TITLUL I

REGULI GENERALE PRIVITOARE LA MOŞTENIRE

TEMA NR. 1
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE
OBIECTIVE:
1. Fixarea termenilor de bază în materia moştenirii;
2. Prezentarea generală a felurilor moştenirii;
3. Identificarea ipotezelor în care coexistă moştenirea legală cu cea testamentară şi, respectiv, calitatea
de moştenitor legal cu cea ce moştenitor testamentar;
4. Înfăţişarea caracterelor juridice ale transmiterii moştenirii;

Secţiunea I
Precizări terminologice
1. Potrivit art. 953 C.civ. prin moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice
decedate către una ori mai multe persoane în fiinţă (persoane fizice, persoane juridice, unităţi administrativ-
teritoriale - comună, oraş, municipiu, după caz - ori statul). Rezultă că regulile care guvernează moştenirea se
pot aplica numai în cazul morţii unei persoane fizice, nu şi în cazul încetării existenţei unei persoane juridice.
Moştenirea legală şi testamentară reprezintă moduri de dobândire a dreptului de proprietate. În acest sens,
art. 557 alin. 1 C.civ. prevede că „Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin convenţie,
moştenire legală sau testamentară[…].”
În locul noţiunii de „moştenire” se utilizează şi noţiunea de „succesiune”. În acest sens, Codul civil
prevede, de exemplu, că „Transmiterea bunului pe cale de succesiune nu poate fi oprită prin stipularea
inalienabilităţii.” (art.627 alin.5).
2. Persoana despre a cărei moştenire este vorba, defunctul, se mai numeşte şi de cuius, abreviere din
formula dreptului roman „is de cuius succesionis (rebus) agitur” (cel despre a cărui moştenire /bunuri/ este
vorba). În acest sens se vorbeşte, de exemplu, de moartea lui de cuius1, fiind oarecum impropriu să se
vorbească de moartea defunctului. Se mai utilizează, uneori, şi termenul de autor (de exemplu, autorul comun
al comoştenitorilor)2, iar în cazul moştenirii testamentare, de testator.
3. Persoanele care dobândesc patrimoniul defunctului se numesc „moştenitori” sau „succesori”. În cazul
moştenirii testamentare dobânditorul se numeşte, de regulă, „legatar”.
4. Noţiunea de masă succesorală. În cadrul dreptului de moştenire noţiunea de „moştenire” sau
„succesiune” (uneori „ereditate”) se întrebuinţează nu numai în sensul de transmitere a patrimoniului unei
persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă, dar şi pentru desemnarea a însuşi
patrimoniului transmis din cauză de moarte, deci în sens de masa succesorală. În acest sens, se vorbeşte de
moştenirea (succesiunea) lăsată de defunct, de moştenirea dobândită de moştenitori, de moştenirea sau
succesiunea vacantă (hereditas iacens3), adică fără stăpân (hereditas caduca4) etc.
5. Noţiunea de succesiune. O precizare se mai impune în legătură cu noţiunea de „succesiune”. În cadrul
dreptului civil această noţiune se întrebuinţează şi într-un sens mai larg, desemnând orice transmisiune de
drepturi, între vii sau pentru cauză de moarte, transmisiune care poate fi universală, cu titlu universal sau cu
titlu particular. În acest sens, de exemplu, cumpărătorul este succesorul cu titlu particular al vânzătorului (iar
vânzătorul este autorul cumpărătorului). Prin urmare, noţiunea de „succesiune” (şi succesor) numai în sensul

1
Gen. sg. de la quis, se foloseşte numai la singular.
2
Art. 1.105 C.civ. prevede că „(1) Moştenitorii celui care a decedat fără a fi exercitat dreptul de opţiune succesorală
îl exercită separat, fiecare pentru partea sa, în termenul aplicabil dreptului de opţiune privind moştenirea autorului lor.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1), partea succesibilului care renunţă profită celorlalţi moştenitori ai autorului său.”
3
Vb. lat. iaceo - a zăcea. În dreptul roman era cunoscut adagiul „hereditas iacens sustinet personam defuncti -
moştenirea deschisă dar neacceptată prelungeşte personalitatea defunctului”. A se vedea E. Molcuţ, Drept privat roman,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 436.
4
Adj. lat. caducus - fără stăpân.
1
restrâns al cuvântului - transmisiune pentru cauză de moarte - este echivalent al noţiunii de moştenire
(moştenitor). Astfel fiind, considerăm că este mai indicată folosirea noţiunii de „moştenire”, această tendinţă
putând fi observată şi în domeniul legislativ. De exemplu, art. 46 din Constituţia României (revizuită în anul
2003) prevede că „Dreptul de moştenire este garantat”.
Este însă evident că noţiunea de „succesiune” (succesor), utilizată totuşi în domeniul dreptului de
moştenire, are un înţeles restrâns, referindu-se numai la transmisiunile pentru cauză de moarte, iar noţiunea
de „succesori” se referă la succesori în drepturi mortis causa, indiferent că sunt moştenitori legali sau
testamentari, cu vocaţie universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.

Secţiunea a II-a
Felurile moştenirii
6. Enumerare. Conform art.955 alin. 1 C.civ. „Patrimoniul defunctului se transmite prin moştenire legală,
în măsura în care cel care lasă moştenirea nu a dispus altfel prin testament.” Prin urmare, în funcţie de
izvorul vocaţiei succesorale a celor care dobândesc patrimoniul persoanei decedate, moştenirea poate fi
legală sau testamentară.
7. Moştenirea este legală în cazul în care transmiterea patrimoniului succesoral are loc în temeiul legii - la
persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege. Ea intervine în cazul şi în măsura în care defunctul nu a
dispus prin testament de patrimoniul său pentru caz de moarte sau manifestarea sa de voinţă nu poate produce
efecte, în total sau în parte.
Precizăm că moştenirea este legală şi în cazul în care defunctul a lăsat testament, însă acesta nu cuprinde
dispoziţii referitoare la transmiterea patrimoniului succesoral, ci numai alte dispoziţii, de exemplu, cu privire
la numirea unui executor testamentar, cu privire la funeralii, înlăturarea de la moştenire (dezmoştenire,
exheredare) a unor rude etc. În acest din urmă caz, dacă cel înlăturat este moştenitor rezervatar5, el va culege
rezerva ca moştenitor legal, tot aşa cum şi ceilalţi moştenitori - care beneficiază de dezmoştenire - vor culege
moştenirea în temeiul legii, deci ca moştenitori legali.
Persoanele care dobândesc moştenirea în temeiul legii sunt moştenitori universali, cu vocaţie la întregul
patrimoniu lăsat de defunct, chiar dacă, în concret, existând o pluralitate de moştenitori, ei beneficiază numai
de o fracţiune din moştenire. De exemplu, dacă defunctul are trei copii şi toţi vor şi pot să moştenească, ei vor
culege patrimoniul succesoral ca moştenitori universali (care au vocaţie la întregul patrimoniu succesoral),
chiar dacă fiecare copil va beneficia în concret de doar 1/3 din moştenire. Rezerva succesorală se culege, în
toate cazurile, cu titlu universal deoarece rezerva reprezintă o parte a moştenirii6. Moştenitorii legali nu pot
avea vocaţie numai la bunuri singulare, privite izolat (ut singuli), deci nu pot exista moştenitori legali cu titlu
particular.
8. Moştenirea este testamentară în cazul şi în măsura în care transmiterea masei succesorale are loc în
temeiul voinţei celui care lasă moştenirea, manifestată prin testament.
Persoanele desemnate de testator să culeagă moştenirea - în tot sau în parte - se numesc legatari
(moştenitori testamentari). Legatarul poate fi: universal, cu vocaţie la întreaga moştenire lăsată de către
defunct; cu titlu universal, cu vocaţie la o fracţiune din moştenire; cu titlu particular, cu vocaţie numai la
bunuri singulare, anume determinate.
9. Coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară. În legătură cu cele două feluri ale moştenirii
prevăzute de art. 955 C.civ., trebuie precizat că ele nu se exclud reciproc, ci, dimpotrivă, moştenirea legală
poate coexista cu cea testamentară. În acest sens, art. 955 alin. 2 C.civ. prevede că „O parte din patrimoniul
defunctului se poate transmite prin moştenire testamentară, iar cealaltă parte prin moştenire legală.” Aşadar,

5
Potrivit art. 1.086 C.civ. „Rezerva succesorală este partea din bunurile moştenirii la care moştenitorii rezervatari
au dreptul în virtutea legii, chiar împotriva voinţei defunctului, manifestată prin liberalităţi ori dezmoşteniri.” Sunt
moştenitori rezervatari soţul supravieţuitor, descendenţii (copii, nepoţi, strănepoţi etc.) şi ascendenţii privilegiaţi
(părinţii) ai defunctului (art. 1.087 C.civ.).
6
De exemplu, dacă de cuius-ul are un copil şi l-a instituit pe un prieten legatar universal, copilul va culege rezerva
succesorală de 1/2 din moştenire (aşadar, rezerva se culege cu titlu universal, vocaţia copilului fiind limitată la o
fracţiune din moştenire), iar legatarul va culege legatul redus la 1/2 din moştenire.
2
în dreptul nostru se admite - iar dacă există moştenitori rezervatari, chiar se impune - coexistenţa moştenirii
legale cu cea testamentară.
Astfel, dacă testatorul a făcut numai legate cu titlu particular, patrimoniul succesoral se transmite potrivit
legii moştenitorilor legali, numai că aceştia vor fi obligaţi faţă de legatarii cu titlu particular să execute
legatele, iar dacă obiectul legatului este un drept real asupra unui bun individual determinat, acest drept va fi
dobândit de legatar direct de la defunct şi deci nu va trece asupra moştenitorilor legali (care culeg restul
patrimoniului succesoral).
Dacă testatorul a făcut unul sau mai multe legate cu titlu universal, dar ele nu epuizează întregul
patrimoniu succesoral (de exemplu, a făcut două legate pentru câte 1/3 din moştenire), devoluţiunea
moştenirii va fi testamentară în limitele legatului sau legatelor şi legală pentru rest. De exemplu, prin
testamentul întocmit de cuius-ul i-a instituit legatari cu titlu universal pentru câte 1/3 din moştenire pe
prietenii P1 şi P2; aceştia vor beneficia de aceste legate, ca moştenitori testamentari, iar restul de 1/3 din
moştenire va reveni fratelui F, ca moştenitor legal cu vocaţie concretă la moştenire.
În schimb, dacă testatorul a instituit prin testament mai mulţi legatari cu titlu universal, astfel încât aceste
legate epuizează întreaga moştenire (şi bineînţeles, nu sunt ineficace), sau dacă testatorul a instituit unul sau
mai mulţi legatari universali, devoluţiunea moştenirii va fi numai testamentară.
În toate cazurile însă, dacă există moştenitori rezervatari - care beneficiază, la cerere, de o parte din
moştenire chiar şi împotriva voinţei liberale a testatorului - şi prin legatele făcute s-a adus atingere rezervei
lor, ei vor dobândi, potrivit legii (ca moştenitori legali), partea din moştenire corespunzătoare rezervei şi
numai pentru rest devoluţiunea succesorală va fi testamentară.
Rezultă că moştenirea testamentară înlătură pe cea legală numai dacă nu există moştenitori rezervatari şi
testatorul a instituit unul sau mai mulţi legatari universali sau doi ori mai mulţi legatari cu titlu universal care,
împreună (cumulativ), au vocaţie la întreaga moştenire.
9.1. Coexistenţa calităţii de moştenitor legal cu aceea de legatar. Coexistenţa moştenirii testamentare cu
aceea legală fiind admisă în mod expres de Codul civil, se pune întrebarea dacă o persoană poate să culeagă o
anume parte din moştenire în calitate de legatar şi o altă parte în calitate de moştenitor legal, deci să se
cumuleze cele două calităţi în aceeaşi persoană.
În principiu, pentru motivele arătate, nici această posibilitate nu poate fi exclusă. Astfel, de exemplu, dacă
de cuius-ul are doi fraţi şi unul dintre ei este beneficiarul unui legat cu titlu particular având ca obiect o casă,
fratele gratificat va primi casa în calitate de moştenitor testamentar, iar 1/2 din restul moştenirii în calitate de
moştenitor legal, în vreme ce celălalt frate va primi 1/2 din restul moştenirii în calitate de moştenitor legal.
Este însă posibil ca persoana chemată la moştenire de lege şi, totodată, gratificată prin testament să opteze
diferit cu privire la moştenirea legală şi la legat, adică să o accepte pe prima şi să renunţe la legat ori invers 7.
De exemplu, dacă de cuius-ul are doi fraţi (F1 şi F2), iar F1 este beneficiarul unui legat cu titlu particular
având ca obiect o sumă de bani care reprezintă valoric 3/4 din moştenire, F1 poate să renunţe la legat şi să
accepte moştenirea legală (ipoteză în care patrimoniul succesoral - din care face parte şi suma de bani - se va
împărţi în mod egal între F1 şi F2) sau poate să renunţe la moştenirea legală şi să accepte legatul (ipoteză în
care F1 va primi suma de bani, iar F2 va primi restul patrimoniului succesoral).
Dacă însă legatul este mai mic decât cota legală, moştenitorul legal nu poate renunţa la legat pentru a
moşteni mai mult, deoarece un asemenea legat poate avea şi semnificaţia unei dezmoşteniri parţiale, caz în
care moştenitorul legal poate reclama numai rezerva (dacă este mai mare decât legatul) prevăzută de lege în
favoarea sa (rezervă care se dobândeşte întotdeauna în calitate de moştenitor legal)8. De exemplu, dacă de
cuius-ul a dispus prin testament ca moştenirea să se împartă în mod egal între copilul C şi soţul supravieţuitor
S, copilul C nu ar putea renunţa la legatul cu titlu universal de 1/2 din moştenire pentru a moşteni 3/4 din
moştenire cât i s-ar fi cuvenit în calitate de moştenitor legal, deoarece în cazul lui legatul cu titlu universal are
semnificaţia unei dezmoşteniri parţiale (reducerea cotei succesorale de la 3/4 la 1/2 din moştenire). În schimb,

7
Potrivit art.1102 alin.2 teza I C.civ. „ Legatarul chemat la moştenire şi ca moştenitor legal îşi va putea exercita
opţiunea în oricare dintre aceste calităţi.”
8
Potrivit art.1102 alin.2 teza a II-a C.civ. „ Dacă, deşi nu a fost încălcată rezerva, din testament rezultă că defunctul
a dorit să diminueze cota ce i s-ar fi cuvenit legatarului ca moştenitor legal, acesta din urmă poate opta doar ca
legatar.”
3
dacă de cuius-ul ar fi dispus prin testament ca C să primească doar 1/4 din moştenire, iar S să primească 3/4
din moştenire, C poate pretinde rezerva succesorală de 3/8 din moştenire, care i se cuvine în mod imperativ. În
acest din urmă caz, C va primi, ca moştenitor legal, rezerva de 3/8 din moştenire, iar legatul lui S va fi redus
de la 3/4 la 5/8 din moştenire.
10. Noţiunea de moştenire ab intestat. În sfârşit, încă o precizare terminologică: în literatura de specialitate,
în locul noţiunii de moştenire legală, uneori se foloseşte noţiunea (din dreptul roman) de moştenire sau
succesiune ab intestat.
Folosind această noţiune - care are avantajul de a preciza că regulile devoluţiunii legale se aplică întocmai
numai în cazul persoanei decedate fără testament (ab intestato mori) - trebuie totuşi să avem în vedere că
folosirea ei este pur convenţională, fără semnificaţia din dreptul roman, în acest din urmă sens ea fiind, de
fapt, improprie în dreptul nostru.
În dreptul roman succesiunea testamentară era regula. În dreptul nostru moştenirea legală este regula, ea
putând fi însă înlăturată - în tot sau în parte - prin testamentul lăsat de către de cuius. De altfel, modul în care
este redactat art. 955 alin.1 C.civ. scoate în evidenţă faptul că în dreptul succesoral român moştenirea legală
este regula, iar moştenirea testamentară reprezintă excepţia.

CAPITOLUL II
CARACTERELE JURIDICE ALE TRANSMITERII MOŞTENIRII

11. Enumerare. După cum rezultă din definiţia dată moştenirii - transmiterea patrimoniului unei persoane
fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă - ea are anumite particularităţi care o deosebesc de
celelalte moduri de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor, cunoscute dreptului civil.
Astfel, având loc numai la moartea unei persoane fizice, moştenirea este o transmisiune pentru cauză de
moarte şi, fiindcă se referă la patrimoniul persoanei decedate, iar nu la drepturile şi obligaţiile ei privite izolat,
această transmisiune are caracter universal. Pe de altă parte, deşi patrimoniul unei persoane fizice este
divizibil în mai multe mase de drepturi şi obligaţii, în cadrul transmisiunii moştenirii el este privit ca fiind, în
principiu, unitar (putându-se transmite după aceleaşi norme juridice) şi indivizibil.
12. Transmiterea moştenirii este o transmisiune pentru cauză de moarte (mortis causa) întrucât se produce
numai în urma şi prin efectul morţii fizic constatate sau judecătoreşte declarate a unei persoane fizice (viventis
hereditas non datur). Prin urmare, normele dreptului succesoral nu pot fi aplicate actelor de transmisiune între
vii (inter vivos) guvernate de dreptul obligaţional şi nici în cazul încetării existenţei unei persoane juridice;
chiar dacă în cazul încetării existenţei unei persoane juridice operează o transmisiune universală sau cu titlu
universal, încetarea existenţei persoanelor juridice (şi efectele ei) este reglementată prin acte normative
speciale(de exemplu, art. 244 şi urm. C. civ., Legea societăţilor nr.31/1990, Legea nr. 85/2006 privind
procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă).
Precizăm însă, că normele care guvernează transmisiunea succesorală sunt, în principiu, aplicabile şi
persoanelor juridice, unităţilor administrativ-teritoriale (comune, oraşe, municipii) ori statului9, în cazurile şi
în măsura în care ei se prezintă în calitate de dobânditori ai patrimoniului sau ai unor bunuri din patrimoniul
persoanei fizice decedate.
13. Transmiterea moştenirii este o transmisiune universală întrucât are ca obiect patrimoniul persoanei
fizice decedate, ca universalitate juridică, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care pot fi evaluate în bani
şi care au aparţinut defunctului.
Drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale, în principiu, nu se transmit prin moştenire.
Tot astfel nu se transmit prin moştenire:
 drepturile patrimoniale care se sting la moartea titularului lor întrucât au caracter viager sau sunt
contractate ori născute ex lege intuitu personae (cum ar fi, dreptul de uzufruct, uz sau abitaţie, o
creanţă de întreţinere sau de rentă viageră, dreptul de folosinţă a unei locuinţe, dreptul la pensie) şi

9
Potrivit art.963 alin. (3) C.civ., „În lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, patrimoniul defunctului se
transmite comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii
moştenirii.” Art. 553 alin. (3) C.civ. prevede că moştenirile vacante aflate în străinătate se cuvin statului român.
4
  obligaţiile patrimoniale legate de o calitate personală a defunctului (de exemplu, obligaţia de
întreţinere prevăzută de lege în considerarea calităţii personale a defunctului, nu şi obligaţia de
întreţinere asumată de către de cuius printr-un contract de întreţinere10) şi cele născute din contracte
încheiate intuitu personae (de exemplu, obligaţiile antreprenorului - art.1.871 alin. (1) C.civ.,
obligaţiile mandatarului - art. 2.030 C.civ.).
Prin caracterul universal al transmisiunii moştenirii se explică deosebirile faţă de transmisiunile prin acte
între vii.
Precizăm că, în dreptul nostru, transmisiunea prin acte între vii nu poate avea ca obiect un patrimoniu. Din
acest motiv, cât timp titularul trăieşte patrimoniul lui nu poate fi transmis asupra altei persoane, actele
încheiate de titular putând avea ca obiect numai drepturi privite izolat. În schimb, după moarte, încetând
personalitatea titularului, devine posibilă, şi chiar necesară, transmiterea patrimoniului defunctului asupra
unei sau unor persoane în fiinţă.
14. Transmiterea moştenirii este o transmisiune unitară, în sensul că moştenirea, în întregul ei, deci toate
drepturile şi obligaţiile defunctului, se transmite la moştenitorii legali sau legatari după aceleaşi norme
juridice, indiferent de natura şi/sau provenienţa ori originea bunurilor care o compun11.
Precizăm că prin caracterul unitar al transmisiunii înţelegem transmiterea patrimoniului succesoral după
aceleaşi norme juridice - fără a face deosebire între diferitele bunuri care îl compun, după natura lor (drepturi
reale sau drepturi de creanţă, bunuri mobile sau imobile etc.), după provenienţa lor (de exemplu, bunuri
provenite de pe linie maternă sau paternă), după originea lor (bunuri moştenite sau achiziţionate) sau după
modalităţile de care sunt afectate (termen sau condiţie, proprietate comună pe cote-părţi sau în devălmăşie
etc.) - iar nicidecum unicitatea actului normativ, dreptul succesoral unitar român fiind reglementat prin mai
multe acte normative (în afara Codului civil, de exemplu, Codul de procedură civilă, Legea notarilor publici şi
a activităţii notariale nr. 36/1995 etc.).
14.1. Pentru considerente de ordin social-economic şi de echitate, principiul unităţii transmisiunii
succesorale cunoaşte însă în dreptul nostru şi unele excepţii. Cele mai reprezentative sunt:
a) Dacă la moartea unui soţ, în lipsă de descendenţi, soţul supravieţuitor vine în concurs cu ascendenţii
(părinţi, bunici, străbunici etc.) şi/sau colateralii defunctului (fraţi/surori, nepoţi de frate/soră, strănepoţi de
frate/soră, unchi/mătuşi, veri primarii, fraţii/surorile bunicilor defunctului), el moşteneşte - în afară de partea
sa succesorală şi fără a suporta în privinţa acestor bunuri concursul comoştenitorilor - mobilierul şi obiectele
de uz casnic care au fost afectate folosinţei comune a soţilor (art. 974 C.civ.)12.
b) Potrivit art.44 alin.2 teza a II-a din Constituţie, astfel cum a fost revizuită în anul 2003, „Cetăţenii
străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate
din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe
bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.”
Aşadar, cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi, după revizuirea Constituţiei, dreptul de proprietate asupra
terenurilor prin moştenire legală13. Rezultă că moştenitorul testamentar, dacă nu are cetăţenia română (şi
indiferent dacă are domiciliul în ţară sau în străinătate), nu poate dobândi dreptul de proprietate asupra
terenului care face parte din moştenire decât în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea
Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile
prevăzute prin lege organică. Avându-se în vedere dispoziţia constituţională menţionată mai sus, a fost

10
Dacă debitorul decedează înaintea creditorului întreţinerii, obligaţia de întreţinere nu se stinge, ci întreţinerea în
natură poate fi înlocuită cu o sumă de bani corespunzătoare, în condiţiile art. 2.161 C.civ.
11
A se vedea M.Eliescu, op.cit, I, p.51.
12
A se vedea infra nr. 80-82.
13
Aşa cum pe bună dreptate s-a arătat în literatura de specialitate (Valeriu Stoica, op. cit., p. 155), „Raţiunea pentru
care, în noua formulare constituţională, s-a recunoscut posibilitatea cetăţenilor străini şi a apatrizilor de a dobândi
dreptul de proprietate asupra terenurilor prin moştenire legală este necesitatea de a consolida legăturile dintre
diaspora românească şi ţara-mamă.” Pentru o speţă relativ recentă, a se vedea ÎCCJ- S. civ. şi de propr. intel., dec. civ.
nr. 6614 din 4 noiembrie 2008, publicată pe www.scj.ro.
5
adoptată Legea nr.312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către
cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine14.
Considerăm însă că moştenitorul testamentar străin sau apatrid sau persoană juridică străină (care nu ar
putea dobândi dreptul de proprietate asupra terenului în condiţiile legii speciale şi nici în temeiul unor tratate
internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate) poate beneficia de echivalentul valoric al
terenului (în bani sau alte bunuri), iar în cazul construcţiilor poate beneficia de dreptul de superficie asupra
construcţiei dobândite prin moştenire testamentară (dreptul de proprietate asupra construcţiei şi dreptul de
folosinţă asupra terenului). Dispoziţia constituţională interzice numai dobândirea dreptului de proprietate
asupra „terenului”, privit în materialitatea lui.
15. Transmiterea moştenirii este indivizibilă în sensul că acceptarea sau renunţarea la moştenire are
caracter indivizibil, neputând avea ca obiect numai o parte din moştenire. Cu alte cuvinte, fiecare moştenitor
trebuie să accepte moştenirea potrivit vocaţiei succesorale sau să renunţe la ea15.
Acest principiu decurge din indivizibilitatea patrimoniului succesoral, care se transmite, ca atare, asupra
moştenitorilor şi explică de ce, în cazul renunţării la moştenire de către unul sau mai mulţi succesibili16,
precum şi în cazul nedemnităţii succesorale ori a ineficacităţii legatelor (nulitate, revocare, caducitate) vor
profita de drept succesorii acceptanţi a căror vocaţie era înlăturată sau diminuată prin existenţa altor
moştenitori sau care aveau obligaţia să execute legatul în cauză (neacceptat sau ineficace). De exemplu, de
cuius-ul are doi copii, C1 şi C2. Atunci când C1 acceptă moştenirea, actul acceptării vizează moştenirea în
întregul ei, iar nu doar jumătate din aceasta. Întrucât C1, în calitate de moştenitor legal, are vocaţie la întreaga
moştenire (chiar dacă este posibil ca în concret să primească doar jumătate pentru că jumătate îi revine lui
C2), dacă C2 nu moşteneşte din cauza nedemnităţii sau a renunţării, C1 va moşteni întreg patrimoniul
succesoral, care este indivizibil. De asemenea, dacă, de pildă, de cuius-ul are un copil, C, şi l-a instituit pe
prietenul P legatar cu titlu universal pentru 1/3 din moştenire, dacă C acceptă moştenirea iar legatul lui P este
nul, întreg patrimoniul succesoral îi va reveni lui C, care, datorită vocaţiei la întreaga moştenire, va profita de
drept de nulitatea legatului făcut lui P. În calitatea lui de moştenitor legal, C nu ar putea accepta moştenirea
doar pentru 2/3 din moştenire. La data deschiderii moştenirii patrimoniul succesoral s-a transmis nefracţionat,
iar dacă unul dintre succesibili nu vrea sau nu poate să moştenească, celălalt va dobândi în totalitate acest
patrimoniu indivizibil.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. În materia dreptului de moştenire, prin termenul „autor” este desemnat: a) de cuius-ul; b) legatarul; c)
moştenitorul legal.
2. În materia dreptului de moştenire, prin sintagma „moştenire ab intestat” se înţelege: a) moştenirea
testamentară; b) moştenirea legală; c) în anumite cazuri moştenirea legală, iar în alte situaţii moştenirea
testamentară.
3. Dacă testatorul X a dispus prin testament: „Las întreaga mea avere prietenilor mei A şi B”, iar după
decesul lui X atât A, cât şi B acceptă moştenirea şi fiecare primeşte 1/2 din moştenire, atunci: a) A şi B sunt
legatari universali; b) A şi B sunt legatari cu titlu universal; c) A şi B sunt legatari cu titlu particular.
4. Nu se transmit prin moştenire: a) creanţa de rentă viageră; b) creanţă de întreţinere; c) obligaţia de
întreţinere asumată de către de cuius printr-un contract de întreţinere.

14
Pentru amănunte, a se vedea Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Vol. I
(Vânzarea şi schimbul)”, ediţia a V-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, nr. 5.1.1, p. 26-59; C. Bîrsan, op.cit., p.
126-128; Valeriu Stoica, op. cit., p. 152-155.
15
Curtea de Apel Craiova, dec.civ. nr.704/16.10.2005, publicată pe noulportal.just.ro. În speţă, s-a reţinut în mod
corect de către instanţa de recurs că instanţa de fond şi apoi instanţa de apel au încălcat principiul indivizibilităţii actului
juridic de opţiune succesorală, deoarece au reţinut că reclamantul este moştenitor acceptant pentru bunurile imobile şi
neacceptant pentru bunurile mobile rămase în succesiunea autorului său.
16
Prin succesibil, potrivit art.1.100 alin.2 C.civ., se înţelege persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege
pentru a putea moşteni - adică are capacitate şi vocaţie succesorală, nu a săvârşit fapte care să atragă sancţiunea
nedemnităţii şi nu a fost dezmoştenită - dar care nu şi-a exercitat încă dreptul de opţiune succesorală (adică nici n-a
acceptat moştenirea, dar nici nu a renunţat la ea).
6
 5. Soţul supravieţuitor al defunctului dobândeşte mobilierul şi obiectele de uz casnic care au fost afectate
folosinţei comune a soţilor dacă vine în concurs cu: a) descendenţii defunctului; b) părinţii defunctului; c)
vărul primar al defunctului.
6. Prin testamentul întocmit, de cuius-ul X a dispus ca apartamentul situat în Bucureşti, împreună cu toate
bunurile mobile aflate în acesta, să revină fratelui A, terenul agricol situat în judeţul Giurgiu să revină surorii
B, iar suma de 50.000 de lei aflată într-un cont la bancă să revină fratelui C. După întocmirea testamentului, X
a moştenit de la un unchi U o casă la Predeal, precum şi suma de 100.000 de lei, dar nu şi-a completat
testamentul pentru a dispune şi cu privire la aceste bunuri. Sora B vă solicită o consultaţie juridică în cadrul
căreia urmează să precizaţi cui vor reveni bunurile moştenite de X de la unchiul U.

REZOLVARE
1. a); 2. b); 3. a); 4. a) şi b); 5. b) şi c).
6. Cu condiţia ca A, B şi C să accepte moştenirea atât în calitate de moştenitori legali, cât şi în calitate de
moştenitori testamentari, fiecare va beneficia de bunul care formează obiectul legatului cu titlu particular, iar
bunurile moştenite de X de la unchiul U vor reveni celor trei, în indiviziune, şi le vor moşteni în calitate de
moştenitori legali, fiecare având câte o cotă de 1/3.

7
 TEMA NR. 2: DESCHIDEREA MOŞTENIRII şi
CONDIŢIILE GENERALE ALE DREPTULUI DE A MOŞTENI
OBIECTIVE:
1. Înţelegerea noţiunii „deschiderea moştenirii” şi evitarea exprimărilor incorecte;
2. Importanţa juridică a datei şi locului deschiderii moştenirii;
3. Reţinerea condiţiilor generale ale dreptului de a moşteni;
4. Identificarea problemelor de capacitate în cazul moştenirii în nume propriu, prin reprezentare succesorală
şi prin retransmitere. Aprofundarea chestiunilor privind „moştenirea prin retransmitere”.

CAPITOLUL III
DESCHIDEREA MOŞTENIRII
Secţiunea I
Noţiuni introductive

16. Reglementare. Prin deschiderea moştenirii se produce efectul juridic al transmiterii moştenirii. Ea
prezintă o importanţă juridică deosebită întrucât moştenitorii, indiferent că sunt moştenitori legali sau
testamentari, nu pot dobândi niciun drept asupra patrimoniului succesoral până în momentul deschiderii
moştenirii prin moarte, deoarece patrimoniul unei persoane fizice nu poate fi transmis şi dobândit decât la
moartea titularului. De fapt, înainte de deschiderea moştenirii nici nu se poate vorbi de moştenitori ori de
masă succesorală, persoana în viaţă fiind titularul patrimoniului său, iar moştenitorii urmează să fie
determinaţi numai la data deschiderii moştenirii1. Până la data deschiderii moştenirii potenţialii moştenitori au
doar o simplă speranţă de a moşteni, iar această speranţă se poate transforma în drept de moştenire numai la
decesul de cuius-ului.2
Conform art. 954 alin. (1) C. civ. „Moştenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia.”
Deci o persoană în viaţă niciodată nu poate să transmită o moştenire. De aici regula că nu poate fi moştenit un
om viu (nulla est viventis hereditas).
În sistemul dreptului civil român, prin moarte se înţelege numai moartea naturală a unei persoane fizice,
care a fost constatată fizic prin examenul cadavrului sau declarată prin hotărâre judecătorească în cazul
imposibilităţii constatării fizice. Subliniem că simpla declarare judecătorească a dispariţiei unei persoane
fizice nu are ca efect deschiderea moştenirii pentru că „cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a
intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă” (art. 53 C. civ.).
Din punct de vedere juridic, deschiderea moştenirii presupune cercetarea şi stabilirea a două coordonate:
data deschiderii moştenirii şi locul deschiderii moştenirii.

Secţiunea a II-a
Data deschiderii moştenirii

17. Stabilirea datei (momentului) deschiderii moştenirii. Deoarece moştenirea unei persoane „se deschide
în momentul decesului acesteia”(art. 954 alin.1 C. civ.), data deschiderii ei coincide cu momentul morţii celui
care lasă moştenirea.
Deschiderea moştenirii (şi data ei) nu trebuie să fie confundată cu deschiderea procedurii succesorale
notariale. Este impardonabil ca de prea multe ori, atât în sălile de judecată, cât şi în unele hotărâri
judecătoreşti să se folosească expresia „nu s-a deschis moştenirea (succesiunea)” sau „nu am deschis
moştenirea (succesiunea)” ori „nimeni nu a deschis moştenirea (succesiunea)”, în condiţiile în care decesul a

1
Astfel fiind, descendentul unei persoane în viaţă nu poate contesta renunţarea făcută de acesta din urmă la o
moştenire ce i s-ar fi cuvenit, întrucât printr-o asemenea acţiune descendentul urmăreşte mărirea patrimoniului acelei
persoane, spre a moşteni mai mult la decesul ei, fără a avea vreun drept asupra acelui patrimoniu câtă vreme moştenirea
nu a fost deschisă. Vezi TJ Maramureş, dec. civ. nr.340/1983, în RRD nr.10, 1983, p.72-73.
2
A se vedea şi D.Chirică, op.cit., p.36.
1
intervenit de multă vreme şi cu acel prilej moştenirea (succesiunea) s-a deschis în mod automat, de drept, fără
a fi nevoie de vreo manifestare de voinţă din partea moştenitorilor (succesibililor)3.
Rezultă că persoana care pretinde moştenirea sau anumite drepturi asupra moştenirii, indiferent că îşi
întemeiază aceste drepturi pe dispoziţiile legii (moştenitorii legali) sau pe dispoziţiile testamentare (legatarii),
trebuie să dovedească moartea, precum şi data - eventual chiar ora şi minutul - morţii celui pe care vrea să-l
moştenească (art. 249 C. proc.civ.)4.
Dovada morţii, inclusiv data ei, se face cu certificatul de deces eliberat după întocmirea actului de deces, ca
urmare a constatării morţii în mod direct (moarte fizică constatată) de către organele abilitate de lege.
În ipoteza în care decesul nu poate fi constatat în mod direct, prin examinarea cadavrului uman, actul de
deces se completează pe baza hotărârii judecătoreşti declarativă de moarte rămasă definitivă, care cuprinde şi
data stabilită de instanţă ca fiind aceea a morţii (potrivit art. 52 alin.1 C. civ. „Cel declarat mort este socotit că
a încetat din viaţă la data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morţii. Dacă
hotărârea nu arată şi ora morţii, se socoteşte că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a zilei
stabilite ca fiind aceea a morţii.”).
În ambele cazuri, deci atât în cazul morţii fizic constatate, cât şi în cazul declarării judecătoreşti a morţii,
întrucât moartea şi data producerii ei sunt simple fapte materiale, dovada contrară se va putea face prin orice
mijloace de probă. Astfel, deoarece menţiunile din actul (certificatul) de deces referitoare la deces şi data lui
nu reprezintă constatări ale delegatului de stare civilă, făcute ex propriis sensibus, ele vor face dovadă nu până
la înscrierea în fals, ci numai până la proba contrară în cadrul acţiunii în justiţie intentate pentru anularea ori
rectificarea actului (certificatului) de stare civilă5. Tot astfel, dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate
cere oricând anularea hotărârii declarative de moarte (art.54 alin.1 C.civ.)6, iar dacă se va dovedi ca
adevărată o altă dată a morţii instanţa judecătorească va putea rectifica data morţii stabilită prin hotărârea
declarativă de moarte (art.52 alin. 3 C.civ.).
Tot prin orice mijloace de probă se poate dovedi - dacă va fi nevoie7 - ora şi minutul morţii netrecute în
actul (certificatul) de deces.
18. Importanţa juridică a datei deschiderii moştenirii. Stabilirea exactă a momentului deschiderii
moştenirii prezintă o importanţă deosebită pentru că în funcţie de acest element se determină (indiferent de
momentul soluţionării problemei pe cale notarială sau judecătorească):

3
În speţa soluţionată prin dec. civ. a TJ Ilfov nr.411/1979, notariatul de stat competent a comunicat instanţei
„că succesiunea defunctei - decedată la 8.02.1977 - nu a fost deschisă” (vezi în RRD nr.10, 1979, p.65). Este evident că
moştenirea în cauză a fost deschisă pentru că ea nu depinde de actele ce se efectuează ulterior la notarul competent.
Ceea ce nu a fost declanşată este procedura succesorală notarială, care produce alte efecte juridice.
Din păcate, erori nepermise referitoare la semnificaţia sintagmei „data deschiderii moştenirii (succesiunii)” se
întâlnesc şi în unele acte normative relativ recente. Astfel, art. 17 alin. (5) din Legea nr. 289/2002 privind perdelele
forestiere de protecţie prevede că „În ipoteza în care procedura succesorală nu este deschisă, un reprezentant al
expropriatorului este îndreptăţit să solicite deschiderea succesiunii, iar suma reprezentând despăgubirile va fi
consemnată într-un cont distinct pe seama moştenitorilor aparenţi.” În realitate, se confundă „deschiderea succesiunii”,
care se realizează în mod automat în momentul morţii celui care lasă moştenirea, cu „deschiderea procedurii succesorale
notariale”.
4
Art. 249 C. proc.civ. prevede:„Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în
afară de cazurile anume prevăzute de lege.”
5
Potrivit art. 99 alin. 2 C.civ., „Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice şi fac dovada, până la înscrierea
în fals, pentru ceea ce reprezintă constatările personale ale ofiţerului de stare civilă şi, până la proba contrară, pentru
celelalte menţiuni.” Pentru anularea, completarea, modificarea sau rectificarea actelor de stare civilă, vezi art. 100-102
C.civ.
6
Potrivit art. 55 C.civ., „Orice persoană interesată poate cere oricând anularea hotărârii declarative de
moarte, în cazul în care se descoperă certificatul de deces al celui declarat mort.”
7
Stabilirea orei, eventual a minutului morţii prezintă importanţă practică numai în cazul în care două sau mai
multe persoane cu vocaţie succesorală, reciprocă sau unilaterală, au decedat la aceeaşi dată (zi). Cazul clasic este acela
al accidentelor de circulaţie, soldate cu mai multe victime, care nu au decedat în acelaşi moment (de exemplu, o
persoană a decedat imediat după impact, iar cealaltă la spital sau în drum spre spital).
2
 - persoanele chemate a moşteni8, capacitatea lor succesorală9 şi drepturile ce li se cuvin asupra moştenirii.
De asemenea, dacă este cazul, se determină moştenitorii rezervatari, întinderea rezervei lor succesorale şi a
cotităţii disponibile10;
- data de la care începe, de regulă, curgerea termenului de opţiune succesorală de un an (art. 1.103 alin.1 C.
civ.);
- momentul transmiterii moştenirii către succesori, actul juridic al acceptării moştenirii retroactivând până
la data deschiderii moştenirii (art. 1.114 alin. 1 C.civ.). Tot astfel şi renunţarea la succesiune produce efecte
retroactive până la această dată (art. 1.121 alin.1 C.civ.);
- problema validităţii actelor (pactelor) juridice asupra moştenirii, ştiut fiind că, în principiu, actele asupra
unei succesiuni nedeschise sunt nule absolut (art. 956 C.civ.)11;
- compunerea şi valoarea masei succesorale12;
- începutul indiviziunii succesorale în cazul pluralităţii de moştenitori universali sau cu titlu universal;
- legea care va cârmui devoluţiunea moştenirii în cazul conflictului în timp al unor legi succesorale
succesive (principiul neretroactivităţii legii - art.6 alin.1 C.civ. şi art. 15 alin. 2 din Constituţie)13. În acest
sens, art. 91 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil prevede că „Moştenirile deschise
înainte de intrarea în vigoare a Codului civil sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii moştenirii.”14
Precizăm însă, că actele ulterioare deschiderii moştenirii - cum ar fi, de exemplu, acceptarea sau renunţarea
la moştenire sau procedura succesorală ori partajul între moştenitori - sunt guvernate de legea în vigoare la
data săvârşirii acestor acte, în virtutea regulii potrivit căreia dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi
faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice
născute după intrarea sa în vigoare (principiul aplicării imediate a legii noi - art. 6 alin. 5 C.civ.)15. De
exemplu, partajul moştenirii se va realiza potrivit legii în vigoare la data efectuării partajului, iar nu potrivit
legii în vigoare la data deschiderii moştenirii.

Secţiunea a III-a
Locul deschiderii moştenirii

19. Stabilirea locului deschiderii moştenirii.

Moştenirea se deschide la locul ultimului domiciliu al defunctului (art. 954 alin.2 C. civ.).

8
În practica judiciară s-a decis că stabilirea persoanelor chemate la moştenire se face în raport de momentul
deschiderii succesiunii, moment care, în ipoteza declarării judecătoreşti a morţii unei persoane, coincide cu data
prevăzută în hotărârea judecătorească ca fiind data morţii acesteia. În condiţiile în care se reţine că reclamantul nu are
vocaţie succesorală la moştenirea defunctului, acţiunea având ca obiect anularea certificatului de moştenitor se respinge
ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă (C.Ap.Oradea, s.civ., dec. nr. 143/R/15.02.2002,
publicată în Curierul Judiciar nr. 6/2002, p. 80-85).
9
A se vedea infra nr.23 şi urm. De exemplu, calculul perioadei de concepţie a copilului.
10
Chiar dacă în cuprinsul donaţiilor şi testamentelor se obişnuieşte să se menţioneze de către notari faptul că,
la data facerii liberalităţii, dispunătorul are potenţiali moştenitori rezervatari (soţ, descendenţi, ascendenţi privilegiaţi),
cercul acestora şi întinderea rezervei lor (în special din punct de vedere valoric) se pot determina numai la data
deschiderii moştenirii.
11
Inclusiv partajul voluntar, care nu poate fi făcut înainte de deschiderea succesiunii (chiar dacă s-ar produce
prin conversiunea unui partaj de ascendent nul pentru vicii de formă). TJ Sălaj, dec.civ.nr.306/1972, în RRD nr.1, 1973,
p.160-161.
12
Potrivit art. 105 C. proc.civ., „În materie de moştenire, competenţa după valoare se determină fără scăderea
sarcinilor sau datoriilor moştenirii.”
13
Chemarea la moştenire se stabileşte în funcţie de legea în vigoare la data deschiderii moştenirii, chiar dacă
testamentul lăsat de defunct a fost făcut după principiile altei legi, ce era în vigoare la data confecţionării lui. T. Reg.
Banat, dec. civ. nr.3697/1956, în LP nr.2, 1957, p.237.
14
Moştenirile vacante care s-au deschis înainte de 1 octombrie 2011 revin statului român, iar cele care s-au
deschis ulterior acestei date vor fi culese de comuna, oraşul sau municipiul în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la
data deschiderii moştenirii (art. 55 din Legea nr. 71/2011). Pentru amănunte a se vedea Veronica Stoica, Laurenţiu
Dragu, Moştenirea legală în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.35.
15
A se vedea şi M. Eliescu, op.cit., I, p.63
3
 Această regulă se corelează şi cu prevederile art.118 al Codului de procedură civilă (care dă litigiile
privitoare la moştenire în competenţa exclusivă a instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului 16), precum
şi cu cele ale art.15 lit. a) şi b) al Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr.36/1995 care conferă
competenţă teritorială în materia procedurii succesorale notariale notarului public din biroul notarial situat în
circumscripţia teritorială a judecătoriei17 în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu, iar în cazul moştenirilor
succesive moştenitorii pot alege competenţa oricăruia dintre notarii publici care îşi desfăşoară activitatea într-
un birou individual sau într-o societate profesională din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care şi-a
avut ultimul domiciliu acela dintre autori care a decedat cel din urmă.
Regula ultimului domiciliu al defunctului se impune şi din considerente de ordin practic întrucât la ultimul
domiciliu se află, de obicei, înscrisurile defunctului (inclusiv eventualul testament întocmit de defunct) şi tot
acolo se pot culege cel mai uşor şi informaţiile despre moştenitorii (rudele şi alte persoane apropiate)
defunctului şi despre masa succesorală18.
Prin urmare, pentru stabilirea locului deschiderii moştenirii nu interesează locul unde a decedat cel care
lasă moştenirea şi nici locul reşedinţei, dacă defunctul avea o altă locuinţă secundară19.
Potrivit art. 87 C. civ., domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale
civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală. Poate fi vorba de domiciliul de drept
comun, adică cel voluntar al persoanei fizice cu deplină capacitate de exerciţiu şi de domiciliul legal, adică cel
fixat de lege, minorului sau persoanei puse sub interdicţie (art. 92 C. civ.)
Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, art. 954 alin.
(3) C. civ. prevede că „moştenirea se deschide la locul din ţară aflat în circumscripţia notarului public celui
dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să existe cel puţin un bun imobil al celui care lasă
moştenirea. În cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul deschiderii moştenirii
este în circumscripţia notarului public celui dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să se afle
bunuri mobile ale celui ce lasă moştenirea. Atunci când în patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în
România, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public celui dintâi sesizat.” Alin.(4)
prevede că dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător atunci când primul organ sesizat în vederea
desfăşurării procedurii succesorale este instanţa judecătorească.
Art. 92 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil prevede că dispoziţiile art. 954
alin. (3) şi (4) se aplică numai procedurilor succesorale notariale sau judiciare începute după intrarea în
vigoare a Codului civil.
Anterior intrării în vigoare a Codului civil, în cazul în care ultimul domiciliu al defunctului nu era cunoscut
sau nu se afla pe teritoriul României, în lumina art. 68 alin. 2 din Legea nr. 36/1995 (abrogat prin art. 101 din
Legea nr. 71/2011) se decidea că locul deschiderii moştenirii este locul din ţară unde se aflau bunurile cele
mai importante ca valoare ale acesteia.
Reglementarea din Codul civil este preferabilă pentru că este posibil ca cel care lasă moştenirea să fi avut
mai multe bunuri situate în diverse locuri din ţară (de exemplu, avea un apartament în Bucureşti, o casă de
vacanţă la Predeal, o altă casă de vacanţă la Eforie Sud etc.). În aceste cazuri ar fi trebuit să se dispună
administrarea unor probe (inclusiv proba cu expertiză) pentru a se stabili unde se aflau bunurile cele mai
importante din punct de vedere valoric. Un asemenea demers era costisitor şi putea genera pierderi mari de
timp. De aceea s-a preferat o soluţie mult mai flexibilă20.

16
A se vedea şi art. 687-689 din C. proc.civ. privitor la continuarea executării silite împotriva moştenitorilor
debitorului decedat.
17
În cazul în care în circumscripţia unei judecătorii funcţionează mai multe birouri de notari publici,
competenţa teritorială a fiecărui notar public se întinde pe tot cuprinsul acelei circumscripţii. Competenţa teritorială a
notarilor publici numiţi în municipiul Bucureşti se întinde pe tot cuprinsul circumscripţiei Tribunalului Bucureşti (art.
11 alin.2 din Legea nr. 36/1995).
18
A se vedea şi M. Eliescu, op.cit., I, p.55.
19
Potrivit art. 88 C.civ., „Reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundară”
20
După cum s-a arătat în literatura de specialitate (a se vedea M.D.Bob, Probleme de moşteniri în vechiul şi în
noul Cod civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 36), „chestiunea cu bunurile cele mai importante ca
valoare era arbitrară şi imposibil de verificat practic.”
4
 20. Dovada locului ultimului domiciliu. Potrivit art. 954 alin. (2) teza a II-a din Codul civil, „Dovada
ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea judecătorească declarativă de
moarte rămasă definitivă.” S-a preferat această soluţie, care este mult mai comodă (în certificatul de deces
există o rubrică referitoare la ultimul domiciliu al defunctului, iar hotărârea judecătorească declarativă de
moarte trebuie să menţioneze şi ultimul domiciliu cunoscut al defunctului), dar prezintă anumite
inconveniente în ipoteza în care domiciliul defunctului inserat în cartea de identitate nu coincide cu ultimul
domiciliu real al defunctului (de exemplu, în ultimii 2 ani de viaţă, de cuius - care potrivit cărţii de identitate
avea domiciliul în Suceava, deşi înstrăinase apartamentul de acolo - a locuit în mod statornic în Bucureşti, la
fiul său, fără să fi solicitat schimbarea domiciliului din Suceava în Bucureşti).
21. Importanţa juridică a locului deschiderii moştenirii. Locul deschiderii moştenirii prezintă importanţă
pentru determinarea organelor competente teritorial să rezolve diferite probleme privind moştenirea.
A) Procedura succesorală necontencioasă reglementată de Legea nr. 36/1995 este de competenţa notarului
public de la locul deschiderii moştenirii (art.15)21.
B) Instanţa judecătorească competentă a judeca acţiunile privitoare la moştenire se determină tot în funcţie
de locul deschiderii moştenirii (chiar dacă în masa succesorală se găsesc imobile aflate în circumscripţia altei
instanţe), potrivit art. 118 C. proc.civ.

CAPITOLUL IV
CONDIŢIILE GENERALE ALE DREPTULUI DE A MOŞTENI

Secţiunea I
Enumerarea condiţiilor

22. Sub titlul „Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni”, Codul civil (art.957-962) prevede trei
condiţii - două pozitive şi una negativă - pe care trebuie să le întrunească o persoană pentru a putea moşteni:
să aibă capacitate succesorală, să aibă vocaţie (chemare) la moştenire şi să nu fie nedemnă de a moşteni.

Secţiunea a II-a
Capacitatea succesorală

§1. Noţiunea de capacitate succesorală

23. Reglementare. Potrivit art. 957 alin. (1) teza I C.civ. „O persoană poate moşteni dacă există la
momentul deschiderii moştenirii”. Rezultă că orice persoană care există în momentul deschiderii moştenirii
are capacitate succesorală, adică capacitatea de a moşteni, de a culege o succesiune.
Dovada existenţei în momentul deschiderii moştenirii incumbă aceluia care pretinde drepturi asupra
moştenirii (art. 249 C. proc.civ.) şi care poate să fie moştenitorul în cauză (prin reprezentanţii legali, dacă este
cazul), dar şi succesorii săi în drepturi, în cazul în care moştenitorul a fost în viaţă la data deschiderii
moştenirii (un timp cât de scurt), dar ulterior a decedat, drepturile lui asupra moştenirii fiind reclamate de
proprii săi succesori în drepturi (moştenire prin retransmitere).
În această ordine de idei, urmează să facem unele precizări în legătură cu persoanele care au capacitate
succesorală, fiindcă există în momentul deschiderii moştenirii, şi în legătură cu persoanele care nu au
capacitate succesorală, fiindcă nu mai există în acel moment. În prealabil, sunt necesare unele diferenţieri
privind capacitatea succesorală în cazul moştenirii prin reprezentare şi prin retransmitere, în raport de
problema capacităţii succesorale în cazul moştenirii în nume propriu.
24. Probleme de capacitate în cazul moştenirii în nume propriu, prin reprezentare succesorală şi prin
retransmitere.
O persoană poate culege moştenirea în nume propriu, prin reprezentare succesorală sau prin
retransmitere22.

21
Potrivit art. 103 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 „Procedura succesorală notarială se deschide la cererea
oricărei persoane interesate, precum şi a secretarului consiliului local al localităţii în raza căreia se aflau bunurile
defunctului la data deschiderii moştenirii.”
5
 În cazul moştenirii în nume propriu, moştenitorul pretinde drepturi succesorale în virtutea calităţii
personale de moştenitor legal sau testamentar. Pentru a culege moştenirea, el trebuie să dovedească, aşa cum
am arătat în cele ce precedă, „existenţa” sa în momentul deschiderii moştenirii.
În cazul moştenirii prin reprezentare succesorală, specifică numai moştenirii legale, moştenitorul (unul sau
mai mulţi) cu vocaţie succesorală legală (reprezentant) pretinde drepturile succesorale ale ascendentului său
(reprezentat) decedat la data deschiderii moştenirii, urcând în locul, gradul şi drepturile acestuia (art. 965
C.civ.). În acest caz, reprezentantul trebuie să dovedească că el personal are capacitate succesorală (adică
„existenţa” la data deschiderii moştenirii), iar cel reprezentat era decedat la acea dată.23
În caz de retransmitere a moştenirii, moştenitorul legal (în nume propriu sau prin reprezentare) ori
testamentar - supravieţuind un timp cât de scurt defunctului24 - dobândeşte el succesiunea acestuia din urmă
(chiar dacă nu a acceptat-o, dar nici nu a repudiat-o) şi - confundată cu a sa proprie - o lasă propriilor săi
moştenitori, legali sau testamentari (moştenire succesivă, subsecventă). În acest caz, persoanele care pretind
drepturi asupra masei succesorale prin retransmitere trebuie să dovedească „existenţa” moştenitorului în
momentul deschiderii primei moşteniri şi, bineînţeles, propriile drepturi succesorale asupra moştenirii lăsată
de acesta (inclusiv „existenţa” la data deschiderii acestei din urmă moşteniri)25. De exemplu, de cuius-ul X a
decedat la data de 15.10.2011 şi a lăsat doi copii, C1 şi C2. C2 a decedat la data de 15.02.2012, lăsând, la
rândul său, doi copii, N1 şi N2. Aceştia din urmă vor moşteni prin retransmitere o parte din patrimoniul
succesoral lăsat de X, în sensul că C2 a dobândit el însuşi o parte din moştenirea lui X şi, ceea ce a moştenit
(în speţă, jumătate din moştenirea lui X) a transmis propriilor moştenitori, N1 şi N2. Pentru a putea moşteni
prin retransmitere, N1 şi N2 trebuie să dovedească faptul că C2 a „existat” la data deschiderii moştenirii lui X
(ceea ce se verifică în speţă) şi că ei îndeplinesc toate condiţiile pentru a-l moşteni pe C2 (nu pe X)26. Dacă se

22
Din punct de vedere practic, atunci când ne punem întrebarea dacă o persoană îndeplineşte sau nu
îndeplineşte condiţiile pentru a moşteni, trebuie să verificăm, pe rând, dacă poate veni la moştenire în nume propriu,
prin reprezentare succesorală sau prin retransmitere. În cazul moştenirilor succesive, această verificare trebuie să-i
vizeze pe toţi antecesorii celui care pretinde drepturi succesorale.
23
A se vedea infra nr. 45-50. Precizăm că potrivit art. 965 C.civ. „Prin reprezentare succesorală, un
moştenitor legal de un grad mai îndepărtat, numit reprezentant, urcă, în virtutea legii, în drepturile ascendentului său,
numit reprezentat, pentru a culege partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost nedemn faţă de
defunct sau decedat la data deschiderii moştenirii.” Rezultă că reprezentarea succesorală poate interveni şi atunci când
reprezentatul nu este decedat, dar este nedemn, iar nu numai atunci când reprezentatul este decedat. Atunci când se
analizează comparativ moştenirea în nume propriu, moştenirea prin reprezentare succesorală şi moştenirea prin
retransmitere, interesează doar cazul în care reprezentatul este decedat la data deschiderii moştenirii.
24
Faptul că, în mod obişnuit, atunci când se tratează problema moştenirii prin retransmitere, în literatura de
specialitate se foloseşte sintagma „moştenitorul legal ori testamentar - supravieţuind un timp cât de scurt defunctului”,
nu trebuie să ne conducă la concluzia greşită că ne-am afla în prezenţa moştenirii prin retransmitere numai în situaţia în
care decesul celui de-al doilea de cuius intervine la scurt timp după decesul primului. Putem fi în prezenţa moştenirii
prin retransmitere şi în ipoteza în care al doilea deces a survenit, de exemplu, după 10 sau 20 de ani de la data primului
deces. Ceea ce este definitoriu pentru moştenirea prin retransmitere este împrejurarea că prima moştenire nu s-a lichidat
şi moştenitorii celui de-al doilea (sau subsecvent) de cuius reclamă drepturi succesorale din acea moştenire (a se vedea,
de exemplu, decizia nr. 5647/15.10.2004 pronunţată de Secţia civilă şi de proprietate intelectuală şi publicată pe
www.scj.ro-textul integral al deciziilor, în care decesul celui de-al doilea de cuius a intervenit la 14 ani după decesul
primului).
25
Pentru o aplicare corectă a regulilor referitoare la moştenirea prin retransmitere, a se vedea ÎCCJ-S.civ. şi de
propr.int., dec. nr. 1055/18 februarie 2010, publicată pe www.scj.ro-textul integral al deciziilor.
26
Pentru o situaţie în care un colateral ordinar de gradul al V-lea l-a moştenit pe de cuius prin retransmitere, a
se vedea Curtea de Apel Craiova, dec. nr. 540/16.04.2007, publicată pe noulportal.just.ro. În speţă, moştenirea s-a
deschis la data de 17 iunie 2005 şi a fost acceptată de 3 veri primari (colaterali ordinari de gradul al IV-lea), care au şi
obţinut certificatul de moştenitor ce le atesta calitatea de moştenitori. Cel de-al patrulea văr primar nu şi-a exercitat
dreptul de opţiune succesorală, decesul lui intervenind la data de 4 august 2005. Dreptul de opţiune succesorală al celui
de-al patrulea văr primar a fost retransmis fiicei sale (reclamantă în litigiul având ca obiect anularea certificatului de
moştenitor), care în termenul de opţiune succesorală a acceptat atât moştenirea autorului său, cât şi moştenirea de cuius-
ului, exercitând astfel dreptul de opţiune succesorală retransmis de tatăl său. În aceste condiţii, chiar dacă reclamanta nu
era rudă în grad succesibil cu defunctul (era colateral ordinar de gradul al V-lea), prin retransmitere a dobândit o parte
6
vor face aceste dovezi, moştenirea lui X se va împărţi astfel: C1 moşteneşte în nume propriu jumătate din
moştenire, iar cealaltă jumătate a fost moştenită de C2 (cota-parte i-a fost „transmisă” acestuia) şi ulterior, la
data decesului lui C2, a fost (din nou) transmisă („retransmisă”) propriilor moştenitori, N1 şi N2, fiecare
primind câte un sfert din moştenirea lui X.
Retransmiterea poate fi şi succesivă. Bunăoară, în exemplul de mai sus, dacă şi N2 a decedat la 15.05.2013
şi moştenitorul său este Sn1 (copilul lui N2), la data deschiderii moştenirii lui N2 - respectiv la data de
15.05.2013- cota de un sfert din moştenirea lui X, pe care N2 a moştenit-o prin retransmitere, se va transmite
din nou către Sn1, moştenitorul lui N2, care astfel va culege un sfert din moştenirea lui X (prin retransmitere
succesivă).
Menţionăm că retransmiterea moştenirii operează chiar dacă moştenitorul - decedat înăuntrul termenului de
opţiune succesorală de un an - nu a exercitat acest drept (nici nu a acceptat, dar nici nu a repudiat-o), fiindcă
din patrimoniul retransmis face parte şi acest drept de opţiune, care poate fi exercitat de beneficiarul
retransmiterii în termenul aplicabil dreptului de opţiune privind moştenirea autorului său (art. 1.105 alin.1
C.civ.). De exemplu, dacă moştenirea lui A s-a deschis la data de 1 decembrie 2011, a fost acceptată de fiul
său C1, iar fiul său C2 a decedat la data de 1 februarie 2012 fără să fi acceptat moştenirea lui A până la data
decesului acestuia, N (fiul lui C2) va putea să exercite dreptul de opţiune succesorală al lui C2 cu privire la
moştenirea lui A până la data de 1 februarie 2013, iar nu doar până la data de 1 decembrie 2012.27.
Dacă însă termenul de opţiune este expirat, beneficiarul retransmiterii trebuie să dovedească faptul că
moştenitorul (autorul său) a acceptat moştenirea în termen sau că a murit înainte de expirarea termenului şi
acceptarea a fost făcută de el, în caz contrar stingându-se titlul său de moştenitor28. De exemplu, dacă
moştenirea lui A s-a deschis la data de 1 decembrie 2011 şi a fost acceptată de fiul său C1, iar fiul său C2 a
decedat la data de 1 februarie 2013, pentru a-l putea moşteni pe A, N (fiul lui C2) trebuie să dovedească faptul
că C2 a acceptat moştenirea în termenul de un an care a început să curgă de la 1 decembrie 2011; în caz
contrar (adică atât în situaţia în care C2 a renunţat la moştenire, cât şi în situaţia în care acesta nu a acceptat
moştenirea în termen), C2 nu ar avea ce anume să îi transmită lui N, iar moştenirea lui A i-ar reveni în
întregime lui C129. În schimb, dacă C2 a decedat, de exemplu, la data de 10 iunie 2012 fără să fi acceptat
moştenirea lui A, N va trebui să dovedească faptul că până la data de 10 iunie 2013 a exercitat el însuşi
dreptul de opţiune succesorală al lui C2 cu privire la moştenirea lui A (evident, exercitarea dreptului de
opţiune trebuie să se fi făcut în sensul acceptării moştenirii).
Prin urmare, statuarea instanţei supreme - în sensul că „instanţele aveau îndatorirea să stabilească, pe bază
de probe, dacă D.P. a acceptat succesiunea …”30 - este corectă întrucât, în speţă, moartea bunicilor (de cuius)
a avut loc în februarie şi, respectiv, în septembrie 1981, iar moartea fiului lor în octombrie 1982. În
consecinţă, copiii şi soţia supravieţuitoare a fiului puteau beneficia - alături de alţi moştenitori - de
retransmiterea părţii din moştenirea bunicilor numai dacă fiul ar fi acceptat în termen moştenirea.31
Moştenirea prin reprezentare se impune a fi deosebită de moştenirea prin retransmitere şi pentru faptul că,
în primul caz, există o singură moştenire dobândită de mai mulţi moştenitori în nume propriu sau prin
reprezentare şi îşi exercită drepturile succesorale o singură dată. În schimb, în cel de-al doilea caz, există două

din moştenirea acestuia; tatăl său (în calitate de văr primar al defunctului) l-a moştenit pe de cuius, iar ceea ce a
moştenit, împreună cu restul bunurilor sale, au revenit reclamantei.
27
Pentru o altă opinie, care nu are acoperire în prevederile legale (art. 1.105 C.civ.), a se vedea M.D.Bob,
op.cit., p.204-205. Chestiunea va fi analizată pe larg la materia dreptului de opţiune succesorală.
28
Pentru amănunte a se vedea şi D. Cimpoeru, Moştenirea prin retransmitere, în Dreptul nr.4, 1995, p.28-30.
29
Vezi, de exemplu, Curtea de Apel Ploieşti, dec.civ. nr. 411/01/06.2011, publicată pe noulportal.just.ro.
30
TS, s. civ., dec.nr.856/1985, în CD, 1985, p.87.
31
Anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, beneficiarul retransmiterii putea exercita dreptul de opţiune
succesorală al autorului său doar în intervalul de timp care a mai rămas din termenul de opţiune de 6 luni (prevăzut de
art. 700 din Codul civil de la 1864), termen care începea să curgă de la data decesului primului de cuius. De exemplu,
dacă moştenirea lui A s-a deschis la data de 1 decembrie 2009, a fost acceptată în termen de fiul său C1, iar fiul său C2
a decedat la data de 1 februarie 2010 fără să fi acceptat moştenirea lui A până la data decesului acestuia, N (fiul lui C2)
ar fi putut să exercite dreptul de opţiune succesorală al lui C2 cu privire la moştenirea lui A doar până la data de 1 iunie
2010, când se împlinea temenul de 6 luni care a început să curgă de la data de 1 decembrie 2009. Această reglementare
a determinat mari neajunsuri şi de aceea nu a fost menţinută.
7
(eventual chiar mai multe) moşteniri succesive; prima moştenire este culeasă - în tot sau în parte - de cel de-al
doilea de cuius, în viaţă la deschiderea primei moşteniri, şi pe care o transmite la moarte propriilor
moştenitori. Fiind vorba de două (sau mai multe) moşteniri, ele trebuie examinate separat, pentru a vedea
componenţa lor separată, acceptarea în termen, cotele-părţi ce se cuvin moştenitorilor32, cota moştenită din
prima moştenire intrând în patrimoniul celui de-al doilea de cuius, iar apoi prin retransmitere, în cadrul celei
de-a doua moşteniri, în patrimoniul propriilor moştenitori. În speţa soluţionată prin decizia citată a instanţei
supreme, era posibil ca la moartea unuia dintre părinţi, alături de copii să fi moştenit şi celălalt părinte (în
calitate de soţ supravieţuitor), apoi tot patrimoniul lăsat după ce decedează şi cel de-al doilea părinte să fie
dobândit de descendenţii lui (eventual şi descendenţii dintr-o altă căsătorie, din afara căsătoriei etc., care nu
aveau vocaţie succesorală la prima moştenire).
De asemenea, este posibil ca în cazul moştenirii prin retransmitere unii moştenitori să îl moştenească atât
pe primul defunct, cât şi pe cel de-al doilea (din al cărui patrimoniu succesoral face parte cota-parte moştenită
de la primul defunct), fiind necesară cumularea cotelor. De exemplu, moştenirea lui X a fost deschisă la data
de 15 noiembrie 2011 şi în componenţa ei a intrat un apartament. Moştenitorii cu vocaţie concretă la
moştenirea lui X sunt copiii acestuia, C1, C2 şi C3. La data de 15 decembrie 2011, înainte de a fi lichidată
moştenirea lui X, C3 a decedat, iar patrimoniul său succesoral este compus doar din cota-parte ce i se cuvine
din apartamentul lăsat de X. Presupunând că moştenirea lui X a fost acceptată de C1, C2 şi C3 (în calitate de
descendenţi), iar moştenirea lui C3 a fost acceptată de S (soţia supravieţuitoare a lui C3), precum şi de C1 şi
C2 (în calitate de colaterali privilegiaţi ai lui C3), se va proceda astfel: mai întâi se examinează moştenirea lui
X şi se ajunge la concluzia că ea se va împărţi între C1, C2 şi C3 în mod egal, fiecăruia revenindu-i o cotă de
1/3. Apoi, se examinează moştenirea lui C3, din care face parte cota de 1/3 care îi revine lui C3 din
moştenirea lui X. C1 şi C2 vor moşteni din nou (de data aceasta în calitate de colaterali privilegiaţi ai lui C3),
în final ei cumulând cota pe care au obţinut-o în calitate de descendenţi cu cea pe care au obţinut-o în calitate
de colaterali privilegiaţi. Apartamentul care a aparţinut lui X va fi împărţit astfel: C1 va primi 5/12 (dintre
care 1/3 în calitate de descendent al lui X şi 1/12 prin retransmitere, în calitate de frate al lui C3), C2 va primi
tot 5/12, iar S va primi 1/6 (prin retransmitere, în calitate de soţie supravieţuitoare a lui C3).
Moştenirea prin retransmitere este aceea care permite ca, până la urmă, o persoană să culeagă, în tot sau în
parte, bunurile lăsate de o altă persoană faţă de care nu avea vocaţie succesorală concretă. De exemplu, averea
lăsată de doi soţi este moştenită în totalitate de unicul fiu al acestora. La decesul acestui fiu este posibil ca
unica lui moştenitoare să fie soţia sa supravieţuitoare, care va culege prin retransmitere întreaga avere lăsată
de socrii ei, faţă de care nu avea vocaţie succesorală, legală sau testamentară.33
Mai precizăm că în cazul moştenirii prin retransmitere (succesive, dar care se dezbat deodată, cele
anterioare nefiind „culese”) competenţa teritorială a birourilor notariale (şi a altor organe) se determină după
domiciliul defunctului care a decedat cel din urmă (art.15 lit. b din Legea ar.36/1995)34.

32
A se vedea CSJ, s.civ., dec.nr.753/1990, în Deciziile CSJ 1990-1992, p.138-140; ÎCCJ, S.civ. şi de
propr.intel., dec. nr. 5178/2006, publicată pe legalis.ro.
33
În practica instanţei supreme (decizia nr. 5647/15.10.2004 pronunţată de Secţia civilă şi de proprietate
intelectuală şi publicată pe www.scj.ro-textul integral al deciziilor) s-a decis că „moştenirea prin retransmitere are
aplicare ori de câte ori persoana care o invocă dovedeşte capacitatea succesorală a autorului său, în momentul
deschiderii primei moşteniri, precum şi propriile drepturi succesorale asupra moştenirii acestuia din urmă. În speţă,
moartea proprietarului tabular al imobilului solicitat, A.T. S.P. (P.S.), a avut loc la 26 octombrie 1978, iar moartea
fiului acestuia, A.P., în iunie 1992. În consecinţă, pârâta P.C.V., ca soţie supravieţuitoare a fiului şi moştenitoare
legală are beneficiul retransmiterii părţii din moştenirea socrului ei. Nu mai puţin, sub raportul termenului de
prescripţie a dreptului de opţiune succesorală, pârâta P.C.V. beneficiază şi de prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr.
10/2001, fiind de necontestat că din patrimoniul retransmis face parte şi acest drept de opţiune. Aşa fiind, rezultă că
legal şi temeinic instanţele au recunoscut pârâtei P.C.V. dreptul dobândit, pro parte, prin retransmitere de moştenire,
asupra imobilului din litigiu.”
34
Art. 15 lit. b) din Legea nr. 36/1995 prevede că „în cazul moştenirilor succesive, moştenitorii pot alege
competenţa oricăruia dintre notarii publici care îşi desfăşoară activitatea într-un birou individual sau într-o societate
profesională din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care şi-a avut ultimul domiciliu acela dintre autori care a
decedat cel din urmă;”
8
 §2. Persoanele care au capacitate succesorală
25. Persoanele fizice în viaţă la data deschiderii moştenirii au capacitate succesorală fără deosebire de rasă,
de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau
de origine socială (art.4 din Constituţie). Dovada se face cu actele de stare civilă, iar în caz de deces al
moştenitorului care a fost în viaţă la data deschiderii moştenirii cu certificatul (actul) de deces sau hotărârea
judecătorească definitivă declarativă de moarte, din care rezultă că moartea moştenitorului a intervenit după
deschiderea succesiunii, persoanele interesate putând dovedi contrariul prin orice mijloace de dovadă admise
de lege.
Subliniem că legea nu condiţionează capacitatea succesorală de durata vieţii moştenitorului după data
deschiderii moştenirii. Dacă moştenitorul moare imediat după deschiderea succesiunii, drepturile sale
succesorale (inclusiv dreptul de opţiune succesorală) vor trece la proprii săi moştenitori ca parte componentă a
patrimoniului succesoral lăsat de el.
26. Persoanele dispărute au, de asemenea, capacitate succesorală35. În acest sens, art.53 C.civ. prevede că
„cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă
definitivă”.
Înseamnă că persoana dispărută are capacitate succesorală, fiind prezumată de lege a fi în viaţă, indiferent
de timpul care ar fi trecut de la dispariţia persoanei.
Însă capacitatea succesorală a dispărutului este numai „provizorie”, definitivându-se prin reapariţia lui sau
prin constatarea fizică a morţii lui, intervenită după deschiderea moştenirii, ori declararea prin hotărâre
judecătorească definitivă a morţii lui, stabilindu-se ca dată a morţii o dată ulterioară deschiderii moştenirii la
care are vocaţie succesorală. În toate aceste cazuri, el (şi prin intermediul patrimoniului său succesorii lui în
drepturi, prin retransmitere) vor putea culege, respectiv păstra drepturile moştenite.
În schimb, capacitatea succesorală (provizorie) a dispărutului se desfiinţează cu efect retroactiv dacă se
constată fizic sau prin hotărâre judecătorească definitivă declarativă de moarte că nu mai exista la data morţii
celui care lasă moştenirea. În acest caz, tot ce s-a primit din moştenire în numele dispărutului va trebui
restituit moştenitorilor care au fost înlăturaţi de la moştenire prin prezenţa dispărutului sau ale căror cote-părţi
din moştenire au fost astfel micşorate. Desigur, urmaşii lui care au dreptul de a-l reprezenta succesoral vor
păstra cota lui parte din moştenire, dar nu ca parte componentă a patrimoniului moştenit de la dispărutul
declarat mort cu efect retroactiv (moştenire prin retransmitere), ci în calitate de moştenitori cu vocaţie proprie
(moştenire prin reprezentare succesorală).
27. Persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii moştenirii. Cu toate că existenţa persoanei
fizice începe din ziua naşterii, art. 36 C.civ. - la care trimite în mod expres art. 957 alin. (1) - prevede că
„drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu” (infans conceptus
pro nato habetur, quoties de commodis eius agitur).
Rezultă că legea, în interesul copilului, consacră expres capacitatea lui succesorală de la concepţiune, cu
condiţia să se nască viu (nu şi viabil). Fiind vorba de fapte materiale, cel care pretinde moştenirea în numele
copilului trebuie să dovedească, folosindu-se de orice mijloace de probă admise de lege, data concepţiei
copilului, situarea acestei date înainte de momentul deschiderii moştenirii şi că el s-a născut viu. Dacă aceste
dovezi au fost făcute, copilul se va putea bucura de „dreptul” la moştenire, fiindcă acest drept, cu toate că are
ca obiect o universalitate - cuprinzând şi pasivul -, nu poate vătăma interesele lui.
În legătură cu dovada concepţiei, în actualul stadiu de dezvoltare a ştiinţei nefiind posibilă stabilirea cu
exactitate a momentului concepţiei, art. 36 trimite la prevederile art.412 C. civ.36, care statuează că „(1)
Intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal
al concepţiunii. El se calculează zi cu zi. (2) Prin mijloace de probă ştiinţifice se poate face dovada

35
Precizăm că art. 957 alin. (1) C.civ. prevede că „O persoană poate moşteni dacă există la momentul
deschiderii moştenirii. Dispoziţiile art. 36, 53 şi 208 sunt aplicabile.”
36
Art. 412 C.civ. face parte din Secţiunea 1 („Stabilirea filiaţiei”) a Capitolului II („Filiaţia”) din Cartea a II-a
(„Despre familie”).
9
concepţiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara
acestui interval.”37
28. Persoanele juridice au capacitatea de a dobândi - în virtutea testamentului lăsat de defunct - bunurile
moştenirii de la data dobândirii personalităţii juridice în condiţiile legii, adică de la data înregistrării, dacă
sunt supuse înregistrării, iar celelalte persoane juridice de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării
constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege (art.205 alin.1 şi 2 C. civ.)
Însă legea recunoaşte şi persoanelor juridice o capacitate de folosinţă anticipată, deci şi capacitatea
succesorală anticipată, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul
deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana
juridică să ia fiinţă în mod legal (art.208 C.civ.)
De asemenea, art. 19 alin. (3) din OG nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi la fundaţii38 prevede că dacă
fundaţia dobândeşte personalitate juridică după decesul fondatorului, efectele liberalităţilor făcute în favoarea
fundaţiei anterior constituirii ei se vor produce de la data actului constitutiv, pentru fundaţiile înfiinţate prin
acte între vii, iar pentru fundaţiile înfiinţate prin testament, de la data morţii testatorului.
§3. Persoanele care nu au capacitate succesorală
29. Persoanele fizice predecedate şi persoanele juridice care au încetat să aibă fiinţă. Deoarece au
capacitate succesorală numai persoanele care „există” la momentul deschiderii succesiunii, persoanele fizice
predecedate (inclusiv în cazul în care intervine declararea judecătorească a morţii) şi persoanele juridice care
au încetat de a avea fiinţă mai înainte de data deschiderii moştenirii nu mai au capacitate succesorală (nefiind
subiecte de drept) şi deci nu vor putea moşteni.
30. Persoanele fizice decedate în acelaşi timp (codecedaţii sau comorienţii).
Potrivit art. 957 alin.2 C.civ. „dacă, în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate stabili că una a
supravieţuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moşteni una pe alta”. Rezultă că prin codecedaţi trebuie
să înţelegem: (a) două sau mai multe persoane (b) decedate în astfel de condiţii încât nu se poate stabili dacă
una a supravieţuit alteia.
La aceste două condiţii prevăzute de lege, unii autori mai adaugă încă o condiţie, şi anume, ca între
persoanele în cauză să existe vocaţie succesorală reciprocă, pentru că numai într-o astfel de situaţie
interesează a se stabili cu precizie momentul morţii fiecăruia. Aceşti autori susţin că dacă nu există o astfel de
relaţie, problema persoanelor decedate în acelaşi timp nu se pune39.
Este adevărat că această problemă se pune mai ales în cazul persoanelor cu vocaţie succesorală reciprocă,
dar ea interesează chiar dacă între acele persoane există numai vocaţie succesorală unilaterală, iar nu
reciprocă. Astfel, dacă - nefiind rude şi nici soţi - una dintre persoanele decedate în acelaşi timp a făcut
testament în favoarea celeilalte, iar nu şi invers.
În dreptul roman, în cazul comorienţilor (adică acele persoane care au murit în aceeaşi împrejurare, fără a
se putea demonstra că una a supravieţuit alteia) se prezuma că persoanele socotite mai puternice după sex şi
vârstă au supravieţuit şi deci, fiind în viaţă la data deschiderii moştenirii, puteau moşteni. În alte cazuri, de
exemplu, dacă între comorienţi nu exista legătură de sânge (de rudenie) se considera că ei au murit deodată.

37
După cum în mod just s-a arătat în literatura de specialitate (vezi M.Avram, Drept civil. Familia, Ed.
Hamangiu, 2013, p.374) „Potrivit art. 412 alin.(2) C.civ., prezumţia dobândeşte un caracter relativ, în sensul că, prin
mijloace de probă ştiinţifice, se poate face dovada concepţiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp
prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui interval. Aceasta înseamnă că, din punct de vedere medical, pe baza
analizei caracteristicilor copilului la naştere (gradul de dezvoltare, dimensiuni, greutate etc.) se poate determina că, în
realitate, faptul concepţiei a avut loc într-o anumită perioadă din cadrul celor 121 de zile, ce reprezintă timpul legal al
concepţiei şi chiar se poate face dovada că timpul legal al concepţiei a fost mai mic sau mai mare de 121 de zile.” De
asemenea, prezumţia relativă consacrată de art. 412 C.civ. „este de natură să faciliteze stabilirea paternităţii atât pentru
copilul din căsătorie, cât şi pentru cel din afara căsătoriei.”(M.Avram, op.cit., p. 373).
38
O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi la fundaţii a fost publicată în M.Of. nr. 39 din 31.01.2000 şi
modificată de mai multe ori.
39
C. Stătescu, op.cit., 1970, p.96. A se vedea şi M.Eliescu, op.cit.,I, p.66; St.Cărpenaru, op.cit., p.388;
I.Zinveliu, op.cit., p.16; J.Manoliu, St.Răuschi, Drept civil.Succesiuni, Universitatea „A.I.Cuza” Iaşi, 1983, p.13.
10
 Noul Cod civil nu a mai reglementat în mod distinct problema comorienţilor, adică a persoanelor care au
decedat în acelaşi timp şi în aceeaşi împrejurare, fără a se putea dovedi că una a supravieţuit celeilalte40. De
altfel, în literatura de specialitate anterioară apariţiei noului Cod civil s-a arătat41, pe bună dreptate, că trebuia
aplicată prezumţia morţii concomitente şi în cazul în care moartea a survenit în aceeaşi zi şi oră, dar nu şi „în
aceeaşi împrejurare”, ci, de exemplu, din cauza bolilor de care sufereau persoanele în cauză, iar minutul
morţii nu a putut fi stabilit. Tot astfel, dacă două sau mai multe persoane au dispărut fără a se putea constata
direct moartea lor şi, din această cauză, nu se poate dovedi că „au murit în aceeaşi împrejurare” (identitate de
cauză a morţii).
Potrivit noului Cod civil, dacă, în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate stabili că una a
supravieţuit alteia42 acele persoane sunt prezumate a fi decedat în acelaşi timp, cu consecinţa lipsei capacităţii
succesorale reciproce sau unilaterale, legale sau testamentare.
De altfel, această soluţie este cât de poate de logică şi în deplină concordanţă cu prevederile art. 957 alin.
(1) C.civ. Capacitatea succesorală se recunoaşte numai persoanelor care „există” la data deschiderii moştenirii
şi dovada acestei existenţe trebuie să fie făcută de cel care reclamă moştenirea (actori incumbit probatio -
art.249 C. proc.civ.). Înseamnă că în situaţia imposibilităţii dovedirii supravieţuirii, drepturile succesorale nu
pot fi recunoscute, din lipsa capacităţii succesorale, urmând ca moştenirile să fie considerate deschise în
acelaşi moment pentru toate persoanele în cauză şi deferite, separat, moştenitorilor fiecăreia dintre
persoanele decedate în acelaşi timp, fără ca - în mod reciproc sau una dintre ele - să poată beneficia de
moştenirea lăsată de cealaltă sau de celelalte persoane.
Prezumţia morţii concomitente este şi echitabilă. De exemplu, dacă soţii - având vocaţie succesorală
reciprocă şi ca moştenitori legali pe părinţii lor - decedau în aceeaşi împrejurare fără a se putea stabili care
dintre ei a supravieţuit celuilalt, în lumina prezumţiei morţii concomitente nici unul nu putea moşteni în urma
celuilalt, fiindcă nu se putea dovedi „existenţa”, deci capacitatea succesorală a vreunuia dintre ei în momentul
morţii celuilalt soţ. Înseamnă că moştenirile lăsate de soţi erau culese, ca două moşteniri distincte, de către
părinţii fiecăruia. În schimb, dacă s-ar fi prezumat, de exemplu, că soţul a supravieţuit soţiei, el ar fi moştenit -
în concurs cu părinţii soţiei - jumătate din moştenirea ei (plus mobilierul şi obiectele de uz casnic), bunuri care
s-ar fi transmis, în cadrul moştenirii lăsate de el, părinţilor lui. Deci, în final, prin retransmitere părinţii soţului
ar fi cules o bună parte şi din bunurile soţiei fiului, ceea ce evident, nu ar fi fost echitabil.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. De cuius-ul X a decedat la data de 15.10.2012 şi a lăsat doi copii, C1 şi C2. C2 a decedat la data de
15.03.2013, lăsând, la rândul său, doi copii, N1 şi N2, precum şi pe soţia supravieţuitoare A. La data de 15
mai 2013, C1, N1, N2 şi A s-au prezentat la un notar public şi au solicitat o consultaţie juridică în cadrul
căreia să se indice cum se va împărţi moştenirea lui X. C1 a susţinut că A nu îndeplineşte condiţiile pentru a
moşteni deoarece nu este rudă cu X. Arătaţi care va fi conţinutul consultaţiei.
2. Moştenirea lui X a fost deschisă la data de 15 noiembrie 2014 şi în componenţa ei a intrat un apartament.
Moştenitorii cu vocaţie concretă la moştenirea lui X au fost copiii acestuia, C1 şi C2. La data de 15 decembrie
2014, înainte de a fi lichidată moştenirea lui X, C2 a decedat, iar patrimoniul său succesoral este compus doar
din cota-parte ce i se cuvine din apartamentul lăsat de X. Moştenitorii cu vocaţie concretă la moştenirea lui C2
sunt A, soţia supravieţuitoare a lui C2, şi C1, în calitate de frate a lui C2. La 20 mai 2015, înainte de a fi
lichidată moştenirea lui X, a decedat şi A, iar patrimoniul său succesoral este compus doar din eventuala cotă-

40
Potrivit art. 241 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 35/1995, „Sunt comorienţi persoanele
care au decedat în acelaşi timp, dacă nu se poate face dovada că unul a supravieţuit celuilalt”.
41
A se vedea Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, ediţia a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 50-
52.
42
Pentru o situaţie în care s-a făcut dovada că o persoană a supravieţuit alteia, vezi, de exemplu, dec.civ. nr.
1.106/2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III-a Civilă (publicată în Curtea de Apel Bucureşti.
Practică judiciară civilă 2001-2002, Ed. Brilliance, Bucureşti, 2003, p.302-305) în cadrul căreia s-a reţinut că „deşi
soţii au decedat la aceeaşi dată, ca urmare a accidentului suferit, locul decesului – astfel cum rezultă din certificatele
de deces şi fişa de observaţie medicală – este diferit, putându-se astfel stabili că soţia a supravieţuit soţului.”
11
parte pe care a primit-o de la C2. Moştenitorii cu vocaţie concretă la moştenirea lui A sunt mama acesteia, B,
precum şi sora acesteia, D. Cum se va împărţi apartamentul care a aparţinut lui X?
3. La data de 8 mai 2016 s-a deschis succesiunea de cuius-ului X şi a fost acceptată de către S, A, B, E şi I.
S este soţia supravieţuitoare a defunctului. A este mama defunctului. B este tatăl defunctului. E este soţia lui
O, acesta din urmă fiind frate al defunctului şi a decedat în acelaşi accident de circulaţie în care a murit şi X,
fără a se putea stabili că unul a supravieţuit celuilalt. În aceste condiţii, E a apreciat că îndeplineşte condiţiile
pentru a culege partea din moştenire la care ar fi avut dreptul soţul ei O. I este soţia lui H, un alt frate al
defunctului şi care a decedat la data de 10 iulie 2016. La o reuniune de familie a acceptanţilor, au apărut
discuţii cu privire la vocaţia succesorală concretă a unora dintre ei. De aceea, toţi au luat hotărârea de a
solicita o consultaţie juridică unui notar public. În consecinţă, i-au solicitat notarului public să le răspundă în
scris şi motivat care dintre acceptanţi îndeplineşte toate condiţiile pentru a-l moşteni pe X. În calitate de notar
public acordaţi, motivat, consultaţia solicitată.

REZOLVARE
1. A îndeplineşte condiţiile de a veni la moştenirea lui X prin retransmitere. Astfel, deşi A nu are vocaţie
generală la moştenirea lui X (nefiind rudă cu el), aceasta va veni la moştenirea lui X prin retransmitere
întrucât soţul său C2 îndeplinea condiţiile de a veni la moştenirea lui X. Ulterior, C2 a decedat înăuntrul
termenului de opţiune succesorală şi înainte de lichidarea moştenirii lui X, transmiţându-se către moştenitorii
săi (N1, N2 şi A) şi dreptul de a accepta moştenirea lui X. În final, C1 va primi 1/2, iar cota de 1/2 pe care a
moştenit-o C2 se va împărţi între moştenitorii săi, A primind 1/8 (1/4 din 1/2), iar N1 şi N2 primind câte 3/16
fiecare (3/8 din 1/2).
2. i) La data deschiderii moştenirii lui X, persoanele care îndeplineau condiţiile de a veni la moştenirea
acestuia sunt C1 şi C2, fiecare fiind îndreptăţit să dobândească 1/2 din apartament.
ii) Anterior lichidării moştenirii lui X şi înăuntrul termenului de opţiune succesorală, a decedat C2.
Persoanele care îndeplinesc condiţiile de a veni la moştenirea lui C2 sunt soţia A şi fratele C1. A este
îndreptăţită să primească 1/2 din moştenirea lui C2 (care constă în 1/2 din moştenirea lui X), adică 1/4 din
moştenirea lui X, iar C1 este îndreptăţit să primească 1/2 din moştenirea lui C2, adică 1/4 din moştenirea lui
X.
iii) Anterior lichidării moştenirii lui X şi înăuntrul termenului de opţiune succesorală, a decedat A.
Persoanele care îndeplinesc condiţiile de a veni la moştenirea lui A sunt mama B şi sora D. B este îndreptăţită
să primească 1/4 din moştenirea lui A (care constă în 1/4 din moştenirea lui X), adică 1/16 din moştenirea lui
X, iar D este îndreptăţită să primească 3/4 din moştenirea lui A, adică 3/16 din moştenirea lui X.
Observăm că C1 a dobândit 1/2 direct de la X (moştenire în nume propriu) şi 1/4 prin retransmitere,
dobândind astfel o cotă totală de 3/4 din moştenirea lui X. De asemenea, observăm că B şi D l-au moştenit pe
X prin retransmiteri succesive, neavând importanţă faptul că nu sunt rude cu acesta.

3. S, A şi B îndeplinesc condiţiile pentru a veni la moştenire în nume propriu.

E nu îndeplineşte condiţiile de a veni la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare succesorală
întrucât nu are vocaţie generală la moştenirea lui X. De asemenea, întrucât O nu i-a supravieţuit lui X, O nu
avea capacitate succesorală la data deschiderii moştenirii lui X şi, în consecinţă, E nu poate moşteni nici prin
retransmitere.
I îndeplineşte condiţiile pentru a veni la moştenirea lui X prin retransmitere, întrucât soţul H îndeplinea
condiţiile de a veni la moştenirea lui X, iar H a decedat înăuntrul termenului de opţiune succesorală şi înainte
de lichidarea moştenirii.

12
 TEMA NR. 3: VOCAŢIA LA MOŞTENIRE şi NEDEMNITATEA SUCCESORALĂ

OBIECTIVE:
1. De ce este necesară condiţia „vocaţia la moştenire”?
2. Identificarea cazurilor de nedemnitate şi a diferenţelor de regim juridic;
3. Înţelegerea efectelor nedemnităţii succesorale;
4. Reţinerea condiţiilor în care pot fi înlăturate efectele nedemnităţii.

Secţiunea a III-a
Vocaţia la moştenire

31. Noţiune. Pentru ca o persoană fizică sau juridică ori statul (sau, după caz, comuna, oraşul sau
municipiul)1, să aibă dreptul de a culege, în tot sau în parte, moştenirea lăsată de o persoană fizică decedată,
nu este suficient ca persoana ce pretinde moştenirea să aibă capacitate succesorală, ci mai este necesar ca ea să
aibă chemare la moştenire, fie în virtutea legii, fie în virtutea testamentului lăsat de defunct. În acest sens, art.
962 C.civ. prevede că „Pentru a putea moşteni, o persoană trebuie să aibă calitatea cerută de lege sau să fi
fost desemnată de către defunct prin testament.”
După cum vom vedea, legea conferă vocaţie (chemare) la moştenire rudelor defunctului (în anumite
limite), inclusiv rudenia rezultată din adopţie, soţului supravieţuitor al defunctului şi statului (sau, după caz,
comunei, oraşului sau municipiului). Aşadar, pentru ca o persoană să poată veni ca moştenitor legal la
moştenirea unei alte persoane este absolut necesar ca, în raport cu cel care lasă moştenirea, să aibă o anumită
calitate cerută de lege (de exemplu, să fie soţ supravieţuitor al acestuia, copil etc.). Vocaţia succesorală
testamentară poate să aparţină, în principiu, oricărei persoane cu capacitate succesorală, testamentul lăsat de
defunct fiind recunoscut de lege, cu anumite limitări, ca temei al vocaţiei la moştenire.
32. Vocaţia succesorală generală şi concretă. Noţiunea de vocaţie (chemare) la moştenire are un dublu
înţeles. În sensul ei general ea desemnează vocaţia potenţială (eventuală) a unor persoane de a culege
moştenirea lăsată de o altă persoană. În acest sens se analizează, de exemplu, vocaţia succesorală legală a
rudelor în linie directă fără limită în grad sau limitarea vocaţiei succesorale legale a rudelor pe linie colaterală
la gradul al IV-lea inclusiv ori principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale.
Dar noţiunea de vocaţie succesorală are şi un sens concret (vocaţie efectivă, utilă), determinată prin
devoluţiunea succesorală, cu ajutorul căreia se selectează, dintre persoanele cu vocaţie succesorală generală,
acele persoane care vor culege efectiv moştenirea lăsată de defunct. Deci vocaţia succesorală concretă
presupune două condiţii2: una pozitivă, vocaţia succesorală generală şi una negativă, persoana în cauză să nu
fie înlăturată de la moştenire de un alt succesibil, chemat de lege în rang preferabil sau de un legatar. De
exemplu, fratele defunctului are vocaţie succesorală generală la moştenire (face parte din clasa a II-a de
moştenitori legali, alături de părinţii defunctului), dar pentru a avea şi vocaţie succesorală concretă este
necesar ca el să nu fie înlăturat de la moştenire de moştenitori din clasa I (clasa descendenţilor defunctului -
copii, nepoţi, strănepoţi etc., fără limitare în grad) sau de legatari desemnaţi prin testament (de exemplu, de
legatarul universal).
În privinţa legatarilor (desemnaţi prin testament) dreptul de moştenire se înfăţişează numai ca aptitudine
general-abstractă şi ca vocaţie succesorală concretă. Noţiunea de vocaţie succesorală generală este inaplicabilă
în materia moştenirii testamentare, căci legea nu conferă nimănui, în mod special, o asemenea vocaţie, dar
nici nu limitează - în afara condiţiei generale a capacităţii succesorale - cercul persoanelor care pot deveni
legatari prin testament.

Secţiunea a IV-a

1
Reamintim că potrivit art.963 alin.3 C.civ., „În lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, patrimoniul defunctului
se transmite comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data
deschiderii moştenirii.” Art. 553 alin.3 C.civ. prevede că moştenirile vacante aflate în străinătate se cuvin statului
român.
2
Evident, în ambele sale sensuri, vocaţia succesorală presupune existenţa capacităţii succesorale (dar nu şi invers).
1
 §3. Nedemnitatea succesorală
33. Noţiune. Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire, nu este suficient să aibă capacitate
succesorală şi vocaţie succesorală, generală şi concretă, fiind necesar să îndeplinească şi o condiţie negativă şi
anume, să nu fie nedemnă de a moşteni.
Nedemnitatea (nevrednicia) succesorală este decăderea moştenitorului, legal sau testamentar, din dreptul
de a culege o moştenire determinată, inclusiv din dreptul de a culege rezerva la care ar fi fost îndrituit din
această moştenire, deoarece s-a făcut vinovat de o faptă gravă faţă de cel care lasă moştenirea sau faţă de un
succesibil al acestuia.
34. Caractere juridice. Nedemnitatea succesorală, ca sancţiune civilă, se caracterizează prin următoarele:
a) se aplică numai în cazul săvârşirii faptelor expres şi limitativ prevăzute de lege, textele de lege care o
prevăd fiind de strictă interpretare3;
b) fiind o sancţiune, se aplică şi produce efecte sancţionatorii doar în privinţa autorului faptei;
c) domeniul de aplicare a sancţiunii nu poate fi extins, în principiu, la alte moşteniri, nedemnul fiind
înlăturat numai de la moştenirea persoanei faţă de care a săvârşit faptele, în acest sens nedemnitatea
producând efecte relative. De exemplu, săvârşind fapta faţă de un frate, poate veni la moştenirea unui fiu al
său sau a unui văr primar. Prin excepţie, săvârşirea faptei împotriva unui alt succesibil al de cuius-ului
determină înlăturarea nedemnului de la moştenirea unei altei persoane (de cuius), în condiţiile art. 958 alin. 1
lit. b) C.civ. 4;
d) sancţiunea nedemnităţii fiind prevăzută pentru fapte săvârşite cu vinovăţie, moştenitorul trebuie să fi
acţionat cu discernământ, în lipsa discernământului neputându-se vorbi de vinovăţie5. Pe de altă parte, fiind
vorba de săvârşirea de fapte, iar nu de acte juridice, se vor aplica regulile privitoare la discernământul necesar
pentru angajarea răspunderii civile delictuale, şi anume, în cazul minorului sub 14 ani şi a persoanelor puse
sub interdicţie discernământul din momentul săvârşirii faptei trebuie să fie dovedit, iar în cazul persoanelor
care au împlinit 14 ani şi nu sunt puse sub interdicţie judecătorească discernământul se prezumă până la proba
contrară (art. 1.366 C.civ.). Desigur, în cazul în care nedemnitatea implică o condamnare penală, se vor aplica
regulile de iresponsabilitate din dreptul penal.

35. Cazurile de nedemnitate. Art. 958 şi 959 C.civ. prevăd cazurile de nedemnitate. Înainte de a înfăţişa
cele două categorii de cauze, menţionăm că potrivit art. 93 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a
Codului civil, „Prevederile art. 958 şi 959 din Codul civil se aplică numai faptelor săvârşite după intrarea în
vigoare a Codului civil”. Aşadar, pentru faptele săvârşite înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil se
va aplica reglementară cuprinsă în Codul civil de la 1864, chiar dacă succesiunea se dezbate după intrarea în
vigoare a noului Cod civil6.

3
A se vedea şi C.Ap.Cluj, s.civ., dec. nr. 1220/23.06.1999, publicată în Indaco Lege 4. În speţă s-a reţinut: „chiar
dacă prin sentinţa penală nr. 219/1991 a Judecătoriei Cluj-Napoca, menţinută prin respingerea recursului prin decizia
civilă nr. 248/1992 a Tribunalului Cluj, pârâta a fost condamnată la pedeapsa amenzii de 3.000 lei în baza art. 213 din
Codul penal pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere la plângerea părţii vătămate J.J., această faptă nu este
prevăzută de art. 655 Codul civil” [anterior], care declara nedemn pe „condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să
omoare pe defunct”.
De asemenea, într-o altă speţă a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea prin care reclamanta a susţinut că, prin
comportamentul sau, pârâtul i-a pricinuit soţiei sale, în timpul căsătoriei, suferinţe fizice şi morale, deoarece acestea nu
constituie atentat la viaţa celui care lasă moştenirea, neexistând în acest sens o hotărâre de condamnare definitivă
(C.Ap.Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 75/26.01.1995, publicată pe Indaco Lege 4).
4
A se vedea infra pct. 35.1.b.
5
În jurisprudenţă s-a decis că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru ca eredele donatar să fie considerat nedemn şi,
pentru acest considerent, să fie exclus de la succesiune şi, apoi, să se revoce - pentru ingratitudine - şi donaţia de care a
beneficiat, atunci când acesta este alienat mintal şi, deci, nu se poate considera că fapta sa a fost comisă cu intenţie (T.
Mureş, s. civ., dec. nr. 365/01.01.1982, publicată în R.R.D. nr. 9/1983, p. 46-52 şi pe Indaco Lege 4).
6
Art. 655 C.civ. de la 1864 prevedea trei cazuri de nedemnitate: a) atentatul la viaţa celui care lasă moştenirea; b)
acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea; c) nedenunţarea omorului a cărui victimă a căzut cel
care lasă moştenirea. Pentru detalii, vezi Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, p. 61-64.
2
 În sistemul Codului civil de la 1864 nedemnitatea succesorală a fost reglementată într-un mod
necorespunzător. Principalele neajunsuri au constat, pe de o parte, în faptul că practic era consacrat un singur
caz de nedemnitate (era nedemn cel condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de omor sau tentativă de omor),
iar pe de altă parte, pentru că era impusă condiţia condamnării prin hotărâre penală definitivă. De aceea,
luându-se în considerare criticile formulate în decursul timpului şi reglementările adoptate în alte state cu
privire la această materie, cu ocazia elaborării noului Cod civil s-a urmărit ca instituţia nedemnităţii
succesorale să fie modernizată în aşa fel încât prin aplicarea normelor juridice la realităţile sociale să se creeze
sentimentul - atât pentru opinia publică, cât mai ales pentru cei implicaţi - că s-a făcut dreptate şi din punctul
de vedere al dreptului succesoral.
Noul Cod civil reglementează nedemnitatea de drept (art. 958 C.civ.) şi nedemnitatea judiciară (art.959
C.civ.).
35.1. Nedemnitatea de drept. Potrivit art. 958 C.civ., este de drept nedemnă de a moşteni:
a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă
moştenirea;
Această sancţiune civilă, pe lângă cea penală, se justifică prin ideea că ar fi inechitabil şi potrivnic bunelor
moravuri şi ordinii publice ca o persoană, care săvârşeşte asemenea fapte grave, să fie chemată la moştenirea
celui pe care l-a ucis sau pe care a încercat să îl ucidă. După cum a decis Curtea Constituţională7 „autorul unei
infracţiuni de omor nu poate pretinde un statut juridic egal cu al celorlalţi cetăţeni, din rândul cărora s-a
autoexclus prin fapta sa, astfel încât nedemnitatea instituită în ceea ce îl priveşte nu contravine prevederilor
art. 16 şi 20 din Constituţie.[…] Ar fi, de altfel, profund imoral ca legea să recunoască autorului infracţiunii
de omor dreptul de moştenire asupra masei succesorale a propriei sale victime”. Sau, cum s-a spus8, „nimeni
nu-şi poate deschide calea unei moşteniri printr-un omor“.9
b) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei infracţiuni cu
intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei, ar
fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului.
Textul are în vedere acele situaţii în care nedemnul l-a ucis sau a încercat să îl ucidă nu pe cel care lasă
moştenirea, ci pe un alt succesibil10 şi, în acest mod, şi-ar fi creat vocaţie la moştenire ori şi-ar fi sporit cota
succesorală pe care ar fi primit-o, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei. De exemplu,
nedemnul, care este frate al defunctului (şi face parte din clasa a II-a de moştenitori) l-a ucis pe fiul
defunctului (care face parte din clasa I de moştenitori) şi în acest mod ar fi dobândit vocaţie succesorală
concretă la moştenirea de cuius-ului, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei. Sau,
nedemnul, care este fiu al defunctului, l-a ucis pe celălalt fiu al defunctului şi în acest mod ar fi putut să
culeagă întreaga moştenire lăsată de către de cuius, iar nu doar jumătate, cât i s-ar fi cuvenit dacă moştenea şi
celălalt fiu al defunctului. Tot astfel, un potenţial moştenitor legal l-a ucis sau a încercat să îl ucidă pe cel pe
care de cuius-ul l-a desemnat legatar (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular) şi care - dacă
moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei - l-ar fi înlăturat de la moştenire sau ar fi restrâns vocaţia
la moştenire a potenţialului moştenitor legal.
Este absolut necesar ca săvârşirea infracţiunii să se fi produs înainte de deschiderea moştenirii, astfel cum
textul de lege prevede în mod expres. Dacă infracţiunea a fost comisă ulterior, chiar dacă moştenirea de cuius-
ului nu a fost încă dezbătută, sancţiunea nedemnităţii nu se poate aplica. De exemplu, de cuius-ul A are doi
copii, C1 şi C2, iar după 5 zile de la data deschiderii moştenirii lui A, copilul C1 săvârşeşte infracţiunea de
omor împotriva lui C2 şi este condamnat penal prin hotărâre definitivă. Chiar dacă moştenirea lui A nu a fost
dezbătută, C1 nu este nedemn să îl moştenească pe A deoarece prin săvârşirea infracţiunii de omor împotriva

7
A se vedea decizia nr. 530/2005, publicată în M.Of. nr. 1040/23.11.2005.
8
M. Eliescu, op.cit., (I), p.73.
9
„Mercy but murders, pardoning those that kill”- „Nu-i milă, ci crimă să ierţi pe ucigaşi”. (W. Shakespeare, Romeo
şi Julieta, act.III, sc.1). Cuvintele de mai sus au îmbrăcat o frumoasă versiune românească în traducerea poetului
Şt.O.Iosif: “Eşti ucigaş tu însuţi atunci când/ C-un ucigaş eşti milostiv şi blând.” Vezi I. Berg, Dicţionar de cuvinte,
expresii, citate celebre, Ed. Vestala, Bucureşti, 2003, p. 220.
10
Reamintim că potrivit art. 1.100 alin. 2 C.civ.„Prin succesibil se înţelege persoana care îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege pentru a putea moşteni, dar care nu şi-a exercitat încă dreptul de opţiune succesorală”.
3
lui C2 nu şi-a sporit cota succesorală ce i se cuvine din moştenirea lui A. Totuşi, în temeiul art. 958 alin. 1 lit.
a) C.civ. C1 devine nedemn faţă de C2 şi nu îl va putea moşteni pe acesta în calitate de frate, chiar dacă ar
avea vocaţie succesorală concretă la moştenirea lui11.
De asemenea, pentru a stabili dacă o persoană, care a fost condamnată penal pentru săvârşirea infracţiunii
de omor sau de tentativă de omor, este nedemnă de a moşteni trebuie să raţionăm ca şi când moştenirea de
cuius-ului s-ar fi fost deschis la data săvârşirii faptei, neavând importanţă ce se va întâmpla ulterior. De
exemplu, A are doi copii, C1 şi C2, iar la data de 10 decembrie 2011 C1 săvârşeşte infracţiunea de tentativă
de omor împotriva lui C2 şi este condamnat penal prin hotărâre definitivă. C1 devine nedemn de a-l moşteni
pe A, a cărui moştenire s-a deschis la 10 aprilie 2013, chiar dacă oricum C2 nu îl va moşteni pe A (bunăoară,
pentru că C2 i-a predecedat lui A sau pentru că este nedemn faţă de A ori pentru că a renunţat la moştenirea
lui A, după data deschiderii moştenirii acestuia). Aşadar, în acest exemplu, important este faptul că, dacă
moştenirea lui A s-ar fi deschis la data de 10 decembrie 2011 (data săvârşirii faptei de nedemnitate), C2 ar fi
restrâns vocaţia lui C1 la moştenirea lui A, în sensul că amândoi ar fi primit câte 1/2 din moştenire.
Cu alte cuvinte, legea sancţionează acele fapte deosebit de grave prin care nedemnul urmăreşte să înlăture
„obstacolele” care ar fi de natură să îl împiedice să moştenească o anumită persoană sau care, prin existenţa
lor, i-ar diminua partea ce i se cuvine din moştenirea acelei persoane.
Este posibil ca fiind condamnat penal prin hotărâre definitivă pentru săvârşirea unei singure infracţiuni de
omor sau de tentativă de omor, făptuitorul să devină nedemn de a culege mai multe moşteniri. De exemplu,
soţii A şi B au doi copii, C1 şi C2. Fiind condamnat penal pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor
împotriva lui C2, făptuitorul C1 devine nedemn faţă de A (tatăl acestuia şi al lui C2), faţă de B (mama lui C1
şi a lui C2) şi faţă de C2 însuşi (ipoteza prezentând importanţă dacă C2 nu are descendenţi, iar C1, în calitate
de frate, ar avea vocaţie concretă la moştenirea lui C2). Faţă de A şi B, C1 devine nedemn în temeiul art. 958
alin. 1 lit. b), iar faţă de C2 devine nedemn în temeiul art. 958 alin. 1 lit. a).
Pentru ca o persoană să fie înlăturată de la moştenire în temeiul art. 958 C.civ., trebuie să fie îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
i) persoana respectivă să fi ucis sau să fi pus în executare hotărârea de a ucide pe cel despre a cărui
moştenire este vorba (omor sau tentativă de omor), în ipoteza reglementată la lit.a), ori să fi ucis sau să fi pus
în executare hotărârea de a ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii
faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului, în ipoteza prevăzută la lit. b).
După cum se ştie, ambele aceste infracţiuni (omor şi tentativă de omor) se săvârşesc cu intenţie (directă sau
indirectă). Nu se cere ca omorul sau tentativa de omor să fie calificat (de exemplu, cu premeditare). De
asemenea, poate fi vorba şi de infracţiunea de „Uciderea la cererea victimei” (art. 190 C. pen.) sau de
infracţiunea „Uciderea nou-născutului săvârşită de către mamă” (art. 200 alin. 1 C. pen.). Aceste din urmă
infracţiuni sunt tot fapte de „ucidere a unei persoane”, dar sancţionate mai blând în considerarea condiţiilor
speciale în care acţionează subiectul activ al infracţiunii. Pe de altă parte însă, uciderea din culpă sau lovirile
ori vătămările cauzatoare de moarte nu atrag sancţiunea nedemnităţii de drept întrucât nu sunt săvârşite cu
intenţia de a ucide12.
ii) persoana respectivă să fi fost condamnată (penal) - în calitate de autor, coautor, instigator sau complice -
pentru omor sau tentativă de omor, iar hotărârea penală de condamnare să fi rămas definitivă.
Dacă făptuitorul nu a fost condamnat penal, trebuie să distingem între două situaţii:
- În cazul în care condamnarea pentru săvârşirea infracţiunii de omor sau tentativă de omor este
împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea
operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă (art. 958 alin. 2
C.civ.)13. Potrivit art. 153 alin. (2) din noul Cod penal, prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul

11
În acelaşi sens, a se vedea D. Negrilă, op.cit., p. 80-81.
12
A se vedea, pentru infracţiunea de loviri ori vătămări cauzatoare de moarte, cazurile de nedemnitate judiciară (art.
959 lit. a C.civ.).
13
Din punct de vedere procedural (avem în vedere exigenţele impuse de art. 35 din noul Cod de procedură civilă,
potrivit cu care „Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate
fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege”), nu trebuie să existe nicio
ezitare a instanţelor de judecată în a constata săvârşirea de către pârât a faptelor care atrag nedemnitatea, pentru simplul
4
infracţiunilor de omor şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei. Aceasta înseamnă că
în cazul acestor infracţiuni nu se mai pune problema ca cel care a comis fapte care atrag nedemnitatea să nu
fie condamnat (aşa cum se întâmpla la momentul intrării în vigoare a noului Cod civil).
Aşadar, instanţa civilă este competentă să soluţioneze cauze în cadrul cărora i se solicită să constate că au
fost întrunite toate elementele infracţiunii de omor sau tentativă de omor, dar condamnarea nu a intervenit din
cauza motivelor enumerate mai sus.14 Apreciem că pentru justa soluţionare a cauzei civile, deosebit de utile
pot fi probele administrate de organele de urmărire penală, dar instanţa civilă poate administra orice alte probe
prevăzute de lege.
- În cazul în care condamnarea pentru săvârşirea infracţiunii de omor sau tentativă de omor nu a intervenit,
indiferent din ce alt motiv (de exemplu, făptuitorul a fost achitat pentru că a fost în legitimă apărare ori s-a
dispus clasarea prin ordonanţa dată de procuror, pentru iresponsabilitate, etc.)15, făptuitorul nu va fi nedemn
întrucât lipseşte condiţia condamnării.
În schimb, nedemnitatea va opera dacă moştenitorul condamnat a fost ulterior amnistiat (amnistie
postcondamnatorie), graţiat sau reabilitat, deoarece aceste măsuri de politică penală nu şterg intenţia de a
ucide, ci numai condamnarea sau executarea pedepsei16 ori unele efecte secundare ale condamnării
(interdicţii, incapacităţi şi decăderi).
Atunci când, în caz de omor sau de tentativă de omor, săvârşirea faptei rezultă dintr-o hotărâre penală de
condamnare, intervenţia instanţei civile care să constate nedemnitatea apare ca inutilă17. Dacă a intervenit
condamnarea şi totuşi nedemnitatea ar fi contestată în cadrul unei petiţii de ereditate, instanţa civilă va fi
chemată numai să constate că în penal condamnarea a intervenit pentru fapta prevăzută de legea civilă (şi nu
pentru altă infracţiune, de exemplu, ucidere din culpă) şi că deci, în puterea legii, moştenitorul este îndepărtat
de la moştenire ca nedemn.
iii) Efectele nedemnităţii de drept să nu fi fost înlăturate în mod expres prin testament sau printr-un act
autentic notarial de către cel care lasă moştenirea18.
Potrivit art. 958 alin. 3 C.civ., „Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei
persoane interesate sau din oficiu de către instanţa de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii
judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea”.
Dată fiind gravitatea faptelor săvârşite de către nedemn, legiuitorul a considerat că nedemnitatea de drept
poate fi oricând constatată, chiar dacă din punct de vedere practic, în multe situaţii, restituirea bunurilor
succesorale însuşite de către nedemn se poate face doar prin echivalent.
De asemenea, deşi sunt investiţi cu cauze civile, guvernate de regulă de principiul disponibilităţii, atât
instanţele de judecată, cât şi notarii publici pot invoca din oficiu nedemnitatea. În orice caz, dacă li se pune la
dispoziţie hotărârea penală (sau civilă) din care rezultă că un succesibil este nedemn, atât instanţa de judecată,
cât şi notarul public au obligaţia să ia act de nedemnitate şi să procedeze în consecinţă.
35.2. Nedemnitatea judiciară
Potrivit art. 959 C.civ., poate fi declarată nedemnă de a moşteni:
a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui care lasă moştenirea a unor
fapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea
victimei;
După cum se observă, pentru a fi declarată nedemnă este necesar ca persoana care a săvârşit faptele
prevăzute de lege să fie condamnată penal prin hotărâre definitivă. Sancţiunea intervine numai dacă faptele

motiv că însuşi Codul civil abilitează instanţele să facă o astfel de constatare. În definitiv, instanţele constată inexistenţa
dreptului de moştenire al pârâtului întrucât acesta este nedemn de a moşteni, iar acest aspect trebuie să rezulte în mod
clar din dispozitivul hotărârii.
14
Anterior adoptării Codului civil, România a fost condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin
Hotărârea din 1 decembrie 2009 în cauza Velcea şi Mazăre împotriva României (publicată în M.Of. nr.
373/07.06.2010).
15
A se vedea în acest sens TJ Mureş, dec. civ. nr.365/1982, cu Notă de N. Pleşan, în RRD nr.9, 1983, p. 46-49.
16
A se vedea T. Reg. Ploieşti, dec.nr.3215/1956, în LP nr.8, 1957, p.106; TS, col.civ., dec.nr.769/1955 şi nr.86/1957,
citate după M. Eliescu, op.cit., (I), p.74 şi N. Pleşan, loc.cit., p.48.
17
A se vedea M. Eliescu, op.cit., (I), p.76.
18
Pentru amănunte a se vedea infra nr. 38.
5
sunt săvârşite împotriva de cuius-ului, nu şi împotriva altor persoane, oricât de apropiate ar fi acestea din urmă
de cuius-ului.
Includem în categoria faptelor grave de violenţă fizică, de exemplu: vătămarea corporală (art. 194 C.pen.),
tortura (art. 282 C.pen.), rele tratamente aplicate minorului (art. 197 C.pen.), tâlhăria (art. 233 C.pen.), violul
(art. 218), etc.
Includem în categoria faptelor grave de violenţă morală, de exemplu: inducerea în eroare a organelor
judiciare (art. 268 C.pen. ), mărturia mincinoasă (art. 273 C.pen.), şantajul (art. 207 C.pen.), traficul de
persoane (art. 210 C.pen.), traficul de minori (art. 211 C.pen.)etc.
Fapte care au avut ca urmare moartea victimei sunt: lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 195
C.pen.), întreruperea cursului sarcinii care a avut ca urmare moartea femeii însărcinate (art. 201 alin. 3
C.pen.), lipsirea de libertate în mod ilegal care a avut ca urmare moartea victimei (art. 205 alin. 4 C.pen.),
agresiunea sexuală care a avut ca urmare moartea victimei (art. 219 alin. 3) tâlhăria sau pirateria care au avut
ca urmare moartea victimei (art. 236 C.pen.) etc.
b) persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului;
c) persoana care, prin dol sau violenţă, l-a împiedicat pe cel care lasă moştenirea să întocmească, să
modifice sau să revoce testamentul.
Aceste fapte sunt sancţionate întrucât este profund imoral să se nesocotească voinţa celui care lasă
moştenirea ori să fie împiedicat de cuius-ul să dispună, după cum doreşte, pentru timpul când nu va mai fi în
viaţă. Se constată că, şi în aceste cazuri, voinţa făptuitorului este aceea de a înlătura o anumită persoană de la
moştenire sau de a crea premisele ca el să culeagă moştenirea în alte condiţii decât cele dorite de către de
cuius; acestea sunt, de altfel, şi motivele pentru care sancţiunea este atât de severă.
Faptele menţionate la lit. b) trebuie comise cu rea-credinţă, iar nu din eroare sau la solicitarea celui care
lasă moştenirea19. Astfel, nu va fi sancţionată persoana care a ascuns testamentul la solicitarea de cuius-ului
pentru a-l proteja împotriva altor potenţiali moştenitori sau pentru a-l înmâna celui indicat de către de cuius.
Tot astfel, nu va fi declarată nedemnă de a moşteni persoana care a distrus testamentul din eroare (de
exemplu, încercând să facă ordine pe biroul de cuius-ului a distrus hârtiile care păreau a fi ciorne fără valoare
şi între care se afla şi testamentul olograf) sau la solicitarea expresă a celui care lasă moştenirea. De
asemenea, nu va fi declarată nedemnă nici persoana care a scris testamentul după dictarea de cuius-ului,
crezând că un astfel de testament este valabil şi recunoscând că ea l-a scris în întregime şi nici acela care a
efectuat anumite modificări ale testamentului la cererea celui care lasă moştenirea. Considerăm că este de
bună-credinţă acela care, atunci când se pune problema executării testamentului şi se observă anumite
nereguli (adăugiri, modificări etc.), recunoaşte faptul că este autorul acestor intervenţii asupra testamentului.
Art. 959 alin. (1) lit. c) prevede că este nedemnă de a moşteni persoana care, prin dol sau violenţă, l-a
împiedicat pe cel care lasă moştenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul.
După cum se observă, nu atrage sancţiunea nedemnităţii fapta unei persoane care, prin dol sau violenţă, l-a
determinat pe de cuius să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul, dar în acest caz poate interveni
nulitatea testamentului pentru captaţie sau sugestie (care sunt forme de manifestare a dolului în materie de
liberalităţi) ori pentru violenţă20.
Este important de subliniat faptul că pentru a fi declarată nedemnă, nu este necesar ca persoana care a
comis faptele prevăzute la lit. b) şi c) să fie condamnată penal. Nu este mai puţin adevărat că uneori poate
exista şi o hotărâre de condamnare, de exemplu pentru săvârşirea infracţiunii de furt sau de distrugere ori de
fals. Fiind vorba de fapte juridice, iar nu de acte juridice, pentru dovedirea faptelor care pot atrage
nedemnitatea pot fi folosite orice mijloace de probă permise de lege.
Spre deosebire de nedemnitatea de drept care poate fi constată oricând, în cazul nedemnităţii judiciare art.
959 alin. (2) prevede că „Sub sancţiunea decăderii, orice succesibil poate cere instanţei judecătoreşti să
declare nedemnitatea în termen de un an de la data deschiderii moştenirii. Introducerea acţiunii constituie un
act de acceptare tacită a moştenirii de către succesibilul reclamant”. Fiind un termen de decădere, termenul
de un an nu este supus suspendării şi întreruperii (art. 2.548 alin. C.civ.). Acţiunea prin care se solicită
instanţei să declare nedemnitatea celui care a săvârşit faptele prevăzute de lege poate fi introdusă numai de un

19
A se vedea şi D.Negrilă, op.cit., p. 85-86.
20
Aceste chestiuni urmează a fi prezentate la materia moştenirii testamentare.
6
succesibil. Această soluţie a fost impusă de realitatea că numai succesibilul care, prin acceptarea moştenirii,
tinde să îşi însuşească titlul de moştenitor are interesul de a promova o asemenea acţiune. Dacă s-ar constata
că, deşi s-ar admite acţiunea, reclamantul nu ar avea vocaţie concretă la moştenire, atunci acţiunea ar urma să
fie respinsă ca lipsită de interes. De asemenea, dacă acţiunea ar fi introdusă de un renunţător, ea va fi respinsă
ca lipsită de interes. Dacă acţiunea este introdusă de un succesibil care nu îşi exercitase anterior dreptul de
opţiune succesorală (în sensul acceptării, în mod expres sau tacit), atunci introducerea acţiunii în declararea
nedemnităţii reprezintă pentru succesibilul reclamant un act de acceptare tacită a moştenirii, actul acceptării
fiind irevocabil.
Potrivit art. 959 alin.(3), „Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute la alin. (1) lit. a) se
pronunţă ulterior datei deschiderii moştenirii, termenul de un an se calculează de la data rămânerii definitive
a hotărârii de condamnare”. De exemplu, dacă fratele defunctului a săvârşit infracţiunea de denunţare
calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea cu doi ani înainte de data deschiderii moştenirii, dar
hotărârea penală de condamnare a rămas definitivă după un an de la data deschiderii moştenirii, termenul de
decădere de un an va curge nu de la data deschiderii moştenirii, ci de la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare. Explicaţia este foarte simplă: până la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cel care
a săvârşit fapta se bucură de prezumţia de nevinovăţie.
Art. 959 alin.(5) dispune că „În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c), termenul de un an curge de la
data când succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă această dată este ulterioară deschiderii
moştenirii”. Aşadar, dacă succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate anterior deschiderii moştenirii (de
exemplu, a cunoscut că un alt succesibil a falsificat testamentul defunctului), termenul de un an va curge de la
data deschiderii moştenirii. Dimpotrivă, dacă succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate ulterior
momentului deschiderii moştenirii (de exemplu, a aflat abia peste 2 ani de la data deschiderii moştenirii că un
alt succesibil a distrus testamentul olograf al defunctului), termenul de un an va curge de la data la care
succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, putându-se folosi orice mijloc de probă pentru a se face
dovada atât a faptei care determină sancţiunea nedemnităţii, cât şi a datei la care succesibilul interesat a
cunoscut această faptă.
Alin. (4) al art. 959 prevede că „Atunci când condamnarea pentru faptele menţionate la alin. (1) lit. a) este
împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea
se poate declara dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă. În
acest caz, termenul de un an curge de la apariţia cauzei de împiedicare a condamnării, dacă aceasta a
intervenit după deschiderea moştenirii”. Prima parte a textului are acelaşi conţinut ca art.958 alin.2 şi de
aceea sunt pe deplin valabile explicaţiile date cu prilejul analizei acelui text de lege. În privinţa momentului
de la care curge termenul de un an, textul de lege are în vedere ipoteza în care, de exemplu, un fiu al
defunctului a săvârşit infracţiunea de vătămare corporală împotriva de cuius-ului, dar în timpul procesului
(însă după data deschiderii moştenirii) intervine decesul făptuitorului şi procesul penal încetează. Celălalt fiu
al defunctului poate cere declararea nedemnităţii în termen de un an de la data decesului făptuitorului. În
cadrul acestui proces, dacă susţinerile reclamantului se probează, instanţa va constata săvârşirea faptelor care
reprezintă conţinutul constitutiv al infracţiunii de vătămare corporală gravă şi va declara nedemnitatea
făptuitorului. Aşadar, nu este nevoie de două acţiuni distincte (una prin care să se solicite constatarea
săvârşirii faptei de nedemnitate şi alta prin care să se solicite declararea nedemnităţii), ci a unei singure
acţiuni, cu două capete de cerere distincte21.
Potrivit art. 959 alin. (6), „Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul în a cărui rază teritorială se aflau
bunurile la data deschiderii moştenirii poate introduce acţiunea prevăzută la alin. (2), în cazul în care, cu
excepţia autorului uneia dintre faptele prevăzute la alin. (1), nu mai există alţi succesibili. Dispoziţiile alin.
(2)-(5) se aplică în mod corespunzător”. Ipoteza avută în vedere de acest alineat este aceea în care singurul
succesibil este acela care a săvârşit fapte care pot atrage sancţiunea nedemnităţii judiciare. Comuna, oraşul sau
municipiul poate să solicite instanţei de judecată să declare nedemnitatea succesibilului, iar admiterea acţiunii
va avea ca efect lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, ipoteză în care moştenirea devine vacantă şi va
reveni comunei, oraşului sau municipiului. Dacă pe lângă cel ce a comis faptele mai există fie şi un singur
succesibil, comuna, oraşul sau municipiul nu are calitate procesuală activă în a promova acţiunea în declararea

21
În acelaşi sens, a se vedea C.Macovei, M. C. Dobrilă, Noul Cod civil.Comentariu pe articole, p.1008.
7
nedemnităţii. Se consideră că problema declarării nedemnităţii este o problemă de familie şi dacă un
succesibil nu doreşte să îşi exercite dreptul de a solicita înlăturarea de la moştenire a altui succesibil care se
face vinovat de săvârşirea unor fapte de o anumită gravitate, comuna, oraşul sau municipiul să nu se poată
implica într-o asemenea problemă, mai ales ţinând seama de faptul că unităţile administrativ-teritoriale nu pot
justifica vreun interes patrimonial întrucât moştenirea nu este vacantă.
36. Efectele nedemnităţii succesorale. După cum am văzut, nedemnitatea reprezintă o condiţie generală a
dreptului la moştenire, ceea ce înseamnă că nedemnul este decăzut din dreptul de a moşteni. Desfiinţarea
titlului de moştenitor al nedemnului se produce din momentul deschiderii moştenirii, indiferent de momentul
săvârşirii faptei care atrage nedemnitatea. În consecinţă, hotărârea instanţei civile prin care se constată
nedemnitatea (şi care poate fi cerută şi pronunţată numai după deschiderea moştenirii) operează retroactiv,
având caracter declarativ (iar nu constitutiv).
În lumina acestor principii urmează să analizăm efectele nedemnităţii faţă de nedemn, faţă de urmaşii săi şi
faţă de terţi.
36.1. Efectele nedemnităţii faţă de nedemn. Deoarece titlul de moştenitor al nedemnului este desfiinţat de
la data deschiderii moştenirii, el nu va putea reclama partea de moştenire ce i s-ar fi cuvenit ca moştenitor,
nici măcar rezerva succesorală pe care ar fi primit-o ca moştenitor legal rezervatar. Potrivit art. 960 alin.1
C.civ., nedemnul este înlăturat atât de la moştenirea legală, cât şi de la cea testamentară. Partea sa va fi
culeasă de cei care ar fi venit la moştenire împreună cu el sau pe care prezenţa sa i-ar fi înlăturat de la
moştenire. Prin urmare, înlăturarea de la moştenire a nedemnului va profita comoştenitorilor sau
moştenitorilor subsecvenţi. Ea poate profita şi legatarilor sau donatarilor în cazul în care nedemnul era un
moştenitor rezervatar, a cărui prezenţă ar fi determinat reducţiunea liberalităţilor excesive făcute de cel care
lasă moştenirea.
Dacă înainte de constatarea nedemnităţii nedemnul a intrat în posesia bunurilor moştenirii, va fi obligat să
le restituie persoanelor îndreptăţite, neavând niciun temei pentru a le reţine. Posesia exercitată de nedemn
asupra bunurilor moştenirii este considerată posesie de rea-credinţă (art. 960 alin.2 C.civ.). Restituirea se
face, în principiu, în natură, prin înapoierea de către nedemn a bunurilor preluate (art. 1.639 C.civ.). Dacă
restituirea în natură nu este posibilă, se va face prin echivalent.
Întrucât nedemnitatea produce, în principiu, efecte relative, în sensul că nedemnul este exclus, de regulă,
doar de la moştenirea celui faţă de care a s-a făcut vinovat de săvârşirea faptelor prevăzute de lege, iar nu şi de
la moştenirea altor persoane care l-au moştenit pe de cuius, este posibil ca - în ultimă instanţă, în mod indirect
- nedemnul să culeagă bunuri care au aparţinut de cuius-ului. De exemplu, copilul C, nedemn faţă de tatăl său
X, poate moşteni, în ultimă instanţă, un apartament care a aparţinut de cuius-ului X şi pe care l-a moştenit N,
fiul nedemnului (în calitate de nepot de fiu al de cuius-ului X), care a decedat ulterior, având drept unic
moştenitor pe nedemnul C (în calitate de tată al lui N)22.
36.2. Efectele nedemnităţii faţă de descendenţii nedemnului.
i) Deşi nedemnul este înlăturat de la moştenire, descendenţii acestuia pot sa vină la moştenirea de cuius-
ului prin reprezentarea nedemnului, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege 23. Într-adevăr, spre
deosebire de Codul civil anterior, noul Cod civil permite reprezentarea nedemnului, indiferent dacă acesta din
urmă este ori nu este decedat. Cu alte cuvinte, nedemnitatea unui ascendent poate fi de natură a crea vocaţie
succesorală concretă la moştenire unui descendent al acestuia, care altfel nu ar fi putut moşteni. De exemplu,
de cuius-ul are doi copii în viaţă, C1 şi C2, iar C2 a fost condamnat prin hotărâre penală definitivă pentru
săvârşirea infracţiunii de omor împotriva de cuius-ului. Întrucât C2 este nedemn, se creează condiţiile ca o
parte din moştenirea defunctului să fie moştenită de N1 (copilul lui C2), care va veni la moştenire prin
reprezentarea lui C2. Dacă C2 nu ar fi fost nedemn, N1 nu ar fi putut moşteni din cauza principiului al II-lea
al devoluţiunii legale a moştenirii (principiul proximităţii gradului de rudenie: „înăuntrul fiecărei clase de
moştenitori, rudele de gradul cel mai apropiat cu defunctul înlătură de la moştenire rudele de grad mai
îndepărtat”- art. 964 alin. 3 C.civ.).

22
A se vedea D. Chirică, op.cit., p. 58.
23
Potrivit art. 966 C.civ., reprezentarea succesorală este admisă numai în privinţa descendenţilor copiilor defunctului, la
nesfârşit şi în privinţa descendenţilor din fraţi şi surori, până la gradul al patrulea inclusiv. A se vedea infra nr.46.
8
 ii) Atunci când nu sunt îndeplinite condiţiile reprezentării succesorale, descendenţii nedemnului pot veni la
moştenire în nume propriu, nedemnitatea ascendentului lor conferindu-le vocaţie concretă la moştenirea de
cuius-ului. De exemplu, dacă au vocaţie generală la moştenirea de cuius-ului X unchii U1 şi U2, precum şi
verii primari V1 şi V2 (copiii lui U1, respectiv, U2), iar U1 şi U2 sunt nedemni, atunci V1 şi V2 dobândesc
vocaţie concretă la moştenirea lui X, pe care o vor culege în nume propriu. Dacă U1 şi U2 nu ar fi fost
nedemni, V1 şi V2 nu ar fi venit la moştenirea lui X, fiind înlăturaţi ca urmare a aplicării principiului
proximităţii.
iii) nedemnitatea unui ascendent poate crea pentru copiii acestuia, care au fost concepuţi înainte de
deschiderea moştenirii de la care nedemnul a fost exclus, obligaţia de a raporta la moştenirea nedemnului
bunurile pe care le-au moştenit prin reprezentarea nedemnului, dacă vin la moştenirea acestuia din urmă în
concurs cu alţi copii ai săi concepuţi după deschiderea moştenirii de la care a fost înlăturat nedemnul (art. 969
C.civ.) 24.
36.3. Efectele nedemnităţii faţă de terţi25. Este posibil ca nedemnul, în perioada dintre deschiderea
moştenirii şi constatarea nedemnităţii să fi încheiat acte juridice cu terţe persoane referitoare la bunurile
moştenirii (acte de conservare, de administrare sau chiar de dispoziţie). Care va fi soarta acestor acte?
Întrucât nedemnitatea desfiinţează titlul de moştenitor al nedemnului cu efect retroactiv, de la data
deschiderii succesiunii, aplicarea mecanică a unor principii de drept ar fi condus la desfiinţarea cu efect
retroactiv a actelor încheiate de nedemn cu terţii, potrivit principiilor nemo dat quod non habet şi resoluto iure
dantis, resolvitur ius accipientis. O asemenea soluţie s-ar fi justificat în cazul terţilor de rea-credinţă (care au
avut cunoştinţă de faptele săvârşite de nedemn), dar nu şi în cazul terţilor de bună-credinţă care au crezut în
valabilitatea titlului de moştenitor al nedemnului.
Cu ocazia elaborării noului Cod civil, problema regimului juridic al actelor încheiate între nedemn şi terţi a
fost reglementată în mod expres, urmărindu-se protejarea adevăraţilor moştenitori, a terţilor de bună-credinţă
şi asigurarea securităţii circuitului civil. Este evident că nici în această materie nu există soluţii miraculoase
care să mulţumească pe deplin pe toţi cei interesaţi, dar soluţiile adoptate au urmărit o armonizare a
intereselor în prezenţă şi, mai ales, să facă previzibile soluţiile care urmează să se pronunţe.
Art. 960 alin. 3 C.civ. distinge între actele de conservare şi actele de administrare, pe de o parte, şi actele
de dispoziţie, pe de altă parte.
a) Actele de conservare, precum şi actele de administrare, în măsura în care profită moştenitorilor,
încheiate între nedemn şi terţi (fie şi de rea-credinţă), sunt valabile. Interesul economic general impune ca
aceste bunuri să fie conservate şi puse în valoare, iar actele care se încheie folosesc de cele mai multe ori şi
adevăraţilor moştenitori. Aceştia din urmă pot să ceară desfiinţarea actelor de conservare sau de administrare
dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ două condiţii: (i) terţul a fost de rea-credinţă (adică a avut cunoştinţă
de faptele săvârşite de nedemn care atrag nedemnitatea acestuia) şi (ii) actul se dovedeşte dăunător (de
exemplu, încheierea între nedemn şi terţ a unui contract de antrepriză pentru repararea unei clădiri şi
perceperea unui preţ vădit disproporţionat în raport cu lucrările efectuate).
b) Plata făcută cu bună-credinţă de către un debitor al moştenirii nedemnului - care are statutul unui
moştenitor aparent - este valabilă, chiar dacă ulterior se stabileşte că nedemnul nu are calitatea de veritabil
moştenitor şi nu era îndrituit să primească plata (art. 1.478 C.civ.).
c) Actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate între nedemn şi terţii dobânditori de bună-credinţă se
menţin, regulile din materia cărţii funciare fiind aplicabile.
c1) În privinţa bunurilor mobile, s-a avut în vedere faptul că, potrivit art. 919 alin. (1) şi (3) C.civ., până la
proba contrară acela care stăpâneşte bunul este prezumat posesor şi tot până la proba contrară, posesorul este
considerat proprietar. De asemenea, art. 935 C.civ. prevede că oricine se află la un moment dat în posesia unui
bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului, iar potrivit art.
936 C.civ. cu excepţia cazurilor prevăzute de lege (de exemplu, navele şi aeronavele), posesia de bună-
credinţă a bunului mobil asigură opozabilitatea faţă de terţi a actelor juridice constitutive sau translative de
drepturi reale.

24
Pentru amănunte, a se vedea Efectul particular al reprezentării succesorale, infra nr.49.2.
25
Problema vizează nu numai „raporturile dintre nedemn şi terţi” - cum se spune uneori - ci mai ales raporturile dintre
terţi şi persoanele care culeg moştenirea ca urmare a înlăturării de la moştenire a nedemnului.
9
 Luând în considerare aceste reglementări, în cazul în care între nedemn şi terţul dobânditor de bună -
credinţă s-a încheiat un act de dispoziţie (de exemplu, un contract de vânzare) având ca obiect un bun mobil,
sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 937 alin.1 C.civ. potrivit cu care persoana care, cu bună-credinţă,
încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine
proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă. Neproprietarul este, în ipoteza noastră,
nedemnul pentru că titlul său de moştenitor se desfiinţează cu efect retroactiv, de la data deschiderii
moştenirii. De asemenea, este de bună-credinţă terţul dobânditor care, la data intrării în posesia efectivă a
bunului, nu cunoştea şi nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calităţii de proprietar a
nedemnului26.
Din simpla lecturare a art. 937 alin. 1 C.civ. se observă că acest text nu este aplicabil actelor de dispoziţie
cu titlu gratuit ce au ca obiect un bun mobil, legiuitorul urmărind să acorde prioritate proprietarului
(adevăratului moştenitor), iar nu posesorului (terţului dobânditor de la nedemn).
c2) În privinţa bunurilor imobile, s-a prevăzut în mod expres că actul de dispoziţie se menţine, fiind însă
aplicabile regulile din materia cărţii funciare.
Actele de dispoziţie cu titlu gratuit (contract de donaţie) având ca obiect un imobil, încheiate între nedemn
şi terţul dobânditor, chiar şi de bună-credinţă, se desfiinţează cu efect retroactiv potrivit principiului resoluto
iure dantis, resolvitur ius accipientis (art. 1254 alin. 2 C.civ.). Această soluţie decurge din interpretarea per a
contrario a prevederilor art. 960 alin. (3) C.civ. şi se justifică prin aceea că în vreme ce adevăratul moştenitor
se luptă pentru a evita o pagubă - certat de damno vitando, dobânditorul cu titlu gratuit se luptă pentru a păstra
un avantaj pur gratuit - certat de lucro captando.
Dacă actul de dispoziţie încheiat între nedemn şi terţ va fi desfiinţat cu efect retroactiv, nedemnul va putea
fi acţionat de către terţ pentru evicţiune, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a atrage
răspunderea pentru evicţiune.
37. Invocarea nedemnităţii succesorale. Deosebim între nedemnitatea de drept şi nedemnitatea judiciară.
În privinţa nedemnităţii de drept, dată fiind gravitatea deosebită a faptelor sancţionate de lege cu
nedemnitatea, ea poate fi invocată de orice persoană interesată care urmează să profite de înlăturarea de la
moştenire a nedemnului, iar în anumite situaţii chiar din oficiu. Pot invoca nedemnitatea de drept:
a) Comoştenitorii sau moştenitorii subsecvenţi;
b) Legatarii sau donatarii, în cazul în care nedemnul ar fi fost un moştenitor legal rezervatar a cărui
prezenţă putea determina reducţiunea liberalităţii sau dacă acesta ar fi contestat validitatea dispoziţiilor
testamentare;
c) Creditorii persoanelor indicate la lit. a) şi b), pe calea acţiunii oblice, dacă sunt îndeplinite condiţiile de
exerciţiu ale acestei acţiuni, prevăzute de art. 1.560-1.561 C.civ.27; în orice caz, întrucât nedemnitatea
operează de drept, nu se poate susţine caracterul strict personal al acţiunii prin care se solicită să se constate
nedemnitatea celui care se face vinovat de comiterea faptelor prevăzute de lege.
d) Nedemnitatea de drept poate fi invocată din oficiu de către instanţa de judecată ori de către notarul
public, pe baza hotărârii judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea (art. 958 alin. 3 C.civ.);
e) Procurorul, în condiţiile art. 92 C. proc.civ.28;
f) Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii
moştenirii poate invoca nedemnitatea de drept dacă prin înlăturarea de la moştenire a nedemnului moştenirea
devine vacantă. Tot astfel, statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, poate să invoce nedemnitatea, în
cazul în care moştenirea ce ar deveni vacantă prin înlăturarea de la moştenire a nedemnului se află în
străinătate.

26
Pentru amănunte privind dobândirea proprietăţii bunurilor mobile prin posesia de bună-credinţă a se vedea C.
Bîrsan, op.cit., p. 412 şi urm.; Valeriu Stoica, op.cit., p. 396 şi urm.
27
Pentru amănunte privind acţiunea oblică reglementată de noul Cod civil, a se vedea C. Zamşa, Noul Cod civil.
Comentariu pe articole, p. 1655-1658; L. Pop, I.-F. Popa, S.I.Vidu, op.cit., p.761-766.
28
Potrivit art. 92 C. proc.civ., „(1) Procurorul poate porni orice acţiune civilă, ori de câte ori este necesar pentru
apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum
şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.[…]”
10
 g) Cât priveşte invocarea de către nedemn a propriei sale nedemnităţi, împărtăşim opinia potrivit căreia nu
poate primi aplicare principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans şi deci este admisibilă invocarea
nedemnităţii şi de către nedemn dacă acesta justifică un interes legitim; nedemnitatea operează de drept, iar
nedemnul se referă doar la faptul consumat al îndepărtării sale de la moştenire prin efectul legii.
În privinţa nedemnităţii judiciare, luând în considerare prevederile art. 959 C.civ., aceasta poate fi invocată
de:
a) Orice succesibil al defunctului, care justifică un interes legitim. Dacă anterior introducerii acţiunii
succesibilul reclamant nu a acceptat moştenirea, introducerea acţiunii constituie un act de acceptare tacită 29.
b) Procurorul, dacă au calitatea de succesibili minori, persoane puse sub interdicţie sau persoane dispărute.
Art. 92 C. proc.civ. nu cuprinde interdicţia expresă pentru procuror de a exercita acţiuni cu caracter strict
personal ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale
persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, ceea ce înseamnă că procurorul are calitate procesuală
activă pentru intentarea acţiunii în declararea nedemnităţii în aceste cazuri.
c) Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii
moştenirii poate cere instanţei judecătoreşti să declare nedemnitatea unicului succesibil care a comis cel puţin
una dintre faptele prevăzute de art. 959 alin. 1 C.civ., în situaţia în care singurul succesibil este nedemnul. În
aceleaşi condiţii, pentru moştenirile vacante situate în străinătate statul român poate cere instanţei
judecătoreşti să declare nedemnitatea unicului succesibil.
d) Nedemnul însuşi, dacă acesta justifică un interes legitim.
În toate cazurile nedemnitatea poate fi invocată şi constatată de instanţă numai după deschiderea moştenirii
şi numai dacă vocaţia succesorală a nedemnului este concretă, nefiind înlăturat de la moştenire prin prezenţa
unor moştenitori în rang preferabil (care pot culege moştenirea şi fără invocarea nedemnităţii). Dacă
înlăturarea de la moştenire a nedemnului se datorează dispoziţiilor testamentare, contestate într-un fel sau altul
de nedemn, legatarii pot invoca nedemnitatea, nefiind obligaţi să apere cu prioritate validitatea acestor
dispoziţii.
38. Înlăturarea efectelor nedemnităţii (art. 961 C.civ.)
Art. 961 alin (1) C.civ. prevede că „Efectele nedemnităţii de drept sau judiciare pot fi înlăturate expres
prin testament sau printr-un act autentic notarial de către cel care lasă moştenirea. Fără o declaraţie
expresă, nu constituie înlăturare a efectelor nedemnităţii legatul lăsat nedemnului după săvârşirea faptei care
atrage nedemnitatea”.
Această prevedere legală se regăseşte pentru prima dată în peisajul legislaţiei româneşti. S-a avut în vedere
faptul că, deşi un succesibil a comis o faptă gravă care ar fi de natură a atrage sancţiunea nedemnităţii, date
fiind relaţiile apropiate dintre acesta şi de cuius (de regulă, sunt rude) este posibil ca cel care lasă moştenirea
să dorească să înlăture efectele nedemnităţii. Este un fel de „iertare” a nedemnului, iar consecinţa este aceea
că se pot înlătura chiar şi efectele nedemnităţii de drept, iar nu doar efectele nedemnităţii judiciare. Este
evident că manifestarea de voinţă a de cuius-ului în sensul iertării nedemnului nu afectează sub nicio formă
tragerea la răspundere penală a făptuitorului, în condiţiile legii penale.
Înlăturarea efectelor nedemnităţii constituie un act strict personal şi unilateral, aparţinând în exclusivitate
celui care lasă moştenirea30. Nicio altă persoană, oricât ar fi de apropiată de cuius-ului, nu poate să decidă în
locul acestuia.
Fiind vorba de o manifestare de voinţă a de cuius-ului ce va produce efecte foarte însemnate (se creează
condiţiile ca cel care putea fi declarat nedemn să vină la moştenire), legiuitorul a dorit ca cel care lasă
moştenirea să-l ierte pe nedemn în deplină cunoştinţă de cauză. Pentru aceasta s-a prevăzut că iertarea nu se
poate realiza decât printr-o declaraţie expresă.
De asemenea, din punct de vedere formal, s-a prevăzut că înlăturarea efectelor nedemnităţii nu se poate
realiza decât prin act autentic notarial sau prin testament. Referitor la actul autentic notarial, acesta poate
îmbrăca forma unei declaraţii autentice, dar manifestarea de voinţă poate fi consemnată şi într-un alt autentic
notarial, cum ar fi un contract de donaţie sau de vânzare ori de întreţinere care are ca parte pe cel împotriva

29
Având în vedere caracterul strict personal al acţiunii oblice, considerăm că nedemnitatea judiciară nu poate fi
invocată de către creditorii succesibililor defunctului.
30
A se vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, Noul Cod civil.Comentariu pe articole, p. 1.010.
11
căruia au fost săvârşite faptele de nedemnitate. În ceea ce priveşte testamentul, de cuius-ul poate dispune
iertarea nedemnului întocmind orice testament permis de lege: testament autentic, olograf, privilegiat, etc.
După cum se observă, toate aceste acte juridice au un caracter solemn. În consecinţă, nu va produce niciun
efect juridic declaraţia de cuius-ului redactată sub forma unui înscris sub semnătură privată care nu
îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de lege pentru testamentul olograf.
Totodată, legiuitorul a dorit să se asigure că cel care lasă moştenirea este conştient de faptul că succesibilul
său se află în situaţia de a nu-l putea moşteni şi că doreşte să înlăture această eventualitate. Tocmai de aceea,
folosindu-se o tehnică legislativă care nu este prea uzuală, dar care este extrem de sugestivă în privinţa
conduitei pe care trebuie să o adopte cel care lasă moştenirea, s-a prevăzut că iertarea nedemnului nu se poate
realiza într-un mod indirect, prin gratificarea acestuia prin testament, ci este absolut necesar ca această iertare
să fie expresă. Dacă de cuius-ul se limitează să-l gratifice pe nedemn prin testament, fără să prevadă în mod
expres şi înlăturarea efectelor nedemnităţii, legatul va fi caduc.
Înlăturarea efectelor nedemnităţii poate interveni numai după comiterea faptelor care atrag nedemnitatea. O
eventuală declaraţie prin care o persoană ar înlătura efectele nedemnităţii pentru faptele viitoare pe care le-ar
comite un posibil succesibil al său ar fi lovită de nulitate absolută întrucât contravine ordinii publice şi bunelor
moravuri (art. 11 C.civ.).
Precizăm şi faptul că potrivit art. 961 alin. (2) „Efectele nedemnităţii nu pot fi înlăturate prin reabilitarea
nedemnului, amnistie intervenită după condamnare, graţiere sau prin prescripţia executării pedepsei
penale”. În toate aceste situaţii nedemnul a fost condamnat prin hotărâre definitivă, iar scopul acestor măsuri
de politică penală nu trebuie să afecteze producerea efectelor nedemnităţii succesorale, ca sancţiune civilă.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. În materia dreptului de moştenire: A) nedemnitatea judiciară poate fi invocată de către instanță din
oficiu; B) introducerea acțiunii prin care se solicită instanței declararea nedemnității judiciare de către un
succesibil care nu își exercitase anterior dreptul de opțiune succesorală reprezintă pentru succesibilul
reclamant act de acceptare tacită a moștenirii; C) efectele nedemnității judiciare pot fi înlăturate de către de
cuius atât în mod expres, cât și tacit.
2. Este de drept nedemnă de a moșteni: A. soția celui care lasă moștenirea, care, prin violență, l-a
împiedicat pe acesta să revoce testamentul întocmit în favoarea sa; B. persoana care, cu rea-credință, a distrus
testamentul defunctului; C. persoana condamnată penal pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenția de a-l
ucide pe cel care lasă moștenirea.
3. În materia dreptului de moştenire: A) nedemnitatea poate fi constatată de către instanţă numai după
deschiderea moştenirii; B) nedemnitatea de drept poate fi invocată şi de legatari sau donatari, în cazul în care
nedemnul ar fi fost un moştenitor legal rezervatar a cărui prezenţă putea determina reducţiunea liberalităţii; C)
nedemnitatea succesorală poate fi invocată şi în situaţia în care vocaţia succesorală legală a nedemnului nu
este concretă (utilă), ci doar generală (eventuală).
4. În materia nedemnităţii succesorale: A) nedemnul este înlăturat doar de la moştenirea legală, nu şi de la
cea testamentară; B) efectele nedemnităţii de drept pot fi înlăturate şi de moştenitorii celui care lasă
moştenirea; C) efectele nedemnităţii nu pot fi înlăturate prin reabilitarea nedemnului.
5. În materia nedemnităţii succesorale: A) nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând; B) efectele
nedemnităţii vor fi înlăturate în mod automat dacă intervine prescripţia executării pedepsei penale; C)
nedemnitatea de drept poate fi constatată din oficiu de către instanţa de judecată.
6. Nedemnitatea judiciară: A) poate fi declarată la cererea oricărei persoane interesate; B) poate fi declarată
în cazul succesibilului care, cu rea-credinţă, a alterat testamentul defunctului; C) poate fi invocată, pe cale de
acțiune, în termen de 3 ani de la data deschiderii moștenirii.

REZOLVARE
1. B); 2. C); 3. A) şi B); 4. C); 5. A) şi C); 6. B).

12
 TITLUL II
MOŞTENIREA LEGALĂ
TEMA NR. 4
OBIECTIVE:
1. Identificarea condiţiilor dreptului de moştenire legală;
2. Prezentarea principiilor generale ale devoluţiunii legale a moştenirii şi a excepţiilor de la aceste
principii;
3. Deprinderea modului de a întocmi scheme şi de a preciza pentru fiecare moştenitor clasa din care face
parte şi gradul de rudenie.

CAPITOLUL I
REGULILE GENERALE ALE DEVOLUŢIUNII LEGALE A MOŞTENIRII
Secţiunea I
Condiţiile dreptului de moştenire legală
§1. Noţiuni introductive
39. Noţiunea de moştenire legală. După cum am văzut, moştenirea este legală în cazul în care
transmiterea moştenirii are loc în temeiul legii la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege.
Moştenirea legală intervine în toate cazurile în care defunctul nu a lăsat testament sau, deşi există
testament, acesta nu produce efecte (de exemplu, este nul pentru vicii de formă).
Dar ea intervine şi în cazurile în care defunctul a lăsat testament, însă acesta nu cuprinde legate, prevăzând
numai alte dispoziţii de ultimă voinţă, de exemplu, recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, dispoziţii cu
privire la funeralii şi îngropare etc.
Mai mult decât atât, moştenirea va fi legală şi în acele cazuri în care testamentul cuprinde exheredări
(dezmoşteniri), adică înlăturarea de la moştenire a unui sau unor moştenitori legali, dar fără ca testamentul să
cuprindă legate, astfel încât la moştenire vor fi chemaţi tot moştenitorii legali, care – în lipsa acestei dispoziţii
– ar fi venit la moştenire împreună cu cei exheredaţi sau pe care prezenţa moştenitorului sau moştenitorilor
exheredaţi i-ar fi înlăturat de la moştenire. De exemplu, defunctul are doi fraţi şi dezmoşteneşte pe unul dintre
ei. În acest caz, celălalt frate va culege întreaga moştenire în temeiul legii, întrucât el invocă testamentul
numai pentru a justifica înlăturarea de la moştenire a fratelui, dar apoi justifică chemarea sa la moştenire prin
lege.
Tot astfel, moştenirea va fi legală şi în acele situaţii în care de cuius-ul a lăsat testament, acesta este
valabil din punct de vedere al condiţiilor de formă şi de fond, dar legatul cuprins în testament este ineficace.
De exemplu, legatul universal este caduc deoarece legatarul a predecedat testatorului.
În sfârşit, după cum am văzut, moştenirea legală poate şi coexista cu cea testamentară, dacă defunctul a
dispus prin testament numai de o parte a moştenirii lăsate sau, dispunând de întreg, există moştenitori
rezervatari care dobândesc rezerva întotdeauna în virtutea legii, deci ca moştenitori legali.
40. Enumerarea condiţiilor. Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire în temeiul legii trebuie să
îndeplinească în mod cumulativ 4 condiţii, dintre care 2 condiţii pozitive şi 2 condiţii negative: să aibă
capacitate succesorală, să aibă vocaţie succesorală legală, să nu fie nedemnă şi să nu fie înlăturată de la
moştenire (direct sau indirect) prin voinţa testatorului (dezmoştenire, exheredare).
În prezenţa acestor condiţii transmiterea moştenirii operează în virtutea legii din momentul deschiderii
moştenirii. Aceasta nu înseamnă, bineînţeles, că moştenitorii legali (ca, de altfel, şi legatarii) sunt siliţi să
primească moştenirea. Potrivit art. 1.106 C.civ. „nimeni nu poate fi obligat să accepte o moştenire ce i se
cuvine” (nemo invitus1 heres). Dacă moştenitorul, în baza acestui text, renunţă la moştenire, prin aceasta
desfiinţează cu efect retroactiv titlul de moştenitor, fiind considerat că nu a fost niciodată moştenitor (art.
1.121 C.civ.).
În cele ce urmează, vom analiza problemele care se pun în legătură cu vocaţia succesorală legală.
Chestiunile relative la capacitatea succesorală şi la nedemnitate au fost analizate la materia consacrată
condiţiilor generale ale dreptului de a moşteni2.
Cât priveşte dezmoştenirea (exheredarea), aceasta fiind o dispoziţie testamentară, o vom analiza la materia
devoluţiunii testamentare a moştenirii.

1
Invitus, adj. lat., constrâns, involuntar.
2
Supra nr. 22-30 şi 33-38.
1
 Întrucât dreptul de opţiune succesorală vizează şi moştenirea testamentară, urmează să fie analizat după
devoluţiunea testamentară a moştenirii.

§2. Vocaţia succesorală legală

41. Vocaţia legală generală (eventuală). Instituţia moştenirii este concepută - în cadrul devoluţiunii legale
- ca o moştenire de familie şi numai în cazul moştenirii vacante masa succesorală este culeasă de comună, oraş
sau municipiu ori, după caz, de statul român.
Astfel fiind, în dreptul nostru sunt chemate la moştenire în temeiul legii - şi deci au vocaţie succesorală
legală - persoanele care sunt în legătură de familie cu defunctul, adică rudele defunctului - din căsătorie, din
afara căsătoriei şi din adopţie - şi, alături de acestea, soţul supravieţuitor al defunctului. În acest sens, art. 963
alin. 1 C.civ. prevede că moştenirea se cuvine, în ordinea şi după regulile stabilite în prezentul titlu, soţului
supravieţuitor şi rudelor defunctului, şi anume descendenţilor, ascendenţilor şi colateralilor acestuia, după caz.
Întrucât legăturile de rudenie pot fi foarte îndepărtate, astfel încât chemarea la moştenire nu ar mai avea
acoperire în sentimente reale de afecţiune reciprocă între aceste rude şi defunct, legea limitează - pe linie
colaterală - vocaţia succesorală legală la gradul al IV-lea inclusiv. În linie dreaptă, ascendentă sau
descendentă, legea nu prevede nicio limitare, „căci aici legile firii impun, fără ajutorul legilor omului,
limitarea necesară”3.
Prin urmare, rudele în linie dreaptă, descendentă (fiu/fiică, nepot de fiu/fiică, strănepot de fiu/fiică etc.) şi
ascendentă (părinţi, bunici, străbunici etc.), au vocaţie succesorală în mod nelimitat în grad. În schimb, rudele
colaterale au vocaţie succesorală numai până la gradul al IV-lea inclusiv.4 Deci au vocaţie succesorală legală
pe linie colaterală fraţii şi surorile defunctului, rude de gradul al II-lea5, descendenţii lor până la gradul al IV-
lea (nepoţi şi strănepoţi de frate/soră, care sunt rude de gradul al III-lea, respectiv de gradul al IV-lea cu
defunctul), unchii şi mătuşile defunctului (rude colaterale de gradul al III-lea) şi copiii lor (veri primari ai
defunctului, care sunt rude colaterale de gradul al IV-lea) şi unchii/mătuşile mari (care sunt fraţii sau surorile
bunicilor defunctului - rude colaterale tot de gradul al IV-lea).
Subliniem că vocaţia succesorală a acestor rude (care sunt chemate la moştenire alături de soţul
supravieţuitor al defunctului) nu înseamnă că ele toate, împreună şi deodată, vor culege moştenirea lăsată de
defunct, căci vocaţia lor la moştenire este numai generală, potenţială, vizând posibilitatea de principiu a
acestor persoane de a moşteni, prin efectul legii, patrimoniul persoanei decedate.
42. Principiul reciprocităţii vocaţiei legale generale la moştenire. Având în vedere că transmiterea
moştenirii este o transmisiune pentru cauză de moarte (mortis causa), principiul reciprocităţii vocaţiei
succesorale nu vizează comuna, oraşul, municipiul sau statul (şi nici persoanele juridice), pentru că - deşi
comuna, oraşul, municipiul sau statul are (iar persoanele juridice pot avea vocaţie succesorală) - aceştia nu pot
transmite o moştenire.
Principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale generale guvernează însă - fără a fi prevăzut expres de lege -
materia moştenirii legale între persoanele fizice. În virtutea acestui principiu, dacă o persoană are vocaţie
succesorală legală generală la moştenirea lăsată de o altă persoană, atunci şi această din urmă persoană are
aceeaşi vocaţie în raport cu prima (sensul pozitiv al principiului). În concret vocaţia lor va depinde de ordinea
în care va surveni decesul lor sau a uneia dintre ele (şi bineînţeles, de concursul celorlalţi moştenitori). De
exemplu, dacă copilul are vocaţie generală la moştenirea lăsată de părinţi, vocaţia succesorală operează şi în
sens invers. Tot astfel, în raporturile dintre fraţi şi surori, dintre nepoţi de frate şi unchi ori mătuşi etc.
Principiul reciprocităţii vocaţiei la moştenire are şi un sens negativ: dacă o persoană nu are vocaţie la
moştenirea unei alte persoane, nici aceasta din urmă nu are vocaţie la moştenirea primei. De exemplu,
ginerele ori nora, pe de o parte, şi socrii, pe de altă parte, cumnaţii etc.
Principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale cunoaşte, după părerea noastră, o singură excepţie: este
cazul constatării nulităţii căsătoriei sau a anulării ei prin hotărâre judecătorească intervenită după decesul
soţilor sau a unuia dintre ei, constatându-se că unul dintre ei a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei
declarată nulă sau anulată (căsătorie putativă). Potrivit art. 304 alin.(1) C.civ. „Soţul de bună-credinţă la
încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne
definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă” În acest caz, dacă soţul supravieţuitor (în viaţă la data

3
M. Eliescu, op.cit., I, p.88. Evident, rudele colaterale de grad mai îndepărtat de rudenie pot fi gratificate pe calea
moştenirii testamentare, ca şi orice alte persoane.
4
Potrivit art. 963 alin. 2 C.civ., descendenţii şi ascendenţii au vocaţie la moştenire indiferent de gradul de rudenie cu
defunctul, iar colateralii numai până la gradul al patrulea inclusiv.
5
Pe linie colaterală nu există rude de gradul întâi.
2
morţii celuilalt) a fost de rea-credinţă el nu va moşteni; în schimb, dacă soţul de bună-credinţă a supravieţuit
celuilalt, el va avea vocaţie succesorală. Dacă ambii soţi au fost de bună sau de rea-credinţă, principiul
reciprocităţii vocaţiei succesorale, în sens pozitiv, respectiv negativ, se restabileşte.
43. Vocaţia legală concretă (efectivă, utilă). Rudele cu vocaţie succesorală legală generală nu sunt
chemate toate împreună şi deodată la moştenire. Dacă toate rudele cu vocaţie generală ar fi chemate împreună
şi deodată la moştenire, „averile succesorale s-ar fărâmiţa în părţi de o valoare neînsemnată, iar instituţia
moştenirii nu şi-ar mai putea îndeplini rosturile ei social-economice”6; pe de altă parte, „nu s-ar ţine seama de
caracterul diferit al legăturilor de afecţiune dintre cel care lasă moştenirea şi rudele sale”7.
Pentru a se evita asemenea consecinţe, în cadrul devoluţiunii legale a moştenirii legiuitorul a instituit o
anumită ordine de chemare concretă la moştenire a rudelor defunctului. Prin urmare, pentru ca o persoană să
fie chemată efectiv la moştenire în temeiul legii, deci să aibă vocaţie legală concretă, nu este suficient să facă
parte din categoria moştenitorilor legali, cu vocaţie generală, ci trebuie să mai fie îndeplinită şi o condiţie
negativă, şi anume să nu fie înlăturată de la moştenire de o altă persoană, cu vocaţie generală, dar chemată de
lege în rang preferabil, deci care are şi vocaţie concretă, utilă. De exemplu, fratele defunctului, care face parte
din clasa a II-a de moştenitori legali, are vocaţie generală la moştenire, dar pentru a avea şi vocaţie concretă la
moştenire este absolut necesar să nu existe descendenţi ai defunctului, care fac parte din clasa I şi care sunt
chemaţi de lege cu prioritate la moştenire.
Pentru stabilirea ordinii de preferinţă între rudele defunctului cu vocaţie generală, legea foloseşte două
criterii tehnico-juridice: clasa de moştenitori şi gradul de rudenie. Cu ajutorul acestor criterii legea determină
vocaţia concretă la moştenire a rudelor defunctului, probleme ce urmează a fi analizate în secţiunea
următoare, în cadrul principiilor devoluţiunii legale a moştenirii.

Secţiunea a II-a
Principiile generale ale devoluţiunii legale a moştenirii şi
excepţiile de la aceste principii
§1. Enumerarea principiilor
44. Trei principii. Sunt chemate la moştenire, în temeiul legii, rudele defunctului şi, alături de ele, soţul
supravieţuitor, iar în lipsa lor - dacă defunctul nu a dispus nici prin testament de bunurile moştenirii –
comuna, oraşul, municipiul sau statul, după caz.
Există trei principii de bază ale devoluţiunii legale. Aceste trei principii trebuie aplicate exact în ordinea
pe care o vom înfăţişa în cele ce urmează, orice inversare a ordinii lor determinând rezultate eronate.
44.1. Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moştenitori legali. Printr-o clasă
de moştenitori se înţelege o categorie de rude (de exemplu, descendenţii defunctului) care, ca atare, adică în
mod colectiv, exclude o altă categorie de rude sau este exclusă de ea, chiar dacă rudele din categoria exclusă
ar fi de grad mai apropiat cu defunctul decât rudele din categoria chemată la moştenire. De exemplu, nepotul
de fiu al defunctului (rudă de gradul al II-lea) exclude de la moştenire pe părinţii defunctului, deşi aceştia sunt
rude de gradul I. Cu alte cuvinte, în cadrul unui „conflict” dintre „clasa de moştenitori” şi „gradul de rudenie”
are „câştig de cauză” clasa de moştenitori.
Noul Cod civil (art. 964 alin. 1, art. 975-983) prevede că rudele defunctului vin la moştenire în următoarea
ordine:
a) clasa I, clasa descendenţilor în linie directă, alcătuită din copii, nepoţi, strănepoţi ş.a.m.d. ai defunctului,
fără limită în grad (la nesfârşit);
b) clasa a II-a, clasa (mixtă) a ascendenţilor privilegiaţi (părinţii defunctului) şi colateralilor privilegiaţi
(fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii lor până la gradul al IV-lea inclusiv);
c) clasa a III-a, clasa ascendenţilor ordinari (bunici, străbunici ş.a.m.d. ai defunctului, fără limită în grad);
d) clasa a IV-a, clasa colateralilor ordinari (unchii şi mătuşile, verii primari şi unchii şi mătuşile mari
(fraţii/surorile bunicilor) defunctului)8.
Deoarece rudele sunt chemate la moştenire în ordinea claselor, în prezenţa fie şi a unei singure rude din
clasa I, rudele din clasele subsecvente nu mai sunt chemate la moştenirea legală, indiferent de gradul lor de
rudenie cu defunctul. Deci rudele din clasa a II-a sunt chemate la moştenire numai dacă nu există rude din
clasa I sau cele existente nu pot (din cauza nedemnităţii) sau nu vor (sunt renunţători) să vină la moştenire.
Tot astfel, rudele din clasa a III-a sunt chemate la moştenire numai dacă nu există moştenitori din primele

6
M. Eliescu, op.cit., p.86.
7
St. Cărpenaru, op.cit., p.398.
8
Vezi schema 1.
3
două clase sau cei existenţi nu pot sau nu vor să vină la moştenire. Iar rudele din clasa a IV-a sunt chemate la
moştenire numai dacă nu există moştenitori din primele trei clase sau cei existenţi nu pot sau nu vor să vină la
moştenire.

Legendă:
D – defunctul (de cuius, persoana
despre a cărei moştenire este
vorba);
C - copil;
N - nepot;
Sn - strănepot;
Rsn – răstrănepot;
T - tată;
M - mamă;
B - bunic;
Sb - străbunic;
F – frate/soră;
Nf- nepot de frate/soră;
Snf - strănepot de frate/soră; Um -
unchiul mare (frate/soră al (a)
bunicilor);
U – unchi/mătuşă;
Vp - văr primar.

Este foarte important ca atunci când se întocmeşte schema care îi cuprinde pe toţi moştenitorii defunctului
cu vocaţie la moştenire – schema putând să ajute foarte mult la stabilirea corectă a cercului moştenitorilor, a
cotelor ce li se cuvin acestora etc. - să se stabilească în concret calitatea fiecărui moştenitor în raport cu
defunctul, iar nu în raport cu o altă persoană. De exemplu, trebuie să se stabilească faptul că o persoană este
unchiul defunctului, iar nu fratele tatălui defunctului.
În legătură cu principiul I al devoluţiunii legale a moştenirii, sunt necesare două precizări:
a) Venirea concomitentă la moştenire a rudelor din două clase deosebite este posibilă numai în caz de
dezmoştenire directă9 prin testament a moştenitorilor dintr-o clasă preferată. În acest sens, art. 964 alin.2
C.civ. prevede că „ Dacă în urma dezmoştenirii rudele defunctului din clasa cea mai apropiată nu pot culege
întreaga moştenire, atunci partea rămasă se atribuie rudelor din clasa subsecventă care îndeplinesc
condiţiile pentru a moşteni”. De exemplu, prin testamentul întocmit, de cuius dezmoşteneşte în mod direct pe
cei doi copii ai săi. În acest caz, copiii culeg totuşi, contrar voinţei defunctului, ca moştenitori legali10, rezerva
globală de 1/2 din moştenire (rezerva fiecărui copil fiind de 1/4 din moştenire), restul moştenirii (de 1/2) fiind
dobândit (dacă defunctul nu a dispus altfel prin testament) de moştenitorii din clasa subsecventă (din clasa a
II-a, a III-a sau a IV-a, după caz, care culeg moştenirea în calitate de moştenitori legali, iar nu în aceea de
legatari11).
În fine, precizăm că nu vor veni concomitent la moştenire rude din două clase deosebite atunci când de
dezmoştenirea directă a anumitor rude dintr-o clasă vor profita alte rude din aceeaşi clasă, dar de un grad
inferior. De exemplu, de cuius-ul are ca potenţiali moştenitori legali (aşadar, cu vocaţie legală generală) pe
copilul C, pe nepotul N (fiul lui C) şi pe fratele F. Dacă, prin testamentul întocmit, de cuius-ul îl
dezmoşteneşte direct pe copilul C şi atât C, cât şi N şi F acceptă moştenirea, C va culege rezerva succesorală
de jumătate din moştenire, iar N va culege restul de jumătate din moştenire. Deşi a acceptat moştenirea,

9
Potrivit art. 1.074 alin. 2 C.civ., “Dezmoştenirea este directă atunci când testatorul dispune prin testament
înlăturarea de la moştenire a unuia sau mai multor moştenitori legali şi indirectă atunci când testatorul instituie unul
sau mai mulţi legatari”.
10
Vezi supra nr. 7.
11
Nu intrăm în amănunte, problema urmând a fi analizată în cadrul devoluţiunii testamentare a moştenirii.
4
fratele F nu va moşteni, deoarece face parte din clasa a II-a şi moştenirea a fost culeasă integral de
moştenitorii din clasa I. De dezmoştenirea lui C a profitat N, care face parte tot din clasa I, iar nu F.
b) Soţul supravieţuitor al defunctului, nefiind rudă cu acesta, nu face parte din nicio clasă, însă vine la
moştenire în concurs cu oricare clasă chemată la moştenire; deci el nu înlătură nicio clasă de moştenitori, dar
nici nu este înlăturat de la moştenire indiferent de clasa, fie şi prima, chemată de lege la succesiune.

44.2. Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă. Potrivit acestui
principiu, consacrat de art. 964 alin. 3 C.civ., înăuntrul fiecărei clase de moştenitori, rudele de gradul cel mai
apropiat cu defunctul înlătură de la moştenire rudele de grad mai îndepărtat (proximior excludit remotiorem -
cel mai apropiat înlătură pe cel mai îndepărtat). De exemplu, copiii defunctului înlătură de la moştenire pe
nepoţi, strănepoţi etc.; fraţii şi surorile defunctului înlătură pe nepoţii şi strănepoţii de frate; unchii şi mătuşile
înlătură pe verii primari etc. Deci vocaţia concretă la moştenire în cadrul aceleiaşi clase depinde de apropierea
gradului de rudenie.
De la acest principiu, legea prevede două excepţii:
i) în cadrul clasei a II-a (clasa mixtă a ascendenţilor privilegiaţi şi colateralilor privilegiaţi) părinţii
defunctului (rude de gradul I) nu înlătură de la moştenire pe fraţii sau surorile defunctului şi descendenţii lor
(rude de gradele II-IV), ci ei vin împreună la moştenire, primind anumite cote stabilite de lege12;
ii) reprezentarea succesorală13.

44.3. Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad chemate la moştenire.
Potrivit acestui principiu, consacrat de art. 964 alin. 4 C.civ., între rudele din aceeaşi clasă de moştenitori şi
de acelaşi grad, moştenirea se împarte în mod egal. De exemplu, dacă la moştenire vin doi copii ai
defunctului, fiecare va primi jumătate din moştenire. Tot astfel, dacă în lipsă de moştenitori din prima clasă,
sunt chemaţi la moştenire doi fraţi buni ai defunctului, ei vor împărţi moştenirea în mod egal. Tot în mod egal
vor împărţi moştenirea vărul primar şi unchiul mare, în calitatea lor de colaterali ordinari de gradul al IV-lea
etc.
Şi de la acest principiu, legea prevede două excepţii:
i) împărţirea pe tulpini a moştenirii în cazul venirii la moştenire a rudelor de acelaşi grad prin reprezentare
succesorală14;
ii) dacă la moştenire sunt chemaţi doi sau mai mulţi colaterali privilegiaţi (fraţi/surori) proveniţi din părinţi
diferiţi (indiferent dacă sunt din căsătorii diferite, din afara căsătoriei sau din adopţie), între ei (adică fraţi
buni, fraţi consangvini sau fraţi uterini cu defunctul) şi, dacă este cazul, între descendenţii fraţilor/surorilor de
diferite categorii (indiferent că vin la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare succesorală)15
moştenirea nu se împarte în părţi egale, legea prevăzând împărţirea pe linii, egalitatea păstrându-se numai
între fraţii pe aceeaşi linie, însă fratele bun al defunctului beneficiază de cotă-parte pe ambele linii (privilegiul
dublei legături)16.
Şi în legătură cu acest principiu sunt necesare două precizări:
a) Nici în raporturile dintre părinţi, pe de o parte, şi fraţi/surori sau descendenţii lor, pe de altă parte (adică
în raporturile dintre moştenitorii din clasa a II-a), nu se aplică principiul egalităţii (ei nici nu sunt rude de grad
egal), părinţii culegând o cotă fixă stabilită de lege indiferent de numărul colateralilor privilegiaţi cu care vin
în concurs şi indiferent de gradul de rudenie al colateralilor privilegiaţi în raport cu defunctul 17.
b) Soţul supravieţuitor culege o cotă în funcţie de clasa de moştenitori cu care vine în concurs, neavând
importanţă numărul moştenitorilor din acea clasă (sau subclasă de moştenitori privilegiaţi din cadrul clasei a
II-a)18. Cu alte cuvinte, dacă, de exemplu, soţul supravieţuitor al defunctului vine la moştenire împreună cu
doi fraţi buni ai defunctului, moştenirea nu se va împărţi în mod egal între aceşti trei moştenitori, ci soţul
supravieţuitor va primi 1/2 din moştenire, iar cei doi fraţi vor primi împreună 1/2 din moştenire, fiecărui frate
revenindu-i 1/4 din moştenire.

12
Vezi infra nr. 62 lit. b)
13
Vezi infra nr. 45 şi urm.
14
Vezi infra nr. 49.1
15
Vezi infra nr. 65.2 in fine
16
Vezi pentru amănunte infra nr. 65.2
17
Vezi infra nr. 62 lit. b)
18
Vezi infra nr. 77
5
 TEST DE AUTOEVALUARE
1. Bunicul defunctului: a) este înlăturat de la moștenire de copilul fratelui defunctului; b) nu înlătură de la moștenire
pe fratele tatălui defunctului; c) nu este înlăturat de la moștenire de soțul supraviețuitor.
2. În materia dreptului de moştenire: a) fratele tatălui defunctului este înlăturat de la moştenire de către tatăl mamei
defunctului; b) mama defunctului înlătură de la moştenire pe nepotul de frate al defunctului; c) dacă în clasa a IV-a de
moştenitori nu există unchi şi/sau mătuşi, vărul primar şi fratele bunicului defunctului (unchiul mare) împart în mod egal cota
din moştenire ce li se cuvine.
3. În materia dreptului de moştenire: A) nepotul de frate al defunctului este rudă de gradul al III-lea cu defunctul; B)
vărul primar al defunctului o înlătură de la moştenire pe sora bunicului defunctului; C) părinţii defunctului (rude de gradul I)
îl înlătură de la moştenire pe nepotul de fiu al defunctului (rudă de gradul al II-lea) în temeiul principiului al II-lea al
devoluţiunii legale a moştenirii.
4. În materia dreptului de moştenire: A) principiul al III-lea al devoluţiunii legale a moştenirii se aplică şi în cazul în
care la moştenire vine soţia supravieţuitoare a defunctului şi părinţii defunctului, fiecare primind câte 1/3 din moştenire; B)
fratele bun al tatălui defunctului nu este înlăturat de la moştenire de bunicul mamei defunctului; C) mama tatălui defunctului
este înlăturată de la moştenire de copilul fratelui defunctului.
5. Mama defunctului: a) înlătură de la moştenire pe fratele defunctului; b) este înlăturată de la moştenire de fratele
defunctului; c) înlătură de la moştenire pe vărul primar al defunctului.
6. În materia moștenirii legale, fratele tatălui defunctului: a) face parte din clasa a II-a de moştenitori, ca şi tatăl
defunctului; b) este înlăturat de la moştenire de strănepotul de frate al defunctului; c) este înlăturat de la moştenire de soţul
supravieţuitor al defunctului.
7. În materia moștenirii legale, strănepotul de frate al defunctului: A) este înlăturat de la moștenire de mama
defunctului; B) este rudă de gradul al patrulea cu defunctul; C) este înlăturat de la moștenire de fratele mamei defunctului.

REZOLVARE
1. a) şi c); 2. a) şi c); 3. A); 4. C); 5. C); 6. b); 7. B).

6
 TEMA NR. 5 REPREZENTAREA SUCCESORALĂ

OBIECTIVE:
1. Reprezentarea succesorală - înlătură unele consecinţe injuste ale principiului proximităţii gradului de
rudenie şi ale principiului egalităţii între rudele de acelaşi grad;
2. Identificarea domeniului de aplicare;
3. Analiza condiţiilor reprezentării succesorale;
4. Înţelegerea noţiunii de „tulpină”:
5. Deprinderea modului de a întocmi scheme în contextul aplicării regulilor ce guvernează reprezentarea
succesorală.

§2. Reprezentarea succesorală

45. Noţiune şi utilitate. Prin reprezentarea succesorală un moştenitor legal (sau mai mulţi) de un grad mai
îndepărtat - numit reprezentant – urcă, în virtutea legii, în gradul, locul şi drepturile ascendentului său - numit
reprezentat -, pentru a culege partea din moştenire care i s-ar fi cuvenit acestuia, dacă nu ar fi fost nedemn faţă
de defunct sau decedat la data deschiderii moştenirii (art. 965 C.civ.).
Utilitatea reprezentării constă în faptul că, prin efectele pe care le produce, asigură egalitatea între
tulpini, atât în situaţia în care reprezentatul este decedat, cât şi în situaţia în care acesta este nedemn.
Sub imperiul Codului civil de la 1864, putea fi reprezentat doar cel decedat, nu şi nedemnul, chiar dacă
acesta ar fi fost decedat la data deschiderii moştenirii. Noul Cod civil prevede, pentru prima dată, că poate fi
reprezentat şi nedemnul, chiar aflat în viaţă la data deschiderii moştenirii.
Reprezentarea succesorală înlătură unele consecinţe injuste (a) ale principiului proximităţii gradului de
rudenie şi (b) ale principiului egalităţii între rudele de acelaşi grad1. (a) Astfel, de exemplu, defunctul avea doi
copii, C1 şi C2, dintre care C2 a predecedat, lăsând un copil, N. Dacă am aplica
principiul proximităţii gradului de rudenie, moştenirea ar urma să fie culeasă de
C1, copilul în viaţă al defunctului, care - fiind de gradul I - ar înlătura de la
moştenire pe N, nepotul de fiu al defunctului. O asemenea soluţie nedreaptă este
înlăturată prin instituţia reprezentării succesorale care permite nepotului N să
urce în locul părintelui predecedat C2 pentru a culege partea de moştenire (în
speţă, jumătate) ce s-ar fi cuvenit acestuia dacă ar fi fost în viaţă la data
deschiderii moştenirii, C1 culegând cealaltă jumătate (schema 2).
De asemenea, în exemplul oglindit în schema 2, însă cu modificarea în sensul
că C2 nu este decedat, ci este nedemn faţă de defunct, dacă N nu ar putea veni la
moştenire prin reprezentare, atunci întreaga moştenire ar fi culeasă de copilul
C1, care este rudă de gradul I cu de cuius-ul. Beneficiind de reprezentare, N urcă
în gradul, locul şi drepturile ascendentului său C2, vine în concurs cu C1 şi
ambii culeg câte o jumătate din moştenire. Nefiind cu nimic vinovat pentru faptele comise de C2, N nu trebuie
să fie înlăturat de la moştenirea bunicului său.
(b) Tot astfel, dacă ambii copii ai defunctului, C1 şi C2, ar fi decedaţi sau nedemni la data deschiderii
moştenirii şi C1 ar fi lăsat un copil (N1), iar C2 ar fi lăsat trei copii (N2, N3 şi N4), cei patru nepoţi ai
defunctului (rude de gradul al II-lea) vor împărţi moştenirea nu în mod egal, potrivit principiului egalităţii, ci -
fiind admisă reprezentarea – N1 va lua o jumătate, iar ceilalţi trei (N2, N3 şi N4) vor lua împreună cealaltă
jumătate, adică atât cât ar fi luat şi părinţii lor dacă ar fi fost în viaţă sau nu ar fi fost nedemni (schema 8).
Dreptul la moştenire nu poate depinde de hazard (predecesul sau supravieţuirea unor rude), iar moartea
prematură a părinţilor nu trebuie să dăuneze unora dintre copii şi nici să profite altora. De asemenea, faptul că
ascendenţii lor au comis anumite fapte pentru care au devenit nedemni nu trebuie să îi afecteze pe descendenţii
acestora în privinţa modului de împărţire a moştenirii. S-ar putea susţine că soluţia echitabilă ar fi fost aceea ca
reprezentanţii (în speţă, N1, N2, N3 şi N4) să împartă moştenirea în mod egal pentru că toţi au aceeaşi calitate
în raport cu de cuius-ul, respectiv sunt nepoţi ai acestuia. În realitate, soluţia oferită de Codul civil este cea
echitabilă deoarece, dacă părinţii lor ar fi fost în viaţă sau nu ar fi fost nedemni, fiecare părinte ar fi moştenit 1/2

1
Vezi supra nr. 44.2 şi 44.3. Vezi şi B. Dumitrache, M. Nicolae, Discuţii privitoare la reprezentarea succesorală, (II)
în Dreptul nr. 4, 1999, p. 32-33.
1
din moştenire şi ulterior ar fi retransmis cota moştenită către propriii copii; în aceste condiţii, nepotul care este
singur la părinţi ar fi primit integral cota de 1/2 moştenită de autorul său, iar ceilalţi trei nepoţi ar fi împărţit în
mod egal cota de 1/2 moştenită de autorul lor, revenindu-i fiecărui nepot 1/6 din moştenire. Prin efectele pe care
le produce reprezentarea succesorală, legiuitorul urmăreşte să neutralizeze consecinţele unor evenimente
anormale care s-au petrecut în cadrul unei familii (decesul copiilor înaintea părinţilor, săvârşirea unor fapte
grave care se sancţionează cu nedemnitatea etc.) astfel încât, din punct de vedere juridic, niciunul dintre cei
nevinovaţi să nu fie afectat.
Din cele arătate, rezultă că reprezentarea succesorală este o instituţie deosebită de reprezentarea din dreptul
comun care se referă la reprezentarea voinţei altuia la încheierea de acte juridice (reprezentarea persoanelor
incapabile, mandatul etc.).
45.1. Imposibilitatea reprezentării renunţătorului în dreptul nostru succesoral
Problema reprezentării renunţătorului este una dintre cele mai delicate probleme din materia dreptului
succesoral. În decursul timpului această chestiune a primit diverse rezolvări, argumentele pro şi contra fiind atât
de consistente încât nu a fost descoperită nicăieri acea soluţie care să corespundă tuturor exigenţelor.
În dreptul succesoral român nu se admite reprezentarea renunţătorului.
Nu se poate pune semnul egal între reprezentarea decedatului şi nedemnului, pe de o parte, şi reprezentarea
renunţătorului, pe de altă parte. Aceasta întrucât pe când predecesul şi cauzele de nedemnitate sunt fapte
juridice stricto sensu, renunţarea la moştenire este un act juridic. Voinţa renunţătorului poate fi în mod legitim
determinată de dorinţa sa de a favoriza anumite rude, intenţie care ar fi ineficientă dacă reprezentarea
renunţătorului ar opera de drept în beneficiul descendenţilor renunţătorului. Pe când nedemnitatea este o
sancţiune şi efectele sale trebuie restrânse la persoana vinovată, renunţarea la moştenire este o opţiune morală
exercitată de moştenitorul care este liber să cântărească atât interesele sale, cât şi pe cele ale descendenţilor săi
şi ale celorlalte rude ale defunctului. Trebuie să se aibă în vedere fizionomia diferită a renunţării, decesului şi
nedemnităţii şi să nu se ia în calcul doar faptul că în toate cele trei ipoteze trebuie să se asigure în mod
obligatoriu egalitatea între tulpini.
46. Domeniu de aplicare. Potrivit art. 966 C.civ., reprezentarea succesorală este admisă numai în privinţa
descendenţilor copiilor defunctului, la nesfârşit şi în privinţa descendenţilor din fraţi şi surori, până la gradul
al patrulea inclusiv2. Întrucât reprezentarea succesorală derogă de la principiile devoluţiunii legale a moştenirii,
dispoziţiile care o prevăd sunt de strictă interpretare. În consecinţă nicio altă persoană nu poate beneficia de ea.
Câteva precizări sunt necesare:
i) Astfel, ascendenţii ordinari nu pot veni la moştenire prin reprezentarea părinţilor defunctului (de
exemplu, în situaţia în care mama defunctului este decedată la data deschiderii moştenirii, iar tatăl este în viaţă,
bunicii materni nu pot veni la moştenire prin reprezentare spre a culege cota ce i s-ar fi cuvenit mamei
defunctului dacă ar mai fi fost în viaţă, ci întreaga moştenire va reveni tatălui).
ii) De asemenea, verii primari nu pot veni la moştenire prin reprezentarea propriilor părinţi, respectiv
unchii sau mătuşile defunctului (de exemplu, dacă moştenirea este acceptată de vărul primar V1, copilul
unchiului U1 predecedat, şi de unchiul U2, întreaga moştenire va reveni unchiului U2, vărul primar V1 fiind
înlăturat de la moştenire ca urmare a aplicării principiului proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din
aceeaşi clasă).
iii) Tot astfel, soţul supravieţuitor nu poate beneficia de reprezentare (nu poate avea calitatea de
reprezentant) pentru a moşteni un frate sau părinţii3 ori alte rude ale soţului predecedat sau nedemn (deci soţul
supravieţuitor nu îi poate moşteni prin reprezentare succesorală pe cumnaţii, socrii sau alţi afini ai săi) şi nici nu
poate fi reprezentat (de exemplu, dacă soţul supravieţuitor este nedemn, copilul său din căsătoria anterioară sau
fratele său nu pot veni prin reprezentare la moştenirea soţului decedat).

2
După cum s-a spus (vezi M. Eliescu, op.cit., vol. I, p. 91), „Numai în aceste cazuri legea prezumă că afecţiunea pe
care o avea defunctul pentru rudele sale cele mai apropiate se răsfrânge şi asupra descendenţilor acestora.”
3
Vezi de exemplu, T. Pop. Rai. Griviţa Roşie, sent. civ. nr.4330/1995, în JN nr.5, 1956, p.889; TS, col.civ., dec.
nr.1506/1968, în CD, 1968, p.97; TS, s.civ., dec.nr. 226/1986, în CD, 1986, p.76-78; Curtea de Apel Iaşi, dec.civ. nr.
1692/10.10.2001, în Jurisprudenţa Curţii de Apel Iaşi în materie civilă pe anul 2001, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.
104; Curtea de Apel Suceava, dec.civ. nr. 2079/2003, citată de C. S. Ricu, în Noul Cod civil.Comentarii, doctrină şi
jurisprudenţă, vol.II.Art. 953-1649, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.36, speţa nr. 2.
2
 47. Condiţii. Descendenţii copiilor defunctului şi descendenţii din fraţi şi surori, pot beneficia de
reprezentare succesorală numai dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ trei condiţii, două în persoana celui
reprezentat şi una (mai complexă) în persoana reprezentantului.
47.1. Prima condiţie în persoana reprezentatului: cel reprezentat să fie lipsit de capacitatea de a moşteni
sau să fie nedemn faţă de defunct (în acest din urmă caz chiar dacă nedemnul se află în viaţă la data deschiderii
moştenirii).
Aşadar, cu excepţia nedemnului, o persoană în viaţă la data deschiderii moştenirii nu poate fi reprezentată.
Subliniem că această dispoziţie nu trebuie să fie interpretată în sens de „predeces”, căci o asemenea formulare
ar atrage după sine imposibilitatea reprezentării persoanelor decedate în acelaşi timp cu de cuius-ul4, în aceste
cazuri neputându-se stabili ordinea deceselor. De exemplu, tatăl şi unul dintre cei doi fii ai săi decedează cu
ocazia unei catastrofe aeriene. Dacă descendenţii fiului decedat nu ar putea veni prin reprezentare la moştenirea
bunicului fiindcă - prin ipoteză - nu se poate dovedi predecesul, această moştenire ar fi culeasă integral de
celălalt fiu, rămas în viaţă, în virtutea principiului proximităţii gradului de rudenie, ceea ce ar fi o soluţie nu
numai ilegală, dar şi profund inechitabilă.
În realitate, fiul decedat la data deschiderii succesiunii tatălui - fiu care nu are capacitate succesorală
fiindcă nu se poate dovedi „existenţa” lui (art. 957 alin.1 C.civ.) în acel moment (supravieţuirea), aşa cum nu se
poate dovedi nici predecesul - poate fi reprezentat. Aceasta pentru că nu mai există la data deschiderii
succesiunii, deci nu are capacitate succesorală.
Deoarece nu se reprezintă decât persoanele lipsite de capacitatea de a moşteni şi nedemnul, cu excepţia
acestuia din urmă o persoană care este în viaţă nu poate fi reprezentată, chiar dacă ea nu moşteneşte, renunţând
la moştenire. Aşa cum am arătat mai sus, în dreptul succesoral român nu este admisă reprezentarea
renunţătorului.
Tot astfel, dacă o persoană este în viaţă şi nu este nedemnă de a moşteni, ea nu poate fi reprezentată dacă a
fost dezmoştenită, indiferent dacă dezmoştenitul este sau nu este moştenitor rezervatar. De exemplu, dacă de
cuius-ul X are doi copii, C1 şi C2, care sunt în viaţă şi nu sunt nedemni, iar C1 are la rândul său un copil, N1,
iar C2 are doi copii, N2 şi N3, şi atât C1, cât şi C2 au fost dezmoşteniţi în mod direct prin testamentul lăsat de
către defunct, atunci - dacă vor accepta moştenirea toţi cei implicaţi - C1 şi C2 vor primi rezerva de jumătate
din moştenire (1/4 fiecare), iar restul se va împărţi în mod egal între cei trei nepoţi (N1, N2 şi N3), care vor
moşteni în nume propriu (primind fiecare 1/6 din moştenire, în calitate de nepoţi ai defunctului), iar nu prin
reprezentare succesorală. Dacă defunctul are doi fraţi, F1 şi F2, care sunt în viaţă şi nu sunt nedemni, iar F1 are
un copil, Nf1, iar F2 are doi copii, Nf2 şi Nf3, şi F1 şi F2 au fost dezmoşteniţi în mod direct şi în totalitate prin
testamentul lăsat de către defunct, atunci F1 şi F2 nu vor moşteni nimic, iar Nf1, Nf2 şi Nf3 - dacă vor accepta
moştenirea – vor moşteni în nume propriu (primind fiecare 1/3 din moştenire), iar nu prin reprezentare
succesorală.
Nici persoana dispărută nu poate fi reprezentată, deoarece se socoteşte a fi în viaţă cât timp nu intervine o
hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă (art. 53 C.civ.). Dacă ulterior intervine o asemenea hotărâre, iar
ca dată a morţii se stabileşte o dată anterioară sau concomitentă cu data deschiderii succesiunii, reprezentarea va
fi posibilă. În schimb, dacă data morţii stabilită prin hotărâre se va situa după momentul deschiderii succesiunii
cel declarat mort va moşteni el, iar descendenţii lui vor culege această moştenire nu prin reprezentare, ci odată
şi în cadrul patrimoniului lăsat de acesta (prin retransmitere).
Interdicţia reprezentării persoanelor în viaţă la data deschiderii moştenirii (cu excepţia nedemnului) mai are
drept consecinţă că reprezentarea nu poate opera per saltum sau omisso medio, ci numai din grad în grad vacant,
trecând prin toate gradele intermediare5. De exemplu, defunctul are un copil în viaţă (C1) şi un nepot (N) şi
strănepot (Sn) în viaţă, urmaşii celui de al doilea copil (C2) predecedat.
În această ipoteză, dacă nepotul N este în viaţă şi renunţă la moştenirea defunctului, moştenirea va fi culeasă
de unicul copil în viaţă, C1, (rudă de gradul I), strănepotul Sn (rudă de gradul al III-lea) neputând veni la
moştenire prin reprezentare, pentru că nu poate sări peste locul ascendentului în viaţă (N) care este renunţător.

4
Vezi supra nr. 30.
M. Eliescu, op.cit., I, p.92; C. Stătescu, op.cit., p.127.
5

3
 47.2. A doua condiţie în persoana reprezentatului: locul celui reprezentat să fie un loc util. Reprezentarea se
admite numai în cazul în care cel reprezentat, dacă ar fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii, ar fi avut
vocaţie concretă la moştenire, adică ar fi putut moşteni. Excepţie face situaţia în care reprezentatul este nedemn.
În acest din urmă caz, deşi nedemnul însuşi nu ar fi putut moşteni, descendenţii lui pot să îl reprezinte şi, în
consecinţă, pot culege moştenirea de cuius-ului.
Locul nu este util dacă cel reprezentat este un frate (soră) al
defunctului, decedat la data deschiderii succesiunii sau nedemn, care însă a
fost înlăturat de la moştenire prin dezmoştenire (exheredare)
testamentară (schema 4). Nefiind moştenitori rezervatari, fraţii şi
surorile defunctului, care au fost dezmoşteniţi prin testament, vor fi
înlăturaţi în totalitate de la moştenire. Cu alte cuvinte, chiar dacă F2 nu ar
fi fost decedat, oricum el însuşi nu ar fi moştenit nimic deoarece a fost
exheredat de către de cuius şi, în această situaţie, nu ar fi îndeplinit
una dintre condiţiile pentru a culege moştenirea ca moştenitor legal,
respectiv condiţia negativă de a nu fi dezmoştenit de către de cuius.
În schimb, dacă dezmoştenirea priveşte un descendent al defunctului (de exemplu, un copil) reprezentarea va
putea avea loc, pentru că descendenţii sunt moştenitori rezervatari şi deci locul este util în privinţa părţii din
moştenire care este rezerva succesorală. De exemplu, dacă de cuius-ul are doi copii, C1 şi C2, iar C1 a fost
dezmoştenit şi este decedat la data deschiderii moştenirii (sau nedemn), N (copilul lui C1) va putea culege
rezerva de 1/4 care i s-ar fi cuvenit lui C1 dacă ar mai fi fost în viaţă (sau dacă nu ar fi fost nedemn), iar C2 va
culege restul de 3/4 din moştenire6.
47.3. A treia condiţie (singura în persoana reprezentantului): reprezentantul să îndeplinească toate condiţiile
generale pentru a culege moştenirea lăsată de defunct (art.967 alin.2 C.civ.). Deoarece urmează să-l
moştenească pe defunct, iar nu pe cel reprezentat, reprezentantul trebuie să aibă aptitudinea, adică să
îndeplinească toate condiţiile pentru a putea veni la moştenirea legală a defunctului, având nevoie să
împrumute, în acest scop, numai locul şi gradul mai apropiate ale ascendentului său.
Aceste condiţii sunt (cu precizările necesare):
a) Reprezentantul să aibă capacitate succesorală. Spre deosebire de cel reprezentat, el nu poate să fie
persoană decedată în acelaşi timp cu defunctul.
b) Reprezentantul să aibă vocaţia succesorală generală proprie la moştenirea lăsată de defunct, fiindcă o
persoană care nu ar putea moşteni în nume propriu, nu poate culege moştenirea nici prin reprezentare. Această
vocaţie generală urmează să se transforme în vocaţie concretă prin reprezentare.
Subliniem că descendenţii din fraţi şi surori pot veni la moştenire prin reprezentare numai până la gradul al
IV-lea inclusiv (strănepot de frate/soră), fiindcă pe linie colaterală legea conferă vocaţie succesorală generală
numai până la acest grad.
c) Reprezentantul să nu fie nedemn faţă de defunct, să nu fi renunţat la moştenirea de cuius-ului şi să nu fi
fost dezmoştenit de către acesta (în acest din urmă caz dacă este vorba de descendenţi din fraţi/surori).
În legătură cu condiţia ca reprezentantul să nu fi fost dezmoştenit de către de cuius, menţionăm că pentru ca
reprezentantul să culeagă integral cota ce i s-ar fi cuvenit reprezentatului este necesar ca nici reprezentatul7 şi
nici reprezentantul să nu fie dezmoşteniţi.
Deoarece nu este în discuţie moştenirea lăsată de cel reprezentat, reprezentantul poate fi nedemn faţă de
reprezentat, poate să renunţe la moştenirea acestuia şi poate să fie dezmoştenit de el (art. 967 alin. 3 C.civ.).
Într-un cuvânt, reprezentantul nu trebuie să îndeplinească condiţiile necesare pentru a-l moşteni pe cel
reprezentat, deoarece reprezentantul culege partea din moştenire la care este îndreptăţit direct de la de cuius,
iar nu de la reprezentat. Altfel spus, reprezentarea presupune o unică transmitere a drepturilor succesorale de

6
Pentru stabilirea rezervei lui C1 se procedează astfel: dacă C1 şi C2 ar fi venit la moştenire ca moştenitori legali, ei ar
fi primit fiecare 1/2 din moştenire. Pentru că C1 a fost exheredat, acestuia i s-ar fi cuvenit oricum rezerva (împotriva
voinţei defunctului), care este de 1/4 din moştenire (adică jumătate din cota legală). Întrucât C1 este decedat, N vine la
moştenire prin reprezentare succesorală pentru a culege cota ce i s-ar fi cuvenit lui C1 dacă ar mai fi fost în viaţă, adică
rezerva de 1/4. În virtutea vocaţiei la întreaga moştenire, C2 va culege restul de 3/4 din moştenire.
7
În legătură cu dezmoştenirea reprezentatului vezi condiţia „locul celui reprezentat să fie un loc util”, analizată supra
nr.47.2
4
la defunct la reprezentant, iar nu o primă transmitere de la defunct la reprezentat, urmată de o a doua
transmitere de la reprezentat la reprezentant.

48. Modul cum operează reprezentarea. În ipoteza în care condiţiile arătate sunt îndeplinite, reprezentarea
operează: a) în toate cazurile (art. 966 alin.2 C.civ.), b) la infinit (la nesfârşit) şi c) de drept şi imperativ.
a) Potrivit legii (art.966 alin.2 C.civ.), reprezentarea „operează în toate cazurile, fără a deosebi după cum
reprezentanţii sunt rude de acelaşi grad ori de grade diferite în raport cu defunctul”. Cu alte cuvinte,
reprezentarea operează, de exemplu, nu numai atunci când unul sau mai mulţi descendenţi ai unui copil decedat
al defunctului vin la moştenire în concurs cu unul sau mai mulţi descendenţi în viaţă ai defunctului de grad mai
apropiat (schema 2) şi când fără beneficiul reprezentării nici nu ar putea moşteni, dar şi atunci când descendenţii
copilului sau copiilor decedaţi ai defunctului sunt de acelaşi grad (schema 8)8.

În privinţa rudelor de grad egal reprezentarea se admite pentru ca împărţirea moştenirii să se facă pe tulpină,
„cu respectarea principiului egalităţii între moştenitorii de gradul cel mai apropiat cu defunctul”9, iar nu pe
capete, în părţi egale în raport cu numărul descendenţilor care vin efectiv la moştenire. De exemplu, dacă cei
doi copii (sau fraţi) ai defunctului sunt decedaţi la data deschiderii moştenirii şi unul a lăsat un copil, iar al
doilea trei copii, moştenirea se va împărţi între nepoţi (respectiv nepoţii de frate) ai defunctului nu în părţi egale
(1/4 pentru fiecare), ci în două părţi, prima jumătate revenind unui nepot, iar cealaltă jumătate fiind împărţită
între ceilalţi trei nepoţi, câte 1/6 pentru fiecare (schema 8).
b) Reprezentarea operează la infinit (la nesfârşit). Aceasta înseamnă că, în privinţa descendenţilor copiilor
defunctului, nu numai nepoţii, dar şi strănepoţii, răstrănepoţii etc. pot veni la moştenire prin reprezentare.
Evident, condiţiile reprezentării trebuie să fie îndeplinite pentru fiecare salt în grad, ceea ce înseamnă că trebuie
să se verifice pentru fiecare reprezentat dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. Cu alte cuvinte, în
cadrul aceleaşi tulpini nu este obligatoriu să existe un singur reprezentat, ci pot exista mai mulţi reprezentaţi
succesivi, decedaţi şi/sau nedemni.
c) Pentru ca - în toate cazurile în care reprezentarea este admisă - împărţirea să se facă pe tulpină, ea
operează de drept10 şi imperativ. Aceasta înseamnă, în primul rând, că reprezentarea operează „în virtutea
legii”11, fără a fi necesară vreo manifestare de voinţă din partea reprezentantului în sensul aplicării regulilor
reprezentării şi, în al doilea rând, presupune că voinţa descendenţilor copiilor defunctului sau a descendenţilor
din fraţi şi surori poate influenţa regulile reprezentării numai prin renunţare la moştenire, dar nu şi prin
acceptarea ei cu efecte parţiale (de exemplu, fără beneficiul reprezentării) sau sub condiţie (de exemplu,
împărţirea să se facă în alte cote decât cele rezultând din regulile reprezentării) 12. De exemplu, dacă cei doi
copii ai defunctului sunt decedaţi la data deschiderii moştenirii şi unul a lăsat un copil, iar al doilea trei copii,
cei patru nepoţi ai defunctului nu pot accepta moştenirea sub condiţia ca ei să moştenească în nume propriu
(ceea ce ar însemna că nu s-ar aplica regulile reprezentării, ci moştenirea s-ar împărţi în mod egal) şi nici nu pot

8
Vezi, de exemplu, TMB, s.a IV-a civ., dec. nr. 1589/1986, în RRD nr.10, 1986, p.68.
9
M. Eliescu, op.cit., I, p.91.
10
Vezi M. Eliescu, op.cit., I, p. 96. Vezi şi D. Chirică, op.cit., p. 81; D. Negrilă, op.cit., p. 292.
11
Reamintim că potrivit art. 965 C.civ., “Prin reprezentare succesorală, un moştenitor legal de un grad mai
îndepărtat, numit reprezentant, urcă, în virtutea legii, în drepturile ascendentului său (...)”
12
Art. 1.101 C.civ. prevede că „Sub sancţiunea nulităţii absolute, opţiunea succesorală este indivizibilă şi nu poate
fi afectată de nicio modalitate”.
5
să accepte venirea la moştenire prin reprezentare, dar să solicite, de pildă, ca N1 să primească 1/4 (în loc de
1/2), iar N2, N3 şi N4 să primească fiecare 1/4 (în loc de 1/6). Cu alte cuvinte, dacă sunt îndeplinite condiţiile
reprezentării succesorale, descendenţii au două variante: ori acceptă moştenirea şi în acest caz se vor aplica în
totalitate regulile reprezentării, ori renunţă la moştenire şi în acest caz vor deveni persoane străine de moştenire.

49. Efectele reprezentării succesorale.

49.1. Efectul general al reprezentării succesorale
Potrivit art. 968 alin.1 C.civ. „În cazurile în care operează reprezentarea succesorală, moştenirea se
împarte pe tulpină”.
Potrivit art. 968 alin. 2 C.civ., „Prin tulpină se înţelege:
- înăuntrul clasei întâi, descendentul de gradul întâi care culege moştenirea sau este reprezentat la
moştenire;
- înăuntrul clasei a doua, colateralul privilegiat de gradul al doilea care culege moştenirea sau este
reprezentat la moştenire”.
Pentru prima dată în legislaţia civilă românească este definită noţiunea de „tulpină”. Trebuie precizat ca
aceasta este o noţiune specifică doar instituţiei reprezentării succesorale. Nu se poate vorbi despre împărţirea
moştenirii pe tulpină decât în ipoteza în care descendenţii copiilor defunctului sau descendenţii
fraţilor/surorilor defunctului vin la moştenire prin reprezentare succesorală.
Împărţirea pe tulpină a moştenirii înseamnă că reprezentanţii unei persoane, indiferent de numărul lor -
deoarece urcă „în drepturile ascendentului” (art. 965 C.civ.) - vor lua din moştenire partea ce s-ar fi cuvenit
ascendentului reprezentat dacă ar fi fost în viaţă la deschiderea moştenirii ori dacă nu ar fi fost nedemn; ei nu
pot pretinde mai mult, dar nici să fie obligaţi să ia mai puţin. Deci stabilirea părţii de moştenire se face pe
tulpină (schema 14).
Aceasta mai înseamnă că, dacă se pune problema reprezentării a două sau mai multe persoane decedate sau
nedemne la data deschiderii moştenirii, reprezentanţii lor vor împărţi moştenirea nu pe capete (în funcţie de
numărul lor), ci pe tulpină. De exemplu, dacă defunctul a avut doi copii predecedaţi, dintre care unul a lăsat
un copil, iar celălalt doi copii, aceşti nepoţi ai defunctului vor moşteni nu în părţi egale, ci primul nepot va lua
1/2 din moştenire, iar ceilalţi doi câte 1/4 fiecare, adică tot atât cât ar fi luat şi ascendenţii lor dacă ar fi fost în
viaţă (schema 15).
Dacă aceeaşi tulpină „a produs mai multe ramuri, în cadrul fiecărei ramuri subdivizarea se face tot pe
tulpină, partea cuvenită descendenţilor de acelaşi grad din aceeaşi ramură împărţindu-se între ei în mod
egal” (art. 968 alin.3 C.civ.). Dacă, în exemplul precedent, unul dintre nepoţi (ramura N3) ar fi şi el decedat la
data deschiderii moştenirii, lăsând doi copii (care sunt strănepoţi faţă de defunct), aceştia vor moşteni tot pe
tulpini (subtulpini), adică partea ce s-ar fi cuvenit ascendentului lor (schema 16).
49.2. Efectul particular al reprezentării succesorale
Art. 969 C.civ. prevede: „(1) Copiii nedemnului concepuţi înainte de deschiderea moştenirii de la care
nedemnul a fost exclus vor raporta la moştenirea acestuia din urmă bunurile pe care le-au moştenit prin
reprezentarea nedemnului, dacă vin la moştenirea lui în concurs cu alţi copii ai săi, concepuţi după
deschiderea moştenirii de la care a fost înlăturat nedemnul. Raportul se face numai în cazul şi în măsura în
care valoarea bunurilor primite prin reprezentarea nedemnului a depăşit valoarea pasivului succesoral pe
care reprezentantul a trebuit să îl suporte ca urmare a reprezentării. (2) Raportul se face potrivit dispoziţiilor
prevăzute în secţiunea a 2-a a cap. IV din titlul IV al prezentei cărţi”.
Acest text de lege consacră o figură juridică nouă în peisajul legislaţiei româneşti, fiind inspirat din Codul
civil francez (art. 754 alin.2).
Pentru înţelegerea mai uşoară a problemelor care se pun în această materie, vom înfăţişa un exemplu –
însoţit de schema aferentă - şi ulterior vor fi făcute câteva precizări.
Să presupunem că de cuius-ul D a avut doi copii, C1 şi C2, a lăsat un activ brut de 7.000 de lei şi un pasiv
de 3.000 de lei, ceea ce înseamnă că activul net este de 4.000 de lei. Întrucât C2 a fost nedemn, la moştenirea
lui D a venit C1 (în nume propriu) şi N1 (fiul lui C2), acesta din urmă venind la succesiunea lui D prin
reprezentarea lui C2. Activul net s-a împărţit în mod egal între C1 şi N1, fiecare primind câte 2.000 de lei.
Ulterior, lui C2 i se mai naşte un copil, N2, care - întrucât nu a avut capacitate succesorală – nu l-a putut
moşteni pe D prin reprezentarea lui C2.

6
 Ca urmare a decesului lui C2, moştenitorii săi vor fi N1 şi N2. Presupunând că C2 lasă un activ brut de
9.000 de lei şi un pasiv de 3.000 de lei, rezultă un activ net de 6.000 de lei.
Art. 969 C.civ. îi impune lui N1 să aducă la masa succesorală a lui C2 (adică să se ia în calcul cu ocazia
partajării moştenirii lăsate de către C2), de regulă prin echivalent, bunurile în valoare de 2.000 de lei pe care
le-a primit de la D, prin reprezentarea lui C2. În aceste condiţii, activul net de 6.000 de lei rămas de pe urma
lui C2 nu se va împărţi în mod egal între N1 şi N2, ci N1 va primi bunuri în valoare de doar 2.000 de lei (care
se vor adăuga la bunurile în valoare de 2.000 de lei pe care N1 le-a primit deja de la D, prin reprezentarea lui
C2), iar N2 va primi bunuri în valoare de 4.000 de lei din activul net de 6.000 de lei rămas de pe urma lui C2.
În final, N1 şi N2 vor primi bunuri în valoare de 4.000 de lei fiecare, asigurându-se egalitatea între ei (vezi şi
schema 17).

50. Probleme speciale privind moştenirea prin reprezentare şi prin retransmitere în lumina legilor de
restituire (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001)
A. Legea fondului funciar nr.18/1991 (republicată în anul 1998). Potrivit art.8 din lege, dacă fostul
proprietar al terenului nu este în viaţă pentru a solicita reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului,
beneficiază de prevederile legii moştenitorii lui „în condiţiile legii civile” 13. Întrucât legea civilă permite,
potrivit regulilor analizate, moştenirea prin reprezentare, înseamnă că ea poate avea loc şi în aplicarea Legii
nr.18/1991. În acest sens, în art.13 din Regulamentul aprobat prin HG nr.890/2005 (privind procedura de
constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra
terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a
proprietarilor) s-a precizat că descendenţii copiilor fostului proprietar (decedat), precum şi descendenţii
fraţilor sau surorilor lui, după caz, pot veni la moştenire în locul părintelui (copil sau frate/soră), în cazul în
care aceştia au „decedat anterior autorului succesiunii” (fostul proprietar al terenului, care nu a putut
beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate nefiind în viaţă).
De exemplu, fostul proprietar al terenului, decedat în 1980, are un fiu în viaţă şi doi nepoţi care sunt copiii
unui alt fiu decedat în 1979, deci „anterior autorului succesiunii”. Fiul în viaţă beneficiază în nume propriu de
o cotă de 1/2, iar cei doi nepoţi, prin reprezentare succesorală, de cealaltă jumătate, titlul de proprietate
emiţându-se pe numele tuturor moştenitorilor (art.13 alin.3 din Legea nr.18/1991 şi art.36 alin.1 din
Regulament), fără arătarea cotelor, urmând ca ei să procedeze, ulterior, potrivit dreptului comun.
Faţă de cele arătate, se impun însă două precizări:
În primul rând, reprezentarea se admite, după cum am văzut, nu numai în cazul predecesului celui
reprezentat, dar şi în cazul în care reprezentatul este decedat în acelaşi timp (codecedat) cu autorul
succesiunii. De exemplu, dacă fostul proprietar al terenului şi unul dintre copiii lui au decedat într-o catastrofă
(de exemplu, cu ocazia cutremurului din anul 1977) şi nu se poate stabili ordinea deceselor, descendenţii
copilului (nepoţii, strănepoţii defunctului) pot veni la moştenire prin reprezentare, alături de copiii în viaţă ai
fostului proprietar, luând partea ce s-ar fi cuvenit ascendentului lor reprezentat, dacă ar fi fost în viaţă (deci
cota-parte stabilită pe tulpină).
În al doilea rând, se pune întrebarea, ce se întâmplă în cazul în care moartea copilului sau, după caz, a
fratelui/surorii fostului proprietar, autor al succesiunii, ar fi intervenit nu „anterior” (sau concomitent), ci
ulterior decesului autorului succesiunii. Regulamentul nu prevede această ipoteză. De fapt, nici nu era nevoie
să o prevadă, pentru că, oricum, problema urmează să fie soluţionată „în condiţiile legii civile” (art. 8 din
Legea nr.18/1991).
Astfel, dovedindu-se că moştenitorul (de exemplu, un copil sau frate/soră, văr primar etc. sau chiar legatar
universal ori cu titlu universa114) a fost în viaţă la data deschiderii moştenirii (lăsată de fostul proprietar al
terenului) va moşteni el, şi apoi cota moştenită, intrată în patrimoniul lui, se va transmite propriilor

13
Stabilirea calităţi de moştenitor a solicitantului este de competenţa instanţei de drept comun, iar nu a instanţei de
contencios administrativ. CSJ, s. cont. adm., dec.nr.76/1994, în Dreptul nr.6, 1995, p.89.
14
Făcând trimitere la „condiţiile legii civile”, Legea nr.18/1991 are în vedere nu numai moştenirea legală, dar,
evident, şi pe cea testamentară. (Vezi şi art.13 alin.4 din Regulament care, fiind insuficient de precis redactat, evocă
totuşi corect posibilitatea moştenirii testamentare. Potrivit acestui text din Regulament, „În cazul în care există
moştenitori testamentari care formulează cereri, ei vor fi trecuţi, de asemenea, în titlul de proprietate împreună cu
ceilalţi moştenitori legali care au vocaţie, potrivit documentelor prezentate, urmând ca raporturile dintre ei să fie
soluţionate potrivit dreptului comun”).
7
moştenitori (moştenire prin retransmitere). De exemplu, în cauza soluţionată prin decizia civilă a TJ
Teleorman nr. 259/199315, fostul proprietar al terenului a decedat în 1973, având 6 copii, dintre care 2 au
decedat în 1986. În baza Legii nr.18/1991 dreptul de proprietate s-a reconstituit pe numele celor 4 copii în
viaţă (câte 1/6 pentru fiecare), iar cota de 2/6 s-a reconstituit pe numele soţiei supravieţuitoare a unui copil
decedat (1/6) şi pe numele legatarului universal al celuilalt copil decedat (1/6). Deoarece nici soţia
supravieţuitoare a copilului decedat (nora fostului proprietar) şi, cu atât mai puţin, legatarul universal al
celuilalt copil decedat (care poate fi şi o persoană străină) nu au vocaţie succesorală proprie la moştenirea
lăsată de fostul proprietar, ei nu puteau veni la moştenire prin reprezentare (chiar dacă cei doi copii ar fi fost
decedaţi la data morţii lui de cuius), nefiind îndeplinite condiţiile reprezentării succesorale.
În schimb, ei au putut moşteni prin retransmitere, prin intermediul moştenirilor lăsate de cei doi copii
decedaţi, care au moştenit ei şi, la rândul lor, au retransmis propriilor moştenitori (moşteniri succesive).
B. De asemenea, problemele de drept succesoral referitoare la moştenirea prin reprezentare sau prin
retransmitere urmează să fie rezolvate potrivit aceloraşi principii şi cu privire la imobilele care intră sub
incidenţa Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6
martie 1945 - 22 decembrie 1989 (republicată în septembrie 2005).
Potrivit art.4 alin.2, de prevederile Legii nr.10/2001 beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai
persoanelor fizice îndreptăţite.
La art.4.3. şi art.4.4 din Normele metodologice din 07.03.2007 de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989
(aprobate prin H.G. nr. 250/2007, publicată în M. Of. nr. 227 din 03.04.2007) se menţionează că în cazul în
care restituirea aceluiaşi imobil este cerută de mai multe persoane îndreptăţite, care sunt succesoare ale
titularului şi care sunt rude de acelaşi grad (deci care au vocaţie legală sau testamentară, după caz, la
moştenire), şi comisia de analiză a notificărilor nu poate stabili cotele cuvenite fiecăruia dintre succesori,
decizia de restituire se va emite pe numele tuturor, urmând ca stabilirea cotelor de proprietate ale acestora să
se facă potrivit dreptului comun intern aplicabil moştenirii (persoanele respective vor face partajarea
convenţională sau, în lipsa înţelegerii părţilor, se vor adresa instanţei judecătoreşti pentru stabilirea cotelor şi,
eventual, pentru ieşirea din indiviziune). În toate cazurile stabilirea calităţii de moştenitor (legal sau
testamentar) se face potrivit legii civile române.
În mod evident, folosirea sintagmei „şi care sunt rude de acelaşi grad” este eronată, Legea nr.10/2001
permiţând atât moştenirea prin reprezentare, cât şi moştenirea prin retransmitere. Oricum, nu comisia
stabileşte drepturile succesorale ale moştenitorilor, ci acest aspect urmează să se rezolve potrivit dreptului
comun, fie pe cale amiabilă, fie pe cale judecătorească.
Potrivit art.4 alin.4 din Legea nr.10/2001, de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat
procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen
cererea de restituire. Această soluţie este în acord cu dispoziţiile legale aplicabile în materie de succesiuni
(dreptul de acrescământ reglementat de art. 697 din Codul civil de la 1864, potrivit căruia „Partea
renunţătorului profită coerezilor săi”, respectiv art. 1.121 alin. 2 C.civ., potrivit cu care „Partea
renunţătorului profită moştenitorilor pe care i-ar fi înlăturat de la moştenire sau celor a căror parte ar fi
diminuat-o dacă ar fi acceptat moştenirea”). Prin urmare, comoştenitorul care a solicitat restituirea în natură a
imobilului în baza Legii nr. 10/2001 culege şi cota comoştenitorului care nu a depus notificarea până la data
de 14 februarie 2002.
D. Concluzii
Rezolvarea corectă a litigiilor având ca obiect bunuri care intră sub incidenţa legilor de restituire presupune
ca, în primul rând, să analizăm cercul moştenitorilor cu vocaţie concretă la moştenirea fostului proprietar
luând în considerare data deschiderii moştenirii, iar nu data apariţiei legii de restituire sau aceea a depunerii
cererii de restituire a bunului. Cu alte cuvinte, trebuie să raţionăm ca şi când bunul s-ar fi aflat în patrimoniul
defunctului la data deschiderii moştenirii.
Apoi, urmează să aplicăm regulile devoluţiunii succesorale a moştenirii, analizând mai întâi moştenirea
fostului proprietar, apoi alte eventuale moşteniri care s-au deschis până la data soluţionării cererii de restituire.
De exemplu, fostul proprietar, X, a decedat în anul 1970 şi a lăsat ca moştenitori pe copiii C1, C2 şi C3,

15
Vezi cu Notă de M. Enache, în Dreptul nr.1, 1994, p.98 şi urm. Vz. şi TJ Vaslui, dec.civ. nr. 53/1998, cu Notă de
Şt. Lungu, în Dreptul nr. 7, 1999, p. 137-141.
8
precum şi pe N1, fiul copilului C4 (decedat în anul 1968), care a venit la moştenirea lui X prin reprezentarea
lui C4. Copilul C1 a decedat în anul 1988, lăsând ca moştenitori pe soţia supravieţuitoare A (noră a lui X) şi
pe propriul copil N2 (nepot al lui X). Copilul C2 a decedat în anul 1991 şi a fost moştenit de concubina
acestuia, B, pe care C2 a instituit-o legatară universală. În anul 2000 a decedat şi B, fiind moştenită de doi
nepoţi de frate predecedat ai acesteia, B1 şi B2. În fine, copilul C3 şi nepotul N1 se află în viaţă. Presupunând
că N1, C3, A, N2, B1 şi B2 au formulat notificare (împreună sau separat), în termen, în temeiul Legii nr.
10/2001, cu toţii au calitatea de persoane îndreptăţite, neavând importanţă: i) că bunul preluat de stat nu a
existat în patrimoniul defunctului la data deschiderii moştenirii; ii) că unii moştenitori vin la moştenire în
nume propriu (C3), alţii prin reprezentare succesorală (N1) şi alţii prin retransmitere (A, N2, B1 şi B2); iii)
faptul că unii nu sunt rudă cu X (A, B1 şi B2), de vreme ce retransmiterea permite ca moştenirea să fie culeasă
şi de persoane care nu sunt rude cu defunctul; iv) faptul că bunul nu figurează în eventualele certificate de
moştenitor eliberate în urma deceselor la care am făcut referire în cele ce precedă.
Întrucât restituirea bunurilor preluate de stat nu a intervenit de drept, ci numai la cerere, în toate cazurile
trebuie să se verifice dacă persoanele îndreptăţite au formulat cerere (notificare) în termenul prevăzut de lege.
Dacă cererea (notificarea) nu a fost formulată în termenul prevăzut de lege, moştenitorul defunctului decedat,
de exemplu, în anul 1970, chiar dacă a obţinut atunci certificat de moştenitor în care erau menţionate alte
bunuri care au aparţinut defunctului, nu va putea obţine măsuri reparatorii, fiind decăzut din dreptul privitor la
imobilul care formează obiectul legii de restituire. În privinţa moştenitorilor care nu au acceptat moştenirea la
data deschiderii acesteia (de exemplu, în anul 1970), operează repunerea în termen, cererea având valoare de
acceptare pentru bunurile a căror restituire se solicită. În schimb, succesibilul care la moartea fostului
proprietar a renunţat la moştenirea acestuia, devenind astfel persoană străină de moştenire, nu poate beneficia
de dispoziţiile legilor de restituire16.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. În cazul în care la moştenire vin soţul supravieţuitor al defunctului S, unchiul defunctului U1 şi vărul
primar al defunctului V (V este copilul unchiului predecedat U2 al defunctului şi pentru a moşteni invocă
beneficiul reprezentării succesorale), atunci: A) soţul supravieţuitor S primeşte 3/4; B) unchiul U1 primeşte
1/8; C) vărul primar V nu moşteneşte.
2. În materia dreptului de moştenire: A) fraţii şi surorile defunctului nu pot veni la moştenire prin
reprezentare succesorală; B) bunicii defunctului nu pot veni la moştenire prin reprezentarea părinţilor
predecedaţi ai defunctului; C) copiii defunctului pot veni la moştenire prin reprezentare succesorală.
3. În materia dreptului de moştenire, bunicul defunctului, ca şi nepotul de frate al defunctului: A) poate
veni la moştenire atât în nume propriu, cât şi prin reprezentare succesorală; B) este înlăturat de la moştenire de
nepotul de fiu al defunctului; C) înlătură de la moştenire pe fratele tatălui defunctului.
4. Moştenirea de cuius-ului X s-a deschis la data de 20.10.2017. Prin declaraţii date în faţa unui notar
public în cursul lunilor noiembrie şi decembrie 2017, au acceptat moştenirea S, A, B, C, D şi M. S este soţul
supravieţuitor al defunctului. A, B şi C sunt nepoţii de fiu ai lui X, tatăl lor, P – copil al defunctului din
căsătoria cu S– fiind predecedat lui X. D este copilul lui X din afara căsătoriei. M este mama defunctului.
Răspundeţi motivat la următoarele întrebări: a) Cum se împarte moştenirea lui X? b) Cum s-ar împărţi
moştenirea lui X în aceeaşi situaţie de fapt, însă cu deosebirea că P nu este predecedat lui X, dar a renunţat la
moştenirea acestuia, iar D este nepot de fiu al lui X, tatăl său –G - fiind copilul lui X din afara căsătoriei şi, în
plus, G a renunţat la moştenirea lui X ? Întocmirea schemelor este obligatorie.
5. Moştenirea de cuius-ului X s-a deschis la 3 februarie 2015 şi a fost acceptată de S, M, A, B, C, D şi
E. S este soţul supravieţuitor al defunctului. M este mama defunctului. A este fiul lui R, acesta din urmă (care
a decedat la 4 mai 2014 şi la a cărui moştenire A nu a venit pentru că a fost nedemn) fiind fratele lui X. B este,
de asemenea, fiul lui R şi a fost exheredat prin testament de către R. C este fiica lui R din afara căsătoriei. D
este fiul unui alt frate al defunctului, N (care a decedat la 5 august 2013, dar pe care D nu l-a moştenit întrucât
a renunţat la moştenirea acestuia). E este fiul lui P, soră a defunctului, decedată la 3 iunie 2015. Întrucât S şi
M nu au recunoscut drepturi succesorale decât lui C, la 28 iulie 2015, A, B, D şi E au intentat acţiune în
justiţie pentru a li se recunoaşte drepturile ce li se cuvin din moştenirea lui X şi a se dispune ieşirea din

16
A se vedea supra nr. 15.
9
indiviziune. În calitate de judecător, arătaţi, motivat, care dintre acceptanţi vor culege moştenirea şi în ce cote
succesorale.
6. A a decedat la 7 aprilie 2014. B, sora lui A, a predecedat acesteia, lăsând o fiică, C, care a decedat la
9 mai 2014. D şi E, copiii lui C, au chemat în judecată pe F, fratele lui A, şi pe X, Y şi Z, descendenţi ai altor
două surori predecedate (G şi H) ale lui A (X şi Y fiind fiii lui G, iar Z fiind fiul lui H), pentru a se dispune
ieşirea din indiviziune asupra averii rămase de pe urma lui A.
Prin sentinţa pronunţată, prima instanţă a respins acţiunea ca inadmisibilă, pe motiv că reclamanţii D şi
E pretind că vin la moştenirea lui A deoarece reprezintă pe bunica lor B, ceea ce nu este posibil, întrucât s-ar
trece peste mama lor C, care a decedat după A. În această situaţie, prima instanţă a considerat că reclamanţii
sunt excluşi de la moştenire de fratele defunctului şi de ceilalţi descendenţi ai surorilor predecedate, care vin
prin reprezentare la moştenirea lăsată de A. Precizaţi, motivat, cine va culege moştenirea şi în ce cote
succesorale.
7. În cazul în care moştenirea de cuius-ului X a fost acceptată de către S (soţia supravieţuitoare a lui X),
A (fiul lui C1, acesta din urmă fiind copilul lui X şi al lui S şi predecedat lui X), B şi C (fiii lui C2, acesta din
urmă fiind copilul lui X şi al lui S şi nedemn faţă de X) şi D (copilul lui C3, acesta din urmă fiind tot copilul
lui X şi al lui S şi care a renunţat la moştenirea lui X): A) A primeşte 3/8; B) D primeşte 1/4; C) B şi C
primesc câte 1/8 fiecare.
8. În cazul în care moştenirea de cuius-ului X a fost acceptată de către S (soţul supravieţuitor al lui X),
A (fiul lui C1, acesta din urmă fiind copilul predecedat lui X), B şi C (fiii lui C2, acesta din urmă fiind copilul
lui X şi nedemn faţă de tatăl său) şi D (copilul lui C3, acesta din urmă fiind tot copilul lui X şi care a decedat
în acelaşi accident de circulaţie cu X, fără a se putea stabili că unul a supravieţuit celuilalt), atunci: A) A
primeşte aceeaşi cotă ca şi D; B) C primeşte 1/8; C) D nu moşteneşte.
9. Reprezentarea succesorală operează chiar dacă: A) reprezentantul a renunțat la moștenirea lăsată de
reprezentat; B) reprezentatul este nedemn față de defunct, cu condiția ca reprezentatul să nu fie în viață la data
deschiderii moștenirii defunctului; C) reprezentantul nu îndeplinește toate condițiile generale pentru a-l
moșteni pe defunct.
10. În materia dreptului de moştenire: A) strănepotul de frate al defunctului poate fi atât reprezentant,
cât şi reprezentat; B) verii primari nu pot veni la moştenire prin reprezentarea părinţilor lor predecedaţi; C)
dacă reprezentantul a renunţat la moştenirea reprezentatului, atunci reprezentantul nu va mai putea veni la
moştenire prin reprezentare succesorală.

REZOLVARE
1. A) şi C); 2. A) şi B); 3. B) şi C);

4. a) M nu moşteneşte fiind înlăturată de principiul I al devoluţiunii legale a moştenirii.

S primeşte 1/4 întrucât vine în concurs cu descendenţii.
Cota de 3/4 ce se cuvine descendenţilor se împarte între aceştia pe tulpini pentru că A, B şi C vin la
moştenire prin reprezentare succesorală, urcând în locul, gradul şi drepturile ascendentului lor predecedat.
D primeşte 3/8, iar A, B şi C primesc împreună 3/8, ceea ce înseamnă că primeşte fiecare câte 1/8 din
moştenire.
b) M nu moşteneşte, iar S primeşte 1/4, ca şi la punctul a).
Cota de 3/4 ce se cuvine descendenţilor nu se mai împarte pe tulpini, ci pe capete (în mod egal),
deoarece A, B, C şi D nu vin la moştenire prin reprezentare succesorală (condiţiile reprezentării nu sunt
îndeplinite pentru că renunţătorii nu pot fi reprezentaţi), ci în nume propriu.
A, B, C şi D primesc fiecare câte 3/16 din moştenire.

5. Moştenirea va fi culeasă de toţi acceptanţii, după cum urmează:

S=1/3 ; M= 1/4 (1 – 1/3) = 1/6 ; Colateralii privilegiaţi = 1/2.
A+B+C vin la moştenire prin reprezentarea ascendentului lor R. Întrucât nu este în discuţie moştenirea
lăsată de către R, nu are importanţă faptul că A a fost nedemn faţă de R şi nici faptul că B a fost exheredat de
către R. Tot astfel, nu are importanţă că C este fiica lui R din afara căsătoriei deoarece ea are calitatea de
nepoată de frate bun al defunctului, ca şi A şi B.

10
 D vine la moştenire prin reprezentarea ascendentului său N. Întrucât nu este în discuţie moştenirea
lăsata de către N, nu are importanţă faptul că D a renunţat la moştenirea lui N.
E vine la moştenire prin retransmitere, dobândind cota pe care P a primit-o ea însăşi şi pe care,
împreună cu celelalte bunuri ale sale, a transmis-o lui E. După cum se observă, E a intentat acţiunea de ieşire
din indiviziune în termenul de un an de la decesul lui X, acceptând tacit moştenirea lui X în numele autoarei
sale P.
A+B+C =1/6, câte 1/18 fiecare; D=1/6; E=1/6.

6. Moștenirea va fi culeasă de către D, E, F, X, Y si Z.

D și E vor veni la moștenire prin retransmitere, întrucât C îndeplinește, la data deschiderii moștenirii,
toate condițiile pentru a veni la moștenirea lui A prin reprezentarea lui B și a decedat anterior lichidării
moștenirii lui A și expirării termenului de opțiune succesorală. Prin urmare, se va transmite dreptul de opţiune
succesorală către moștenitorii lui C: D și E îndeplinesc condițiile pentru a veni la moștenirea acestuia. Prin
intentarea acțiunii de ieșire din indiviziune, D și E au acceptat tacit moștenirea lui A.
F va veni la moștenire în nume propriu.
X și Y vor veni la moștenire prin reprezentarea lui G.
Z va veni la moștenire prin reprezentarea lui H.
Moștenirea lui A se va împărți pe tulpini între C, F, X, Y si Z, astfel:
F=C=(X;Y)=Z=1/4
Partea aferentă tulpinii G se va împărți în mod egal între X și Y, fiecare dobândind 1/8 din moștenire.
D și E vor dobândi prin retransmitere partea de 1/4 din moștenire transmisă către C, urmând ca fiecare
să dobândească 1/8 din moștenire,

7. A); 8. A) şi B); 9. A); 10. B).

11
 TEMA NR. 6
OBIECTIVE:
1. Identificarea moştenitorilor din fiecare clasă de moştenitori legali;
2. Prezentarea regulilor ce guvernează împărţirea moştenirii în cadrul fiecărei clase de moştenitori
legali;
3. Reţinerea caracterelor juridice ale dreptului la moştenire în cadrul fiecărei clase de moştenitori;
4. Deprinderea modului de a întocmi scheme şi de a aplica regulile generale şi speciale de împărţire a
moştenirii.

CAPITOLUL II
REGULI SPECIALE APLICABILE DIFERITELOR CATEGORII DE MOŞTENITORI
LEGALI

Secţiunea I
Dreptul de moştenire al rudelor defunctului
51. Consideraţii generale. După ce legiuitorul a stabilit categoriile de rude ale defunctului care au
vocaţie succesorală generală, următorul pas pe care a trebuit să îl facă a fost acela de a stabili o
anumită ierarhie în privinţa acestora. În acest sens, rudele defunctului au fost împărţite în patru clase
de moştenitori, luându-se în considerare gradul diferit de afecţiune existent între cel care lasă
moştenirea, pe de o parte, şi diversele sale rude, pe de altă parte.
În cele ce urmează vom proceda la examinarea problemelor care se pun în legătură cu fiecare clasă
de moştenitori, prezentând componenţa acesteia, modul în care se împarte moştenirea în cadrul fiecărei
clase şi caracterele juridice ale dreptului la moştenire al rudelor din fiecare clasă.

§1. Clasa întâi de moştenitori legali: descendenţii defunctului

52. Procedând la împărţirea rudelor defunctului în clase de moştenitori, legiuitorul nu putea
adopta o altă soluţie decât aceea de a include în clasa chemată în primul rând la moştenire pe
descendenţii defunctului. După cum s-a spus1, „orişice părinte nu voieşte altceva murind decât să lase
averea sa copiilor săi. Pentru singurul acest scop dânsul munceşte, face economii, face sacrificii şi de
multe ori orişice, care poate nu i-ar permite conştiinţa şi datoria de om...Dar, s-ar putea întreba cineva,
dacă acesta nu ar fi mai mult un egoism decât un sentiment legitim! Se poate, dar aceasta este voinţa şi
sentimentul omului; pentru aceasta ţine el la averea sa şi pentru acest scop munceşte şi adună.”
53. Noţiunea de descendenţi. Potrivit art.975 alin.1 C.civ., prin descendenţi trebuie să
înţelegem copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la nesfârşit, indiferent de sex. Nu are
importanţă dacă descendenţii sunt din aceeaşi căsătorie2 sau din căsătorii diferite3.
Fac parte din clasa I de moştenitori legali şi copiii defunctului sau ai urmaşilor lui din afara
căsătoriei, cu singura condiţie ca filiaţia să fie stabilită potrivit legii. Potrivit art. 48 alin. 3 din
Constituţia României „Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie.”, iar art.
448 C.civ. prevede: „Copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită potrivit legii are, faţă
de fiecare părinte şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi aceea a unui copil din căsătorie”.
Alături de copiii din căsătorie şi din afara căsătoriei, din clasa I de moştenitori legali fac parte şi
copiii adoptaţi. Adoptatul şi descendenţii săi, dobândesc, prin efectul adopţiei, aceleaşi drepturi pe
care le are copilul din căsătorie faţă de părinţii săi.
54. Împărţirea moştenirii între descendenţi.
a) Descendenţii defunctului sunt chemaţi la moştenire în ordinea proximităţii gradului de rudenie:
copiii (rude de gradul I) înlătură de la moştenire pe nepoţi (rude de gradul al II-lea), strănepoţi (rude de
gradul al III-lea) etc.

1
G.P.Petrescu, Successiunele, vol.I, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1895, p.5.
2
Declararea nulităţii sau anularea căsătoriei dintre părinţi nu are niciun efect în privinţa copiilor, care îşi
păstrează situaţia de copii din căsătorie (art. 305 alin. 1 C.civ.).
3
Bineînţeles, copiii născuţi din căsătorii diferite vor moşteni împreună numai pe tatăl lor comun sau pe
mama lor comună, neavând vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de tatăl vitreg, respectiv mama vitregă.
1
 b) Dacă la moştenire sunt chemaţi doi sau mai mulţi descendenţi de gradul I (copiii defunctului),
cota-parte de moştenire ce se cuvine fiecăruia se stabileşte în mod egal, în funcţie de numărul lor (pe
capete). Cu alte cuvinte, se aplică principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad
chemate la moştenire.
c) Tot principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad se aplică şi dacă la
moştenire sunt chemaţi, în nume propriu, descendenţi de grad subsecvent (care nu beneficiază de
reprezentare). De exemplu, defunctul a avut doi copii, C1 şi C2, iar C1 a avut un copil (N1) şi C2 a
avut trei copii (N2, N3 şi N3). Dacă C1 şi C2 vor renunţa la moştenire, N1, N2, N3 şi N4 vor veni la
moştenirea defunctului în nume propriu (deoarece condiţiile reprezentării nu sunt îndeplinite,
renunţătorul neputând fi reprezentat), primind fiecare câte 1/4 din moştenire.
d) În schimb, dacă descendenţii de gradul al II-lea şi următoarele (nepoţi, strănepoţi etc.) vin la
moştenire prin reprezentare succesorală, împărţirea se face pe tulpini şi subtulpini, principiul egalităţii
aplicându-se numai între ramurile din aceeaşi tulpină4. Iar descendenţii mai îndepărtaţi în grad şi care
nu beneficiază de reprezentare succesorală sunt excluşi de la moştenire.
e) Dacă, în urma dezmoştenirii, descendenţii defunctului nu pot culege întreaga moştenire, atunci
partea rămasă se atribuie rudelor din clasa subsecventă care îndeplinesc condiţiile pentru a moşteni
(art. 975 alin. 2 teza finală coroborat cu art. 964 alin.2 C.civ.). De exemplu, dacă de cuius-ul îl
dezmoşteneşte direct şi în totalitate pe singurul său copil, în cazul în care acesta se prevalează de
dreptul la rezerva succesorală va primi jumătate din moştenire (adică rezerva), iar cealaltă jumătate va
reveni, bunăoară, ascendenţilor privilegiaţi şi colateralilor privilegiaţi, ca rude cu vocaţie generală ce
fac parte din clasa a II-a şi care pot şi vor să moştenească.
f) Dacă, alături de descendenţi, la moştenire este chemat şi soţul supravieţuitor al defunctului, cota
recunoscută soţului supravieţuitor se impută cu prioritate asupra moştenirii, iar restul revine
descendenţilor şi se împarte între aceştia potrivit regulilor arătate mai sus. Soţul supravieţuitor culege
un sfert din moştenire, iar descendenţii, indiferent de numărul lor şi indiferent de gradul de rudenie cu
defunctul, culeg împreună trei sferturi din moştenire (art. 975 alin. 3 C.civ.).
55. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al descendenţilor.
a) Copiii defunctului (adică descendenţii de gradul I) pot veni la moştenire numai în nume propriu,
nu şi prin reprezentare succesorală. În schimb, descendenţii copiilor defunctului (nepoţi, strănepoţi,
răstrănepoţi etc.) pot veni la moştenire atât în nume propriu (atunci când nu sunt îndeplinite condiţiile
reprezentării succesorale), cât şi prin reprezentare succesorală.
b) Descendenţii sunt moştenitori rezervatari, astfel încât liberalităţile făcute de defunct (donaţii şi
legate) prin care se aduce atingere rezervei lor sunt supuse reducţiunii, la cerere.
c) Descendenţii sunt moştenitori sezinari, iar sezina le conferă atât stăpânirea de fapt exercitată
asupra patrimoniului succesoral, cât şi dreptul de a administra acest patrimoniu şi de a exercita
drepturile şi acţiunile defunctului fără atestarea prealabilă a calităţii de moştenitor (adică înainte de
eliberarea certificatului de moştenitor).
d) Descendenţii sunt obligaţi să raporteze donaţiile primite de la cel care lasă moştenirea, dacă
donaţia nu a fost făcută cu scutire de raport5.

§2. Clasa a doua de moştenitori legali: ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi

56. Precizări prealabile. Dacă defunctul nu are descendenţi sau cei existenţi nu pot (din cauza
nedemnităţii sau exheredării - situaţie când culeg numai rezerva) ori nu vor să vină la moştenire
(renunţând la beneficiul ei), legea cheamă la moştenire rudele care fac parte din clasa a II-a de
moştenitori, alcătuită din ascendenţii privilegiaţi (părinţii defunctului) şi colateralii privilegiaţi (fraţii şi

4
Art. 975 alin. 4 C.civ. prevede că moştenirea sau partea din moştenire care li se cuvine descendenţilor se
împarte între aceştia în mod egal, când vin la moştenire în nume propriu, ori pe tulpină, când vin la moştenire
prin reprezentare succesorală.
5
Potrivit art. 1.146 alin.1 C.civ., raportul donaţiilor este obligaţia pe care o au între ei soţul supravieţuitor şi
descendenţii defunctului care vin efectiv şi împreună la moştenirea legală de a readuce la moştenire bunurile
care le-au fost donate fără scutire de raport de către cel ce lasă moştenirea.
2
surorile defunctului şi descendenţii lor până la gradul al IV-lea inclusiv)6. Ei se numesc privilegiaţi,
deoarece înlătură de la moştenire pe ceilalţi ascendenţi şi colaterali, denumiţi ordinari, care fac parte
din clasele de moştenitori subsecvente. După cum se observă, legiuitorul nu a putut face diferenţiere
între părinţii defunctului şi, respectiv, fraţii/surorile acestuia şi descendenţii lor, chiar dacă primii sunt
rude de gradul I, iar ceilalţi sunt rude de gradele II-IV.
Întrucât această clasă cuprinde două categorii de rude, din care cauză se şi numeşte clasă mixtă,
urmează să analizăm separat problemele care se pun în legătură cu ascendenţii privilegiaţi, respectiv
colateralii privilegiaţi, cu precizările ce se impun din cauza concursului dintre ei înăuntrul aceleiaşi
clase.
A. Ascendenţii privilegiaţi
57. Legiuitorul a considerat că atunci când o persoană decedează fără a lăsa descendenţi, în prima
linie a celor care trebuie să vină la moştenire sunt părinţii. Nu este nicidecum o formă prin care părinţii
ar fi consolaţi pentru pierderea ireparabilă pe care au suferit-o, ci pur şi simplu se prezumă că aceasta
este voinţa omului, ca averea sa, în tot sau în parte, să revină părinţilor săi.
58. Noţiunea de ascendenţii privilegiaţi. Ascendenţii privilegiaţi sunt părinţii - tatăl şi mama -
defunctului, din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie.
Sunt necesare unele precizări în legătură cu problema vocaţiei succesorale a tatălui din afara
căsătoriei, a părinţilor fireşti în cazul adopţiei copilului lor şi a adoptatorului (adoptatorilor).
59. Vocaţia succesorală a tatălui din afara căsătoriei. Deşi vocaţia succesorală a tatălui din afara
căsătoriei nu este, in terminis, consacrată de Codul civil sau alte acte normative şi cu toate că vocaţia
succesorală legală - în principiu - trebuie să se sprijine pe o dispoziţie expresă a legii, totuşi, în
prezent, nimeni nu o mai pune la îndoială. Astfel, recunoaşterea vocaţiei succesorale legale a tatălui
din afara căsătoriei este reclamată de raporturile de rudenie statornicite între copil şi tatăl său prin
stabilirea filiaţiei, de principiul egalităţii între sexe şi de principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale
legale, precum şi de art. 500 C.civ. care o consacră indirect atunci când prevede – fără a distinge între
filiaţia din căsătorie sau din afara ei – că „Părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului şi
nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moştenire şi la întreţinere.”7.
60. Problema vocaţiei succesorale a părinţilor fireşti în cazul adopţiei. În cazul adopţiei cu efecte
depline, părinţii fireşti ai celui adoptat, indiferent dacă sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei, pierd
orice vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de cel adoptat, fiindcă încetează raporturile de rudenie
dintre ei. Face excepţie ipoteza în care unul dintre soţi adoptă cu efecte depline copilul firesc sau
adoptiv al celuilalt soţ, caz în care raporturile de rudenie se menţin cu părintele firesc care este soţul
adoptatorului şi care deci păstrează vocaţia succesorală la moştenirea copilului (nu însă şi celălalt
părinte firesc)8.
61. Vocaţia succesorală a adoptatorului. Deoarece în cazul adopţiei cu efecte depline adoptatul
devine rudă cu adoptatorul (şi rudele acestuia), ca şi un copil firesc, iar raporturile cu părinţii şi alte
rude fireşti încetează, nimeni nu a pus la îndoială vocaţia succesorală a adoptatorului la moştenirea
lăsată de cel adoptat.
Adoptatorul are vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de adoptat şi în cazul adopţiei cu efecte
restrânse, căci în privinţa raporturilor de rudenie dintre el (nu şi rudele sale) şi adoptat nu există
deosebire între cele două feluri de adopţie.
62. Împărţirea moştenirii între ascendenţii privilegiaţi şi între ei şi colateralii privilegiaţi.

6
Art. 975 alin. (2) C.civ. prevede că descendenţii defunctului înlătură moştenitorii din celelalte clase. Tot
astfel, art. 976 alin. 3 prevede că ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi vin la moştenire dacă
descendenţii nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni. În mod excepţional, moştenitorii din clasa a II-
a pot veni la moştenire concomitent cu moştenitorii din clasa I. De exemplu, copilul defunctului a fost
dezmoştenit în tot. În acest caz, el va culege rezerva succesorală de 1/2 din moştenire, iar restul de 1/2 se va
împărţi între moştenitorii din clasa a II-a (a se vedea şi dispoziţiile art. 964 alin. 2 C.civ.).
7
Pentru o expunere amplă a acestei probleme sub imperiul legislaţiei anterioare (care este identică
reglementării din Codul civil actual) vezi M. Eliescu, op.cit., I, p.109-112; C. Stătescu, op.cit., p.134-135.
8
Vezi şi supra nr. 47.3 lit.b.
3
 a) Dacă la moştenire sunt chemaţi numai ascendenţii privilegiaţi ai defunctului (neexistând
colaterali privilegiaţi şi soţ supravieţuitor), moştenirea se împarte întotdeauna în mod egal (art. 980
C.civ.), în funcţie de numărul lor, potrivit principiului egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de
acelaşi grad chemate la moştenire.
b) Dacă ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu colateralii privilegiaţi, moştenirea
sau partea din moştenire cuvenită ascendenţilor privilegiaţi şi colateralilor privilegiaţi se împarte între
aceştia în funcţie de numărul ascendenţilor privilegiaţi care vin la moştenire, după cum urmează: i) în
cazul în care la moştenire vine un singur părinte (indiferent dacă este firesc sau adoptator), acesta va
culege un sfert, iar colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor şi de gradul de rudenie, vor culege
trei sferturi; ii) în cazul în care la moştenire vin 2 părinţi, aceştia vor culege împreună o jumătate, iar
colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor şi de gradul de rudenie, vor culege cealaltă jumătate
(art. 978 C.civ.).

c) În cazul dezmoştenirii moştenitorilor din clasa a II-a (din care fac parte ascendenţi privilegiaţi),
se va proceda după cum urmează:
i) dacă din clasa a II-a fac parte doar ascendenţii privilegiaţi şi aceştia au fost dezmoşteniţi, ei vor
primi o cotă redusă din moştenire (cel puţin rezerva succesorală de jumătate din moştenire, câte 1/4
fiecare părinte), iar restul se atribuie rudelor din clasa subsecventă care îndeplinesc condiţiile pentru a
moşteni (art. 976 alin. 3 teza finală9 coroborat cu art. 964 alin.2 C.civ.). De exemplu, dacă de cuius-ul
îi dezmoşteneşte în tot pe cei doi părinţi ai săi, aceştia vor primi doar rezerva de jumătate din
moştenire (câte 1/4 fiecare părinte), iar cealaltă jumătate va reveni, bunăoară, ascendenţilor ordinari,
ca rude cu vocaţie generală ce fac parte din clasa a III-a şi care pot şi vor să moştenească.
ii) dacă din clasa a II-a fac parte şi ascendenţi privilegiaţi şi colaterali privilegiaţi şi au fost
dezmoşteniţi doar ascendenţii privilegiaţi, de această dezmoştenire vor profita colateralii privilegiaţi,
ale căror cote vor creşte în mod corespunzător. De exemplu, dacă de cuius-ul îi dezmoşteneşte în tot
pe cei doi părinţi ai săi, aceştia vor primi doar rezerva de 1/4 din moştenire (câte 1/8 fiecare), iar restul
de 3/4 din moştenire va reveni fraţilor F1 şi F2 (care vor primi 3/8 fiecare).

d) Dacă, alături de clasa a II-a de moştenitori, este chemat la moştenire şi soţul supravieţuitor al
defunctului, mai întâi se stabileşte cota ce se cuvine acestuia şi restul se împarte între moştenitorii din
clasa a II-a. Deosebim două situaţii: i) dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs atât cu
ascendenţi privilegiaţi, cât şi cu colaterali privilegiaţi ai defunctului, cota cuvenită soţului
supravieţuitor este de o treime din moştenire, iar partea cuvenită clasei a doua este de două treimi din
moştenire (art. 977 alin. 1 C.civ.). Cota de două treimi cuvenită clasei a II-a se va împărţi între
moştenitorii din această clasă potrivit regulilor arătate mai sus la lit. b sau c, după caz. ii) dacă soţul
supravieţuitor vine la moştenire în concurs numai cu ascendenţi privilegiaţi, partea cuvenită soţului
supravieţuitor este de o jumătate din moştenire, iar partea cuvenită ascendenţilor privilegiaţi,
indiferent de numărul lor, este de o jumătate din moştenire (art. 977 alin. 2 C.civ.). Cota de o jumătate
din moştenire cuvenită ascendenţilor privilegiaţi se împarte în mod egal între aceştia.
63. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor privilegiaţi.
a) Ascendenţii privilegiaţi pot veni la moştenire numai în nume propriu, nu şi prin reprezentare
succesorală;
b) Ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori rezervatari;
c) Ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori sezinari;
d) Ascendenţii privilegiaţi nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

B. Colateralii privilegiaţi

9
În noul Cod civil, la art. 976 alin. (3) teza finală, s-a strecurat o eroare materială, în sensul că referirea
trebuie să se facă la art. 964 alin. (2), iar nu la art. 963 alin.(2).
4
 64. Noţiunea de colaterali privilegiaţi. Din clasa a II-a de moştenitori legali fac parte, alături de
părinţii defunctului (care sunt rude de gradul I), şi colateralii privilegiaţi, care reprezintă rudele cele
mai apropiate ale defunctului pe linie colaterală10.
Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora până la gradul al
IV-lea inclusiv (nepoţii şi strănepoţi de frate-soră).
Fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora pot fi din căsătorie (aceeaşi căsătorie sau
căsătorii deosebite), din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline.
65. Împărţirea moştenirii între colateralii privilegiaţi. Problema care se pune este de a şti cum se
împarte între colateralii privilegiaţi moştenirea sau partea de moştenire ce li se cuvine, adică: întreaga
moştenire dacă vin singuri la moştenire; 3/4 sau 1/2 din moştenire dacă vin în concurs cu unul,
respectiv doi sau mai mulţi ascendenţi privilegiaţi, ţinându-se seama, dacă este cazul, şi de cota-parte
din moştenire ce îi revine soţului supravieţuitor al defunctului care concurează cu această clasă de
moştenitori legali şi a cărui cotă se atribuie cu prioritate11.
65.1. Reguli generale:
a) Colateralii privilegiaţi ai defunctului sunt chemaţi la moştenire în ordinea proximităţii gradului
de rudenie: fraţii şi surorile (rude de gradul al II-lea) îi înlătură de la moştenire pe nepoţii de frate/soră
(rude de gradul al III-lea) şi pe strănepoţii de frate/soră (rude de gradul al IV-lea); nepoţii de frate/soră
îi înlătură de la moştenire pe strănepoţii de frate/soră.
b) Moştenirea sau partea de moştenire ce se cuvine colateralilor privilegiaţi se împarte, între fraţii şi
surorile defunctului (colaterali privilegiaţi de gradul al II-lea), în mod egal, adică pe capete, potrivit
principiului egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad chemate la moştenire (art. 981
alin.1 C.civ.). De exemplu, dacă la moştenire vin trei fraţi buni ai defunctului, fiecare va primi 1/3 din
moştenire.
c) Tot astfel, în mod egal, adică pe capete se împarte moştenirea şi între descendenţii din fraţi şi
surori dacă ei vin la moştenire în nume propriu. De exemplu, de cuius-ul are doi fraţi, F1 şi F2, iar F1
are un copil (Nf1), iar F2 are doi copii (Nf2 şi Nf3). Dacă F1 şi F2 au renunţat la moştenire sau au fost
dezmoşteniţi, nepoţii de frate/soră Nf1, Nf2 şi Nf3 vor împărţi în mod egal moştenirea sau partea din
moştenire ce li se cuvine.
d) Dacă descendenţii din fraţi şi surori vin la moştenire prin reprezentare succesorală, chiar dacă
sunt de grad egal, moştenirea sau partea din moştenire ce li se cuvine se împarte între ei pe tulpină (art.
981 alin.2 C.civ.). De exemplu, de cuius-ul are doi fraţi, F1 şi F2, iar F1 are un copil (Nf1), iar F2 are
trei copii (Nf2, Nf3 şi Nf4). Dacă F1 şi F2 sunt decedaţi sau nedemni, atunci Nf1, Nf2, Nf3 şi Nf4 vor
veni la moştenire prin reprezentare succesorală şi, în consecinţă, Nf1 va primi 1/2 din moştenire, iar
Nf2, Nf3 şi Nf4 vor primi împreună 1/2 din moştenire, câte 1/6 fiecare.
e) Dacă din clasa a II-a fac parte doar colateralii privilegiaţi şi au fost dezmoşteniţi în tot, aceştia
vor fi înlăturaţi de la moştenire (nefiind moştenitori rezervatari), urmând ca întreaga moştenire să
revină clasei subsecvente (clasa a III-a sau a IV-a, după caz). Tot astfel, dacă, de exemplu, de cuius-ul
a lăsat doi fraţi, F1 şi F2, iar prin testamentul întocmit a dispus ca cei doi fraţi să nu primească 1/2, ci
doar 1/3 din moştenire fiecare, F1 şi F2 îşi vor primi cotele reduse, iar restul se atribuie rudelor din
clasa subsecventă (clasa a III-a sau a IV-a, după caz) care îndeplinesc condiţiile pentru a moşteni (art.
976 alin. 3 teza finală coroborat cu art. 964 alin.2 C.civ.)12.
f) Dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs numai cu colaterali privilegiaţi, partea
cuvenită soţului supravieţuitor este de o jumătate din moştenire, iar partea cuvenită colateralilor
privilegiaţi, indiferent de numărul lor şi de gradul de rudenie cu defunctul, este de o jumătate din

10
„Dintre toate comorile pe care părinţii le pot lăsa copiilor lor nu e niciuna mai de preţ ca un frate: e un
prieten dat de natură, un prieten căruia nimeni nu-i poate ţine locul şi pe care, odată pierdut, nimeni nu-l poate
înlocui.” (Plutarh)
11
A se vedea infra nr. 78
12
Acesta este un exemplu din care rezultă că pot veni la moştenire concomitent moştenitori care fac parte
din două clase diferite, chiar dacă niciunul dintre ei nu are calitatea de moştenitor rezervatar.
5
moştenire (art. 977 alin. 2 C.civ.). Cota de o jumătate din moştenire cuvenită colateralilor privilegiaţi
se împarte între aceştia potrivit regulilor menţionate mai sus.
65.2. Regulă specială: împărţirea pe linii a moştenirii.
Împărţirea pe linii este o modalitate specială de împărţire a moştenirii care se aplică în acele cazuri
în care, în calitate de colaterali privilegiaţi, sunt chemaţi la moştenire fraţi şi surori ai defunctului care
nu sunt din aceiaşi părinţi. Din acest punct de vedere, fraţii şi surorile defunctului pot fi de trei
categorii: fraţi buni (primari), adică fraţi cu defunctul şi după tată şi după mamă (indiferent dacă sunt
din căsătorie, din afara căsătoriei13 sau din adopţia cu efecte depline făcută de ambii părinţi, soţi), fraţi
consangvini (consângeni), adică fraţi cu defunctul numai după tată (indiferent dacă sunt din căsătorii
deosebite, din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline făcută numai de tată); fraţi uterini,
adică fraţi cu defunctul numai după mamă (indiferent dacă provin din căsătorii deosebite, din afara
căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline făcută numai de mamă).
Dacă la moştenire sunt chemaţi fraţi şi surori făcând parte din aceeaşi categorie, de exemplu, toţi
sunt fraţi consangvini cu defunctul, moştenirea se va împărţi potrivit regulii generale.
În schimb, dacă la moştenire sunt chemaţi fraţi şi surori din categorii deosebite (două sau trei
categorii), atunci moştenirea sau partea din moştenire ce se cuvine colateralilor privilegiaţi se împarte
în două părţi egale, corespunzătoare celor două linii: linia - jumătatea - maternă (dimidia maternis) şi
linia - jumătatea - paternă (dimidia paternis). Apoi, jumătatea maternă se împarte între fraţii
defunctului pe linie maternă, iar jumătatea paternă între fraţii defunctului pe linie paternă (art. 981
alin. 3 C.civ.). Fraţii buni, fiind fraţi cu defunctul pe ambele linii, vor lua cota-parte corespunzătoare
din ambele jumătăţi (art. 981 alin. 4 C.civ.) (privilegiul dublei legături).
De exemplu, (schema19), la moştenirea defunctului sunt chemaţi părinţii lui (T şi M), un frate bun
(F1), un frate consangvin (F2) şi doi fraţi uterini (F3 şi F4). Din moştenirea lăsată de defunct, jumătate
se cuvine părinţilor în viaţă (câte 1/4); cealaltă jumătate, la care sunt chemaţi colateralii privilegiaţi, se
divide în două părţi egale: jumătatea paternă (1/4) se împarte - în mod egal14 - între fraţii defunctului
după tată (F1 şi F2, câte 1/8), iar jumătatea maternă (tot 1/4) între fraţii după mamă (F1, F3 şi F4, câte
1/12), fratele bun luând parte la împărţire pe ambele linii (respectiv, 1/8 + 1/12= 5/24).

Precizăm că art. 981 alin. 3 şi 4 C.civ. - care reglementează împărţirea pe linii – face referire la
„colaterali privilegiaţi” care sunt rude cu defunctul pe linii colaterale diferite, iar nu doar la fraţi şi
surori care fac parte din categorii deosebite. Aşadar, împărţirea pe linii se aplică şi descendenţilor din
fraţi sau surori până la gradul al IV-lea inclusiv, indiferent dacă ei vin la moştenire prin reprezentare
succesorală sau în nume propriu15. Două exemple sunt edificatoare:

13
De exemplu, părinţii unui copil din afara căsătoriei se căsătoresc, din căsătorie rezultând doi copii. Toţi
trei sunt fraţi buni şi dacă unul dintre ei moare, împărţirea moştenirii între cei doi fraţi se va face potrivit
regulilor generale.
14
Observăm că principiul egalităţii între rudele de acelaşi grad se aplică numai înăuntrul liniilor.
15
Dacă fraţii defunctului fac parte din aceeaşi categorie (de exemplu, sunt fraţi buni), nu prezintă relevanţă
faptul că descendenţii lor sunt din părinţi diferiţi. De exemplu, dacă fratele bun al defunctului - având doi copii -
este decedat la data deschiderii succesiunii (vezi schema 19) partea ce i se cuvine va fi împărţită în mod egal
între copiii lui, chiar dacă provin din căsătorii deosebite. În raport cu de cuius-ul nu interesează această
deosebire, pentru el toţi aceşti moştenitori sunt nepoţi de frate bun. Nepoţii de frate bun nu pot fi subclasificaţi
după cum sunt dintr-o căsătorie anterioară, din afara căsătoriei sau din ultima căsătorie a tatălui lor (frate bun cu
defunctul) pentru că tratamentul juridic este acelaşi.
6
 i) La moştenire (schema 20) sunt chemaţi Nf1, Nf2, Nf3, Nf4, Nf5, Nf6 şi Nf7, toţi fiind nepoţi de
frate ai defunctului. Nf1 este copilul fratelui bun F1, predecedat, Nf2 este copilul fratelui consangvin
F2, predecedat, Nf3, Nf4 şi Nf5 sunt copiii fratelui consangvin F3, nedemn, iar Nf6 şi Nf7 sunt copiii
fratelui uterin F4, predecedat. După cum se observă, toţi nepoţii de frate vin la moştenire prin
reprezentare succesorală. Aceasta înseamnă că moştenirea se va împărţi pe tulpină, dar întrucât există
nepoţi de fraţi buni, consangvini şi uterini (ar fi fost suficiente şi două categorii) moştenirea se va
împărţi şi pe linii. Ne aflăm în prezenţa unei situaţii în care moştenirea se împarte pe linii şi tulpini. În
consecinţă, moştenirea se divide în două părţi egale: jumătatea maternă (1/2) se împarte - în mod egal -
între tulpinile F1 şi F4 (F1 şi F4 ar fi primit câte 1/4), iar jumătatea paternă (tot 1/2) se împarte - în
mod egal - între tulpinile F1, F2 şi F3 (F1, F2 şi F3 ar fi primit câte 1/6); datorită privilegiului dublei
legături, fratele bun F1 ar fi luat parte la împărţire pe ambele linii (respectiv, 1/4 + 1/6= 5/12). Aşadar,
Nf1 va primi 5/12 (cota pe care ar fi primit-o F1 dacă ar fi fost în viaţă), Nf2 va primi 1/6 (cota pe care
ar fi primit-o F2 dacă ar fi fost în viaţă), Nf3, Nf4 şi Nf5 vor primi câte 1/18 fiecare (cota de 1/6 pe
care ar fi primit-o F3 dacă nu ar fi fost nedemn se împarte în mod egal între Nf3, Nf4 şi Nf5), iar Nf6
şi Nf7 vor primi câte 1/8 fiecare (cota de 1/4 pe care ar fi primit-o F4 dacă nu ar fi fost predecedat se
împarte în mod egal între Nf6 şi Nf7).
ii) Pentru a face comparaţie cu situaţia anterioară, vom avea în vedere aceeaşi situaţie de fapt, însă
cu modificarea în sensul că nepoţii de frate vin la moştenire în nume propriu deoarece nu sunt
îndeplinite condiţiile reprezentării succesorale (schema 21). De pildă, fraţii F1 şi F2 au renunţat la
moştenire, iar fraţii F3 şi F4 au fost dezmoşteniţi în tot prin testamentul întocmit de către de cuius. În
acest caz, moştenirea nu se va mai împărţi pe tulpină, dar - în temeiul art. 981 alin. 3, care se referă la
„colateralii privilegiaţi” – se va împărţi pe linii. Legiuitorul a apreciat că şi în cazul
nepoţilor/strănepoţilor de frate/soră care provin din părinţi diferiţi (părinţii lor fiind fraţi buni,
consangvini, uterini cu defunctul) există aceeaşi raţiune pentru a se aplica împărţirea pe linii ca şi în
cazul în care la moştenire vin fraţi buni, consangvini, uterini. În consecinţă, în exemplul dat se va
proceda în felul următor: moştenirea se divide în două părţi egale: jumătatea maternă (1/2) se împarte -
în mod egal, pentru că vin la moştenire în nume propriu - între Nf1, Nf6 şi Nf7 (fiecare primind câte
1/6), iar jumătatea paternă (tot 1/2) se împarte – tot în mod egal – între Nf1, Nf2, Nf3, Nf4 şi Nf5
(fiecare primind câte 1/10); datorită privilegiului dublei legături, Nf1 va lua parte la împărţire pe
ambele linii (respectiv, 1/6 + 1/10= 4/15).
66. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor privilegiaţi.
a) Fraţii şi surorile defunctului (respectiv colateralii privilegiaţi de gradul al II-lea) pot veni la
moştenire numai în nume propriu, nu şi prin reprezentare succesorală. În schimb, descendenţii fraţilor
şi surorilor defunctului (nepoţii de frate/soră şi strănepoţi de frate/soră) pot veni la moştenire atât în
nume propriu (atunci când nu sunt îndeplinite condiţiile reprezentării succesorale), cât şi prin
reprezentare succesorală.16;
b) Colateralii privilegiaţi nu sunt moştenitori rezervatari;
c) Colateralii privilegiaţi nu sunt moştenitori sezinari;
d) Colateralii privilegiaţi nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

§3. Clasa a treia de moştenitori legali: ascendenţii ordinari

67. Noţiunea de ascendenţi ordinari. Dacă defunctul nu are moştenitori din primele două clase sau
cei existenţi nu pot (din cauza nedemnităţii ori - în ipoteza colateralilor privilegiaţi – din cauza
dezmoştenirii) sau nu vor să vină la moştenire (renunţând la ea)17, legea cheamă la moştenire pe
ascendenţii ordinari, adică rudele în linie dreaptă ascendentă ale defunctului, alţii decât părinţii lui:
bunici, străbunici etc. fără limită în grad.

16
Evident, nepoţii şi strănepoţii de frate/soră pot veni la moştenire, potrivit regulilor generale, şi în nume
propriu (vezi în acest sens, şi TS, s. civ., dec.nr.154/1972, în CD, 1972, p.178), iar nu numai prin reprezentare
succesorală, cum s-a afirmat (vezi I. Zinveliu, op.cit., p.34-36).
17
Art. 982 alin. (2) C.civ. prevede că ascendenţii ordinari vin la moştenire dacă descendenţii, ascendenţii
privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni.
7
 Ascendenţii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau, în cazul adopţiei cu efecte depline,
din rudenia civilă rezultat al adopţiei.
68. Împărţirea moştenirii între ascendenţii ordinari.
a) Potrivit art. 982 alin. 3 C.civ., ascendenţii ordinari sunt chemaţi la moştenire în ordinea gradelor
de rudenie cu defunctul (principiul proximităţii gradului de rudenie): bunicii (rude de gradul al II-lea)
înlătură de la moştenire pe străbunici (rude de gradul al III-lea) etc.
b) Între ascendenţii ordinari chemaţi la moştenire (fiind de grad egal) se aplică principiul egalităţii
(art. 982 alin. 5 C.civ.).
c) Dacă ascendenţii ordinari au fost dezmoşteniţi în tot, aceştia vor fi înlăturaţi de la moştenire
(nefiind moştenitori rezervatari), urmând ca întreaga moştenire să revină clasei subsecvente (clasa a
IV-a). Tot astfel, dacă, de exemplu, de cuius-ul a lăsat doi bunici, B1 şi B2, iar prin testamentul
întocmit a dispus ca cei doi bunici să nu primească 1/2, ci doar 1/3 din moştenire fiecare, B1 şi B2 îşi
vor primi cotele reduse, iar restul se atribuie rudelor din clasa a IV-a, care îndeplinesc condiţiile pentru
a moşteni (art. 982 alin. 2 teza finală coroborat cu art. 964 alin.2 C.civ.)
d) Dacă, alături de ascendenţii ordinari, la moştenire este chemat şi soţul supravieţuitor al
defunctului, mai întâi se stabileşte cota ce se cuvine acestuia. Soţul supravieţuitor culege trei sferturi
din moştenire, iar ascendenţii ordinari, indiferent de numărul lor, culeg împreună un sfert din
moştenire (art. 982 alin. 4 C.civ.). Cota de un sfert din moştenire cuvenită ascendenţilor ordinari se
împarte între aceştia potrivit celor două principii arătate mai sus (principiul proximităţii şi principiul
egalităţii).
69. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor ordinari.
a) Ascendenţii ordinari ai defunctului pot veni la moştenire numai în nume propriu (nu şi prin
reprezentare succesorală);
b) Ascendenţii ordinari nu sunt moştenitori rezervatari;
c) Ascendenţii ordinari nu sunt moştenitori sezinari;
d) Ascendenţii ordinari nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

§4. Clasa a patra de moştenitori legali: colateralii ordinari

70. Noţiunea de colaterali ordinari. Dacă defunctul nu are moştenitori din primele trei clase sau cei
existenţi nu pot (din cauza nedemnităţii ori - în ipoteza colateralilor privilegiaţi şi ascendenţilor
ordinari - din cauza dezmoştenirii) sau nu vor să vină la moştenire (renunţând la ea)18, legea cheamă la
moştenire pe colateralii ordinari, adică rudele colaterale ale defunctului care nu sunt fraţi sau surori ori
descendenţi ai acestora (art. 983 alin.1 C.civ.). Ei sunt chemaţi la moştenire până la gradul al IV-lea
inclusiv, deci unchi, mătuşi, veri primari şi unchii/mătuşile mari (fraţii sau surorile bunicilor
defunctului).
Colateralii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau, în cazul adopţiei cu efecte depline,
din rudenia civilă rezultat al adopţiei.
71. Împărţirea moştenirii între colateralii ordinari.
a) Colateralii ordinari sunt chemaţi la moştenire în ordinea gradelor de rudenie cu defunctul
(principiul proximităţii gradului de rudenie): unchii şi mătuşile (rude de gradul al III-lea) înlătură de la
moştenire pe verii primari şi pe unchii/mătuşile mari (fraţii sau surorile bunicilor defunctului)19 (rude
de gradul al IV-lea).
b) Între colateralii ordinari chemaţi la moştenire (fiind de grad egal), se aplică principiul egalităţii
(art. 983 alin. 5 C.civ.). De exemplu, dacă nu există unchi şi mătuşi, verii primari şi unchiul mare
împart moştenirea în mod egal.
În cadrul acestei clase de moştenitori legali nu este aplicabilă nici împărţirea pe linii a moştenirii,
întrucât art.981 C.civ. vizează numai împărţirea între fraţii şi surorile defunctului de diferite categorii
(fraţi buni, uterini şi consangvini) şi descendenţii lor. Aşadar, nu are nicio importanţă dacă unul dintre

18
Potrivit art. 983 alin. (2) C.civ. colateralii ordinari vin la moştenire dacă descendenţii, ascendenţii
privilegiaţi, colateralii privilegiaţi şi ascendenţii ordinari nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni.
19
A se vedea şi dec. citată a T. Reg. Oltenia nr.1604/1966, loc. cit., p.125.
8
unchi este fratele bun al tatălui defunctului, iar celălalt unchi este fratele uterin al mamei defunctului;
vor împărţi moştenirea sau partea din moştenire ce se cuvine clasei a IV-a în mod egal. Ambii au
calitatea de unchi al defunctului şi pentru aceasta este necesar doar să fie frate cu unul dintre părinţii
defunctului, dar nu neapărat frate bun.
c) În cazul în care colateralii ordinari au fost dezmoşteniţi în tot, aceştia vor fi înlăturaţi de la
moştenire (nefiind moştenitori rezervatari), urmând ca – dacă de cuius-ul nu a desemnat niciun legatar
– moştenirea să devină vacantă şi să revină comunei, oraşului, municipiului sau statului, după caz. Tot
astfel, dacă, de exemplu, de cuius-ul a lăsat doi unchi, U1 şi U2, iar prin testamentul întocmit a dispus
ca cei doi unchi să nu primească 1/2, ci doar 1/3 din moştenire fiecare, U1 şi U2 îşi vor primi cotele
reduse, iar restul va reveni comunei, oraşului, municipiului sau statului, după caz, ca moştenire
vacantă.
d) Dacă, alături de colateralii ordinari, la moştenire este chemat şi soţul supravieţuitor al
defunctului, mai întâi se stabileşte cota ce se cuvine acestuia. Soţul supravieţuitor culege trei sferturi
din moştenire, iar colateralii ordinari, indiferent de numărul lor, culeg împreună un sfert din moştenire
(art. 983 alin. 4 C.civ.). Cota de un sfert din moştenire cuvenită colateralilor ordinari se împarte între
aceştia potrivit celor două principii arătate mai sus (principiul proximităţii şi principiul egalităţii).
72. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor ordinari.
a) Colateralii ordinari ai defunctului pot veni la moştenire numai în nume propriu (nu şi prin
reprezentare succesorală);
b) Colateralii ordinari nu sunt moştenitori rezervatari;
c) Colateralii ordinari nu sunt moştenitori sezinari;
d) Colateralii ordinari nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Spre deosebire de ascendenţii ordinari, ascendenţii privilegiaţi: A) nu sunt înlăturaţi de la
moştenire de către soţul supravieţuitor; B) nu sunt înlăturaţi de la moştenire de către colateralii
privilegiaţi; C) împart moştenirea sau cota-parte din moştenire ce li se cuvine în mod egal.
2. În cazul în care o moștenire legală se împarte între soția supraviețuitoare a defunctului, mama
defunctului și o soră a defunctului: A) mama defunctului va culege 1/4 din moștenire; B) fiecare va
culege 1/3 din moștenire; C) sora defunctului va culege 1/2 din moștenire.
3. În cazul în care la moştenirea de cuius-ului X vin S (soţul supravieţuitor al lui X), în concurs cu
părinţii T şi M (care au fost dezmoşteniţi prin testamentul întocmit de către X), precum şi cu U1
(unchiul lui X) şi V1 (copilul unchiului U2 al lui X, predecedat lui X), atunci: a) U1 primeşte o cotă
egală cu T; b) U1 primeşte o cotă egală cu V1; c) V1 nu moşteneşte.
4. În cazul în care moştenirea de cuius-ului X a fost acceptată de către S (soţul supravieţuitor al lui
X), A (nepot de frate bun renunţător al lui X), precum şi B, C şi D (nepoţi de frate uterin renunţător al
lui X), atunci: a) A primeşte 5/16; b) D primeşte 1/16; c) C primeşte 1/24.
5. În cazul în care moştenirea de cuius-ului X a fost acceptată de către S (soţul supravieţuitor al lui
X), A (fiul lui C1, acesta din urmă fiind copilul predecedat lui X), B şi C (fiii lui C2, acesta din urmă
fiind copilul lui X şi nedemn faţă de tatăl său) şi D (copilul lui C3, acesta din urmă fiind tot copilul lui
X şi care a decedat în acelaşi accident de circulaţie cu X, fără a se putea stabili că unul a supravieţuit
celuilalt), atunci: a) A primeşte aceeaşi cotă ca şi D; b) C primeşte 1/8; c) D nu moşteneşte.
6. Dacă moştenirea de cuius-ului X a fost acceptată de S (soţul supravieţuitor al defunctului), A
(fratele bunicului matern al defunctului), B (fratele bun al tatălui defunctului), C (copilul lui R, acesta
din urmă fiind frate uterin predecedat al tatălui defunctului), D (sora consangvină a mamei
defunctului), atunci: a) A nu moşteneşte; b) B și D vor culege fiecare 1/4 din moștenire; c) C primeşte
1/12 din moştenire.
7. Colateralii ordinari, ca şi colateralii privilegiaţi: a) sunt înlăturaţi de la moştenire de către
ascendenţii privilegiaţi; b) nu pot fi rude de gradul I cu defunctul; c) nu sunt înlăturaţi de la moştenire
de către ascendenţii ordinari.
8. În cazul în care la moştenirea de cuius - ului X vin S (soţul supravieţuitor al defunctului), M
(mama defunctului), T (tatăl defunctului), A (nepot de frate bun predecedat al defunctului), precum şi
9
B şi C (nepoţi de frate consangvin predecedat al defunctului), iar A, B şi C vin la moştenirea lui X prin
reprezentare succesorală, atunci: A) A primeşte 1/4; B) M şi T primesc 1/4 fiecare; C) B şi C primesc
fiecare câte 1/24 din moştenire.
9. În materia dreptului de moştenire: A) dacă moştenirea este acceptată de bunicul şi străbunicul
defunctului, aceştia împart moştenirea în mod egal; B) dacă moştenirea este acceptată de unchiul
defunctului şi vărul primar al defunctului, întreaga moştenire este culeasă de unchiul defunctului; C)
dacă moştenirea este acceptată de fratele tatălui defunctului şi de sora mamei defunctului, aceştia
împart moştenirea în mod egal.
10. În cazul în care moştenirea de cuius-ului X este acceptată de S (soţul supravieţuitor al lui X), T
(tatăl lui X), F1 (fratele uterin al lui X), precum şi de F2 şi F3 (fraţii consangvini al lui X), atunci: a) T
primeşte mai mult decât F2; b) F3 primeşte 1/6; c) F1 primeşte 1/4.
11.Moştenirea de cuius-ului X, formată dintr-un apartament situat în Bucureşti şi care a fost bun
propriu al lui X, s-a deschis la data de 22.10.2014. Prin declaraţii date în faţa unui notar public în
cursul lunilor noiembrie şi decembrie 2014, au acceptat moştenirea S, A, B, C, D, E şi T. S este soţia
supravieţuitoare a lui X. A este fratele bun al lui X. B şi C sunt copiii lui O, acesta din urmă fiind frate
bun cu X şi predecedat lui X. D este copilul lui P, acesta din urmă fiind frate bun cu X, predecedat lui
X şi dezmoştenit de acesta din urmă prin testament. E este bunicul matern al lui X şi care solicită să
vină la moştenirea lui X prin reprezentarea lui M (care este fiica lui E şi, în acelaşi timp, mama
defunctului X), M decedând la 15.06.2013. T este tatăl lui X. Cei care au acceptat moştenirea au
convenit să se prezinte după data de 10 ianuarie 2015 la un notar public pentru eliberarea certificatului
de moştenitor. Însă, la 30 decembrie 2014 a decedat S. F (mama lui S), împreună cu G (fratele bun al
lui S) şi cu H (fratele uterin al lui S) au dat o declaraţie de acceptare atât a moştenirii lui S, cât şi a
moştenirii lui X şi au pretins că au dreptul de a-l moşteni pe X. Convins fiind că F, G şi H nu îl pot
moşteni pe X (pentru că nu sunt rude cu acesta) şi în perspectiva întâlnirii de la notarul public pentru
dezbaterea moştenirii lui X, la 10 ianuarie 2015 A vă solicită o consultaţie juridică cu privire la
persoanele care îndeplinesc condiţiile pentru a-l moşteni pe X şi la cotele succesorale ce le revin celor
îndreptăţiţi. Întocmiţi, separat, schemele corespunzătoare ca urmare a deceselor lui X şi S prin
menţionarea tuturor celor despre care se face vorbire în speţă şi arătaţi care sunt persoanele care
îndeplinesc condiţiile pentru a-l moşteni pe X şi care sunt cotele din moştenirea lui X ce le revin celor
îndreptăţiţi (este necesar să se arate motivele pentru care persoanele la care se face referire în speţă
moştenesc sau, după caz, nu moştenesc).

REZOLVARE

1. B); 2. C); 3. C); 4. A) şi B); 5. A) şi B); 6. A); 7. B); 8. A) şi C); 9. B) şi C); 10. A) şi C).
11. a) Realizarea în mod corect a schemelor.
b) S a acceptat moştenirea şi, în concurs cu ascendenţi privilegiaţi şi colaterali privilegiaţi,
dobândeşte o cotă de 1/3 din moştenire.
Din rândul ascendenţilor privilegiaţi, va veni la moştenire T, dobândind o cotă de 1/6 din
moştenire.
E nu poate veni la moştenire prin reprezentare succesorală, întrucât reprezentarea nu operează
în rândul clasei a III-a de moştenitori legali.
Din rândul colateralilor privilegiaţi, care vor primi în mod global 1/2 din moştenire, vor veni la
moştenire A, în nume propriu, precum şi B şi C, prin reprezentarea antecesorului lor, O.
D nu poate veni la moştenire prin reprezentare succesorală, întrucât locul reprezentatului nu
este un loc util. De asemenea, D nu poate veni la moştenire nici în nume propriu întrucât este înlăturat
de A, B şi C ca urmare a aplicării principiului proximităţii.
Întrucât B şi C vin la moştenire prin reprezentare succesorală, moştenirea se va împărţi pe
tulpini, ceea ce înseamnă că A primeşte 1/4 din moştenire, B primeşte 1/8 din moştenire, iar C
primeşte 1/8 din moştenire.
Partea din patrimoniul succesoral al lui X moştenită de către S va reveni prin retransmitere,
la data decesului lui S, moştenitorilor săi. Astfel, din 1/3 din moştenirea lui X (care i s-a transmis lui
10
S), F va dobândi 1/12 (adică 1/4 din 1/3), iar colateralii privilegiaţi ai lui S (G şi H) vor dobândi
împreună 1/4 (adică 3/4 din 1/3). Întrucât G şi H vin la moştenirea lui S pe linii colaterale diferite,
partea de 1/4 se va împărţi pe linii. Fratele bun, G, va dobândi 3/16 din moştenirea lui X, iar fratele
uterin, H, va dobândi 1/16 din moştenirea lui X.
Aşadar, moştenirea lui X va fi dobândită de următorii moştenitori: T=1/6, A=1/4, B=1/8,
C=1/8, F=1/12, G=3/16, H=1/16, care îndeplinesc toate condiţiile pentru a moşteni, fie în nume
propriu, fie prin reprezentare succesorală, fie prin retransmitere. D şi E nu moştenesc.

11
 TEMA NR. 7
OBIECTIVE:
1. Identificarea condiţiilor speciale pentru ca soţul supravieţuitor să vină la moştenire;
2. Prezentarea regulilor ce guvernează împărţirea moştenirii în cazul concursului dintre soţul
supravieţuitor şi rudele defunctului;
3. Reţinerea caracterelor juridice ale dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor;
4. Identificarea condiţiilor în care soţul supravieţuitor se bucură de drepturile succesorale accesorii;
5. Deprinderea modului de a întocmi scheme şi de a aplica regulile generale şi speciale de împărţire a
moştenirii.
6. Cazurile în care moştenirea este vacantă. Aspecte practice.

Secţiunea a II-a
Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor al defunctului

§1. Noţiuni generale

73. Sediul materiei. Sub imperiul Codului civil de la 1864 situaţia succesorală a soţului
supravieţuitor era foarte nefavorabilă, inechitabilă. Astfel, el dobândea moştenirea lăsată de defunctul
soţ numai după ultimul colateral de gradul al doisprezecelea, iar prin efectul Legii nr. 3581/1921
asupra impozitului progresiv pe succesiuni dobândea moştenirea după ultimul colateral de gradul al
patrulea. În mod excepţional văduva săracă avea dreptul la o cotă-parte în uzufruct dacă venea în
concurs cu descendenţii defunctului, iar dacă nu erau descendenţi avea dreptul la o pătrime din
moştenire în plină proprietate. Explicaţia acestei situaţii nedrepte constă în aceea că, în acele vremuri,
fundamentul dreptului de moştenire era rudenia, legătura de sânge, iar soţul supravieţuitor nu
îndeplinea acest criteriu.
Ţinând seama de afecţiunea reciprocă dintre soţi1, de noul curent legislativ european (în
special, Codul civil german şi Codul civil elveţian), prin Decretul-Lege nr.319/1944 pentru dreptul de
moştenire al soţului supravieţuitor (care a abrogat implicit dispoziţiile din Codul civil de la 1864
referitoare la succesiunea soţului supravieţuitor) legiuitorul a adus o serie de îmbunătăţiri situaţiei
succesorale a soţului supravieţuitor, recunoscându-i dreptul la moştenire în concurs cu oricare dintre
clasele de moştenitori legali, inclusiv dreptul la rezerva succesorală, şi anumite drepturi succesorale
accesorii.
În prezent drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor sunt reglementate de dispoziţiile art.
970-974 C.civ. Noul Cod civil a păstrat, în principiu, drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor
consacrate prin Decretul-Lege nr. 319/1944.
74. Condiţiile cerute soţului supravieţuitor pentru a putea moşteni. Pentru a avea dreptul la
moştenire, soţul supravieţuitor trebuie să îndeplinească, în afara condiţiilor generale ale dreptului la
moştenirea legală2 (respectiv, să aibă capacitate succesorală, să nu fie nedemn faţă de defunct, să nu
fie dezmoştenit de către defunct - situaţie în care ar putea primi, la cerere, doar rezerva succesorală), o
condiţie specială (în locul rudeniei cu defunctul), care să îi confere vocaţie la moştenire: să aibă
calitatea de soţ la data deschiderii moştenirii. Dacă soţul supravieţuitor a avut această calitate la data
deschiderii moştenirii, nu are importanţă durata căsătoriei cu defunctul, starea materială sau sexul
soţului supravieţuitor, dacă au avut sau nu au avut copii ori dacă convieţuiau la data deschiderii
moştenirii sau erau atunci despărţiţi în fapt3, indiferent din vina căruia dintre soţi4. În schimb,
convieţuirea a două persoane de sex diferit (concubinajul), oricât de durabilă ar fi fost, nu conferă

1
Şi ce poate ilustra mai sugestiv afecţiunea dintre soţi decât: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe
mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.” (Facere 2, 24).
2
Vezi supra nr. 22-38
3
Vezi M. Eliescu, op.cit., I, p.131.
4
Pentru situaţia în care cererea de divorţ se întemeiază pe culpa pârâtului şi reclamantul decedează în cursul
procesului vezi infra nr. 74.1
1
vocaţie succesorală legală concubinului supravieţuitor (acesta din urmă poate fi gratificat prin
testament).
Întrucât calitatea de soţ se poate pierde prin divorţ sau prin constatarea nulităţii ori prin anularea
căsătoriei, urmează să facem, în această privinţă, unele precizări.
74.1. Ipoteza divorţului. Potrivit art. 970 C.civ. „Soţul supravieţuitor îl moşteneşte pe soţul decedat
dacă, la data deschiderii moştenirii, nu există o hotărâre de divorţ definitivă.”5
În privinţa datei desfacerii căsătoriei, deosebim mai multe situaţii:
a) În cazul divorţului pe cale judiciară, art. 382 alin. 1 C.civ. prevede: căsătoria este desfăcută din
ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă. Până la această dată calitatea
de soţ se păstrează, chiar dacă moartea a intervenit în cursul procesului, eventual chiar după
pronunţarea divorţului, dar înainte ca hotărârea să fi devenit definitivă. În această situaţie efectele
divorţului nu se mai produc, căsătoria încetând prin moarte, soţul supravieţuitor urmând să
moştenească. Soluţia dreptului la moştenire se impune întrucât art. 382 C.civ. are caracter imperativ.
În legătură cu divorţul, există şi o situaţie de excepţie, reglementată de art. 926 din Codul de
procedură civilă şi de art. 380 şi 382 alin.2 C.civ. Potrivit art. 926 C. proc. civ. „(1) Dacă în timpul
procesului de divorţ unul dintre soţi decedează, instanţa va lua act de încetarea căsătoriei şi va dispune,
prin hotărâre definitivă, închiderea dosarului. (2) Cu toate acestea, când cererea de divorţ se
întemeiază pe culpa pârâtului şi reclamantul decedează în cursul procesului, lăsând moştenitori,
aceştia vor putea continua acţiunea, pe care instanţa o va admite numai dacă va constata culpa
exclusivă a soţului pârât. În caz contrar, dispoziţiile alin. (1) rămân aplicabile. […] (4) În cazul în
care acţiunea este continuată de moştenitorii soţului reclamant, potrivit alin. (2), căsătoria se
socoteşte desfăcută la data introducerii cererii de divorţ.” Art. 382 alin. (2) C.civ. potrivit cu care
dacă acţiunea de divorţ este continuată de moştenitorii soţului reclamant, potrivit art. 380, căsătoria se
socoteşte desfăcută la data decesului a fost abrogat implicit. Aşadar, căsătoria se consideră desfăcută
la data introducerii cererii de divorţ, iar nu la data decesului.

b) În cazul divorţului prin acordul soţilor pe cale administrativă sau prin procedură notarială,
căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorţ. Astfel, potrivit art. 375 alin.1
C.civ., dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori, născuţi din căsătorie, din afara
căsătoriei sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei
locuinţe comune a soţilor poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, eliberându-le un
certificat de divorţ, potrivit legii.

74.2. În caz de nulitate absolută sau relativă, căsătoria se desfiinţează cu efect retroactiv, astfel
încât problema unor drepturi succesorale nu se mai pune, chiar dacă hotărârea judecătorească prin care
s-a constatat nulitatea sau s-a anulat căsătoria a intervenit ulterior decesului unuia dintre soţi. Calitatea
de soţ pe care soţul supravieţuitor o avusese la data deschiderii succesiunii se desfiinţează cu efect
retroactiv.
În mod excepţional, art. 304 C.civ., care consacră instituţia căsătoriei putative, prevede că „soţul de
bună-credinţă la încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea
judecătorească rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă”6. Drept urmare, dacă
decesul unuia dintre soţi s-a produs înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de declarare sau de
pronunţare a nulităţii, iar soţul supravieţuitor a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, el va
putea veni la moştenire, fiindcă păstrează calitatea de soţ pe care a avut-o la deschiderea succesiunii.

5
Folosirea sintagmei „hotărâre de divorţ definitivă” este de natură a acoperi atât ipoteza divorţului pe cale
judiciară, cât şi ipoteza divorţului prin acordul soţilor pe cale administrativă sau prin procedură notarială.
Termenul de „hotărâre” nu se reduce aici la acela de „hotărâre judecătorească”, ci are un sens mai larg,
incluzând şi actul final al ofiţerului de stare civilă sau al notarului public prin care se desface căsătoria.
6
Rezultă că, deşi este vorba de nulitatea căsătoriei, hotărârea prin care ea este declarată sau pronunţată
produce efecte – în privinţa soţului sau soţilor de bună-credinţă – numai de la data când ea rămâne definitivă,
adică numai pentru viitor. (Cu privire la aplicarea, prin asemănare, în raporturile patrimoniale dintre foştii soţi
în cazul căsătoriei putative, a dispoziţiilor privitoare la divorţ a se vedea art. 304 alin.2 C.civ.).
2
În schimb, dacă soţul supravieţuitor nu a fost de bună-credinţă, nu va moşteni, pierzând calitatea de soţ
cu efecte retroactive7. Este, după cum am văzut8, singura excepţie prevăzută de lege de la principiul
reciprocităţii vocaţiei succesorale legale.
75. Corelaţia dintre dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor şi regimul matrimonial ales la
încheierea căsătoriei.
În cazul decesului unuia dintre soţi, prima problemă ce trebuie rezolvată pentru stabilirea
drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor, iar dacă există şi alţi moştenitori (sau numai alţi
moştenitori deoarece soţul supravieţuitor nu vrea sau nu poate veni la moştenire) şi pentru stabilirea
drepturilor succesorale ale acestora, este determinarea masei succesorale, adică a drepturilor şi
obligaţiilor care o compun.
Problema determinării masei succesorale se pune pentru că - în afara bunurilor (drepturilor şi
obligaţiilor) proprii care au aparţinut soţului defunct (inclusiv partea sa din proprietatea comună pe
cote-părţi cu soţul supravieţuitor - de exemplu, bunurile dobândite în perioada concubinajului - sau cu
alte persoane) şi care, evident, intră în masa succesorală, şi în afara bunurilor (drepturi şi obligaţii)
proprii aparţinând soţului supravieţuitor şi care nu intră în masa succesorală – pot exista bunurile
(drepturile şi obligaţiile) comune ale soţilor, care aparţin în codevălmăşie ambilor soţi. Întrucât la
moartea unuia dintre soţi comunitatea de bunuri încetează, trebuie să se determine partea cuvenită
soţului defunct din această comunitate, care urmează să intre în masa succesorală, soţul supravieţuitor
culegând partea ce i se cuvine din comunitate nu în calitate de moştenitor, ci în calitatea sa de
codevălmaş, adică de titular asupra comunităţii9. Astfel fiind, recunoaşterea acestui drept asupra
comunităţii de bunuri dintre soţi nu depinde de regulile care guvernează materia dreptului succesoral
(de exemplu, acceptarea moştenirii, nedemnitatea succesorală etc.). Soţul supravieţuitor are drepturi
asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei cu defunctul în temeiul raporturilor de familie, iar nu
ca moştenitor10.
76. Enumerarea drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor. Asupra masei succesorale
determinate potrivit celor arătate, respectiv asupra unor bunuri din această masă, noul Cod civil
recunoaşte soţului supravieţuitor următoarele categorii de drepturi:
- un drept de moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali sau în lipsa rudelor
din cele patru clase (art. 971 C.civ.);
- un drept de moştenire special asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic care au fost afectate
folosinţei comune a soţilor (art. 974 C.civ.);
- un drept temporar de abitaţie asupra casei de locuit (art. 973 C.civ.).

§2. Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu oricare dintre clasele de

moştenitori legali sau în lipsa rudelor din cele patru clase
77. Câtimea dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor. Soţul supravieţuitor nu face parte din
nicio clasă de moştenitori legali, dar este chemat la moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de
moştenitori legali (art. 971 alin.1 C.civ.). Înseamnă că el nici nu este înlăturat de la moştenire, dar nici
nu înlătură de la moştenire rudele defunctului, indiferent din ce clasă fac ele parte.
Astfel fiind, noul Cod civil acordă soţului supravieţuitor o cotă-parte din masa succesorală a cărei
mărime variază în funcţie de clasa (subclasa) de moştenitori cu care vine în concurs (art. 972 C.civ.):

7
Potrivit practicii instanţei supreme, instanţa care declară nulă sau anulează căsătoria este obligată să
stabilească, prin aceeaşi hotărâre, buna sau reaua-credinţă a soţilor la încheierea căsătoriei. (Decizia de
îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 3/1974, în CD, 1974, p.11-14. În acelaşi sens, dec.s.civ.
nr.852/1978, CD, 1978, p.146-147). Dacă totuşi instanţa ar omite să se pronunţe în această privinţă, considerăm
că buna-credinţă ar putea fi constatată şi ulterior, de aceeaşi sau de altă instanţă competentă a judeca, de
exemplu, procesul dintre moştenitori.
8
Vezi supra nr. 42;
9
Pentru stabilirea masei succesorale „prima operaţiune” este „deducerea părţii cuvenite pârâtului din
bunurile comune, în calitate de coindivizar”, numai restul împărţindu-se între comoştenitori, inclusiv soţul
supravieţuitor. TS, col. civ. dec.nr.452/1960, în CD, 1960, p.259.
10
Vezi CSJ, s.civ., dec.nr.1526/1990, în Culegere CSJ 1990-1992, p.128-130. Vezi şi supra nr.36.1 in fine.
3
 a) în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I), indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor
are dreptul la 1/4 din moştenire;
b) în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, care vin la moştenire împreună
cu colateralii privilegiaţi, de asemenea indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul la 1/3
din moştenire;
c) dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau numai
cu colateralii privilegiaţi, în ambele cazuri indiferent de numărul lor, el culege 1/2 din moştenire.
Observăm că în concurs cu clasa a II-a de moştenitori legali cota soţului supravieţuitor depinde de
existenţa sau inexistenţa celor două categorii de rude ale defunctului care compun această clasă mixtă
(ascendenţii privilegiaţi şi/sau colaterali privilegiaţi);
d) în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa a III-a) sau cu colateralii ordinari (clasa a IV-a), în
ambele cazuri indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul, invariabil, la 3/4 din
moştenire;
e) în lipsa rudelor din cele patru clase sau dacă niciuna dintre ele nu vrea ori nu poate să vină la
moştenire, soţul supravieţuitor culege întreaga masă succesorală lăsată de soţul decedat (art. 971 alin.2
C.civ.).
Dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire împreună cu rudele defunctului (a-d), stabilirea cotei ce
i se cuvine se face cu întâietate faţă de stabilirea cotelor moştenitorilor cu care concurează.
În toate cazurile, se ţine seama - pentru stabilirea părţii succesorale a soţului supravieţuitor - numai
de rudele împreună cu care el „vine în concurs” (art. 972 C.civ.), deci care moştenesc efectiv, adică
nu sunt renunţători, nedemni sau dezmoşteniţi (dacă, în acest din urmă caz, nu sunt moştenitori
rezervatari). Însă lipsa lor influenţează cota soţului supravieţuitor numai dacă este totală în cadrul
clasei sau subclasei respective. De exemplu, renunţarea sau nedemnitatea unuia dintre copiii
defunctului profită celuilalt (celorlalţi) copil (copii), cota soţului supravieţuitor de 1/4 nefiind afectată.
În schimb, dacă toţi copiii renunţă şi nu există alţi descendenţi care să accepte moştenirea, cota soţului
supravieţuitor se măreşte în funcţie de clasa (subclasa) cu care urmează să concureze, iar dacă nu
există moştenitori dintr-o altă clasă (şi nici legatari), culege întreaga moştenire. Tot astfel, dacă unul
dintre cei doi părinţi ai defunctului renunţă la moştenire, vor profita colateralii privilegiaţi (a căror cotă
parte se va mări în mod corespunzător, de la 1/2 la 3/4 din moştenirea rămasă după defalcarea cotei
cuvenite soţului supravieţuitor), cota de 1/3 din moştenirea soţului supravieţuitor - care vine în concurs
cu ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi - rămânând nemodificată. În schimb, dacă ambii
părinţi renunţă la moştenire, cota soţului supravieţuitor va creşte de la 1/3 la 1/2 deoarece nu mai
concurează şi cu ascendenţi privilegiaţi şi cu colaterali privilegiaţi, ci doar cu colaterali privilegiaţi.
77 bis. În legătură cu drepturile soţului supravieţuitor în concurs cu diferitele clase de moştenitori
legali se pun două probleme speciale referitoare la:
a) ipoteza existenţei a două sau mai multe persoane care pretind drepturi succesorale în calitate de
soţi supravieţuitori (bigamie, poligamie).
b) ipoteza în care soţul supravieţuitor concurează cu două clase de moştenitori legali.
a) Problema existenţei a două sau mai multe persoane care pretind drepturi succesorale în calitate
de soţi supravieţuitori se pune în cazul căsătoriei putative11.
În caz de bigamie, moştenirea lăsată de defunctul bigam sau cota-parte din această moştenire
prevăzută de lege în favoarea soţului supravieţuitor în concurs cu diferitele clase de moştenitori legali
se împarte în mod egal între soţul din căsătoria valabilă şi soţul inocent din căsătoria nulă, ei fiind,
deopotrivă, de bună-credinţă - art. 972 alin. 3 C.civ.12.
b) Problema concursului soţului supravieţuitor cu două clase de moştenitori legali se poate pune în
anumite cazuri de dezmoştenire directă a unor moştenitori legali.
În caz de dezmoştenire directă totală a tuturor moştenitorilor legali nerezervatari dintr-o clasă

11
Vezi supra nr. 74.2
12
În sistemele de drept musulman, soţiile supravieţuitoare ale defunctului poligam împart între ele (în mod
egal) partea din moştenire ce revine soţiei supravieţuitoare unice. Vz. Colectiv, Le droit musulman de la famille
et des succesions à l’ èpreuve des ordres juridiques occidentaux, Zürich, 1999, p. 329.
4
problema nu se pune, pentru că ei nu vin la moştenire (de exemplu, colateralii privilegiaţi ai
defunctului), aşa încât cota soţului supravieţuitor se stabileşte în raport de moştenitorii cu care
concurează efectiv (de exemplu, soţul supravieţuitor vine în concurs cu părinţii defunctului, caz în care
soţul supravieţuitor are dreptul la 1/2 din moştenire, iar nu la 1/3 cât ar fi avut în prezenţa şi a
colateralilor privilegiaţi ai defunctului).
În schimb, dacă din clasa a II-a de moştenitori legali formată şi din ascendenţi privilegiaţi şi din
colaterali privilegiaţi au fost dezmoşteniţi total doar părinţii defunctului, ei culeg totuşi rezerva de 1/6
din moştenire (1/12 fiecare) în calitate de moştenitori legali13 rezervatari, astfel încât la stabilirea cotei
cuvenite soţului supravieţuitor trebuie să se ţină seama şi de prezenţa lor. Rezultă că - dacă există
moştenitori din subclasa colateralilor privilegiaţi - soţul supravieţuitor va primi cota legală de numai
1/3 din moştenire, deşi ascendenţii privilegiaţi au fost dezmoşteniţi, iar colateralii privilegiaţi vor primi
restul de 1/2 din moştenire, ei fiind cei care profită de dezmoştenirea părinţilor.
Ce se întâmplă însă în acele situaţii în care, ca urmare a dezmoştenirii unor moştenitori legali, soţul
supravieţuitor concurează cu moştenitori din două clase de moştenitori legali? De exemplu, prin
testamentul întocmit, de cuius-ul l-a dezmoştenit direct şi total pe unicul său copil (care face parte din
clasa I şi va culege rezerva) şi, în aceste condiţii, soţul supravieţuitor va veni în concurs şi cu
moştenitorii din clasa următoare chemată la moştenire (de pildă, clasa a II-a formată din ascendenţi
privilegiaţi şi colaterali privilegiaţi). Tot astfel, dacă din clasa a II-a fac parte doar părinţii defunctului,
care au fost dezmoşteniţi direct şi total, soţul supravieţuitor urmând să concureze şi cu moştenitori din
clasa a III-a. De asemenea, dacă din clasa a II-a face parte un frate al defunctului, a cărui cotă a fost
redusă prin testament la 1/4 din moştenire (fiind vorba de o dezmoştenire directă şi parţială), iar soţul
supravieţuitor urmează să concureze atât cu fratele, cât şi cu vărul primar al defunctului (moştenitor
din clasa a IV-a).
Potrivit art. 972 alin. 2 C.civ., cota soţului supravieţuitor în concurs cu moştenitori legali
aparţinând unor clase diferite se stabileşte ca şi când acesta ar fi venit în concurs numai cu cea mai
apropiată dintre ele.
De exemplu, dacă a fost dezmoştenit direct şi total copilul defunctului şi soţul supravieţuitor va
veni în concurs cu copilul (care face parte din clasa I şi care va culege rezerva succesorală), precum şi
cu părinţii şi fraţii defunctului (care fac parte din clasa a II-a de moştenitori), cota soţului
supravieţuitor va fi de 1/4 din moştenire, adică se va stabili ca şi când soţul supravieţuitor ar fi venit în
concurs doar cu clasa I de moştenitori (care este cea mai apropiată). În acest caz, copilul va primi
rezerva succesorală de 3/8 (adică jumătate din cota legală de 3/4 pe care ar fi primit-o ca moştenitor
legal, dacă nu ar fi fost dezmoştenit), soţul supravieţuitor va primi cota succesorală de 1/4, iar restul de
3/8 se va împărţi între moştenitorii din clasa a II-a14, potrivit regulilor care guvernează împărţirea
moştenirii între ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi.
78. Imputarea cotei soţului supravieţuitor15.
Cota-parte din moştenire recunoscută soţului supravieţuitor se impută cu prioritate asupra
moştenirii, iar restul se împarte între moştenitorii din clasa cu care vine în concurs, potrivit regulilor pe
care le-am analizat în cazul fiecărei clase de moştenitori. Cu alte cuvinte, atât cota care se cuvine
soţului supravieţuitor, cât şi cota care se cuvine moştenitorilor cu care vine în concurs sunt cote care se
socotesc asupra moştenirii, în întregul ei, iar aceste cote însumate trebuie întotdeauna să reprezinte un
întreg. Nu întâmplător problema cotelor succesorale ce se cuvin în ipoteza concursului soţului
supravieţuitor cu celelalte clase (subclase) de moştenitori este tratată în Codul civil atât în cadrul

13
Rezerva se dobândeşte în calitate de moştenitor legal.
14
Dacă, alături de descendentul exheredat, a fost dezmoştenit direct şi total şi soţul supravieţuitor, acesta va
lua, evident, numai rezerva de 1/8, urmând a fi împărţită (în exemplul dat) între moştenitorii din clasa a II-a cota
de 1/2 din moştenire, adică ceea ce rămâne după defalcarea rezervei soţului supravieţuitor şi a copilului
(1/8+3/8=4/8, adică 1/2, care reprezintă rezerva globală).
15
Pentru controversele existente sub imperiul Codului civil de la 1864 şi Decretului-Lege nr. 319/1944 cu
privirea la imputarea cotei soţului supravieţuitor vezi Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, p. 121-123, precum
şi lucrările acolo citate.
5
secţiunii consacrate soţului supravieţuitor (art. 972 alin.1), cât şi în cadrul secţiunilor referitoare la
celelalte clase de moştenitori (art. 975 alin. 3, art. 977 alin. 1 şi 2, art. 982 alin. 4 şi art. 983 alin.4).
i) Astfel, dacă vine în concurs cu clasa I de moştenitori, soţul supravieţuitor primeşte 1/4 din
moştenire, iar descendenţii defunctului vor primi restul de 3/4 din moştenire, care se împarte între
aceştia în mod egal sau pe tulpină, după cum vin la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare
succesorală. Bunăoară, dacă defunctul a avut soţ supravieţuitor şi doi copii, soţul supravieţuitor va
primi 1/4 din moştenire, iar fiecare copil va primi câte 3/8 din moştenire.
ii) De asemenea, dacă vine în concurs cu clasa a II-a de moştenitori formată şi din ascendenţi
privilegiaţi şi din colaterali privilegiaţi, soţul supravieţuitor primeşte 1/3 din moştenire, iar
moştenitorii din clasa a II-a vor primi împreună 2/3 din moştenire. Cota de 2/3 se va împărţi între
ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi potrivit regulilor prevăzute de art. 978 C.civ.
De exemplu, dacă la moştenire vine soţul supravieţuitor în concurs cu un părinte şi un frate al
defunctului, soţul supravieţuitor va primi 1/3 din moştenire, părintele defunctului va primi 1/6 din
moştenire (adică 1/4 din 2/3 = 1/6), iar fratele defunctului va primi 1/2 din moştenire (adică 3/4 din 2/3
= 1/2).
Dacă la moştenire vine soţul supravieţuitor în concurs cu doi părinţi şi un frate al defunctului, soţul
supravieţuitor va primi 1/3 din moştenire, părinţii defunctului vor primi împreună 1/3 din moştenire
(adică 1/2 din 2/3 = 1/3, ceea ce înseamnă că fiecare părinte va primi câte 1/6 din moştenire), iar
fratele defunctului va primi 1/3 din moştenire (adică 1/2 din 2/3 = 1/3). Dacă sunt mai mulţi colaterali
privilegiaţi, cota ce se cuvine acestora se va împărţi între ei, după caz, în mod egal ori pe tulpină sau
pe linii, existând şi posibilitatea combinării acestor moduri de împărţire a moştenirii, de exemplu,
împărţirea pe linii şi tulpini.
iii) În ipoteza în care vine în concurs cu moştenitori din clasa a II-a, dar numai cu ascendenţii
privilegiaţi, respectiv numai cu colateralii privilegiaţi, soţul supravieţuitor moşteneşte o cotă de 1/2, iar
ascendenţii privilegiaţi sau colateralii privilegiaţi, după caz, moştenesc cealaltă cotă de 1/2.
iv) Dacă vine în concurs cu rudele din clasa a III-a sau a IV-a de moştenitori legali, soţul
supravieţuitor culege 3/4 din moştenire, iar restul de 1/4 din moştenire revine ascendenţilor ordinari
sau colateralilor ordinari, după caz.
79. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor.
a) Soţul supravieţuitor poate veni la moştenire numai în nume propriu (neputând veni prin
reprezentare şi nici nu poate fi reprezentat16);
b) Soţul supravieţuitor este moştenitor rezervatar;
c) Soţul supravieţuitor este moştenitor sezinar;
d) Dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I de moştenitori legali), soţul
supravieţuitor este obligat şi la raportul donaţiilor primite de la soţul decedat.

§3. Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor asupra mobilierului şi obiectelor de

uz casnic
Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor a fost reglementat pentru prima data în ţara
noastră în Decretul-Lege nr. 319/1944 pentru dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor. Astfel, art.
5 din acest act normativ a prevăzut că soţul supravieţuitor – dacă vine la moştenire în concurs cu
moştenitorii din clasele II-IV - „va moşteni, în afară de partea sa succesorală, mobilele şi obiectele
aparţinând gospodăriei casnice, precum şi darurile de nuntă”.
Date fiind efectele pozitive produse în cei peste 60 de ani de aplicare a Decretului - Lege nr.
319/1944 inclusiv cu privire la acest drept special, cu ocazia elaborării noului Cod civil a existat
opţiunea fermă de a fi păstrat acest drept al soţului supravieţuitor.
Potrivit art. 974 C.civ. „Când nu vine în concurs cu descendenţii defunctului, soţul supravieţuitor
moşteneşte, pe lângă cota stabilită potrivit art. 972, mobilierul şi obiectele de uz casnic care au fost
afectate folosinţei comune a soţilor”.
După cum se observă, vechiul text de lege a fost păstrat în mare măsură, dar au apărut două noutăţi:
i) s-a prevăzut în mod expres faptul că intră sub incidenţa textului de lege numai mobilierul şi

16
Vezi supra nr. 46.
6
obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinţei comune a soţilor; ii) a fost eliminat dreptul
special al soţului supravieţuitor cu privire la darurile de nuntă. S-a avut în vedere faptul că acest drept
special nu s-a întâlnit în practică, textul fiind practic inaplicabil.
Urmează să analizăm problemele care se pun în legătură cu acest drept special al soţului
supravieţuitor, cu precizarea că foarte multe aspecte de ordin juridic scoase în evidenţă de doctrină şi
jurisprudenţă sub imperiul vechii reglementări sunt valabile şi în prezent.
80. Condiţii speciale. Legiuitorul a considerat că, în condiţiile în care soţului supravieţuitor i s-a
pricinuit o durere imensă determinată de decesul soţului său, nu ar constitui o soluţie înţeleaptă aceea
ca – luând în considerare condiţiile obişnuite de viaţă ale soţilor, nivelul lor profesional şi cultural –
soţul supravieţuitor să fie privat şi de unele bunuri pe care le-a folosit împreună cu soţul decedat,
modificându-i-se, fără o temeinică justificare, condiţiile sale de viaţă17. De aceea, şi noul Cod civil îi
recunoaşte soţului supravieţuitor - în afară de partea sa succesorală din celelalte bunuri care i se
cuvine în concurs cu diferitele clase de moştenitori legali - un drept special de moştenire asupra
mobilierului şi obiectelor de uz casnic. Aceste bunuri au fost procurate, de regulă, împreună cu de
cuius-ul, sunt încărcate de amintiri, iar recunoaşterea dreptului special asupra acestor bunuri reprezintă
o măsură prin care soţului supravieţuitor i se păstrează nealterat micul univers pe care şi l-a făurit
împreună cu soţul său în perioada în care acesta trăia.
Dar pentru ca soţul supravieţuitor, care întruneşte condiţiile mai sus arătate18, să culeagă aceste
bunuri, trebuie să fie îndeplinite două condiţii speciale:
80.1. Soţul supravieţuitor să nu vină la moştenire în concurs cu descendenţii defunctului
(moştenitori din prima clasă, indiferent că sunt copii, nepoţi etc.), deci să fie chemat la moştenire
împreună cu ascendenţii şi/sau rudele colaterale ale defunctului (moştenitori din clasele II, III sau
IV)19. Dacă soţul supravieţuitor vine în concurs fie şi cu un singur descendent al defunctului, aceste
bunuri se includ în masa succesorală şi se împart - ca şi celelalte bunuri ale moştenirii - în condiţiile
mai sus arătate20 (1/4 soţul supravieţuitor şi 3/4 ceilalţi moştenitori care formează prima clasă).
În schimb, dacă soţul supravieţuitor concurează cu alţi moştenitori legali (ascendenţi sau
colaterali, fie şi privilegiaţi), aceste bunuri i se cuvin lui, în totalitate şi în mod exclusiv21, în virtutea
dreptului la moştenire special prevăzut de lege, urmând ca numai restul bunurilor (de exemplu,
imobilele, autoturismul, bijuteriile etc.), dacă există, să fie împărţite între soţul supravieţuitor şi
ascendenţii sau rudele colaterale ale defunctului cu care vine în concurs. Deci soţul supravieţuitor
culege aceste bunuri „peste cota sa succesorală din celelalte bunuri”22.
80.2. Soţul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin liberalităţi între vii
(donaţii)23 sau pentru cauză de moarte (legate făcute prin testament).
Precizăm că, prin conferirea unui drept special la moştenire în favoarea soţului supravieţuitor,
legiuitorul a avut în vedere nu totalitatea mobilierului şi obiectelor de uz casnic, ci numai partea
soţului decedat din astfel de bunuri comune ale soţilor, precum şi bunurile proprii ale defunctului din
această categorie24 (de exemplu, în cadrul regimului comunităţii legale, cele dobândite de el înainte de
încheierea căsătoriei, cele dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie în timpul căsătoriei etc.).

17
Cu privire la această raţiune a reglementării vezi TS, s.civ., dec. nr. 2219/1971, în R.R.D. nr. 8, 1972,
p.160; St.Cărpenaru, op.cit., p. 417; Curtea Constituţională, dec. nr. 237/2006, publicată în M.Of. nr.
268/24.03.2006.
18
Vezi supra nr. 74.
19
Vezi şi TS, s.civ., dec.nr. 2213/1979, în CD, 1979, p.121.
20
Vezi supra nr. 77-78.
21
Vezi de exemplu, Plenul TS, dec. de îndrumare nr.12/1968, în CD, 1968, p 31;TS, completul de 7 jud.,
dec.nr.70/1978, în CD,1978, p.161-164; TS, s.civ., dec.nr.154/1972, în CD, 1972, p.179; dec.nr.2193/1979, în
CD, 1979, p.131; dec.nr. 2213/1979, loc.cit.
22
Plenul TS, dec. de îndrumare nr.12/1968, loc.cit., p.30; vezi şi s.civ., dec.nr. 154/1972, loc.cit.
23
Chiar dacă, uneori, se vorbeşte, generic, de „acte între vii” (vezi, de exemplu, dec. de îndrumare
nr.12/1968, loc.cit.), sunt avute în vedere numai cele care reprezintă liberalităţi (donaţii). Actele cu titlu oneros
sau cele cu titlu gratuit, dar care reprezintă acte dezinteresate, nu au nicio relevanţă în materia cercetată.
24
Vezi M. Eliescu, op.cit., p.139. Împrejurarea că bunurile din această categorie „au aparţinut soţului
defunct nu este de natură să modifice regimul lor succesoral”. (TS, completul de 7 jud., dec. nr.70/1978, loc.cit.,
p.161.) Vezi şi TS, s.civ., dec.nr.1792/1979, în CD, 1979, p.123; dec. nr. 2135/1984, în Repertoriu... 1980-
1985, p.124, nr.276.
7
Bunurile proprii ale soţului supravieţuitor25, precum şi partea sa din bunurile comune având ca obiect
asemenea bunuri îi aparţin cu titlu de proprietate şi nu fac parte din masa succesorală26.
80.3. În cazul căsătoriei putative din cauză de bigamie, stabilirea drepturilor soţilor supravieţuitori
asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic urmează a se face în funcţie de afectaţiunea lor concretă
folosinţei comune în cadrul gospodăriei casnice. Prin urmare, soţul supravieţuitor din căsătoria
valabilă cu defunctul va culege, dacă este cazul, bunurile din această categorie pe care le-au folosit în
cadrul gospodăriei comune cu defunctul, iar soţul supravieţuitor de bună-credinţă din căsătoria nulă,
dar putativă, va culege şi el pe cele din gospodăria comună cu defunctul, fără a se lua în considerare
valoarea bunurilor în cauză27.
81. Noţiunea de mobilier şi obiecte de uz casnic. Conţinutul concret al acestor noţiuni a fost
precizat în literatura de specialitate28 şi în practica judecătorească29.
Se includ în această categorie bunurile care serveau la mobilarea locuinţei soţilor (mobilierul
propriu-zis, covoare, cuverturi, jaluzele, perdele, feţe de masă, bibelouri, vaze, oglinzi etc.) şi obiectele
care prin natura lor sunt destinate a servi în cadrul gospodăriei casnice (televizorul, DVD player,
DVD-uri, casete video30, radioul, combina muzicală, CD-uri, computerul, telefonul, obiectele de
menaj, maşina de gătit, maşina de spălat rufe, maşina de spălat vase, frigiderul, congelatorul,
aspiratorul, cuptorul cu microunde, fierul de călcat, mixerul, radiatorul, aeroterma etc.) şi care au fost
afectate, în concret, folosinţei comune a soţilor (art. 974 C.civ.)31, corespunzător nivelului de trai al
soţilor, „chiar dacă nu satisfac o necesitate, ci numai o comoditate sau o plăcere comună a soţilor”32.
Având în vedere criteriile arătate, nu intră în categoria mobilierului şi obiectelor de uz casnic:
a) bunurile care, potrivit cu natura lor, nu pot şi nu au fost folosite în cadrul gospodăriei casnice
propriu-zise, cum ar fi: imobilele, automobilul, motocicleta, bicicleta, pianul etc.; bunurile necesare
exercitării profesiunii sau meseriei defunctului şi care, în relaţiile patrimoniale dintre soţi, constituie
bunuri proprii conform art. 340 lit. c) C.civ. (de exemplu, scule de ceasornicărie)33; obiectele care prin
valoarea lor deosebită (artistică, istorică sau fiindcă sunt confecţionate din metale preţioase) depăşesc
înţelesul obişnuit al noţiunii de bunuri de uz casnic34;
b) bunurile care nu au fost afectate folosinţei comune în cadrul gospodăriei casnice, cum sunt: cele
procurate în alt scop (de exemplu, pentru a face investiţii35 sau pentru a fi donate); cele procurate după
data întreruperii în fapt a convieţuirii lor36; obiectele de uz personal şi exclusiv al defunctului;

25
Sunt bunuri proprii, printre altele, bunurile de uz personal (art. 340 lit.b C.civ.), adică cele care sunt
destinate acestei afectaţiuni speciale (de exemplu, metraje pentru confecţii) neinteresând dacă pentru aceasta
este necesară o transformare a bunurilor. Fac excepţie obiectele de lux, care reprezintă, în general, investiţii.
(Vezi TS, completul de 7 jud., dec.nr.70/1978, loc.cit., p.163).
26
Vezi supra nr. 75.
27
Soluţia împărţirii în mod egal ar putea fi aplicată numai dacă, în mod excepţional, anumite bunuri din
această categorie (de exemplu, aparatul de radio portabil) ar fi fost afectate folosinţei comune cu ambii soţi
supravieţuitori.
28
Vezi în special, M. Eliescu, op.cit., p.138-139; C. Stătescu, op.cit., p.146-147; St. Cărpenaru, op.cit.,
p.417-418.
29
Vezi soluţiile citate în notele care urmează.
30
Curtea de Apel Iaşi, dec.civ. nr. 1627/2002, în Jurisprudenţa Curţii de Apel Iaşi în materie civilă pe anul
2002, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p.72.
31
Prin urmare, trebuie avută în vedere nu numai natura intrinsecă a acestor obiecte, dar şi afectaţiunea lor
concretă. (M. Eliescu, op.cit., I, p.138; C. Stătescu, op.cit., p.146; D. Chirică, op.cit., p.99; TS, dec. de
îndrumare nr.12/1968, loc.cit., p.31; s.civ., dec.nr. 1729/1979, loc.cit., p.123 etc.).
32
M. Eliescu, op.cit., I, p.138. Pot face parte din această categorie şi mobilele necorporale, de exemplu,
creanţa în despăgubire pentru stricăciuni cauzate acesta bunuri, precum şi indemnizaţia de asigurare plătită de
asigurător în virtutea contractului de asigurare facultativă a gospodăriilor persoanelor fizice, sumele astfel
obţinute ocupând, în virtutea subrogaţiei reale cu titlu universal, locul bunurilor în cauză, prin efectul art. 974
C.civ., care divide aceste bunuri - la decesul unuia dintre soţi - într-o masă de bunuri distinctă.
33
Vezi TJ Hunedoara, dec. civ. nr.756/1983, în RRD nr.3, 1984, p.72.
34
Vezi M. Eliescu, op.cit., I, p 139; C. Stătescu, op.cit., p.146.
35
Vezi Plenul TS, dec. de îndrumare nr.12/ 1968, loc.cit., p.29.
36
Vezi M.Eliescu, op.cit., I, p.139; C. Stătescu, op.cit., p.146; TS, s.civ., dec.nr. 2193/1979, loc.cit., p.132.
În principiu, pentru recunoaşterea drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor în concurs cu diferitele
clase de moştenitori sau în lipsa rudelor, convieţuirea la data deschiderii moştenirii nu prezintă relevanţă (vezi
supra nr.74 alin.1). Soluţie diferită se impune însă în privinţa obiectelor de uz casnic, datorită criteriului
8
 c) bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti (animalele de muncă şi de producţie, precum şi
uneltele specifice gospodăriei ţărăneşti)37.

82. Natura juridică a dreptului special la moştenire al soţului supravieţuitor.

Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic
este tot un drept de moştenire legală, dar afectat scopului prevăzut de lege, adică având o destinaţie
specială.
Din punct de vedere practic, stabilirea naturii juridice a dreptului special al soţului supravieţuitor ca
fiind drept de moştenire legală înseamnă că: a) soţul supravieţuitor culege mobilierul şi obiectele de uz
casnic în totalitate, chiar dacă acestea ar fi singurele bunuri lăsate de soţul decedat şi chiar dacă ar veni
în concurs cu părinţii rezervatari; b) opţiunea soţului supravieţuitor ca moştenitor legal este
indivizibilă, în sensul că nu poate decât fie să accepte moştenirea în întregul ei - cuprinzând toate
bunurile ce i se cuvin -, fie să renunţe la ea; nu este posibil să opteze într-un fel cu privire la mobilier
şi la obiectele de uz casnic şi în alt fel cu privire la celelalte bunuri.

§4. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor

83. Noţiune şi condiţii. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor a fost reglementat pentru
prima dată în art. 4 din Decretul-Lege nr. 319/1994. Ca şi dreptul special asupra mobilierului şi
obiectelor de uz casnic, şi acest drept succesoral a fost menţinut în noul Cod civil, existând însă câteva
modificări care au urmărit să consolideze dreptul soţului supravieţuitor şi să înlăture unele controverse
care s-au născut sub imperiul legislaţiei anterioare.
Potrivit art. 973 alin. 1 C.civ., „soţul supravieţuitor care nu este titular al niciunui drept real
de a folosi o altă locuinţă corespunzătoare nevoilor sale beneficiază de un drept de abitaţie asupra
casei în care a locuit până la data deschiderii moştenirii, dacă această casă face parte din bunurile
moştenirii”.
Aşadar, spre deosebire de dreptul special de moştenire asupra mobilierului şi obiectelor de uz
casnic care nu este recunoscut atunci când soţul supravieţuitor vine în concurs cu descendenţii, dreptul
de abitaţie este recunoscut indiferent de moştenitorii cu care soţul supravieţuitor vine în concurs.
Evident, şi acesta este un drept care i se cuvine soţului supravieţuitor în considerarea calităţii lui de
moştenitor legal38
Soţul supravieţuitor dobândeşte - din momentul deschiderii moştenirii - un drept de abitaţie, dacă
sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) la data deschiderii moştenirii a locuit (se subînţelege statornic, deci să fi avut domiciliul39) în
casa (apartamentul) care formează obiectul dreptului de abitaţie40;
b) nu este titular al niciunui drept real (proprietate, uzufruct, uz, abitaţie) de a folosi o altă locuinţă
corespunzătoare nevoilor sale41. Noţiunea de „locuinţă corespunzătoare” este o noţiune-cadru care va
permite aprecierea în funcţie de circumstanţe. Esenţial este ca decesul de cuius-ului să nu determine
pentru soţul supravieţuitor o schimbare brutală a condiţiilor de locuit. Poziţia (pe orizontală şi

afectaţiunii lor. În schimb, dacă soţii au avut gospodării separate din motive obiective (de exemplu, sunt
încadraţi în muncă în localităţi deosebite), se revine, şi în această materie, la soluţia de principiu; soţul
supravieţuitor are dreptul la bunurile de uz casnic, indiferent de locul unde ele se aflau în momentul decesului
celuilalt soţ. TS, s.civ., dec.nr.1248/1971, în Repertoriu... 1969-1975, p.209 nr.536. Vz. şi St. Cărpenaru,
op.cit., p.418.
37
Vezi şi E. Safta-Romano, op.cit., p.114-115; D. Chirică, op.cit., p.100.
38
Vezi C.Macovei, M.C.Dobrilă, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, p. 1024.
39
Întrucât stabilirea domiciliului se poate face în mod liber, este suficientă dovada locuirii (statornice) în
casa care face obiectul dreptului de abitaţie.
40
„Nu este necesar ca la deschiderea moştenirii soţul supravieţuitor să fi convieţuit cu defunctul în acea
locuinţă”, M. Eliescu, op.cit., I, p.142.
41
În art. 4 din Decretul-Lege nr. 319/1944 se prevedea drept condiţie ca soţul supravieţuitor să nu aibă o altă
locuinţă proprie (vezi şi TJ Satu Mare, dec. Nr. 249/1968, cu Notă de C. Bîrsan, în R.R.D. nr. 9,1969, p. 133-
137). Această reglementare a fost considerată necorespunzătoare şi, în scopul asigurării unei mai bune protecţii
a soţului supravieţuitor, s-a prevăzut că va beneficia de dreptul de abitaţie soţul supravieţuitor care nu este
titularul unui drept real de a folosi o locuinţă. Aşadar, nu este suficient ca soţul supravieţuitor să aibă doar un
simplu drept de folosinţă în temeiul unui contract de locaţiune sau de comodat.
9
verticală), întinderea şi calitatea locuinţei alternative, profesia, vârsta şi starea de sănătate ale soţului
supravieţuitor vor fi avute în vedere pentru stabilirea caracterului corespunzător al locuinţei. În acest
scop, vor putea fi folosite şi criteriile consacrate de Legea locuinţei nr. 114/1996.
c) casa face parte din bunurile moştenirii - în total sau în parte - fiind proprietatea exclusivă sau
comună (împreună cu soţul supravieţuitor sau cu altul42) a defunctului;
d) nu devine prin moştenire proprietarul exclusiv al locuinţei. În acest din urmă caz (de exemplu,
soţul supravieţuitor este moştenitorul unic al proprietarului exclusiv) el nu poate fi titular al dreptului
de abitaţie, căci proprietarul nu poate avea un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra
bunului care îi aparţine cu titlu de proprietate exclusivă (neminem res sua servit). Dacă este numai
comoştenitor împreună cu alţii, dreptul de abitaţie îi va permite să folosească locuinţa potrivit
necesităţilor, iar nu numai în raport de cota-parte din dreptul de proprietate dobândit prin moştenire43;
e) defunctul nu a dispus altfel; el putea înlătura dreptul de abitaţie, ca drept de moştenire legală,
fiindcă soţul supravieţuitor nu este rezervatar decât în raport de drepturile succesorale prevăzute de art.
972 C.civ.
84. Caractere juridice. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor se caracterizează prin
următoarele:
a) Este un drept real având ca obiect casa de locuit. Titularul dreptului va avea şi dreptul de a se
servi de terenul aferent, în măsura necesară folosirii locuinţei44 (inclusiv de părţile comune ale
imobilului cu mai multe locuinţe).
b) Este un drept temporar care se stinge la partaj, dar nu mai devreme de un an de la data
deschiderii moştenirii. Acest drept încetează, chiar înainte de împlinirea termenului de un an, în caz de
recăsătorire a soţului supravieţuitor.
c) Este un drept strict personal, deci inalienabil, neputând fi cedat sau grevat în favoarea altei
persoane. Soţul supravieţuitor nu poate închiria partea din casă pe care nu o locuieşte; dimpotrivă,
comoştenitorii pot cere restrângerea dreptului de abitaţie, în cazul când locuinţa nu-i va fi necesară
în întregime soţului supravieţuitor (art. 973 alin. 3 C.civ.)45. Nu are importanţă dacă ceilalţi
comoştenitori au sau nu nevoie de locuinţă. Mai mult decât atât, comoştenitorii au dreptul să procure
soţului supravieţuitor o altă locuinţă corespunzătoare, cu condiţia să asigure soţului supravieţuitor tot
un drept de abitaţie asupra acestei locuinţe. În caz de neînţelegere dintre comoştenitori şi soţul
supravieţuitor va hotărî instanţa competentă să judece partajul moştenirii, care va judeca de urgenţă, în
camera de consiliu (art. 973 alin. 5 C.civ.).
d) Fiind personal şi inalienabil, dreptul de abitaţie este şi insesizabil, creditorii titularului dreptului
(soţului supravieţuitor) neavând dreptul să-l urmărească (art. 973 alin.2 C.civ.)46.
e) Acest drept este conferit de lege soţului supravieţuitor cu titlu gratuit, în sensul că, pe timpul cât
se bucură de acest drept, nu este obligat să plătească chirie moştenitorului care a dobândit proprietatea
casei. Iar dacă este şi el comoştenitor al casei, gratuitatea îi profită în sensul că nu este obligat la plata
chiriei, nici înainte şi nici după partaj (retroactiv), pentru cota-parte corespunzătoare drepturilor
comoştenitorilor.
85. Corelaţia dintre dreptul de abitaţie şi legislaţia locativă. Aşa cum s-a arătat în literatura de
specialitate, legislaţia locativă specială nu a desfiinţat dreptul de abitaţie, nici pe cel de drept comun şi,
cu atât mai puţin, pe cel al soţului supravieţuitor47.
Legislaţia locativă va primi aplicare în privinţa dreptului de folosinţă locativă a soţului
supravieţuitor numai dacă soţii au avut calitatea de chiriaşi. Precizăm că potrivit art. 323 alin.1 C.civ.,

42
În caz de proprietate comună (în devălmăşie sau pe cote-părţi), dreptul de abitaţie vizează, evident, numai
partea din proprietate ce a aparţinut defunctului, căci partea proprie a soţului supravieţuitor îi aparţine cu titlu de
proprietate, iar asupra cotei-părţi ce aparţine altuia (de exemplu, fratelui defunctului) nu poate dobândi niciun
drept prin moştenire (nu „face parte din bunurile moştenirii” - art. 973 alin.1).
43
Vezi infra nr.85 şi E. Safta-Romano, op.cit., p. 129-130.
44
Vezi şi Tr. Ionaşcu, S. Brădeanu, Drepturile reale principale în RSR, Ed. Academiei, Bucureşti, 1978,
p.121.
45
Noţiunea de „locuinţă corespunzătoare” poate fi folosită şi pentru a se decide în ce limite se poate proceda
la restrângerea dreptului de abitaţie.
46
Vezi şi M. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, vol.I, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p.315.
47
Vezi, de exemplu, M. Eliescu, op.cit., I, p.142-144; Tr. Ionaşcu, S. Brădeanu, op.cit., p.131; C. Stătescu,
ibidem; St. Cărpenaru, ibidem; Gh. Beleiu, Notă sub dec.civ. a TJ Timiş nr.375/1975, în RRD nr.1/1977, p.51.
10
în cazul în care locuinţa comună a soţilor este deţinută în temeiul unui contract de închiriere, fiecare
soţ are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul
este încheiat înainte de căsătorie. În caz de deces al unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor continuă
exercitarea dreptului său locativ, dacă nu renunţă în mod expres la acesta în termen de 30 de zile de la
data înregistrării decesului soţului decedat (art. 323 alin. 3 coroborat cu art. 1.834 alin. 2 C.civ.).

Secţiunea a III-a

Drepturile asupra moştenirii vacante

86. Noţiunea de moştenire vacantă.
În ceea ce priveşte noţiunea de moştenire vacantă sunt relevante următoarele dispoziţii din noul
Cod civil:
i) Art. 963 alin. 3: „În lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, patrimoniul defunctului se
transmite comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la
data deschiderii moştenirii”.
ii) Art. 553 alin. 3: „Moştenirile vacante […]aflate în străinătate se cuvin statului român.”
iii) Art. 1.135 „(1) Dacă nu sunt moştenitori legali sau testamentari, moştenirea este vacantă. (2)
Dacă prin legat s-a atribuit numai o parte a moştenirii şi nu există moştenitori legali ori vocaţia
acestora a fost restrânsă ca efect al testamentului lăsat de defunct, partea din moştenire rămasă
neatribuită este vacantă”.
Art. 963 alin. 3 şi 553 alin. 3 cuprind reglementări cu caracter general, care se referă în special la
beneficiarii moştenirilor vacante, fără a-şi propune să stabilească toate acele cazuri în care moştenirea
este vacantă, în tot sau în parte. Acest lucru este însă reglementat de art. 1.135. În lumina acestui din
urmă text de lege, moştenirea este vacantă:
a) În primul rând, în cazul lipsei totale a moştenitorilor legali şi a legatarilor. Acesta este situaţia
clasică şi cea mai des întâlnită în practică şi de aceea este reglementată în mod distinct de alin. 1 al art.
1.135. După cum se observă, legea face referire la „moştenitori”, ceea ce înseamnă că cei care nu vor
sau nu pot să moştenească48, în temeiul legii sau al testamentului, nu au calitatea de moştenitori.
b) În al doilea rând, dacă defunctul a dispus prin testament de o parte a averii sale şi nu există
moştenitori legali (art. 1.135 alin. 2 teza I). În acest caz moştenirea va fi vacantă doar în parte. De
exemplu, dacă nu există moştenitori legali (pentru că dacă ar exista, vocaţia acestora, care are un
caracter universal, s-ar întinde asupra întregii moşteniri), iar prin testament de cuius-ul a instituit unul
sau mai mulţi legatari cu titlu particular, moştenirea va fi vacantă în parte, chiar dacă legatarii acceptă
legatul, deoarece legatarii cu titlu particular nu au vocaţie asupra patrimoniului succesoral, ci numai
asupra bunurilor determinate care fac obiectul legatelor; restul moştenirii este vacantă. Prin urmare,
vocaţia concretă a unităţilor administrativ-teritoriale sau a statului, după caz, poate coexista cu
drepturile legatarilor cu titlu particular. De asemenea, ea mai poate coexista, în lipsă de moştenitori
legali, şi cu drepturile legatarilor cu titlu universal, în cazurile în care aceste legate nu epuizează
întreaga masă succesorală (adică legatele cu titlu universal însumate nu fac un întreg; de exemplu,
defunctul a lăsat 1/2 din moştenire unui legatar şi 1/4 din moştenire altui legatar, fără a preciza ce se
întâmplă cu restul de 1/4 din moştenire). În general, dacă, în lipsă de moştenitori legali, defunctul a
dispus prin testament numai de o parte a averii sale, restul va reprezenta moştenire vacantă.
c) În al treilea rând, dacă defunctul nu a desemnat niciun legatar prin testamentul lăsat, dar, în
schimb, a prevăzut exheredarea (dezmoştenirea) moştenitorilor legali în astfel de condiţii încât niciun
moştenitor nu mai are vocaţie la întreaga moştenire. Această ipoteză este reglementată de art. 1.135
alin. 2 teza a II-a: vocaţia moştenitorilor legali a fost restrânsă ca efect al testamentului lăsat de
defunct. Şi acesta este un caz în care moştenirea este vacantă doar în parte. De exemplu, dacă unul sau
mai mulţi dintre moştenitorii exheredaţi sunt rezervatari, ei vor culege din moştenire - ca moştenitori
legali - cota corespunzătoare rezervei lor, restul patrimoniului succesoral reprezentând moştenire
vacantă (de exemplu, unicul copil al defunctului este dezmoştenit direct şi total prin testamentul

48
De exemplu, dacă de cuius-ul îl dezmoşteneşte direct şi total pe unicul frate şi nu există niciun moştenitor
legal sau testamentar, moştenirea este vacantă în totalitate deoarece fratele nu îndeplineşte toate condiţiile
pentru a veni la moştenire ca moştenitor legal. În mod concret, lipseşte condiţia negativă de a nu fi dezmoştenit
de către defunct.
11
întocmit – situaţie în care copilul va culege rezerva de jumătate din moştenire - şi nu mai există niciun
alt moştenitor legal care să culeagă restul de jumătate din moştenire). De asemenea, este posibil ca
defunctul să dispună dezmoştenirea directă şi parţială a moştenitorilor legali (rezervatari sau
nerezervatari), fără a indica ce anume urmează să se întâmple cu cota rămasă. De exemplu, de cuius-ul
îi are ca potenţiali moştenitori legali doar pe cei doi fraţi ai acestuia, iar prin testamentul întocmit
dispune dezmoştenirea doar în parte a acestora astfel încât fiecare frate să primească doar 1/4 din
moştenire (în loc de câte 1/2 din moştenire); în acest caz, cei doi fraţi vor primi 1/4 din moştenire
fiecare, iar cealaltă parte din moştenire va fi vacantă49.
d) În al patrulea rând, dacă defunctul a dispus prin testament de o parte a averii sale şi există
moştenitori legali, însă vocaţia acestora a fost restrânsă astfel încât vocaţia tuturor moştenitorilor legali
şi testamentari nu se întinde asupra întregii moşteniri (art. 1.135 teza I şi a II-a). De exemplu, prin
testament defunctul l-a dezmoştenit pe unicul copil (care va culege doar rezerva) şi, în plus, a instituit
unul sau mai mulţi legatari cu titlu particular sau unul sau mai mulţi legatari cu titlu universal, ale
căror legate însumate nu epuizează întreaga masă succesorală (bunăoară, două legate a câte 1/6 din
moştenire). Este o situaţie în care la moştenire vin concomitent moştenitori legali, legatari şi
beneficiarul moştenirii vacante.
Luând în considerare cele patru ipoteze înfăţişate mai sus, cu titlu de principiu se poate spune că
moştenirea este vacantă - în total sau în parte - în cazurile în care fie nu există moştenitori (legali sau
testamentari), fie - chiar dacă aceştia există - vocaţia lor succesorală concretă nu se întinde asupra
întregii mase succesorale. Cu alte cuvinte, „lipsa de moştenitori” poate fi nu numai o lipsă totală, dar
şi una parţială. Evident, în toate cazurile, prin „lipsă” trebuie să înţelegem nu numai absenţa fizică a
moştenitorilor, ci şi absenţa lor în sens juridic, determinată de renunţarea lor la moştenire ori de
înlăturarea lor de la moştenire ca urmare a dezmoştenirii, nedemnităţii ori revocării pe cale
judecătorească a legatului (şi, bineînţeles, dacă nu operează dreptul de acrescământ în favoarea unor
comoştenitori sau colegatari acceptanţi).
87. Beneficiarii moştenirilor vacante. În cadrul procesului de elaborare a noului Cod civil s-a
considerat că – în scopul sprijinirii comunităţilor locale şi al unei mai bune administrări a bunurilor
care fac parte dintr-o moştenire vacantă, pe fondul accentuării procesului de descentralizare - este mai
potrivit să se statueze că, în principiu, moştenirile vacante nu mai revin statului, ci unităţilor
administrativ-teritoriale (comună, oraş sau municipiu, după caz50) şi numai acolo unde acest lucru nu
este posibil – respectiv, în situaţia moştenirile vacante aflate în străinătate – ele să revină statului.
88. Natura juridică. Sub imperiul vechii reglementări, problema naturii juridice a dreptului statului
asupra moştenirii vacante era foarte controversată în literatura de specialitate.
În ceea ce ne priveşte, şi sub imperiul vechii reglementări şi în prezent am împărtăşit şi împărtăşim
teza - adoptată şi în practică - potrivit căreia statul sau unităţile administrativ-teritoriale, după caz,
culeg succesiunea vacantă cu titlu de moştenitor.
89. Particularităţile drepturilor asupra moştenirilor vacante. Atare particularităţi, caractere juridice
deosebite se analizează, fireşte, în raport cu regulile aplicabile altor moştenitori, legali sau
testamentari.
89.1. Certificatul de vacanţă a moştenirii. Momentul dobândirii moştenirii vacante.
Art. 1.137 C.civ. prevede că „(1) Dacă în termen de un an şi 6 luni de la deschiderea moştenirii nu
s-a înfăţişat niciun succesibil, notarul, la cererea oricărei persoane interesate, îi va soma pe toţi
succesibilii, printr-o publicaţie făcută la locul deschiderii moştenirii, la locul unde se află imobilele

49
Dacă de cuius-ul a dezmoştenit unul sau mai mulţi moştenitori legali (rezervatari sau nerezervatari), dar
există alţi moştenitori legali care vor şi pot să moştenească, nu va exista moştenire vacantă. De exemplu, de
cuius-ul îl dezmoşteneşte direct şi total pe copilul său, dar moştenirea mai este acceptată de ascendenţii
privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi. Sau, este dezmoştenit direct şi total un frate al defunctului, dar moştenirea
este acceptată de un alt frate care, în virtutea vocaţiei universale la moştenire, va culege întreg patrimoniul
succesoral, ca moştenitor legal.
50
Sectoarele municipiului Bucureşti, neavând statutul de unităţi administrativ-teritoriale (şi, pe cale de
consecinţă, nefiind persoane juridice) nu pot fi beneficiarele moştenirilor vacante. O asemenea soluţie se
impune în lumina art. 20 şi 21 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001. Aşadar, bunurile care fac
parte din moştenirile vacante şi se aflau la data deschiderii moştenirii în raza teritorială a municipiului Bucureşti
vor reveni acestuia, indiferent de sectorul Capitalei în care se aflau.
12
din patrimoniul succesoral, precum şi într-un ziar de largă circulaţie, pe cheltuiala moştenirii, să se
înfăţişeze la biroul său în termen de cel mult două luni de la publicare. (2) Dacă niciun succesibil nu
se prezintă în termenul fixat în publicaţie, notarul va constata că moştenirea este vacantă” 51.
Tot astfel, art. 118 din Legea nr. 36/1995 prevede că „În lipsa moştenitorilor legali sau
testamentari, când în masa succesorală există bunuri, notarul public, sesizat în condiţiile art. 103
[„Procedura succesorală notarială se deschide la cererea oricărei persoane interesate, precum şi a
secretarului consiliului local al localităţii în raza căreia se aflau bunurile defunctului la data deschiderii
moştenirii.”], constată că succesiunea este vacantă şi eliberează certificat de vacanţă succesorală, în
condiţiile legii. (2) Dacă masa succesorală este formată numai dintr-un drept de concesiune sau
folosinţă asupra unui loc de veci/înhumare, fără construcţii funerare, notarul va constata prin
încheiere stingerea acestuia, fără să emită certificat de vacanţă succesorală. (3) Un exemplar al
încheierii se va comunica concedentului.”
Art. 106 alin. (4) din Legea nr. 36/1995 dispune că „În succesiunea ce urmează a fi declarată
vacantă, notarul public citează autoritatea administraţiei publice competentă a prelua bunurile”.
Trebuie subliniat că în doctrină şi în jurisprudenţă s-a statuat în mod constant că şi instanţa de
judecată poate constata existenţa unei succesiuni vacante şi a componenţei acesteia, în mod direct, în
lipsa certificatului de vacanţă succesorală eliberat de notarul public52.
În toate cazurile, indiferent că vacanţa moştenirii a fost constatată prin certificatul eliberat de notar
sau direct prin hotărârea organului de jurisdicţie, comuna, oraşul, municipiul sau statul, după caz,
dobândeşte moştenirea ope legis, de la deschiderea ei, potrivit regulilor generale. Cu alte cuvinte,
certificatul de vacanţă succesorală ori hotărârea judecătorească pronunţată în această materie, la fel ca
şi certificatul de moştenitor sau hotărârea judecătorească prin care se constată drepturile succesorale
ale altor moştenitori, nu au efect constitutiv, ci numai declarativ, dobândirea operând retroactiv de la
data morţii celui care lasă moştenirea, potrivit regulilor generale. În acest sens, art. 1.139 alin. 1 teza a
II-a C.civ. prevede că moştenirea vacantă se dobândeşte retroactiv de la data deschiderii sale. Dacă s-
ar susţine că certificatul de vacanţă a moştenirii sau hotărârea judecătorească are efect constitutiv, ar
urma să se admită că între momentul deschiderii succesiunii şi data eliberării lui (sau data expirării
termenului de opţiune succesorală) moştenirea a rămas fără titular (hereditas iacens), ceea ce este
inadmisibil (în dreptul nostru).
În sfârşit, încă trei precizări în legătură cu certificatul de vacanţă a moştenirii:
a) În practica judiciară, anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, s-a pus problema dacă în
acţiunile având ca obiect constatarea calităţii de unic moştenitor asupra unei mase succesorale statul
român prin Ministerul Finanţelor Publice sau unităţile administrativ-teritoriale au calitatea procesuală
pasivă. Luând în considerare existenţa unei practici neunitare, a fost formulat un recurs în interesul
legii. Prin decizia nr. 2/04.04.201153, completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat
în sensul că „în situaţia acţiunilor având ca obiect constatarea calităţii de unic moştenitor asupra unei
mase succesorale, statul nu are calitate procesuală pasivă decât în ipoteza în care pe seama acestuia
s-a emis certificat de vacanţă succesorală.”
b) După eliberarea certificatului de vacanţă a moştenirii notarul public nu mai poate elibera un alt
certificat (de moştenitor). Aceia care au pretenţii la moştenire (de exemplu, succesibilii care din
motive de forţă majoră nu au putut accepta succesiunea în cadrul termenului de opţiune succesorală
sau care cer repunerea în termenul de opţiune) ori au fost prejudiciaţi în alt fel prin eliberarea sau
cuprinsul certificatului de vacanţă succesorală, pot cere prin justiţie anularea lui şi stabilirea

51
În practică s-a decis că pentru eliberarea certificatului de vacanţă succesorală nu este obligatorie existenţa
unor declaraţii exprese de renunţare la succesiune, făcută de toate persoanele cu vocaţie succesorală, acestea
putând fi străine de succesiune fie prin renunţare expresă, fie prin expirarea termenului de opţiune succesorală.
TMB, secţ. a IV-a civ., dec. nr. 490/1997 în Culegere TMB 1993-1997, p. 13-14.
52
Vezi, în acest sens, Jud. Bistriţa, sent. civ. nr. 369/1982, cu Notă de E. Lipcanu, în RRD nr. 11, 1983, p.51
şi urm.; Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civ., dec. nr. 912/2009, dec. nr. 1058/2009, dec. nr. 1483/2009,
Secţia a IX-a civ. şi propr. int., dec. nr. 235/2009 şi dec. nr. 444/2009, toate deciziile fiind citate de C. Nica,
Donaţia şi moştenirea. I. Donaţia. Drepturile statului asupra moştenirii vacante. Moştenirea testamentară.
Doctrină şi practică judiciară adnotată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 132-139 şi 143-144.
53
Publicată în M.Of. nr. 365/25.05.2011 şi pe www.scj.ro
13
drepturilor lor, după care notarul public va elibera certificatul de moştenitor pe baza hotărârii
judecătoreşti definitive.
Considerăm că în privinţa anulării certificatului de vacanţă succesorală se aplică regulile care sunt
prevăzute şi pentru anularea certificatului de moştenitor. În acest sens, art. 1.140 C.civ. prevede că
„dacă, deşi s-a constatat vacanţa moştenirii, există moştenitori, atunci aceştia pot exercita petiţia de
ereditate împotriva comunei, oraşului sau, după caz, municipiului”. Este necesară o precizare
importantă: potrivit art. 120 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, cei care se consideră vătămaţi în
drepturile lor prin emiterea certificatului de moştenitor pot cere instanţei judecătoreşti anularea
acestuia, dar se pot adresa şi notarului public în scopul încheierii unui act autentic care să ateste
soluţionarea pe cale amiabilă a diferendului, situaţie în care se eliberează un nou certificat. Această
procedură de soluţionare pe cale amiabilă a diferendului nu se aplică cu privire la certificatul de
vacanţă succesorală, fiind obligatorie sesizarea instanţei de judecată.
Luând în considerare faptul că, potrivit art. 1.130 C.civ. moştenitorul cu vocaţie universală sau cu
titlu universal poate obţine oricând recunoaşterea calităţii sale de moştenitor, petiţia de ereditate
exercitată împotriva comunei, oraşului sau, după caz, municipiului are un caracter imprescriptibil.
c) Dacă moştenirea nu este vacantă, însă comuna, oraşul, municipiul ori statul a fost gratificat prin
testament (ceea ce înseamnă că dobândeşte statutul de moştenitor testamentar, având dreptul la
anumite bunuri determinate sau la o fracţiune din moştenire ori la întreaga moştenire), urmează să i se
elibereze certificat de moştenitor, iar nu certificat de vacanţă a moştenirii.
89.2. Administrarea provizorie a bunurilor moştenirii. Art. 1.136 din noul Cod civil conţine câteva
prevederi referitoare la administrarea provizorie a bunurilor moştenirii, scopul fiind acela de a proteja
drepturile moştenitorului eventual sau ale unităţilor administrativ-teritoriale ori ale statului, după caz.
Astfel, cât timp moştenirea nu a fost acceptată sau dacă succesibilul nu este cunoscut, notarul public
competent poate să numească un curator special al moştenirii, pentru apărarea drepturilor
moştenitorului eventual. Acest curator special urmează să conserve şi să administreze bunurile
succesorale (cheltuielile urmând a fi făcute cu încuviinţarea notarului), iar la finalizarea procedurii
succesorale sau atunci când notarul consideră necesar acest curator este obligat să restituie bunurile şi
să dea socoteală notarului asupra cheltuielilor de conservare sau administrare pe care le-a efectuat.
89.3.Răspunderea pentru pasivul moştenirii numai în limita activului.
Potrivit art. 1.139 alin. 2 C.civ. „Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul suportă pasivul
moştenirii vacante numai în limita valorii bunurilor din patrimoniul succesoral”. Această dispoziţie se
aplică, prin analogie, şi statului pentru moştenirile vacante aflate în străinătate.
Comuna, oraşul, municipiul sau, după caz, statul culege un patrimoniu, o universalitate şi va fi
ţinut, prin urmare, de datoriile şi sarcinile moştenirii.
Din caracterul universal al dobândirii moştenirii vacante decurg anumite consecinţe practice:
a) Deoarece comuna, oraşul, municipiul sau, după caz, statul dobândeşte un patrimoniu, deci o
universalitate, fiind un succesor în drepturi al defunctului, dobânditorul patrimoniului succesoral va fi
obligat faţă de creditori în condiţiile în care ar fi obligat orice moştenitor legal sau legatar universal ori
cu titlu universal acceptant al moştenirii.
În practică, problema s-a pus, de exemplu, în legătură cu stabilirea cuantumului dreptului de creanţă
al fostei concubine a defunctului, care a contribuit la edificarea unei construcţii, ce a intrat în masa
succesorală, dobândită ca moştenire vacantă. În acest caz, statul, comuna, oraşul sau municipiul este
obligat să plătească întreaga creanţă, aşa cum orice alt moştenitor, legal sau testamentar, ar fi obligat în
calitate de dobânditor al patrimoniului succesoral.
b) O altă problemă, şi mai frecvent întâlnită în practică, se pune în legătură cu obligaţiile asumate
de cel care lasă moştenirea prin antecontractul (promisiunea) de vânzare. Întrucât obligaţia (de a face)
asumată prin antecontract este o obligaţie patrimonială transmisibilă prin moştenire 54, obligaţia de a
încheia contractul de vânzare trece asupra statului, comunei, oraşului sau, după caz, municipiului la fel
ca şi asupra oricărui alt moştenitor. Dar promitentul-cumpărător poate opta, potrivit principiilor

54
Vezi de exemplu, TS, s. civ., dec. nr.2390/1972, în CD, 1972, p.105; dec. nr. 1351/1972, loc. cit.; Jud.
Bistriţa, sent. civ. nr.369/1982, loc. cit.; TMB s. a III-a civ., dec. nr. 3490/1984, în RRD nr. 4, 1985, p.62;
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civ. şi de propr. intel., dec.nr. 339R/2009, citată de C. Nica, op.cit., p.
180-181.
14
aplicabile în materie, şi pentru rezoluţiunea antecontractului şi restituirea preţului plătit, în condiţiile în
care ar fi putut cere şi împotriva promitentului-vânzător (decedat).
89.4. Inexistenţa dreptului de opţiune succesorală. Spre deosebire de ceilalţi moştenitori, statul,
comuna, oraşul sau municipiul - în privinţa dreptului având ca obiect moştenirea vacantă (iar nu şi
eventualele legate lăsate prin testament de către de cuius) - nu are un drept de opţiune succesorală55.
Astfel, nu poate renunţa la moştenirea vacantă.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. La data de 7 februarie 2017 s-a deschis succesiunea de cuius-ului X, formată dintr-un apartament
situat în Bucureşti, precum şi din mobilier şi obiecte de uz casnic care au fost afectate folosinţei
comune cu A. La data de 15 martie 2017, moştenirea lui X a fost acceptată prin declaraţii exprese de
către A, M, B, C, D, E şi F, urmând ca la 26 septembrie 2017 acceptanţii să se prezinte la notarul
public în vederea stabilirii masei succesorale, a moştenitorilor şi a cotelor ce li se cuvin din moştenire.
A este soţia defunctului, M este mama defunctului, B este tatăl defunctului, C este nepotul de frate al
defunctului (O, tatăl lui C, fiind frate bun al defunctului, decedat la data de 18 octombrie 2016 şi
dezmoştenit prin testamentul întocmit de X), D şi E sunt, de asemenea, nepoţi de frate bun al
defunctului (N, tatăl lui D şi E, fiind frate bun al defunctului, decedat la data de 10 august 2016 şi, de
asemenea, dezmoştenit prin testamentul întocmit de X), iar F este nepot de frate uterin al defunctului
(P, tatăl lui F, fiind frate uterin cu defunctul şi care a renunţat la moştenirea lui X la data de 21
februarie 2017). La data de 2 septembrie 2017 a decedat A. În aceste condiţii, în vederea pregătirii
întâlnirii din 26 septembrie 2017 de la notarul public, G (fiul lui A din căsătoria anterioară), H
(nepoata de fiu a lui A, tatăl ei, W, fiind fiul lui A din căsătoria anterioară şi decedat la 15 martie
2015) şi I (soţia lui Y, acesta din urmă fiind fiul lui A din afara căsătoriei, care a decedat la 10
septembrie 2017), au contactat un avocat, la data de 14 septembrie 2017, căruia i-au solicitat o
consultaţie juridică în cadrul căreia, după ce va întocmi schemele aferente deceselor lui X şi A, să li se
răspundă la următoarele probleme: a) Ce drepturi succesorale are A şi ce drepturi succesorale au
ceilalţi acceptanţi cu privire la moştenirea lui X; b) Dacă, în condiţiile în care nu sunt rudă cu X, ei (G,
H şi I) vor putea moşteni o parte din apartamentul care a aparţinut lui X, iar în caz afirmativ, în ce cote
succesorale şi ce vor trebui să întreprindă pentru a le culege; c) Dacă G, H şi I vor avea dreptul să
culeagă în totalitate mobilierul şi obiectele de uz casnic ce au aparţinut lui X; d) Dacă G şi H vor putea
exercita în continuare, până la data de 7 februarie 2018, dreptul de abitaţie asupra apartamentului care
i-a aparţinut lui X, luând în considerare că A a exercitat un asemenea drept şi că începând cu data de
10 februarie 2017 G şi H au locuit în acel apartament pentru a o îngriji pe A. În calitate de avocat,
întocmiţi schemele aferente şi acordaţi motivat consultaţia solicitată.

2. La data de 1.11.2011 a decedat X, iar la 25.12. 2011 a decedat şi soţul supravieţuitor S.

Prin declaraţii date la 10.01.2012 în faţa notarului public, A, B, C, D şi E au acceptat în mod
expres moştenirea lui X. A este mama lui X, B este nepot de frate bun al defunctului (tatăl lui
renunţând expres la moştenirea lui X), C şi D sunt nepoţi de frate consangvin ai defunctului
(tatăl lor fiind dezmoştenit), iar E, de asemenea, este nepot de frate consangvin al defunctului
(tatăl lui renunţând expres la moştenirea lui X). F şi G (care sunt mama, respectiv sora lui S)
au solicitat ca cei 5 acceptanţi să le recunoască drepturile ce li se cuvin din averea lui X.
Întrucât cei 5 moştenitori acceptanţi au refuzat pe motiv că F şi G nu au vocaţie succesorală
concretă la moştenirea lui X pentru că nu sunt rude cu acesta, la 26.02.2012 F şi G au intentat
o acţiune de ieşire din indiviziune în contradictoriu cu A, B, C, D şi E, prin care au solicitat să
se partajeze moştenirea lăsată de X. a) În calitate de judecător, întocmiţi în mod corect schema
şi soluţionaţi, motivat, acţiunea. b) Cum aţi fi soluţionat acţiunea în aceeaşi situaţie de fapt,
însă cu modificarea în sensul că tatăl lui B este decedat (şi deci nu se pune problema renunţării

55
Vezi şi Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civ. şi de propr. intel., dec.nr. 339R/2009, citată de C.
Nica, op.cit., p. 180-181.
15
la moştenirea lui X), tatăl lui C şi D este decedat şi nu a fost dezmoştenit de către X, iar tatăl
lui E este decedat (şi deci nu se pune problema renunţării la moştenirea lui X).

3. În materia dreptului de moştenire: A) atunci când acţiunea de divorţ se întemeiază pe

culpa exclusivă a pârâtului şi reclamantul decedează în cursul procesului, moştenitorii soţului
reclamant vor putea continua acţiunea, iar dacă instanţa o va admite, căsătoria se socoteşte
desfăcută la data decesului reclamantului; B) dreptul de abitaţie îi este recunoscut soţului
supravieţuitor şi în situaţia în care el vine în concurs cu descendenţii defunctului; C) dacă
moartea soţului care a fost de rea-credinţă la data încheierii căsătoriei intervine după
rămânerea definitivă a hotărârii de declarare a nulităţii sau de anulare a căsătoriei, soţul care a
fost de bună-credinţă la data încheierii căsătoriei nu-l va mai putea moşteni.

REZOLVARE
1. a) Moştenirea lui X va fi culeasă de către A, în calitate de soţ supravieţuitor, M și B, în
calitate de ascendenți privilegiați și de către C, D, E și F, aceștia din urmă în calitate de colaterali
privilegiați de gradul al treilea.
C vine la moștenire în nume propriu întrucât în privința lui nu poate opera reprezentarea
succesorală, locul lui O nefiind util, acesta din urmă fiind dezmoştenit. De asemenea, D şi E vin la
moștenire în nume propriu întrucât nici în privința lor nu poate opera reprezentarea succesorală, locul
lui N nefiind util, acesta din urmă fiind dezmoştenit. În fine, F vine la moștenire în nume propriu
deoarece P este renunţător, iar cel care a renunţat la moştenire nu poate fi reprezentat.
Între acceptanţi moştenirea se împarte astfel:
În concurs cu clasa a II-a formată şi din ascendenţi privilegiaţi şi din colaterali privilegiaţi,
soţul supravieţuitor A are o cota succesorală de 1/3 din moştenire. Soțul supraviețuitor A beneficiază
de un drept de abitație asupra apartamentului lui X dacă a locuit acolo până la deschiderea moștenirii
și dacă nu este titularul niciunui drept real de a folosi o altă locuință corespunzătoare nevoilor sale, în
conformitate cu dispoziţiile art. 973 C.civ. De asemenea, soţul supravieţuitor are un drept special de
moştenire legală asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic întrucât nu vine în concurs cu
descendenţii (art. 974 C.civ.). Prin urmare, în acest caz, toate cotele succesorale se vor raporta la
ansamblul moştenirii (cu excluderea mobilierului şi obiectelor de uz casnic), în speţă la apartamentul
ce i-a aparţinut lui X.
Clasei a doua de moştenitori i se cuvine ceea ce rămâne după scăderea cotei soţului
supravieţuitor, respectiv: 1-1/3=2/3.
Din această cotă de 2/3, M și B, în calitate de ascendenți privilegiați, primesc 1/2, ceea ce
înseamnă 1/2 x 2/3 = 1/3 din moştenire. Partea ce revine ascendenților privilegiați se împarte în mod
egal între aceștia, urmând ca fiecare să dobândească 1/6 din moștenire.
Restul de 1/3 din moştenire (1/2 x 2/3 =1/3) se împarte între C, D, E și F. Împărţirea se va
realiza pe linii, întrucât ei sunt nepoţi de frați din două categorii diferite; împărţirea pe linii se aplică şi
în privinţa colateralilor privilegiaţi de gradul al treilea, care provin din părinţi diferiţi, indiferent dacă
aceştia vin la moştenire în nume propriu (cum este cazul în speță) sau prin reprezentare. Întrucât vin la
moştenire în nume propriu, fiecare linie se va împărţi pe capete între cei care culeg moştenirea pe acea
linie (0,25 p). În consecință, pe linia maternă (1/2x1/3=1/6) vin la moştenire C, D, E și F, fiecare
primind câte 1/24. Pe linia paternă (1/2x1/3=1/6) vin la moştenire C, D și E, care culeg moştenirea în
nume propriu, cota de 1/6 împărţindu-se între aceştia în mod egal, fiecare primind câte 1/18. În final,
datorită privilegiului dublei legături, C, D și E vor primi în total câte 1/24+1/18=7/72 fiecare.
În final, moştenirea lui X va fi culeasă astfel :
A- 1/3;
B- 1/6;
M – 1/6;
C, D și E – fiecare 7/72;
16
 F- 1/24.
b) În cadrul moştenirii lui A la care sunt îndreptăţiţi, G, H și I vor primi şi drepturile
succesorale ale acestuia asupra apartamentului lui X, prin retransmitere.
În acest scop, G și H trebuie să accepte în termen moştenirea lui A (acceptarea moştenirii lui X
nu este necesară, întrucât A a acceptat deja în mod expres moştenirea lui X). În ceea ce îl privește pe I,
acesta trebuia să accepte în termen atât moștenirea lui A, cât și moștenirea lui Y (care îndeplinea
condițiile de a veni la moștenirea lui A la data deschiderii moștenirii acestuia, dar care nu a acceptat
moștenirea acestuia). De asemenea, în măsura în G și H vor accepta și ei în termen moștenirea lui Y,
aceștia vor dobândi și prin retransmitere de la Y o parte din moștenirea lui X.
Cota de 1/3 din apartament cuvenită lui A se împarte între G, H și Y pe tulpini întrucât H vine
la moștenire prin reprezentarea părintelui său predecedat, W. Astfel, G, H și Y au dreptul, fiecare, la
1/9 din apartamentul lui X.
Partea din moștenire care s-a transmis către Y se va retransmite mai departe către moștenitorii
acestuia. Astfel, persoanele care la data deschiderii moștenirii lui Y îndeplinesc condițiile pentru a
veni la moștenirea acestuia sunt soția supraviețuitoare I, respectiv colateralii privilegiați G (în nume
propriu) și H (prin reprezentarea părintelui său precedat, W). În concurs doar cu colaterali privilegiați,
cota soției supraviețuitoare I este de 1/2 din moștenirea lui Y, respectiv inclusiv 1/18 din apartament.
Partea de 1/2 din moștenirea lui Y aferentă colateralilor privilegiați se va împărți între aceștia pe
tulpini, urmând să primească fiecare 1/4 din moștenirea lui Y, respectiv inclusiv 1/36 din apartament.
În total, G și H vor dobândi fiecare 5/36 din apartament (1/9 + 1/36=5/36).
c) Întrucât A are dreptul special la moştenirea mobilierului şi obiectelor de uz casnic ale lui X,
aceste bunuri se transmit în totalitate succesorilor săi în proporţie de câte 1/3 pentru G, în calitate de
descendent de gradul întâi, 1/3 pentru H, în calitate de descendent de gradul al doilea care vine la
moștenirea lui A prin reprezentare succesorală, respectiv 1/3 pentru Y, în calitate de descendent de
gradul întâi. Partea din moștenire care s-a transmis către Y se va retransmite mai departe
moștenitorilor acestuia I , G și H. În concurs doar cu colaterali privilegiați, cota soției supraviețuitoare
I este de 1/2 din moștenirea lui Y, respectiv 1/6 din mobilier și obiectele de uz casnic. Partea de 1/2
din moștenirea lui Y aferentă colateralilor privilegiați G și H se va împărți între aceștia pe tulpini,
urmând să primească fiecare 1/4 din moștenirea lui Y, respectiv inclusiv 1/12 din mobilier și obiectele
de uz casnic. În total, G și H vor dobândi fiecare 5/12 din mobilier și obiectele de uz casnic
(1/3+1/12=5/12).
d) Dreptul special de abitaţie al soţului supravieţuitor este un drept strict personal şi nu se
transmite moştenitorilor săi (art. 973 alin. 2 C. civ.). În consecinţă, G şi H nu dobândesc acest drept.

2. a) Moştenirea lui X va fi culeasă de A, B, C, D, E, F, G.

F şi G vin la moştenirea lui X prin retransmitere, având în vedere că S a decedat ulterior
decesului lui X.
 În acest sens, apărarea formulată de cei 5 moştenitori acceptanţi în sensul că F şi G nu
au drepturi succesorale, nefiind rude cu X, este neîntemeiată: prin jocul celor două moşteniri
succesive, F şi G vor beneficia de partea moştenită de S din patrimoniul lui X.
 De asemenea, neacceptarea succesiunii de către S nu afectează dreptul lui F şi G de a
culege moştenirea prin retransmitere, întrucât dreptul de opţiune succesorală al lui S se
transmite lui F şi G; intentarea acţiunii de ieşire din indiviziune de către F şi G împotriva
celor 5 moştenitori acceptanţi reprezintă un act de acceptare tacită a moştenirii lui X.
A, mama defunctului, vine la moştenire, fiind întrunite toate cerinţele în acest sens: capacitate
succesorală, vocaţie succesorală legală, nu este nedemnă şi nu este înlăturată de la moştenire.
B vine la moştenirea lui X în nume propriu, fiind rudă de gradul al treilea cu defunctul şi nu
este înlăturat de altă persoană cu grad mai apropiat.
De asemenea, E este rudă de gradul al treilea cu defunctul şi vine la moştenire în nume propriu,
nefiind înlăturat de altă persoană cu grad mai apropiat.
Tot astfel, C şi D vin la moştenirea lui X în nume propriu, fiind rude de cel mai apropiat grad.

17
 În concurs cu clasa a II-a, formată şi din ascendenţi privilegiaţi şi din colaterali privilegiaţi,
soţul supravieţuitor S are o cotă succesorală de 1/3 din moştenire. Această cotă de 1/3 care i s-ar fi
cuvenit lui S va fi culeasă de F şi G, prin retransmitere. Astfel, F va primi 1/12 (adică 1/4 din 1/3), iar
G va primi 1/4 (3/4 din 1/3) din moştenirea lui X.
Clasei a doua de moştenitori i se cuvine ceea ce rămâne după scăderea cotei soţului
supravieţuitor, respectiv: 1-1/3=2/3.
Din această cotă de 2/3, mama A, ca singur ascendent privilegiat, primeşte 1/4, ceea ce
înseamnă 1/4 x 2/3 = 1/6 din moştenire.
Restul de 1/2 din moştenire (3/4 x 2/3 =1/2) se împarte între B, C, D, şi E. Împărţirea se va
realiza pe linii (iar nu în mod egal), deoarece împărţirea pe linii se aplică şi descendenţilor din fraţi sau
surori, indiferent dacă ei vin la moştenire prin reprezentare succesorală sau în nume propriu (precum
în speţă).
Pe linia maternă (1/2x1/2=1/4) vine la moştenire B, primind deci 1/4. Pe linia paternă
(1/2x1/2=1/4) vin la moştenire B, C, D, E, care culeg moştenirea în nume propriu, cota de 1/4
împărţindu-se între aceştia în mod egal, fiecare primind câte 1/16. În final, datorită privilegiului dublei
legături, B va moşteni 5/16.
b). Moştenirea va fi culeasă tot de A, B, C, D, E, F, G.
F şi G culeg moştenirea prin retransmitere (F-cota de 1/12, G-cota de 1/4)
A primeşte cota de 1/6 din moştenire.
Restul de 1/2 din moştenire (3/4 x 2/3 =1/2) se împarte între B, C, D şi E. În ceea ce priveşte
împărţirea cotei de 1/2 între B, C, D şi E, aceasta se va realiza pe linii şi pe tulpini, întrucât aceştia vor
culege moştenirea lui X prin reprezentare succesorală.
Pe linia maternă (1/2x1/2=1/4) vine la moştenire B, primind deci 1/4. Pe linia paternă
(1/2x1/2=1/4) vin la moştenire B, C, D, E, care culeg moştenirea prin reprezentare succesorală. Astfel,
B şi E vor primi o cotă de 1/12, iar C şi D vor primi o cotă de 1/24. În final, datorită privilegiului
dublei legături, B va moşteni 1/3.

3. B) şi C).

GRILE DIN MATERIA MOŞTENIRII LEGALE DATE LA CONCURSURILE DE

ADMITERE LA INM
1. Ascendenții privilegiați, spre deosebire de ascendenții ordinari:A. nu sunt înlăturați de la
moștenire de către soțul supraviețuitor;B. nu sunt înlăturați de la moștenire de către colateralii
privilegiați;C. împart moștenirea în mod egal.
2. În concurs cu mama defunctului, cota succesorală a soției supraviețuitoare este de: A. 3/4; B.
1/3; C. 1/2.
3. Nedemnitatea judiciară: A) poate fi declarată la cererea oricărei persoane interesate; B)
poate fi declarată în cazul succesibilului care, cu rea-credinţă, a alterat testamentul defunctului; C)
poate fi invocată, pe cale de acțiune, în termen de 3 ani de la data deschiderii moștenirii.
4. Este de drept nedemnă de a moșteni: A. soția celui care lasă moștenirea, care, prin violență,
l-a împiedicat pe acesta să revoce testamentul întocmit în favoarea sa; B. persoana care, cu rea-
credință, a distrus testamentul defunctului; C. persoana condamnată penal pentru săvârșirea unei
infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe cel care lasă moștenirea.
5. Reprezentarea succesorală operează chiar dacă: A. reprezentantul a renunțat la moștenirea
lăsată de reprezentat; B. reprezentatul este nedemn față de defunct, cu condiția ca reprezentatul să nu
fie în viață la data deschiderii moștenirii defunctului; C. reprezentantul nu îndeplinește toate condițiile
generale pentru a-l moșteni pe defunct.
6. În materia moștenirii legale, bunicul defunctului: A. este înlăturat de la moștenire de copilul
fratelui defunctului; B. nu înlătură de la moștenire pe fratele tatălui defunctului; C. nu este înlăturat de
la moștenire de soțul supraviețuitor.

18
 7. În cazul în care o moștenire legală se împarte între soția supraviețuitoare, mama defunctului
și o soră a defunctului: A. mama defunctului va culege 1/6 din moștenire; B. fiecare va culege 1/3 din
moștenire; C. sora defunctului va culege 1/2 din moștenire.
8. Cota succesorală a soţului supravieţuitor este de: A) o treime din moştenire, dacă vine în
concurs cu doi descendenţi ai defunctului; B) un sfert din moştenire, dacă vine în concurs numai cu
părinții defunctului; C) trei sferturi din moştenire, dacă vine în concurs fie cu ascendenţii ordinari, fie
cu colateralii ordinari ai defunctului.
9. În materia moștenirii legale, poate fi reprezentat: A. Colateralul privilegiat de gradul al IV-
lea; B. Fratele mamei defunctului; C. Descendentul nedemn, chiar aflat în viață la data deschiderii
moștenirii.
10. Soțului supraviețuitor: A. Îi poate fi restrâns dreptul de abitație, dacă o parte a locuinței îi
este necesară unuia dintre moștenitori; B. Îi revine o jumătate din moștenire, dacă vine în concurs
numai cu ascendenții privilegiați; C. Nu îi revin mobilierul și obiectele de uz casnic afectate folosinței
comune a soților, cu titlu de drept special de moștenire, în ipoteza în care vine concomitent în concurs
atât cu descendenții defunctului, cât și cu colateralii privilegiați.
11. Dacă moștenirea legală de pe urma lui D a fost acceptată de M (mama defunctului), S (sora
defunctului, din aceiași părinți), F (fratele uterin al defunctului) și N (nepotul defunctului rezultat din
căsătoria surorii uterine a defunctului cu fratele consangvin al defunctului, ambii predecedați): A. S va
culege tot atât cât M; B. N va culege mai mult decât M; C. F va culege mai puțin decât M.
12. Copilul fiului predecedat al defunctului: A) atunci când vine la moștenire în concurs cu
soțul supraviețuitor, culege trei sferturi din masa succesorală; B) îl înlătură de la moștenire pe fratele
defunctului; C) îl înlătură de la moștenire pe tatăl defunctului, cu excepția cazului în care fiul
predecedat al defunctului era nedemn să culeagă moștenirea.
13. Potrivit regulilor devoluțiunii legale, în cazul în care moștenirea este acceptată de vărul
primar V (copilul unchiului predecedat U1) și de unchiul U2, moștenirea va fi culeasă de: A. vărul
primar V împreună cu unchiul U2, în cote egale; B. vărul primar V, în întregime; C. unchiul U2, în
întregime.
14. În materia moștenirii legale: A. poate fi reprezentat descendentul de gradul I, aflat în viață
la data deschiderii succesiunii, chiar dacă este nedemn față de defunct; B. cota soțului supraviețuitor al
defunctului în concurs cu moștenitori legali aparținând unor clase diferite se stabilește ca și când
acesta ar veni la moștenire numai cu cea mai apropiată dintre ele; C. legatul lăsat nedemnului, după
săvârșirea faptei care atrage nedemnitatea, înlătură efectele nedemnității, chiar și în lipsa unei
declarații exprese în acest sens a celui ce lasă moștenirea.
15. Potrivit dispozițiilor Codului civil referitoare la devoluțiunea legală a moștenirii: A. în
cazul clasei a II-a de moștenitori, nu operează, în niciun caz, reprezentarea succesorală; B. în cazul
clasei a III-a de moștenitori, moștenirea se împarte în mod egal, când vin la moștenire în nume
propriu, ori pe tulpină, când vin la moștenire prin reprezentare; C. în cazul clasei a II-a de moștenitori,
între colateralii privilegiați, împărțirea moștenirii se va realiza pe linii, atunci când aceștia sunt rude cu
defunctul pe linii colaterale diferite.
16. În materia moștenirii legale, dacă S (soțul supraviețuitor al defunctului) vine în concurs cu
T (tatăl defunctului) și cu A (strănepot de frate al defunctului), atunci moștenirea se va împărți după
cum urmează: A) S primește 1/2 din moștenire, T primește 1/2 din moștenire, iar A nu moștenește; B)
S primește 1/3 din moștenire, T primește 1/6 din moștenire, iar A primește 1/2 din moștenire; C) S
primește 1/3 din moștenire, T primește 1/3 din moștenire, iar A primește 1/3 din moștenire.
17. Pot veni la moștenire prin reprezentare succesorală: A) Descendenții fraților sau surorilor
defunctului; B) Bunicii defunctului; C) Verii primari ai defunctului.
18. Soțul supraviețuitor, atunci când vine la moștenire în concurs cu: A) fratele defunctului și
tatăl defunctului, culege o treime din moștenire; B) părinții defunctului și sora defunctului, culege o
jumătate din moștenire; C) surorile defunctului, culege trei sferturi din moștenire.
19. În materia dreptului de abitație al soțului supraviețuitor: A) oricare dintre moștenitori poate
cere schimbarea obiectului abitației, dacă pune la dispoziția soțului supraviețuitor o altă locuință, însă
numai dacă aceasta este situată în apropierea casei în care soțul supraviețuitor a locuit până la data
19
deschiderii moștenirii; B) litigiile cu privire la acesta se soluționează de instanța competentă să judece
partajul moștenirii, care va hotărî de urgență, în camera de consiliu; C) numai moștenitorii legali pot
cere restrângerea dreptului de abitație.
20. În materia moștenirii legale: A) în cazul în care colateralii privilegiați vin la moștenire prin
reprezentare succesorală, moștenirea sau partea din moștenire ce li se cuvine se împarte între ei pe
tulpină; B) în cazul în care la moștenire vin mama, fratele și soțul supraviețuitor ai defunctului, soțul
supraviețuitor al defunctului culege 1/3 din moștenire, mama defunctului culege 1/2 din moștenire, iar
fratele defunctului culege 1/6 din moștenire; C) în cazul în care la moștenire vin fratele bunicului
defunctului, copilul surorii mamei defunctului și soțul supraviețuitor al defunctului, primii doi culeg
împreună un sfert din moștenire, iar soțul supraviețuitor al defunctului culege 3/4 din moștenire.

REZOLVARE
1. B; 2. C. 3. B; 4. C; 5. A; 6. A,C; 7. A,C; 8. C. 9. C; 10. B, C; 11. B,C; 12. A) şi B); 13. C;
14. B; 15. C; 16. B; 17. A; 18. A; 19. B; 20. A,C.

20
 PARTEA A II-A
LIBERALITĂŢILE
TEMA NR. 8
REGULI GENERALE CU PRIVIRE LA LIBERALITĂȚI. CONTRACTUL DE
DONAȚIE
OBIECTIVE:
1. Identificarea incapacităților de a dispune și de a primi prin liberalități;
2. Prezentarea dolului sub forma captației sau sugestiei;
3. Înțelegerea principiului irevocabilității donațiilor;
4. Identificarea particularităților varietăților de donație;
5. Comparație între cauzele legale de revocare a donațiilor.

CAPITOLUL I
REGULI GENERALE CU PRIVIRE LA LIBERALITĂŢI

Secţiunea I
Noţiune şi categorii

1. Precizări prealabile. Potrivit art. 1.172 alin. (1) NCC „Contractul prin care fiecare parte urmăreşte
să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate este cu titlu oneros”, iar potrivit alin. (2)
„Contractul prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în
schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit”.
Contractele cu titlu gratuit se clasifică, la rândul lor, în contracte dezinteresate şi liberalităţi.
Contractul dezinteresat este acel contract prin care se urmăreşte a se procura un serviciu celeilalte părţi,
fără ca partea care face serviciul să-şi micşoreze patrimoniul (de exemplu, comodatul, mandatul cu titlu
gratuit, depozitul cu titlu gratuit etc.).
Liberalitatea este actul juridic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în
parte, în favoarea unei alte persoane. Nu se pot face liberalităţi decât prin donaţie sau prin legat cuprins în
testament (art. 984 NCC).
După cum se observă, în noul Cod civil sunt reglementate doar două categorii de liberalităţi, respectiv
donaţia şi legatul.
Donaţia este contractul prin care, cu intenţia de a gratifica, o parte, numită donator, dispune în mod
irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părţi, numită donatar.
Legatul este dispoziţia testamentară prin care testatorul stipulează ca, la decesul său, unul sau mai mulţi
legatari să dobândească întregul său patrimoniu, o fracţiune din acesta sau anumite bunuri determinate.
După cum se observă doar donaţia reprezintă un contract, adică un act juridic bilateral. Legatul este un
act juridic unilateral, care exprimă voinţa testatorului şi produce efecte juridice indiferent de atitudinea
legatarului; legatul se dobândeşte din momentul deschiderii moştenirii prin actul unilateral al testatorului,
dacă legatarul nu renunţă la legat.
Secţiunea a II-a
Capacitatea în materie de liberalităţi
2. Regula. Potrivit principiului general în materie de acte juridice (consacrat de art. 1.180 NCC), regula
este - şi în acest domeniu al liberalităților - capacitatea, iar incapacitatea este excepţia. Astfel, potrivit art.
987 NCC „Orice persoană poate face şi primi liberalităţi, cu respectarea regulilor privind capacitatea”.
Incapacităţile de a dispune sau de a primi prin liberalităţi, ca excepţii de la regula capacităţii, trebuie să
fie expres prevăzute de lege şi aceste texte, ca texte de excepţie, sunt de strictă interpretare (exceptio est

1
strictissimae interpretationis). Întrucât incapacitatea trebuie să fie prevăzută de lege, nimeni nu poate
renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu.1 (art. 29 alin. 2 NCC).
În cele ce urmează, vom prezenta doar acele incapacităţi de a dispune sau de a primi liberalităţi comune
donaţiilor şi legatelor, urmând ca la materia donaţiei, respectiv testamentului să fie prezentate şi alte
incapacităţi specifice.
3. Incapacităţile de a dispune prin liberalităţi. Potrivit legii, sunt incapabile de a dispune prin
liberalităţi:
a) Minorii şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească nu pot dispune de bunurile lor prin
liberalităţi nici prin reprezentanţii legali (părinţi sau tutore) şi nici personal cu încuviinţarea ocrotitorului
legal (şi chiar dacă s-ar obţine autorizaţia instanţei de tutelă). Art. 41 alin. 3 şi art. 43 alin. 3 recunosc atât
pentru persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, cât şi pentru minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă
posibilitatea de a face acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data
încheierii lor (de exemplu, cu ocazia unor aniversări, de ziua femeii etc.)2.
b) Art. 988 alin. 2 NCC dispune că „Sub sancţiunea nulităţii relative, nici chiar după dobândirea
capacităţii depline de exerciţiu persoana nu poate dispune prin liberalităţi în folosul celui care a avut
calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanţa de tutelă
descărcare pentru gestiunea sa. Se exceptează situaţia în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul
legal este ascendentul dispunătorului”.
Aşadar, nici după ajungerea la majorat o persoană nu poate dispune prin liberalităţi în favoarea tutorelui
său mai înainte ca acesta din urmă să primească descărcare pentru gestiunea sa. Dacă însă tutorele este un
ascendent (de exemplu, bunic, străbunic), liberalitatea este valabilă chiar dacă tutorele nu a primit
descărcare pentru gestiunea sa.
Ca un corolar necesar al incapacităţii minorului (chiar devenit major) de a dispune în favoarea tutorelui
(fostului tutore) în condiţiile arătate, acesta din urmă este lovit de incapacitatea de a primi prin liberalităţi
de la cel ocrotit.
c) Art. 12 alin. 2 NCC prevede că „Nimeni nu poate dispune cu titlu gratuit, dacă este insolvabil”.
Starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii,
executării silite, faţă de valoarea totală a datoriilor exigibile.
Sancţiunea care intervine în cazul în care dispunătorul a fost insolvabil este nulitatea relativă a
liberalităţii. Aşadar, în cazul donaţiei creditorii donatorului – care a fost insolvabil la data data încheierii
contractului de donaţie - vor putea să ceară anularea donaţiei, nefiind ţinuţi să formuleze acţiunea
revocatorie (pauliană). Evident, şi în acest caz creditorii trebuie să justifice un interes.
În privinţa legatelor, pentru a se cere anularea trebuie să se dovedească faptul că testatorul a fost
insolvabil şi la data întocmirii testamentului şi la data decesului (când legatul produce efecte). Dacă
testatorul a fost insolvabil la data întocmirii testamentului, dar la data decesului lasă un patrimoniu
solvabil, creditorii nu pot justifica vreun interes pentru a solicita anularea legatului.
4. Momentul în raport de care se apreciază capacitatea de a dispune prin liberalităţi.
Potrivit art. 987 alin. 2 „Condiţia capacităţii de a dispune prin liberalităţi trebuie îndeplinită la data la
care dispunătorul îşi exprimă consimţământul”.
Câteva precizări se impun în privinţa legatului cuprins în testament. Astfel, cu toate că testamentul
produce efecte la deschiderea moştenirii (cu excepţia clauzei de recunoaştere a copilului din afara
căsătoriei) şi până în acest moment testatorul îl poate revoca, total sau parţial, el trebuie să aibă capacitatea
de a testa când îşi manifestă voinţa, deci la data întocmirii actului, modificările ulterioare ale statutului său
juridic fiind fără relevanţă. În consecinţă, testamentul incapabilului nu poate fi recunoscut valabil, chiar
dacă ulterior a devenit o persoană capabilă. Capacitatea de a încheia un act juridic trebuie să fie apreciată la

1
A se vedea, de exemplu, TS, col. civ., dec. nr.1844/1956, în CD,1956, vol.I, p.367.
2
Potrivit art. 39 NCC „Minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu. În cazul în care
căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de
exerciţiu.” De asemenea, art. 40 prevede că „Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului
care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele
minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie”.

2
momentul când se săvârşeşte, chiar dacă efectele sau executarea actului este amânată până la o dată
ulterioară, fie şi incertă, cum este moartea testatorului.
5. Sancţiunea incapacităţii legale de a dispune prin liberalităţi. Întrucât incapacităţile de a dispune prin
liberalităţi au ca scop protecţia voinţei incapabilului şi a intereselor familiei sale, nefiind dictate de interese
de ordine publică, sancţiunea este nulitatea relativă a liberalităţii.
6. Incapacităţi de a primi prin liberalităţi.
Urmează să analizăm incapacităţile de a primi prin liberalităţi care sunt, totodată, în mod corespunzător,
şi incapacităţi de a dispune, privite din punctul de vedere al dispunătorului, tot aşa cum incapacitatea
minorului ocrotit prin tutelă de a dispune în favoarea tutorelui este o incapacitate de a primi prin testament,
raportat la persoana tutorelui.
a) Potrivit art. 990 C. civ. „(1) Sunt anulabile liberalităţile făcute medicilor, farmaciştilor sau altor
persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului
pentru boala care este cauză a decesului. (2) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1): a) liberalităţile făcute
soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi; b) liberalităţile făcute altor rude până la al
patrulea grad inclusiv, dacă, la data liberalităţii, dispunătorul nu are soţ şi nici rude în linie dreaptă sau
colaterali privilegiaţi. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi în privinţa preoţilor sau a altor
persoane care acordau asistenţă religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului. (4) Dacă dispunătorul
a decedat din cauza bolii, termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare curge de la data la care
moştenitorii au luat cunoştinţă de existenţa liberalităţii. (5) În cazul în care dispunătorul s-a restabilit,
legatul devine valabil, iar acţiunea în anularea donaţiei poate fi introdusă în termen de 3 ani de la data la
care dispunătorul s-a restabilit”.
În legătură cu această incapacitate se impun a fi făcute mai multe precizări:
i) Ceea ce interesează este nu calitatea în sine de medic, farmacist sau preot, ci asistenţa cu caracter
repetat3 sau de continuitate4 acordată dispunătorului în calităţile vizate de lege. Prin urmare, bolnavul poate
gratifica, de exemplu, un prieten medic, dacă nu l-a tratat în cursul ultimei boli.
ii) Incapacitatea îi vizează pe farmacişti în cazul în care îşi depăşesc atribuţiile şi intră în cadrul
profesiunii medicilor, prin efectuarea de tratamente specifice acestei din urmă profesiuni, indicând şi chiar
administrând bolnavului medicamente fără prescripţie medicală, procedând ca şi cum ar fi medici 5.
iii) Prin sintagma „altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de
specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului” legiuitorul a avut în vedere atât
persoanele care practică ilegal medicina6, cât şi persoanele care, deşi nu aveau calitatea de medic curant al
bolnavului, prin calitatea avută şi prin gradul de implicare în tratarea bolnavului au exercitat o influenţă
suficient de mare asupra acestuia încât se presupune că voinţa a fost viciată: de exemplu, şeful secţiei în
care era tratat bolnavul, managerul spitalului, asociatul (administratorul) societăţii comerciale care deţinea
spitalul etc.
iv) În privinţa preoţilor sau a altor persoane care acordau asistenţă religioasă în timpul bolii care este
cauză a decesului, trebuie să se stabilească dacă legatarul ce are calitatea de preot a acordat în mod
constant asistenţă religioasă dispunătorului în cursul bolii care i-a cauzat decesul şi dacă liberalitatea a fost
întocmită în favoarea preotului în considerarea actelor de asistenţă religioasă.
v) Legatul trebuie să fi fost făcută în timpul bolii care este cauză a decesului.
vi) Sunt exceptate de la sancţiunea nulităţii relative legatele făcute soţului, rudelor în linie dreaptă sau
colateralilor privilegiaţi (iar dacă, la data liberalităţii, dispunătorul nu are soţ şi nici rude în linie dreaptă sau
colaterali privilegiaţi, sunt exceptate şi legatele făcute altor rude până la al patrulea grad inclusiv) deoarece
în acest caz se presupune că liberalitatea a fost făcută în considerarea calităţii de rudă ori de soţ a

3
A se vedea Cas. I dec.nr.103/1919, în C. civ. adnotat, p.214, nr.4.
4
A se vedea TS, s. civ., dec.nr.875/1969, cit. supra.
5
TS, s. civ., dec.nr.826/1978, în Repertoriu... 1975-1980, p.141-142.
6
A se vedea M. Eliescu, op.cit., p.167. Personalul medical ajutător, de exemplu, persoana care a fost o
„permanentă şi devotată infirmieră” (TS, s. civ., dec. nr. 1515/1986, în CD, 1986, p.96), nu intră sub incidenţa
textului, decât dacă, cu depăşirea abilitării legale, acordă tratament medical. În principiu, art. 990 C. civ. nu este
aplicabil nici în cazul asistenţilor medicali. A se vedea P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei Curţii de Apel
Suceava în domeniile dreptului civil şi procesual-civil, în Dreptul nr.9, 2000, p. 146 nr.15.

3
beneficiarului, iar nu în considerarea calităţii de medic, farmacist sau preot, chiar dacă ruda ori soţul are şi
o astfel de calitate.
vii) Se pune problema de a şti care va fi soarta legatelor făcute în perioada bolii în ipoteza în care
dispunătorul nu decedează din cauza acelei boli, ci se restabileşte. „A se restabili” înseamnă şi „a se
însănătoşi”, dar şi „a se înzdrăveni”, „a se întrema”, ceea ce presupune că ipoteza normei juridice nu
vizează doar situaţia în care dispunătorul şi-a recăpătat în totalitate sănătatea. Important este ca
dispunătorul să nu se mai afle în acea stare de vulnerabilitate, în timpul căreia a făcut legatul.
După restabilire legatul devine valabil pentru că dispunătorul are posibilitatea de a revoca legatul
oricând. Dacă nu revocă legatul, înseamnă că acesta este rezultatul voinţei sale libere şi conştiente, iar nu
rezultatul influenţei exercitate de medic, farmacist sau preot.
În privinţa donaţiei, dispunătorul are posibilitatea să ceară anularea în termen de 3 ani de la data la care
s-a restabilit. Data restabilirii poate fi stabilită cu orice mijloc de probă, fiind vorba de o situaţie de fapt.
Dacă donatorul restabilit nu cere anularea donaţiei în termenul de 3 ani, înseamnă că a înţeles să confirme
acest act anulabil.
b) Potrivit art.44 alin.2 teza a II-a din Constituţie, astfel cum a fost revizuită în anul 2003, „Cetăţenii
străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate
din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe
bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.”
Aşadar, cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi, după revizuirea Constituţiei, dreptul de proprietate
asupra terenurilor prin moştenire legală7. Rezultă că moştenitorul testamentar, dacă nu are cetăţenia
română (şi indiferent dacă are domiciliul în ţară sau în străinătate), nu poate dobândi dreptul de
proprietate asupra terenului care face parte din moştenire decât în condiţiile rezultate din aderarea
României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de
reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică..
7. Momentul în raport de care se apreciază incapacitatea de a primi prin liberalităţi şi sancţiunea
aplicabilă.
Art. 987 NCC dispune: „Condiţia capacităţii de a primi o donaţie trebuie îndeplinită la data la care
donatarul acceptă donaţia. Condiţia capacităţii de a primi un legat trebuie îndeplinită la data deschiderii
moştenirii testatorului”.
Cât priveşte pe donatar, el trebuie să fie capabil în momentul acceptării donaţiei.
Potrivit art. 987 alin. 4 C. civ. condiţia capacităţii de a primi un legat trebuie îndeplinită la data
deschiderii moştenirii testatorului. Întrucât testamentul produce efecte la deschiderea moştenirii,
capacitatea de a primi prin testament se apreciază în funcţie de această dată. De exemplu, condiţia
cetăţeniei române (pentru ipoteza legatelor având ca obiect dreptul de proprietate asupra terenurilor) trebuie
să fie îndeplinită în acest moment.
În privinţa momentului la care se analizează capacitatea de a primi un legat de către medic, farmacist,
preot, notarul public, interpret, martor sau agentul instrumentator acesta este data întocmirii testamentului,
iar nu data deschiderii moştenirii.
8. Sancţiunea incapacităţii este nulitatea relativă a liberalităţii.
În cazul în care incapacitatea este dictată de interese de ordine publică, sancţiunea este nulitatea
absolută a liberalităţii. Astfel, incapacitatea determinată de lipsa cetăţeniei române în privinţa dreptului de
proprietate asupra terenului. Această interdicţie a fost apreciată şi în trecut ca fiind de ordine publică8.

7
Aşa cum pe bună dreptate s-a arătat în literatura de specialitate (Valeriu Stoica, op. cit., p. 155), „Raţiunea
pentru care, în noua formulare constituţională, s-a recunoscut posibilitatea cetăţenilor străini şi a apatrizilor de a
dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor prin moştenire legală este necesitatea de a consolida legăturile
dintre diaspora românească şi ţara-mamă.” Pentru o speţă recentă, a se vedea ÎCCJ- S. civ. şi de propr. intel., dec.
civ. nr. 6614 din 4 noiembrie 2008, publicată pe www.scj.ro.
8
Vezi, de exemplu Cas.S.U., dec.nr.24/1922, în C.civ.adnotat, vol. III, p. 415, nr.35; Cas.I, dec.nr.350/1916;
ibidem p.414, nr.26; C. Apel Buc., II, dec.nr. 131/1925, ibidem, p.431, nr.25.

4
 Liberalitatea va fi nulă, respectiv anulabilă, chiar dacă dispunătorul - pentru a ocoli dispoziţiile privind
incapacităţile de a primi prin liberalităţi - a recurs la interpunere de persoane, căci dispoziţia care sincer
stipulată ar fi nulă, rămâne nulă şi dacă a fost simulată.
Din cauza dificultăţii de dovadă a simulaţiei prin interpunere de persoane, legea (art. 992 NCC) prevede
că „(1) Sancţiunea nulităţii relative prevăzute la art. 988 alin. (2), art. 990 şi 991 se aplică şi liberalităţilor
deghizate sub forma unui contract cu titlu oneros sau făcute unei persoane interpuse. (2) Sunt prezumate
până la proba contrară ca fiind persoane interpuse ascendenţii, descendenţii şi soţul persoanei incapabile
de a primi liberalităţi, precum şi ascendenţii şi descendenţii soţului acestei persoane”.
După cum se observă, prezumţia consacrată de art. 992 alin. 2 NCC este o prezumţie relativă, iar nu una
absolută. Aceasta înseamnă că cei interesaţi vor putea face dovada că liberalitatea nu a fost făcută în
considerarea calităţii de rudă, afin sau de soţ a incapabilului (pentru a profita incapabilului), ci avându-se în
vedere relaţiile (de prietenie, de încredere etc.) dintre dispunător şi gratificat.

Secţiunea a III-a
Consimţământul în materie de liberalităţi
9. Reguli aplicabile. Pentru ca liberalităţile să fie valabile este necesar ca dispunătorul să aibă
discernământ, iar voinţa sa (consimţământul) să nu fie alterată de vreun viciu de consimţământ: eroare, dol
sau violenţă.
Potrivit art. 1.204 NCC consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de
cauză.
De asemenea, art. 1.205 prevede că „(1) Este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la
momentul încheierii acestuia, se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputinţă de a-şi
da seama de urmările faptei sale. (2) Contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie poate
fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte
cunoscute”.
9.1. Problema existenţei discernământului. Astfel, există cazuri când persoana deplin capabilă sau cu
capacitate parţială de a dispune, în fapt (de facto) să fie lipsită temporar de discernământul necesar pentru a
dispune prin acte juridicete. Prin urmare, lipsa discernământului atrage anulabilitatea actului deoarece
dispunătorul nu are puterea de a aprecia efectele juridice ale manifestării sale de voinţă. Lipsa
discernământului (din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale ori din pricina unor cauze vremelnice ca starea
de boală, hipnoză, somnambulism, beţie alcoolică, folosirea de stupefiante etc.) trebuie să fie dovedită în
mod neechivoc prin probe concludente. Această situaţie se deosebeşte de incapacitatea alienatului sau
debilului mintal pus sub interdicţie, a cărui incapacitate este legală şi permanentă 9, chiar dacă ar avea
momente de luciditate.
9.2. Consimţământul viciat parţial. Dolul se înfăţişează în materia liberalităţilor sub forma captaţiei şi
sugestiei, constând în utilizarea de manopere viclene şi frauduloase, folosite de o persoană (sau mai multe),
având calitatea de beneficiar al donaţiei sau al dispoziţiei testamentare sau chiar aceea de terţ, cu intenţia de
a câştiga încrederea dispunătorului şi a înşela buna lui credinţă pentru a-l determina să dispună în sensul în
care nu ar fi făcut-o din proprie iniţiativă.
Prin urmare, dolul presupune:
- utilizarea de manopere, de mijloace viclene, frauduloase, mai directe şi mai brutale în cazul captaţiei
(îndepărtarea dispunătorului de rude şi prieteni, interceptarea corespondenţei, abuzul de influenţă şi
autoritate etc.) şi indirecte, mai subtile, mai ascunse în cazul sugestiei (şiretenii, afirmaţii mincinoase la
adresa unor potenţiali moştenitori legali, specularea anumitor sentimente sau concepţii - inclusiv
religioase10 - ale dispunătorului etc.). Dacă nu s-au utilizat mijloace frauduloase nu suntem în prezenţa
dolului (de exemplu, dacă este vorba de simpla simulare a grijii şi afecţiunii ori de prestarea interesată a
unor servicii şi îngrijiri)11;

9
Dacă testatorul este o persoană pusă sub interdicţie judecătorească, nu este cazul a se invoca lipsa
discernământului la încheierea testamentului, cum se procedează uneori. A se vedea, de exemplu, TS, s. civ.,
dec.nr.2395/1980, cu Notă de R. Petrescu, în RRD nr.7, 1981 p.37-39.
10
Pentru o speţă interesantă a se vedea C.Ap. Bucureşti, dec. nr. 197/1902, citată de M.D.Bocşan, Practică
testamentară…, p.80-84.
11
A se vedea TS, s. civ., dec.nr.1031/1973, în RRD nr.3, 1974; CSJ, s. civ., dec.nr.2447/1991, loc. cit.

5
 - intenţia de a induce în eroare cu rea-credinţă pe dispunător să dispună în sensul în care nu ar fi făcut-o
din proprie iniţiativă;
- manoperele frauduloase folosite să fi avut un rol determinant, având drept rezultat alterarea voinţei
dispunătorului;
Sancţiunea aplicabilă în cazul viciilor de consimţământ este - ca şi în cazul incapacităţii legale -
nulitatea relativă, potrivit dreptului comun (art. 1.251 C. civ.).

CONTRACTUL DE DONAŢIE

Capitolul I
Noţiunea şi condiţiile de validitate ale contractului de donaţie
Secţiunea I
Noţiunea contractului de donaţie
1. Definiţie. Donaţia este contractul cu titlu gratuit prin care una dintre părţi, numită donator, cu intenţia
de a gratifica îşi micşorează în mod actual şi irevocabil patrimoniul său cu un drept (real sau de creanţă),
mărind patrimoniul celeilalte părţi, numită donatar, cu acelaşi drept, fără a urmări să primească altceva în
schimb.
După cum rezultă din această definiţie, ceea ce caracterizează donaţia este trecerea unor valori dintr-un
patrimoniu în altul fără echivalent, cu intenţia de a face o donaţie (animus donandi). Această intenţie,
concretizată în încheierea contractului în forma şi în condiţiile prevăzute de lege, justifică mărirea unui
patrimoniu în detrimentul altuia, constituind cauza contractului de donaţie.
Precizăm, de asemenea, că donaţia - ca varietate a contractelor cu titlu gratuit - reprezintă o liberalitate,
deoarece are ca efect micşorarea patrimoniului donatorului cu bunul donat, spre deosebire de contractele
dezinteresate (de exemplu, comodatul, mandatul cu titlu gratuit sau depozitul cu titlu gratuit etc.), prin care
nu se micşorează patrimoniul celui care procură altuia un folos, motiv pentru care acestea din urmă nu sunt
supuse regulilor de fond şi de formă prevăzute pentru donaţii.
2. Interpretarea contractului. Codul civil nu prevede reguli speciale de interpretare a clauzelor
contractului de donaţie. În consecinţă, se aplică regulile generale de interpretare a contractelor (art. 1.266-
1.269 C.civ.). Se impune însă o precizare: dacă nu există certitudinea că părţile au încheiat un contract de
donaţie (o liberalitate), deci interpretarea este necesară chiar pentru calificarea juridică a contractului
(donaţie sau un alt contract, de exemplu, contract de întreţinere, de locaţiune, de comodat etc.), atunci
interpretarea urmează să se facă în sensul aplicării regulilor care guvernează actele cu titlu oneros - care
sunt reguli de drept comun -, iar nu a regulilor prevăzute pentru liberalităţi care, fiind excepţionale, sunt
supuse unei interpretări restrictive.

Secţiunea a II-a
Condiţiile de validitate ale contractului de donaţie

§ 1. Obiectul contractului
3. Condiţii. Potrivit dreptului comun, obiectul obligaţiei (adică prestaţia la care se angajează debitorul)
trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil şi licit. De asemenea, numai bunurile care sunt în
circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale. Contractul poate purta şi asupra unor bunuri
viitoare, însă succesiunile nedeschise nu pot forma obiectul donaţiei. După deschiderea moştenirii,
moştenitorul poate înstrăina universalitatea dobândită, respectiv cota-parte indiviză, nu numai cu titlu
oneros, dar şi cu titlu gratuit, deci prin donaţie (art. 1.754 C.civ.). În niciun caz bunurile viitoare nu pot
constitui obiectul darului manual.
§ 2. Condiţii de formă
4. Încheierea contractului între persoane prezente. Conform art. 1.011 alin. 1 C.civ. „Donaţia se
încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute”. Deci contractul produce efecte juridice
numai în situaţia în care consimţământul ambelor părţi este manifestat în formă autentică. Nerespectarea

6
acestei forme se sancţionează cu nulitatea absolută a contractului12, indiferent de persoana donatorului sau
donatarului (persoană fizică sau juridică, de drept public sau privat).
Forma autentică este o măsură de protecţie a voinţei donatorului, care dispune în mod actual13 şi
irevocabil de un drept în favoarea unei alte persoane, fără ca acel element activ să fie înlocuit în
patrimoniul său printr-o valoare echivalentă. În plus, donatorul este atenţionat asupra importanţei
deosebite pe care o are contractul de donaţie asupra patrimoniului său.
Întrucât cerinţa formei este prevăzută în mod imperativ, sub sancţiunea nulităţii absolute, deci ad
validitatem, dovada existenţei unei donaţii nu poate fi făcută cu martori, chiar dacă ar exista un început de
dovadă scrisă.
Nulitatea donaţiei pentru lipsa formei autentice poate fi invocată de orice persoană interesată sau de
instanţă din oficiu şi nu poate fi înlăturată în niciun fel. Astfel, de exemplu, nu poate fi validată printr-un
act confirmativ al donatorului (quod nullum est confirmari nequit)14 şi nici acoperită prin alte acte oficiale
ulterioare manifestării de voinţă, dacă actul juridic iniţial este nul.
În schimb, potrivit art. 1.010 C.civ. confirmarea unei liberalităţi (deci inclusiv a unei donaţii) de către
moştenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage renunţarea la dreptul de a opune viciile
de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin această renunţare să se prejudicieze drepturile
terţilor.
Sarcinile sau condiţiile care afectează donaţia trebuie să îmbrace tot forma autentică.
Potrivit art. 1.012 C.civ. „În scop de informare a persoanelor care justifică existenţa unui interes
legitim, notarul care autentifică un contract de donaţie are obligaţia să înscrie de îndată acest contract în
registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii. Dispoziţiile în materie de carte funciară
rămân aplicabile”. În situaţia în care se va pune problema reducţiunii donaţiei, ca liberalitate excesivă, a
raportului sau a revocării acesteia, persoanele interesate vor putea solicita informaţii referitoare la donaţiile
încheiate în formă autentică ce au fost înscrise în registrul naţional notarial. Această înscriere nu înlocuieşte
necesitatea înscrierii în cartea funciară, în condiţiile legii.
5. Încheierea contractului de donaţie între absenţi. În cazul în care contractul de donaţie se încheie
între absenţi, prin ofertă şi acceptare separate, atât oferta de a dărui, cât şi acceptarea trebuie să fie făcute
în formă autentică, altfel nu vor produce efecte juridice, fiind nule absolut cu toate consecinţele şi regulile
arătate mai sus.
Pentru validitatea donaţiei acceptată printr-un înscris separat, se mai cere ca acceptarea să aibă loc în
timpul vieţii ofertantului. Incapacitatea sau decesul ofertantului atrage caducitatea acceptării.
Bineînţeles, şi destinatarul ofertei trebuie să fie în viaţă în momentul acceptării, când se realizează
acordul de voinţă necesar în vederea încheierii contractului. Dacă destinatarul ofertei încetează din viaţă
înainte de acceptare, moştenitorii săi nu pot accepta donaţia deoarece autorul lor nu le-a putut transmite nici
un drept, iar oferta de donaţie s-a făcut intuitu personae. Cu atât mai mult, creditorii nu ar putea accepta
donaţia (nici în timpul vieţii destinatarului ofertei) pe calea acţiunii oblice (dreptul de a accepta fiind
exclusiv personal, implicând aprecieri de ordin moral) şi nici nu ar putea ataca refuzul acceptării donaţiei
pe calea acţiunii revocatorii (pauliene), pentru că destinatarul ofertei nu-şi micşorează patrimoniul, ci
pierde numai ocazia de a şi-l mări.
Pe lângă aceste condiţii, pentru ca donaţia acceptată prin înscris separat să producă efecte, se mai cere ca
actul de acceptare să fie comunicat (notificat) ofertantului, în timpul vieţii lui şi înainte de a fi devenit
incapabil. Până în momentul primirii comunicării ofertantul poate revoca oferta de donaţie. Revocarea

12
În ipoteza în care contractul se încheie printr-un mandatar (al donatorului sau al donatarului), procura trebuie să
fie autentică, deoarece donaţia este un contract solemn şi mandatul formează un tot unitar cu donaţia care urmează să
fie încheiată. A se vedea şi art. 2.013 alin. 2 C.civ. potrivit cu care „Mandatul dat pentru încheierea unui act juridic
supus, potrivit legii, unei anumite forme trebuie să respecte acea formă, sub sancţiunea aplicabilă actului însuşi».
13
Se spune «actual» pentru a deosebi donaţiile de liberalităţile făcute pentru cauză de moarte (legate făcute prin
testament), iar nicidecum în sens de «real» (predare în vederea încheierii contractului), donaţia nefiind un contract
real (a se vedea însă donaţia sub forma darului manual, care este un contract real).
14
A se vedea TS, dec. nr.800/1963, cit. supra; TS, s.civ., dec. nr.1809/1971, dec. nr.344/1973 şi dec. nr.407/1972,
în Repertoriu… 1969–1975, p.135.

7
poate fi nu numai expresă, ci şi tacită15. Astfel, faptul că, înainte de comunicarea actului de acceptare,
ofertantul vinde lucrul care urmează să facă obiectul donaţiei, constituie o revocare tacită.
Întrucât prin acceptare se realizează, în fapt, acordul de voinţă, moştenitorii destinatarului ofertei pot
comunica acceptarea făcută de acesta, căci această comunicare nu mai presupune aprecieri de ordin moral
(art. 1.013 alin. 2 teza a II-a C.civ.).
6. Actul (statul) estimativ. Dacă donaţia are ca obiect bunuri mobile, corporale sau incorporale, se mai
cere ca obiectele mobile donate să fie enumerate şi evaluate într-un înscris, chiar sub semnătură privată,
sub sancţiunea nulităţii absolute a donaţiei (art. 1.011 alin. 3 C.civ.).
Statul estimativ poate să fie cuprins în chiar corpul înscrisului de donaţie, dar părţile pot întocmi şi un
înscris separat sub semnătură privată, nefiind necesară redactarea lui în formă autentică; însă înscrisul
trebuie să fie semnat de ambele părţi.
Această formalitate este necesară pentru asigurarea respectării principiului irevocabilităţii donaţiilor şi
pentru aplicarea, dacă va fi cazul, a normelor privitoare la reducţiunea sau raportul donaţiei care a avut ca
obiect bunuri mobile (de exemplu, obiectul donaţiei îl reprezintă anumite obiecte de artă – tablouri – şi se
impune a se cunoaşte care sunt tablourile donate din multitudinea de tablouri pe care le are donatorul).
Dacă nu se cunosc cu exactitate bunurile mobile care au format obiectul contractului de donaţie nu se poate
stabili care este valoarea acestor bunuri şi, pe cale de consecinţă, nu se poate stabili dacă a fost încălcată
rezerva succesorală a moştenitorilor rezervatari ori în ce măsură urmează să se procedeze la raportul
donaţiei.
§ 3. Capacitatea părţilor
Legislaţia noastră conţine anumite dispoziţii speciale (derogatorii de la regulile generale) cu privire la
capacitatea părţilor contractante, stabilind anumite incapacităţi speciale de a dispune şi de a primi prin
intermediul contractului de donaţie. Le vom analiza doar pe acelea care nu au fost analizate atunci când
am examinat regulile generale privind liberalităţile.
A. Incapacităţi de a dispune16
7. Potrivit art.117 alin. 2 lit. a) din Legea insolvenţei nr. 85/201417, vor putea fi anulate, pentru
restituirea bunurilor transferate sau a valorii altor prestaţii executate, acte de transfer cu titlu gratuit,
efectuate de către debitor în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii; fiind exceptate sponsorizările în scop
umanitar.

B. Incapacităţi de a primi
8. Persoanele fizice neconcepute şi organizaţiile care n-au dobândit personalitatea juridică nu au
capacitatea de a primi donaţii. Copilul conceput (infans conceptus) poate fi gratificat.
Persoanele neconcepute pot fi gratificate numai indirect, de exemplu, prin liberalităţi cu sarcini, făcute
unor terţe persoane capabile. Iar organizaţiile (entităţile) care n-au dobândit personalitatea juridică vor
putea primi donaţii în cursul constituirii de la data actului de înfiinţare (art. 208 C.civ.).
9. Minorii şi interzişii au dreptul de a primi donaţii, dar nu au exerciţiul acestui drept. Potrivit art. 1.013
C.civ., oferta de donaţie făcută unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu se acceptă de către
reprezentantul legal, iar oferta de donaţie făcută unei persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate fi
acceptată de către aceasta, cu încuviinţarea ocrotitorului legal.
C. Sancţiunea incapacităţilor speciale de a face şi de a primi donaţii
10. Nulitatea contractului. Nerespectarea incapacităţilor - atât de a face, cât şi de a primi donaţii - se
sancţionează, de regulă, numai cu nulitatea relativă a contractului, nulitatea putând fi invocată de cel
ocrotit (prin ocrotitorul legal, dacă este cazul) sau de succesorii săi în drepturi.
În unele cazuri însă, când incapacităţile sunt dictate de interese de ordine publică, sancţiunea este
nulitatea absolută a contractului. Astfel, sunt nule absolut donaţiile făcute persoanelor juridice, dacă n-au
fost acceptate în condiţiile prevăzute de lege.

15
A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti - Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol.III, Bucureşti,
1928, p.767.
16
În principiu, încheierea contractului de donaţie în calitate de donator reprezintă un act de dispoziţie asupra
patrimoniului.
17
Publicată în M.Of. nr.359/21.04.2006.

8
 Donaţia va fi nulă, respectiv anulabilă, chiar dacă părţile - pentru a ocoli dispoziţiile privind
incapacităţile speciale - au recurs la deghizare sau la interpunere de persoane, căci actul care sincer încheiat
ar fi nul, rămâne nul şi dacă a fost simulat.
§ 4. Promisiunea de donaţie
11. În Noul Cod civil (art. 1.014) este reglementată pentru prima dată promisiunea de donaţie. Prin
derogare de la regulile de formă aplicabile celorlalte promisiuni de a contracta (care nu trebuie să îmbrace
forma actului ce se preconizează a se încheia), promisiunea de donaţie este supusă formei autentice cerute
ad validitatem.
În ipoteza în care promitentul-donator nu îşi execută obligaţiile asumate prin promisiunea de donaţie,
beneficiarul promisiunii nu poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de donaţie, ci
doar obligarea promitentului la plata de daune-interese. Şi în acest caz daunele-interese sunt limitate, în
sensul că ele pot consta doar în cheltuielile pe care beneficiarul le-a făcut (de exemplu, onorariul avocatului
care a redactat promisiunea de donaţie, cheltuielile de autentificare, cheltuieli de transport etc.) şi în
avantajele pe care le-a acordat terţilor în considerarea promisiunii (de exemplu, mizând pe faptul că va
primi cu titlu de donaţie suma de 50.000 de lei, beneficiarul a încheiat o promisiune de vânzare cu un terţ,
căruia i-a plătit cu titlu de arvună suma de 5.000 de lei, urmând ca după obţinerea sumei de 50.000 de lei să
perfecteze contractul de vânzare şi să plătească preţul integral. Întrucât promitentul-donator a refuzat să
mai încheie contractul de donaţie, beneficiarul promisiunii nu a mai putut încheia contractul de vânzare, iar
terţul a fost îndrituit să reţină suma de 5.000 de lei, pe care beneficiarul promisiunii a pierdut-o. În aceste
condiţii, promitentul-donator poate fi obligat la daune-interese).

§ 5. Principiul irevocabilităţii donaţiilor

12. Noţiune. Liberalităţile între vii sunt, prin esenţa lor, irevocabile. Această irevocabilitate,
reglementată printr-un text de lege special (art. 1.015 C.civ.), care acţionează descurajant pentru donator şi
contribuie la siguranţa circuitului civil, nu este cea prevăzută pentru toate contractele (art. 1.270 C.civ.) şi
care rezultă din principiul că, o dată încheiat, contractul are forţă obligatorie între părţile contractante (este
„legea părţilor”) şi nu poate fi revocat (desfăcut, desfiinţat sau modificat) prin voinţa uneia dintre ele
(irevocabilitate de gradul I). Evident, forţa obligatorie a oricărui contract acţionează şi în cazul contractului
de donaţie, în sensul că – odată încheiat – nu poate fi desfiinţat prin voinţa uneia dintre părţi, fie şi
donatarul.
Dar irevocabilitatea donaţiilor are un caracter special, particular, mai accentuat decât forţa obligatorie a
oricărui contract, în sensul că în materie de donaţii (indiferent dacă s-au realizat în formă autentică,
deghizată, indirectă sau dar manual) irevocabilitatea priveşte nu numai efectele, ci însăşi esenţa
contractului, fiind o condiţie de validitate pentru formarea lui (irevocabilitate de gradul II). Astfel fiind,
donaţia nu este valabilă atunci când cuprinde clauze ce permit donatorului să o revoce prin voinţa sa (art.
1.015 alin. 1 C.civ.).
Sancţiunea nulităţii loveşte contractul în întregime, iar nu numai clauza incompatibilă cu principiul
irevocabilităţii şi chiar dacă această clauză nu a fost cauza determinantă şi impulsivă a liberalităţii. Cu toate
acestea, dacă donaţia este divizibilă şi clauza o afectează numai în parte, pentru rest efectele contractului
se menţin. Iar dacă, după moartea donatorului, moştenitorii săi universali sau cu titlu universal confirmă
donaţia, nu mai pot invoca nulitatea pentru a cere restituirea bunului donat (art.1.010 C.civ.).
13. Clauze incompatibile cu principiul irevocabilităţii.
a) Condiţiile pur potestative din partea donatorului. Cu toate că dreptul transmis prin donaţie poate, în
principiu, să fie condiţional, adică supus unei condiţii suspensive sau rezolutorii18, totuşi caracterul de
irevocabilitate nu permite stipularea unei condiţii suspensive sau rezolutorii pur potestative din partea
donatorului. În acest sens, art. 1.015 alin. 2 lit. a) C.civ. prevede că este lovită de nulitate absolută donaţia
care este afectată de o condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa donatorului.
b) Plata datoriilor viitoare nedeterminate. Este lovită de nulitate absolută donaţia care impune
donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor, dacă valoarea maximă a acestora nu

18
Donaţia poate fi afectată şi de o dublă condiţie, una suspensivă şi alta rezolutorie. De exemplu donaţia făcută
sub condiţia suspensivă ca donatarul să încheie căsătoria cu donatoarea şi sub condiţia rezolutorie a desfacerii
căsătoriei din vina exclusivă a soţului donatar. Vz. TS, col.civ., dec. nr.396/1952, în CD, 1952-1954, vol.I, p.51-54.

9
este determinată în contractul de donaţie (art. 1.015 alin. 2 lit. b C.civ.), întrucât donatorul ar fi liber să
revoce donaţia contractând datorii până la concurenţa valorii bunurilor donate (chiar dacă, în fapt, nu con-
tractează datorii).
c) Dreptul donatorului de denunţare unilaterală a contractului. Este lovită de nulitate absolută donaţia
care conferă donatorului dreptul de a denunţa unilateral contractul. Deşi clauza denunţării unilaterale a unui
contract este, în principiu, permisă, o astfel de clauză este incompatibilă cu principiul irevocabilităţii
donaţiilor.
d) Dreptul donatorului de a dispune de bunul donat. Conform art. 1.015 alin. 2 lit. d) C.civ. „este lovită
de nulitate absolută donaţia care permite donatorului să dispună în viitor de bunul donat, chiar dacă
donatorul moare fără să fi dispus de acel bun. Dacă dreptul de a dispune vizează doar o parte din bunurile
donate, nulitatea operează numai în privinţa acestei părţi”. Dacă rezerva dreptului de a dispune este
generală şi se întinde asupra întregii donaţii, ea este nulă în totalitate. O asemenea clauză este de fapt o
condiţie rezolutorie pur potestativă.
14. Clauze permise. Întrucât enumerarea clauzelor incompatibile cu principiul irevocabilităţii, conţinute
în noul Cod civil, nu este limitativă, este necesar să facem unele precizări şi cu privire la clauzele care sunt
permise, pentru a delimita mai bine câmpul de aplicaţie al principiului irevocabilităţii. Sunt compatibile cu
acest principiu următoarele clauze:
a) donaţia poate fi cu termen, pentru că termenul - ca modalitate a actului juridic - nu afectează
dobândirea dreptului transmis, ci numai exerciţiul acelui drept.
b) Donaţia poate fi afectată de o condiţie potestativă simplă, cazuală sau mixtă.
c) Tot astfel, poate fi stipulată plata datoriilor prezente (cu dată certă anterioară donaţiei) ale
donatorului, precum şi cele viitoare dacă, în acest din urmă caz, sunt specificate în contractul de donaţie
(art. 1.015 alin. 2 lit. b C.civ. prevede că este lovită de nulitate absolută donaţia care impune donatarului
plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor, dacă valoarea maximă a acestora nu este
determinată în contractul de donaţie).
d) Art. 1.016 C.civ. prevede expres posibilitatea stipulării întoarcerii convenţionale a bunurilor dăruite
pentru cazul când donatarul ar predeceda donatorului, chiar dacă lasă descendenţi, sau pentru cazul de pre-
deces al donatarului şi al descendenţilor lui (donatarul decedat fără posteritate). O asemenea stipulaţie este
o condiţie cazuală rezolutorie expresă care, în caz de realizare, produce efecte retroactive (art.1.407 alin.4
C.civ.).
În cazul în care donaţia are ca obiect bunuri supuse unor formalităţi de publicitate (bunuri care pot fi
mobile sau imobile), atât dreptul donatarului, cât şi dreptul de întoarcere sunt supuse acestor formalităţi.
e) În cazul depunerii unei sume de bani la o bancă sau la o altă instituţie de credit, pe numele altei
persoane animus donandi, deponentul poate insera în instrumentul bancar (de economisire) o clauză de
împuternicire pe seama sa, fără a contraveni principiului irevocabilităţii, deoarece va acţiona în baza
clauzei ca un mandatar al titularului contului bancar (care – ca orice mandatar - are obligaţia de a da
socoteală).
f) Nici clauzele de inalienabilitate, în măsura în care sunt recunoscute valabile (a se vedea art. 626-629
C.civ.), nu contravin principiului irevocabilităţii.
g) În sfârşit, fără a epuiza enumerarea clauzelor permise, menţionăm că donaţia cu rezerva uzufructului
(sau a dreptului de abitaţie), în favoarea donatorului19 sau a unui terţ, este permisă, obiectul contractului
fiind nuda proprietate, care se donează în mod irevocabil. Desigur, poate forma obiectul contractului şi un
drept de uzufruct, donatorul păstrând nuda proprietate.
§ 5. Revocabilitatea donaţiilor între soţi
15. Reguli speciale. În ceea ce priveşte contractul de donaţie încheiat între soţi (deci în timpul
căsătoriei), poate avea ca obiect numai bunurile proprii ale soţului donator şi care devin astfel bunuri
proprii ale soţului donatar, dacă nu s-a stipulat intrarea lor în comunitate. Evident, donatorul poate dona şi
cota-parte ideală ce-i aparţine din dreptul de proprietate asupra unui bun ce nu formează obiectul
comunităţii sau dreptul asupra unei moşteniri deschise (universalitate sau cotă-parte indiviză asupra
universalităţii), care este bun propriu al soţului-moştenitor (conform art. 340 lit. b C.civ.).
Referitor la donaţiile dintre soţi, Codul civil prevede anumite reguli speciale, derogatorii de la regulile
generale aplicabile donaţiilor. Cea mai importantă regulă specială vizează derogarea de la principiul

19
A se vedea, de exemplu, TJ Timiş, dec.civ. nr.40/1987, în RRD nr.5, 1987, p.67.

10
irevocabilităţii donaţiilor. Potrivit art. 1.031 C.civ., „Orice donaţie încheiată între soţi este revocabilă
numai în timpul căsătoriei”.
Revocarea se poate realiza prin voinţa unilaterală a soţului donator (ad nutum) oricare ar fi forma de
realizare a donaţiei (act autentic, donaţie indirectă sau dar manual)20. Soţul donator (şi numai el personal,
nu şi creditorii) are dreptul de a revoca donaţia în timpul căsătoriei. Cu alte cuvinte, donaţia poate fi
revocată fie până în momentul desfacerii căsătoriei prin divorţ, fie până la încetarea căsătoriei prin
decesul unuia dintre soţi.
Dreptul de revocare fiind de esenţa donaţiilor dintre soţi, nu este necesar să fie stipulat în actul de
donaţie şi nu poate fi înlăturat printr-o stipulaţie contrară. Aceste donaţii sunt valabile chiar dacă s-au făcut
sub condiţie pur potestativă, chiar dacă se impune donatarului obligaţia de a plăti datoriile nedeterminate
ale donatorului şi chiar dacă donatorul şi-a rezervat dreptul de a dispune de bunurile dăruite. Donaţia dintre
soţi derogă nu numai de la principiul irevocabilităţii donaţiilor (irevocabilitate de gradul II) - în sensul că se
pot stipula, la încheierea contractului, clauze incompatibile cu acest principiu - dar chiar şi de la forţa
obligatorie a oricărui contract (irevocabilitate de gradul I), în sensul că una dintre părţi poate, prin voinţa sa
unilaterală, să revoce donaţia (foloasele gratuite procurate celeilalte părţi).
Cât priveşte modurile de revocare, ea nu trebuie să îmbrace forma unei acţiuni în justiţie şi poate fi atât
expresă (de exemplu, prin act notarial sau prin testament), cât şi tacită, implicită, constând într-un act
ulterior al donatorului din care rezultă voinţa acestuia de a revoca donaţia21 (de exemplu, legatul cu titlu
particular, având ca obiect bunul donat, făcut prin testamentul care nu prevede, expres, revocarea). Este
însă necesar să existe o identitate exactă între bunul care a format obiectul donaţiei şi obiectul revocării.
Donaţiile între soţi, inclusiv darurile de nuntă, făcute de unul dintre soţi celuilalt, sunt revocabile pentru
ca soţul donator să poată revoca donaţiile făcute în timpul căsătoriei atunci când încetează influenţa pe care
o avea unul dintre soţi asupra celuilalt (şi de care a abuzat).
Potrivit art. 1.032 C.civ. nulitatea căsătoriei atrage nulitatea relativă a donaţiei făcute soţului de rea-
credinţă. Aşadar, în acest caz soţul donator poate să solicite anularea contractului de donaţie sau poate să
confirme contractul anulabil în condiţiile art. 1.248 alin. (4) C.civ..
Pentru a asigura posibilitatea revocării unilaterale, legea interzice sub sancţiunea nulităţii absolute,
donaţiile simulate (donaţiile deghizate sau făcute prin interpunere de persoane). Astfel, art. 1.033 alin. (1)
C.civ. prevede că „este lovită de nulitate orice simulaţie în care donaţia reprezintă contractul secret în
scopul de a eluda revocabilitatea donaţiilor între soţi”.
Se prezumă, până la proba contrară (ceea ce înseamnă că ne aflăm în prezenţa unei prezumţii relative) că
este persoană interpusă orice rudă a donatarului la a cărei moştenire acesta ar avea vocaţie în momentul
donaţiei şi care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul (art. 1.033 alin. 2 C.civ.). De exemplu, părintele
soţului donatar este prezumat persoană interpusă, nu şi bunicul, faţă de care - dacă părintele este în viaţă -
soţul nu are vocaţie (chemare) succesorală concretă (utilă).
Precizăm şi faptul că donaţiile făcute viitorilor soţi sau unuia dintre ei, sub condiţia încheierii căsătoriei,
nu produc efecte în cazul în care căsătoria nu se încheie (art. 1.030 C.civ.). Acesta este un caz de caducitate
a donaţiei.

Capitolul II

Donaţiile simulate, indirecte şi darurile manuale

Secţiunea I
Donaţiile simulate

20
Dacă donaţia între soţi este simulată (deghizare sau interpunere de persoane) problema revocării nu se pune, ea
fiind lovită, după cum vom vedea, de nulitate absolută (art. 1.033 C.civ.).
21
A se vedea dec. nr.659/1988 cit. supra. De exemplu, o procură judiciară dată pentru introducerea acţiunii în
anulare a actului de donaţie cu privire la un anumit imobil poate fi considerată ca un act de revocare a donaţiei, chiar
dacă acea procură nu a fost valorificată efectiv prin introducerea acţiunii, de vreme ce donatorul şi-a manifestat
voinţa de a revoca donaţia (dec. nr.551/1970 cit. supra).

11
 16. Feluri. Simulaţia în materie de donaţii se întâlneşte sub forma donaţiei deghizate, ascunsă sub
aparenţa unui contract cu titlu oneros, şi sub forma interpunerii de persoane, prin care se ascunde persoana
adevăratului beneficiar al liberalităţii.
Deoarece metodele de simulaţie folosite în cele două ipoteze sunt diferite, problemele de drept care se
pun sunt şi ele, în parte, diferite. În rest, se aplică regulile care guvernează simulaţia în materia actelor
juridice (art.1.289 - 1.294 C.civ.).
§ 1. Donaţiile deghizate
17. Noţiune. Reguli aplicabile. Donaţia este deghizată când conform actului public apare încadrată
într-o operaţiune juridică cu titlu oneros. Deci în acest caz, actul public este simulat, neadevărat, şi
ascunde o donaţie (deghizare totală, prin care se ascunde natura gratuită a contractului secret). De exemplu,
un contract de vânzare în care preţul nu este datorat (contraprestaţie simulată); recunoaşterea unei datorii
care nu există în realitate etc.
Donaţiile deghizate, ascunse sub aparenţa unui contract cu titlu oneros, sunt, în principiu, valabile;
deghizarea - simulaţia în general - nu este sancţionată cu nulitatea. Prin urmare, donaţia deghizată, care
întruneşte condiţiile generale de validitate a contractelor - în special se pune problema cauzei licite - este
valabilă.
Având însă în vedere faptul că donaţia deghizată constituie o adevărată donaţie, ea este supusă şi
regulilor de fond prevăzute special pentru donaţii (capacitate, irevocabilitate de gradul II, reducţiune,
raport, revocare în cazurile prevăzute de lege). Deci, pentru donaţia deghizată se aplică aceleaşi reguli de
fond care s-ar aplica şi dacă donaţia ar fi aparentă.
În privinţa formei, pentru validitatea acestor donaţii nu se cere respectarea formei autentice (art. 1.011
alin. 2 C.civ.), ci numai a formei prevăzute de lege pentru contractul care deghizează donaţia.
§ 2. Donaţiile prin interpunere de persoane
18. Noţiune. Reguli aplicabile. În cazul donaţiei prin interpunere de persoane simulaţia nu vizează
natura gratuită a contractului, ci persoana adevăratului donatar. Se recurge la această formă a simulaţiei,
de exemplu, în cazul în care adevăratul donatar este incapabil să primească liberalităţi de la donator sau
gratificarea sa ar provoca ecouri nefavorabile în familia donatorului. Din această cauză, contractul aparent
se încheie cu o persoană interpusă, prin contraînscris precizându-se persoana adevăratului donatar.
În această varietate a simulaţiei nu se pun probleme în legătură cu forma contractului; deoarece
contractul care se încheie cu persoana interpusă este o donaţie, neîndoielnic trebuie să fie încheiat în formă
autentică, realizându-se astfel scopul ocrotirii donatorului şi a familiei sale. Sunt aplicabile, evident, şi
condiţiile de fond prevăzute pentru donaţii, care urmează să fie apreciate şi avute în vedere în raport cu
adevăratul donatar (capacitatea, revocarea pentru cauzele prevăzute de lege, reducţiunea etc.).

Secţiunea a II-a
Donaţiile indirecte

19. Noţiune. Condiţii de fond şi de formă. Donaţiile indirecte sunt acte juridice încheiate (nesimulat)
cu intenţia de a gratifica (de aceea sunt supuse regulilor de fond prevăzute pentru liberalităţi), dar înfăptuite
pe calea unui act juridic diferit de contractul de donaţie. Prin urmare, spre deosebire de donaţia deghizată -
care este o adevărată donaţie deoarece contractul aparent nu are o existenţă reală, nu corespunde voinţei
reale a părţilor -, în cazul donaţiei indirecte actul care se încheie (altul decât donaţia) este real, voit de părţi,
dar prin intermediul lui se realizează indirect o gratificare, o liberalitate.
Pentru această categorie de acte juridice, în care aparenţa este conformă cu realitatea, nu se cere
respectarea formei autentice dat fiind că nu sunt contracte de donaţie, ci liberalităţi efectuate pe calea altor
acte juridice pentru care, de regulă22, nu se prevede această cerinţă de formă.
Rezultă că donaţiile indirecte sunt supuse numai regulilor de fond - nu şi de formă - ale donaţiilor. În
schimb, actul prin intermediul căruia se realizează indirect liberalitatea, trebuie să fie încheiat cu
respectarea condiţiilor de formă (dacă este cazul) şi de fond prevăzute de lege pentru acel act.
Actele cele mai întrebuinţate pentru realizarea unei donaţii indirecte sunt: renunţarea la un drept,
remiterea de datorie şi stipulaţia în folosul altuia23.

22
Prin excepţie de la regulă, renunţarea la moştenire - indiferent dacă este cu sau fără intenţie liberală - este un act
juridic solemn. A se vedea şi Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, 2002, nr.279.

12
 20. Renunţarea la un drept nu este, prin ea însăşi, o liberalitate (poate fi şi cu titlu oneros). Dar dacă
renunţarea este făcută cu intenţia de a gratifica (ex animo donandi), atunci are ca rezultat facerea unei
liberalităţi. Prin urmare, numai existenţa intenţiei de a gratifica dă naştere unei donaţii indirecte.
Subliniem că, fără intenţie liberală, prin renunţarea la un drept nu se realizează o donaţie indirectă (de
exemplu, dacă moştenitorul renunţă la moştenire pentru a nu suporta sarcinile şi datoriile succesiunii). În
acest sens se spune că renunţarea la un drept este un act juridic neutru; pentru a o califica drept donaţie
indirectă se cere stabilirea intenţiei de a gratifica. Această intenţie poate fi dovedită prin orice mijloc de
probă, fiind vorba de interpretarea unei voinţe juridice.
Trebuie precizat, de asemenea, că renunţările gratuite sunt scutite de forma prevăzută pentru donaţii
numai dacă sunt pur abdicative de drepturi, iar nu translative, cum sunt cele făcute in favorem. De
exemplu, renunţarea la o moştenire în favoarea unei persoane, constituie o acceptare urmată de o
transmitere cu titlu gratuit, care este supusă neîndoielnic formei autentice.
21. Remiterea de datorie, prin care un creditor - cu acordul debitorului - renunţă, total sau parţial, cu
titlu gratuit la valorificarea unui drept de creanţă, constituie o donaţie indirectă. În acest caz, debitorul
realizează un folos gratuit, o îmbogăţire, care corespunde cu valoarea creanţei ce ar fi trebuit să fie plătită
creditorului. Art. 1.630 alin. (2) C.civ. prevede în mod expres că remiterea de datorie poate fi cu titlu
oneros sau cu titlu gratuit.
22. Stipulaţia în favoarea unei terţe persoane, făcută cu intenţia de a gratifica (donandi causa),
reprezintă tot o donaţie indirectă scutită de formele prevăzute pentru donaţii.
Precizăm că dacă donaţia indirectă (stipulaţia făcută donandi causa) este prevăzută în cadrul unei
donaţii directe (donaţie cu sarcini) - donaţie dublă făcută printr-un singur act juridic -, donaţia directă va fi
guvernată, evident, de regulile aplicabile donaţiilor (formă autentică sau dar manual, principiul
irevocabilităţii, acceptarea de către donatarul direct şi notificarea acceptării etc.). Numai în privinţa sarcinii
stipulate, care este o donaţie indirectă grefată pe o donaţie directă, se aplică regulile specifice stipulaţiei
pentru altul.
În ceea ce priveşte capacitatea de a face şi de a primi donaţii, urmează a fi examinată, în acest caz, atât
în raporturile dintre părţile donaţiei directe (stipulant şi promitent), cât şi în raporturile dintre donatorul-
stipulant şi donatarul-terţ beneficiar. În schimb, în raporturile dintre promitentul-donatar direct şi terţul
beneficiar-donatar indirect - fiind vorba de executarea unei obligaţii - problema capacităţii de a face sau de
a primi donaţii nu se pune. De exemplu, medicul curant al promitentului poate cere executarea sarcinii
stipulate în favoarea sa (dacă nu este medicul curant al stipulantului-donator).
25 bis. Alte cazuri. Donaţia indirectă se poate realiza şi în cadrul unui act cu titlu oneros, când una
dintre părţi, cu intenţie liberală, încheie contractul în parte cu titlu oneros, iar în parte cu titlu gratuit. De
exemplu, stipularea unui preţ mai mic decât cel care s-ar fi impus în raport de valoarea bunului vândut este
realizată de părţi în mod intenţionat, înstrăinătorul urmărind să îl gratifice pe dobânditor (înstrăinătorul a
acţionat animus donandi – „cu intenţia de a gratifica”)24. În acest caz, actul juridic conţine atât o
componentă oneroasă, cât şi una gratuită, fiind în prezenţa unei vânzări pentru partea care corespunde
preţului stipulat şi a unei donaţii indirecte pentru partea căreia nu-i corespunde nicio prestaţie din partea
dobânditorului (de exemplu, un bun în valoare de 100.000 de lei se vinde cu preţul de 60.000 de lei,
vânzătorul dorind să îl gratifice în mod indirect pe cumpărător cu o valoare de 40.000 de lei, iar acesta din
urmă fiind de acord). Pentru cele două componente - oneroasă şi gratuită - se va aplica regimul juridic
aferent fiecărui contract (vânzare, respectiv, donaţie indirectă)25.Dacă preţul real este parţial ascuns în actul
public în scopul diminuării taxei fiscale, evident că nu avem nici o liberalitate (donaţie indirectă sau
deghizată).
Donaţia indirectă se mai poate realiza şi prin plata datoriei altuia, făcută cu intenţia de a-l gratifica pe
debitor (de exemplu, un părinte plăteşte datoria copilului).

23
Donaţia indirectă se poate realiza şi în cadrul unui act cu titlu oneros, când una dintre părţi, cu intenţie liberală,
încheie contractul în parte cu titlu oneros, iar în parte cu titlu gratuit. De exemplu, vinde un bun, stipulând un preţ
redus faţă de valoarea lui.
24
A se vedea ÎCCJ-Secţia a II-a Civilă, dec. nr. 3831/2007, publicată pe www.scj.ro.
25
A se vedea şi D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile şi liberalităţile, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2014, p.
212.

13
 Secţiunea a III-a
Darurile manuale

23. Noţiune. Darul manual reprezintă o categorie specială de donaţie pentru validitatea căreia se cer
două elemente: a) acordul de voinţă pentru a transfera şi dobândi un drept cu titlu gratuit şi b) tradiţiunea,
predarea efectivă şi reală (materială) a bunului dăruit. Deoarece darul manual este un act (iar nu fapt)
juridic, acordul părţilor constituie temeiul juridic al transferării valorii din patrimoniul donatorului în
patrimoniul donatarului. Iar „tradiţiunea” este exteriorizarea acordului, înlocuind (după unii autori
reprezentând) forma solemnă prevăzută de lege pentru donaţii şi de natură a atrage atenţia donatorului
asupra gravităţii contractului pe care îl încheie.
Observăm că singura condiţie specială ce trebuie îndeplinită în cazul darurilor manuale este predarea,
tradiţiunea reală a bunului (de manu ad manum), fiind deci contracte reale. Desigur, nici acceptarea unui
dar manual nu este supusă unei forme speciale, ci ea constă în primirea (preluarea) bunului dăruit.
24. Reguli de fond aplicabile. Darul manual derogă de la regulile de formă ale donaţiilor, însă este
supus aceloraşi reguli de fond ca şi celelalte donaţii (liberalităţi), inclusiv principiul irevocabilităţii. Darul
manual poate fi însoţit şi de clauze accesorii: sarcini ori condiţii, scutire de raport etc.
25. Obiectul darului manual. Datorită faptului că tradiţiunea reală este un element esenţial al darului
manual, numai bunurile mobile corporale susceptibile de tradiţiune pot forma obiectul darurilor manuale.
Nici imobilele, nici mobilele incorporale (drepturi de creanţă, drepturi de creaţie intelectuală, fond de
comerţ etc.) nu pot forma obiectul unui dar manual, pentru că nu sunt susceptibile de a fi transferate şi
dobândite printr-o predare şi primire efectivă.
Fac excepţie titlurile la purtător - asimilate mobilelor corporale - şi biletele de bancă, pentru că
transmiterea acestora are loc de la mână la mână26.
Evident, nu pot forma obiectul darului manual nici bunurile viitoare, deoarece predarea presupune
deţinerea materială (corpus) a bunului, deci existenţa lui actuală.
Noul Cod civil (art. 1.011 alin.4) a impus o condiţie suplimentară, şi anume aceea ca bunurile mobile
corporale să aibă o valoare de până la 25.000 de lei. Dacă valoarea depăşeşte 25.000 de lei, pentru
valabilitatea donaţiei este necesară forma autentică. Art. 94 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în
aplicare a Codului civil prevede că „Plafonul valoric al bunurilor mobile corporale prevăzut la art. 1.011
alin. (4) din Codul civil va fi actualizat periodic, prin hotărâre a Guvernului”.
26. Noţiunea de „tradiţiune”. Tradiţiunea este un element esenţial al darului manual, iar nu un mod de
executare a contractului. Astfel, o simplă ofertă verbală sau chiar constatată prin înscris sub semnătură
privată a unui dar manual, acceptată - fie şi în scris - de donatar, nu constituie un dar manual. O asemenea
înţelegere este nulă absolut atât ca donaţie, cât şi ca promisiune de donaţie (din lipsa formei autentice). Iar
dacă oferta şi acceptarea s-au făcut în formă autentică suntem în prezenţa unei donaţii obişnuite, iar nu a
unui dar manual. Prin urmare, darul manual se poate realiza numai prin tradiţiune. Dacă însă obiectele pe
care donatorul voieşte să le dăruiască se află deja în mâinile donatarului (de exemplu, cu titlu de depozit,
împrumut etc.), darul manual se poate perfecta prin declaraţia donatorului că înţelege să le dăruiască,
acceptată de donatar (traditio brevi manu).
Instanţa supremă a mai precizat că prin „tradiţiunea” bunului nu trebuie să se înţeleagă neapărat o
deplasare fizică a bunului, cum ar fi preluarea din mâna donatorului, efectele sale juridice putând fi
realizate şi printr-o tradiţiune implicită, de exemplu, atunci când donatorul ar înmâna donatarului cheile
unei casete ori ale unui depozit în care se află lucrul (traditio longa manu) sau cheile de contact ale
autoturismului. În nici un caz dăruirea autovehiculului nu se poate realiza prin predarea numai a cărţii de
identitate (certificatului de înmatriculare) a vehiculului, aceasta nefiind un titlu reprezentativ al bunului.
Deci predarea actului trebuie să fie însoţită, pe baza acordului realizat, de predarea cheilor, încât donatarul
să poată intra în posesiunea efectivă a vehiculului.
Constituie dar manual şi depunerea unei sume de bani la o bancă sau la o altă instituţie de credit pe
numele unei alte persoane, dacă această depunere nu s-a făcut cu vreun alt titlu (plata unei datorii,
acordarea unui împrumut etc.)

26
A se vedea TS, s.civ., dec. nr.1349/1972, în CD, 1972, p.113.

14
 27. Dovada darului manual. Cu toate că darul manual se perfectează prin faptul predării şi, ca atare,
fiind o chestiune de fapt poate fi dovedită prin orice mijloace de probă, pentru donator şi succesorii săi, în
vederea dovedirii actului juridic al darului manual, ad probationem se cere existenţa unui înscris sau
început de dovadă scrisă care poate fi completată cu martori sau prezumţii, conform regulilor generale în
materie de probe (art. 309-310 C. proc. civ.).

Subcapitolul III

Efectele contractului de donaţie

§ 1. Reguli generale
28. Efectul translativ al contractului. Ca efect al donaţiei, dreptul care formează obiectul contractului
se transmite din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului. Donaţia poate avea ca efect şi
stingerea unui drept şi a obligaţiei corelative (remitere de datorie).
§ 2. Obligaţiile donatorului
29. Obligaţia de predare. După încheierea contractului donatorul este obligat să predea bunul dăruit
potrivit clauzelor stabilite şi să-l păstreze până la predare, răspunzând de pieirea sau deteriorarea lui
provenită din culpa sa. În cazul darului manual, evident, problema obligaţiei de predare nu se pune.
30. Obligaţia de garanţie. Cazuri în care există. Spre deosebire de vânzător, în principiu donatorul nu
datorează garanţie pentru evicţiune (art.1.018 alin.1 C.civ.) şi nici pentru vicii ascunse (art. 1.019 alin.1
C.civ.), deoarece contractul este cu titlu gratuit.
Prin excepţie, donatorul datorează garanţie în următoarele cazuri:
 Dacă a promis expres garanţia pentru evicţiune27 (art. 1.018 alin.1 C.civ.), lipsa garanţiei nefiind o
regulă imperativă.
 Dacă evicţiunea decurge din fapta sa (de exemplu, vinde şi predă lucrul mobil cumpărătorului, dăruit
anterior prin act autentic şi nepredat, fapte care contravin obligaţiei contractuale) ori decurge dintr-o
împrejurare care afectează dreptul transmis, pe care a cunoscut-o şi nu a comunicat-o donatarului la
încheierea contractului (de exemplu, anterior încheierii contractului de donaţie bunul a fost închiriat,
locatarul i-a adus îmbunătăţiri cu acordul locatorului-donator, iar acesta din urmă nu l-a indemnizat
pe locatar).
 Dacă donatorul a cunoscut viciile ascunse şi nu le-a adus la cunoştinţa donatarului la încheierea
contractului, donatorul va fi ţinut să repare prejudiciul cauzat donatarului prin aceste vicii (art. 1.019
alin. 2 C.civ.).
 În sfârşit, dacă donaţia nu este pur gratuită (donaţie cu sarcini), donatorul răspunde pentru evicţiune
şi pentru viciile ascunse în limita valorii sarcinilor ca şi vânzătorul (art. 1.018 alin. 2 şi art. 1.019 alin.
3 C.civ.), căci în limita sarcinilor (respectiv, a preţului plătit pentru o parte din valoarea bunului)
donaţia este un contract cu titlu oneros şi sinalagmatic.

§ 3. Obligaţiile donatarului
31. Regula. Donaţia cu sarcini. Când donaţia este pur gratuită, donatarul nu are nici o obligaţie, ci
numai o îndatorire denumită tradiţional „de recunoştinţă” care, în cazurile anume determinate de lege, este
sancţionată prin posibilitatea dată donatorului de a revoca donaţia pentru cauză de ingratitudine.
Altfel se pune problema dacă donaţia este cu sarcină (sub modo). După cum se ştie, sarcina este o
obligaţie, de a da, a face sau a nu face, impusă donatarului, care - după acceptarea donaţiei - este ţinut s-o
execute.
Sarcina, ca şi condiţia, nu trebuie să fie imposibilă, ilicită sau imorală, potrivit regulilor generale. Ea
poate fi prevăzută fie în favoarea donatorului (de exemplu, plata unei datorii), fie în favoarea unei terţe
persoane (când se analizează ca o stipulaţie pentru altul reprezentând o donaţie indirectă grefată pe o
donaţie directă, dacă stipulaţia este făcută donandi causa), fie în favoarea donatarului însuşi (de exemplu,
efectuarea unei călătorii de studiu).

27
De exemplu, garanţia că bunul nu este grevat de sarcini sau servituţi.

15
 Întrucât donaţia cu sarcini este, în limita sarcinii, un contract sinalagmatic (şi cu titlu oneros), în caz de
neexecutare intervin efectele specifice contractelor sinalagmatice. Astfel, se poate cere îndeplinirea
prestaţiei care formează obiectul sarcinii cu daune-interese şi donatarul nu ar putea, fără consimţământul
donatorului, deci fără un nou contract, să se libereze de sarcină, abandonând bunurile dăruite.
Dar se poate alege şi o altă cale: revocarea (rezoluţiunea) donaţiei pentru neexecutarea de obligaţii, cu
condiţia ca neexecutarea să fie fără justificare. În caz de neexecutare parţială sau executare cu întârziere
instanţa este chemată să aprecieze gravitatea nerespectării obligaţiilor de către debitor şi, în funcţie de
împrejurări, poate dispune rezoluţiunea contractului (în cazuri temeinic justificate rezoluţiunea parţială),
eventual cu acordarea unui termen de graţie.
Dreptul la acţiunea prin care se solicită executarea sarcinii sau revocarea donaţiei pentru neexecutarea
fără justificare a sarcinii se prescrie în termen de 3 ani de la data la care sarcina trebuia executată.
Când donaţia este revocată pentru neîndeplinirea fără justificare a sarcinilor, bunul reintră în patrimoniul
donatorului liber de orice drepturi constituite între timp asupra lui, sub rezerva dispoziţiilor art.1.648 C.civ.
Potrivit acestui din urmă text, „(1) Dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acţiunea în restituire
poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului
dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la
uzucapiune. (2) Dacă asupra bunului supus restituirii au fost constituite drepturi reale, dispoziţiile alin. (1)
se aplică în mod corespunzător”.
Acţiunea în executare sau în revocare poate fi intentată de către donator sau succesorii săi în drepturi
(cum ar fi moştenitorii săi legali ori testamentari care beneficiază de efectele revocării) 28, inclusiv creditorii
chirografari în baza art. 1.560 C.civ. (acţiune oblică). În cazul sarcinii stipulate în favoarea unui terţ,
beneficiarul poate cere şi el executarea obligaţiei, dar nu poate cere revocarea donaţiei, nefiind parte în
contractul încheiat între stipulant şi promitent şi neputând justifica vreun interes (art. 1.027 alin. 2 C.civ.).
În sfârşit, precizăm că orice donaţie, inclusiv darul manual, poate fi afectată de sarcini29.

Subcapitolul IV

Cauzele legale de revocare a donaţiilor

32. Precizări prealabile. După cum am văzut, părţile pot stipula în contract - cu respectarea principiului
irevocabilităţii - anumite clauze (condiţii) care pot duce la desfiinţarea contractului.
Independent de aceste clauze prevăzute expres de părţile contractante, legea prevede două cauze de
revocare, numite cauze legale de revocare, deoarece operează fără a fi prevăzute în contract; revocarea
pentru neexecutarea fără justificare a sarcinii şi pentru ingratitudine.
Aceste două cauze nu contravin principiului irevocabilităţii şi deci nu reprezintă excepţii de la acest
principiu, deoarece intervenirea lor nu depinde de voinţa donatorului (fiind asemănătoare condiţiei
rezolutorii cazuale). În ambele cazuri, revocarea nu operează de drept, ci este judiciară;

Secţiunea I
Revocarea pentru ingratitudine
33. Cauze. Ele sunt limitativ enumerate de art. 1.023 C.civ.:
a) dacă donatarul a atentat la viaţa donatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind că alţii
intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat pe donator. Nu se cere o condamnare penală, este suficient să se
stabilească intenţia de a ucide, intenţia manifestă a donatarului de a curma viaţa donatorului sau a unei
persoane apropiate lui (care poate fi o rudă, soţ, concubin etc.). Este necesar ca donatarul să fi acţionat cu
discernământ30. Uciderea din culpă nu este cauză de revocare. Se poate dispune revocarea şi atunci când

28
Acţiunea în rezoluţiunea unei donaţii pentru neîndeplinirea sarcinilor este transmisibilă prin deces, întocmai ca
orice alt drept patrimonial, moştenitorii putând să exercite direct, şi nu doar să continue dacă ar fi fost introdusă de
autorul lor. TS, s.civ., dec. nr.733/1972, în Repertoriu... 1969-1975, p.116.
29
TS, s.civ.,dec. nr.1349/1972, în CD,1972, p.114-115;TJ Braşov, dec.civ. nr. 993/1984, în RRD nr.7,1985, p. 70.
30
Dacă donatarul a acţionat fără discernământ, donaţia nu se revocă. TJ Mureş, dec.civ. nr.365/1982 (cu Note de
N. Pleşan şi V. Pătulea), în RRD nr.9, 1983, p.46-52.

16
donatarul a cunoscut că anumite persoane intenţionau să-l ucidă pe donator sau pe anumite persoane
apropiate acestuia şi nu i-a comunicat acest lucru; se apreciază că şi în acest caz donatarul are un
comportament ingrat.
b) dacă donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de donator.
„Fapte penale” înseamnă infracţiunile săvârşite de donatar împotriva persoanei donatorului sau a
patrimoniului acestuia şi chiar dacă donatarul nu a fost condamnat penal prin hotărâre definitivă pentru
fapta săvârşită31.
„Cruzimi” înseamnă acele fapte săvârşite de către donatar de natură a provoca suferinţe fizice sau
psihice donatorului, fapte care denotă lipsă de milă faţă de suferinţele acestuia.
„Injurii grave” înseamnă fapte grave săvârşite de către donatar care constau în atingerea adusă onoarei
sau reputației donatorului prin cuvinte, gesturi sau acte jignitoare. În aprecierea caracterului „grav” trebuie
să se ţină seama de relaţiile dintre părţi, de mediul în care provin, de limbajul pe care îl folosesc în mod
curent, de contextul săvârşirii faptelor etc.
În toate cazurile gravitatea faptelor se apreciază de instanţă, ţinându-se seama de circumstanţele
concrete. Se cere însă ca fapta să fi fost săvârşită cu intenţie.
c) dacă donatarul refuză în mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns în nevoie, în
limita valorii actuale a bunului donat, ţinându-se însă seama de starea în care se afla bunul la momentul
donaţiei. Refuzul nu este sancţionat cu revocarea dacă donatorul avea rude (sau alte persoane) obligate şi în
situaţia de a-i acorda întreţinere. În ceea ce priveşte cuantumul, alimentele nu trebuie să treacă peste
valoarea darului şi, în consecinţă, dacă acesta piere fortuit donatarul poate refuza acordarea lor 32.
34. Acţiunea în revocare pentru ingratitudine este o pedeapsă civilă şi se caracterizează prin
următoarele:
a) Este o acţiune strict personală şi deci poate fi intentată numai de persoana împotriva căreia
faptele au fost săvârşite, adică numai de către donator. Implicând dezlegarea unei probleme morale de
vinovăţie şi de iertare sau de aplicare a pedepsei, acţiunea nu poate fi exercitată nici de către creditorii
donatorului, pe calea acţiunii oblice, şi nici de către moştenitorii lui (deşi acţiunea are caracter
patrimonial).
În mod excepţional, moştenitorii devin titularii acţiunii în revocare:
- dacă donatorul a decedat înainte de expirarea termenului de un an în care acţiunea putea fi intentată,
fără ca donatorul să îl fi iertat pe donatar;
- dacă donatorul a decedat fără să fi cunoscut cauza de revocare; în acest caz, moştenitorii pot introduce
acţiunea în revocare în termen de un an de la data morţii donatorului. Evident, dacă moştenitorii
donatorului vor afla mai târziu că donatarul a săvârşit fapta de ingratitudine, termenul de un an va curge de
la data la care au aflat.
Tot astfel, acţiunea pornită de către donator poate fi continuată de moştenitorii acestuia.
b) Fiind vorba de aplicarea unei pedepse, ceea ce nu se produce niciodată de drept, titularul acţiunii
(donatorul sau, în condiţiile arătate, moştenitorul lui) - cunoscând faptul de ingratitudine - îl poate ierta pe
donatar (dar nu poate renunţa la acţiunea în revocare cu anticipaţie, înainte de producerea actelor sau
faptelor de ingratitudine, de exemplu, în contractul de donaţie).
Iertarea se prezumă (fără a fi admisă proba contrară) dacă a trecut un an din ziua în care donatorul a ştiut
că donatarul a săvârşit fapta de ingratitudine, fără ca înăuntrul acelui an să fi cerut revocarea. Acest termen
de un an este un termen de prescripţie, care este supus cauzelor de întrerupere şi de suspendare stabilite în
materie de prescripţie, putând opera şi repunerea în termen. În cazul în care faptele de ingratitudine sunt
repetate, termenul se calculează în raport de ultima.
c) Acţiunea poate fi exercitată numai împotriva donatarului. Dacă el moare după introducerea
acţiunii, aceasta poate fi continuată împotriva moştenitorilor. Dacă donatarul moare înainte de introducerea
acţiunii, aceasta nu poate fi introdusă împotriva moştenitorilor săi. Dacă sunt mai mulţi donatari, acţiunea
în revocare nu poate fi admisă decât împotriva acelor care s-au făcut vinovaţi de ingratitudine.
d) În privinţa efectelor admiterii acţiunii în revocare pentru ingratitudine, deosebim între efectele
generale şi efectele speciale.

A se vedea şi M.-M. Oprescu, Contractul de donaţie, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 241.

31
32
În acest sens, s-a observat că alimentele sunt datorate, într-un fel oarecare, propter rem. A se vedea Ph.
Malaurie, op.cit., p.227 nr.459.

17
 - Referitor la efectele generale, dacă restituirea în natură a bunului donat nu este posibilă, donatarul va fi
obligat să plătească valoarea acestuia, socotită la data soluţionării cauzei. În privinţa fructelor, legea
(art.1.025 alin.2 C.civ.) prevede că donatarul va fi obligat să restituie fructele pe care le-a perceput
începând cu data introducerii cererii de revocare a donaţiei (deşi de la comiterea faptei donatarul ar trebui
să fie tratat ca un posesor de rea-credinţă. Dispoziţia se explică numai prin faptul că până în momentul
introducerii cererii nu se ştie care va fi atitudinea donatorului: îl va ierta sau nu. De asemenea, se doreşte ca
donatarul să pună în valoare în mod corespunzător bunul donat, mai ales dacă acesta constă într-un teren
arabil sau cultivat cu viţă-de-vie ori pomi fructiferi.
- Referitor la efectele speciale, art. 1.026 C.civ. prevede că „Revocarea pentru ingratitudine nu are
niciun efect în privinţa drepturilor reale asupra bunului donat dobândite de la donatar, cu titlu oneros, de
către terţii de bună-credinţă şi nici asupra garanţiilor constituite în favoarea acestora. În cazul bunurilor
supuse unor formalităţi de publicitate, dreptul terţului trebuie să fi fost înscris anterior înregistrării cererii
de revocare în registrele de publicitate aferente”.
Per a contrario, admiterea acţiunii în revocare va produce efecte şi împotriva terţilor dobânditori de
bună-credinţă de la donatar, dacă dobândirea s-a făcut cu titlu gratuit, precum şi împotriva terţilor
dobânditori de rea-credinţă, adică împotriva acelora care au dobândit un bun supus unor formalităţi de
publicitate şi care a fost înscris ulterior înregistrării cererii de revocare în registrele de publicitate aferente.
35. Revocarea promisiunii de donaţie (art. 1.022 C.civ.)
Potrivit art. 1.022 C.civ. „(1) Promisiunea de donaţie se revocă de drept dacă anterior executării sale se
iveşte unul dintre cazurile de revocare pentru ingratitudine prevăzute la art. 1.023. (2) De asemenea,
promisiunea de donaţie se revocă de drept şi atunci când, anterior executării sale, situaţia materială a
promitentului s-a deteriorat într-o asemenea măsură încât executarea promisiunii a devenit excesiv de
oneroasă pentru acesta ori promitentul a devenit insolvabil”.
Alin. (1) al art. 1.022 C.civ. are în vedere ipoteza în care între momentul încheierii promisiunii de
donaţie şi momentul la care trebuia să se încheie contractul de donaţie beneficiarul promisiunii săvâşeşte o
faptă de ingratitudine, care reprezintă o cauză de revocare. În acest caz, promisiunea de donaţie se revocă
de drept. Pe cale de consecinţă, dacă beneficiarul promisiunii de donaţie intentează o acţiune în justiţie prin
care solicită obligarea promitentului la plata de daune-interese, promitentul se va putea apăra probând
faptul că beneficiarul a comis o faptă de ingratitudine şi promisiunea a fost revocată în puterea legii. În
acest caz, acţiunea în despăgubiri va fi respinsă.
Alin. (2) al art. 1.022 C.civ. are în vedere ipoteza în care între momentul încheierii promisiunii de
donaţie şi momentul la care trebuia să se încheie contractul de donaţie situaţia materială a promitentului-
donator s-a deteriorat într-o asemenea măsură încât executarea promisiunii a devenit excesiv de oneroasă
pentru acesta (de exemplu, a fost nevoit să acopere costurile foarte mari ale unei intervenţii chirurgicale la
care a fost supus el însuşi sau o rudă apropiată, anumite bunuri au fost afectate de calamităţi naturale şi
trebuie refăcute, societatea la care era asociat a intrat în insolvenţă etc.) ori promitentul a devenit
insolvabil. Insolvabilitatea este o stare de fapt care presupune faptul că activul patrimonial care poate fi
supus, potrivit legii, executării silite este insuficient pentru a acoperi pasivul.

TEST DE AUTOEVALUARE
1) În cazul contractului de donaţie care se încheie între absenţi: a) dacă destinatarul ofertei încetează din
viaţă înainte de acceptare, moştenitorii săi pot accepta donaţia; b) chiar şi în timpul vieţii destinatarului
ofertei creditorii chirografari ai acestuia pot accepta donaţia pe calea acţiunii oblice; c) creditorii
chirografari ai destinatarului ofertei nu pot ataca refuzul acceptării donaţiei pe calea acţiunii revocatorii.
2) În cazul contractului de donaţie: a) donaţia cu termen contravine principiului irevocabilităţii
donaţiilor; b) donaţia afectată de o condiţie mixtă nu contravine principiului irevocabilităţii donaţiilor; c)
donaţia care impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor este întotdeauna
lovită de nulitate absolută.
3) În privinţa cauzelor legale de revocare a donaţiei: a) acţiunea în revocarea donaţiei pentru
neexecutarea sarcinii poate fi intentată de creditorii chirografari ai donatorului pe calea acţiunii oblice; b)
ele operează de drept; c) acţiunea în revocarea donaţiei pentru ingratitudine poate fi intentată de creditorii
chirografari ai donatorului pe calea acţiunii oblice.

18
 4) În cazul acţiunii în revocarea donaţiei pentru ingratitudine: a) poate fi intentată în toate cazurile
numai de către donator; b) are caracterul unei acţiuni în rezoluţiune; c) donatorul are dreptul la restituirea
fructelor produse de bunul donat numai de la data intentării cererii de revocare.
5) În cazul donaţiei cu sarcină stipulată în favoarea unui terţ: a) în cazul neexecutării sarcinii donatorul
nu poate cere revocarea donaţiei; b) beneficiarul sarcinii poate cere executarea sarcinii stipulate în favoarea
sa; c) beneficiarul sarcinii poate cere revocarea donaţiei în cazul neexecutării sarcinii.
6) În materia contractului de donaţie: a) dacă donatarul decedează înainte de introducerea acţiunii în
revocarea donaţiei pentru ingratitudine, această acţiune poate fi introdusă împotriva moştenitorilor
donatarului; b) nu reprezintă o donaţie indirectă renunţarea la moştenire de către un potenţial moştenitor
pentru a nu suporta datoriile şi sarcinile moştenirii; c) în urma revocării donaţiei pentru ingratitudine,
donatarul va fi obligat să restituie fructele pe care le-a perceput începând cu data săvârşirii faptei de
ingratitudine.
7. În materia contractului de donaţie: a) termenul de un an în care se poate solicita revocarea donaţiei
pentru ingratitudine este termen de decădere; b) donaţia se poate revoca pentru ingratitudine şi în cazul în
care donatarul a atentat la viaţa unei persoane apropiate donatorului; c) dacă s-a încheiat o promisiune de
donaţie şi promitentul-donator nu mai vrea să încheie contractul de donaţie, beneficiarul promisiunii poate
obţine pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de donaţie.
8. În materia contractului de donaţie: a) este lovită de nulitate absolută donaţia care conferă donatarului
dreptul de a denunţa unilateral contractul; b) în caz de revocare pentru ingratitudine, dacă restituirea în
natură a bunului donat nu este posibilă, donatarul va fi obligat să plătească valoarea acestuia, socotită la
data încheierii contractului de donaţie; c) dacă donatarul decedează după introducerea acţiunii în revocarea
donaţiei pentru ingratitudine, această acţiune poate fi continuată împotriva moştenitorilor donatarului.
9. În materia contractului de donație: a) donaţiile indirecte se încheie prin înscris autentic, sub
sancţiunea nulităţii absolute; b) donaţiile deghizate se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii
absolute; c) promisiunea de donaţie este supusă formei autentice, sub sancţiunea nulităţii absolute.
10. Donatorul: A. nu răspunde, în niciun caz, pentru viciile ascunse ale bunului donat; B. în toate
cazurile, răspunde pentru evicțiune ca şi vânzătorul; C. poate cere fie executarea sarcinii, fie revocarea
donației, atunci când donatarul nu îndeplinește sarcina la care s-a obligat.
11. Orice donaţie încheiată între soţi este revocabilă: a) numai în timpul căsătoriei; b) şi după desfacerea
căsătoriei, dar până la moartea soţului donatar; c) şi după desfacerea căsătoriei, dar numai până la moartea
soţului donator.
12. Nulitatea căsătoriei atrage: a) nulitatea relativă a donaţiei făcute soţului de rea-credinţă; b) nulitatea
relativă a donaţiei făcute soţului de bună-credinţă; b) nulitatea absolută a donaţiei făcute soţului de rea-
credinţă.
13. În cazul unei donaţii autentice: a) înscrierea în registrul naţional notarial a contractului
condiţionează valabila încheiere a acestuia; b) înscrierea în registrul naţional notarial a contractului se face
de către notarul public care autentifică donaţia; c) înscrierea în registrul naţional notarial a contractului se
face de către donator.
14. Promisiunea de donaţie: a) se revocă de drept dacă anterior executării sale beneficiarul promisiunii
se face vinovat de fapte penale faţă de promitent; b) se revocă de drept dacă anterior executării sale
promitentul a devenit insolvabil; c) se revocă numai de către instanţa de judecată la cererea promitentului.
15. În materia contractului de donație: a) în cazul în care o sarcină a fost stipulată în favoarea unui terț,
iar donatarul nu îndeplinește sarcina la care s-a obligat, terțul poate cere fie executarea sarcinii, fie
revocarea donației; b) dreptul la acțiune prin care se solicită executarea sarcinii sau revocarea donației
pentru neexecutarea sarcinii se prescrie în termen de un an de la data la care sarcina trebuia executată; c)
oferta de donație nu mai poate fi acceptată după decesul destinatarului ei, dar moștenitorii destinatarului
ofertei pot comunica acceptarea făcută de acesta.

REZOLVARE:
1. C; 2. B; 3. A; 4. C; 5. B; 6. B; 7. B; 8. C; 9. C; 10. C; 11. A; 12. A; 13. B; 14. A, B; 15. C.

19
 TEMA NR. 9
OBIECTIVE
1. Înțelegerea trăsăturilor caracteristice ale testamentelor ordinare;
2. Însușirea avantajelor și dezavantajelor testamentelor ordinare;
3. Prezentarea caracteristicilor testamentului sumelor de bani.

Secţiunea a II-a
Diferite feluri de testamente. Condiţii speciale de formă

12. Enumerare. În afara condiţiilor generale de formă care afectează validitatea oricărui testament
(forma scrisă şi forma actului separat), legea - permiţând testatorului să aleagă, în funcţie de împrejurări,
între mai multe feluri de testamente - prevede pentru fiecare în parte anumite reguli speciale de formă, a
căror nerespectare atrage după sine, în condiţiile şi limitele arătate, nulitatea absolută a dispoziţiilor
testamentare.
Felurile de testamente prevăzute de lege se pot clasifica în trei categorii:
- testamente ordinare (obişnuite), încheiate în condiţii normale şi care sunt: testamentul olograf şi
testamentul autentic;
- testamente privilegiate (extraordinare), care pot fi încheiate numai în anumite împrejurări excepţionale
(art. 1.047-1.048 C. civ.);
- alte forme de testament, special permise de lege pentru legatele având ca obiect sume de bani, valori
sau titluri de valoare depuse la instituţii specializate (art. 1.049 C. civ.) ori pentru dispoziţiile testamentare
ale cetăţenilor români aflaţi în străinătate (art. 2.635 C. civ.).
Subliniem că diferitele feluri de testamente, astfel cum sunt reglementate de lege, au valoare juridică
egală. În acest sens, se poate vorbi de un principiu al echivalenţei formelor testamentare. Astfel fiind, la
revocarea sau modificarea dispoziţiilor testamentare nu se cere respectarea unei simetrii a formelor. De
exemplu, un testament autentic poate fi revocat - total sau parţial - printr-un testament olograf (sau invers).
§1. Testamentele ordinare
A. Testamentul olograf
13. Noţiune. Potrivit art. 1.041 C. civ., sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul olograf1 trebuie
scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului.
Cu toate că nu necesită îndeplinirea unor formalităţi speciale, fiind confecţionat ca înscris sub semnătură
privată, testamentul olograf - ca şi orice alt testament - este un act solemn; scrierea integrală, datarea şi
semnarea de mâna testatorului sunt prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii absolute, deci ad
solemnitatem, iar nu ad probationem sau pentru opozabilitate.
Precizăm că toate cele trei cerinţe de solemnitate (scrierea, datarea şi semnarea) trebuie să fie îndeplinite
„de mâna testatorului” şi „trebuie să fie întrunite cumulativ, în lipsa oricăreia dintre ele testamentul fiind
nul”2.
14. Avantaje şi inconveniente. Testamentul olograf prezintă o serie de avantaje: poate fi folosit de
oricine ştie să scrie; se poate face oricând şi oriunde, fără ajutorul altei persoane (nu necesită prezenţa
vreunui martor); nu necesită cheltuieli; asigură secretul deplin al dispoziţiilor de ultimă voinţă; poate fi
revocat uşor de testator prin distrugerea voluntară a înscrisului testamentar.
Din pricina simplicităţii sale, testamentul olograf prezintă şi unele inconveniente: poate fi uşor dosit sau
distrus după moartea testatorului sau chiar în timpul vieţii, dar fără ştirea lui; nu asigură protecţia voinţei
testatorului împotriva influenţelor abuzive (sugestie sau captaţie) ale celor interesaţi; datorită simplităţii
formalităţilor poate fi mai uşor falsificat; poate fi contestat mai uşor decât celelalte feluri de testamente;
dacă testatorul nu are cunoştinţe juridice, testamentul poate cuprinde formulări neclare, confuze şi chiar
contradictorii, susceptibile de interpretări neconforme voinţei reale a testatorului.
15. Scrierea. Întregul conţinut al testamentului olograf trebuie să fie scris de mâna testatorului, cerinţă
prevăzută de lege ad solemnitatem, spre deosebire de formalitatea „bun şi aprobat pentru…” prevăzută de
lege numai “ad probationem” în cazul contractelor unilaterale (art.275 C. proc.civ.). Dacă testamentul nu
este scris de mâna testatorului, fiind dactilografiat (sau utilizându-se alte procedee mecanice ori

1
Etimologic noţiunea provine din cuvintele greceşti holos - întreg, total şi grafos - a (se) scrie.
2
CSJ, s. civ., dec.nr.1409/1992, în Deciziile CSJ 1990-1992, p.130-133.

1
electrotehnice de scriere, cu caracterele impersonale ale unei maşini), va fi nul, chiar dacă a fost făcut
personal de testator şi cuprinde menţiunea - datată şi semnată de către testator - că reprezintă ultima sa
voinţă. Dacă testamentul nu este scris de mâna testatorului nulitatea se justifică prin faptul că ar fi posibile
fraude, care nu ar putea fi descoperite prin verificarea de scripte (expertiză grafoscopică).
În privinţa scrierii de mână legea nu prevede limitări; testatorul poate scrie cu orice (cerneală, creion,
pastă, vopsea, cărbune, cretă etc.); pe orice fel de material (hârtie - inclusiv carte poştală -, pânză, lemn,
piatră, sticlă, material plastic etc.); în orice limbă cunoscută de testator, fie şi moartă (de exemplu, latina)3;
16. Data. O altă condiţie de validitate a testamentului olograf este datarea lui exactă, de mâna
testatorului, prin indicarea zilei, a lunii şi anului în care a fost întocmit. Ea prezintă importanţă pentru că
în funcţie de data testării se poate stabili dacă testatorul a avut sau nu discernământ pentru a testa, iar în
cazul pluralităţii de testamente succesive, cu dispoziţii contrare sau incompatibile, în raport cu data lor se
stabileşte „ultima voinţă” a testatorului, care urmează a fi luată în considerare, revocând pe cele anterioare.
În plus, data poate prezenta importanţă pentru stabilirea împrejurărilor în care testamentul a fost întocmit şi
care pot determina nulitatea; de exemplu, a existat pericolul vicierii consimţământului (captaţie sau
sugestie).
Datarea testamentului se poate face în cifre sau în litere ori prin referire la un eveniment care se poate
stabili cu certitudine (de exemplu, prima zi de Crăciun ’97, care înseamnă cu certitudine data de 25
decembrie 1997). Întrucât legea nu specifică locul unde trebuie să fie inserată data, se admite că ea poate fi
aşezată nu numai la sfârşitul testamentului, dar şi la începutul ori în cuprinsul lui, dacă rezultă că se referă
la întregul conţinut al testamentului, chiar dacă acesta cuprinde mai multe foi. Ora (şi locul) întocmirii
testamentului nu sunt elemente obligatorii; la nevoie se poate dovedi prin orice mijloc de probă.
17. Semnătura este o altă formalitate necesară pentru validitatea testamentului. Prin semnătură,
testatorul atestă că dispoziţiile din testament reprezintă voinţa sa definitivă pentru caz de moarte. În lipsa
semnăturii actul poate fi un simplu proiect de testament, nedefinitivat şi, ca atare, lipsit de efecte juridice.
Ca şi scrierea ori data, testatorul trebuie să semneze „de mână”. Nu se poate folosi parafa, sigiliul ori
ştampila. Este nul şi testamentul semnat prin punere de deget.
Întrucât legea nu stabileşte modul de semnare, se admite că semnătura nu trebuie să cuprindă obligatoriu
numele şi prenumele; semnătura poate să fie aceea pe care testatorul o folosea în mod obişnuit (de
exemplu, pseudonimul, iniţialele numelui şi prenumelui etc.) şi care permite identificarea lui.
18. Formalităţi ulterioare decesului testatorului. Art. 1.042 C. civ. prevede că înainte de a fi executat,
testamentul olograf se va prezenta unui notar public pentru a fi vizat spre neschimbare. În cadrul procedurii
succesorale, notarul public procedează, în condiţiile Legii nr. 36/1995, la deschiderea şi validarea
testamentului olograf şi îl depune în dosarul succesoral. Deschiderea testamentului şi starea în care se
găseşte se constată prin proces-verbal.
B. Testamentul autentic
19. Noţiune. Reglementare. Potrivit art. 1.043 C. civ. „Testamentul este autentic dacă a fost autentificat
de un notar public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit legii”.
Pe lângă notarii publici, mai pot autentifica testamente şi reprezentanţii diplomatici ai României.
Precizăm că secretarii consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor unde nu funcţionează birouri ale
notarilor publici nu pot autentifica testamente deoarece, potrivit art. 17 din Legea nr. 36/1995, aceştia
realizează, la cererea părţilor, legalizarea copiilor de pe înscrisuri, cu excepţia înscrisurilor sub semnătură
privată.
Nici avocaţii nu pot autentifica testamente. Potrivit art. 78 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, actele juridice
pentru care legea prevede forma autentică ad validitatem (cum este şi testamentul autentic) vor fi redactate
numai de notarii publici.
20. Avantaje şi inconveniente. Testamentul autentic prezintă avantajul că în această formă pot testa şi
persoanele care nu ştiu să scrie şi să citească sau persoanele care din cauza infirmităţii, a bolii sau din orice
alte cauze nu pot semna. Pe de altă parte, contestarea testamentului de către persoanele interesate este mai
anevoioasă; actul de autentificare are autoritatea publică, iar conţinutul actului este verificat de notar pentru
a nu cuprinde clauze contrare legii sau bunelor moravuri (art. 9 din Legea nr. 36/1995) ori clauze neclare,
de natură a genera procese inutile. În toate cazurile, testamentul se bucură de forţa probantă a actelor
autentice şi, ca atare, sarcina dovezii revine celui care îl contestă. Testamentul autentic prezintă şi avantajul
că se întocmeşte într-un singur exemplar original, care se păstrează în arhiva notarului public, iar părţile

3
Se admite şi scrierea într-un limbaj convenţional (secret), dar traductibil. Ph. Malaurie, op.cit., p. 238 nr. 486.

2
vor primi un duplicat de pe actul original, care are forţa probantă prevăzută de lege ca şi originalul actului.
Pe cale de consecinţă, testamentul autentic nu poate fi sustras, dosit sau distrus de persoanele interesate, iar
dacă a dispărut poate fi obţinut un duplicat sau poate fi reconstituit în condiţiile prevăzute de lege.
Testamentul autentic prezintă inconvenientul că presupune anumite cheltuieli şi necesită pierdere de
timp pentru îndeplinirea formalităţilor de autentificare. Printre inconveniente se menţionează şi faptul că nu
asigură secretul dispoziţiilor de ultimă voinţă. În realitate, acest inconvenient este aproape inexistent,
deoarece testatorul poate alege pentru autentificare orice notar public din ţară, iar notarul şi personalul
biroului notarial au obligaţia să păstreze secretul profesional în condiţiile prevăzute de Legea nr. 36/1995.
21. Autentificarea testamentelor făcute pe teritoriul ţării este de competenţa notarilor publici. Teritorial,
competenţa notarilor publici este generală, deci autentificarea testamentului se poate face la orice birou
notarial din ţară, indiferent de domiciliul testatorului.
Testatorul îşi dictează dispoziţiile în faţa notarului. Notarul public se îngrijeşte de scrierea testamentului,
pe care apoi îl citeşte testatorului sau, după caz, îl dă să îl citească, făcând menţiune expresă despre
îndeplinirea acestor formalităţi. Dacă dispunătorul îşi redactase deja actul de ultimă voinţă (personal sau de
către un avocat), testamentul autentic îi va fi citit de către notarul public.
După citire, dispunătorul trebuie să declare că actul exprimă ultima sa voinţă, testamentul fiind apoi
semnat de către testator, iar încheierea de autentificare, de către notarul public. Testatorul ştiutor de carte
va solicita, printr-o cerere scrisă, autentificarea testamentului.
După tehnoredactarea testamentului, acesta va fi citit de către notarul public şi, la cererea testatorului, i
se va da spre citire şi acestuia. După citire, testatorul va confirma că testamentul reprezintă ultima sa voinţă
şi îl va semna. În cazul în care testatorul a fost asistat de către unul sau 2 martori, aceştia vor semna
testamentul. Semnătura martorilor urmează să figureze imediat după textul testamentului, iar nu pe pagina
rezervată întocmirii încheierii de autentificare. Dacă testatorul doreşte ca să se asigure caracterul secret al
dispoziţiilor sale faţă de martori, se recomandă ca notarul să acopere textul testamentului în momentul în
care martorii semnează4. După semnarea testamentului, notarul public va semna încheierea de autentificare
a acestuia. Cererea testatorului şi testamentul prezentat de acesta, dacă este cazul, se vor reţine la dosarul
autentificării.
Dacă testamentul nu a fost autentificat cu respectarea prevederilor legii sancţiunea este nulitatea
absolută. Însă actul, nul ca testament autentic, poate valora testament olograf în cazul în care condiţiile
prevăzute de lege pentru acesta sunt îndeplinite (art. 1.050 C. civ.). De exemplu, actul autentificat de
secretarul consiliului local poate valora testament olograf dacă a fost scris, datat şi semnat de mâna
testatorului. Tot astfel, dacă lipseşte încheierea de autentificare.
22. Forţa probantă. Testamentul autentificat în condiţiile legii face deplină dovadă, faţă de orice
persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările personale ale agentului instrumentator
făcute prin propriile sale simţuri (ex propriis sensibus) în limita atribuţiilor conferite de lege şi menţionate
în încheierea de autentificare, cum ar fi: faptul prezentării testatorului şi a tuturor persoanelor participante
la procedura de autentificare, precum şi identificarea acestora; locul şi data încheierii actului; exteriorizarea
consimţământului, semnarea testamentului de către testator.
În schimb, declaraţiile testatorului consemnate în încheierea de autentificare, precum şi cele inserate în
testament fac dovada numai până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane,
deoarece agentul instrumentator nu a putut decât să ia act de aceste declaraţii, neavând posibilitatea să
controleze dacă ele corespund realităţii5. Tot astfel vor putea fi combătute constatările făcute de notar, chiar
personal, dar în afara atribuţiilor legale6.
23. Înregistrarea testamentului autentic. În scop de informare a persoanelor care justifică existenţa unui
interes legitim, notarul care autentifică testamentul are obligaţia să îl înscrie, de îndată, în Registrul
naţional notarial ţinut în format electronic, potrivit legii. Informaţii cu privire la existenţa unui testament se
pot da numai după decesul testatorului (art. 1.046 C. civ.).
§2. Testamentele privilegiate
24. Noţiune. În cazurile în care o persoană se află în anumite împrejurări neobişnuite, excepţionale şi
doreşte să facă un testament în formă autentică, dar nu poate recurge la formalităţile autentificării potrivit

4
A se vedea, M.D.Bob, op.cit., p. 178.
5
A se vedea CSJ, s. civ., dec.nr.222/1994, în Dreptul nr. 5, 1995, p.82.
6
M. Eliescu, op.cit., p.220.

3
dreptului comun, legea prevede posibilitatea testării într-o formă simplificată de autentificare, potrivit unor
reguli speciale, derogatorii de la regulile autentificării înscrisurilor (Legea nr. 36/1995). Formalităţile fiind
simplificate (art. 1.047 C. civ.) şi pentru a deosebi aceste testamente de cele ordinare, ele au fost denumite
testamente privilegiate, fiind - în esenţă - testamente autentice simplificate. Evident, persoana care se
găseşte în împrejurările excepţionale care justifică posibilitatea testării într-o formă autentică simplificată,
nu este obligată să recurgă la această formă; ea poate redacta testamentul în formă olografă, potrivit
regulilor aplicabile acestei forme de testament.
25. Felurile testamentelor privilegiate. Există 4 situaţii speciale în care se pot întocmi testamente
privilegiate:
25.1. Testamentul întocmit în împrejurări excepţionale. Persoanele - bolnave sau sănătoase – pot să
testeze în faţa unui funcţionar competent al autorităţii civile locale, în prezenţa a 2 martori, în caz de
epidemii, catastrofe, războaie sau alte asemenea împrejurări excepţionale.
25.2. Testamentul naval şi aeronautic. Dacă testatorul se află la bordul unui vas sub pavilionul
României, în cursul unei călătorii maritime sau fluviale, ori la bordul unei aeronave sub pavilionul
României, indiferent dacă testatorul este un membru al echipajului sau un simplu călător, el poate să testeze
în faţa comandantului (sau a celui care îl înlocuieşte) vasului ori aeronavei, în prezenţa a 2 martori.
25.3. Testamentul militarilor. Dacă testatorul este militar sau, fără a avea această calitate, este salariat
ori prestează servicii în cadrul forţelor armate ale României şi nu se poate adresa unui notar public, el poate
să testeze în faţa comandantului unităţii militare (ori a celui care îl înlocuieşte), în prezenţa a 2 martori.
25.4. Testamentul celor internaţi într-o instituţie sanitară. Pe timpul în care testatorul este internat într-o
instituţie sanitară în care notarul public nu are acces, el poate să testeze în faţa directorului, medicului şef al
instituţiei sanitare sau a medicului şef al serviciului ori, în lipsa acestora, în faţa medicului de gardă, în
prezenţa a 2 martori.
§3. Alte forme testamentare
26. Consideraţii preliminare. Pe lângă testamentele ordinare şi testamentele privilegiate analizate mai
sus, legea prevede reguli speciale de formă pentru:
- dispoziţiile testamentare - numite în mod tradiţional clauze testamentare - având ca obiect sumele de
bani, valorile sau titlurile de valoare depuse la instituţii specializate;
- testamentele cetăţenilor români aflaţi în străinătate.
A. Testamentul având ca obiect sume de bani, valori sau titluri de valoare
27. Art. 1.049 alin. 1 C. civ. prevede că dispoziţiile testamentare privind sumele de bani, valorile sau
titlurile de valoare depuse la instituţii specializate sunt valabile cu respectarea condiţiilor de formă
prevăzute de legile speciale aplicabile acestor instituţii.
Prin instituţii specializate se înţelege instituţiile de credit şi orice alte entităţi care, potrivit legii, pot
primi în depozit sume de bani, valori sau titluri de valoare.
Art. 1171 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil prevede că în vederea
aplicării prevederilor art. 1.049 din Codul civil, condiţiile de formă necesare pentru valabilitatea
dispoziţiilor testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse de clienţii
instituţiilor de credit se vor stabili prin ordin al ministrului justiţiei, după consultarea Băncii Naţionale a
României.
În acest sens, Ministerul Justiţiei a adoptat Ordinul nr. 1903 din 20.09.2011 privind condiţiile de formă
necesare pentru valabilitatea dispoziţiilor testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile de
valoare depuse de clienţii instituţiilor de credit7. Cele mai importante dispoziţii din acest ordin sunt
următoarele:
i) Deponentul unor sume de bani, valori sau titluri de valoare la o instituţie de credit poate dispune de
acestea, pentru cauza de moarte, printr-o dispoziţie testamentară cuprinsă în cadrul convenţiei încheiate cu
instituţia de credit, obiectul dispoziţiei testamentare limitându-se numai la bunurile depuse de testator la
acea instituţie de credit. Aşadar, nu se poate dispune cu privire la alte sume de bani, valori sau titluri de
valoare aflate în depozit la o altă instituţie de credit. Pentru acestea trebuie să se întocmească o dispoziţie
testamentară distinctă sau să utilizeze una dintre formele obişnuite de testament (olograf sau autentic).
ii) Sub sancţiunea nulităţii absolute, testatorul va completa prin scriere olografă clauza cuprinzând
dispoziţia testamentară, prevăzută în anexa care face parte integrantă din acest ordin, care este un formular

7
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 684 din 27.09.2011

4
tipizat. Cel care nu poate sau nu ştie să scrie ori să citească nu va putea dispune în această modalitate, ci se
va putea adresa unui notar public pentru întocmirea unui testament autentic.
iii) Dispoziţia testamentară cuprinde desemnarea directă sau indirectă a beneficiarului acesteia, obiectul,
semnătura testatorului, precum şi data întocmirii. Desemnarea beneficiarului clauzei testamentare trebuie să
conţină suficiente elemente de identificare, astfel încât acesta să poată fi determinat sau determinabil la
momentul deschiderii moştenirii (iar nu neapărat la data întocmirii testamentului).
iv) Dispoziţia testamentară se completează, se semnează şi se datează de către testator numai în prezenţa
a 2 funcţionari ai instituţiei de credit, special împuterniciţi în acest scop, care semnează convenţia alături de
testator.
v) Instituţia de credit are obligaţia de a comunica de îndată Uniunii Naţionale a Notarilor Publici datele
necesare înscrierii dispoziţiei testamentare în Registrul naţional notarial, ţinut în format electronic. Este
evident că informaţii cu privire la existenţa unei astfel de dispoziţii testamentare se pot da numai după
decesul testatorului, la fel ca şi în cazul testamentului autentic (art. 1.046 teza a II-a C. civ.)
vi) Instituţia de credit are obligaţia de a furniza de îndată, la solicitarea instanţei de judecată sau a
notarului public, în cadrul dezbaterii procedurii succesorale, toate informaţiile cu privire la sumele de bani,
valorile sau titlurile de valoare depuse de către defunct.
Din prevederile mai sus-enunţate rezultă că ne aflăm în prezenţa unui testament olograf simplificat
pentru că dispoziţia testamentară trebuie doar datată şi semnată de către testator, nu şi scrisă în întregime
(scrierea se limitează la completarea unor rubrici din formularul tipizat). Legatul sumelor de bani, valorilor
sau titlurilor de valoare are natura juridică a unui legat cu titlu particular, deci este o liberalitate mortis
causa, cuprinsă într-un testament olograf simplificat.
Art. 1.049 alin. 2 C. civ. prevede că instituţiile specializate nu vor putea proceda la predarea legatului
având ca obiect sume de bani, valori sau titluri de valoare decât în baza hotărârii judecătoreşti ori a
certificatului de moştenitor care constată valabilitatea dispoziţiei testamentare şi calitatea de legatar,
prevederile referitoare la raport şi reducţiune fiind aplicabile.
B. Testamentul făcut de un cetăţean român în străinătate
28. Potrivit art. 2.635 C. civ., întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt considerate
valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau
revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:
a) legea naţională a testatorului; b) legea reşedinţei obişnuite a acestuia; c) legea locului unde actul
a fost întocmit, modificat sau revocat; d) legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului; e)
legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a bunurilor moştenite.
După cum se observă, art. 2.635 C. civ. conţine o reglementare de favoare, foarte flexibilă, care
pune în lumină principiul legii mai favorabile. Legiuitorul a dorit ca – pe cât posibil - testamentul să fie
salvat pentru a produce pe deplin efectele pentru care a fost întocmit. „Generozitatea” legiuitorului se
observă atât în ceea ce priveşte aspectul locului întocmirii testamentului (sub aspect spaţial), cât şi din
punct de vedere temporal, testamentul fiind valabil dacă respectă condiţiile de formă prevăzute de una
dintre legile aplicabile, fie la data când testamentul a fost întocmit, fie la data deschiderii moştenirii
testatorului.8

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Testamentul: a) poate fi încheiat atât personal, cât și prin mandatar cu procură specială; b) poate
fi revocat de către testator până în ultima clipă a vieții, cu excepția cazului în care a renunțat la dreptul de a
revoca testamentul; c) trebuie încheiat, sub sancțiunea nulității absolute, în una dintre formele prevăzute de
lege.
2. În materia moștenirii testamentare: a) testamentul verbal este valabil în ipoteza în care este
întocmit în împrejurări excepționale; b) în materia testamentului, forma scrisă este prevăzută de lege ad
validitatem; c) în ipoteza în care testamentul olograf valabil întocmit a dispărut printr-un caz fortuit ulterior
decesului testatorului, cuprinsul testamentului poate fi dovedit prin orice mijloc de probă.

8
Pentru amănunte, a se vedea C. P. Buglea, Drept internaţional privat român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2013, p. 104-105.

5
 3. În materia moștenirii testamentare: a) nerespectarea formei actului separat este sancționată cu
nulitatea absolută; b) recunoașterea unui copil în cadrul unui testament reciproc autentic nu este valabilă; c)
testamentul autentic, nul ca atare pentru vicii de formă, este valabil ca testament olograf, dacă îndeplinește
condițiile de formă prevăzute de lege pentru acesta.
4. Testamentul olograf: a) este valabil încheiat dacă este tehnoredactat pe calculator, semnat și datat
de către testator; b) nu este un act solemn, întrucât nu este încheiat în formă autentică; c) se poate încheia
oricând și oriunde, nefiind necesară prezența unui martor.
5. Testamentul autentic: a) poate fi autentificat doar de către notarii publici; b) prezintă avantajul că
în această formă pot testa şi persoanele care nu ştiu să scrie şi să citească; c) face deplină dovadă, faţă de
orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la locul şi data încheierii actului.
6. În materia moștenirii testamentare: a) datarea testamentului olograf se poate face și prin referire
la un eveniment care se poate stabili cu certitudine; b) testamentul olograf poate fi semnat prin aplicarea
unei ștampile sau a unei parafe; c) testamentul autentic poate fi autentificat și de către avocați.

REZOLVARE:
1. C; 2. B și C; 3. A și C; 4. C; 5. B și C; 6. A.

6
 TEMA NR. 10
OBIECTIVE:
1. Înțelegerea diferențelor dintre diferitele tipuri de legate;
2. Identificarea deosebirilor dintre cauzele de ineficacitate a legatelor;
3. Implicațiile dezmoștenirii asupra drepturilor diferitelor categorii de moștenitori.

CAPITOLUL II
REGIMUL JURIDIC AL
PRINCIPALELOR DISPOZIŢII TESTAMENTARE
Secţiunea I
Legatul
§1. Noţiunea de legat. Desemnarea legatarului
1. Noţiunea de legat. Aşa cum am văzut, testamentul poate cuprinde o mare varietate de dispoziţii. Însă
principala menire a testamentului este să asigure transmiterea, în tot sau în parte, a patrimoniului succesoral
- prin derogare de la regulile devoluţiunii legale a moştenirii - potrivit voinţei testatorului. Acest scop se
realizează, de regulă, prin intermediul legatelor prevăzute în testament.
Legatul este dispoziţia testamentară prin care testatorul stipulează ca, la decesul său, unul sau mai mulţi
legatari să dobândească întregul său patrimoniu, o fracţiune din acesta sau anumite bunuri determinate
(art. 986 C.civ.).
După cum rezultă din această definiţie, legatul - ca act unilateral de voinţă - este o liberalitate pentru
cauză de moarte. Legatul este o liberalitate (ca şi donaţia) pentru că testatorul urmăreşte să procure un
avantaj patrimonial (drept real şi/sau de creanţă) legatarului fără un contraechivalent. Intenţia liberală
caracterizează legatul chiar dacă este grevat de sarcini, fie şi de ordin patrimonial; în limita folosului pur
gratuit legatul este o liberalitate.
Legatul este un act juridic pentru cauză de moarte (mortis causa) deoarece produce efecte juridice
numai din momentul morţii testatorului; „testatorul stipulează ca, la decesul său,…” (art. 986 C.civ.). Spre
deosebire de donaţie, prin intermediul căreia donatorul îşi micşorează în mod actual şi irevocabil
patrimoniul său, legatul nu produce un asemenea efect; patrimoniul testatorului nu suferă modificări cât
timp el este în viaţă. Efectele se produc numai din clipa morţii testatorului în favoarea legatarului şi în
detrimentul moştenitorilor săi legali.
2. Desemnarea legatarului. Întrucât legatul este o dispoziţie testamentară ce exprimă voinţa unilaterală a
testatorului, desemnarea legatarului trebuie să fie făcută prin testamentul încheiat în formele prevăzute de
lege (a) şi să fie făcută personal de către testator (b). Cu respectarea acestor cerinţe, testatorul este liber să
aleagă modalitatea de desemnare a legatarului (c).
a) Potrivit art. 989 alin. 1 C.civ., sub sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul trebuie să îl determine pe
beneficiarul liberalităţii ori cel puţin să prevadă criteriile pe baza cărora acest beneficiar să poată fi
determinat la data la care liberalitatea produce efecte juridice. Aşadar, desemnarea legatarului trebuie să fie
făcută prin testament, în sensul ca elementele necesare pentru identificarea legatarului să se regăsească în
cuprinsul testamentului. Noul Cod civil prevede că persoana care nu există la data întocmirii liberalităţii
poate beneficia de o liberalitate dacă aceasta este făcută în favoarea unei persoane capabile, cu sarcina
pentru aceasta din urmă de a transmite beneficiarului obiectul liberalităţii îndată ce va fi posibil (art. 989
alin.2). De exemplu, testatorul lasă întreaga sa avere fiicei sale cu sarcina de a-i transmite primului său
copil, după ce se va naşte, o bijuterie de familie.
b) Deoarece testamentul este un act juridic esenţialmente personal, art. 989 alin. 3 C.civ. prevede că „Sub
sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul nu poate lăsa unui terţ dreptul de a-l desemna pe beneficiarul
liberalităţii sau de a stabili obiectul acesteia. Cu toate acestea, repartizarea bunurilor transmise prin legat
unor persoane desemnate de testator poate fi lăsată la aprecierea unui terţ”. În consecinţă, legatul cu
facultate de alegere, prin care testatorul a lăsat determinarea legatarului pe seama unei terţe persoane
(indicate în testament) este nul, pentru că, în acest caz, nu „testatorul dispune, pentru timpul când nu va mai
fi în viaţă” (art. 1.034 C.civ.), ci un terţ, după moartea testatorului. Astfel fiind, se admite nulitatea legatului
făcut în favoarea unei persoane a cărei alegere este lăsată pe de-a întregul la libera apreciere a unei terţe
persoane (cui voluerit), fără nicio contribuţie din partea testatorului la determinarea persoanei legatarului.
În schimb, legatul este considerat valabil în următoarele două cazuri:

1
 - Este valabil legatul făcut unei persoane desemnate de dispunător, cu o sarcină în favoarea unei persoane
alese fie de gratificat, fie de un terţ desemnat, la rândul său, tot de către dispunător. De exemplu, legatul
unei sume de bani făcut unei primării cu sarcina împărţirii sumei între săracii din localitate, urmând ca
alegerea săracilor să fie făcută de către primarul localităţii; legatul făcut unei universităţi cu sarcina
acordării de burse studenţilor merituoşi şi lipsiţi de mijloace materiale de la o anumită facultate, urmând ca
alegerea studenţilor să fie făcută de Consiliul facultăţii.
- Este valabil legatul făcut unor persoane desemnate de testator, dar repartizarea între ele a bunurilor
legate este lăsată la aprecierea unui terţ, care are calitatea de mandatar1. Întinderea drepturilor legatarilor
desemnaţi de testator nu afectează validitatea legatului.
c) Testatorul poate alege liber modul de desemnare a legatarului, nefiind obligat să respecte formule
sacramentale. Astfel, desemnarea directă se poate face nu numai prin indicarea numelui şi prenumelui, dar
şi prin arătarea calităţii care îl (îi) individualizează pe legatari (de exemplu, nepot, frate sau soră etc.).
Desemnarea legatarului se numeşte indirectă în cazul indicării unor elemente îndestulătoare pentru
identificarea legatarului, altele decât calitatea ce-l individualizează. De exemplu, şeful de promoţie dintr-un
an de la o anumită facultate etc.
§2. Clasificarea legatelor
3. Criterii de clasificare. Principalul criteriu de clasificare al legatelor este obiectul dispoziţiei
testamentare. În funcţie de acest criteriu distingem, după cum vom vedea, legate universale sau cu titlu
universal, având ca obiect patrimoniul defunctului (cotă-parte din patrimoniu), pe de-o parte, şi legate cu
titlu particular, având ca obiect anumite bunuri determinate (art. 1.054 alin. 1 C.civ.).
O altă clasificare a legatelor se face în funcţie de (absenţa sau prezenţa) modalităţilor care afectează
liberalitatea. În funcţie de acest criteriu deosebim legate pure şi simple, respectiv legate cu termen sau sub
condiţie şi legate cu sarcină (art. 1.054 alin. 2 C.civ.).
A. Clasificarea legatelor după obiectul lor
4. Feluri. Potrivit legii, testatorul poate stipula ca, la decesul său, unul sau mai mulţi legatari să
dobândească întregul său patrimoniu, o fracţiune din acesta sau anumite bunuri determinate. Rezultă că, în
lumina Codului civil, legatul poate avea ca obiect un patrimoniu, o universalitate de bunuri (universitas
bonorum) sau bunuri (drepturi) determinate, privite ut singuli. În primul caz, legatul este universal dacă are
ca obiect întreaga avere a testatorului ce va lăsa la moartea sa şi cu titlu universal dacă vizează o fracţiune
din acea universalitate, iar în al doilea caz legatul este cu titlu particular (singular), având ca obiect bunuri
determinate.
I. Legatul universal
5. Noţiune. Potrivit legii (art. 1.055 C.civ.), „Legatul universal este dispoziţia testamentară care conferă
uneia sau mai multor persoane vocaţie la întreaga moştenire”.
Legatul este universal dacă conferă vocaţie (chemare) la întreaga moştenire. Prin urmare, ceea ce
interesează este nu culegerea efectivă a întregii moşteniri, ci posibilitatea conferită legatarului (dreptul lui
eventual) de a culege întreaga universalitate succesorală. Astfel se explică dispoziţia legală potrivit căreia
pot exista doi sau mai mulţi legatari universali; dacă ei pot şi vor să vină la moştenire, universalitatea
succesorală se împarte în mod egal.
Legatul universal nu se referă la bunuri determinate, ci conferă vocaţie la întreaga moştenire, conţinutul
ei concret (emolumentul) determinându-se numai la data decesului testatorului. Până în acel moment pot
interveni schimbări (vânzări, cumpărări, donaţii etc., inclusiv pieirea unor bunuri) care să mărească sau să
micşoreze patrimoniul testatorului, dar care nu modifică vocaţia legatarului la întreaga succesiune în
componenţa ei concretă de la data decesului testatorului.
În sfârşit, precizăm că legatarul (legatul) universal poate fi desemnat nu numai sub această denumire,
dar şi prin termeni echivalenţi, de exemplu:
- legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile.
- legatul întregii averi.
- legatul cotităţii disponibile a moştenirii, căci în lipsă de moştenitori rezervatari la data deschiderii
moştenirii sau dacă cei existenţi nu pot ori nu vor să vină la moştenire, legatarul are vocaţie la întreaga

Mandatul poate fi conferit mortis causa cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege pentru
1

dispoziţiile testamentare.

2
 moştenire2, dacă din conţinutul testamentului nu rezultă intenţia testatorului de a limita vocaţia legatarului
la cotitatea disponibilă calculată în raport de datele din ziua întocmirii testamentului (de exemplu, 1/2 din
moştenire dacă, în acel moment, testatorul are un copil; în acest caz, dacă copilul rezervatar - după
deschiderea moştenirii - va renunţa la moştenire sau va fi declarat nedemn, vor beneficia moştenitorii legali
subsecvenţi, legatarul putând culege numai 1/2 din moştenire, ca legatar cu titlu universal).
- legatul nudei proprietăţi a întregii moşteniri este, de asemenea, un legat universal, deoarece legatarul
devine proprietarul universalităţii, iar la stingerea uzufructului va avea proprietatea deplină a întregii
moşteniri.
- legatul prisosului (rămăşiţei), adică a ceea ce rămâne după executarea legatelor (cu titlu universal şi/sau
cu titlu particular) cuprinse în testament; un astfel de legat este universal pentru că, dacă ceilalţi legatari nu
pot sau nu vor să vină la moştenire, legatarul prisosului va culege întreaga moştenire (dacă testatorul nu a
limitat vocaţia sa la o parte din moştenire şi dacă nu există moştenitori rezervatari).
II. Legatul cu titlu universal
6. Noţiune. Potrivit art. 1.056 alin. 1 C.civ. „Legatul cu titlu universal este dispoziţia testamentară care
conferă uneia sau mai multor persoane vocaţie la o fracţiune a moştenirii”.
Rezultă că ceea ce caracterizează legatul cu titlu universal este vocaţia la o fracţiune din moştenire
(universalitate), iar nu emolumentul care va fi cules de legatar şi care poate fi micşorat de existenţa
moştenitorilor rezervatari, a unor legate cu titlu particular sau datorii şi sarcini.
7. Precizări. Legatul cu titlu universal şi legatul universal au aceeaşi natură juridică, diferenţa dintre
ele fiind numai cantitativă.
Alin. (2) al art. 1.056 C.civ. prevede că prin fracţiune a moştenirii se înţelege:
a) „fie proprietatea unei cote-părţi din aceasta” (cum ar fi, 1/2, 1/4, 3/4, 25%, 75% etc. din moştenire).
Legatul cu titlu universal poate îmbrăca în acest caz aceleaşi forme ca şi legatul universal, cum ar fi: legatul
unei cote-părţi din totalitatea bunurilor mobile şi imobile(adică din întreaga moştenire); legatul unei cote-
părţi din cotitatea disponibilă a moştenirii; legatul unei cote-părţi din prisosul moştenirii, adică a ceea ce
rămâne după executarea legatelor cu titlu particular (eventual şi cu titlu universal) cuprinse în testament;
legatul nudei proprietăţi asupra unei cote-părţi din moştenire.
b) „fie un dezmembrământ al proprietăţii asupra totalităţii sau a unei cote-părţi din moştenire”
(respectiv, legatul uzufructului asupra întregii moşteniri sau legatul uzufructului asupra unei cote-părţi - de
exemplu, 1/2, 1/4, 3/4, 25%, 75% etc. - din moştenire);
c) „fie proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalităţii ori asupra unei cote-părţi din
universalitatea bunurilor determinate după natura sau provenienţa lor”. De exemplu:
i) proprietatea asupra totalităţii bunurilor determinate după natura lor vizează legatul proprietăţii
tuturor bunurilor imobile sau legatul proprietăţii tuturor bunurilor mobile. Legatul este cu titlu universal
numai dacă el este determinat cu referire la totalitatea bunurilor imobile sau mobile. Dacă determinarea se
face prin referire la altă categorie sau grup de bunuri(de exemplu, mobilele dintr-un apartament, imobilele
dintr-o localitate etc.), legatul nu va mai fi cu titlu universal, ci cu titlu particular.
ii) proprietatea asupra unei cote-părţi din universalitatea bunurilor determinate după natura lor – de
exemplu, legatul proprietăţii a 1/2 din totalitatea bunurilor imobile sau legatul proprietăţii a 1/4 din
totalitatea bunurilor mobile;
iii) proprietatea asupra totalităţii bunurilor determinate după provenienţa lor - legatul proprietăţii
tuturor bunurilor achiziţionate de către de cuius sau moştenite de acesta;
III. Legatul cu titlu particular
8. Noţiune. Potrivit noului Cod civil, orice legat care nu este universal sau cu titlu universal este un legat
cu titlu particular (art. 1.057). Din această definiţie negativă s-a tras concluzia că legatul este cu titlu
particular în cazul în care conferă legatarului vocaţie succesorală la unul sau mai multe bunuri determinate
(art. 986 C.civ.) privite izolat (ut singuli). Prin urmare, legatarul cu titlu particular nu are un drept eventual
(vocaţie) la universalitatea succesiunii sau la o fracţiune din acea universalitate, ci numai asupra unor
bunuri determinate sau determinabile, specificate în testament, indiferent de numărul şi valoarea acestor
bunuri. Astfel fiind, valoarea legatului cu titlu particular ar putea depăşi emolumentul cules de legatarul

2
A se vedea, de exemplu, Notariatul de stat al raionului 1 Mai Bucureşti, încheierea succesorală nr. 308/1956, cu
Notă de O. Căpăţînă, în LP nr.11/1956, p.1390-1393.

3
 universal sau cu titlu universal. De exemplu, legatul casei poate valora mai mult decât tot restul averii
defunctului cules de către legatarul universal.
9. Varietăţi de legate cu titlu particular. Constituie legate cu titlu particular, de exemplu:
a) Legatul unor bunuri corporale certe, individual determinate (casă, autovehicul etc.) sau bunuri de gen
determinate sau determinabile după număr, măsură etc. (o sumă de bani, o cantitate de grâu etc.).
b) Legatul unor bunuri incorporale (de exemplu, legatul creanţei - legatum nominis - pe care testatorul o
are împotriva unui terţ sau alte drepturi patrimoniale, cum ar fi dreptul de proprietate intelectuală, dreptul
asupra unor dividende sau alte beneficii etc.), căci orice legat care nu este universal sau cu titlu universal
este cu titlu particular (art. 1.057 C.civ).
c) Legatul prin care testatorul-creditor iartă datoria legatarului-debitor (legatum liberationis), caz în care
datoria se stinge din momentul deschiderii moştenirii.
d) Legatul unui fapt (posibil şi licit) prin care moştenitorul universal sau cu titlu universal este obligat să
facă sau să nu facă ceva în favoarea legatarului, de exemplu, să repare casa lui, să plătească datoria acestuia
faţă de un terţ etc.
B. Clasificarea legatelor în funcţie de modalităţi.
10. Legatul pur şi simplu. Legatul este pur şi simplu dacă nu este afectat de nicio modalitate. În acest
caz drepturile legatarului, asemănător cu drepturile moştenitorilor legali, se nasc din momentul deschiderii
moştenirii. Din momentul morţii testatorului legatarul devine titularul dreptului real sau de creanţă ce intră
în conţinutul legatului (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular), indiferent de momentul
exercitării dreptului de opţiune succesorală sau de punerea sa în posesiune.
11. Legatul cu termen. Dacă testatorul a supus legatul unui termen, efectele se vor produce, în principiu,
potrivit dreptului comun în materie de modalităţi ale actului juridic, după cum termenul este suspensiv sau
extinctiv3.
Dacă termenul este suspensiv, drepturile legatarului se vor naşte şi se vor putea transmite inter vivos şi
mortis causa - ca şi în cazul legatului pur şi simplu - din momentul deschiderii moştenirii; numai
executarea, exigibilitatea legatului este amânată până la împlinirea termenului (de exemplu, la împlinirea
vârstei majoratului).
În cazul termenului extinctiv, legatul produce efecte de la deschiderea moştenirii întocmai ca un legat pur
şi simplu, dar la împlinirea termenului dreptul legat se stinge pentru viitor (de exemplu, dreptul la o rentă pe
o perioadă determinată)4.
12. Legatul sub condiţie. Ca şi în dreptul comun, condiţia care afectează existenţa (naşterea sau
desfiinţarea) legatului poate fi suspensivă sau rezolutorie5.
a) Dacă condiţia este suspensivă legatarul nu devine proprietar sau creditor la deschiderea moştenirii, ci
numai în momentul realizării condiţiei (îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului, după cum condiţia
este pozitivă sau negativă)6. Din acel moment însă, condiţia produce, în principiu, efecte retroactive;
legatarul devine proprietar sau creditor de la data deschiderii moştenirii.
b) În cazul în care condiţia este rezolutorie, drepturile legatarului se nasc din momentul deschiderii
moştenirii; pendente conditione legatul produce efecte ca şi legatele pure şi simple. În consecinţă, legatul
este transmisibil prin acte între vii, iar în caz de moarte a legatarului, proprii săi moştenitori dobândesc
dreptul la legat (indiferent că este legat universal, cu titlu universal sau cu titlu particular, dar în caz de
retransmitere prin moştenire testamentară având ca obiect acest legat determinat, legatul va fi în toate
cazurile cu titlu particular)7.

3
Potrivit art. 1.411 C.civ., «(1) Obligaţia este afectată de termen atunci când executarea sau stingerea ei depinde
de un eveniment viitor şi sigur. (2) Termenul poate fi stabilit de părţi sau de instanţă ori prevăzut de lege.», iar art.
1.412 C. civ. dispune că «(1) Termenul este suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadenţa
obligaţiei. (2) Termenul este extinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligaţia se stinge.»
4
Potrivit art. 882 alin. 2 C.civ., termenul extinctiv se va putea arăta atât în cuprinsul intabulării, cât şi al înscrierii
provizorii.
5
Potrivit art. 1.400 C.civ., «Condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea
obligaţiei.», iar potrivit art. 1.401 C.civ., «(1) Condiţia este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină
desfiinţarea obligaţiei. (2) Până la proba contrară, condiţia se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadenţa
obligaţiilor principale precedă momentul la care condiţia s-ar putea îndeplini.»
6
Condiţia se consideră realizată dacă cel obligat la predarea legatului a împiedicat cu rea-credinţă realizarea ei
(art.1.405 C.civ.).
7
Vezi supra nr.145 lit.e.

4
 13. Legatul cu sarcină (sub modo). Specifică liberalităţilor, sarcina - ca modalitate a legatului - este o
obligaţie impusă de testator legatarului, care - după acceptarea legatului - este ţinut s-o execute. Sarcina
poate fi prevăzută de testator atât în cazul legatelor universale sau cu titlu universal, cât şi în cazul legatelor
cu titlu particular8.
Sarcina poate fi stipulată în interesul unui terţ, în interesul testatorului sau în interesul gratificatului
însuşi.
a) Dacă sarcina este prevăzută în favoarea unui terţ, ea reprezintă o stipulaţie pentru altul şi constituie fie
o plată realizată pe această cale, fie o liberalitate indirectă.
b) Sarcina este în interesul testatorului în cazul în care el personal are un interes - material sau moral - în
executarea sarcinii (de exemplu, plata unei datorii, suportarea cheltuielilor de înmormântare sau organizarea
unei slujbe religioase de pomenire etc.).
c) Dacă sarcina este stipulată chiar în interesul legatarului, suntem în prezenţa unei liberalităţi cu
afectaţiune specială, testatorul având şi el un interes - cel puţin moral - în executarea sarcinii. De exemplu, o
sumă de bani cu titlu de legat este lăsată pentru finanţarea continuării unor cercetări ştiinţifice începute de
testator.
14. Revizuirea condiţiilor şi a sarcinilor. Sediul materiei îl reprezintă art. 1.006-1.008 C.civ.
Potrivit art. 1.006 „Dacă, din cauza unor situaţii imprevizibile şi neimputabile beneficiarului, survenite
acceptării liberalităţii, îndeplinirea condiţiilor sau executarea sarcinilor care afectează liberalitatea a devenit
extrem de dificilă ori excesiv de oneroasă pentru beneficiar, acesta poate cere revizuirea sarcinilor sau a
condiţiilor”.
Art. 1.007 dispune: „(1) Cu respectarea, pe cât posibil, a voinţei dispunătorului, instanţa de judecată
sesizată cu cererea de revizuire poate să dispună modificări cantitative sau calitative ale condiţiilor sau ale
sarcinilor care afectează liberalitatea ori să le grupeze cu acelea similare provenind din alte liberalităţi. (2)
Instanţa de judecată poate autoriza înstrăinarea parţială sau totală a obiectului liberalităţii, stabilind ca preţul
să fie folosit în scopuri conforme cu voinţa dispunătorului, precum şi orice alte măsuri care să menţină pe
cât posibil destinaţia urmărită de acesta”.
În fine, potrivit art. 1.008 „Dacă motivele care au determinat revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor nu mai
subzistă, persoana interesată poate cere înlăturarea pentru viitor a efectelor revizuirii”.
Există multiple situaţii în practică în care liberalităţile (atât donaţiile cât şi legatele) sunt afectate de
sarcini sau condiţii. Mai mult decât atât, sarcinile şi condiţiile nu vizează obligaţii, respectiv evenimente
care urmează să se execute, respectiv să se îndeplinească imediat după ce liberalitatea începe să producă
efecte, ci uneori se întind pe perioade de timp foarte mari (mai multe decenii sau chiar peste un secol). În
acest interval de timp, situaţiile avute în vedere de către dispunător şi beneficiar pot suferi modificări
însemnate astfel încât îndeplinirea condiţiilor sau executarea sarcinilor să devină extrem de dificilă ori
excesiv de oneroasă pentru beneficiar. Se pune problema adaptării condiţiilor şi a sarcinilor în aşa fel încât
să se respecte spiritul liberalităţii consimţite de către dispunător.
Ne aflăm în prezenţa unei aplicaţii a teoriei impreviziunii în materia liberalităţilor afectate de sarcini sau
condiţii. Trebuie menţionat că nu orice dificultate în îndeplinirea condiţiilor sau în executarea sarcinilor
conferă dreptul beneficiarului de a obţine revizuirea acestora. Legiuitorul foloseşte sintagmele „extrem de
dificilă” şi „excesiv de oneroasă”, ceea ce înseamnă că este absolut necesar să ne aflăm în ipoteza unor
dificultăţi foarte serioase, care nu au putut fi prevăzute de dispunător la momentul întocmirii testamentului
sau de legatar la momentul acceptării legatului. Instabilitatea monetară, criza economică, deprecierea valorii
imobilelor şi alte asemenea evenimente întâlnite în ultima vreme şi cunoscute de către testator şi beneficiar -
dacă se vor repeta în viitorul apropiat fără a se înregistra intensităţi cu totul neobişnuite – nu vor mai
justifica revizuirea condiţiilor şi a sarcinilor. Trebuie să fie vorba aşadar despre circumstanţe economice,

8
Potrivit art. 882 alin. 2 C.civ., sarcina liberalităţii se va putea arăta atât în cuprinsul intabulării, cât şi al înscrierii
provizorii.

5
financiare, politice sau sociale noi ori evenimente şi obstacole pe care donatorul sau testatorul nu le-a
prevăzut9.
De exemplu, au fost situaţii în care o clădire a fost lăsată legat unei localităţi cu sarcina ca această clădire
să servească drept şcoală. La un moment dat, printr-un fapt al autorităţii, şcoala a fost închisă fie din cauza
lipsei elevilor, fie pentru că nu mai corespundea normelor legale în vigoare (iar aducerea la standardele
cerute necesita cheltuieli uriaşe, lipsind fondurile băneşti aferente). În aceste condiţii, a fost admisă cererea
de revizuire a sarcinilor, care poate însemna chiar şi autorizarea vânzării bunului respectiv, iar preţul să fie
folosit în scopuri conforme cu voinţa dispunătorului (de exemplu, clădirea urmează să fie folosită ca
bibliotecă sau banii obţinuţi din vânzarea clădirii să fie folosiţi pentru scopuri legate de sprijinirea copiilor
din acea localitate pentru realizarea instruirii şi educării lor). La fel au stat lucrurile şi în situaţia în care
bunul a fost folosit, potrivit voinţei testatorului, cu destinaţia de casă parohială, iar la un moment dat postul
de preot din acea localitate a fost desfiinţat.
§4. Ineficacitatea legatelor.
15. Noţiune. Cauze. Noţiunea generică de ineficacitate a legatelor desemnează acele ipoteze în care
dispoziţia testamentară prin care testatorul a instituit unul sau mai multe legate este lipsită de efecte juridice,
deci este ineficace, din cauze prevăzute de lege. Aceste cauze pot fi grupate în patru categorii.
Nulitatea absolută sau relativă a legatelor intervine în caz de nerespectare a regulilor de formă sau de
fond prevăzute de lege pentru validitatea lor (lit. A).
Reducţiunea legatelor, având drept consecinţă ineficacitatea parţială sau totală a legatelor se produce - la
cererea moştenitorilor rezervatari, a succesorilor acestora şi a creditorilor chirografari - în cazul în care, prin
liberalităţile făcute de defunct (ţinând seama şi de donaţiile făcute în timpul vieţii) s-a depăşit cotitatea
disponibilă. Problemele privind reducţiunea liberalităţilor excesive urmează să le analizăm în capitolul
consacrat rezervei succesorale.
Revocarea testamentului sau a unora din dispoziţiile sale (aici ne interesează legatele) poate fi voluntară,
când este opera testatorului, sau judecătorească, pronunţată de instanţă pentru cazurile prevăzute de lege
(lit. B).
Caducitatea legatelor intervine când executarea lor devine imposibilă din cauze posterioare momentului
întocmirii testamentului (lit. C). În sfârşit, urmează să analizăm şi consecinţele ineficacităţii legatului,
inclusiv problema dreptului de acrescământ (lit. D).

A. Nulitatea legatelor
16. Regim juridic. Nulitatea absolută sau relativă a legatului intervine în cazul în care testamentul,
respectiv dispoziţia testamentară prin care a fost prevăzut, nu întruneşte condiţiile de validitate, de fond sau
formă, prevăzute de lege. Poate fi vorba de cauze de nulitate comune tuturor actelor juridice, cum ar fi
viciile de consimţământ, sau de cauze de nulitate specifice legatelor, cum ar fi nerespectarea regulilor de
formă prevăzute de lege pentru testamente (inclusiv cerinţa actului separat). În toate cazurile, nulitatea
legatelor se apreciază în raport de elementele, cauzele existente la data întocmirii testamentului şi care
împiedică naşterea valabilă a legatului. Cauzele ivite ulterior şi care determină imposibilitatea executării
legatului nu constituie cauze de nulitate, ci atrag caducitatea legatului.

B. Revocarea legatelor
17. Consideraţii generale. Legatul născut în mod valabil poate deveni ineficace prin efectul revocării
lui, fie că este vorba de revocarea testamentului în întregul lui, fie că revocarea vizează numai legatul (ori
numai o parte dintr-un legat) sau legatele instituite prin testament.
Revocarea legatelor poate fi voluntară când îşi găseşte sorgintea în voinţa unilaterală a testatorului sau
judecătorească când se pronunţă de către instanţă pentru faptele (de regulă, culpabile) prevăzute de lege
săvârşite de legatar.
a. Revocarea voluntară
18. Reglementare. Noţiune. Potrivit art. 1.068 alin. 1 C.civ., legatele sunt supuse dispoziţiilor privind
revocarea voluntară a testamentului. Aceasta înseamnă că legatele pot fi revocate în cazurile în care

9
J. Patarin, Révocation des libéralités pour l'inexécution des charges: conditions de recevabilité d'une demande
reconventionnelle en révision des charges (art. 900-2 et 900-5 c. civ.) et indemnisations consécutives à la révocation,
în RTD Civ. 1995, p. 167-169.

6
intervine revocarea voluntară a testamentului, reglementate de art. 1.051-1.053 C.civ., existând însă şi cazuri
de revocare voluntară caracteristice numai legatelor, prevăzute de art. 1.068 alin. 2-4 C.civ.
În principiu, testamentul, ca şi dispoziţiile pe care le cuprinde, sunt acte juridice esenţialmente
revocabile, dacă legea nu prevede altfel în mod expres. În orice caz, legatele pot fi revocate prin voinţa
unilaterală a testatorului până în ultima clipă a vieţii. El nu poate renunţa valabil la acest drept - orice clauză
de renunţare făcută prin testament sau alt act este nulă absolut (art. 1.034 C.civ) - şi îl poate exercita în mod
discreţionar, nefiind susceptibil de abuz. Iar legatarul nu poate invoca vreun drept câştigat, deoarece legatul
nu produce efecte decât la data deschiderii moştenirii.
După modul de manifestare a voinţei revocatorii, revocarea voluntară poate fi expresă sau tacită şi este
valabilă dacă testatorul a avut capacitatea de a testa şi consimţământul neviciat.
19. Revocarea voluntară expresă (directă). Potrivit art. 1.051 C.civ. un testament nu poate fi revocat
expres, în tot sau în parte, decât printr-un act autentic notarial sau printr-un testament ulterior.
Actul autentic notarial trebuie să fie autentificat în condiţiile prevăzute de Legea nr. 36/1995.
Testamentul ulterior trebuie încheiat într-una dintre formele prevăzute de lege pentru testamente.
Rezultă că revocarea voluntară expresă este un act solemn; sub sancţiunea nulităţii absolute, actul
revocator trebuie să fie redactat în formă testamentară sau în formă autentică notarială.
Testamentul care revocă un testament anterior trebuie să fie valabil ca atare, dar poate fi întocmit într-o
formă diferită de aceea a testamentului revocat; nu se aplică regula simetriei formelor.
20. Revocarea voluntară tacită (indirectă). Alături de revocarea expresă, se admite şi revocarea tacită a
legatelor. Revocarea este tacită dacă, fără a fi declarată expres, rezultă indirect, dar neîndoielnic, din
anumite acte sau fapte, săvârşite de testator sau cunoscute de el.
Noul Cod civil prevede patru cazuri de revocare tacită: întocmirea unui testament nou (posterior) care -
fără a revoca expres pe cel anterior - conţine dispoziţii inconciliabile (incompatibile sau contrare) cu
dispoziţiile testamentului anterior (art. 1.052 alin. 3 C.civ.); distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului
olograf (art. 1052 alin.2 şi 3 C.civ.); înstrăinarea voluntară a bunului ce constituie obiectul unui legat cu titlu
particular, consimţită de către testator (art. 1.068 alin. 2 şi 3 C.civ.); distrugerea voluntară de către testator a
bunului ce constituie obiectul legatului cu titlu particular (art. 1.068 alin.4 C.civ.).

b. Revocarea judecătorească
21. Noţiune. Cauze. Revocarea judecătorească a legatelor - cauză de ineficacitate ca şi revocarea
voluntară sau nulitatea ori caducitatea - intervine în cazurile în care legatarul săvârşeşte, de regulă în mod
culpabil, o faptă dintre cele limitativ prevăzute de lege drept cauze de revocare judecătorească. Fapta care
justifică revocarea poate fi săvârşită înainte sau după deschiderea moştenirii, după caz, dar revocarea poate
fi pronunţată de instanţă, la cererea persoanei (persoanelor) interesate, numai după moartea testatorului.
Cazurile în care poate interveni revocarea judecătorească a legatelor - cu aplicabilitate în materia
moştenirii testamentare - sunt, în principiu, cele prevăzute drept cauze legale de revocare a donaţiilor, şi
anume: neîndeplinirea sarcinilor şi ingratitudinea legatarului (art. 1.069 alin. 1 şi 2 C.civ).
Printre cauzele de revocare judecătorească a legatelor pentru ingratitudinea legatarului, legiuitorul nu a
reţinut însă „refuzul de alimente” (art. 1.023 lit. c C.civ.), deoarece testamentul produce efecte numai la
moartea testatorului şi legatarul nu poate avea obligaţii (alimentare) anticipate rezultând din testament. Prin
urmare, «refuzul de alimente» nu justifică revocarea judecătorească a legatului pentru ingratitudine. În
schimb, legea prevede o altă cauză de revocare judecătorească pentru ingratitudine, şi anume, injuriile
grave la adresa memoriei testatorului (art. 1.069 alin. 2 lit. b teza finală C.civ.).
22. Revocarea legatului pentru neîndeplinirea sarcinii. După cum am văzut,sarcina de care este afectat
legatul îl obligă pe legatarul acceptant al liberalităţii să o execute, persoanele interesate (terţul beneficiar al
sarcinii, creditorii lui sau executorul testamentar) putând cere prin justiţie executarea silită. Legea prevede
însă şi o altă posibilitate: revocarea judecătorească a legatului pentru neîndeplinirea sarcinii instituite de
testator.
Acţiunea în revocare poate fi intentată (sau opusă pe cale de excepţie) de persoanele care, în caz de
admitere, urmează să beneficieze de efectele revocării: moştenitorii legali (indiferent dacă sunt sau nu
rezervatari), legatarii universali sau cu titlu universal, chiar şi cei cu titlu particular dacă pot justifica un
interes în revocarea legatului (de exemplu, legat cu titlu particular conjunctiv10 sau legatarul cu titlu

10
A se vedea D. Chirică, op.cit., p.252.

7
particular este însărcinat cu executarea legatului), inclusiv creditorii lor pe calea acţiunii oblice (art. 1.560
C.civ.). Terţul beneficiar al sarcinii nu poate cere revocarea, neavând niciun interes în acest sens, cu
excepţia cazului când are şi calitatea de succesibil al defunctului, iar în această din urmă calitate revocarea îi
profită, legatul (parte din legat) ce-i revine în calitate de moştenitor legal fiind mai valoros decât sarcina
stipulată în favoarea sa.
Potrivit art. 1.070 C.civ., dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului pentru neîndeplinirea
sarcinii se prescrie în termen de un an de la data la care sarcina trebuia executată. Dacă sarcina trebuie
executată imediat, nefiind stabilită o dată pentru executare, termenul de un an începe să curgă de la data
deschiderii moştenirii, când legatul afectat de sarcină începe să producă efecte.
Revocarea judecătorească a legatului intervine în cazul neîndeplinirii sarcinii fără justificare. În toate
cazurile, interpretând voinţa testatorului, instanţa este chemată să aprecieze dacă neexecutarea sarcinii (care
nu are caracterul unei simple recomandări11) este suficient de gravă pentru a justifica revocarea (de
exemplu, obligaţia alimentară este executată defectuos).
23. Revocarea legatului pentru ingratitudine. Potrivit legii, revocarea judecătorească poate fi pronunţată
dacă legatarul a săvârşit următoarele fapte:
a) în timpul vieţii testatorului (art. 1.069 alin. 2 lit. a şi lit. b teza I C.civ.):
- dacă legatarul a atentat la viaţa testatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind că alţii
intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat.
- dacă legatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de testator;
b) după moartea testatorului (art. 1.069 alin. 2 lit. b teza a II-a C.civ.):
- dacă legatarul se face vinovat de injurii grave la adresa memoriei testatorului.
Acţiunea în revocare poate fi intentată după deschiderea moştenirii (sau opusă pe cale de excepţie) - ca
şi revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii - de persoanele interesate care, în caz de admitere, urmează să
profite de efectele revocării.
Dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului pentru ingratitudine se prescrie în termen de
un an de la data la care moştenitorul a cunoscut fapta de ingratitudine (art. 1.070 C.civ.). Aşadar, termenul
de un an este un termen de prescripţie, iar nu un termen de decădere, fiind supus regimului juridic al
prescripţiei extinctive. În sistemul Codului civil de la 1864 termenul de un an era termen de decădere de
drept substanţial, nefiind supus cauzelor de întrerupere şi suspendare prevăzute în materie de prescripţie.
C. Caducitatea legatelor
24. Noţiunea de caducitate. Caducitatea este o cauză de ineficacitate a legatului, constând într-o
imposibilitate de executare a legatului, instituit valabil de către testator şi nerevocat de acesta, ca urmare a
unor împrejurări străine de voinţa testatorului.
25. Cazurile de caducitate. Art. 1.071 C.civ. prevede 6 cazuri de caducitate: a) legatarul nu mai este în
viaţă la data deschiderii moştenirii; b) legatarul este incapabil de a primi legatul la data deschiderii
moştenirii; c) legatarul este nedemn; d) legatarul renunţă la legat; e) legatarul decedează înaintea împlinirii
condiţiei suspensive ce afectează legatul, dacă aceasta avea un caracter pur personal; f) bunul ce formează
obiectul legatului cu titlu particular a pierit în totalitate din motive care nu ţin de voinţa testatorului, în
timpul vieţii testatorului sau înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul.
D. Destinaţia bunurilor care au constituit obiectul unui legat ineficace.
26. Regula. Dacă legatul este ineficace din cauza nulităţii, revocării, caducităţii sau desfiinţării pentru
nerealizarea condiţiei suspensive ori pentru îndeplinirea condiţiei rezolutorii se pune întrebarea, care va fi
soarta bunurilor (drepturilor) care au format obiectul legatului ineficace12.
Problema este asemănătoare, dar nu identică, cu situaţia ce se poate întâlni în materia moştenirii legale,
când o persoană care ar fi avut vocaţie succesorală concretă (utilă) nu poate (de exemplu, din cauza
nedemnităţii sau a lipsei capacităţii succesorale) sau nu vrea să vină (renunţă) la moştenire. Potrivit
regulilor devoluţiunii legale a moştenirii, în astfel de cazuri moştenirea, respectiv cota parte
corespunzătoare din moştenire, va fi culeasă de comoştenitori - ale căror cote succesorale vor creşte în
mod corespunzător - sau va trece la moştenitorii subsecvenţi, inclusiv moştenitorii care pot culege
moştenirea prin reprezentare succesorală în cazul în care ascendentul lor este decedat sau nedemn la data

11
A se vedea, TS, col. civ., dec. nr. 1229/1959, cit. supra.
Dacă ineficacitatea intervine din cauza distrugerii bunului care formează obiectul legatului cu titlu particular,
12

evident, problema arătată nu se pune.

8
 deschiderii moştenirii (împiedicând creşterea porţiunii comoştenitorilor de acelaşi grad de rudenie cu
defunctul ca şi cel reprezentat).
Şi în domeniul moştenirii testamentare, din ansamblul dispoziţiilor care guvernează materia, se poate
desprinde o regulă călăuzitoare care însă nu va primi aplicare dacă testatorul a dispus altfel.
Regula în materia devoluţiunii testamentare a moştenirii este prevăzută în art. 1.072 C.civ. potrivit cu
care ineficacitatea legatului din cauza nulităţii, revocării, caducităţii sau desfiinţării pentru nerealizarea
condiţiei suspensive ori pentru îndeplinirea condiţiei rezolutorii profită moştenitorilor ale căror drepturi
succesorale ar fi fost micşorate sau, după caz, înlăturate prin existenţa legatului sau care aveau obligaţia
să execute legatul. Cu alte cuvinte, vor profita moştenitorii în dauna cărora legatul ar fi fost executat.
Secţiunea a II-a
Dezmoştenirea (exheredarea)
27. Noţiune. Referitor la patrimoniul succesoral, în lumina art. 1.035 C.civ. testamentul poate conţine nu
numai dispoziţii pozitive - legate - dar şi dispoziţii negative - dezmoşteniri (exheredări) - prin care testatorul
înlătură de la moştenire unul sau mai mulţi moştenitori legali, rude sau soţ supravieţuitor.
Potrivit art. 1.074 alin. 1 C.civ., dezmoştenirea este dispoziţia testamentară prin care testatorul îi înlătură
de la moştenire, în tot sau în parte, pe unul sau mai mulţi dintre moştenitorii săi legali.
Prin dezmoştenire, moştenitorii legali care nu sunt rezervatari pot fi înlăturaţi de la moştenire cu de-
săvârşire (rudele colaterale şi ascendenţii ordinari), iar moştenitorii rezervatari (descendenţii, ascendenţii
privilegiaţi şi soţul supravieţuitor) pot fi dezmoşteniţi din acea parte a moştenirii care excedează cota lor de
rezervă, numită cotitate disponibilă.
28. Feluri. În funcţie de modul de manifestare a voinţei de dezmoştenire, ea poate fi de mai multe feluri:
directă, indirectă şi cu titlu de sancţiune.
28.1. Dezmoştenirea directă. Dezmoştenirea este directă atunci când testatorul dispune prin testament
înlăturarea de la moştenire a unuia sau mai multor moştenitori legali (art. 1.074 alin. 2 teza I C.civ.).
28.2. Dezmoştenirea indirectă. Dezmoştenirea este indirectă când testatorul, fără să menţioneze expres
înlăturarea de la moştenire a moştenitorilor legali, instituie unul sau mai mulţi legatari care urmează să
culeagă moştenirea, în tot sau în parte (art. 1.074 alin. 2 teza a II-a C.civ.). Înseamnă că prin instituirea de
legatari moştenitorii legali nerezervatari pot fi înlăturaţi de la moştenire total, iar cei rezervatari în limita
cotităţii disponibile. De exemplu, prin desemnarea unui legatar universal13 sau a doi legatari cu titlu
universal fiecare pentru o jumătate de moştenire.
28.3. Dezmoştenirea sancţiune. Dezmoştenirea sancţiune, numită şi clauză penală, este acea dispoziţie
testamentară prin care testatorul prevede înlăturarea de la moştenire a acelor moştenitori care ar ataca
testamentul sau dispoziţiile testamentare cu acţiune în justiţie. O asemenea dispoziţie vizează, de regulă, pe
moştenitorii legali care ar ataca testamentul ce cuprinde legate, dar poate fi îndreptată şi împotriva
legatarului, de exemplu, împotriva legatarului universal care ar ataca dispoziţia testamentară prin care s-a
prevăzut un legat cu titlu particular în favoarea unei alte persoane.
În principiu, dezmoştenirea sancţiune este valabilă; fiind liber să dispună de moştenirea pe care o va lăsa
după moarte, testatorul poate lua şi măsuri de apărare, de respectare a dispoziţiilor sale de ultimă voinţă,
inclusiv cele care conţin dezmoşteniri determinate de sentimente de supărare, de mânie etc.
29. Efecte. Art. 1075 C.civ. reglementează efectele dezmoştenirii. Deosebim mai multe situaţii:
a) Alin. (1): În cazul dezmoştenirii soţului supravieţuitor, moştenitorii din clasa cu care acesta vine în
concurs culeg partea din moştenire rămasă după atribuirea cotei cuvenite soţului supravieţuitor ca urmare a
dezmoştenirii.
De exemplu, defunctul are 2 copii şi soţ supravieţuitor şi l-a dezmoştenit pe acesta din urmă. Soţul
supravieţuitor va culege rezerva de 1/8 din moştenire, iar copiii vor împărţi în mod egal cota de 7/8 (aceasta
fiind partea din moştenire rămasă după atribuirea cotei de 1/8 cuvenite soţului supravieţuitor ca urmare a
dezmoştenirii). Textul se referă la „cotă”, iar nu la „rezervă” pentru că este posibil ca defunctul să prevadă o
înlăturare de la moştenire doar în parte, adică o diminuare (reducere) a cotei legale. De exemplu, se prevede
că soţul supravieţuitor este dezmoştenit în parte, urmând să primească doar 1/6 din moştenire, în loc de 1/4
cât ar fi primit ca moştenitor legal. În acest caz, constatându-se că rezerva soţului supravieţuitor de 1/8 nu a
fost încălcată, soţul supravieţuitor va primi 1/6 din moştenire, iar cei doi copii vor împărţi în mod egal cota
de 5/6 din moştenire, revenind fiecăruia câte 5/12 din moştenire.

13
A se vedea, de exemplu, cauza soluţionată prin dec. civ.a TJ Suceava nr.839/1980, în RRD, nr.3, 1981, p.61.

9
 Pentru a nu reveni, subliniem faptul că în sistemul noului Cod civil dezmoştenirea poate fi nu numai
totală, constând în înlăturarea de la moştenire în tot a unuia sau mai multor moştenitori legali, ci şi parţială,
constând într-o diminuare a cotei pe care moştenitorul legal ar fi primit-o în absenţa dezmoştenirii.
b) Alin. (2): Dacă, în urma dezmoştenirii, pe lângă soţul supravieţuitor, vin la moştenire atât cel
dezmoştenit, cât şi acela care beneficiază de dezmoştenire, acesta din urmă culege partea rămasă după
atribuirea cotei soţului supravieţuitor şi a cotei celui dezmoştenit.
De exemplu, defunctul are soţ supravieţuitor, un copil, doi părinţi şi un frate, iar prin testamentul întocmit
l-a dezmoştenit pe copil. Soţul supravieţuitor va culege cota de 1/4 (deşi vine în concurs cu moştenitori din
două clase, cota se stabileşte ca şi când acesta ar fi venit în concurs numai cu cea mai apropiată, respectiv
clasa I, conform art. 972 alin. 2 C.civ.), copilul va culege rezerva de 3/8, iar restul de 3/8 se va împărţi între
moştenitorii din clasa a II-a (respectiv, părinţii defunctului vor primi împreună 3/16, câte 3/32 fiecare, iar
fratele defunctului va primi 3/16 din moştenire).
Precizăm că, pentru ca soţul supravieţuitor să vină la moştenire în concurs cu moştenitori legali din două
clase diferite, este absolut necesar ca moştenitorii din clasa subsecventă - care prin dezmoştenirea celor din
clasa preferată au dobândit vocaţie concretă la moştenire - să accepte moştenirea în termenul de opţiune
succesorală prevăzut de lege. În caz contrar, de exheredarea moştenitorilor din clasa preferată va profita soţul
supravieţuitor, care - în virtutea vocaţiei sale la întreaga moştenire - va culege tot ceea ce rămâne după ce se
atribuie cota celui dezmoştenit. De exemplu, dacă a fost dezmoştenit direct şi total copilul defunctului şi
nimeni în afară de soţul supravieţuitor nu mai acceptă moştenirea, copilul va primi rezerva de 3/8 din
moştenire, iar soţul supravieţuitor va primi restul de 5/8 din moştenire14. Numai dacă ar fi fost dezmoşteniţi
direct şi total atât soţul supravieţuitor, cât şi copilul şi nu mai există alţi moştenitori legali şi/sau testamentari
acceptanţi, cota de 1/2, adică ceea ce rămâne după atribuirea rezervei globale de 1/2 (dintre care 1/8 rezerva
soţului supravieţuitor şi 3/8 rezerva copilului), va constitui moştenire vacantă şi va reveni comunei, oraşului
municipiului sau statului, după caz.
c) Alin. (3): Atunci când, în urma dezmoştenirii, un moştenitor primeşte o cotă inferioară cotei sale
legale, moştenitorul cu care vine în concurs culege partea care ar fi revenit celui dezmoştenit.
De exemplu, defunctul are doi fraţi, F1 şi F2; şi prin testamentul întocmit a prevăzut dezmoştenirea în
parte a fratelui F1 încât acesta să primească doar 1/4 din moştenire (în loc de 1/2 cât ar fi primit ca
moştenitor legal). Fratele F2, care nu a fost instituit legatar, va primi ca moştenitor legal 3/4 din moştenire,
culegând astfel şi partea care ar fi revenit fratelui F1 dacă nu ar fi fost dezmoştenit. În calitate de moştenitor
legal F2 are vocaţie universală şi de aceea culege şi partea care ar fi revenit celui dezmoştenit.
Tot astfel, dacă defunctul are doi părinţi, P1 şi P2 (moştenitori rezervatari), şi prin testamentul întocmit a
prevăzut dezmoştenirea părintelui P1, acesta va primi la cerere rezerva de 1/4, iar celălalt părinte va primi, ca
moştenitor legal, 3/4 din moştenire, culegând astfel şi partea care ar fi revenit părintelui P1 dacă nu ar fi fost
dezmoştenit (dacă părintele P1 nu ar fi fost dezmoştenit, ambii părinţi ar fi primit câte 1/2 din moştenire).
d) Alin. (4): Dacă, în urma dezmoştenirii, o persoană este înlăturată total de la moştenire, cota ce i s-ar fi
cuvenit se atribuie moştenitorilor cu care ar fi venit în concurs sau, în lipsa acestora, moştenitorilor
subsecvenţi.
Un prim exemplu: defunctul are doi fraţi, F1 şi F2, şi prin testamentul întocmit a prevăzut dezmoştenirea
în tot a fratelui F1.Întrucât acesta din urmă nu este moştenitor rezervatar, va fi înlăturat în totalitate de la
moştenire. Fratele F2, deşi nu a fost instituit legatar, va primi ca moştenitor legal întreaga moştenire,
culegând astfel şi partea de 1/2 care ar fi revenit fratelui F1 dacă acesta din urmă nu ar fi fost dezmoştenit.
Un al doilea exemplu: defunctul are un frate, F1, şi prin testamentul întocmit a prevăzut dezmoştenirea în
tot a fratelui F1. Întrucât acesta din urmă nu este moştenitor rezervatar, va fi înlăturat în totalitate de la
moştenire. În acest caz, moştenirea va reveni moştenitorilor subsecvenţi (de exemplu, bunicilor – care sunt
moştenitori din clasa a III-a sau unchilor - care sunt moştenitori din clasa a IV-a), iar aceştia vor culege
moştenirea ca moştenitori legali, testamentul fiind invocat de ei doar pentru a justifica vocaţia succesorală
concretă.
e) Potrivit art. 1.075 alin. (5), dispoziţiile prevăzute la alin. (1)-(4) nu pot profita persoanelor incapabile
de a primi legate.

14
Această soluţie se corelează cu prevederile art. 1.090 alin. 3 C.civ. şi cu cele ale art. 1.075 alin. 3 C.civ. De
altfel, în exemplul prezentat, soţul supravieţuitor nu mai concurează cu moştenitori din două clase, ci cu un moştenitor
dintr-o singură clasă şi, în vreme ce vocaţia copilului se întinde doar asupra rezervei (rezerva se dobândeşte cu titlu
universal), vocaţia soţului supravieţuitor se întinde asupra întregii moşteniri.

10
 Deşi comoştenitorii sau moştenitorii legali subsecvenţi - care vin la moştenire datorită dezmoştenirii alor
moştenitori legali - nu au fost gratificaţi şi culeg moştenirea ca moştenitori legali, totuşi situaţia lor este
asemănătoare cu cea a legatarilor. Pentru a nu se permite eludarea dispoziţiilor privitoare la incapacităţile de
a primi legate, legiuitorul a prevăzut că dezmoştenirea nu poate profita persoanelor incapabile de a primi
legate. De exemplu, de cuius-ul îl dezmoşteneşte direct şi total pe fratele F1 şi de această dezmoştenire
urmează să profite fratele F2, care a avut calitatea de tutore al său şi nu a primit de la instanţa de tutelă
descărcare pentru gestiunea sa (art. 988 alin. 2 C.civ.). În acest caz dispoziţia testamentară prin care fratele
F1 a fost dezmoştenit este lovită de nulitate relativă (aceeaşi sancţiune s-ar fi aplicat şi în cazul în care F1 ar
fi fost gratificat printr-un legat).
30. Nulitatea dezmoştenirii. Potrivit art. 1.076 C.civ. „(1) Dispoziţia testamentară prin care moştenitorii
legali au fost dezmoşteniţi este supusă cauzelor de nulitate, absolută sau relativă, prevăzute de lege. (2)
Termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare curge de la data la care cei dezmoşteniţi au luat
cunoştinţă de dispoziţia testamentară prin care au fost înlăturaţi de la moştenire, dar nu mai devreme de data
deschiderii moştenirii”.
Având în vedere faptul că dezmoştenirea poate interveni fie în mod direct - printr-o dispoziţie
testamentară prin care se înlătură în mod expres de la moştenire unul sau mai mulţi moştenitori legali -, fie
în mod indirect - prin instituirea unuia sau mai multor legatari (deci prin consimţirea unor legate) – oricare
dintre aceste dispoziţii testamentare sunt supuse cauzelor de nulitate, absolută sau relativă, prevăzute de
lege. Poate fi vorba de cauze de nulitate relativă, cum ar fi viciile de consimţământ, în special dolul sau
violenţa. De asemenea, nerespectarea regulilor de formă prevăzute de lege pentru testamente atrage
sancţiunea nulităţii absolute.

Secţiunea a III-a
Execuţiunea testamentară
§1. Noţiunea şi natura juridică a execuţiunii testamentare
31. Noţiune. Execuţiunea testamentară este o dispoziţie cuprinsă în testament prin care testatorul
desemnează una sau mai multe persoane, conferindu-le împuternicirea necesară pentru a putea asigura
executarea dispoziţiilor testamentare (art. 1077 C.civ.).
Testatorul recurge la instituirea de executor testamentar, de regulă, pentru a-i degreva pe moştenitori de
această sarcină sau în cazurile în care apreciază că moştenitorii chemaţi în puterea legii să execute
dispoziţiile testamentare (succesori universali) nu ar vrea sau nu ar putea asigura îndeplinirea dispoziţiilor
sale de ultimă voinţă (de exemplu, sunt minori sau persoane puse sub interdicţie).
În baza dispoziţiei testamentare nerevocate, notarul public competent a desfăşura procedura succesorală
eliberează persoanei instituite executor testamentar un certificat de executor testamentar.
Executor testamentar poate fi orice persoană (moştenitor legal sau testamentar ori o terţă persoană, de
exemplu, un avocat), cu singura condiţie să aibă capacitate de exerciţiu deplină.
32. Natură juridică. Potrivit părerii dominante, execuţiunea testamentară este un mandat special, care -
ca atare - se aseamănă, dar se şi deosebeşte de mandatul de drept comun, motiv pentru care regulile de
drept comun în materie de mandat se aplică în această materie numai în măsura în care legea nu prevede
altfel sau nu sunt contrare scopului execuţiunii testamentare.
§2. Atribuţiile (puterile) executorului testamentar
33. Dreptul de administrare. Executorul testamentar are dreptul să administreze patrimoniul succesoral
pe o perioadă de cel mult 2 ani de la data deschiderii moştenirii, chiar dacă testatorul nu i-a conferit în mod
expres acest drept. Aşadar, orice executor testamentar are dreptul să administreze patrimoniul succesoral în
virtutea legii, neavând importanţă faptul că testatorul nu i-a conferit în mod expres acest drept.
Administrarea vizează atât bunurile mobile, cât şi cele imobile, iar executorul testamentar poate să
efectueze toate actele necesare pentru conservarea bunurilor, precum şi actele utile pentru ca bunurile să
poată fi folosite conform destinaţiei lor obişnuite. De asemenea, poate culege fructele bunurilor şi poate
exercita drepturile aferente administrării (de exemplu, intentarea acţiunii în justiţie pentru obligarea
chiriaşului care locuieşte într-un imobil care face parte din masa succesorală la plata chiriei restante sau,
după caz, solicitarea executării silite împotriva acestuia, solicitarea evacuării chiriaşului care nu plăteşte
chiria etc.).
34. Puterile executorului testamentar. Potrivit art. 1.077 alin. 3 C.civ., puterile executorului testamentar
pot fi exercitate de la data acceptării misiunii prin declaraţie autentică notarială.
Executorul testamentar are următoarele atribuţii:

11
 a) va cere, în condiţiile legii, punerea sigiliilor, dacă printre moştenitori sunt şi minori, persoane puse
sub interdicţie judecătorească sau dispărute.
b) va stărui a se face inventarul bunurilor moştenirii în prezenţa sau cu citarea moştenitorilor.
c) va cere instanţei să încuviinţeze vânzarea bunurilor, în lipsă de sume suficiente pentru executarea
legatelor. Instanţa va putea încuviinţa vânzarea imobilelor succesorale numai dacă nu există moştenitori
rezervatari;
d) va depune diligenţe pentru executarea testamentului, iar în caz de contestaţie, pentru a apăra
validitatea sa. În acest sens, dacă se solicită anularea sau constatarea nulităţii testamentului, executorul
testamentar are obligaţia să solicite respingerea acţiunii, pe baza apărărilor corespunzătoare pe care le va
efectua în faţa instanţei;
e) va plăti datoriile moştenirii dacă a fost împuternicit în acest sens prin testament. În lipsa unei
asemenea împuterniciri, executorul testamentar va putea achita datoriile numai cu încuviinţarea instanţei;
f) va încasa creanţele moştenirii.
§3. Încetarea execuţiunii testamentare
35. Cazuri de încetare a execuţiunii testamentare. Misiunea executorului încetează în următoarele
cazuri:
a) prin îndeplinirea sau imposibilitatea aducerii la îndeplinire a misiunii primite (de exemplu, din
cauza îmbolnăvirii);
b) prin renunţare în forma unei declaraţii autentice notariale. Nu va fi angajată răspunderea
executorului testamentar numai dacă dovedeşte că executarea în continuare i-ar fi cauzat lui însuşi o
pagubă însemnată, care nu putea fi prevăzută la data acceptării misiunii (art.2.034 alin.3 C.civ.).
c) prin decesul executorului testamentar;
d) prin punerea sub interdicţie judecătorească a executorului testamentar;
e) prin revocarea de către instanţă a executorului testamentar care nu îşi îndeplineşte misiunea ori o
îndeplineşte în mod necorespunzător;
f) prin expirarea termenului în care se exercită dreptul de administrare, afară de cazul în care
instanţa decide prelungirea termenului.
36. Obligaţia de a da socoteală. Asemănător mandatarului de drept comun, executorul testamentar
este obligat faţă de succesorii universali să dea socoteală de gestiunea sa şi să le predea tot ce a luat în
primire (de exemplu, creanţe succesorale încasate). Totodată, el are dreptul să i se înapoieze cheltuielile
făcute din patrimoniul propriu în îndeplinirea funcţiilor sale (pentru inventar, cheltuieli de judecată,
onorariu plătit notarului etc.) şi care sunt sarcini ce grevează moştenirea, precum şi să fie dezdăunat,
potrivit dreptului comun, pentru pierderile suferite cu ocazia îndeplinirii misiunii încredinţate de testator.
Potrivit art. 1.082 alin. 1 C.civ., la sfârşitul fiecărui an şi la încetarea misiunii sale, executorul
testamentar este obligat să dea socoteală pentru gestiunea sa, chiar dacă nu există moştenitori rezervatari.
Această obligaţie se transmite moştenitorilor executorului.
37. Răspunderea executorului testamentar. Art. 1082 alin. 2 C.civ. prevede că executorul
testamentar răspunde ca un mandatar în legătură cu executarea dispoziţiilor testamentare. Ca şi mandatarul
contractual, executorul răspunde - sub forma daunelor-interese - de orice culpă comisă în legătură cu
executarea (neexecutarea) dispoziţiilor testamentare. Diligenţa cerută se apreciază mai sever (culpa levis in
abstracto) dacă executorul primeşte o remuneraţie, indiferent sub ce formă, decât dacă a lucrat fără plată
(culpa levis in concreto). Răspunderea lui poate fi atenuată de testator, după cum am văzut, prin scutirea de
obligaţia de a da socoteală. În niciun caz el nu răspunde de pieirea fortuită (dovedită) a bunurilor pe care le-
a deţinut.
În ipoteza pluralităţii de executori testamentari, noul Cod civil prevede că dacă au fost desemnaţi mai
mulţi executori testamentari, răspunderea acestora este solidară, cu excepţia cazului în care testatorul le-a
împărţit atribuţiile şi fiecare dintre ei s-a limitat la misiunea încredinţată.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. În materia moștenirii testamentare: a) legatul produce efecte juridice numai din momentul morții
testatorului; b) este întotdeauna valabil legatul făcut în favoarea unei persoane a cărei alegere este lăsată pe
de-a întregul la libera apreciere a unei terțe persoane; c) desemnarea directă a legatarului se poate face și
prin arătarea calității care îl (îi) individualizează pe legatari (de exemplu, nepot, frate sau soră etc.).
2. În materia moștenirii testamentare: a) în ipoteza în care testatorul dispune prin testament că dorește ca
întreaga sa avere să fie culeasă de către A și B, aceștia din urmă au calitatea de legatari cu titlu universal

12
pentru 1/2 din moștenire; b) legatul universal conferă vocație la întreaga moștenire și în situația în care
există moștenitori rezervatari; c) legatul tuturor bunurilor mobile și imobile conferă legatarului vocație
universală la moștenire.
3. În materia moștenirii testamentare: a) legatul tuturor bunurilor mobile ale defunctului este un legat cu
titlu universal; b) legatul bunurilor mobile aflate în casa în care defunctul își are domiciliu este un legat cu
titlu universal; c) legatul nudei proprietăți a întregii moștenirii este un legat cu titlu universal.
4. În materia moștenirii testamentare: a) revocarea legatelor poate fi atât voluntară, cât și judecătorească;
b) dreptul la acțiunea în revocarea judecătorească a legatului pentru ingratitudine se prescrie în termen de
un an de la data la care moștenitorul a cunoscut fapta de ingratitudine; c) revocarea voluntară a legatelor
poate fi doar expresă.
5. Dezmoștenirea directă: a) a soțului supraviețuitor profită moștenitorilor legali cu care acesta vine în
concurs; b) a unui descendent al defunctului profită soțului supraviețuitor care vine la moștenire în concurs
cu descendentul exheredat și fratele defunctului; c) nu este valabilă dacă este efectuată printr-un testament
reciproc.
6. În ipoteza în care moștenirea defunctului este acceptată de către S (soț supraviețuitor), C1 și C2
(descendenții lui X, exheredați de către X prin testament), M (mama defunctului) și T (tatăl defunctului),
cotele succesorale ce se cuvin moștenitorilor acceptanți sunt: a) S primește 1/8, C1 și C2 primesc câte 3/16
fiecare, M și T primesc câte 1/4 fiecare; b) S primește 1/4, C1, C2, M și T primesc câte 3/16 fiecare; c) alt
mod de împărțire a moștenirii.

REZOLVARE

1. A și C; 2. B și C; 3. A; 4. A și B; 5. A și C; 6. B.

13
 TEMA NR. 11
OBIECTIVE:
1. Identificarea actelor juridice asupra unei moșteniri viitoare care sunt interzise. Excepții;
2. Înțelegerea motivelor care justifică existența substituțiilor fideicomisare și a liberalităților reziduale
în forma actuală;
3. Reținerea caracterelor juridice ale rezervei succesorale;
4. Moștenitorii rezervatari. Modul în care se calculează rezerva în diverse ipoteze.
5. Motivele pentru care a fost reglementată cotitatea disponibilă specială a soțului supraviețuitor.
CAPITOLUL III
LIMITELE DREPTULUI DE DISPOZIŢIE ASUPRA MOŞTENIRII
1. Consideraţii introductive. Legea consacră principiul libertăţii testamentare, în sensul că orice
persoană fizică capabilă poate dispune de patrimoniul său pentru caz de moarte. Pe de altă parte,
succesibilul este liber să accepte moştenirea ce i se cuvine sau să renunţe la ea. Dar libertatea de a dispune
de patrimoniu pentru cauză de moarte, precum şi libertatea de a moşteni trebuie să fie exercitate în anumite
limite stabilite imperativ de lege.
- În primul rând, legea interzice actele asupra bunurilor dintr-o succesiune viitoare, nedeschisă, inclusiv
actele unilaterale (cu excepţia testamentelor); astfel, dreptul de opţiune succesorală nu poate fi exercitat sub
nicio formă (act unilateral sau contract) de către prezumtivii moştenitori decât din momentul deschiderii
moştenirii, când devin succesibili.
- În al doilea rând, libertatea dreptului de dispoziţie asupra patrimoniului vizează, în principiu, numai
cazul morţii dispunătorului. De regulă, testatorul nu poate stabili soarta bunurilor pentru caz de moarte a
propriilor moştenitori. Substituţiile fideicomisare şi liberalităţile reziduale vor produce efecte numai în
cazurile în care sunt permise de lege.
- În sfârşit, cea mai importantă limitare a libertăţii testamentare este stabilită de lege prin instituţia
rezervei succesorale; dacă testatorul decedat are, la data deschiderii succesiunii, moştenitori legali
rezervatari, liberalităţile testamentare vor produce efecte numai în limita cotităţii disponibile a moştenirii,
fără a aduce atingere cotei prevăzută de lege în favoarea moştenitorilor rezervatari.

Secţiunea I

Oprirea actelor juridice asupra unei moşteniri nedeschise, viitoare

2. Reglementare. Noţiune. Noul Cod civil reglementează problematica actelor asupra unei moşteniri
nedeschise în art. 956. Potrivit acestui text de lege, „Dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de
nulitate absolută actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă,
precum actele prin care se acceptă moştenirea sau se renunţă la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele
prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea
moştenirii.”
Rezultă că prin act asupra unei moşteniri nedeschise, interzis de lege, se înţelege orice act juridic,
unilateral sau contract, prin care se acceptă ori se renunţă la o moştenire viitoare, nedeschisă la data
încheierii lui, sau se înstrăinează ori se promite înstrăinarea drepturilor eventuale ale uneia dintre părţi din
acea moştenire.
Asemenea acte sunt interzise indiferent că sunt privitoare la moştenirea unei terţe persoane sau la
moştenirea unuia dintre contractanţi şi indiferent dacă acceptarea, renunţarea, înstrăinarea sau promisiunea
de înstrăinare se face cu titlu oneros ori cu titlu gratuit. Interdicţia se justifică prin ideea că actul asupra
moştenirii nedeschise poate trezi dorinţa morţii (votum mortis) celui care va lăsa moştenirea, iar dacă este şi
el parte contractantă se contravine şi principiului revocabilităţii dispoziţiilor pentru cauză de moarte. În
toate cazurile, actul poate fi deosebit de păgubitor, deoarece dreptul, fiind eventual, este, în toate cazurile,
incert, cel puţin valoric.
3. Condiţii. Pentru ca actul să intre sub incidenţa prohibiţiei legale ca act asupra unei moşteniri
nedeschise el trebuie să aibă ca obiect drepturi asupra unei moşteniri (a), moştenirea în cauză să nu fie
deschisă (b) şi actul să nu fie permis în mod excepţional de lege (c).

1
 a) Actul să fie privitor la o moştenire. Dacă nu sunt vizate drepturi succesorale - dreptul de a moşteni
(pacta de succedendo) sau obligaţia de a nu moşteni (pacta de non succedendo) - actul este valabil, chiar
dacă realizarea (naşterea sau executarea) obligaţiei atârnă de viaţa unei persoane, constituind o condiţie sau
un termen incert, ca modalitate a actului juridic.
b) Moştenirea să nu fie deschisă. Pentru ca actul să intre sub incidenţa prohibiţiei legale, el trebuie să
aibă ca obiect o moştenire nedeschisă. După deschiderea moştenirii succesorii pot dispune liber de
drepturile dobândite prin moştenire asupra patrimoniului succesoral sau asupra bunurilor determinate din
moştenire, precum şi de drepturile născute în persoana lor la data deschiderii moştenirii, cum este şi dreptul
de opţiune succesorală (dreptul de a accepta sau de a renunţa la moştenire).
c) Actul să nu fie permis în mod expres (excepţional) de lege. Art. 956 C.civ. debutează cu sintagma
„Dacă prin lege nu se prevede altfel”, ceea ce scoate în evidenţă opţiunea legiuitorului de a da dovadă de
flexibilitate; astfel, există unele situaţii în care – deşi se identifică elementele unui act asupra unei moşteniri
nedeschise – totuşi, pentru raţiuni superioare, aceste acte sunt permise.
i) De exemplu, este valabilă convenţia prin care asociaţii stipulează că la moartea unui asociat societatea
va continua cu moştenitorii asociatului decedat (art. 1.939 C.civ.).
ii) Tot astfel, este valabilă împărţeala de ascendent făcută prin donaţie (act între vii, cu efecte şi post
mortem) dacă s-au respectat condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege (art. 1.160 -1.163 C.civ.). Ca
urmare a partajului de ascendent realizat pe cale de donaţie, descendenţii-donatari vor dobândi în mod
irevocabil, de la data încheierii contractului, drepturile ce formează obiectul acestuia, putând dispune în
mod liber de bunurile ce le-au fost atribuite, fără să mai aştepte deschiderea moştenirii ascendentului-
donator.
4. Sancţiunea aplicabilă. Actul care întruneşte condiţiile arătate este lovit de nulitate absolută expresă
şi, ca atare, poate fi invocată de orice persoană interesată, cum ar fi, de exemplu, prezumtivii moştenitori
care au exercitat dreptul de opţiune succesorală înainte de deschiderea moştenirii sau care au înstrăinat ori
au promis înstrăinarea drepturilor succesorale dintr-o moştenire nedeschisă, moştenitorii şi creditorii
acestora etc. Potrivit art. 1.247 alin. (3) C.civ. instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută a
unui astfel de act.
Enumerarea cuprinsă în art. 956 C.civ. a actelor asupra moştenirii nedeschise care sunt prohibite este
una exemplificativă, iar nu limitativă (se foloseşte cuvântul „precum”, ceea ce înseamnă că sunt prezentate
câteva exemple, cele mai reprezentative).
Actele asupra unei succesiuni nedeschise întâlnite cel mai adesea în practică şi care intră sub incidenţa
prohibiţiei legale sunt următoarele:
- acceptarea moştenirii sau, dimpotrivă, renunţarea la moştenire, ambele consimţite anterior decesului
lui de cuius;
- renunţarea la rezerva succesorală de către moştenitor înainte de deschiderea moştenirii;
- înstrăinarea, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, a drepturilor succesorale eventuale ale unui potenţial
moştenitor făcută înaintea morţii lui de cuius;
- încheierea între un potenţial moştenitor şi un terţ a unei promisiuni de înstrăinare a unor bunuri
succesorale, anterior datei deschiderii moştenirii;
- împărţeala între potenţialii moştenitori a unei succesiuni nedeschise;

Secţiunea a II-a
Oprirea substituţiilor, în general. Admisibilitatea în noul Cod civil a substituţiilor
fideicomisare şi a liberalităţile reziduale
5. Preliminarii. Generic vorbind, substituţia (sub institutio, adică instituirea în locul altuia sau după
altul) este o dispoziţie prin care o persoană este chemată a primi o liberalitate în locul altei persoane sau
după aceasta.
6. Substituţiile în sistemul noului Cod civil. Preliminarii. Cu ocazia elaborării noului Cod civil, una
dintre preocupările importante ale legiuitorului a fost reglementarea corespunzătoare a materiei
substituţiilor. Au existat mai multe variante de lucru, dar cea care s-a impus în final a fost cea adoptată şi
de legiuitorul francez cu ocazia modificării Codului civil Napoleon în anul 2006.

2
 Încercând să explicăm raţiunile pentru care substituţiile au fost reglementate în actuala formă, vom
putea spune că s-a urmărit armonizarea relaţiilor de familie, avându-se în vedere cel puţin 3 situaţii sociale:
- nevoia de transmitere a bunurilor peste generaţii, iar nu neapărat celei imediat următoare. Fiecare om
îşi cunoaşte cel mai bine copilul; îi ştie calităţile, dar mai ales defectele, slăbiciunile, patimile,
vulnerabilităţile1. Este normal ca titularului patrimoniului să i se permită să ia anumite măsuri de siguranţă
pentru ca averea sa, strânsă de multe ori cu truda mai multor generaţii, să nu fie risipită de generaţia
imediat următoare. Substituţia fideicomisară redevine un instrument juridic de consolidare a familiei (în
sens larg) şi răspunde nevoilor acelor oameni care îşi doresc ca, atunci când vor părăsi această lume, să
aibă certitudinea că nu numai copiii, dar şi nepoţii se bucură de o siguranţă patrimonială2.
- protejarea atât a intereselor copiilor şi urmaşilor acestora, cât şi a intereselor soţului din a doua
căsătorie. De exemplu, testatorului îi decedează soţia din prima căsătorie şi are unul sau mai mulţi copii.
Testatorul se recăsătoreşte, însă doreşte să nu îi dezavantajeze nici pe copiii din prima căsătorie, dar nici pe
soţia din cea de-a doua căsătorie. Astfel, el poate lăsa anumite bunuri celei de-a doua soţii - asigurându-i
astfel un trai corespunzător - ,cu obligaţia pentru aceasta de a administra bunurile şi de a le transmite, la
decesul său, copiilor din prima căsătorie a testatorului;
- asigurarea unui trai cât mai confortabil copiilor cu anumite dizabilităţi şi menţinerea unui echilibru în
ceea ce priveşte drepturile succesorale ale urmaşilor. Astfel, o parte din bunuri sunt lăsate de către
dispunător unuia dintre copiii săi - bolnav - pentru a avea un trai cat mai confortabil, dar cu sarcina ca
acesta să conserve şi să administreze bunurile şi, la decesul său, să le transmită copiilor celorlalţi fraţi.
7. Noţiunea substituţiei în noul Cod civil. Potrivit art. 993 C.civ. „Dispoziţia prin care o persoană,
denumită instituit, este însărcinată să administreze bunul sau bunurile care constituie obiectul liberalităţii şi
să le transmită unui terţ, denumit substituit, desemnat de dispunător, nu produce efecte decât în cazul în
care este permisă de lege.”
Din lecturarea acestui text de lege rezultă că, în principiu, sunt interzise acele dispoziţii cuprinse într-un
testament sau într-un contract de donaţie prin care dispunătorul transmite unul sau mai multe bunuri unei
persoane, numite instituit, cu sarcina pentru instituit de a administra aceste bunuri şi de a le transmite unui
terţ, numit substituit, care este desemnat tot de către dispunător. Acesta este motivul pentru care tratăm
substituţiile în capitolul consacrat limitelor dreptului de dispoziţie asupra moştenirii.
După cum se observă, figura juridică reglementată de art. 993 C.civ. nu are în vedere numai ipoteza în
care bunurile administrate de către instituit se vor transmite substituitului abia la decesul instituitului, ci
(mai ales) situaţia în care dispoziţia ar produce efecte în timpul vieţii instituitului. De aici apare diferenţa
clară faţă de substituţia fideicomisară, astfel cum este reglementată de art. 994 şi urm. C.civ., aceasta
presupunând transmiterea bunurilor către substituit doar la decesul instituitului.
Prin excepţie de la regula consacrată de art. 993 C.civ., sunt permise substituţiile fideicomisare şi
liberalităţile reziduale, dar numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute în art. 994 şi urm.
8. Substituţia fideicomisară în noul Cod civil.
8.1. Noţiune. Substituţia fideicomisară este o dispoziţie cuprinsă într-un testament sau într-un contract
de donaţie prin care dispunătorul îl obligă pe instituit (beneficiarul liberalităţii), donatar sau legatar, să
administreze bunurile care constituie obiectul liberalităţii şi să le transmită, la decesul său, unei alte
persoane, numită substituit, desemnat tot de către dispunător (art. 994 C.civ.).
Ne aflăm practic în prezenţa unei liberalităţi, grevată de sarcina administrării bunului pe toată durata
vieţii instituitului (donatar sau legatar), iar la data decesului instituitului acest bun va reveni substituitului,
care este un terţ desemnat de către dispunător, iar nu de către instituit.
8.2. Elementele caracteristice ale substituţiei fideicomisare.

1
Printre vulnerabilităţi poate fi şi asumarea unor riscuri în afaceri, care pe fundalul unei crize economice
accentuate sau al unor întâmplări nefericite pot conduce la mari pierderi financiare sau chiar la crearea stării de
insolvabilitate.
2
Am făcut referire la cazul în care instituitul este copilul, iar substituitul este nepotul defunctului pentru că acesta
este cazul clasic. Nu trebuie să reducem raţionamentele în materie doar la acest «tandem». De pildă, instituit poate fi
un copil, iar substituit copilul altui copil al defunctului; sau, instituit poate fi o rudă ori un prieten, iar substituit poate
fi o fundaţie, o instituţie de învăţământ sau de cultură, un spital etc.

3
 8.2.1. Existenţa a două liberalităţi succesive având acelaşi obiect. Pentru a ne afla în prezenţa unei
substituţii fideicomisare este necesar să existe două liberalităţi având acelaşi obiect, în favoarea a două
persoane desemnate de dispunător şi care liberalităţi urmează să fie executate succesiv: prima liberalitate
este făcută în favoarea instituitului şi urmează să se execute fie la moartea dispunătorului (dacă acesta l-a
desemnat legatar pe instituit), fie la încheierea contractului de donaţie dintre dispunător şi instituit; cea de-a
doua liberalitate este făcută în favoarea substituitului şi se va executa la moartea instituitului.
8.2.2. Existenţa unei sarcini a instituitului constând în obligaţia de a administra bunurile care constituie
obiectul liberalităţii şi de a le transmite, la decesul său, substituitului. Această sarcină este stipulată fie în
testamentul întocmit de către dispunător, fie în contractul de donaţie încheiat între dispunător şi instituit.
Ceea ce diferenţiază substituţia fideicomisară este faptul că instituitul nu are dreptul să dispună de
bunurile primite3 (nu le poate înstrăina şi nici greva), ci trebuie să administreze aceste bunuri, lui
aplicându-i se dispoziţiile referitoare la fiduciar. Aşadar, instituitul este proprietar al bunurilor primite, dar
dreptul său de proprietate este serios limitat.
8.2.2. Liberalitatea consimţită în favoarea substituitului urmează să se execute doar la decesul
instituitului. Chiar dacă substituitul dobândeşte bunurile de la dispunător, fiind succesorul în drepturi al
acestuia, liberalitatea consimţită în favoarea substituitului nu va produce efecte până la data decesului
instituitului.
8.3. Regimul juridic al substituţiei fideicomisare. În cele ce urmează, vom prezenta regulile care
guvernează substituţia fideicomisară, astfel cum acestea se desprind din textele Codului civil.
8.3.1. Problema incapacităţilor. Potrivit art. 994 alin. 3 C.civ., „Incapacităţile de a dispune se apreciază
în raport cu dispunătorul, iar cele de a primi, în raport cu instituitul şi cu substituitul.” Astfel cum am arătat
în cele ce precedă, potrivit noii reglementări a substituţiei fideicomisare atât instituitul, cât şi substituitul
dobândesc bunurile care constituie obiectul liberalităţii de la dispunător. De aceea, singurul care dispune de
bunuri este dispunătorul şi de aceea incapacităţile de a dispune prin liberalităţi (donaţii şi/sau legate) se
apreciază numai în raport cu dispunătorul.
8.3.2. Aplicarea dispoziţiilor referitoare la fiducie. Art. 994 alin. 2 C.civ. prevede că instituitului i se
aplică în mod corespunzător dispoziţiile din prezentul cod referitoare la fiduciar.
Sintagma „în mod corespunzător” presupune faptul că nu se vor aplica tale quale dispoziţiile legale din
materia fiduciei (art. 773-791 C.civ.), ci trebuie ţinut seama de fizionomia substituţiei fideicomisare, de
scopurile urmărite de legiuitor, de compatibilitatea prevederilor din materia substituţiilor fideicomisare cu
cele din materia fiduciei.
8.3.3. Efectele cu privire la bunurile care constituie obiectul liberalităţii. Potrivit art. 995 C.civ., „(1)
Sarcina prevăzută la art. 994 produce efecte numai cu privire la bunurile care au constituit obiectul
liberalităţii şi care la data decesului instituitului pot fi identificate şi se află în patrimoniul său. (2) Atunci
când liberalitatea are ca obiect valori mobiliare, sarcina produce efecte şi asupra valorilor mobiliare care le
înlocuiesc. (3) Dacă liberalitatea are ca obiect drepturi supuse formalităţilor de publicitate, sarcina trebuie
să respecte aceleaşi formalităţi. În cazul imobilelor, sarcina este supusă notării în cartea funciară.”, iar art.
997 C.civ. dispune că „În vederea executării sarcinii, dispunătorul poate impune instituitului constituirea de
garanţii şi încheierea unor contracte de asigurare.”
8.3.4. Drepturile substituitului. Cât timp nu a intervenit decesul instituitului, substituitul are numai
drepturi eventuale. La decesul instituitului, substituitul dobândeşte drepturi depline asupra bunurilor ce au
constituit obiectul liberalităţii. Desigur, substituitul nu este obligat să primească aceste bunuri. El poate să
renunţe la beneficiul liberalităţii, situaţie în care se vor aplica prevederile art. 1000 C.civ. relative la
ineficacitatea substituţiei.
8.3.5. Intangibilitatea rezervei instituitului. Astfel cum vom arăta în cele ce urmează, rezerva
succesorală are un caracter imperativ (de ordine publică). Este lovită de nulitate dispoziţia prin care

3
În materia substituţiei fideicomisare nu sunt aplicabile dispoziţiile prevăzute de art. 627 alin. 1 şi 2 C.civ.
potrivit cu care «(1) Prin convenţie sau testament se poate interzice înstrăinarea unui bun, însă numai pentru o durată
de cel mult 49 de ani şi dacă există un interes serios şi legitim. Termenul începe să curgă de la data dobândirii
bunului. (2) Dobânditorul poate fi autorizat de către instanţă să dispună de bun dacă interesul care a justificat clauza
de inalienabilitate a bunului a dispărut sau dacă un interes superior o impune.» Prevederile din materia substituţiilor
fideicomisare sunt derogatorii de la dreptul comun (a se vedea şi U.N.N.P.R., op.cit., p. 357).

4
defunctul ar dispune micşorarea rezervei moştenitorilor săi ori ar impune o sarcină care să afecteze rezerva.
După cum s-a statuat în practica instanţei supreme, sunt interzise dispunătorului „orice dispoziţii, sarcini,
condiţii, clauze, care ar leza drepturile moştenitorilor rezervatari”4.
Un asemenea principiu a fost avut în vedere şi în materia substituţiilor fideicomisare. Atunci când
instituitul este moştenitor rezervatar al dispunătorului, sarcina de a administra şi de a transmite bunurile
care constituie obiectul liberalităţii nu poate încălca rezerva sa succesorală. De exemplu, dacă liberalitatea
cu sarcină lăsată copilului rezervatar are o valoare de 500.000 de lei şi masa de calcul este de 1.200.000 de
lei (ceea ce înseamnă că rezerva copilului este de 600.000 de lei şi cotitatea disponibilă este tot de 600.000
de lei), liberalitatea va fi perfect valabilă şi copilul este ţinut să execute sarcina pentru că rezerva nu îi este
afectată. În schimb, dacă liberalitatea are o valoare de 500.000 de lei şi masa de calcul este de 600.000 de
lei (ceea ce înseamnă că rezerva copilului este de 300.000 de lei şi cotitatea disponibilă este tot de 300.000
de lei), copilul va fi ţinut să execute sarcina doar în limita cotităţii disponibile de 300.000 de lei;
liberalitatea va fi supusă reducţiunii întrucât încalcă rezerva copilului.
8.3.6. Ineficacitatea substituţiei. Există două cazuri în care substituţia fideicomisară devine ineficace: i)
substituitul predecedează instituitului; ii) substituitul renunţă la beneficiul liberalităţii.
Atunci când substituţia devine ineficace, regula este aceea că bunurile care constituie obiectul
liberalităţii vor reveni instituitului, care nu va mai fi ţinut să execute sarcina cu care este grevată
liberalitatea. În acest caz, instituitul îşi poate exercita toate atributele dreptului său de proprietate cu privire
la bunurile primite de la dispunător.

9. Liberalităţile reziduale
9.1. Noţiune. Liberalitatea reziduală reprezintă dispoziţia cuprinsă în testamentul lăsat de către
dispunător în favoarea instituitului sau în contractul de donaţie încheiat între dispunător şi instituit prin care
se stipulează ca substituitul – desemnat de către dispunător - să fie gratificat cu ceea ce rămâne, la data
decesului instituitului, din donaţiile sau legatele făcute în favoarea acestuia din urmă.
Cu alte cuvinte, în cazul liberalităţii reziduale bunurile cu care a fost gratificat instituitul nu sunt
declarate inalienabile prin voinţa omului, instituitul putând să dispună de aceste bunuri după cum va dori -
cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, ori cel puţin cu titlu oneros.
9.2. Regimul juridic al liberalităţilor reziduale
9.2.1. Dreptul de dispoziţie al instituitului. Interdicţia de a dispune cu titlu gratuit.
Spre deosebire de substituţia fideicomisară, în cazul liberalităţii reziduale instituitul poate dispune în
mod nestingherit cu titlu oneros de bunurile primite de la dispunător. De exemplu, instituitul poate
înstrăina prin contracte de vânzare, întreţinere, rentă viageră etc. bunurile cu care a fost gratificat de către
dispunător. Mai mult decât atât, sumele obţinute ca urmare a înstrăinării bunurilor (de pildă, preţul obţinut
din vânzarea apartamentului primit de la dispunător) sau bunurile achiziţionate de către instituit prin
cumpărare, schimb etc. nu vor fi transmise substituitului. Acesta din urmă nu se poate opune sub nicio
formă încheierii de către instituit a actelor cu titlu oneros.
În ceea ce priveşte actele de dispoziţie cu titlu gratuit consimţite de către instituit cu privire la bunurile
primite de la dispunător, va trebui să distingem între legate şi donaţii. Astfel:
i) instituitul nu poate dispune prin legat cuprins în testament de bunurile care au constituit obiectul unei
liberalităţi reziduale. Această interdicţie de a dispune este firească şi ea decurge din raţiunea de a fi a
liberalităţii reziduale: dispunătorul a stipulat ca bunurile transmise de el şi care au rămas în patrimoniul
instituitului să revină - la decesul instituitului - substituitului, iar nu altei persoane.
ii) dispunătorul poate interzice instituitului să dispună de bunuri prin donaţie. Legiuitorul dovedeşte
flexibilitate, lăsând la latitudinea fiecărui dispunător de a stipula în cuprinsul actului de liberalitate
consimţit în favoarea instituitului dacă acesta poate dispune sau nu prin contract de donaţie de bunurile
primite de la dispunător. Dacă nu există nicio stipulaţie expresă, instituitul poate dispune şi prin donaţie
deoarece regula este recunoaşterea dreptului de dispoziţie atât cu titlu oneros, cât şi cu titlu gratuit.

4
CSJ, s. civ., dec. nr. 1314/1994, în Dreptul nr.7, 1995, p.87.

5
 Situaţie de excepţie: atunci când este moştenitor rezervatar al dispunătorului, instituitul păstrează
posibilitatea de a dispune prin acte între vii sau pentru cauză de moarte de bunurile care au constituit
obiectul donaţiilor imputate asupra rezervei sale succesorale.
9.2.2. Independenţa patrimonială a instituitului. Potrivit art. 1.004 C.civ., instituitul nu este ţinut să dea
socoteală dispunătorului ori moştenitorilor acestuia. În condiţiile în care instituitul nu are obligaţia de a
administra bunurile primite, neavând statutul unui fiduciar, el nu are nici obligaţia de a da socoteală
dispunătorului sau moştenitorilor acestuia cu privire la actele juridice ce au ca obiect bunurile primite de la
dispunător. Instituitul poate să încheie acte de administrare sau de dispoziţie păguboase, poate fi nediligent
în privinţa bunurilor etc. fără a-i putea fi angajată răspunderea în vreun fel.

Secţiunea a III-a

Oprirea liberalităţilor care încalcă rezerva succesorală

§1. Rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă

10. Consideraţii preliminare. Potrivit legii, orice persoană fizică poate dispune liber de bunurile care
alcătuiesc patrimoniul său, astfel încât patrimoniul lăsat la moarte poate fi, valoric, cu totul neînsemnat;
nimeni nu este obligat să lase o moştenire, chiar dacă are rude apropiate sau soţ supravieţuitor. Dar dreptul
de dispoziţie, drept exclusiv şi absolut, poate fi exercitat numai în limitele şi cu modificările determinate de
lege (art. 44 alin. 1 din Constituţie, art. 555-556 C.civ.).
Astfel de limitări - cele mai importante ale dreptului de dispoziţie în materia analizată - sunt prevăzute
în favoarea unor rude apropiate ale defunctului (descendenţi şi părinţi) şi în favoarea soţului supravieţuitor,
care au calitatea de moştenitori rezervatari. Aceste limitări vizează însă numai liberalităţile făcute prin acte
inter vivos (donaţii) şi mortis causa (legate), precum şi dezmoştenirile (exheredările) făcute prin testament.
Asemenea acte de dispoziţie, fără a fi interzise, trebuie să se încadreze în anumite limite prevăzute de lege
în favoarea moştenitorilor rezervatari.
11. Noţiunea de rezervă succesorală şi de cotitate disponibilă. Noul Cod civil defineşte atât rezerva
succesorală, cât şi cotitatea disponibilă.
Potrivit art. 1.086 C.civ. „Rezerva succesorală este partea din bunurile moştenirii la care moştenitorii
rezervatari au dreptul în virtutea legii, chiar împotriva voinţei defunctului, manifestată prin liberalităţi ori
dezmoşteniri”.
Cotitatea disponibilă este partea din bunurile moştenirii care nu este rezervată prin lege şi de care
defunctul putea dispune în mod neîngrădit prin liberalităţi (art. 1.089 C.civ.).
Prin urmare, dacă defunctul are moştenitori rezervatari şi dacă a dispus de patrimoniul său prin donaţii
şi/sau legate, masa succesorală - la care se adaugă, după cum vom vedea, donaţiile făcute în timpul vieţii -
se divide în două părţi: rezerva succesorală, destinată a fi moştenită de moştenitorii rezervatari chiar şi
împotriva voinţei liberale a defunctului, şi cotitatea disponibilă, în privinţa căreia voinţa defunctului este
suverană, discreţionară.
Pe de altă parte, rezerva îi apără pe moştenitorii rezervatari nu numai împotriva liberalităţilor excesive
făcute în favoarea unor persoane străine, dar şi împotriva liberalităţilor făcute în favoarea unor moştenitori
legali, chiar comoştenitori rezervatari. De exemplu, dacă defunctul are mai mulţi copii, nu poate gratifica
pe unul dintre ei decât cu respectarea rezervei celorlalţi.

§2. Caracterele juridice ale rezervei succesorale

12. Rezerva este o parte din bunurile moştenirii (pars hereditatis), deci are caracter succesoral, ce se
atribuie moştenitorilor rezervatari împotriva voinţei defunctului (art. 1.086 C.civ.). Ca moştenire, a cărei
parte este, se are în vedere nu numai patrimoniul defunctului la data morţii, dar şi donaţiile pe care le-a
făcut în timpul vieţii şi care - după cum vom vedea - se adaugă la activul net al patrimoniului succesoral
pentru calcularea rezervei.

6
 13. Caracterul imperativ (de ordine publică) al rezervei. Cercul moştenitorilor rezervatari şi cuantumul
rezervei sunt stabilite imperativ de lege, neputând fi modificate prin voinţa celui care lasă moştenirea, nici
chiar cu acordul viitorilor (prezumtivilor) moştenitori rezervatari care ar consimţi, de exemplu, la
micşorarea cuantumului rezervei. Sancţiunea specifică aplicabilă în cazul încălcării dreptului la rezervă este
reducţiunea liberalităţilor excesive, iar nu nulitatea unor astfel de acte.
14. Caracterul propriu al dreptului la rezervă. Dreptul la rezervă este un drept propriu, născut în
persoana moştenitorilor rezervatari la data deschiderii moştenirii, iar nu dobândit de la defunct prin
succesiune. În privinţa dreptului la rezervă, descendenţii, părinţii şi soţul supravieţuitor nu sunt succesori în
drepturi (habentes causam) faţă de actele încheiate de defunct şi prin care se aduce atingere acestui drept,
ci au calitatea de terţi şi, ca atare, aceste acte nu le sunt opozabile.
15. Dreptul la rezervă în natură. Întrucât rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă sunt determinate ca
părţi din bunurile moştenirii, moştenitorii rezervatari au dreptul la rezervă, în principiu, în natură, iar nu
sub forma echivalentului în bani. Ei îşi valorifică dreptul la rezervă nu în calitate de creditori ai unei
creanţe, ci în calitate de proprietari (coproprietari în indiviziune) de bunuri. Dacă prin actele liberale ale
defunctului s-a adus atingere rezervei, ea trebuie să fie reîntregită în natură, iar nu prin echivalent (art.
1.097 alin. 2 C.civ. care prevede că „Întregirea rezervei, ca urmare a reducţiunii, se realizează în natură”).
Numai în mod excepţional, în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de lege, rezerva poate fi atribuită
sau întregită sub forma unui echivalent în bani. De exemplu, dacă bunul donat a fost înstrăinat de donatar
înainte de deschiderea moştenirii (art. 1.097 alin. 3 C.civ.).
16. Caracterul individual al rezervei. Deşi rezerva se atribuie în indiviziune moştenitorilor rezervatari
care pot şi vor să moştenească, ea se calculează în funcţie de fiecare moştenitor rezervatar care culege
moştenirea. Astfel, potrivit art. 1.088 C.civ. „Rezerva succesorală a fiecărui moştenitor rezervatar este de
jumătate din cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca
moştenitor legal.” Rezultă că pentru determinarea rezervei succesorale a fiecărui moştenitor rezervatar
trebuie să se verifice care ar fi fost cota succesorală a rezervatarului dacă ar fi cules moştenirea ca
moştenitor legal, iar rezerva este de jumătate din această cotă succesorală. De exemplu, dacă de cuius-ul
are ca moştenitori rezervatari pe soţul S, pe copilul C1 şi pe copilul C2, iar prin testament l-a instituit
legatar universal pe un prieten, pentru calculul rezervei succesorale a moştenitorilor rezervatari se va
proceda astfel: mai întâi, se va stabili că în absenţa testamentului S ar fi primit 1/4 din moştenire, C1 ar fi
primit 3/8 din moştenire, iar C2 ar fi primit 3/8 din moştenire; apoi, se vor stabili rezervele celor trei
moştenitori rezervatari, S având o rezervă de 1/8 din moştenire, iar C1 şi C2 având rezerve de 3/16 din
moştenire fiecare (adică jumătate din cota succesorală care li s-ar fi cuvenit ca moştenitori legali); în fine,
se va stabili că întreaga cotitate disponibilă de 1/2 din moştenire va reveni legatarului universal, al cărui
legat se va reduce la jumătate, în limitele cotităţii disponibile.
§3. Moştenitorii rezervatari
17. Precizări prealabile. Potrivit noului Cod civil (art. 1.087), sunt moştenitori rezervatari soţul
supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi ai defunctului. Ascendenţii ordinari şi rudele
colaterale ale defunctului, indiferent de clasa din care fac parte sau de gradul de rudenie, nu beneficiază de
rezervă succesorală. De exemplu, colateralii privilegiaţi (fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii lor),
deşi fac parte din aceeaşi clasă de moştenitori legali ca şi părinţii (respectiv din clasa a II-a), nu sunt
moştenitori rezervatari.
Art. 1.088 C.civ. prevede că „Rezerva succesorală a fiecărui moştenitor rezervatar este de jumătate din
cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal”.
Rezerva astfel determinată este la adăpost de liberalităţile excesive ale defunctului, indiferent de
beneficiarul liberalităţii, persoană străină sau moştenitor legal, chiar rezervatar. De exemplu, dacă
defunctul are 2 copii şi doreşte să favorizeze pe unul dintre ei, o poate face numai în limitele cotităţii
disponibile, rezerva celuilalt neputând fi atinsă, sub sancţiunea reducţiunii liberalităţii excesive. Evident,
copilul gratificat poate să cumuleze cotitatea disponibilă cu partea sa din rezervă. Bunăoară, dacă de cuius-
ul îi lasă prin testament copilului C1 un bun care reprezintă valoric 3/4 din patrimoniul succesoral, legatul
va fi executat pentru că se încadrează în cuantumul cumulat al cotităţii disponibile (de 1/2) şi al rezervei lui
C1 (de 1/4) şi nu aduce atingere rezervei de 1/4 a copilului C2. În schimb, dacă valoarea bunului ar

7
reprezenta 4/5 din moştenire, la cererea lui C2, legatul va fi redus de la 4/5 la 3/4, rezerva de 1/4 a lui C2
fiind astfel asigurată.

A. Rezerva descendenţilor
18. Noţiunea de descendenţi. În această materie, ca şi în materia devoluţiunii legale a moştenirii, prin
descendenţi trebuie să înţelegem copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la nesfârşit (art. 975 alin.
1 C.civ.), indiferent dacă sunt din căsătorie (aceeaşi sau căsătorii diferite) sau din afara căsătoriei - asimilaţi
cu cei din căsătorie (dacă filiaţia a fost stabilită potrivit legii) ori din filiaţia stabilită prin adopţie şi
indiferent dacă vin la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare succesorală (în cazul descendenţilor
de gradul al doilea sau următoarele).
19. Cuantumul rezervei descendenţilor. Potrivit noului Cod civil rezerva succesorală a fiecărui
descendent este de jumătate din cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi
cuvenit ca moştenitor legal. Aceasta înseamnă că dacă, de exemplu, de cuius-ul are un copil şi l-a instituit
legatar universal pe un prieten, rezerva descendentului va fi de 1/2 din moştenire (pentru că în absenţa
legatului copilul ar fi cules întreaga moştenire), iar cotitatea disponibilă va fi de 1/2 din moştenire şi va
reveni legatarului (al cărui legat se va reduce în limitele cotităţii disponibile). În aceeaşi situaţie de fapt,
însă cu modificarea în sensul că de cuius-ul are doi copii, rezerva fiecărui copil va fi de 1/4 din moştenire,
dacă de cuius-ul are trei copii, rezerva fiecărui copil va fi de 1/6 din moştenire ş.a.m.d. Cotitatea
disponibilă va fi în toate cazurile de 1/2 din moştenire şi va reveni, în exemplul de mai sus, prietenului
defunctului, instituit legatar universal.
20. Problema descendenţilor decedaţi la data deschiderii moştenirii sau care sunt nedemni ori
renunţători. Se pune întrebarea dacă urmează să luăm în calcul descendenţii care nu mai există la data
deschiderii moştenirii sau care sunt nedemni ori renunţă la moştenire.
20.1. Descendenţii decedaţi. Dacă defunctul a avut unul sau mai mulţi descendenţi care nu mai există la
data deschiderii moştenirii (predecedaţi sau codecedaţi), la stabilirea rezervei nu sunt luaţi în considerare,
deoarece - neavând capacitate succesorală - nu au calitatea de moştenitori legali şi, cu atât mai puţin, de
moştenitori rezervatari.
Dacă însă descendentul, de exemplu, copilul care nu există la data deschiderii moştenirii a lăsat unul sau
mai mulţi urmaşi, care pot şi vor să vină la moştenire, la stabilirea rezervei se va lua în calcul şi
descendentul decedat, indiferent de numărul urmaşilor lui, dacă aceştia vor culege moştenirea (rezerva)
prin reprezentare succesorală. De exemplu, de cuius-ul are ca moştenitori rezervatari pe copilul C1, precum
şi pe nepoţii N1 şi N2 (copiii lui C2, predecedat), iar prietenul P a fost instituit legatar universal. Dacă nu
ar fi existat legatul (aşadar, aplicând regulile ce guvernează moştenirea legală), C1 ar fi primit 1/2 din
moştenire, iar N1 şi N2 ar fi primit câte 1/4 din moştenire, aceştia din urmă venind la moştenire prin
reprezentarea părintelui lor C2 pentru a moşteni cota ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă ar mai fi fost în viaţă
(aşadar, partajul moştenirii s-ar fi făcut pe tulpină, socotind ca tulpină pe C1 şi pe C2). Înseamnă că în
exemplul avut în vedere, rezerva lui C1 va fi de 1/4 din moştenire, rezerva lui N1 va fi de 1/8 din
moştenire, rezerva lui N2 va fi tot de 1/8 din moştenire (pentru că rezerva ce i s-ar fi cuvenit lui C2 ar fi
fost de 1/4 din moştenire), iar cotitatea disponibilă va fi de 1/2 din moştenire şi va reveni prietenului P.
20.2. Descendenţii nedemni sau renunţători. Se pune problema dacă la stabilirea rezervei se va ţine
seama de descendenţii care sunt renunţători sau nedemni.
Se impune a se face distincţia între descendenţii renunţători şi cei nedemni.
a) În privinţa descendenţilor renunţători, potrivit art. 1.091 alin. 5 C.civ. la stabilirea rezervei nu se ţine
seama de cei care au renunţat la moştenire, cu excepţia celor obligaţi la raport, potrivit art. 1.147 alin.
(2)5. Soluţia este logică pentru că potrivit art. 1.121 alin. 1 C.civ. „Succesibilul care renunţă este considerat
că nu a fost niciodată moştenitor”.

5
Potrivit art. 1.147 alin. (2) C.civ. „Prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie, donatarul poate fi obligat la
raportul donaţiei şi în cazul renunţării la moştenire. În acest caz, donatarul va readuce la moştenire numai valoarea
bunului donat care depăşeşte partea din bunurile defunctului la care ar fi avut dreptul ca moştenitor legal”. De
această chestiune ne vom ocupa la materia raportului donaţiilor (a se vedea infra nr. 236.2).

8
 De exemplu, de cuius-ul a avut doi copii, C1 şi C2, iar C1 a avut un copil (N1) şi C2 a avut trei copii
(N2, N3 şi N3); dacă C1 şi C2 vor renunţa la moştenire, N1, N2, N3 şi N4 vor veni la moştenirea
defunctului în nume propriu (deoarece condiţiile reprezentării nu sunt îndeplinite, renunţătorul neputând fi
reprezentat), primind fiecare în calitate de moştenitor legal câte 1/4 din moştenire. În ipoteza în care
prietenul P ar fi fost instituit legatar universal, la stabilirea rezervei descendenţilor nu se va ţine seama de
renunţătorii C1 şi C2 (care prin renunţare au pierdut şi dreptul la rezervă), ci doar de nepoţii N1, N2, N3 şi
N4 (care vor primi o rezervă de 1/8 fiecare), legatarului universal P revenindu-i cotitatea disponibilă de 1/2
din moştenire.
b) În privinţa descendenţilor nedemni, la stabilirea rezervei nu se va ţine seama nici de aceştia deoarece
nedemnitatea are ca efect înlăturarea nedemnului de la moştenirea legală, ceea ce înseamnă că nedemnul va
pierde şi dreptul la rezerva succesorală. De exemplu, dacă de cuius-ul a lăsat soţ supravieţuitor şi doi copii-
C1 şi C2- (C2 fiind nedemn), iar prin testamentul întocmit l-a instituit legatar universal pe prietenul P,
rezerva soţului supravieţuitor va fi de 1/8 din moştenire, rezerva lui C1 va fi de 3/8 din moştenire, C2 nu va
moşteni (din cauza nedemnităţii el pierde şi dreptul la rezerva succesorală la care ar fi fost îndreptăţit dacă
nu ar fi fost nedemn), iar cotitatea disponibilă de 1/2 din moştenire va reveni legatarului universal (al cărui
legat se va reduce astfel la jumătate).
Prin excepţie, dacă descendenţii nedemnului vor veni la moştenire prin reprezentare succesorală, la
stabilirea rezervei se va lua în calcul şi descendentul nedemn. De exemplu, de cuius-ul are ca moştenitori
rezervatari pe copilul C1, precum şi pe nepoţii N1, N2 şi N3 (copiii lui C2, nedemn), iar prietenul P a fost
instituit legatar universal. Dacă nu ar fi existat legatul (aşadar, aplicând regulile ce guvernează moştenirea
legală), C1 ar fi primit 1/2 din moştenire, iar N1, N2 şi N3 ar fi primit câte 1/6 din moştenire, aceştia din
urmă venind la moştenire prin reprezentarea părintelui lor C2 pentru a moşteni cota ce i s-ar fi cuvenit
acestuia dacă nu ar fi fost nedemn (aşadar, partajul moştenirii s-ar fi făcut pe tulpină, socotind ca tulpină pe
C1 şi pe C2). Înseamnă că în exemplul avut în vedere rezerva lui C1 va fi de 1/4 din moştenire, rezerva lui
N1 va fi de 1/12 din moştenire, rezerva lui N2 va fi de 1/12 din moştenire, rezerva lui N3 va fi tot de 1/12
din moştenire (pentru că rezerva autorului lor C2 ar fi fost de 1/4 din moştenire), iar cotitatea disponibilă va
fi de 1/2 din moştenire şi va reveni prietenului P (al cărui legat universal se va reduce astfel la jumătate).
B. Rezerva ascendenţilor privilegiaţi (părinţilor)
21. Noţiunea de părinţi (ascendenţi privilegiaţi). Dacă defunctul nu are descendenţi ca moştenitori legali
rezervatari sau cei existenţi nu pot (din cauza nedemnităţii) ori nu vor să vină la moştenirea legală
(renunţând la beneficiul ei), legea recunoaşte dreptul la rezervă succesorală părinţilor defunctului care, în
calitate de ascendenţi privilegiaţi, fac parte din clasa a II-a de moştenitori legali. Colateralii privilegiaţi
(fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii lor până la gradul IV inclusiv), deşi fac parte tot din clasa a II-a
de moştenitori legali, nu beneficiază de rezervă succesorală; ei pot fi dezmoşteniţi prin liberalităţile făcute
de către defunct sau în mod direct.
Prin părinţi ca moştenitori rezervatari legea are în vedere pe tatăl şi mama defunctului, din căsătorie, din
afara căsătoriei sau din adopţie, ca şi în materia devoluţiunii legale a moştenirii.
22. Cuantumul rezervei părinţilor. Potrivit noului Cod civil rezerva succesorală a fiecărui părinte este de
jumătate din cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca
moştenitor legal. Aceasta înseamnă că în fiecare caz în parte trebuie să stabilim cota succesorală pe care ar
fi primit-o părintele ca moştenitor legal, în funcţie de concursul cu alţi eventuali moştenitori, şi apoi să
stabilim rezerva ca fiind jumătate din această cotă legală. De exemplu, dacă există un singur părinte şi
defunctul l-a instituit legatar universal pe prietenul P, rezerva părintelui va fi de 1/2 din moştenire (dacă
există doi părinţi, rezerva fiecărui părinte va fi de 1/4 din moştenire). Dacă există un părinte şi soţ
supravieţuitor, iar defunctul l-a instituit legatar universal pe fratele F, atunci rezerva soţului supravieţuitor
va fi de 1/6 (jumătate din cota legală de 1/3), rezerva părintelui va fi de 1/12 (jumătate din cota legală de
1/6), rezerva globală va fi de 1/4, iar cotitatea disponibilă va fi de 3/4 şi va fi culeasă de către fratele F. La
fel se va proceda şi în situaţia în care există un părinte T, un frate F şi soţul supravieţuitor S, iar defunctul l-
a instituit legatar universal pe prietenul P. Ca moştenitori legali, S ar fi primit 1/3, T ar fi primit 1/6, iar F ar
fi primit 1/2. Întrucât există legatul universal, S va primi rezerva de 1/6, T va primi rezerva de 1/12, F nu
va primi nimic (fiind dezmoştenit indirect), iar P va primi cotitatea disponibilă de 3/4.

9
 Se mai pune problema de a şti cum trebuie procedat în ipoteza în care defunctul a dispus de bunurile
sale prin liberalităţi care nu epuizează moştenirea, iar ca potenţiali moştenitori legali sunt ascendenţi
privilegiaţi şi colaterali privilegiaţi. De exemplu, de cuius-ul a gratificat un prieten cu un legat cu titlu
universal al cărui cuantum este de 2/3 din moştenire, iar moştenitori legali acceptanţi sunt, părinţii M şi T şi
fratele F.
În situaţia în care legatul cu titlu universal este de 2/3 din moştenire, trebuie să verificăm dacă acest
legat încalcă rezerva succesorală globală a moştenitorilor rezervatari M şi T. Pentru aceasta, într-o primă
fază, trebuie să stabilim cotele ce li s-ar fi cuvenit lui M, T şi F în calitate de moştenitori legali. Astfel, M
ar avea o cotă de 1/4, T ar avea o cotă de 1/4, iar F ar avea o cotă de 1/2. Apoi, trebuie să calculăm
rezervele moştenitorilor rezervatari M şi T, rezerva lui M fiind de 1/8, iar rezerva lui T fiind de 1/8.
Rezerva globală este de 1/4, iar cotitatea disponibilă este de 3/4. După cum se observă, legatul de 2/3 este
mai mic decât cotitatea disponibilă de 3/4, ceea ce înseamnă că legatul nu trebuie redus. În consecinţă, se
atribuie legatul de 2/3, iar diferenţa de 1/3 dintre moştenire (1/1) şi legatul cu titlu universal (2/3) se va
împărţi între M, T şi F potrivit regulilor moştenirii legale, toţi cei 3 moştenitori legali suportând o
diminuare a cotelor lor legale ca urmare a existenţei legatului cu titlu universal. Procedând astfel, s-ar
ajunge ca M să primească 1/12 (1/4x1/3), T să primească 1/12 (1/4x1/3), iar F să primească 1/6 (1/2x1/3).
Numai că M şi T ar primi mai puţin decât rezervele ce li se cuvin în mod imperativ. De aceea, M îşi va
primi rezerva de 1/8, T îşi va primi rezerva de 1/8, iar diferenţa dintre 1/3 şi rezerva globală de 1/4,
adică 1/12, va reveni lui F. După cum se observă, cel “sacrificat” este F pentru că el nu are calitatea de
moştenitor rezervatar şi trebuie să se mulţumească doar cu ceea ce rămâne după ce se execută legatul şi se
asigură rezervele moştenitorilor rezervatari. În astfel de situaţii se observă diferenţa de statut juridic dintre
ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi, care - deşi ca moştenitori legali sunt plasaţi în aceeaşi
clasă de moştenitori – se diferenţiază în mod fundamental atunci când se pune problema dreptului la
rezervă, în sensul că numai ascendenţii privilegiaţi au un astfel de drept.

C. Rezerva soţului supravieţuitor

23. Cuantumul rezervei soţului supravieţuitor. Şi în cazul soţului supravieţuitor rezerva succesorală este
de jumătate din cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca
moştenitor legal. După cum este cunoscut, această cotă-parte de moştenire legală a soţului supravieţuitor
variază în funcţie de clasa (subclasa) de moştenitori cu care vine în concurs, iar în lipsa rudelor din cele
patru clase el are dreptul la întreaga avere a defunctului. Rezultă că în rezolvarea problemelor care se pun
în legătură cu drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor trebuie, în toate cazurile, să se determine cu
exactitate, pe bază de probe, calitatea moştenitorilor cu care el ar fi venit în concurs ca moştenitor legal
(rude ale defunctului făcând parte dintr-o anume clasă de moştenitori legali sau legatari care nu fac parte
din clasele de moştenitori legali), întrucât cota legală, şi deci şi rezerva soţului supravieţuitor depinde de
calitatea moştenitorilor cu care ar fi venit în concurs6.
În lumina celor arătate rezerva soţului supravieţuitor va fi:
a) 1/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I de moştenitori),
indiferent de numărul lor sau de gradul lor de rudenie cu defunctul (copii, nepoţi etc.), deci 1/2 din cota
legală de 1/4. De exemplu, dacă prin testamentul întocmit de către de cuius copilul a fost instituit legatar
universal, soţul supravieţuitor va primi rezerva de 1/8 din moştenire (ca moştenitor legal), iar copilul va
primi restul de 7/8 din moştenire (ca legatar universal al cărui legat a fost redus, la cererea soţului
supravieţuitor, de la 1/1 la 7/8 din moştenire). Tot astfel, dacă prin testamentul întocmit de cuius-ul a
dispus dezmoştenirea directă şi totală a soţului supravieţuitor, acesta va primi rezerva de 1/8 din moştenire
(ca moştenitor legal), iar copilul va primi restul de 7/8 din moştenire (tot ca moştenitor legal).
b) 1/6 din moştenire, dacă vine în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, şi cu
colateralii privilegiaţi, de asemenea indiferent de numărul lor, deci 1/2 din cota legală de 1/3.
De exemplu, dacă de cuius-ul a făcut un testament prin care a fost instituit legatar universal un prieten al
defunctului, calitatea de moştenitori legali o au atât soţul supravieţuitor, cât şi ascendenţii privilegiaţi şi
colateralii privilegiaţi şi, în plus, niciunul dintre aceştia nu este nici nedemn şi nici renunţător. În acest caz,

6
A se vedea în acest sens şi TS, s.civ., dec.nr.578/1986, în CD, 1986, p.81-82.

10
rezerva soţului supravieţuitor va fi de 1/6 din moştenire, rezerva părinţilor va fi de 1/6 din moştenire,
colateralii privilegiaţi vor fi înlăturaţi de la moştenire, iar terţul gratificat va primi întreaga cotitate
disponibilă de 2/3 din moştenire, ca legatar universal, al cărui legat s-a redus, la cererea moştenitorilor
rezervatari, de la 1/1 la 2/3 din moştenire. În schimb, în cazul în care colateralii privilegiaţi ar fi fost
nedemni sau renunţători (ceea ce ar fi însemnat că nu ar fi primit nimic ca moştenitori legali), rezerva
soţului supravieţuitor ar fi fost de 1/4 din moştenire, rezerva părinţilor ar fi fost de 1/4 din moştenire
(fiecare părinte având dreptul la o rezervă de 1/8 din moştenire), iar cotitatea disponibilă de 1/2 din
moştenire ar fi revenit prietenului instituit legatar universal.
c) 1/4 din moştenire, dacă vine în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau numai cu colateralii
privilegiaţi, în ambele cazuri indiferent de numărul lor, deci 1/2 din cota legală de 1/2.
De exemplu, dacă soţul supravieţuitor a fost dezmoştenit direct şi total prin testamentul făcut de către de
cuius, iar la moştenire mai vin fie ascendenţii privilegiaţi, fie colateralii privilegiaţi, soţul supravieţuitor va
primi rezerva de 1/4 din moştenire, iar ascendenţii privilegiaţi sau, după caz, colateralii privilegiaţi vor
primi, ca moştenitori legali, restul de 3/4 din moştenire, care se va împărţi între aceştia potrivit regulilor
moştenirii legale.
d) 3/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa a III-a de moştenitori) sau cu
colateralii ordinari (clasa a IV-a), în ambele cazuri indiferent de numărul lor, deci 1/2 din cota legală de
3/4.
De exemplu, dacă de cuius-ul a făcut un testament în favoarea ascendenţilor ordinari sau, după caz, în
favoarea colateralilor ordinari, iar legatele însumate reprezintă cel puţin 5/8 din moştenire, soţul
supravieţuitor va primi rezerva de 3/8 din moştenire, iar restul de 5/8 din moştenire va reveni ascendenţilor
ordinari sau, după caz, colateralilor ordinari, şi - dacă va fi cazul - va fi împărţit între legatari potrivit
dispoziţiilor din testament.

e) 1/2 din moştenire în lipsa rudelor din cele patru clase de moştenitori legali, deci 1/2 din întreaga
moştenire, deoarece concurează numai cu beneficiarul (beneficiarii) liberalităţii (liberalităţilor), care nu are
(au) calitatea de moştenitor legal, inclusiv ipoteza în care ar fi avut această calitate, dar a renunţat la
moştenirea legală sau este nedemn de a moşteni.
Sintetic, rezerva soţului supravieţuitor se poate exprima prin formula:

Cota legală de 1/4; 1/3; 1/2; 3/4 sau 1

2
24. Imputarea rezervei soţului supravieţuitor asupra moştenirii. Potrivit art. 1.086 C.civ. rezerva
succesorală este partea din bunurile moştenirii la care moştenitorii rezervatari au dreptul în virtutea legii
[…]. Pe cale de consecinţă, toate rezervele moştenitorilor rezervatari se vor imputa asupra moştenirii, în
ansamblul său.
Rezerva soţului supravieţuitor se atribuie cu prioritate din moştenirea lăsată de defunct, privită ca
unitate, urmând ca ulterior să se atribuie cotele (sau, după caz, rezervele) celorlalţi moştenitori. De
exemplu, dacă soţul supravieţuitor vine în concurs cu copilul defunctului şi cu un prieten, care a fost
instituit legatar universal, se va proceda astfel: mai întâi, se atribuie rezerva soţului supravieţuitor, care este
de 1/8 din moştenire; apoi, se atribuie rezerva copilului, care este de 3/8 din moştenire; în continuare, se
însumează cele două rezerve pentru a se obţine rezerva globală (care este în acest caz de 1/2 din moştenire)
şi, pe cale de consecinţă, cotitatea disponibilă (care este de 1/2 din moştenire); în final, se atribuie cotitatea
disponibilă de 1/2 din moştenire legatarului universal.

D. Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor în concurs cu descendenţii dintr-o căsătorie

anterioară a defunctului
25. Reglementarea şi justificarea cotităţii disponibile speciale. Una dintre constantele dreptului
succesoral o reprezintă protecţia deosebită a descendenţilor dintr-o căsătorie anterioară a defunctului
împotriva liberalităţilor exagerate pe care părintele lor le-ar face în favoarea soţului dintr-o căsătorie
ulterioară.

11
 Potrivit art. 1.090 C.civ., „(1) Liberalităţile neraportabile făcute soţului supravieţuitor, care vine la
moştenire în concurs cu alţi descendenţi decât cei comuni lor, nu pot depăşi un sfert din moştenire şi nici
partea descendentului care a primit cel mai puţin. (2) Dacă defunctul nu a dispus prin liberalităţi de
diferenţa dintre cotitatea disponibilă stabilită potrivit art. 1.089 şi cotitatea disponibilă specială, atunci
această diferenţă revine descendenţilor. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător
atunci când descendentul menţionat la alin. (1) a fost dezmoştenit direct, iar de această dezmoştenire ar
beneficia soţul supravieţuitor”.
Prin urmare, dacă defunctul a fost căsătorit de mai multe ori şi are ca moştenitor unul sau mai mulţi
copii (descendenţi) dintr-o căsătorie anterioară (din afara căsătoriei sau din adopţie), nu poate gratifica pe
soţul din ultima căsătorie (soţul supravieţuitor) în limita cotităţii disponibile ordinare (obişnuite), ci numai
în limita unei cotităţi disponibile speciale, egală cu partea descendentului care a luat mai puţin7 (limită
variabilă), cel mult un sfert din moştenire (limită fixă, maximă).
Prin instituirea acestei cotităţi speciale legiuitorul a urmărit ocrotirea copiilor (descendenţilor)
defunctului pe care i-a avut înainte de încheierea ultimei căsătorii, împotriva influenţelor şi presiunilor pe
care soţul din ultima căsătorie (mama sau tatăl vitreg) ar putea să le exercite asupra părintelui recăsătorit,
determinându-l pe acesta din urmă să-i facă liberalităţi în detrimentul copiilor. În practica judecătorească
problema s-a pus relativ frecvent ceea ce dovedeşte utilitatea instituţiei cotităţii disponibile speciale.
26. Noţiunea de „alţi descendenţi decât cei comuni lor” în sensul art. 1.090 C.civ.
Pe de o parte, textul se referă nu numai la copiii (unul sau mai mulţi) dintr-o căsătorie anterioară a
defunctului (chiar declarată nulă sau anulată), dar şi la cei din afara căsătoriei, precum şi la copiii adoptaţi
de către defunct.
Pe de altă parte, textul se referă nu numai la descendenţii de gradul I, ci şi la descendenţii de grade
subsecvente, indiferent că aceştia din urmă vin la moştenire prin reprezentare succesorală sau în nume
propriu.
27. Liberalităţile care intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 1.090 C.civ. Descendentul defunctului, în
sensul precizat mai sus, poate invoca dispoziţiile art. 1.090 C. civ. în următoarele cazuri:
i) Dacă defunctul a făcut în favoarea soţului supravieţuitor donaţii în timpul ultimei căsătorii sau chiar
anterior căsătoriei, dacă se dovedeşte că perspectiva acestei căsătorii a fost cauza impulsivă şi determinantă
a liberalităţii.
În toate cazurile, trebuie să fie vorba de donaţii care nu sunt supuse raportului (neraportabile); dacă
donaţia este supusă raportului, urmează să fie readusă, în natură sau prin echivalent, la moştenire şi deci
reprezintă doar un avans asupra moştenirii.
ii) Dacă prin testamentul lăsat, defunctul a făcut în favoarea soţului supravieţuitor legate, chiar dacă data
testamentului este anterioară încheierii ultimei căsătorii, deoarece se poate presupune menţinerea
dispoziţiilor testamentare favorabile sub influenţa soţului din această căsătorie.
iii) Dacă prin testamentul lăsat, defunctul a prevăzut dezmoştenirea directă (expresă) a descendenţilor în
cauză, iar de această dezmoştenire urmează să beneficieze soţul supravieţuitor (art. 1.090 alin.3 C.civ.).
28. Determinarea cuantumului cotităţii disponibile ordinare şi a cotităţii disponibile speciale.
Regimul juridic al diferenţei dintre cele două cotităţi disponibile. Aplicarea prevederilor art. 1.090 C.civ.
presupune luarea în considerare a unor ipoteze în care soţul din ultima căsătorie, gratificat printr-o
liberalitate neraportabilă, vine la moştenire cu descendenţi ai defunctului, dintre care cel puţin unul este
dintr-o căsătorie anterioară. Vom avea în vedere ipoteza în care soţul supravieţuitor a fost instituit legatar
universal şi vine în concurs cu unul sau mai mulţi copii ai defunctului dintr-o căsătorie anterioară, acesta
fiind cazul cel mai des întâlnit în practică.
În ipoteza în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu un singur copil dintr-o căsătorie anterioară a
defunctului şi soţul supravieţuitor a fost instituit legatar universal, se va proceda astfel:

7
Legea vizează ipoteza în care datorită donaţiilor primite de la defunct cu scutire de raport sau datorită
dispoziţiilor testamentare (legate sau dezmoşteniri directe) unii dintre descendenţi primesc mai mult din moştenire
decât alţii. Întrucât cotitatea disponibilă specială nu poate depăşi partea descendentului care a primit mai puţin, ea se
raportează la această parte.

12
 i) Se stabileşte rezerva soţului supravieţuitor, care este de 1/8 din moştenire, apoi rezerva copilului, care
este de 3/8 din moştenire, ceea ce înseamnă că rezerva globală este de 1/2 din moştenire, iar cotitatea
disponibilă ordinară (obişnuită) este de 1/2 din moştenire. Dacă soţul supravieţuitor gratificat nu ar fi venit
în concurs cu copilul defunctului dintr-o căsătorie anterioară, întreaga cotitate disponibilă ordinară ar fi
revenit soţului supravieţuitor, ca legatar, ceea ce înseamnă că soţul supravieţuitor ar fi primit 5/8 din
moştenire(1/8 rezerva şi 1/2 cotitatea disponibilă), iar copilul ar fi primit doar rezerva sa de 3/8 din
moştenire. Legiuitorul a considerat că acest mod de a se proceda nu corespunde interesului copilului din
căsătoria anterioară a defunctului şi a decis să permită gratificarea soţului din ultima căsătorie doar în
limitele unei cotităţi disponibile speciale, iar nu în limitele cotităţii disponibile ordinare.
ii) Se calculează cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor, care nu poate depăşi un sfert din
moştenire (limita fixă) şi nici partea copilului care a primit cel mai puţin (limită variabilă). Aşadar, pe lângă
rezerva sa de 1/8 din moştenire, soţul din ultima căsătorie mai poate beneficia de cotitatea disponibilă
specială. Cum copilul din căsătoria anterioară nu poate primi mai puţin decât rezerva sa de 3/8 din
moştenire, rezultă că, în acest caz, cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor va fi de 1/4 din
moştenire (se va raporta la limita fixă, adică aceea ca liberalitatea să nu depăşească 1/4 din moştenire).
iii) Se pune problema de a şti ce se întâmplă în cazul în care cotitatea disponibilă specială este mai mică
decât cotitatea disponibilă ordinară. Astfel, în exemplul dat (un singur copil din căsătoria anterioară a
defunctului), cotitatea disponibilă ordinară este de 1/2, deci mai mare decât cotitatea disponibilă specială,
de maximum 1/4, diferenţa între cele două cotităţi fiind de 1/4 din moştenire. Care va fi regimul juridic al
acestei diferenţe?
Este evident că defunctul putea dispune de această diferenţă în favoarea oricui, cu excepţia soţului din
ultima căsătorie. Astfel fiind, dacă defunctul nu a dispus de diferenţa dintre cotitatea disponibilă specială
(mai mică) şi cotitatea disponibilă ordinară (mai mare), respectiv dispoziţia este ineficace în lumina art.
1.090 C.civ., acea parte din moştenire urmează să fie atribuită copilului defunctului (art. 1.090 alin.2
C.civ.). Aşadar, diferenţa dintre cotitatea disponibilă ordinară şi cea specială de 1/4 din moştenire va reveni
copilului.
iv) Stabilirea cotelor finale cuvenite soţului supravieţuitor şi copilului. Astfel, în final, soţul
supravieţuitor va primi 3/8 din moştenire (1/8 rezerva plus 1/4 cotitatea disponibilă specială), iar copilul va
primi 5/8 din moştenire (3/8 rezerva plus 1/4 diferenţa dintre cotitatea disponibilă ordinară şi cotitatea
disponibilă specială).
29. Sancţiunea depăşirii cotităţii disponibile speciale. Art. 1.090 C.civ. nu prevede vreo sancţiune
specială pentru încălcarea limitelor în care defunctul putea face donaţii sau dispoziţii testamentare în
favoarea soţului supravieţuitor care concurează cu copiii dintr-o căsătorie anterioară sau din afara căsătoriei
ori din adopţie. Astfel fiind, se aplică sancţiunea prevăzută pentru depăşirea cotităţii disponibile ordinare:
reducţiunea (reducerea) liberalităţilor excesive în limitele cotităţii disponibile speciale.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Sunt lovite de nulitate absolută: a) convenţia prin care asociaţii stipulează că la moartea unui asociat
societatea va continua cu moştenitorii asociatului decedat; b) renunţarea la rezerva succesorală de către
moştenitor înainte de deschiderea moştenirii; c) împărţeala între potenţialii moştenitori a unei succesiuni
nedeschise.
2. În ceea ce privește rezerva succesorală: a) cuantumul rezervei poate fi modificat prin voinţa celui care
lasă moştenirea, însă numai cu acordul viitorilor (prezumtivilor) moştenitori rezervatari; b) sancţiunea
aplicabilă în cazul încălcării dreptului la rezervă este nulitatea liberalităţilor excesive; c) dreptul la rezervă
este un drept propriu, născut în persoana moştenitorilor rezervatari la data deschiderii moştenirii, iar nu
dobândit de la defunct prin succesiune.
3. De cuius-ul X are ca moştenitori rezervatari pe soţia supravieţuitoare S, pe copilul C1, pe nepoţii N1
şi N2 (copiii lui C2, predecedat), precum şi pe mama M, iar prietenul P a fost instituit legatar universal.
Arătaţi cum se va împărţi moştenirea lui X, în condiţiile în care moştenitorii rezervatari solicită să le fie
respectată rezerva succesorală.

13
 REZOLVARE
1. B și C;
2. C;

3. Dacă nu ar fi existat legatul (așadar, aplicând regulile ce guvernează moștenirea legală), S ar

fi primit 1/4 din moștenire, C1 ar fi primit 3/8, iar N1 și N2 ar fi primit câte 3/16 din moștenire,
aceștia din urmă venind la moștenire prin reprezentarea părintelui lor, C2, pentru a moșteni cota ce
i s-ar fi cuvenit acestuia dacă ar mai fi fost în viață (aşadar, partajul moştenirii s-ar fi făcut pe
tulpină, socotind ca tulpină pe C1 şi pe C2). În ceea ce o privește pe M, aceasta ar fi fost
îndepărtată de la moștenire prin aplicarea principiului I al devoluțiunii legale a moștenirii, fiind
rudă din clasa a II-a, înlăturată de C1, N1 și N2, rude din clasa I.
Întrucât defunctul l-a instituit legatar universal pe prietenul P, moștenitorii rezervatari vor
culege o parte din moștenire, în virtutea legii, cu titlu de rezervă succesorală, urmând ca numai
ceea ce rămâne după acordarea rezervelor –cotitatea disponibilă - să revină lui P. Astfel, vor primi
rezerva succesorală soțul supraviețuitor S, copilul C1 și nepoții N1 și N2 (cei doi nepoți culegând
rezerva succesorală prin reprezentarea părintelui lor, C2).
M este înlăturată de la culegerea rezervei sale de către copil și nepoți, în virtutea principiului I al
devoluțiunii legale a moștenirii, care este aplicabil și părții din moștenirea legală care este rezerva.
Rezerva soțului supraviețuitor S în concurs cu descendenții este de 1/2 din 1/4, adică 1/8 din
moștenire.
Rezerva lui C1 este de 1/2 din 3/8, adică 3/16. Rezerva ce i s-ar fi cuvenit lui C2 ar fi fost de 1/2
din 3/8, adică 3/16. Prin urmare, rezerva lui N1 va fi de 1/2 din 3/16, adică 3/32, iar rezerva lui N2
va fi tot de 3/32 din moștenire.
Așadar, rezerva totală este de 16/32, adică 1/2 din moștenire, iar cotitatea disponibilă va fi de
1/2 din moştenire şi va reveni prietenului P.

4. A.

14
 TEMA NR. 12
OBIECTIVE:
1. Înțelegerea necesității reconstituirii patrimoniului defunctului.
2. Înțelegerea importanței ordinii celor 3 operațiuni;
3. Identificarea regulilor speciale privind evaluarea bunurilor care au format obiectul donațiilor.

§4. Calculul rezervei şi al cotităţii disponibile

30. Precizări prealabile. După ce am analizat dispoziţiile privind cuantumul rezervei succesorale şi al
cotităţii disponibile ordinare şi speciale, urmează să vedem cum se stabileşte în concret, în raport de fiecare
moştenire în parte, masa succesorală, numită masa de calcul, la care se raportează fracţiunile reprezentând
rezerva, respectiv cotitatea disponibilă.
Masa succesorală avută în vedere în acest scop nu este cea lăsată efectiv de defunct; trebuie avute în
vedere şi donaţiile făcute de el în timpul vieţii, căci rezerva îi ocroteşte pe moştenitorii rezervatari nu
numai împotriva dispoziţiilor testamentare (legate şi dezmoşteniri), dar şi împotriva liberalităţilor făcute
prin acte între vii (donaţii). Înseamnă că stabilirea masei de calcul presupune reconstituirea patrimoniului
defunctului, prin calcul pe hârtie, pentru a stabili valoarea pe care ar fi avut-o nemicşorat prin donaţii. În
raport de această masă de calcul - denumită sugestiv şi „moştenire închipuită”1 se va putea constata dacă
prin liberalităţile făcute a fost atinsă rezerva moştenitorilor şi deci urmează să se procedeze la reducţiunea
liberalităţilor excesive. Prin urmare, stabilirea masei de calcul este o operaţiune prealabilă reducţiunii
liberalităţilor excesive.
Pentru stabilirea masei de calcul, art. 1.091 C.civ. are în vedere trei elemente, respectiv trei
operaţiuni care se efectuează succesiv:
a) determinarea activului brut al moştenirii, prin însumarea valorii bunurilor existente în patrimoniul
succesoral la data deschiderii moştenirii;
b) determinarea activului net al moştenirii, prin scăderea pasivului succesoral din activul brut al
moştenirii;
c) reunirea fictivă, doar pentru calcul, la activul net, a valorii donaţiilor făcute în timpul vieţii de către
cel care lasă moştenirea.
În urma acestor trei operaţiuni se va putea stabili necesitatea reducţiunii liberalităţilor dacă se dovedesc
a fi excesive, depăşind limitele cotităţii disponibile (§5).
În legătură cu donaţiile făcute de către de cuius urmează să analizăm şi (§6) instituţia raportului
donaţiilor cu incidenţă în materie, pentru ca apoi să putem stabili (§7) regulile imputării liberalităţilor
asupra cotităţii disponibile şi, în anumite cazuri, asupra rezervei beneficiarului liberalităţii.
31. Determinarea activului brut al moştenirii, prin însumarea valorii bunurilor existente în patrimoniul
succesoral la data deschiderii moştenirii, presupune identificarea tuturor bunurilor cu valoare
patrimonială ce aparţin defunctului la data deschiderii moştenirii: drepturi reale, de creanţă (inclusiv
creanţele împotriva moştenitorilor) sau de proprietate intelectuală. Se au în vedere şi bunurile de care
defunctul a dispus prin testament, ele aflându-se în patrimoniul succesoral.
Nu vor fi cuprinse printre bunurile existente cele lipsite de valoare patrimonială (cum ar fi, hârtiile de
familie, portretele, diplomele etc.) sau care nu pot fi valorificate (creanţa al cărei debitor este de
insolvabilitate notorie).
32. Determinarea activului net al moştenirii, prin scăderea pasivului succesoral din activul brut al
moştenirii. După determinarea şi evaluarea bunurilor din patrimoniul succesoral2 se identifică şi se scade

1
M. Eliescu, op.cit., p.352. Precizăm că dacă există soţ supravieţuitor – indiferent că moşteneşte sau nu (este
nedemn, renunţător) – reconstituirea patrimoniului defunctului prin calcul pe hârtie trebuie să fie precedată de
lichidarea comunităţii de bunuri a soţilor, pentru a determina partea cuvenită soţului defunct din această comunitate
şi care intră în masa succesorală, respectiv partea aparţinând soţului supravieţuitor în calitatea sa de codevălmaş şi
care nu formează obiect de moştenire.
2
Dacă masa succesorală nu este determinată, instanţa trebuie să anuleze în întregime certificatul de moştenitor,
TS, s. civ., dec.nr.266/1963, în CD, 1963, p.135.

1
pasivul succesoral din activul brut al moştenirii. În alcătuirea pasivului moştenirii intră datoriile şi sarcinile
moştenirii.
Prin datoriile moştenirii se înţelege acele obligaţii patrimoniale ale defunctului care - indiferent de
izvorul lor (contractual, delictual, legal etc.) - există în patrimoniul succesoral la data deschiderii
moştenirii, inclusiv datoriile defunctului faţă de moştenitori.
Prin sarcinile moştenirii se înţelege acele obligaţii care - fără a fi existat în patrimoniul celui care lasă
moştenirea - se nasc în persoana moştenitorului la deschiderea moştenirii sau ulterior, independent de
voinţa defunctului sau din voinţa lui. Astfel sunt: i) cheltuieli de înmormântare (care nu trebuie să fie
excesive), inclusiv cheltuielile efectuate de moştenitori cu parastasele pentru pomenirea memoriei autorului
lor, la diferite intervale de timp, conform obiceiurilor3; ii) cheltuielile pentru administrarea (de sigilare, de
inventariere, de evaluare a bunurilor succesorale, etc.) şi lichidarea moştenirii, inclusiv taxele şi impozitele
pentru bunurile din moştenire4, precum şi cheltuielile necesare pentru desfăşurarea procedurii succesorale
(de exemplu, cheltuielile predării legatelor - art. 1.066 C.civ., nu şi datoriile personale ale comoştenitorilor,
cum ar fi taxele succesorale, onorariile, taxele judiciare de timbru etc.).
Pasivul succesoral urmează să fie scăzut din activul brut, deoarece drepturile moştenitorilor rezervatari
şi ale legatarilor nu pot fi satisfăcute decât după satisfacerea creditorilor.
33. Reunirea fictivă, doar pentru calcul, la activul net, a valorii donaţiilor făcute în timpul vieţii de
către cel care lasă moştenirea. Rezerva succesorală îi apără pe moştenitorii rezervatari nu numai împotriva
dispoziţiilor testamentare, dar şi împotriva liberalităţilor excesive făcute în timpul vieţii. Astfel fiind,
pentru calculul rezervei şi al cotităţii disponibile, la activul net trebuie să se adauge valoarea bunurilor
donate de către defunct în timpul vieţii.
33.1. Reunire fictivă. Subliniem că această adăugare, reunire, nu este efectivă, ci pur fictivă, doar pentru
calcul, pentru a se vedea dacă liberalităţile inter vivos (şi mortis causa) se încadrează ori nu în limitele
cotităţii disponibile. Numai dacă această cotă a fost depăşită se va pune problema readucerii, în natură sau
prin echivalent, la masa succesorală a bunurilor dăruite. Dar calculul rezervei şi al cotităţii disponibile este
numai o operaţiune prealabilă reducţiunii liberalităţilor excesive, un calcul pe hârtie (contabil).
Sunt supuse reunirii fictive toate donaţiile făcute de defunct, indiferent de forma de realizare (act
autentic, dar manual, donaţii simulate sau indirecte) şi indiferent de persoana donatarului (moştenitor -
rezervatar sau nerezervatar - sau terţ). Deoarece dispoziţiile legale prin care se asigură rezerva succesorală
au caracter imperativ (de ordine publică) donaţiile nu pot fi exceptate de la reunirea fictivă prin voinţa
donatorului. Chiar dacă donaţia este scutită de raport, valoarea ei se adaugă la masa de calcul a rezervei.
În cazul donaţiilor cu sarcini, la reunirea fictivă se va ţine seama de valoarea rezultată din diferenţa dintre
valoarea bunului donat şi valoarea sarcinii. Dacă însă sarcina stipulată în favoarea unui terţ (nu a
donatarului) reprezintă o donaţie indirectă, grefată pe o donaţie directă, se va adăuga prin calcul şi valoarea
donaţiei indirecte (de exemplu, dacă donatorul a dăruit donatarului suma de 100.000 de lei, iar potrivit
contractului donatarul are obligaţia de a-i plăti terţului taxele de şcolarizare în cuantum de 15.000 de lei -
donatorul gratificându-l astfel în mod indirect pe terţ -, la reunirea fictivă se va adăuga atât donaţia directă
de 85.000 de lei - în limita folosului pur gratuit -, cât şi donaţia indirectă de 15.000 de lei).
33.2. Gratuităţi nesupuse reunirii. Potrivit art. 1.091 alin. 3 C.civ., nu se va ţine seama în stabilirea
rezervei de darurile obişnuite, de donaţiile remuneratorii şi, în măsura în care nu sunt excesive, nici de
sumele cheltuite pentru întreţinerea sau, dacă este cazul, pentru formarea profesională a descendenţilor, a
părinţilor sau a soţului şi nici de cheltuielile de nuntă.
Aşadar, nu sunt supuse reunirii fictive acele gratuităţi care sunt făcute în îndeplinirea unor îndatoriri
sociale şi care nu reprezintă liberalităţi ori - chiar dacă sunt calificate donaţii - nu sunt supuse regimului
liberalităţilor, fiind exceptate de lege [art. 1.150 alin.1 lit.c.)] şi de la raportul donaţiilor (deşi donatorul nu
a prevăzut scutirea de raport). Astfel:
a) darurile obişnuite (făcute la aniversări, zile onomastice, botezuri, nunţi etc., cu condiţia de a avea o
valoare obişnuită).

3
CSJ, s. civ., dec.nr.79/1994, în Dreptul nr.12, 1994, p.63.
4
A se vedea TS, s. civ., dec.nr.111/1978, în CD, 1978, p.123-127; idem, dec. nr. 129/1983, în CD, 1983, p.80-82.

2
 b) donaţiile remuneratorii nu sunt propriu-zis liberalităţi, ci se fac mai mult în executarea unei obligaţii
morale, de recunoştinţă, fiind menite să recompenseze anumite servicii prestate de către cel care este
gratificat (de exemplu, medicul care l-a îngrijit pe pacient, profesorul care l-a meditat pe elev, antrenorul
care a asigurat pregătirea sportivului, salvamarul care l-a salvat pe turistul aflat în pericol de înec etc.).
c) în măsura în care nu sunt excesive, sumele cheltuite pentru întreţinerea sau, dacă este cazul, pentru
formarea profesională a descendenţilor, a părinţilor sau a soţului.
În privinţa obligaţiei de întreţinere (care presupune asigurarea mijloacelor necesare traiului-art. 499
C.civ.) nu are importanţă dacă defunctul avea sau nu avea obligaţia legală de întreţinere faţă de cel în cauză
(de exemplu, cel întreţinut era o rudă mai îndepărtată în grad).
Relativ la cheltuielile pentru formarea profesională, acestea includ cheltuielile de studii (de la
învăţământul preşcolar şi până la cel universitar, indiferent dacă este public sau privat) efectuate în vederea
pregătirii pentru exercitarea unei profesii. În mod concret, cheltuielile vizează plata taxelor de studii,
procurarea manualelor şi a rechizitelor necesare, plata meditaţiilor profesionale (în special pentru învăţarea
unor limbi străine) etc.
În privinţa sumelor cheltuite pentru formarea profesională a părinţilor, s-a avut în vedere în special
efectuarea unor cheltuieli de către copiii acestora pentru reciclarea profesională în cazul pierderii locului de
muncă.
Cheltuielile enumerate mai sus ar putea fi supuse reunirii fictive în cazul în care ar avea un caracter
excesiv: de exemplu, părinţii alocă suma de peste 100.000 de euro pentru ca unul dintre copii să studieze la
o universitate de mare prestigiu din străinătate, privilegiu de care nu se bucură şi celălalt copil.
d) cheltuielile de nuntă. În mod tradiţional, cheltuielile efectuate în special de către părinţi cu ocazia
căsătoriei copilului (copiilor) lor nu sunt considerate donaţii şi nu sunt supuse reunirii fictive deoarece se
apreciază că ele au fost făcute în onoarea părinţilor şi a întregii familii sau spre a îndeplini o îndatorire
consfinţită de obicei5. Aceste cheltuieli includ, de regulă, plata invitaţiilor, plăţile pentru toalete, banchet,
orchestră, deplasări, filmări, fotografii etc.
Nu este supusă reunirii fictive nici valoarea bunurilor înstrăinate de defunct prin acte cu titlu oneros,
afară numai dacă se dovedeşte că actul - aparent cu titlu oneros - reprezintă în realitate o donaţie deghizată.
Moştenitorii rezervatari pot dovedi deghizarea prin orice mijloc de probă6, având calitatea de terţi în
materie de simulaţie, pentru că se prezintă în apărarea unui drept propriu, iar nu dobândit prin moştenire de
la defunct7.
33.3. Prezumţia de donaţie. Chiar şi în aceste condiţii dovada deghizării este deosebit de anevoioasă.
Pentru a uşura această dovadă, legea (art. 1.091 alin. 4 C.civ.) prevede în favoarea moştenitorilor
rezervatari o prezumţie relativă potrivit căreia „Până la dovada contrară, înstrăinarea cu titlu oneros către
un descendent ori un ascendent privilegiat sau către soţul supravieţuitor este prezumată a fi donaţie dacă
înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului ori abitaţiei sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a
unei rente viagere. Prezumţia operează numai în favoarea descendenţilor, ascendenţilor privilegiaţi şi a
soţului supravieţuitor ai defunctului, dacă aceştia nu au consimţit la înstrăinare”8.
Cazul clasic avut în vedere de acest text de lege este următorul: părinţii înstrăinează casa către unul
dintre copii, fie prin intermediul unui contract de vânzare cu rezerva dreptului de uzufruct (sau a dreptului
de uz ori abitaţie), fie prin intermediul unui contract de întreţinere viageră sau de rentă viageră. Într-o
asemenea situaţie, luând în considerare dificultăţile majore pe care le are celălalt copil al înstrăinătorilor în
a dovedi faptul că aceste acte de înstrăinare deghizează o donaţie (ceea ce ar presupune că acest copil ar
trebui să facă dovada că, în realitate, nu s-a plătit preţul în cazul contractului de vânzare sau că nu s-au
plătit ratele de rentă ori că nu a fost prestată întreţinerea), legea prezumă relativ că aceste acte de înstrăinare
reprezintă o donaţie; în cazul în care copilul care a dobândit bunul nu va reuşi să răstoarne prezumţia,
înstrăinarea va constitui o donaţie şi se va aplica regimul juridic al acesteia (liberalitate care urmează să fie
redusă dacă a fost încălcată rezerva copilului protejat de textul de lege).

5
D. Alexandresco, Explicaţiunea..., tomul III, partea a II-a, p.622; M.-M. Oprescu, op. cit., p.305.
6
TS, col.civ., dec.nr.1243/1958, în CD, 1958, p.88.
7
A se vedea Fl.A.Baias, Noul Cod civil.Comentariu pe articole, op.cit., p. 1358.
8
Dacă înstrăinarea este pură si simplă prezumţia nu operează (TS, s. civ., dec.nr.1150/1984, în CD, 1984, p.81-
82), dar persoana interesată poate dovedi, potrivit dreptului comun, caracterul gratuit al înstrăinării.

3
 33.3.1. Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru aplicarea prezumţiei instituite de art. 1.091
alin. 4 C.civ.?
a) Actul de înstrăinare trebuie să prezinte aparenţa unui act cu titlu oneros.
După cum se observă, textul de lege se referă în mod expres la „înstrăinarea cu titlu oneros”. Art. 1.091
alin. 4 C.civ. prezumă caracterul gratuit al actului de înstrăinare cu titlu oneros făcut unui descendent ori
ascendent privilegiat sau către soţul supravieţuitor dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzului ori abitaţiei
sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei rente viagere. Aceste din urmă acte trebuie să fie, în aparenţă,
cu titlu oneros, pentru că altfel prezumţia de gratuitate nu ar avea sens.
b) Înstrăinătorul să-şi fi rezervat dreptul de uzufruct, uz ori abitaţie sau să beneficieze de întreţinerea
viageră ori de o rentă viageră
Prezumţia de gratuitate prevăzută de 1.091 alin. 4 C.civ nu se aplică în cazul unor contracte de vânzare
propriu-zise9. Într-o asemenea situaţie însă, persoana interesată poate dovedi că, deşi aparent s-a încheiat un
contract de vânzare obişnuit, în realitate acest contract reprezintă o donaţie deghizată.
În privinţa întreţinerii, textul are în vedere doar întreţinerea viageră, iar nu şi întreţinerea pe o durată
determinată, aceasta din urmă fiind posibilă potrivit art. 2.254 alin. 1 C.civ.
c)Actul de înstrăinare să fie consimţit în favoarea unuia dintre succesibilii rezervatari (descendenţi,
ascendenţi privilegiaţi sau soţ supravieţuitor)
După cum se observă, legea nu impune drept condiţie ca dobânditorii bunului (descendenţi, ascendenţi
privilegiaţi sau soţ supravieţuitor) să aibă şi calitatea de moştenitori ai înstrăinătorului. Prezumţia va opera
şi în ipoteza în care dobânditorul renunţă la moştenire, devine nedemn sau decedează înaintea
înstrăinătorului10.
33.3.2. Persoanele care pot invoca prezumţia instituită de art. 1.091 alin. 4 C.civ.
Prezumţia prevăzută de art. 1.091 alin. 4 C.civ. poate fi invocată numai de către moştenitorii rezervatari
ai defunctului, ea fiind instituită pentru calculul şi ocrotirea rezervei11.
Prin excepţie, prezumţia de gratuitate a înstrăinării nu poate fi invocată de către descendenţii,
ascendenţii privilegiaţi sau de către soţul supravieţuitor ai defunctului care au consimţit la înstrăinare.
Cazul clasic este acela în care părinţii au nevoie de întreţinere, unul dintre copii este de acord să le asigure
întreţinerea viageră, iar celălalt copil se derobează de această obligaţie; într-o astfel de situaţie, acesta din
urmă consimte să se încheie un contract de întreţinere între părinţi şi celălalt copil, recunoscând astfel
caracterul oneros al actului şi renunţând să mai invoce prezumţia de donaţie. Legiuitorul a apreciat că în
acest caz nu se mai justifică să vină în ajutorul copilului care - în cunoştinţă de cauză - a consimţit la
înstrăinare.
33.3.3. Efectele prezumţiei. Ca efect al prezumţiei de gratuitate (dacă dobânditorul nu a reuşit să
răstoarne prezumţia), valoarea bunului înstrăinat (aparent cu titlu oneros) se va adăuga, ca donaţie, la
masa de calcul în vederea stabilirii valorii efective a rezervei şi a cotităţii disponibile, urmând să fie supusă
reducţiunii potrivit regulilor în materie12, numai dacă şi numai în măsura în care liberalităţile se dovedesc a
fi excesive, aducând atingere rezervei rezultând din calcul.
În cazul în care nu se aduce atingere rezervei vreunui moştenitor rezervatar, bunul rămâne valabil
înstrăinat, nefiind supus, în principiu, nici raportului donaţiilor, efectuarea unei donaţii sub formă deghizată
echivalând cu scutire de raport (art. 1.150 alin.1 lit. b C.civ.).
33.4. Evaluarea bunurilor. După identificarea tuturor bunurilor donate (inclusiv sub formă deghizată)
potrivit regulilor arătate, se pune problema evaluării în vederea reunirii lor la masa de calcul (adăugire la
activul net).
33.4.1. Regula generală. În această privinţă legea prevede că se ia în considerare valoarea la data
deschiderii moştenirii a bunurilor donate, ţinându-se însă cont de starea lor în momentul donaţiei, din care
se scade valoarea sarcinilor asumate prin contractele de donaţie. Aceasta înseamnă că evaluarea se face ca
şi cum bunul ar fi rămas în patrimoniul defunctului până în momentul morţii, având un preţ mai mare sau

9
T.S., s. civ., dec. nr. 1150/1984, în C.D. 1984, pag. 81-82.
10
Mazeaud, op. cit., pag. 738, nr. 919; M. Eliescu, op. cit., pag. 360; F. Terre, Y. Lequette, op. cit., pag. 803, nr.
998; D. Chirică, op. cit., pag. 332.
11
M. Eliescu, op. cit., pag. 359.
12
A se vedea infra nr. 227 şi urm.

4
mai mic numai în funcţie de evoluţia obiectivă a preţurilor, fără a ţine seama de sporul (de exemplu, prin
investiţii noi) sau de scăderea valorii (de exemplu, demolări) ca urmare a faptei donatarului
(subdobânditorului)13. De exemplu, dacă un imobil donat valora 100.000 de lei şi ulterior, datorită creşterii
preţului imobilelor, el va valora 200.000 de lei, imobilul va fi preţuit la 200.000 de lei pentru că o
asemenea creştere s-ar fi înregistrat şi dacă bunul ar fi rămas în patrimoniul defunctului. Dacă, dimpotrivă,
imobilul valora la data donaţiei 100.000 de lei şi la data deschiderii moştenirii valorează 200.000 de lei
datorită îmbunătăţirilor aduse de donatar, imobilul se va evalua pentru operaţia de reunire fictivă a
donaţiilor la 100.000 de lei. În fine, dacă imobilul valora la data donaţiei 100.000 de lei şi la data
deschiderii moştenirii valorează 250.000 de lei, sporul de 50.000 de lei fiind determinat de creşterea
preţului imobilelor, iar cel de 100.000 de lei de îmbunătăţirile aduse de donatar, imobilul se va evalua la
150.000 de lei.
33.4.2. Reguli speciale. Există şi câteva reguli speciale. Astfel, legea (art. 1.091 alin. 2 C.civ.)
prevede că:
i) „Dacă bunurile au fost înstrăinate de donatar, se ţine seama de valoarea lor la data înstrăinării”.
Există situaţii în care, după ce a dobândit în proprietate bunul care formează obiectul donaţiei, donatarul, în
calitatea lui de proprietar, a înstrăinat bunul respectiv unui terţ.
Dacă s-ar aplica cu stricteţe regula generală, s-ar ajunge la soluţii extrem de defavorabile donatarului,
mai ales atunci când obiectul donaţiei îl reprezintă acţiuni deţinute la o societate comercială, ştiut fiind
faptul că acţiunile pot fi supuse unor fluctuaţii de valoare pronunţate, valoarea lor putând să scadă ori să
crească substanţial de la o perioadă la alta. De exemplu, o persoană, care are un copil şi o avere de 200.000
lei, îi donează unui terţ suma de 100.000 de lei sub formă de o mie de acţiuni a 100 de lei fiecare. Ulterior,
după ce valoarea acţiunilor continuă să crească, donatarul vinde aceste acţiuni la cursul de 200 de
lei/acţiune, încasând suma de 200.000 de lei şi realizând astfel un profit de 100.000 de lei. După mai mulţi
ani, la decesul donatorului, când se calculează rezerva şi cotitatea disponibilă, acţiunile sunt cotate la un
curs de 900 de lei/acţiune. Dacă s-ar aplica regula generală (valoarea bunurilor, în speţă a acţiunilor, de la
data deschiderii moştenirii), masa de calcul va fi de 1.000.000 de lei (cei 100.000 de lei care constituie
activul net al moştenirii la care se va adăuga, în mod fictiv, valoarea de 900.000 de lei a acţiunilor donate,
preţuite după cursul din ziua decesului, adică 900 lei/acţiune). Rezerva fiind de jumătate, adică 500.000 de
lei, iar activul net fiind de doar 100.000 de lei, donatarul va fi obligat să restituie, pentru a împlini rezerva,
400.000 de lei, deci de două ori mai mult decât a primit în realitate. De aceea, în cazul în care bunurile au
fost înstrăinate de către donatar, se va lua în considerare valoarea acestor bunuri (iar nu neapărat preţul
obţinut) la data înstrăinării14. În speţă, masa de calcul va fi de 300.000 de lei (cei 100.000 de lei care
constituie activul net al moştenirii la care se va adăuga, în mod fictiv, valoarea de 200.000 de lei a
acţiunilor donate, preţuite după valoarea lor la data înstrăinării, adică 200 de lei/acţiune). Rezerva va fi de
150.000 de lei, ceea ce înseamnă că donatarul va restitui copilului rezervatar doar suma de 50.000 de lei,
rămânându-i suma de 150.000 de lei din cei 200.000 de lei obţinuţi prin vânzarea acţiunilor pe care le-a
primit cu titlu de donaţie de la de cuius.
ii) „Dacă bunurile donate au fost înlocuite cu altele, se ţine cont de valoarea, la data deschiderii
moştenirii, a bunurilor intrate în patrimoniu şi de starea lor la momentul dobândirii. Totuşi, dacă
devalorizarea bunurilor intrate în patrimoniu era inevitabilă la data dobândirii, în virtutea naturii lor,
înlocuirea bunurilor nu este luată în considerare”.
Astfel, există în practică situaţii în care de cuius-ul a donat un bun, acesta a fost vândut, dar suma de
bani care a fost obţinută a fost investită în procurarea unui alt bun. De exemplu, părinţii au donat un teren,
acest bun a fost vândut şi apoi banii obţinuţi au fost folosiţi pentru cumpărarea unui apartament (ori a fost
încheiat un contract de schimb între donatar şi terţ). Într-o asemenea situaţie, în care bunurile donate au fost
înlocuite cu altele, pentru ca moştenitorii rezervatari să fie protejaţi şi să existe o soluţie cât mai apropiată

13
Dacă donaţia va fi desfiinţată ca urmare a reducţiunii, donatarul urmează să fie despăgubit ca posesor de bună-
credinţă pentru sporul de valoare a bunului, iar dacă bunul a pierit prin fapta sa culpabilă va suporta paguba sub
forma reducţiunii prin echivalent.
14
Dacă donatarul a vândut bunul cu un preţ subevaluat în raport cu valoarea reală (de piaţă) a acelui bun, cei
interesaţi pot solicita reunirea fictivă a donaţiei luându-se în considerare valoarea reală a bunului, iar nu doar preţul
efectiv obţinut.

5
de realitate, s-a prevăzut că se va ţine seama de valoarea la data deschiderii moştenirii a bunurilor intrate în
patrimoniu şi de starea lor la momentul dobândirii (în exemplul nostru se va ţine seama de valoarea la data
deschiderii moştenirii a apartamentului şi de starea acestui apartament la data dobândirii, deci fără
eventualele îmbunătăţiri pe care i le-a adus donatarul).
Prin excepţie, înlocuirea bunurilor nu va fi luată în considerare dacă, de exemplu, de cuius-ul a donat un
bun, acesta a fost vândut, dar suma de bani care a fost obţinută a fost investită pentru procurarea unui alt
bun (sau a mai multor bunuri) a cărui (căror) devalorizare, ţinând cont de natura lui (lor), era inevitabilă
(de exemplu, autoturismele, computerele, telefoanele mobile, bunurile care se folosesc în gospodăria
casnică - televizoare, frigidere, aspiratoare, maşini de spălat etc.). În situaţia bunurilor a căror devalorizare
este inevitabilă, în virtutea naturii lor, nu se va ţine seama de bunurile care le-au înlocuit pe cele care au
fost donate de către de cuius, ci se va aplica regula iniţială, adică se va lua în considerare valoarea obţinută
ca urmare a înstrăinării bunului donat (de exemplu, de cuius-ul i-a donat fiului său un teren, donatarul a
vândut terenul cu suma de 5.000 de euro, iar această sumă a fost folosită pentru a cumpăra un televizor -
care tocmai apăruse pe piaţă - în valoare de 2.500 de euro şi un telefon mobil performant cu computer
încorporat - în valoare de 2.500 de euro. Presupunând că data deschiderii moştenirii va fi după 5 ani de la
vânzarea terenului donat de către de cuius, se va reuni fictiv suma de 5.000 de euro, iar nu suma de doar
2.000 de euro cât valorează televizorul şi computerul, chiar noi, din cauza devalorizării lor ca urmare a
apariţiei pe piaţă a altor bunuri similare, dar mai performante).
iii) „În măsura în care bunul donat sau cel care l-a înlocuit pe acesta a pierit fortuit, indiferent de data
pieirii, donaţia nu se va supune reunirii fictive”.
Se ia în considerare faptul că dacă bunul donat ar fi rămas în patrimoniul de cuius-ului, oricum ar fi
pierit şi nu ar fi servit pentru stabilirea masei de calcul şi, implicit, a rezervei succesorale şi a cotităţii
disponibile.
iv) „Sumele de bani sunt supuse indexării în raport cu indicele inflaţiei, corespunzător perioadei
cuprinse între data intrării lor în patrimoniul donatarului şi data deschiderii moştenirii”.
34. Ordinea efectuării operaţiunilor necesare pentru stabilirea masei de calcul. Este obligatoriu ca cele
trei operaţiuni să fie efectuate în ordinea prevăzută de art. 1.091 alin. 1 C.civ.
i) Dacă moştenirea este solvabilă, ordinea operaţiilor nu prezintă nicio importanţă; indiferent de ordinea
în care se vor efectua operaţiile, rezultatul va fi acelaşi. De exemplu, activul brut al moştenirii lăsată de
defunct este 500.000 de lei, pasivul succesoral este de 200.000 de lei şi în timpul vieţii de cuius a făcut o
donaţie în valoare de 100.000 de lei. Indiferent dacă mai întâi scădem din activul brut (500.000 de lei)
pasivul succesoral (200.000 de lei) şi apoi reunim fictiv donaţia (100.000 de lei) sau dacă la activul brut
(500.000 de lei) reunim fictiv donaţia (100.000 de lei) şi numai după aceea scădem pasivul succesoral
(200.000 de lei), rezultatul va fi acelaşi, şi anume masa de calcul va fi de 400.000 de lei.
ii) Dacă moştenirea este insolvabilă, efectuarea calculelor în altă ordine (de exemplu, dacă mai întâi se
reunesc donaţiile şi apoi se scade pasivul succesoral) ar conduce la soluţii inacceptabile, întrucât rezerva
succesorală şi cotitatea disponibilă s-ar diminua sau chiar s-ar desfiinţa nejustificat în detrimentul
moştenitorilor rezervatari şi al donatarilor. În schimb, creditorii moştenirii ar fi satisfăcuţi din valoarea
bunurilor donate, deşi gajul lor general are ca obiect numai bunurile aflate în patrimoniul succesoral, ei
neavând niciun drept asupra celor înstrăinate de defunct, fie şi cu titlu gratuit, dacă nu au cerut revocarea
prin acţiunea pauliană.
Pentru a ilustra cele arătate, să presupunem că defunctul a lăsat bunuri în valoare de 100.000 de lei,
datorii de 120.000 de lei, iar în timpul vieţii a donat un bun în valoare de 30.000 de lei şi are un copil cu o
rezervă de 1/2 din moştenire (din masa de calcul).
Dacă mai întâi reunim fictiv donaţia şi apoi scădem pasivul (activul brut + donaţia - pasiv) rezultatul
este 10.000 de lei, ceea ce înseamnă că rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă vor fi de câte 5.000 de
lei. În schimb, creditorii vor culege întreg activul brut şi 20.000 de lei din valoarea bunului donat care,
pentru ei, nu face parte din moştenire (a ieşit definitiv din patrimoniul defunctului).
Pentru a nu se ajunge la aceste consecinţe inacceptabile, legea prevede că mai întâi se scade pasivul
succesoral din activ (100.000 de lei - 120.000 de lei = 0, potrivit aritmeticii juridice), creditorii suportând
consecinţele insolvabilităţii debitorului lor, aşa cum ar fi suportat şi dacă acesta din urmă ar fi rămas în
viaţă. La acest rezultat (activul net de 0) se adaugă fictiv valoarea donaţiei (30.000 de lei), din care 15.000

6
de lei va rămâne donatarului în limitele cotităţii disponibile, iar 15.000 de lei va reveni prin reducţiune
moştenitorului rezervatar. Observăm că, în cazul în care moştenirea este insolvabilă (adică activul brut este
mai mic decât pasivul succesoral), masa de calcul coincide întotdeauna cu valoarea donaţiilor.
35. Determinarea valorii concrete a rezervei şi a cotităţii disponibile. După stabilirea activului brut şi,
dacă este cazul, scăderea pasivului şi reunirea fictivă a donaţiilor, se obţine valoarea care reprezintă, după
cum am văzut, masa de calcul, la care se raportează cota de rezervă a moştenitorilor rezervatari
(descendenţi sau ascendenţi privilegiaţi şi soţul supravieţuitor) şi cotitatea disponibilă, pentru a se stabili
valoarea lor concretă, efectivă (în cifre absolute). De exemplu, dacă masa de calcul este de 40.000 de lei şi
defunctul a lăsat ca moştenitori rezervatari doi copii, instituindu-l totodată pe un prieten ca legatar cu titlu
particular pentru un bun în valoare de 30.000 de lei (bun care face parte din activul brut al moştenirii),
rezerva celor 2 copii va fi de 1/2 din masa de calcul, adică 20.000 de lei, câte 10.000 de lei pentru fiecare
copil, iar cotitatea disponibilă va fi de 1/2 din masa de calcul, adică de 20.000 de lei. Constatând că prin
liberalitatea consimţită se depăşesc limitele cotităţii disponibile, la cererea moştenitorilor rezervatari,
legatul cu titlu particular va fi supus reducţiunii de la 30.000 de lei la 20.000 de lei. Cei 2 copii îşi vor
primi rezervele succesorale de câte 10.000 de lei fiecare.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. În cazul în care activul brut al moştenirii de cuius-ului X este de 180, pasivul este de 100, în timpul
vieţii X i-a donat fundaţiei F o casă care la data încheierii contractului de donaţie valora 400 şi la data
deschiderii moştenirii valorează 480, iar sporul de valoare de 80 a intervenit datorită îmbunătăţirilor
efectuate de către F, moştenitori rezervatari acceptanţi fiind soţia S şi copiii C1 şi C2, atunci: A) la cererea
lui S, C1 şi C2 donaţia va fi redusă la 240; B) rezerva lui C1 este de 105; C) rezerva lui S este de 70.

2. În cazul în care activul brut al moştenirii de cuius-ului X este de 180, pasivul este de 260, în
timpul vieţii X i-a donat fundaţiei F o casă care la data încheierii contractului de donaţie valora 400
şi la data deschiderii moştenirii valorează 480, iar sporul de valoare de 80 a intervenit datorită
creşterii preţurilor caselor, moştenitori rezervatari acceptanţi fiind soţia S şi copiii C1 şi C2, atunci:
A) la cererea lui S, C1 şi C2 donaţia va fi redusă la 240; B) rezerva lui C1 este de 75; C) rezerva
lui S este de 60.

3. În cazul în care activul brut al moştenirii de cuius-ului X este de 80.000 de lei, pasivul
succesoral este de 160.000 de lei, iar în timpul vieţii X i-a donat prietenului său P o casă care la
data încheierii contractului de donaţie valora 200.000 de lei, iar la data deschiderii moştenirii
valorează 320.000 de lei, iar sporul de valoare de 120.000 de lei a intervenit pentru 40.000 de lei
datorită creşterii preţurilor pe piaţa imobiliară, iar pentru 80.000 de lei datorită îmbunătăţirilor
efectuate de către donatarul P, dacă moştenitori rezervatari sunt soţul supravieţuitor S şi mama M,
atunci: a) rezerva lui S este de 60.000 de lei; b) masa de calcul este de 160.000 de lei; c) rezerva
lui M este de 40.000 de lei.

REZOLVARE
1. A;
2. A și C;
3. A.

7
 TEMA NR. 13
OBIECTIVE:
1. Înțelegerea regulilor privind ordinea reducțiunii liberalităților excesive;
2. Identificarea căilor procedurale de realizare a reducțiunii;
3. Regulile specifice privind efectele reducțiunii;
4. Înțelegerea rațiunii existenței unor soluții diferite în cazul reducțiunii unor liberalități având ca
obiect dreptul de uzufruct, uz, abitație, rentă și întreținere viageră;
5. Identificarea rațiunii existenței instituției raportului donațiilor;
6. Identificarea soluțiilor din noul Cod civil privind modul de efectuare a rapotului donațiilor.

§5. Reducţiunea liberalităţilor excesive

36. Noţiunea de reducţiune. Dacă în urma determinării valorii concrete a rezervei succesorale se
constată că liberalităţile făcute de defunct (donaţii şi/sau legate) depăşesc cotitatea disponibilă, aducând
atingere rezervei, ele urmează să fie reduse în limitele cotităţii disponibile. Art. 1.092 C.civ. prevede în
acest sens că „După deschiderea moştenirii, liberalităţile care încalcă rezerva succesorală sunt supuse
reducţiunii, la cerere”.
Prin urmare, reducţiunea este o sancţiune civilă aplicabilă liberalităţilor excesive, lipsindu-le de
eficacitate în măsura necesară întregirii rezervei, dar fără a atrage nulitatea lor. Această sancţiune se
aplică, dacă este cazul, nu numai donaţiilor, dar şi legatelor testamentare.
În toate cazurile, problema reducţiunii (ca şi limitele efectelor dezmoştenirii directe a moştenitorului
rezervatar) se poate pune numai după deschiderea moştenirii, atât în cazul legatelor - care produc efecte
numai din acest moment - cât şi în cazul donaţiilor, drepturile moştenitorilor rezervatari născându-se la
data deschiderii moştenirii.
Precizăm, de asemenea, că reducţiunea poate fi invocată nu numai în cazul liberalităţilor făcute în
favoarea unor terţe persoane sau în favoarea unor moştenitori nerezervatari, dar şi în cazul în care
beneficiarul liberalităţii este un moştenitor rezervatar, dacă prin aceasta s-a adus atingere rezervei
comoştenitorilor rezervatari. Ocrotirea rezervei se impune în toate cazurile.
37. Persoanele care pot invoca reducţiunea. Potrivit art. 1.093 C.civ., „Reducţiunea liberalităţilor
excesive poate fi cerută numai de către moştenitorii rezervatari, de succesorii lor, precum şi de către
creditorii chirografari ai moştenitorilor rezervatari”.
Dreptul de a invoca reducţiunea aparţine numai persoanelor limitativ prevăzute de lege1.
a) Astfel, reducţiunea poate fi invocată de moştenitorii rezervatari, în favoarea cărora rezerva şi
mijlocul ei de apărare au fost instituite de lege. Bineînţeles, exercitarea dreptului la reducţiune este
condiţionată de acceptarea moştenirii şi de nerenunţarea la acest drept (dreptul la rezervă) după
deschiderea moştenirii. O renunţare la dreptul la rezervă făcută anterior momentului deschiderii
moştenirii constituie un act asupra unei moşteniri nedeschise şi este nulă de drept.
În cazul în care există mai mulţi moştenitori rezervatari, ei pot exercita dreptul la reducţiune în mod
colectiv. Dar dreptul la reducţiune are un caracter individual, astfel încât, dacă unul dintre ei, fără a
renunţa la moştenire, renunţă să exercite dreptul - pentru a respecta voinţa liberală a defunctului -
liberalităţile se vor reduce numai în măsura necesară întregirii rezervei celorlalţi (art. 1.094 alin.3
C.civ.).
b) Prin succesorii moştenitorilor rezervatari înţelegem:
- Moştenitorii moştenitorilor rezervatari. Astfel, dacă moştenitorul rezervatar - moştenitor unic sau
comoştenitor alături de alţii - moare înainte de exercitarea dreptului la reducţiune, acest drept se

1
De exemplu, colateralii privilegiaţi ai defunctului nu au dreptul la acţiunea în reducţiune.

1
transmite, ca drept patrimonial, asupra propriilor moştenitori. Nu sunt probleme dacă moştenitorul
rezervatar decedat are un singur moştenitor; el poate exercita sau poate renunţa la reducţiune, ca şi
autorul său. Nu sunt probleme nici în ipoteza în care rezervatarul decedat are mai mulţi moştenitori, care
însă optează în mod unitar. Dificultăţile apar numai în caz de dezacord între moştenitorii rezervatarului
decedat. După părerea noastră, fiind vorba de un drept unic al defunctului rezervatar, retransmis prin
moştenire, el urmează să fie exercitat unitar (colectiv), şi anume, în sensul reducţiunii liberalităţilor
excesive. Dreptul unuia dintre moştenitorii rezervatarului la reducţiune nu poate fi anihilat prin voinţa
altora (în sensul renunţării), indiferent de numărul lor.
- Cesionarii între vii, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, ai drepturilor succesorale (ai unei moşteniri)
care aparţin moştenitorilor rezervatari şi pe care aceştia le transmit. Aceşti cesionari sunt succesori cu
titlu particular ai moştenitorului rezervatar, dar cesionarii dobândesc un drept ce poartă asupra unei
universalităţi ori asupra unei cote-părţi dintr-o universalitate, din care face parte şi dreptul la
reducţiune (de exemplu, poate să solicite reducţiunea cumpărătorul sau donatarul unei moşteniri pe care
i-a înstrăinat-o moştenitorul rezervatar în condiţiile art. 1.747-1.754 C.civ.).
c) În sfârşit, reducţiunea mai poate fi cerută şi de creditorii chirografari ai moştenitorilor rezervatari.
Creditorii rezervatarului vor putea exercita dreptul la reducţiune (în limita sumei datorate) pe calea
acţiunii oblice, întrucât acest drept patrimonial nu are caracter exclusiv personal (art. 1560 C.civ.).
Evident, reducţiunea nu poate fi cerută nici de către donatari sau legatari; reducţiunea operează
împotriva, iar nu în favoarea lor.
38. Ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive. Problema se pune numai dacă cel care lasă
moştenirea a făcut mai multe liberalităţi (donaţii şi/sau legate) prin care s-a depăşit cotitatea disponibilă,
indiferent că a beneficiat de liberalităţi o singură persoană sau persoane diferite. Pentru această ipoteză,
noul Cod civil consacră trei reguli care guvernează ordinea reducţiunii până la limita cotităţii
disponibile, dacă beneficiarul liberalităţii nu este moştenitor rezervatar, respectiv până la limita
asigurării rezervei celorlalţi rezervatari, dacă beneficiarul liberalităţii este şi el moştenitor rezervatar.
Cele trei reguli prevăzute de lege au la bază ideea că liberalităţile cu dată anterioară, fiind făcute din
cotitatea disponibilă, trebuie să fie menţinute (prior tempore potior iure) şi numai dacă au aceeaşi dată
urmează să fie reduse proporţional cu valoarea lor2.
38.1. Legatele se reduc înaintea donaţiilor (art. 1.096 alin.1 C.civ.). Această regulă primeşte aplicare
în cazul în care defunctul a făcut atât donaţii, cât şi legate. De exemplu, în timpul vieţii a donat un teren,
iar prin testamentul lăsat a desemnat un legatar cu titlu universal pentru 1/2 din moştenire. Legatul se va
reduce în măsura necesară asigurării rezervei moştenitorilor rezervatari.
Regula reducerii legatelor înaintea donaţiilor (indiferent de data testamentului) se justifică prin aceea
că sunt ultimele liberalităţi făcute de defunct - produc efecte numai la data deschiderii moştenirii - şi din
cauza lor s-a adus atingere rezervelor succesorale, liberalităţile anterioare (donaţiile) fiind făcute - cel
puţin în parte - din cotitatea disponibilă şi, mai ales, prin principiul irevocabilităţii donaţiilor. Într-
adevăr, dacă donaţiile s-ar reduce înaintea legatelor, testatorul ar putea revoca donaţiile făcute lăsând
legate care să epuizeze cotitatea disponibilă. Donatarul are un drept câştigat asupra bunului donat încă
din momentul perfectării contractului, pe care donatorul nu i-l poate răpi prin întocmirea unui
testament3.
Regula reducerii legatelor înaintea donaţiilor are caracter imperativ. Astfel fiind, clauza testamentară
prin care s-ar prevedea reducerea cu întâietate a donaţiilor sau reducerea lor concomitent cu legatele va
fi lovită de nulitate.

2
A se vedea Ph. Malaurie, op.cit., p.309-310 nr.653.
3
D. Alexandresco, Explicaţiunea..., t. IV, p. I, pag.644-645.

2
 38.2. Legatele se reduc toate deodată şi proporţional, afară dacă testatorul a dispus că anumite
legate vor avea preferinţă, caz în care vor fi reduse mai întâi celelalte legate (art. 1.096 alin. 2 C.civ.).
Sunt supuse reducerii simultane şi proporţional cu valoarea lor atât legatele universale sau cu titlu
universal, cât şi cele cu titlu particular4, indiferent că au fost prevăzute în acelaşi testament sau în
testamente diferite (de exemplu, testamentul sumelor de bani, valorilor sau titlurilor de valoare depuse la
instituţii specializate - art. 1.049 C.civ.). De asemenea, este supusă reducţiunii, în condiţiile art. 1.096
alin. 1 şi 2 C.civ., clauza de preciput5. Regula potrivit cu care legatele se reduc toate deodată şi
proporţional se explică prin faptul că toate legatele produc efecte de la aceeaşi dată - data deschiderii
moştenirii.
Întemeindu-se pe voinţa prezumată a testatorului, această regulă are caracter dispozitiv. În acest sens,
legea permite testatorului să dispună plata unui (unor) legate cu preferinţă faţă de altele, caz în care cele
preferate se vor reduce numai dacă rezerva succesorală nu va fi întregită prin reducţiunea celorlalte.
Ordinea de preferinţă poate fi stipulată în mod expres, dar voinţa testatorului în acest sens poate rezulta
şi implicit din ansamblul dispoziţiilor testamentare.
Din punct de vedere practic, pentru reducerea proporţională a legatelor se va proceda în felul următor:
să presupunem că de cuius-ul are un copil (moştenitor rezervatar), a făcut două legate (unul în favoarea
fundaţiei F şi al doilea în favoarea asociaţiei A), primul în valoare de 30.000 de lei şi cel de-al doilea în
valoare de 20.000 de lei, masa de calcul este de 80.000 de lei, ceea ce înseamnă că rezerva succesorală a
copilului este de 40.000 de lei, iar cotitatea disponibilă este tot de 40.000 de lei. După cum se observă,
suma legatelor (50.000 de lei) este mai mare decât cotitatea disponibilă (40.000 de lei), ceea ce
înseamnă că legatele trebuie reduse toate deodată şi proporţional, în limitele cotităţii disponibile.
Calculul se va face astfel:
Dacă din suma legatelor de 50.000 de lei F are 30.000 de lei şi A are 20.000 de lei, atunci
din cotitatea disponibilă de 40.000 de lei F va avea x lei, iar A va avea y lei
x= (40.000x30.000) : 50.000=24.000 de lei
y= (40.000x20.000) : 50.000=16.000 de lei
Rezultă că legatul lui F se va reduce de la 30.000 de lei la 24.000 de lei, iar legatul lui A se va reduce
de la 20.000 de lei la 16.000 de lei.
38.3. Donaţiile se reduc succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă (art.
1.096 alin. 3 C.civ.). Această regulă, ca şi prima, se justifică prin ideea că donaţiile mai noi au adus
atingere rezervei succesorale, fiind reclamată şi de principiul irevocabilităţii donaţiilor. Într-adevăr, dacă

4
A se vedea şi TS, col.civ., dec.nr.2490/1955, în CD, 1955, vol. I, p.199-201.
5
Potrivit art. 333 C.civ., prin convenţie matrimonială se poate stipula ca soţul supravieţuitor să preia fără plată,
înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau în
coproprietate. Clauza de preciput poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soţi sau numai în favoarea unuia
dintre ei. Clauza de preciput nu aduce nicio atingere dreptului creditorilor comuni de a urmări, chiar înainte de
încetarea comunităţii, bunurile ce fac obiectul clauzei. Clauza de preciput devine caducă atunci când comunitatea
încetează în timpul vieţii soţilor, când soţul beneficiar a decedat înaintea soţului dispunător ori când aceştia au
decedat în acelaşi timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor comuni.
Executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent.
În ipoteza în care clauza de preciput aduce atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari, la cererea acestora
va fi supusă reducţiunii, aplicându-se regulile care guvernează reducţiunea legatelor. De exemplu, singurul bun
care face parte din masa succesorală a defunctului este cota de jumătate dintr-un apartament proprietate comună în
devălmăşie, iar prin convenţia matrimonială s-a stipulat ca soţul supravieţuitor să preia fără plată acest bun
comun. Copilul de cuius-ului, care are o rezervă de 3/8 din masa succesorală, poate cere reducţiunea, ceea ce va
avea ca efect ineficacitatea parţială a clauzei de preciput.

3
donaţiile s-ar reduce în ordine cronologică, donatorul ar putea revoca donaţiile anterioare făcând noi
donaţii care să epuizeze cotitatea disponibilă.
Întrucât principiul irevocabilităţii donaţiilor este de ordine publică şi această regulă de reducţiune are
caracter imperativ, donatorul nu poate stabili o altă ordine de reducţiune a donaţiilor nici prin
contractele încheiate, nici prin testamentul lăsat.
Regula reducţiunii donaţiilor în ordine cronologică inversă nu poate fi aplicată în cazul donaţiilor
care au aceeaşi dată. Astfel fiind, art. 1.096 alin. 4 C.civ. prevede că donaţiile concomitente se reduc
toate deodată şi proporţional, afară dacă donatorul a dispus că anumite donaţii vor avea preferinţă, caz
în care vor fi reduse mai întâi celelalte donaţii. Printr-o asemenea stipulaţie nu se contravine
principiului irevocabilităţii donaţiilor, deoarece reducţiunea donaţiilor pentru asigurarea rezervei este,
imperativ, prevăzută de lege şi, în plus, în „conflictul” dintre principiul irevocabilităţii donaţiilor şi
principiul intangibilităţii rezervei, trebuie să se dea satisfacţie, în toate cazurile, acestuia din urmă.
În sfârşit, precizăm că dacă beneficiarul donaţiei supuse reducţiunii este insolvabil (a înstrăinat bunul
donat şi nu are alte bunuri urmăribile), „se va proceda la reducţiunea donaţiei anterioare (art. 1.096 alin.
5 C.civ.).
39. Căile procedurale de realizare a reducţiunii. Dreptul la reducţiunea liberalităţilor excesive se
poate realiza prin bună învoială sau pe cale judecătorească (art. 1.094 C.civ.).
39.1. Reducţiunea prin bună-învoială. Dacă persoanele interesate se înţeleg, reducţiunea
liberalităţilor excesive se poate realiza prin buna-învoială a celor interesaţi, pe cale extrajudiciară (art.
1.094 alin.1 C.civ.).
39.2. Reducţiunea pe cale judecătorească. În cazul în care părţile interesate nu cad de acord,
neînţelegerile urmează să fie soluţionate pe cale judecătorească, moştenitorul rezervatar fiind obligat să
dovedească, prin orice mijloc de probă, depăşirea cotităţii disponibile prin liberalităţile făcute de
defunct. În această ipoteză, procedural, trebuie să deosebim după cum obiectul liberalităţii excesive se
află în posesia beneficiarului sau în posesia moştenitorilor rezervatari.
a) Dacă bunurile ce fac obiectul liberalităţii supuse reducţiunii se află în posesia celor gratificaţi (cum
se întâmplă în cazul bunurilor donate şi, în mod excepţional, în cazul legatelor când bunurile legate au
ajuns în posesia legatarului), persoanele îndreptăţite urmează să solicite reducţiunea prin cererea
adresată instanţei, numită acţiune în reducţiune. Cu toate că rezerva succesorală şi mijlocul ei de apărare
sunt reglementate prin dispoziţii, de regulă, imperative, totuşi reducţiunea nu operează de drept, ea
trebuie să fie invocată6. Art. 1092 C.civ. prevede în mod expres că liberalităţile care încalcă rezerva
succesorală sunt supuse reducţiunii la cerere.
Acţiunea în reducţiune este o acţiune patrimonială personală (nu reală); moştenitorul rezervatar nu
poate urmări bunurile ce au făcut obiectul liberalităţilor excesive (a bunurilor donate) în mâinile terţilor
subdobânditori7. Vom vedea că, în cazul în care, înainte de deschiderea moştenirii, donatarul a înstrăinat
bunul ori a constituit asupra lui drepturi reale, reducţiunea se realizează prin echivalent (art. 1.097 alin.3
C.civ.)8.
Acţiunea în reducţiune este o acţiune divizibilă; în cazul pluralităţii de moştenitori rezervatari
reducţiunea operează numai în limita cotei de rezervă cuvenite celui care a cerut-o şi profită numai
rezervatarului care a cerut reducţiunea (art. 1.094 alin. 3 C.civ.)9. Dacă reducţiunea este cerută în cadrul

6
TS, s. civ. dec. nr. 1253/1989, în Dreptul nr.4, 1990, p.71.
7
TS, s. civ. dec. nr.33/1967, în CD, 1967, p.129; idem, dec.nr.2091/1967, în RRD nr.5, 1968, p.161.
8
A se vedea infra nr. 231.2.
9
TS, s. civ. dec.nr.780/1973, în CD, 1973, p.202; idem, dec.nr.743/1985, în CD, 1985, p.93-96. De exemplu,
de cuius-ul are doi copii, C1 şi C2, şi a făcut un legat cu titlu particular în favoarea unei fundaţii în valoare de
50.000 de lei. Presupunând că masa de calcul este de 80.000 de lei, ceea ce înseamnă că rezerva globală a copiilor

4
acţiunii de partaj - în cadrul căreia fiecare copărtaş are dublă calitate de reclamant şi pârât -, se admite că
cererea exercitată de unul dintre moştenitorii rezervatari este de natură să folosească tuturor, în măsura
în care şi ei, în ceea ce-i priveşte, se găsesc în termenul legal de a o introduce10.
Fiind o acţiune personală şi patrimonială, acţiunea în reducţiune este prescriptibilă în cadrul
termenului general de prescripţie de 3 ani (art. 1.095 alin. 1 C.civ.). Termenul de prescripţie începe să
curgă de la data deschiderii moştenirii, când se naşte dreptul la acţiune al moştenitorului rezervatar11,
sau, după caz, de la data la care moştenitorii rezervatari au pierdut posesia bunurilor care formează
obiectul liberalităţii12.
În cazul liberalităţilor excesive a căror existenţă nu a fost cunoscută de moştenitorii rezervatari,
termenul de prescripţie începe să curgă de la data când au cunoscut existenţa acestora şi caracterul lor
excesiv13
b) Dacă bunurile ce fac obiectul liberalităţii excesive se află în posesiunea moştenitorului rezervatar
(ceea ce se întâmplă, de regulă, în cazul legatelor, dar şi în cazul donaţiilor ale căror obiecte nu s-au
predat încă donatarilor) şi care refuză să le predea, beneficiarul liberalităţii urmează să-şi valorifice
dreptul pretins pe cale de acţiune (acţiune în predarea legatului, petiţie de ereditate, acţiune de partaj

este de 40.000 de lei (câte 20.000 de lei fiecare), iar cotitatea disponibilă este de 40.000 de lei, la cererea celor doi
copii legatul ar urma să fi redus de la 50.000 de lei la 40.000 de lei, în limitele cotităţii disponibile. Dacă numai
C1 se prevalează de dreptul său la rezervă, legatul va fi redus de la 50.000 de lei la 45.000 de lei, C1 îşi va primi
rezerva de 20.000 de lei, iar C2 (care nu a solicitat reducerea legatului şi a decis să respecte voinţa de cuius-ului)
va rămâne cu bunuri în valoare de 15.000 de lei.
10
TS, s. civ. dec.nr.1119/1977, în CD, 1977, p.92-95. Pentru procedura partajului judiciar a se vedea art. 979-
995 C. proc.civ.
11
A se vedea şi TS, s. civ. dec.nr.1457/1973 în RRD nr.7, 1974, p.59-60; idem, dec. nr. 33/1967 cit. supra.
12
În practica judiciară anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil (a se vedea T.S., S.civ., dec.nr.700/1972,
în Repertoriu... 1969-1975, pag.206-207; T.S., S.civ., dec.nr.732/1986, în C.D.1986, pag.86-88) s-a decis că dacă
moştenitorul rezervatar se află în posesia obiectului reducţiunii “nu i se poate opune prescripţia, deoarece, în acest
caz, nu i se poate reproşa o neglijenţă în valorificarea unor drepturi ale sale, cât timp a exercitat în fapt, toate
prerogativele rezultând dintr-o astfel de situaţie, iar beneficiarul liberalităţii nu a cerut predarea obiectului
legatului". Tot astfel, într-o decizie a Curţii de Apel Bucureşti s-a statuat în sensul că „dacă obiectul reducţiunii se
află în posesia moştenitorului rezervatar, acestuia nu i se poate opune prescripţia, deoarece nu i se poate reproşa
vreo negiijenţă în exercitarea drepturilor sale. Pe de altă parte, recunoaşterea calităţii de moştenitor rezervatar de
către ceilalţi moştenitori valorează cauză de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, în condiţiile art. 16 lit. a
din Decretul nr. 167/1958” (A se vedea C. Ap. Bucureşti, Culegere de practică judiciară în materie civilă, 1999,
dec. nr.241/1999, p.167-169.).
13
De exemplu, la data deschiderii moştenirii, copilul de cuius-ului cunoştea faptul că activul brut este de
50.000 de lei, pasivul este de 10.000 de lei, iar donaţia făcută de către de cuius unui frate are o valoare de 40.000
de lei. În raport de aceste date, masa de calcul este de 80.000 de lei, rezerva este de 40.000 de lei, cotitatea
disponibilă este tot de 40.000 de lei, ceea ce înseamnă că donaţia nu depăşeşte cotitatea disponibilă şi nu se
impune reducerea ei. Presupunând că peste 4 ani rămâne definitivă o hotărâre judecătorească prin care se constată
o datorie a moştenirii faţă de un terţ în cuantum de 30.000 de lei, acest fapt are drept consecinţă diminuarea
activului net de la 40.000 de lei la doar 10.000 de lei şi, pe cale de consecinţă, diminuarea masei de calcul (de la
80.000 de lei la 50.000 de lei), a rezervei (de la 40.000 de lei la 25.000 de lei) şi a cotităţii disponibile (de la
40.000 de lei la 25.000 de lei). În raport de noile date, donaţia de 40.000 de lei devine excesivă şi, la cererea
copilului, va fi supusă reducţiunii. În acest caz, termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă abia de la data la
care copilul defunctului a cunoscut caracterul excesiv al donaţiei făcute fratelui. Pentru o opinie potrivit cu care
nu este de conceput ca cele două condiţii - respectiv, data când au cunoscut existenţa liberalităţilor şi caracterul
lor excesiv – să poată fi îndeplinite la momente diferite de timp, opinie cu care evident nu putem fi de acord, a se
vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, op.cit., p. 1.126.

5
etc.). În acest proces cu beneficiarul liberalităţii, moştenitorul rezervatar se va apăra cerând respingerea
acţiunii sau admiterea ei doar în parte, invocând reducţiunea pe cale de excepţie (ca excepţie de fond).
Invocarea excepţiei de reducţiune are ca efect ineficacitatea totală sau parţială a legatului excesiv sau,
după caz, desfiinţarea totală sau parţială a donaţiei excesive. Practic, prevalându-se de excepţia de
reducţiune, moştenitorul rezervatar neutralizează titlul (legatul sau contractul de donaţie) invocat de
către beneficiarul liberalităţii. Potrivit art. 1.095 alin.3 C.civ. excepţia de reducţiune este
imprescriptibilă extinctiv, punându-se astfel capăt unei controverse existente anterior intrării în vigoare a
noului Cod civil.
40. Efectele reducţiunii. Reducţiunea se realizează diferit după cum liberalităţile prin care se aduce
atingere rezervei succesorale sunt legate (dezmoşteniri) sau donaţii.
40.1. Efectele reducţiunii în cazul legatelor. În cazul legatelor reducţiunea are ca efect ineficacitatea
acestora în măsura necesară întregirii rezervei; totală, dacă cotitatea disponibilă a fost epuizată prin
donaţiile făcute de cel care lasă moştenirea şi parţială prin reducerea legatelor proporţional cu valoarea
lor, potrivit regulilor care guvernează ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive. Tot ineficacitatea
parţială intervine şi în cazul dezmoştenirii directe a unui moştenitor rezervatar, în măsura în care îi este
afectată rezerva succesorală14.
Întrucât bunurile care formează obiectul dispoziţiilor testamentare se găsesc în patrimoniul
succesoral, întregirea rezervei celor îndreptăţiţi se realizează, de regulă, în natură15.
40.2. Efectele reducţiunii în cazul donaţiilor. În cazul donaţiilor reducţiunea are ca efect desfiinţarea
lor în măsura necesară întregirii rezervei; totală, dacă cotitatea disponibilă a fost epuizată prin donaţii cu
dată anterioară şi parţială, dacă şi în măsura în care donaţia se încadrează (parţial) în cotitatea
disponibilă.
Întrucât reducţiunea are ca efect desfiinţarea donaţiei în măsura necesară întregirii rezervei,
moştenitorul rezervatar devine proprietar al bunului cu care se întregeşte rezerva şi, în această calitate,
poate cere restituirea lui în natură (art. 1.097 alin. 2 C.civ.). După cum se arată în practica instanţei
supreme, rezerva trebuie asigurată moştenitorilor rezervatari în plină proprietate - fără sarcini, condiţii
sau clauze restrictive - şi în natură, defunctul neputând dispune prin testament, de exemplu, vânzarea
bunului la licitaţie publică şi asigurarea rezervei din preţul obţinut sau prin acordarea dreptului de
uzufruct16. Tot astfel, cota de rezervă nu poate fi restituită moştenitorului rezervatar sub forma
echivalentului bănesc din valoarea bunului donat.
Desfiinţarea donaţiei pentru întregirea rezervei se produce însă numai în anumite limite, iar
reducţiunea se face, în anumite cazuri, nu prin restituirea bunului donat în natură, ci prin echivalent.

14
Dacă dezmoştenirea directă a unui moştenitor rezervatar este totală, dispoziţia testamentară respectivă este
ineficace parţial, deoarece rezerva trebuie asigurată în mod imperativ. În schimb, dacă dezmoştenirea este doar
parţială (adică vizează reducerea cotei pe care moştenitorul rezervatar ar fi primit-o ca moştenitor legal, fără însă
a-i fi afectată rezerva), dispoziţia testamentară va fi valabilă. De exemplu, de cuius-ul are ca potenţiali moştenitori
legali pe cei doi copii - C1 şi C2 - şi prin testamentul întocmit dispune ca C1 să fie dezmoştenit în parte, astfel
încât să nu mai primească 1/2 din moştenire, ci doar 1/3 din moştenire. În acest caz, întrucâ rezerva de 1/4 a lui
C1 nu este afectată, dezmoştenirea parţială este perfect valabilă; în final, C1 urmează să primească 1/3 din
moştenire, iar C2 restul de 2/3 din moştenire, în temeiul art. 1.075 alin. 3 C.civ., ca moştenitor legal.
15
În situaţia în care bunul ce formează obiectul legatului a fost deja predat legatarului (indiferent cu ce titlu)
chiar de cel ce lasă moştenirea şi legatarul – mizând pe calitatea sa de proprietar al bunului – l-a înstrăinat unui
terţ dobânditor de bună-credinţă, întregirea rezervei se va face prin echivalent.
16
TS, s. civ., dec.nr.760/1969, în Repertoriu... 1969-1975, p.206; CSJ, s. civ., dec.nr.1314/1994, în Dreptul
nr.7, 1995, p.87.

6
 Astfel, donaţia se desfiinţează şi moştenitorul rezervatar devine proprietar al bunului donat nu de la
data încheierii contractului de donaţie, ci numai de la data deschiderii moştenirii. În acest sens, legea
prevede că:
- actele de înstrăinare a bunurilor donate şi cele prin care donatarul a constituit asupra acestor bunuri
drepturi reale, consimţite de către donatar faţă de terţi, înainte de momentul deschiderii moştenirii,
rămân valabile (art. 1.097 alin. 3 C.civ.). Întrucât donaţia se desfiinţează numai din momentul
deschiderii moştenirii, actele încheiate anterior rămân perfect valabile, fiind desfiinţate numai cele
ulterioare, o dată cu desfiinţarea dreptului de proprietate al donatarului (resoluto iure dantis resolvitur
ius accipientis);
- în calitate de proprietar al bunurilor donate, donatarul păstrează fructele părţii din bun care
depăşeşte cotitatea disponibilă, percepute până la data la care cei îndreptăţiţi au cerut reducţiunea (art.
1.097 alin.6 C.civ.). Donatarul este ţinut să restituie fructele doar de la data de la care a devenit posesor
de rea-credinţă al bunurilor donate ca urmare a invocării reducţiunii de către moştenitorii rezervatari.
De la principiul întregirii rezervei în natură se admit următoarele excepţii17, când reducţiunea se face
prin echivalent:
i) dacă, înainte de deschiderea moştenirii, donatarul a înstrăinat, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit,
bunul ori a constituit asupra lui drepturi reale, rezerva se va întregi prin echivalentul porţiunii ce
depăşeşte cotitatea disponibilă (art. 1.097 alin. 3 teza I C.civ.). Întrucât actul încheiat de donatar este
valabil şi opozabil moştenitorilor rezervatari, riscul insolvabilităţii donatarului va afecta rezerva lor18;
ii) dacă donaţia supusă reducţiunii a fost făcută unui moştenitor rezervatar care nu este obligat la
raportul donaţiei, acesta va putea păstra în contul rezervei sale partea care depăşeşte cotitatea
disponibilă. Un exemplu este necesar: să presupunem că de cuius-ul are doi copii, C1 şi C2, şi în timpul
vieţii i-a făcut lui C1 o donaţie scutită de raport având ca obiect un teren în valoare de 160.000 de lei,
activul brut este de 60.000 de lei, iar pasivul succesoral este de 20.000 de lei. Masa de calcul va fi de
200.000 de lei ((60.000-20.000) + 160.000), ceea ce înseamnă că rezerva globală a celor 2 copii este de
100.000 de lei (rezerva fiecărui copil fiind de 50.000 de lei), iar cotitatea disponibilă este de 100.000 de
lei. Donaţia lui C1 se va imputa mai întâi asupra cotităţii disponibile de 100.000 de lei (pe care o
epuizează), apoi asupra rezervei de 50.000 de lei a copilului C1 (pe care o epuizează), după care va fi
supusă reducţiunii pentru că afectează rezerva copilului C2. Înseamnă că donaţia va fi redusă de la
160.000 de lei la 150.000 de lei, dar copilul C1 va putea cumula cotitatea disponibilă (de 100.000 de lei)
cu partea lui din rezervă (de 50.000 de lei), ceea ce îi permite păstrarea bunului în cea mai mare parte în
natură. În absenţa acestui text de lege (şi a art. 1.099 alin. 2 C.civ. cu care se corelează) ar fi existat
riscul ca donaţia lui C1 să se impute doar asupra cotităţii disponibile (pe care o epuiza), după care să fie
supusă reducţiunii pentru a se asigura în natură şi rezerva lui C2, acesta urmând a primi o parte din bun
corespunzătoare rezervei sale de 50.000 de lei. Prin aplicarea prevederilor art. 1.097 alin. 4 C.civ. se
creează condiţiile ca rezervatarul care a primit o donaţie scutită de raport – donaţie care are un caracter
intuitu personae - să cumuleze cotitatea disponibilă cu partea lui de rezervă (ceea ce înseamnă că de cele
mai multe ori va păstra bunul în natură, în integralitatea lui sau în cea mai mare parte), iar ceilalţi
moştenitori rezervatari să îşi îndestuleze rezerva din alte bunuri decât cele ce formează obiectul unor
donaţii neraportabile19.

17
A se vedea şi CSJ, s. civ., dec.nr.1314/1994, cit supra.
18
În cazul pluralităţii de donatari, pot fi incidente prevederile art. 1.096 alin. 5 C.civ., potrivit cu care dacă
beneficiarul donaţiei care ar trebui redusă este insolvabil, se va proceda la reducţiunea donaţiei anterioare.
19
Copilul C1 va reţine bunul donat în natură, în integralitatea lui, dacă, în exemplul anterior, donaţia
neraportabilă ar fi avut ca obiect un bun în valoare de 120.000 de lei, activul brut ar fi fost de 100.000 de lei,
pasivul de 20.000 de lei, ceea ce înseamnă că masa de calcul ar fi fost tot de 200.000 de lei, cotitatea disponibilă

7
 iii) dacă donatarul este un succesibil obligat la raport, iar partea supusă reducţiunii reprezintă mai
puţin de jumătate din valoarea bunului donat, donatarul rezervatar poate păstra bunul, iar reducţiunea
necesară întregirii rezervei celorlalţi moştenitori rezervatari se va face prin luare mai puţin sau prin
echivalent bănesc20. Nu are importanţă dacă bunul donat este mobil sau imobil. De exemplu, dacă masa
de calcul este de 400.000 de lei (80.000 de lei fiind activul net, iar 320.000 de lei fiind donaţiile care se
reunesc fictiv), iar defunctul a făcut unui prieten o donaţie în valoare de 200.000 de lei, iar unuia dintre
copii (C1) i-a făcut o donaţie raportabilă având ca obiect un bun în valoare de 120.000 de lei, rezerva
copilului C1 va fi de 100.000 de lei, rezerva copilului C2 va fi tot de 100.000 de lei, iar cotitatea
disponibilă va fi de 200.000 de lei. Donaţia făcută prietenului (prima în ordine cronologică) se impută
asupra cotităţii disponibile şi o epuizează (ceea ce înseamnă că prietenul va putea păstra donaţia), apoi
donaţia făcută copilului C1 se impută asupra rezervei sale de 100.000 de lei (conform art. 1.099 alin.3
C.civ.), iar pentru 20.000 de lei va fi supusă reducţiunii pentru că încalcă rezerva copilului C2. Copilul
C1 poate păstra în natură, în integralitatea sa, bunul ce i s-a donat, dar va trebui să-i plătească copilului
C2 suma de 20.000 de lei pentru ca acesta să-şi întregească rezerva. Copilul C2 va culege bunurile ce
reprezintă activul net de 80.000 de lei, la care se adaugă cei 20.000 de lei primiţi de la C1.
iv) în sfârşit, reducţiunea se face prin echivalent în cazul în care bunul donat a pierit dintr-o cauză
imputabilă donatarului sau a fost un bun fungibil şi consumptibil, în cazul din urmă restituirea putându-
se face şi prin bunuri de aceeaşi calitate, cantitate şi valoare (art. 712 C.civ., aplicabil prin analogie21).
Dacă pieirea bunului donat este fortuită (indiferent de momentul pieirii; înainte sau după deschiderea
moştenirii) riscul îl suportă moştenirea, căci pieirea s-ar fi produs şi dacă bunul ar fi rămas în
patrimoniul defunctului. În măsura pieirii fortuite nu se ţine seama de valoarea bunului nici la stabilirea
masei de calcul (art. 1.091 alin. 2 C.civ.).
În toate cazurile de reducţiune prin echivalent se vor lua în considerare regulile pe baza cărora se face
evaluarea bunurilor donate şi pentru reunirea lor fictivă la masa de calcul.
41. Reducţiunea unor liberalităţi speciale (donaţia sau legatul are ca obiect un uzufruct, uz ori
abitaţie sau o rentă ori întreţinere viageră).
Dacă liberalitatea - donaţie sau legat - făcută de cel care lasă moştenirea are ca obiect dreptul de
uzufruct, uz ori abitaţie sau o rentă ori întreţinere viageră, aplicarea regulilor reducţiunii este deosebit de
dificilă deoarece disponibilul moştenirii este stabilit de lege în plină proprietate. Pe de altă parte,
uzufructul, uzul ori abitaţia sau renta ori întreţinerea viageră pot avea o valoare considerabilă (în funcţie
de vârsta şi starea sănătăţii beneficiarului), iar evaluarea acestor drepturi este întotdeauna aleatorie,
pentru că nu se ştie cât timp va trăi titularul dreptului de uzufruct, uz ori abitaţie, respectiv, credirentierul
ori creditorul întreţinerii şi, prin urmare, este de natură a păgubi pe una dintre părţile interesate.

tot de 100.000 de lei, iar rezervele tot de 50.000 de lei pentru fiecare copil. În acest caz, donaţia lui C1 se va
imputa mai întâi asupra cotităţii disponibile de 100.000 de lei (pe care o epuizează), apoi asupra rezervei de
50.000 de lei a copilului C1 (din care consumă 20.000 de lei). Înseamnă că C1 va păstra în natură, în
integralitatea lui, bunul primit cu titlu de donaţie şi va mai primi din activul net bunuri în valoare de încă 30.000
de lei pentru a-şi completa rezerva de 50.000 de lei. Creditorii vor primi cu prioritate din activul brut de 100.000
de lei pasivul de 20.000 de lei, iar activul net de 80.000 de lei va fi împărţit între C1 (care va primi bunuri în
valoare de 30.000 de lei, astfel cum am arătat mai sus), iar C2 va primi bunuri în valoare de 50.000 de lei,
corespunzător rezervei sale succesorale.
20
A se vedea şi C.Ap.Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec. nr. 213/2005, în L.-C. Stoica, Ineficacitatea actului
juridic civil.Practică judiciară, vol.II, Ed.Hamangiu, Bucureşti, p.260-266.
21
Potrivit art. 712 C.civ., „Dacă uzufructul cuprinde, printre altele, şi bunuri consumptibile, cum ar fi bani,
grâne, băuturi, uzufructuarul are dreptul de a dispune de ele, însă cu obligaţia de a restitui bunuri de aceeaşi
cantitate, calitate şi valoare sau, la alegerea proprietarului, contravaloarea lor la data stingerii uzufructului.”

8
 Astfel fiind, legea oferă o soluţie excepţională pentru ipoteza unor asemenea liberalităţi, de natură a
înlătura dificultăţile semnalate în condiţii echitabile atât pentru moştenitorul rezervatar, cât şi pentru
beneficiarul liberalităţii. Potrivit art. 1.098 C.civ., „(1) Dacă donaţia sau legatul are ca obiect un
uzufruct, uz ori abitaţie sau o rentă ori întreţinere viageră, moştenitorii rezervatari au facultatea fie de a
executa liberalitatea astfel cum a fost stipulată, fie de a abandona proprietatea cotităţii disponibile în
favoarea beneficiarului liberalităţii, fie de a solicita reducţiunea potrivit dreptului comun. (2) Dacă
moştenitorii rezervatari nu se înţeleg asupra opţiunii, reducţiunea se va face potrivit dreptului comun”.
Prin urmare, moştenitorii rezervatari au un drept de opţiune: fie să execute liberalitatea aşa cum a fost
prevăzută, fie să predea beneficiarului liberalităţii proprietatea cotităţii disponibile, transformând dreptul
de uzufruct, uz ori abitaţie sau de rentă ori întreţinere viageră în plină proprietate asupra cotităţii
disponibile a moştenirii, la care se adaugă - dacă beneficiarul liberalităţii este şi el moştenitor rezervatar
- propria cotă de rezervă în plină proprietate, fie să solicite reducţiunea potrivit dreptului comun, cu toate
inconvenientele care pot decurge din aceasta.
Deşi opţiunea îi aparţine numai moştenitorului rezervatar, soluţia prevăzută de lege este mulţumitoare
şi pentru beneficiarul liberalităţii, căci dacă se execută liberalitatea el primeşte ceea ce a prevăzut autorul
liberalităţii, iar dacă moştenitorul rezervatar abandonează în favoarea lui proprietatea cotităţii
disponibile înseamnă că el a obţinut întreg disponibilul, adică tot ceea ce putea să dobândească potrivit
legii22.
Întrucât exercitarea dreptului de opţiune înseamnă, în această ipoteză, exercitarea dreptului la
reducţiunea liberalităţilor excesive, ea se poate realiza prin bună învoială (în cadrul procedurii
succesorale notariale sau printr-o tranzacţie) sau pe cale judecătorească, potrivit regulilor analizate23,
aplicate în mod corespunzător. În situaţia în care sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege, iar
moştenitorul rezervatar a făcut o anumită opţiune, ţinând seama de principiul irevocabilităţii actelor
juridice civile nu va mai putea să revină asupra opţiunii făcute, dacă ulterior constată că nu a făcut cea
mai bună alegere.
Fiind o dispoziţie cu caracter excepţional, derogatoriu de la dreptul comun al reducţiunii
liberalităţilor excesive, art. 1.098 C.civ. urmează să fie aplicat cu observarea următoarelor condiţii:
a) Liberalitatea să aibă ca obiect dreptul de uzufruct, uz sau abitaţie sau o rentă ori o întreţinere
viageră. Sub acest aspect există o diferenţă faţă de art. 844 C.civ. de la 1864 care viza doar uzufructul şi
renta viageră. În plus, în privinţa întreţinerii, textul are în vedere doar întreţinerea viageră, iar nu şi
întreţinerea pe o durată determinată (permisă de art. 2.254 C.civ.).
Precizăm că în situaţia inversă, când liberalitatea are ca obiect nuda proprietate sau proprietatea cu
sarcina unei rente viagere sau a prestării întreţinerii în favoarea moştenitorului rezervatar, textul nu
poate primi aplicare.
Art. 1.098 C.civ. nu vizează, în mod direct, nici ipoteza în care liberalitatea în uzufruct, uz sau
abitaţie (sau rentă ori întreţinere viageră) a fost prevăzută în favoarea moştenitorului rezervatar (de
exemplu, uzufructul moştenirii în favoarea soţului supravieţuitor24, şi care apreciază că prin această
liberalitate s-au încălcat drepturile sale de moştenitor rezervatar). Întrucât o asemenea liberalitate „în
favoarea” moştenitorului rezervatar poate avantaja, în fapt şi indirect, pe comoştenitori (indiferent că
aceştia din urmă sunt sau nu rezervatari), ei fiind în realitate beneficiari de liberalitate (ai nudei
proprietăţi), considerăm că titularul liberalităţii în uzufruct poate solicita atribuirea cotei de rezervă în
plină proprietate, renunţând la liberalitatea în uzufruct.

22
A se vedea M. Eliescu, op.cit., p.380; TS; s. civ., dec.nr.2065/1989, în Dreptul nr.7, 1990, p.67.
23
A se vedea supra nr. 230
24
A se vedea, de exemplu, cauza soluţionată prin dec. nr. 1754/1996 a TMB, s. a IV-a, în Culegere TMB
1993–1997, p. 406–408.

9
 b) Art. 1.098 C.civ. este aplicabil numai dacă defunctul a făcut o singură liberalitate. Dacă există mai
multe liberalităţi - dintre care una în uzufruct, uz sau abitaţie sau rentă ori întreţinere viageră - evaluarea
se impune25, pentru a fi posibilă aplicarea regulilor care guvernează ordinea reducţiunii liberalităţilor
excesive şi calculul cotităţii disponibile.
În schimb, dacă există o singură liberalitate în uzufruct, uz sau abitaţie ori rentă sau întreţinere
viageră, nicio evaluare nu este necesară. Moştenitorul rezervatar - care este „judecătorul intereselor
sale”26- apreciază liber (în funcţie de vârsta, starea sănătăţii beneficiarului liberalităţii, valoarea
liberalităţii etc.) interesul său de a executa liberalitatea aşa cum a fost stipulată sau a abandona
proprietatea cotităţii disponibile. Nici în cazul rentei ori a întreţinerii viagere, dacă este singura
liberalitate, nu se impune preţuirea, căci reducţiunea se realizează anume prin opţiunea conferită
moştenitorului rezervatar prin art. 1.098 C.civ. Numai dacă există şi alte liberalităţi evaluarea rentei ori a
întreţinerii se impune.
c) Întrucât acţiunea în reducţiune este divizibilă, dacă există o pluralitate de moştenitori rezervatari
fiecare optează după cum crede de cuviinţă, afară numai dacă liberalitatea ar avea un obiect indivizibil,
când se impune realizarea consensului27. Dacă nu se pot înţelege, instanţa nu poate exercita dreptul de
opţiune şi, în consecinţă, reducţiunea liberalităţii excesive urmează a se efectua potrivit dreptului comun
în materie (art. 1.098 alin. 2 C.civ.).
d) Precizăm că dacă art. 1.098 C.civ. este aplicabil şi moştenitorii rezervatari optează pentru
abandonarea proprietăţii cotităţii disponibile, această transformare a obiectului liberalităţii nu schimbă
natura şi caracterul ei28. Beneficiarul ei rămâne donatar sau legatar cu titlu particular sau cu titlu
universal, după caz. În limita cotei de proprietate dobândită ca moştenitor rezervatar (dacă este cazul),
peste cotitatea disponibilă, beneficiarul liberalităţii va fi obligat să suporte pasivul succesoral ca
moştenitor (alături de alţi succesori universali sau cu titlu universal).
În sfârşit, precizăm că dispoziţia art. 1.098 C.civ. nu are caracter imperativ29. În consecinţă, părţile
se pot înţelege asupra unui alt mod de reducţiune a liberalităţii excesive, iar donatorul, respectiv
testatorul poate interzice transformarea liberalităţii în plină proprietate30, caz în care problema
reducţiunii urmează să se rezolve potrivit regulilor de drept comun.
§6. Raportul donaţiilor
42. Noţiune. Raportul donaţiilor este obligaţia pe care o au între ei, unii faţă de alţii, soţul
supravieţuitor şi descendenţii defunctului care vin efectiv şi împreună la moştenirea legală de a readuce
la moştenire - în natură sau prin echivalent bănesc - bunurile care le-au fost donate fără scutire de raport
de către cel ce lasă moştenirea (art. 1.146 C.civ.).
Fiind vorba de persoane foarte apropiate defunctului donator, faţă de care are afecţiune egală, legea
prezumă că prin donaţia făcută el nu a voit să avantajeze pe donatar cu bunul donat în detrimentul

25
M. B. Cantacuzino, op.cit., p.315; M. Eliescu, op.cit., p.380.
26
D. Alexandresco, Explicaţiunea..., t.IV, p.I, pag.623.
27
A se vedea M. Eliescu, op.cit., p.381.
28
A se vedea M. B. Cantacuzino, op.cit., p.315-316; Ph. Malaurie, op.cit., p.312 nr.658.
29
A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p.686 nr.1010; Mazeaud, op.cit.,
p.741 nr.921; Ph. Malaurie, op.cit., p.312 nr.658.
30
De exemplu, prin testament de cuius-ul îi lasă concubinei sale dreptul de uzufruct viager asupra unei case,
dar stipulează că îi este interzis copilului defunctului să abandoneze proprietatea cotităţii disponibile în favoarea
concubinei pentru că aceasta ar avea ca efect naşterea în favoarea concubinei a unui drept de coproprietate, care s-
ar transmite ulterior moştenitorilor acesteia. Or, prin legatul făcut testatorul a intenţionat doar să asigure
concubinei sale mijloacele de subzistenţă, la decesul acesteia bunul urmând să revină în totalitate, în deplină
proprietate, copilului său, care îşi întregeşte atributele dreptului de proprietate.

10
celorlalţi moştenitori legali, ci numai să facă un avans asupra moştenirii ce i se va cuveni potrivit legii.
De exemplu, dacă la căsătoria unuia dintre cei doi copii, tatăl lui îi face din bunurile proprii o donaţie în
valoare de 200.000 de lei şi încetând din viaţă lasă un activ net de 1.000.000 de lei, copilul donatar va
trebui să raporteze la masa succesorală donaţia (deşi liberalitatea nu este supusă reducţiunii, nefiind
excesivă), astfel încât fiecare copil să beneficieze de 600.000 de lei, asigurându-se egalitatea între ei.
Dacă la moştenire vine şi soţia supravieţuitoare, raportul asigură nu egalitatea între toţi moştenitorii, ci
cota legală pentru fiecare, deci un echilibru legal, soţia supravieţuitoare primind bunuri în valoare de
300.000 de lei (corespunzător cotei sale de 1/4 din moştenire), iar copiii câte 450.000 de lei, incluzând şi
bunul donat (corespunzător cotei de 3/8 din moştenire pentru fiecare).
Obligaţia de raport nefiind prevăzută imperativ de lege, donatorul îl poate scuti pe donatar de această
obligaţie, favorizându-l în felul acesta, caz în care donaţia va fi nu un simplu avans asupra moştenirii, ci
va avea caracter definitiv ca donaţie (supusă numai reducţiunii dacă este excesivă) sau, cum se mai
spune, caracter preciputar31, de care donatarul va beneficia peste cota sa legală din moştenire (în limita
cotităţii disponibile).
43. Domeniul de aplicare al raportului. În legislaţia noastră, obligaţia de raport nu funcţionează dacă
donaţia a fost făcută moştenitorilor defunctului în linie ascendentă sau colaterală. Ea are deci, în acest
caz, potrivit legii, caracter definitiv, preciputar. De exemplu, dacă la moştenire vin doi fraţi buni ai
defunctului sau doi părinţi, ei vor împărţi activul succesoral în mod egal, fără a ţine seama de donaţia
primită de unul dintre ei, indiferent de valoarea bunului donat (în cazul fraţilor) şi cu condiţia asigurării
rezervei părintelui care nu a fost gratificat (în cel de-al doilea caz).
44. Condiţiile obligaţiei legale de raport al donaţiilor. Pentru ca donaţiile făcute de cel care lasă
moştenirea să fie raportabile trebuie să fie întrunite, cumulativ, mai multe condiţii:
44.1. Să existe doi sau mai mulţi moştenitori cu vocaţie legală32 la moştenire în calitate de
descendenţi ai defunctului sau de soţ supravieţuitor, acesta din urmă numai dacă vine în concurs cu
descendenţii.
44.2. Moştenitorul obligat la raport să fi acceptat moştenirea. În caz de renunţare la moştenirea
legală, descendentul sau soţul supravieţuitor nu mai are obligaţia de raport, putând păstra liberalitatea
primită în limitele cotităţii disponibile (art. 1.147 alin.1 C.civ.).
Prin excepţie, art. 1.147 alin.2 C.civ. dispune că „Prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie,
donatarul poate fi obligat la raportul donaţiei şi în cazul renunţării la moştenire. În acest caz, donatarul
va readuce la moştenire numai valoarea bunului donat care depăşeşte partea din bunurile defunctului la
care ar fi avut dreptul ca moştenitor legal”. De exemplu, defunctul are 3 copii, activul net este de
150.000 de lei şi în timpul vieţii a făcut unui copil o donaţie raportabilă în valoare de 150.000 de lei.
Masa de calcul este de 300.000 de lei, ceea ce înseamnă că rezerva globală este de 150.000 de lei şi
cotitatea disponibilă este tot de 150.000 de lei. În cazul în care copilul donatar ar renunţa la moştenire
pentru a păstra donaţia, această donaţie s-ar imputa asupra cotităţii disponibile şi - încadrându-se în
valoarea acesteia - copilul donatar ar păstra donaţia în integralitatea sa. Aşadar, copilul donatar ar
rămâne cu bunul care i s-a donat în valoare de 150.000 de lei, iar ceilalţi 2 copii ar primi bunuri în
valoare de câte 75.000 de lei, ceea ce ar contraveni voinţei defunctului care, atunci când a făcut o
donaţie raportabilă unuia dintre copii, nu a dorit să rupă egalitatea între aceştia. De aceea, noul Cod civil

31
Etimologia cuvântului (folosit în limba franceză) este nesigură. Se pare că provine din cuvintele latine prae -
înainte şi capere - a lua sau din praebere, a da, a furniza (A se vedea Ph. Malaurie, op.cit., p.411), în sensul de a
lua cu anticipaţie (ca moştenire) şi nu ca simplu avans asupra moştenirii.
32
Instituţia raportului a fost creată (de lege) exclusiv în favoarea moştenitorilor legali, astfel cum se prevede
expres în art. 1.146 alin. 1 C.civ. A se vedea şi TS, col.civ., dec.nr.185/ 1965, în Repertoriu... 1952-1969, p.449.

11
prevede posibilitatea pentru donator ca, prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie33, să-l oblige pe
copilul donatar să raporteze donaţia, chiar dacă renunţă la moştenire. În acest caz, copilul donatar va fi
ţinut să readucă la moştenire 50.000 de lei şi să reţină 100.000 de lei, întrucât 100.000 de lei este partea
din bunurile defunctului la care ar fi avut dreptul ca moştenitor legal (ca moştenitori legali, fiecare dintre
cei 3 copii ar fi avut dreptul la câte 100.000 de lei). Copiii negratificaţi vor primi şi ei bunuri în valoare
de câte 100.000 de lei (150.000 de lei fiind activul net, iar 50.000 de lei fiind partea din valoarea
donaţiei readusă de către copilul donatar la moştenire, deci în total 200.000 de lei), iar egalitatea dintre
copii, dorită de către de cuius atunci când a făcut donaţia raportabilă, se va realiza.
44.3. Moştenitorul legal să aibă şi calitatea de donatar. Numai în cazul în care coexistă cele două
calităţi în aceeaşi persoană va exista obligaţia de raport.
În legătură cu această condiţie legea aduce două precizări, una referitoare la momentul coexistenţei
celor două calităţi şi alta referitoare la calitatea de donatar.
- Întrucât raportul donaţiei are ca fundament voinţa donatorului de a face un avans asupra moştenirii,
în lipsă de stipulaţie contrară din partea donatorului, descendenţii şi soţul supravieţuitor sunt obligaţi la
raport numai dacă ar fi avut vocaţie concretă la moştenirea defunctului în cazul în care aceasta s-ar fi
deschis la data încheierii contractului de donaţie (art. 1.146 alin. 2 C.civ.).
- În privinţa calităţii de donatar, Codul civil consacră regula potrivit căreia moştenitorul datorează
raportul numai pentru donaţiile pe care le-a primit personal de la donator (art. 1.149 alin. 1 C.civ.);
raportul nu este datorat pentru altul.
În schimb, prin excepţie de la regula potrivit căreia raportul nu este datorat pentru altul, descendentul,
în grad mai îndepărtat de rudenie cu defunctul, care vine la moştenire prin reprezentare succesorală va
fi obligat să raporteze donaţia primită de la defunct de către ascendentul său pe care îl reprezintă, chiar
dacă nu l-a moştenit pe acesta din urmă (art. 1.149 alin. 3 C.civ.). Rezultă că, dacă descendentul mai
îndepărtat în grad vine la moştenire prin reprezentare succesorală, este obligat să raporteze atât donaţiile
primite de cel reprezentat, cât şi pe cele pe care le-a primit personal de la cel care lasă moştenirea, având
dubla calitate de moştenitor şi donatar34.
44.4. O altă condiţie a obligaţiei de raport este ca donaţia făcută descendentului sau soţului
supravieţuitor să nu fi fost scutită de raport35.
Art. 1.150 alin. 1 lit. a) teza a II-a C.civ. prevede că scutirea de raport poate fi făcută prin chiar actul
de donaţie sau printr-un act ulterior, întocmit în una dintre formele prevăzute pentru liberalităţi, între vii
sau pentru cauză de moarte (în acest din urmă caz în una dintre formele testamentare). Cerinţa de formă
are ca explicaţie ideea că scutirea de raport reprezintă, ea însăşi, o liberalitate, desăvârşind-o.
În toate cazurile, scutirea de raport nu are nicio influenţă cu privire la reducţiunea liberalităţii, odată
ce ea este excesivă; dacă prin donaţia făcută cu scutire de raport s-a adus atingere rezervei
comoştenitorilor, donatarul-moştenitor nu va datora raportul, dar va suporta reducerea ei în limitele
cotităţii disponibile, la care se adaugă - prin cumul - şi cota sa de rezervă, reducţiunea operând pentru
surplus (adică doar în măsura în care aduce atingere rezervei comoştenitorilor).

33
Cum majoritatea donaţiilor se încheie în formă autentică (donaţiile indirecte, deghizate şi darurile manuale
fiind excepţii), este important ca notarul public instrumentator să solicite donatorului să-şi precizeze poziţia cu
privire la această chestiune pentru ca ulterior să nu se ajungă la situaţii care să nu corespundă intenţiei
donatorului. În acelaşi sens a se vedea U.N.N.P.R, Codul civil al României.Îndrumar notarial, vol.I, op.cit., p.
444.
34
A se vedea TS, col.civ., dec.nr.1907/1956, în CD, 1956, I, p.340.
35
Dacă donaţia este făcută altor moştenitori sau unor terţi, scutirea de raport nu trebuie să fie prevăzută, căci
donaţia nu este - potrivit legii - raportabilă. La fel, dacă este vorba de legate, indiferent de persoana legatarului.

12
 45. Persoanele care pot cere raportul. Atunci când condiţiile analizate sunt îndeplinite, obligaţia
raportării este reciprocă între descendenţii defunctului şi soţul supravieţuitor. În consecinţă, oricare
dintre ei va putea cere raportul donaţiei de care a beneficiat comoştenitorul.
Dacă titularul dreptului la raport moare înainte de exercitarea lui, dreptul - având caracter patrimonial
- se transmite asupra propriilor moştenitori, care urmează să-l exercite în mod unitar (colectiv),
asemănător dreptului la reducţiunea liberalităţilor excesive.
Întrucât dreptul de a cere raportul are caracter patrimonial - fără a fi exclusiv personal – C.civ.
prevede, la art. 1.148, că raportul poate fi cerut şi de creditorii personali ai descendenţilor şi ai soţului
supravieţuitor, pe calea acţiunii oblice (evident, dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate
prevăzute de art. 1.560 C.civ.). Aceşti creditori au tot interesul să ceară raportul donaţiilor pentru că
aceasta are ca efect obţinerea de către debitorul lor a mai multor bunuri din care urmează să se
îndestuleze.
46. Donaţiile supuse raportului. Ca şi în materia stabilirii masei de calcul al rezervei şi al cotităţii
disponibile, în principiu se raportează toate donaţiile, indiferent de forma de realizare (donaţie autentică,
dar manual, donaţii simulate - dacă simulaţia nu semnifică scutire de raport - sau indirecte). Dacă
donaţia a fost cu sarcină, se va scădea valoarea sarcinilor; dacă donaţia a avut caracter remunerator, dar
a depăşit valoarea rezonabilă a serviciilor prestate, se va scădea valoarea serviciilor prestate.
47. Excepţiile de la obligaţia de raport. Există anumite gratuităţi care nu reprezintă liberalităţi ori -
chiar dacă sunt calificate donaţii - nu sunt supuse regimului liberalităţilor, legea exceptându-le expres de
la raportul donaţiilor. Astfel, nu sunt supuse raportului:
i) donaţiile pe care defunctul le-a făcut cu scutire de raport. Scutirea poate fi făcută prin chiar actul de
donaţie sau printr-un act ulterior, întocmit în una dintre formele prevăzute pentru liberalităţi (art. 1.150
alin. 1 lit. a) C.civ.);
ii) donaţiile deghizate sub forma unor înstrăinări cu titlu oneros sau efectuate prin persoane interpuse,
cu excepţia cazului în care se dovedeşte că cel care a lăsat moştenirea a urmărit un alt scop decât
scutirea de raport (art. 1.150 alin. 1 lit. b) C.civ.);
iii) darurile obişnuite, donaţiile remuneratorii şi, în măsura în care nu sunt excesive, sumele cheltuite
pentru întreţinerea sau, dacă este cazul, pentru formarea profesională a descendenţilor, a părinţilor 36 sau
a soţului şi cheltuielile de nuntă, în măsura în care cel care lasă moştenirea nu a dispus altfel (art. 1.150
alin. 1 lit. c) C.civ.);
iv) fructele culese, veniturile scadente până în ziua deschiderii moştenirii şi echivalentul bănesc al
folosinţei exercitate de donatar asupra bunului donat (art. 1.150 alin. 1 lit. d) C.civ.) 37. Devenind
proprietar de la data încheierii contractului şi datorând raportul numai de la data deschiderii moştenirii,
donatarul se bucură în acest interval de timp de foloasele bunurilor care formează obiectul donaţiei.
v) bunurile donate care au pierit fără culpa donatarului (art. 1.150 alin. 2 C.civ.). În acest caz riscul
pierii bunului donat se suportă de moştenire şi numai în parte de către donatar (proporţional cotei sale
succesorale). Cu toate acestea, dacă bunul a fost reconstituit prin folosirea unei indemnizaţii încasate ca
urmare a pierii sale, donatarul este ţinut să facă raportul bunului în măsura în care indemnizaţia a servit
la reconstituirea acelui bun. În cazul în care indemnizaţia nu a fost utilizată în acest scop, ea însăşi este
supusă raportului. Dacă indemnizaţia rezultă dintr-un contract de asigurare, aceasta se raportează numai
în măsura în care depăşeşte cuantumul total al primelor plătite de donatar.

36
Referirea la „sumele cheltuite pentru întreţinerea sau, dacă este cazul, pentru formarea profesională a
părinţilor” reprezintă o inadvertenţă a noului Cod civil. În realitate, părinţii nu pot fi obligaţi la raportul donaţiei,
indiferent care ar fi tipul sau destinaţia acesteia.
37
A se vedea şi TS, s. civ., dec.nr.1302/1978, în CD, 1978, p.121-123.

13
 vi) clauza de preciput38. Potrivit art. 333 alin. (2) C.civ. „Clauza de preciput nu este supusă
raportului donaţiilor, ci numai reducţiunii, în condiţiile art. 1.096 alin. (1) şi (2).”
48. Modul de efectuare a raportului. În sistemul Codului civil de la 1864, regula era aceea că raportul
imobilelor se făcea în natură, prin readucerea efectivă a imobilului la masa succesorală, iar raportul
bunurilor mobile se făcea prin echivalent, dacă donatorul nu a impus sau nu a autorizat raportul în
natură.
Cu ocazia elaborării noului Cod civil, luându-se ca model art.870 din Codul civil Quebec şi
urmărindu-se protejarea circuitului civil şi asigurarea liberei circulaţii a bunurilor, a fost modificat
radical sistemul modului de efectuare a raportului. Astfel, regula este aceea că, indiferent dacă obiectul
donaţiei îl reprezintă un bun mobil sau imobil, raportul urmează să se facă prin echivalent şi doar în mod
excepţional în natură. Astfel, potrivit art. 1.151 alin. 1 C.civ., „Raportul se face prin echivalent. Este
considerată ca nescrisă dispoziţia care impune donatarului raportul în natură”. Alin. 2 al aceluiaşi articol
prevede: „Cu toate acestea, donatarul poate efectua raportul în natură dacă la data cererii de raport este
încă proprietarul bunului şi nu l-a grevat cu o sarcină reală şi nici nu l-a dat în locaţiune pentru o
perioadă mai mare de 3 ani”.
Aşadar, în sistemul noului Cod civil raportul prin echivalent reprezintă regula, iar raportul în natură
reprezintă excepţia. Le vom examina pe rând.
48.1. Raportul prin echivalent. Se poate realiza prin preluare, prin imputaţie sau în bani.
a) Prin preluare: acest mod de efectuare a raportului se realizează prin luarea din masa succesorală de
către moştenitorii îndreptăţiţi la raport a unor bunuri, pe cât posibil de aceeaşi natură şi calitate cu cele
care au format obiectul donaţiei, ţinând seama de cotele succesorale ale fiecăruia. De exemplu, de cuius-
ul i-a donat copilului C1 un teren în valoare de 60.000 de lei (donaţia fiind raportabilă), activul net al
moştenirii este de 420.000 de lei şi mai au calitatea de moştenitori legali acceptanţi copilul C2 şi soţul
supravieţuitor S; C2 va prelua din moştenire un teren în valoare de 60.000 de lei, iar S va prelua un teren
în valoare de 40.000 de lei. După cum se observă, se ţine seama de cotele succesorale ale celor trei
moştenitori legali, respectiv copiii C1 şi C2 au o cotă de 3/8 din moştenire fiecare, iar S are o cotă de 1/4
(2/8) din moştenire. Restul moştenirii (adică bunuri în valoare de 320.000 de lei) se va împărţi tot
potrivit cotelor legale, respectiv 1/4 S (care va mai primi bunuri în valoare de 80.000 de lei) şi câte 3/8
(adică bunuri în valoare de câte 120.000 de lei) pentru C1 şi C2. Cu alte cuvinte, C1 va păstra donaţia de
60.000 de lei şi va mai primi din activul net bunuri în valoare de 120.000 de lei, C2 va prelua cu
prioritate din activul net terenul în valoare de 60.000 de lei şi va mai primi tot din activul net bunuri în
valoare de 120.000 de lei, iar S va prelua cu prioritate din activul net terenul în valoare de 40.000 de lei
şi va mai primi tot din activul net bunuri în valoare de 80.000 de lei.
Preluarea „proporţională”(„ţinând seama de cotele succesorale ale fiecăruia”, iar nu egală) se va
aplica şi în cazul în care cel gratificat este soţul supravieţuitor obligat la raport faţă de descendenţi.
De cele mai multe ori moştenitorii îndreptăţiţi la raport iau din masa succesorală (şi) bunuri având o
natură diferită de cel care formează obiectul donaţiei raportabile. De exemplu, de cuius-ul i-a donat
copilului C1 un apartament în valoare de 120.000 de lei, dar în masa succesorală nu mai există imobile;
în acest caz, C2 şi S vor lua alte bunuri mobile (autoturisme, bijuterii, obiecte de mobilier, obiecte de uz
casnic, acţiuni, părţi sociale etc.) până la concurenţa valorilor de 120.000 de lei (pentru C2) şi, respectiv,
80.000 de lei (pentru S), iar restul bunurilor se vor împărţi tot potrivit cotelor legale.

38
Reamintim că potrivit art. 333 alin. 1 C.civ. „Prin convenţie matrimonială se poate stipula ca soţul
supravieţuitor să preia fără plată, înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune,
deţinute în devălmăşie sau în coproprietate. Clauza de preciput poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soţi
sau numai în favoarea unuia dintre ei.”

14
 Raportul prin preluare se practică, în special, atunci când moştenirea este una „consistentă” şi
prezintă avantajul că donatarul păstrează bunul în integralitatea lui, iar ceilalţi comoştenitori primesc şi
ei bunuri în natură, de regulă similare cu cel donat.
b) Prin imputaţie: în cadrul acestei metode de raportare, valoarea donaţiei se scade din partea
moştenitorului obligat la raport. Astfel, presupunând că de cuius-ul i-a donat copilului C1 suma de
60.000 de lei (donaţia fiind raportabilă), activul net al moştenirii este de 420.000 de lei şi mai au
calitatea de moştenitori legali acceptanţi copilul C2 şi soţul supravieţuitor S, valoarea donaţiei
raportabile (60.000 de lei) se adaugă prin calcul pe hârtie la activul net (420.000 de lei), iar rezultatul
(masa de calcul de 480.000 de lei) se împarte între moştenitori potrivit cotelor ce revin fiecăruia (partea
lui C1 este de 3/8 din masa de calcul, adică 180.000 de lei, partea lui C2 este tot de 3/8 din masa de
calcul, adică 180.000 de lei, iar partea lui S este de 1/4 din masa de calcul, adică de 120.000 de lei);
valoarea donaţiei făcute lui C1 (60.000 de lei) se scade din partea acestuia, el primind din restul masei
succesorale numai diferenţa până la valoarea cotei sale de moştenire (respectiv bunuri în valoare de doar
120.000 de lei).
Raportul prin imputaţie este aplicabil, în mod special, în cazul în care donaţia a avut ca obiect o sumă
de bani. În acest caz, potrivit legii, moştenitorul-donatar va face raportul luând mai puţin din numerarul
succesiunii, deci suma de bani se impută asupra părţii sale din numerar. Dacă partea sa din numerar nu
acoperă suma donată, raportul se va putea face prin luarea din masa succesorală de către moştenitorii
îndreptăţiţi la raport a unor bunuri mobile sau imobile.
c) În bani: în acest caz, cel obligat la raport va depune la dispoziţia celorlalţi moştenitori o sumă de
bani care reprezintă diferenţa dintre valoarea bunului donat şi partea din această valoare ce corespunde
cotei sale succesorale. Astfel, presupunând că de cuius-ul i-a donat copilului C1 un apartament în
valoare de 240.000 de lei (donaţia fiind raportabilă), activul net al moştenirii este de 240.000 de lei şi
mai au calitatea de moştenitori legali acceptanţi copilul C2 şi soţul supravieţuitor S, valoarea donaţiei
raportabile (240.000 de lei) se adaugă prin calcul pe hârtie la activul net (240.000 de lei), iar rezultatul
(480.000 de lei) se împarte între moştenitori potrivit cotelor ce revin fiecăruia (partea lui C1 este de 3/8
din masa de calcul, adică 180.000 de lei, partea lui C2 este tot de 3/8 din masa de calcul, adică 180.000
de lei, iar partea lui S este de 1/4 din masa de calcul, adică de 120.000 de lei). În acest caz, C1 va păstra
apartamentul în natură, dar va pune la dispoziţia lui C2 şi S suma de 60.000 de lei (adică diferenţa dintre
valoarea bunului donat-240.000 de lei şi partea din această valoare ce corespunde cotei sale succesorale-
180.000 de lei). S şi C2 vor primi toate bunurile ce constituie activul net al moştenirii (240.000 de lei),
la care se adaugă cei 60.000 de lei primiţi de la C1, astfel încât, în final, C2 va primi bunuri în valoare de
180.000 de lei, iar S va primi bunuri în valoare de 120.000 de lei39.
Raportul în bani poate fi utilizat dacă bunurile din masa succesorală nu sunt suficiente pentru a
permite raportul prin preluare sau prin imputaţie.
48.1.1. Evaluarea bunului în cazul raportului prin echivalent. În această materie se aplică aceleaşi
reguli ca şi în materia calculului rezervei şi al cotităţii disponibile. Astfel, în vederea efectuării
raportului prin echivalent, se ia în considerare valoarea bunului donat la momentul judecăţii, ţinându-se
însă cont de starea lui în momentul donaţiei, din care se scade valoarea, la momentul judecăţii, a
sarcinilor asumate prin contractul de donaţie. „Momentul judecăţii” este acela la care instanţa de
judecată soluţionează acţiunea de partaj în cadrul căreia se cere şi raportul donaţiei sau momentul la care

39
Aflat în situaţia prezentată în cele ce precedă, copilul C1 ar putea renunţa la moştenire pentru a păstra
donaţia în limitele cotităţii disponibile (art. 1.147 alin.1 C.civ.), ceea ce ar însemna că ar putea păstra întreaga
donaţie deoarece cotitatea disponibilă este de 240.000 de lei. Totuşi, în condiţiile art. 1.147 alin. 2 C.civ., C1
poate fi obligat la raportul donaţiei şi în cazul renunţării la moştenire. De asemenea, renunţarea lui C1 rămâne fără
efect în ipoteza în care intervine acceptarea forţată a moştenirii, în condiţiile art. 1.119 C.civ.

15
se efectuează partajul (şi raportul donaţiei) prin bună învoială. Nu s-a luat în considerare „data
deschiderii moştenirii” pentru că este posibil ca partajul bunurilor şi raportul donaţiilor să intervină după
mulţi ani de la data decesului donatorului şi ar putea fi avantajat, în mod nejustificat, fie donatarul, fie
moştenitorii îndreptăţiţi la raport.
Dacă bunul a fost înstrăinat de donatar anterior cererii de raport, se ţine seama de valoarea lui la data
înstrăinării. Dacă bunul donat a fost înlocuit cu altul, se ţine cont de valoarea, la data raportului, a
bunului intrat în patrimoniu şi de starea lui la momentul dobândirii. Totuşi, dacă devalorizarea bunului
intrat în patrimoniu era inevitabilă la data dobândirii, în virtutea naturii sale, înlocuirea bunului nu este
luată în considerare.
Sumele de bani sunt supuse indexării în raport cu indicele inflaţiei, corespunzător perioadei cuprinse
între data intrării lor în patrimoniul donatarului şi data realizării raportului.
48.2. Raportul în natură. În sistemul noului Cod civil raportul în natură reprezintă excepţia. Numai
donatarul (nu şi de cuius-ul) este acela care poate efectua raportul în natură pentru că, uneori, efectuarea
raportului în natură se poate dovedi mai avantajoasă pentru acesta (de exemplu, activul brut al moştenirii
este absorbit în întregime de pasivul succesoral, iar moştenitorul-donatar nu dispune de suma de bani
necesară acoperirii cotelor celorlalţi comoştenitori). Dispoziţia prin care i se impune donatarului
efectuarea raportului în natură este considerată ca nescrisă. Aşadar, efectuarea raportului în natură nu
poate reprezenta niciodată o obligaţie impusă donatarului, ci doar un drept al acestuia, de care poate să
uzeze sau nu, în funcţie de interesele sale.
Chiar dacă donatarul doreşte să efectueze raportul în natură, acest lucru este posibil numai dacă la
data cererii de raport donatarul este încă proprietarul bunului şi nu l-a grevat cu o sarcină reală şi nici nu
l-a dat în locaţiune pentru o perioadă mai mare de 3 ani. Cu alte cuvinte, terţii nu trebuie să fie
prejudiciaţi. În privinţa locaţiunii, pentru ca raportul să se poată efectua în natură interesează ca la
momentul efectuării raportului durata rămasă a contractului să nu depăşească 3 ani, neavând importanţă
faptul că durata iniţială a acestui contract a fost mai mare (de exemplu, de 5 ani).
Raportul în natură presupune readucerea efectivă a bunului la masa succesorală. Aceasta înseamnă că
donaţia şi, respectiv, dreptul exclusiv de proprietate al donatarului se desfiinţează cu efect retroactiv,
bunul devenind proprietatea indiviză a comoştenitorilor, iar donatarul-moştenitor devenind debitorul
restituirii bunului faţă de coproprietari.
49. Căile procedurale de realizare a raportului. Raportul se poate realiza în cadrul partajului, (i)
prin bună învoială sau (ii) pe cale judecătorească.
(i) Astfel, dacă persoanele interesate se înţeleg, raportul se poate realiza în cadrul procedurii
succesorale notariale.
(ii) Dacă părţile interesate nu se înţeleg, neînţelegerile urmează să fie soluţionate pe cale
judecătorească.
Potrivit art. 1.152 C.civ., raportul se realizează în cadrul partajului, prin bună învoială sau pe cale
judecătorească, iar raportul cerut de unul dintre moştenitori profită şi celorlalţi moştenitori îndreptăţiţi să
solicite raportul, cu excepţia celor care au renunţat în mod expres la raport.
Acţiunea de raport al donaţiilor se caracterizează prin următoarele:
a) Întrucât raportul nu se realizează de plin drept, ci numai la cererea persoanelor îndreptăţite, nu se
poate efectua ca urmare a unei acţiuni în constatare, ci numai pe calea unei acţiuni în realizare,
indiferent de modul de efectuare a raportului (prin echivalent sau în natură)40.
b) Acţiunea în executarea raportului este o acţiune personală (nu reală), deoarece - după cum am
văzut - poate fi intentată numai împotriva beneficiarului donaţiei raportabile, nu şi împotriva terţilor

40
A se vedea şi TS, s. civ., dec.nr.1085/ 1972, în Repertoriu… 1969-1975, p.204.

16
dacă bunul donat a fost înstrăinat sau grevat. Regula este aceea că raportul se efectuează prin echivalent
şi numai în mod excepţional se efectuează în natură. Prin urmare, titularii dreptului la raport nu
beneficiază de un drept de urmărire şi nici de acţiunea în revendicare41.
c) Acţiunea de raport este imprescriptibilă. După cum am arătat în cele ce precedă, potrivit noului
Cod civil raportul se realizează în cadrul partajului. În condiţiile în care art. 669 C.civ. consacră
imprescriptibilitatea acţiunii de partaj, şi acţiunea de raport al donaţiilor are tot un caracter
imprescriptibil42.
d) Spre deosebire de acţiunea în reducţiune care are caracter divizibil43, acţiunea de raport al donaţiei
are caracter colectiv, donaţia fiind un simplu avans asupra moştenirii, iar obligaţia de raport
(indivizibilă) fiind destinată a asigura cotele legale ale moştenitorilor. Art. 1.152 C.civ. prevede că
raportul cerut de unul dintre moştenitori profită şi celorlalţi moştenitori îndreptăţiţi să solicite raportul,
cu excepţia celor care au renunţat în mod expres la raport.
§7. Imputarea liberalităţilor şi cumulul rezervei cu cotitatea disponibilă
50. Punerea problemei. Am văzut că liberalităţile (donaţii şi/sau legate) făcute de defunct sunt supuse
reducţiunii dacă sunt excesive, aducând atingere rezervei moştenitorilor rezervatari. Pe de altă parte, în
cazurile prevăzute de lege donaţiile sunt supuse raportului chiar dacă nu aduc atingere rezervei vreunui
moştenitor rezervatar.
Aplicarea acestor reguli este relativ simplă dacă beneficiarul liberalităţii este o persoană care nu are
calitatea de moştenitor rezervatar şi când nu se pune nici problema raportului; liberalitatea trebuie să se
încadreze în cotitatea disponibilă asupra căreia se impută (se socoteşte), iar în măsura depăşirii este
supusă reducţiunii până la limita cotităţii disponibile.
Mai dificilă este soluţionarea problemei în cazul în care gratificatul este un moştenitor rezervatar şi
vine la moştenire împreună cu alţi moştenitori rezervatari (pluralitate de moştenitori rezervatari);
liberalitatea făcută moştenitorului rezervatar se impută asupra cotei sale de rezervă sau asupra cotităţii
disponibile ori cele două cotităţi se cumulează? În acest din urmă caz, liberalitatea se impută cu
întâietate asupra rezervei sau asupra cotităţii disponibile? Răspunsul diferă după cum liberalitatea făcută
moştenitorului rezervatar este sau nu raportabilă. Prin urmare, pentru a hotărî soarta liberalităţii făcute
moştenitorului rezervatar, urmează a fi avute în vedere nu numai regulile reducţiunii liberalităţilor
excesive, dar şi cele care guvernează raportul donaţiilor; se pune problema aplicării concomitente a
regulilor raportului şi reducţiunii.
Urmează deci să analizăm problema în cele trei ipoteze posibile: gratificatul nu este moştenitor
rezervatar; gratificatul este moştenitor rezervatar, dar liberalitatea nu este raportabilă; gratificatul este
moştenitor rezervatar obligat la raport.
51. Gratificatul nu este moştenitor rezervatar. Dacă beneficiarul liberalităţii (donatarul sau legatarul)
nu este moştenitor rezervatar (fiind o persoană străină, de exemplu, un prieten, sau o rudă a defunctului
care nu este moştenitor rezervatar, de exemplu, o soră), liberalitatea primită - întrucât există moştenitori
rezervatari - se impută asupra cotităţii disponibile, iar dacă o depăşeşte, este supusă reducţiunii (art.
1.099 alin. 1 C.civ.).
Precizăm că această regulă se aplică şi dacă gratificatul este un potenţial moştenitor rezervatar care
renunţă la calitatea sa de moştenitor legal, de care este legată calitatea de rezervatar; prin renunţare el
pierde retroactiv dreptul la moştenirea legală şi, o dată cu acesta, dreptul asupra rezervei, putând păstra

41
A se vedea, de exemplu, TS, s. civ., dec.nr.1085/1972, nr.1649/1972 şi nr.1973/1973 cit. supra
42
În acelaşi sens a se vedea, C.Macovei, C.-M. Dobrilă, op.cit., p. 1198 -1199, Al. Bacaci, Gh. Comăniţă,
op.cit., p 278. Pentru opinia potrivit cu care acţiunea de raport ar fi prescriptibilă în termenul general de
prescripţie de 3 ani, a se vedea I. Genoiu, op.cit., p. 325; I. Popa, op.cit., p.445.
43
A se vedea supra nr. 230.2.

17
donaţia sau legatul (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular) în limita cotităţii disponibile. În
acest sens, art. 1.147 alin. 1 C.civ. prevede că „În caz de renunţare la moştenirea legală, descendentul
sau soţul supravieţuitor nu mai are obligaţia de raport, putând păstra liberalitatea primită în limitele
cotităţii disponibile”.
Prin urmare, gratificatul renunţător la moştenirea legală nu mai are calitatea de rezervatar - dar
păstrează calitatea de donatar (neobligat la raport, chiar dacă este descendent sau soţ supravieţuitor în
concurs cu descendenţii şi donaţia nu a fost scutită de raport) sau, dacă acceptă moştenirea testamentară,
aceea de legatar - , deoarece - prin derogare de la caracterul indivizibil al actului de opţiune succesorală
- potrivit art.1.102 alin.1 C.civ., moştenitorul legal gratificat prin testament poate opta diferit cu privire
la moştenirea legală şi la legat. Evident, donaţia şi/sau legatul trebuie să se încadreze în limitele cotităţii
disponibile; liberalitatea excesivă este supusă reducţiunii, gratificatul neputând invoca vreun drept de
rezervatar.
Prin urmare, dacă există moştenitori rezervatari, liberalităţile se impută asupra cotităţii disponibile:
- dacă beneficiarul liberalităţii este o persoană străină care nu face parte din cele patru clase de
moştenitori legali;
- dacă beneficiarul liberalităţii este o rudă pe linie colaterală sau un ascendent ordinar;
- dacă beneficiarul liberalităţii este un descendent, ascendent privilegiat sau soţ supravieţuitor care
renunţă la calitatea de moştenitor legal şi, implicit, la aceea de rezervatar.
Prin excepţie, art. 1.147 alin. 2 C.civ. prevede că „Prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie,
donatarul poate fi obligat la raportul donaţiei şi în cazul renunţării la moştenire. În acest caz, donatarul
va readuce la moştenire numai valoarea bunului donat care depăşeşte partea din bunurile defunctului la
care ar fi avut dreptul ca moştenitor legal”.
52. Gratificatul este moştenitor rezervatar, iar liberalitatea nu este supusă raportului.
Reamintim că liberalitatea făcută unui moştenitor rezervatar nu este raportabilă:
- dacă este o donaţie scutită de raport făcută descendentului sau soţului supravieţuitor care vine la
moştenire în concurs cu descendenţii;
- dacă donaţia este făcută unor moştenitori rezervatari neobligaţi la raport potrivit legii (părinţi sau soţ
supravieţuitor în concurs cu alţi moştenitori decât descendenţii);
- dacă liberalitatea este un legat.
Dacă gratificatul este un moştenitor rezervatar (descendent, ascendent privilegiat sau soţ
supravieţuitor) care a acceptat moştenirea şi liberalitatea nu este supusă raportului, ea se va imputa cu
întâietate asupra cotităţii disponibile, cu consecinţa micşorării sau epuizării ei. Dacă liberalitatea
depăşeşte cotitatea disponibilă, diferenţa se impută asupra cotei de rezervă la care are dreptul
gratificatul: moştenitorul rezervatar gratificat cumulează cotitatea disponibilă cu rezerva sa
succesorală. Dacă liberalitatea depăşeşte şi rezerva gratificatului, va fi supusă reducţiunii (art. 1.099
alin. 2 C.civ.).
De exemplu, la moştenire vin doi copii, dintre care unul a primit o donaţie scutită de raport de 25.000
de lei, iar activul net al moştenirii este de 15.000 de lei (masa de calcul este de 40.000 de lei, rezerva de
1/2=20.000 de lei, deci 10.000 de lei pentru fiecare copil). Întrucât donaţia este scutită de raport, deci are
caracter definitiv (preciputar), se impută cu întâietate asupra cotităţii disponibile (pe care o epuizează),
iar excedentul de 5.000 de lei se impută asupra rezervei copilului gratificat, el având dreptul şi la
diferenţa din rezerva sa (încă 5.000 de lei din activul net al moştenirii). Comoştenitorul rezervatar va
primi numai rezerva sa de 10.000 de lei, întrucât cotitatea disponibilă a fost epuizată. Dacă donaţia ar fi
avut o valoare de 10.000 de lei, iar activul net al moştenirii ar fi fost de 30.000 de lei, donaţia s-ar fi
imputat asupra cotităţii disponibile, iar diferenţa de 10.000 de lei rămasă din cotitatea disponibilă s-ar fi
împărţit între cei 2 copii în mod egal (cei 2 copii primindu-şi şi rezervele de câte 10.000 de lei), ceea ce

18
înseamnă că moştenitorul rezervatar gratificat ar fi păstrat donaţia şi ar mai fi primit din activul net
bunuri în valoare de 15.000 de lei, iar celălalt moştenitor rezervatar ar fi primit din activul net bunuri în
valoare de 15.000 de lei (se observă că inegalitatea dorită de către de cuius atunci când a făcut o donaţie
scutită de raport s-a realizat). Dacă donaţia ar fi avut o valoare de 35.000 de lei şi activul net ar fi fost de
5.000 de lei, liberalitatea ar fi fost reductibilă (de la 35.000 de lei la 30.000 de lei) deoarece cotitatea
disponibilă şi rezerva, cumulate, nu ar fi fost suficient de acoperitoare pentru moştenitorul rezervatar
gratificat.
Observăm că, în ipoteza în care gratificatul este un moştenitor rezervatar, iar liberalitatea nu este
raportabilă, ea nu trebuie să se încadreze în cotitatea disponibilă, ci în cuantumul cumulat al cotităţii
disponibile şi cotei de rezervă cuvenite gratificatului, astfel încât să nu aducă atingere rezervei
celorlalţi moştenitori rezervatari.
53. Gratificatul este moştenitor rezervatar, iar liberalitatea este supusă raportului. Dacă liberalitatea
făcută moştenitorului rezervatar este raportabilă (de exemplu, donaţie fără scutire de raport făcută unui
descendent care vine la moştenire împreună cu un alt descendent sau cu soţul supravieţuitor), ea
constituie un simplu avans asupra părţii din moştenire la care are dreptul gratificatul, deci nu are
caracterul unei liberalităţi definitive (preciputare). Întrucât dispunătorul nu a avut intenţia să-l avantajeze
pe gratificat în raport cu comoştenitorii rezervatari, liberalitatea se raportează, fiind imputată asupra
rezervei moştenitorului gratificat, cotitatea disponibilă rămânând liberă pentru a acoperi alte liberalităţi
făcute de defunct.
Dar dacă liberalitatea depăşeşte rezerva gratificatului? În acest caz, excedentul se impută asupra
cotităţii disponibile, afară de cazul în care dispunătorul a stipulat imputarea sa asupra rezervei globale.
În acest ultim caz, numai partea care excedează rezervei globale se impută asupra cotităţii disponibile. În
toate cazurile, dacă se depăşeşte cotitatea disponibilă liberalitatea este supusă reducţiunii.
Prin urmare, moştenitorul rezervatar gratificat cu o liberalitate raportabilă cumulează rezerva cu
cotitatea disponibilă.
Însă, în raporturile cu comoştenitorii, liberalitatea imputată asupra cotităţii disponibile va profita nu
numai gratificatului, ci va fi împărţită între toţi moştenitorii, inclusiv gratificatul, potrivit cotelor legale
asupra moştenirii. De exemplu, defunctul lasă doi copii – C1 şi C2 - şi bunuri în valoare de 30.000 de
lei. C1 a beneficiat de o donaţie raportabilă de 90.000 de lei, iar prin testamentul lăsat defunctul a
stipulat un legat în favoarea unui terţ în valoare de 20.000 de lei (bunul ce constituie obiectul legatului
face parte din activul brut al moştenirii). Masa de calcul fiind de 120.000 de lei (30.000 activul brut
+90.000 donaţia), rezerva globală a copiilor este de 60.000 de lei, rezerva fiecărui copil este de 30.000
de lei, iar cotitatea disponibilă este de 60.000 de lei. Donaţia de 90.000 de lei se impută asupra rezervei
donatarului C1, iar restul asupra cotităţii disponibile, pe care o va absorbi în totalitate, astfel încât legatul
devine ineficace (nu se execută). Donatarul C1 însă nu va păstra toată donaţia, fiind obligat să împartă
ceea ce s-a imputat asupra cotităţii disponibile (60.000 de lei) cu comoştenitorul său C2, potrivit cotelor
legale. În final, C1 va beneficia de donaţie numai în limita a 60.000 de lei, va restitui lui C2 30.000 de
lei, iar acesta din urmă va culege şi toate bunurile din activul moştenirii, primind tot 60.000 de lei.
Egalitatea între copii - dorită de către de cuius atunci când i-a făcut o donaţie raportabilă lui C1 – este
astfel asigurată. Cumulul rezervei cu cotitatea disponibilă operează numai în relaţiile cu terţii, iar în
relaţiile cu comoştenitorii beneficiari ai raportului numai până la limita echilibrului legal (cotelor
legale asupra moştenirii).
Dacă defunctul ar fi prevăzut ca donaţia să se impute asupra rezervei globale de 60.000 de lei (pentru
ca cotitatea disponibilă să rămână liberă pentru a face alte liberalităţi), rezerva globală s-ar fi epuizat,
apoi donaţia s-ar fi imputat pentru restul de 30.000 de lei asupra cotităţii disponibile, iar cotitatea
disponibilă ar fi rămas liberă pentru 30.000 de lei. Înseamnă că legatul s-ar fi putut executa (pentru că se

19
încadrează în restul de 30.000 de lei din cotitatea disponibilă), moştenitorii rezervatari beneficiind de
cotitatea disponibilă numai în parte. În final, legatarul va primi legatul de 20.000 de lei, iar cei 2 copii
vor primi bunuri în valoare de câte 50.000 de lei fiecare.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Moştenirea lui X a fost acceptată de soţia supravieţuitoare S, mama M, legatarul cu
titlu universal fundaţia L1 (al cărei legat este de 1/2 din moştenire) şi legatarul cu titlu universal
asociaţia L2 (al cărei legat este de 1/6 din moştenire). Cum se va împărţi moştenirea lui X?
2. Dacă activul brut al moştenirii de cuius - ului X, moştenire deschisă la 10 martie 2014,
este de 100 de lei, pasivul succesoral este de 20 de lei, în timpul vieţii X i-a donat prietenului A
un bun în valoare de 10 lei la 1 aprilie 2013, prietenului B i-a donat un bun în valoare de 30 de
lei la 6 mai 2013, iar printr-un testament autentic întocmit la 10 martie 2013, X i-a lăsat lui L1
un bun în valoare de 10 lei, iar lui L2 i-a lăsat un bun în valoare de 30 de lei şi în cadrul
termenului de opţiune succesorală soţul supravieţuitor S şi legatarii L1 şi L2 au acceptat
moştenirea prin declaraţii exprese, atunci: a) donaţia făcută prietenului B nu se va reduce; b)
masa de calcul este de 120 de lei; c) legatul lui L2 nu se va reduce.
3. Dacă masa de calcul este de 360, moştenitori legali sunt soţia supravieţuitoare S şi
mama M, iar defunctul a făcut, în această ordine, o donaţie în valoare de 150 fundaţiei F, un
legat de 40 prietenului A şi un alt legat de 20 prietenului B, atunci: a) legatul lui B va fi redus
integral; b) donaţia se păstrează integral şi legatele se execută integral; c) legatul lui A se reduce
de la 40 la 20.
4. În cazul în care activul brut al moştenirii de cuius-ului X este de 180.000 de lei, pasivul
succesoral este de 200.000 de lei, iar în timpul vieţii X i-a donat prietenului P o casă, care la data
încheierii contractului de donaţie valora 180.000 de lei, iar la data deschiderii moştenirii
valorează 260.000 de lei, iar sporul de valoare de 80.000 de lei a intervenit pentru 20.000 de lei
datorită creşterii preţurilor pe piaţa imobiliară, iar pentru 60.000 de lei datorită îmbunătăţirilor
efectuate de către donatarul P, rezerva succesorală a mamei M, care vine la moştenire în concurs
şi cu soţia supravieţuitoare S, va fi de: a) 50.000 de lei; b) 45.000 de lei; c) Alt cuantum.
5. În ceea ce privește reducțiunea liberalităților excesive: A) Poate fi cerută numai de
către moștenitorii rezervatari, de succesorii lor, precum și de creditorii chirografari ai
moștenitorilor rezervatari; B) Nu se poate realiza prin buna învoială a celor interesați; C)
Donațiile se reduc succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă.
6. În materia dreptului de moştenire: a) potrivit legii, părinţii sunt obligaţi la raportul
donaţiilor, însă numai dacă vin în concurs cu soţul supravieţuitor; b) regula din materia
reducţiunii liberalităţilor excesive potrivit cu care „legatele se reduc înaintea donaţiilor” are
caracter imperativ; c) termenul de prescripţie de 3 ani în care poate fi intentată acţiunea în
reducţiunea liberalităţilor excesive începe să curgă în toate cazurile de la data deschiderii
moştenirii.
7. În materia reducţiunii liberalităţilor excesive: a) dacă defunctul a făcut mai multe
donaţii şi beneficiarul donaţiei supuse reducţiunii este insolvabil, atunci insolvabilitatea
donatarului va fi suportată de moştenitorii rezervatari; b) atunci când se constată că prin
liberalităţile consimţite de defunct a fost încălcată rezerva succesorală a moştenitorilor
rezervatari, reducţiunea operează de drept; c) donatarul păstrează fructele părţii din bun care

20
depăşeşte cotitatea disponibilă, percepute până la data la care cei îndreptăţiţi au cerut
reducţiunea.
8. Activul brut al moştenirii de cuius-ului X, moştenire deschisă la data de 10 iunie 2014,
este de 100.000 de lei. Pasivul succesoral este de 20.000 de lei. La data de 15 martie 2012, X i-a
donat fundaţiei A o casă cu terenul aferent în valoare de 200.000 de lei. La data de 15 mai 2013
X i-a făcut fiului său C1 o donaţie raportabilă având ca obiect un apartament în valoare de
120.000 de lei. Prin declaraţii exprese au acceptat moştenirea cei doi fii ai defunctului, C1 şi C2.
Acesta din urmă vă solicită o consultaţie juridică, motivată în drept, privitoare la următoarele
probleme: a) Cum se vor împărţi bunurile care constituie activul brut al moştenirii? b) Care va fi
soarta donaţiilor făcute de către X?
9. Activul brut al moştenirii de cuius-ului X, moştenire deschisă la data de 10 iunie 2015,
este de 550.000 de lei. Pasivul succesoral este de 50.000 de lei. La data de 15 martie 2013, X i-a
donat fundaţiei A o casă cu terenul aferent în valoare de 75.000 de lei. La data deschiderii
moştenirii, bunul donat fundaţiei A valora 125.000 de lei pentru că au fost efectuate îmbunătăţiri
în valoare de 25.000 de lei, iar sporul de 25.000 de lei s-a datorat creşterii valorii imobilelor în
zona respectivă. Prin testamentul autentic întocmit la 10 februarie 2013, X i-a lăsat prietenului
L1 un teren în valoare de 200.000 de lei, iar prietenului L2 un alt teren în valoare de 180.000 de
lei. Moştenirea lui X a fost acceptată prin declaraţii exprese date la 15 septembrie 2015 de soţia
supravieţuitoare S, mama M, fratele bun F1 şi legatarii L1 şi L2. În condiţiile în care
moştenitorii rezervatari solicită să le fie respectată rezerva succesorală, răspundeţi, motivat, la
următoarele întrebări: a) Care este masa de calcul, rezerva succesorală a moştenitorilor
rezervatari şi cotitatea disponibilă? b) A va putea păstra donaţia consimţită în favoarea sa? c) Se
vor executa cele două legate consimţite de către X? d) Cum se vor împărţi bunurile ce constituie
activul brut al moştenirii? e) Arătaţi care va fi soarta donaţiei şi a legatelor în aceeaşi situaţie de
fapt, însă cu modificările în sensul că moştenirea a fost acceptată doar de S, M, L1 şi L2 (fratele
bun F1 renunţând la moştenire la 15 septembrie 2015), legatul lui L1 a fost în valoare de
240.000 de lei, legatul lui L2 a fost în valoare de 80.000 de lei, iar printr-un al doilea testament
întocmit la 10 mai 2015 X a dispus: i) dacă va fi cazul, să se reducă donaţia făcută fundaţiei A,
iar nu legatele făcute lui L1 şi L2; ii) dacă va fi necesar să se reducă legatele, acestea să se
reducă toate deodată şi proporţional.

REZOLVARE
1. În absența legatelor, S ar fi dobândit 1/2, M ar fi dobândit 1/2. Rezerva lui S este de
1/4, rezerva lui M este de 1/4. Rezerva globală este de 1/2, cotitatea disponibilă de 1/2. Suma
legatelor (2/3) este mai mare decât cotitatea disponibilă, motiv pentru care se impune reducerea
deodată și proporțională a legatelor. Dacă din 2/3 L1 este ½ și L2 1/6, din ½ L1 este 3/8 și L2
este 1/8.
2. A, B 3. C 4. A 5. A, C 6. B 7. C.
8. Masa de calcul este de 400.000 de lei [(100.000 – 20.000) + 200.000 + 120.000)].
Rezerva succesorală a celor 2 copii este de 200.000 de lei, câte 100.000 de lei fiecare.
Cotitatea disponibilă este de 200.000 de lei.
Donaţia fundaţiei A se impută asupra cotităţii disponibile, în care se încadrează şi pe care
o epuizează. Donaţia fundaţiei A se va menţine.

21
 Donaţia făcută lui C1 se impută asupra rezervei sale de 100.000 de lei (conform art. 1.099
alin.3 C.civ.), pe care o epuizează, iar pentru 20.000 de lei este supusă reducţiunii pentru că
încalcă rezerva copilului C2.
Copilul C1 poate păstra în natură, în integralitatea sa, bunul ce i s-a donat deoarece partea
supusă reducţiunii reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea bunului donat (art. 1.097 alin. 5
C.civ.), dar va trebui să-i plătească copilului C2 suma de 20.000 de lei pentru ca acesta să-şi
întregească rezerva.
Activul brut de 100.000 de lei se va împărţi astfel:
- Creditorii vor primi bunuri în valoare de 20.000 de lei (pasivul succesoral).
- Copilul C2 va culege bunuri în valoare de 80.000 de lei, la care se adaugă cei 20.000 de
lei primiţi de la C1, ceea ce îi va permite să-şi întregească rezerva de 100.000 de lei.
9. a) Masa de calcul = (550.000 - 50.000) + 100.000 = 600.000 de lei.
În privinţa donaţiei lui A se adună valoarea bunului la data deschiderii succesiunii, dar în
starea în care se afla la data donaţiei (evaluarea se face ca şi cum bunul ar fi rămas în
patrimoniul defunctului până în momentul morţii). De aceea se va lua în considerare valoarea de
100.000 de lei.
Rezerva soţiei supravieţuitoare S este de 1/6 din moştenire (adică 1/2 din 1/3, întrucât
vine în concurs cu clasa a doua formată din ascendenţi privilegiaţi şi colaterali privilegiaţi),
adică 100.000 de lei. Rezerva lui M este de 1/12 din moştenire (adică 1/2 din 1/6), adică 50.000
de lei.
Rezerva globală este de 150.000 de lei, iar cotitatea disponibilă este de 450.000 de lei.
b) Donaţia făcută lui A, în valoare de 100.000 de lei, se va imputa asupra cotităţii
disponibile. Astfel, se constată că valoarea donației este mai mică decât cotitatea disponibilă,
ceea ce înseamnă că A va păstra donaţia. Restul din cotitatea disponibilă este de 350.000 de lei.
c) Legatele se vor imputa asupra restului din cotitatea disponibilă. Întrucât suma legatelor
este de 380.000 de lei, adică este mai mare decât restul din cotitatea disponibilă, legatele se vor
reduce toate deodată şi proporţional.
d) Bunurile ce constituie activul brut al moștenirii, 550.000 de lei, se vor împărți după
cum urmează:
Creditorii primesc bunuri în valoare de 50.000 de lei pentru a stinge pasivul, rămânând
bunuri în valoare de 500.000 lei.
Legatarii vor primi bunuri în valoare de 350.000 de lei.
S va primi bunuri în valoare de 100.000 de lei, M va primi bunuri în valoare de 50.000 de
lei.
e) În acest caz, la aceeaşi masă de calcul de 600.000 de lei, rezerva S va fi de 150.000 de
lei (1/4 din 600.000 de lei), rezerva M va fi de 150.000 de lei (1/4 din 600.000 de lei), rezerva
globală va fi de 300.000 de lei, iar cotitatea disponibilă va fi de 300.000 de lei.
Clauza testamentară prin care s-a prevăzut că donaţia se va reduce înaintea legatelor este
lovită de nulitate absolută.
Rezultă că donaţia va fi păstrată de către A, restul din cotitatea disponibilă fiind de
200.000 de lei. Legatele se vor reduce toate deodată şi proporţional, ceea ce înseamnă că legatul
lui L1 se va reduce de la 240.000 de lei la 150.000 de lei, iar legatul lui L2 se va reduce de la
80.000 de lei la 50.000 de lei.

22
 TEMA NR. 14
OBIECTIVE:
1.Identificarea caracterelor juridice ale actului de opțiune succesorală;
2. Înțelegearea mecanismului retransmiterii dreptului de opțiune succesorală;
3. Reținerea naturii juridice a termenului de un an de exercitare a dreptului de opțiune succesorală și a
momentului de la care curge (regula și excepțiile);
4. Prezentarea actelor cu semnificația acceptării tacite a moștenirii;
5. Identificarea efectelor renunțării la moștenire.

TITLUL IV
TRANSMISIUNEA MOŞTENIRII
CAPITOLUL I
DREPTUL DE OPŢIUNE SUCCESORALĂ
Secţiunea I
Probleme generale privind dreptul de opţiune succesorală
§1. Noţiunea de opţiune succesorală
1. Precizări prealabile. În dreptul român, atât în cazul moştenirii legale, cât şi în cazul moştenirii
testamentare, transmiterea patrimoniului succesoral (transmisiune universală ori cu titlu universal) sau a
bunurilor determinate din patrimoniu (transmisiune cu titlu particular) operează de drept din momentul
deschiderii moştenirii, fără vreo manifestare de voinţă din partea succesibilului şi chiar fără ştirea lui.
Mai mult decât atât, în caz de moarte a succesibilului înainte de lichidarea moştenirii la care avea
dreptul, ea se retransmite, tot de drept, asupra moştenitorilor săi, ca făcând parte din propriul lăsământ
succesoral. Rezultă că, în dreptul nostru, patrimoniul succesoral nu rămâne niciun moment fără titular.
Cu toate că transmiterea patrimoniului succesoral se produce de drept din momentul deschiderii
moştenirii, ea nu are caracter definitiv şi obligatoriu. Dimpotrivă, ca principiu de ordine publică, legea
precizează că „nimeni nu poate fi obligat să accepte o moştenire ce i se cuvine” (art. 1.106 C.civ.). Prin
urmare, succesibilul are dreptul de a alege - numit drept de opţiune succesorală - între consolidarea
(confirmarea) titlului de moştenitor prin acceptarea moştenirii şi desfiinţarea acelui titlu prin renunţarea
la moştenire. În acest sens, art. 1.100 C.civ. prevede că „Cel chemat la moştenire în temeiul legii sau al
voinţei defunctului poate accepta moştenirea sau poate renunţa la ea”.
2. Variante de opţiune. Potrivit legii, după deschiderea moştenirii succesibilul are dreptul de a alege
între două posibilităţi:
- Acceptarea moştenirii. Acceptarea consolidează transmisiunea moştenirii realizată de plin drept la
data decesului. Succesibilul care optează în acest sens îşi consolidează titlul de moştenitor şi – dacă este
moştenitor universal sau cu titlu universal - va fi obligat să răspundă pentru datoriile şi sarcinile
moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral (răspunde intra vires hereditatis). Astfel fiind,
de regulă succesibilul va opta în acest sens dacă moştenirea este neîndoielnic solvabilă.
- Renunţarea la moştenire. Prin renunţare succesibilul desfiinţează cu efect retroactiv vocaţia sa
succesorală. Devenind străin de moştenire, nu răspunde de pasiv, dar nici nu beneficiază de eventualul
activ. Moştenirea în întregul ei va reveni comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi. Succesibilul
alege această cale dacă moştenirea este neîndoielnic insolvabilă sau dacă doreşte ca prin renunţarea sa
pur abdicativă să beneficieze de moştenire alte persoane (comoştenitori sau moştenitorii subsecvenţi).
§2. Subiectele dreptului de opţiune succesorală
3. Precizări prealabile. Dreptul de opţiune aparţine tuturor persoanelor cu vocaţie succesorală,
indiferent dacă vocaţia lor este legală sau testamentară şi fără deosebire după cum vocaţia este
universală, cu titlu universal sau cu titlu particular. În caz de deces al titularului dreptului de opţiune

1
înainte de a-l exercita, acest drept se transmite asupra propriilor moştenitori legali sau testamentari,
alături de celelalte drepturi patrimoniale lăsate moştenire, fără deosebire după cum opţiunea are ca
obiect o moştenire legală sau testamentară, universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.
Urmează să arătăm în continuare ce probleme se pun în legătură cu dreptul de opţiune al
moştenitorilor legali sau testamentari şi dacă creditorii pot exercita sau ataca actul de opţiune.
250. Moştenitorii legali. În cadrul moştenirii legale, calitatea de subiect al dreptului de opţiune
aparţine tuturor persoanelor cu vocaţie generală (eventuală) la moştenire, iar nu numai celor cu vocaţie
concretă (utilă). Cu alte cuvinte, dreptul de opţiune aparţine şi trebuie să fie exercitat nu numai de către
succesibilii chemaţi în primul rând să moştenească (de exemplu, rudele din clasa I de moştenitori), dar şi
de către succesibilii subsecvenţi (de exemplu, rude din clasa a II-a), fără să aştepte exercitarea opţiunii
din partea moştenitorilor în rang preferat. Soluţia se impune întrucât moştenitorii în rang preferat ar
putea renunţa la moştenire în ultimele zile ale termenului de opţiune succesorală de un an, astfel încât
succesibilii subsecvenţi, aşteptând până în acest moment, ar risca stingerea vocaţiei succesorale.
Bineînţeles, dacă moştenitorul în rang preferat acceptă moştenirea, îşi consolidează titlul de moştenitor
şi anihilează efectele opţiunii exercitate de moştenitorii subsecvenţi, desfiinţând drepturile succesorale
ale acestora.
4. Legatarii. Dreptul de opţiune aparţine nu numai moştenitorilor legali, dar şi legatarilor, pentru că -
dacă vocaţia lor este universală sau cu titlu universal - dobândirea moştenirii implică şi suportarea
pasivului (art. 1.114 alin. 2 C.civ.), astfel încât trebuie să aibă posibilitatea de a renunţa la moştenire. Iar
legatarul cu titlu particular trebuie să aibă drept de opţiune deoarece - exercitarea lui implicând aprecieri
de ordin moral - nimeni nu poate fi gratificat fără voie; în plus, în condiţiile art. 1.114 alin. 3 C.civ. şi
legatarul poate răspunde pentru pasivul moştenirii, iar dacă legatul este cu sarcină implică şi interese
patrimoniale.
5. Dreptul creditorilor succesibilului. Se pune întrebarea dacă creditorii succesibilului neglijent pot
sau nu să accepte moştenirea pe calea acţiunii oblice şi dacă pot sau nu să atace renunţarea frauduloasă
pe calea acţiunii revocatorii (pauliene).
a) Acţiunea oblică. Creditorii succesibilului pot accepta moştenirea, pe cale oblică, în limita
îndestulării creanţei lor, soluţie ce se regăseşte în art. 1.107 C.civ.
Textul de lege prevede că moştenirea poate fi acceptată de către creditori, pe cale oblică, numai „în
limita îndestulării creanţei lor”. Aceasta înseamnă că pentru rest trebuie respectată opţiunea
succesibilului (de exemplu, dacă activul net al moştenirii este de 100.000 de lei, au vocaţie concretă
copiii C1 şi C2, iar C1 are o datorie de 30.000 de lei către creditorul X (creanţa fiind certă şi exigibilă),
în cazul în care C1 nu acceptă moştenirea, X va putea ca, pe cale oblică, să accepte el moştenirea în
numele debitorului său, însă numai pentru bunuri în valoare de 30.000 de lei; restul bunurilor în valoare
de 70.000 de lei vor reveni copilului C2).
Nu are nicio importanţă care sunt motivele pentru care succesibilul refuză sau neglijează să accepte
moştenirea; creditorul a cărui creanţă este certă şi exigibilă va putea accepta moştenirea pe cale oblică
pentru a-şi îndestula creanţa.
b) Acţiunea revocatorie (pauliană). Problema care se pune este aceea de a şti ce se întâmplă dacă
succesibilul îşi exercită dreptul de opţiune, dar o face în frauda creditorilor săi, în sensul că renunţă la o
moştenire solvabilă.
Potrivit art. 1.122 C.civ. „(1) Creditorii succesibilului care a renunţat la moştenire în frauda lor pot
cere instanţei revocarea renunţării în ceea ce îi priveşte, însă numai în termen de 3 luni de la data la care
au cunoscut renunţarea. (2) Admiterea acţiunii în revocare produce efectele acceptării moştenirii de către
succesibilul debitor numai în privinţa creditorului reclamant şi în limita creanţei acestuia.”

2
 Acţiunea pauliană trebuie să fie intentată în cadrul termenului de prescripţie de doar 3 luni, care curge
de la data la care creditorii au cunoscut renunţarea.
Ca efect al acţiunii pauliene admise, actul de renunţare devine inopozabil faţă de creditorul reclamant
şi în limita prejudiciului suferit de el (în limita creanţei sale). În raport cu creditorul reclamant,
succesibilul debitor devine acceptant al moştenirii. Înseamnă că succesibilul debitor rămâne renunţător
în raport cu ceilalţi moştenitori (inclusiv legatari) şi creditori (atât creditorii personali, cât şi creditorii
moştenirii).
§3. Condiţiile de validitate ale actului de opţiune succesorală
6. Capacitatea. Deşi noul Cod civil nu prevede în mod expres, apreciem că atât acceptarea moştenirii,
cât şi renunţarea la moştenire reprezintă acte de dispoziţie. Fiind acte de dispoziţie, pentru validitatea
opţiunii succesibilul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină.
Dacă are calitatea de succesibil o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu (minorul care nu a
împlinit vârsta de 14 ani şi interzisul judecătoresc), sub sancţiunea nulităţii relative actul de opţiune
succesorală (acceptarea sau renunţarea la moştenire, după caz) poate fi îndeplinit de părinţi sau tutore,
cu autorizarea instanţei de tutelă (art. 144 alin. 2 şi 3 şi art. 502 alin. 1 C.civ.).
Dacă are calitatea de succesibil o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă (minorul care a
împlinit vârsta de 14 ani), sub sancţiunea nulităţii relative actul de opţiune succesorală (acceptarea sau
renunţarea la moştenire, după caz) poate fi îndeplinit de către minor cu încuviinţarea scrisă a părinţilor
sau a tutorelui, cu autorizarea instanţei de tutelă (art. 146 alin. 1,2 şi 4 şi art. 502 alin. 1 coroborate cu
art. 144 C.civ.).
7. Consimţământul neviciat. Pentru ca opţiunea succesorală să fie valabilă, consimţământul
succesibilului trebuie să fie neviciat. Viciile de consimţământ în această materie sunt guvernate de
regulile dreptului comun.
În literatura de specialitate se admite că dolul poate vicia nu numai actul acceptării, dar şi al
renunţării şi poate proveni de la orice persoană (comoştenitori, creditori etc., art. 1.214-1.215 C.civ.
referitoare la „cealaltă parte”nefiind aplicabil în această materie dat fiind că opţiunea este act unilateral).
Eroarea asupra conţinutului (emolumentului) patrimoniului succesoral nu poate fi reţinută ca viciu
de consimţământ. Renunţarea la moştenire nu ar putea fi atacată pe motiv că s-au descoperit ulterior
active ale patrimoniului succesoral şi nici acceptarea moştenirii pe motiv că s-au descoperit pasive.
8. Condiţii de formă şi alte condiţii de validitate. Spre deosebire de acceptarea moştenirii, care poate
fi un act consensual sau formal (dar nu solemn), după caz, renunţarea la moştenire este un act juridic
solemn, fiind valabil numai dacă a fost încheiat în condiţiile de formă special prevăzute de lege (ad
validitatem).
Pentru validitatea actului de opţiune (oricare), trebuie să fie respectate, potrivit dreptului comun, şi
cerinţele legale referitoare la obiectul şi cauza actului juridic. De exemplu, opţiunea referitoare la o
moştenire nedeschisă are un obiect ilicit şi, ca atare, nu poate produce efecte (art. 956 C.civ.).
9. Sancţiunea nerespectării condiţiilor de validitate. Nerespectarea condiţiilor de validitate ale actului
de opţiune succesorală se sancţionează cu nulitatea potrivit dreptului comun.
Astfel, nerespectarea condiţiilor de capacitate şi viciile de consimţământ determină anulabilitatea
(nulitatea relativă) actului de opţiune. În schimb, nerespectarea formei solemne (în cazurile prevăzute
de lege) se sancţionează cu nulitatea absolută.
Potrivit art. 1.124 C.civ. dreptul la acţiunea în anularea acceptării sau renunţării se prescrie în termen
de 6 luni, calculat în caz de violenţă de la încetarea acesteia, iar în celelalte cazuri din momentul în care
titularul dreptului la acţiune a cunoscut cauza de nulitate relativă.
§4. Caracterele juridice ale actului de opţiune succesorală

3
 10. Act juridic unilateral. Opţiunea succesorală se realizează prin manifestarea de voinţă a
succesibilului în sensul acceptării moştenirii ori în sensul renunţării la moştenire. În ambele cazuri,
opţiunea trebuie să reprezinte voinţa unei singure persoane, fiind, prin urmare, un act juridic unilateral.
În consecinţă, dacă există mai mulţi succesibili, ei nu pot exercita dreptul de opţiune în mod „colectiv”;
fiecare în parte urmează să se pronunţe individual, iar soarta juridică a opţiunii făcută de unul dintre ei
nu afectează opţiunea făcută de ceilalţi.
Spre deosebire de testament - act juridic tot unilateral, dar esenţialmente personal - actul de opţiune
poate fi săvârşit nu numai personal de către succesibil, dar şi prin reprezentare - legală sau
convenţională1 - şi, dacă este cazul, cu încuviinţarea instanţei de tutelă. Deci actul de opţiune nu este un
act esenţialmente personal.
11. Act juridic,în principiu, voluntar. Libertatea de alegere care caracterizează actul de opţiune se
manifestă pe mai multe planuri.
În primul rând, după cum am văzut, nimeni nu poate fi obligat să accepte o moştenire ce i se cuvine
(art. 1.106 C.civ.).
În al doilea rând, în principiu, succesibilul are un drept absolut de a alege între posibilităţile conferite
prin dreptul de opţiune. El nu poate fi obligat să justifice motivele pentru care a acceptat sau a renunţat
la moştenire şi nici să răspundă pentru consecinţele alegerii făcute.
În sfârşit, dacă există o pluralitate de succesibili, fiecare este liber să opteze în sensul dorit, indiferent
de alegerea făcută de ceilalţi. Este deci posibil ca unii să accepte moştenirea, iar alţii să renunţe la ea.
Principiul libertăţii de alegere - libertate atenuată numai de dreptul creditorilor succesibilului la
acţiunea oblică şi acţiunea pauliană - cunoaşte şi unele excepţii:
a) Potrivit art. 1.113 C.civ., pentru motive temeinice, la cererea oricărei persoane interesate, un
succesibil poate fi obligat, cu aplicarea procedurii prevăzute de lege pentru ordonanţa preşedinţială, să
îşi exercite dreptul de opţiune succesorală înăuntrul unui termen stabilit de instanţa judecătorească, mai
scurt decât termenul de un an. Succesibilul care nu optează în termenul stabilit de instanţa
judecătorească este considerat că a renunţat la moştenire.
b) Potrivit art. 1.119 C.civ., succesibilul care, cu rea-credinţă, a sustras ori a ascuns bunuri din
patrimoniul succesoral sau a ascuns o donaţie supusă raportului ori reducţiunii este considerat că a
acceptat moştenirea, chiar dacă anterior renunţase la ea; cu titlu de pedeapsă civilă, un asemenea
succesibil este considerat acceptant, chiar dacă nu ar fi vrut să accepte moştenirea.
12. Act juridic, în principiu, irevocabil. Moştenitorul care a exercitat dreptul de opţiune nu mai poate
reveni asupra alegerii făcute. Acest principiu operează cu caracter absolut în cazul acceptării moştenirii.
Ca efect al unei asemenea acceptări, în mod irevocabil se consolidează calitatea de moştenitor (semel
heres, semper heres)2, el nemaiputând reveni asupra alegerii făcute.
Irevocabilitatea caracterizează şi cealaltă variantă a opţiunii succesorale (renunţarea la moştenire),
însă nu în mod absolut. Astfel, potrivit art. 1.123 C.civ. renunţarea la moştenire poate fi revocată în tot
cursul termenului de opţiune, dacă moştenirea nu a fost deja acceptată de alţi succesibili care au vocaţie
la partea care i-ar reveni renunţătorului. Revocarea renunţării valorează acceptare, bunurile moştenirii
fiind preluate în starea în care se găsesc şi sub rezerva drepturilor dobândite de terţi asupra acelor
bunuri.
13. Act juridic,în principiu, indivizibil. Exercitând dreptul de opţiune, succesibilul (fiecare în parte)
trebuie să se pronunţe unitar cu privire la dreptul său succesoral, nefiind posibilă acceptarea în parte a

1
Acceptarea moştenirii se poate face prin mandatar împuternicit expres şi special în acest sens. TS, col.civ.,
dec. nr.778/1962, în CD, 1962, p.162-165.
2
Semel (adv.) odată; semper (adv.) totdeauna. „O dată (ce eşti) moştenitor, (rămâi) pentru totdeauna
moştenitor”.

4
moştenirii (a unor bunuri din moştenire) şi renunţarea la rest (nemo pro parte heres). Într-o formulare
sintetică, „totul sau nimic”. Noul Cod civil prevede în mod expres că sub sancţiunea nulităţii absolute
opţiunea succesorală este indivizibilă (art. 1.101).
Principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale comportă şi unele excepţii:
a) Astfel, potrivit art.1.102 C.civ., „(1) Moştenitorul care, în baza legii sau a testamentului,
cumulează mai multe vocaţii la moştenire are, pentru fiecare dintre ele, un drept de opţiune distinct. (2)
Legatarul chemat la moştenire şi ca moştenitor legal îşi va putea exercita opţiunea în oricare dintre
aceste calităţi. Dacă, deşi nu a fost încălcată rezerva, din testament rezultă că defunctul a dorit să
diminueze cota ce i s-ar fi cuvenit legatarului ca moştenitor legal, acesta din urmă poate opta doar ca
legatar”.
Alin. 1 are în vedere situaţia în care o persoană poate să culeagă o anumită parte din moştenire în
calitate de legatar şi o altă parte în calitate de moştenitor legal, deci să se cumuleze cele două calităţi în
aceeaşi persoană. Astfel, de exemplu, dacă există mai mulţi legatari cu titlu universal (de pildă, 4
persoane - doi fraţi şi doi veri primari - pentru câte 1/4 din moştenire fiecare), iar unul dintre ei (de
exemplu, un frate) nu vrea sau nu poate să beneficieze de legat, partea acestuia va putea fi culeasă ca
moştenire legală de către legatarul care are şi o asemenea vocaţie (celălalt frate), fiind rudă cu defunctul
în grad succesibil (fireşte, numai dacă această soluţie nu contravine dispoziţiilor testamentare).
Dacă însă legatul este mai mic decât cota legală, moştenitorul legal nu poate renunţa la legat pentru a
moşteni mai mult, deoarece un asemenea legat poate avea şi semnificaţia unei dezmoşteniri parţiale, caz
în care moştenitorul legal poate reclama numai rezerva (dacă este mai mare decât legatul) prevăzută de
lege în favoarea sa (rezervă care se dobândeşte întotdeauna în calitate de moştenitor legal). De exemplu,
dacă de cuius-ul a dispus prin testament ca moştenirea să se împartă în mod egal între copilul C şi soţul
supravieţuitor S, copilul C nu ar putea renunţa la legatul cu titlu universal de 1/2 din moştenire pentru a
moşteni 3/4 din moştenire cât i s-ar fi cuvenit în calitate de moştenitor legal, deoarece în cazul lui legatul
cu titlu universal are semnificaţia unei dezmoşteniri parţiale (reducerea cotei succesorale de la 3/4 la 1/2
din moştenire). În schimb, dacă de cuius-ul ar fi dispus prin testament ca C să primească doar 1/4 din
moştenire, iar S să primească 3/4 din moştenire, C poate pretinde rezerva succesorală de 3/8 din
moştenire, care i se cuvine în mod imperativ. În acest din urmă caz, C va primi, ca moştenitor legal,
rezerva de 3/8 din moştenire, iar legatul lui S va fi redus, la cerere, de la 3/4 la 5/8 din moştenire.
b) O altă excepţie de la principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale este prevăzută de Legea
fondului funciar nr.18/1991. Potrivit art. 8, 11, 36 şi 48 din această lege, stabilirea (reconstituirea)
„dreptului de proprietate se face la cerere...”, depusă de către fostul proprietar sau moştenitorii lui. Dacă
moştenitorii fostului proprietar (la fel ca şi proprietarii în viaţă) nu au formulat (sau nu formulează în
baza art.36) cererea prevăzută de lege, nu beneficiază de reconstituirea dreptului de proprietate.
Înseamnă că, deşi au acceptat (expres, tacit sau forţat) moştenirea lăsată de fostul proprietar al terenului
(decedat), prin derogare de la principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale, pot renunţa - prin
abstenţiune - la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului. În privinţa terenului „ei sunt
consideraţi că au acceptat moştenirea prin cererea pe care o fac comisiei” (art. 13 alin.2), personal sau
prin reprezentantul legal ori prin mandatar.
c) O a treia excepţie de la principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale - asemănătoare cu cea
prevăzută de Legea nr.18/1991, deşi textele, din motive greu de înţeles, sunt redactate diferit - rezultă
din dispoziţiile Legii nr.112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de
locuinţe, trecute în proprietatea statului. Potrivit art. 5 alin.3, moştenitorii fostului proprietar al
imobilului cu destinaţie de locuinţă trecut în proprietatea statului cu titlu sunt socotiţi de drept
acceptanţii succesiunii de la data depunerii cererii pentru restituirea în natură a locuinţei sau pentru
acordarea despăgubirilor. Moştenitorul care nu a depus cerere în termenul prevăzut de lege (art.14) nu

5
beneficiază de dispoziţiile legii, chiar dacă - la decesul fostului proprietar - a acceptat moştenirea
acestuia; aceasta reprezintă o derogare de la caracterul indivizibil (unitar) al opţiunii succesorale.
d) O a patra excepţie rezultă din dispoziţiile art. 4 alin.3 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic
al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. („Succesibilii
care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de
acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are
valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei
legi.”). Aşadar, succesibilul care nu a depus cerere de restituire în termenul prevăzut de lege nu
beneficiază de măsurile prevăzute de lege, chiar dacă a acceptat moştenirea autorului său (de exemplu,
moştenirea a fost deschisă în anul 1980).
14. Act juridic declarativ de drepturi. Opţiunea succesibilului produce efecte retroactive, de la data
deschiderii moştenirii, deci este declarativă de drepturi. Astfel, prin acceptare drepturile şi obligaţiile
asupra moştenirii, dobândite din momentul deschiderii ei, se consolidează retroactiv (art. 1.114 alin.1
C.civ.), iar în caz de renunţare, renunţătorul este socotit că nu a fost niciodată moştenitor (art. 1.121
alin.1 C.civ.), devenind retroactiv persoană străină de moştenire.
15. Act juridic nesusceptibil de modalităţi. Art.1.101 C.civ. prevede că sub sancţiunea nulităţii
absolute opţiunea succesorală nu poate fi afectată de nicio modalitate, ceea ce înseamnă că trebuie să
fie un act juridic pur şi simplu (neafectat de modalităţi). Soarta juridică a moştenirii nu poate să depindă
de un eveniment viitor şi incert sau de un termen, fie şi cert.
Dacă opţiunea ar fi afectată de o modalitate, nu va putea produce niciun efect, fiind deci nulă absolut.
Ea nu ar putea fi considerată pură şi simplă, căci ar însemna neluarea în considerare a voinţei
succesibilului.
§5. Termenul de opţiune succesorală
16. Termenul de opţiune. Pentru ca soarta juridică a moştenirii să nu rămână multă vreme incertă,
dreptul de opţiune trebuie să fie exercitat într-un termen de un an calculat de la data deschiderii
moştenirii. În acest sens, art. 1.103 alin.1 C.civ. prevede că „dreptul de opţiune succesorală se exercită
în termen de un an de la data deschiderii moştenirii”.
Aşadar, termenul are în vedere dreptul de opţiune succesorală, ceea ce înseamnă că atât acceptarea,
cât şi renunţarea la moştenire urmează să fie făcute în acelaşi interval de timp.
17. Natura juridică a termenului de opţiune. Termenul pentru exercitarea dreptului de opţiune
succesorală nu este un termen de prescripţie, ci este un termen de decădere în cadrul căruia urmează să
se exercite un drept potestativ. Astfel, dreptul de opţiune succesorală a fost definit ca o „prerogativă
juridică ce permite titularului său de a putea, printr-un act unilateral de voinţă, să modifice o situaţie
juridică incertă, după o alternativă precisă şi previzibilă”3.
Deşi termenul de un an nu este un termen de prescripţie, ci un termen de decădere, noul Cod civil a
prevăzut că acestui termen i se aplică prevederile cuprinse în cartea a VI-a referitoare la suspendarea
şi repunerea în termenul de prescripţie extinctivă. În acest mod se poate folosi regimul juridic mai
favorabil al prescripţiei extinctive, care permite suspendarea şi repunerea în termen, figuri juridice
întâlnite destul de frecvent în materia dreptului de opţiune succesorală.
18. Domeniul de aplicare al termenului de opţiune. Din modul în care este formulat art. 1.103 alin. 1
C.civ. («Dreptul de opţiune succesorală se exercită în termen de un an de la data deschiderii moştenirii»)
rezultă că termenul de opţiune succesorală de un an se aplică atât moştenitorilor legali, cât şi

3
A se vedea I. Najjar, Le droit d’option .Contribution a l’etude du droit potestatif et de l’acte unilateral,
LGDJ, Paris, 1967, p.44, nr.45 şi 102-104, nr.99-100, citat de D.Chirică în Drept civil.Succesiuni şi testamente,
Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 368, nr. 485.

6
legatarilor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular deoarece toate aceste categorii de
moştenitori se bucură în egală măsură de dreptul de opţiune succesorală.
19. Data de la care curge termenul de opţiune succesorală. Potrivit art. 1.103 alin.1 C.civ., dreptul de
opţiune succesorală se exercită în termen de un an de la data deschiderii moştenirii. Orice act de
acceptare sau de renunţare făcut înainte de această dată este lipsit de obiect şi reprezintă un act asupra
unei succesiuni viitoare, nepermis de lege şi, ca atare, nul de drept. Astfel fiind, după deschiderea
moştenirii succesibilul poate opta valabil din nou.
Regula privind începutul prescripţiei se aplică indiferent dacă succesibilul moşteneşte în nume
propriu sau prin reprezentare. În privinţa moştenirii prin retransmitere sunt necesare unele precizări
suplimentare.
19.1. Problema retransmiterii dreptului de opţiune. Se pune problema de a şti ce se întâmplă în
ipoteza în care succesibilul decedează înainte de împlinirea termenului de opţiune succesorală fără a-şi fi
exercitat dreptul de opţiune.
Art. 1.105 C.civ., având denumirea marginală „Retransmiterea dreptului de opţiune”, prevede că „(1)
Moştenitorii celui care a decedat fără a fi exercitat dreptul de opţiune succesorală îl exercită separat,
fiecare pentru partea sa, în termenul aplicabil dreptului de opţiune privind moştenirea autorului lor. (2)
În cazul prevăzut la alin. (1), partea succesibilului care renunţă profită celorlalţi moştenitori ai autorului
său.”
Aceasta înseamnă că în prezent se aplică următoarele reguli:
a) Moştenitorii celui care a decedat fără a fi exercitat dreptul de opţiune succesorală îl exercită
separat, fiecare pentru partea sa, iar partea succesibilului care renunţă profită celorlalţi moştenitori ai
autorului său. Moştenitorul sau moştenitorii dreptului de opţiune prin retransmitere vor avea de exercitat
într-un termen de un an două drepturi de opţiune succesorală: un drept cu privire la moştenirea
succesibilului decedat şi, dacă acceptă această moştenire, un drept care se găseşte în patrimoniul acestuia
şi pe care cel decedat nu l-a exercitat, dar l-a transmis propriilor moştenitori. Un exemplu este edificator:
să presupunem că moştenirea în valoare de 120.000 de lei lăsată de X s-a deschis la data de 1 mai 2013,
a fost acceptată la data de 10 iulie 2013 de către fiul său C2, iar fiul său C1 a decedat la data de 1
noiembrie 2013 fără ca până la data decesului său să fi acceptat sau să fi renunţat la moştenirea lui X. La
moştenirea în valoare de 80.000 de lei (excluzând eventualele bunuri la care ar avea dreptul din
moştenirea lui X) a lui C1 au vocaţie succesorală concretă cei 3 fii ai acestuia, succesibilii A, B şi C, dar
la 10 februarie 2014 A renunţă la moştenirea lui C1, iar la data de 20 martie 2014 B şi C o acceptă,
devenind moştenitorii lui C1. În privinţa moştenirii lui X, B şi C au dreptul să opteze cum doresc.
Presupunând că B acceptă moştenirea lui X (pe care îl moşteneşte prin retransmitere), iar C renunţă la
moştenirea lui X, rezultă că moştenirea lui X va reveni lui B (care va moşteni prin retransmitere 60.000
de lei) şi lui C2 (care va moşteni în nume propriu 60.000 de lei). Moştenirea lui C1 se va împărţi în mod
egal între B şi C, fiecare primind câte 40.000 de lei. În final, C2 va primi în nume propriu 60.000 de lei
din moştenirea lui X, B va primi 100.000 de lei (dintre care 60.000 de lei din moştenirea lui X prin
retransmitere şi 40.000 de lei din moştenirea lui C1 în nume propriu), C va primi în nume propriu
40.000 de lei din moştenirea lui C1, iar A nu îl va moşteni nici pe C1, nici pe X.
b) Moştenitorii celui care a decedat fără a fi exercitat dreptul de opţiune succesorală trebuie să îl
exercite în termenul aplicabil dreptului de opţiune privind moştenirea autorului lor.
Retransmiterea moştenirii operează chiar dacă succesibilul - decedat înăuntrul termenului de opţiune
succesorală de un an - nu a exercitat acest drept (nici nu a acceptat-o, dar nici nu a repudiat-o), fiindcă
din patrimoniul retransmis face parte şi acest drept de opţiune, care poate fi exercitat de beneficiarul
retransmiterii în termenul aplicabil dreptului de opţiune privind moştenirea autorului său. De exemplu,
dacă moştenirea lui X s-a deschis la data de 1 decembrie 2012, a fost acceptată de fiul său C1, iar fiul

7
său C2 a decedat la data de 1 februarie 2013 fără să fi acceptat moştenirea lui X până la data decesului
acestuia, N (fiul lui C2) va putea să exercite dreptul de opţiune succesorală al lui C2 cu privire la
moştenirea lui X până la data de 1 februarie 2014, iar nu doar până la data de 1 decembrie 2013.
19.2. Excepţii. De la regula calculării termenului de opţiune din momentul deschiderii moştenirii
există şi unele excepţii (art. 1.103 alin. 2 C.civ.):
a) În cazul copilului conceput înainte de deschiderea moştenirii, dar născut ulterior, termenul va
începe să curgă pentru el de la data naşterii, deoarece numai din acest moment se va şti că s-a născut viu
şi deci are capacitate succesorală.
b) În cazul declarării judecătoreşti a morţii celui care lasă moştenirea, termenul începe să curgă nu de
la data stabilită de instanţă ca fiind aceea a morţii (şi care marchează momentul deschiderii moştenirii),
ci de la data înregistrării morţii în registrul de stare civilă, afară numai dacă succesibilul a cunoscut
faptul morţii sau hotărârea de declarare a morţii la o dată anterioară, caz în care termenul curge de la
această din urmă dată.
c) Termenul începe să curgă de la data la care legatarul a cunoscut sau trebuia să cunoască legatul
său, dacă testamentul cuprinzând acest legat este descoperit după deschiderea moştenirii.
d) Termenul începe să curgă de la data la care succesibilul a cunoscut sau trebuia să cunoască
legătura de rudenie pe care se întemeiază vocaţia sa la moştenire (de exemplu, filiaţia din afara
căsătoriei), dacă această dată este ulterioară deschiderii moştenirii.
20. Reducerea termenului de opţiune. Potrivit art. 1.113 C.civ. „(1) Pentru motive temeinice, la
cererea oricărei persoane interesate, un succesibil poate fi obligat, cu aplicarea procedurii prevăzute de
lege pentru ordonanţa preşedinţială, să îşi exercite dreptul de opţiune succesorală înăuntrul unui termen
stabilit de instanţa judecătorească, mai scurt decât termenul de un an. (2) Succesibilul care nu optează în
termenul stabilit de instanţa judecătorească este considerat că a renunţat la moştenire.”
Este posibil ca, de exemplu, un creditor să se fi aflat de mai multă vreme în litigiu cu cel care lasă
moştenirea, iar soluţionarea cu întârziere a procesului este de natură a-i cauza creditorului prejudicii
însemnate. Dacă debitorul său (pârâtul din proces) decedează în cursul procesului, normele de procedură
civilă (art. 412 alin.1 pct. 1 C. proc.civ.) prevăd că procesul se suspendă până la introducerea în cauză a
moştenitorilor. Ulterior, creditorul ar trebui să aştepte cel puţin un an pentru ca succesibilii să îşi exercite
dreptul de opţiune succesorală, ceea ce ar fi de natură a produce prejudicii creditorului.
Reducerea termenului de opţiune poate fi solicitată nu numai de către creditori, dar şi de alte persoane
interesate, cum ar fi legatarii (care au interesul ca moştenitorii legali să accepte moştenirea pentru a le
preda legatele), comoştenitorii legali (care trebuie să justifice un interes, cum ar fi încheierea unor acte
juridice privind bunurile moştenirii şi care necesită acordul tuturor moştenitorilor), vecinii imobilelor
succesorale (atunci când, de pildă, un imobil ce face parte din moştenire s-ar putea prăbuşi peste
construcţiile lor).
21. Prorogarea termenului. Potrivit art. 1.104 C.civ. „(1) În cazul în care succesibilul a cerut
întocmirea inventarului anterior exercitării dreptului de opţiune succesorală, termenul de opţiune nu se
va împlini mai devreme de două luni de la data la care i se comunică procesul-verbal de inventariere. (2)
Pe durata efectuării inventarului, succesibilul nu poate fi considerat moştenitor, cu excepţia cazului în
care a acceptat moştenirea.”
Astfel, pot exista situaţii în care succesibilul are anumite îndoieli cu privire la conţinutul
patrimoniului succesoral şi, mai înainte de a-şi exercita dreptul de opţiune succesorală, solicită
întocmirea inventarului. În acest caz este firesc ca termenul de opţiune să nu se împlinească mai
devreme de 2 luni de la data la care succesibilului i se comunică procesul-verbal de inventariere (pentru
ca succesibilul să ia o hotărâre în deplină cunoştinţă de cauză), mai ales că urmare a efectuării
inventarierii se poate depăşi termenul de un an.

8
 22. Suspendarea şi repunerea în termen.
22.1. Suspendarea. În privinţa termenului de opţiune poate opera suspendarea, în condiţiile dreptului
comun (art. 2.532 C.civ.). în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o dispoziţie
legală contrară (art. 2.532 pct. 4 C.civ.). Această cauză de suspendare îi vizează pe minorul sub 14 ani,
pe interzisul judecătoresc şi pe minorul între 14-18 ani. Dacă cel ocrotit are ocrotitor legal, dar între ei
există contrarietate de interese (de exemplu, ocrotitorii sunt chemaţi la moştenire în calitate de părinţi ai
defunctului, iar cel ocrotit în calitate de frate al defunctului), cursul prescripţiei se suspendă faţă de cel
ocrotit atâta timp cât acesta n-a avut curator desemnat pro causa (art. 150 alin. 1 şi 3 şi art. 2.533 alin. 2
C.civ.).
22.2. Repunerea in termen. Potrivit art. 2.522. C.civ. „(1) Cel care, din motive temeinice, nu şi-a
exercitat în termen dreptul la acţiune supus prescripţiei poate cere organului de jurisdicţie competent
repunerea în termen şi judecarea cauzei. (2) Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea
şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a
cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de
prescripţie”.
Prin „motive temeinice” trebuie să se înţeleagă acele împrejurări care nu pot fi imputate unei culpe a
titularului dreptului de opţiune, dar care nu întrunesc nici caracterele forţei majore. Este vorba deci de
cazuri fortuite (casus), adică împrejurări neimputabile succesibilului, dar care nu sunt totuşi împiedicări
absolute, ca cele reprezentând forţa majoră (vis maior), ci doar relative.
În doctrină şi în jurisprudenţă au fost considerate motive temeinice care justifică repunerea în termen:
a) necunoaşterea de către succesibil a decesului celui ce lasă moştenirea din cauza faptului că ceilalţi
moştenitori i-au ascuns, cu rea-credinţă, moartea lui de cuius;
b) necunoaşterea de către succesibil a decesului într-un penitenciar al celui ce lasă moştenirea;
c) neexercitarea de către mamă a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti (părăsirea copilului);
d) îndrumarea greşită dată de notar, urmată de tergiversări din partea organului administraţiei locale;
e) executarea unei pedepse privative de libertate pe parcursul termenului în care se poate exercita
dreptul de opţiune succesorală.
f) considerăm că şi boala succesibilului, dacă este gravă şi de durată, poate constitui motiv temeinic
de repunere în termen (iar nu forţa majoră, cum se consideră uneori 4, pentru că nu este un eveniment
extern).
23. Efectele împlinirii termenului de opţiune succesorală.
Se pune problema de a şti ce se întâmplă cu acei succesibili care nici nu au acceptat moştenirea -
expres sau tacit – şi nici nu au renunţat în mod expres la moştenire conform art. 1.120 alin. 2 C.civ.?
Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să pornim de la realitatea potrivit cu care termenul de
un an este un termen de decădere în care trebuie exercitat dreptul potestativ de opţiune succesorală. În
lumina textelor actuale din noul Cod civil, dacă succesibilul nu şi-a exercitat dreptul de opţiune în
termenul de un an, în puterea legii el este decăzut din dreptul de a accepta moştenirea şi, o dată cu
acest drept, se stinge - cu efect retroactiv - şi titlul său de moştenitor; el devine străin de moştenire5.
Nu trebuie uitat niciun moment că pentru ca o persoană să moştenească, în calitate de moştenitor
legal sau testamentar, trebuie să îndeplinească toate condiţiile prevăzute de lege - să aibă capacitate

4
TS, s. civ., dec.nr.1411/1973, în CD, 1973, p.181-185.
5
A se vedea M.D. Bob, Ce efect produce scurgerea termenului de opţiune succesorală faţă de un succesibil
inactiv?, în P.R. nr. 10/2013, p. 49-55; I. Popa, op.cit., p. 478; D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile şi
liberalităţile, p. 478-479.

9
succesorală, vocaţie la moştenire, să nu fie nedemnă, să nu fie dezmoştenită (în cazul moştenitorilor
legali nerezervatari) – dar este imperios necesar să facă dovada că a acceptat – expres sau tacit -
moştenirea în termenul de opţiune succesorală de un an. Fără o asemenea dovadă nu va putea culege
moştenirea, devenind o persoană străină de moştenire. În toate cazurile, numai ca urmare a acceptării,
transmisiunea moştenirii - care a operat cu titlu provizoriu ope legis din momentul deschiderii moştenirii
- se consolidează, devenind definitivă.
Secţiunea a II-a
Exercitarea dreptului de opţiune succesorală
§1. Acceptarea moştenirii
24. Noţiune şi feluri. Acceptarea moştenirii constă în actul sau faptul juridic unilateral săvârşit de
succesibil prin care îşi consolidează necondiţionat calitatea de moştenitor, definitivând transmisiunea
succesorală care a operat la data deschiderii moştenirii.
Acceptarea moştenirii poate fi de două feluri. Astfel, ea poate fi voluntară, rezultând din manifestarea
expresă sau tacită a voinţei succesibilului şi forţată, prevăzută de lege ca sancţiune pentru săvârşirea
unor fapte voluntare de către succesibil.
A. Acceptarea voluntară
I. Acceptarea voluntară expresă
25. Noţiune. Potrivit legii, acceptarea este expresă când succesibilul îşi însuşeşte explicit titlul sau
calitatea de moştenitor printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată (art. 1.108 alin.2 C.civ.).
Înscrisul constatator al acceptării pure şi simple nu trebuie să fie redactat cu respectarea unor formule
sacramentale şi speciale pentru a constata acceptarea succesiunii. El poate îmbrăca şi forma unei scrisori
simple (misivă), dacă ea are caracter juridic sau, cum se spune, constituie o „scrisoare de afaceri”, de
exemplu, scrisoarea adresată creditorilor succesiunii, conţinând o ofertă de dare în plată, o cerere de
amânare a plăţii datoriei sau scrisoarea adresată comoştenitorilor conţinând o ofertă de partaj voluntar al
moştenirii ori de înstrăinare a unor bunuri succesorale6 etc.
II. Acceptarea voluntară tacită
26. Noţiune. Potrivit legii, acceptarea este tacită când succesibilul face un act sau fapt pe care nu ar
putea să îl facă decât în calitate de moştenitor (art.1.108 alin.3 C.civ.).
27. Actele cu valoare de acceptare tacită. Noul Cod civil nu stabileşte, în concret, care anume acte
săvârşite de succesibil constituie manifestarea intenţiei de a accepta tacit moştenirea, dar împarte
posibilele acte în 3 categorii:
A) Actele de dispoziţie juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor asupra moştenirii atrag
acceptarea tacită a acesteia (art. 1.110 alin.1 C.civ.);
B) Actele de dispoziţie, administrare definitivă ori folosinţă a unor bunuri din moştenire pot avea
valoare de acceptare tacită a moştenirii (art. 1.110 alin. 2 C.civ.);
C) Actele de conservare, supraveghere şi de administrare provizorie nu valorează acceptare, dacă din
împrejurările în care acestea s-au efectuat nu rezultă că succesibilul şi-a însuşit prin ele calitatea de
moştenitor (art. 1.110 alin. 3 C.civ.).
A) Actele de dispoziţie juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor asupra moştenirii
atrag acceptarea tacită a acesteia (art. 1.110 alin.1 C.civ.).
27.1. Constituie acte de acceptare tacită a moştenirii actele de dispoziţie având ca obiect moştenirea
privită ca universalitate (cotă-parte de universalitate). Sunt astfel de acte:
a) înstrăinarea, cu titlu gratuit sau oneros, de către succesibil a drepturilor asupra moştenirii [art.
1.110 alin. 1 lit. a) C.civ.]. Înstrăinarea (cesiunea) drepturilor succesorale, cu titlu oneros sau gratuit,

6
C.Ap.Bucureşti, s a IX-a, dec.civ. nr. 41/2007, cit. supra, p. 1.082.

10
este posibilă numai pentru că, în prealabil, succesibilul a acceptat moştenirea. Asemenea acte de
dispoziţie implică în mod neîndoielnic intenţia succesibilului de a accepta moştenirea.
Înstrăinarea are ca obiect emolumentul succesiunii, fie dreptul asupra universalităţii, fie cota-parte
indiviză asupra universalităţii, după cum înstrăinătorul a moştenit întreaga universalitate sau numai o
cotă-parte.
b) renunţarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moştenitori determinaţi [art. 1.110 alin.
1 lit. b) C.civ.].
c) renunţarea la moştenire, cu titlu oneros, chiar în favoarea tuturor comoştenitorilor sau
moştenitorilor subsecvenţi [art. 1.110 alin. 1 lit. c) C.civ.].
Prin urmare, renunţarea cu titlu oneros constituie totdeauna act de acceptare tacită, iar renunţarea cu
titlu gratuit numai dacă se face în favoarea unui (unor) moştenitori determinaţi, nominalizaţi.
Asemenea acte de „renunţare” - denumite renunţare in favorem - constituie, în realitate, acte de
acceptare a moştenirii însoţite de acte de înstrăinare între vii a drepturilor succesorale. Rezultă că numai
renunţarea pură şi simplă, numită pur abdicativă - care este impersonală şi cu titlu gratuit - constituie un
veritabil act de renunţare la moştenire şi urmează a fi luată în considerare (de notarul public) ca
declaraţie de renunţare la succesiune.
B) Actele de dispoziţie, administrare definitivă ori folosinţă a unor bunuri din moştenire pot
avea valoare de acceptare tacită a moştenirii (art. 1.110 alin. 2 C.civ.)
În cele ce urmează vom examina, pe rând, actele de dispoziţie privind unele bunuri din moştenire,
acţiunile în justiţie şi alte acte procedurale, actele de administrare definitivă ori de folosinţă a unor
bunuri din moştenire.
27.2. Actele de dispoziţie privind unele bunuri din moştenire. Actele de dispoziţie săvârşite de
succesibil sunt, de regulă, cele mai clare, mai neîndoielnice acte de acceptare voluntară tacită a
moştenirii. Încheierea actelor de dispoziţie, indiferent de valoarea obiectului actului juridic şi de natura
lui (vânzare, donaţie etc.), presupune intenţia neechivocă a succesibilului de a accepta moştenirea.
Subliniem că ceea ce interesează în materie de opţiune succesorală nu este actul de dispoziţie în sine, ci
intenţia de acceptare manifestată de succesibil prin încheierea lui. În consecinţă, chiar dacă actul de
dispoziţie nu ar putea produce efecte (ar fi nul7 sau anulat, rezolvit sau revocat etc.), el va putea valora
act de acceptare tacită dacă exprimă voinţa neîndoielnică a succesibilului în acest sens.
Codul civil prevede că actele de dispoziţie privind bunurile singulare din moştenire pot avea valoare
de acceptare tacită, ceea ce înseamnă că există situaţii în care deşi succesibilul încheie un act de
dispoziţie aceasta nu are ca efect acceptarea moştenirii. Astfel:
a) succesibilul poate vinde anumite bunuri ale moştenirii, dar aceste acte de vânzare pot fi încadrate
în categoria actelor de administrare provizorie („actele de natură urgentă a căror îndeplinire este
necesară pentru punerea în valoare, pe termen scurt, a bunurilor moştenirii”- art. 1.110 alin. 4 C.civ.). De
exemplu, vânzarea unor bunuri supuse pieirii ori stricăciunii sau a căror conservare ar fi prea oneroasă.
b) nu valorează acceptare tacită nici înstrăinarea unui bun din masa succesorală dacă succesibilul a
acţionat cu credinţa (greşită) că bunul este proprietatea sa (nu face parte din masa succesorală). Din actul
săvârşit în aceste condiţii nu rezultă intenţia succesibilului de a accepta moştenirea.
27.3. Acţiuni în justiţie şi alte acte procedurale. Această categorie de acte nu este menţionată în mod
expres în noul Cod civil, dar astfel de acte pot avea semnificaţia acceptării tacite a moştenirii în temeiul
art. 1.108 alin. 3 C.civ.(„Acceptarea este tacită când succesibilul face un act sau fapt pe care nu ar
putea să îl facă decât în calitate de moştenitor”), care este un text de principiu. În plus, art. 1.110 C.civ.

7
A se vedea, de exemplu, C.Ap.Bucureşti, s. a IX-a civ., dec. nr. 11/2008, în PR nr. 3/2008, p. 176.

11
nu cuprinde o enumerare limitativă, ci una exemplificativă, intenţia legiuitorului nefiind aceea de a
enumera toate actele posibile pe care le-ar putea săvârşi un succesibil, ci doar pe cele mai reprezentative.
Constituie acte de acceptare tacită a moştenirii promovarea de către succesibil a unor acţiuni în
justiţie8 ce presupun indirect, dar neîndoielnic, însuşirea calităţii de moştenitor, cum ar fi: cererea de
partaj a bunurilor succesorale, de raport a donaţiilor sau de reducţiune a liberalităţii excesive, cererea de
anulare a testamentului, cererea legatarului de predare a legatului, acţiunea în revendicarea bunurilor
succesorale, opoziţia la vânzarea silită a unui imobil succesoral etc.9
27.4. Actele de administrare definitivă ori de folosinţă a unor bunuri din moştenire. În general, pot fi
apreciate ca acte de acceptare tacită a moştenirii intrarea în posesiunea (preluarea ori deţinerea) şi
folosinţa bunurilor succesorale care prin natura, numărul şi valoarea lor exclud ideea unor amintiri de
familie, faptul mutării definitive a succesibilului în casa moştenită, demolarea unor construcţii,
efectuarea de lucrări ce nu comportă urgenţă, edificarea pe terenul şi în gospodăria defunctului a unor
construcţii etc. Asemenea fapte implică acceptarea moştenirii, întrucât succesibilul se comportă ca un
proprietar.
În practica judecătorească, în mod consecvent se admite soluţia - aprobată de autori - potrivit căreia
plata impozitelor (pe clădiri, terenuri, autovehicule etc.) valorează acte de acceptare tacită a moştenirii.
Cu atât mai mult, plata taxelor asupra succesiunilor trebuie să fie privită ca act de acceptare.
C) Actele de conservare, supraveghere şi de administrare provizorie nu valorează acceptare,
dacă din împrejurările în care acestea s-au efectuat nu rezultă că succesibilul şi-a însuşit prin ele
calitatea de moştenitor (art. 1.110 alin. 3 C.civ.).
27.5. Acte de conservare, supraveghere şi de administrare provizorie. În mod frecvent succesibilul -
înainte de a-şi exercita în mod formal dreptul de opţiune succesorală - săvârşeşte diferite acte de
conservare sau de administrare a patrimoniului succesoral, respectiv a bunurilor din acest patrimoniu.
Astfel fiind, se pune întrebarea ce semnificaţie juridică au aceste acte din punct de vedere al exercitării
dreptului de opţiune, în ce condiţii astfel de acte au semnificaţia acceptării tacite a moştenirii, bineînţeles
cu condiţia să fi fost săvârşite în termenul de opţiune succesorală.
Noul Cod civil conţine o singură precizare de principiu, indicând actele care nu au relevanţă în
privinţa exercitării dreptului de opţiune, lăsând posibilitatea succesibilului de a se pronunţa în sensul
dorit prin alte acte. Astfel, potrivit art. 1.110 alin.3 C.civ., „Actele de conservare, supraveghere şi de
administrare provizorie nu valorează acceptare, dacă din împrejurările în care acestea s-au efectuat nu
rezultă că succesibilul şi-a însuşit prin ele calitatea de moştenitor”. Tot astfel, alin. 4 prevede că sunt
considerate a fi de administrare provizorie actele de natură urgentă a căror îndeplinire este necesară
pentru normala punere în valoare, pe termen scurt, a bunurilor moştenirii.
Asemenea acte, săvârşite pentru păstrarea în bune condiţiunii a patrimoniului succesoral (custodiae
causa), determinate de necesităţi urgente şi folositoare tuturor moştenitorilor şi care nu angajează
viitorul bunurilor din moştenire, nu atacă fondul moştenirii, nu pot fi apreciate ca acte de acceptare tacită
a moştenirii. Astfel, de exemplu, actele de întrerupere a prescripţiei ce curge împotriva moştenirii;
efectuarea formelor de publicitate imobiliară (înscrierea dobândirii de drepturi reale - proprietate,
servitute, superficie, ipotecă etc.); perceperea fructelor şi veniturilor curente (nu şi a productelor, de

8
Actele adresate organelor de jurisdicţie pot constitui şi ele acte de acceptare a moştenirii (TS, s. civ., dec.
nr.2007/1988, în RRD nr.7, 1989, p.70).
9
În practică s-a decis că introducerea de către soţia supravieţuitoare a unei acţiuni prin care a solicitat
constatarea calităţii sale de unică moştenitoare şi întinderea masei succesorale exprimă intenţia reclamantei de a-şi
apropria numai pentru sine masa de împărţit şi a-şi adjudeca numai pentru sine calitatea de erede, acţiune care,
exercitată în termenul de opţiune succesorală, are semnificaţia juridică a unui act de acceptare (C.Ap. Iaşi, s.civ.,
dec. nr. 469/1998, citată de M-M Pivniceru, C.Susanu, D.Tătăruşanu, op.cit., p. 79).

12
exemplu, tăierea pădurii); contractarea de reparaţii urgente la bunurile din moştenire; cererea de
inventariere (şi eventual de punere sub sigiliu) a bunurilor succesorale potrivit art.1.115-1.118 C.civ. şi
art. 105 din Legea nr. 36/1995; continuarea activităţii comerciale sau civile (curente) în cadrul unei
societăţi în care era asociat cu defunctul (dacă societatea nu încetează prin moartea unuia dintre asociaţi)
etc.
27.6. Rezerva (declaraţia) expresă de neacceptare. Dacă succesibilul încheie un act care, potrivit
celor arătate, poate valora acceptare tacită, el nu poate anihila acest efect indirect, secundar al actului
prin declaraţia expresă în act sau ulterior că nu a înţeles să-şi însuşească calitatea de moştenitor, căci, în
principiu, afirmarea nu are valoare faţă de actele făcute (protestatio contra actum non valet)10. De
exemplu, dacă moştenitorul vinde sau arendează (pe o perioadă mai lungă) terenul ce face parte din
masa succesorală, acest act de dispoziţie, respectiv de administrare definitivă va avea semnificaţia
acceptării tacite, chiar dacă va fi însoţit de rezerva neacceptării.
De aceea, art. 1.111 C.civ. prevede că succesibilul care intenţionează să îndeplinească un act ce poate
avea semnificaţia acceptării moştenirii, dar care doreşte ca prin aceasta să nu fie considerat acceptant,
trebuie să dea în acest sens, anterior îndeplinirii actului, o declaraţie autentică notarială.
B. Acceptarea forţată a moştenirii
28. Sediul materiei. Natură juridică. Potrivit art. 1.119 alin.1 teza I C.civ., „Succesibilul care, cu rea-
credinţă, a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donaţie supusă
raportului ori reducţiunii este considerat că a acceptat moştenirea, chiar dacă anterior renunţase la ea.”
Acceptarea moştenirii poate fi nu numai voluntară, dar şi forţată. Cea forţată - întâlnită relativ
frecvent în practică - este impusă de lege în cazul în care succesibilul (unul sau mai mulţi) a sustras sau a
ascuns (tăinuit, dosit) bunuri ale moştenirii ori a ascuns o donaţie supusă raportului sau reducţiunii, cu
intenţia frauduloasă de a le însuşi în exclusivitate şi de a păgubi pe comoştenitori şi/sau creditorii
moştenirii. Este o excepţie de la caracterul voluntar al actului de opţiune; voinţa succesibilului se
manifestă numai în săvârşirea faptelor prevăzute de lege, în urma cărora se produce de drept acceptarea
moştenirii, care implică anumite sancţiuni, chiar dacă asemenea consecinţe nu sunt dorite de el.
C. Efectele acceptării moştenirii
29. Efecte generale. Consolidarea transmiterii moştenirii şi alte efecte. Acceptarea moştenirii
consolidează transmisiunea moştenirii realizată de plin drept la data decesului, fără deosebire după cum
acceptarea este voluntară (expresă sau tacită) ori forţată, este exercitată de către succesibilul chemat în
primul rând la moştenire sau de către succesibilul subsecvent (a cărui acceptare a devenit operantă ca
urmare a renunţării primului chemat) ori este exprimată în mod direct sau ca urmare a revocării
renunţării potrivit art.1.123 C.civ. În toate cazurile, ca urmare a acceptării, transmisiunea moştenirii -
care a operat cu titlu provizoriu ope legis din momentul deschiderii moştenirii (sub condiţia rezolutorie a
renunţării) - se consolidează, devenind definitivă. Acest efect, indiferent de momentul în care se produce
acceptarea (bineînţeles în cadrul termenului de opţiune succesorală), se produce retroactiv, începând din
ziua deschiderii succesiunii.
30. Efecte speciale în cazul acceptării forţate. Efectele generale ale acceptării moştenirii intervin,
potrivit celor arătate, atât în cazul acceptării voluntare, cât şi în ipoteza acceptării forţate, care se
produce de drept ca urmare a sustragerii sau ascunderii de bunuri succesorale în condiţiile analizate.
În privinţa efectelor speciale ale acceptării forţate, legiuitorul noului Cod civil a creat un cadru
normativ menit să descurajeze comiterea unor fapte ilicite care i-ar putea afecta pe comoştenitori sau pe
creditori. Astfel, pentru săvârşirea faptei ilicite de sustragere sau ascundere a bunurilor succesorale,
legea prevede - drept pedeapsă civilă - următoarele:

10
A se vedea şi C.Ap. Ploieşti, s.civ., dec. nr. 197/2011, citată de V.Terzea, op.cit., p. 1028.

13
 30.1. Decăderea din dreptul de opţiune succesorală. Succesibilul vinovat de săvârşirea faptelor
prevăzute de lege este decăzut din dreptul de a renunţa la moştenire. Mai mult decât atât, dacă a optat
anterior în acest sens, decade din renunţarea la moştenire, dacă renunţarea nu a devenit irevocabilă prin
acceptarea moştenirii de către alţi moştenitori11. În consecinţă, el este socotit că a acceptat moştenirea.
30.2. Decăderea din drepturile succesorale asupra bunurilor sustrase sau ascunse. Potrivit art. 1.119
alin. 1 teza a II-a C.civ., succesibilul vinovat, cu toate că păstrează calitatea de moştenitor (acceptant),
nu va avea niciun drept asupra bunurilor sustrase sau ascunse12. Aceste bunuri vor fi dobândite de către
comoştenitorul succesibilului vinovat, respectiv de comoştenitorii săi - dacă sunt mai mulţi - potrivit
cotelor lor succesorale13.
30.3. Obligaţia succesibilului de a raporta ori de a reduce donaţia ascunsă.
a) Dacă succesibilul a ascuns o donaţie supusă raportului, el va fi obligat să raporteze donaţia
ascunsă, fără însă a participa la distribuirea bunului donat. De exemplu, dacă de cuius-ul are 2 copii (C1
şi C2), lasă un activ net de 800 şi i-a făcut lui C1 o donaţie raportabilă de 200 pe care acesta o ascunde,
se va proceda astfel: donaţia de 200 făcută lui C1 va fi supusă raportului, C1 va beneficia de bunuri în
valoare de doar 400, iar C2 va beneficia de bunuri în valoare de 600, deoarece C1 nu va participa la
distribuirea bunului donat în valoare de 200. Dacă C1 nu ascundea donaţia raportabilă şi, pe cale de
consecinţă, nu s-ar fi aplicat sancţiunea prevăzută de lege, C1 ar fi primit bunuri în valoare de 300
(păstrând şi donaţia de 200), iar C2 ar fi primit bunuri în valoare de 500.
b) Dacă succesibilul a ascuns o donaţie supusă reducţiunii, el va fi obligat să reducă donaţia ascunsă,
fără însă a participa la distribuirea bunului donat.
De exemplu, dacă de cuius-ul are 2 copii (C1 şi C2), lasă un activ net de 100 şi i-a făcut lui C1 o
donaţie neraportabilă de 700, pe care C1 nu o ascunde, se va proceda astfel: se va stabili că masa de
calcul este de 800, rezerva lui C1 este de 200, rezerva lui C2 este de 200, iar cotitatea disponibilă este de
400. Donaţia făcută lui C1, fiind neraportabilă, se impută mai întâi asupra cotităţii disponibile de 400 (pe
care o epuizează), apoi asupra rezervei sale de 200 (pe care o epuizează), iar pentru 100 este supusă
reducţiunii pentru că ar afecta rezerva lui C2. Înseamnă că C1 va putea păstra donaţia, dar cu condiţia
să-i plătească lui C2 100, iar C2 va culege întreg activul net de 100 şi va mai primi 100 de la C1 pentru
a-şi completa rezerva de 200.
În schimb, dacă C1 a ascuns donaţia de 700 supusă reducţiunii pentru a împărţi în mod egal cu C2
activul net de 100, donaţia de 700 va fi redusă, iar C1 nu va participa la distribuirea bunului donat, ceea
ce înseamnă că C1 va avea dreptul la doar 50 (jumătate din activul net de 100), iar C2 va beneficia de
750 (750 provine din valoarea donaţiei de 700, de care C1 nu va beneficia şi care îi va reveni în totalitate
lui C2, la care se adaugă 50, adică jumătate din activul net de 100). Este important să se dovedească
faptul că donaţia supusă reducţiunii a fost ascunsă cu rea-credinţă.
30.4. Suportarea pasivului succesoral. Cu toate că succesibilul vinovat - în cazul săvârşirii faptei în
frauda comoştenitorilor - nu beneficiază de partea ce i s-ar fi cuvenit din bunurile sustrase sau ascunse,
el va fi ţinut să plătească datoriile şi sarcinile moştenirii proporţional cu cota sa din moştenire care i se
cuvine potrivit vocaţiei succesorale, inclusiv cu propriile sale bunuri. Deşi art. 1.114 alin. 2 C.civ.
prevede că moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi

11
Dacă renunţarea a devenit irevocabilă şi deci succesibilul a devenit străin de moştenire, după care sustrage
bunuri succesorale, el se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de furt, fără consecinţa acceptării forţate a
moştenirii. Prin urmare, el decade din toate drepturile asupra bunurilor sustrase sau ascunse.
12
A se vedea, de exemplu, CSJ, s. civ., dec.nr. 1979/1992, loc. cit., p.123. Decăderea din dreptul de moştenitor
asupra bunurilor sustrase sau ascunse intervine şi în cazul în care succesibilul - în mod voluntar - a acceptat
moştenirea.
13
A se vedea şi C.Ap.Bucureşti, s a IV-a civ., dec. nr. 360/2006, în P.R. nr. 3/2006, p. 79.

14
sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, în acest caz succesibilul vinovat va
răspunde, dacă va fi cazul, şi cu propriile bunuri. De exemplu, dacă activul brut al moştenirii este de
1.000, pasivul moştenirii este de 800, iar unul dintre succesibili a ascuns bunuri în valoare de 400,
succesibilul inocent va primi bunuri în valoare de 700 şi va suporta pasivul pentru 400, iar succesibilul
vinovat va primi bunuri în valoare de 300 şi va suporta pasivul pentru 400 (valoarea de 100 fiind
acoperită din propriile bunuri, iar nu din cele moştenite). Este singurul caz consacrat de noul Cod civil în
care succesibilul răspunde ultra vires hereditatis.
§2. Renunţarea la moştenire
31. Noţiune şi condiţii de fond. Renunţarea la moştenire este actul juridic unilateral, expres şi solemn
prin care succesibilul declară, în cadrul termenului de opţiune succesorală, că nu îşi însuşeşte (renunţă
la) titlul de moştenitor, desfiinţând cu efect retroactiv vocaţia sa succesorală, devenind străin de
moştenire.
Dreptul de a renunţa aparţine tuturor moştenitorilor, indiferent că sunt moştenitori legali sau
testamentari, rezervatari sau nerezervatari, cu vocaţie generală sau concretă, cu vocaţie universală, cu
titlu universal sau cu titlu particular.
Succesibilul poate opta în acest sens din varii motive, fie pentru că moştenirea este insolvabilă,
pasivul depăşind activul, fie pentru a păstra o donaţie raportabilă de care a beneficiat, fie din
considerente familiale sau de altă natură (pentru ca partea sa din moştenire să fie dobândită de un alt
succesibil, comoştenitor sau moştenitor legal subsecvent ori legatar, pentru că nu doreşte să primească
nimic de la de cuius) etc.
31.1. Condiţii de fond speciale.
a) Spre deosebire de acceptarea moştenirii care, după cum am văzut, poate fi şi tacită, renunţarea nu
poate fi decât expresă, „renunţarea la succesiune, în principiu, este expresă şi constituie un act juridic
solemn”14. Ea nu poate fi dedusă (indirect) din anumite circumstanţe de fapt. De exemplu, lăsarea
bunurilor succesorale în folosinţa unor comoştenitori nu are semnificaţia renunţării la moştenire de către
ceilalţi, căci renunţarea nu poate fi prezumată, ci trebuie să fi expresă15.
b) Renunţarea la moştenire este valabilă şi produce efecte ca atare numai dacă succesibilul nu şi-a
exercitat anterior dreptul de opţiune prin acceptare - fie şi tacită sau forţată - a moştenirii. Cel care a
acceptat moştenirea nu mai poate reveni asupra acceptării (ea fiind irevocabilă); dacă a acceptat
moştenirea „renunţarea la succesiune este lipsită de orice efect juridic asupra actului iniţial de
acceptare”.
c) Reamintim că renunţarea, ca şi acceptarea, este un act juridic indivizibil; succesibilul nu poate
renunţa în parte la dreptul său succesoral pentru a accepta restul.
d) În sfârşit, precizăm că renunţarea trebuie să fie pur abdicativă (impersonală şi cu titlu gratuit);
„renunţarea in favorem” reprezintă în realitate acte de acceptare a moştenirii însoţite de acte de
înstrăinare între vii a drepturilor succesorale, cu toate consecinţele acceptării şi transmiterii drepturilor
succesorale.
32. Condiţii de formă. Renunţarea la moştenire este un act juridic solemn. Potrivit art. 1.120 alin. 2
C.civ., declaraţia de renunţare se face în formă autentică la orice notar public sau, după caz, la
misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, în condiţiile şi limitele prevăzute de lege. De
asemenea, alin. 3 al art. 1.120 prevede că pentru informarea terţilor, declaraţia de renunţare se va înscrie,
pe cheltuiala renunţătorului, în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii.
Rezultă că renunţarea trebuie să îndeplinească două condiţii de formă: una de validitate şi alta de

14
CSJ, s. civ., dec.nr.368/1993, în Jurisprudenţa CSJ, 1993, p.86; C.Ap.Braşov, s. civ., dec. nr. 1040/1994,
citată de V. Terzea, op.cit., p. 1028.
15
TS, s. civ., dec. nr. 571/1978, în CD, 1978, p.118-119.

15
opozabilitate.
a) Declaraţia de renunţare se face în formă autentică şi trebuie să fie dată fie în faţa notarului public,
fie, după caz, la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României. Ea se poate face la orice notar
public16.
Declaraţia de renunţare care nu este dată în condiţiile arătate (de exemplu, este făcută printr-un înscris
sub semnătură privată) este lovită de nulitate absolută17. Ca urmare a nulităţii renunţării - care nu trebuie
să fie confundată cu revocarea renunţării pentru care legea prevede condiţii speciale - succesibilul
redobândeşte dreptul de opţiune succesorală („care rămâne întreg”), putând accepta moştenirea, aşa cum
poate să şi renunţe în condiţiile prevăzute de lege, bineînţeles în cadrul termenului de opţiune. În niciun
caz nulitatea renunţării nu are semnificaţia acceptării moştenirii.
b) Declaraţia de renunţare trebuie să fie înscrisă în Registrul național notarial de evidență a opțiunilor
succesorale (RNNEOS). La nivelul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici există „Registrul național
notarial de evidență a opțiunilor succesorale (RNNEOS)”, administrat de Centrul Naţional de
Administrare a Registrelor Naţionale Notariale (CNARNN), în care se înregistrează toate actele
notariale referitoare la acceptarea, respectiv renunțarea la moștenire [art. 164 alin. 1 lit. c) din Legea nr.
36/1995 şi art. 117 alin. 1 lit. c) din Regulament].
Art. 1.120 alin. 3 C.civ. prevede că declaraţia de renunţare la moştenire se înscrie în registrul naţional
notarial doar pentru informarea terţilor, deci este o condiţie de publicitate care nu afectează validitatea
actului de renunţare.
33. Prezumţii de renunţare. Art. 1.120 alin. 1 C.civ. prevede că renunţarea la moştenire nu se
presupune, însă există două excepţii:
a) Potrivit art. 1.112 C.civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 138/2014, este prezumat,
până la proba contrară, că a renunţat la moştenire succesibilul care, deşi cunoştea deschiderea
moştenirii şi calitatea lui de succesibil, nu şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală, prin
acceptarea moştenirii sau renunţarea expresă la moştenire, în termenul de un an prevăzut la art.
1.103.
Prezumţia de renunţare operează, după împlinirea termenului de un an de la deschiderea moştenirii,
dacă succesibilul, citat în condiţiile legii, nu face dovada exercitării dreptului de opţiune succesorală.
Citaţia trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii acesteia, pe lângă elementele prevăzute de Codul de
procedură civilă, şi precizarea că, dacă succesibilul nu şi-a exercitat dreptul de a accepta moştenirea în
termenul de decădere prevăzut la art. 1.103, este prezumat că renunţă la moştenire.
b) Potrivit art. 1.113 C.civ. „(1) Pentru motive temeinice, la cererea oricărei persoane interesate, un
succesibil poate fi obligat, cu aplicarea procedurii prevăzute de lege pentru ordonanţa preşedinţială, să
îşi exercite dreptul de opţiune succesorală înăuntrul unui termen stabilit de instanţa judecătorească, mai
scurt decât termenul de un an. (2) Succesibilul care nu optează în termenul stabilit de instanţa
judecătorească este considerat că a renunţat la moştenire.”
34. Efectele renunţării. Ca urmare a renunţării în condiţiile prevăzute de lege se desfiinţează cu efect
retroactiv şi - dacă declaraţia de renunţare a fost înscrisă în Registrul național notarial de evidență a
opțiunilor succesorale (RNNEOS) - cu opozabilitate erga omnes vocaţia succesibilului, el devenind
străin de moştenire; „succesibilul care renunţă este considerat că nu a fost niciodată moştenitor” (art.
1.121 alin.1 C.civ.). De aici următoarele consecinţe:

16
Renunţarea poate să rezulte şi din consemnarea declaraţiei făcute de notar în certificatul de moştenitor (CSJ,
s.civ, dec.nr.2498/1992, în Dreptul nr.10-11, 1993, p.117).
17
„Nerespectarea condiţiei de formă prevăzută de lege atrage după sine nulitatea renunţării” (CSJ, s. civ.,
dec.nr.368/1993, loc. cit., p.86). Renunţarea la moştenire se poate face şi prin mandatar cu procură specială
autentică mandatul formând un tot indivizibil cu actul în vederea căruia a fost dat.

16
 a) Renunţătorul nu beneficiază de niciun drept succesoral, dar nici nu este obligat să suporte datoriile
şi sarcinile moştenirii. Partea renunţătorului - atât activul cât şi pasivul – profită moştenitorilor pe care i-
ar fi înlăturat de la moştenire sau celor a căror parte ar fi diminuat-o dacă ar fi acceptat moştenirea (art.
1.121 alin. 2 C.civ.).
b) În caz de deces al renunţătorului, partea din moştenire la care ar fi avut dreptul nu se transmite
către proprii moştenitori, iar descendenţii lui nu vor putea veni la moştenire prin reprezentare, ci numai
în nume propriu, în condiţiile prevăzute de lege. În dreptul succesoral român renunţătorul nu poate fi
reprezentat;
c) Dacă renunţătorul (moştenitor obligat la raport) a beneficiat de o donaţie din partea celui care lasă
moştenirea, nu va fi obligat la raport, indiferent dacă donaţia s-a făcut cu sau fără scutire de raport,
putând păstra liberalitatea în limitele cotităţii disponibile (art. 1.147 alin. 1 C.civ.). În mod excepţional,
art. 1147 alin. (2) C. civ. prevede că prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie, donatarul poate fi
obligat la raportul donaţiei şi în cazul renunţării la moştenire.
d) Drepturile reale sau de creanţă ale renunţătorului împotriva defunctului sau ale acestuia împotriva
succesibilului renunţător şi care s-au stins prin consolidare sau confuziune ope legis la data deschiderii
moştenirii, renasc prin efectul retroactiv al renunţării;
e) Renunţătorul nu are obligaţia de a plăti taxe succesorale18.
35. Revocarea (retractarea) renunţării. Cu toate că, în principiu, renunţarea la moştenire, ca şi
acceptarea, este un act irevocabil, în intenţia de a se evita vacanţa succesorală, legea permite - în mod
excepţional - revocarea renunţării, dar numai dacă sunt îndeplinite două condiţii cumulativ prevăzute de
art. 1.123 C.civ.:
a) Retractarea este posibilă numai cât timp, în privinţa renunţătorului, nu s-a împlinit termenul de
opţiune succesorală. Precizăm că împlinirea termenului de opţiune trebuie să fie analizată în concret, în
raport de renunţătorul retractant, iar nu să se ia în calcul în mod automat termenul de un an de la
deschiderea moştenirii, deci ţinând seama de toate regulile care guvernează regimul dreptului de opţiune
succesorală (începutul curgerii termenului, suspendarea etc.).
b) Revocarea este posibilă numai dacă moştenirea nu a fost acceptată până în momentul revocării de
un alt succesibil, comoştenitor sau moştenitor subsecvent, cu vocaţie legală sau testamentară, universală
sau cu titlu universal. Întrucât raţiunea pentru care legea admite revocarea renunţării este evitarea
vacanţei succesorale, acceptarea legatului cu titlu particular de către legatar nu împiedică revocarea
renunţării făcute de succesorul universal sau cu titlu universal. Mai mult decât atât, revocarea renunţării
este posibilă şi în ipoteza acceptării legatului cu titlu universal, dacă vacanţa succesorală s-a menţinut
pentru o cotă-parte din moştenire, iar retractantul are vocaţia să culeagă acea cotă19.
36. Efectele revocării renunţării.
a) Ca urmare a revocării renunţării succesibilul devine moştenitor acceptant, bunurile moştenirii fiind
preluate în starea în care se găsesc.
b) Ca orice act de opţiune succesorală, revocarea renunţării prin acceptare operează retroactiv, de la
data deschiderii moştenirii. Efectele retroactive ale revocării nu operează însă în privinţa drepturilor
dobândite de terţe persoane asupra bunurilor succesorale între momentul renunţării şi acela al revocării
renunţării (art. 1.123 alin. 2 teza finală). Legea vizează, pe de-o parte, prescripţia - extinctivă (stingerea
unei datorii faţă de succesiune) sau achizitivă (dobândirea unui imobil succesoral prin uzucapiune) - care
operează oricum, nefiind influenţată de actul în sine prin care se exercită dreptul de opţiune şi, pe de altă

18
Renunţătorul va suporta cheltuielile generate de autentificarea declaraţiei de renunţare, precum şi pe cele
aferente înscrierii declaraţiei în registrul naţional notarial.
19
A se vedea Fr. Deak, Notă, sub dec. civ. a TJ Vaslui nr.599/1985, în RRD nr.10, 1986, p.57.

17
parte, drepturile dobândite de terţi prin actele încheiate de custodele bunurilor succesorale sau de
curatorul special numiţi în condiţiile art. 1.117 C.civ.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. În ceea ce privește subiectele dreptului de opțiune succesorală: a) în cadrul moştenirii legale,
calitatea de subiect al dreptului de opţiune aparţine tuturor persoanelor cu vocaţie generală (eventuală) la
moştenire; b) în cadrul moştenirii legale, calitatea de subiect al dreptului de opţiune aparţine numai
persoanelor cu vocaţie concretă (utilă) la moștenire; c) legatarul cu titlu particular are drept de opţiune
succesorală, chiar dacă legatul este fără sarcină.
2. În privința actului de opțiune succesorală: a) actul acceptării moștenirii este irevocabil; b) actul
renunțării la moștenire este esențialmente revocabil; c) este un act declarativ de drepturi.
3. În ceea ce privește termenul de exercitare a dreptului de opțiune succesorală: a) este un termen de
prescripţie; b) este un termen de decădere; c) acestui termen i se aplică prevederile referitoare la
suspendarea şi repunerea în termenul de prescripţie extinctivă.
4. Renunțarea la moștenire: a) este un actul juridic unilateral; b) este un act juridic solemn; c) este
valabilă şi produce efecte ca atare chiar dacă succesibilul şi-a exercitat anterior dreptul de opţiune prin
acceptarea moştenirii.
5. Succesibilul care, cu rea-credință, a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral: A) este
considerat că a acceptat moștenirea, chiar dacă anterior renunțase la ea; B) este considerat renunțător la
fel ca acela care a ascuns o donație supusă raportului ori reducțiunii; C) este ținut să plătească datoriile
și sarcinile moștenirii proporțional cu cota sa din moștenire, inclusiv cu propriile sale bunuri.
6. Activul brut al moştenirii lăsate de către de cuius-ul X, moştenire care s-a deschis la data de 11
ianuarie 2013, este de 480, iar pasivul este 0. În urma deschiderii procedurii succesorale notariale la
cererea lui S (soţia supravieţuitoare a lui X), s-au prezentat în faţa notarului public la data de 15 aprilie
2013 S, C1 (copilul lui X şi al lui S), N1 şi N2 (copiii lui C2, acesta din urmă fiind copilul lui X şi al lui
S şi care a decedat la data de 15 decembrie 2011). În faţa notarului public, S, C1 şi N1 au acceptat în
mod expres moştenirea, iar N2 a renunţat la moştenire. Răspundeţi la următoarele întrebări: a) Cum se
va împărţi moştenirea lui X între moştenitorii legali S, C1 şi N1? b) A, creditorul lui N2 (N2 fiind
insolvabil), care are împotriva acestuia o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în valoare de 60, la o lună
după ce a aflat că N2 a renunţat la moştenirea lui X solicită instanţei de judecată revocarea renunţării lui
N2 la moştenirea lui X. Precizaţi, motivat, care vor fi efectele admiterii acţiunii în revocare în ceea ce îl
priveşte pe N2.

REZOLVARE
1. A, C; 2. A, C; 3. B, C; 4. A, B; 5. A) și C).
6. a) S are dreptul la 1/4 din moştenire, ceea ce înseamnă că va primi bunuri în valoare de
120. C1 are dreptul la 3/8 din moştenire, ceea ce înseamnă că va primi bunuri în valoare de 180.
N1 vine la moştenire prin reprezentarea lui C2 şi are dreptul la 3/8 din moştenire, ceea ce
înseamnă că va primi bunuri în valoare de 180.
b) Ca efect al acţiunii revocatorii admise, actul de renunţare al lui N2 devine inopozabil
faţă de creditorul reclamant A şi în limita creanţei acestuia de 60. În raport cu A, N2 devine
acceptant al moştenirii, dar doar pentru suma de 60 pe care o datorează creditorului A - iar nu
pentru suma netă de 90 la care ar fi avut dreptul dacă ar fi acceptat moştenirea în mod obişnuit -
şi doar faţă de A, care îşi va putea satisface creanţa din bunurile moştenirii în limita sumei de
60). N2 rămâne renunţător în raport cu S, C1 şi N1.

18