Titlul I.

REGULI GENERALE PRIVIND MOŞTENIREA

Capitolul I. ASPECTE GENERALE PRIVIND MOŞTENIREA

Secţiunea I. NOŢIUNEA DE MOŞTENIRE

În limbajul curent, prin succesiune se înţelege o înşiruire de persoane, fapte sau

fenomene, care urmează una alteia.

În sens juridic, succesiunea sau moştenirea, termeni sinonimi, au un înţeles

specializat desemnând transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una

sau mai multe persoane fizice, juridice sau către stat.

Noţiunea de succesiune sau moştenire poate fi privită în două sensuri:

- lato sensu, succesiunea desemnează orice fel de transmitere de drepturi de la o

persoană la alta, universală, cu titlu universal sau cu titlu particular, atât între vii cât şi

pentru cauză de moarte;

- stricto sensu, succesiunea reprezintă transmisiunea pentru cauză de moarte a

patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane aflate în

viaţă.

În principiu, în materia dreptului de moştenire, noţiunile de „moştenire” şi

„succesiune” sunt sinonime. Legiuitorul a adoptat în Noul Cod civil termenul de

moştenire, preferându-l celui de succesiune, în dorinţa de a folosi un termen tradiţional,

românesc.

La fel ca orice transmisiune, şi moştenirea stabileşte legături între două entităţi: cea

ale cărei drepturi şi obligaţii se transmit, respectiv cea care primeşte.

Persoanele chemate la moştenire se numesc moştenitori, succesori, erezi, legatari

sau urmaşi.

Defunctul sau cel despre a cărui moştenire este vorba, prescurtat poartă denumirea

de decujus (de cuius) care provine din expresia latină “is de cujussuccessioneagitur” (cel

despre a cărui succesiune este vorba), defunct sau autor în materia moştenirii legale, iar în

materia moştenirii testamentare testator.

1
 Patrimoniul care se transmite moştenitorilor se numeşte masă succesorală, lăsământ

succesoral, patrimoniu succesoral ori avere succesorală.

Moştenirea este definită în art. 953 din Codul civil ca fiind „transmiterea

patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă”..

Secţiunea a II-a. REGLEMENTAREA LEGALĂ A MOŞTENIRII

Moştenirea este garantată prin dispoziţiile art. 46 din Constituţia României.

În prezent, instituţia moştenirii este reglementată în Codul civil, Cartea a IV-a

intitulată „Despre moştenire şi liberalităţi”, Titlul I „Dispoziţii referitoare la moştenire în

general” (art.953-962); Titlul II „Moştenirea legală” (art.963-983); Titlul III „Liberalităţile”

(art.984-1099); Titlul IV „Transmisiunea şi partajul moştenirii” (art.1100-1163), care

formează dreptul comun în materia moştenirii.

Aceste dispoziţii legale se aplică moştenirilor dechise după 01.10.2011.

Potrivit art.91 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009

privind Codul civil, moştenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a Codului civil sunt

supuse legii în vigoare la data deschiderii moştenirii, respectiv vechiului Cod civil (Codul

civil de la 1864).

Dispoziţiile legale care reglementează moştenirea se aplică numai în cazul încetării

din viaţă a persoanelor fizice, regulile care guvernează moştenirea neputându-se aplica în

cazul încetării existenţei unei persoane juridice. Pentru persoanele juridice există reguli

specifice, prevăzute în Codul civil, ele transmiţându-şi patrimoniul prin alte căi, precum

absorbţie, fuziune, divizare totală, dizolvare.

Secţiunea a III-a. FELURILE MOŞTENIRII

§1. Noţiuni generale

În funcţie de izvorul vocaţiei la moştenire a celor ce dobândesc patrimoniul

persoanei decedate, moştenirea poate fi legalăsau testamentară.

În acest sens, art. 955 alin.1 din Codul civil prevede: „patrimoniul defunctului se

transmite prin moştenire legală, în măsura în care cel care lasă moştenirea nu a dispus

altfel prin testament”.

În dreptul nostru civil, regula generală o constituie moştenirealegală, iar excepţia

2
moştenirea testamentară.

§2. Moştenirea legală

Moştenirea este legală în cazul în care transmiterea patrimoniului succesoral se face

în temeiul legii la persoanele, în ordinea şi cotele determinate de lege.

Ea intervine în cazul şi în măsura în care defunctul nu a dispus prin testament de

patrimoniul său pentru cauză de moarte sau manifestarea sa de voinţă exprimată în

testament nu poate produce efecte în tot sau în parte (de exemplu, testamentul este nul

pentru vicii de formă).

Moştenirea este tot legală, şi în cazul în care defunctul a lăsat testament, însă acesta

nu cuprinde dispoziţii referitoare la transmiterea patrimoniului succesoral, ci numai alte

dispoziţii, de exemplu, cu privire la numirea unui executor testamentar, cu privire la

înmormântare, dezmoştenirea unor moştenitori, etc.

Moştenirea legală este întotdeauna universală, iar persoanele care dobândesc

moştenirea în temeiul legii sunt moştenitori universali, cu vocaţie la întreg patrimoniu lăsat

de defunct, chiar dacă în concret, existând o puralitate de moştenitori, ei beneficiază

numai de o fracţiune din moştenire.

Rezerva succesorală se culege, în toate cazurile cu titlu universal. Moştenitorii legali

nu pot avea vocaţie, prin lege, la bunuri singulare, privite izolat (ut singuli), deci nu pot

exista moştenitori legali cu titlu particular.

§3. Moştenirea testamentară

Moştenirea este testamentară atunci când transmisiunea masei succesorale are loc

în temeiul voinţei celui care lasă moştenirea, manifestată prin actul unilateral de ultimă

voinţă al testatorului, numit testament.

Persoanele desemnate de testator să culeagă moştenirea în tot sau în parte, se

numesc legatari (moştenitori testamentari).

Legatarii pot fi de trei feluri:

a) universali, când au vocaţie la întregul patrimoniu lăsat de defunct;

b) cu titlu universal, când au vocaţie la o fracţiune din masa succesorală;

c) cu titlu particular, când au chemare numai la bunuri singulare din moştenire,

considerate în individualitatea lor.

3
 §4. Coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară
În art. 955 alin.2 din Codul civil se prevede în mod expres că moştenirea legală

poate coexista cu moştenirea testamentară. Astfel, în ipoteza în care defunctul a făcut doar

legate cu titlu particular, patrimoniul va reveni moştenitorilor legali care vor fi ţinuţi însă

să execute legatele cu titlu particular.

Dacă defunctul a lăsat prin testament întreaga moştenire unor alte persoane decât

moştenitorii rezervatari, aceştia din urmă vor culege rezerva succesorală (în temeiul

moştenirii legale), iar legatarii restul moştenirii (în temeiul moştenirii testamentare).

De asemenea, în cazul în care testatorul a instituit un legatar cu titlu universal care

nu epuizează patrimoniul succesoral, moştenirea va fi testamentară pentru legat şi legală

pentru restul moştenirii.

Rezultă că moştenirea testamentară înlătură moştenirea legală numai dacă nu există

moştenitori rezervatari şi testatorul a instituit unul sau mai mulţi legatari universali care

au vocaţie la întreaga moştenire şi epuizează în întregime patrimoniul succesoral.

În concluzie, moştenitorul legal, gratificat prin testament, poate opta diferit cu

privire la moştenirea legală şi la legat, adică să o accepte pe prima şi să renunţe la legat ori

să accepte legatul şi să renunţe la moştenirea legală.

§5. Vocaţia multiplă la moştenire

Potrivit art. 1102 Cod civil, moștenitorul care, în baza legii sau a testamentului,

cumulează mai multe vocații la moștenire are, pentru fiecare dintre ele, un drept de

opțiune distinct. Legatarul chemat la moștenire și ca moștenitor legal își va putea exercita

opțiunea în oricare dintre aceste calități. Dacă, deși nu a fost încălcată rezerva, din

testament rezultă că defunctul a dorit să diminueze cota ce i s-ar fi cuvenit legatarului ca

moștenitor legal, acesta din urmă poate opta doar ca legatar.

Textul vizează mai multe ipoteze posibile, pentru care este oferită o soluţie de

principiu, care va fi particularizată în funcţie de context.

Aşadar, regula este că moştenitorul chemat la moştenire în calitate de moştenitor

legal şi legatar, poate opta diferit cu privire la moştenirea legală şi la legat.

Prin excepţie, moştenitorul rezervatar căruia nu i s-a încălcat rezerva, dar i s-a

diminuat cota legală, este obligat să opteze doar pentru moştenirea testamentară. În

4
această situaţie, intenţia testatorului trebuie să rezulte din cuprinsul testamentului. De

exemplu, defunctul are doi copii şi, prin testament, îi lasă unuia dintre ei o cotă de 3/8 din

moştenire (care este mai mare decât rezerva de ¼ din moştenire), dar mai mică decât cota

legală de ½, cât i s-ar fi cuvenit pe calea moştenirii legale.

Secţiunea a IV-a.CARACTERELE JURIDICE ALE TRANSMISIUNII

SUCCESORALE

Moştenirea, ca mod de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor civile, prezintă

anumite particularităţi faţă de celelalte moduri de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor

civile, exprimate în caracterele ei juridice.

§1. Transmisiunea moştenirii este o transmisiune pentru cauză de moarte (mortis

causa)

Având loc numai în momentul morţii unei persoane fizice, fie că este vorba de

moarte fizic constatată, fie de moarte declarată prin hotărâre judecătorească, moştenirea

este o transmisiune pentru cauză de moarte.

Astfel, ceea ce deosebeşte transmisiunea succesorală de transmisiunea prin acte

între vii este faptul morţii persoanei fizice, al cărei patrimoniu urmează a fi transmis către

moştenitorii săi.

Prin urmare, normele privind moştenirea nu se aplică actelor de transmisiune între

vii guvernate de dreptul obligaţional şi nici în cazul încetării existenţei unei persoane

juridice.

§2. Transmisiunea moştenirii este o transmisiune universală

Transmiterea moştenirii este o transmitere universalădeoarece are ca obiect

patrimoniul defunctului privit ca universalitate juridică, format din toate drepturile şi

obligaţiile defunctului cu valoare economică care au aparţinut defunctului.

Transmisiunea succcesorală se deosebeşte de transmisiunea prin acte între vii sub

următoarele aspecte:

a) prin moştenire se transmite un patrimoniu sau o fracţiune din acesta, pe când

transmisiunea prin acte între vii poate avea ca obiect numai bunuri singulare.

b) patrimoniul succesoral, fiind alcătuit din drepturi şi obligaţii, în mod necesar

5
prin moştenire acesta se transmite în întregime, adică transmisiunea succesorală are ca

obiect totalitatea drepturilor şi obligaţiilor defunctului.

Potrivit Noului Cod civil, în prezent este posibilă şi transmiterea de datorii, care

poate îmbrăca două forme: cesiunea contractului şi preluarea datoriei.

Conform art. 1315-1320 Cod civil, cesiunea unui contract este un contract prin care

o parte transmite unei alte persoane ansamblul drepturilor şi obligaţiilor născute dintr-un

alt contract.

Preluarea datoriei este reglementată în art.1599 Cod civil, care prevede că obligaţia

de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestaţie poate fi transmisă de debitor unei

alte persoane, fie printr-un contract încheiat între debitorul iniţial şi un alt debitor, prin

care acesta din urmă îşi asumă obligaţia sub rezerva acordului creditorului, fie printr-un

contract încheiat între creditor şi noul debitor, prin care acesta din urmă îşi asumă

obligaţia.

Cu toate acestea, distincţia dintre transmiterea moştenirii şi transmisiunea prin acte

între vii subzistă deoarece prin cesiunea contractului şi preluarea datoriei se transmite

doar o datorie singulară şi nu universalitatea datoriilor defunctului, ca şi în cazul

moştenirii.

c) drepturile care au aparţinut defunctului se transmit moştenitorilor şi sunt

opozabile terţilor fără a fi nevoie de îndeplinirea formalităţilor cerute de lege pentru

transmiterea de drepturi prin acte între vii. Astfel, dreptul de proprietate şi celelalte

drepturi reale referitoare la un imobil, aflate în masa succesorală, se vor transmite prin

moştenire şi vor fi opozabile terţilor, fără ca moştenitorul să fie obligat a îndeplini

formalităţile de publicitate imobiliară.

Potrivit art. 887 din Codul civil, „drepturile reale se dobândesc fără înscriere în

cartea funciară când provin din moştenire”.

Transmisiunea prin moştenire nu este supusă publicităţii, indiferent dacă este

universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.

§3. Transmisiunea moştenirii este o transmisiune unitară

Caracterul unitar al transmisiunii succesorale înseamnă că, în principiu, întreaga

moştenire se transmite moştenitorilor după aceleaşi norme juridice, indiferent de natura,

6
provenienţa sau originea bunurilor ce o compun. Astfel, indiferent că bunurile sunt mobile

sau imobile, drepturi reale sau de creanţă ori bunuri moştenite pe linie paternă sau

maternă, se vor transmite după aceleaşi reguli.

În doctrină sunt prevăzute şi excepţii de la caracterul unitar al transmisiunii

succesorale, excepţii derivate din considerente de ordin social, economic sau de echitate.

Aceste excepţii sunt următoarele:

a) În situaţia în care soţul supravieţuitor nu vine la moştenire în concurs cu

descendenţii defunctului şi dacă defunctul nu a dispus altfel, potrivit art. 974 din Codul

civil, el beneficiază de un drept special asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic care

au fost afectate folosinţei comune a soţilor. Aşadar, în acest caz ne abatem de la unitatea

transmisiunii succesorale, întrucât aceleiaşi succesiuni i se aplică două categorii de norme

juridice: unele referitoare la mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice şi alte

norme privind celelalte bunuri din moştenire.

b) drepturile succesorilor asupra salariului, indemnizaţiei de asigurări sociale şi

pensiei neîncasate de defunct sunt reglementate de norme juridice speciale, derogatorii de

la dreptul comun.

Astfel, conform art. 167 alin.2 din Codul muncii, în cazul decesului salariatului,

drepturile băneşti care i se cuvin acestuia până la data la care s-a produs decesul se

plătesc, în ordine, soţului supravieţuitor, copiilor majori ai defunctului sau părinţilor lui,

iar în lipsa acestora se plătesc altor moştenitori în condiţiile dreptului comun. Rezultă că,

în privinţa salariului neîncasat de defunct, nu se aplică principiul unităţii moştenirii, fiind

stabilite prin lege specială mai multe derogări de la dreptul comun.

Sumele neîncasate de pensionarul decedat se vor plăti, potrivit Legii nr. 263/2010

privind sistemul unitar de pensii publice, soţului supravieţuitor, copiilor, părinţilor, iar în

lipsa acestora celorlalţi moştenitori, în condiţiile dreptului comun.

4. Transmisiunea moştenirii este o transmisiune indivizibilă

Principiul indivizibilităţii transmisiunii moştenirii rezultă din unitatea

patrimoniului succesoral. Aceasta înseamnă că un succesibil nu poate accepta o parte a

moştenirii şi să renunţe la restul moştenirii. Ca excepţie, moştenitorul legal, gratificat prin

testament, va putea opta diferit cu privire la moştenirea legală şi la legat.

Indivizibilitatea patrimoniului succesoral se menţine până la efectuarea împărţelii.

7
 De la caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale derogă şi creanţele şi datorii

defunctului care, în principiu, se împarte de drept din ziua deschiderii moştenirii între

moştenitori.

8
 Capitolul II. DESCHIDEREA MOŞTENIRII
Secţiunea I. PRECIZĂRI PREALABILE

Deschiderea moştenirii face posibilă producerea efectului juridic al transmisiunii

succesorale. Potrivit art. 954 din Codul civil "moştenirea unei persoane se deschide în

momentul decesului acesteia”.

Astfel, deschiderea moştenirii este declanşată de faptul juridic al morţii unei

persoane fizice. Numai moartea naturală a celui ce lasă moştenirea, care se constată în

mod fizic prin examinarea cadavrului, sau moartea declarată prin hotărâre judecătorească

este faptul juridic care produce transmiterea moştenirii. O persoană în viaţă nu poate să

transmită o moştenire.

Deschiderea moştenirii este concomitentă cu încetarea din viaţă a celui ce lasă

moştenirea.

Dispariţia unei persoane nu are drept efect deschiderea moştenirii, pentru că „cel

dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte

rămasă definitivă” (prezumţie instituită de art. 53 din Codul civil).

Deschiderea succesiunii implică analiza a două aspecte: data şi locul deschiderii

succesiunii.

Secţiunea a II-a. DATA DESCHIDERII MOŞTENIRII

Moştenirea se deschide în clipa morţii lui de cujus. Aşadar, data deschiderii

moştenirii coincide cu momentul morţii celui ce lasă moştenirea.

Cei care pretind moştenirea trebuie să dovedească data morţii lui de cujus. Dovada

datei decesului se face cu certificatul de deces, eliberat după întocmirea actului de deces,

ca urmare a constatării morţii în mod direct (moarte fizic constatată) sau prin hotărârea

judecătorească definitivă de declarare a morţii (art. 49 din Codul civil). În cazul declarării

morţii pe cale judecătorească, data decesului este cea stabilită în hotărâre, şi nu data la care

hotărârea a rămas definitivă. Dacă hotărârea nu arată şi ora morţii, se socoteşte că cel

declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morţii.

Data decesului, indiferent că este prevăzută în certificatul de deces sau este stabilită

prin sentinţă, ca fiind cea a morţii prezumate, face dovadă numai până la proba contrară.
9
 În ambele cazuri de contestare a datei decesului (menţionată în actul de deces sau

în hotărârea de declarare a morţii prezumate), întrucât moartea este un simplu fapt

material, dovada privind data reală a decesului se poate face prin orice mijloc de probă

admis de lege.

Stabilirea exactă a datei deschiderii moştenirii prezintă o importanţă practică

deosebită sub următoarele aspecte:

a) determină persoanele chemate la moştenire, capacitatea lor succesorală şi

drepturile ce li se cuvin;

b) stabileşte data de la care începe să curgă termenul de 1 an de prescripţie a

dreptului de opţiune succesorală;

c) determină momentul transmiterii moştenirii la moştenitori, întrucât acceptarea

moştenirii, precum şi renunţarea retroactivează până la data deschiderii moştenirii;

d) în cazul pluralităţii de moştenitori, data deschiderii moştenirii marchează ziua în

în care începe starea de indiviziune şi până la care retroactivează efectul declarativ al

împărţelii moştenirii;

e) stabileşte compunerea şi valoarea masei succesorale;

f) în cazul unui conflict în timp al unor legi succesorale succesive, în funcţie de

această dată se determină legea aplicabilă. Astfel, legea aplicabilă este aceea care a fost în

vigoare la data deschiderii moştenirii indiferent de data la care se efectuează procedurile

succesorale.

Secţiunea a III-a. LOCUL DESCHIDERII MOŞTENIRII

Regula este că moştenirea se deschide la locul ultimului domiciliu al defunctului

(art. 954 Cod civil).

În cazul moştenirilor succesive, locul deschiderii moştenirii va fi acela al ultimului

domiciliu al defunctului care a decedat cel din urmă. Nu prezintă relevanţă locul unde a

decedat de cuius sau locul reşedinţei sale (dacă avea o altă locuinţă vremelnică sau

secundară), ci ultimul său domiciliu, aşa cum este definit în art. 87 din Codul civil, anume

unde persoana fizică "declară că are locuinţa principală".

Potrivit art. 92 din Codul civil, domiciliul minorului care nu are capacitate deplină

10
de exerciţiu în condiţiile prevăzute de lege este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la

care el locuieşte în mod statornic. Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre

părinţii săi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, precum şi domiciliul

persoanei puse sub interdicţie judecătorească este la reprezentantul legal.

În ceea ce priveşte domiciliul şi locul deschiderii moştenirii copilului lipsit

temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi şi supus unor măsuri de protecţie

specială, în cazurile prevăzute de lege, acesta va fi la instituţia, la familia sau la persoanele

cărora le-a fost dat în plasament (art.93 Cod civil).

Deschiderea moştenirii la ultimul domiciliu al defunctului a fost instituită din

considerente de ordin practic, deoarece în acel loc se găsesc de obicei înscrisurile (actele de

proprietate, testamentul) şi bunurile defunctului şi tot acolo se pot obţine mai uşor

informaţii cu privire la moştenitorii defunctului şi patrimoniul acestuia.

Dovada decesului şi a ultimului domiciliu al defunctului se face cu certificatul de

deces sau, după caz, cu hotărârea judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă.

Potrivit art. 954 alin. 3 din Codul civil, dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este

cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, moștenirea se deschide la locul din țară

aflat în circumscripția notarului public celui dintâi sesizat, cu condiția ca în această

circumscripție să existe cel puțin un bun imobil al celui care lasă moștenirea.

În cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul deschiderii

moștenirii este în circumscripția notarului public celui dintâi sesizat, cu condiția ca în

această circumscripție să se afle bunuri mobile ale celui ce lasă moștenirea.

Atunci când în patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în România, locul

deschiderii moștenirii este în circumscripția notarului public celui dintâi sesizat.

Se înlătură astfel, prin aceste dispoziţii legale, criteriul bunurilor cele mai

importante ca valoare, existent în vechea reglementare, considerat necorespunzător.

În acest sens, este introdusă cu titlu de noutate în legislaţia noastră relaţia dintre un

element fix (bunuri patrimoniale imobile sau mobile) şi un element mobil, primul organ

sesizat (notar public sau instanţă de judecată) de succesibili.

În materia moştenirilor cu element de extraneitate, se creează prin noua

reglementare un sistem unitar prin care moştenirea se supune unei singure reguli şi se

aplică o lege unică: notarul public cel dintâi sesizat, cu priorităţile menţionate.
11
 Locul deschiderii moştenirii prezintă importanţă în materie succesorală în vederea

determinării organelor competente să soluţioneze diferitele probleme referitoare la

moştenire. Astfel:

 secretarul consiliului local al localităţii în raza căreia defunctul a avut ultimul

domiciliu, procurorul sau orice persoană interesată poate cere deschiderea procedurii

succesorale notariale.

procedura succesorală notarială (necontencioasă) este de competenţa notarului

public din biroul notarial situat în circumscripţia teritorială a judecătoriei în care defunctul

şi-a avut ultimul domiciliu.

 instanţa de judecată de la ultimul domiciliu a celui ce lasă moştenirea este

competentă să rezolve litigiile privind succesiunea acestuia.

Intră în competenţa excepţională a instanţei aferente locului deschiderii moştenirii,

potrivit art. 14 Cod procedură civilă:

a) cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare, de

exemplu acţiunea pentru anularea testamentului;

b) cererile privitoare la moştenire, precum şi cele referitoare la pretenţiile pe care

moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia; se includ în această categorie, de exemplu

acţiunea în reducţiune, acţiunea de partaj succesoral;

c) cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia din

moştenitori sau împotriva executorului testamentar (până la efectuarea partajului

succesoral);

d) cererile privind anularea certificatului de moştenitor şi pentru ridicarea ori

modificarea măsurilor de conservare a bunurilor succesorale.

După efectuarea împărţelii între moştenitori, competenţa excepţională a instanţei

locului deschiderii succesiunii încetează şi se aplică regula generală de competenţă

teritorială. Astfel, cererile moştenitorilor, legatarilor sau creditorilor făcute după

efectuarea împărţelii, se soluţionează de instanţa de la domiciliul pârâtului.

De asemenea, cererile în materie reală imobiliară, ca de exemplu acţiunea în

revendicare, introdusă de legatarul cu titlu particular, sunt de competenţa instanţei unde

este situat imobilul, conform art. 13 Cod procedură civilă, pentru că obiectul acţiunii îl

constituie predarea imobilului către legatar, nu lichidarea unei moşteniri.

12