crezut că bunul îi aparţine în exclusivitate) legatul urmează
să fie considerat lovit de nulitate relativă parţială (pentru partea ce depăşeşte cota testatorului),
prezumându-se că, în cunoştinţă de cauză, testatorul nu ar fi lăsat legat proprietatea exclusivă a
acelui bun.

B. Clasificarea legatelor în funcţie de modalităţi.

42. Legatul pur şi simplu. Legatul este pur şi simplu dacă nu este afectat de nicio modalitate. În
acest caz drepturile legatarului, asemănător cu drepturile moştenitorilor legali, se nasc din
momentul deschiderii moştenirii.
43. Legatul cu termen. Dacă testatorul a supus legatul unui termen, efectele se vor produce, în
principiu, potrivit dreptului comun în materie de modalităţi ale actului juridic, după cum termenul
este suspensiv sau extinctiv.
Dacă termenul este suspensiv, drepturile legatarului se vor naşte şi se vor putea transmite inter
vivos şi mortis causa - ca şi în cazul legatului pur şi simplu - din momentul deschiderii moştenirii;
numai executarea, exigibilitatea legatului este amânată până la împlinirea termenului (de
exemplu, la împlinirea vârstei majoratului). În consecinţă, legatarul va putea cere predarea
lucrului legat sau plata creanţei - deşi a devenit proprietar, respectiv creditor, de la deschiderea
moştenirii - numai din ziua împlinirii termenului.
În cazul termenului extinctiv, legatul produce efecte de la deschiderea moştenirii întocmai ca
un legat pur şi simplu, dar la împlinirea termenului dreptul legat se stinge pentru viitor (de
exemplu, dreptul la o rentă pe o perioadă determinată).
44. Legatul sub condiţie. Ca şi în dreptul comun, condiţia care afectează existenţa (naşterea sau
desfiinţarea) legatului poate fi suspensivă sau rezolutorie.
a) Dacă condiţia este suspensivă legatarul nu devine proprietar sau creditor la deschiderea
moştenirii, ci numai în momentul realizării condiţiei (îndeplinirea sau neîndeplinirea
evenimentului, după cum condiţia este pozitivă sau negativă) 387. Din acel moment însă, condiţia
produce, în principiu, efecte retroactive; legatarul devine proprietar sau creditor de la data
deschiderii moştenirii.
b) Dacă condiţia este rezolutorie, drepturile legatarului se nasc din momentul deschiderii
moştenirii; pendente conditione legatul produce efecte ca şi legatele pure şi simple. La realizarea
condiţiei rezolutorii (eveniente conditione) legatul se desfiinţează cu efect retroactiv de la data

387
Condiţia se consideră realizată dacă cel obligat la predarea legatului a împiedicat cu rea-credinţă
realizarea ei (art.1.405 C.civ.).
124
deschiderii moştenirii. În consecinţă, se desfiinţează şi drepturile succesorilor în drepturi ai
legatarului (dobânditori prin acte între vii sau mortis causa).
În cazul în care condiţia rezolutorie nu se realizează sau este sigur că nu se va putea realiza,
legatul se consolidează definitiv, ca şi cum ar fi fost legat pur şi simplu.
45. Legatul cu sarcină (sub modo). Specifică liberalităţilor, sarcina - ca modalitate a legatului -
este o obligaţie impusă de testator legatarului, care - după acceptarea legatului - este ţinut s-o
execute. Sarcina poate fi prevăzută de testator atât în cazul legatelor universale sau cu titlu
universal, cât şi în cazul legatelor cu titlu particular.
Sarcina, asemănător condiţiei rezolutorii, nu afectează dobândirea dreptului asupra legatului
din momentul deschiderii moştenirii (ca şi cum legatul ar fi pur şi simplu); pe de altă parte,
neexecutarea sarcinii, ca şi nerealizarea condiţiei, produc efecte până la momentul deschiderii
moştenirii.
Sarcina poate fi stipulată în interesul unui terţ, în interesul testatorului sau în interesul
gratificatului însuşi.
a) Dacă sarcina este prevăzută în favoarea unui terţ, ea reprezintă o stipulaţie pentru altul şi
constituie fie o plată realizată pe această cale, fie o liberalitate indirectă. În acest din urmă caz
suntem în prezenţa unui legat dublu şi regulile de capacitate urmează să fie analizate nu numai în
raporturile dintre testator şi legatar, dar şi în raporturile dintre testatorul-stipulant şi terţul
beneficiar al sarcinii. În schimb, în raporturile dintre legatar şi terţul beneficiar, executarea
sarcinii reprezentând plata unei obligaţii, problema capacităţii de a face şi de a primi o liberalitate
nu se pune.
b) Sarcina este în interesul testatorului în cazul în care el personal are un interes - material sau
moral - în executarea sarcinii (de exemplu, plata unei datorii, suportarea cheltuielilor de
înmormântare sau organizarea unei slujbe religioase de pomenire etc.).
c) Dacă sarcina este stipulată chiar în interesul legatarului, suntem în prezenţa unei liberalităţi
cu afectaţiune specială, testatorul având şi el un interes - cel puţin moral - în executarea sarcinii.
De exemplu, o sumă de bani cu titlu de legat pentru finanţarea continuării unor cercetări ştiinţifice
începute de testator. Spre deosebire de sarcina stipulată în favoarea unui terţ sau în interesul
testatorului şi când legatul încetează să fie liberalitate în măsura sarcinii, în acest caz legatul este
pur gratuit, dar revocabil în caz de neexecutare.

§3. Ineficacitatea legatelor.

46. Noţiune. Cauze. Noţiunea generică de ineficacitate a legatelor - fără a avea o reglementare
legală ca atare, dar utilizată în literatura de specialitate - desemnează acele ipoteze în care
dispoziţia testamentară prin care testatorul a instituit unul sau mai multe legate este lipsită de
efecte juridice, deci este ineficace, din cauze prevăzute de lege. Aceste cauze pot fi grupate în
patru categorii.
Nulitatea absolută sau relativă a legatelor intervine în caz de nerespectare a regulilor de formă
sau de fond prevăzute de lege pentru validitatea lor (lit. A).
Reducţiunea legatelor, având drept consecinţă ineficacitatea parţială sau totală a legatelor se
produce - la cererea moştenitorilor rezervatari, a succesorilor acestora şi a creditorilor chirografari
- în cazul în care, prin liberalităţile făcute de defunct (ţinând seama şi de donaţiile făcute în timpul
vieţii) s-a depăşit cotitatea disponibilă. Problemele privind reducţiunea liberalităţilor excesive
urmează să le analizăm în capitolul consacrat rezervei succesorale.
Revocarea testamentului sau a unora din dispoziţiile sale (aici ne interesează legatele) poate fi
voluntară, când este opera testatorului, sau judecătorească, pronunţată de instanţă pentru cazurile
prevăzute de lege (lit. B).
Caducitatea legatelor intervine când executarea lor devine imposibilă din cauze posterioare
momentului întocmirii testamentului (lit. C). În sfârşit, urmează să analizăm şi consecinţele
ineficacităţii legatului, inclusiv problema dreptului de acrescământ (lit. D).

A. Nulitatea legatelor
47. Regim juridic. Nulitatea absolută sau relativă a legatului intervine în cazul în care
testamentul, respectiv dispoziţia testamentară prin care a fost prevăzut, nu întruneşte condiţiile de
validitate, de fond sau formă, prevăzute de lege. Anularea sau constatarea nulităţii legatului
urmează regimul de drept comun al nulităţilor.
125
 B. Revocarea legatelor
48. Revocarea legatelor poate fi voluntară când îşi găseşte sorgintea în voinţa unilaterală a
testatorului sau judecătorească când se pronunţă de către instanţă pentru faptele culpabile
prevăzute de lege săvârşite de legatar.
a. Revocarea voluntară
49. Noţiune. În principiu, testamentul, ca şi dispoziţiile pe care le cuprinde, sunt acte juridice
esenţialmente revocabile, dacă legea nu prevede altfel în mod expres. În orice caz, legatele pot fi
revocate prin voinţa unilaterală a testatorului până în ultima clipă a vieţii.
După modul de manifestare a voinţei revocatorii, revocarea voluntară poate fi expresă
sau tacită şi este valabilă dacă testatorul a avut capacitatea de a testa şi consimţământul
neviciat.
50. Revocarea voluntară expresă (directă). Potrivit art. 1.051 C.civ. un testament nu poate
fi revocat expres, în tot sau în parte, decât printr-un act autentic notarial (autentificat în
condiţiile prevăzute de Legea nr. 36/1995) sau printr-un testament ulterior. Testamentul
care revocă un testament anterior poate fi întocmit într-o formă diferită de aceea a
testamentului revocat; nu se aplică regula simetriei formelor.
Rezultă că revocarea voluntară expresă este un act solemn; sub sancţiunea nulităţii absolute,
actul revocator trebuie să fie redactat în formă testamentară sau în formă autentică.
Înscrisul autentic notarial revocator poate fi un act redactat special în acest scop, dar poate fi
conţinut şi în cadrul unui alt act autentic, de exemplu, contract de donaţie încheiat în formă
autentică (art. 1.011 alin.1 C.civ.).
Revocarea expresă a testamentului făcută printr-un act autentic notarial sau printr-un
testament autentic se va înscrie de îndată de către notar în registrul naţional notarial
prevăzut la art. 1.046 C.civ., în care se înregistrează testamentele autentice.

50. Revocarea voluntară tacită (indirectă). Alături de revocarea expresă, se admite şi

revocarea tacită a legatelor. Revocarea este tacită dacă, fără a fi declarată expres, rezultă indirect,
dar neîndoielnic, din anumite acte sau fapte, săvârşite de testator sau cunoscute de el.
Noul Cod civil prevede patru cazuri de revocare tacită: întocmirea unui testament nou
(posterior) care - fără a revoca expres pe cel anterior - conţine dispoziţii inconciliabile
(incompatibile sau contrare) cu dispoziţiile testamentului anterior (art. 1.052 alin. 3 C.civ.),
distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului olograf (art. 1052 alin.2 şi 3 C.civ.), înstrăinarea
voluntară a bunului ce constituie obiectul unui legat cu titlu particular (art. 1.068 alin. 2 şi 3
C.civ.) şi distrugerea voluntară de către testator a bunului ce constituie obiectul legatului cu titlu
particular (art. 1.068 alin.4 C.civ.).
50.1. Întocmirea unui testament nou constituie un caz de revocare tacită numai dacă:
- testamentul nou a fost întocmit cu respectarea formelor solemne prevăzute de lege pentru
testamente, iar testatorul a avut capacitatea de a testa şi consimţământul neviciat.
- noul testament să nu conţină revocarea testamentului anterior, căci dacă conţine o asemenea
clauză revocarea nu mai este tacită (indirectă), ci expresă şi nu se pune problema dacă dispoziţiile
testamentului nou sunt sau nu inconciliabile cu dispoziţiile celui anterior. În măsura în care
testatorul revocă (se subînţelege expres) testamentul anterior printr-unul nou, revocarea operează
chiar dacă dispoziţiile (legatele) noi ar putea fi executate concomitent cu cele vechi;
- testamentul anterior să conţină dispoziţii (legate) care sunt contrare sau incompatibile cu
acelea ale testamentului ulterior (art. 1052 alin. 3 C.civ.). Această condiţie se pune deoarece o
persoană poate lăsa mai multe testamente succesive ale căror dispoziţii să nu se contrazică, să fie
conciliabile şi să producă efecte simultane, putând fi executate cumulativ. De exemplu, legate cu
titlu particular având ca obiect bunuri diferite lăsate prin testamente succesive. În schimb, dacă
dispoziţiile din testamentele succesive sunt inconciliabile, executarea lor concomitentă, simultană
nu mai este posibilă şi cu toate că testatorul nu a prevăzut revocarea (expresă) a testamentului
(legatului) anterior, operează revocarea lui tacită (indirectă), fie a întregului testament - dacă toate
dispoziţiile din testamentele succesive sunt inconciliabile - fie numai a dispoziţiilor care sunt
inconciliabile.

126
 Incompatibilitatea între dispoziţiile testamentelor succesive presupune o imposibilitate
absolută, obiectivă - materială sau juridică - de a se executa cumulativ, concomitent, legatele din
două (sau mai multe) testamente succesive (şi chiar de ar fi cuprinse în acelaşi testament). În mod
obiectiv, legatele incompatibile nu pot coexista. De exemplu, autoturismul testatorului este lăsat
în proprietatea unei persoane, iar prin al doilea testament în proprietatea exclusivă a altei
persoane. Legatul iniţial fiind incompatibil material cu cel de al doilea (există un singur
autoturism), ultimul operează revocarea tacită a primului. Tot astfel, dacă testatorul lasă legat o
creanţă, iar printr-un testament posterior îl iartă de datorie pe debitor sau invers, primul testament
conţine iertarea de datorie, iar al doilea prevede legatul creanţei în favoarea unei alte persoane. În
ambele cazuri, al doilea legat revocă legatul iniţial.
Imposibilitatea de a se executa cumulativ legatele din testamente succesive va fi juridică, de
exemplu, dacă în testamentul anterior se lasă unei persoane un imobil în plină proprietate, iar prin
testamentul ulterior se lasă altei persoane nuda proprietate sau uzufructul aceluiaşi imobil.
Întrucât deplina proprietate este incompatibilă juridic cu nuda proprietate, respectiv uzufructul,
primul legat va fi revocat parţial şi va avea ca obiect uzufructul, respectiv nuda proprietate asupra
imobilului în cauză.
Contrarietatea între două legate făcute prin testamente succesive presupune şi ea o
imposibilitate de executate concomitentă, cumulativă, dar această imposibilitate nu este obiectivă,
ci se datorează intenţiei testatorului; material şi juridic ar fi posibilă executarea cumulativă, se
opune numai voinţa testatorului. De exemplu, dacă acelaşi obiect este lăsat legat în favoarea a
două persoane deosebite ele pot deveni prin moştenire coproprietare a bunului în cauză (cum se
întâmplă dacă cele două legate au fost făcute prin acelaşi testament). Dar dacă cele două legate au
fost făcute prin două testamente succesive, pe cale de interpretare a voinţei testatorului se poate
deduce revocarea primului legat din cauza contrarietăţii.
Efectele revocării testamentului anterior nu sunt înlăturate în caz de caducitate sau revocare a
testamentului ulterior (art. 1.052 alin. 3 teza a II-a C.civ.).
50.2. Distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului olograf. Distrugerea (materială) a
testamentului (ardere, rupere, ştergerea textului sau a unui element esenţial, de exemplu,
semnătura, sau nimicirea în alt fel) are semnificaţia revocării tacite a testamentului numai dacă
sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- testamentul este olograf, existând într-un singur exemplar în posesia testatorului. Dacă
testamentul este autentic, distrugerea exemplarului rămas asupra testatorului nu atrage
revocarea388, un exemplar original păstrându-se la notar;
- distrugerea testamentului să fie voluntară, efectuată de către testator sau de către altul cu
ştirea testatorului (dar nu neapărat din ordinul lui), ori chiar fortuit, însă cu ştirea lui 389. În acest
sens, art. 1052 alin. 2 C.civ. prevede că distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului olograf,
cunoscută de testator, atrage de asemenea revocarea, cu condiţia ca acesta să fi fost în măsură
să îl refacă. Până la proba contrară se prezumă că distrugerea este opera testatorului. Dacă
distrugerea s-a produs fără voia şi ştirea testatorului, ea nu va avea semnificaţia revocării tacite,
legatarul putând dovedi că testamentul a existat, că s-a distrus fără ştirea testatorului şi conţinutul
lui;
- distrugerea testamentului să fie materializată, să fie efectivă; dacă ordinul de distrugere dat de
către testator terţului ce-l avea în păstrare nu s-a executat, testamentul nu va fi revocat (dacă
ordinul nu îmbracă forma unui nou testament ce conţine expres revocarea);
Revocarea tacită prin distrugerea testamentului poate fi nu numai totală, dar şi parţială. De
exemplu, testatorul rupe una dintre foile testamentului conţinând un legat. În acest caz, restul
dispoziţiilor testamentare urmează să rămână eficace, dacă partea rămasă conţine elementele
necesare pentru validitatea testamentului.
Revocarea tacită parţială se poate realiza şi prin ştergerea unei (unor) dispoziţii testamentare,
ulterior redactării testamentului. Modificările realizate prin ştergere se semnează de către testator.
50.3. Înstrăinarea voluntară a bunului ce constituie obiectul unui legat cu titlu particular.
Potrivit art. 1.068 alin. 2 C.civ. „Orice înstrăinare a bunului ce constituie obiectul unui legat cu

388
Vezi, TS, s.civ., dec.nr.1057/1987, în CD, 1987, p.122-125.
389
Dacă testamentul a fost distrus fortuit şi testatorul, cunoscând faptul, nu a făcut alt testament,
aceasta implică din partea lui o revocare tacită a testamentului. Cas.I, dec.1183/1923, în C.civ. adnotat,
p.350, nr.19.
127
 titlu particular, consimţită de către testator, chiar dacă este afectată de modalităţi, revocă
implicit legatul pentru tot ceea ce s-a înstrăinat”. Rezultă că din înstrăinarea bunului legat -
ipoteză întâlnită relativ frecvent în practică - legea deduce intenţia testatorului (manifestată
indirect, tacit) de a revoca legatul, chiar dacă executarea legatului după deschiderea moştenirii nu
ar fi imposibilă, întrucât înstrăinarea nu a fost valabilă sau testatorul a redobândit bunul în cauză.
Revocarea tacită prin înstrăinarea bunului ce constituie obiectul unui legat poate interveni
numai în cazul legatelor cu titlu particular. Obiectul legatelor universale sau cu titlu universal
fiind patrimoniul sau cotă-parte din acesta nu poate fi înstrăinat prin acte între vii şi deci nu poate
intra sub incidenţa art. 1.068 alin. 2 C.civ.. Pe de altă parte, înstrăinarea bunurilor cuprinse în
patrimoniu (ca şi dobândirea de bunuri) afectează numai emolumentul legatului din momentul
deschiderii moştenirii, nu şi vocaţia universală sau cu titlu universal al legatarului, astfel încât nu
poate avea semnificaţia unei revocări tacite.
Pentru ca înstrăinarea să aibă efect revocator legatul trebuie să aibă ca obiect bunuri individual
determinate390, fie bunuri certe, fie bunuri de gen (după natura lor), dar individualizate (de
exemplu, obligaţiuni identificate după număr şi serie). Înstrăinarea bunurilor de gen
neindividualizate care formează obiectul legatului (de exemplu, 10 t de grâu) nu atrage revocarea
(aşa cum genera non pereunt, el nu poate fi nici înstrăinat), chiar dacă, la data deschiderii
moştenirii, în masa succesorală nu se vor găsi bunuri de genul respectiv. Legatarul bunurilor de
gen neindividualizate este un simplu creditor al moştenirii sau al moştenitorului legal sau
testamentar obligat la plata legatului391.
Pentru ca legatul cu titlu particular să fie revocat prin înstrăinarea bunului individual
determinat care formează obiectul legatului, înstrăinarea trebuie să fie voluntară, căci numai din
actul voit de testator se poate deduce - indirect - voinţa revocatorie. Astfel fiind, revocarea tacită
nu va opera dacă bunul care formează obiectul legatului este supus vânzării silite la cererea
creditorului testatorului, este expropriat (chiar dacă între expropriator şi testatorul expropriat se
încheie un act de învoială asupra exproprierii ori asupra despăgubirilor) sau în alt fel este
înstrăinat în afara voinţei testatorului. De asemenea, înstrăinarea implică intenţia de revocare
numai dacă este reală şi efectivă. O înstrăinare pur fictivă, un simplu proiect de înstrăinare (chiar
ofertă de înstrăinare neurmată de acceptare) nu este de natură să atragă revocarea. În schimb,
intenţia de revocare rezultând din actul încheiat nu depinde de faptul ieşirii bunului legat din
patrimoniul testatorului. Astfel, se admite că promisiunea de vânzare, susceptibilă de executare
silită, atrage revocarea legatului, deşi, în sine, nu este translativă de proprietate392.
Nulitatea înstrăinării nu afectează validitatea revocării. De la această regulă, Noul Cod civil
prevede două excepţii:
a) ineficacitatea înstrăinării este determinată de incapacitatea sau vicierea voinţei testatorului.
Revocarea, fie şi tacită, fiind un act juridic, presupune un consimţământ valabil exprimat, chiar
dacă exprimarea este indirectă. Dacă voinţa manifestată direct (de înstrăinare) nu este valabilă, nu
poate fi valabilă nici voinţa manifestată indirect, cuprinsă în prima (de revocare a legatului).
b) înstrăinarea reprezintă o donaţie în favoarea beneficiarului legatului şi nu s-a făcut sub
condiţii sau cu sarcini substanţial diferite de acelea care afectează legatul. Textul are în vedere
ipoteza în care, după ce dispunătorul a făcut un testament care conţine un legat cu titlu particular,
dispune cu privire la acelaşi bun printr-un contract de donaţie în favoarea legatarului (pentru ca
legatarul să beneficieze imediat de acel bun, iar nu tocmai la data deschiderii moştenirii). Dacă
donaţia este lovită de nulitate, legatul va produce efecte (nu se consideră revocat tacit), cu
excepţia situaţiei în care donaţia este afectată de condiţii sau de sarcini substanţial diferite de
acelea care afectează legatul (când se consideră că ne aflăm în prezenţa unei cauze juridice
diferite faţă de aceea care a stat la baza întocmirii legatului).
50.4. Distrugerea voluntară de către testator a bunului ce constituie obiectul legatului cu titlu
particular.

390
Vezi şi TS, col.civ., dec. nr.552/1953, loc.cit. şi TS, s.civ., dec. nr.794/1988, loc.cit.
391
C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, op.cit., p.1017 nr.1499; M.Eliescu, op.cit.,
p.277.
392
Vezi, de exemplu, TJ Timişoara, dec. civ.nr. 328/1987, cu Notă de C.J. Stoica, în RRD nr. 2,
1988, p.49-50 şi p. 56- 58; D.Chirică, op.cit., p.128 -129. Contra, D. Radu, Notă la dec. civ. nr. 328/1987
a TJ Timiş, loc.cit., p.50-52.
128
 Pornind de la ideea că distrugerea voluntară a bunului, ca şi înstrăinarea voluntară, reprezintă
manifestări de exercitare a dreptului de dispoziţie (ius abutendi), se asimilează cu înstrăinarea
(dispoziţie juridică), distrugerea bunului individual determinat care formează obiectul legatului cu
titlu particular (dispoziţie materială); dacă distrugerea este voluntară din partea testatorului (bunul
este distrus de către testator sau de către altul, dar cu voia lui) ea dovedeşte intenţia lui de a revoca
legatul. Distrugerea involuntară de către testator sau distrugerea de către alţii fără voinţa
testatorului ori pieirea fortuită în timpul vieţii lui are drept consecinţă nu revocarea, ci caducitatea
legatului.
51. Retractarea revocării voluntare. Revocarea, fiind şi ea un act unilateral de voinţă pentru
caz de moarte, ca şi testamentul însuşi, poate fi - la rândul ei - revocată, ceea ce se numeşte
retractarea revocării. Este vorba, de fapt, de posibilitatea unor revocări succesive. Dispoziţia
revocatorie poate fi retractată în mod expres prin act autentic notarial sau prin testament.
Retractarea unei dispoziţii revocatorii înlătură efectele revocării, cu excepţia cazului în care
testatorul şi-a manifestat voinţa în sens contrar sau dacă această intenţie a testatorului rezultă din
împrejurările concrete. Retractarea unei dispoziţii revocatorii făcută printr-un act autentic notarial
sau printr-un testament autentic se va înscrie de îndată de către notar în registrul naţional notarial
prevăzut la art. 1.046 C.civ., în care se înscriu testamentele autentice şi actele autentice prin care
se revocă un testament.

b. Revocarea judecătorească
52. Noţiune. Cauze. Revocarea judecătorească a legatelor - cauză de ineficacitate ca şi
revocarea voluntară sau nulitatea ori caducitatea - intervine în cazurile în care legatarul săvârşeşte,
în mod culpabil, o faptă dintre cele limitativ prevăzute de lege drept cauze de revocare
judecătorească.
Cazurile în care poate interveni revocarea judecătorească a legatelor sunt, în principiu, cele
prevăzute drept cauze legale de revocare a donaţiilor, şi anume: neîndeplinirea sarcinilor şi
ingratitudinea legatarului.
52. Revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii. Sarcina de care este afectat legatul îl obligă pe
legatarul acceptant al liberalităţii să o execute, persoanele interesate (terţul beneficiar al sarcinii,
creditorii lui sau executorul testamentar) putând cere prin justiţie executarea silită. Legea prevede
însă şi o altă posibilitate: revocarea judecătorească a legatului pentru neîndeplinirea, fără
justificare, a sarcinii instituite de testator.
Art. 1.069 alin.1 teza a II-a C.civ. prevede că “Neîndeplinirea fortuită a sarcinii poate atrage
revocarea numai dacă, potrivit voinţei testatorului, eficacitatea legatului este condiţionată de
executarea sarcinii”. În acest caz se consideră că sarcina constituie, în intenţia dispunătorului, o
condiţie rezolutorie expresă la care era supusă liberalitatea. Prin urmare, neexecutarea fortuită are
semnificaţia realizării unei condiţii rezolutorii.
Dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului pentru neîndeplinirea sarcinii se
prescrie în termen de un an de la data la care sarcina trebuia executată.
53. Revocarea pentru ingratitudine. Potrivit legii, revocarea judecătorească poate fi pronunţată
dacă legatarul a săvârşit următoarele fapte:
a) în timpul vieţii testatorului:
- dacă legatarul a atentat la viaţa testatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind că alţii
intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat;
- dacă legatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de testator ori de
injurii grave la adresa memoriei testatorului.
b) după moartea testatorului:
- dacă legatarul se face vinovat de injurii grave la adresa memoriei testatorului.
Dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului pentru ingratitudine se prescrie în
termen de un an de la data la care moştenitorul a cunoscut fapta de ingratitudine.

C. Caducitatea legatelor
54. Noţiunea de caducitate. Deosebirea faţă de nulitate şi revocare. Legatele instituite în mod
valabil şi nerevocate pot deveni ineficace din cauze intervenite ulterior întocmirii testamentului şi
care fac imposibilă executarea lor. Spre deosebire de nulitatea legatelor, care se datorează unor
cauze existente în momentul întocmirii testamentului, caducitatea se datorează unor evenimente,

129
împrejurări ulterioare. Ea se deosebeşte şi de revocarea voluntară a legatelor, deoarece se produce
independent şi chiar împotriva voinţei testatorului. În sfârşit, caducitatea se deosebeşte şi de
revocarea judecătorească prin care se sancţionează anumite atitudini culpabile ale legatarului;
cauzele care determină caducitatea nu sunt determinate sau condiţionate de culpa legatarului.
Având în vedere aceste deosebiri şi cazurile de caducitate prevăzute de lege, ea poate fi definită
ca o imposibilitate de executare a legatului, instituit valabil şi nerevocat, din cauze obiective
posterioare întocmirii testamentului sau din cauza renunţării legatarului la legat după
deschiderea moştenirii.
55. Cazurile de caducitate. Potrivit art. 1.071 C.civ., orice legat devine caduc atunci când:
a) legatarul nu mai este în viaţă la data deschiderii moştenirii;
b) legatarul este incapabil de a primi legatul la data deschiderii moştenirii;
c) legatarul este nedemn;
d) legatarul renunţă la legat;
e) legatarul decedează înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul, dacă
aceasta avea un caracter pur personal;
f) bunul ce formează obiectul legatului cu titlu particular a pierit în totalitate din motive care
nu ţin de voinţa testatorului, în timpul vieţii testatorului sau înaintea împlinirii condiţiei
suspensive ce afectează legatul.
56. Regimul legatului-sarcină. Cu excepţia cazului prevăzut la art. 1.071 lit. f C.civ.(când
bunul ce formează obiectul legatului cu titlu particular a pierit în totalitate din motive care nu ţin
de voinţa testatorului, în timpul vieţii testatorului sau înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce
afectează legatul) caducitatea sau revocarea judecătorească a unui legat grevat cu un legat-sarcină
în favoarea unui terţ nu atrage ineficacitatea legatului-sarcină. Moştenitorii care beneficiază de
ineficacitatea legatului sunt obligaţi să execute legatul-sarcină. De exemplu, legatul unei sume de
bani cu care a fost însărcinat legatarul casei urmează să fie executat de moştenitorul care
beneficiază de caducitatea legatului casei.
În toate cazurile, caducitatea legatului-sarcină nu afectează existenţa legatului principal,
titularul lui beneficiind de caducitatea legatului-sarcină.

D. Destinaţia bunurilor care au constituit obiectul unui legat ineficace.

57. Regula. Potrivit art. 1.072 C.civ., ”Ineficacitatea legatului din cauza nulităţii, revocării,
caducităţii sau desfiinţării pentru nerealizarea condiţiei suspensive ori pentru îndeplinirea
condiţiei rezolutorii profită moştenitorilor ale căror drepturi succesorale ar fi fost micşorate sau,
după caz, înlăturate prin existenţa legatului sau care aveau obligaţia să execute legatul”.
58. Excepţii. Regula potrivit căreia ineficacitatea legatului profită moştenitorilor ale căror
drepturi (cote) succesorale ar fi fost micşorate prin existenţa legatului sau care aveau obligaţia să
execute legatul, cunoaşte două excepţii datorate voinţei testatorului: substituţia vulgară şi legatul
conjunctiv, în acest din urmă caz operând dreptul de acrescământ.
58.1. Substituţia vulgară este acea dispoziţie testamentară prin care testatorul desemnează în
mod subsidiar un al doilea legatar care urmează să beneficieze prin substituţie de legat (universal,
cu titlu universal sau cu titlu particular) în cazul în care primul legatar nu ar putea sau nu ar voi să
beneficieze de legat. Rezultă că, în acest caz, suntem în prezenţa a două legate alternative; cel de-
al doilea produce efecte numai sub condiţia (suspensivă) ineficacităţii celei dintâi şi înlătură
dreptul altor persoane (moştenitori legali sau legatari) de a beneficia de această ineficacitate. Ei ar
putea să beneficieze numai dacă şi cel de-al doilea legat (în favoarea substituitului) ar fi ineficace
şi testatorul nu ar fi dispus altfel.
58.2. Legatul conjunctiv şi dreptul de acrescământ. Legatul cu titlu particular este prezumat a
fi conjunctiv atunci când testatorul a lăsat, prin acelaşi testament, un bun determinat individual
sau generic mai multor legatari cu titlu particular, fără a preciza partea fiecăruia (de exemplu,
testatorul lasă casa sau suma de bani depusă la bancă legatarilor A şi B, fără a determina partea
fiecăruia). În cazul legatului conjunctiv, dacă unul dintre legatari nu vrea sau nu poate să
primească legatul, partea lui (lor) nu se scade (pentru a profita altor moştenitori potrivit regulilor
generale), ci va mări partea colegatarului (colegatarilor) care pot şi vor să primească legatul,
oricare dintre ei având dreptul la totalitatea bunului legat. Aceste prevederi se aplică şi atunci
când obiectul legatului conjunctiv îl constituie un dezmembrământ al dreptului de proprietate.

130
Într-o asemenea situaţie operează aşa-numitul drept de acrescământ (drept de creştere, de
adăugire).

Subsecţiunea a II-a
Dezmoştenirea (Exheredarea)
59. Noţiune. Referitor la patrimoniul succesoral, testamentul poate conţine nu numai dispoziţii
pozitive - legate - dar şi dispoziţii negative - dezmoşteniri (exheredări) - prin care testatorul
înlătură de la moştenire unul sau mai mulţi moştenitori legali, rude sau soţ supravieţuitor.
Potrivit art. 1.074 alin. 1 C.civ., dezmoştenirea este dispoziţia testamentară prin care testatorul
îi înlătură de la moştenire, în tot sau în parte, pe unul sau mai mulţi dintre moştenitorii săi legali.
Precizăm că prin dezmoştenire moştenitorul legal, fie şi nerezervatar, pierde numai
emolumentul moştenirii (vocaţia concretă la moştenire), dar nu şi titlul de moştenitor. Astfel fiind,
în calitate de moştenitor legal poate cere anularea sau constatarea nulităţii dispoziţiilor
testamentare, revocarea judecătorească a legatelor sau constatarea caducităţii lor, iar moştenitorii
rezervatari pot solicita reducţiunea liberalităţilor excesive. În acest sens, art. 1.076 C.civ. prevede
că „(1) Dispoziţia testamentară prin care moştenitorii legali au fost dezmoşteniţi este supusă
cauzelor de nulitate, absolută sau relativă, prevăzute de lege. (2) Termenul de prescripţie a
dreptului la acţiunea în anulare curge de la data la care cei dezmoşteniţi au luat cunoştinţă de
dispoziţia testamentară prin care au fost înlăturaţi de la moştenire, dar nu mai devreme de data
deschiderii moştenirii”.
Prin dezmoştenire, moştenitorii legali care nu sunt rezervatari pot fi înlăturaţi de la moştenire cu
desăvârşire (rudele colaterale şi ascendenţii ordinari), iar moştenitorii rezervatari (descendenţii,
ascendenţii privilegiaţi şi soţul supravieţuitor) pot fi exheredaţi din acea parte a moştenirii care
excede cota lor de rezervă, numită cotitate disponibilă. Prin urmare, testatorul este liber să
dezmoştenească, dar în prezenţa moştenitorilor rezervatari la data deschiderii moştenirii această
libertate testamentară este limitată la acea parte din moştenire care excede rezerva şi de care
defunctul poate dispune prin liberalităţi (inter vivos şi mortis causa) şi care constituie cotitatea
disponibilă.
60. Feluri. În funcţie de modul de manifestare a voinţei de exheredare, ea poate fi de mai multe
feluri: directă, indirectă şi cu titlu de sancţiune.
60.1. Exheredarea este directă atunci când testatorul dispune prin testament înlăturarea de la
moştenire a unuia sau mai multor moştenitori legali.
Exheredarea directă este generală dacă vizează pe toţi moştenitorii legali ai testatorului,
inclusiv ipoteza unicului moştenitor legal al testatorului înlăturat de la moştenire. În acest caz, dacă
testatorul nu a desemnat niciun legatar care să culeagă moştenirea (cotitatea disponibilă), ea devine
vacantă şi urmează să fie culeasă ca atare de către comună, oraş sau municipiu.
Exheredarea directă este nominală când testatorul înlătură de la moştenire numai unul sau mai
mulţi moştenitori legali. În acest caz, dacă testatorul nu a dispus altfel (desemnând legatari),
moştenirea - întreagă sau cotitatea disponibilă - va fi culeasă de comoştenitorul (comoştenitorii)
celui exheredat sau moştenitorii subsecvenţi, potrivit regulilor devoluţiunii legale a moştenirii.
60.2. Exheredarea este indirectă când testatorul, fără să menţioneze expres înlăturarea de la
moştenire a moştenitorilor legali, instituie unul sau mai mulţi legatari care urmează să culeagă
moştenirea, respectiv cotitatea disponibilă (dacă există moştenitori legali rezervatari). Înseamnă că
prin instituirea de legatari moştenitorii legali nerezervatari pot fi înlăturaţi de la moştenire total, iar
cei rezervatari în limita cotităţii disponibile.
60.3. Exheredarea sancţiune, numită şi clauză penală, este acea dispoziţie testamentară prin care
testatorul prevede înlăturarea de la moştenire a acelor moştenitori care ar ataca testamentul sau
dispoziţiile testamentare cu acţiune în justiţie.
În principiu, exheredarea sancţiune este valabilă; fiind liber să dispună de moştenirea pe care o
va lăsa după moarte, testatorul poate lua şi măsuri de apărare, de respectare a dispoziţiilor sale de
ultimă voinţă, inclusiv cele care conţin exheredări determinate de sentimente de supărare, de mânie
etc.
Validitatea exheredării sancţiune are totuşi anumite limite. Astfel, potrivit art. 1.009 alin. 2
C.civ. este considerată nescrisă dispoziţia testamentară prin care se prevede dezmoştenirea ca

131
sancţiune pentru încălcarea obligaţiilor prevăzute la alin.1 (respectiv, obligaţiile beneficiarului
liberalităţii de a nu contesta validitatea unei clauze de inalienabilitate ori de a nu solicita revizuirea
condiţiilor sau a sarcinilor) sau pentru contestarea dispoziţiilor din testament care aduc atingere
drepturilor moştenitorilor rezervatari ori sunt contrare ordinii publice ori bunelor moravuri.
În lumina acestui text de lege, se poate afirma că este valabilă dispoziţia testamentară prin care
se prevede dezmoştenirea celor care vor ataca testamentul, de exemplu pe motivul lipsei de
discernământ, al dolului sub forma captaţiei sau sugestiei etc., dar nu va produce niciun efect
dispoziţia testamentară prin care se prevede dezmoştenirea moştenitorilor rezervatari dacă vor
ataca testamentul, deşi legatele le-au încălcat rezerva succesorală şi nici dispoziţia testamentară
prin care se prevede dezmoştenirea acelor moştenitori care vor solicita constatarea nulităţii
dispoziţiilor testamentare contrare ordinii publice sau bunelor moravuri (de exemplu, nulitatea
testamentului pentru nerespectarea formei solemne).
61. Efecte. Art. 1075 C.civ. reglementează efectele dezmoştenirii. Deosebim mai multe situaţii:
a) Alin. (1): În cazul dezmoştenirii soţului supravieţuitor, moştenitorii din clasa cu care acesta
vine în concurs culeg partea din moştenire rămasă după atribuirea cotei cuvenite soţului
supravieţuitor ca urmare a dezmoştenirii.
De exemplu, defunctul are 2 copii şi soţ supravieţuitor şi l-a dezmoştenit pe acesta din urmă.
Soţul supravieţuitor va culege rezerva de 1/8 din moştenire, iar copiii vor împărţi în mod egal cota
de 7/8 (aceasta fiind partea din moştenire rămasă după atribuirea cotei de 1/8 cuvenite soţului
supravieţuitor ca urmare a dezmoştenirii). Textul se referă la „cotă”, iar nu la „rezervă” pentru că
este posibil ca defunctul să prevadă o înlăturare de la moştenire doar în parte, adică o diminuare
(reducere) a cotei legale. De exemplu, se prevede că soţul supravieţuitor este dezmoştenit în parte,
urmând să primească doar 1/6 din moştenire, în loc de 1/4 cât ar fi primit ca moştenitor legal. În
acest caz, constatându-se că rezerva soţului supravieţuitor de 1/8 nu a fost încălcată, soţul
supravieţuitor va primi 1/6 din moştenire, iar cei doi copii vor împărţi în mod egal cota de 5/6 din
moştenire, revenind fiecăruia câte 5/12 din moştenire.
b) Alin. (2): Dacă, în urma dezmoştenirii, pe lângă soţul supravieţuitor, vin la moştenire atât
cel dezmoştenit, cât şi acela care beneficiază de dezmoştenire, acesta din urmă culege partea
rămasă după atribuirea cotei soţului supravieţuitor şi a cotei celui dezmoştenit.
De exemplu, defunctul are soţ supravieţuitor, un copil, doi părinţi şi un frate, iar prin
testamentul întocmit l-a dezmoştenit pe copil. Soţul supravieţuitor va culege cota de 1/4 (deşi vine
în concurs cu moştenitori din două clase, cota se stabileşte ca şi când acesta ar fi venit în concurs
numai cu cea mai apropiată, respectiv clasa I), copilul va culege rezerva de 3/8, iar restul de 3/8 se
va împărţi între moştenitorii din clasa a II-a (respectiv, părinţii defunctului vor primi împreună
3/16, câte 3/32 fiecare, iar fratele defunctului va primi 3/16 din moştenire).
c) Alin. (3): Atunci când, în urma dezmoştenirii, un moştenitor primeşte o cotă inferioară cotei
sale legale, moştenitorul cu care vine în concurs culege partea care ar fi revenit celui dezmoştenit.
De exemplu, defunctul are doi fraţi, F1 şi F2; şi prin testamentul întocmit a prevăzut
dezmoştenirea în parte a fratelui F1 încât acesta să primească doar 1/4 din moştenire (în loc de 1/2
cât ar fi primit ca moştenitor legal). Fratele F2, care nu a fost instituit legatar, va primi ca
moştenitor legal 3/4 din moştenire, culegând astfel şi partea care ar fi revenit fratelui F1 dacă nu ar
fi fost dezmoştenit.
Tot astfel, dacă defunctul are doi părinţi, P1 şi P2 (moştenitori rezervatari), şi prin testamentul
întocmit a prevăzut dezmoştenirea părintelui P1, acesta va primi rezerva de 1/4, iar celălalt părinte
va primi, ca moştenitor legal, 3/4 din moştenire, culegând astfel şi partea care ar fi revenit
părintelui P1 dacă nu ar fi fost dezmoştenit (dacă părintele P1 nu ar fi fost dezmoştenit, ambii
părinţi ar fi primit câte 1/2 din moştenire).
d) Alin. (4): Dacă, în urma dezmoştenirii, o persoană este înlăturată total de la moştenire, cota
ce i s-ar fi cuvenit se atribuie moştenitorilor cu care ar fi venit în concurs sau, în lipsa acestora,
moştenitorilor subsecvenţi.
Un prim exemplu: defunctul are doi fraţi, F1 şi F2; şi prin testamentul întocmit a prevăzut
dezmoştenirea în tot a fratelui F1.Întrucât acesta din urmă nu este moştenitor rezervatar, va fi
înlăturat în totalitate de la moştenire. Fratele F2, deşi nu a fost instituit legatar, va primi ca
moştenitor legal întreaga moştenire, culegând astfel şi partea de 1/2 care ar fi revenit fratelui F1
dacă acesta din urmă nu ar fi fost dezmoştenit.

132
 Un al doilea exemplu: defunctul are un frate, F1; şi prin testamentul întocmit a prevăzut
dezmoştenirea în tot a fratelui F1. Întrucât acesta din urmă nu este moştenitor rezervatar, va fi
înlăturat în totalitate de la moştenire. În acest caz, moştenirea va reveni moştenitorilor subsecvenţi
(de exemplu, bunicilor – care sunt moştenitori din clasa a III-a sau unchilor - care sunt moştenitori
din clasa a IV-a), iar aceştia vor culege moştenirea ca moştenitori legali, testamentul fiind invocat
de ei doar pentru a justifica vocaţia succesorală concretă.
e) Alin. (5): Dispoziţiile prevăzute la alin. (1)-(4) nu pot profita persoanelor incapabile de a
primi legate.
Deşi cei care, urmare a dezmoştenirii, culeg o cotă majorată din moştenire sau vin la moştenire
în condiţiile în care în absenţa dezmoştenirii nu ar fi avut vocaţie succesorală concretă nu au fost
gratificaţi şi culeg moştenirea ca moştenitori legali, totuşi situaţia lor este asemănătoare cu cea a
celor care au fost gratificaţi prin testament. Pentru a nu se permite eludarea dispoziţiilor privitoare
la incapacităţile de a primi legate, legiuitorul a prevăzut că dezmoştenirea nu poate profita
persoanelor incapabile de a primi legate.

Subsecţiunea a III-a
Execuţiunea testamentară
SE VA TRANSMITE UN MATERIAL SEPARAT

133
 CAPITOLUL IV
LIMITELE DREPTULUI DE DISPOZIŢIE ASUPRA MOŞTENIRII

1. Consideraţii introductive. Legea consacră principiul libertăţii testamentare, în sensul că

orice persoană fizică capabilă poate dispune de patrimoniul său pentru caz de moarte. Pe de altă
parte, succesibilul este liber să accepte moştenirea ce i se cuvine sau să renunţe la ea. Dar
libertatea de a dispune de patrimoniu pentru cauză de moarte, precum şi libertatea de a moşteni
trebuie să fie exercitate în anumite limite stabilite imperativ de lege.
- În primul rând, dreptul de dispoziţie asupra patrimoniului pentru caz de moarte se poate
exercita numai pe calea dispoziţiilor (legatelor) testamentare - acte esenţialmente revocabile - nu
şi pe cale contractuală caracterizată prin irevocabilitate, legea interzicând actele asupra
bunurilor dintr-o succesiune viitoare, nedeschisă, inclusiv actele unilaterale (cu excepţia
testamentelor); astfel, dreptul de opţiune succesorală nu poate fi exercitat sub nicio formă (act
unilateral sau contract) de către prezumtivii moştenitori decât din momentul deschiderii
moştenirii, când devin succesibili.
- În al doilea rând, cea mai importantă limitare a libertăţii testamentare este stabilită de lege
prin instituţia rezervei succesorale; dacă testatorul decedat are, la data deschiderii succesiunii,
moştenitori legali rezervatari, liberalităţile testamentare vor produce efecte numai în limita
cotităţii disponibile a moştenirii, fără a aduce atingere cotei prevăzută de lege în favoarea
moştenitorilor rezervatari. Această limitare vizează, după cum vom vedea, şi liberalităţile făcute
prin acte între vii; donaţiile făcute de de cuius prin care se aduce atingere rezervei succesorale
sunt şi ele reductibile până la limita cotităţii disponibile.

Secţiunea I

Oprirea actelor juridice asupra unei moşteniri nedeschise

2. Reglementare. Noţiune. Noul Cod civil reglementează problematica actelor asupra unei
moşteniri nedeschise în art. 956. Potrivit acestui text de lege, „Dacă prin lege nu se prevede
altfel, sunt lovite de nulitate absolută actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra
unei moşteniri nedeschise încă, precum actele prin care se acceptă moştenirea sau se renunţă la
aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite
înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moştenirii.
Rezultă că prin act asupra unei moşteniri viitoare, interzis de lege, se înţelege orice act
juridic, unilateral sau contract, prin care se acceptă ori se renunţă la o moştenire viitoare,
nedeschisă la data încheierii lui, sau se înstrăinează ori se promite înstrăinarea drepturile
eventuale ale uneia dintre părţi din acea moştenire.
Asemenea acte sunt interzise indiferent că sunt privitoare la moştenirea unei terţe persoane
sau la moştenirea unuia dintre contractanţi şi indiferent dacă acceptarea, renunţarea, înstrăinarea
sau promisiunea de înstrăinare se face cu titlu oneros ori cu titlu gratuit. Interdicţia se justifică
prin ideea că actul asupra moştenirii nedeschise poate trezi dorinţa morţii (votum mortis) celui
care va lăsa moştenirea, iar dacă este şi el parte contractantă se contravine şi principiului
revocabilităţii dispoziţiilor pentru cauză de moarte. În toate cazurile, actul poate fi deosebit de
păgubitor, deoarece dreptul, fiind eventual, este, în toate cazurile, incert, cel puţin valoric. În
plus, există şi un considerent de natură psihologică: necesitatea de a asigura protecţia
prezumtivului moştenitor împotriva riscului unui abuz de influenţă sau împotriva leziunii.
Necunoscând la data încheierii actului întinderea drepturilor sale viitoare, potenţialul moştenitor
ar putea să renunţe la aceste drepturi sub presiunea părinţilor sau a altor potenţiali comoştenitori
ori ar putea să cedeze aceste drepturi unui terţ pentru un profit actual şi imediat, incomparabil
mai mic decât valoarea reală a drepturilor sale la data deschiderii succesiunii.
Mai mult decât atât, acceptarea unor astfel de acte ar putea “da naştere unei pieţe
dubioase, animată de vânătorii de succesiuni viitoare şi de prezumtivi moştenitori în căutare de

134
lichidităţi”393. Or legiuitorul a urmărit să prevină specula cu drepturi succesorale eventuale, care
prin ramificaţiile sale şi prin promotorii săi pot conduce la consecinţe extrem de periculoase.
Este de maximă actualitate opinia înfăţişată de celebrul jurist francez Portalis cu ocazia
prezentării în faţa Corpului Legislativ francez a proiectului Codului civil Napoleon : “Omul este
în afara oricărui preţ; viaţa sa nu va putea fi un obiect de comerţ –de schimb; moartea sa nu
poate deveni materia unei speculaţii mercantile. Aceste specii de pacte asupra vieţii sau asupra
morţii unui om sunt odioase şi se poate întâmpla să fie şi periculoase. Cupiditatea 394 ce
speculează zilele unui om este adesea aproape de crima care le poate scurta.”
3. Condiţii. Pentru ca actul să intre sub incidenţa prohibiţiei legale ca act asupra unei
moşteniri viitoare el trebuie să aibă ca obiect drepturi asupra unei moşteniri (a), moştenirea în
cauză să nu fie deschisă (b) şi actul să nu fie permis în mod excepţional de lege (c).
a) Actul să fie privitor la o moştenire. Dacă nu sunt vizate drepturi succesorale - dreptul de a
moşteni (pacta de succedendo) sau obligaţia de a nu moşteni (pacta de non succedendo) - actul
este valabil, chiar dacă realizarea (naşterea sau executarea) obligaţiei atârnă de viaţa unei
persoane, constituind o condiţie sau un termen incert, ca modalitate a actului juridic 395. În acest
sens, art. 1.016 C.civ. prevede expres posibilitatea stipulării întoarcerii convenţionale a bunurilor
donate pentru cazul când donatarul ar muri înainte de donator sau pentru cazul de predeces al
donatarului şi al descendenţilor lui. O asemenea stipulaţie este valabilă, deoarece bunurile reintră
în patrimoniul donatorului în virtutea contractului de donaţie, iar nu cu titlu de moştenire 396;
contractul nu are ca obiect moştenirea pe care o va lăsa donatarul.
Dacă actul vizează moştenirea, el poate avea ca obiect patrimoniul succesoral - universalitatea
moştenirii sau cotă- parte din universalitate - ori bunuri determinate din moştenire, privite ut
singuli. În toate cazurile, actul este interzis pentru că are ca obiect un drept succesoral eventual,
care nu se ştie dacă se va naşte şi va deveni actual ori nu la data deschiderii moştenirii, fiind
posibil ca acceptantul sau renunţătorul la dreptul succesoral viitor ori dobânditorul acestui drept
să fie decedat în acest moment, iar bunul determinat care formează obiectul actului (dacă este
cazul) să nu intre în alcătuirea patrimoniului succesoral.
Enumerarea cuprinsă în art. 956 C.civ. a actelor asupra moştenirii nedeschise care sunt
prohibite este una exemplificativă, iar nu limitativă (se foloseşte cuvântul „precum”, ceea ce
înseamnă că sunt date câteva exemple, cele mai reprezentative).
b) Moştenirea să nu fie deschisă. Pentru ca actul să intre sub incidenţa prohibiţiei legale, el
trebuie să aibă ca obiect o moştenire nedeschisă. După deschiderea moştenirii succesorii pot
dispune liber de drepturile dobândite prin moştenire asupra patrimoniului succesoral sau asupra
bunurilor determinate din moştenire, precum şi de drepturile născute în persoana lor la data
deschiderii moştenirii, cum este şi dreptul de opţiune succesorală (acceptarea sau renunţarea la
moştenire).
Data deschiderii moştenirii, în raport de care se analizează anterioritatea actului, se stabileşte
în baza unui criteriu obiectiv: data prevăzută în actul (certificatul) de deces, respectiv data
stabilită de instanţă ca fiind aceea a morţii, în cazul declarării judecătoreşti a morţii 397. În dreptul
nostru, dispărutul fiind socotit a fi în viaţă, nu se poate recunoaşte validitatea actului, chiar dacă
partea (părţile) au considerat că succesiunea este deschisă.
c) Actul să nu fie permis în mod expres (excepţional) de lege. De exemplu, este valabilă
convenţia prin care asociaţii stipulează că la moartea unui asociat societatea va continua cu
moştenitorii asociatului decedat (art. 1.939 C.civ.). Tot astfel, este valabilă împărţeala de
ascendent făcută prin donaţie (act între vii, cu efecte şi post mortem) dacă s-au respectat
condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege (art. 1.160 -1.163 C.civ.). Dacă împărţeala de
ascendent nu este valabilă, nu poate fi convertită într-un partaj voluntar (între descendenţi),
393
M.Grimaldi, op. cit., pag. 317.
394
Conform DEX, CUPIDITÁTE înseamnă „ Lăcomie mare de bani, sete de câștig”;
395
De exemplu, dacă se stabileşte ca termen contractual data morţii unuia dintre contractanţi, obligaţia
promitentului - denumită promisiune post mortem - este valabilă.
396
Vezi Mazeaud, op.cit., p.556 nr.688.
397
Vezi M.Eliescu, op.cit., p.300. Actul (donarea unor bunuri) din succesiunea dispărutului va fi
valabilă dacă data morţii stabilită prin hotărârea instanţei va fi anterioară datei încheierii actului. TS,
col.civ., dec.nr.273/1958, în LP nr.12, 1958, p.114 şi urm. cu Notă de A. Ionaşcu; T.reg. Cluj, dec.civ.,
nr.3887/1957, în LP nr.1, 1958, p.102.
135
întrucât - succesiunea ascendentului nefiind deschisă în momentul împărţelii - ar reprezenta un
act asupra unei succesiuni viitoare, interzis de lege 398. Amintim şi consimţământul succesibilului
rezervatar la înstrăinarea cu titlu oneros făcută (de cel care va lăsa moştenirea) unui descendent,
ascendent privilegiat sau soţ supravieţuitor cu rezerva uzufructului, uzului ori abitaţiei sau în
schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei rente viagere, consimţământ care constituie o renunţare
anticipată la acţiunea în reducţiune sau la cererea de raport dacă înstrăinarea ar fi, în realitate, o
donaţie (art. 1.091 alin.4 C.civ.).
În schimb, declaraţia dată de succesibil (legatar sau moştenitor legal) în josul testamentului, în
timpul vieţii testatorului, prin care recunoaşte de bun testamentul, constituie un act asupra unei
succesiuni viitoare399, nefiind exceptat de la prohibiţia legală.
4. Sancţiunea aplicabilă. Actul care întruneşte condiţiile arătate este lovit de nulitate absolută
şi, ca atare, poate fi invocată de orice persoană interesată, cum ar fi, de exemplu, prezumtivii
moştenitori care au exercitat dreptul de opţiune succesorală înainte de deschiderea moştenirii sau
care au înstrăinat ori au promis înstrăinarea drepturilor succesorale dintr-o moştenire nedeschisă,
moştenitorii şi creditorii acestora etc.
Se pune întrebarea dacă nulitatea actului asupra succesiunii viitoare poate sau nu să fie
acoperită prin confirmarea lui după deschiderea moştenirii?400 Considerăm că, în această materie,
validarea actului prin confirmare sau ratificare nu este posibilă. Dacă partea (părţile) doresc
menţinerea actului, trebuie să-l refacă după deschiderea moştenirii, în condiţiile prevăzute de
lege. De exemplu, moştenitorul să renunţe la moştenirea deschisă în termenul prevăzut de lege
ori să încheie din nou actul de partajare a bunurilor sau contractul de vânzare (de cesiune) a
dreptului succesoral etc. Chiar şi executarea obligaţiei asumate prin actul asupra moştenirii
nedeschise (de exemplu, predarea bunului) va fi valabilă numai dacă exprimă - implicit - un nou
consimţământ valabil.

Secţiunea a II-a

Oprirea liberalităţilor care încalcă rezerva succesorală

§1. Rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă

5. Consideraţii preliminare. Potrivit legii, orice persoană fizică poate dispune liber de
bunurile care alcătuiesc patrimoniul său, astfel încât patrimoniul lăsat la moarte poate fi, valoric,
cu totul neînsemnat; nimeni nu este obligat să lase o moştenire, chiar dacă are rude apropiate sau
soţ supravieţuitor. Dar dreptul de dispoziţie, drept exclusiv şi absolut, poate fi exercitat numai în
limitele şi cu modificările determinate de lege.
Astfel de limitări - cele mai importante ale dreptului de dispoziţie în materia analizată - sunt
prevăzute în favoarea unor rude apropiate ale defunctului (descendenţi şi părinţi) şi în favoarea
soţului supravieţuitor, care au calitatea de moştenitori rezervatari. Aceste limitări vizează însă
numai liberalităţile făcute prin acte inter vivos (donaţii) şi mortis causa (legate), precum şi
dezmoştenirile (exheredările) făcute prin testament. Asemenea acte de dispoziţie, fără a fi
interzise, trebuie să se încadreze în anumite limite prevăzute de lege în favoarea moştenitorilor
rezervatari. În schimb, chiar şi în prezenţa lor, actele cu titlu oneros şi actele cu titlu gratuit care
nu sunt liberalităţi, ci simple acte dezinteresate (de exemplu, comodatul, împrumutul fără
dobândă) nu comportă limitări în materie succesorală, pentru că nu au drept urmare micşorarea
patrimoniului succesoral, evident, cu condiţia ca, sub aparenţa acestor acte pentru care legea nu
prevede limitări, să nu fie încheiate acte (de exemplu, donaţie deghizată) pentru care legea
prevede limitări în favoarea moştenitorilor rezervatari. Dacă nu există moştenitori legali
rezervatari, dreptul de dispoziţie al celui care lasă moştenirea este nelimitat. De exemplu, dacă la
data decesului va avea numai rude colaterale (fraţi, unchi etc.), aceste rude nu vor putea ataca
actele liberale ale defunctului (donaţii sau legate făcute în favoarea altor persoane ori pentru
398
TJ Sălaj, dec.civ., nr.306/1972 în RRD nr.1, 1973, p.160-161. Împărţeala convenită între
moştenitori înainte de deschiderea moştenirii este lipsită de efecte. TR Cluj, dec.civ. nr.1661/1965, cu
Notă de M. Constantinescu, în JN nr.9, 1966, p.117 şi urm.
399
Apel Buc. I, dec. nr.243/1885 în C.civ.adn., II, p. 74, nr.1.
400
În sensul posibilităţii de confirmare vezi M.Eliescu, op.cit., p.302. Contra Mazeaud, op.cit., p.558
nr.691; E.Safta-Romano, op.cit., p.287.
136
exheredare) pe motiv că ar fi excesive. Dacă defunctul are numai moştenitori nerezervatari sau
dacă nu are rude în grad succesibil, actele sale de dispoziţie - fie şi liberalităţi sau exheredări -
produc efecte fără limitări.
6. Noţiunea de rezervă succesorală şi de cotitate disponibilă. Noul Cod civil defineşte atât
rezerva succesorală, cât şi cotitatea disponibilă.
Potrivit art. 1.086 C.civ. „Rezerva succesorală este partea din bunurile moştenirii la care
moştenitorii rezervatari au dreptul în virtutea legii, chiar împotriva voinţei defunctului,
manifestată prin liberalităţi ori dezmoşteniri”.401
Cotitatea disponibilă este partea din bunurile moştenirii care nu este rezervată prin lege şi de
care defunctul putea dispune în mod neîngrădit prin liberalităţi (art. 1.089 C.civ.).
Prin urmare, dacă defunctul are moştenitori rezervatari şi dacă a dispus de patrimoniul său
prin donaţii şi/sau legate, masa succesorală - la care se adaugă, după cum vom vedea, donaţiile
făcute în timpul vieţii - se divide în două părţi: rezerva succesorală, destinată a fi moştenită de
moştenitorii rezervatari chiar şi împotriva voinţei liberale a defunctului, şi cotitatea disponibilă,
în privinţa căreia voinţa defunctului este suverană, discreţionară.
Precizăm că această împărţire a patrimoniului succesoral se impune nu numai în cazul
moştenirii testamentare propriu-zise, dar şi în cazul în care defunctul nu a lăsat testament, însă a
făcut donaţii; în cadrul devoluţiunii legale a moştenirii trebuie să se verifice dacă prin donaţiile
făcute au fost sau nu respectate drepturile moştenitorilor rezervatari.
Pe de altă parte, rezerva îi apără pe moştenitorii rezervatari nu numai împotriva liberalităţilor
excesive făcute în favoarea unor persoane străine, dar şi împotriva liberalităţilor făcute în
favoarea unor moştenitori legali, chiar comoştenitori rezervatari. De exemplu, dacă defunctul are
mai mulţi copii, nu poate gratifica pe unul dintre ei decât cu respectarea rezervei celorlalţi.
Înseamnă că defunctul îl putea favoriza atribuindu-i, pe lângă rezerva la care are dreptul în mod
egal cu ceilalţi, şi cotitatea disponibilă. În felul acesta defunctul poate restabili o eventuală
inegalitate obiectivă patrimonială existentă între ei, indiferent de cauză (boală, accident, mai
multe persoane în întreţinere etc.). Dar această posibilitate de avantajare este limitată - indiferent
de motivaţie - la cuantumul cotităţii disponibile; rezerva nu poate fi atinsă nici prin liberalităţi
făcute unuia (unora) dintre moştenitorii rezervatari.

§2. Caracterele juridice ale rezervei succesorale

7. Rezerva este o parte a moştenirii (pars hereditatis), deci are caracter succesoral, ce se
atribuie moştenitorilor rezervatari împotriva voinţei defunctului. Ca moştenire, a cărei parte este,
se are în vedere nu numai patrimoniul defunctului la data morţii, dar şi donaţiile pe care le-a
făcut in timpul vieţii şi care - după cum vom vedea - se adaugă la activul net al patrimoniului
succesoral pentru calcularea rezervei.
Întrucât rezerva este o parte a moştenirii care se atribuie rezervatarilor în calitate de
moştenitori legali402, ea poate fi pretinsă numai de cei care vin efectiv la moştenire, deci
îndeplinesc condiţiile necesare pentru aceasta (au capacitate succesorală, au vocaţie concretă la
moştenire şi nu sunt nedemni) şi acceptă moştenirea. Conferind calitatea de moştenitor rezervatar
descendenţilor, părinţilor şi soţului supravieţuitor al defunctului, legea condiţionează dreptul la
rezervă de chemarea efectivă la moştenire şi de acceptarea ei. De exemplu, părinţii nu au dreptul
la rezervă în prezenţa descendenţilor pentru că fac parte din clasa a II-a de moştenitori legali, iar
nepoţii în prezenţa copiilor defunctului, dat fiind că sunt rude de gradul II (nu au vocaţie
concretă). Tot astfel, nedemnitatea sau renunţarea la moştenire - desfiinţând cu efect retroactiv
vocaţia succesorală - desfiinţează şi dreptul la rezervă.
Rezerva fiind o parte a moştenirii, atribuirea ei implică obligaţia de plată a datoriilor. Într-
adevăr, rezerva îi apără pe moştenitorii rezervatari împotriva actelor liberale excesive ale
defunctului, dar nu poate înlătura obligaţia succesorilor acceptanţi, inclusiv cei rezervatari, de a
plăti datoriile moştenirii. După cum vom vedea, rezerva se calculează numai în raport de activul

401
După cum s-a arătat “clauza de exheredare a unui moştenitor rezervatar urmează a fi înlăturată, iar
testamentul va fi menţinut numai în limitele cotităţii disponibile”. TS, s.civ. dec. nr.1471/1973, în
Repertoriu... 1969-1975, p. 202.
402
În dreptul roman, unde rezerva (portio legitima) era concepută ca parte din bunurile defunctului
(pars bonorum), cel îndreptăţit o culegea independent de calitatea de moştenitor, chiar renunţător fiind.
137
net existând în patrimoniul defunctului în momentul deschiderii moştenirii, deci după scăderea
pasivului succesoral.
8. Caracterul imperativ al rezervei. Cercul moştenitorilor rezervatari şi cuantumul rezervei
sunt stabilite imperativ de lege, neputând fi modificate prin voinţa celui care lasă moştenirea, nici
chiar cu acordul viitorilor (prezumtivilor) moştenitori rezervatari care ar consimţi, de exemplu, la
micşorarea cuantumului rezervei. De altfel, o asemenea operaţiune ar fi un act asupra unei
moşteniri viitoare, interzis de lege. Dar el ar fi nul absolut chiar dacă ar îmbrăca forma unei
dispoziţii testamentare, deci pentru cauză de moarte, făcută de testator. De exemplu, dispoziţia
prin care el ar dispune micşorarea rezervei moştenitorilor săi sau ar impune o sarcină asupra
rezervei403. Sunt interzise dispunătorului „orice dispoziţii, sarcini, condiţii, clauze, care ar leza
drepturile moştenitorilor rezervatari”404.
Evident, legea stabileşte imperativ numai dreptul la rezervă, dar nu şi obligaţia exercitării
dreptului, astfel încât, după deschiderea moştenirii, succesibilul rezervatar poate renunţa - total
sau parţial - la dreptul conferit de lege, de exemplu, prin renunţarea la moştenire sau sub forma
împărţirii bunurilor succesorale prin bună-învoială în cadrul procedurii succesorale notariale sau
într-o altă formă legală.
9. Caracterul propriu al dreptului la rezervă. Dreptul la rezervă este un drept propriu, născut
în persoana moştenitorilor rezervatari la data deschiderii moştenirii, iar nu dobândit de la defunct
prin succesiune. În privinţa dreptului la rezervă descendenţii, părinţii şi soţul supravieţuitor nu
sunt succesori în drepturi (habentes causam) faţă de actele încheiate de defunct şi prin care se
aduce atingere acestui drept, ci au calitatea de terţi şi, ca atare, aceste acte nu le sunt opozabile.
Toate celelalte acte încheiate de cel care lasă moştenirea (acte cu titlu oneros şi acte
dezinteresate) produc efecte faţă de moştenitorii rezervatari - ca şi faţă de orice alt moştenitor - în
calitatea lor de succesori în drepturi, cu deosebire că moştenitorii nerezervatari sunt succesori în
drepturi cu privire la toate actele defunctului, inclusiv liberalităţile.
9. Dreptul la rezervă în natură. Întrucât rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă sunt
determinate ca părţi din bunurile moştenirii, moştenitorii rezervatari au dreptul la rezervă, în
principiu, în natură, iar nu sub forma echivalentului în bani. Ei îşi valorifică dreptul la rezervă nu
în calitate de creditori ai unei creanţe, ci în calitate de proprietari (coproprietari în indiviziune) de
bunuri. Dacă prin actele liberale ale defunctului s-a adus atingere rezervei, ea trebuie să fie
reîntregită în natură, iar nu prin echivalent (art. 1.097 alin. 2 C.civ. care prevede că „Întregirea
rezervei, ca urmare a reducţiunii, se realizează în natură”). De exemplu, donatarul sau legatarul
nu ar putea obliga pe rezervatar să accepte contravaloarea rezervei; în limita rezervei donaţia
urmează să fie desfiinţată, respectiv legatul devine ineficace, moştenitorul rezervatar dobândind
proprietatea bunului în limita rezervei. Nici defunctul nu poate nesocoti dreptul la rezervă în
natură, de exemplu, să dispună vânzarea prin licitaţie a imobilului şi atribuirea sau reîntregirea
rezervei din preţul obţinut405.
Numai în mod excepţional, în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de lege, rezerva poate
fi atribuită sau întregită sub forma unui echivalent în bani. De exemplu, dacă bunul donat a fost
înstrăinat de donatar înainte de deschiderea moştenirii (art. 1.097 alin. 3 C.civ.).
Evident, moştenitorul rezervatar poate accepta atribuirea sau întregirea rezervei sub forma
unui echivalent bănesc; el are dreptul, iar nu şi obligaţia de a pretinde rezerva în natură.
În sfârşit, precizăm că dreptul la rezerva în natură nu vizează totalitatea bunurilor din
patrimoniul defunctului (cotă-parte din toate bunurile). Dacă valoarea obiectului liberalităţii (de
exemplu, a bunului donat sau lăsat legat) se încadrează în limitele cotităţii disponibile,
beneficiarul liberalităţii îl poate păstra, rezerva fiind satisfăcută în natură din alte bunuri, inclusiv
sume de bani, existente în patrimoniului succesoral. Prin urmare, dispunătorul are o facultate de
alegere; poate hotărî bunurile (de exemplu, anumite lucruri mobile sau imobile) care vor alcătui
obiectul liberalităţii în limita cotităţii disponibile şi, implicit, rezerva în natură (restul bunurilor
403
Vezi Ph. Malaurie, op.cit., p.290 nr.616.
404
CSJ, s.civ., dec.nr.1314/1994, în Dreptul nr.7, 1995, p.87.
405
Vezi CSJ, s.civ., dec. nr. 1314/1994, cit. supra. Nici atribuirea uzufructului unuia dintre
moştenitorii rezervatari nu poate suplini rezerva, care trebuie să fie asigurată în plină proprietate, aşa cum
nici rezerva celuilalt moştenitor nu poate fi grevată de uzufruct, el având dreptul să pretindă rezerva în
plină proprietate. TS, s.civ., dec.nr.760/1969, în CD, 1969, p.149-153. Pentru ipoteza legatului în uzufruct
sau rentă viageră, în prezenţa moştenitorului rezervatar, reglementată de art. 1.098 C.civ., vezi şi idem,
dec. nr.4/1984, în RRD nr.11, 1984, p.71-72.
138
mobile sau imobile). Mai mult decât atât, se admite şi „delegarea” facultăţii de alegere
legatarului, care va desemna bunurile ce vor alcătui disponibilul legat 406, restul bunurilor în
natură revenind moştenitorilor rezervatari. Dacă legatarul este şi el moştenitor rezervatar, va
putea adăuga la cotitatea disponibilă, în acest scop, şi cota sa de rezervă.
10. Caracterul individual al rezervei. Deşi rezerva se atribuie în indiviziune moştenitorilor
rezervatari care pot şi vor să moştenească, ea se calculează în funcţie de fiecare moştenitor
rezervatar care culege moştenirea. Astfel, potrivit art. 1.088 C.civ. „Rezerva succesorală a
fiecărui moştenitor rezervatar este de jumătate din cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor
sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal.” Rezultă că trebuie să se verifice care ar
fi fost cota succesorală a rezervatarului dacă ar fi cules moştenirea ca moştenitor legal, iar
rezerva este de jumătate din această cotă succesorală.
11. Indisponibilitatea rezervei. În literatura de specialitate se mai aminteşte caracterul
indisponibil al rezervei, indisponibilitate care este relativă (operează numai dacă există
moştenitori rezervatari) şi parţială (vizează numai o fracţiune din moştenire şi numai acele acte
ale defunctului care sunt liberalităţi). În practica instanţei supreme rezerva a fost declarată chiar
şi inalienabilă şi insesizabilă407.
Este adevărat că, în prezenţa moştenitorilor rezervatari la data deschiderii moştenirii, actele
liberale ale defunctului prin care se aduce atingere rezervei moştenitorilor rezervatari sunt supuse
reducţiunii până la limita cotităţii disponibile. Dar aceasta nu înseamnă că bunurile din
patrimoniul unei persoane în viaţă (parte din ele) sunt indisponibile şi, mai ales, că sunt
inalienabile şi insesizabile. După cum s-a observat, este eronată afirmaţia că rezerva este
inalienabilă şi insesizabilă. Cât timp trăieşte, omul este liber să-şi înstrăineze, fie şi cu titlu
gratuit, bunurile sale; viitoarea şi eventuala rezervă succesorală nu înseamnă inalienabilitate. Iar
creditorii pot urmări bunurile şi după moartea titularului patrimoniului, rezerva stabilindu-se
după scăderea datoriilor408. Chiar şi noţiunea de indisponibilitate a rezervei (creatoare de
confuzii), poate fi reţinută numai în înţelesul că nu poate fi ştirbită prin donaţii sau legate 409 şi
exheredări, iar nu ca „situaţia unui lucru... de care nu se poate dispune” 410. De exemplu, persoana
căsătorită poate face donaţii şi poate dispune prin testament de întreaga sa avere în favoarea
terţilor, numai că - după deschiderea moştenirii - soţul supravieţuitor (moştenitor rezervatar), va
putea cere reducţiunea liberalităţilor până la limita cotităţii disponibile.

§3. Moştenitorii rezervatari

12. Precizări prealabile. Potrivit Noului Cod civil (art. 1.087), sunt moştenitori rezervatari
soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi ai defunctului. Ascendenţii ordinari
şi rudele colaterale ale defunctului, indiferent de clasa din care fac parte sau de gradul de
rudenie, nu beneficiază de rezervă succesorală. De exemplu, colateralii privilegiaţi (fraţii şi
surorile defunctului şi descendenţii lor), deşi fac parte din aceeaşi clasă de moştenitori legali ca şi
părinţii, nu sunt moştenitori rezervatari.
Art. 1.088 C.civ. prevede că „Rezerva succesorală a fiecărui moştenitor rezervatar este de
jumătate din cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi
cuvenit ca moştenitor legal”.
Rezerva astfel determinată este la adăpost de liberalităţile excesive ale defunctului, indiferent
de beneficiarul liberalităţii, persoană străină sau moştenitor legal, chiar rezervatar. De exemplu,
dacă defunctul are 2 copii şi doreşte să favorizeze pe unul dintre ei, o poate face numai în
limitele cotităţii disponibile, rezerva celuilalt neputând fi atinsă, sub sancţiunea reducţiunii
liberalităţii excesive.

406
Vezi, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p.653 nr.964; M.Eliescu, op.cit.,
p.328; Ph. Malaurie, op.cit., p.291-292 nr. 617.
407
CSJ, s.civ., dec.nr.1314/1994, cit. supra.
408
M. Mureșan, Notă sub dec. CSJ, s.civ. nr.1314/1994, în “Culegeri tematice de practică judiciară.
Succesiuni” de M. Mureșan, Kocsis Jozsef, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1996, p.64.
409
M. Eliescu, op. cit., p.325.
410
Dicţionarul explicativ al limbii române.
139
 A. Rezerva descendenţilor
13. Noţiunea de descendenţi. În această materie, ca şi în materia devoluţiunii legale a
moştenirii, prin descendenţi trebuie să înţelegem copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă
la nesfârşit (art. 975 alin. 1 C.civ.), indiferent dacă sunt din căsătorie (aceeaşi sau căsătorii
diferite) sau din afara căsătoriei - asimilaţi cu cei din căsătorie (dacă filiaţia a fost stabilită
potrivit legii) ori din filiaţia stabilită prin adopţie şi indiferent dacă vin la moştenire în nume
propriu sau prin reprezentare (în cazul descendenţilor de gradul doi sau următoarele). Reamintim
că prin adopţie filiaţia dintre copilul adoptat şi părinţii săi naturali încetează şi deci el şi
descendenţii lui nu vor beneficia de rezervă cu privire la patrimoniul lăsat de părinţii fireşti sau
alţi ascendenţi din familia firească411.
14. Cuantumul rezervei descendenţilor. În sistemul Codului civil anterior rezerva
descendenţilor era: i) 1/2 din moştenire pentru un copil; ii) 2/3 din moştenire pentru doi copii; iii)
3/4 din moştenire pentru trei sau mai mulţi copii. Potrivit art.842 C.civ. anterior prin copii se
înţelegea nu numai descendenţii de gradul întâi, dar şi ceilalţi descendenţi, indiferent de grad
(nepoţi, strănepoţi etc.).
Potrivit Noului Cod civil rezerva succesorală a fiecărui descendent este de jumătate din cota
succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moştenitor
legal. Aceasta înseamnă că dacă, de exemplu, dacă decuius-ul are un copil şi l-a instituit legatar
universal pe un prieten, rezerva descendentului va fi de 1/2 din moştenire (pentru că în absenţa
legatului copilul ar fi cules întreaga moştenire), iar cotitatea disponibilă va fi de 1/2 din
moştenire şi va reveni legatarului. În aceeaşi situaţie de fapt, însă cu modificarea în sensul că
decuius-ul are doi copii, rezerva fiecărui copil va fi de 1/4 din moştenire, dacă decuius-ul are trei
copii, rezerva fiecărui copil va fi de 1/6 din moştenire ş.a.m.d. Observăm că atunci când există
doi sau mai mulţi copii, rezerva fiecăruia dintre ei s-a diminuat în raport cu rezerva existentă în
sistemul Codului civil anterior. Cotitatea disponibilă va fi în toate cazurile de 1/2 din moştenire
şi va reveni prietenului defunctului, instituit legatar universal.
15. Problema descendenţilor decedaţi la data deschiderii moştenirii sau care sunt nedemni
ori renunţători. Se pune întrebarea dacă urmează să luăm în calcul descendenţii care nu mai
există la data deschiderii moştenirii sau care sunt nedemni ori renunţă la moştenire.
15.1. Descendenţii decedaţi. Dacă defunctul a avut unul sau mai mulţi descendenţi care nu
mai există la data deschiderii moştenirii (predecedaţi sau codecedaţi), la stabilirea rezervei nu
sunt luaţi în considerare, deoarece - neavând capacitate succesorală - nu au calitatea de
moştenitori legali şi, cu atât mai puţin, de moştenitori rezervatari.
Dacă însă descendentul, de exemplu, copilul care nu există la data deschiderii moştenirii a
lăsat unul sau mai mulţi urmaşi, care pot şi vor să vină la moştenire, la stabilirea rezervei se va
lua în calcul şi descendentul decedat, indiferent de numărul urmaşilor lui, dacă aceştia vor culege
moştenirea (rezerva) prin reprezentare succesorală. De exemplu, decuius-ul are ca moştenitori
rezervatari pe copilul C1, precum şi pe nepoţii N1 şi N2 (copiii lui C2, predecedat), iar prietenul
P a fost instituit legatar universal. Dacă nu ar fi existat legatul (aşadar, aplicând regulile ce
guvernează moştenirea legală), C1 ar fi primit 1/2 din moştenire, iar N1 şi N2 ar fi primit câte
1/4 din moştenire, aceştia din urmă venind la moştenire prin reprezentarea părintelui lor C2
pentru a moşteni cota ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă ar mai fi fost în viaţă (aşadar, partajul
moştenirii s-ar fi făcut pe tulpină, socotind ca tulpină pe C1 şi pe C2). Înseamnă că în exemplul
avut în vedere, rezerva lui C1 va fi de 1/4 din moştenire, rezerva lui N1 va fi de 1/8 din
moştenire, rezerva lui N2 va fi tot de 1/8 din moştenire (pentru că rezerva ce i s-ar fi cuvenit lui
C2 ar fi fost de 1/4 din moştenire), iar cotitatea disponibilă va fi de 1/2 din moştenire şi va reveni
prietenului P.
Descendentul declarat dispărut este socotit a fi în viaţă câtă vreme nu a intervenit o hotărâre
declarativă de moarte, rămasă definitivă. Dacă data morţii stabilită în hotărâre va fi anterioară
(concomitentă) datei deschiderii moştenirii, cel declarat mort va fi avut în vedere potrivit celor
arătate (decedat cu sau fără posteritate).
411
În cazul adopţiei cu efecte restrânse, încuviinţată înainte de intrarea în vigoare a OUG nr. 25/1997 -
întrucât s-au păstrat legăturile de rudenie dintre copilul adoptat şi familia sa firească (art.75 alin. 3
C.fam.) - adoptatul şi descendenţii săi au vocaţie succesorală, inclusiv dreptul la rezervă succesorală în
calitate de descendenţi, atât faţă de ascendenţii fireşti, cât şi faţă de adoptatori. Însă adoptatul cu efecte
restrânse şi descendenţii lui nu au calitatea de moştenitori (rezervatari) faţă de ascendenţii adoptatorului;
efectele acestei adopţii se limitează la raporturile cu adoptatorul.
140
 15.2. Descendenţii nedemni sau renunţători. Se pune problema dacă la stabilirea rezervei se
va ţine seama de descendenţii care sunt renunţători sau nedemni.
În privinţa descendenţilor renunţători, potrivit art. 1.091 alin. 5 C.civ. la stabilirea rezervei nu
se ţine seama de cei care au renunţat la moştenire, cu excepţia celor obligaţi la raport, potrivit
art. 1.147 alin. (2)412. Soluţia este logică pentru că potrivit art. 1.121 alin. 1 C.civ. „Succesibilul
care renunţă este considerat că nu a fost niciodată moştenitor”.
În privinţa descendenţilor nedemni, la stabilirea rezervei nu se va ţine seama nici de aceştia
deoarece nedemnitatea are ca efect înlăturarea nedemnului de la moştenirea legală, ceea ce
înseamnă că nedemnul va pierde şi dreptul la rezerva succesorală. Prin excepţie, dacă
descendenţii nedemnului vor veni la moştenire prin reprezentare succesorală, la stabilirea
rezervei se va lua în calcul şi descendentul nedemn. De exemplu, decuius-ul are ca moştenitori
rezervatari pe copilul C1, precum şi pe nepoţii N1, N2 şi N3 (copiii lui C2, nedemn), iar
prietenul P a fost instituit legatar universal. Dacă nu ar fi existat legatul (aşadar, aplicând regulile
ce guvernează moştenirea legală), C1 ar fi primit 1/2 din moştenire, iar N1, N2 şi N3 ar fi primit
câte 1/6 din moştenire, aceştia din urmă venind la moştenire prin reprezentarea părintelui lor C2
pentru a moşteni cota ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost nedemn (aşadar, partajul
moştenirii s-ar fi făcut pe tulpină, socotind ca tulpină pe C1 şi pe C2). Înseamnă că în exemplul
avut în vedere rezerva lui C1 va fi de 1/4 din moştenire, rezerva lui N1 va fi de 1/12 din
moştenire, rezerva lui N2 va fi de 1/12 din moştenire, rezerva lui N3 va fi tot de 1/12 din
moştenire (pentru că rezerva autorului lor C2 ar fi fost de 1/4 din moştenire), iar cotitatea
disponibilă va fi de 1/2 din moştenire şi va reveni prietenului P.

B. Rezerva ascendenţilor privilegiaţi (părinţilor)

16. Noţiunea de părinţi (ascendenţi privilegiaţi). Dacă defunctul nu are descendenţi ca
moştenitori legali rezervatari sau cei existenţi nu pot (din cauza nedemnităţii) ori nu vor să vină
la moştenirea legală (renunţând la beneficiul ei), legea recunoaşte dreptul la rezervă succesorală
părinţilor defunctului care, în calitate de ascendenţi privilegiaţi, fac parte din clasa a II-a de
moştenitori legali. Colateralii privilegiaţi (fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii lor până la
gradul IV inclusiv), deşi fac parte tot din clasa a II-a de moştenitori legali, nu beneficiază de
rezervă succesorală; ei pot fi exheredaţi prin liberalităţile făcute de către defunct sau în mod
direct.
Prin părinţi ca moştenitori rezervatari legea are în vedere pe tatăl şi mama defunctului, din
căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie, ca şi în materia devoluţiunii legale a moştenirii.
Reamintim că, din momentul încuviinţării adopţiei încetează raporturile de rudenie dintre
copilul adoptat şi părinţii naturali413, astfel încât ei nu mai au calitatea de moştenitori legali, deci
nu beneficiază nici de rezervă succesorală, iar dacă adopţia se desface părinţii fireşti redobândesc
drepturile părinteşti, inclusiv dreptul la rezerva succesorală. În cazul nulităţii adopţiei, care
produce efecte şi pentru trecut, părinţii fireşti redobândesc drepturile părinteşti, inclusiv cele
succesorale, desfiinţându-se drepturile adoptatorului.
17. Cuantumul rezervei părinţilor. În sistemul Codului civil anterior rezerva părinţilor era de
1/2 din bunurile defunctului dacă acesta lăsa doi părinţi şi de 1/4 din bunurile defunctului dacă
lăsă numai pe unul dintre părinţi.
Potrivit Noului Cod civil rezerva succesorală a fiecărui părinte este de jumătate din cota
succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moştenitor
legal. Aceasta înseamnă că în fiecare caz în parte trebuie să stabilim cota succesorală pe care ar fi
primit-o părintele ca moştenitor legal, în funcţie de concursul cu alţi eventuali moştenitori, şi
apoi să stabilim rezerva ca fiind jumătate din această cotă legală. De exemplu, dacă există un
singur părinte şi defunctul l-a instituit legatar universal pe prietenul P, rezerva părintelui va fi de
1/2 din moştenire (dacă există doi părinţi, rezerva fiecărui părinte va fi de 1/4 din moştenire).
412
Potrivit art. 1.147 alin. (2) C.civ. „Prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie, donatarul poate
fi obligat la raportul donaţiei şi în cazul renunţării la moştenire. În acest caz, donatarul va readuce la
moştenire numai valoarea bunului donat care depăşeşte partea din bunurile defunctului la care ar fi avut
dreptul ca moştenitor legal”. De această chestiune ne vom ocupa la materia raportului donaţiilor.
413
În cazul adopţiei cu efecte restrânse, încuviinţată înainte de intrarea în vigoare a OUG nr. 25/1997,
păstrându-se legăturile de rudenie dintre cel adoptat şi părinţii săi fireşti, vor avea calitatea de moştenitori
rezervatari atât adoptatorul (adoptatorii), cât şi părinţii fireşti ai adoptatului decedat.
141
Dacă există un părinte şi soţ supravieţuitor, iar defunctul l-a instituit legatar universal pe fratele
F, atunci rezerva soţului supravieţuitor va fi de 1/6 (jumătate din cota legală de 1/3), rezerva
părintelui va fi de 1/12 (jumătate din cota legală de 1/6), rezerva totală va fi de ¼, iar cotitatea
disponibilă va fi de 3/4 şi va fi culeasă de către fratele F.
Se pune întrebarea, care va fi cuantumul rezervei dacă la data deschiderii moştenirii sunt în
viaţă ambii părinţi ai defunctului, dar unul dintre ei este nedemn sau renunţător şi, ca atare, străin
de moştenire? Răspunsul este acela că la stabilirea rezervei părinţilor urmează să se ţină seama
doar de părintele care vine efectiv la moştenire, cu excluderea celui care este nedemn sau a
renunţător.

C. Rezerva soţului supravieţuitor

18. Cuantumul rezervei soţului supravieţuitor. Şi în cazul soţului supravieţuitor rezerva
succesorală este de jumătate din cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau
dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal. După cum am văzut, această cotă-parte de
moştenire legală a soţului supravieţuitor variază în funcţie de clasa (subclasa) de moştenitori cu
care vine în concurs, iar în lipsa rudelor din cele patru clase el are dreptul la întreaga avere a
defunctului. Rezultă că în rezolvarea problemelor care se pun în legătură cu drepturile
succesorale ale soţului supravieţuitor trebuie, în toate cazurile, să se determine cu exactitate, pe
bază de probe, calitatea moştenitorilor cu care el ar fi venit în concurs ca moştenitor legal (rude
ale defunctului făcând parte dintr-o anume clasă de moştenitori legali sau legatari care nu fac
parte din clasele de moştenitori legali), întrucât cota legală, şi deci şi rezerva soţului
supravieţuitor depinde de calitatea moştenitorilor cu care ar fi venit în concurs.
De exemplu, dacă soţul supravieţuitor vine în concurs cu descendenţii defunctului şi acesta l-a
instituit legatar universal pe un prieten, rezerva soţului supravieţuitor va fi de 1/8 din moştenire
(deoarece în concurs cu descendenţii ar fi avut o cotă legală de 1/4 ), rezerva descendenţilor va fi
de 3/8 (deoarece în concurs cu soţul supravieţuitor ar fi avut o cotă de 3/4 din moştenire), rezerva
globală va fi de 1/2, iar cotitatea disponibilă va fi de 1/2 şi va reveni prietenului (al cărui legat se
reduce de la întreaga moştenire la 1/2 din moştenire).
Soţul supravieţuitor este rezervatar numai în privinţa dreptului de moştenire legală. În privinţa
dreptului la moştenire special asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic şi în privinţa
dreptului de abitaţie soţul supravieţuitor nu se bucură de rezervă, aceste drepturi speciale putând
fi înlăturate prin voinţa celui care lasă moştenirea.
19. Imputarea rezervei soţului supravieţuitor asupra moştenirii.
Rezerva soţului supravieţuitor se atribuie cu prioritate din moştenirea lăsată de defunct, privită
ca unitate, urmând ca ulterior să se atribuie părţile celorlalţi moştenitori, inclusiv rezervatari. De
exemplu, dacă soţul supravieţuitor vine în concurs cu părinţii defunctului şi cu un frate care a
fost instituit legatar universal, se va proceda astfel: mai întâi, se atribuie rezerva soţului
supravieţuitor de 1/6 din moştenire (rezerva este de 1/6 pentru că soţul supravieţuitor ar fi avut
dreptul la 1/3 din moştenire ca moştenitor legal), apoi se atribuie rezerva celor 2 părinţi de 1/6
din moştenire (câte 1/12 pentru fiecare părinte), se calculează rezerva globală (care va fi de 1/3
din moştenire), iar cotitatea disponibilă de 2/3 din moştenire va reveni fratelui defunctului.

D. Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor în concurs cu descendenţii dintr-o

căsătorie anterioară a defunctului
20. Reglementarea şi justificarea cotităţii disponibile speciale. Potrivit art. 1.090 C.civ., „(1)
Liberalităţile neraportabile făcute soţului supravieţuitor, care vine la moştenire în concurs cu
alţi descendenţi decât cei comuni lor, nu pot depăşi un sfert din moştenire şi nici partea
descendentului care a primit cel mai puţin. (2) Dacă defunctul nu a dispus prin liberalităţi de
diferenţa dintre cotitatea disponibilă stabilită potrivit art. 1.089 şi cotitatea disponibilă specială,
atunci această diferenţă revine descendenţilor. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod
corespunzător atunci când descendentul menţionat la alin. (1) a fost dezmoştenit direct, iar de
această dezmoştenire ar beneficia soţul supravieţuitor”.

142
 Prin urmare, dacă defunctul a fost căsătorit de mai multe ori şi are ca moştenitor unul sau mai
mulţi copii (descendenţi) dintr-o căsătorie anterioară (din afara căsătoriei sau din adopţie), nu
poate gratifica pe soţul din ultima căsătorie (soţul supravieţuitor) în limita cotităţii disponibile
ordinare (obişnuite), ci numai în limita unei cotităţi disponibile speciale, egală cu partea
descendentului care a luat mai puţin414 (limită variabilă), cel mult un sfert din moştenire (limită
fixă, maximă).
Prin instituirea acestei cotităţi speciale legiuitorul a urmărit ocrotirea copiilor (descendenţilor)
defunctului pe care i-a avut înainte de încheierea ultimei căsătorii, împotriva influenţelor şi
presiunilor pe care soţul din ultima căsătorie (mama sau tatăl vitreg) ar putea să le exercite
asupra părintelui recăsătorit, determinându-l pe acesta din urmă să-i facă liberalităţi în
detrimentul copiilor. În practica judecătorească problema s-a pus relativ frecvent415 ceea ce
dovedeşte utilitatea instituţiei cotităţii disponibile speciale.
21. Noţiunea de „alţi descendenţi decât cei comuni lor” în sensul art. 1.090 C.civ.
Pe de o parte, textul se referă nu numai la copiii (unul sau mai mulţi) dintr-o căsătorie
anterioară a defunctului (chiar declarată nulă sau anulată), dar şi pe cei din afara căsătoriei,
precum şi pe copiii adoptaţi de către defunct, cu condiţia ca data concepţiei (nu neapărat
naşterea) copilului din afara căsătoriei (indiferent de momentul stabilirii filiaţiei), respectiv data
actului de încuviinţare a adopţiei să fie anterioară încheierii ultimei căsătorii de către defunct.
Într-adevăr, încă din anul 1954 când a intrat în vigoare Codul familiei, copiii din afara căsătoriei,
cât şi cei din adopţie sunt asimilaţi copiilor din căsătorie.
Pe de altă parte, textul se referă nu numai la descendenţii de gradul I, ci şi la descendenţii de
grade subsecvente, indiferent că aceştia din urmă vin la moştenire prin reprezentare succesorală
sau în nume propriu.
Descendentul care se prevalează de dispoziţiile art. 1.090 C.civ. trebuie să îndeplinească
condiţiile dreptului de moştenire legală (să aibă capacitate şi vocaţie succesorală, să nu fie
nedemn) şi să nu fie renunţător, deci să poată şi să vrea să vină efectiv la moştenirea
ascendentului decedat.
Mai precizăm şi faptul că de dispoziţiile art. 1.090 C.civ. pot beneficia – în mod indirect – şi
copiii (descendenţii) defunctului din căsătoria subsecventă, însă numai în acele situaţii în care
există cel puţin un copil (sau alt descendent) dintr-o căsătorie anterioară (din afara căsătoriei ori
din adopţie). Această soluţie se impune deoarece – în concurs cu soţul supravieţuitor gratificat –
partea ce se cuvine descendenţilor se va împărţi între toţi copiii, fără a deosebi după cum sunt din
căsătoria anterioară sau din cea subsecventă. Legiuitorul nu a făcut nici o diferenţiere între
situaţia în care în concurs cu soţul supravieţuitor vin numai copii dintr-o căsătorie anterioară şi
aceea în care soţul supravieţuitor concurează cu mai mulţi copii, dintre care cel puţin unul este
dintr-o căsătorie anterioară.
22. Liberalităţile care intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 1.090 C.civ. Descendentul
defunctului, în sensul precizat mai sus, poate invoca dispoziţiile art. 1.090 C.civ. în următoarele
cazuri:
i) Dacă defunctul a făcut în favoarea soţului supravieţuitor donaţii în timpul ultimei căsătorii
sau chiar anterior căsătoriei, dacă se dovedeşte că perspectiva acestei căsătorii a fost cauza
impulsivă şi determinantă a liberalităţii. În toate cazurile, trebuie să fie vorba de donaţii care nu
sunt supuse raportului (neraportabile); dacă donaţia este supusă raportului, urmează să fie
readusă, în natură sau prin echivalent, la moştenire şi deci reprezintă doar un avans asupra
moştenirii.

414
Legea vizează ipoteza în care datorită donaţiilor primite de la defunct cu scutire de raport sau
datorită dispoziţiilor testamentare (legate sau exheredări directe) unii dintre descendenţi primesc mai mult
din moştenire decât alţii. Întrucât cotitatea disponibilă specială nu poate depăşi partea descendentului care
a luat mai puţin, ea se raportează la această parte, reprezentată, de regulă, de rezerva copilului în cauză.
415
Vezi, de exemplu, TS, col.civ., dec.nr.1054/1955 şi nr.1238/1955, în CD, 1955, vol.I, p.183-189;
idem, dec.nr.25/1958, în JN nr.4, 1958, p.127-129; idem, dec.nr.472/1964, în CD, 1964, p.127-129; idem,
dec.nr.1485/1966, în CD, 1966, p.158-162; idem, dec.nr.15/1972, în CD, 1972, p.175-177; idem, dec.nr.
1615/1972, în RRD nr.4, 1973, p.175-176; TJ Timiş, dec.civ. nr.1577/1976, în RRD nr.5, 1977, p.68-69;
TS, s.civ. dec.nr.1414/1977, în CD, 1977, p.84; idem, dec.nr.2143/1984, în CD 1984, p.89-91; idem,
dec.nr.613/1988, în RRD nr.3, 1988 p.66-67.
143
 ii) Dacă prin testamentul lăsat, defunctul a făcut în favoarea soţului supravieţuitor legate,
chiar dacă data testamentului este anterioară încheierii ultimei căsătorii, deoarece se poate
presupune menţinerea dispoziţiilor testamentare favorabile sub influenţa soţului din această
căsătorie. Dacă textul s-ar aplica numai în cazul testamentului cu dată ulterioară încheierii
căsătoriei, testatorul ar putea paraliza aplicarea art. 1.090 C.civ. printr-un testament olograf
antedatat.
iii) Dacă prin testamentul lăsat, defunctul a prevăzut dezmoştenirea directă (expresă) a
descendenţilor în cauză, iar de această exheredare urmează să beneficieze soţul din ultima
căsătorie. După cum am văzut, în această ipoteză soţul supravieţuitor culege cotitatea disponibilă
nu ca legatar, ci în calitate de moştenitor legal. Dar această dezmoştenire va produce efecte
numai în limita cotităţii disponibile, şi anume, în limita cotităţii disponibile speciale dacă sunt
îndeplinite condiţiile art. 1.090 C.civ., deşi nu este vorba de un legat sau de o donaţie (motiv
pentru care în Noul Cod civil este menţionată în mod distinct această ipoteză).
23. Determinarea cuantumului cotităţii disponibile speciale şi a cotităţii disponibile ordinare.
Regimul juridic al diferenţei dintre cele două cotităţi disponibile. Aplicarea prevederilor art.
1.090 C.civ. presupune luarea în considerare a unor ipoteze în care soţul din ultima căsătorie,
gratificat printr-o liberalitate neraportabilă, vine la moştenire cu descendenţi ai defunctului,
dintre care cel puţin unul este dintr-o căsătorie anterioară. Vom avea în vedere ipoteza în care
soţul supravieţuitor a fost instituit legatar universal.
a) În ipoteza în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu un descendent dintr-o căsătorie
anterioară a defunctului şi soţul supravieţuitor a fost instituit legatar universal, se va proceda
astfel:
- Se stabileşte rezerva soţului, care este de 1/8, apoi rezerva copilului, care este de 3/8, iar
cotitatea disponibilă ordinară este de 1/2. În condiţii normale, defunctul putea să dispună de
cotitatea disponibilă ordinară fie în favoarea copilului, fie în favoarea soţului supravieţuitor sau a
oricărei alte persoane. În cazul în care soţul din ultima căsătorie concurează cu un descendent
dintr-o căsătorie anterioară a defunctului urmează a se stabili cotitatea disponibilă specială de
care poate beneficia soţul supravieţuitor.
- Se calculează cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor, care nu poate depăşi
partea descendentului care a luat mai puţin, maximum 1/4 din moştenire. Deci, pe lângă rezerva
sa de 1/8 din moştenire, soţul din ultima căsătorie mai poate beneficia de cotitatea disponibilă
specială de maximum 1/4 (total 3/8), bineînţeles, fără a aduce atingere rezervei descendentului.
În acest caz, cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor va fi de 1/4 (se va raporta la
limita fixă, adică aceea ca liberalitatea să nu depăşească 1/4 din moştenire).
- Se pune problema de a şti ce se întâmplă în cazul în care cotitatea disponibilă specială este
mai mică decât cotitatea disponibilă ordinară. Astfel, în exemplul dat (un singur descendent din
prima căsătorie a defunctului), cotitatea disponibilă ordinară este de 1/2, deci mai mare decât
cotitatea disponibilă specială, de maximum 1/4, diferenţa între cele două cotităţi fiind de 1/4 din
moştenire. Care va fi regimul juridic al acestei diferenţe?
Este evident că defunctul putea dispune de această diferenţă în favoarea oricui, cu excepţia
soţului din ultima căsătorie. Astfel fiind, dacă defunctul nu a dispus de diferenţa dintre cotitatea
disponibilă specială (mai mică) şi cotitatea disponibilă ordinară (mai mare), respectiv dispoziţia
este ineficace în lumina art. 1.090 C.civ., acea parte din moştenire urmează să fie atribuită
descendentului defunctului (art. 1.090 alin.2 C.civ.). Aşadar, diferenţa dintre cotitatea disponibilă
ordinară şi cea specială de 1/4 va reveni descendentului.
- Stabilirea cotelor finale cuvenite soţului supravieţuitor şi descendentului. Astfel, în final
soţul supravieţuitor va primi 3/8 din moştenire (1/8 rezerva plus 1/4 cotitatea disponibilă
specială), iar descendentul va primi 5/8 din moştenire (3/8 rezerva plus 1/4 diferenţa dintre
cotitatea disponibilă ordinară şi cotitatea disponibilă specială).
b) În ipoteza în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu doi descendenţi ai defunctului,
dintre care cel puţin unul provine dintr-o căsătorie anterioară a defunctului, iar soţul
supravieţuitor a fost instituit legatar universal, rezerva soţului este de 1/8, rezerva celor doi copii
este de 3/8 (cate 3/16 fiecare), iar cotitatea disponibilă ordinară este de 1/2. Cotitatea disponibilă
specială a soţului supravieţuitor va fi de 1/4 (se va raporta tot la limita fixă, adică aceea ca
liberalitatea să nu depăşească 1/4 din moştenire). Diferenţa dintre cotitatea disponibila ordinară
şi cea specială este de 1/4 şi va reveni, în cote egale, celor doi descendenţi. Rezultă că, în final,

144
soţul supravieţuitor va primi 3/8 din moştenire, iar descendenţii vor primi fiecare câte 5/16 din
moştenire.
c) În ipoteza în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu trei descendenţi ai defunctului,
dintre care cel puţin unul provine dintr-o căsătorie anterioară a defunctului, iar soţul
supravieţuitor a fost instituit legatar universal, rezerva soţului este de 1/8, rezerva celor trei copii
este de 3/8 (câte 1/8 fiecare), iar cotitatea disponibilă ordinară este de 1/2. Cotitatea disponibilă
specială a soţului supravieţuitor se va calcula după următoarea formulă:
S= 1/8+(1/2-1/8): 4=7/32.
Practic, ca legatar, soţul supravieţuitor va primi 1/8 (adică atât cât este rezerva
descendentului), la care se adaugă ceea ce rămâne din cotitatea disponibilă ordinară de 1/2 după
ce se scade aceasta parte care se cuvine soţului supravieţuitor pentru ca acesta din urmă să
primească ceea ce deja a primit descendentul (adică rezerva de 1/8), iar aceasta diferenţă se
împarte la 4 (3 descendenţi şi soţul supravieţuitor). Aşadar, soţul supravieţuitor va primi 7/32 ca
legatar, la fel ca şi descendenţii, care vor primi fiecare câte 7/32. Rezultă ca, în final, soţul
supravieţuitor va primi 11/32 din moştenire (rezerva de 1/8 la care se adaugă cotitatea
disponibilă specială de 7/32), iar descendenţii vor primi fiecare câte 7/32 din moştenire.
În continuare se va aplica aceeaşi formulă, respectiv cotitatea disponibilă specială = partea
descendentului care a primit mai puţin (parte care, de regulă coincide cu rezerva descendentului)
+ (cotitatea disponibilă ordinară de 1/2 - partea descendentului care a primit mai puţin) : la
numărul total al descendenţilor la care se adaugă o unitate (soţul supravieţuitor). În acest mod se
creează condiţiile ca soţul supravieţuitor să nu primească în calitate de beneficiar al liberalităţii
mai mult decât descendentul dintr-o căsătorie anterioară.
De exemplu, dacă soţul supravieţuitor gratificat vine în concurs cu patru descendenţi, dintre
care cel puţin unul provine dintr-o căsătorie anterioară a defunctului, cotitatea disponibilă
specială a S= 3/32 +(1/2 – 3/32) : 5 = 7/40. În final, S va primi 12/40 (1/8 + 7/40), adică 3/10, iar
descendenţii vor primi câte 7/40 fiecare.
Tot astfel, dacă soţul supravieţuitor gratificat vine în concurs cu cinci descendenţi, dintre care
cel puţin unul provine dintr-o căsătorie anterioară a defunctului, cotitatea disponibilă specială a
S= 3/40 +(1/2 – 3/40) : 6 = 7/48. În final, S va primi 13/48 (1/8 + 7/48), iar descendenţii vor
primi câte 7/48 fiecare.
În orice caz, ca urmare a aplicării raţionamentului descris mai sus nu trebuie să se ajungă în
situaţia ca soţul supravieţuitor să primească mai puţin decât 1/4 din moştenire, adică cota pe care
oricum ar fi primit-o ca moştenitor legal (în absenţa liberalităţii). De exemplu, dacă soţul
supravieţuitor vine în concurs cu 7 descendenţi ai defunctului, dintre care cel puţin unul este
dintr-o căsătorie anterioară a defunctului.

24. Sancţiunea depăşirii cotităţii disponibile speciale. Art. 1.090 C.civ. nu prevede vreo
sancţiune specială pentru încălcarea limitelor în care defunctul putea face donaţii sau dispoziţii
testamentare în favoarea soţului supravieţuitor care concurează cu copiii dintr-o căsătorie
anterioară sau din afara căsătoriei ori din adopţie. Astfel fiind, se aplică sancţiunea prevăzută
pentru depăşirea cotităţii disponibile ordinare; reducţiunea (reducerea) liberalităţilor excesive în
limitele cotităţii disponibile speciale.
Întrucât regulile reducţiunii (inclusiv calculul cotităţii disponibile) urmează să fie analizate în
continuare, aici urmează să facem numai unele precizări vizând cotitatea disponibilă specială.
a) Reducţiunea întemeiată pe art. 1.090 C.civ. poate fi invocată numai de către copilul
defunctului cu filiaţie anterioară ultimei căsătorii şi numai dacă el sau descendenţii lui pot şi vor
să vină la moştenire (nu sunt nedemni sau renunţători). Cu toate că reducţiunea profită indirect şi
copiilor din ultima căsătorie a defunctului căci în cadrul moştenirii legale ei au drepturi egale - ea
poate fi cerută numai de către descendenţii în favoarea cărora a fost instituită cotitatea
disponibilă specială prin art. 1.090 C.civ. Nicio altă persoană nu poate exercita dreptul la
reducţiune în temeiul acestui text.
b) Dacă alături de soţul supravieţuitor, defunctul a făcut liberalităţi şi în favoarea unei alte
persoane, la reducţiune urmează să fie avute în vedere ambele cotităţi disponibile; liberalităţile
făcute soţului din ultima căsătorie să nu depăşească cotitatea disponibilă specială, iar ambele
categorii de liberalităţi, împreună, să nu aducă atingere rezervei succesorale a descendenţilor.

145
 În caz de depăşire, se va ţine seama de ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive. De
exemplu, dacă donaţia făcută cu scutire de raport soţului supravieţuitor se înscrie în limitele
cotităţii disponibile speciale, ea nu se va reduce; în schimb, legatul făcut în favoarea terţului se
va reduce până la limita cotităţii disponibile ordinare (legatul făcut unui terţ nu se poate imputa
decât asupra cotităţii disponibile, respectiv, în exemplul de faţă, asupra a ceea ce a mai rămas
din cotitatea disponibilă ordinară după imputarea donaţiei făcute soţului supravieţuitor care,
prin ipoteză, s-a încadrat în limitele cotităţii disponibile speciale).

146
 CAPITOLUL IV
LIMITELE DREPTULUI DE DISPOZIŢIE ASUPRA MOŞTENIRII (partea a II-a)

§4. Calculul rezervei şi al cotităţii disponibile

25. Precizări prealabile. După ce am analizat dispoziţiile privind cuantumul rezervei
succesorale şi al cotităţii disponibile ordinare şi speciale, urmează să vedem cum se stabileşte în
concret, în raport de fiecare moştenire în parte, masa succesorală, numită masa de calcul, la care
se raportează fracţiunile reprezentând rezerva, respectiv cotitatea disponibilă.
Masa succesorală avută în vedere în acest scop nu este cea lăsată efectiv de defunct; trebuie
avute în vedere şi donaţiile făcute de el în timpul vieţii, căci rezerva îi ocroteşte pe moştenitorii
rezervatari nu numai împotriva dispoziţiilor testamentare (legate şi exheredări), dar şi împotriva
liberalităţilor făcute prin acte între vii (donaţii). Înseamnă că stabilirea masei de calcul presupune
reconstituirea patrimoniului defunctului, prin calcul pe hârtie, pentru a stabili valoarea pe care ar
fi avut-o nemicşorat prin donaţii. În raport de această masă de calcul - denumită sugestiv şi
„moştenire închipuită”416 se va putea constata dacă prin liberalităţile făcute a fost atinsă rezerva
moştenitorilor şi deci urmează să se procedeze la reducţiunea liberalităţilor excesive. Prin
urmare, stabilirea masei de calcul este o operaţiune prealabilă reducţiunii liberalităţilor excesive.
Pentru stabilirea masei de calcul, art. 1.091 C.civ. are în vedere trei elemente, respectiv trei
operaţiuni care se efectuează succesiv:
a) determinarea activului brut al moştenirii, prin însumarea valorii bunurilor existente în
patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii;
b) determinarea activului net al moştenirii, prin scăderea pasivului succesoral din activul brut
al moştenirii;
c) reunirea fictivă, doar pentru calcul, la activul net, a valorii donaţiilor făcute în timpul vieţii
de către cel care lasă moştenirea.
În urma acestor trei operaţiuni se va putea stabili necesitatea reducţiunii liberalităţilor dacă se
dovedesc a fi excesive, depăşind limitele cotităţii disponibile (§5).
În legătură cu donaţiile făcute de către de cuius urmează să analizăm şi instituţia raportului
donaţiilor (§6) cu incidenţă în materie, pentru ca apoi să putem stabili regulile imputaţiei
liberalităţilor asupra cotităţii disponibile şi, în anumite cazuri, asupra rezervei beneficiarului
liberalităţii (§7).
26. Determinarea activului brut al moştenirii, prin însumarea valorii bunurilor existente în
patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii, presupune identificarea tuturor bunurilor
cu valoare patrimonială ce aparţin defunctului la data deschiderii moştenirii: drepturi reale, de
creanţă (inclusiv creanţele împotriva moştenitorilor) sau de creaţie intelectuală. Se au în vedere şi
bunurile de care defunctul a dispus prin testament, ele aflându-se în patrimoniul succesoral.
Nu vor fi cuprinse printre bunurile existente cele lipsite de valoare patrimonială (cum ar fi,
hârtiile de familie, portretele, diplomele etc.) sau care nu pot fi valorificate (creanţa al cărei
debitor este de insolvabilitate notorie). Evident, nu sunt bunuri „existente” nici drepturile care s-
au stins la moartea titularului întrucât aveau caracter viager (uzufruct, creanţă de întreţinere,
rentă viageră, dreptul la pensie etc.) sau din alte cauze (de exemplu, moartea celui care lasă
moştenirea a operat ca o condiţie rezolutorie - cum ar fi întoarcerea convenţională a bunurilor
dăruite pentru cazul predecesului donatarului, art. 1.016 C.civ. - sau ca un termen incert
extinctiv). Tot astfel, nu sunt avute în vedere - neexistând la data deschiderii moştenirii - fructele
civile şi naturale ajunse la scadenţă sau percepute după această dată ori adăugirile sau
îmbunătăţirile aduse bunurilor din moştenire după deschiderea ei417.

416
M.Eliescu, op.cit., p.352. Precizăm că dacă există soţ supravieţuitor – indiferent că moşteneşte sau
nu (este nedemn, renunţător) – reconstituirea patrimoniului defunctului prin calcul pe hârtie trebuie să fie
precedată de lichidarea comunităţii de bunuri a soţilor, pentru a determina partea cuvenită soţului defunct
din această comunitate şi care intră în masa succesorală, respectiv partea aparţinând soţului supravieţuitor
în calitatea sa de codevălmaş şi care nu formează obiect de moştenire.
417
Adăugirile şi îmbunătăţirile urmează să facă obiect de desocotire între moştenitori, în măsura în
care nu cad în lotul celui ce le-a făcut. TS, s.civ. dec. nr.1593/1979, în RRD nr.1, 1980, p.65; vezi şi idem,
dec.nr.1272/1977, în RRD nr.7, 1978, p.49.
147
 Pentru stabilirea activului brut al moştenirii, după identificarea bunurilor defunctului, ele
urmează să fie evaluate, pentru că rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă se stabilesc valoric,
iar nu individualizat pe bunuri. Evaluarea se face în funcţie de valoarea bunurilor din momentul
deschiderii moştenirii pentru că dreptul la rezervă se naşte în acest moment, în raport de care se
poate aprecia eventuala depăşire a cotităţii disponibile prin liberalităţile făcute de defunct.
27. Determinarea activului net al moştenirii, prin scăderea pasivului succesoral din activul
brut al moştenirii. După determinarea şi evaluarea bunurilor din patrimoniul succesoral 418 se
identifică şi se scad din activul brut obligaţiile defunctului şi cheltuielile de înmormântare 419 sau
cele de conservare şi administrare a patrimoniului succesoral (pentru efectuarea inventarului,
evaluarea bunurilor etc.) făcute în interesul comun al moştenitorilor (nu şi datoriile lor personale,
cum ar fi taxele succesorale, onorariile etc.). Pasivul urmează să fie scăzut, deoarece drepturile
moştenitorilor rezervatari şi ale legatarilor nu pot fi satisfăcute decât după satisfacerea
creditorilor.
În principiu, se au în vedere şi se scad din activul brut toate obligaţiile defunctului (inclusiv
datoriile faţă de moştenitori) existente în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii.
Evident, nu reprezintă pasiv succesoral obligaţiile stinse prin moartea celui care lasă moştenirea,
cum sunt obligaţiile legate de o calitate personală a defunctului (de exemplu, întreţinerea datorată
în calitate de rudă sau de soţ) sau care au fost contractate intuitu personae (ca antreprenor,
mandatar etc.). Nici obligaţiile civile imperfecte (naturale), de exemplu, datorii stinse prin
prescripţie, nu se scad, nefiind sancţionate (valorificabile) prin acţiune în justiţie. În schimb,
datoriile aleatorii (de exemplu, renta viageră sau obligaţia de întreţinere asumată de către defunct
în schimbul dobândirii unui imobil, şi care nu se stinge la moartea lui) urmează să fie scăzute din
activul patrimonial. Evaluarea acestor datorii este foarte dificilă şi se apelează la metode
practicate de societăţi de asigurare (a se vedea şi art. 2.250 C.civ. din materia contractului de
rentă viageră).
28. Reunirea fictivă, doar pentru calcul, la activul net, a valorii donaţiilor făcute în timpul
vieţii de către cel care lasă moştenirea. Rezerva succesorală îi apără pe moştenitorii rezervatari
nu numai împotriva dispoziţiilor testamentare, dar şi împotriva liberalităţilor excesive făcute în
timpul vieţii. Astfel fiind, pentru calculul rezervei şi al cotităţii disponibile, la activul net trebuie
să se adauge valoarea bunurilor donate de către defunct în timpul vieţii.
28.1. Reunire fictivă. Subliniem că această adăugare, reunire, nu este efectivă, ci pur fictivă,
doar pentru calcul, pentru a se vedea dacă liberalităţile inter vivos (şi mortis causa) se încadrează
ori nu în limitele cotităţii disponibile. Numai dacă această cotă a fost depăşită se va pune
problema readucerii, în natură sau prin echivalent, la masa succesorală a bunurilor dăruite. Dar
calculul rezervei şi al cotităţii disponibile este numai o operaţiune prealabilă reducţiunii
liberalităţilor excesive, un calcul pe hârtie (contabil).
Sunt supuse reunirii fictive toate donaţiile făcute de defunct, indiferent de forma de realizare
(act autentic, dar manual, donaţii simulate sau indirecte) şi indiferent de persoana donatarului
(moştenitor sau terţ). Deoarece dispoziţiile legale prin care se asigură rezerva succesorală au
caracter imperativ (de ordine publică) donaţiile nu pot fi exceptate de la reunirea fictivă prin
voinţa donatorului. Chiar dacă donaţia este scutită de raport, valoarea ei se adaugă la masa de
calcul a rezervei. În cazul donaţiilor cu sarcini, la reunirea fictivă se va ţine seama de valoarea
rezultată din diferenţa dintre valoarea bunului donat şi valoarea sarcinii. Dacă însă sarcina
stipulată în favoarea unui terţ (nu a donatarului) reprezintă o donaţie indirectă, grefată pe o
donaţie directă, se va adăuga prin calcul şi valoarea donaţiei indirecte.
28.2. Gratuităţi nesupuse reunirii. Nu sunt supuse reunirii fictive acele gratuităţi care sunt
făcute în îndeplinirea unor îndatoriri sociale şi care nu reprezintă liberalităţi ori - chiar dacă sunt
calificate donaţii - nu sunt supuse regimului liberalităţilor, fiind exceptate de lege şi de la
raportul donaţiilor (deşi donatorul nu a prevăzut scutirea de raport). Astfel:
- darurile obişnuite (făcute la aniversări, botezuri etc.) şi donaţiile remuneratorii (donaţia
remuneratorie se va lua în calcul numai dacă şi numai în măsura în care depăşeşte valoarea
serviciilor prestate, constituind o veritabilă liberalitate).

418
Dacă masa succesorală nu este determinată, instanţa trebuie să anuleze în întregime certificatul de
moştenitor, TS, s.civ., dec.nr.266/1963, în CD, 1963, p.135.
419
Vezi TS, s.civ., dec.nr.1272/1977, cit.supra.
148
 - în măsura în care nu sunt excesive, sumele cheltuite pentru întreţinerea sau, dacă este cazul,
pentru formarea profesională a descendenţilor, a părinţilor sau a soţului, chiar dacă defunctul nu
avea obligaţia legală de întreţinere faţă de cel în cauză (de exemplu, rudă mai îndepărtată în
grad).
- cheltuielile de nuntă.
Nu este supusă reunirii fictive nici valoarea bunurilor înstrăinate de defunct prin acte cu titlu
oneros, afară numai dacă se dovedeşte că actul - aparent cu titlu oneros - reprezintă în realitate o
donaţie deghizată. Moştenitorii rezervatari pot dovedi deghizarea prin orice mijloc de probă 420,
având calitatea de terţi în materie de simulaţie, pentru că se prezintă în apărarea unui drept
propriu, iar nu dobândit prin moştenire de la defunct.
28.3. Prezumţia de donaţie. Chiar şi în aceste condiţii dovada deghizării este deosebit de
anevoioasă. Pentru a uşura această dovadă, legea (art. 1.091 alin. 4 C.civ.) prevede în favoarea
moştenitorilor rezervatari o prezumţie relativă potrivit căreia „Până la dovada contrară,
înstrăinarea cu titlu oneros către un descendent ori un ascendent privilegiat sau către soţul
supravieţuitor este prezumată a fi donaţie dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului,
uzului ori abitaţiei sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei rente viagere. Prezumţia
operează numai în favoarea descendenţilor, ascendenţilor privilegiaţi şi a soţului supravieţuitor
ai defunctului, dacă aceştia nu au consimţit la înstrăinare”.421
Precizăm că art. 1.091 alin. 4 C.civ. este aplicabil în condiţiile arătate numai dacă actul de
înstrăinare este calificat de către părţi ca fiind cu titlu oneros. Dacă actul este cu titlu gratuit, nu
se prezumă fictivitatea sarcinilor prevăzute; simulaţia trebuie să fie dovedită. Dacă nu se
dovedeşte, se va ţine seama, după cum am văzut, de valoarea rezultată din diferenţa dintre
valoarea bunului donat şi valoarea sarcinii, dacă sarcina nu reprezintă, ea însăşi, o donaţie
indirectă grefată pe o donaţie directă.
Beneficiarul înstrăinării trebuie să fie un moştenitor prezumtiv, descendent ori ascendent
privilegiat sau soţ supravieţuitor. Dacă se susţine că părţile au recurs la interpunere de persoane,
ea trebuie să fie dovedită.
Prezumţia caracterului gratuit al actului prevăzută de art. 1.091 alin. 4 C.civ. poate fi invocată
numai de către moştenitorii rezervatari, cu condiţia să nu fi consimţit la înstrăinare, recunoscând
caracterul cu titlu oneros al înstrăinării 422. Alţi moştenitori (ascendenţi ordinari, rude colaterale
sau legatari) nu pot invoca prezumţia.
28.4. Efectele prezumţiei. Ca efect al prezumţiei de gratuitate (dacă dobânditorul nu a reuşit să
răstoarne prezumţia), valoarea bunului înstrăinat (aparent cu titlu oneros) se va adăuga, ca
donaţie, la masa de calcul în vederea stabilirii valorii efective a rezervei şi a cotităţii disponibile,
urmând să fie supusă reducţiunii potrivit regulilor în materie, numai dacă şi numai în măsura în
care liberalităţile se dovedesc a fi excesive, aducând atingere rezervei rezultând din calcul. În
cazul în care cotitatea disponibilă nu a fost depăşită, bunul rămâne valabil înstrăinat, nefiind
supus, în principiu, nici raportului donaţiilor, efectuarea unei donaţii sub formă deghizată
echivalând cu scutire de raport (art. 1.150 alin.1 lit. b C.civ.).
28.5. Evaluarea bunurilor. După identificarea tuturor bunurilor donate (inclusiv sub formă
deghizată) potrivit regulilor arătate, se pune problema evaluării în vederea reunirii lor la masa de
calcul (adăugire la activul net).
28.5.1. Regula generală. În această privinţă legea prevede că se ia în considerare
valoarea la data deschiderii moştenirii a bunurilor donate, ţinându-se însă cont de starea lor în
momentul donaţiei, din care se scade valoarea sarcinilor asumate prin contractele de donaţie.
Aceasta înseamnă că evaluarea se face ca şi cum bunul ar fi rămas în patrimoniul defunctului
până în momentul morţii, având un preţ mai mare sau mai mic numai în funcţie de evoluţia
obiectivă a preţurilor, fără a ţine seama de sporul (de exemplu, prin investiţii noi) sau de scăderea
valorii (de exemplu, dărâmări) ca urmare a faptei donatarului (subdobânditorului). De exemplu,
420
TS, col.civ., dec.nr.1243/1958, în CD, 1958, p.88.
421
Dacă înstrăinarea este pură si simplă prezumţia nu operează (TS, s.civ., dec.nr.1150/1984, în CD,
1984, p.81-82), dar persoana interesată poate dovedi, potrivit dreptului comun, caracterul gratuit al
înstrăinării.
422
Este indiferent momentul în care consimţământul a fost dat, dacă exprimă o voinţă liberă, neviciată.
În aceste condiţii nu se poate reveni asupra consimţământului. TS, s.civ, dec.nr. 1269/1972, în
Repertoriu... 1969-1975, p.203.
149
dacă un imobil donat valora 100.000 de lei şi ulterior, datorită creşterii preţului imobilelor, el va
valora 200.000 de lei, imobilul va fi preţuit la 200.000 de lei pentru că o asemenea creştere s-ar fi
înregistrat şi dacă bunul ar fi rămas în patrimoniul defunctului. Dacă, dimpotrivă, imobilul valora
la data donaţiei 100.000 de lei şi la data deschiderii moştenirii valorează 200.000 de lei datorită
îmbunătăţirilor aduse de donatar, imobilul se va evalua pentru operaţia de reunire fictivă a
donaţiilor la 100.000 de lei.
28.5.2. Există şi câteva reguli speciale. Astfel, legea (art. 1.091 alin. 2 C.civ.) prevede că:
i) „Dacă bunurile au fost înstrăinate de donatar, se ţine seama de valoarea lor la data
înstrăinării”. Există situaţii în care, după ce a dobândit în proprietate bunul care formează
obiectul donaţiei, donatarul, în calitatea lui de proprietar, înstrăinează bunul respectiv unui terţ.
Dacă s-ar aplica cu stricteţe regula generală, s-ar ajunge la soluţii extrem de defavorabile
donatarului, mai ales atunci când obiectul donaţiei îl reprezintă acţiuni deţinute la o societate
comercială, ştiut fiind faptul că acţiunile pot fi supuse unei fluctuaţii de valoare pronunţate,
valoarea lor putând să scadă ori să crească substanţial de la o perioadă la alta. De exemplu, o
persoană, care are un copil şi o avere de 200.000 lei, îi donează unui terţ suma de 100.000 de lei
sub formă de o mie de acţiuni a 100 de lei fiecare. Ulterior, după ce valoarea acţiunilor continuă
să crescă, donatarul vinde aceste acţiuni la cursul de 200 de lei/acţiune, încasând suma de
200.000 de lei şi realizând astfel un profit de 100.000 de lei. După mai mulţi ani, la decesul
donatorului, când se calculează rezerva şi cotitatea disponibilă, acţiunile sunt cotate la un curs de
900 de lei/acţiune. Dacă s-ar aplica regula generală (valoarea bunurilor, în speţă a acţiunilor, de
la data deschiderii moştenirii), masa de calcul va fi de 1.000.000 de lei (cei 100.000 de lei care
constituie activul net al moştenirii la care se va adăuga, în mod fictiv, valoarea de 900.000 de lei
a acţiunilor donate, preţuite după cursul din ziua decesului, adică 900 lei/acţiune). Rezerva fiind
de jumătate, adică 500.000 de lei, iar activul net fiind de doar 100.000 de lei, donatarul va fi
obligat să restituie, pentru a împlini rezerva, 400.000 de lei, deci de două ori mai mult decât a
primit în realitate. De aceea, în cazul în care bunurile au fost înstrăinate de către donatar, se va
lua în considerare valoarea acestor bunuri (iar nu neapărat preţul obţinut) la data înstrăinării. În
speţă, masa de calcul va fi de 300.000 de lei (cei 100.000 de lei care constituie activul net al
moştenirii la care se va adăuga, în mod fictiv, valoarea de 200.000 de lei a acţiunilor donate,
preţuite după valoarea lor la data înstrăinării, adică 200 de lei/acţiune). Rezerva va fi de 150.000
de lei, ceea ce înseamnă că donatarul va restitui copilului rezervatar suma de 50.000 de lei,
rămânându-i suma de 150.000 de lei din cei 200.000 de lei obţinuţi prin vânzarea acţiunilor pe
care le-a primit cu titlu de donaţie de la de cuius.
ii) “Dacă bunurile donate au fost înlocuite cu altele, se ţine cont de valoarea, la data
deschiderii moştenirii, a bunurilor intrate în patrimoniu şi de starea lor la momentul dobândirii.
Totuşi, dacă devalorizarea bunurilor intrate în patrimoniu era inevitabilă la data dobândirii, în
virtutea naturii lor, înlocuirea bunurilor nu este luată în considerare”.
Astfel, există în practică situaţii în care decuius-ul a donat un bun, acesta a fost vândut, dar
suma de bani care a fost obţinută a fost investită în procurarea unui alt bun. De exemplu, părinţii
au donat un teren, acest bun a fost vândut şi apoi banii obţinuţi au fost folosiţi pentru cumpărarea
unui apartament (ori a fost încheiat un contract de schimb între donatar şi terţ). Într-o asemenea
situaţie, în care bunurile donate au fost înlocuite cu altele, pentru ca moştenitorii rezervatari să
fie protejaţi şi să existe o soluţie cât mai apropiată de realitate, s-a prevăzut că se va ţine seama
de valoarea la data deschiderii moştenirii a bunurilor intrate în patrimoniu şi de starea lor la
momentul dobândirii (în exemplul nostru se va ţine seama de valoarea la data deschiderii
moştenirii a apartamentului şi de starea acestui apartament la data dobândirii, deci fără
eventualele îmbunătăţiri pe care i le-a adus donatarul).
Prin excepţie, înlocuirea bunurilor nu va fi luată în considerare dacă, de exemplu, decuius-ul a
donat un bun, acesta a fost vândut, dar suma de bani care a fost obţinută a fost investită pentru
procurarea unui alt bun (sau a mai multor bunuri) a cărui (căror) devalorizare, ţinând cont de
natura lui (lor), era inevitabilă (de exemplu, autoturismele, computerele, telefoanele mobile,
bunurile care se folosesc în gospodăria casnică - televizoare, frigidere, aspiratoare, maşini de
spălat etc.). În situaţia bunurilor a căror devalorizare este inevitabilă, în virtutea naturii lor, nu se
va ţine seama de bunurile care le-au înlocuit pe cele care au fost donate de către de cuius, ci se va
150
aplica regula iniţială, adică se va lua în considerare valoarea obţinută ca urmare a înstrăinării
bunului donat (de exemplu, de cuius-ul i-a donat fiului său un teren, donatarul a vândut terenul
cu suma de 5.000 de euro, iar această sumă a fost folosită pentru a cumpăra un televizor - care
tocmai apăruse pe piaţă - în valoare de 2.500 de euro şi un telefon mobil performant cu computer
încorporat - în valoare de 2.500 de euro. Presupunând că data deschiderii moştenirii va fi după 5
ani de la vânzarea terenului donat de către de cuius, se va reuni fictiv suma de 5.000 de euro, iar
nu suma de doar 2.000 de euro cât valorează televizorul şi computerul, chiar noi, din cauza
devalorizării lor ca urmare a apariţiei pe piaţă a altor bunuri similare, dar mai performante).
iii) „În măsura în care bunul donat sau cel care l-a înlocuit pe acesta a pierit fortuit,
indiferent de data pieirii, donaţia nu se va supune reunirii fictive”.
Se ia în considerare faptul că dacă bunul donat ar fi rămas în patrimoniul de cuius-ului,
oricum ar fi pierit şi nu ar fi servit pentru stabilirea masei de calcul şi, implicit, a rezervei
succesorale şi a cotităţii disponibile.
iv) „Sumele de bani sunt supuse indexării în raport cu indicele inflaţiei, corespunzător
perioadei cuprinse între data intrării lor în patrimoniul donatarului şi data deschiderii
moştenirii”.
28.5.3. Evaluarea dezmembrămintelor proprietăţii. Se mai pune problema, cum se face
evaluarea în cazul în care liberalitatea are ca obiect dezmembrăminte ale proprietăţii sau
dimpotrivă, nuda proprietate (dreptul de uzufruct, uz sau abitaţie fiind rezervat). Problema se
poate pune nu numai în cazul donaţiilor, dar şi în alte ipoteze, de exemplu, pentru evaluarea
activului succesoral în care există un imobil grevat de uzufruct în favoarea unei terţe persoane
(de pildă, vânzătorul imobilului cumpărat de defunct).
În lipsă de altă reglementare, pentru evaluarea dezmembrămintelor dreptului de proprietate se
poate avea în vedere, prin analogie, legislaţia financiară. În acest sens, HG nr. 44/2004 pentru
aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal prevede,
în art. 1515, că „la constituirea sau transmiterea dezmembrămintelor dreptului de proprietate,
impozitul se determină la valoarea declarată de părţi, dar nu mai puţin de 20% din valoarea
orientativă stabilită prin expertiza întocmită de camera notarilor publici. Aceeaşi valoare se va
stabili şi la stingerea pe cale convenţională sau prin consimţământul titularului a acestor
dezmembrăminte. La transmiterea nudei proprietăţi, impozitul se determină la valoarea
declarată de părţi, dar nu mai puţin de 80% din valoarea orientativă stabilită prin expertizele
camerei notarilor publici”.
Menţionăm că în cadrul reducţiunii liberalităţilor având ca obiect uzufructul, uzul sau abitaţia
ori o rentă sau întreţinere viageră dificultăţile de evaluare pot fi evitate prin opţiunea
moştenitorilor rezervatari în sensul transmiterii beneficiarilor dreptului de uzufruct, uz sau
abitaţie sau de rentă ori întreţinere viageră a proprietăţii cotităţii disponibile în loc să execute
liberalitatea aşa cum a fost stipulată de defunct (art. 1.098 C.civ.).
29. Ordinea efectuării operaţiunilor necesare pentru stabilirea masei de calcul. Este
obligatoriu ca cele trei operaţiuni să fie efectuate în ordinea prevăzută de art. 1.091 alin. 1 C.civ.
Dacă moştenirea este insolvabilă, efectuarea calculelor în altă ordine (de exemplu, dacă mai întâi
se reunesc donaţiile şi apoi se scade pasivul succesoral) ar conduce la soluţii inacceptabile,
întrucât rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă s-ar diminua sau chiar s-ar desfiinţa
nejustificat în detrimentul moştenitorilor rezervatari şi al donatarilor. În schimb, creditorii
moştenirii ar fi satisfăcuţi din valoarea bunurilor donate, deşi gajul lor general are ca obiect
numai bunurile aflate în patrimoniul succesoral, ei neavând niciun drept asupra celor înstrăinate
de defunct, fie şi cu titlu gratuit, dacă nu au cerut revocarea prin acţiunea pauliană.
Pentru a ilustra cele arătate, să presupunem că defunctul a lăsat bunuri în valoare de 100.000
de lei, datorii de 120.000 de lei, iar în timpul vieţii a donat un bun în valoare de 30.000 de lei şi
are un copil cu o cotă de rezervă de 1/2 din moştenire (din masa de calcul). În acest caz, mai întâi
se scade pasivul succesoral din activ (100.000 de lei - 120.000 de lei = 0, potrivit aritmeticii
juridice), creditorii suportând consecinţele insolvabilităţii debitorului lor, aşa cum ar fi suportat şi
dacă acesta din urmă ar fi rămas în viaţă. La acest rezultat (activul net de 0) se adaugă fictiv
valoarea donaţiei (30.000 de lei), din care 15.000 de lei va rămâne donatarului în limitele cotităţii
disponibile, iar 15.000 de lei va reveni prin reducţiune moştenitorului rezervatar. Observăm că,
în cazul în care moştenirea este insolvabilă (adică activul brut este mai mic decât pasivul
succesoral), masa de calcul coincide întotdeauna cu valoarea donaţiilor.

151
 30. Determinarea valorii concrete a rezervei şi a cotităţii disponibile. După stabilirea
activului brut şi, dacă este cazul, scăderea pasivului şi reunirea fictivă a donaţiilor, se obţine
valoarea care reprezintă, după cum am văzut, masa de calcul, la care se raportează cota de
rezervă a moştenitorilor rezervatari (descendenţi sau ascendenţi privilegiaţi şi soţul
supravieţuitor) şi cotitatea disponibilă, pentru a se stabili valoarea lor concretă, efectivă (în cifre
absolute). De exemplu, dacă masa de calcul este de 40.000 de lei şi defunctul a lăsat ca
moştenitori rezervatari doi copii, instituindu-l totodată pe un prieten ca legatar cu titlu particular
pentru un bun în valoare de 30.000 de lei (bun care face parte din activul brut al moştenirii),
rezerva celor 2 copii va fi de 1/2 din masa de calcul, adică 20.000 de lei, câte 10.000 de lei
pentru fiecare copil, iar cotitatea disponibilă va fi de 1/2 din masa de calcul, adică de 20.000 de
lei. Constatând că prin liberalitatea consimţită se depăşesc limitele cotităţii disponibile, la
cererea moştenitorilor rezervatari, legatul cu titlu particular va fi supus reducţiunii de la 30.000
de lei la 20.000 de lei. Cei 2 copii îşi vor primi rezervele succesorale de câte 10.000 de lei
fiecare.

§5. Reducţiunea liberalităţilor excesive

31. Noţiunea de reducţiune. Dacă în urma determinării valorii concrete a rezervei succesorale
se constată că liberalităţile făcute de defunct (donaţii şi/sau legate) depăşesc cotitatea disponibilă,
aducând atingere rezervei, ele urmează să fie reduse în limitele cotităţii disponibile. Art. 1.092
C.civ. prevede în acest sens că „după deschiderea moştenirii, liberalităţile care încalcă rezerva
succesorală sunt supuse reducţiunii, la cerere”.
Prin urmare, reducţiunea este o sancţiune civilă aplicabilă liberalităţilor excesive, lipsindu-le
de eficacitate în măsura necesară întregirii rezervei, dar fără a atrage nulitatea lor. Această
sancţiune se aplică, dacă este cazul, nu numai donaţiilor - dovedite sau prezumate potrivit celor
arătate - dar şi legatelor testamentare, inclusiv legatul cu titlu particular sub forma dispoziţiei
testamentare având ca obiect sume de bani, valori sau titluri de valoare depuse la instituţii
specializate (de exemplu, bănci) sau legatul universal, cu titlul universal ori cu titlu particular
destinat înfiinţării unei fundaţii, faţă de care moştenitorii au aceleaşi drepturi ca şi în cazul
oricărei alte liberalităţi făcute de către de cuius (art. 19 alin. 1 din OG nr. 26/2000 cu privire la
asociaţii şi fundaţii).
În toate cazurile, problema reducţiunii (ca şi limitele efectelor dezmoştenirii directe a
moştenitorului rezervatar) se poate pune numai după deschiderea moştenirii, atât în cazul
legatelor - care produc efecte numai din acest moment - cât şi în cazul donaţiilor între vii,
drepturile moştenitorilor rezervatari născându-se la data deschiderii moştenirii. Până în acest
moment “moştenitorul nu e îmbrăcat cu niciun drept; el are o simplă expectativă care nu e
suficientă nici pentru a lua măsuri asigurătorii împotriva actelor autorului său, care ar ameninţa
sau ar compromite legitimele sale aşteptări”423.
Precizăm, de asemenea, că reducţiunea poate fi invocată nu numai în cazul liberalităţilor
făcute în favoarea unor terţe persoane sau în favoarea unor moştenitori nerezervatari, dar şi în
cazul în care beneficiarul liberalităţii este un moştenitor rezervatar, dacă prin aceasta s-a adus
atingere rezervei comoştenitorilor rezervatari. Ocrotirea rezervei se impune în toate cazurile.
32. Persoanele care pot invoca reducţiunea. Potrivit art. 1.093 C.civ., “reducţiunea
liberalităţilor excesive poate fi cerută numai de către moştenitorii rezervatari, de succesorii lor,
precum şi de către creditorii chirografari ai moştenitorilor rezervatari”.
Dreptul de a invoca reducţiunea aparţine numai persoanelor limitativ prevăzute de lege424.
a) Astfel, reducţiunea poate fi invocată de moştenitorii rezervatari, în favoarea cărora rezerva
şi mijlocul ei de apărare au fost instituite de lege. Bineînţeles, exercitarea dreptului la reducţiune
este condiţionată de acceptarea moştenirii şi de nerenunţarea la acest drept (dreptul la rezervă)
după deschiderea moştenirii. O renunţare anterioară, constituind un act asupra unei moşteniri
viitoare, este nulă de drept.
În cazul în care există mai mulţi moştenitori rezervatari, ei pot exercita dreptul la reducţiune
în mod colectiv. Dar dreptul la reducţiune are un caracter individual, astfel încât, dacă unul dintre
423
M.B.Cantacuzino, op.cit., p.302.
424
De exemplu, colateralii privilegiaţi ai defunctului nu au dreptul la acţiunea în reducţiune. Vezi
P.Savu, E.Puşcariu, Sc.Şerbănescu, Note critice la dec.civ. nr.3743/1957 a T. reg. Craiova, în LP nr.2,
1958, p.110 şi urm.
152
ei, fără a renunţa la moştenire, renunţă să exercite dreptul - pentru a respecta voinţa liberală a
defunctului - liberalităţile se vor reduce numai în măsura necesară întregirii rezervei celorlalţi
(art. 1.094 alin.3 C.civ.).
b) Prin succesorii moştenitorilor rezervatari înţelegem:
- Moştenitorii moştenitorilor rezervatari. Astfel, dacă moştenitorul rezervatar - moştenitor
unic sau comoştenitor alături de alţii - moare înainte de exercitarea dreptului la reducţiune, acest
drept se transmite, ca drept patrimonial, asupra propriilor moştenitori.
- Cesionarii între vii, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, ai drepturilor succesorale care aparţin
moştenitorilor rezervatari şi pe care aceştia le transmit. Aceşti cesionari sunt succesori cu titlu
particular ai moştenitorului rezervatar, dar cesionarii dobândesc un drept ce poartă asupra unei
universalităţi, din care face parte şi dreptul la reducţiune (de exemplu, poate să solicite
reducţiunea cumpărătorul sau donatarul unei moşteniri pe care i-a înstrăinat-o moştenitorul
rezervatar).
c) În sfârşit, reducţiunea mai poate fi cerută şi de creditorii chirografari ai moştenitorilor
rezervatari. Creditorii rezervatarului vor putea exercita dreptul la reducţiune (în limita sumei
datorate) pe calea acţiunii oblice, întrucât acest drept patrimonial nu are caracter exclusiv
personal.
Dobânditorul cu titlu particular de la moştenitorul rezervatar (de exemplu, cumpărătorul sau
donatarul unui bun individual din moştenire, iar nu al unei moşteniri sau al unei cote-părţi dintr-
o moştenire) are, în această materie, calitatea de terţă persoană şi, ca atare, nu poate exercita
dreptul moştenitorului rezervatar la reducţiune.
Evident, reducţiunea nu poate fi cerută nici de către donatari sau legatari; reducţiunea
operează împotriva, iar nu în favoarea lor. Se impune totuşi o precizare: dacă există o pluralitate
de donatari şi/sau legatari, cel acţionat în reducţiune poate invoca, pe cale de excepţie,
nerespectarea ordinii legale de reducţiune a liberalităţilor excesive425.
33. Ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive. Problema se pune numai dacă cel care lasă
moştenirea a făcut mai multe liberalităţi (donaţii şi/sau legate) prin care s-a depăşit cotitatea
disponibilă, indiferent că a beneficiat de liberalităţi o singură persoană sau persoane diferite.
Pentru această ipoteză, Noul Cod civil consacră trei reguli care guvernează ordinea reducţiunii
până la limita cotităţii disponibile, dacă beneficiarul liberalităţii nu este moştenitor rezervatar,
respectiv până la limita asigurării rezervei celorlalţi rezervatari, dacă beneficiarul liberalităţii este
şi el moştenitor rezervatar. Cele trei reguli prevăzute de lege au la bază ideea că liberalităţile cu
dată anterioară, fiind făcute din cotitatea disponibilă, trebuie să fie menţinute (prior tempore
potior iure) şi numai dacă au aceeaşi dată urmează să fie reduse proporţional cu valoarea lor426.
33.1. Legatele se reduc înaintea donaţiilor (art. 1.096 alin.1 C.civ.). Această regulă primeşte
aplicare în cazul în care defunctul a făcut atât donaţii, cât şi legate. De exemplu, în timpul vieţii a
donat un teren, iar prin testamentul lăsat a desemnat un legatar cu titlu universal pentru 1/2 din
moştenire. Legatul se va reduce în măsura necesară asigurării cotei moştenitorilor rezervatari.
Regula reducerii legatelor înaintea donaţiilor (indiferent de data testamentului) se justifică
prin aceea că sunt ultimele liberalităţi făcute de defunct - produc efecte numai la data deschiderii
moştenirii - şi din cauza lor s-a adus atingere rezervelor succesorale, liberalităţile anterioare
(donaţiile) fiind făcute - cel puţin în parte - din cotitatea disponibilă şi, mai ales, prin principiul
irevocabilităţii donaţiilor. Într-adevăr, dacă donaţiile s-ar reduce înaintea legatelor, testatorul ar
putea revoca donaţiile făcute lăsând legate care să epuizeze cotitatea disponibilă.
Regula reducerii legatelor înaintea donaţiilor are caracter imperativ. Astfel fiind, clauza
testamentară prin care s-ar prevedea reducerea cu întâietate a donaţiilor sau reducerea lor
concomitent cu legatele va fi lovită de nulitate.
33.2. Legatele se reduc toate deodată şi proporţional, afară dacă testatorul a dispus că
anumite legate vor avea preferinţă, caz în care vor fi reduse mai întâi celelalte legate (art. 1.096
alin. 2 C.civ.). Sunt supuse reducerii simultane şi proporţional cu valoarea lor atât legatele
universale sau cu titlu universal, cât şi cele cu titlu particular 427, indiferent că au fost prevăzute în
acelaşi testament sau în testamente diferite. Această regulă se explică prin faptul că toate legatele
produc efecte de la aceeaşi dată - data deschiderii moştenirii.
425
Vezi şi Mazeaud, op.cit., p.750-751 nr.928.
426
Vezi Ph.Malaurie, op.cit., p.309-310 nr.653.
427
Vezi şi TS, col.civ., dec.nr.2490/1955, în CD, 1955, vol.I, p.199-201.
153
 Întemeindu-se pe voinţa prezumată a testatorului, această regulă are caracter dispozitiv. În
acest sens, legea permite testatorului să dispună plata unui (unor) legate cu preferinţă faţă de
altele, caz în care cele preferate se vor reduce numai dacă rezerva succesorală nu va fi întregită
prin reducţiunea celorlalte. Ordinea de preferinţă poate fi stipulată în mod expres, dar voinţa
testatorului în acest sens poate rezulta şi implicit din ansamblul dispoziţiilor testamentare.
Din punct de vedere practic, reducerea proporţională a legatelor se realizează prin aplicarea
“regulii de trei simplă" ori a "regulii de trei compusă". De exemplu, dacă masa de calcul este
100.000 de lei, rezerva succesorală a copilului este de 50.000 de lei şi cotitatea disponibilă este
tot de 50.000 de lei, iar defunctul a făcut trei legate cu titlu universal în valoare de 60.000 de lei,
30.000 de lei şi, respectiv, de 10.000 de lei, ca urmare a reducţiunii, legatele se vor reduce la
30.000 de lei, 15.000 de lei şi, respectiv, 5.000 de lei.
33.3. Donaţiile se reduc succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă
(art. 1.096 alin. 3 C.civ.). Această regulă, ca şi prima, se justifică prin ideea că donaţiile mai noi
au adus atingere rezer-vei succesorale, fiind reclamată şi de principiul irevocabilităţii donaţiilor.
Într-adevăr, dacă donaţiile s-ar reduce în ordine cronologică, donatorul ar putea revoca donaţiile
anterioare făcând noi donaţii care să epuizeze cotitatea disponibilă.
Întrucât principiul irevocabilităţii donaţiilor este de ordine publică, şi această regulă de
reducţiune are caracter imperativ, donatorul nu poate stabili o altă ordine de reducţiune a
donaţiilor nici prin contractele încheiate, nici prin testamentul lăsat428.
Regula reducţiunii donaţiilor în ordine cronologică inversă nu poate fi aplicată în cazul
donaţiilor care au aceeaşi dată. Astfel fiind, art. 1.096 alin. 4 C.civ. prevede că donaţiile
concomitente se reduc toate deodată şi proporţional, afară dacă donatorul a dispus că anumite
donaţii vor avea preferinţă, caz în care vor fi reduse mai întâi celelalte donaţii. Printr-o
asemenea stipulaţie nu se contravine principiului irevocabilităţii donaţiilor, deoarece reducţiunea
donaţiilor pentru asigurarea rezervei este, imperativ, prevăzută de lege.
În raporturile dintre donatari - terţi unii faţă de alţii - vechimea donaţiilor (neautentice), în
raport de care se hotărăşte reducţiunea, se determină după momentul când actul a căpătat dată
certă (art. 278 C.proc.civ.), cel mai târziu la moartea donatorului, inclusiv în cazul darului
manual, dacă donatarul nu a reuşit să dovedească - în acest caz cu orice mijloc de probă - data
anterioară a darului.
În sfârşit, precizăm că dacă beneficiarul donaţiei supuse reducţiunii este insolvabil (a
înstrăinat bunul donat şi nu are alte bunuri urmăribile), se va proceda la reducţiunea donaţiei
anterioare (art. 1.096 alin. 5 C.civ.).
33.4. Ordinea şi măsura reducţiunii libertăţilor indirecte (a sarcinilor ce grevează liberalităţi
directe). În cazul în care liberalităţile făcute de cel care lasă moştenirea sunt grevate de sarcini,
care reprezintă la rândul lor liberalităţi (donaţii sau legate indirecte grefate pe liberalităţi directe)
se pune întrebarea în ce cazuri, în ce ordine şi în ce măsură aceste liberalităţi indirecte (de gradul
doi) sunt supuse reducţiunii. Evident, problema se pune numai dacă este prevăzută de autorul
liberalităţii în favoarea unei terţe persoane (stipulaţie pentru altul) şi cu intenţia de a gratifica.
Dacă sarcina nu îndeplineşte aceste condiţii (de exemplu, s-a prevăzut pentru plata unei datorii,
suportarea cheltuielilor de înmormântare etc.) problema analizată nu se pune, urmând a se avea
în vedere numai faptul că, în aceste cazuri, donaţia sau legatul în cauză încetează să fie
liberalitate în măsura sarcinii (caracterului oneros al actului) şi, în această măsură, nu este supus
reducţiunii ca liberalitate directă excesivă.
În schimb, dacă sarcina reprezintă la rândul ei o liberalitate indirectă, ea nu va putea fi
invocată de beneficiarul liberalităţii directe faţă de moştenitorii rezervatari care solicită
reducţiunea. Liberalitatea directă va fi supusă reducţiunii în măsura necesară pentru întregirea
rezervei succesorale.
Pe de altă parte, dacă liberalitatea directă este supusă reducţiunii, nu poate fi la adăpost de
reducţiune nici liberalitatea indirectă care o grevează şi care, prin definiţie, are aceeaşi natură şi
aceeaşi dată (fiind prevăzută în acelaşi act). În consecinţă, pentru rezolvarea problemei privind
soarta liberalităţii indirecte trebuie stabilit, mai întâi, dacă liberalitatea directă este sau nu supusă
reducţiunii potrivit regulilor prevăzute de Codul civil. Dacă liberalitatea directă nu este supusă

428
Întrucât donaţiile între soţi sunt revocabile, donatorul poate să stipuleze că reducţiunea eventuală a
donaţiei făcute soţului să se facă cu întâietate faţă de alte donaţii posterioare. M.B.Cantacuzino, op.cit.,
p.312; Mazeaud, op.cit., p.753.
154
reducţiunii, nu se pune nici problema reducţiunii liberalităţii indirecte (a sarcinii) care o
grevează.
Dimpotrivă, reducţiunea liberalităţii directe se va răsfrânge şi asupra liberalităţii indirecte
(reducţiune indirectă), potrivit principiului accesorium sequitur principale, şi anume, simultan şi
în mod proporţional cu valoarea lor, întrucât liberalitatea directă şi cea indirectă au aceeaşi dată.
De exemplu, defunctul a făcut în timpul vieţii o donaţie cu sarcină, iar prin testament un legat cu
sarcină. Dacă donaţia directă se încadrează în cotitatea disponibilă, nu va fi supusă reducţiunii
nici donaţia indirectă. În schimb, dacă prin a doua liberalitate directă (de exemplu, legat în
valoare de 100.000 de lei, grevat de o sarcină de 10.000 de lei) s-a depăşit cotitatea disponibilă
cu 50.000 de lei, ambele vor fi reduse la jumătate, legatarul primind 50.000 de lei din care va
plăti beneficiarului sarcinii 5.000 de lei (dacă testatorul nu a prevăzut altfel, acordând preferinţă
sarcinii; regula reducţiunii proporţionale are caracter dispozitiv, întrucât ambele legate produc
efecte de la aceeaşi dată).
34. Căile procedurale de realizare a reducţiunii. Dreptul la reducţiunea liberalităţilor
excesive se poate realiza prin bună învoială sau pe cale judecătorească (art. 1.094 C.civ.).
34.1. Dacă persoanele interesate se înţeleg, reducţiunea liberalităţilor excesive se poate realiza
prin buna-învoială a celor interesaţi, pe cale extrajudiciară (art. 1.094 alin.1 C.civ.). Astfel, art.
114 alin.3 din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 prevede că “Notarul
public, având acordul tuturor moştenitorilor, va putea proceda la reducerea liberalităţilor, până
la limitele prevăzute de lege”. De exemplu, cu acordul moştenitorilor rezervatari şi a legatarului
(universal, cu titlu universal sau cu titlu particular) notarul public va putea stabili măsura în care
legatul în cauză produce efecte, eliberând în consecinţă câte un exemplar al certificatului de
moştenitor fiecăruia dintre moştenitori şi legatar (art. 115 din Legea nr. 36/1995). Considerăm că
reducţiunea se poate realiza şi pe calea împărţirii bunurilor prin bună învoială (art. 112 alin.3 din
Legea nr. 36/1995). Acordul realizat în aceste condiţii are valoarea unui contract şi produce
efecte, ca atare, potrivit dreptului comun.
34.2. În cazul în care părţile interesate nu cad de acord, neînţelegerile urmează să fie
soluţionate pe cale judecătorească (art. 109 din Legea nr. 36/1995), moştenitorul rezervatar fiind
obligat să dovedească, prin orice mijloc de probă, depăşirea cotităţii disponibile prin liberalităţile
făcute de defunct. În această ipoteză, procedural, trebuie să deosebim după cum obiectul
liberalităţii excesive se află în posesia beneficiarului sau în posesia moştenitorilor rezervatari.
a) Dacă bunurile ce fac obiectul liberalităţii supuse reducţiunii se află în posesia celor
gratificaţi (cum se întâmplă în cazul bunurilor donate şi, în mod excepţional, în cazul legatelor
când bunurile legate au ajuns în posesia legatarului), persoanele îndreptăţite urmează să solicite
reducţiunea prin cererea adresată instanţei, numită acţiune în reducţiune. Cu toate că rezerva
succesorală şi mijlocul ei de apărare sunt reglementate prin dispoziţii, de regulă, imperative,
totuşi reducţiunea nu operează de drept, ea trebuie să fie invocată 429. Art. 1092 C.civ. prevede în
mod expres că liberalităţile care încalcă rezerva succesorală sunt supuse reducţiunii la cerere.
Acţiunea în reducţiune este o acţiune patrimonială personală (nu reală); moştenitorul
rezervatar nu poate urmări bunurile ce au făcut obiectul liberalităţilor excesive (a bunurilor
donate) în mâinile terţilor subdobânditori430. Vom vedea că, în cazul înstrăinării sau grevării
bunului donat înainte de deschiderea moştenirii, întregirea rezervei se face prin echivalent (art.
1.097 alin.3 C.civ.).
Acţiunea în reducţiune este o acţiune divizibilă; ea poate fi promovată numai în limitele cotei
de rezervă cuvenită reclamantului şi admiterea ei profită numai rezervatarului care a cerut
reducţiunea (art. 1.094 alin. 3 C.civ.) 431. Dacă reducţiunea este cerută în cadrul acţiunii de partaj,
se admite că cererea exercitată de unul dintre moştenitorii rezervatari este de natură să folosească
tuturor, în măsura în care şi ei, în ceea ce-i priveşte, se găsesc în termenul legal de a o
introduce432.
Fiind o acţiune personală şi patrimonială, acţiunea în reducţiune este prescriptibilă în cadrul
termenului general de prescripţie de 3 ani (art. 1.095 alin. 1 C.civ.). Termenul de prescripţie
începe să curgă de la data deschiderii moştenirii, când se naşte dreptul la acţiune al
429
TS, s.civ. dec.nr. 1253/1989, în Dreptul nr.4, 1990, p.71.
430
TS, s.civ. dec.nr.33/1967, în CD, 1967, p.129; idem, dec.nr.2091/1967, în RRD nr.5, 1968, p.161.
431
TS, s.civ. dec.nr.780/1973, în CD, 1973, p.202; idem, dec.nr.743/1985, în CD, 1985, p.93-96.
432
TS, s.civ. dec.nr.1119/1977, în CD, 1977, p.92-95.
155
moştenitorului rezervatar, sau, după caz, de la data la care moştenitorii rezervatari au pierdut
posesia bunurilor care formează obiectul liberalităţii. În cazul liberalităţilor excesive a căror
existenţă nu a fost cunoscută de moştenitorii rezervatari, termenul de prescripţie începe să curgă
de la data când au cunoscut existenţa acestora şi caracterul lor excesiv (de exemplu, deşi
cunoştea donaţia şi valoarea bunului donat, moştenitorul rezervatar nu cunoştea în totalitate
datoriile defunctului; ulterior, creditorul moştenirii face dovada creanţei, ceea ce are ca efect
diminuarea activului net şi, pe cale de consecinţă, diminuarea masei de calcul, a rezervei şi a
cotităţii disponibile, donaţia devenind excesivă în raport de noile condiţii şi fiind supusă
reducţiunii).
b) Dacă bunurile ce fac obiectul liberalităţii excesive se află în posesiunea moştenitorului
rezervatar (ceea ce se întâmplă, de regulă, în cazul legatelor) şi care refuză să le predea,
beneficiarul liberalităţii urmează să-şi valorifice dreptul pretins pe cale de acţiune (acţiune în
predarea legatului, petiţie de ereditate, acţiune de partaj etc.). În acest proces cu beneficiarul
liberalităţii, moştenitorul rezervatar se va apăra cerând respingerea - totală sau parţială - a
acţiunii, invocând reducţiunea pe cale de excepţie (ca excepţie de fond). Excepţia de reducţiune
este imprescriptibilă extinctiv (art. 1.095 alin.3 C.civ.).
35. Efectele reducţiunii. Reducţiunea se realizează diferit după cum liberalităţile prin care se
aduce atingere rezervei succesorale sunt legate (exheredări) sau donaţii.
35.1. În cazul legatelor reducţiunea are ca efect ineficacitatea acestora în măsura necesară
întregirii rezervei; totală, dacă cotitatea disponibilă a fost epuizată prin donaţiile făcute de cel
care lasă moştenirea şi parţială prin reducerea legatelor proporţional cu valoarea lor, potrivit
regulilor care guvernează ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive. Tot ineficacitatea parţială
intervine şi în cazul exheredării directe a unui moştenitor rezervatar.
Întrucât bunurile care formează obiectul dispoziţiilor testamentare se găsesc în patrimoniul
succesoral, întregirea rezervei celor îndreptăţiţi se realizează în natură.
35.2. În cazul donaţiilor reducţiunea are ca efect desfiinţarea lor în măsura necesară întregirii
rezervei; totală, dacă cotitatea disponibilă a fost epuizată prin donaţii cu dată anterioară şi
parţială, dacă şi în măsura în care donaţia se încadrează (parţial) în cotitatea disponibilă.
Întrucât reducţiunea are ca efect desfiinţarea donaţiei în măsura necesară întregirii rezervei,
moştenitorul rezervatar devine proprietar al bunului cu care se întregeşte rezerva şi, în această
calitate, poate cere restituirea lui în natură (art. 1.097 alin. 2 C.civ.). După cum se arată în
practica instanţei supreme, rezerva trebuie asigurată moştenitorilor rezervatari în plină
proprietate - fără sarcini, condiţii sau clauze restrictive - şi în natură, defunctul neputând dispune
prin testament, de exemplu, vânzarea bunului la licitaţie publică şi asigurarea rezervei din preţul
obţinut sau prin acordarea dreptului de uzufruct433. Tot astfel, cota de rezervă nu poate fi
restituită moştenitorului rezervatar sub forma echivalentului bănesc din valoarea bunului donat.
În cazul întregirii rezervei în natură, gratificatul păstrează fructele părţii din bun care
depăşeşte cotitatea disponibilă, percepute până la data la care cei îndreptăţiţi au cerut reducţiunea
(art. 1.097 alin.6 C.civ.). Gratificatul este ţinut să restituie fructele doar de la data de la care a
devenit posesor de rea-credinţă.
Desfiinţarea donaţiei pentru întregirea rezervei se produce însă numai în anumite limite, iar
reducţiunea se face, în anumite cazuri, nu prin restituirea bunului donat în natură, ci prin
echivalent.
De la principiul întregirii rezervei în natură se admit următoarele excepţii 434, când reducţiunea
se face prin echivalent:
- în cazul în care, înainte de deschiderea moştenirii, donatarul a înstrăinat bunul ori a
constituit asupra lui drepturi reale, precum şi atunci când bunul a pierit dintr-o cauză imputabilă
donatarului (art. 1.097 alin. 3 C.civ.);
- când donaţia supusă reducţiunii a fost făcută unui moştenitor rezervatar care nu este obligat
la raportul donaţiei, acesta va putea păstra în contul rezervei sale partea care depăşeşte cotitatea
disponibilă (de exemplu, dacă unul dintre cei trei copii ai defunctului a primit o donaţie scutită

433
TS, s.civ., dec.nr.760/1969, în Repertoriu... 1969-1975, p.206; CSJ, s.civ., dec.nr.1314/1994, în
Dreptul nr.7, 1995, p.87.
434
Vezi şi CSJ, s.civ., dec.nr.1314/1994, cit supra.
156
de raport ce reprezintă 2/3 din masa de calcul, acesta va putea păstra în contul rezervei sale
partea care depăşeşte cotitatea disponibilă (în exemplul dat 1/6).
În schimb, dacă donaţia scutită de raport reprezintă 3/4 din moştenire, se va imputa mai întâi
asupra cotităţii disponibile de 1/2 (pe care o epuizează), apoi asupra rezervei de 1/6 a copilului
donatar (pe care o epuizează), după care va fi supusă reducţiunii pentru că afectează rezervele
celorlalţi 2 copii (de câte 1/6 fiecare). Înseamnă că donaţia va fi redusă de la 3/4 la 2/3 din
moştenire.
- dacă donatarul este un succesibil obligat la raport, iar partea supusă reducţiunii reprezintă
mai puţin de jumătate din valoarea bunului donat, donatarul rezervatar poate păstra bunul, iar
reducţiunea necesară întregirii rezervei celorlalţi moştenitori rezervatari se va face prin luare mai
puţin sau prin echivalent bănesc. De exemplu, dacă masa de calcul este de 400.000 de lei (50.000
de lei fiind activul net, iar 350.000 de lei fiind donaţiile care se reunesc fictiv), iar defunctul a
făcut unui prieten o donaţie în valoare de 200.000 de lei, iar unuia dintre copii (C1) i-a făcut o
donaţie raportabilă având ca obiect un bun în valoare de 150.000 de lei, rezerva copilului C1 va
fi de 100.000 de lei, rezerva copilului C2 va fi tot de 100.000 de lei, iar cotitatea disponibilă va fi
de 200.000 de lei. Donaţia făcută prietenului (prima în ordine cronologică) se impută asupra
cotităţii disponibile şi o epuizează (ceea ce înseamnă că prietenul va putea păstra donaţia), apoi
donaţia făcută copilului C1 se impută asupra rezervei sale de 100.000 de lei, iar pentru 50.000 de
lei va fi supusă reducţiunii pentru că încalcă rezerva copilului C2. Copilul C1 poate păstra bunul
ce i s-a donat, dar va trebui să-i plătească copilului C2 suma de 50.000 de lei pentru ca acesta să-
şi întregească rezerva. Copilul C2 va culege bunurile ce reprezintă activul net de 50.000 de lei, la
care se adaugă cei 50.000 de lei primiţi de la C1.
36. Reducţiunea unor liberalităţi speciale (donaţia sau legatul are ca obiect un uzufruct, uz
ori abitaţie sau o rentă ori întreţinere viageră).
Dacă liberalitatea - donaţie sau legat - făcută de cel care lasă moştenirea are ca obiect dreptul
de uzufruct, uz ori abitaţie sau o rentă ori întreţinere viageră, aplicarea regulilor reducţiunii este
deosebit de dificilă deoarece disponibilul moştenirii este stabilit de lege în plină proprietate. Pe
de altă parte, uzufructul, uzul ori abitaţia sau renta ori întreţinerea viageră pot avea o valoare
considerabilă (în funcţie de vârsta şi starea sănătăţii beneficiarului), iar evaluarea acestor drepturi
este întotdeauna aleatorie, pentru că nu se ştie cât timp va trăi titularul dreptului de uzufruct, uz
ori abitaţie, respectiv, credirentierul ori creditorul întreţinerii şi, prin urmare, este de natură a
păgubi pe una dintre părţile interesate.
Astfel fiind, legea oferă o soluţie excepţională pentru ipoteza unor asemenea liberalităţi, de
natură a înlătura dificultăţile semnalate în condiţii echitabile atât pentru moştenitorul rezervatar,
cât şi pentru beneficiarul liberalităţii. Potrivit art. 1.098 C.civ., „(1) Dacă donaţia sau legatul
are ca obiect un uzufruct, uz ori abitaţie sau o rentă ori întreţinere viageră, moştenitorii
rezervatari au facultatea fie de a executa liberalitatea astfel cum a fost stipulată, fie de a
abandona proprietatea cotităţii disponibile în favoarea beneficiarului liberalităţii, fie de a
solicita reducţiunea potrivit dreptului comun. (2) Dacă moştenitorii rezervatari nu se înţeleg
asupra opţiunii, reducţiunea se va face potrivit dreptului comun”.
Prin urmare, moştenitorii rezervatari au un drept de opţiune: fie să execute liberalitatea aşa
cum a fost prevăzută, fie să predea beneficiarului liberalităţii proprietatea cotităţii disponibile,
transformând dreptul de uzufruct, uz ori abitaţie sau de rentă ori întreţinere viageră în plină
proprietate asupra cotităţii disponibile a moştenirii, la care se adaugă - dacă beneficiarul
liberalităţii este şi el moştenitor rezervatar - propria cotă de rezervă în plină proprietate, fie să
solicite reducţiunea potrivit dreptului comun, cu toate inconvenientele care pot decurge din
aceasta.
Deşi opţiunea îi aparţine numai moştenitorului rezervatar, soluţia prevăzută de lege este
mulţumitoare şi pentru beneficiarul liberalităţii, căci dacă se execută liberalitatea el primeşte
ceea ce a prevăzut autorul liberalităţii, iar dacă moştenitorul rezervatar abandonează în favoarea
lui proprietatea cotităţii disponibile înseamnă că el a obţinut întreg disponibilul, adică tot ceea ce
putea să dobândească potrivit legii435.
Întrucât exercitarea dreptului de opţiune înseamnă, în această ipoteză, exercitarea dreptului la
reducţiunea liberalităţilor excesive, ea se poate realiza prin bună învoială (în cadrul procedurii

435
Vezi M.Eliescu, op.cit., p.380; TS; s.civ., dec.nr.2065/1989, în Dreptul nr.7, 1990, p.67.
157
succesorale notariale) sau pe cale judecătorească, potrivit regulilor analizate, aplicate în mod
corespunzător.
Fiind o dispoziţie cu caracter excepţional, derogatoriu de la dreptul comun al reducţiunii
liberalităţilor excesive, art. 1.098 C.civ. urmează să fie aplicat cu observarea următoarelor
condiţii:
a) Liberalitatea să aibă ca obiect dreptul de uzufruct, uz sau abitaţie sau o rentă ori o
întreţinere viageră. În situaţia inversă, când liberalitatea are ca obiect nuda proprietate sau
proprietatea cu sarcina unei rente viagere sau a prestării întreţinerii în favoarea moştenitorului
rezervatar, textul nu poate primi aplicare.
Art. 1.098 C.civ. nu vizează, în mod direct, nici ipoteza în care liberalitatea în uzufruct, uz sau
abitaţie (sau rentă ori întreţinere viageră) a fost prevăzută în favoarea moştenitorului rezervatar
(de exemplu, uzufructul moştenirii în favoarea soţului supravieţuitor436, şi care apreciază că prin
această liberalitate s-au încălcat drepturile sale de moştenitor rezervatar). Întrucât o asemenea
liberalitate “în favoarea” moştenitorului rezervatar poate avantaja, în fapt şi indirect, pe
comoştenitori (indiferent că aceştia din urmă sunt sau nu rezervatari), ei fiind în realitate
beneficiari de liberalitate (ai nudei proprietăţi), considerăm că titularul liberalităţii în uzufruct
poate solicita atribuirea cotei de rezervă în plină proprietate, renunţând la liberalitatea în
uzufruct.
b) Art. 1.098 C.civ. este aplicabil numai dacă defunctul a făcut o singură liberalitate. Dacă
există mai multe liberalităţi - dintre care una în uzufruct, uz sau abitaţie sau rentă ori întreţinere
viageră - evaluarea se impune, pentru a fi posibilă aplicarea regulilor care guvernează ordinea
reducţiunii liberalităţilor excesive şi calculul cotităţii disponibile.
În schimb, dacă există o singură liberalitate în uzufruct, uz sau abitaţie ori rentă sau întreţinere
viageră, nici o evaluare nu este necesară. Moştenitorul rezervatar apreciază liber (în funcţie de
vârsta, starea sănătăţii beneficiarului liberalităţii etc.) interesul său de a executa liberalitatea aşa
cum a fost stipulată sau a abandona proprietatea cotităţii disponibile. Nici în cazul rentei ori a
întreţinerii viagere, dacă este singura liberalitate, nu se impune preţuirea, căci reducţiunea se
realizează anume prin opţiunea conferită moştenitorului rezervatar prin art. 1.098 C.civ. Numai
dacă există şi alte liberalităţi evaluarea rentei ori a întreţinerii se impune.
c) Dacă moştenitorii rezervatari nu se înţeleg asupra opţiunii, reducţiunea se va face potrivit
dreptului comun.
În sfârşit, precizăm că dispoziţia art. 1.098 C.civ. nu are caracter imperativ437. În consecinţă,
părţile se pot înţelege asupra unui alt mod de reducţiune a liberalităţii excesive, iar donatorul,
respectiv testatorul poate interzice transformarea liberalităţii în plină proprietate, caz în care
problema reducţiunii urmează să se rezolve potrivit regulilor de drept comun.

§6. Raportul donaţiilor

37. Noţiune. Raportul donaţiilor este obligaţia pe care o au între ei soţul supravieţuitor şi
descendenţii defunctului care vin efectiv şi împreună la moştenirea legală de a readuce la
moştenire bunurile care le-au fost donate fără scutire de raport de către cel ce lasă moştenirea
(art. 1.146 C.civ.).
Fiind vorba de persoane foarte apropiate defunctului donator, faţă de care are afecţiune egală;
legea prezumă că prin donaţia făcută el nu a voit să avantajeze pe donatar cu bunul donat în
detrimentul celorlalţi moştenitori legali, ci numai să facă un avans asupra moştenirii ce i se va
cuveni potrivit legii. De exemplu, dacă cu ocazia căsătoriei unuia dintre cei doi copii, tatăl lui îi
face din bunurile proprii o donaţie în valoare de 100.000 de lei şi încetând din viaţă lasă un activ
net de 500.000 de lei, copilul donatar va trebui să raporteze la masa succesorală donaţia (deşi
liberalitatea - nu este supusă reducţiunii, nefiind excesivă), astfel încât fiecare să beneficieze de
300.000 de lei, asigurându-se egalitatea între ei. Dacă la moştenire vine şi soţia supravieţuitoare,
raportul asigură nu egalitatea între toţi moştenitorii, ci cota legală pentru fiecare, deci un
echilibru legal, soţia supravieţuitoare primind bunuri în valoare de 150.000 de lei, iar copiii câte
225.000 de lei, incluzând şi bunul donat.

436
Vz. de ex., cauza soluţionată prin dec. nr. 1754/1996 a TMB, s. a IV-a, în Culegere TMB 1993–
1997, p. 406–408.
437
Vezi C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, op.cit., p.686 nr.1010; Mazeaud, op.cit.,
p.741 nr.921; Ph.Malaurie, op.cit., p.312 nr.658; D.Chirică, op.cit., p.197.
158
 Obligaţia de raport nefiind prevăzută imperativ de lege, donatorul îl poate scuti pe donatar de
această obligaţie, favorizându-l în felul acesta, caz în care donaţia va fi nu un simplu avans
asupra moştenirii, ci va avea caracter definitiv ca donaţie (supusă numai reducţiunii dacă este
excesivă) sau, cum se mai spune, caracter preciputar438, de care donatarul va beneficia peste cota
sa legală din moştenire (în limita cotităţii disponibile).
38. Domeniul de aplicare al raportului. În legislaţia noastră, obligaţia de raport nu
funcţionează dacă donaţia a fost făcută moştenitorilor defunctului în linie ascendentă sau
colaterală. Ea are deci, în acest caz, potrivit legii, caracter definitiv, preciputar. De exemplu, dacă
la moştenire vin doi fraţi buni ai defunctului sau doi părinţi, ei vor împărţi activul succesoral în
mod egal, fără a ţine seama de donaţia primită de unul dintre ei, indiferent de valoarea bunului
donat (în cazul fraţilor) şi cu condiţia asigurării rezervei părintelui care nu a fost gratificat (în cel
de-al doilea caz).
Mai mult decât atât - deşi raportul donaţiilor este reglementat prin norme supletive - s-a
susţinut că în cazul moştenitorilor ascendenţi sau colaterali, obligaţia de raport nici nu poate fi
stipulată de donator „pentru că o asemenea clauză ar fi contrarie cu principiul irevocabilităţii
donaţiilor între vii”439. Este adevărat că principiul irevocabilităţii operează imperativ şi poate
cunoaşte derogări numai în cazurile prevăzute de lege, cum este şi cazul raportului datorat de
descendenţi şi de soţul supravieţuitor când vine la moştenire împreună cu descendenţii.
Considerăm însă, că raportul poate fi stipulat şi în cazul donaţiei făcută ascendenţilor sau rudelor
colaterale, dar numai sub forma imputării (valorii) donaţiei asupra părţii din moştenire ce se
cuvine donatarului. De exemplu, fratele donatar să primească jumătate din masa de calcul a
moştenirii (activ + valoarea donată), imputându-se asupra părţii ce i se cuvine şi donaţia de care
a beneficiat. Donaţia rămânând neatinsă, voinţa donatorului nu contravine principiului
irevocabilităţii.
În dreptul nostru nu sunt raportabile în temeiul legii nici legatele, care, producând efecte la
deschiderea moştenirii, nu pot constitui un avans asupra acesteia, intenţia testatorului fiind
avantajarea legatarului în raport cu alţi moştenitori. Legatul fără a fi preciputar, are caracter
definitiv. Se admite însă că testatorul poate supune pe moştenitorul său de orice categorie, fie şi
descendent sau soţ supravieţuitor, la raportul legatului ce i l-a lăsat, în care caz valoarea bunului
legat va fi imputată asupra cotei de moştenire a legatarului, iar dacă această cotă este de mai
mică valoare, raportul se va face prin echivalent 440. De exemplu, în cazul în care defunctul a lăsat
legat o casă unuia dintre cei doi copii şi a stipulat raportarea valorii casei pentru a păstra
egalitatea între ei (nu numai asigurarea rezervei); valoarea casei se va imputa asupra cotei sale de
moştenire legală, diferenţa de valoare regularizându-se prin alte bunuri, respectiv prin echivalent
bănesc.
39. Corelaţia dintre raport şi reducţiune. Atât raportul, cât şi reducţiunea au ca efect principal
readucerea - în natură sau prin echivalent - a bunului care formează obiectul liberalităţii la masa
succesorală, lipsind pe beneficiarul ei, în folosul comoştenitorilor, de exclusivitatea avantajului
ce i s-a făcut. Cele două instituţii nu trebuie însă confundate, pericolul confuziei existând mai
ales în cazul în care liberalitatea este făcută în favoarea unuia dintre moştenitorii rezervatari. În
acest caz, dacă liberalitatea este excesivă, ea va fi supusă reducţiunii în favoarea comoştenitorilor
rezervatari. În schimb, dacă liberalitatea este raportabilă, va fi supusă acestei operaţiuni
indiferent de faptul dacă valoarea ei depăşeşte ori nu cotitatea disponibilă. Rezultă că raportul
înlătură necesitatea reducţiunii, deci cele două operaţiuni sunt într-o strânsă corelaţie.
Pentru acest motiv, considerăm că tratarea problemei raportului donaţiilor este indicat să se
facă după analiza instituţiei reducţiunii. În mod tradiţional, raportul donaţiilor se analizează în
cadrul instituţiei partajului succesoral, împărţeala şi raportul fiind reglementate şi în Noul Cod
civil în două secţiuni alăturate, în acelaşi capitol intitulat ”Partajul succesoral şi raportul”.

438
Etimologia cuvântului (folosit în limba franceză) este nesigură. Se pare că provine din cuvintele
latine prae - înainte şi capere - a lua sau din praebere, a da, a furniza (Vezi Ph.Malaurie, op.cit., p.411),
în sensul de a lua cu anticipaţie (ca moştenire) şi nu ca simplu avans asupra moştenirii.
439
M.B.Cantacuzino, op.cit., p.291; C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu; Al.Băicoianu, op.cit., p.565
nr.825. În sensul că defunctul poate obliga la raportul donaţiilor şi pe alţi moştenitori decât pe descendenţi
sau soţul supravieţuitor, şi chiar pe legatarii universali vezi M.Eliescu, op.cit., II, p.238. Dacă obligaţia
raportării liberalităţii a fost stipulată de de cuius, raportul va fi datorat numai în măsura ordonată de el. J.
Guinand, M. Stettler, op. cit., p. 177.
440
Vezi M.B.Cantacuzino, op.cit., p.290; M.Eliescu, op.cit., p.244.
159
 Preferăm totuşi tratarea raportului (ca şi a reducţiunii) separat de partaj pentru înţelegerea
problemelor privind imputarea liberalităţilor şi cumulul rezervei cu cotitatea disponibilă.
40. Condiţiile obligaţiei legale de raport al donaţiilor. Pentru ca donaţiile făcute de cel care
lasă moştenirea să fie raportabile trebuie să fie întrunite, cumulativ, mai multe condiţii:
40.1. Să existe doi sau mai mulţi moştenitori cu vocaţie legală441 la moştenire în calitate de
descendenţi ai defunctului sau de soţ supravieţuitor, acesta din urmă numai dacă vine în concurs
cu descendenţii.
Descendenţii fie că sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie, dacă au vocaţie
legală datorează raportul, indiferent de gradul de rudenie cu defunctul şi indiferent că vin la
moştenire prin reprezentare (de exemplu, descendentul copilului decedat al defunctului vine la
moştenire prin reprezentare împreună cu copilul în viaţă) sau în nume propriu (de exemplu,
nepotul defunctului - unicul copil fiind renunţător - vine la moştenire împreună cu soţul
supravieţuitor).
Ceilalţi moştenitori legali şi legatarii, aşa cum am văzut, nu au obligaţia legală de a raporta
liberalităţile primite. Ei suportă numai reducţiunea dacă liberalitatea este excesivă.
40.2. Moştenitorul obligat la raport să fi acceptat moştenirea. În caz de renunţare la
moştenirea legală, descendentul sau soţul supravieţuitor nu mai are obligaţia de raport, putând
păstra liberalitatea primită în limitele cotităţii disponibile (art. 1.147 alin.1 C.civ.).
Prin excepţie, art. 1.147 alin.2 C.civ. dispune că „Prin stipulaţie expresă în contractul de
donaţie, donatarul poate fi obligat la raportul donaţiei şi în cazul renunţării la moştenire. În
acest caz, donatarul va readuce la moştenire numai valoarea bunului donat care depăşeşte
partea din bunurile defunctului la care ar fi avut dreptul ca moştenitor legal”. De exemplu,
defunctul are 3 copii, activul net este de 150.000 de lei şi în timpul vieţii a făcut unui copil o
donaţie raportabilă în valoare de 150.000 de lei. Masa de calcul este de 300.000 de lei, ceea ce
înseamnă că rezerva este de 150.000 de lei şi cotitatea disponibilă este tot de 150.000 de lei. În
cazul în care copilul donatar ar renunţa la moştenire pentru a păstra donaţia, el ar rămîne cu
bunul care i s-a donat în valoare de 150.000 de lei, iar ceilalţi 2 copii ar primi bunuri în valoare
de câte 75.000 de lei, ceea ce ar contraveni voinţei defunctului care, atunci când a făcut o donaţie
raportabilă, nu a dorit să rupă egalitatea între copii. De aceea, Noul Cod civil prevede
posibilitatea pentru donator ca, prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie, să-l oblige pe
copilul donatar să raporteze donaţia, chiar dacă renunţă la moştenire. În acest caz, copilul
donator va fi ţinut să readucă la moştenire 50.000 de lei şi să reţină 100.000 de lei, întrucât
100.000 de lei este partea din bunurile defunctului la care ar fi avut dreptul ca moştenitor legal
(ca moştenitori legali, fiecare dintre cei 3 copii ar fi avut dreptul la câte 100.000 de lei). Copiii
negratificaţi vor primi şi ei bunuri în valoare de câte 100.000 de lei (150.000 de lei fiind activul
net, iar 50.000 de lei fiind partea din valoarea donaţiei readusă de către copilul donatar la
moştenire), iar egalitatea dintre copii, dorită de către de cuius atunci când a făcut donaţia
raportabilă, se va realiza.
Reamintim că, în privinţa descendenţilor renunţători, potrivit art. 1.091 alin. 5 C.civ. la
stabilirea rezervei nu se ţine seama de cei care au renunţat la moştenire, cu excepţia celor
obligaţi la raport, potrivit art. 1.147 alin. (2). Astfel, să presupunem că de cuius-ul are trei
copii - C1, C2 şi C3 - şi l-a gratificat pe C1 cu o donaţie raportabilă în valoare de 100.000 de lei,
iar prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie a prevăzut obligaţia copilului donatar C1 să
raporteze donaţia, chiar dacă renunţă la moştenire. De asemenea, să presupunem că masa de
calcul este de 600.000 de lei (activul brut este de 700.000 de lei, pasivul succesoral este de
200.000 de lei, iar donaţia făcută lui C1 este de 100.000 de lei), ceea ce înseamnă că rezerva este
de 300.000 de lei şi cotitatea disponibilă este tot de 300.000 de lei. În fine, de cuius-ul a lăsat
prin testament întreaga cotitate disponibilă de 300.000 de lei unui prieten. În această situaţie, se
va considera că există trei moştenitori rezervatari (chiar dacă C1 a renunţat la moştenire), rezerva
fiecărui moştenitor rezervatar va fi de câte 100.000 de lei, iar donaţia făcută lui C1 se va imputa
asupra rezervei sale de 100.000 de lei, lăsând liberă cotitatea disponibilă de 300.000 de lei care îi
va reveni legatarului (în final, activul net de 500.000 de lei se va împărţi astfel: C2 şi C3 vor
primi câte 100.000 de lei pentru asigurarea rezervelor, iar legatarul va primi 300.000 de lei; C1
va păstra donaţia de 100.000 de lei). Scopul art. 1091 alin. 5 este acela de a da posibilitatea de

441
Instituţia raportului a fost creată (de lege) exclusiv în favoarea moştenitorilor legali. TS, col.civ.,
dec.nr.185/ 1965, în Repertoriu... 1952-1969, p.449.
160
cuius-ului să dispună prin alte liberalităţi de cotitatea disponibilă, în condiţiile în care donaţia
raportabilă se impută asupra rezervei descendentului gratificat. Dacă nu ar fi existat acest text de
lege, rezerva lui C2 şi C3 ar fi fost de câte 150.000 de lei, donaţia lui C1 de 100.000 de lei s-ar fi
imputat asupra cotităţii disponibile (pe care ar fi diminuat-o cu 100.000 de lei), iar legatul s-ar fi
redus de la 300.000 de lei la 200.000 de lei (adică la cât a mai rămas din cotitatea disponibilă
după imputarea donaţiei lui C1), ceea ce ar fi contravenit voinţei defunctului442.
40.3. Moştenitorul legal să aibă şi calitatea de donatar. Numai în cazul în care coexistă cele
două calităţi în aceeaşi persoană va exista obligaţia de raport.
În legătură cu această condiţie legea aduce două precizări; una referitoare la momentul
coexistenţei celor două calităţi şi alta referitoare la calitatea de donatar.
- Întrucât raportul donaţiei are ca fundament voinţa donatorului de a face un avans asupra
moştenirii, în lipsă de stipulaţie contrară din partea donatorului, descendenţii şi soţul
supravieţuitor sunt obligaţi la raport numai dacă ar fi avut vocaţie concretă la moştenirea
defunctului în cazul în care aceasta s-ar fi deschis la data încheierii contractului de donaţie.
- În privinţa calităţii de donatar, Codul civil consacră regula potrivit căreia moştenitorul
datorează raportul numai pentru donaţiile primite personal de la donator; raportul nu este datorat
pentru altul. Dacă descendentul donatarului vine în nume propriu la moştenirea donatorului, nu
este obligat să raporteze donaţia făcută ascendentului său, chiar dacă a acceptat moştenirea
acestuia din urmă. De exemplu, defunctul a făcut o donaţie copilului său şi la moştenire vine în
nume propriu descendentul acestuia (de exemplu, în concurs cu soţul supravieţuitor al
defunctului), donaţia făcută ascendentului nu se raportează, chiar dacă ascendentul donatar ar fi
murit şi el, iar moştenirea lăsată de el ar fi fost acceptată de descendentul său, care îl moşteneşte
şi pe donator. Cu toate că a putut beneficia de bunul donat prin intermediul moştenirii lăsate de
ascendentul său, nu va fi obligat să-l raporteze la moştenirea lăsată de către de cuius, deoarece
este vorba de două moşteniri distincte (nu moştenire prin retransmitere) şi culege moştenirea
donatorului în nume propriu, fără a avea şi calitatea de donatar.
În schimb, prin excepţie de la regula potrivit căreia raportul nu este datorat pentru altul,
descendentul, în grad mai îndepărtat de rudenie cu defunctul, care vine la moştenire prin
reprezentare succesorală va fi obligat să raporteze donaţia primită de la defunct de către
ascendentul său pe care îl reprezintă, chiar dacă nu l-a moştenit pe acesta din urmă. Rezultă că,
dacă descendentul mai îndepărtat în grad vine la moştenire prin reprezentare, este obligat să
raporteze atât donaţiile primite de cel reprezentat, cât şi cele pe care le-a primit personal de la cel
care lasă moştenirea, având dubla calitate de moştenitor şi donatar443.
40.4. O altă condiţie a obligaţiei de raport este ca donaţia făcută descendentului sau soţului
supravieţuitor să nu fi fost scutită de raport444.
Art. 1.150 alin. 1 lit. a) teza a II-a C.civ. prevede că scutirea de raport poate fi făcută prin
chiar actul de donaţie sau printr-un act ulterior, întocmit în una dintre formele prevăzute pentru
liberalităţi, între vii sau pentru cauză de moarte (în acest din urmă caz în una dintre formele
testamentare). Cerinţa de formă are ca explicaţie ideea că scutirea de raport reprezintă, ea însăşi,
o liberalitate, desăvârşind-o.
Cerinţa scutirii exprese de raport şi a formei în care voinţa donatorului poate fi manifestată
cunoaşte anumite atenuări dacă intenţia de scutire de raport, fie şi tacită, manifestată indirect,
este neîndoielnică. Astfel, art. 1.150 alin. 1 lit. b) C.civ. prevede că nu sunt supuse raportului
donaţiile deghizate sub forma unor înstrăinări cu titlu oneros sau efectuate prin persoane
interpuse, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că cel care a lăsat moştenirea a urmărit un alt
scop decât scutirea de raport.

442
Art. 1.147 alin. 1 C.civ. prevede că „În caz de renunţare la moştenirea legală, descendentul sau
soţul supravieţuitor nu mai are obligaţia de raport, putând păstra liberalitatea primită în limitele cotităţii
disponibile.” (A se vedea şi explicaţiile de la „Imputarea liberalităţilor şi cumulul rezervei cu cotitatea
disponibilă”)
443
Vezi TS, col.civ., dec.nr.1907/1956, în CD, 1956, I, p.340.
444
Dacă donaţia este făcută altor moştenitori sau unor terţi, scutirea de raport nu trebuie să fie
prevăzută, căci donaţia nu este - potrivit legii - raportabilă. La fel, dacă este vorba de legate, indiferent de
persoana legatarului. În cazul acestor liberalităţi obligaţia raportării, iar nu scutirea, trebuie să fie
stipulată.
161
 În toate cazurile, scutirea de raport nu are nicio influenţă cu privire la reducţiunea liberalităţii,
odată ce ea este excesivă; dacă prin donaţia făcută cu scutire de raport s-a adus atingere rezervei
comoştenitorilor, donatarul-moştenitor nu va datora raportul, dar va suporta reducerea ei în
limitele cotităţii disponibile445, la care se adaugă - prin cumul - şi cota sa de rezervă, reducţiunea
operând pentru surplus.
41. Persoanele care pot cere raportul. Atunci când condiţiile analizate sunt îndeplinite,
obligaţia raportării este reciprocă între descendenţii defunctului şi soţul supravieţuitor. În
consecinţă, oricare dintre ei va putea cere raportul donaţiei de care a beneficiat comoştenitorul.
Dreptul de a cere raportul are caracter individual, astfel încât - dacă unul dintre cei îndreptăţiţi
renunţă, după deschiderea moştenirii446 - donaţia se va raporta numai în măsura drepturilor
comoştenitorilor solicitanţi.
Dacă titularul dreptului la raport moare înainte de exercitarea lui, dreptul - având caracter
patrimonial - se transmite asupra propriilor moştenitori.
Întrucât dreptul de a cere raportul are caracter patrimonial - fără a fi exclusiv personal – C.civ.
prevede, la art. 1.148, că raportul poate fi cerut şi de creditorii personali ai descendenţilor şi ai
soţului supravieţuitor, pe calea acţiunii oblice.
În toate cazurile, donaţiile trebuie să fie dovedite de către cel care solicită raportul. Întrucât el
valorifică un drept propriu, prevăzut de lege, având deci calitatea de terţ faţă de contractul de
donaţie, îl poate dovedi prin orice mijloc de probă447.
42. Donaţiile supuse raportului. Ca şi în materia stabilirii masei de calcul al rezervei şi al
cotităţii disponibile, în principiu se raportează toate donaţiile, indiferent de forma de realizare
(dar autentic, dar manual, donaţii simulate - dacă simulaţia nu semnifică scutire de raport - sau
indirecte). Dacă donaţia a fost cu sarcină sau a avut caracter remunerator, se va scădea valoarea
sarcinilor sau a serviciilor prestate.
În toate cazurile, ceea ce trebuie raportat este obiectul donaţiei, adică bunul ieşit din
patrimoniul defunctului. De exemplu, suma de bani cu care tatăl a cumpărat direct pe numele
fiului un imobil448 sau apartamentul cu care a înzestrat fiica cu ocazia căsătoriei.
În sfârşit, dacă defunctul a încheiat o asigurare de deces în beneficiul unui moştenitor obligat
la raport, acesta poate fi obligat să raporteze, ca donaţie indirectă, cel mult primele plătite de
defunct, iar nu suma asigurată (indemnizaţia de asigurare) plătită de asigurător, care nu provine
din patrimoniul defunctului, fiind formată în afara acestuia449.
43. Gratuităţi nesupuse raportului. Există anumite gratuităţi care nu reprezintă liberalităţi ori
- chiar dacă sunt calificate donaţii - nu sunt supuse regimului liberalităţilor, legea exceptându-le
expres de la raportul donaţiilor. Astfel, nu sunt supuse raportului:
i) donaţiile pe care defunctul le-a făcut cu scutire de raport. Scutirea poate fi făcută prin chiar
actul de donaţie sau printr-un act ulterior, întocmit în una dintre formele prevăzute pentru
liberalităţi;
ii) donaţiile deghizate sub forma unor înstrăinări cu titlu oneros sau efectuate prin persoane
interpuse, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că cel care a lăsat moştenirea a urmărit un alt
scop decât scutirea de raport;
iii) darurile obişnuite, donaţiile remuneratorii şi, în măsura în care nu sunt excesive, sumele
cheltuite pentru întreţinerea sau, dacă este cazul, pentru formarea profesională a descendenţilor, a
părinţilor sau a soţului şi nici cheltuielile de nuntă, în măsura în care cel care lasă moştenirea nu
a dispus altfel.
iv) fructele culese, veniturile scadente până în ziua deschiderii moştenirii şi echivalentul
bănesc al folosinţei exercitate de donatar asupra bunului donat 450. Devenind proprietar de la data
încheierii contractului şi datorând raportul numai de la data deschiderii moştenirii, donatarul se
445
Dispensa de raport este valabilă în limita cotităţi disponibile. Plenul TS, dec.nr. 36/1958, în CD,
1958, p.117-119.
446
Renunţarea la dreptul de a cere raportul înainte de deschiderea moştenirii ar fi nulă absolut, ca act
asupra unei moşteniri viitoare.
447
Vezi şi M.Eliescu, op.cit., p.242.
448
Vezi Al.Oproiu, V.Economu, Note critice la dec.civ. nr.2122/1956 a T. reg. Argeş, în LP nr.3,
1961, p.24 şi urm.
449
Vezi şi TS, s.civ., dec.nr.427/1971, în CD, 1971, p.121.
450
Vezi şi TS, s.civ., dec.nr.1302/1978, în CD, 1978, p.121-123.
162
bucură în acest interval de timp de foloasele bunurilor care formează obiectul donaţiei. Prin
urmare, vor fi supuse raportului numai fructele şi dobânzile ulterioare deschiderii moştenirii,
fiind considerate nule - contravenind interdicţiei actelor asupra unei moşteniri viitoare - chiar şi
clauzele prin care donatarul ar fi obligat să raporteze fructele naturale şi civile anterioare
deschiderii moştenirii451. După cum s-a spus, dacă donatarul ar fi obligat să raporteze fructele
pentru trecut; o asemenea donaţie nu ar mai fi un avantaj pentru el, ci o adevărată pacoste452.
v) bunurile donate care au pierit fără culpa donatarului. Cu toate acestea, dacă bunul a fost
reconstituit prin folosirea unei indemnizaţii încasate ca urmare a pierii sale, donatarul este ţinut
să facă raportul bunului în măsura în care indemnizaţia a servit la reconstituirea acelui bun. În
cazul în care indemnizaţia nu a fost utilizată în acest scop, ea însăşi este supusă raportului. Dacă
indemnizaţia rezultă dintr-un contract de asigurare, aceasta se raportează numai în măsura în care
depăşeşte cuantumul total al primelor plătite de donatar.
44. Modul de efectuare a raportului. Potrivit art. 1.151 alin. 1 C.civ., „Raportul se face prin
echivalent. Este considerată ca nescrisă dispoziţia care impune donatarului raportul în natură”.
Alin. 2 al aceluiaşi articol prevede: „ Cu toate acestea, donatarul poate efectua raportul în
natură dacă la data cererii de raport este încă proprietarul bunului şi nu l-a grevat cu o sarcină
reală şi nici nu l-a dat în locaţiune pentru o perioadă mai mare de 3 ani”.
Aşadar, în sistemul Noului Cod civil raportul prin echivalent reprezintă regula, iar raportul în
natură reprezintă excepţia. Le vom examina pe rând.
44.1. Raportul prin echivalent. Se poate realiza prin preluare, prin imputaţie sau în bani.
a) Prin preluare: acest mod de efectuare a raportului se realizează prin luarea din masa
succesorală de către moştenitorii îndreptăţiţi la raport a unor bunuri, pe cât posibil de aceeaşi
natură şi calitate cu cele care au format obiectul donaţiei, ţinând seama de cotele succesorale ale
fiecăruia.
b) Prin imputaţie: în cadrul acestei metode de raportare, valoarea donaţiei se scade din partea
moştenitorului obligat la raport. Astfel, valoarea donaţiei raportabile se adaugă prin calcul pe
hârtie la masa succesorală, rezultatul se împarte între moştenitori potrivit cu cota ce revine
fiecăruia, valoarea donaţiei scăzându-se din partea moştenitorului obligat la raport, primind din
restul masei succesorale numai diferenţa până la valoarea cotei sale de moştenire.
Raportul prin imputaţie este aplicabil, în mod special, în cazul în care donaţia a avut ca obiect
o sumă de bani. În acest caz, potrivit legii, moştenitorul-donatar va face raportul luând mai puţin
din numerarul succesiunii, deci suma de bani se impută asupra părţii sale din numerar. Dacă
partea sa din numerar nu acoperă suma donată, raportul se va putea face prin luarea din masa
succesorală de către moştenitorii îndreptăţiţi la raport a unor bunuri mobile sau imobile.
c) În bani: în acest caz, cel obligat la raport va depune la dispoziţia celorlalţi moştenitori o
sumă de bani care reprezintă diferenţa dintre valoarea bunului donat şi partea din această valoare
ce corespunde cotei sale succesorale.
Această modalitate poate fi utilizată dacă bunurile din masa succesorală nu sunt suficiente
pentru a permite raportul prin preluare sau prin imputaţie.
Evaluarea bunului în cazul raportului prin echivalent. În această materie se aplică aceleaşi
reguli ca şi în materia calculului rezervei şi al cotităţii disponibile. Astfel, în vederea efectuării
raportului prin echivalent, se ia în considerare valoarea bunului donat la momentul judecăţii,
ţinându-se însă cont de starea lui în momentul donaţiei, din care se scade valoarea, la momentul
judecăţii, a sarcinilor asumate prin contractul de donaţie. „Momentul judecăţii” este acela la care
instanţa de judecată soluţionează acţiunea de partaj în cadrul căreia se cere şi raportul donaţiei
sau momentul la care se efectuează partajul(şi raportul donaţiei) prin bună învoială.
Dacă bunul a fost înstrăinat de donatar anterior cererii de raport, se ţine seama de valoarea lui
la data înstrăinării. Dacă bunul donat a fost înlocuit cu altul, se ţine cont de valoarea, la data
raportului, a bunului intrat în patrimoniu şi de starea lui la momentul dobândirii. Totuşi, dacă
451
Vezi şi TS, s.civ.; dec.nr.2746/1974, în Repertoriu... 1969-1975, p.205-206, idem dec.nr.232/1975;
în CD, 1975, p.130-132. Chiar dacă “înzestrarea” s-a făcut fără îndeplinirea formelor cerute de lege
pentru donaţii fructele ori veniturile şi echivalentul folosinţei se raportează numai de la data deschiderii
moştenirii. TS, s.civ., dec.nr.2746/1974, în Repertoriu... 1969-1975; p.205-206. Pentru problema
înzestrării cu teren agricol fără forme legale (şi incidenţa ei în lumina Legii nr.18/1991) vezi şi M.Enache,
Notă la dec.civ. a T. jud. Teleorman nr.295/1993, în Dreptul nr.1, 1994, p.98-103.
452
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p.583 nr.854; TS, s.civ.,
dec.nr.2746/1974 cit. supra.
163
devalorizarea bunului intrat în patrimoniu era inevitabilă la data dobândirii, în virtutea naturii
sale, înlocuirea bunului nu este luată în considerare.
Sumele de bani sunt supuse indexării în raport cu indicele inflaţiei, corespunzător perioadei
cuprinse între data intrării lor în patrimoniul donatarului şi data realizării raportului.
44.2. Raportul în natură. În sistemul Noului Cod civil raportul în natură reprezintă excepţia.
Numai donatarul este acela care poate efectua raportul în natură pentru că, uneori, efectuarea
raportului în natură se poate dovedi mai avantajoasă pentru donatar. Chiar dacă donatarul doreşte
să efectueze raportul în natură, acest lucru este posibil numai dacă la data cererii de raport
donatarul este încă proprietarul bunului şi nu l-a grevat cu o sarcină reală şi nici nu l-a dat în
locaţiune pentru o perioadă mai mare de 3 ani.
Raportul în natură presupune readucerea efectivă a bunului la masa succesorală. Aceasta
înseamnă că donaţia şi, respectiv, dreptul exclusiv de proprietate al donatarului se desfiinţează cu
efect retroactiv, imobilul devenind proprietatea indiviză a comoştenitorilor, iar donatarul-
moştenitor devenind debitorul restituirii bunului faţă de coproprietari.
Donatarul are dreptul să recupereze, proporţional cu cotele succesorale, cheltuielile rezonabile
pe care le-a făcut cu lucrările adăugate, precum şi cu lucrările autonome necesare şi utile până la
data raportului. Totodată, donatarul este răspunzător de toate degradările şi deteriorările care au
micşorat valoarea bunului ca urmare a faptei sale culpabile. Donatarul poate reţine bunul până la
plata efectivă a sumelor ce îi sunt datorate pentru cheltuielile rezonabile pe care le-a făcut cu
lucrările adăugate, precum şi cu lucrările autonome necesare şi utile, afară de cazul în care
creanţa lui se compensează cu despăgubirile pe care le datorează pentru degradările şi
deteriorările care au micşorat valoarea bunului ca urmare a faptei sale culpabile.
45. Căile de realizare a raportului. Raportul se poate realiza în cadrul partajului, prin bună
învoială sau pe cale judecătorească.
Astfel, dacă persoanele interesate se înţeleg, raportul se poate realiza în cadrul procedurii
succesorale notariale. Art. 112 alin. 3 din Legea nr. 36/1995 prevede că „Dacă moştenitorii şi-au
împărţit bunurile prin bună-învoială, în încheiere se va arăta modul de împărţeală şi bunurile
succesorale atribuite fiecăruia. Actul de împărţeală va putea fi cuprins în încheierea finală sau
se va putea întocmi separat, în una dintre formele prescrise de lege.”
Dacă părţile interesate nu se înţeleg, neînţelegerile urmează să fie soluţionate pe cale
judecătorească. Dreptul la raport poate fi valorificat în cadrul procesului de partaj. Raportul cerut
de unul dintre moştenitori profită şi celorlalţi moştenitori îndreptăţiţi să solicite raportul, cu
excepţia celor care au renunţat în mod expres la raport.

§7. Imputarea liberalităţilor şi cumulul rezervei cu cotitatea disponibilă

46. Punerea problemei. Am văzut că liberalităţile (donaţii şi/sau legate) făcute de defunct sunt
supuse reducţiunii dacă sunt excesive, aducând atingere rezervei moştenitorilor rezervatari. Pe de
altă parte, în cazurile prevăzute de lege sau dispuse de cel care lasă moştenirea, liberalităţile (de
regulă, donaţiile) sunt supuse raportului chiar dacă nu aduc atingere rezervei vreunui moştenitor
rezervatar.
Aplicarea acestor reguli este relativ simplă dacă beneficiarul liberalităţii este o persoană care
nu are calitatea de moştenitor rezervatar şi când nu se pune nici problema raportului; liberalitatea
trebuie să se încadreze în cotitatea disponibilă asupra căreia se impută (se socoteşte), iar în
măsura depăşirii este supusă reducţiunii până la limita cotităţii disponibile.
Mai dificilă este soluţionarea problemei în cazul în care gratificatul este un moştenitor
rezervatar şi vine la moştenire împreună cu alţi moştenitori rezervatari (pluralitate de moştenitori
rezervatari); liberalitatea făcută moştenitorului rezervatar se impută asupra cotei sale de rezervă
sau asupra cotităţii disponibile ori cele două cotităţi se cumulează? În acest din urmă caz,
liberalitatea se impută cu întâietate asupra rezervei sau asupra cotităţii disponibile? Răspunsul
diferă după cum liberalitatea făcută moştenitorului rezervatar este sau nu raportabilă; prin
urmare, pentru a hotărî soarta liberalităţii făcută moştenitorului rezervatar, urmează a fi avute în
vedere nu numai regulile reducţiunii liberalităţilor excesive, dar şi cele care guvernează raportul
liberalităţilor (al donaţiilor); se pune problema aplicării concomitente a regulilor raportului şi
reducţiunii.
Urmează deci să analizăm problema în cele trei ipoteze posibile; gratificatul nu este
moştenitor rezervatar; este moştenitor rezervatar, dar liberalitatea nu este raportabilă; gratificatul

164
este moştenitor rezervatar obligat la raport.
47. Gratificatul nu este moştenitor rezervatar. Dacă beneficiarul liberalităţii (donatarul sau
legatarul) nu este moştenitor rezervatar (fiind o persoană străină, de exemplu, un prieten, sau o
rudă a defunctului care nu este moştenitor rezervatar, de exemplu, o soră), liberalitatea primită -
întrucât există moştenitori rezervatari - se impută asupra cotităţii disponibile, iar dacă o
depăşeşte, este supusă reducţiunii (art. 1.099 alin. 1 C.civ.).
Precizăm că această regulă se aplică şi dacă gratificatul este un potenţial moştenitor rezervatar
care renunţă la calitatea sa de moştenitor legal, de care este legată calitatea de rezervatar; prin
renunţare el pierde retroactiv dreptul la moştenirea legală şi, o dată cu acesta, dreptul asupra
rezervei, putând păstra donaţia sau legatul (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular) în
limita cotităţii disponibile. În acest sens, art. 1.147 alin. 1 C.civ. prevede că „În caz de renunţare
la moştenirea legală, descendentul sau soţul supravieţuitor nu mai are obligaţia de raport,
putând păstra liberalitatea primită în limitele cotităţii disponibile”.
Prin urmare, gratificatul renunţător la moştenirea legală nu mai are calitatea de rezervatar -
dar păstrează calitatea de donatar (neobligat la raport, chiar dacă este descendent sau soţ
supravieţuitor în concurs cu descendenţii şi donaţia nu a fost scutită de raport) sau, dacă acceptă
moştenirea testamentară, aceea de legatar, deoarece - prin derogare de la caracterul indivizibil al
actului de opţiune succesorală - potrivit art.1.102 alin.1 C.civ., moştenitorul legal gratificat prin
testament poate opta diferit cu privire la moştenirea legală şi la legat. Evident, donaţia şi/sau
legatul trebuie să se încadreze în limitele cotităţii disponibile; liberalitatea excesivă este supusă
reducţiunii, gratificatul neputând invoca vreun drept de rezervatar.
Prin urmare, dacă există moştenitori rezervatari, liberalităţile se impută asupra cotităţii
disponibile:
- dacă beneficiarul liberalităţii este o persoană străină care nu face parte din cele patru clase de
moştenitori legali;
- dacă beneficiarul liberalităţii este o rudă pe linie colaterală sau un ascendent ordinar;
- dacă beneficiarul liberalităţii este un descendent, ascendent privilegiat sau soţ supravieţuitor
care renunţă la calitatea de moştenitor legal şi, implicit, la aceea de rezervatar.
Prin excepţie, art. 1.147 alin. 2 C.civ. prevede că „Prin stipulaţie expresă în contractul de
donaţie, donatarul poate fi obligat la raportul donaţiei şi în cazul renunţării la moştenire. În
acest caz, donatarul va readuce la moştenire numai valoarea bunului donat care depăşeşte
partea din bunurile defunctului la care ar fi avut dreptul ca moştenitor legal”. (A se vedea
explicaţiile şi exemplul prezentate la materia „Raportul donaţiilor”).
48. Gratificatul este moştenitor rezervatar, iar liberalitatea nu este supusă raportului.
Reamintim că liberalitatea făcută unui moştenitor rezervatar nu este raportabilă:
- dacă este o donaţie scutită de raport făcută descendentului sau soţului supravieţuitor care
vine la moştenire în concurs cu descendenţii;
- dacă donaţia este făcută unor moştenitori rezervatari neobligaţi la raport potrivit legii (părinţi
sau soţ supravieţuitor în concurs cu alţi moştenitori decât descendenţii);
- dacă liberalitatea este un legat.
Dacă gratificatul este un moştenitor rezervatar (descendent, ascendent privilegiat sau soţ
supravieţuitor) care a acceptat moştenirea şi liberalitatea nu este supusă raportului, ea se va
imputa cu întâietate asupra cotităţii disponibile (cu consecinţa micşorării sau epuizării ei). Dacă
liberalitatea depăşeşte cotitatea disponibilă, diferenţa se impută asupra cotei de rezervă la care
are dreptul gratificatul: moştenitorul rezervatar gratificat cumulează cotitatea disponibilă cu
rezerva sa succesorală.
De exemplu, la moştenire vin doi copii, dintre care unul a primit o donaţie scutită de raport de
25.000 de lei, iar bunurile lăsate de defunct au o valoare de 15.000 de lei (masa de calcul este de
40.000 de lei, rezerva de 1/2=20.000 de lei, deci 10.000 de lei pentru fiecare copil). Întrucât
donaţia este scutită de raport, deci are caracter definitiv (preciputar), se impută cu întâietate
asupra cotităţii disponibile, iar în măsura depăşirii ei (5.000 de lei) asupra rezervei copilului
gratificat, el având dreptul şi la diferenţa din rezerva sa (încă 5.000 de lei din bunurile lăsate de
defunct). Comoştenitorul rezervatar va primi numai rezerva sa de 10.000 de lei, întrucât cotitatea
disponibilă a fost epuizată453. Dacă donaţia ar fi avut o valoare de 10.000 de lei, iar bunurile
lăsate de defunct de 30.000 de lei, donaţia s-ar fi imputat asupra cotităţii disponibile, iar diferenţa

453

165
de 10.000 de lei rămasă din cotitatea disponibilă s-ar fi împărţit între cei 2 copii în mod egal (cei
2 copii primindu-şi şi rezervele de câte 10.000 de lei), ceea ce înseamnă că moştenitorul
rezervatar gratificat ar fi păstrat donaţia şi ar mai fi primit din activul net bunuri în valoare de
15.000 de lei, iar celălalt moştenitor rezervatar ar fi primit din activul net bunuri în valoare de
15.000 de lei (se observă că inegalitatea dorită de către de cuius atunci când a făcut o donaţie
scutită de raport s-a realizat). Dacă donaţia ar fi avut o valoare de 35.000 de lei şi bunurile lăsate
de 5.000 de lei, liberalitatea ar fi fost reductibilă (de la 35.000 de lei la 30.000 de lei) deoarece
cotitatea disponibilă şi rezerva, cumulate, nu ar fi fost suficient de acoperitoare pentru
moştenitorul rezervatar gratificat.
Observăm că, în ipoteza în care gratificatul este un moştenitor rezervatar, iar liberalitatea nu
este raportabilă, ea nu trebuie să se încadreze în cotitatea disponibilă, ci în cuantumul cumulat al
cotităţii disponibile şi cotei de rezervă cuvenite gratificatului, astfel încât să nu aducă atingere
rezervei celorlalţi moştenitori rezervatari.
În sfârşit, precizăm că dacă există mai multe liberalităţi neraportabile, problema imputaţiei
asupra cotităţii disponibile (numai asupra acesteia dacă gratificatul nu este moştenitor rezervatar)
şi asupra rezervei (în cazul moştenitorului rezervatar) se va face ţinând seama de ordinea
reducţiunii liberalităţilor excesive. De exemplu, dacă defunctul a făcut o donaţie unui străin care
absoarbe cotitatea disponibilă, moştenitorul rezervatar nu va putea beneficia de legatul ce i s-a
lăsat decât în limita cotei sale de rezervă. În schimb, dacă este vorba de două legate făcute în
favoarea a doi prieteni, ele se vor imputa - în mod proporţional - asupra cotităţii disponibile.
49. Gratificatul este moştenitor rezervatar, iar liberalitatea este supusă raportului. Dacă
liberalitatea făcută moştenitorului rezervatar este raportabilă (de exemplu, donaţie fără scutire de
raport făcută unui descendent care vine la moştenire împreună cu un alt descendent sau cu soţul
supravieţuitor), ea constituie un simplu avans asupra părţii din moştenire la care are dreptul
gratificatul, deci nu are caracterul unei liberalităţi definitive (preciputare). Întrucât dispunătorul
nu a avut intenţia să-l avantajeze pe gratificat în raport cu comoştenitorii rezervatari, liberalitatea
se raportează, fiind imputată asupra rezervei moştenitorului gratificat, cotitatea disponibilă
rămânând liberă pentru a acoperi alte liberalităţi făcute de defunct.
Dar dacă liberalitatea depăşeşte cota rezervatară a gratificatului? În acest caz, excedentul se
impută asupra cotităţii disponibile, afară de cazul în care dispunătorul a stipulat imputarea sa
asupra rezervei globale. În acest ultim caz, numai partea care excedează rezervei globale se
impută asupra cotităţii disponibile. În toate cazurile, dacă se depăşeşte cotitatea disponibilă
liberalitatea este supusă reducţiunii.
Prin urmare, luând în considerare moştenitorul rezervatar gratificat cu o liberalitate
raportabilă cumulează rezerva cu cotitatea disponibilă.
Însă, în raporturile cu comoştenitorii, liberalitatea imputată asupra cotităţii disponibile va
profita nu numai gratificatului, ci va fi împărţită între toţi moştenitorii, inclusiv gratificatul,
potrivit cotelor legale asupra moştenirii. De exemplu, defunctul lasă doi copii şi bunuri în valoare
de 30.000 de lei. Unul dintre copii a beneficiat de o donaţie raportabilă de 90.000 de lei, iar prin
testamentul lăsat defunctul a stipulat un legat în favoarea unui terţ în valoare de 20.000 de lei.
Masa de calcul fiind de 120.000 de lei, rezerva fiecărui copil este de 30.000 de lei. Donaţia de
90.000 de lei se impută asupra rezervei donatarului, iar restul asupra cotităţii disponibile, pe care
o va absorbi în totalitate, astfel încât legatul devine ineficace (nu se execută). Donatarul însă nu
va păstra toată donaţia, fiind obligat să împartă ceea ce s-a imputat asupra cotităţii disponibile
(60.000 de lei) cu comoştenitorul său, potrivit cotelor legale, deci va beneficia de donaţie numai
în limita a 60.000 de lei, în calitate de moştenitor. Cumulul rezervei cu cotitatea disponibilă
operează numai în relaţiile cu terţii, iar în relaţiile cu comoştenitorii beneficiari ai raportului
numai până la limita echilibrului legal (cotelor legale asupra moştenirii).
Dacă defunctul ar fi prevăzut ca donaţia să se impute asupra rezervei globale de 60.000 de lei
(pentru ca cotitatea disponibilă să rămână liberă pentru a face alte liberalităţi), rezerva globală s-
ar fi epuizat, apoi donaţia s-ar fi imputat pentru restul de 30.000 de lei asupra cotităţii
disponibile, iar cotitatea disponibilă ar fi rămas liberă pentru 30.000 de lei. Înseamnă că legatul
s-ar fi putut executa (pentru că se încadrează în restul de 30.000 de lei din cotitatea disponibilă),
moştenitorii rezervatari beneficiind de cotitatea disponibilă numai în parte. În final, legatarul va
primi legatul de 20.000 de lei, iar cei 2 copii vor primi câte 50.000 de lei fiecare.
Atunci când există mai multe liberalităţi, trebuie să se ţină seama şi de ordinea reducţiunii
liberalităţilor excesive.

166
 PARTEA A III-A
TRANSMISIUNEA ŞI PARTAJUL MOŞTENIRII

CAPITOLUL I
DREPTUL DE OPŢIUNE SUCCESORALĂ

Secţiunea I
Probleme generale privind dreptul de opţiune succesorală

§1. Noţiunea de opţiune succesorală

1. Precizări prealabile. În dreptul român, atât în cazul moştenirii legale, cât şi în cazul
moştenirii testamentare, transmiterea patrimoniului succesoral (transmisiune universală ori cu
titlu universal) sau a bunurilor determinate din patrimoniu (transmisiune cu titlu particular)
operează de drept din momentul deschiderii moştenirii fără vreo manifestare de voinţă din partea
succesibilului şi chiar fără ştirea lui. Mai mult decât atât, în caz de moarte a succesibilului înainte
de lichidarea moştenirii la care avea dreptul, ea se retransmite, tot de drept, asupra moştenitorilor
săi, ca făcând parte din propriul lăsământ succesoral. Rezultă că, în dreptul nostru, patrimoniul
succesoral nu rămâne niciun moment fără titular454.
Cu toate că transmiterea patrimoniului succesoral se produce de drept din momentul
deschiderii moştenirii, ea nu are caracter definitiv şi obligatoriu 455. Dimpotrivă, ca principiu de
ordine publică, legea precizează că “nimeni nu poate fi obligat să accepte o moştenire ce i se
cuvine” (art. 1.106 NCC). Prin urmare, succesibilul 456 are dreptul de a alege - numit drept de
opţiune succesorală - între consolidarea (confirmarea) titlului de moştenitor prin acceptarea
moştenirii şi desfiinţarea acelui titlu prin renunţarea la moştenire. În acest sens, art. 1.100 NCC
prevede că “Cel chemat la moştenire în temeiul legii sau al voinţei defunctului poate accepta
moştenirea sau poate renunţa la ea”.
2. Variante de opţiune. Potrivit legii, succesibilul - după deschiderea moştenirii - are dreptul
de a alege între două posibilităţi:
- Acceptarea moştenirii. Acceptarea consolidează transmisiunea moştenirii realizată de plin
drept la data decesului.
- Renunţarea la moştenire. Prin renunţare succesibilul desfiinţează cu efect retroactiv vocaţia
sa succesorală. Devenind străin de moştenire, nu răspunde de pasiv, dar nici nu beneficiază de
eventualul activ. Moştenirea în întregul ei va reveni comoştenitorilor sau moştenitorilor
subsecvenţi. Succesibilul alege această cale dacă moştenirea este neîndoielnic insolvabilă sau
dacă doreşte ca prin renunţarea sa pur abdicativă să beneficieze de moştenire alte persoane
(comoştenitori sau moştenitorii subsecvenţi).
Dintre cele două posibilităţi pe care le are succesibilul, elementul principal îl constituie
dreptul de a renunţa la moştenire. Astfel, dreptul de a beneficia de moştenire poate suferi
anumite limitări legale; în schimb, dreptul de a renunţa la moştenire nu comportă limitări căci
nimeni nu poate fi constrâns să moştenească (nemo invitus457 heres). Nu fără temei, acceptarea
moştenirii se defineşte uneori prin raportare la dreptul de a renunţa la moştenire. Într-adevăr, prin
acceptare titularul dreptului de opţiune «renunţă la dreptul de a mai putea renunţa la moştenire».

454
În dreptul roman, dacă la moştenire veneau heredes voluntarii (extranei), până la acceptarea de
către ei a moştenirii (prin aditio hereditatis) ea nu avea titular fiind o hereditas iacens.
455
În dreptul roman heredes sui et necesarii şi heredes necesarii dobândeau de drept şi obligatoriu
moştenirea, fără posibilitatea repudierii ei. Numai heredes voluntarii, care nu moşteneau de drept, erau
liberi să accepte sau să repudieze moştenirea. Pentru amănunte vezi E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman,
Ed. Şansa, Bucureşti 1993, p.143-144.
456
Noţiunea de “succesibil” desemnează persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege
pentru a putea moşteni, dar care nu şi-a exercitat încă dreptul de opţiune succesorală (art. 1.100 alin.2
NCC). După exercitarea acestui drept, el îşi consolidează calitatea de moştenitor (succesor) dacă acceptă
moştenirea, iar dacă renunţă la ea devine persoană străină de moştenire.
457
Invitus, -a, -um (adj. lat.), care acţionează împotriva voinţei sale, constrâns, involuntar.
167
 §2. Subiectele dreptului de opţiune

3. Precizări prealabile. Dreptul de opţiune aparţine tuturor persoanelor cu vocaţie

succesorală, indiferent dacă vocaţia lor este legală sau testamentară şi fără deosebire după cum
vocaţia este universală, cu titlu universal sau cu titlu particular. În caz de deces al titularului
dreptului de opţiune înainte de a-l exercita, acest drept se transmite asupra propriilor moştenitori
legali sau testamentari, alături de celelalte drepturi patrimoniale lăsate moştenire, fără deosebire
după cum opţiunea are ca obiect o moştenire legală sau testamentară, universală, cu titlu
universal sau cu titlu particular.
Urmează să vedem ce probleme se pun în legătură cu dreptul de opţiune al moştenitorilor
legali sau testamentari şi dacă creditorii pot exercita sau ataca actul de opţiune.
3. Moştenitorii legali. În cadrul moştenirii legale, calitatea de subiect al dreptului de opţiune
aparţine tuturor persoanelor cu vocaţie generală (eventuală) la moştenire, iar nu numai celor cu
vocaţie concretă (utilă). Cu alte cuvinte, dreptul de opţiune aparţine şi trebuie să fie exercitat nu
numai de către succesibilii chemaţi în primul rând să moştenească (de exemplu, rudele din clasa I
de moştenitori), dar şi de către succesibilii subsecvenţi (de exemplu, rude din clasa a II-a), fără să
aştepte exercitarea opţiunii din partea moştenitorilor în rang preferat. Soluţia se impune întrucât
moştenitorii în rang preferat ar putea renunţa la moştenire în ultimele zile ale termenului de
opţiune succesorală de un an, astfel încât succesibilii subsecvenţi, aşteptând până în acest
moment, ar risca stingerea vocaţiei succesorale. Bineînţeles, dacă moştenitorul în rang preferat
acceptă moştenirea, îşi consolidează titlul de moştenitor şi anihilează efectele opţiunii exercitate
de moştenitorii subsecvenţi, desfiinţând drepturile succesorale ale acestora.
4. Legatarii. Dreptul de opţiune aparţine nu numai moştenitorilor legali, dar şi legatarilor,
pentru că - dacă vocaţia lor este universală sau cu titlu universal - dobândirea moştenirii implică
şi suportarea pasivului (art. 1.114 alin. 2 NCC), astfel încât trebuie să aibă posibilitatea de a
renunţa la moştenire. Iar legatarul cu titlu particular trebuie să aibă drept de opţiune deoarece -
exercitarea lui implicând aprecieri de ordin moral - nimeni nu poate fi gratificat fără voie; în
plus, în condiţiile art. 1.114 alin. 3 NCC şi legatarul poate răspunde pentru pasivul moştenirii, iar
dacă legatul este cu sarcină implică şi interese patrimoniale. Pe de altă parte, numai prin
exercitarea dreptului de opţiune, “notarul public va putea stabili drepturile legatarului particular
asupra bunurilor determinate prin testament” şi redacta certificatul de legatar, potrivit
dispoziţiilor legale (art. 79 şi 80 din Legea nr. 36/1995).
Rezultă că toţi legatarii au drept de opţiune; voinţa unilaterală a testatorului nu poate
constrânge niciun legatar să conserve dreptul dobândit prin moştenire şi, cu atât mai puţin, să
suporte anumite obligaţii sau sarcini.
5. Dreptul creditorilor succesibilului. Se pune întrebarea dacă creditorii succesibilului
neglijent pot sau nu să exercite dreptul de opţiune pe calea acţiunii oblice şi dacă pot sau nu să
atace opţiunea frauduloasă pe calea acţiunii pauliene.
a) Acţiunea oblică. Art. 1.107 NCC consacră dreptul creditorilor succesibilului de a accepta
moştenirea, pe cale oblică, în limita îndestulării creanţei lor. Acceptarea moştenirii nu face decât
să consolideze dobândirea care a avut loc la data deschiderii moştenirii şi de aceea şi creditorii
succesibilului pot accepta moştenirea.
b) Acţiunea pauliană. Problema care se pune este aceea de a şti ce se întâmplă dacă
succesibilul îşi exercită dreptul de opţiune, dar o face în frauda creditorilor săi, în sensul că
renunţă la o moştenire solvabilă.
Art. 1.122 NCC consacră dreptul creditorilor succesibilului care a renunţat la moştenire în
frauda lor de a cere instanţei revocarea renunţării în ceea ce îi priveşte, însă numai în termen de 3
luni de la data la care au cunoscut renunţarea. Admiterea acţiunii în revocare produce efectele
acceptării moştenirii de către succesibilul debitor numai în privinţa creditorului reclamant şi în
limita creanţei acestuia.
În această materie trebuie să fie dovedită numai frauda debitorului (succesibilului renunţător),
constând în conştiinţa rezultatului păgubitor al actului faţă de creditor (prin renunţare a devenit
insolvabil sau şi-a mărit starea de insolvabilitate). Întrucât renunţarea la succesiune este un act

168
juridic unilateral, nu se poate pune problema dovedirii complicităţii la fraudă a vreunui terţ
(comoştenitori, creditorii succesiunii etc.)458.
Acţiunea pauliană trebuie să fie intentată în cadrul termenului de prescripţie de doar 3 luni,
care curge de la data la care creditorii au cunoscut renunţarea.
Ca efect al acţiunii pauliene admise, actul de renunţare devine inopozabil faţă de creditorul
reclamant şi în limita prejudiciului suferit de el (în limita creanţei sale). În raport cu creditorul
reclamant, succesibilul debitor devine acceptant al moştenirii. Înseamnă că succesibilul debitor
rămâne renunţător în raport cu ceilalţi moştenitori (inclusiv legatari) şi creditori (atât creditorii
personali, cât şi creditorii moştenirii). Prin urmare, ca efect al acţiunii pauliene, renunţarea este
revocată, devenind inopozabilă numai în raport cu creditorul reclamant. Aceasta înseamnă că, de
exemplu, comoştenitorii acceptanţi se vor putea întoarce împotriva renunţătorului pentru a
reclama înapoierea valorii bunurilor urmărite de creditorul reclamant. Altfel, renunţătorul ar
profita indirect de rezultatul revocării pauliene (micşorând pasivul propriului patrimoniu)459.
În toate cazurile, revocarea actului de opţiune succesorală pe cale pauliană poate fi cerută
numai de către creditorii titularului dreptului de opţiune, nu şi de către creditorii succesiunii sau
de către legatari.

§3. Condiţiile de validitate ale actului de opţiune succesorală

6. Capacitatea. Atât acceptarea moştenirii, cât şi renunţarea la moştenire reprezintă acte de
dispoziţie. Fiind acte de dispoziţie, pentru validitatea opţiunii, succesibilul trebuie să aibă
capacitate de exerciţiu deplină, iar persoanele lipsite de capacitate sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă trebuie să exercite opţiunea prin ocrotitorul legal, respectiv cu încuviinţarea acestuia 460
şi, în ambele cazuri, cu autorizarea autorităţii tutelare. Astfel fiind, în cadrul procedurii
succesorale notariale, în cazul moştenitorului “incapabil” (sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă) “se citează reprezentantul său şi autoritatea tutelară” (art. 72 alin.5 din Legea nr.
36/1995).
7. Consimţământul neviciat. Pentru ca opţiunea succesorală să fie valabilă, consimţământul
succesibilului trebuie să fie neviciat. Viciile de consimţământ în această materie sunt guvernate
de regulile dreptului comun. De altfel, datorită procedurii succesorale notariale, problema viciilor
de consimţământ în materia opţiunii succesorale se pune extrem de rar în practică.
În orice caz, eroarea asupra conţinutului (emolumentului) patrimoniului succesoral nu poate
fi reţinută ca viciu de consimţământ. Renunţarea la moştenire nu ar putea fi atacată pe motiv că
s-au descoperit ulterior active ale patrimoniului succesoral şi nici acceptarea moştenirii pe motiv
că s-au descoperit pasive.
8. Condiţii de formă şi alte condiţii de validitate. Spre deosebire de acceptarea moştenirii,
care este un act consensual, renunţarea la moştenire este un act juridic solemn, fiind valabil
numai dacă a fost încheiat în condiţiile de formă special prevăzute de lege (ad validitatem).
Pentru validitatea actului de opţiune (oricare), trebuie să fie respectate, potrivit dreptului
comun, şi cerinţele legale referitoare la obiectul şi cauza actului juridic. De exemplu, opţiunea
referitoare la o succesiune nedeschisă are un obiect ilicit şi, ca atare, nu poate produce efecte. Tot
astfel, se consideră că este ineficace renunţarea pur abdicativă la moştenire, în credinţa greşită că
moştenitorul care beneficiază de renunţare s-a obligat să-l întreţină pe renunţător, obligaţie care,
în realitate, nu a luat naştere461.
9. Sancţiunea condiţiilor de validitate. Nerespectarea condiţiilor de validitate ale actului de
opţiune succesorală se sancţionează cu nulitatea potrivit dreptului comun.

458
Dacă “renunţarea” s-a făcut in favorem sau cu titlu oneros, ea semnifică în realitate - potrivit art.
1.110 NCC - acceptarea moştenirii (ca şi donaţia sau vânzarea drepturilor succesorale) şi urmează să fie
revocată, ca atare, pe calea acţiunii pauliene, împreună cu actul subsecvent, dacă condiţiile acţiunii
pauliene sunt îndeplinite (complicitatea terţului la frauda moştenitorului dacă terţul a dobândit drepturile
succesorale cu titlu oneros şi deci certat de damno vitando).
459
Vezi M. Eliescu, op.cit., p.119-120.
460
Dacă există contrarietate între interesele celui ocrotit şi ocrotitor (sunt chemaţi împreună la
moştenire), se impune numirea unui curator. Plenul TS, dec. de îndrumare nr.6/1959, în CD, 1959, p.27-
29; TS, s.civ., dec.nr.1580/1969, în CD, 1969, p.153-155.
461
Vezi M. Eliescu, op.cit., p.95; D. Chirică, op.cit., p.205-206.
169
Astfel, nerespectarea condiţiilor de capacitate (de exemplu, lipsa încuviinţării autorităţii tutelare
în cazul persoanelor incapabile sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă) şi viciile de
consimţământ determină anulabilitatea (nulitatea relativă) actului de opţiune. În schimb,
nerespectarea formei solemne (în cazurile prevăzute de lege) se sancţionează cu nulitatea
absolută.
Potrivit art. 1.124 NCC dreptul la acţiunea în anularea acceptării sau renunţării se prescrie în
termen de 6 luni, calculat în caz de violenţă de la încetarea acesteia, iar în celelalte cazuri din
momentul în care titularul dreptului la acţiune a cunoscut cauza de nulitate relativă.
În ambele cazuri, actul de opţiune se desfiinţează cu efect retroactiv şi succesibilul va putea opta
din nou în cadrul termenului de opţiune succesorală462, ţinând seama - dacă este cazul - şi de
regulile care guvernează suspendarea prescripţiei şi repunerea în termen.

§4. Caracterele juridice ale actului de opţiune succesorală

10. Act juridic unilateral. Opţiunea succesorală se realizează prin manifestarea de voinţă a
succesibilului în sensul acceptării moştenirii ori în sensul renunţării la moştenire. În ambele
cazuri, opţiunea trebuie să reprezinte voinţa unei singure persoane, fiind, prin urmare, un act
juridic unilateral. În consecinţă, dacă există mai mulţi succesibili, ei nu pot exercita dreptul de
opţiune în mod “colectiv”; fiecare în parte urmează să se pronunţe individual, iar soarta juridică a
opţiunii făcută de unul dintre ei nu afectează opţiunea făcută de ceilalţi.
Spre deosebire de testament - act juridic tot unilateral - actul de opţiune poate fi săvârşit nu
numai personal de către succesibil, dar şi prin reprezentare - legală sau convenţională 463 - sau cu
încuviinţarea autorităţii tutelare. Deci actul de opţiune nu este un act esenţialmente personal.
11. Act juridic,în principiu, voluntar. Libertatea de alegere care caracterizează actul de
opţiune se manifestă pe mai multe planuri.
În primul rând, după cum am văzut, nimeni nu poate fi obligat să accepte o moştenire ce i se
cuvine (art. 1.106 NCC). Principiul nemo invitus heres (nimeni nu poate fi moştenitor fără voia
lui sau în tălmăcirea din Codul Caragea: “Cel ce nu voieşte cu sila moştenitor nu se face”),
domină materia dreptului de opţiune succesorală.
În al doilea rând, în principiu, succesibilul are un drept absolut de a alege între posibilităţile
conferite prin dreptul de opţiune. El nu poate fi obligat să justifice motivele pentru care a
acceptat sau a renunţat la moştenire şi nici să răspundă pentru consecinţele alegerii făcute464.
În sfârşit, dacă există o pluralitate de succesibili, fiecare este liber să opteze în sensul dorit,
indiferent de alegerea făcută de ceilalţi. Este deci posibil ca unii să accepte moştenirea, iar alţii să
renunţe la ea.
Principiul libertăţii de alegere - libertate atenuată numai de dreptul creditorilor succesibilului
la acţiunea oblică şi acţiunea pauliană - cunoaşte şi unele excepţii:
a) Potrivit art. 1.113 NCC, pentru motive temeinice, la cererea oricărei persoane interesate, un
succesibil poate fi obligat, cu aplicarea procedurii prevăzute de lege pentru ordonanţa
preşedinţială, să îşi exercite dreptul de opţiune succesorală înăuntrul unui termen stabilit de
instanţa judecătorească, mai scurt decât termenul de un an. Succesibilul care nu optează în
termenul stabilit de instanţa judecătorească este considerat că a renunţat la moştenire.
b) Potrivit art. 1.119 NCC, succesibilul care, cu rea-credinţă, a sustras ori a ascuns bunuri din
patrimoniul succesoral sau a ascuns o donaţie supusă raportului ori reducţiunii este considerat că
a acceptat moştenirea, chiar dacă anterior renunţase la ea; cu titlu de pedeapsă civilă, un
asemenea succesibil este considerat acceptant, chiar dacă nu ar fi vrut să accepte moştenirea.
12. Act juridic, în principiu, irevocabil. Moştenitorul care a exercitat dreptul de opţiune nu
mai poate reveni asupra alegerii făcute. Acest principiu operează cu caracter absolut în cazul
462
Vezi M.Eliescu, op. cit., p.115.
463
Acceptarea moştenirii se poate face prin mandatar împuternicit expres şi special în acest sens. TS,
col.civ., dec.nr.778/1962, în CD, 1962, p.162-165.
464
Vezi M.Eliescu, op.cit., p.91.
170
acceptării moştenirii. Ca efect al unei asemenea acceptări, în mod irevocabil se consolidează
calitatea de moştenitor (semel heres, semper heres)465, el nemaiputând reveni asupra alegerii
făcute466.
Irevocabilitatea caracterizează şi cealaltă variantă a opţiunii succesorale, însă nu în mod
absolut. Astfel, renunţarea la moştenire poate fi revocată în tot cursul termenului de opţiune,
dacă moştenirea nu a fost deja acceptată de alţi succesibili care au vocaţie la partea care i-ar
reveni renunţătorului. Revocarea renunţării valorează acceptare.
13. Act juridic,în principiu, indivizibil. Exercitând dreptul de opţiune, succesibilul (fiecare în
parte) trebuie să se pronunţe unitar cu privire la dreptul său succesoral, nefiind posibilă
acceptarea în parte a moştenirii (a unor bunuri din moştenire) şi renunţarea la rest (nemo pro
parte heres)467. Într-o formulare sintetică, “totul sau nimic”. Noul Cod civil prevede în mod
expres că sub sancţiunea nulităţii absolute opţiunea succesorală este indivizibilă (art. 1.101).
Indivizibilitatea caracterizează opţiunea succesorală nu numai în cazul moştenitorilor legali,
dar, deopotrivă, şi în cazul legatarilor. După cum a subliniat instanţa supremă, “potrivit
principiilor care guvernează materia succesiunilor, legatarul universal trebuie sau să accepte sau
să repudieze succesiunea, neexistând posibilitatea unor situaţii intermediare, cum ar fi aceea a
acceptării unor bunuri determinate din moştenire” 468. Acest principiu operează, evident, nu numai
în cazul legatului universal sau cu titlu universal, dar şi în ipoteza legatului cu titlu particular. De
exemplu, legatarul particular gratificat cu un teren agricol de 2 ha nu ar putea accepta legatul în
parte (l ha) şi renunţa la rest. Opţiunea trebuie să fie unitară chiar dacă legatul ar avea ca obiect
bunuri generice.
Subliniem că indivizibilitatea opţiunii vizează numai moştenirea; în persoana moştenitorilor
(dacă sunt mai mulţi), întrucât opţiunea este individuală, divizarea este posibilă; unii să accepte,
iar alţii să renunţe. Principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale comportă şi unele excepţii:
a) Astfel, potrivit art.1.102 NCC, “moştenitorul care, în baza legii sau a testamentului,
cumulează mai multe vocaţii la moştenire are, pentru fiecare dintre ele, un drept de opţiune
distinct. (2) Legatarul chemat la moştenire şi ca moştenitor legal îşi va putea exercita opţiunea în
oricare dintre aceste calităţi. Dacă, deşi nu a fost încălcată rezerva, din testament rezultă că
defunctul a dorit să diminueze cota ce i s-ar fi cuvenit legatarului ca moştenitor legal, acesta din
urmă poate opta doar ca legatar”.
Cumularea calităţii de moştenitor legal cu aceea de legatar (vocaţie succesorală dublă) conferă
posibilitatea opţiunii diferite. De exemplu, renunţarea la moştenirea legală nu operează şi pentru
legatul cu titlu particular.
b) O altă excepţie de la principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale este prevăzută de Legea
fondului funciar nr.18/1991 (republicată în anul 1998). Potrivit art.8, 11, 36 şi 48 din această
lege, stabilirea (reconstituirea) „dreptului de proprietate se face la cerere...”, depusă de către
fostul proprietar sau moştenitorii lui469. Dacă moştenitorii fostului proprietar (la fel ca şi

465
Semel (adv.) o dată; semper (adv.) totdeauna. “O dată (ce eşti) moştenitor, (rămâi) moştenitor
pentru totdeauna”.
466
Renunţarea ulterioară la succesiune este lipsită de efect juridic asupra actului iniţial de acceptare.
Vezi TS, s.civ, dec.nr.1968/1972, în Repertoriu… 1969-1975, p.200 nr.501; CSJ, s.civ.,
dec.nr.1984/1991, în Deciziile CSJ 1990-1992, p.126-128; TMB, s.IV civ., dec.nr.1352/1992, în Culegere
TMB 1992, p.165-166; vezi şi TJ Galaţi, dec.civ.nr. 323/1976, în RRD nr.8, 1976, p.60-61; TJ Timiş,
dec.civ. nr.878/1976, în RRD nr.12/1976, p.61; Gh.Beleiu, Notă (critică) la dec.civ. a TJ Satu-Mare
nr.354/1969, în RRD nr.l l, 1971, p.117-119. Actele ulterioare acceptării (cesiune, renunţarea în favoarea
altuia etc.) trebuie privite ca acte de dispoziţie săvârşite de titularul dreptului consolidat în persoana sa, iar
nu în calitate de succesibil (vezi I.C.Vurdea, Notă (critică) la sent.civ. a Jud. Ineu nr.931/1970, în RRD
nr.9, 1971, p.136-138).
467
Vezi TS, col.civ., dec.nr.1778/1960, în CD, 1960, p.241-242. Opţiunea fiind un act indivizibil,
vânzarea unui bun succesoral implică acceptarea întregii moşteniri, renunţarea ulterioară fiind lipsită de
orice efecte juridice. Vz. TMB, s. a IV-a civ., dec. nr. 2205/1996, în Culegere TMB 1993–1997, p. 164–
165.
468
TS, col.civ., dec.nr.335/1952, în CD, 1952-1954, vol.I, p.118.
469
Cererea formulată în condiţiile art. 11 trebuie să fie depusă în termenul prevăzut de lege, în schimb
art. 36, referitor la terenurile situate în intravilan nu prevede “formularea cererii într-un anumit termen,
precizând numai că restituirea se face la cerere” (CSJ, s.cont.adm., dec.nr.934/1994, în Buletinul CSJ,
1994, p.436. Vezi şi dec.nr.831/1994, ibidem, p.497-500 şi dec.nr.301/1995, în Buletinul CSJ, 1995,
p.533-535). În consecinţă, o asemenea cerere se poate face şi în prezent.
171
proprietarii în viaţă) nu au formulat (sau nu formulează în baza art.36) cererea prevăzută de lege,
nu beneficiază de reconstituirea dreptului de proprietate. Înseamnă că, deşi au acceptat (expres,
tacit sau forţat) moştenirea lăsată de fostul proprietar al terenului (decedat), prin derogare de la
principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale, pot renunţa - prin abstenţiune - la reconstituirea
dreptului de proprietate asupra terenului. În privinţa terenului “ei sunt consideraţi că au acceptat
moştenirea prin cererea pe care o fac comisiei” (art. 13 alin.2), personal sau prin reprezentantul
legal ori prin mandatar470. Reconstituirea dreptului de proprietate este condiţionată de formularea
cererii (şi depunerii actelor doveditoare), în termenul prevăzut de lege, şi pentru terenurile
agricole şi forestiere solicitate în temeiul Legii nr. 1/2000 (art. 1, art. 24 şi art. 33).
În privinţa renunţării la moştenire se aplică principiul indivizibilităţii. De altfel, prin Decizia
nr. XI din 5 februarie 2007 Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au admis un
recurs în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie şi, în aplicarea dispoziţiilor art. 8 şi art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991,
republicată, au stabilit: „Beneficiază de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii numai
moştenitorii care nu au acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art. 700 din Codul civil,
iar nu şi cei care au renunţat la moştenire.”
În motivarea acestei decizii s-a arătat că „Potrivit dispoziţiilor art. 13 din Legea fondului
funciar nr. 18/1991, republicată, în cadrul procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate
privată asupra terenurilor, "Calitatea de moştenitor se stabileşte pe baza certificatului de
moştenitor sau a hotărârii judecătoreşti definitive ori, în lipsa acestora, prin orice probe din
care rezultă acceptarea moştenirii", iar "moştenitorii care nu-şi pot dovedi această calitate,
întrucât terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, sunt socotiţi repuşi de drept în termenul de
acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparţinut autorului lor".
În acelaşi timp, dispoziţia imperativă de la art. 13 alin. (2) din Legea fondului funciar,
potrivit căreia, în cazul terenurilor ce nu s-au găsit în circuitul civil, moştenitorii sunt repuşi de
drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparţinut
autorului lor, ei fiind consideraţi că au acceptat succesiunea prin cererea pe care o fac comisiei,
care nu este infirmată de nicio altă prevedere legală, impune concluzia că toţi succesibilii
autorului îndreptăţit ce solicită reconstituirea dreptului sunt, la rândul lor, repuşi de drept în
termenul de acceptare a moştenirii cu privire la dreptul de proprietate al autorului lor asupra
terenurilor.
În această privinţă este de observat că pot beneficia de repunerea în termenul de acceptare a
succesiunii doar moştenitorii care nu au acceptat-o, în termenul şi condiţiile prevăzute de art.
700 din Codul civil, iar nu şi cei care au renunţat la succesiune, în condiţiile art. 696 din Codul
civil.
De altfel, prin dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 18/1991 se prevede că repunerea în termen
vizează numai "moştenitorii", deci persoane care au "calitatea de moştenitor".
Or, potrivit dispoziţiilor art. 696 din Codul civil, eredele care renunţă la succesiune este
considerat că nu a avut niciodată această calitate, titlul de moştenitor fiind desfiinţat cu efect
retroactiv, moştenitorul fiind considerat ca o persoană străină de moştenire.
De aceea, cel care renunţă la succesiune nu intră în categoria persoanelor care sunt
moştenitori, el neputând dovedi această calitate întrucât, în acest caz, nu este vorba de
neacceptarea succesiunii în condiţiile art. 700 din Codul civil şi care este doar prezumat de lege

470
Pentru o interpretare a textelor în materie în sensul că nu este necesar ca cererea să fie formulată de
către fiecare moştenitor, toţi moştenitorii beneficiind de efectele cererii făcute de unul dintre ei, vezi Belu
Magdo Monna-Lisa, Unele probleme în legătură cu interpretarea şi aplicarea prevederilor art.l3 din
Legea nr.18/1991 şi art.13 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.730/1993, în Dreptul
nr.7, 1995, p.33-34. După părerea noastră, moştenitorii “nesolicitanţi” nu pot fi consideraţi acceptanţi
dacă n-au făcut cerere comisiei (art. 13), personal sau prin reprezentant, inclusiv cerere comună semnată
de toţi moştenitorii (art. 13 din Regulamentul de aplicare a legii). După cum se arată în dec. CC nr.
127/1996, stabilirea dreptului de proprietate în baza Legii nr.18/1991, “se face la cerere”, beneficiind de
repunerea în termenul de acceptare moştenitorii “care au făcut cererea la comisie” (vezi în Dreptul nr.
4/1997, p.102), indiferent că este vorba de un singur moştenitor sau de mai mulţi. În această materie
acceptarea moştenirii se poate face numai prin cererea prevăzută de lege. Pentru cererea de reconstituire a
dreptului de proprietate făcută prin mandatar vz. C. Roşu (I), M. Nicolae (II), Valabilitatea mandatului
verbal şi a mandatului tacit pentru cererea de stabilire a dreptului de proprietate în temeiul Legii
fondului funciar, în Dreptul nr. 1, 1999, p. 19–30; V. Stoica, Impactul unor acte normative adoptate după
anul 1990 asupra dreptului de moştenire al soţului supravieţuitor, în Dreptul nr. 6, 1999, p. 30–31.
172
ca renunţător, ci, dimpotrivă, se dovedeşte cu certitudine (declaraţie notarială) că nu este
moştenitor, dat fiind faptul că a renunţat expres la succesiune.
Prin efectul renunţării, moştenitorul este socotit că nu a fost niciodată moştenitor, iar vocaţia
sa succesorală este retroactiv desfiinţată.
Regula indivizibilităţii patrimoniului succesoral conferă acelaşi caracter indivizibil şi
opţiunii succesorale care nu poate fi condiţionată de aspectul cantitativ al patrimoniului
succesoral. Renunţarea vizează atât bunurile existente în succesiune la data decesului, cât şi
cele care, eventual, ar intra în succesiunea respectivă.
Ca urmare, în raport de data reglementării, se impune a se stabili că beneficiază de dreptul
de moştenire a proprietăţii, în temeiul art. 13 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, în
sensul repunerii în termenul de acceptare a succesiunii, numai moştenitorii care nu au acceptat-
o în termenul prevăzut de lege, iar nu şi cei care au renunţat la succesiune”.
Din punct de vedere strict juridic (nu şi moral!), situaţia este asemănătoare cu aceea a
succesibilului care renunţă la moştenire crezând că este insolvabilă. Dacă ulterior se stabileşte,
de exemplu, că defunctul a avut o mare sumă de bani depusă la o bancă, renunţătorul nu poate
reveni asupra opţiunii făcute pentru a beneficia de depunere. Se opune nu numai principiul
indivizibilităţii, dar şi irevocabilitatea opţiunii succesorale, revocarea renunţării fiind posibilă
numai în condiţiile prevăzute de art. 1.123 NCC.
Mai precizăm că renunţătorul nu poate beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate,
chiar dacă a fost trecut (din greşeală) pe titlul de proprietate, alături de moştenitorii acceptanţi ai
succesiunii fostului proprietar471. Tot astfel, nu poate beneficia de dispoziţiile Legii nr.18/1991
nici moştenitorul nerezervatar exheredat (direct sau indirect) prin testament472.
c) O a treia excepţie de la principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale - asemănătoare cu cea
prevăzută de Legea nr.18/1991, deşi textele, din motive greu de înţeles, sunt redactate diferit -
rezultă din dispoziţiile Legii nr.112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile
cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului. Potrivit art. 5 alin.3, moştenitorii
fostului proprietar al imobilului cu destinaţie de locuinţă trecut în proprietatea statului cu titlu
sunt socotiţi de drept acceptanţii succesiunii de la data depunerii cererii pentru restituirea în
natură a locuinţei sau pentru acordarea despăgubirilor. Moştenitorul care nu a depus cerere în
termenul prevăzut de lege (art.14) nu beneficiază de dispoziţiile legii, chiar dacă - la decesul
fostului proprietar - a acceptat moştenirea acestuia; derogare de la caracterul indivizibil
(unitar) al opţiunii succesorale.
În schimb, succesibilul care la moartea fostului proprietar al locuinţei a renunţat la moştenirea
acestuia, devenind astfel persoană străină de moştenire, nu poate beneficia de dispoziţiile legii,
întrucât nu are calitatea de moştenitor, această calitate stabilindu-se “potrivit legii” (art. 1 alin.2
din Legea nr.112/1995), deci în condiţiile dreptului comun. Nefiind îndeplinite condiţiile
retractării renunţării la moştenire (art.701 C.civ.anterior, respectiv art. 1.123 NCC), renunţătorul
nu poate accepta moştenirea; în cazul lui operează principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale.
Evident, nici moştenitorul nerezervatar exheredat nu poate beneficia de măsurile reparatorii
prevăzute de lege.
d) O a patra excepţie rezultă din dispoziţiile art. 4 alin.3 din Legea nr. 10/2001 privind
regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie
1989. („Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de
drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi.
Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se
solicită în temeiul prezentei legi.”). Aşadar, succesibilul care nu a depus cerere de restituire în
termenul prevăzut de lege nu beneficiază de măsurile prevăzute de lege, chiar dacă a acceptat
moştenirea autorului său (de exemplu, deschisă în anul 1980).
În privinţa celor care au renunţat la moştenire, În Hotărârea Guvernului nr. 250/2007 din
07.03.2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22

471
Vezi sent. civ. a Jud. Strehaia, cit. supra. Dacă renunţătorul figurează în titlul de proprietate,
ceilalţi succesori, cu ocazia partajului succesoral, îl pot înlătura. Vezi Belu Magdo Monna-Lisa, loc.cit.,
p.36.
472
Vezi L. Hadnagy, Notă (critică) la sent.civ. a Jud. Miercurea Ciuc nr.1842/1992, în Dreptul nr.7,
1993, p.71-73.
173
decembrie 1989 se prevede că „Având în vedere că textul legal (art. 4 alin.3 din Legea
nr.10/2001) face referire numai la succesibilii neacceptanţi, per a contrario, rezultă că
succesibilii renunţători nu beneficiază de prevederile legii (deci se recunoaşte valabilitatea
renunţării exprese a unuia sau a unora dintre succesori, urmând ca de cota care a făcut obiectul
renunţării exprese să profite succesibilii acceptanţi notificatori împreună cu cei neacceptanţi
notificatori, care au fost repuşi de drept în termen).” Aşadar, succesibilul care la moartea
fostului proprietar a renunţat la moştenirea acestuia, devenind astfel persoană străină de
moştenire, nu poate beneficia de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
e) Divizibilitatea opţiunii succesorale mai poate rezulta din relativitatea puterii (autorităţii)
lucrului judecat. Precizăm în această privinţă că, în principiu, opţiunea succesorală produce
efecte absolute, în sensul că alegerea făcută de succesibil poate fi invocată de către el (şi
succesorii lui în drepturi) erga omnes şi îi poate fi opusă de oricine are interes. Opţiunea este
indivizibilă nu numai în privinţa bunurilor succesorale, dar şi în privinţa persoanelor care o pot
invoca sau faţă de care poate fi invocată, deci sub raportul efectelor, a opozabilităţii.
Cu toate acestea, dacă alegerea rezultă dintr-o hotărâre judecătorească, ea va avea efecte
relative, numai între părţile din proces. De exemplu, dacă succesibilul a fost urmărit de un
creditor al succesiunii şi a fost condamnat în calitate de moştenitor, această calitate va putea fi
invocată numai între ei. Tot astfel, în caz de revocare a renunţării pentru fraudă ca urmare a
intentării acţiunii pauliene de către un creditor, succesibilul va fi acceptant pentru creditorul care
a obţinut revocarea renunţării la moştenire şi va rămâne renunţător pentru un comoştenitor al său.
Sunt consecinţe ale relativităţii lucrului judecat473.
14. Act juridic declarativ de drepturi. Opţiunea succesibilului produce efecte retroactive, de la
data deschiderii moştenirii, deci este declarativă de drepturi. Astfel, prin acceptare drepturile şi
obligaţiile asupra moştenirii, dobândite din momentul deschiderii ei, se consolidează retroactiv
(art. 1.114 alin.1 NCC)474, iar în caz de renunţare, renunţătorul este socotit că nu a fost niciodată
moştenitor (art. 1.121 alin.1 NCC), devenind retroactiv persoană străină de moştenire.
Precizăm că opţiunea produce efecte declarative (retroactive) şi în cazul în care se produce
prin revocarea renunţării. Prin derogare însă, drepturile dobândite de terţi asupra bunurilor
succesiunii între momentul renunţării şi acela al revocării ei (acceptării) vor trebui să fie
respectate (art.1.123 alin. 2 NCC).
15. Act juridic nesusceptibil de modalităţi. Art.1.101 NCC prevede că sub sancţiunea nulităţii
absolute opţiunea succesorală nu poate fi afectată de nicio modalitate, ceea ce înseamnă că
trebuie să fie un act juridic pur şi simplu. Soarta juridică a moştenirii nu poate să depindă de un
eveniment viitor şi incert sau de un termen, fie şi cert.
Dacă opţiunea ar fi afectată de o modalitate, nu va putea produce niciun efect, fiind deci nulă
absolut. Ea nu ar putea fi considerată pură şi simplă, căci ar însemna neluarea în considerare a
voinţei succesibilului475.

§5. Termenul de opţiune succesorală

16. Termenul de opţiune. Pentru ca soarta juridică a moştenirii să nu rămână multă vreme
incertă, dreptul de opţiune trebuie să fie exercitat într-un termen de un an calculat de la data
deschiderii moştenirii. În acest sens, art. 1.103 alin.1 NCC prevede că “dreptul de opţiune
succesorală se exercită în termen de un an de la data deschiderii moştenirii”.
Aşadar, termenul are în vedere dreptul de opţiune succesorală, ceea ce înseamnă că atât
acceptarea, cât şi renunţarea la moştenire urmează să fie făcute în aceeaşi perioadă de timp.
Anterior, termenul pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală era de 6 luni, dar s-a
apreciat că acest termen este prea scurt pentru ca succesibilul să-şi exercite dreptul de opţiune
succesorală.
17. Natura juridică a termenului de opţiune. Codul civil anterior califica termenul de 6 luni ca
fiind un termen de prescripţie. Această calificare a fost criticată în doctrină ca fiind o
inadvertenţă, dat fiind că prescripţia extinctivă presupune stingerea dreptului la acţiune în sens

473
Vezi M.Eliescu, op.cit., p.90-91; Mazeaud, op.cit., p.856 nr.1073.
474
Din cauza efectului retroactiv în dreptul nostru nu poate exista o hereditas iacens.
475
Vezi şi Mazeaud, op.cit., p.856 nr.1072.
174
material, iar dreptul de opţiune succesorală nu constituie un drept la acţiune, ci un drept subiectiv
care trebuie valorificat în termenul prevăzut de lege (sub sancţiunea decăderii)476.
Cu ocazia adoptării Noului Cod civil s-a avut în vedere faptul că termenul pentru exercitarea
dreptului de opţiune succesorală nu este un termen de prescripţie, ci este un termen de decădere
în cadrul căruia urmează să se exercite un drept potestativ . Astfel, dreptul de opţiune
succesorală a fost definit ca o „prerogativă juridică care permite titularului său de a putea, printr-
un act unilateral de voinţă, să modifice o situaţie juridică incertă, după o alternativă precisă şi
previzibilă”477.
Dreptul de opţiune succesorală este inclus în categoria drepturilor potestative. Pentru
drepturile potestative esenţială este puterea pe care o are titularul lor de a interveni, prin voinţa sa
unilaterală, în situaţii juridice preexistente în care sunt prezente şi interesele altor persoane decât
titularul acestor drepturi.
Deşi termenul de un an nu este un termen de prescripţie, ci un termen de decădere, Noul Cod
civil a prevăzut că acestui termen i se aplică prevederile cuprinse în cartea a VI-a referitoare la
suspendarea şi repunerea în termenul de prescripţie extinctivă. În acest mod se poate folosi
regimul juridic mai favorabil al prescripţiei extinctive, care permite suspendarea şi repunerea în
temen, figuri juridice întâlnite destul de frecvent în materia dreptului de opţiune succesorală.
18. Domeniul de aplicare al termenului de opţiune. Termenul de opţiune succesorală de un an
se aplică nu numai moştenitorilor legali, dar şi legatarilor universali, cu titlu universal sau cu titlu
particular.
19. Data de la care curge termenul de opţiune succesorală. Potrivit art. 1.103 alin.1 NCC,
dreptul de opţiune succesorală se exercită în termen de un an de la data deschiderii moştenirii.
Orice act de acceptare sau de renunţare făcut înainte de această dată este lipsit de obiect şi
reprezintă un act asupra unei succesiuni viitoare, nepermis de lege şi, ca atare, nul de drept.
Astfel fiind, după deschiderea moştenirii succesibilul poate opta valabil din nou478. Nici obligaţia
asumată înainte de deschiderea moştenirii de a opta într-un sens sau altul (de regulă, în sensul
renunţării), nulă de drept, nu anihilează dreptul succesibilului de a opta liber, indiferent de
promisiunea făcută.
După cum s-a stabilit în practica judecătorească şi literatura de specialitate, ceea ce
interesează din punctul de vedere al începutului curgerii termenului de opţiune este data
decesului, indiferent de momentul înscrierii lui în registrele de stare civilă. Termenul începe să
curgă de la deschiderea moştenirii chiar dacă succesibilul a luat cunoştinţă mai târziu de moartea
celui care lasă moştenirea. Nu prezintă importanţă nici faptul că succesibilul locuieşte în altă
localitate (din ţară sau chiar din străinătate) decât locul deschiderii moştenirii (ultimul domiciliu
al defunctului)479. Nu interesează nici cunoaşterea de către succesibili a componenţei
patrimoniului succesoral (existenţa unor active sau pasive descoperite după expirarea termenului
de opţiune, donaţii făcute de către de cuius pentru care, eventual, se poate cere revocarea sau
reducţiunea etc.).
Precizăm, de asemenea, că termenul începe să curgă de la deschiderea moştenirii faţă de toţi
succesibilii, indiferent că vocaţia lor la moştenire este concretă, utilă sau numai generală,
eventuală. Cu alte cuvinte, termenul de opţiune este unic şi începe să curgă de la data morţii celui
care lasă moştenire nu numai pentru succesibilii chemaţi în primul rând la moştenire (moştenitori
dintr-o clasă mai apropiată sau de un grad mai apropiat ori legatarul desemnat în primul rând în
cadrul substituţiei vulgare), dar şi pentru succesibilii subsecvenţi (dintr-o clasă sau de un grad
mai îndepărtat ori legatarul desemnat pentru cazul în care primul gratificat nu ar putea sau nu ar
voi să primească legatul). Bineînţeles, opţiunea exercitată de succesibilii subsecvenţi va produce
efecte sau va rămâne ineficace, după cum succesibilii de rang preferabil vor renunţa sau vor
accepta moştenirea.
476
Vezi, de exemplu, I.C. Vurdea, Propuneri “de lege ferenda” privind natura juridică a termenului
de acceptare a succesiunii, în RRD nr.11, 1980, p.32-35; D.Macovei, op.cit., p.145.
477
Vezi I. Najjar, Le droit d’option .Contribution a l’etude du droit potestatif et de l’acte unilateral,
LGDJ, Paris, 1967, p.44, nr.45 şi 102-104, nr.99-100, citat de D.Chirică în Drept civil.Succesiuni şi
testamente, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 368, nr. 485.
478
Vezi M.Eliescu, op.cit., p.96.
479
Vezi, de exemplu, TS, s.civ., dec.nr.1413/1973 în RRD nr.12, 1973, p.156-157; idem,
dec.nr.213/1987, în RRD nr.10, 1987, p.74-75.
175
 Regula privind începutul prescripţiei se aplică indiferent dacă succesibilul moşteneşte în nume
propriu sau prin reprezentare ori prin retransmitere. În ultima ipoteză, când moartea
succesibilului intervine înăuntrul termenului de opţiune, dar mai înainte de a fi optat, şi dreptul
său de opţiune se retransmite - în cadrul patrimoniului său lăsat moştenire - la propriii săi
moştenitori, aceştia vor putea exercita dreptul de opţiune în mod separat, fiecare pentru partea
sa, în termenul aplicabil dreptului de opţiune privind moştenirea autorului lor (art. 1.105 alin.1
NCC). Moştenitorul sau moştenitorii dreptului de opţiune prin retransmitere vor avea de exercitat
într-un termen de un an două drepturi de opţiune succesorală: un drept cu privire la moştenirea
succesibilului decedat şi, dacă acceptă această moştenire, un drept care se găseşte în patrimoniul
acestuia şi pe care cel decedat nu l-a exercitat, dar l-a retransmis propriilor moştenitori. De
exemplu, dacă succesibilul primei moşteniri a decedat la trei luni după deschiderea ei,
moştenitorii lui vor avea la dispoziţie un termen de un an (iar nu de doar nouă luni) pentru
exercitarea dreptului de opţiune retransmis (cu condiţia acceptării prealabile sau concomitente a
celei de-a doua moşteniri din care face parte; în schimb, dacă au renunţat la moştenirea
succesibilului, nu vor mai putea accepta prima moştenire întrucât au devenit persoane străine de
moştenirea acestui succesibil decedat în care se afla dreptul de opţiune succesorală privind prima
moştenire). Art. 1.105 alin. 2 NCC prevede că «În cazul prevăzut la alin. 1, partea succesibilului
care renunţă profită celorlalţi moştenitori ai autorului său».
De la regula calculării termenului de opţiune din momentul deschiderii moştenirii există şi
unele excepţii (art. 1.103 alin. 2 NCC):
a) În cazul copilului conceput înainte de deschiderea moştenirii, dar născut ulterior, termenul
va începe să curgă pentru el de la data naşterii, deoarece numai din acest moment se va şti că s-a
născut viu şi deci are capacitate succesorală, iar pe de altă parte, el este considerat că există de la
concepţie numai pentru dobândirea drepturilor, nu şi pentru stingerea lor. Numai de la naştere
copilul poate exercita (prin reprezentanţi) dreptul de opţiune.
b) În cazul declarării judecătoreşti a morţii celui care lasă moştenirea, termenul începe să
curgă nu de la data stabilită de instanţă ca fiind aceea a morţii (şi care marchează momentul
deschiderii moştenirii), ci de la data înregistrării morţii în registrul de stare civilă, afară numai
dacă succesibilul a cunoscut faptul morţii sau hotărârea de declarare a morţii la o dată anterioară,
caz în care termenul curge de la această din urmă dată. Soluţia se explică prin faptul că “cel
dispărut este socotit a fi în viaţă” (art. 53 NCC) şi numai de la data înregistrării morţii în
registrul de stare civilă se creează condiţiile ca cei interesaţi să ia cunoştinţă de faptul decesului
celui care lasă moştenirea. Până la acest moment dreptul de opţiune nu putea fi exercitat în mod
valabil.
c) Termenul începe să curgă de la data la care legatarul a cunoscut sau trebuia să cunoască
legatul său, dacă testamentul cuprinzând acest legat este descoperit după deschiderea moştenirii.
d) Termenul începe să curgă de la data la care succesibilul a cunoscut sau trebuia să cunoască
legătura de rudenie pe care se întemeiază vocaţia sa la moştenire, dacă această dată este
ulterioară deschiderii moştenirii. Până la acel moment, persoana în cauză nu are posibilitatea
exercitării dreptului de opţiune, neputând dovedi vocaţia la moştenire.
20. Reducerea termenului de opţiune. Potrivit art. 1.113 NCC „(1) Pentru motive temeinice,
la cererea oricărei persoane interesate, un succesibil poate fi obligat, cu aplicarea procedurii
prevăzute de lege pentru ordonanţa preşedinţială, să îşi exercite dreptul de opţiune succesorală
înăuntrul unui termen stabilit de instanţa judecătorească, mai scurt decât termenul de un an. (2)
Succesibilul care nu optează în termenul stabilit de instanţa judecătorească este considerat că a
renunţat la moştenire."
Este posibil ca, de exemplu, un creditor să se fi aflat de mai multă vreme în litigiu cu cel care
lasă moştenirea, iar soluţionarea cu întârziere a procesului este de natură a-i cauza creditorului
prejudicii însemnate. Dacă debitorul său (pârâtul din proces) decedează în cursul procesului,
normele de procedură civilă prevăd că procesul se suspendă până la introducerea în cauză a
moştenitorilor. Ulterior, creditorul ar trebui să aştepte cel puţin un an pentru ca succesibilii să îşi
exercite dreptul de opţiune succesorală, ceea ce ar fi de natură a produce prejudicii însemnate
creditorului. De aceea, legea prevede că un astfel de creditor poate sesiza instanţa de judecată
printr-o cerere de chemare în judecată, căreia i se aplică procedura prevăzută de lege pentru
ordonanţă preşedinţială (acordarea unor termene foarte scurte, soluţionarea litigiului de urgenţă

176
şi cu precădere, redactarea hotărârii în cel mult 48 de ore, posibilitatea de a formula recurs în
termen de 5 zile etc.), prin care solicită instanţei să îl oblige pe succesibil să îşi exercite dreptul
de opţiune succesorală într-un termen mai scurt de un an (de exemplu, 15 zile). Dacă succesibilul
optează în sensul acceptării moştenirii, procesul va continua în contradictoriu cu acest
moştenitor. Dimpotrivă, dacă succesibilul renunţă la moştenire sau nu optează în termenul
stabilit de către instanţa de judecată (ceea ce se consideră a fi tot o renunţare la moştenire),
creditorul va continua procesul în contradictoriu cu succesibilii acceptanţi sau, în lipsa acestora,
moştenirea va fi vacantă, va reveni comunei, oraşului sau municipiului şi procesul va continua în
contradictoriu cu comuna, oraşul sau municipiul.
Reducerea termenului de opţiune poate fi solicitată nu numai de către creditori, dar şi de alte
persoane interesate, cum ar fi legatarii (care au interesul ca moştenitorii legali să accepte
moştenirea pentru a le preda legatele), comoştenitorii legali (care trebuie să justifice un interes,
cum ar fi încheierea unor acte privind bunurile moştenirii şi care necesită acordul tuturor
moştenitorilor).
21. Prorogarea termenului. Potrivit art. 1.104 NCC „(1) În cazul în care succesibilul a cerut
întocmirea inventarului anterior exercitării dreptului de opţiune succesorală, termenul de
opţiune nu se va împlini mai devreme de două luni de la data la care i se comunică procesul-
verbal de inventariere. (2) Pe durata efectuării inventarului, succesibilul nu poate fi considerat
moştenitor, cu excepţia cazului în care a acceptat moştenirea.”
Astfel, pot exista situaţii în care succesibilul are anumite îndoieli cu privire la conţinutul
patrimoniului succesoral şi, mai înainte de a-şi exercita dreptul de opţiune succesorală, solicită
întocmirea inventarului. În acest caz este firesc ca termenul de opţiune să nu se împlinească mai
devreme de 2 luni de la data la care succesibilului i se comunică procesul-verbal de inventariere,
mai ales că urmare a efectuării inventarierii se poate depăşi termenul de un an.
Inventarul se dispune de către notarul public, iar dacă succesibilii sau persoanele care deţin
bunuri din patrimoniul succesoral se opun, efectuarea inventarului este dispusă de către instanţa
judecătorească de la locul deschiderii moştenirii.
Potrivit art. 1.116 NCC, procesul-verbal de inventariere cuprinde enumerarea, descrierea şi
evaluarea provizorie a bunurilor ce se aflau în posesia defunctului la data deschiderii moştenirii.
Bunurile a căror proprietate este contestată se vor menţiona separat. În inventar se cuprind
menţiuni privind pasivul succesoral. Bunurile moştenirii care se găsesc în posesia altei persoane
vor fi inventariate cu precizarea locului unde se află şi a motivului pentru care se găsesc acolo.

22. Începutul termenului de opţiune succesorală mai poate fi amânat ca urmare a unor
împrejurări care constituie cauze de suspendare, dacă aceste cauze operează de la data
deschiderii moştenirii, împiedicându-l pe succesibil să-şi exercite dreptul său de opţiune.
23. Suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen.
23.1. Suspendarea. În privinţa termenului de opţiune poate opera suspendarea, în condiţiile
dreptului comun (art. 2.532 NCC). Astfel, suspendarea operează: i)în cazul celui lipsit de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau
ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o dispoziţie legală contrară; ii) în cazul în care
titularul dreptului face parte din forţele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de
mobilizare sau de război. Sunt avute în vedere şi persoanele civile care se găsesc în forţele
armate pentru raţiuni de serviciu impuse de necesităţile războiului; iii) în cazul în care
succesibilul este împiedicat de un caz de forţă majoră să-şi exercite dreptul de opţiune
succesorală.
23.2. Întreruperea. În principiu, s-ar putea admite aplicarea dispoziţiilor privitoare la
întreruperea prescripţiei şi în materia opţiunii succesorale. În fapt însă, problema întreruperii
prescripţiei - cu consecinţa începerii curgerii unui nou termen de opţiune posterior întreruperii -
nu se pune în această materie. Dacă succesibilul şi-a exercitat dreptul de opţiune în termen
(expres sau tacit, pe cale notarială sau judecătorească) nu începe să curgă un nou termen; dreptul
de opţiune s-a “consumat”. Chiar dacă succesibilul a renunţat la moştenire şi vrea să revină
asupra renunţării, o poate face - după cum vom vedea - în condiţiile prevăzute de lege, numai
înăuntrul termenului de opţiune iniţial.

177
 23.3. Repunerea in termen. Potrivit art. 2.522. NCC cel care din motive temeinice, nu şi-a
exercitat în termen dreptul de opţiune poate cere organului de jurisdicţie competent repunerea în
termen şi judecarea cauzei.
Prin “motive temeinice” trebuie să se înţeleagă acele împrejurări care nu pot fi imputate unei
culpe a titularului dreptului de opţiune, dar care nu întrunesc nici caracterele forţei majore. Este
vorba deci de cazuri fortuite (casus), adică împrejurări neimputabile succesibilului, dar care nu
sunt totuşi împiedicări absolute, ca cele reprezentând forţa majoră (vis maior). De exemplu,
ascunderea cu rea-credinţă a morţii lui de cuius de către comoştenitori480; neexercitarea de către
mamă a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti (părăsirea copilului) 481; îndrumarea greşită dată de
notar, urmată de tergiversări din partea organului administraţiei locale 482. Considerăm că şi boala
succesibilului, dacă este gravă şi de durată, poate constitui motiv temeinic de repunere în termen
(iar nu forţa majoră, cum se consideră uneori483, pentru că nu este cauză externă).
Subliniem că repunerea în termen, care poate produce efecte şi faţă de terţi, este de
competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti. Notarii sau organele administraţiei publice nu au
competenţa de a repune în termen484. În schimb, potrivit art.13 din Legea nr.18/1991,
moştenitorii fostului proprietar al terenului care nu-şi pot dovedi această calitate, sunt socotiţi
repuşi de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine, considerându-se că au
acceptat moştenirea prin cererea pe care o fac comisiei în termenul prevăzut de lege 485. În mod
asemănător se pune problema, şi în lumina art. 5 alin.3 din Legea nr.112/1995 pentru
reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea
statului, în temeiul art. 33 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate
asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, în cazul persoanelor care nu au formulat cereri în
acest sens în baza legilor anterioare şi care au în acest scop un termen de 60 de zile de la data
intrării în vigoare a acestei legi, precum şi în lumina Legii nr. 10/2001 (art. 4 alin. 3 prevede că
„Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept
în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea
de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită
în temeiul prezentei legi.”)
În aceste cazuri repunerea în termen operează de drept şi nu trebuie să fie cerută instanţei
judecătoreşti.
În sfârşit, se pune problema ce efecte produce admiterea de către instanţă a cererii de repunere
în termen. Apreciem că instanţa poate acorda un termen rezonabil pentru exercitarea dreptului de
opţiune (termen care, după părerea noastră, va putea depăşi un an de la data când au luat sfârşit
împrejurările care împiedicau exercitarea dreptului de opţiune, mai ales dacă judecarea cererii de
repunere în termen a implicat o perioadă mai lungă). În schimb, dacă succesibilul în cererea de
repunere în termen sau în cursul soluţionării cererii declară că acceptă moştenirea ori natura
acţiunii intentate implică voinţa succesibilului de a accepta moştenirea (de exemplu, acţiune de
partaj), instanţa nu va mai acorda un termen pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală.
Dar dacă voinţa succesibilului se manifestă în sensul acceptării numai după întocmirea
inventarului (art. 1.104 NCC), instanţa va trebui să acorde un termen pentru întocmirea
inventarului patrimoniului succesoral.
24. Efectele împlinirii termenului de opţiune succesorală. Dacă succesibilul nu şi-a exercitat
dreptul de opţiune în termenul de un an, în puterea legii se stinge dreptul de a accepta moştenirea
şi, o dată cu acest drept, se stinge - cu efect retroactiv - şi titlul său de moştenitor; el devine străin

480
Vezi M.Costin, op.cit., p.211.
481
TS, s.civ., dec.nr.590/ 1986, în CD, 1986, p.82-85.
482
TS, s.civ., dec.nr.470/1970, în CD, 1970, p.167-170.
483
TS, s.civ., dec.nr.1411/1973, în CD, 1973, p.181-185.
484
Vezi M.Mayo, loc.cit., p.28-29; CSJ, s.civ., dec.nr.129/1993, cit.supra.
485
“Toţi succesibilii autorului îndreptăţiţi a solicita reconstituirea dreptului de proprietate” (deci nu
numai moştenitorii în nume propriu, dar şi cei care vin la moştenire prin reprezentare sau prin
retransmitere) “sunt, la rândul lor, repuşi de drept în termenul de acceptare a moştenirii cu privire la
dreptul de proprietate al autorului lor asupra terenurilor” (CSJ, dec. SU nr. I/1998, în Dreptul nr. 6/1998,
p. 128–130 sau în Dreptul nr. 9, 1998, p. 138–140 ori în Buletinul CSJ, 1998, p. 21–24).
178
de moştenire486. Prin urmare, stingerea dreptului de opţiune atrage stingerea chiar a vocaţiei
succesorale.
Neexercitarea dreptului de opţiune în termenul prevăzut de lege nu se confundă însă cu
renunţarea la moştenire. De exemplu, succesibilul care a pierdut termenul poate beneficia de
repunerea în termen, ceea ce nu se poate admite în cazul renunţătorului. Nici repunerea de drept
în termenul de acceptare (Legea nr.18/1991, Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001) nu operează
în cazul renunţătorului; în schimb operează în cazul celor ce nu pot dovedi acceptarea în termen
a moştenirii.
Precizăm de asemenea că stingerea titlului de moştenitor, a vocaţiei succesorale, produce
efecte absolute (erga omnes); poate fi invocată - ca şi renunţarea la moştenire - de către şi faţă de
orice persoană interesată, cum ar fi comoştenitorii legali sau moştenitorii subsecvenţi, legatarii,
creditorii sau debitorii succesiunii etc. Ea poate fi invocată şi în cadrul unor acţiuni reale; de
exemplu, posesorul unui imobil succesoral, acţionat în revendicare, poate invoca excepţia de
neacceptare în termen a moştenirii.

Secţiunea a II-a
Exercitarea dreptului de opţiune succesorală

§1. Acceptarea moştenirii

25. Noţiune şi feluri. Acceptarea moştenirii constă în actul sau faptul juridic unilateral săvârşit
de succesibil prin care îşi consolidează necondiţionat calitatea de moştenitor, definitivând
transmisiunea succesorală care a operat la data deschiderii moştenirii.
Rezultă că prin acceptarea moştenirii succesibilul nu dobândeşte niciun drept, ci consolidează
numai dobândirea care s-a produs ope legis de la data deschiderii moştenirii şi pierde
posibilitatea de a renunţa la ea.
Acceptarea moştenirii poate fi de două feluri. Astfel, ea poate fi voluntară, rezultând din
manifestarea expresă sau tacită a voinţei succesibilului şi forţată, prevăzută de lege ca sancţiune
pentru săvârşirea unor fapte voluntare de către succesibil.
Acceptarea voluntară
I. Acceptarea voluntară expresă
26. Noţiune. Potrivit legii, acceptarea este expresă când succesibilul îşi însuşeşte explicit titlul
sau calitatea de moştenitor printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată (art. 1.108 alin.2
NCC). Rezultă că acceptarea expresă trebuie să îndeplinească două condiţii:
a) Voinţa succesibilului de a accepta expres moştenirea trebuie să fie manifestată în formă
scrisă, autentică sau sub semnătură privată. După cum se precizează în literatura de specialitate,
“legiuitorul a înlăturat acceptarea orală, atât pentru ca succesibilul să nu fie legat printr-un
cuvânt rostit la întâmplare, cât şi pentru a evita dovada prin martori a unei acceptări date prin viu
grai”487. Prin urmare, acceptarea expresă este un act formal, dar nu solemn.
În situaţia în care acceptarea este făcută printr-un înscris autentic, declaraţia de acceptare se
va înscrie în registrul naţional notarial ţinut în format electronic, potrivit legii (art. 1.109 NCC).
Înscrisul constatator al acceptării pure şi simple nu trebuie să fie redactat cu respectarea unor
formule sacramentale şi speciale pentru a constata acceptarea succesiunii. El poate îmbrăca şi
forma unei scrisori simple (misivă), dacă ea are caracter juridic sau, cum se spune, constituie o
“scrisoare de afaceri”, de exemplu, scrisoarea adresată creditorilor succesiunii, conţinând o ofertă
de dare în plată, o cerere de amânare a plăţii datoriei sau scrisoarea adresată comoştenitorilor
conţinând o ofertă de împărţeală voluntară a moştenirii etc. Acceptarea expresă poate îmbrăca şi
forma unor acte adresate instanţei pentru rezolvarea unor probleme în legătură cu moştenirea în
cauză sau biroului notarial (de exemplu, petiţia de ereditate, cererea de deschidere a procedurii
succesorale notariale conţinând voinţa succesibilului de a accepta moştenirea) ori forma unei
declaraţii date la consiliul local prin care se indică compunerea masei succesorale şi calitatea de

486
Vezi M.Eliescu, op.cit., p.97-99; M.Costin, op.cit., p.204-206.
487
M.Eliescu, op.cit., p.122.
179
moştenitor, în vederea depunerii înscrisului la biroul notarial competent pentru dezbaterea
succesiunii488.
Evident, înscrisul trebuie să fie redactat cu respectarea regulilor de capacitate şi în termenul
de opţiune succesorală. Acceptarea expresă a moştenirii poate fi făcută şi prin reprezentant
(respectiv cu încuviinţarea lui şi a autorităţii tutelare), inclusiv printr-un mandatar împuternicit în
formă scrisă (deoarece mandatul formează un tot indivizibil cu actul în vederea căruia a fost dat)
şi cu procură dată special489 pentru acceptarea moştenirii (fiindcă este un act de dispoziţie).
Mandatarul astfel împuternicit trebuie să accepte în scris moştenirea în cadrul termenului de
opţiune (nefiind suficient ca data împuternicirii să se încadreze în această perioadă, deoarece
procura dată în vederea acceptării nu valorează acceptare, putând fi revocată potrivit regulilor
mandatului - art. 2.031 NCC - spre deosebire de actul acceptării care este irevocabil) şi,
bineînţeles, înainte de încetarea efectelor mandatului.
b) Pentru ca înscrisul să valoreze acceptare expresă, din conţinutul lui trebuie să rezulte că
succesibilul şi-a însuşit în mod neechivoc calitatea de moştenitor. Cu alte cuvinte, din înscris
trebuie să rezulte că succesibilul înţelege să exercite drepturile şi să-şi asume obligaţiile
rezultând din calitatea de moştenitor. O formulare echivocă (de exemplu, succesibilul se numeşte
pe sine ca “moştenitor”, evocă calitatea sa de “succesor”) nu poate valora acceptare expresă,
putând avea semnificaţia unei simple referiri la vocaţia succesorală. Rezultă că instanţa trebuie să
analizeze conţinutul real al actului pentru a concluziona în sensul acceptării exprese a moştenirii.

II. Acceptarea voluntară tacită

27. Noţiune. Potrivit legii, acceptarea este tacită când succesibilul face un act sau fapt pe care
nu ar putea să îl facă decât în calitate de moştenitor (art.1.108 alin.3 NCC). La fel ca şi în cazul
acceptării exprese, din textul de lege rezultă două condiţii pentru a fi în prezenţa unei acceptări
tacite: 1) voinţa succesibilului de a accepta moştenirea şi 2) conduita lui (actele sau faptele
săvârşite) din care să rezulte indirect intenţia de a accepta moştenirea 490. S-a observat însă că în
realitate acceptarea tacită se rezumă la o singură condiţie: actul săvârşit de succesibil să implice
cu puterea necesităţii intenţia de a accepta moştenirea, să nu poată primi şi o altă interpretare 491.
Actele echivoce nu pot constitui o manifestare tacită a voinţei de a accepta492.
Asemănător acceptării exprese, acceptarea tacită poate fi făcută şi prin reprezentant, inclusiv
printr-un mandatar convenţional împuternicit special să facă acte de acceptare tacită a moştenirii
(de exemplu, vânzarea unor bunuri din moştenire). Mandatarul poate fi şi un comoştenitor
împuternicit să facă acte de acceptare tacită şi pentru ceilalţi moştenitori. Evident, actele de
acceptare tacită trebuie să fie săvârşite de mandatar în termenul de opţiune succesorală.
Întrucât legea nu distinge, acceptarea poate fi tacită nu numai în cazul moştenirii legale, dar şi
în cazul celei testamentare. Este însă necesar ca legatarul să acţioneze nu ocult, ci invocând
această calitate, aducând la cunoştinţa celor interesaţi testamentul din care rezultă vocaţia sa la
moştenire493 (în mod direct sau prin prezentarea la biroul notarial - art.73 din Legea nr. 36/1995).
Adăugăm că acte de acceptare tacită pot fi făcute nu numai de către legatarul universal sau cu
titlu universal, dar şi de către legatarul cu titlu particular (de exemplu, prin preluarea bunului
individual determinat care formează obiectul legatului, prin înstrăinarea lui etc.). Dacă legatul cu
titlu particular este cu sarcină, din momentul acceptării lui tacite legatarul este obligat să execute
sarcina.
28. Actele cu semnificaţia acceptării tacite. Legea nu stabileşte, în concret, care anume acte
săvârşite de succesibil constituie manifestarea intenţiei de a accepta tacit moştenirea,
mulţumindu-se să precizeze că actele de conservare, supraveghere şi de administrare provizorie
nu valorează acceptare, dacă din împrejurările în care acestea s-au efectuat nu rezultă că
succesibilul şi-a însuşit prin ele calitatea de moştenitor (art. 1.110 alin. 3 NCC), că actele de
488
Vezi TS, s.civ., dec.nr.707/1989, în RRD nr.3, 1990, p.65-66.
489
TS, col.civ., dec.nr.778/1962, în CD, 1962, p.162.
490
Vezi, Mazeaud, op.cit., p.870, nr.1090.
491
Vezi M. Eliescu, op.cit., p.122.
492
Vezi CSJ, s.civ., dec.nr.2193/1990, în Deciziile CSJ 1990-1992, p.114-116; TS, col.civ.,
dec.nr.768/1963, în JN nr.10, 1964, p.116.
493
Vezi Gh.D.Dimitrescu, Acceptarea tacită a succesiunii de către legatarul universal, în RRD nr.4,
1972, p.78-79; E. Safta-Romano, op.cit., p.101-102; D. Chirică, op.cit., p.225.
180
dispoziţie juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor asupra moştenirii atrag acceptarea
tacită a acesteia (art. 1.110 alin.1 NCC) şi că pot avea valoare de acceptare tacită a moştenirii
actele de dispoziţie, administrare definitivă ori folosinţă a unor bunuri din moştenire (art. 1.110
alin. 2 NCC). În consecinţă, revine instanţelor judecătoreşti sarcina de a aprecia, în concret, de la
caz la caz, dacă actul săvârşit de succesibil, în această calitate, reprezintă sau nu o acceptare
tacită a moştenirii. Pentru corecta apreciere a semnificaţiei juridice a actului este util şi necesar
să se facă distincţie între diferite categorii de acte după natura lor: acte (fapte) materiale, acte de
dispoziţie, acţiuni în justiţie şi alte acte procedurale, acte de administrare definitivă.
28.1. Acte (fapte) materiale. Pot fi apreciate ca acte de acceptare tacită a moştenirii intrarea în
posesiunea (preluarea ori deţinerea) şi folosinţa bunurilor succesorale (care prin natura, numărul
şi valoarea lor exclud ideea unor amintiri de familie), faptul mutării definitive a succesibilului în
casa moştenită, demolarea unor construcţii, efectuarea de lucrări ce nu comportă urgenţă,
edificarea pe terenul şi în gospodăria defunctului a unor construcţii etc. Asemenea fapte implică
acceptarea moştenirii, întrucât succesibilul se comportă ca un proprietar494.
În schimb, nu constituie acte de acceptare tacită a moştenirii luarea din patrimoniu a unor
obiecte ca amintiri de familie, fotografii, bibelouri, a unui singur bun de valoare redusă,
reparaţiile urgente făcute unor bunuri succesorale, preluarea de către succesibil a cheilor casei
sau dulapurilor, a hârtiilor de valoare pentru a le feri de pierdere sau furt, mutarea vremelnică a
succesibilului într-un imobil succesoral pentru a asigura păstrarea acestuia în bune condiţii etc495.
În legătură cu actele materiale care au semnificaţia acceptării tacite a moştenirii se pune
întrebarea ce se întâmplă dacă aceste acte (în special deţinerea şi folosinţa bunurilor) au fost
săvârşite de succesibilul coindivizar cu defunctul (proprietate comună pe cote-părţi sau în
devălmăşie ori indiviziune propriu-zisă, de exemplu, defunctul şi succesibilul sunt fraţi care au
dobândit de la părinţi o moştenire nelichidată încă sau nepartajată), caz în care actele de folosinţă
pot fi săvârşite de către succesibil în calitate de coproprietar, iar nu în aceea de acceptant al
moştenirii. Întrucât în aceste cazuri actele săvârşite pot primi şi o altă interpretare, ele nu mai au
în mod neechivoc valoarea unei acceptări tacite. Astfel fiind, este necesar să se stabilească dacă
succesibilul coindivizar a săvârşit actele “asupra bunului indiviz numai în temeiul dreptului său
de proprietate sau a înţeles să exercite actele respective şi în calitate de succesor”496. Tot astfel,
folosirea de către soţul supravieţuitor a bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei cu soţul
decedat nu este de natură, prin ea însăşi, să ducă la concluzia univocă în sensul că el a acceptat
moştenirea. “A pretinde aceasta, ar însemna că succesibilul care nu doreşte să accepte
succesiunea este obligat să abandoneze bunurile comune spre a nu i se opune acceptarea de către
el a succesiunii, ceea ce desigur este de neadmis. Într-o atare situaţie, este necesar a se stabili,
prin administrarea de probe, anumite împrejurări din care să rezulte neîndoielnic intenţia de
acceptare a succesiunii”497.

494
Vezi de exemplu, TS, col.civ., dec.nr.808/1959, în Repertoriu... 1952/1969, p.445; idem
dec.nr.490/1970, în CD, 1970, p.164-166; idem s.civ., dec.nr.727/1975, în Repertoriu... 1969-1975,
p.199; idem dec.nr.1154/1986, în CD, 1986, p.88-90; idem dec.civ.nr.1503/1988, în RRD nr.3, 1989,
p.66; idem dec. nr.1792/1989, în Dreptul nr.7, 1990, p.67; TJ Hunedoara, dec.civ. nr.550/1988, în RRD
nr.12, 1988, p.77.
495
Vezi de exemplu, TJ Tulcea, dec.civ.nr.110/1975, în RRD nr.11, 1976, p.62; TJ Timiş, dec.civ.
nr.849/1977, în RRD nr.12, 1977, p.49; TJ Suceava, dec.civ. nr.830/1983, în RRD nr.1, 1984, p.59; idem
dec.civ. nr.1092/1983, în RRD nr.3, 1984, p.72. Precizăm că nu constituie acte de acceptare a moştenirii
primirea ca zestre (donaţie) de la părinte în timpul vieţii, de anumite bunuri şi stăpânirea lor după
deschiderea succesiunii părintelui, chiar dacă donaţia s-a făcut fără scutire de raport (TS, s.civ.
dec.nr.61/1972, citată de I.Mihuţă, Probleme de drept din practica Tribunalului Suprem secţia civilă, în
RRD nr.12, 1973, p.118; N.Roşu, S.Lazăr, Notă critică la dec.civ. a TJ Vrancea nr.644/1973, în RRD
nr.2, 1975, p.51-52). Întrucât acceptarea donaţiei este un act săvârşit înainte de deschiderea succesiunii
(deci înainte de naşterea dreptului de opţiune) ea nu poate valora acceptare a moştenirii indiferent dacă
donaţia este raportabilă sau cu scutire de raport ori urmează să fie supusă reducţiunii (pentru că există
moştenitori rezervatari şi donaţia depăşeşte cotitatea disponibilă). Iar stăpânirea bunurilor donate se face
de către donatar în calitate de proprietar şi, ca atare, nu exprimă intenţia neechivocă a succesibilului de a
accepta moştenirea, el păstrând nealterat dreptul de opţiune (inclusiv dreptul de a renunţa la moştenire şi
de a păstra donaţia în limita cotităţii disponibile).
496
TS,s.civ., dec.nr.277/1986, în CD, 1986, p.79-80.
497
TS, s.civ., dec.nr.1108/1971, în CD, 1971, p.110; idem dec.nr.1792/1989, în Dreptul nr.7, 1990,
p.67.
181
 28.2. Acte de dispoziţie. Cele mai clare, mai neîndoielnice acte de acceptare voluntară tacită a
moştenirii sunt actele de dispoziţie săvârşite de succesibil. Încheierea actelor de dispoziţie,
indiferent de valoarea obiectului actului juridic şi de natura lui (vânzare, donaţie etc.), presupune
intenţia neechivocă a succesibilului de a accepta moştenirea pur şi simplu. Subliniem că ceea ce
interesează în materie de opţiune succesorală nu este actul de dispoziţie în sine, ci intenţia de
acceptare manifestată de succesibil prin încheierea lui. În consecinţă, chiar dacă actul de
dispoziţie nu ar putea produce efecte (ar fi nul sau anulat, rezolvit sau revocat etc.), el va putea
valora act de acceptare tacită dacă exprimă voinţa neîndoielnică a succesibilului în acest sens.
În privinţa acestor acte, pentru a face precizările necesare, trebuie să distingem între actele de
dispoziţie privind bunurile singulare din moştenire şi actele de dispoziţie referitoare la moştenire,
privită ca universalitate.
a) Actele de dispoziţie având ca obiect bunurile succesorale singulare (acte de înstrăinare cu
titlu oneros sau cu titlu gratuit, către un terţ sau chiar unui comoştenitor, acte de constituire a
unor drepturi reale asupra bunurilor de succesiune - servituţi, uzufruct, ipotecă, gaj etc. -
renunţarea la un drept, încheierea unui contract de valorificare a dreptului de autor privitor la o
operă literară, artistică ori ştiinţifică rămasă de pe urma defunctului 498, participarea succesibilului
la încheierea unui antecontract de vânzare-cumpărare a unui imobil din masa succesorală, chiar
dacă antecontractul nu a fost urmat de un act de înstrăinare 499 etc.) constituie acte de acceptare
tacită. Datorită principiului indivizibilităţii opţiunii succesorale 500, asemenea acte - deşi au ca
obiect un bun sau anumite bunuri din moştenire - valorează acceptare pură şi simplă a întregii
moşteniri.
b) Constituie acte de acceptare tacită a moştenirii actele de dispoziţie având ca obiect
moştenirea privită ca universalitate (cotă-parte de universalitate). Sunt astfel de acte:
- înstrăinarea, cu titlu gratuit sau oneros, de către succesibil a drepturilor asupra moştenirii
(art. 1.110 alin. 1 lit.a NCC). Înstrăinarea (cesiunea) drepturilor succesorale, cu titlu oneros sau
gratuit, este posibilă numai pentru că, în prealabil, succesibilul a acceptat pur şi simplu
moştenirea. Asemenea acte de dispoziţie implică în mod neîndoielnic intenţia succesibilului de a
accepta moştenirea.
Înstrăinarea are ca obiect emolumentul succesiunii, fie dreptul asupra universalităţii, fie cota-
parte indiviză asupra universalităţii, după cum înstrăinătorul a moştenit întreaga universalitate
sau numai o cotă-parte. Înstrăinarea nu poate avea ca obiect titlul de moştenitor (inclusiv dreptul
de opţiune), deoarece “legiuitorul socoteşte că titlul de moştenitor şi facultatea de a opta
constituie bunuri intransmisibile prin acte între vii” 501. În consecinţă, pentru a putea garanta, dacă
este cazul (de exemplu, în ipoteza vânzării unei moşteniri), calitatea sa de moştenitor (art. 1.748
NCC) - nu de succesibil – înstrăinătorul trebuie să accepte moştenirea, respectiv să încheie actul
de dispoziţie din care să rezulte acceptarea tacită, în termenul de opţiune succesorală,
consolidând astfel în persoana sa titlul de moştenitor universal sau cu titlu universal 502, care să-i
permită transferarea către cocontractant a moştenirii.
- renunţarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moştenitori determinaţi (art. 1.110
alin.1 lit. b NCC).
- renunţarea la moştenire, cu titlu oneros, chiar în favoarea tuturor comoştenitorilor sau
moştenitorilor subsecvenţi(art. 1.110 alin.1 lit.c NCC).
Prin urmare, renunţarea cu titlu oneros constituie totdeauna act de acceptare tacită, iar
renunţarea cu titlu gratuit numai dacă se face în favoarea unui (unor) moştenitori determinaţi,
nominalizaţi.
Asemenea acte de “renunţare” - denumite renunţare in favorem - constituie, în realitate, acte
de acceptare a moştenirii însoţite de acte de înstrăinare între vii a drepturilor succesorale;
succesibilul a putut transmite drepturile sale succesorale către unul sau mai mulţi moştenitori
498
Notariatul de stat al raionului T.Vladimirescu, Bucureşti, încheierea succesorală nr.324/ 1958, în
LP nr.7, 1958, p.117.
499
TJ Sălaj, dec.civ. nr.82/1986, în RRD nr.8, 1986, p.74. şi TMB, s. a IV-a civ., dec. nr. 2205/1996,
în Culegere TMB 1993–1997, p. 164–165.
500
Vezi supra nr.259 şi TMB. S.civ., dec.nr. 2205/1996, în Culegere TMB 1993-1997, p.164-165.
501
Vezi M.Eliescu, op.cit., p.126.
502
Legatarul cu titlu particular - dobândind bunuri succesorale singulare - nu poate săvârşi acte de
dispoziţie având ca obiect universalitatea moştenirii.
182
determinaţi - cu titlu oneros sau cu titlu gratuit - respectiv către toţi comoştenitorii fără deosebire
în schimbul unui preţ (cu titlu oneros) pentru că, în prealabil, şi-a consolidat titlul de moştenitor
prin acceptare503. Astfel fiind, partea sa de moştenire va fi dobândită de beneficiarii “renunţării”
nu de la defunct mortis causa, ci ca efect al actului încheiat inter vivos (cu respectarea condiţiilor
de fond şi de formă prevăzute de lege pentru actul în cauză)504, urmând a se plăti - dacă este cazul
- atât taxele de moştenire, cât şi taxele de înstrăinare prin acte între vii corespunzătoare.
Rezultă că numai renunţarea pură şi simplă, numită pur abdicativă - care este impersonală şi
cu titlu gratuit - constituie veritabile acte de renunţare la moştenire şi urmează a fi luate în
considerare (de notarul public) ca “declaraţii de renunţare la succesiune” în conformitate cu
art.73 alin.4 din Legea nr.36/1995.
28.3. Acţiuni în justiţie şi alte acte procedurale. Constituie acte de acceptare tacită a
moştenirii promovarea de către succesibil a unor acţiuni în justiţie 505 ce presupun indirect, dar
neîndoielnic, însuşirea calităţii de moştenitor, cum ar fi: cererea de împărţeală a bunurilor
succesorale, de raport a donaţiilor sau de reducţiune a liberalităţii excesive, cererea de anulare a
testamentului, cererea legatarului de predare a legatului, acţiunea în revendicarea bunurilor
succesorale, opoziţia la vânzarea silită a unui imobil succesoral etc.
Intentarea unei acţiuni succesorale valorează acceptare chiar dacă va fi respinsă, anulată ca
netimbrată, va fi urmată de desistare etc. De exemplu, respingerea acţiunii în anularea
testamentului nu afectează calitatea de moştenitor legal acceptant al reclamantului.
Poate constitui act de acceptare tacită a moştenirii şi participarea la proces a succesibilului în
calitate de pârât, dacă - din atitudinea adoptată de el - rezultă însuşirea calităţii de moştenitor, de
exemplu, “dacă s-a apărat în calitate de erede (moştenitor) în acţiunea ce i s-a intentat pentru
predarea legatului”506.
În toate cazurile, instanţa trebuie să aprecieze dacă participarea la proces a succesibilului
poate fi interpretată drept acceptare a moştenirii. De exemplu, sesizarea instanţei cu o contestaţie
la executare, deoarece s-ar urmări datoriile succesorale din bunurile sale proprii, nu valorează
acceptare507. Potrivit art. 285 C.proc.civ., apelul introdus de un moştenitor împotriva unei
hotărâri judecătoreşti în cazul decesului autorului său care a figurat ca parte în acel proces nu
constituie prin el însuşi un act de acceptare a moştenirii 508, dacă din conţinutul cererii de apel nu
rezultă că succesibilul îşi însuşeşte calitatea de moştenitor.
28.4. Acte de administrare definitivă. În mod frecvent succesibilul - înainte de a-şi exercita în
mod formal dreptul de opţiune succesorală - săvârşeşte diferite acte de conservare sau de
administrare a patrimoniului succesoral, respectiv a bunurilor din acest patrimoniu. Astfel fiind,
se pune întrebarea ce semnificaţie juridică au aceste acte din punct de vedere al exercitării
dreptului de opţiune, în ce condiţii astfel de acte au semnificaţia acceptării tacite a moştenirii,
bineînţeles cu condiţia să fi fost săvârşite în termenul de opţiune succesorală.
a) Legea conţine o singură precizare de principiu, indicând actele care nu au relevanţă în
privinţa exercitării dreptului de opţiune, lăsând posibilitatea succesibilului de a se pronunţa în
sensul dorit prin alte acte. Astfel, potrivit art. 1.110 alin.3 NCC, “Actele de conservare,
supraveghere şi de administrare provizorie nu valorează acceptare, dacă din împrejurările în
care acestea s-au efectuat nu rezultă că succesibilul şi-a însuşit prin ele calitatea de moştenitor”.
Tot astfel, alin. 4 prevede că sunt considerate a fi de administrare provizorie actele de natură
urgentă a căror îndeplinire este necesară pentru normala punere în valoare, pe termen scurt, a
bunurilor moştenirii.
Asemenea acte, săvârşite pentru păstrarea în bune condiţii a patrimoniului succesoral
(custodiae causa), determinate de necesităţi urgente şi folositoare tuturor moştenitorilor şi care
503
De exemplu, în cazul în care soţul supravieţuitor, preluând mobilierul şi obiectele de uz casnic,
semnează un act prin care declară că renunţă la celelalte bunuri succesorale în schimbul unei sume de
bani pe care ceilalţi moştenitori se obligă să i-o plătească, devine acceptantă a moştenirii (TJ Galaţi,
dec.civ. nr. 323/1976, în RRD nr.8, 1976, p.60-61).
504
A se vedea explicaţiile de la materia donaţiilor indirecte.
505
Actele adresate organelor de jurisdicţie pot constitui şi ele acte de acceptare a succesiunii (TS,
s.civ., dec.nr.2007/1988, în RRD nr.7, 1989, p.70).
506
Cas.I, dec.nr.233/1916, în C.civ.adnotat, vol.II, p.58-59 nr.11.
507
Vezi E. Safta-Romano, op.cit., p.106.
508
Vezi D.Chirică, op.cit., p.219.
183
nu angajează viitorul bunurilor din moştenire, nu atacă fondul moştenirii, nu pot fi apreciate ca
acte de acceptare tacită a moştenirii. Astfel, de exemplu, actele de întrerupere a prescripţiei ce
curge împotriva moştenirii; efectuarea formelor de publicitate imobiliară (înscrierea dobândirii
de drepturi reale, proprietate, servitute, superficie, ipotecă sau privilegiu etc.); perceperea
fructelor şi veniturilor curente509 (nu şi a productelor, de exemplu, tăierea pădurii); contractarea
de reparaţii urgente la bunurile din moştenire; cererea de inventariere (şi eventual de punere sub
sigiliu) a bunurilor succesorale potrivit art.1.115-1.118 NCC şi art. 71 şi urm. din Legea
nr.36/1995; continuarea activităţii comerciale sau civile (curente) în cadrul unei societăţi în care
era asociat cu defunctul (dacă societatea nu încetează prin moartea unuia dintre asociaţi) etc. Nici
intentarea acţiunii posesorii sau pentru evacuarea locatarului (pentru neplata chiriei, expirarea
termenului etc.) nu au relevanţă în privinţa exercitării dreptului de opţiune, deoarece au
caracterul unor acte de conservare sau de administrare provizorie şi nu pun în discuţie dreptul
asupra lucrului, viitorul patrimoniului succesoral.
Nu semnifică acceptarea tacită a moştenirii nici plata cheltuielilor de înmormântare şi a
datoriilor rezultând din ultima boală a defunctului sau a micilor datorii ale defunctului, efectuate
din considerente de morală, de respect faţă de memoria lui, de pietate (pietatis causa).
b) Din prevederile art. 1.110 alin.2 NCC rezultă că actele de administrare definitivă, care nu
au caracter provizoriu şi urgent, deci acelea care angajează viitorul 510 reprezintă acte de acceptare
tacită a moştenirii.
Astfel, încasarea unor creanţe de la debitorii succesiunii 511 (care nu reprezintă venituri
curente); încheierea între succesibili a unei convenţii cu privire la administrarea bunurilor
succesorale512 (deoarece priveşte situaţia viitoare a bunurilor); efectuarea de cheltuieli utile sau
voluptuare513 (care nu au caracter necesar, dar măresc valoarea bunului, respectiv sunt făcute în
scop de lux sau plăcere); locaţiunea (închirierea, arendarea) bunurilor succesorale care angajează
viitorul pe o perioadă mai îndelungată514; plata datoriilor mai însemnate ale defunctului.
Precizăm însă că dacă succesibilul a plătit în calitate de codebitor (solidar sau indivizibil) sau de
fidejusor ori proprietar al imobilului grevat cu ipotecă pentru garantarea datoriei, plata în sine nu
are semnificaţia acceptării tacite (putea plăti ca obligat personal ori propter rem), decât dacă - în
acest scop - a preluat sumele necesare din moştenire515.
În practica judecătorească, în mod consecvent se admite soluţia - aprobată de autori 516 -
potrivit căreia plata impozitelor (pe clădiri, terenuri, autovehicule etc.) valorează acte de
acceptare tacită a moştenirii517. Cu atât mai mult, plata taxelor asupra succesiunilor trebuie să fie
privită ca act de acceptare.
28.5. Rezerva (declaraţia) expresă de neacceptare. Dacă succesibilul încheie un act care,
potrivit celor arătate, valorează acceptare tacită, nu poate anihila acest efect indirect, secundar al
actului prin declaraţia expresă în act sau ulterior că nu a înţeles să-şi însuşească calitatea de
moştenitor, căci, în principiu, afirmarea nu are valoare faţă de actele făcute (protestatio contra
actum non valet). De exemplu, dacă succesorul vinde sau arendează terenul ce face parte din
masa succesorală, acest act de dispoziţie, respectiv de administrare definitivă va avea
semnificaţia acceptării tacite, chiar dacă va fi însoţit de rezerva neacceptării.
De aceea, art. 1.111 NCC prevede că succesibilul care intenţionează să îndeplinească un act
ce poate avea semnificaţia acceptării moştenirii, dar care doreşte ca prin aceasta să nu fie
509
În legătură cu încasarea chiriei şi perceperea recoltelor vezi şi Mazeaud, op.cit., p.872 nr.1094; TJ
Suceava, dec.civ.nr.1092/1983, în RRD nr.3, 1984, p.72.
510
Vezi M.Eliescu, op.cit., p.124; CSJ, s.civ., dec.nr.2193/1990, în Deciziile CSJ 1990-1992, p.115.
511
Vezi Mazeaud, op.cit., p.871 nr.1093.
512
TS, s.civ., dec.nr.61/1972, în Repertoriu... 1969-1975, p.200 nr.499.
513
Vezi M.B.Cantacuzino, op.cit., p.249.
514
Vezi, de exemplu, Mazeaud; ibidem; E.Safta-Romano, op.cit., p.109.
515
Vezi şi E.Safta-Romano, op.cit., p.100.
516
Vezi, de exemplu, St.Cărpenaru, op.cit, p.498-499; V.Stoica, op.cit., p.111; E.Safta-Romano,
op.cit, p.107.
517
Vezi, de exemplu, TS, col.civ., dec.nr.808/1959, în Repertoriu... 1952-1969, p.445; TS, s.civ.,
dec.nr.490/1970, în CD, 1970, p.164-166; idem, dec.nr. 1154/1986, în CD, 1986, p.88-90; idem,
dec.nr.1792/1989 în Dreptul nr.7, 1990, p.67; TJ Suceava, dec.civ. nr.1092/1983, în RRD nr.3, 1984,
p.72.
184
considerat acceptant, trebuie să dea în acest sens, anterior îndeplinirii actului, o declaraţie
autentică notarială.
B. Acceptarea forţată a moştenirii
29. Natură juridică. Acceptarea moştenirii poate fi nu numai voluntară, dar şi forţată. Cea
forţată - întâlnită relativ frecvent în practică - este impusă de lege în cazul în care succesibilul
(unul sau mai mulţi) a sustras sau a ascuns (tăinuit, dosit) bunuri ale moştenirii ori a ascuns o
donaţie supusă raportului sau reducţiunii, cu intenţia frauduloasă de a le însuşi în exclusivitate şi
de a păgubi pe comoştenitori şi/sau creditorii moştenirii. Este o excepţie de la caracterul voluntar
al actului de opţiune; voinţa succesibilului se manifestă numai în săvârşirea faptelor prevăzute de
lege, în urma cărora se produce de drept acceptarea moştenirii, chiar dacă asemenea consecinţe
nu sunt dorite de el.
Ca natură juridică, sustragerea sau ascunderea de bunuri nu se analizează ca acte juridice de
opţiune (ca variantă de acceptare voluntară tacită) 518, ci ca fapte juridice ilicite, deci delicte
civile519. Iar sancţiunea - constând în efectele speciale care se produc în urma săvârşirii acestor
fapte - reprezintă pedeapsă civilă520, calificare cu multiple consecinţe sub raportul condiţiilor ei
de aplicare.
30. Condiţiile acceptării forţate. Pentru a fi în prezenţa acceptării forţate trebuie să fie
întrunite mai multe condiţii521.
30.1. Elementul obiectiv constă fie în sustragerea sau ascunderea unor bunuri din
patrimoniul succesoral, fie în ascunderea unei donaţii supusă raportului sau ascunderea unei
donaţii supusă reducţiunii, sustragere sau ascundere săvârşită de succesibil singur sau în
participaţie cu altul (comoştenitor sau terţ). În practica judecătorească şi în literatura de
specialitate noţiunile de sustragere şi ascundere sunt interpretate foarte larg, incluzând orice acte
sau fapte de natură a diminua activul succesoral în dauna522 comoştenitorilor şi/sau creditorilor
moştenirii şi în folosul succesibilului de rea-credinţă.
Poate fi vorba de fapte comisive, de exemplu, ascunderea materială a unor bunuri (inclusiv
fructele unor bunuri), bunuri care au existat în patrimoniul succesoral, ceea ce trebuie să fie
dovedit523; confecţionarea şi prezentarea unui testament falsificat (care îl avantajează pe
moştenitor în dauna celorlalţi) sau a unui înscris doveditor al unei creanţe nereale către
succesiune etc.524.
Printre faptele omisive sunt de reţinut: omisiunea de a trece anumite bunuri în inventar 525,
nedeclararea unei donaţii - de exemplu, dar manual sau donaţie deghizată - raportabile (dacă este
vorba de moştenitorii obligaţi la raport) sau chiar neraportabile, dar supusă reducţiunii în
favoarea moştenitorilor rezervatari; nedeclararea unor datorii către moştenire etc.
Având în vedere această varietate mare a faptelor, se admite că dosirea poate fi exercitată şi
asupra imobilelor526 (de exemplu, donaţia deghizată având ca obiect un imobil). Tot astfel, se
admite că fapta ilicită poate fi săvârşită nu numai după deschiderea moştenirii, dar şi înainte de
această dată, eventual chiar cu complicitatea defunctului527 cum se întâmplă în cazul donaţiei în
favoarea unuia dintre moştenitori, deghizată sub aparenţa unei vânzări pentru a se sustrage
reducţiunii.
În toate cazurile, sustragerea sau ascunderea presupun clandestinitatea. Dacă comoştenitorii
au avut cunoştinţă de existenţa bunurilor, sancţiunile prevăzute de lege nu mai sunt aplicabile.
518
Vezi M.Eliescu, op.cit., p.130-131.
519
Este indiferent dacă fapta ilicită cade sau nu sub incidenţa legilor penale (furt, înşelăciune etc.).
Vezi şi TS, s.civ., dec.nr.2520/1989, în Dreptul nr.8, 1990, p.79.
520
Vezi Mazeaud, op.cit., p.873 nr.1096; Ph.Malaurie, op.cit., p.104 nr.217.
521
Pentru condiţii, vezi, de exemplu, TS, s.civ., dec.nr.2520/1989, loc.cit.; CSJ, s.civ.,
dec.nr.1979/1992, în Deciziile CSJ 1990-1992, p.119-125.
522
Dauna nu trebuie să fie dovedită. Vezi Ph.Malaurie, ibidem.
523
Vezi CSJ, s.civ., dec.nr.1979/1992, loc.cit., p.124.
524
Vezi M. Eliescu, op.cit., p.130; Mazeaud, op.cit., p.874 nr.1099; D.Chirică, op.cit., p.227;
Ph.Malaurie, op.cit., p.106 nr.220.
525
Vezi, de exemplu, CSJ, s.civ., dec.nr.622/1990, în Dreptul nr.9-12, 1990, p.236-237.
526
C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, op.cit., p.456 nr.645.
527
Vz., de ex., M.Eliescu, op.cit., p.129 pct.5; Mazeaud, op.cit., p.875 nr.1099.
185
De exemplu, dacă bunurile au fost inventariate sau, fiind cunoscute, au format obiectul unor
tratative în vederea partajării pe cale amiabilă528.
30.2. Elementul subiectiv îl reprezintă reaua-credinţă, adică intenţia frauduloasă a
moştenitorului, fraudă destinată a înlătura aplicarea între moştenitori a regulilor devoluţiunii
succesorale legale sau testamentare (inclusiv a regulilor privitoare la rezerva succesorală), a
principiului egalităţii prin ruperea echilibrului dintre ei, ceea ce presupune existenţa unei
pluralităţi de moştenitori. Subliniem că frauda succesorală trebuie să fie intenţionată, dolosivă,
săvârşită cu rea-credinţă529. Simpla omisiune (fie şi culpabilă) de a declara unele bunuri
succesorale sau nedeclararea unor bunuri din eroare, în credinţa greşită a succesibilului că îi
aparţin cu titlu de proprietate sau că trebuie să fie restituite adevăratului proprietar deponent sau
comodant etc. nu atrage aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege.
Întrucât buna-credinţă se prezumă, intenţia frauduloasă trebuie să fie dovedită 530 de
comoştenitorul sau creditorul interesat531.
Având în vedere că frauda în această materie presupune intenţia de a păgubi pe comoştenitori
şi/sau creditori, sancţiunile prevăzute de lege nu sunt aplicabile dacă sustragerea sau ascunderea
este săvârşită de succesibilul care are drepturi succesorale exclusive asupra bunurilor în cauză,
căci în această ipoteză fapta nu este păgubitoare pentru alte persoane, deci nu reprezintă o
manoperă frauduloasă. În acest sens, în practica judecătorească - aprobată în literatura de
specialitate532 - s-a stabilit că dreptul special al soţului supravieţuitor (operant în lipsă de
descendenţi ai defunctului) nu se pierde dacă - în cadrul devoluţiunii legale a moştenirii - el a
sustras sau ascuns mobilierul sau obiectele de uz casnic, deoarece rudele defunctului cu care vine
în concurs la moştenire (ascendenţi şi/sau colaterali) oricum nu au niciun drept asupra acestor
bunuri şi deci nu sunt păgubiţi. Pentru acest motiv, sancţiunile în cauză nu sunt aplicabile nici în
cazul legatarului cu titlu particular care sustrage sau ascunde bunuri care formează obiectul
legatului şi care îi revin în exclusivitate, nefiind supuse nici reducţiunii.
30.3. Autorul faptei ilicite trebuie să aibă calitatea de succesibil cu vocaţie concretă la
moştenire, fie ca moştenitor legal, fie ca legatar universal sau cu titlu universal. Legatarul cu titlu
particular nu intră sub incidenţa art. 1.119 NCC; dacă a însuşit bunuri care formează obiectul
legatului şi care îi revin în exclusivitate nu dăunează succesorilor universali sau cu titlu universal
şi nici creditorilor moştenirii faţă de care nu are calitatea de debitor; iar dacă şi-a însuşit bunuri
care nu formează obiectul legatului, înseamnă că a acţionat ca orice terţ fără vocaţie succesorală
(inclusiv moştenitorul legal nerezervatar exheredat, exe-cutorul testamentar etc.).
Întrucât sustragerea sau ascunderea constituie, după cum am văzut, delicte civile, dispoziţiile
art. 1.119 NCC devin aplicabile - fapta fiind imputabilă - numai dacă autorul faptei ilicite a avut
capacitate delictuală (nu capacitate de exerciţiu) în momentul săvârşirii ei, deci a lucrat cu
discernământ.
Rezultă că şi în cazul minorului sau a persoanei puse sub interdicţie, dacă a săvârşit delictul
civil cu discernământ, acceptarea va fi forţată.
Dacă fapta ilicită a fost săvârşită cu participarea mai multor succesori universali sau cu titlu
universal pentru a frauda pe ceilalţi sau pe creditori, consecinţele vor fi suportate de toţi, iar
pentru restituirea către succesiune a bunurilor sustrase sau ascunse vor răspunde delictual, deci
solidar.

528
Vezi, de exemplu, TS, col.civ., dec.nr.1238/1955, în CD, 1955, vol.I, p.185-187; CSJ, s.civ.,
dec.nr.1979/1992, loc.cit., p.122-125.
529
Vezi, de exemplu, TS, s.civ., dec.nr.2903/1974, în Repertoriu... 1969-1975, p.199-200 nr.497; CSJ,
s.civ., dec.nr.622/1991 cit.supra; idem, dec.nr. 1031/1991, în Dreptul nr. 1, 1992, p.107.
530
Vezi, de exemplu, CSJ, s.civ., dec.nr.1979/1992, loc.cit., p.124.
531
Se admite că ascunderea frauduloasă pierde acest caracter - şi deci nu poate fi invocată şi dovedită -
dacă moştenitorul vinovat înapoiază, din proprie iniţiativă, bunurile sustrase sau ascunse (vezi M.Eliescu,
op.cit., p.131.), înainte de descoperirea faptei ilicite săvârşite. Dacă el încetează din viaţă mai înainte,
moştenitorii lui nu pot înlătura aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege prin restituirea bunurilor (Vezi
Mazeaud, p.876 nr.1101). În schimb, persoanele ocrotite prin aceste dispoziţii pot renunţa la aplicarea lor,
normele nefiind imperative; îl pot ierta pe succesibilul vinovat sau pe moştenitorii lui, mai ales că fapta
este săvârşită, cum s-ar spune, “în familie”.
532
Vezi T.Capitalei, col.II civ., dec.nr.3109/1956 cu Notă de D.Rizeanu, în LP nr.5, 1957, p.607 şi
urm.; TS, s.civ., dec.nr.1349/1983, în CD, 1983, p.90-92; M.Eliescu, op.cit., p.129; D.Chirică, op.cit.,
p.229.
186
 C. Efectele acceptării moştenirii
31. Efecte generale. Consolidarea transmiterii moştenirii şi alte efecte. Acceptarea moştenirii
consolidează transmisiunea moştenirii realizată de plin drept la data decesului. În toate cazurile,
ca urmare a acceptării, transmisiunea moştenirii - care a operat cu titlu provizoriu ope legis din
momentul deschiderii moştenirii (sub condiţia rezolutorie a renunţării) - se consolidează,
devenind definitivă. Acest efect, indiferent de momentul în care se produce acceptarea
(bineînţeles în cadrul termenului de opţiune succesorală), se produce retroactiv, începând din
ziua deschiderii succesiunii.
Prin efectul acceptării se stinge definitiv dreptul de opţiune al succesibilului; el decade din
dreptul de a renunţa la moştenire.
În privinţa suportării datoriilor şi sarcinilor moştenirii, art. 1.114 alin.(2) NCC prevede că
moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile
moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia.
În privinţa legatarului cu titlu particular, acesta nu este obligat să suporte datoriile şi sarcinile
moştenirii. Prin excepţie, el răspunde pentru pasivul moştenirii, însă numai cu bunul sau bunurile
ce formează obiectul legatului, dacă:
a) testatorul a dispus în mod expres în acest sens; de exemplu, legatarul unei case are obligaţia
să plătească o sumă de bani unei instituţii de binefacere sau pentru stingerea unei datorii a
testatorului. În aceste cazuri suntem în prezenţa unui legat cu sarcină. Dacă acceptă legatul,
legatarul este obligat să execute obligaţia impusă de testator.
b) dreptul lăsat prin legat are ca obiect o universalitate, cum ar fi o moştenire culeasă de către
testator şi nelichidată încă; în acest caz, legatarul răspunde pentru pasivul acelei universalităţi;
c) celelalte bunuri ale moştenirii sunt insuficiente pentru plata datoriilor şi sarcinilor
moştenirii. În concursul dintre creditorii succesiunii (inclusiv creditorii chirografari) şi toţi
legatarii, inclusiv cei cu titlu particular, primii au preferinţă fiindcă nimeni nu poate face
liberalităţi (nu poate fi generos) dacă nu şi-a plătit datoriile (nemo liberalis nisi liberatus). În
consecinţă, legatul cu titlu particular va fi redus în măsura necesară achitării pasivului succesoral
dacă creditorii dovedesc că nu pot satisface creanţele lor din celelalte bunuri ale moştenirii.
În cazul înstrăinării bunurilor moştenirii după deschiderea acesteia, bunurile intrate în
patrimoniul succesoral prin efectul subrogaţiei pot fi afectate stingerii datoriilor şi sarcinilor
moştenirii
32. Efecte speciale în cazul acceptării forţate. Efectele generale ale acceptării moştenirii se
produc, potrivit celor arătate, atât în cazul acceptării voluntare, cât şi în ipoteza acceptării forţate,
care se produce de drept ca urmare a sustragerii sau ascunderii de bunuri succesorale în condiţiile
analizate. Pentru săvârşirea acestei fapte ilicite, legea prevede însă - drept pedeapsă civilă -
următoarele:
32.1. Decăderea din dreptul de opţiune succesorală. Succesibilul vinovat de săvârşirea
faptelor prevăzute de lege este decăzut din dreptul de a renunţa la moştenire. Mai mult decât atât,
dacă a optat anterior în acest sens, decade din renunţarea la moştenire, dacă renunţarea nu a
devenit irevocabilă prin acceptarea moştenirii de către alţi moştenitori 533. În consecinţă, el este
socotit că a acceptat moştenirea.
32.2. Decăderea din drepturile succesorale asupra bunurilor sustrase sau ascunse. Potrivit
art. 1.119 alin. 1 teza a II-a NCC, succesibilul vinovat, cu toate că păstrează calitatea de
moştenitor (acceptant), nu va avea niciun drept asupra bunurilor sustrase sau ascunse 534. Aceste
bunuri vor fi dobândite de către comoştenitorul succesibilului vinovat, respectiv de
comoştenitorii săi - dacă sunt mai mulţi - potrivit cotelor lor succesorale. Dacă succesibilul
vinovat este moştenitor unic sau - fiind mai mulţi - cu toţi împreună au sustras sau ascuns
bunurile în scopul fraudării creditorilor moştenirii, acest efect al acceptării forţate nu se produce
şi nici nu ar fi în interesul creditorilor, bunurile intrând, oricum, sub incidenţa gajului lor general.

533
Dacă renunţarea a devenit irevocabilă şi deci succesibilul a devenit străin de moştenire, după care
sustrage bunuri succesorale, el se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de furt, fără consecinţa acceptării
forţate a moştenirii. Prin urmare, el decade din toate drepturile asupra bunurilor sustrase sau ascunse.
534
Vezi, de exemplu, CSJ, s.civ., dec.nr.1979/1992, loc.cit., p.123. Decăderea din dreptul de
moştenitor asupra bunurilor sustrase sau ascunse intervine şi in cazul în care succesibilul - în mod
voluntar - a acceptat moştenirea.
187
Prin urmare, decăderea din drepturile succesorale asupra bunurilor sustrase sau ascunse se
produce numai în raport cu comoştenitorii fraudaţi535.
32.3. Obligaţia succesibilului de a raporta ori de a reduce donaţia ascunsă.
a) Dacă succesibilul a ascuns o donaţie supusă raportului, el va fi obligat să raporteze donaţia
ascunsă, fără însă a participa la distribuirea bunului donat. De exemplu, dacă de cuius-ul are 2
copii, C1 şi C2, lasă un activ net de 800 şi i-a făcut lui C1 o donaţie raportabilă de 200 pe care
acesta o ascunde, se va proceda astfel: donaţia de 200 făcută lui C1 va fi supusă raportului, dar
C1 şi C2 nu vor împărţi activul net în sensul că C1 va primi 300 (păstrând şi donaţia de 200) şi
C2 va primi 500 (aşa cum s-ar fi procedat dacă C1 nu ascundea donaţia raportabilă), ci C1 va
beneficia de bunuri în valoare de 400, iar C2 va beneficia de bunuri în valoare de 600, deoarece
C1 nu va participa la distribuirea valorii de 200 (valoarea bunului donat).
b) Dacă succesibilul a ascuns o donaţie supusă reducţiunii, el va fi obligat să reducă donaţia
ascunsă, fără însă a participa la distribuirea bunului donat.
De exemplu, dacă de cuius-ul are 2 copii, C1 şi C2, lasă un activ net de 100 şi i-a făcut lui C1
o donaţie neraportabilă de 700, pe care C1 nu o ascunde, se va proceda astfel: se va stabili că
masa de calcul este de 800, rezerva lui C1 este de 200, rezerva lui C2 este de 200, iar cotitatea
disponibilă este de 400. Donaţia făcută lui C1, fiind neraportabilă, se impută mai întâi asupra
cotităţii disponibile de 400 (pe care o epiuzează), apoi asupra rezervei sale de 200 (pe care o
epuizează), iar pentru 100 este supusă reducţiunii pentru că ar afecta rezerva lui C2. Înseamnă că
C1 va putea păstra donaţia, dar cu condiţia să-i plătească lui C2 100, iar C2 va culege întreg
activul net de 100 şi va mai primi 100 de la C1 pentru a-şi completa rezerva de 200.
În schimb, dacă C1 a ascuns donaţia de 700 supusă reducţiunii pentru a împărţi în mod egal
cu C2 activul net de 100, donaţia de 700 va fi redusă, iar C1 nu va participa la distribuirea
bunului donat, ceea ce înseamnă că C1 va avea dreptul la doar 50 (jumătate din activul net de
100), iar copilul C2 va beneficia de 750 (750 provine din valoarea donaţiei de 700, de care C1 nu
va beneficia şi care îi va reveni lui C2, la care se adaugă jumătate din activul net de 100). Este
important să se reţină că donaţia supusă reducţiunii a fost ascunsă cu rea-credinţă.
32.4. Suportarea pasivului succesoral. Cu toate că succesibilul vinovat - în cazul săvârşirii
faptei în frauda comoştenitorilor - nu beneficiază de partea ce i s-ar fi cuvenit din bunurile
sustrase sau ascunse, el va fi ţinut să plătească datoriile şi sarcinile moştenirii proporţional cu
cota sa din moştenire care i se cuvine potrivit vocaţiei succesorale, inclusiv cu propriile sale
bunuri. Legea prevede decăderea numai din drepturile succesorale asupra bunurilor sustrase sau
ascunse, nu şi din obligaţia de a suporta datoriile şi sarcinile moştenirii. De exemplu, dacă unul
dintre cei doi moştenitori cu vocaţie egală a ascuns bunuri (bijuterii, sume de bani etc.)
reprezentând 20% din valoarea activului succesoral, el va culege 1/2 numai din restul activului
(deci 40% din total), iar comoştenitorul 60 %, incluzând şi bunurile dosite. În schimb, pasivul
moştenirii va fi suportat în mod egal de către cei doi moştenitori.
De asemenea, deşi art. 1.114 alin. 2 NCC prevede că moştenitorii legali şi legatarii universali
sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din
patrimoniul succesoral, în acest caz succesibilul vinovat va răspunde, dacă va fi cazul, şi cu
propriile bunuri. De exemplu, dacă activul brut al moştenirii este de 1.000, pasivul moştenirii
este de 800, iar unul dintre succesibili a ascuns bunuri în valoare de 400, succesibilul inocent va
primi bunuri în valoare de 700 şi va suporta pasivul pentru 400, iar succesibilul vinovat va primi
bunuri în valoare de 300 şi va suporta pasivul pentru 400 (valoarea de 100 fiind acoperită din
propriile bunuri, iar nu din cele moştenite).

§2. Renunţarea la moştenire

33. Noţiune şi condiţii de fond. Renunţarea la moştenire este actul juridic unilateral, expres şi
solemn prin care succesibilul declară, în cadrul termenului de opţiune succesorală, că nu îşi
însuşeşte (renunţă la) titlul de moştenitor, desfiinţând cu efect retroactiv vocaţia sa succesorală,
devenind străin de moştenire.
Dreptul de a renunţa aparţine tuturor moştenitorilor, indiferent că sunt moştenitori legali sau
testamentari, rezervatari sau nerezervatari, cu vocaţie generală sau concretă, cu vocaţie
universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.

535
Vezi M. Eliescu, op.cit., p.130.
188
 Succesibilul poate opta în acest sens din varii motive, fie pentru că moştenirea este
insolvabilă, pasivul depăşind activul, fie pentru a păstra o donaţie raportabilă de care a
beneficiat, fie din considerente familiale sau de altă natură (pentru ca partea sa din moştenire să
fie dobândită de un alt succesibil, comoştenitor sau moştenitor legal subsecvent ori legatar) etc.
33.1. Condiţii de fond speciale.
a) Spre deosebire de acceptarea moştenirii care, după cum am văzut, poate fi şi tacită,
renunţarea nu poate fi decât expresă. Ea nu poate fi dedusă (indirect) din anumite circumstanţe
de fapt. De exemplu, lăsarea bunurilor succesorale în folosinţa unor comoştenitori nu are
semnificaţia renunţării la moştenire de către ceilalţi, căci renunţarea nu poate fi prezumată, ci
trebuie să fi expresă536.
Neexercitarea dreptului de opţiune succesorală în cadrul termenului de opţiune - deşi produce,
practic, efecte asemănătoare (succesibilii devin străini de moştenire) - nu valorează nici ea
renunţare tacită la moştenire537.
b) Renunţarea la moştenire este valabilă şi produce efecte ca atare numai dacă succesibilul nu
şi-a exercitat anterior dreptul de opţiune prin acceptare - fie şi tacită sau forţată - a moştenirii.
Cel care a acceptat moştenirea nu mai poate reveni asupra acceptării (ea fiind irevocabilă); dacă
a acceptat moştenirea „renunţarea la succesiune este lipsită de orice efect juridic asupra actului
iniţial de acceptare”538.
c) Reamintim că renunţarea, ca şi acceptarea, este un act juridic indivizibil; succesibilul nu
poate renunţa în parte la dreptul său succesoral pentru a accepta restul539.
d) În sfârşit, precizăm că renunţarea trebuie să fie pur abdicativă (impersonală şi cu titlu
gratuit); “renunţarea in favorem” reprezintă în realitate acte de acceptare a moştenirii însoţite de
acte de înstrăinare între vii a drepturilor succesorale540, cu toate consecinţele acceptării şi
transmiterii drepturilor succesorale.
34. Condiţii de formă. Renunţarea la moştenire este un act juridic solemn. Potrivit art. 1.120
alin. 2 NCC, declaraţia de renunţare se face în formă autentică la orice notar public sau, după
caz, la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, în condiţiile şi limitele prevăzute
de lege. De asemenea, alin. 3 al art. 1.120 prevede că pentru informarea terţilor, declaraţia de
renunţare se va înscrie, pe cheltuiala renunţătorului, în registrul naţional notarial, ţinut în format
electronic, potrivit legii.
De asemenea, potrivit art. 73 alin. 4 din Legea nr. 36/1995 şi art. 561 şi 80 din Regulamentul
de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 (adoptat prin Ordinul ministrului justiţiei nr.710/C)
declaraţiile de renunţare la succesiune se fac în formă autentică şi se înscriu pentru opozabilitate
în Registrul naţional de evidenţă a opţiunilor succesorale (RNOS) prevăzut la art. 561.
Rezultă că renunţarea trebuie să îndeplinească două condiţii de formă: una de validitate şi alta
de opozabilitate.
a) Declaraţia de renunţare se face în formă autentică şi trebuie să fie dată fie în faţa notarului
public, fie, după caz, la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României. Ea se poate face
la orice notar public.
Declaraţia de renunţare care nu este dată în condiţiile arătate (de exemplu, este făcută printr-
un înscris sub semnătură privată) este lovită de nulitate absolută. Ca urmare a nulităţii renunţării
- care nu trebuie să fie confundată cu revocarea renunţării pentru care legea prevede condiţii
speciale - succesibilul redobândeşte dreptul de opţiune succesorală (“care rămâne întreg”541),
putând accepta moştenirea, aşa cum poate să şi renunţe în condiţiile prevăzute de lege,
536
TS, s.civ., dec.nr.571/1978, în CD, 1978, p.118-119.
537
Pentru amănunte vezi M.Eliescu, op.cit., p.132-133.
538
TS, s.civ., dec.nr.1968/1972, în Repertoriu... 1969-1975, p.200; CSJ s.civ., dec.nr.1984/1991, în
Deciziile CSJ 1990-1992, p.126-128. Vezi şi TJ Timiş, dec.civ. nr.878/1976, în RRD nr.12, 1976, p.61;
TJ Galaţi, dec.civ. nr.323/1976, în RRD nr.8, 1976, p.60-61. Acceptarea trebuie însă să fie dovedită şi nu
poate fi dedusă dintr-o vagă ştersătură în încheierea finală notarială. TMB, secţ. a IV-a civ.,
dec.nr.2555/1986, cu Notă de I.Moroianu-Zlătescu, D.Deselnicu, în RRD nr.4, 1987, p.57-62.
539
Vezi supra nr.259.
540
Vezi şi A.Vişan, Cu privire la cazurile de ineficacitate a renunţării la succesiune, în RRD nr.2,
1985, p.21. Notarul “este competent a constata numai renunţările la succesiune făcute pur şi simplu, iar
nu şi acelea în favoarea unora dintre moştenitori”. Cas.I, dec.nr.45/1909, în C.civ. adnotat, vol.II, p.65,
nr.11. Renunţarea la succesiune în favoarea altei persoane echivalează cu acceptarea acesteia. TMB, s. a
III-a civ., dec. nr. 496/1993, în Culegere TMB 1993–1997, p. 162–163.
189
bineînţeles în cadrul termenului de opţiune. În niciun caz nulitatea renunţării nu are semnificaţia
acceptării moştenirii.
b) Declaraţia de renunţare trebuie să fie înscrisă în registrul naţional de evidenţă a opţiunilor
succesorale. Regulamentul precizează că declaraţiile de renunţare la succesiune se fac în formă
autentică şi se înscriu pentru opozabilitate în Registrul naţional de evidenţă a opţiunilor
succesorale (RNOS) prevăzut la art. 561 (art. 80 alin.1), deci este o condiţie de publicitate care nu
afectează validitatea actului de renunţare.
35. Efectele renunţării. Ca urmare a renunţării în condiţiile prevăzute de lege se desfiinţează
cu efect retroactiv şi - dacă declaraţia de renunţare a fost înscrisă în Registrul naţional de
evidenţă a opţiunilor succesorale - cu opozabilitate erga omnes vocaţia succesibilului, el
devenind străin de moştenire; “succesibilul care renunţă este considerat că nu a fost niciodată
moştenitor” (art. 1.121 alin.1 NCC). De aici următoarele consecinţe:
a) Renunţătorul nu beneficiază de niciun drept succesoral, dar nici nu este obligat să suporte
datoriile şi sarcinile moştenirii. Partea renunţătorului - atât activul cât şi pasivul – profită
moştenitorilor pe care i-ar fi înlăturat de la moştenire sau celor a căror parte ar fi diminuat-o dacă
ar fi acceptat moştenirea. Comoştenitorii sau moştenitorii subsecvenţi acceptanţi (indiferent că au
acceptat înainte sau după momentul renunţării542 şi chiar dacă ar fi decedat în intervalul de timp
de la deschiderea moştenirii până la renunţare), vor dobândi patrimonial succesoral ab initio, din
momentul deschiderii moştenirii, direct de la defunct (nu de la renunţător), potrivit regulilor
devoluţiunii legale sau testamentare a moştenirii. Aceasta înseamnă că renunţarea va produce
efecte ţinând seama, dacă va fi cazul, de ordinea claselor de moştenitori legali, de împărţirea pe
tulpini sau pe linii a moştenirii, de regulile care guvernează împărţirea moştenirii între
ascendenţii privilegiaţi şi colaterali privilegiaţi sau între soţul supravieţuitor şi clasele de
moştenitori legali cu care vine în concurs, de dispoziţiile testamentare etc. De exemplu, dacă la
moştenire vine soţul supravieţuitor şi doi copii ai defunctului dintre care unul renunţă, va profita
numai celălalt copil; în schimb, dacă renunţă unicul descendent al defunctului, va profita şi soţul
supravieţuitor care - în concurs cu clasa a II-a de moştenitori legali - va avea o cotă mai mare
decât în concurs cu un moştenitor din clasa întâi543;
b) În caz de deces al renunţătorului, partea din moştenire la care ar fi avut dreptul nu se
transmite la proprii moştenitori, iar descendenţii lui nu vor putea veni la moştenire prin
reprezentare, ci numai în nume propriu, în condiţiile prevăzute de lege;
c) Dacă renunţătorul (moştenitor obligat la raport) a beneficiat de o donaţie din partea celui
care lasă moştenirea, nu va fi obligat la raport, indiferent că donaţia s-a făcut cu sau fără scutire
de raport, putând păstra liberalitatea în limitele cotităţii disponibile. În mod excepţional, art.
1147 alin. 2 NCC prevede că prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie, donatarul poate fi
obligat la raportul donaţiei şi în cazul renunţării la moştenire. În schimb, orice donaţie va fi
supusă reducţiunii ca liberalitate excesivă dacă moştenitorii acceptanţi sunt rezervatari şi prin
donaţia în cauză s-a încălcat rezerva lor. În acest din urmă caz, renunţătorul va fi tratat ca orice
terţ beneficiar al donaţiei;
d) Drepturile reale sau de creanţă ale renunţătorului împotriva defunctului sau ale acestuia
împotriva succesibilului renunţător şi care s-au stins prin consolidare sau confuziune ope legis la
data deschiderii moştenirii, renasc prin efectul retroactiv al renunţării;
e) O dată cu calitatea de moştenitor, renunţătorul pierde şi beneficiul sezinei la care a avut
dreptul în calitate de soţ supravieţuitor, descendent sau ascendent privilegiat.
f) Creditorii succesibilului renunţător nu au dreptul să urmărească patrimoniul succesoral.
Excepţie face situaţia prevăzută de art. 1.122 NCC potrivit cu care “(1) Creditorii succesibilului
care a renunţat la moştenire în frauda lor pot cere instanţei revocarea renunţării în ceea ce îi
priveşte, însă numai în termen de 3 luni de la data la care au cunoscut renunţarea. (2)
Admiterea acţiunii în revocare produce efectele acceptării moştenirii de către succesibilul
debitor numai în privinţa creditorului reclamant şi în limita creanţei acestuia. “
g) Renunţătorul nu are obligaţia de a plăti taxe succesorale.
541
C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, op.cit., p.476 nr.681.
542
De exemplu, dacă un copil al defunctului acceptă moştenirea, iar al doilea renunţă o lună mai
târziu, acceptarea primului va avea ca obiect întreaga moştenire (nemo pro parte heres).
543
Vezi mai pe larg Fr. Deak, Notă la dec.civ. a TJ Vaslui nr. 599/1985, în RRD nr.10 1986, p.55-56
nr.2.
190
 36. Revocare renunţării. Cu toate că, în principiu, renunţarea la moştenire, ca şi acceptarea,
este un act irevocabil, în intenţia de a se evita vacanţa succesorală, legea permite - în mod
excepţional - revocarea renunţării, dar numai dacă sunt îndeplinite două condiţii cumulativ
prevăzute de art. 1.123 NCC544.
36.1. Condiţiile retractării. Cele două condiţii sunt:
a) Retractarea este posibilă numai cât timp, în privinţa renunţătorului, nu s-a împlinit
termenul de opţiune succesorală. Precizăm că împlinirea termenului de opţiune trebuie să fie
analizată în concret, în raport de renunţătorul retractant, iar nu automat un an de la deschiderea
moştenirii, deci ţinând seama de toate regulile care guvernează regimul dreptului de opţiune
succesorală (începutul curgerii termenului, suspendarea etc).
Decăderea renunţătorului din dreptul de a revoca renunţarea prin îndeplinirea termenului de
opţiune operează de drept şi poate fi invocată de orice persoană interesată, chiar şi din oficiu545.
b) Revocare este posibilă numai dacă moştenirea nu a fost acceptată până în momentul
revocării de un alt succesibil, comoştenitor sau moştenitor subsecvent, cu vocaţie legală sau
testamentară, universală sau cu titlu universal. Întrucât raţiunea pentru care legea admite
revocarea renunţării este evitarea vacanţei succesorale, acceptarea legatului cu titlu particular de
către legatar nu împiedică revocarea renunţării făcute de succesorul universal sau cu titlu
universal. Mai mult decât atât, revocarea renunţării este posibilă şi în ipoteza acceptării legatului
cu titlu universal, dacă vacanţa succesorală s-a menţinut pentru o cotă-parte din moştenire, iar
retractantul are vocaţia să culeagă acea cotă546.
Prin urmare, revocarea devine imposibilă din momentul în care succesiunea nu mai este
vacantă - total sau parţial - datorită acceptării ei de către moştenitorii cu vocaţie asupra
universalităţii succesorale547, acceptare care poate fi expresă sau tacită, făcută înainte sau după
renunţarea succesibilului care ar fi voit să o retracteze, dar nu mai poate datorită faptului că
moştenirea a fost “deja” (art. 1.123 NCC) - deci anterior retractării, iar nu concomitent sau
ulterior548 - acceptată de un alt succesibil.
c) Dacă cele două condiţii arătate sunt îndeplinite, succesibilul poate reveni asupra hotărârii
anterioare luate, revocând renunţarea. Revocarea renunţării se poate face numai în formă
autentică, la fel ca şi renunţarea. Declaraţia de revocare a renunţării se va înscrie în registrul
naţional notarial, ţinut în format electronic, în care se înscriu şi renunţările la moştenire.
36.2. Efectele revocării.
a) Ca urmare a revocării renunţării succesibilul devine moştenitor acceptant, bunurile
moştenirii fiind preluate în starea în care se găsesc.
b) Ca orice act de opţiune succesorală, revocarea renunţării prin acceptare operează
retroactiv, de la data deschiderii moştenirii. Efectele retroactive ale revocării nu operează însă în
privinţa drepturilor dobândite de terţe persoane asupra bunurilor succesorale între momentul
renunţării şi acela al revocării renunţării. Legea vizează, pe de-o parte, prescripţia - extinctivă
(stingerea unei datorii faţă de succesiune) sau achizitivă (dobândirea unui imobil succesoral prin
uzucapiune) - care operează oricum, nefiind influenţată de actul în sine prin care se exercită
dreptul de opţiune şi, pe de altă parte, drepturile dobândite de terţi prin actele încheiate de
custodele bunurilor succesorale sau de curatorul special numiţi în condiţiile art. 1.117 NCC.

544
Vezi şi CSJ, s.civ., dec.nr.368/1993, loc.cit., p.86.
545
Vezi şi M.Enache, Notă sub dec.civ. a TJ Vaslui nr.599/1985, în RRD nr.10, 1986, p.50; E.Safta-
Romano, op.cit., p.133.
546
Vezi Fr.Deak, Notă, sub dec.civ. a TJ Vaslui nr.599/1985, în RRD nr.10, 1986, p.57; D.Chirică,
op.cit., p.238-239.
547
Vezi şi Mazeaud, op.cit., p.879. Pentru critica soluţiei greşite, adoptate prin dec.civ. a TJ Vaslui
nr.599/1985, potrivit căreia renunţarea devine irevocabilă numai dacă moştenirea este acceptată de rudele
defunctului, nu şi de soţul lui supravieţuitor, vezi Fr.Deak, loc.cit., p.54-57. Vezi şi D.Chirică, op.cit.,
p.238 nota nr.4.
548
Vezi şi M.Enache, loc.cit., p.51; Fr.Deak, loc.cit., p.57.
191
 PARTEA A III-A
TRANSMISIUNEA ŞI PARTAJUL MOŞTENIRII(continuare)

CAPITOLUL II
TRANSMISIUNEA ACTIVULUI ŞI PASIVULUI MOŞTENIRII

Secţiunea I

Obiectul transmisiunii

1. Precizări introductive. La decesul unei persoane fizice patrimoniul ei - intransmisibil în

timpul vieţii - se transmite asupra moştenitorilor, legali sau testamentari. Fiind vorba de un
patrimoniu, o universalitate, ea cuprinde nu numai drepturile, dar şi obligaţiile defunctului.
Transmisiunea are ca obiect, în principiu, numai drepturile şi obligaţiile defunctului cu conţinut
patrimonial, cele personal-nepatrimoniale fiind netransmisibile pe cale de moştenire.
Întrucât transmisiunea succesorală este nu numai activă, ci şi pasivă, urmează să facem unele
precizări privind cuprinsul activului şi pasivului patrimoniului, iar apoi să analizăm
transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor şi diviziunea lor în cazul pluralităţii de moştenitori.
2. Cuprinsul activului succesoral. Intră în alcătuirea patrimoniului succesoral, în principiu,
numai drepturile patrimoniale existente la data deschiderii moştenirii. Drepturile personale
nepatrimoniale nu se transmit prin moştenire decât în mod excepţional, în cazurile şi în limitele
prevăzute de lege. De exemplu, potrivit art.11 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi
drepturile conexe, după moartea autorului, exerciţiul drepturilor prevăzute la art. 10 lit. a
(respectiv, dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă publică),
lit. b (respectiv, dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei) şi lit. d (respectiv,
dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi
oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa) se transmite prin
moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe durată nelimitată.549.
Drepturile patrimoniale ale defunctului intră în alcătuirea activului succesoral, indiferent de
natura lor; drepturi reale principale sau accesorii (proprietate, uzufruct, uz, abitaţie, superficie,
servitute, dreptul real de folosinţă, ipoteca şi gajul), drepturi de creanţă sau drepturi patrimoniale
rezultând din creaţii intelectuale. Fac parte din activul succesoral şi acţiunile patrimoniale la care
avea dreptul defunctul, cum sunt, de exemplu, acţiunile în revendicare, anulare, rezoluţiune sau
reziliere, revocare etc., acţiuni care pot fi pornite sau continuate de moştenitori potrivit regulilor
aplicabile.
Nu intră în alcătuirea activului succesoral acele drepturi care, deşi patrimoniale şi existente în
patrimoniul celui care lasă moştenirea, se sting la moartea titularului lor întrucât au caracter
viager sau sunt contractate ori născute ex lege intuitu personae (cum ar fi dreptul de uzufruct, uz
sau abitaţie, dreptul la întreţinere sau rentă viageră, dreptul la pensie etc.) ori din alte cauze (de
exemplu, moartea celui care lasă moştenirea a operat ca o condiţie rezolutorie sau ca un termen
incert extinctiv).
Pe de altă parte, există şi unele drepturi care, deşi nu fac parte din patrimoniul defunctului la
data deschiderii moştenirii, vor intra în alcătuirea activului succesoral ca urmare a reducţiunii
liberalităţilor excesive sau prin efectul raportului donaţiilor, dacă moştenitorii beneficiază de
rezervă succesorală, respectiv de raport. Vor mai intra în activul succesoral fructele naturale şi
civile produse de bunurile succesorale ulterior deschiderii moştenirii, inclusiv echivalentul
bănesc al folosinţei exercitată de un moştenitor asupra unui bun din masa succesorală 550. În
condiţiile economiei de piaţă urmează a fi avute în vedere şi fructele industriale, ţinând seama
însă de cheltuielile făcute şi munca depusă pentru producerea lor de către unul (unii) dintre
moştenitori.

549
În cazul artiştilor interpreţi şi executanţi, exerciţiul tuturor drepturilor morale se transmite prin
moştenite (art. 97 alin.2 din Legea nr. 8/1996).
550
Vezi L. Mihai, În legătură cu obiectul partajului succesoral, în RRD nr.2, 1987, p.22-25.
192
 3. Cuprinsul pasivului succesoral. În alcătuirea pasivului moştenirii intră datoriile şi sarcinile
moştenirii.
a) Prin datoriile moştenirii se înţelege acele obligaţii patrimoniale ale defunctului care -
indiferent de izvorul lor (contractual, delictual, legal etc.) - există în patrimoniul succesoral la
data deschiderii moştenirii, inclusiv datoriile defunctului faţă de moştenitori.
Nu reprezintă datorii ale moştenirii obligaţiile stinse prin moartea celui care lasă moştenirea,
cum sunt obligaţiile legate de o calitate personală a defunctului (de exemplu, întreţinerea datorată
în calitate de rudă sau de soţ) sau care au fost contractate intuitu personae (ca antreprenor,
mandatar etc.). Aceste obligaţii nu se transmit prin moştenire, însă efectele produse în trecut sunt
opozabile moştenitorilor (de exemplu, răspunderea pentru pieirea bunului predat mandatarului în
vederea vânzării, răspunderea antreprenorului pentru vicii etc.)
b) Prin sarcinile moştenirii se înţelege acele obligaţii care - fără a fi existat în patrimoniul
celui care lasă moştenirea - se nasc în persoana moştenitorului la deschiderea moştenirii sau
ulterior, independent de voinţa defunctului sau din voinţa lui. Astfel sunt:
- cheltuieli de înmormântare (care nu trebuie să fie excesive), inclusiv cheltuielile efectuate de
moştenitori cu parastasele pentru pomenirea memoriei autorului lor, la diferite intervale de timp,
conform obiceiurilor551;
- cheltuielile pentru administrarea şi lichidarea moştenirii, inclusiv taxele şi impozitele pentru
bunurile din moştenire552 sau cheltuielile necesare pentru efectuarea procedurii succesorale;

Secţiunea a II-a
Transmisiunea activului succesoral

4. Feluri. Transmisiunea activului succesoral (ca şi a pasivului) poate fi universală, cu titlu

universal sau cu titlu particular. În toate cazurile, ea operează de drept, de la data deschiderii
moştenirii, dar prezintă unele particularităţi în cazul legatelor cu titlu particular.
5. Transmisiunea universală sau cu titlu universal. Transmisiunea universală are ca obiect
patrimoniul succesoral, iar titularii dreptului sunt moştenitorii cu vocaţie universală; moştenitorii
legali şi legatarii universali. Datorită vocaţiei universale, ei pot deveni titularii întregului
patrimoniu succesoral, chiar dacă, în concret, emolumentul pe cate îl culeg nu va cuprinde tot
activul succesoral.
Transmisiunea cu titlu universal are ca obiect o cotă-parte (fracţiune) din moştenire
(universalitate), ca urmare a vocaţiei limitate a titularului dreptului, care este legatar cu titlu
universal.
6. Transmisiunea cu titlu particular. Ea are ca obiect unul sau mai multe bunuri determinate
sau determinabile, privite izolat (ut singuli). Este cazul legatului cu titlu particular.
Transmisiunea cu titlu particular, fie şi sub condiţie, operează tot din momentul deschiderii
moştenirii, dar natura dreptului dobândit de legatar depinde de obiectul legatului.
Dacă legatul are ca obiect dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unor bunuri
individual determinate ori drepturi de proprietate intelectuală (de exemplu, de autor) sau dreptul
succesoral moştenit de testator şi lăsat legat înainte de lichidarea acelei moşteniri legatarul
dobândeşte dreptul direct de la defunct, devenind titularul dreptului din momentul deschiderii
moştenirii. În celelalte cazuri (bunuri de gen determinabile după număr, măsură etc., obligaţii de
a face sau a nu face, inclusiv în cazul legatului având ca obiect bunul altuia) legatarul
dobândeşte un drept de creanţă împotriva moştenitorului obligat la plata legatului.
7. Diviziunea de drept a activului succesoral între moştenitorii universali sau cu titlu
universal. În momentul deschiderii moştenirii creanţele defunctului, inclusiv cele solidare, se
divid, prin efectul legii, între comoştenitori şi terţi, în proporţie cu partea ce revine fiecăruia din
moştenire (art. 1.427 şi 1.442 NCC). În consecinţă, fiecare moştenitor va putea urmări pe debitor
numai pentru partea sa de creanţă. Dacă obiectul creanţei este indivizibil, fiecare moştenitor
poate cere în totalitate executarea obligaţiei (art. 1.425 NCC).
Drepturile reale asupra bunurilor din patrimoniul succesoral se dobândesc de către moştenitori
în stare de indiviziune; întrucât bunurile nu sunt susceptibile de diviziune prin efectul legii,
551
CSJ, s.civ., dec.nr.79/1994, în Dreptul nr.12, 1994, p.63.
552
Vezi TS, s.civ., dec.nr.111/1978, în CD, 1978, p.123-127; idem, dec.nr. 129/1983, în CD, 1983,
p.80-82.
193
comoştenitorii dobândesc numai cote-părţi ideale din dreptul real asupra bunurilor,
corespunzătoare drepturilor succesorale ale fiecăruia, urmând ca drepturile exclusive asupra
bunurilor concrete din moştenire să fie stabilite prin partaj.
Secţiunea a III-a

Transmisiunea pasivului succesoral

8. Transmisiunea universală şi cu titlu universal. Potrivit legii (art. 1.114 NCC, art. 1.155
NCC), pasivul succesoral se suportă de către succesorii universali sau cu titlu universal (deci
moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal), deoarece ei dobândesc prin
moştenire - dacă au acceptat-o - un patrimoniu sau o fracţiune de patrimoniu, adică o
universalitate care cuprinde nu numai drepturi, dar şi obligaţii (datorii şi sarcini, inclusiv plata
legatelor cu titlu particular care conferă legatarului calitatea de creditor al unei creanţe).
9. Transmisiunea cu titlu particular. Spre deosebire de succesorii universali sau cu titlu
universal, legatarii cu titlu particular - în principiu - nu contribuie la plata pasivului succesoral
(art. 1.114 alin. 3 NCC); neavând vocaţie la universalitate, nu suportă nici pasivul universalităţii.
În mod excepţional, legatarul cu titlu particular va fi obligat să contribuie la plata pasivului în
următoarele ipoteze şi limite (art. 1.114 alin. 3 teza a II-a NCC):
a) Dacă testatorul a prevăzut expres plata - totală sau parţială - de către legatarul cu titlu
particular a unei datorii sau sarcini, inclusiv a unui legat cu titlu particular având ca obiect o
creanţă. De exemplu, legatarul unei case să plătească o sumă de bani unei instituţii de binefacere
sau pentru stingerea unei datorii a testatorului. În aceste cazuri suntem în prezenţa unui legat cu
sarcină. Art. 1.060 alin.1 NCC prevede că dacă legatarul nu poate îndeplini sarcina cu care este
grevat legatul său fără a depăşi valoarea bunurilor primite în temeiul acestuia, se va putea
libera predând beneficiarului sarcinii bunurile ce i-au fost lăsate prin legat sau valoarea lor. În
situaţia în care legatarul acceptă legatul este obligat să execute obligaţia impusă de testator.
b) Dacă legatul cu titlu particular are ca obiect o universalitate, cum ar fi o moştenire culeasă
de către testator şi nelichidată încă sau partea socială dintr-o societate. În aceste cazuri, legatarul
răspunde pentru pasivul acestei universalităţi;
c) Dacă legatul cu titlu particular are ca obiect un imobil ipotecat. În acest caz, legatarul,
potrivit dreptului comun în materie de ipotecă, nu este obligat personal să plătească. Dar fiind
obligat propter rem, dacă plăteşte pentru a salva imobilul de urmărirea creditorului ipotecar, se
subrogă în drepturile creditorului plătit (art.1.596 lit. b NCC), putând recupera, pe calea acţiunii
în regres, plata făcută de la succesorii universali sau cu titlu universal, obligaţi să suporte pasivul
moştenirii;
d) Dacă activul moştenirii nu acoperă pasivul, în mod indirect şi fără a fi obligat personal,
legatarul va suporta consecinţele existenţei pasivului. Într-adevăr, în concursul dintre creditorii
succesiunii (inclusiv creditorii chirografari) şi toţi legatarii, inclusiv cei cu titlu particular, primii
au preferinţă fiindcă nimeni nu poate face liberalităţi (nu poate fi generos) dacă nu şi-a plătit
datoriile (nemo liberalis nisi liberatus). În consecinţă, legatul cu titlu particular va fi redus în
măsura necesară achitării pasivului succesoral dacă creditorii dovedesc că nu pot satisface
creanţele lor din celelalte bunuri ale moştenirii.
10. Diviziunea de drept a pasivului succesoral între moştenitorii universali şi cu titlu
universal proporţional cu cota succesorală ce îi revine fiecăruia. Noul Cod civil (art.1.114
alin.2, art. 1.155 alin.1) consacră principiul diviziunii de drept a pasivului succesoral între
moştenitorii universali şi cu titlu universal, de la data deschiderii moştenirii. Legatarul cu titlu
particular, în principiu, nu contribuie la plata pasivului succesoral.
Moştenitorii universali şi cu titlu universal au obligaţia de a plăti pasivul succesoral (datorii şi
sarcini) proporţional cu partea succesorală ce îi revine fiecăruia. Divizarea trebuie să se facă în
funcţie de partea calculată după vocaţia fiecărui moştenitor, chiar dacă folosul efectiv este mai
mic sau mai mare. De exemplu, dacă defunctul are ca moştenitori legali doi copii, ei vor suporta
în mod egal pasivul moştenirii, chiar dacă unul dintre ei este lipsit, cu titlu de sancţiune, de
bunurile pe care le-a sustras sau le-a ascuns (art. 1.119 NCC) şi de care va beneficia
comoştenitorul. Tot astfel, dacă unul dintre ei are sarcina plăţii unei datorii sau a unui legat ori
dimpotrivă, beneficiază, peste partea sa succesorală, de un legat cu titlu particular. Diviziunea de
drept a pasivului proporţional cu partea succesorală nu este o regulă imperativă, defunctul putând

194
însărcina pe unul dintre moştenitori cu executarea obligaţiei, de exemplu, suportarea cheltuielilor
de înmormântate553.
În legătură cu diviziunea pasivului succesoral proporţional cu partea ce revine fiecărui
moştenitor, se pune întrebarea cum se stabileşte această parte în cazul în care nu este stabilită sub
forma unei cote-părţi din moştenire? De exemplu, legatul cu titlu universal al tuturor bunurilor
mobile. În asemenea cazuri, va trebui raportată valoarea legatului la valoarea întregii moşteniri,
pentru ca pasivul să fie divizat în aceeaşi proporţie. De exemplu, dacă valoarea bunurilor mobile
este de 100.000 de lei, iar a imobilelor de 300.000 de lei, legatarul cu titlu universal al bunurilor
mobile va suporta 1/4 din pasivul moştenirii.
11. Excepţii de la regula diviziunii de drept a pasivului succesoral proporţional cu părţile
succesorale. În anumite cazuri prevăzute fie de lege, fie de cel care lasă moştenirea, fie prin
convenţia dintre moştenitori, pasivul succesoral nu se divide între ei sau se divide altfel decât
proporţional cu părţile ereditare:
a) Potrivit art. 1.155 alin. 2 NCC, “Înainte de partajul succesoral, creditorii ale căror creanţe
provin din conservarea sau din administrarea bunurilor moştenirii ori s-au născut înainte de
deschiderea moştenirii pot cere să fie plătiţi din bunurile aflate în indiviziune. De asemenea, ei
pot solicita executarea silită asupra acestor bunuri.” Cu toate că obligaţiile se transmit
moştenitorilor divizat, dreptul de gaj general al creditorilor rămâne indivizibil cât timp durează
indiviziunea între moştenitori. Drept urmare, creditorii moştenirii vor putea urmări bunurile
succesorale pentru întreaga datorie şi, ca atare, nu suportă riscul insolvabilităţii unora dintre
moştenitori, fiind satisfăcuţi integral din preţul obţinut, neţinând seama de diviziunea între
moştenitori a datoriilor. Numai dacă urmăresc patrimoniul personal al moştenitorilor sunt
obligaţi să ţină seama de diviziunea de drept a pasivului succesoral.
b) Dacă obligaţia este indivizibilă - indivizibilitate naturală sau convenţională - oricare
moştenitor poate fi urmărit pentru întreg (art.1.425 NCC), cu drept de regres împotriva
comoştenitorilor (art.1.157 alin.1 NCC). Subliniem că numai obligaţia indivizibilă se transmite
nefracţionat asupra moştenitorilor, având drept consecinţă (avantaj pentru creditor) multiplicarea
debitorilor obligaţi pentru tot în caz de moarte a unuia dintre debitorii obligaţi indivizibil. De
exemplu, dacă două persoane au contractat o datorie indivizibilă de 200.000 de lei şi unul dintre
ei moare având doi copii moştenitori, creditorul va putea urmări pentru întreaga datorie (200.000
de lei) trei persoane (în loc de două câte erau iniţial).
În schimb, dacă obligaţia defunctului a fost numai solidară, fără caracter indivizibil, ea se
divide de drept între moştenitori proporţional cu părţile succesorale. În exemplul dat, dacă
obligaţia a fost contractată numai solidar, creditorul va putea cere de la fiecare moştenitor numai
câte 100.000 de lei, solidar cu debitorul originar obligat pentru 200.000 de lei. Din această cauză,
creditorii caută să stipuleze obligarea debitorilor solidar şi indivizibil. Creditorul are interesul să
stipuleze indivizibilitatea chiar dacă obligaţia este asumată de un singur debitor.
c) Dacă obligaţia are ca obiect un bun individual determinat sau o prestaţie determinată asupra
unui astfel de bun, moştenitorul posesor va putea fi acţionat singur, având drept de regres
împotriva celorlalţi moştenitori, dacă este cazul.
d) Dacă obligaţia este garantată cu o ipotecă sau o altă garanţie reală, moştenitorul care
primeşte bunul afectat garanţiei va fi obligat pentru tot, însă numai în limita valorii acelui bun,
iar participarea sa la restul pasivului moştenirii se reduce corespunzător.
e) Dacă unul dintre moştenitori este însărcinat, prin titlu, să execute singur obligaţia. În acest
caz, moştenitorul însărcinat cu plata datoriei poate fi urmărit singur de creditor, de regulă fără
drept de regres împotriva celorlalţi.
Dacă titlul din care rezultă însărcinarea este testamentul lăsat de defunct, scutirea celorlalţi
moştenitori reprezintă o liberalitate, care va produce efecte numai cu condiţia să nu aducă
atingere rezervei moştenitorului însărcinat, dacă este cazul.
Dacă însărcinarea rezultă din titlul creanţei încheiat de cel care lasă moştenirea cu creditorul,
moştenitorul solvens va avea drept de regres împotriva comoştenitorilor pentru tot ceea ce a plătit
peste partea sa din pasiv. Orice clauză contrară ar fi un act asupra unei moşteniri viitoare, nul ca
atare.
În sfârşit, titlul poate fi convenţia dintre moştenitori, încheiată după deschiderea moştenirii.

553
Vezi TS, s.civ., dec.nr.1658/1981, în RRD nr.8, 1982, p.60.
195
 În toate cazurile, voinţa defunctului (de exemplu, testamentul) sau voinţa comoştenitorilor
poate fi invocată de creditori pentru a urmări pe unul dintre ei pentru întreaga datorie. În schimb,
dacă ei n-au consimţit, pot urmări pe moştenitori potrivit diviziunii legale a pasivului
succesoral554.
12. Contribuţia moştenitorilor la datoriile plătite. Acţiuni în regres. Problema vizează
raporturile dintre comoştenitori, în ipoteza în care unul (unii) dintre ei a plătit din datoriile şi
sarcinile moştenirii mai mult decât partea sa. O asemenea plată peste partea contributivă din
datorie, poate fi făcută de moştenitor voluntar (de exemplu, pentru a salva un bun succesoral,
aflat în indiviziune, de la urmărirea creditorilor) sau ca urmare a obligaţiei juridice de a plăti
peste partea sa din datorie (de exemplu, datorie indivizibilă, garantată cu ipotecă etc.). Art. 1157
alin.1 NCC prevede că moştenitorul universal sau cu titlu universal care, din cauza garanţiei
reale sau din orice altă cauză, a plătit din datoria comună mai mult decât partea sa are drept de
regres împotriva celorlalţi moştenitori, însă numai pentru partea din datoria comună ce revenea
fiecăruia, chiar şi atunci când moştenitorul care a plătit datoria ar fi fost subrogat în drepturile
creditorilor.
În toate cazurile, acţiunea este divizibilă, chiar dacă creanţa creditorului plătit era indivizibilă,
moştenitorul solvens (asemănător codebitorului solidar) putând cere de la comoştenitori partea ce
fiecare din ei era obligat a plăti, însă partea moştenitorilor insolvabili se va divide între ceilalţi
moştenitori, inclusiv moştenitorul solvens, proporţional cu cotele succesorale ale fiecăruia. De
exemplu, dacă sunt 2 copii (cotele succesorale câte 3/8) şi soţul supravieţuitor (cota succesorală
1/4), iar datoria plătită de unui dintre copii este de 800.000 de lei şi celălalt copil este insolvabil,
copilul solvens va putea cere soţului supravieţuitor partea sa din datorie (1/4 din 800.000 de lei =
200.000 de lei) şi 2/5 din partea de 300.000 de lei a copilului insolvabil (120.000 de lei), solvens-
ul suportând - în afara părţii sale din datorie (300.000 de lei ) - şi o cotă de 3/5 (180.000 de lei)
din partea de datorie a copilului insolvabil, deoarece raportul dintre părţile succesorale (2/8 la
3/8) ale moştenitorilor solvabili este de 2/5 la 3/5.
Întrucât are ca obiect valorificarea unei creanţe, deci are caracter personal, acţiunea în regres
este prescriptibilă în termenul general de prescripţie, indiferent că cererea se valorifică printr-o
acţiune separată sau în cadrul acţiunii de ieşire din indiviziune 555 (care este imprescriptibilă). Se
apreciază însă că posesiunea exercitată de moştenitorul solvens asupra bunurilor succesorale
aflate în indiviziune are caracter întrerupător de prescripţie556, dar numai dacă are semnificaţia
recunoaşterii datoriei de către ceilalţi moştenitori557.
Din cauza soluţiilor neunitare din practica judiciară, a fost promovat un recurs în interesul
legii privitor la regimul juridic al cheltuielilor de înmormântare. Prin decizia nr. Decizia nr. 6 din
19 ianuarie 2009,publicată în Monitorul Oficial nr. 321/2009, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi au
decis că “Cererile privind lichidarea pretenţiilor referitoare la cheltuielile de înmormântare şi
respectarea tradiţiilor religioase ce compun pasivul succesoral sunt prescriptibile în termenul
general de prescripţie atât în situaţiile în care sunt formulate în cadrul acţiunii de ieşire din
indiviziune, cât şi atunci când sunt formulate pe cale separată.” În cuprinsul deciziei s-a reţinut,
554
Vezi M.Eliescu, op.cit., p.232-233; Mazeaud, op.cit., p.1382-1383, nr.1774.
555
Vezi în acest sens, A. Ivanov, loc.cit. supra; I. A. Man, loc.cit. supra; TS, s.civ., dec.nr.503/1987,
în CD, 1987, p.116-119. Prin această decizie instanţa supremă a revenit asupra soluţiei adoptate anterior
(prin dec.nr.1699/1972, în RRD nr.4, 1973, p.176), potrivit căreia acţiunea în regres ar fi imprescriptibilă,
ca şi acţiunea de ieşire din indiviziune. Evident, regulile de fond ale prescripţiei trebuie să fie aplicate în
raport de natura dreptului, iar nu în raport de cadrul procedural al valorificării. Menţionăm că s-a revenit
în sensul arătat nu numai în materia restituirii cheltuielilor de înmormântare, dar şi în privinţa impozitelor
şi taxelor plătite de un moştenitor pentru bunurile din moştenire, care sunt deopotrivă elemente ale
pasivului succesoral. Vezi TS, s.civ., dec.nr.111/1978, în CD, 1978, p.123-127 şi dec.nr.129/1983, în CD,
1983, p.80-82.
556
Vezi TS, s.civ., dec.nr.503/1987, cit.supra.
557
Exercitarea posesiei de către un moştenitor nu este identică cu ipoteza predării bunului care
formează obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare în posesia cumpărătorului, care echivalează - în
toate cazurile - cu o recunoaştere a dreptului cumpărătorului de a cere încheierea contractului,
recunoaştere care întrerupe prescripţia. TS, s.civ. dec.nr. 542/1976, în CD, 1976, p.71; idem
dec.nr.412/1980, în CD, 1980, p.20; idem, dec.nr.188/1981, în CD, 1981, p.65. Comoştenitorul care
exercită posesiunea datorează şi echivalentul bănesc al folosinţei pentru partea comoştenitorilor.
196
printre altele că acţiunea este prescriptibilă în termenul general de prescripţie, indiferent dacă
pretenţia se valorifică în cadrul partajului sau pe cale separată, deoarece instituţia prescripţiei are
în vedere natura dreptului şi nu cadrul procesual în care acesta se valorifică. Cum posesia
exercitată de către moştenitorul solvens asupra bunurilor succesorale are caracter întrerupător de
prescripţie, în acest caz termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la data formulării
cererii de ieşire din indiviziune, ce ar putea avea ca rezultat deposedarea creditorului de bunurile
succesorale. Există însă situaţii când cheltuielile de înmormântare, pomeniri şi parastase au fost
suportate de către un terţ străin de succesiune. Într-o astfel de ipoteză, terţul solvens le poate
pretinde de la succesorii lui de cuius, în termenul general de prescripţie care curge de la data
efectuării acelor cheltuieli.

CAPITOLUL III

DOBÂNDIREA SEZINEI

13. Consideraţii introductive. Spre deosebire de drepturile succesorale care se dobândesc de

către toţi moştenitorii de la data deschiderii moştenirii, în privinţa dobândirii exerciţiului acestor
drepturi, numită sezină, legea distinge între două categorii de moştenitori (indiferent că sunt
moştenitori legali sau testamentari, rezervatari sau nerezervatari, universali sau cu titlu universal
ori cu titlu particular):
- moştenitori care au de drept sezina moştenirii, numiţi moştenitori sezinari;
- ceilalţi moştenitori care nu au sezină şi, în consecinţă, trebuie să ceară trimiterea în
stăpânirea moştenirii (moştenitorii legali nesezinari, legatarii universali şi legatarii cu titlu
universal), respectiv executarea (predarea) legatului ( legatarii cu titlu particular).
Vom analiza, mai întâi, problemele vizând drepturile conferite de sezina legală, iar apoi
dobândirea sezinei de către succesorii universali şi cu titlu universal nesezinari şi executarea
(predarea) legatelor cu titlu particular558.

Secţiunea I
Dobândirea de drept a sezinei de către moştenitorii legali sezinari

14. Noţiunea de sezină. Sezina este un beneficiu al legii care conferă moştenitorilor sezinari,
pe lângă stăpânirea de fapt exercitată asupra patrimoniului succesoral, şi dreptul de a administra
acest patrimoniu şi de a exercita drepturile şi acţiunile defunctului, fără a fi necesară atestarea
prealabilă a calităţii de moştenitor pe cale notarială sau judecătorească (art. 1.125 NCC).
15. Moştenitorii sezinari. În sistemul Noului Cod civil sunt moştenitori sezinari soţul
supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi. Calitatea de sezinar al acestor categorii de
moştenitori este condiţionată de vocaţia lor concretă la moştenire; cine nu moşteneşte nu poate
avea calitatea de moştenitor sezinar. Astfel, cine este înlăturat de la moştenire prin prezenţa altor
moştenitori dintr-o clasă mai apropiată sau de un grad mai apropiat ori din cauza renunţării la
moştenire sau a nedemnităţii nu poate avea calitatea de moştenitor sezinar. În acest sens se spune
că sezina are un caracter individual (nu aparţine colectiv tuturor potenţialilor sezinari) şi
succesiv559 (se dobândeşte, dacă este cazul, cu efect retroactiv de la data deschiderii moştenirii,
de către moştenitorul subsecvent).
Precizăm că moştenitorul rezervatar dezmoştenit păstrează calitatea de moştenitor sezinar,
deoarece culege rezerva în calitate de moştenitor (legal). În plus, regulile referitoare la sezină
sunt imperative560 şi nu pot fi modificate prin voinţa celui care lasă moştenirea. Testatorul nu
558
Evităm să folosim noţiunea de “predarea legatelor” universale sau cu titlu universal, deoarece ele
au ca obiect o universalitate juridică, un patrimoniu (fracţiune de patrimoniu), care cuprinde nu numai
bunuri susceptibile de predare, dar şi drepturi de creanţă şi obligaţii. Nici chiar legatele particulare nu
totdeauna pot fi “predate”.
559
Vezi Ph. Malaurie, op.cit., p.91 nr.165.
560
Vezi M.Eliescu, op. cit., p.64.
197
poate înlătura sau atribui sezină ori modifica efectele ei după voinţa sa. El poate dispune numai
în cazurile şi în limitele prevăzute de lege.
16. Efectele sezinei. Sezina produce următoarele efecte:
a) Moştenitorul sezinar poate intra în stăpânirea de fapt şi administrarea tuturor bunurilor
succesorale, mobile sau imobile, fără îndeplinirea vreunei formalităţi prealabile. Practic,
moştenitorul sezinar are dreptul să stăpânească şi să administreze patrimoniul succesoral înainte
de obţinerea certificatului de moştenitor 561. Numai dacă s-au luat măsuri speciale de conservare a
unor bunuri potrivit legii (art. 1.117-1.118 NCC), moştenitorul sezinar va fi împiedicat să
exercite în fapt stăpânirea bunurilor în cauză. Iar în cazul sumelor de bani depuse la bănci,
moştenitorii - fie şi sezinari - pentru a putea dispune de sumele aflate în cont trebuie să
dovedească drepturile succesorale, de regulă, cu certificatul de moştenitor eliberat de notarul
public în cadrul procedurii succesorale notariale sau după soluţionarea neînţelegerilor pe cale
judecătorească printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă.
Sezina recunoscută moştenitorului nu anihilează “drepturile celui care stăpâneşte pentru sine,
în fapt, bunurile succesorale şi care, în această calitate, este apărat împotriva unor fapte materiale
de deposedare”562. Dacă bunurile succesorale se găsesc în posesiunea unei alte persoane,
moştenitorii sezinari “nu o pot obţine decât pe căile ordinare ale acţiunilor petitorii sau
posesorii”563.
b) Moştenitorul sezinar poate exercita drepturile şi acţiunile patrimoniale dobândite prin
moştenire - inclusiv acţiunile posesorii, chiar dacă nu a exercitat în fapt posesiunea imobilului 564
- şi poate fi urmărit de creditorii moştenirii ca pârât (cu excepţia situaţiei în care a cerut
întocmirea inventarului potrivit art. 1.104 NCC) fără atestarea prealabilă a calităţii de moştenitor.
Întrucât creanţele din activul succesoral şi pasivul succesoral se divid de drept între
moştenitorii universali şi cu titlu universal de la data deschiderii moştenirii, proporţional cu cota
succesorală, fiecare moştenitor sezinar poate acţiona şi poate fi acţionat numai pentru partea ce-i
revine din creanţă, respectiv din datorii sau sarcini. Sezina nu înlătură diviziunea de drept a
raporturilor obligaţionale565.

Secţiunea a II-a

Dobândirea sezinei de către moştenitorii nesezinari

17. Consideraţii generale. În dreptul nostru numai soţul supravieţuitor, descendenţii şi

ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori sezinari, deci nu au nevoie de atestarea prealabilă a
calităţii lor de moştenitori de către organele abilitate de lege. În schimb, ceilalţi moştenitori
legali, precum şi moştenitorii testamentari pot intra în stăpânirea bunurilor succesorale şi pot
exercita drepturile şi acţiunile566 succesorale numai după încuviinţarea intrării lor în posesiune,
ceea ce se face, de regulă, prin eliberarea certificatului de moştenitor de către notarul public,
după soluţionarea neînţelegerilor pe cale judecătorească, dacă este cazul567.

561
În cazul pluralităţii de moştenitori sezinari, oricare dintre ei poate exercita posesiunea de drept
asupra universalităţii succesorale. În acest sens se spune că sezina are caracter indivizibil. (Vezi Mazeaud,
op.cit., p.917 nr.1163).
562
TJ Hunedoara, dec.civ. nr.138/1971, în RRD nr.7, 1971, p.153.
563
Cas.I, dec.nr.439/1904, în C.civ. adnotat, vol.II, p.18 nr.50.
564
Moştenitorul sezinar are “exerciţiul tuturor acţiunilor posesorii şi petitorii, deşi de fapt nu a posedat
un singur moment imobilul succesiunii”, Cas.I, dec.1909, în C.civ.adnotat, p.19 nr.57. În cazul pluralităţii
de moştenitori oricare poate exercita acţiunile în mod indivizibil (de exemplu, acţiunea în revendicare, în
anularea unui contract încheiat de defunct etc.). Vezi Ph. Malaurie, op.cit., p.90-91 nr.164.
565
În acest sens se poate spune că sezina are caracter divizibil. Vezi M.Eliescu, op.cit., p.93-94.
566
Întrucât prin petiţia de ereditate se urmăreşte recunoaşterea calităţii de moştenitor şi restituirea
bunurilor succesorale, ea poate fi intentată şi de către moştenitorii nesezinari înainte de a fi însezinaţi prin
eliberarea certificatului de moştenitor. Vezi Cas.I, dec.nr.213/1901, în C.civ.adnotat, vol.II, p.18; C.
Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, A1.Băicoianu, op.cit., p.435; M.Eliescu, op.cit., p.77.
567
Trimiterea în posesiunea moştenirii poate fi cerută şi de către moştenitorul legal sau testamentar
străin, pentru că ea nu modifică drepturile succesorale (Cas.I, dec.nr.55/1898 şi nr.250/1898; Cas. SU,
198
 În privinţa dobândirii sezinei, Noul Cod civil face unele diferenţieri după cum este vorba de
moştenitori legali nesezinari, de legatari universali sau cu titlu universal ori legatari cu titlu
particular.
Urmează să analizăm aceste probleme ţinând seama şi de dispoziţiile Legii nr. 36/1995
privind activitatea notarială.
18. Dobândirea sezinei de către moştenitorii legali nesezinari. Potrivit art. 1.127 NCC,
moştenitorii legali nesezinari (ascendenţii ordinari şi rudele colaterale) dobândesc sezina numai
prin eliberarea certificatului de moştenitor, dar cu efect retroactiv din ziua deschiderii moştenirii.
În prezent, dobândirea sezinei se realizează pe calea procedurii succesorale notariale
(necontencioase), prin eliberarea certificatului de moştenitor de către notarul public competent
potrivit legii. Numai dacă se ivesc neînţelegeri între persoanele interesate procedura notarială se
suspendă şi certificatul de moştenitor se eliberează după soluţionarea neînţelegerilor pe cale
judecătorească, în baza hotărârii rămase definitivă şi irevocabilă568.
Până la dobândirea sezinei prin eliberarea certificatului de moştenitor, moştenitorul nesezinar
nu poate exercita acţiunile dobândite prin moştenire, respectiv, nu poate fi urmărit în calitate de
moştenitor şi nici administra patrimoniul succesoral. Însă dobândirea sezinei nu afectează
dobândirea drepturilor, care operează în virtutea legii din momentul deschiderii succesiunii, chiar
şi în cazul moştenirii testamentare. Prin urmare, moştenitorul nesezinar poate să înstrăineze
bunurile moştenite înainte de dobândirea sezinei, deoarece exercită un drept al său propriu569 şi
poate cere notarului public luarea măsurilor de conservare a bunurilor succesorale.
Dobândirea sezinei produce aceleaşi efecte ca şi sezina legală 570 şi operează retroactiv până în
ziua deschiderii moştenirii, moştenitorul însezinat având dreptul şi la fructele bunurilor moştenite
de la această dată571.
19. Dobândirea sezinei de către legatarul universal. Potrivit art. 1.128 NCC, legatarul
universal poate cere intrarea în stăpânirea de fapt a moştenirii de la moştenitorii rezervatari. Dacă
asemenea moştenitori nu există sau refuză, legatarul universal intră în stăpânirea moştenirii prin
eliberarea certificatului de moştenitor.
În cadrul procedurii succesorale notariale, dacă legatarul universal a fost instituit printr-un
testament autentic, se citează numai moştenitorii rezervatari, iar dacă nu există astfel de
moştenitori numai legatarul. Dacă testamentul este olograf sau mistic, se citează şi moştenitorii
legali nerezervatari (art.72 alin.2 din Legea nr.36/1995). Evident, necitarea moştenitorilor legali
nerezervatari în cazul testamentului autentic nu anihilează dreptul lor de a ataca, potrivit legii, cu
acţiune în justiţie testamentul.
În sfârşit, precizăm că sezina urmează să fie dobândită de către legatarul universal potrivit
regulilor arătate chiar dacă el ar avea calitatea de moştenitor legal sezinar (de exemplu, unul
dintre copiii defunctului instituit legatar universal). Întrucât el invocă calitatea de moştenitor
testamentar - pentru a dobândi mai mult decât cota sa de moştenitor legal - această calitate
urmează să fie atestată, dacă nu a fost recunoscută de bunăvoie, pe cale notarială sau
judecătorească572.
20. Dobândirea sezinei de către legatarul cu titlu universal. Potrivit art. 1.128 NCC, legatarul
cu titlu universal poate cere intrarea în stăpânirea de fapt a moştenirii de la moştenitorii
rezervatari sau, după caz, de la legatarul universal intrat în stăpânirea moştenirii ori de la
moştenitorii legali nerezervatari care au intrat în stăpânirea moştenirii, fie de drept, fie prin

dec.nr.3/1898 şi nr.8/1898, în C.civ.adnotat, vol.II, p.17 nr.38-40). Numai dreptul de proprietate asupra
“terenului”, privit în materialitatea lui (iar nu şi echivalentul lui în bani sau în alte bunuri), nu poate fi
dobândit de cetăţenii străini şi apatrizi.
568
Pentru a avea dovada calităţii de moştenitor şi a întinderii drepturilor succesorale, eliberarea
certificatului de moştenitor se solicită şi de către moştenitorii sezinari. Pe de altă parte, eliberarea
certificatului de moştenitor nu este obligatorie nici în cazul moştenitorilor nesezinari. De exemplu,
moştenitorul nesezinar care deţine bunurile mobile moştenite şi care nu sunt supuse unei evidenţe speciale
(cum sunt supuse, de exemplu, autovehiculele) nu are interes să solicite deschiderea procedurii
succesorale notariale.
569
Cas.I, dec.20 oct.1908, în C.civ. adnotat, vol.II, p.19 nr.55.
570
Cas.I, dec.nr.397/1896, în C.civ. adnotat, vol.II, p.17, nr.36.
571
Vezi C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p.436.
572
Vezi M.Eliescu, op.cit., p.83; D. Chirică, op.cit., p.264.
199
eliberarea certificatului de moştenitor. Dacă asemenea moştenitori nu există sau refuză, legatarul
cu titlu universal intră în stăpânirea moştenirii prin eliberarea certificatului de moştenitor.
Practic, dacă intrarea în stăpânirea fracţiunii din moştenire nu se realizează prin bună învoială,
legatarul cu titlu universal va intra în posesiune pe baza certificatului de moştenitor eliberat de
către notarului public (după soluţionarea neînţelegerilor de către instanţă, dacă este cazul), în
condiţiile prevăzute de lege pentru legatarul universal. Deşi Legea nr. 36/1995 nu se referă
expres la legatarul cu titlu universal, dispoziţiile ei sunt aplicabile în mod corespunzător, ţinând
seama de vocaţia mai limitată a legatarului cu titlu universal. De exemplu, citarea moştenitorilor
legali nerezervatari va fi obligatorie chiar dacă legatarul cu titlu universal a fast instituit printr-un
testament autentic, deoarece ei au vocaţie la fracţiunea din moştenire ce depăşeşte partea
legatarului cu titlu universal. În schimb, dacă există mai multe legate cu titlu universal care
epuizează întreaga moştenire (de exemplu, două pentru câte o jumătate din moştenire), citarea
moştenitorilor nerezervatari nu va fi obligatorie (art.72 alin.2 din Legea nr.36/1995).
21. Predarea legatului cu titlu particular. Potrivit art. 1.129 NCC, legatarul cu titlu particular
intră în posesia obiectului legatului din ziua în care acesta i-a fost predat de bunăvoie sau, în
lipsă, din ziua depunerii la instanţă a cererii de predare. În aplicarea acestei dispoziţii, trebuie să
avem în vedere natura dreptului care formează obiectul legatului.
Astfel, de exemplu, dacă legatul are ca obiect liberarea legatarului de o datorie către defunct
(legatum liberationis) nu se pun probleme de executare a legatului deoarece datoria se stinge de
la data deschiderii moştenirii.
Dacă legatul are ca obiect un drept real asupra unui lucru individual determinat legatarul poate
valorifica dreptul dobândit din momentul deschiderii moştenirii (art. 1.059 alin. 1 NCC) -
împotriva deţinătorului bunului - printr-o acţiune reală în revendicare, dacă dreptul dobândit este
cel de proprietate, sau prin acţiunea confesorie, în cazul unui alt drept real.
Dacă legatul are ca obiect un drept de creanţă (inclusiv bunuri determinate generic) legatarul
poate obţine executarea legatului printr-o acţiune personală, cu caracter patrimonial
(prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani 573 întemeiată pe testament, intentată
împotriva moştenitorilor universali sau cu titlu universal (între care datoria se divide, de regulă,
proporţional cu cotele succesorale) sau, în mod excepţional, împotriva legatarului cu titlu
particular însărcinat de testator cu plata legatului ori împotriva terţului debitor, dacă legatul are
ca obiect creanţa testatorului împotriva acestuia (legatum nominis).
În sfârşit, menţionăm că legatarul cu titlu particular poate valorifica drepturile succesorale în
cadrul procedurii succesorale notariale, obţinând certificatul de moştenitor (legatar) ca dovadă a
calităţii de legatar pe care notarul o constată în temeiul testamentului care îndeplineşte condiţiile
legale de formă, nu conţine dispoziţii contrare legii şi nu aduce atingere drepturilor
moştenitorilor rezervatari sau există acordul acestora. Legea nr. 36/ 1995 precizează expres că, în
aceste condiţii, “notarul public va putea stabili drepturile legatarului particular asupra bunurilor
determinate prin testament”, putând proceda, cu acordul moştenitorilor, şi la reducerea
liberalităţilor, până la limitele prevăzute de lege (art. 79).
22. Dobândirea de către legatari a fructelor bunurilor ce constituie obiectul legatului.
Potrivit art. 1058 NCC, legatarul are dreptul la fructele bunurilor moştenirii care i se cuvin din
ziua deschiderii moştenirii sau din ziua în care legatul produce efecte în privinţa sa, cu excepţia
cazului în care cel care a posedat bunurile ce constituie obiectul legatului a fost de bună-credinţă.

CAPITOLUL IV

PETIŢIA DE EREDITATE

23. Noţiunea. În capitolele precedente am analizat regulile care guvernează transmisiunea

activului şi pasivului moştenirii, precum şi dobândirea sezinei. În unele cazuri însă, patrimoniul
succesoral este stăpânit de persoane ale căror drepturi succesorale sunt contestate de alte
persoane, care pretind că ar avea calitatea de adevăraţi moştenitori universali sau cu titlu
universal. Mijlocul juridic (acţiunea) cu ajutorul căreia aceste din urmă persoane pot valorifica
drepturile pretinse şi pot intra în posesiunea moştenirii se numeşte petiţie de ereditate (petitio
573
Vz. TMB, s. a IV-a civ., dec. nr. 2081/1997, în Culegere TMB 1993–1997, p. 286–287.
200
hereditatis). Prin această acţiune reclamantul cere recunoaşterea calităţii (titlului) său de
moştenitor şi, drept consecinţă, posesiunea patrimoniului succesoral.
Prin urmare, petiţia de ereditate este o acţiune prin care o persoană cere instanţei judecătoreşti
recunoaşterea titlului său de moştenitor legal sau legatar (universal sau cu titlu universal) şi
obligarea la restituirea bunurilor succesorale (universalitate sau cotă-parte din universalitate) a
persoanei care - pretinzându-se de asemenea moştenitor universal ori cu titlu universal - deţine
aceste bunuri (sau unele dintre ele) în această calitate, drepturile pretinse de cele două părţi fiind
inconciliabile.
24. Părţile. Deosebire faţă de alte acţiuni. După cum rezultă din definiţia dată, reclamantul în
petiţia de ereditate este persoana care se pretinde a fi succesor universal sau cu titlu universal,
respectiv, succesorii ei în drepturi (cesionarii de drepturi succesorale sau moştenitorii ei prin
retransmitere în caz de deces). Legatarul cu titlu particular îşi poate valorifica drepturile
dobândite prin intermediul acţiunii în revendicare sau confesorie (dacă dreptul dobândit este real)
ori a acţiunii personale (dacă legatul are ca obiect un drept de creanţă). Neavând pretenţii asupra
universalităţii succesorale, legatarul particular nu beneficiază de petiţia de ereditate.
Pârâtul este, de asemenea, o persoană care se pretinde a fi succesor universal sau cu titlu
universal şi care posedă bunurile succesorale în această calitate 574 (posesor pro herede). Din
această cauză, natura adevărată a acţiunii se poate stabili numai după ce pârâtul şi-a precizat
poziţia faţă de cererea reclamantului; se apără în calitate de succesor universal sau cu titlu
universal ori în altă calitate.
Astfel, dacă pârâtul posedă bunurile succesorale şi se apără în calitate de proprietar sau de
titular al unui alt drept real ori de posesor ordinar - iar nu de moştenitor - acţiunea va fi de
revendicare, negatorie sau posesorie, după caz, chiar dacă reclamantul va trebui să-şi dovedească
calitatea sa de moştenitor pentru a putea acţiona (calitate procesuală activă).
Petiţia de ereditate nu se confundă nici cu acţiunea personală prin care reclamantul cere plata
datoriei pârâtului faţă de succesiune, dacă acesta din urmă refuză plata nu pentru că ar fi
moştenitor (stingerea ei prin confuziune), ci din cauza inexistenţei datoriei sau a stingerii ei pe
altă cale (de exemplu, plata, prescripţia extinctivă etc.).
Uneori petiţia de ereditate este valorificată ca o chestiune prejudicială, în cadrul unei acţiuni
de partaj, cu care însă nu se confundă, aceasta din urmă având ca obiect împărţeala moştenirii
după ce calitatea moştenitorilor şi întinderea drepturilor lor au fost stabilite în cadrul petiţiei de
ereditate.
Alteori reuşita petiţiei de ereditate presupune admiterea acţiunii în anularea certificatului de
moştenitor eliberat pe numele pârâtului, dacă reclamantul se consideră vătămat în drepturi prin
eliberarea lui (art. 1.134 NCC şi art. 85 din Legea nr.36/1995) sau în anularea testamentului pe
care pârâtul îşi întemeiază calitatea sa de legatar universal sau cu titlu universal.
25. Caractere juridice.
a) Majoritatea autorilor califică petiţia de ereditate drept o acţiune reală575, căci are drept scop
deposedarea moştenitorului aparent de bunurile succesorale, creanţele din masa succesorală fiind
vizate ca o valoare patrimonială, iar nu ca un raport juridic valorificat împotriva debitorului.
b) Petiţia de ereditate este o acţiune divizibilă, în sensul că fiecare pretins moştenitor (în caz
de pluralitate) trebuie să acţioneze, respectiv să se apere în nume propriu, neputând reprezenta -
în puterea legii - pe comoştenitori, iar hotărârea obţinută este opozabilă numai faţă de părţile din
proces. De exemplu, respingerea acţiunii intentată de un pretins moştenitor nu poate fi opusă cu
autoritate de lucru judecat faţă de acţiunea intentată de un alt moştenitor.
c) În sfârşit, petiţia de ereditate drept o acţiune imprescriptibilă, moştenitorul cu vocaţie
universală sau cu titlu universal putând obţine oricând recunoaşterea calităţii sale de moştenitor.
26. Dovada calităţii de moştenitor. Problema centrală care se pune în legătură cu soluţionarea
petiţiei de ereditate este dovedirea calităţii de moştenitor legal sau de legatar universal ori cu titlu
universal. Mijloacele de probă admise în acest cadru sunt certificatul de moştenitor sau
574
În cadrul petiţiei de ereditate se pune în discuţie însuşi titlul de succesor al moştenitorului aparent.
TS, s.civ., dec.nr.1051/ 1969, în CD, 1969, p.160.
575
Vezi, de exemplu, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p.493 nr.708;
M.B.Cantacuzino, op.cit., p.270; St. Cărpenaru, op.cit., p.513; D. Chirică, op.cit., p.268; D. Macovei,
op.cit., p.160; V. Stoica, op.cit., p.136; L. Stănciulescu, op.cit., p.250; Mazeaud, op.cit., p.987 nr.1253; J.
Guinand, M. Stettler, op. cit., p. 218. Pentru practica judecătorească vezi, de exemplu, TS, s.civ.,
dec.nr.1051, în CD, 1969, p.160-164; idem, dec.nr.447/1972 nepublicată.
201
certificatul de calitate de moştenitor, testamentul, actele de stare civilă şi orice alte mijloace de
probă admise de lege. În cadrul soluţionării petiţiei de ereditate, cu ajutorul acestor mijloace de
probă reclamantul, pentru a avea câştig de cauză, trebuie să probeze că are calitatea de
moştenitor - în tot sau în parte - în privinţa patrimoniului succesoral reclamat, titlul său fiind
preferabil ori concurent cu titlul pârâtului.
Certificatul de moştenitor se eliberează de către notarul public în cadrul procedurii
succesorale notariale necontencioase şi cuprinde constatările referitoare la patrimoniul
succesoral, numărul şi calitatea moştenitorilor şi cotele ce le revin din patrimoniul defunctului,
respectiv bunurile atribuite dacă moştenitorii şi-au împărţit bunurile prin bună învoială în acest
cadru (art. 1.132 NCC şi art.78 şi 80 din Legea nr.36/1995). Certificatul astfel eliberat - mijloc
de însezinare şi instrument probator - face dovada deplină în privinţa calităţii de moştenitor, legal
sau testamentar, precum şi dovada dreptului de proprietate al moştenitorilor acceptanţi asupra
bunurilor576 din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecărui moştenitor în parte 577 (art. 1.133
Alin.1 NCC şi art. 85 alin.1 fraza a II-a din Legea nr.36/1995).
Spre deosebire de certificatul de moştenitor, certificatul de calitate de moştenitor face dovada
numai în privinţa calităţii de moştenitor şi se emite numai în cazul în care nu s-a făcut dovada
existenţei unor bunuri în patrimoniul defunctului ori determinarea acestora necesită operaţiuni de
durată şi moştenitorii solicită să li se stabilească numai calitatea (art.81 din Legea nr. 36/1995).
Dacă certificatul de moştenitor (de calitate de moştenitor) a fost emis pe numele uneia dintre
părţile litigante (de exemplu, a pârâtului) şi cealaltă parte se consideră vătămată prin emiterea lui,
va putea cere instanţei anularea acestuia şi stabilirea calităţii de moştenitor şi a drepturilor sale,
conform legii (art. 1134 NCC şi art.85 alin.1 fraza I din Legea nr. 36/1995).
În privinţa anulării certificatului, trebuie să deosebim după cum (i) partea care o cere a
participat la procedura succesorală notarială şi a consimţit la eliberarea lui sau (ii) are calitatea de
terţă persoană care nu şi-a dat acordul la emiterea lui.
În primul caz, certificatul are valoarea unei convenţii şi anularea lui, respectiv constatarea
nulităţii va putea fi cerută numai pentru vicii de consimţământ sau incapacitate 578 ori pentru
cauze de nulitate absolută579, potrivit dreptului comun. În schimb, faţă de terţi (inclusiv partea din
proces care nu a participat la emiterea lui) menţiunile certificatului sunt opozabile numai până la
dovada contrară. Ei pot cere oricând constatarea nulităţii certificatului de moştenitor contestând
calitatea de moştenitor a titularului şi întinderea drepturilor lui succesorale580.
Testamentul poate servi, de asemenea, ca instrument probator al calităţii de moştenitor
(testamentar) în cadrul procesului declanşat prin petiţia de ereditate întrucât certificatul de
moştenitor nu este un instrument de dovadă obligatoriu 581. “Exercitarea de către legatarii
576
În cazul în care există şi alte bunuri succesorale, care nu au fost cuprinse în certificatul de
moştenitor (sau în certificatul de moştenitor suplimentar eliberat potrivit art.83 alin.2 din Legea
nr.36/1995), “oricare dintre moştenitori este îndreptăţit să ceară instanţei să constate această situaţie şi să
includă în masa succesorală toate acele bunuri ce au existat, la data deschiderii succesiunii, în patrimoniul
persoanei decedate” (CSJ, completul de 7 jud., dec.nr.7/1993 în Buletinul CSJ 1993, p.11. Vezi şi TS,
s.civ. dec.nr.1537/1983 şi nr.1758/1983, în CD 1983, p.92-97; CSJ, s.civ., dec.nr.790/1990, în Dreptul
nr.1, 1991 p.69.
577
Vezi în acest sens, de exemplu, TS, s.civ., dec.nr.2588/1973, în RRD nr.7, 1974, p.59; idem,
dec.nr.968/1985, în CD, 1985, p.90-91.
578
M.Eliescu, op.cit., p.181; R. Petrescu, Aspecte din practica judiciară în legătură cu anularea
certificatului de moştenitor, în RRD nr.9, 1975, p.36-37; I. Spirescu, I.Mihalache, Anularea certificatului
de moştenitor la cererea părţilor prezente la dezbaterea succesorală în faţa notarului de stat, în RRD
nr.6, 1981, p.36-37; TS, col.civ, dec.nr.1827/1955, în CD, 1955, vol.I, p.194-195; TS, s.civ.,
dec.nr.514/1972, în CD, 1972, p164-167; idem, dec.nr.1006/1972, în Repertoriu... 1969-1975, p.209-210;
idem, dec.nr.2082/1973, în RRD nr.7, 1974, p.59; idem, dec.nr.624/1978, în RRD nr.11, 1978, p.59; CSJ,
s.civ., dec.nr.790/1990, în Dreptul nr.1, 1991, p.69; idem, dec.nr.232/1992, în Deciziile CSJ 1990-1992,
p.136-138.
579
Vezi D. Chirică, op.cit., p.288; CSJ, s.civ., dec.nr.459/1993, în Buletinul CSJ 1993, p.28.
580
Dacă moştenitorul a acceptat succesiunea expres sau tacit, dar nu a participat la dezbaterea
succesorală (în cadrul procedurii notariale), poate cere instanţei competente anularea certificatului de
moştenitor eliberat altui (altor) moştenitor(i), acţiunea fiind imprescriptibilă (CA Suceava, s.civ., dec.nr.
1057/1998, cu Notă de T. Pungă, în Dreptul nr. 8/1999, p. 121–129). Vz. şi P. Perju, Sinteză teoretică a
jurisprudenţei Curţii de Apel Suceava în domeniile dreptului civil şi procesual civil, în Dreptul nr.
9/2000, p. 146 nr. 11.
581
Vezi M.Eliescu, op.cit., p.185-186; E.Safta-Romano, op.cit., p.169.
202
universali a drepturilor lor nu este condiţionată de existenţa certificatului de moştenitor, care, de
altfel, în caz de neînţelegere între părţi nici nu poate fi eliberat, natura şi întinderea drepturilor
respective putând fi dovedită în faţa instanţei de judecată”582.
Actele de stare civilă vor putea fi, de asemenea, prezentate ca dovadă a calităţii de moştenitor,
a rudeniei cu defunctul sau a calităţii de soţ supravieţuitor. Având caracter autentic, ele vor putea
fi combătute numai în condiţiile prevăzute de lege.
Şi alte mijloace de dovadă (orice mijloace de probă583) vor putea fi prezentate pentru a
justifica vocaţia succesorală. În acest sens, legea prevede expres posibilitatea stabilirii calităţii de
moştenitor nu numai prin acte de stare civilă, dar şi cu martori (art.74 alin.1 din Legea
nr.36/1995). Această posibilitate există nu numai în cadrul procedurii succesorale notariale, dar
şi în faţa instanţei, astfel în cursul judecării petiţiei de ereditate. În acest sens s-a pronunţat şi
practica judecătorească; în litigiile privind o avere succesorală, pentru dovada rudeniei cu
defunctul pot fi încuviinţate şi alte probe decât actele de stare civilă, care însă să nu fie contrarii
certificatelor de stare civilă prezentate584. Calitatea de moştenitor legal poate fi dedusă - când nu
rezultă cu claritate din actele de stare civilă - din recunoaşterea pârâţilor585.
27. Efectele petiţiei de ereditate. Dacă acţiunea este admisă, recunoscându-se calitatea de
moştenitor al reclamantului, el are dreptul la înapoierea bunurilor succesorale care au fost
deţinute de către pârât şi care s-a dovedit a fi fost un simplu moştenitor aparent. Dar se pune şi
problema efectelor hotărârii faţă de terţii care au încheiat acte juridice cu moştenitorul aparent în
perioada dintre momentul deschiderii moştenirii şi data soluţionării petiţiei de ereditate printr-o
hotărâre definitivă şi irevocabilă.
Potrivit art. 1.131 NCC “(1) Recunoaşterea calităţii de moştenitor îl obligă pe deţinătorul
fără titlu al bunurilor din patrimoniul succesoral la restituirea acestor bunuri cu aplicarea
regulilor prevăzute la art. 1.635-1.649. (2) În privinţa actelor juridice încheiate între deţinătorul
fără titlu al bunurilor succesorale şi terţi, dispoziţiile art. 960 alin. (3) se aplică în mod
corespunzător.”
Aceasta înseamnă că sunt pe deplin valabile explicaţiile oferite la materia “Efectele
nedemnităţii succesorale”.

CAPITOLUL V
PARTAJUL MOŞTENIRII

În cadrul acestui capitol vom înfăţişa doar unele chestiuni privitoare la partajul de ascendent.
Secţiunea I

PARTAJUL DE ASCENDENT

Subsecţiunea I
Noţiunea de partaj de ascendent

28. Utilitatea şi definiţia partajului de ascendent. Având în vedere inconvenientele stării de

indiviziune, dificultăţile partajului succesoral şi faptul că ascendenţii cunosc foarte bine
necesităţile şi preferinţele descendenţilor în ceea ce priveşte bunurile din (viitorul) patrimoniu
succesoral, legea permite ca ascendentul să-şi împartă - prin donaţie sau prin testament - bunurile

582
TS, s.civ., dec.nr.672/1965, în JN nr.10, 1965, p.161. Vezi şi TS, col.civ., dec.nr. 1802/1956, în LP
nr.6, 1957, p.734, cu Notă de Y. Eminescu; idem dec.nr.884/1958, în CD, 1958, p.216.
583
Vezi Mazeaud, op.cit., p.979-980 nr.1256.
584
TS, col.civ., dec.nr.2013/1956, în CD, 1956, vol.I, p.32; TS, s.civ., dec.nr. 1911/1979, în CD, 1979,
p.161-163.
585
TJ Timişoara, dec.civ.nr.323/1987, cu Notă (I) de D. Radu şi Notă (II) de C. I. Stoica, în RRD nr.2,
1988, p.49 şi urm. Pentru considerentele arătate nu împărtăşim părerea exprimată în prima notă, potrivit
căreia dovada calităţii de moştenitor legal trebuie să se facă “pe deplin, cu acte de stare civilă” (p.54).
203
sale între descendenţi preîntâmpinând naşterea stării de indiviziune între ei - total sau parţial - la
decesul ascendentului.
Noul Cod civil reglementează această instituţie specială a dreptului succesoral prin art.1.160-
1.163. În lumina acestor dispoziţii, partajul de ascendent poate fi definit drept un act juridic între
vii (donaţie) sau pentru cauză de moarte (testament) prin care ascendentul împarte între toţi
descendenţii săi cu vocaţie succesorală la deschiderea moştenirii bunurile sale - în tot sau în
parte - aceste bunuri fiind dobândite de către aceştia divizat, în mod individual, iar nu în cote-
părţi ideale, ce caracterizează starea de indiviziune.
29. Natura juridică. Partajul de ascendent este un act juridic mixt; pe de o parte, el reprezintă
o donaţie sau o dispoziţie testamentară, iar pe de altă parte, un act de împărţeală, dar de natură
specială întrucât nu este menit să pună capăt unei stări de indiviziune, ci dimpotrivă,
preîntâmpină naşterea unei astfel de stări între descendenţii dispunătorului la deschiderea
moştenirii586. Fiind un act mixt, partajul de ascendent trebuie să fie realizat cu respectarea atât a
regulilor care guvernează donaţiile sau dispoziţiile testamentare, după caz, cât şi a normelor
privitoare la partaj în general şi partajul de ascendent în special.

Subsecţiunea a II-a
Condiţiile de validitate ale partajului de ascendent

§1. Condiţii de formă

30. Reguli aplicabile. Potrivit art.1.161 NCC, partajul de ascendent se poate realiza prin
donaţie sau prin testament, cu respectarea formelor, condiţiilor şi regulilor prevăzute de lege
pentru aceste acte juridice. Partajul realizat prin donaţie nu poate avea ca obiect decât bunurile
prezente. Astfel fiind, împărţeala-donaţie imobiliară făcută prin înzestrări la încheierea căsătoriei
este nulă în lipsa formei autentice587. Tot astfel, partajul de ascendent prin act între vii (“act de
împărţire”) încheiat cu nerespectarea formei autentice este nul dacă nu întruneşte nici condiţiile
de validitate ale unui testament olograf588. Iar împărţeala testamentară va fi nulă şi dacă
testamentul este reciproc589.
După deschiderea moştenirii (moartea ascendentului împărţitor) nulitatea donaţiei sau
testamentului pentru vicii de formă (sau alte excepţii) poate fi acoperită în condiţiile art. 1.010
NCC.

§2. Condiţii de fond

31. Condiţii de drept comun şi speciale. Partajul de ascendent trebuie să îndeplinească
condiţiile de fond de drept comun (capacitate, consimţământ, obiect etc.) prevăzute de lege
pentru validitatea donaţiilor, respectiv a dispoziţiilor testamentare, după caz.
În afara condiţiilor de drept comun, legea prevede anumite condiţii speciale pentru validitatea
partajului de ascendent vizând persoanele care pot face şi între care se face această împărţeală,
obiectul ei şi modul de partajare a bunurilor.
32. Persoanele îndreptăţite a face partajul de ascendent. Potrivit legii, numai părinţii şi
ceilalţi ascendenţi pot să-şi împartă bunurile pe această cale între descendenţii lor (art.1.160
NCC). Ascendenţii pot fi din căsătorie sau din afara căsătoriei ori din adopţie. Rudele colaterale
şi străinii pot face donaţii şi pot lăsa legate prin testament potrivit dreptului comun, dar nu pot
face o împărţeală sub această formă specială. De exemplu, dacă defunctul a lăsat întreaga avere
celor doi fraţi (legatari universali), ei o vor dobândi în indiviziune, căci dacă defunctul a
586
Vezi D. Chirică, op.cit., p.338.
587
Vezi P.Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel
Suceava în materie civilă, în Dreptul nr.5, 1995, p.42-43 şi 50. Dacă împărţeala-donaţie are ca obiect
bunuri mobile corporale, ea se poate face şi sub formă de dar manual, în condiţiile legii. Vezi TS, s.civ.,
dec.nr.362/1987, în CD; 1987, p.119-120.
588
CSJ, s.civ., dec.nr.1409/1992, în Deciziile CSJ 1990-1992, p.130-133.
589
Împărţeala de ascendent cuprinsă într-un testament reciproc este nulă, chiar dacă moştenitorii au
posedat separat, încă din timpul vieţii testatorului, bunurile astfel cum au fost împărţite prin testament.
Vezi TR Oltenia, dec.civ.nr.2575/1966, cu Notă de P. Petrovici, în RRD nr.3, 1967, p.144-147.
204
individualizat bunurile ce revin fiecăruia vom avea legate cu titlu particular, eventual cu titlu
universal, fără a exista între ei raporturi de împărţeală.
33. Persoanele între care se face partajul. Partajul de ascendent - indiferent prin donaţie sau
dispoziţie testamentară - se poate face numai între descendenţii dispunătorului (din căsătorie, din
afara căsătoriei sau din adopţie). Dacă donaţia sau dispoziţia testamentară este făcută în favoarea
unei persoane străine (de exemplu, în favoarea copilului din căsătoria anterioară a soţului
dispunătorului) sau în favoarea unei rude care nu are calitatea de descendent, ea va fi guvernată
de dreptul comun aplicabil liberalităţilor inter vivos sau mortis causa.
Descendenţii între care se face partajul trebuie să aibă vocaţie succesorală concretă (efectivă,
utilă), în nume propriu sau prin reprezentare, să nu fie nedemni şi să fi acceptat moştenirea
expres sau tacit590. Vocaţia succesorală a descendenţilor se apreciază în raport de data deschiderii
moştenirii, indiferent de data încheierii contractului de donaţie sau a testamentului. De exemplu,
împărţeala cuprinzând pe nepoţi va fi valabilă dacă copilul defunctului nu va fi în viaţă la
deschiderea succesiunii. Dacă copilul predecedat a fost cuprins în împărţeală, descendentul
(descendenţii) lui, venind la moştenire prin reprezentare, păstrează bunurile atribuite prin
împărţeală părintelui591, în indiviziune (pe tulpină) dacă sunt mai mulţi reprezentanţi, ei urmând
să iasă din indiviziune potrivit dreptului comun (prin bună învoială sau pe cale judecătorească).
Potrivit legii, sub sancţiunea nulităţii absolute, împărţeala de ascendent trebuie să cuprindă pe
toţi descendenţii care vin efectiv la moştenire592, în nume propriu sau prin reprezentare. Acţiunea
în nulitatea împărţelii pentru omisiunea unui descendent (fie şi născut postum) poate fi exercitată
nu numai de cel omis, dar şi de ceilalţi moştenitori, fără distincţie. În lumina textului, nulitatea
operează, chiar dacă - în afară de bunurile împărţite - moştenirea nu cuprinde bunuri care, prin
valoarea şi natura lor ar permite să se îndestuleze drepturile succesorale ale celui omis 593. În
cazul nulităţii împărţelii pentru omiterea unor descendenţi, actul poate produce efecte ca legat
testamentar594, respectiv donaţie, în condiţiile dreptului comun.
Dacă împărţeala testamentară a cuprins pe toţi descendenţii, dar vreunul dintre ei nu vine la
moştenire, fiind predecedat (şi nu are descendenţi care să vină la moştenire prin reprezentare),
nedemn sau renunţător, împărţeala între ceilalţi descendenţi rămâne valabilă; partea
descendentului care nu moşteneşte va fi dobândită în indiviziune de ceilalţi moştenitori. Iar în
cazul împărţelii-donaţie, donatarul care nu vine la moştenire (succesorul lui în caz de deces) va
putea păstra donaţia în condiţiile dreptului comun.
Precizăm că omiterea soţului supravieţuitor din partajul de ascendent nu atrage nulitatea
împărţelii. Mai mult decât atât, includerea sa în actul de împărţeală nu valorează partaj de
ascendent cu efectele ce-i sunt specifice; bunurile ce i-au fost repartizate (împărţite) vor fi
dobândite de soţul supravieţuitor potrivit dreptului comun, ca legate, respectiv donaţie între soţi.
34. Obiectul împărţelii. Partajul testamentar poate avea ca obiect toate bunurile ce ascendentul
a lăsat la moartea sa (întreaga masă succesorală) sau numai o parte a acestora (art.1.162 NCC).
Împărţeala-donaţie nu poate avea ca obiect decât bunurile prezente, nu şi cele viitoare, ale
dispunătorului (art. 1.161 alin.2 NCC), sub sancţiunea nulităţii parţiale (în privinţa bunurilor
viitoare, dacă nu afectează validitatea împărţelii în întregul ei)595.
Bunurile care nu au fost cuprinse în împărţeala de ascendent, inclusiv cele dobândite de el
ulterior actului de partaj, se vor moşteni în indiviziune şi se vor partaja potrivit dreptului comun
(art.1.162 NCC), de exemplu, cota-parte ce revine soţului decedat din averea comunitară.
Referitor la obiectul împărţelii se mai arată că bunurile trebuie să aparţină în mod exclusiv
ascendentului dispunător596. Într-adevăr, el nu poate hotărî singur, prin act unilateral de voinţă,
încetarea proprietăţii comune pe cote-părţi sau în devălmăşie. Nu excludem însă posibilitatea

590
Vezi TS, s.civ., dec.nr.1403/1974, în Repertoriu... 1969-1975, p.216 nr.565.
591
M.Eliescu, op.cit., p.313.
592
Vezi şi TS, s.civ., dec.nr.2363/1972 în Repertoriu... 1969-1975 p.216 nr.564; CSJ, s.civ.,
dec.nr.33/1990, în Deciziile CSJ 1990-1992, p.133-136.
593
Vezi D. Chirică, op.cit., p.340. În sensul că în acest caz nulitatea nu operează vezi M.Eliescu,
op.cit., p.330.
594
Vezi CSJ, s.civ., dec.nr.33/1990, cit.supra.
595
Vezi M.Eliescu, op.cit., p.318.
596
M.Eliescu, op.cit., p.317.
205
atribuirii prin împărţeală de ascendent a unor asemenea drepturi (de exemplu, cota-parte
moştenită de ascendent dintr-o succesiune nelichidată sau drepturile sale din comunitatea
matrimonială ori cota-parte asupra unui bun comun cu altul) unui descendent, urmând ca ceilalţi
să primească alte bunuri. În acest fel, moştenirea este divizată între descendenţi, numai cel în
cauză se va afla în indiviziune cu alţii.
35. Condiţiile împărţelii propriu-zise. Împărţeala de ascendent trebuie să fie efectivă, în sensul
de a diviza material bunurile, iar nu numai a indica cote-părţi cuvenite descendenţilor. Cu alte
cuvinte, ea trebuie să preîntâmpine efectiv indiviziunea succesorală între descendenţi (cel puţin
în parte), pentru a evita neînţelegerile dintre ei din cauza comunităţii şi a partajului.
Împărţeala de ascendent trebuie să fie făcută cu respectarea rezervei succesorale a fiecărui
descendent şi a soţului supravieţuitor, cel vătămat în dreptul la rezervă putând ataca împărţeala
prin acţiunea în reducţiune (art.1.163 alin.3 NCC)597. Rezultă că, în cadrul împărţelii de
ascendent, nu operează principiul egalităţii, ascendentul putând favoriza pe unii dintre
descendenţi, dar - evident - numai în limitele cotităţii disponibile, atribuindu-le bunuri de mai
mare valoare. Deci loturile nu trebuie să fie egale valoric.

Subsecţiunea a III-a
Efectele împărţelii de ascendent

36. Consideraţii preliminare. Împărţeala de ascendent produce efecte diferite după cum s-a
realizat prin donaţie sau prin testament. Întrucât actul de împărţeală de ascendent - spre deosebire
de împărţeala de drept comun - se încheie în timpul vieţii ascendentului, urmează să precizăm
efectele pe care actul le produce (sau, după caz, nu le produce) până la data deschiderii
moştenirii şi după această dată.

§1. Efectele împărţelii-donaţie

37. Efectele înainte de deschiderea moştenirii. Dacă partajul s-a realizat pe cale de donaţie,
între ascendentul-donatar şi descendenţii săi donatari se nasc raporturi specifice contractului de
donaţie, potrivit dreptului comun. Astfel, donatarii - ca succesori în drepturi cu titlu particular
prin acte între vii - vor dobândi în mod irevocabil, de la data încheierii contractului, drepturile
care formează obiectul lui (proprietate, nuda proprietate dacă donatorul şi-a rezervat dreptul de
uzufruct, dreptul de creanţă etc.), putând dispune liber de bunurile ce le-au fost atribuite, fără să
mai aştepte deschiderea succesiunii ascendentului donator598; în cazul imobilelor, pentru
opozabilitatea contractului fată de terţi, va fi necesară respectarea formelor de publicitate
imobiliară; donaţia va fi revocabilă pentru neexecutarea sarcinilor stipulate (dar donatarul nu
răspunde de datoriile ascendentului donator, nefiind succesor universal sau cu titlu universal) şi
pentru ingratitudine; creditorii ascendentului vor putea ataca donaţia prin acţiune pauliană, fără
să dovedească complicitatea la fraudă a descendenţilor donatari, actul fiind cu titlu gratuit.
Împărţeala-donaţie produce efecte nu numai în raporturile dintre donator şi donatari, dar -
fiind un act juridic mixt (donaţie şi împărţeală) - produce efecte şi în raporturile dintre aceştia din
urmă; descendenţii-donatari au, unii faţă de alţii calitatea de copărtaşi, raporturi născute din
împărţeală. În această calitate copărtaşul evins se bucură de acţiunea în garanţie împotriva
celorlalţi, inclusiv de privilegiul imobiliar corespunzător. În caz de neexecutare a obligaţiilor
rezultând din împărţeală (de exemplu, neplata sultei) nu se poate cere rezoluţiunea actului de
împărţeală, afară numai dacă s-a prevăzut contrariul în actul de împărţeală599.
38. Efecte după deschiderea moştenirii. Din momentul deschiderii moştenirii, descendenţii-
donatari devin succesibili, dar păstrează şi calitatea de donatari.
În calitate de succesibili, ei se bucură de dreptul de opţiune succesorală, putând accepta
moştenirea sau renunţa la ea, potrivit dreptului comun.

597
Această acţiune în reducţiune, ca şi cea de drept comun, este personală şi ca atare prescriptibilă în
termen de 3 ani (TS, s.civ., dec.nr.789/1971, în Repertoriu... 1969-1975, p.217 nr.568).
598
TS, s.civ., dec.nr.2674/1973, în CD, 1973, p.188-191.
599
Vezi M.Eliescu, op. cit, p.324 şi supra nr.337 lit.d. şi e.
206
 Descendenţii-donatari care acceptă moştenirea şi îndeplinesc condiţiile pentru a moşteni (nu
sunt nedemni şi au capacitate succesorală):
- răspund de pasivul moştenirii, proporţional cu partea succesorală a fiecăruia;
- dobândesc moştenirea în stare divizată, ceea ce înseamnă că fiecare păstrează bunurile
primite donaţie. Bunurile care nu au făcut obiectul împărţelii de ascendent vor fi dobândite de
moştenitori în stare de indiviziune, potrivit dreptului comun;
- pot intenta acţiunea în reducţiunea liberalităţilor excesive (pentru reducerea loturilor
copărtaşilor), dacă rezerva succesorală a fost încălcată prin împărţeala de ascendent. Pentru
calculul rezervei şi al cotităţii disponibile vor trebui reunite fictiv şi valoric (prin calcul pe hârtie)
la activul net al moştenirii toate donaţiile făcute prin împărţeala de ascendent (inclusiv pentru
calculul rezervei soţului supravieţuitor, dacă este cazul).
Descendentul-donatar care nu poate (de exemplu, este nedemn) sau nu vrea să vină la
moştenire (este renunţător) păstrează bunurile primite donaţie în condiţiile dreptului comun;
calitatea de donatar al descendentului şi efectele donaţiei nu sunt condiţionate de venirea lui la
moştenire. Însă - fiind străin de moştenire - el va putea păstra bunurile donate numai în limitele
cotităţii disponibile, cotitate calculată numai în raport de drepturile moştenitorilor rezervatari
care vin efectiv la moştenire, inclusiv soţul supravieţuitor, dacă este cazul.

§2. Efectele împărţelii testamentare

39. Lipsa de efecte în timpul vieţii ascendentului-testator. Fiind o dispoziţie mortis causa,
împărţeala testamentară nu produce niciun efect cât timp ascendentul trăieşte şi el o poate revoca
sau modifica până în ultima clipă a vieţii, potrivit dreptului comun.
40. Efecte după deschiderea moştenirii. În temeiul împărţelii testamentare de ascendent,
descendenţii dobândesc bunurile atribuite (în plină proprietate, dacă este cazul) în stare divizată,
din chiar momentul deschiderii moştenirii, potrivit voinţei testatorului 600. Ei urmează să-şi
exercite dreptul de opţiune succesorală fie acceptând moştenirea astfel cum le-a fost transmisă
(împărţită), fie renunţând la ea, ei neavând calitatea dublă de moştenitori legali şi de legatari,
pentru a putea opta diferit, acceptând moştenirea legală şi renunţând la dispoziţia testamentară.
Într-adevăr, deşi prin împărţeala făcută ascendentul putea favoriza pe unii dintre descendenţi
în detrimentul altora (fără a aduce atingere rezervelor succesorale), se admite că ei nu devin
legatari, ci păstrează calitatea de moştenitori legali601. Actul de împărţeală nu modifică titlul cu
care descendenţii dobândesc moştenirea (aşa cum o împărţeală prin bună învoială, potrivit
dreptului comun, făcută cu nerespectarea cotelor legale, nu modifică calitatea copărtaşilor de
moştenitori legali). Prin împărţeala de ascendent, acesta îşi exercită dreptul special conferit de
lege de a împărţi bunurile lăsate moştenire între descendenţii săi. Actul valorează împărţeală, iar
nu liberalitate testamentară.
Ca urmare a împărţelii testamentare, între descendenţi se nasc raporturi de împărţeală la
deschiderea moştenirii şi, ca atare, datorează garanţie în calitate de copărtaşi şi se bucura de
privilegiul imobiliar al copărtaşului, potrivit dreptului comun în materie de împărţeală.
Bunurile care nu au fost împărţite de testator (inclusiv cele dobândite de el ulterior încheierii
testamentului) vor fi dobândite de moştenitori in stare de indiviziune, potrivit dreptului comun.
Iar dacă bunurile care au fost atribuite (împărţite) prin testament unuia (unora) dintre
descendenţi nu mai există în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii (au pierit sau
au fost înstrăinate de testator, voluntar sau silit), descendentul rămas fără lot poate cere
constatarea nulităţii actului de împărţeală în calitate de descendent omis de la partaj (art. 1.163
alin.1 NCC), iar dacă lotul său a fost numai diminuat - inclusiv în ipoteza micşorării valorii
bunurilor din lotul său şi măririi valorii loturilor copărtaşilor - în aşa măsură încât nu mai asigură
rezerva sa succesorală, va putea ataca actul de împărţeală cu acţiunea în reducţiunea loturilor
copărtaşilor avantajaţi602.
600
Vezi TS, s.civ., dec.nr.1743/1971, în Repertoriu... 1969-1975, p.216 nr.543; idem,
dec.nr.108/1980, în Repertoriu... 1975-1980, p.142 nr.335.
601
Vezi în acest sens C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p.1074-1075 nr.1592;
M.Eliescu, op.cit., p.326.
602
Vezi C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p.1075-1076 nr.1593; M.Eliescu,
op.cit., p.326.
207
 §3. Ineficacitatea partajului de ascendent
41. Cauze de ineficacitate de drept comun. Partajul de ascendent poate deveni ineficace
potrivit dreptului comun, din cauză anulării (pentru incapacitate sau vicii de consimţământ) ori
din cauza nulităţii absolute (de exemplu, pentru nerespectarea formei solemne a actului de
împărţeală). Împărţeala testamentară poate fi ineficace şi din cauze care, potrivit legii, atrag
caducitatea, în măsura în care, în această materie, nu operează reguli speciale. Donaţia prin care
s-a realizat împărţeala poate deveni ineficace în privinţa descendentului culpabil şi prin revocare
pentru neexecutarea sarcinii sau pentru ingratitudine. Iar creditorii ascendentului donator pot cere
revocarea actului de împărţeală-donaţie prin acţiunea pauliană.
42. Cauze de ineficacitate speciale. Aşa cum am văzut, şi nu este cazul să revenim, împărţeala
de ascendent este nulă pentru omisiunea unui descendent chemat efectiv la moştenire (art. 1.163
alin.1 NCC), iar în cazul în care prin împărţeală sau alte acte s-a adus atingere rezervei
succesorale, descendentul vătămat poate ataca împărţeala cu acţiunea în reducţiune (art. 1.163
alin.3 NCC), care are drept efect, în această materie, “rectificarea împărţelii” 603, adică
reîntregirea rezervei prin micşorarea loturilor copărtaşilor avantajaţi.

603
M. Eliescu, op.cit., p.331.
208