Partajul potrivit Noului Cod civil

Partajul este operatiunea juridica prin care se pune capăt proprietatii comune si este reglementat in Noul Codul civil (Legea
287/2009) in art. 669-686, iar sub aspectul etapelor si modalitatii concrete de realizare este reglementat in Codul de procedura
civila.

Regulile esenţiale se regăsesc în dreptul material – Codul civil. Proprietatea comună presupune că dreptul de proprietate privată
are doi sau mai mulţi titulari.
Formele proprietăţii comune
Proprietatea comună are următoarele forme:
• proprietatea pe cote-părţi (coproprietatea), care poate fi obişnuită sau forţată
• proprietatea în devălmăşie (devălmăşia).
În cazul coproprietăţii, prin partaj, bunul sau bunurile stăpânite în comun pe cote-părţi sunt împărţite materialmente între
copărtaşi, fiecare dintre aceştia devenind proprietarul exclusiv aspra unui anume bun sau părţi materiale din bun dintre cele ce
formau obiectul coproprietăţii; în cazul încetării devălmăşiei (bunul sau bunurile stăpânite în comun de mai multe persoane fără
ca vreuna dintre acestea să fie titularul unei cote-părţi determinate din dreptul de proprietate) se poate realiza partajul astfel
încât asupra bunului sau bunurilor va exista un drept de proprietate exclusiv.
În cazul partajului de bunuri comune ale soţilor se aplică regulile speciale referitoare la efectele regimurilor matrimoniale, ale
convenţiilor matrimoniale şi la efectele divorţului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi.
Când poate fi cerut partajul?
De regulă partajul poate fi cerut oricând, cu excepţia situaţiei în care partajul a fost suspendat prin lege, act juridic ori hotărâre
judecătorească.
Partajul poate fi suspendat prin convenţie încheiată în formă autentică şi supusă formalităţilor de publicitate prevăzute de lege,
pentru o perioadă de maxim 5 ani; poate fi suspendat şi prin hotărâre judecătorească pentru cel mult un an, pentru a nu se aduce
prejudicii grave celorlalţi coproprietari.
Felurile partajului
Partajul poate fi convenţional (prin bună învoială) sau judiciar (prin hotărâre judecătorească); dacă un coproprietar este lipsit de
capacitate de exerciţiu ori are capacitate de exerciţiu restrânsă, partajul va putea fi făcut prin bună învoială numai cu autorizarea
instanţei de tutelă, precum şi, dacă este cazul, a ocrotitorului legal.
În cazul proprietăţii periodice şi în celelalte cazuri de coproprietate forţată, partajul este posibil numai prin bună învoială;
partajul prin bună învoială poate fi desfiinţat pentru aceleaşi cauze ca şi contractele; partajul făcut fără participarea tuturor
coproprietarilor este lovit de nulitate absolută.
Partajul este inadmisibil în cazul coproprietăţii forţate; cu toate acestea, partajul poate fi cerut în cazul părţilor comune din
clădirile cu mai multe etaje sau apartamente atunci când aceste părţi încetează de a mai fi destinate folosinţei comune. Partajul
este inadmisibil în situaţia uzucapării bunului de către unul dintre coproprietari.
Modalităţile de partaj
Partajul poate fi realizat:
• în natură, proporţional cu cota-parte a fiecărui coproprietar;
• atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia ori a mai multor coproprietari, la cererea acestora;
• vânzarea bunului şi distribuirea preţului: vânzarea bunului se face în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de neînţelegere,
la licitaţie publică, în condiţiile legii, iar distribuirea preţului către coproprietari se va realiza proporţional cu cota-parte a
fiecăruia dintre ei.
Drepturile creditorilor
Creditorii unui coproprietar pot urmări silit cota lui parte din dreptul asupra bunului comun sau pot cere instanţei împărţeala
bunului, caz în care urmărirea se va face asupra părţii de bun sau, după caz, asupra sumei de bani cuvenite debitorului.
Creditorii personali ai unui coproprietar vor putea, de asemenea, să intervină, pe cheltuiala lor, în partajul cerut de coproprietari
ori de un alt creditor. Ei nu pot, însă, să atace un partaj efectuat, afară numai dacă acesta s-a făcut în lipsa lor şi fără să se ţină
seama de opoziţia pe care au făcut-o, precum şi în cazurile când partajul a fost simulat ori s-a făcut astfel încât creditorii nu au
putut să intervină în proces.
Efectele partajului
Dreptul de proprietate asupra bunurilor partajate se naşte de la data stabilită prin actul de partaj, dar nu mai devreme de data
încheierii actului, în cazul împărţelii voluntare, sau, după caz, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.
În cazul imobilelor, efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul de partaj încheiat în formă autentică sau
hotărârea judecătorească rămasă definitivă, după caz, au fost înscrise în cartea funciară. Actele încheiate, în condiţiile legii, de
un coproprietar cu privire la bunul comun rămân valabile şi sunt opozabile celui căruia i-a fost atribuit bunul în urma partajului.
De regulă, între coproprietari există obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi vicii ascunse, în limita cotelor-părţi; coproprietarii
nu datorează garanţie dacă prejudiciul este urmarea faptei săvârşite de un alt coproprietar sau dacă au fost scutiţi prin actul de
partaj

@@@@@@@@@@
Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor în noul Cod Civil ﾧ
ﾧ Categorie: Blog notarial ﾧ

I. ASPECTE GENERALE. II. REGIMUL COMUNITĂŢII LEGALE ŞI AL COMUNITĂŢII CONVENŢIONALE

I. ASPECTE GENERALE
Codul civil care a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011 a venit sa răspundă unor aşteptări îndelungi ale societăţii
româneşti, în ceea ce priveşte raporturile patrimoniale între soţi.
Codul familiei, adoptat în anul 1954 şi care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1955, impunea ca unic regim matrimonial,
aplicabil soţilor, regimul comunităţii legale obligatorii, de la care nu se putea deroga.
Acest regim s-a aplicat tuturor căsătoriilor care au fost încheiate după data intrării sale în vigoare, dar şi tuturor căsătoriilor care
erau încheiate şi au continuat să existe şi după data de 1 ianuarie 1955.
Evoluţia socială şi schimbările produse în societatea românească au impus adaptarea legislaţiei la cerinţele populaţiei, care se
vedea obligată să se supună unor reguli foarte restrictive şi anacronice, în ceea ce priveşte relaţiile patrimoniale dintre soţi.
Astfel, prin noul Cod civil a fost înlăturat regimul comunităţii legale obligatorii, prevăzut de articolul 30 din fostul Cod al
familiei.
Conform noilor prevederi legale, soţii pot alege unul din cele trei regimuri matrimoniale:
comunitatea legală (ca regulă generală, în cazul în care soţii nu optează pentru un alt regim, prin încheierea unei convenţii
matrimoniale)
separaţia de bunuri
comunitatea convenţională.
Alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunităţii legale se face prin încheierea unei CONVENŢII
MATRIMONIALE.
Convenţia matrimonială poate fi încheiată:
- înainte de încheierea căsătoriei, dar efectele unei asemenea convenţii matrimoniale se produc numai după încheierea căsătoriei
sau
- după încheierea căsătoriei, iar efectele unei asemenea convenţii matrimoniale se produc de la data prevăzută de părţi sau, în
lipsa unei asemenea date, de la încheierea convenţiei.
In timpul căsătoriei, regimul matrimonial poate fi modificat, în condiţiile legii, respectiv dacă a trecut cel puţin un an de la
încheierea căsătoriei
Convenţiile matrimoniale se încheie prin înscris autentificat de notarul public (sub sancţiunea nulităţii absolute).
La încheierea convenţiei matrimoniale este necesar consimţământul tuturor părţilor.
La încheierea convenţiei matrimoniale, părţile se pot prezenta personal sau prin mandatar cu procură autentică, specială, având
conţinutul predeterminat.
Pentru a putea fi opozabilă terţilor (pentru a putea fi cunoscută de orice persoană interesată), convenţia matrimonială
se înscrie în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, iar
- notarul care a autentificat convenţia matrimonială trimite, din oficiu, un exemplar al convenţiei la serviciul de stare civilă unde
a avut loc celebrarea căsătoriei, pentru a se face menţiune pe actul de căsătorie,
- în funcţie de natura bunurilor, convenţiile matrimoniale se vor înscrie în Cartea Funciară, Registrul Comerţului, precum şi în
alte registre de publicitate prevăzute de lege.
Neîndeplinirea formalităţilor de publicitate în privinţa convenţiilor matrimoniale face ca soţii să fie consideraţi de terţii de
bună-credinţă ca fiind căsătoriţi sub regimul matrimonial al comunităţii legale.
Prin alegerea unuia din cele trei regimuri matrimoniale posibile, soţii nu pot, însă, deroga de la regulile generale (dispoziţiile
comune) care sunt aplicabile tuturor regimurilor matrimoniale.
Astfel:
1. Codul civil instituie principiul independenţei patrimoniale a soţilor, în sensul că:
- fiecare soţ poate să încheie caice acte juridice cu celălalt soţ sau cu terţe persoane, dacă prin lege nu se prevede altfel;
- fiecare dintre soţi poate face singur, fără acordul celuilalt soţ, depozite bancare, precum şi orice alte operaţiuni în legătură cu
acestea;
- fiecare soţ este liber să exercite o profesie şi să dispună, în condiţiile legii, de veniturile încasate, cu respectarea obligaţiilor ce
îi revin privind cheltuielile căsătoriei;
- soţul care a participat efectiv la activitatea profesională a celuilalt soţ poate obţine o compensaţie, în măsura îmbogăţirii
acestuia din urmă, dacă participarea sa a depăşit limitele obligaţiei de sprijin material şi ale obligaţiei de a contribui la
cheltuielile căsătoriei.
Cu toate acestea, fiecare soţ poate să îi ceară celuilalt să îl informeze cu privire la bunurile, veniturile şi datoriile sale, iar în caz
de refuz nejustificat se poate adresa instanţei de tutelă;
2. Drepturile patrimoniale ale soţilor, stabilite potrivit regimului matrimonial adoptat, pot fi exercitate personal sau prin
mandatar. Astfel:
- un soţ poate să dea mandat celuilalt soţ să-l reprezinte pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului
matrimonial (mandatul convenţional);
- în cazuri excepţionale, atunci când unul dintre soţi este în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa, celălalt soţ poate cere
instanţei de tutelă încuviinţarea de a-1 reprezenta pentru exercitarea drepturilor pe care le are, potrivit regimului matrimonial.
Instanţa stabileşte condiţiile, limitele şi perioada de valabilitate a acestui mandat judiciar.
3. Pentru prima dată, legiuitorul a introdus, a definit şi a stabilit regimul juridic al locuinţei familiei, acordându-i acesteia o
protecţie specială.
Locuinţa familiei este locuinţa comună a soţilor sau, în lipsă, locuinţa soţului la care se află copiii.
Niciunul dintre soţi, chiar dacă este proprietar exclusiv al imobilului care reprezintă locuinţa familiei (l-a dobândit ca bun
propriu înainte de căsătorie, sau prin moştenire etc.), nu poate înstrăina, închiria sau da în comodat locuinţa, fără
consimţământul scris al celuilalt soţ.
Pentru opozabilitate faţă de terţi, oricare dintre soţi poate cere notarea în Cartea Funciară a faptului că un anumit imobil
reprezintă locuinţa familiei sale.
Nu doar imobilul ce reprezintă locuinţa familiei, dar şi bunurile ce mobilează sau decorează locuinţa familiei nu pot fi
înstrăinate decât cu acordul scris al celuilalt soţ.
în cazul în care celălalt soţ refuză să îşi dea acordul la înstrăinarea acestor bunuri sau a imobilului - locuinţa familiei fără un
motiv legitim, soţul interesat se poate adresa instanţei de tutelă pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului.
4. Contribuţia soţilor la cheltuielile căsătoriei.
- soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la suportarea cheltuielilor căsătoriei. Prin convenţie
matrimonială se poate stabili altfel, dar nu este posibil ca doar unul dintre soţi să contribuie exclusiv la suportarea cheltuielilor
căsătoriei;
- munca oricăruia dintre soţi în gospodărie şi pentru creşterea copiilor reprezintă o contribuţie la cheltuielile căsătoriei.
5. Prin prevederile Codului civil a fost reglementată instituţia clauzei de preciput, pe care soţii o pot introduce în cuprinsul
convenţiei matrimoniale.
Prin convenţie matrimonială se poate stipula ca soţul supravieţuitor să preia, fără plată, înainte de partajul moştenirii unul sau
mai multe din bunurile comune deţinute în devălmăşie sau în coproprietate.
Clauza de preciput poate să fie stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soţi sau numai în favoarea unuia dintre ei.
Clauza de preciput este o instituţie de sine stătătoare şi nu este considerată o donaţie făcută soţului supravieţuitor, astfel încât ea
nu va fi supusă raportului donaţiilor la momentul dezbaterii succesiunii, însă clauza de preciput va putea să fie supusă
reducţiunii în cazul în care, prin aplicarea sa, moştenitorii rezervataii îşi vor vederea încălcată rezerva succesorală.
Executarea clauzei de preciput se face în natură şi doar dacă acest lucru nu este posibil, executarea ei se va face prin echivalent.
II. REGIMUL COMUNITĂŢII LEGALE ŞI AL COMUNITĂŢII CONVENŢIONALE
II. 1 REGIMUL COMUNITĂŢII LEGALE
1.1. Categorii de bunuri. Bunuri comune. Bunuri proprii
In regimul general al comunităţii legale, se regăsesc trei categorii de bunuri ale soţilor
a. Bunurile comune ale soţilor:
- bunurile dobândite în timpul regimului comunităţii legale de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune
în devălmăşie ale soţilor.
Codul Civil instituie, în mod explicit, prezumţia relativă a contribuţiei egale a soţilor la dobândirea bunurilor comune;
Regimul juridic al bunurilor comune:
- în privinţa actelor de conservare, de folosinţă şi de administrare
Regula: mandat tacit reciproc prezumat (inclusiv pentru actele de dobândire a bunurilor comune)
Excepţia: schimbarea destinaţiei bunului comun nu se poate face decât prin acordul soţilor (inclusiv în cazul în care locuinţa
comună este într-un imobil proprietatea exclusivă a unuia dintre soţi - art.322)
- în privinţa actelor de înstrăinare şi grevare
Regula: este necesar acordul expres al ambilor soţi;
Excepţia: darurile obişnuite;
- actele prin care unul dintre soţi dispune singur, cu titlu oneros, de un bun mobil comun, a cărui înstrăinare nu este supusă,
potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate.
încălcarea acestor prevederi legale privitoare la consimţământul soţilor la încheierea actelor de conservare, folosinţă şi de
administrare, respectiv a actelor de înstrăinare şi grevare, conduce la aplicarea unor sancţiuni specifice:
între soţi:
- daune interese - soţul prejudiciat poate cere daune interese de la celălalt soţ (terţul dobânditor de bună-credinţă nu este afectat
în drepturile dobândite)
- nulitate relativă - în cazul actului încheiat fără consimţământul expres al celuilalt soţ, atunci când acest consimţământ este
necesar, potrivit legii.
faţă de terţi
Terţul dobânditor care a depus diligenţa necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului este apărat de efectele
nulităţii.
b. Bunurile proprii ale fiecăruia dintre soţi:
- venituri cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală.
Categoriile de bunuri proprii:
Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ:
- bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu excepţia cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres,
că ele vor fi comune;
- bunurile de uz personal;
- bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din
comunitatea de bunuri;
- drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;
- bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice,
proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri;
- indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soţi;
- bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul dobândit în schimbul acestora;
- fructele bunurilor proprii.
Regimul juridic al bunurilor proprii:
Regula: Fiecare soţ poate folosi, administra şi dispune liber de bunurile sale proprii, în condiţiile legii;
Excepţia: niciunul dintre soţi, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune, fără consimţământul scris al celuilalt soţ, de
drepturile asupra locuinţei familiei. Oricare dintre soţi poate cere notarea în Cartea Funciară, în condiţiile legii, a unui imobil ca
locuinţă a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului.
c. Veniturile din muncă şi cele asimilate acestora
Sunt bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor, doar dacă creanţa privind încasarea lor devine scadentă în timpul
comunităţii:
- veniturile din muncă;
- pensiile din cadrul asigurărilor sociale (şi alte asemenea);
 Participarea unuia dintre soţi în calitate de asociat sau acţionar într-o societate comercială, calificarea (ca bun propriu sau bun
comun) a părţii sociale sau a acţiunilor.
Aportul de bunuri comune la societăţi, asociaţii sau fundaţii - este asimilat unui act de înstrăinare sunt aplicabile prevederile cu
privire la consimţământ şi sancţiuni în caz de nerespectare
Regula: este necesar acordul comun al soţilor, sub sancţiunea nulităţii relative;
Excepţia: în cazul societăţilor comerciale ale căror acţiuni sunt tranzacţionate pe o piaţă reglementată, soţul care nu şi-a dat
acordul poate cere doar daune-interese de la celălalt soţ.
Regimul juridic al părţilor sociale/acţiunilor:
- părţile sociale/acţiunile dobândite prin aportarea unor bunuri comune devin bunuri comune
- pentru exercitarea drepturilor ce le revin în calitate de asociaţi, soţii trebuie să desemneze un reprezentant comun (care poate fi
oricare dintre soţi sau un terţ).
Soţul-asociat exercită singur toate drepturile ce decurg din această calitate.
1.2. Dovada bunurilor soţilor
Cum se poate face dovada că un anumit bun este bun propriu sau bun comun al soţilor.
- Bunuri imobile - prin înscrisuri
- Bunuri mobile:
între soţi: prin orice mijloc de probă, respectiv în condiţiile legii pentru bunurile dobândite prin moştenire sau donaţie
faţă de terţi: prin INVENTAR încheiat anterior încheierii căsătoriei, fie de notarul public, fie sub semnătură privată.
în lipsa inventarului —►prezumţie relativă de bun comun
1.3. Datoriile comune ale soţilor
Sunt datorii comune ale soţilor:
a) obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune;
b) obligaţiile pe care le-au contractat împreună;
c) obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei;
d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea, de unul dintre soţi, a bunurilor aparţinând unui terţ, în măsura în care, prin
aceasta, au sporit bunurile comune ale soţilor.
Datoriile comune se acoperă:
- în principal: prin urmărirea bunurilor comune
- în subsidiar: prin urmărirea bunurilor proprii ale soţilor
• faţă de terţi, soţii răspund solidar;
• între soţi: soţul care achită datoria comună cu bunuri proprii:
- se subrogă în drepturile creditorului - plătit pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate, dacă
lichidarea s-ar face la data plăţii datoriei;
- are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ, până la acoperirea integrală a creanţelor pe care acesta i le datorează.
1.4. Datoriile proprii ale unuia dintre soţi
Creditorii personali ai unuia dintre soţi:
- nu pot urmări bunurile comune;
- pot cere partajul bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei lor;
- pot urmări veniturile din profesie ale unuia dintre soţi pentru datorii asumate de celălalt soţ, doar dacă aceste datorii (obligaţii)
sunt asumate pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei.
1.5. Partajul în timpul comunităţii
- obiectul unui asemenea partaj îl pot constitui bunurile comune ale soţilor - în tot sau în parte;
- ca metodă de realizare a unui asemenea partaj: se determină cota-parte a fiecăruia dintre soţi, pe baza contribuţiei sale la
dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea obligaţiilor comune. Codul Civil instituie în mod explicit prezumţia relativă
a contribuţiei egale;
- actul prin care se poate realiza un asemenea partaj:
a) act autentic notarial - dacă există bună-învoială între părţi:
b) hotărâre judecătorească - dacă există neînţelegeri;
- consecinţe:
se împart doar bunurile comune dobândite de soţi, până la data partajului;
Nu încetează regimul comunităţii.
1.6. încetarea regimului comunităţii legale
încetarea comunităţii legale are loc:
• la desfacerea căsătoriei - când lichidarea regimului comunităţii se face între soţi;
• la decesul unuia dintre soţi - când lichidarea
regimului comunităţii se face între soţul supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat.
I.7. Lichidarea comunităţii legale
Până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă, atât în privinţa bunurilor, cât şi în privinţa obligaţiilor;
La divorţ: foştii soţi rămân coproprietari în devălmăşie până la stabilirea cotei-părţi ce revine fiecăruia;
Actul prin care se face lichidarea:
hotărâre judecătorească sau
act notarial autentic
Modalitate de partajare
- fiecare dintre soţi preia bunurile proprii
- bunurile comune:
- se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soţ, pe baza contribuţiei sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi la
îndeplinirea obligaţiilor comune (prezumţia relativă a contribuţiei egale);
- soţii răspund solidar pentru obligaţiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei şi a
celor legate de creşterea şi educarea copiilor.
II. 2. REGIMUL COMUNITĂŢII CONVENŢIONALE
Regimul comunităţii convenţionale se aplică atunci când, prin convenţie matrimonială, soţii derogă de la dispoziţiile privind
regimul comunităţii legale (fără, însă, a adopta regimul separaţiei de bunuri).
Atunci când soţii înţeleg să adopte comunitatea convenţională a bunurilor prin convenţia matrimonială, soţii pot conveni cu
privire la unul sau mai multe dintre următoarele aspecte:
a) includerea în comunitate, în tot sau în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor proprii născute înainte sau după încheierea
căsătoriei;
b) restrângerea comunităţii la bunurile sau datoriile anume determinate în convenţia matrimonială, indiferent dacă sunt
dobândite sau, după caz, născute, înainte sau în timpul căsătoriei;
c) obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de administrare;
d) includerea clauzei de preciput;
e) modalităţi privind lichidarea comunităţii convenţionale.
Nu pot fi incluse în comunitatea de bunuri:
- bunurile de uz personal ale unui dintre soţi;
- bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi.
Nu se poate restrânge comunitatea de bunuri în privinţa obligaţiilor asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor
obişnuite ale căsătoriei.
@@@@@@@

Regimul separaţiei de bunuri. Regimul participării la achiziţii. Reguli de drept internaţional privat în materia regimurilor
matrimoniale
Categorie: Blog notarial

I. REGIMUL SEPARAŢIEI DE BUNURI II. REGIMUL PARTICIPĂRII LA ACHIZIŢII. III. REGIMUL MATRIMONIAL ÎN
DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT ROMÂN
I. REGIMUL SEPARAŢIEI DE BUNURI
Texte aplicabile:
Regimul bunurilor -Art 360
(1) Fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv în privinţa bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum şi a celor
pe care le dobândeşte în nume propriu după această dată.
(2) Prin convenţie matrimonială, părţile pot stipula clauze privind lichidarea acestui regim în June fie de masa de bunuri
achiziţionate de fiecare dintre soţi în timpul căsătoriei, în baza căreia se va calcula creanţa de participare. Dacă părţile nu au
convenit altfel, creanţa de participare reprezintă jumătate din diferenţa valorică dintre cele două mase de achiziţii nete şi va fi
datorată de către soţul a cărui masă de achiziţii nete este mai mare, putând fi plătită în bani sau în natură.
Inventarul bunurilor mobile -Art 361
(1) La adoptarea acestui regim, notarul public întocmeşte un inventar al bunurilor mobile proprii, indiferent de modul lor de
dobândire.
(2) Se poate întocmi un inventar şi pentru bunurile mobile dobândite în timpul separaţiei de bunuri.
(3) In toate cazurile, pentru opozabilitate faţă de terţi, inventarul se anexează la convenţia matrimonială, supunându-se aceloraşi
formalităţi de publicitate ca şi convenţia matrimonială.
(4) In lipsa inventarului se prezumă, până la proba contrară, că dreptul de proprietate exclusivă aparţine soţului posesor.
(5) Dacă bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus, potrivit legii, unei condiţii de formă pentru validitate ori unor cerinţe
de publicitate, dreptul de proprietate exclusivă nu se poate dovedi decât prin
înscrisul care îndeplineşte formele cerute de lege.
Bunurile proprietate comună pe cote-părţi -Art 362
(1) Bunurile dobândite împreună de soţi aparţin acestora în proprietate comună pe cote-părti, în condiţiile legii.
(2) Dovada coproprietăţii se face în condiţiile art. 361, care se aplică în mod corespunzător.
Folosinţa bunurilor celuilalt soţ-Art 363
(1) Soţul care se foloseşte de bunurile celuilalt soţ, fără împotrivirea acestuia din urmă, are obligaţiile unui uzujriictuar, cu
excepţia celor prevăzute la art. 723, 726 şi 727. El este dator să restituie numai fhictele existente la data solicitării lor de celălalt
soţ sau, după caz, la data încetării ori schimbării regimului matrimonial.
(2) Dacă unul dintre soţi încheie singur un act prin care dobândeşte un bun, folosindu-se, în tot sau în parte, de bunuri
aparţinând celuilalt soţ, acesta din urmă poate alege, în proporţia bunurilor proprii folosite fără acordul său, între a reclama
pentru sine proprietatea bunului achiziţionat şi a pretinde daune-interese de la soţul dobânditor.
Proprietatea nu poate fi însă reclamată decât înainte ca soţul dobânditor să dispună de bunul dobândit, cu excepţia cazului în
care terţul dobânditor a cunoscut că bunul a fost achiziţionat de soţul vânzător prin valorificarea bunurilor celuilalt soţ.
Răspunderea pentru obligaţiile personale - Art 364
(1) Niciunul dintre soţi nu poate fi ţinut de obligaţiile născute din acte săvârşite de celalalt soţ.
(2) Cu toate acestea, soţii răspund solidar pentru obligaţiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite
ale căsătoriei şi a celor legate de creşterea şi educarea copiilor.
Dreptul de retenţie-Art 365
La încetarea regimului separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt până la
acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul faţă de celălalt.
Separaţia de bunuri se bazează pe principiul independenţei soţilor, atât în repartizarea patrimoniului, a puterilor lor, cât şi în
ceea ce priveşte drepturile creditorilor. (Art 360 alin. 1 şi art 364 alin. 1 noul Cod Civil). Totuşi, răspunderea este solidară
pentru cheltuielile obişnuite ale căsătoriei şi pentru creşterea copiilor, (art. 364 alin. 2 trebuie coroborat cu art 325 care obligă
soţii să îşi acorde sprijin material reciproc, să contribuie la cheltuielile căsătoriei, în raport de mijloacele fiecăruia. Prin
convenţia de separaţie de bunuri, soţii ar putea stipula alte procente de contribuţie, dar o convenţie prin care suportarea
cheltuielilor ar reveni doar unuia dintre ei este considerată nescrisă, art 325 alin. 2 noul Cod Civil .)
în principiu, la încetarea şi lichidarea regimului separaţiei, niciunul dintre soţi nu are vocaţie de a participa la îmbogăţirea
celuilalt. Art 328 noul Cod Civil care reglementează dreptul la compensaţie, face parte din regimul primar şi se aplică şi în
cazul soţilor cu separaţie de bunuri. Obţinerea unei compensaţii se întemeiază pe îmbogăţirea fără justă cauză, valoarea acesteia
este stabilită în raport cu îmbogăţirea soţului, dar este condiţionată de participarea efectivă la activitatea profesională a celuilalt
soţ, dacă participarea sa a despărţit limitele obligaţiei de sprijin material şi ale obligaţiei de a contribui la cheltuielile căsătoriei.
Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile pentru obţinerea unei compensaţii, la lichidarea regimului separaţiei de bunuri, de
îmbogăţirea unuia dintre soţi nu va profita şi celuilalt.
Domeniu de recomandare:
- soţii care exercită activităţi profesionale independente, unde există riscul de a suporta un pasiv rezultând dintr-o faptă de
natură profesională sau civilă. Pe de altă parte, dacă unul dintre soţi nu lucrează, dacă nu se recurge la regimul matrimonial al
participării la achiziţii, soţul care nu lucrează nu va putea beneficia de îmbogăţirea celuilalt, cu excepţia aplicării art. 328 noul
Cod Civil privind dreptul la compensaţie.
- soţii care nu sunt la prima căsătorie, mai ales dacă din căsătoriile anterioare au rezultat copii
Acest regim se caracterizează prin simplitate, fiind bine determinate atât bunurile, cât şi drepturile soţilor, dar trebuie corijat
prin aplicarea regulilor regimului primar stabilite de art. 312 - art. 328 noul Cod Civil. Aceste reguli limitează independenţa
absolută a activului şi pasivului, corijează în unele situaţii dreptul de a gestiona şi dispune liber de bunuri ale soţilor.
In acest caz, trebuie subliniate regulile referitoare la:
- locuinţa familiei, art. 322, noul Cod Civil
Regimul unor acte juridice -Art 322
(1) Fără consimţământul scris al celuilalt soţ, niciunul dintre soţi, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune de
drepturile asupra locuinţei familiei şi nici nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosinţa acesteia.
(2) De asemenea, un soţ nu poate deplasa din locuinţă bunurile ce mobilează sau decorează locuinţa familiei şi nu poate dispune
de acestea fără consimţământul scris al celuilalt soţ.
(3) In cazul în care consimţământul este refuzatfără un motiv legitim, celălalt soţ poate să sesizeze instanţa de tutelă, pentru ca
aceasta să autorizeze încheierea actului.
(4) Soţul care nu şi-a dat consimţământul la încheierea actului poate cere anularea lui în termen de un an de la data la care a luat
cunoştinţă despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimului matrimonial.
(5) In lipsa notării locuinţei familiei în cartea funciară, soţul care nu şi-a dat consimţământul nu poate cere anularea actului, ci
numai daune-interese de la celălalt soţ, cu excepţia cazului în care terţul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de
locuinţă a familiei.
(6) Dispoziţiile alin. (5) se aplică în mod corespunzător actelor încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (2).
- actele care pun în pericol grav interesele familiei, art. 316, noul Cod Civil
Actele de dispoziţie care pun în pericol grav interesele familiei -Art 316
(1) în mod excepţional, dacă unul dintre soţi încheie acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei, celălalt soţ
poate cere instanţei de tutelă ca, pentru o durată determinată, dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai
cu consimţământul său expres. Durata acestei măsuri poate fi prelungită, fără însă a se depăşi în total 2 ani. Hotărârea de
încuviinţare a măsurii se comunică în vederea efectuării formalităţilor de publicitate imobiliară sau mobiliară, după caz.
(2) Actele încheiate cu nerespectarea hotărârii judecătoreşti sunt anulabile. Dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an,
care începe sa curgă de la data când soţul vătămat a luat cunoştinţă de existenţa actului.
(3) Dispoziţiile art. 346 şi 347 sunt aplicabile în mod corespunzător.
- mandatul judiciar, art. 315, noul Cod Civil
Mandatul judiciar -Art 315
(1) în cazul în care unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, celălalt soţ poate cere instanţei de tutelă
încuviinţarea de a-l reprezenta pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial. Prin hotărârea
pronunţată se stabilesc condiţiile, limitele şi perioada de valabilitate a acestui mandat.
(2) In afara altor cazuri prevăzute de lege, mandatul încetează atunci când soţul reprezentat nu se mai află în situaţia prevăzută
la alin. (I) sau când este numit un tutore ori, după caz, un curator.
(3) Dispoziţiile art. 346şi 347 sunt aplicabile în mod corespunzător.
- cheltuielile căsătoriei, art. 325, noul Cod Civil
Contribuţia soţilor - Art 325
(1) Soţii sunt obligaţi să îşi acorde sprijin material reciproc.
(2) Ei sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenţie matrimonială
nu s-a prevăzut altfel.
(3) Orice convenţie care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre soţi este considerată nescrisă.
- răspunderea civilă delictuală a părinţilor pentru fapta copilului, art. 1372, noul Cod Civil
I. Regimul bunurilor, datoriilor şi exercitarea drepturilor
Separaţia bunurilor presupune că fiecare dintre soţi păstrează atât proprietatea exclusivă asupra bunurilor pe care le avea la
încheierea căsătoriei, cât şi proprietatea celor pe care le dobândeşte în timpul acesteia, indiferent de originea lor. Spre deosebire
de comunitatea de bunuri, distincţiile între bunuri dobândite înainte şi cele dobândite în timpul căsătoriei, cu titlu gratuit sau
oneros, nu produc consecinţe juridice.
De asemenea, spre deosebire de caracterul acestor bunuri în regimul comunităţii, stabilit de art. 341 noul Cod Civil, sub regimul
separaţiei, soţul este proprietar exclusiv asupra veniturilor din muncă şi a celor asimilate acestora, asupra pensiilor, veniturilor
din drepturile de proprietate intelectuală.
Datorită separaţiei lor, între cele două mase patrimoniale, aparţinând celor doi soţi se pot stabili raporturi pecuniare, care vor fi
reglementate de dreptul comun.
In regula generală, fiecare soţ achiziţionează bunuri în nume propriu şi pe contul său exclusiv, fără a da celuilalt soţ dreptul de a
participa la această dobândire, indiferent de originea finanţării acestei dobândiri.
Totuşi, în temeiul art. 363 alin. 2 noul Cod Civil, dacă unul dintre soţi achiziţionează un bun în nume propriu, utilizând parţial
sau total bunuri care aparţin celuilalt soţ, Iară consimţământul acestuia, acesta din urmă poate, proporţional cu bunurile sale
proprii utilizate, să ceară celuilalt soţ fie proprietatea-coproprietatea asupra bunului, fie daune-interese. Noul Cod Civil se
îndepărtează de dreptul fiancez în această materie, deoarece în dreptul fiancez finanţarea de un soţ a dobândirii de celălalt soţ a
unui bun nu dă naştere decât unui drept de creanţă şi nu poate constitui niciodată temei pentru dobândirea unui drept de
proprietate.
Dacă finanţarea se face însă cu acordul soţului proprietar al fondurilor, atunci putem fi în prezenţa unei donaţii. Soţul donator
poate face o donaţie privind suma de bani, cu care celălalt soţ să achiziţioneze bunul, în proprietate exclusivă, sau să finanţeze
exclusiv dobândirea unui bun, în coproprietate cu celălalt soţ. Donaţia privind suma de bani este supusă regulilor speciale de
revocare stabilite de art. 1031, noul Cod Civil (Revocabilitatea donaţiei între soţi - Art 1.031 Orice donaţie încheiată între soţi
este revocabilă numai în timpul căsătoriei), fiind deci revocabilă în timpul căsătoriei. Practic, dacă separaţia încetează prin
deces şi donaţia de bani nu a fost revocată, la lichidarea regimului, moştenitorii nu vor mai putea cere revocarea donaţiei,
bunul va rămâne câştigat soţului donatar-cumpărător. Apreciem că soţul dobânditor va păstra proprietatea asupra bunului
dobândit chiar dacă soţul finanţator ar revoca donaţia sumei cu care a fost plătit preţul, pentru că această revocare nu va avea ca
efect desfiinţarea dobândirii, ci va naşte în sarcina soţului donatar obligaţia de a restitui suma de bani ce i-a fost dată. Dacă
revocarea este urmată de încetarea regimului matrimonial (spre exemplu în cazul unui divorţ) soţul finanţator va putea exercita
asupra bunului dobândit de soţul donatar, dreptul de retenţie prevăzut de art. 365, noul Cod Civil, până la acoperirea integrală a
datoriilor.
Dacă operaţiunea urmăreşte scopul de a evita revocabilitatea donaţiilor, simulaţia făcută în acest scop este sancţionată cu
nulitatea absolută, conform art. 1033, noul Cod Civil (Donaţiile simulate -Art 1.033 (1) Este lovită de nulitate orice simulaţie în
care donaţia reprezintă contractul secret în scopul de a eluda revocabilitatea donaţiilor între soţi. (2) Este prezumată persoana
interpusă, până la proba contrară, orice rudă a donatarului la a cărei moştenire acesta ar avea vocaţie în momentul donaţiei şi
care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul.)
Soţul ce posedă fondurile poate finanţa dobândirea de celălalt soţ, total sau parţial a unui bun, făcând astfel o liberalitate
indirectă (în măsura în care prin prisma art. 984 alin. 2, noul Cod Civil care prevede că nu se pot face liberalităţi decât prin
donaţie sau legat cuprins în testament, mai putem vorbi de acest concept), de exemplu , cu intenţia de a recompensa munca
acestuia pentru susţinerea familiei şi a corija dezavantajele patrimoniale pe care le produce regimul separaţiei de bunuri pentru
soţul cu venituri mai mici şi care lucrează în gospodărie. Astfel, unul dintre soţi poate deveni cumpărător şi proprietar al unui
bun finanţat de celălalt soţ, sau se poate achiziţiona un bun în coproprietate, chiar dacă finanţarea aparţine doar celuilalt soţ.
Natura intenţiei soţului finanţator este foarte importantă. în dreptul fiancez, calificarea intenţiei soţului finanţator a suscitat mai
multe curente şi este importantă pentru aplicarea sau excluderea revocabilităţii şi a reducţiunii şi anume ea se poate considera ca
fiind o indemnizaţie/compensaţie, ceea ce este posibil şi în dreptul român, în temeiul art. 328, noul Cod Civil, dar numai dacă
soţul participă efectiv la activitatea profesională a celuilalt soţ, depăşind limitele obligaţiei de sprijin material. în celelalte
cazuri, nu ne rămâne la dispoziţie decât intenţia liberală. (Dreptul la compensaţie - Art 328 Soţul care a participat efectiv la
activitatea profesională a celuilalt soţ poate obţine o compensaţie, în măsura îmbogăţirii acestuia din urmă, dacă participarea sa
a depăşit limitele obligaţiei de sprijin material şi ale obligaţiei de a contribui la cheltuielile căsătoriei.)
Revocarea însă a donaţiei ce are ca obiect fondurile nu va atrage desfiinţarea dreptului de proprietate dobândit în persoana
soţului achizitor, ci îl va obliga pe acesta la restituirea sumei de bani, cu aplicarea dreptului comun. De asemenea, dacă donaţia
fondurilor nu este revocată, ea va fi însă susceptibilă de reducţiune, dar în măsura în care am aprecia că poate fi considerată o
donaţie remuneratorie, ea nu va fi reunită fictiv pentru calcul la masa activului net, în vederea stabilirii rezervei succesorale (art.
1091 alin. 3 noul Cod Civil).
Soţii se bucură nu doar de independenţa activului, dar şi de independenţa pasivului, cu excepţia cazurilor de solidaritate
convenţională asumate de cei doi soţi, precum şi de solidaritatea legală în materia cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei şi a celor
legate de creşterea şi educarea copiilor.
2. Lichidarea regimului
In principiu, noul Cod Civil vorbeşte doar de lichidarea regimului comunităţii şi ar părea că într-adevăr activul şi pasivul, creat
de soţii cu separaţie de bunuri, nu comportă necesitatea unei lichidări.
Lichidarea, aşa cum este ea configurată de art. 357, noul Cod Civil, este admisibilă şi în cazul separaţiei de bunuri şi va consta
în preluarea bunurilor proprii, partajul bunurilor dobândite în coproprietate şi regularizarea datoriilor.
Temeiul este dat de art. 320, noul Cod Civil care prevede că lichidarea regimului matrimonial are loc în caz de încetare sau de
schimbare şi se face prin act autentic sau hotărâre judecătorească. Conform art. 319, noul Cod Civil regimul matrimonial
încetează prin constatarea nulităţii, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei.
Spre deosebire de dreptul francez nu exista nici reguli de lichidare, nici reguli de evaluare distincte. Apreciem că evaluarea
bunurilor se va face la declaraţia părţilor, în momentul lichidării, ceea ce poate duce la consecinţe injuste, pentru că ar trebui să
existe modalităţi de evaluare şi la data achiziţiei.
Utilitatea unei lichidări a regimului separaţiei apare dacă soţii au dobândit bunuri în coproprietate, şi-au asumat solidar şi
eventuale datorii, dacă avem de-a face cu drepturi de creanţă născute în temeiul art. 363 alin. 2, noul Cod Civil prin achiziţia de
bunuri cu fondurile soţului neproprietar, dacă s-au efectuat lucrări de amenajare, construcţii la bunurile în coproprietate
finanţate doar de unul dintre soţi. în aceste cazuri este necesară o operaţiune, care poate nu este popriu-zis o lichidare, ci mai
mult o regularizare a situaţiei bunurilor, a creanţelor între soţi sau a datoriilor către terţi.
II. REGIMUL PARTICIPĂRII LA ACHIZIŢII
Temei juridic - art. 360 alin. 2, noul Cod Civil
Prin convenţie matrimonială părţile pot stipula
clauze privind lichidarea regimului matrimonial în funcţie de masa de bunuri achiziţionate de fiecare dintre soţi în timpul
căsătoriei, în funcţie de care se va calcula creanţa de participare. Dacă părţile nu au convenit altfel, creanţa de participare
reprezintă jumătate dintre diferenţa valorica dintre cele două mase de achiziţii nete şi va fi datorată de soţul a cărui masă de
achiziţii nete este mai mare, putând fi plătită în bani sau n natură.
- regimul prezintă toate caracterele separaţiei de bunuri, la care se adaugă reguli speciale de lichidare.
- noţiunea de masă de bunuri achiziţionate se determină prin compararea patrimoniului iniţial cu patrimoniul final al fiecăruia
dintre soţi.
- proba conţinutului masei de bunuri achiziţionate se face în conformitate cu dispoziţiile art. 361, noul Cod Civil pentru bunuri
mobile şi art. 362, noul Cod Civil pentru bunuri imobile.
- separaţia priveşte atât activul cât şi pasivul
- spre deosebire de dreptul francez, nu există limite ale dreptului de a dispune de bunurile achiziţionate în timpul acestui regim,
altele decât cele întemeiate pe art. 316, noul Cod Civil - acte prin care se pun în pericol grav interesele familiei. Soţul care ar
putea avea dreptul la creanţa de participare la dizolvarea regimului nu este protejat împotriva unei gestiuni frauduloase sau
egoiste a celuilalt soţ, care sub regimul separaţiei, deţine deplina libertate de a dispune de bunurile sale proprii, indiferent că ele
au fost aduse la încheierea căsătoriei, sau că au fost achiziţionate în timpul căsătoriei, cu excepţia regulilor referitoare la
locuinţa familială.
- în principiu, soţul vătămat prin acte frauduloase ale celuilalt soţ prin care acesta a dorit să diminueze solvabilitatea sa cu
privire la plata şi cuantumul creanţei de participare, are exerciţiul unei acţiuni revocatorii întemeiate pe art. 1562, noul Cod
Civil, alin. 1 şi 2. Cu toate acestea, condiţiile de exercitare sunt restrictive pentru situaţia dată şi presupun încetarea regimului
matrimonial. Doar din acest moment unul dintre soţi este creditor al celuilalt pentru creanţa de participare (chiar dacă aceasta
nu a fost încă stabilită printr-un act de lichidare, dar ea este certă, ceea ce permite în temeiul art. 1563 noul Cod Civil
exercitarea acţiunii). Dacă dovedeşte un prejudiciu, soţul-creditor poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele
juridice încheiate de soţul-debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi măreşte sau îşi creează o stare
de insolvabilitate. Această ipoteză se aplică doar pentru actele încheiate cu titlu gratuit. Pentru cele cu titlu oneros este necesar
ca terţul contractant să fie de rea credinţă, adică să fi cunoscut faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de
insolvabilitate. Nu există un text special ca în dreptul francez referitor la acţiunea revocatorie a soţului debitor fraudulos, nici
texte care să instaureze prezumţii de fraudă în această materie.
Noţiune-Art 1.562
(1) Dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate impozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor
în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate.
(2) Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai
atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul ca debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de
insolvabilitate.
Condiţii privitoare la creanţă -Art 1.563
Creanţa trebuie să fie certă la data introducerii acţiunii.
Termen de prescripţie -Art 1.564
Dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau
trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat.
Efectele admiterii acţiunii -Art 1.565
(1) Actul atacat va fi declarat impozabil atâtfaţă de creditorul care a introdus acţiunea, cât şi faţă de toţi ceilalţi creditori care,
putând introduce acţiunea, au intervenit în cauză. Aceştia vor avea dreptul de a fi plătiţi din preţul bunului urmărit, cu
respectarea cauzelor de preferinţă existente între ei.
(2) Terţul dobânditor poate păstra bunul plătind creditorului căruia profită admiterea acţiunii o suma de bani egală cu
prejudiciul suferit de acesta din urmă prin încheierea actului. In caz contrar, hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii
revocatorii indisponi-bilizează bunul până la încetarea executării silite a creanţei pe care s-a întemeiat acţiunea, dispoziţiile
privitoare la publicitatea şi efectele clauzei de inalienabilitate aplicăndu-se în mod corespunzător.
- noţiunea de bunuri achiziţionate de fiecare dintre soţi trebuie să excludă bunurile dobândite de oricare dintre soţi şi care sub
regimul comunităţii legale ar fi constituit bunuri proprii ale soţului dobânditor. Din
păcate, această prevedere expresă a art. 1570 C. Civ. fr. nu a fost preluată de noul Cod Civil, dar logica juridică ne conduce spre
o asemenea concluzie. Cauza raportului obligaţional care se naşte între soţii cu participare la achiziţii la momentul lichidării
este îmbogăţirea unuia dintre soţi în
defavoarea celuilalt, dar bunurile dobândite prin donaţie, moştenire etc. prevăzute la art. 340, noul Cod Civil, nici sub regimul
comunităţii legale nu ar fi fost supuse lichidării, fiind bunuri proprii ale soţului dobânditor, în general fiind întemeiate pe un
caracter intuitu personae al dobândirii. Cu atât mai puţin, dobândirea unui asemenea bun în timpul căsătoriei cu participare la
achiziţii nu poate da naştere unei creanţe de participare. Pentru proba patrimoniului originar se vor aplica dispoziţiile art. 361,
noul Cod Civil şi ale art. 362, alin. 2 noul Cod Civil. Prin achiziţii nete, doctrina franceză înţelege valoarea îmbogăţirii soţului
prin munca şi economiile sale şi nu valoarea îmbogăţirii globale.
- de asemenea, lipsesc reguli de evaluare a
bunurilor, deoarece masa de bunuri achiziţionate este doar o valoare contabilă, exprimată în monedă şi nu un patrimoniu.
Patrimoniul originar şi cel final trebuie evaluate. Mai ales dacă bunuri originare au fost înstrăinate şi/sau bunuri noi s-au
subrogat celor originare. în principiu,valoarea patrimoniului iniţial se stabileşte prin raportare la ziua lichidării, adică bunurile
iniţiale sunt evaluate la valoarea din ziua lichidării. Bunurile înstrăinate, dacă nu a operat subrogaţia, trebuie să figureze în
patrimoniul iniţial cu valoarea de la data înstrăinării. Dacă a operat subrogaţia, avem două ipoteze: dacă bunul nou a fost
finanţat integral cu vechiul bun, atunci valoarea bunului nou subrogat trebuie să figureze în patrimoniul iniţial; dacă bunul
originar a permis numai parţial finanţarea unui nou bun, atunci în activul originar se va regăsi numai fracţiunea din bunul
subrogat, corespunzătoare finanţării.
- din activ se deduce pasivul originar. Dacă pasivul originar depăşeşte activul, atunci activul net se consideră zero.
- activul final cuprinde toate bunurile, inclusiv cele originare, care au mai rămas în patrimoniul soţului şi cele care ar fi fost
proprii.
- momentul la care se naşte dreptul la creanţa de participare este momentul încetării regimului matrimonial, în cazul divorţului,
regimul matrimonial încetează între soţi, la data introducerii cererii de divorţ, conform art. 385 alin. 1, noul Cod Civil, dar în
temeiul alin. 2 oricare dintre soţi poate cere instanţei să constate că regimul matrimonial a încetat la data separaţiei în fapt. In
cazul încetării regimului matrimonial prin deces, dreptul la creanţa de participare ia naştere la data decesului. Lipseşte o
prevedere clară ca în dreptul francez, dar este evident că dreptul soţului decedat de a participa la achiziţiile celuilalt soţ se
transmite moştenitorilor acestuia.
- apreciem că acţiunea în lichidare judiciară a creanţei de participare este prescriptibilă în termenul de trei ani de la data
încetării regimului, în temeiul art. 2517, noul Cod Civil, coroborat cu art. 2502, noul Cod Civil. Spre deosebire de acţiunea de
partaj, care este imprescriptibilă, creanţa de partcipare urmează regulile obişnuite ale prescripţiei drepturilor de creanţă.
- soţii pot stabili alte reguli pentru lichidarea regimului lor şi calculul creanţei de participare. Nu există o prevedere expresă care
să limiteze dreptul soţilor de a stipula în această materie, singurele limite sunt cele deduse din respectarea regimului primar sau
al altor reguli imperative. în practica franceză se utilizează, spre exemplu, clauze de excludere a bunurilor profesionale de la
participarea la achiziţii, sau de excludere de la lichidare a creanţei de participare, în caz de divorţ sau de deces, clauze de
diminuare a patrimoniului originar etc.
III. REGIMUL MATRIMONIAL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT ROMÂN
Conform art. 2590 alin. 1, noul Cod Civil, legea aplicabilă regimului matrimonial este legea aleasă de soţi. In temeiul alin. 2,
libertatea de alegere este limitată la legea statului pe teritoriul căruia unul dintre ei îşi are reşedinţa obişnuită la data
alegerii;legea statului a cărui cetăţenie o are oricare dintre ei la data alegerii;legea statului unde îşi stabilesc prima reşedinţă
obişnuită comună, după celebrarea căsătoriei.
Este important să precizăm că soţii nu pot alege mai multe legi aplicabile regimului lor matrimonial şi, spre deosebire de
materia contractului, nu pot alege orice lege aplicabilă. Prevederea este asemănătoare cu cea a art. 3 din Convenţia de la Haga
din 04 martie 1978 cu privire la legea aplicabilă regimurilor matrimoniale - ratificată de Franţa - cu diferenţa că ultima ipoteză
presupune reşedinţa comună, în cazul textului din noul Cod Civil şi reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi, în cazul Convenţiei
de la Haga.
Această lege, desemnată de soţi ca aplicabilă, va reglementa toate bunurile soţilor, indiferent de locul situării acestora, domeniul
său de aplicare fiind stabilit de art. 2593, noul Cod Civil. O prevedere care se regăseşte în Convenţia de la Haga, atât la art. 3
alin. 2, cât şi la art. 6 alin. 2, care ar fi putut fi utilă şi în noul Cod Civil, dă dreptul soţilor, atât la alegerea unei legi aplicabile,
înainte de încheierea căsătoriei, cât şi la schimbarea prin convenţie a legii anterior aplicabile, fie că ea era determinată obiectiv
sau subiectiv, să supună bunurile imobile legii locului situării acestora.
în temeiul art. 2591 alin. 1, convenţia de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial se poate încheia fie înainte de
celebrarea căsătoriei, fie la momentul încheierii căsătoriei, fie în timpul căsătoriei. Aceasta înseamnă atât că soţii pot desemna
legea aplicabilă, dar şi că pot modifica în timpul căsătoriei legea, până atunci aplicabilă, chiar dacă este vorba de o lege aleasă
de ei sau o lege care a fost determinată obiectiv. Efectele acestei alegeri sunt totuşi limitate pentru viitor şi cu protejarea
drepturilor terţilor.
Condiţiile de formă ale convenţiei de alegere a legii aplicabile sunt cele prevăzute fie de legea aplicabilă regimului matrimonial,
fie de legea locului încheierii convenţiei de alegere. în toate cazurile, alegerea legii aplicabile trebuie să fie expresă şi constatată
printr-un înscris semnat şi datat de soţi sau să rezulte in mod neîndoielnic din clauzele unei convenţii matrimoniale. Când legea
română este aplicabilă, trebuie respectate exigenţele de formă stabilite de aceasta pentru validitatea convenţiei matrimoniale.
Aplicaţie practică:
- dacă soţii se căsătoresc în faţa unei autorităţi străine, cel puţin unul dintre ei este cetăţean român, solicită, în temeiul art. 44 din
Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă, transcrierea căsătoriei. în certificatul de căsătorie nu s-a făcut menţiune despre
alegerea legii aplicabile. Consulul va trebui să îi întrebe în primul rând dacă au făcut o convenţie de alegere a legii aplicabile
regimului matrimonial, dacă da, va putea nota acest fapt, iar când legea aplicabilă este legea română, atunci convenţia de
alegere a legii aplicabile va trebui să îmbrace forma autentică şi să urmeze publicitatea prevăzută la art. 334, noul Cod Civil.
Aşadar, chiar dacă soţii nu au ales un regim matrimonial convenţional, ci numai legea aplicabilă ca fiind cea română, un
exemplar al convenţiei de alegere va fi comunicat RNNRM şi un exemplar va fi păstrat de consul ca să facă menţiunile
corespunzătoare în registrele de stare civilă, în continuare aplicându-se art. 44 alin. 2 din Legea nr. 119/1996.
Notă: In ceea ce priveşte situaţia actelor de stare civilă ale cetăţenilor străini cu domiciliul sau reşedinţa în România, cât şi pe
cetăţenii români aflaţi în străinătate sunt incidente dispoziţiile art. 4, art. 43 şi ale art. 44 alin. 3 din Legea nr. 119/1996,
republicată.
Art 4
(1) Cetăţenii străini care au domiciliul sau se află temporar în România pot cere înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă,
în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români.
(2) Persoanele fără cetăţenie sunt obligate să solicite înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă la serviciul public comunitar
local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, la primăria competentă.
(3) Cetăţenii străini pot cere, iar persoanele fără cetăţenie sunt obligate să solicite înscrierea de menţiuni pe actele de stare
civilă întocmite în registrele de stare civilă române.
(4) Dacă un cetăţean străin s-a căsătorit sau a decedat pe teritoriul României, ofiţerul de stare civilă care a întocmit actul va
trimite, în termen de 5 zile de la înregistrare, un extras de pe actul respectiv organului competent al Ministerului Administraţiei
şi Internelor, care îl va transmite misiunii diplomatice sau oficiului consular al ţării respective acreditate în România, potrivit
obligaţiilor izvorâte din tratate, acorduri sau convenţii la care România este parte sau pe bază de reciprocitate.
Art 43
(1) întocmirea actelor de stare civilă privind pe cetăţenii români aflaţi în străinătate se face la misiunile diplomatice, la oficiile
consulare de carieră ale României sau la autorităţile locale competente.
(2) Cetăţenii români aflaţi în străinătate pot solicita înscrierea în registrele de stare civilă române, de la misiunile diplomatice
sau oficiile consulare de carieră ale României, a certificatelor de stare civilă eliberate de autorităţile străine, care îi priveşte, în
cazul în care înregistrarea actului sau faptului de stare civilă a fost făcută în prealabil la autoritatea din statul în care aceştia se
află; înscrierea se face cu aprobarea şefilor misiunilor diplomatice sau ai oficiilor consulare, iar refuzul acestora se motivează.
(3) Autoritatea competentă în materie de evidenţă a populaţiei repartizează misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale
României liste cu coduri numerice precalculate, în vederea înscrierii lor în actele de naştere întocmite şi în certificatele eliberate
în baza acestora.
Art 44
(1) Şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României încheie căsătorii între cetăţeni români sau dacă
unul dintre viitorii soţi este cetăţean român, dacă aceasta este în concordanţă cu legislaţia ţării în care sunt acreditaţi şi dacă cel
puţin unul dintre viitorii soţi, cetăţean român, are domiciliul sau reşedinţa în circumscripţia consulară a misiunii diplomatice ori
a oficiului consular.
(2) Misiunile diplomatice şi oficiile consulare de carieră ale României trimit, prin Ministerul Afacerilor Externe, actele din
primul exemplar al registrelor de stare civilă, pe măsura completării lor, la serviciul public
comunitar local de evidenţă a persoanelor al sectorului 1 al municipiului Bucureşti, împreună cu documentele primare pe baza
cărora s-a întocmit actul Al doilea exemplar al actelor din registrele de stare civilă va fi trimis, în termen de 30 de zile de la data
când toate actele au fost completate, la serviciulpublic comunitar local de evidenţă a persoanelor al municipiului Bucureşti.
(3) Actele de stare civilă ale cetăţenilor români, întocmite de autorităţile străine, au putere doveditoare în ţară numai dacă sunt
înscrise sau transcrise în registrele de stare civilă române. Transcrierea certificatelor şi a extraselor de stare civilă se efectuează
cu aprobarea primarului unităţii administrativ-teritoriale de la locul de domiciliu al solicitantului, cu avizul prealabil al
serviciului public comunitar judeţean de evidenţă a persoanei. Cetăţeanul mmân este obligat ca, în termen de 6 luni de la
întoarcerea în ţară sau de la primirea din străinătate a certificatului sau a extrasului de stare civilă, să ceară transcrierea acestor
acte la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau la primăria unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază
domiciliază.
(4) înscrierea sau transcrierea în registrele de stare civilă române a certificatelor sau a extraselor de stare civilă eliberate de
autorităţile străine, care nu conţin toate rubricile prevăzute de certificatele de stare civilă române, se efectuează pe baza
documentului original emis de autorităţile străine şi a altor înscrisuri autentice, emise de autorităţile publice competente române
sau, după caz, străine, care fac dovada datelor ce trebuie înscrise la rubricile respective, prezentate de solicitant.
(5) Transcrierea certificatelor şi a extraselor de stare civilă privind cetăţenii români care nu au avut niciodată domiciliul în
România se face cu aprobarea primarului sectorului 1 al municipiului Bucureşti şi cu avizul prealabil al Direcţiei Generale de
Evidenţă a Persoanelor a Municipiului Bucureşti.
(6) Cetăţenii români ale căror acte de stare civilă au fost înregistrate în localităţi care au aparţinut României, iar în prezent se
găsesc pe teritoriul altor state, pot solicita întocmirea actelor de stare civilă la serviciul public comunitar local de evidenţă a
persoanelor sau la primăria unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază îşi au domiciliul, pe baza extrasului de pe actul de
stare civilă ce se găseşte în păstrarea Arhivelor Naţionale, cu aplicarea prevederilor art. 11 alin. (3). Transcrierea acestor extrase
în registrele de stare civilă se face cu aprobarea primarului unităţii administrativ-teritoriale de la locul de domiciliu al
solicitantului şi cu avizul prealabil al serviciului public comunitar judeţean de evidenţă a persoanelor sau, după caz, al Direcţiei
Generale de Evidenţă a Persoanelor a Municipiului Bucureşti.
în lipsa unei alegeri, regimul matrimonial este supus legii aplicabile efectelor generale ale căsătoriei. In temeiul ait. 2589, legea
aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei este legea reşedinţei obişnuite comune a soţilor, iar în lipsă, legea cetăţeniei comune
a soţilor. în lipsa cetăţeniei comune, se aplică legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată. Punctul de legătură
principal în determinarea legii aplicabile efectelor generale ale căsătoriei este reşedinţa comună a soţilor, iar în lipsa acesteia,
cetăţenia lor comună. Trebuie subliniat faptul că noţiunea de reşedinţă în dreptul internaţional privat este diferită de noţiunea de
reşedinţă în dreptul intern. Astfel, în dreptul intern reşedinţa este definită de art. 88, noul Cod Civil, ca fiind locul unde
persoana fizică îşi are locuinţa secundară, iar proba acesteia se poate face numai cu menţiunile înscrise în cartea de identitate,
conform art 91, noul Cod Civil. în dreptul internaţional privat, determinarea şi proba reşedinţei se face conform art. 2570, noul
Cod Civil. Astfel, reşedinţa obişnuită a persoanei fizice este în statul în care persoana îşi are locuinţa sau aşezarea principală,
chiar dacă nu a îndeplinit formalităţile legale de înregistrare, iar proba acesteia se poate face prin orice mijloc.
Alineatele 2 şi 3 din art. 2589, noul Cod Civil, sunt de o importanţă deosebită. Ele stabilesc caracterul imperativ al legii
determinate obiectiv, cu privire la regimul primar şi al legii locului situării locuinţei familiale, cu privire la drepturile soţilor şi
regimul juridic al actelor asupra acesteia, independent de regimul matrimonial ales.
(2)Legea determinată potrivit alin. (1) se aplică atât efectelor personale, cât şi efectelor patrimoniale ale căsătoriei pe care
această lege le reglementează şi de la care soţii nu pot deroga, indiferent de regimul matrimonial ales de aceştia.
(3)Prin excepţie de la prevederile alin. (2), drepturile soţilor asupra locuinţei familiei, precum şi regimul unor acte juridice
asupra acestei locuinţe sunt supuse legii locului unde aceasta este situată.
In situaţia în care soţii aleg o altă lege aplicabilă regimului lor matrimonial, în conformitate cu art. 2590 din noul Cod Civil,
regimul primar va fi cel stabilit de legea determinată, potrivit art. 2589 şi nu de legea pe care ei au ales-o. De asemenea,
dispoziţiile ce protejează locuinţa familială şi actele juridice cu privire la acestea sunt cele stabilite de legea locului unde
aceasta este situată.
In acest sens, s-a pronunţat şi Curtea de Casaţie franceză care leagă regimul primar de statutul personal şi nu de legea aplicabilă
regimului matrimonial,
considerând regulile regimului primar (corespondentul art. 312 - art.328 noul Cod Civil) sunt de aplicare teritorială în Franţa,
fiind calificate lois de police sau legi de aplicare imediată, aplicabile prin simplul efect al căsătoriei, indiferent de regimul
matrimonial ales.
De exemplu, doi soţi cetăţeni români, unul cu reşedinţa în Franţa şi altul cu reşedinţa în Italia. Ei aleg ca lege aplicabilă
regimului lor matrimonial legea franceză, ca lege a statului pe teritoriul căruia unul dintre soţi are reşedinţa obişnuită în
momentul alegerii, conform art. 2590 alin.2 lit. a. în temeiul alin. 2 al art. 2589, regimul primar este reglementat de legea
română. De asemenea, dacă ei achiziţionează o locuinţă familială în România, drepturile soţilor asupra acesteia vor fi cele
prevăzute de legea română, chiar dacă regimul lor matrimonial este guvernat de o altă lege.
Atunci când locuinţa familiei este situată în România, indiferent de legea aplicabilă regimului matrimonial, atât noţiunea de
locuinţă a familiei, cât şi drepturile soţilor asupra acesteia vor fi stabilite de prevederile art. 321-art. 323 noul Cod Civil.
Art 2592 - Determinarea obiectivă a legii aplicabile regimului matrimonial
Dacă soţii nu au ales legea aplicabilă regimului lor matrimonial, acesta este supus legii aplicabile efectelor generale ale
căsătoriei.
Art 2593 - Domeniul legii aplicabile regimului matrimonial
(1) Legea aplicabilă regimului matrimonial reglementează:
a) condiţiile de validitate a convenţiei privind alegerea legii aplicabile, cu excepţia capacităţii;
b) admisibilitatea şi condiţiile de validitate ale convenţiei matrimoniale, cu excepţia capacităţii;
c) limitele alegerii regimului matrimonial;
d) posibilitatea schimbării regimului matrimonial şi efectele acestei schimbări;
e) conţinutul patrimoniului fiecăruia dintre soţi, drepturile soţilor asupra bunurilor, precum şi regimul datoriilor soţilor;
f) încetarea şi lichidarea regimului matrimonial, precum şi regulile privind împărţeala bunurilor comune.
(2) Cu toate acestea, formarea loturilor, precum şi atribuirea lor sunt supuse legii statului unde bunurile sunt situate la data
partajului.
Domeniul de reglementare a legii aplicabile regimului matrimonial este clar stabilit şi exceptează de la aceasta formarea
loturilor şi atribuirea acestora. Alineatul 2 trebuie corelat cu dispoziţiile art. 2613 din noul Cod Civil privind legea aplicabilă
bunurilor. Astfel, natura şi întinderea drepturilor reale asupra bunurilor va fi totuşi stabilită de legea locului situării. Spre
exemplu, o clauză de preciput va fi supusă legii aplicabile regimului matrimonial, dar dacă aceasta are ca obiect uzufructul unui
bun imobil situat în Anglia, stat care nu cunoaşte dreptul de uzufruct, această clauză va fi inaplicabilă.
In exemplul dat la art. 2589, chiar dacă legea aplicabilă regimului matrimonial este legea aleasă de părţi, adică legea franceză,
şi aceasta va stabili modul în care se lichidează regimul matrimonial, pentru formarea loturilor ce cuprind bunuri situate în
România şi atribuirea acestora se va aplica legea română. Cu toate acestea, în cazul soţilor care au bunuri pe teritoriul mai
multor state şi loturile conţin bunuri din state diferite, se va proceda la o aplicare simultană a mai multor legi, în funcţie de
situarea bunurilor. Trebuie menţionat că operaţiunile de publicitate ale actului de partaj vor fi supuse dispoziţiilor art. 2626 din
Noul Cod Civil.
Art 2594 - Legea aplicabilă condiţiilor de formă ale convenţiei matrimoniale
Condiţiile de formă cerute pentru încheierea convenţiei matrimoniale sunt cele prevăzute de legea aplicabilă regimului
matrimonial sau cele prevăzute de legea locului unde aceasta se încheie.
Art 2595 - Ocrotirea terţilor
(1) Măsurile de publicitate şi opozabilitatea regimului matrimonial faţă de terţi sunt supuse legii aplicabile regimului
matrimonial.
(2) Cu toate acestea, atunci când la data naşterii raportului juridic dintre un soţ şi un terţ aceştia aveau reşedinţa obişnuită pe
teritoriul aceluiaşi stat, este aplicabilă legea acestui stat, cu excepţia următoarelor cazuri:
a) au fost îndeplinite condiţiile de publicitate sau de înregistrare prevăzute de legea aplicabilă regimului matrimonial;
b) terţul cunoştea, la data naşterii raportului juridic, regimul matrimonial sau l-a ignorat cu imprudenţă din partea sa;
c) au fost respectate regulile de publicitate imobiliară prevăzute de legea statului pe teritoriul căruia este situat imobilul.
Art 2596 - Schimbarea reşedinţei obişnuite sau a cetăţeniei
(1) Legea reşedinţei obişnuite comune sau legea cetăţeniei comune a soţilor continuă să reglementeze efectele căsătoriei în
cazul în care unul dintre ei îşi schimbă, după caz, reşedinţa obişnuită sau cetăţenia.
(2) Dacă ambii soţi îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau, după caz, cetăţenia, legea comună a noii reşedinţe obişnuite sau a noii
cetăţenii se aplică regimului matrimonial numai pentru viitor, dacă soţii nu au convenit altfel, şi, în niciun caz, nu poate
prejudicia drepturile terţilor.
(3) Cu toate acestea, dacă soţii au ales legea aplicabilă regimului matrimonial, ea rămâne aceeaşi, chiar dacă soţii îşi schimbă
reşedinţa obişnuită sau cetăţenia.
în dreptul internaţional privat român este consacrat, după acelaşi model al Convenţiei de la Haga, principiul mutabilităţii
automate a legii aplicabile. Astfel, schimb aria punctului de legătură folosit în determinarea legii aplicabile duce la schimbarea
legii aplicabile. Cu toate acestea, pentru că punctul de legătură este reşedinţa comună , respectiv cetăţenia comună a soţilor,
faptul că doar unul dintre soţi şi-a schimbat reşedinţa sau cetăţenia nu poate fi de natură să schimbe legea aplicabilă.
De asemenea, soţii pot împiedica prin convenţie mutabilitatea automată, în aceleaşi condiţii în care pot alege o altă lege
aplicabilă regimului matrimonial, cu respectarea condiţiilor de formă şi publicitate, prevăzute de art. 2591 alin. 2, noul Cod
Civil.
De asemenea, mutabilitatea automată nu se aplică şi soţilor care au ales legea aplicabilă în temeiul art. 2590 alin. 2, noul Cod
Civil. Dacă soţii au ales o lege aplicabilă, faptul că şi-au schimbat reşedinţa comună sau cetăţenia comună este fară efect în
privinţa legii aplicabile regimului matrimonial, care va fi în continuare supus legii pe care ei au desemnat-o ca aplicabilă.
@@@@@@@@@@@

Partajul

Ca și până acum, partajul se poate soluționa odată cu divorțul sau ulterior, atât pe cale notarială cât și în instanță.

Partajul pe cale notarială

Se realizează ori de câte ori soții (foștii soți) se înțeleg în privința modului de partajere a bunurilor comune. În caz contrar,
notarul va îndruma părțile pentru soluționare în instanță.
Costurile: de fiecare dată, se va plăti taxa de 3% la valoarea bunurilor partajabile, pe lângă onorariul notarului. Nu există o
reglementare care să prevadă restituirea acestei taxe de 3% achitată statului și reținută de notariat.
In ipoteza în care taxa de 3% este împovărătoare pentru părți, acestea pot soluționa divorțul pe cale notarială iar partajul să-l
soluționeze ulterior, pe cale judiciară, dar numai prin acordul de mediere pentru a beneficia de restituirea taxei de timbru, în
condițiile Legii 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator. Tot astfel se poate soluționa divorțul pe cale
administrativă și ulterior partajul, prin instanță.

Partajul pe cale judiciară

Odată cu divorțul, soții pot solicita instanței să se pronunțe și cu privire la partaj sau pot solicita ulterior partajul, prin cerere
separată.
Modalitatea de partajare a bunurilor comune poate fi stabilită de soți de comun acord sau va fi stabilită de instanță după
administrarea probelor aferente.
Costurile: taxa de 3% la valoarea bunurilor partajabile, pe lângă onorariul de avocat dacă soții beneficiază de servicii
avocațiale, cu excepția situațiilor în care părțile pot beneficia de ajutorul public judiciar conform OUG 51/2008.
Taxa de timbru de 3% va putea fi restituită, la cerere, dacă soții încheie un acord de mediere prin care stabilesc modalitatea de
partajare a bunurilor comune.

Restituirea taxei de timbru se poate obține potrivit următoarelor posibilități:

1.Se declanșează procedura judiciară cănd soții depun la instanță cererea de divorț prin acordul părților (cererea poate fi depusă
și numai de către unul dintre soți). Ulterior, la termenul soicitat de către instanță, soții depun acordul de mediere ce va cuprinde
și partajul. Odată cu acordul, se depune cererea de restituire a taxei de timbru. Instanța ia act de acordul acestora, verifică
legalitatea acordului și-l înciviințează.
2.Se apelează la procedura notarială sau administrativăpentru soluționarea divorțului și a cererilor accesorii iar ulterior va fi
soluționat partajul în instanță, prin mediere, potrivit procedurii descrise în pararaful anterior.

Ca atare, se beneficiază de restituirea taxei de timbru numai dacă soții/foștii soți ajung la o înțelegere prin mediere și cer
încuviințarea acordului în instanță.

Felurile partajului
- partajul poate fi convențional(prin bună învoială) sau judiciar(prin hotărâre judecătorească);
- dacă un coproprietar este lipsit de capacitate de exerciţiu ori are capacitate de exerciţiu restrânsă, partajul
va putea fi făcut prin bună învoială numai cu autorizarea instanţei de tutelă, precum şi, dacă este cazul, a ocrotitorului legal;
- partajul prin bună învoială poate fi desfiinţat pentru aceleaşi cauze ca şi contractele;
- în cazul bunurilor imobile, pentru îndeplinirea condițiilor de valabilitate, părțile trebuie să ceară autentificarea notarială a
acordului sau încuviințarea instanței.

Modalităţile de partajare sunt următoarele:

- în natură, proporţional cu cota-parte a fiecărui coproprietar ce va fi stabilită;
- atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia din soți/foștii soți, la
cererea acestora;
- vânzarea bunului şi distribuirea preţului: vânzarea bunului se face în modul stabilit de soți iar în caz de neînţelegere, la
licitaţie publică, în condiţiile legii, iar distribuirea preţului se va face în conformitate cu cotele stabilite, de comun acord sau de
către instanță;

Valoarea bunurilor partajabile

Se stabilește de comun acord de către soți/foștii soți. Avantajul stabilirii de comun acord este dat de faptul ca seevită costurile
privind expertul evaluator și se evită prelungirea duratei de soluționare a partajului.
La valoarea ce se stabilește pentru toate bunurile partajabile se calculează taxa de timbru de 3%.

Dacă părțile nu se înțeleg cu privire la valoarea bunurilor partajabile, instanța va numi un expert evaluator care va stabili
cuantumul acesteia.

Bunurile ce se partajează:
bunurile mobile și imobile dobândite de soți în timpul căsătoriei.

Efectele partajului
- dreptul de proprietate asupra bunurilor partajate se naşte de la data stabilită prin actul de partaj, dar nu mai devreme de data
încheierii actului, în cazul împărţelii voluntare, sau, după caz, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti;
- în cazul imobilelor, efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul de partaj încheiat în formă autentică sau
hotărârea judecătorească rămasă definitivă, după caz, au fost înscrise în cartea funciară;

@@@@@@#
Partajul judiciar este procedura prin care bunurile comune dobandite de soti pe parcursul casniciei se impart intre acestia, de
regula concomitent sau imediat ulterior divortului.
Sotii pot ajunge la o intelegere cu privire la impartirea bunurilor sau, daca acest lucru nu este posibil, instanta de judecata
decide asupra modului de solutionare a partajului.
Conform Noului Cod Civil, regimul matrimonial al sotilor are o importanta deosebita pentru realizarea partajului intrucat, in
functie de acest regim, instanta va constata care dintre bunurile sotilor sunt comune si va decide modalitatile de impartire a
acestora.

Partajul judiciar se solicita de catre unul din soti sau de catre amandoi si din punct de vedere practic are anumite particularitati.
Cea mai importanta dintre acestea este faptul ca, in cazul in care sotii nu se inteleg, bunurile care urmeaza sa se imparta trebuie
expertizate cu privire la valoarea lor de circulatie si, de asemenea, cu privire la posibilitatea de a fi impartite in natura.
Nu este obligatoriu ca partajul bunurilor comune sa aiba loc, sotii putand sa ramana proprietari pe cote-parti pe termen nedefinit.
Totusi, in practica, realizarea partajului judiciar in timp
cat
mai scurt dupa divort este extrem de utila pentru ambii soti.

Un proces tipic de partaj, in care sotii detin, de exemplu, un apartament si cateva bunuri mobile, se poate finaliza cu atribuirea
apartamentului si a bunurilor catre unul din soti, cu obligarea acestuia de a-l despagubi de celalalt sot cu o suma de bani egala cu
valoarea cotei sale de contributie.
Totusi, multe procese de partaj au un grad mai ridicat de complexaitate, intrucat sotii pot detine mai multe bunuri imobile sau poat
avea si credite bancare garantate cu respectivele bunuri. In plus, indiferent de complexitatea cauzei, durata si costurile partajului
judiciar pot cu usurinta scapa de sub control.

Serviciile Cabinetului nostru in cazurile de partaj judiciar sunt printre cele mai ample si, in plus fata de serviciile noastre uzuale,
includ:
- consultanta juridica de specialitate in legatura cu regimul matrimonial si bunurile dobandite de soti;
- analiza structurii taxelor datorate catre stat;
- analiza costurilor si a beneficiilor pentru cele mai probabile scenarii de solutionare a partajului;
- monitorizarea continua a costurilor pe parcursul litigiului prin comparatie cu beneficiile rezultatului cel mai probabil;
- negocierea solutiilor de rezolvare amiabila a partajului.

Partajul bunurilor comune - Studiu de caz

Problema:
La scurt timp dupa finalizarea divortului, domnul E ne-a solicitat sa il asistam in procedurile de impartire a
bunurilor dobandite in timpul casatoriei: un apartament in Sectorul 2 Bucuresti, un teren intravilan in comuna
Bragadiru jud. Ilfov, si bunurile mobile din apartament. Regimul matrimonial era cel al bunurilor comune.
Solutia noastra:
Cabinetul nostru a demarat procedura partajului judiciar si, in paralel, a organizat o sedinta pentru negocierea
realizarii unui acord. Doamna si domnul E nu au putut ajunge la un punct comun, motiv pentru care am continuat
procesul de instanta. Pentru a mentine costurile procesului cat mai reduse, l-am sfatuit pe domnul E sa solicite
atribuirea apartamentului si constatarea unei cote de contributie de 50%-50%, urmand ca terenul fie sa revina
doamnei E, fie sa fie vandut la licitatie in cadrul procesului. Domnul E a acceptat si, in final, instanta a decis
atribuirea apartamentului catre domnul E, atribuirea terenului catre doamna E si, pentru egalizarea loturilor, plata
de catre doamna E a unei sume de 2500 euro.

@@@@@@@@

Regimul comunitatii legale

Dintre formele proprietăţii private, forma de coproprietate aplicată regimului matrimonial unic existent în legislaţia actuală,
până la intrarea în vigoare a Noului Cod civil, proprietatea devălmaşă rămâne pe mai departe aplicabilă sub forma comunităţii
legale de bunuri.
Obiectul regimului comunităţii legale

Potrivit dispoziţiilor art. 339 din Noul Cod civil „Bunurile dobândite în timpul regimului comunităţii legale de oricare dintre
soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor”, dispoziţiile art. 30 din actualul Cod al familiei
fiind păstrate şi parte din ele anihilate prin adoptarea regimurilor matrimoniale. Prin alegerea regimului matrimonial al
comunităţii legale nu mai trebuie dovedită calitatea de bun comun ca şi în reglementarea existentă până la momentul intrării în
vigoare a Noului Cod civil.

În anul 1954, Marea Adunare Naţională a preluat integral Codul familiei sovietic care la articolul 30 prevedea că bunurile
dobândite de soţi, în timpul căsătoriei sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune.

Articolul 31 din Codul familiei a fost piesa de fundament al regimului proprietăţii, care a stabilit proprietatea exclusivă a
fiecărui soţ în parte, după cum urmează: a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei; b) bunurile dobândite în timpul
căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă dispunatorul a prevăzut că ele vor fi comune; c) bunurile de uz
personal şi cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soţi; d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă,
manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de investiţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea
bunuri; e) indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei; f) valoarea care reprezintă şi
înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare.

În noua reglementare, bunul dobândit înainte de încheierea căsătoriei nu mai este considerat şi definit a fi eminamente bun
propriu, întrucât părţile, respectiv soţii, prin convenţia lor pot stabili că regimul matrimonial convenţional să cuprindă şi bunul
său propriu, deşi era dobândit înainte de încheierea căsătoriei şi ar fi fost, prin urmare bun propriu.
Pentru a nu limita şi restrânge voinţa părţilor, legiuitorul a prevăzut limitativ bunurile care nu sunt bunuri comune, ci bunuri ale
fiecărui soţ potrivit dispoziţiilor art. 340 din Noul Cod civil.
Dispoziţiile art. 367 lit. „a” din Noul Cod civil stabilesc şi normă cu caracter derogatoriu de la regimul bunurilor proprii ale
fiecărui soţ, normă cu caracter imperativ ce nu poate forma obiectul regimului convenţional, respectiv:bunurile destinate
exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri
şi bunurile de uz personal.
Aceste două categorii de bunuri, fiind cuprinse şi în reglementarea prevăzută de art. 31 din actualul Cod al familiei nu a
constituit şi nici nu a putut vreodată constitui obiect al vreunei tranzacţii sau obiect al partajului, după cum nici în viitoarea
reglementare nu se poate regăsi în vreunul din categoriile de regimuri matrimoniale.

Noutatea adusă de Codul civil o constituie facerea inventaruluicu privire la bunurile proprii pentru a nu exista confuzie şi pentru
că părţile să aibă cunoştinţă de masa patrimonială cu care şi-au început mariajul.

Articoul 36 din Codul familiei stabileşte ce se va întâmpla cu bunurile comune în situaţie divorţului: “La desfacerea căsătoriei,
bunurile comune se împart între soţi, potrivit învoielii acestora. Dacă soţii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor comune, va
hotărî instanţa judecătorească. Pentru motive temeinice, bunurile comune, în întregime sau numai o parte dintre ele, se pot
împărţi prin hotărâre judecătorească şi în timpul căsătoriei. Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii. Bunurile neîmpărţite,
precum şi cele ce se vor dobândi ulterior, sunt bunuri comune.” Prin reglementarea şi adoptarea regimului matrimonial soarta
bunurilor este cu totul distinctă, în funcţie de regimul matrimonial ales.

În cadrul regimului comunităţii legale, ca şi până acum, fiecare soţ poate dispune şi poate administra bunurile sale proprii, fără
consimţământul celuilalt soţ.

Urmărirea bunurilor comune

Urmărirea bunurilor comune de către creditori nu se poate face, decât după ce se vor fi urmărit bunurile soţului debitor, ca şi
reglementarea de până la intrarea în vigoare a Noului Cod civil, operând în acest caz beneficiul de discuţiune reglementat de
teoria generală a obligaţiilor.

În cadrul regimului comunităţii legale soţii răspund cu bunurile comune pentru datoriile comune potrivit dispoziţiilor art. 351
din Noul Cod civil,tocmai pentru a se evita introducerea sau utilizarea vreunei clauze nescrise, clauză care ar avea efect leonin.
Legea reglementează raportul de creditor debitor al unuia dintre soţi faţă de celălalt recunoscând şi un drept de retenţie în
favoarea soţului creditor, care a suportat cu bunurile proprii, ori acoperirea unor creanţe din datoriile comune.
Pentru că munca prestată este o activitate personală şi unică la nivelul şi din partea fiecărui individ, legiuitorul a ales să schimbe
regimul posibilităţii executării veniturilor profesionale sau din muncă al vreunuia dintre soţi. De esenţa contractului de muncă
fiind obţinerea unei contraprestaţii ca preţ al muncii efectuate, în vederea întreţinerii familiei proprii, precum şi a evoluţiei
profesionale, sociale, dispoziţiile din viitoarea reglementare prevăd în cuprinsul art. 354 din Noul Cod civil că nu pot fi
“urmărite veniturile din muncă ale unui soţ şi nici veniturile asimilate acestora pentru datoriile comune asumate de către celălalt
soţ”, cu excepţia situaţiei în care datoriile sunt cauzate de necesitatea acoperirii „cheltuielilor obişnuite” ale căsătoriei şi sunt
contractate de către oricare dintre soţi.

Dacă în actuala reglementare, potrivit dispoziţiilor art. 1310 Cod civil: „Toate lucrurile care sunt în comerţ, pot să fie vândute,
afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta”, normă care constituie regulă, de la care există anumite excepţii, printre care de
notorietate este faptul că vinderea reglementată de art. 1307 Cod civil, ce reglementează vânzarea între soţi este nulă, de la care
există însă şi precizări derogatorii, în viitoarea reglementare, respectiv potrivit art. 317 diin Noul Cod civil prevede că: „Dacă
prin lege nu se prevede altfel, fiecare soţ poate să încheie orice acte juridice cu celălalt soţ…”, astfel vânzarea între soţi se va
putea efectua fără a mai fi sancţionată cu nulitatea absolută. Tot în această privinţă creditorii sunt apăraţi de acţiunea pauliană
ce o pot intenta, precum şi de posibilitatea luării la cunoştinţă de regimul matrimonial ales.

De precizat este faptul că aşa cum nici o terţă persoană nu poate interveni în privinţa exprimării acordului soţilor la încheierea
căsătoriei, în sensul strict al manifestării acestuia, în egală măsură nicio terţă persoană nu poate interveni nici la alegerea
regimului matrimonial, precum nici la modificarea acestuia.

Încetarea regimului matrimonial al comunităţii legale

Regimul matrimonial al comunităţii legale ia sfârşit pe mai multe căi, respectiv:

1. Prin desfacerea căsătoriei prin divorţ caz în care potrivit dispoziţiilor art. 356 din Noul Cod civil, „foştii soţi rămân
coproprietari în devălmăşie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei-părţi ce revine fiecăruia”, proprietate devălmaşă
care va înceta potrivit dispoziţiilor art. 358 din Noul Cod civil.
2. În caz de lichidare a comunităţii, după care se procedează la efectuarea partajului asupra bunurilor comune, cu aplicarea
prezumţiei de contribuţie egală la dobândirea acestora.
3. În caz de partaj în timpul regimului comunităţii cu procedura prevăzută de dispoziţiile art. 358 din Noul Cod civil, fie pe cale
amiabilă prin partaj voluntar autentificat de către un notar public, fie în caz de neînţelegere pe cale judecătorească potrivit
dispoziţiilor art. 370 din Noul Cod civil, ce reglementează separaţia de bunuri în timpul căsătoriei şi are drept consecinţă
schimbarea regimului matrimonial din cel al comunităţii legale, în cel al separaţiei de bunuri.
4. În caz de deces al unuia dintre soţi, potrivit dispoziţiilor art. 350 din Noul Cod civil, fiecare soţ poate dispune prin legat de
partea ce i s-ar cuveni, la încetarea căsătoriei, din comunitatea de bunuri.

Sancţiunea nerespectării regimului convenţional constă în nulitatea absolută potrivit dispoziţiilor art. 359 din Noul Cod civil, în
măsura în care nicio clauză „nu este compatibilă cu regimul comunităţii convenţionale”. Norma de drept conferă părţilor,
respectiv soţilor posibilitatea de a-şi stabili modalitatea de împărţire a activului patrimonial, iar orice dispoziţie contrară
reglementărilor juridice atrage aplicarea principiului restitutio în integrum.

+@@@@@@###
Regimul separatiei de bunuri

În cadrul acestui regim matrimonial fiecare dintre soţi este proprietarul exclusiv al bunurilor dobândite înainte de încheierea
căsătoriei, precum şi al bunurilor pe care le dobândeşte în nume propriu după încheierea căsătoriei. În această privinţă, practica
judiciară se va confrunta cu situaţia stabilirii survenienţei banilor din care au fost achiziţionate bunurile. Astfel, mandatul tacit
reciproc în cazul soţilor îşi încetează aplicabilitatea la momentul intrării în vigoare a Noului Cod civil.

Deşi Codul nu distinge asupra bunurilor şi nu le determină în mod concret se pare că asupra bunurilor imobile dobândite înainte
de încheierea căsătoriei, soţii îşi păstrează proprietatea exclusivă, Codul face referire doar la bunurile mobile cu privire la care
se întocmeşte un inventar asupra căruia legiuitorul îl stabileşte indiferent de modalitatea lor de dobândire, important este să fie
bunuri proprii anterioare încheierii căsătoriei.
Pentru eventualitatea neîncheierii acestui inventar, se va aplica prezumţia posesiei, prezumţie relativă ce stabileşte că în lipsa
inventarului posesia valorează proprietate în favoarea soţului care este posesor sau în a cărei posesie se află bunul, cu aplicarea
principiului actori incumbit probatio.
Referindu-se la bunurile proprietate comună pe cote-părţi ale soţilor, legiuitorul indirect face referire atât la bunurile mobile, cât
şi imobile, bunuri care au fost achiziţionate de către amândoi, pe numele amândurora potrivit dispoziţiilor art. 361 alin. 5:”
Dacă bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus, potrivit legii, unei condiţii de formă pentru validitate ori unor cerinţe de
publicitate, dreptul de proprietate exclusivă nu se poate dovedi decât prin înscrisul care îndeplineşte formele cerute de lege”.

În cazul regimului separaţiei de bunuri pot fi încheiate mai multe tipuri de contracte, cum sunt: contract de vânzare cumpărare –
cât timp bunurile sunt proprii atât înainte, cât şi după încheierea căsătoriei funcţie de soţul care îl dobândeşte, celălalt soţ poate
avea calitatea unui vânzător, respectiv cumpărător oarecare, aici ridicându-se problema dreptului de preempţiune, precum şi cea
a preţului sincer şi serios, care nerespectat va atrage dispoziţiile aplicabile contractului de donaţie; un alt tip de contract este
contractul de împrumut, contractul de comodat, etc.
Dispoziţiile art. 363 din Noul Cod civil recunosc oricăruia dintre soţi şi calitatea de titular al unui dezmembrământ al dreptului
de proprietate, respectiv al dreptului de uzufruct, potrivit cu care are obligaţiile unui uzufructuar, nefiind aplicabile dispoziţiile
cu privire la facerea inventarului, a constituirii garanţiei pentru îndeplinirea obligaţiilor uzufructuarului sau a numirii
administratorului uzufructului. Şi în cadrul regimului dotal aşa cum prevedea art. 1243 Cod civil “Bărbatul este supus, în
privinţa averii dotale, la toate obligaţiunile unui uzufructuar”, însă exista posibilitatea contractuală de a se obliga la plata unei
cauţiuni pentru primirea averii dotale.

Încetarea regimului separaţiei de bunuri se realizează prin:

- desfacerea căsătoriei prin divorţ;
- partajul bunurilor comune dobândite potrivit regulilor de la regimul comunităţii legale, fără a fi implicate bunurile dobândite
înainte de încheierea căsătoriei sau după încheierea acesteia însă de către unul şi pe numele unuia dintre soţi, ci numai bunurile
dobândite expresis verbis pe cote-părţi;
- decesul unuia dintre soţi.

Şi în cadrul regimului separaţiei de bunuri este reglementat în mod expres dreptul de retenţieal unuia dintre soţi faţă de celălalt,
drept care subzistă până la recuperarea integrală a datoriilor reciproce, drept de retenţie care este consecinţa acestui regim, spre
deosebire de regimul comunităţii legale în cadrul căruia dreptul de retenţie există în timpul căsătoriei şi se activează pentru
plata datoriilor celuilalt soţ.

În cadrul regimului separaţiei de bunuri, dreptul de retenţie este cel al cesionarului subrogat în drepturile cedentului până la
recuperarea integrală a debitului.

Dreptul de retenţie presupune implicit încetarea căsătoriei. Prin desfacerea căsătoriei, caz în care fiecare soţ rămâne cu bunurile
proprii dobândite anterior căsătoriei, cât şi ulterior încheierii acesteia, bunurile comune fiind supuse procesului de partaj
voluntar sau judiciar.
@@@@@@##

PARTAJUL IN TIMPUL COMUNITATII LEGALE DE BUNURI

Ceea ce am remarcat, din intreaga analiza de pana acum a regimurilor matrimoniale, este conceptia foarte flexibila a actualei
reglementari si importanta deosebita care se da vointei sotilor in privinta raporturilor lor patrimoniale . Spun aceasta
facand comparatie cu vechea reglementare, iar nu cu alte sisteme de drept care, datorita evolutiei lor istorice, au actualmente o
viziune cu mult mai moderna si cu mult mai permisiva decat cea adoptata acum in Romania. Am mai afirmat si cu alta
ocazie ca, in ciuda criticilor exprimate, reglementarea noului cod civil in materia regimurilor matrimoniale a fost una
necesara si este, pentru aceasta perioada, si suficienta intrucat conceptia sociala, educatia juridica si situatia economica nu
impun, dupa parerea mea, alte reglementari mai complexe. Mai mult, sunt de parere ca, la acest moment, existenta unor
norme legale mai moderne ar fi de natura sa creeze in practica mari probleme, sistemul juridic romanesc aflandu-se, sub
acest aspect, intr-o perioada de tranzitie , iar societatea romaneasca avand nevoie de o perioada de "educatie" si de "practica" in
materia regimurilor matrimoniale.
Pentru motivele mai sus exprimate, consider ca maniera in care este reglementat partajul intre soti in timpul regimului
comunitatii legale de bunuri reprezinta un pas important in evolutia legislativa romaneasca si este reflectarea libertatii de
vointa a sotilor in privinta raporturilor lor pecuniare.

Formele partajului

1. Din punctul de vedere al persoanelor care pot cere impartirea bunurilor comune ale sotilor in timpul regimului comunitatii
legale putem clasifica partajul in doua categorii :
a) Partajul cerut de oricare dintre soti - si care, la randul sau, poate fi :
- partaj voluntar ( amiabil ) – care se incheie in forma autentica notariala atunci cand sotii se inteleg cu privire la modul de
impartire a bunurilor comune
- partaj judiciar – incheiat prin instanta de judecata in cazul in care intre soti exista neintelegeri referitoare la modul de impartire
a bunurilor
b) Partajul cerut de creditorii personali ai unuia dintre sotiin situatia in care, dupa executarea bunurilor proprii ale sotului
debitor, datoria nu a fost acoperita in intregime.
2. Din punctul de vedere al gradului de implicare al vointei sotilor in efectuarea partajului distingem intre:
a. Partajul voluntar – care se efectueaza strict si in conformitate cu vointa partilor, fiind incheiat in forma autentica, in fata
notarului public
b. Partajul judiciar - care se realizeaza numai prin intermediul instantei de judecata, putand fiind cerut de oricare dintre soti,
atunci cand intre ei exista neintelegeri cu privire la modul de impartire,
cat
si de creditorii personali ai unuia dintre soti.

Regimul juridic al partajului in timpul comunitatii legale de bunuri

In principiu, impartirea bunurilor intre soti in timpul regimului matrimonial al comunitatii de bunuri este supusa
regulilor generale ale partajului cuprinse in art. 669-692 NCC, grafate insa pe caracteristicile coproprietatii devalmase
specifice casatoriei.
1. Ceea ce doresc sa semnalez in primul rand este diferenta majora intre reglementarea actuala si vechea legislatie, cea a
codului familiei. Astfel, daca anterior partajul intre soti in timpul casatoriei era posibil numai cu caracter exceptional si numai
in forma sa judiciara, acum impartirea bunurilor sotilor in timpul casatoriei lor poate fi facuta cu caracter normal, obisnuit,
atat prin buna invoiala cat si pe cale judecatoreasca. Nu este necesara desfacerea casatoriei prin divort si nici macar incetarea
regimului matrimonial al comunitatii legale de bunuri. Sotii pot, ori de cate ori doresc, la libera lor apreciere si in conformitate
cu vointa lor, sa imparta toate bunurile comune sau numai o parte a acestora, mentinandu-si regimul matrimonial.
2. Ca urmare a partajului, bunurile impartite devin bunuri proprii ale sotului care le-a preluat, cu sau fara sulta. Avand in
vedere ca nu este obligatoriu sa inceteze si regimul matrimonial, toate bunurile care vor fi dobandite de soti ulterior partajului
vor deveni tot bunuri comune, aflate in proprietatea devalmasa a sotilor.
3. Anterior incheierii partajului, conform prevederilor art. 357 alin 2 NCC, trebuie sa fie determinata cota de contributie a
sotilor atat la dobandirea bunurilor comune cat si la indeplinirea obligatiilor comune. In aceasta materie codul civil stabileste
o prezuntie relativa, aceea a egalitatii contributiei sotilor , prezumtie care insa va putea fi inalturata cu orice mijloc de proba.
Nu trebuie sa confundam obligatia de a se stabili cota de contributie cu incheierea unui act de lichidare a regimului
matrimonial. Acesta se va incheia numai in cazul in care sotii doresc sa modifice regimul matrimonial care sa le fie aplicabil.
Este adevarat ca o prima cerinta a actului de lichidare este tocmai stabilirea cotelor de contributie dar, in vreme ce actul de
lichidare va contine obligatoriu si referiri la incetarea regimului matrimonial, in cazul partajului este suficienta numai simpla
stabilire a cotelor de contributie fara a mai fi necesara adugarea altor elemente. Cert este deasemenea ca partajul in timpul
comunitatii de bunuri se incheie fara a fi necesara intocmirea unui act de lichidare. Putem spune deci ca stabilirea cotei de
contributie la dobandirea bunurilor comune si la indeplinirea obligatiilor conjugale este singura conditie, necesara si suficienta
pentru a se putea trece la impartirea unuia, a mai multor bunuri sau a tuturor bunurilor existente in patrimonial comun al
sotilor.
4. Stabilirea cotei de contributie se face avandu-se in vedere situatia patrimoniala a sotilor pana la momentul efectuarii
partajului si opereaza in privinta tuturor bunurilor comune dobandite de soti pana in acel moment, astfel incat, daca sotii nu au
impartit toate bunurile, cota lor de contributie la dobandirea bunurilor ramase in coproprietate se va mentine aceeasi,
respectiv cea declarata si stabilita anterior incheierii actului de partaj initial . Prin urmare, daca sotii hotarasc sa incheie un alt
act de partaj avand ca obiect bunuri dobandite anterior primei imparteli, cota de contributie stabilita cu aceasta ocazie va fi
cea avuta in vedere si la intocmirea oricarui partaj ulterior. Modificarea cotei de contributie este posibila numai in ipoteza in
care obiectul celui de al doilea partaj il reprezinta atat bunuri dobandite anterior cat si bunuri dobandite ulterior primei
imparteli,pe considerentul ca in viata conjugala a sotilor pot interveni fluctuatii care sa determine in mod real asemenea
diferente. In acest caz se va realiza o medie a cotelor de contributie existente anterior si respectiv ulterior primlui act de partaj.
5. Obiectul partajului poate fi reprezentat de un singur bun, de mai multe bunuri comune sau de intreg patrimoniul comun
al sotilor. Dupa efectuarea partajului, bunurile supuse impartirii vor deveni bunuri proprii ale sotului care le-a preluat, iar
celelalte , care n-au facut obiectul actului de partaj, vor ramane bunuri comune.
6. Regimul matrimonial al comunitatii legale de bunuri nu inceteaza prin efectuarea partajului, nici in ipoteza in care
obiectul partajului l-au constituit toate bunurile comune ale sotilor. Aceasta regula este stabilita expres de art. 358 alin 4
NCC . Conform prevederilor art. 355 NCC, regimul matrimonial al comunitatii de bunuri si respectiv proprietatea comuna
devalmasa asupra bunurilor dobandite in timpul acestui regim matrimonial inceteaza numai prin incheierea actului de lichidare
a regimului matrimonial. Efectuarea partajului dupa incetarea regimului matrimonial este lasata la aprecierea sotilor, acestia
nefiind obligati sa supuna impartelii bunurile pe care le-au avut si ramanand liberi sa le stapaneasca in coproprietate pe cote
parti atata vreme cat doresc si le este confortabil aceasta forma de proprietate comuna.
7. Prin aplicarea art. 676 NCC, partajul efectuat de soti in timpul regimului comunitatii legale se va face in principiu in
natura, proportional cu cota fiecaruia sau, daca acest lucru nu este cu putinta, prin atribuirea bunului sau bunurilor catre unul
dintre coproprietari, celalalt avand dreptul sa ceara si sa primeasca, in echivalenta partii sale, o sulta. Trebuie sa subliniem
faptul ca sulta se stabileste la cererea sotului indreptatit sa o primeasca, acesta avand posibilitatea sa nu solicite echivalentul
banesc al partii sale din bunul/bunurile supuse impartelii. In cazul in care se solicita sulta, este obligatoriu ca aceasta sa fie
platita din bani care sa reprezinte bunuri proprii ale sotului debitor, altfel s-ar ajunge la o situatie cel putin ciudata in care
sotul creditor ar contribui la plata propriei sulte. Daca nu se cere plata sultei, acest lucru se va trata ca si o donatie pe care sotul
indreptatit o face celuilalt. Obiectul donatiei il constituie echivalentul banesc al partii sotului care a renuntat la cota sa din
bun si este, in temeiul art. 1031 NCC, revocabila pe toata durata casatoriei. Precizez ca, fiind vorba despre un partaj in care
unul dintre copartajanti renunta la plata sultei, nu putem considera ca obiectul donatiei il constituie insasi partea de bun la care
s-a renuntat, astfel incat sotul sa poata cere, in cazul revocarii donatiei, reintoarcerea bunului in patrimoniul sau, ci numai
suma de bani la care ar fi avut dreptul cu titlu de sulta, pe care o va putea solicita de la sotul ce a preluat bunul integral. Acesta
din urma nu va putea opune prescriptia dreptului de a cere plata sultei intrucat solicitarea celuilalt sot se face in temeiul
dreptului sau de a revoca donatia iar nu in temeiul regulilor generale din materia obligatiilor. Importanta calificarii corecte a
obiectului donatiei intr-un asemenea caz se va releva si in materia mostenirii, intrucat atat reductiunea cat si raportul
donatiilor se vor aprecia avand in vedere acest obiect.
8. Creditorii oricaruia dintre soti precum si creditorii comuni pot interveni in cadrul partajului efectuat atat prin buna
invoiala cat si a celui judiciar. In cazul partajului voluntar nu este vorba despre o interventie propriu zisa a creditorilor ci mai
degraba despre un acord al acestora cu privire la modul in care sotii inteleg sa-si imparta bunurile comune. In cazul partajului
judiciar creditorii pot face o cererea de interventie in interes personal, pe cheltuiala lor.
9. Partajul efectuat de soti in timpul comunitatii legale de bunuri are, conform prevederilor art. 680 NCC, caracter
constitutiv de drepturi, fiecare dintre soti devenind “proprietarul exclusiv al bunurilor sau, dupa caz, al sumelor de bani ce i-
au fost atribuite” cu incepere de la data stabilita in actul de partaj, dar nu mai devreme de data incheierii actului.
@@@@@@