Suport de curs

Drept succesoral

Lect.univ. Nemţoi Gabriela

2010
Capitolul I
Noţiunea de moştenire. felurile moştenirii
§ 1. Definiţia moştenirii
Art. 644 C. civ. enumera succesiunea printre modurile de
dobândire şi transmitere a proprietăţii. Deşi nedefinit, termenul
succesiune este folosit în mod curent de Codul civil. In alte texte însă, se
folosesc şi termeni precum: moştenire sau ereditate (de exemplu, art. 737).
Dreptul la moştenire a fost consacrat şi prin legea fundamentală (art. 42)
în Cap. Intitulat "Drepturile şi libertăţile fundamentale1.
Noţiunea de succesiune în dreptul civil este susceptibilă de mai multe
înţelesuri. Astfel, într-o primă accepţiune, largă, ce depăşeşte înţelesul
termenilor de moştenire sau ereditate, prin succesiune se înţelege orice
transmisiune de drepturi (universală, cu titlu universal sau cu titlu
particular) de la o persoană la alta, fie prin acte între vii, fie pentru cauza
de moarte în accepţiune restrânsă - şi acesta este sensul avut în vedere
în materia succesiunilor - prin succesiune sau moştenire se înţelege o
transmisiune a patrimoniului, a unor fracţiuni ale acestuia, ori a unor bunuri
sau valori determinate de la o persoană fizică decedată către una sau mai
multe persoane fizice în viaţă sau mai multe persoane 2
juridice sau către
stat, în baza unor norme prestabilite prestabilite .Normele juridice civile
care reglementează moştenirea sunt aplicabile numai în încetării din viaţa
a unei persoane fizice şi nicidecum în cazul încetării lentei unei
persoane juridice.
Noţiunea de moştenire desemnează şi patrimoniul care se transmite
la moartea unei persoane (averea succesorală).
Aşadar, prin termenul de succesiune (moştenire sau ereditate) urmează a
se înţelege atât transmisiunea pentru cauză de moarte, cât şi obiectul
acestei transmisiuni.
Persoana decedată, al cărei patrimoniu se transmite prin succesiune, se
numeşte
de cujus, prescurtare a expresiei romane is de cujus succesione agitur (cel
despre a cărui moştenire este vorba).
Persoanele care dobândesc, în tot sau în parte, patrimoniul celui care
a lăsat moştenirea sunt denumite generic succesori sau moştenitori. In
cazul moştenirii testamentare, succesorul este desemnat, de regulă, prin
termenul de legatar.
§ 2. Felurile moştenirii
Succesiunea - după izvorul ei - este de două feluri: legalâ şi
testamentară. Teoretic, mai poate fi şi convenţională, denumită şi
instituţiune contractuala (art. 933 C. civ ) lipsită însă astăzi de interes
practic.3
1
art. 42 din Constituţie, "dreptul la moştenire este garantat"
2
Mircea Elicscu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul Republicii Socialiste România, Ed. Academiei , Bucureşti,
1966, p. 19; Victor Ursa, Moştenirea, în Mircea Costin, Mircea Mureşan, Victor Ursa, Dicţionar de drept civil, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedica. Bucureşti, 1980, p. 334.
3
A se vedea şi Francisc Deak, op. cit., p. 7
 Art. 650 C. civ. dispune expres că: "Succesiunea se deferă sau prin
lege după voinţa omului, prin testament" .
A. Moştenirea legală
Moştenirea este denumită legală în cazul în care transmisiunea pentru
cauză de moarte are loc în temeiul legii. Ea intervine numai atunci când
persoana care a decedat nu a dispus prin testament ori prin instituţiuni
contractuale, de bunurile sale, în favoarea uneia sau a mai multor persoane.
Moştenirea legală mai este cunoscută sub denumirea de moştenire ab intestat
(fără testament). Mai mult, moştenirea este legală şi în cazul în care cel
dispărut din viaţă a lăsat testament, dar acesta nu cuprinde dispoziţii care
privesc patrimoniul succesoral sau deşi conţine asemenea clauze ele sunt
nule şi prin urmare nu vor produce efecte.

Capitolul II
Caracterele juridice ale transmiterii moştenirii

Transmiterea moştenirii prezintă următoarele caractere juridice:

a) este o transmisiune mortis causa;
b) este o transmisiune universală;
c) este o transmisiune unitară;
d) este o transmisiune indivizibilă.

§1. Transmisiunea succesorală este c transmisiune

mortis causa
Potrivit dispoziţiilor art. 651 C.civ., „Succesiunile se deschid prin
moarte". Aşadar, transmisiunea succesorală, spre deosebire de
transmisiunea între vii, se produce numai la momentul încetării din viaţă a
unei persoane fizice (nu şi în cazul încetării existenţei unei persoanei
juridice), indiferent că este vorba de moarte fizic constatată sau de moarte
declarată prin hotărâre judecătorească.
Elementul distinctiv al transmisiunii succesorale este, aşadar, faptul
morţii. Dimpotrivă, transmisiunea inter vivos se realizează numai între
persoane, fizice sau juridice, în fiinţă, la data survenirii ei şi este
guvernată de principiile dreptului obligaţional. Conchidem aşadar că,
regulile transmisiunii mortis causa sunt aplicabile transmisiunii inter
vivos şi nici în cazul încetării existenţei persoanei juridice4. Principiile
dreptului succesoral sunt aplicabile, totuşi, subiectului colectiv de drept,
când acesta are calitatea de dobânditor al unui patrimoniu succesoral,

4
Chiar dacă, la încetarea existenţei persoanei juridice. opereaz.ă o transmisiune universală sau cu titlu universal a
patrimoniului acesteia, regul ile aplicabile sunt instituite prin legi speciale, nefiind cele ale transmisiunii succes orale.
întrucât de lege lata persoanele juridice şi statul 1 pot avea calitatea
de legatari. Mai mult, statul poate culege moştenirile vacante. în
puterea legii, devenind astfel moştenitor legal.

§2. Transmisiunea succesorală este o transmisiune

universală
Obiectul transmisiunii succesorale este reprezentat de patrimoniul
defunctului, privit ca universalitate juridică. Patrimoniul succesoral este for-
mat din totalitatea drepturilor (activul patrimoniului) şi obligaţiilor (pasivul
patrimoniului), cu caracter patrimonial, care au aparţinut defunctului. în
principiu, sunt transmisibile pentru cauză de moarte drepturile şi
obligaţiile cu caracter patrimonial ale defunctului. Nu se transmit, totuşi,
prin moştenire următoarele categorii de drepturi:
- drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale ;
-drepturile patrimoniale, care încetează la moartea titularului, fie
pentru că au caracter viager, fie pentru că sunt contractate sau născute ex
lege intuiţii personae (precum: dreptul de uz, uzufruct, abitaţie, o creanţă
de întreţinere sau de rentă viageră, dreptul la pensie ctc.)- fie din alte
cauze:
- obligaţiile patrimoniale născute din contracte încheiate intuitu
personae (precum, obligaţiile antreprenorului) sau cele legate de o
calitate personală a defunctului.
Deosebirile, ce vor fi identificate între transmisiunea succesorală şi
transmisiunea între vii, sunt explicabile prin caracterul universal al celei
dintâi. Astfel, spre deosebire de transmisiunea între vii, transmisiunea
succesorală prezintă următoarele clemente distinctive:
a) poartă asupra unei universalităţi de bunuri sau a unei cote din această
universalitate şi nu numai asupra unor bunuri singulare;
a) are ca obiect atât drepturi, cât şi obligaţii;
Transmisiunea între vii, însă, are ca obiect numai drepturi, nu şi obligaţii,
întrucât Codul civil nu reglementează transmiterea unei datorii. Totuşi, în
literatura de specialitate, a fost conturat regimul juridic al instituţiei cesiunii
de datorie, prin intermediul căreia debitorul cedent transmite datoria de care
era ţinut cesionarului, acesta din urmă obligându-se, în locul celui dintâi, faţă
de creditorul cedat. Cu toate acestea, deosebirea dintre cele două feluri de
transmisiune se menţine, întrucât prin cesiunea de datorie se transmite numai
o datorie singulară şi nu universalitatea datoriilor defunctului, precum în cazul
transmisiunii succesorale.
c)nu este supusă formelor de publicitate, reglementate de Legea nr.
7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, pentru a deveni
opozabilă şi terţilor. în cazul în care obiectul său este reprezentat de
drepturi reale imobiliare5.
Cu titlu de excepţie, însă, în cazul vânzării drepturilor succesorale care au
ca obiect drepturi reale, este necesară realizarea publicităţii pentru
opozabilitate faţă de terţi, întrucât obiectul contractului nu este
reprezentat de întreg patrimoniul defunctului, deci de o universalitate, ci
numai de un drept sau mai multe drepturi privite izolat de acesta.
d) nu este supusă, cât priveşte dobândirea creanţelor, formalităţilor
prevăzute de lege pentru cesiunea de creanţe6.
Transmisiunea succesorală păstrează caracterul universal, chiar şi în
5
A se vedea; dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară; M. Nicolae,
Publicitatea imobiliară şi noile cărţi funciare, Ed. Press Mihaela, Bucureşti, 2000, p. LI6, 152, 302, 310-311.
6
Potrivit dispoziţiilor art. 1393 C.civ., dobândirea unei creanţe, prin acte între vii, este opozabilă terţilor, fie prin
notificarea cesiunii, de către cesionar, debitorului, fie prin acceptarea cesiunii, de către debitor, prin act autentic. A se vedea şi
M. Eliescu, op. cit., p. 50.
următoarele ipoteze:
- moştenitorii (inclusiv cei rezervatari) au vocaţie cu titlu universal,
culegând numai o cotă din moştenire;
- moştenirea este culeasă de către stat, întrucât este vacantă;
- moştenitorii acceptă moştenirea sub beneficiu de inventar, răspunzând de
datoriile moştenirii numai în limitele activului (intra vires heredinnis).

§3. Transmisiunea succesorală este o transmisiune

unitară
Transmiterea moştenirii arc caracter unitar, deoarece întregul
patrimoniu al defunctului este transmis după aceleaşi reguli, indiferent
de natura (drepturi reale sau drepturi de creanţă, bunuri mobile sau
bunuri imobile etc), provenienţa (de pe linie maternă sau de pe linie
paternă), originea (moştenite sau achiziţionate) sau modalităţile de
care sunt afectate (termen ori condiţie) bunurile care-1 compun .
Aşadar, prin caracterul unitar al transmiterii moştenirii nu trebuie să
înţelegem unicitatea actului normativ care reglementează această materie,
întrucât, aşa cum am arătat, constituie izvoare ale dreptului succesoral
român, alături de Codul civil şi alte acte normative (precum: Legea
nr. 319/1944 privind dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor;
Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivâ).
Acest principiu, ce derivă din caracterul unitar al patrimoniului
transmis pe cale succesorală, comportă, potrivit literaturii de
specialitate7, unele excepţii, reprezentate de situaţiile în care
transmiterea moştenirii este guvernată de reguli diferite, în funcţie de
natura sau de originea ori provenienţa bunurilor care formează masa
succesorală a defunctului.
A. mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice, precum şi
darurile de nuntă ale defunctului se cuvin, potrivit dispoziţiilor speciale
ale Legii nr. 319/1944, soţului supravieţuitor numai dacă acesta nu vine
în concurs cu descendenţii lui de cujus.
În acest caz. suntem în prezenţa unei excepţii de Ia principiului unităţii
transmisiunii succesorale, întrucât aceleiaşi mase succesorale îi sunt
aplicabile, pe lângă regulile de drept comun şi reguli speciale, cât
priveşte categoriile de bunuri menţionate.
B. drepturile succesorilor asupra salariului, indemnizaţiei de concediu,
pensiei şi indemnizaţiei de asigurări sociale, neîncasate de defunct, sunt
reglementate de norme juridice speciale, derogatorii de Ia dreptul comun,
astfel:

a) salariul cuvenit defunctului până la data decesului, dar care se

plăteşte, potrivit dispoziţiilor Codului muncii [art. 162 alin. (2), în
ordine: soţului supravieţuitor, copiilor majori ai defunctului sau
părinţilor săi, iar în lipsa acestora, celorlalţi moştenitori în condiţiile
dreptului comun;
b) întrucât Legea nr. 53/2003, care reglementează materia concediului
de odihnă, nu cuprinde dispoziţii cu privire la ridicarea indemnizaţiei de
concediu, ce se cuvine salariatului decedat, pentru concediul neefectuat,
literatura de specialiste propune aplicarea prin analogie a dispoziţiilor
art. 162 alin. (2) C. muncii. In consecinţă, indemnizaţia de concediu, ce
se cuvine salariatului defunct, pentru concediul neefectuat se plăteşte
soţului supravieţuitor, copiilor, părinţilor, iar în lipsa acestora, celorlalţi
7
AL Bacaci. Gh. Comâniţă, Drept civil. Succesiunile, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 6-7; L Stânciulescu, op.
cit., p. 298-299 ş.a.
moştenitori în condiţiile dreptului comun 1.
c)sumele neîncasate de către pensionarul decedat se vor plăti,
potrivit dispoziţiilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii
şi alte drepturi de asigurări sociale [art. 97 alin. (I)]: soţului supravie-
ţuitor, copiilor, părinţilor, iar în lipsa acestora, celorlalţi moştenitori în
condiţiile dreptului comun;
Din dispoziţiile legale menţionate [art. 162 alin. (2) C. muncii şi
art. 97 alin. (1) din Legea nr. 19/2000] rezultă că:
- soţul supravieţuitor, copiii şi părinţii defunctului culeg drepturile
succesorale menţionate, într-o altă ordine decât cea consacrată de Codul
civil;
- soţul supravieţuitor, copiii şi părinţii defunctului culeg drepturile
succesorale menţionate independent de acceptarea moştenirii defunctului;
- cele trei categorii menţionate nu trebuie să prezinte certificatul de
moştenitor. Dimpotrivă ceilalţi moştenitori (ce pot fi legali sau testa -
mentari, universali, cu titlu universal sau cu titlu particular) trebuie să
dovedească calitatea lor de moştenitori.
c) indemnizaţiile de asigurări sociale, cuvenite pentru luna în curs şi
neachitate asiguratului defunct se plătesc, potrivit dispoziţiilor Legii
nr. 19/2000 [art. 136 alin. (2)]: soţului supravieţuitor, copiilor, părinţilor,
iar în lipsa acestora, persoanei care dovedeşte că 1-a îngrijit pe defunct
până la data decesului.

Din reglementarea legală rezultă că:

- dreptul asupra indemnizaţiei de asigurări sociale neachitată se
cuvine, în ordine, următorilor moştenitori legali ai defunctului: soţ
supravieţuitor, copii, părinţi;
- dreptul în discuţie este încasat de persoana care 1-a îngrijit pe
defunct numai în absenţa celor trei categorii de moştenitori legali;
- pentru a beneficia de acest drept special, persoana care 1-a îngrijit pe
defunct, indiferent că este sau nu moştenitor legal sau testamentar,
trebuie să dovedească , îngrijirea prin orice mijloc de probă;
- în absenţa soţului supravieţuitor, copiilor, părinţilor şi persoanei care
dovedeşte că 1-a îngrijit pe defunct, dreptul special în discuţie se dobân-
deşte de ceilalţi moştenitori ai defunctului, în condiţiile dreptului comun.
Este evident că suntem în prezenţa unei excepţii de la principiul uni-
tăţii transmisiunii succesorale, întrucât drepturile menţionate, aparţinând
patrimoniului succesoral, sunt deferite moştenitorilor, în baza unor reguli
speciale derogatorii, ce consacră o altă ordine, decât cea de drept comun.
C. Potrivit Constituţiei României [an. 44 alin. (2) teza a doua].
„Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privata
asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României Ia
Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este
parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică,
precum şi prin moştenire Iegalâ.
Legea organică, la care face referire Constituţia, prin dispoziţiile sale,
este Legea nr. 247/2005. privind reforma în justiţie şi proprietate, care
dispune că „Cetăţenii străini şi apatrizii, precum şi persoanele juridice
străine pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România,
în condiţiile stabilite de legea specială 8. Singurul merit al acestui ultim
act normativ este acela de a extinde sfera beneficiarilor la persoanele
juridice străine, atâta vreme cât reiterează dispoziţiile constituţionale şi
nu stabileşte condiţiile dobândirii dreptului în discuţie.
Legea specială care reglementează dreptul de proprietate al cetăţenilor
străini, apatrizilor şi persoanelor juridice străine asupra terenurilor, la
8
A se vedea L. Pop, LM. Harosa, Drept civil. Drepturi reale principale. £d. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 160.
care face referire legea organică mai sus menţionată, este Legea nr.
312/2005, care nu vizează şi dobândirea în proprietate a terenurilor prin
moştenire legală. Aşadar, dobândirea dreptului de proprietate asupra
terenurilor, de către cetăţenii străini şi apatrizi, prin efectul moştenirii
legale, este guvernată de dispoziţiile dreptului comun, reprezentat de
prevederile Codului civil şi cele ale Legii nr. 319/1944.
Singura prevedere că art. 41 din Constituţie, susceptibilă de aplicare
imediată, este cea care face referire la dobândirea dreptului de
proprietate asupra terenurilor prin efectul moştenirii legale'. Astfel,
imediat după 1 ianuarie 2007, cetăţenii străini şi apatrizii, indiferent că
aparţin sau nu unui stat membru sau unui stat terţ, pot dobândi dreptul
de proprietate asupra terenurilor, dacă moştenirea a fost deschisă, după
revizuirea în 2003 a legii fundamentale. Este evident că persoana
juridică nu se poate prevala de un asemenea instrument pentru a deveni
proprietar al unui teren, întrucât moştenirea legală poate fi culeasă, de
lege lata, în România numai de persoanele fizice.
Per a contrario, rezultă că cetăţenii străini, apatrizii şi persoanele
juridice străine nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor,
prin efectul moştenirii testamentare 9. O altfel de interpretare a dispozi-
ţiilor constituţionale ar presupune o adăugare la textul legii
fundamentale, fiind inacceptabilă. Cetăţenii străini, apatrizii şi
persoanele juridice străine ar putea culege, însă, prin efectul moştenirii
testamentare dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, având ca
obiect un teren situat în România.
Deşi, de lege lata, cetăţeanul străin, apatridul şi persoana juridică
străină nu pot avea calitatea de legatar cu privire la un teren în România,
în practică, pot fi identificate situaţii în care testatorul a desemnat, mai
înainte de 1 ianuarie 2007, ca legatar, un cetăţean străin, un apatrid sau o
persoană juridică străină. Eficacitatea unui astfel de legat este apreciată
diferit, în funcţie de obiectul acestuia. Astfel, putem identifica două
situaţii:
- obiectul legatului este reprezentat de un teren, caz în care dispoziţia
de ultimă voinţă a testatorului este: fie caducă, dacă incapacitatea
intervine ulterior datei testamentului, fie nulă, dacă incapacitatea există
la momentul redactării testamentului. Ca urmare, dreptul de
proprietate asupra terenului va forma obiectul dreptului de acrescământ
al persoanei cu vocaţie succesorală concretă.
- obiectul legatului este reprezentat de terenuri cu construcţii, caz în
care legatul este ineficace numai cât priveşte proprietatea asupra tere -
nului, ce va forma obiectul dreptului de acrescământ al celorlalte per-
soane cu vocaţie succesorală concretă. Cetăţeanul străin, apatridul sau
persoana juridică străină va dobândi, însă, un drept de superficie,
constând în dreptul de proprietate asupra construcţiei şi dreptul de
folosinţă asupra terenului, pe durata existenţei construcţiei.
Dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către
cetăţenii străini, apatrizii şi persoanele juridice străine prin efectul moşte -
nirii legale, constituie o excepţie de la caracterul unitar al transmiterii
moştenirii, întrucât aceasta este guvernată de dispoziţiile de principiu ale
Constituţiei, dezvoltate şi completate de dispoziţiile speciale ale Legii
nr. 247/2005 şi ale Legii 312/2005.
D. Intervenţia unui element de extraneitate în cadrul unei transmisiuni
succesorale (fie cetăţeanul român decedat are bunuri situate în
străinătate, fie cetăţeanul străin decedat are bunuri situate în România),
9
A s e vedea: C. Bîrsan, op. cit., p. 151; /. Adam, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. AII Beck, Bucureşti. 2005, p. 150; L
Stănciulescu, op. cit., p. 299
 atrage aplicabilitatea unor dispoziţii speciale, cele ale Legii nr. 105/1992 cu
privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. Aşadar,
suntem în prezenţa unei veritabile excepţii de la principiul unităţii
transmisiunii succesorale.
De lege lata, dobândirea bunurilor mobile prin moştenire, indiferent de
locul situării lor, este guvernată de legea naţională, pe care o avea
defunctul la data decesului – lex patriae, iar dobândirea bunurilor
imobile şi a fondului de comerţ este guvernată de legea locului unde
acestea sunt situate - lex rei sitae, indiferent de cetăţenia defunctului .
Însă, defunctul, prin voinţa sa, poate face inoperabile regulile
menţionate. în măsura în care, printr-o dispoziţie testamentară, alege legea
succesorală aplicabilă, atât în cazul moştenirii testamentare, cât şi al celei
legal. Este restabilit, astfel, prin voinţa testatorului, caracterul unitar al
transmiteri moştenirii.
E. Nu constituie excepţii de la caracterul unitar al transmisiunii moşte -
nirii următoarele ipoteze, prezentate cu titlu exemplificativ:
a) transmiterea drepturilor patrimoniale de autor, potrivit dispoziţiilor.
Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe;
Ca regulă generală, drepturile patrimoniale de autor se transmit la
moartea autorului ..prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe o
perioadă de 70 de ani10, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor
morţii autorului.
Aşadar, regulile transmiterii succesorale a dreptului patrimonial de
autor sunt cele consacrate de dreptul comun, legea specială instituind
unele reguli speciale, cât priveşte caracterul temporar al dreptului
patrimonial de autor dobândit prin moştenire, care nu mai poate fi
retransmis după expirarea termenului, datorită stingerii dreptului însuşi'.
b) coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară ; 11
c) împărţirea de către defunct a moştenirii în mai multe mase deosebite .

§4. Transmisiunea succesorală este o transmisiune

indivizibilă
Transmiterea moştenirii are caracter indivizibil, întrucât dreptul de opţiune
succesorală vizează întreaga masă succesorală şi nu doar o parte a ci. Astfel,
moştenirea trebuie acceptată sau repudiată, în tot şi nu în parte. Acceptarea
moştenirii sub beneficiu de inventar nu contravine acestui principiu .
Acest principiu explică de ce, în ipoteza renunţării la moştenire de
către unul sau mai rnulţi succesibili, a nedemnităţii sau a ineficacităţii
legatelor, vor profita de drept succesorii acceptanţi, a căror vocaţie era
diminuată sau chiar înlăturată (operează, aşadar, dreptul de acrescământ).
Indivizibilitatea patrimoniului succesoral se menţine până la
efectuarea împărţelii. Indivizibilitatea nu mai caracterizează acea transmi-
siune succesorală, ce operează în baza unei împărţeli de ascendent, caz în
care succesorii primesc, prin voinţa autorului lor, încă de la data
deschiderii moştenirii, cotele succesorale, în proprietate exclusivă şi nu
în indiviziune.
Constituie excepţii de la caracterul indivizibil al transmisiunii succeso-
rale următoarele ipoteze:
a) creanţele şi datoriile lui de cujus în raporturile dintre moştenitori, pe
10
De lege lata, testamentul nu trebuie să conţină. în mod necesar, legate. Aşadar, în cuprinsul unui testament pot fi inserate
exclusiv dispoziţii privitoare la legea succesorală aplicabilă.
11
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 23.
de o parte şi creditorii sau debitorii acestora, pe de altă parte, sunt
împărţite de drept între moştenitori, de la data
12
deschiderii moştenirii;
b) potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991 (Legea fondului funciar),
republicată cu modificările ulterioare, se recunoaşte dreptul la
moştenire, nu numai celor care aii acceptat-o în termenul de opţiune
succesorală de 6 luni, ci şi celor care nu au acceptat-o în acest termen
(dar care nici nu au repudiat-o) şi care au făcut cerere de reconstituire a
dreptului de proprietate potrivit acestei legi, aceştia din urmă fiind
consideraţi repuşi în termen.
Per a contrario, acceptantului succesiunii, care şi-a exercitat dreptul
de opţiune succesorală în termenul de 6 luni, ce a curs de Ia data des-
chiderii moştenirii, dar care nu a făcut cerere de reconstituire în temeiul
Legii nr. 18/1991, nu i se recunoaşte nici un drept asupra terenurilor
aparţinând autorului său.
c) Dispoziţiile art.13 din Legea nr.18/1991 sunt preluate şi de Legea
nr.1/2000 privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra
terenurilor agricole şi celor forestiere , precum şi Legea nr. 10/2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6
martie 1945 – 22 decembrie 1989.

12
Acceptarea sub beneficiu de inventar nu are ca efect confuziunea patrimo niului defunctului cu cel al succesorului, astfel
încât succesorul va fi ţinut să satisfacă datoriile moştenirii, numai în limita activului acesteia.
Capitolul III
Deschiderea moştenirii
§1. Consideraţii generale privind deschiderea moştenirii
Deschiderea moştenirii prezintă o deosebita importanţă juridica.
întrucât face posibilă producerea efectului juridic al transmisiunii succe-
sorale, înainte de deschiderea moştenirii, nu putem vorbi nici de
moştenitori şi nici de masă succesorală,
Potrivit dispoziţiilor art. 651 C.civ., moştenirile se deschid prin
moarte. Astfel numai persoana fizică decedată poate fi moştenită . Prin
„moarte" se înţelege moartea naturală, fie constată fizic, fie declarată
printr-o hotărâre judecătorească, în cazul imposibilităţii constatării fizice.
Ca urmare a declarării judecătoreşti a dispariţiei persoanei fizice, nu
se deschide moştenirea acesteia, întrucât dispoziţiile art. 19 din Decretul
nr. 31/1954 privind persoana fizică şi persoana juridică dispun în sensul
ca „Cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre
declarativă de moarte, rămasă definitivă".
Deschiderea moştenirii trebuie analizată atât sub aspectul datei, cât şi
al locului.
§2. Data deschiderii moştenirii
2.1. Stabilirea datei deschiderii moştenirii
Data deschiderii moştenirii este data morţii lui de cujus. Aceasta nu
trebuie confundată cu data deschiderii procedurii notariale, declanşată
prin cererea moştenitorilor, ulterior deschiderii moştenirii.
Potrivit dispoziţiilor art. 1169 C.civ., cel care pretinde moştenirea sau
unele drepturi asupra acesteia, indiferent că îşi întemeiază pretenţiile pe
dispoziţii legale sau pe dispoziţii testamentare, trebuie să dovedească atât
faptul morţii, cât şi data morţii. Uneori, trebuie dovedite, chiar ora şi
minutul morţii lui de cujus. O astfel de necesitate este evidentă în ipoteza
în care moştenitorul a murit aproape în acelaşi timp cu autorul său (spre
exemplu, tatăl şi fiul mor în acelaşi accident rutier, la intervale foarte scurte
de timp).
Faptul juridic al morţii şi data morţii pot fi dovedite, în cazul morţii
constatate fizic, cu certificatul de deces, eliberat după întocmirea de
către serviciul de stare civilă al primăriei din localitatea în care s-a
produs moartea a actului de deces, pe baza declaraţiei verbale, făcute de
membrii familiei decedatului şi a certificatului medical constatator al
morţii. In cazul declarării judecătoreşti a morţii, actul de deces se
completează pe baza hotărârii judecătoreşti declarativă de moarte,
rămasă definitivă, care cuprinde, în mod necesar, data stabilită de
instanţă, ca fiind aceea a morţii.
Dovada contrara a morţii şi datei morţii se poate face prin orice mijloc
de probă, întrucât cele două elemente constituie simple fapte materiale.
DEŞI actul (respectiv, certificatul) de deces constituie un înscris autentic,
totuşi menţiunile acestuia fac dovadă numai până la proba contrară şi nu
până la înscrierea în fals, întrucât ele nu constituie constatări ale
funcţionarului public, făcute prin propriile simţuri - expropriis sensibus,
în consecinţă, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 119/1996 privind actele de
stare civilă, printr-o acţiune în justiţie poate fi solicitată anularea,
modificarea sau completarea actului de deces şi a menţiunilor acestuia.
Similar, poate fi solicitată instanţei de judecată rectificarea hotărârii
judecătoreşti declarativă de moarte, în ipoteza în care se poate dovedi
ca fiind adevărată o altă dată a morţii lui de cujus şi chiar anularea
acesteia, în cazul în care se poate dovedi că cel declarat mort este în
viaţă.
Prin orice mijloc de probă, se dovedeşte, de asemenea, ora şi minutul
morţii. în măsura în care cele două elemente prezintă utilitate şi nu sunt
menţionate în actul de deces.

2.2. Importanţa juridică a datei deschiderii moştenirii

În funcţie de data deschiderii moştenirii, se pot stabili următoarele
elemente:
- persoanele care au vocaţie la moştenire (care pot culege moştenirea),
capacitatea succesorală şi drepturile ce li se cuvin acestora asupra moştenirii;
- data de la care începe să curgă, ca regulă, termenul de 6 luni de
prescripţie a dreptului de opţiune succesorală ;
- momentul transmiterii moştenirii la succesori, întrucât moştenirea se
transmite succesorilor, nu de la data acceptării, ci retroactiv, de la data
deschiderii acesteia. Similar, renunţarea la moştenire, cealaltă valenţă a
dreptului de opţiune succesorală, produce efecte retroactive până la
această dată.
- compoziţia şi valoarea masei succesorale;
- momentul din care pactele asupra moştenirii devin valabile, întrucât
de lege lata , actele asupra unei moşteniri nedeschise sunt nule absolut;
- începutul indiviziunii succesorale, în ipoteza pluralităţii de moşte-
nitori universali sau cu titlu universal şi, de asemenea, momentul până la
care retroactivează efectul declarativ al partajului;
- legea aplicabilă moştenirii, în caz de conflict de legi în timp. Potrivit
principiului neretroactivităţii legii, devoluţiunea moştenirii, în cazul unui
conflict de legi în timp, va fi guvernată de legea în vigoare la data
deschiderii acesteia. Actele ulterioare deschiderii moştenirii, precum
cel de opţiune succesorală sau partajul, vor fi guvernate, însă, de legea în
vigoare la data săvârşirii lor, potrivit principiului aplicării imediate a legii
noi13.
§3. Locul deschiderii moştenirii

3.1. Stabilirea locului deschiderii moştenirii

Locul deschiderii moştenirii este reprezentat de ultimul domiciliu al
defunctului, indiferent dacă acesta corespunde sau nu cu locul decesului 14.
Domiciliul persoanei fizice este, potrivit dispoziţiilor art. 13 din
Decretul nr. 31/1954 „acolo unde îşi are locuinţa statornică sau prin-
13
A se vedea dispoziţiile art. 702 şi 965 Cod civ.
14
Ase vedea M. Eliescu, op. cit., p. 55.
cipală"15. Domiciliul persoanei cu deplină capacitate de exerciţiu, este cel
ales liber de către aceasta - domiciliu de drept comun sau voluntar, iar
domiciliul persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu (minor sau
persoană pusă sub interdicţie) este cel stabilit de lege pentru aceasta -
domiciliu legal. Aşadar, domiciliul minorului este, după caz, cel al
părintelui sau al tutorelui său, iar domiciliul interzisului judecătoresc
coincide cu cel al tutorelui său.
Domiciliul ales sau convenţional - cea de-a treia formă a domiciliului,
nu prezintă semnificaţie juridică în materia locului deschiderii moştenirii,
întrucât nu i se permite defunctului să stabilească o altă competenţă
teritorială, decât cea impusă prin normele imperative ale legii.
Deşi domiciliul persoanei dispărute este cel al curatorului său, totuşi
acesta nu prezintă nici o semnificaţie în materia locului deschiderii
moştenirii. Şi în acest caz, locul deschiderii succesiunii este
determinat de ultimul domiciliu al defunctului.
Dacă defunctul nu a avut domiciliu în ţară, indiferent că este cetăţean
român sau străin, locul deschiderii moştenirii este locul din16 ţară, unde
se află bunurile cele mai importante, ca valoare, ale acestuia.
Dacă defunctul a fost normal, deschiderea moştenirii se va face la
locul unde se află cele mai importante bunuri ale acestuia, iar dacă nu
a avut nici bunuri, locul deschiderii succesiunii este locul unde s-a
înregistrat moartea acestuia.
Dovada ultimului domiciliu al defunctului se poate face prin orice
mijloc de probă, fiind o chestiune de fapt. Ca regulă, dovada acestuia
se face prin actul de identitate sau prin certificatul de deces, în cazul
minorilor, dovada ultimului domiciliu se face prin actul de identitate al
părinţilor sau tutorelui, iar în cazul interzişilor judecătoreşti, prin actul de
identitate al tutorelui.
Literatura de specialitate 17 şi practica judecătorească au arătat că poate
fi dovedit prin orice mijloc de probă faptul că domiciliul defunctului, a
fost altul decât cel menţionat în actul de identitate sau în certificatul de
deces .
Necesitatea determinării ultimului domiciliu al defunctului este
impusă de raţiuni de ordin practic. De cele mai multe ori, în acest loc se
află înscrisurile ce permit stabilirea moştenitorilor şi a masei succesorale.
3.2. Importanţa juridică a locului deschiderii moştenirii
In funcţie de locul deschiderii moştenirii se determină:
a) competenţa teritorială a secretarului consiliului local (sau a
procurorului) de a cere deschiderea procedurii succesorale notariale şi
luarea, dacă este cazul, a măsurilor de conservare. Secretarul consiliului
local al localităţii în care a avut defunctul ultimul domiciliu poate cere
deschiderea procedurii succesorale notariale, dacă masa succesorală
cuprinde numai bunuri mobile şi este obligat sa ceară deschiderea
acestei proceduri, dacă în compoziţia masei succesorale se găsesc bunuri
imobile.
15
Această regulă nu este statuată de Codul civil, ci ea rezultă implicit din dispoziţiile art. 14 C.proc.civ. (potrivit cărora
competenţa soluţionării litigiilor privitoare la moştenire aparţine instanţei în a cărei rază teritorială a avut
defunctul cel din urmă. domiciliu) şi ale art. 10 Ut. a) şi b), respectiv ale art. 68 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 36/1995,
legea notarilor publici şi a activităţii notariale.
16
Art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995.
17
A se vedea în acest sens: C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 153; D. Lupulescu, Numele şi domiciliul persoanei fizice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982, p. 71-72, E. Safta-Romano, Dreptul de moştenire, Ed. Grafix, laşi, 1995, p. 43 şi urm. Cu privire la
numeroasele ipoteze practice privind dovada domiciliului, în materia locului deschiderii moştenirii, a se vedea, Fr. Deak,
op. cit., p. 36-37.
 b) competenţa teritorială a notarului public de a realiza procedura
succesorală necontencioasă. Potrivit dispoziţiilor art. 10 din Legea
nr. 36/1995, procedura succesorală necontencioasă este de competenţa
notarului public de la locul deschiderii moştenirii.
c) competenţa instanţei judecătoreşti de a soluţiona litigiile cu privire
la moştenire.
Competentă să judece acţiunile civile cu privire la moştenire este
instanţa de la ultimul domiciliu al defunctului, chiar dacă în masa succe-
sorală se găsesc bunuri imobile, aflate în circumscripţia altei instanţe.
Această soluţie a fost reţinută de literatura de specialitate, în temeiul
caracterului universal al moştenirii.
Potrivit dispoziţiilor art. 14 C.proc.civ., precum şi ale art. 74 alin. (3)
şi ale art. 88 din Legea nr. 36/1995, instanţa de judecată de la ultimul
domiciliu al defunctului este competentă, în mod imperativ, să judece
următoarele categorii de cereri:
a) cereri referitoare la validitatea şi executarea dispoziţiilor testamentare;
b) cereri privitoare la moştenire, precum şi cereri privitoare la preten-
ţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva celuilalt 18;
c) cererile legatarilor şi ale creditorilor celui decedat împotriva vreu-
nuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar;
c) cereri ale celor vătămaţi prin măsuri de inventariere şi conservare a
bunurilor succesorale, dispuse de notarul public, în cadrul procedurii
succesorale;
c) cereri privitoare la anularea certificatului de moştenitor.
Se judecă potrivit regulilor generale de competenţă teritorială, înce-
tând competenţa excepţională a instanţei de la locul deschiderii moşte-
nirii, următoarele acţiuni:
- orice cereri privind moştenirea, formulate după desăvârşirea împăr-
ţelii între moştenitori (inclusiv, după judecarea acţiunilor în garanţie
între copărtaşi sau pentru desfiinţarea împărţelii);
- cererile creditorilor defunctului împotriva unicului moştenitor al
acestuia;
- acţiunile reale imobiliare ce nu au legătură cu moştenirea.

Capitolul IV
Condiţiile cerute de lege pentru a putea moşteni

§1. Consideraţii generale privind condiţiile cerute de lege pentru a

putea moşteni
Codul civil, în art. 654-658 1, prevede două condiţii ce trebuie înde-
plinite de persoana care succede: să existe în momentul deschiderii succe-
siunii şi să nu fie nedemnă. Doctrina adaugă la acestea o altă condiţie,
anume vocaţia succesorală.
Aşadar, pentru a putea moştenire, o persoană trebuie să îndeplinească, în
mod cumulativ, următoarele condiţii:

18
A se vedea V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. l, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 429,
1. să aibă capacitate succesorală;
2. să aibă vocaţie succesorală;
3. să nu fie nedemnă de a moşteni.
Constituie condiţii generale de a moşteni, fiind comune atât moştenirii
legale, cât şi celei testamentare numai capacitatea succesorală şi vocaţia
la moştenire. Nedemnitatea succesorală constituie o condiţie specifică
numai moştenirii legale, în materia moştenirii testamentare fiind întâlnită
revocarea legatelor pentru ingratitudine ca o condiţie specială. Aşadar,
echivalentul nedemnităţii succesorale, din materia moştenirii legale este
reprezentat, în materia moştenirii testamentare, de ingratitudine. De altfel,
în literatura de specialitate 19, a fost formulată propunerea ca, de lege
ferenda, nedemnitatea succesorală să fie reţinuta drept o condiţie
generală a moştenirii. Nedemnitatea este în continuare considerată o
condiţie specifică numai moştenirii legale.
În întreaga literatura de specialitate, este realizată distincţia dintre
condiţiile pozitive de a moşteni şi condiţiile negative de a moşteni.
Capacitatea succesorală şi vocaţia succesorală sunt calificate ca fiind
condiţii pozitive, iar nedemnitatea, respectiv ingratitudinea sunt
calificate ca reprezentând condiţii negative.
§2. Capacitatea succesorală
Potrivit dispoziţiilor art. 654 C.civ., are capacitate succesorală per-
soana care există în momentul deschiderii succesiunii, adică în
momentul morţii lui de cujus.
Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea generală a unei per-
soane de a fi titular al drepturilor şi obligaţiilor care decurg din
calitatea de succesor . 20
Alături de alţi autori , considerăm capacitatea succesorală, ca fiind
numai o valenţă a capacităţii de folosinţă , definită de dispoziţiile art. 5
alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 ca reprezentând „aptitudinea generală
de a avea drepturi şi obligaţii”. Capacitatea succesorală reprezintă o
formă a capacităţii de folosinţă, prezentând anumite elemente de
specificitate, imprimate de materia căreia îi este specifică.
Pentru a putea moşteni, trebuie dovedită existenţa celui ce pretinde
drepturi asupra moştenirii, la momentul morţii lui de cujus. Această
dovadă trebuie realizată, fie direct de către cel care pretinde drepturi
succesorale, fie de către succesorii acestuia în drepturi, în ipoteza în care
moştenitorul a fost în viaţă, la data morţii lui de cujus, dar a decedat la
scurt timp.
În această a doua ipoteză, suntem în prezenţa retransmiterii', întrucât
întâlnim mai multe (însă, cel puţin două) moşteniri subsecvente. Pentru a
opera retransmiterea, este necesar ca moştenitorul lui de cujus să fie în
viaţă la data deschiderii moştenirii, dar să fi murit mai înainte de a fi
expirat termenul de exercitare a dreptului de opţiune succesorală şi de a fi
19
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 65; St. Cărpenaru, Dreptul de moştenire, în Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept
civil. Contracte speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire, Universitatea Bucureşti, 1983, p. 385; C. Stătescu,
Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie intelectuală. Succesiunile, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 112; Fr. Deak, op. cit., p. 40.
20
A se vedea: Tr. lonaşcu, Curs de drept civil. Succesiuni şi liberalităţi, laşi, 1928, p. 10; D. Chirica, op. cit., p. 16
optat cu privire la moştenirea în discuţie. Retransmiterea operează a
fortior, în cazul în care moştenitorul a murit, după ce a acceptat
succesiunea şi autorului său. Este evident însă că, aceasta nu va opera în
cazul în care moştenitorul, înainte de a muri, a renunţat la moştenire.
Dreptul la moştenire al celui din urmă defunct se retransmite către
proprii moştenitori. Aşadar, aceştia trebuie să realizeze o dublă dovadă:
dovada că la data deschiderii moştenirii primului defunct, autorul lor era
în viată şi dovada că ei sunt în viaţă la momentul deschiderii celei de-a
doua succesiuni. Prin retransmitere, ei vor primi moştenirea primului
defunct.
O dublă dovadă trebuie să realizeze, de asemenea, cel care vine la
moştenire prin „reprezentare". Reprezentantul trebuie să dovedească, pe de
o parte, faptul că reprezentatul nu mai era în viaţă la data deschiderii
moştenirii şi, pe de altă parte, faptul că, la acelaşi moment, el este în viaţă.
Rezultă, aşadar, că dovada capacităţii succesorale vizează „nu
numai şi nu atât existenţa persoanei, ci mai ales corelaţia ei cu
momentul morţii celui care lasă moştenirea.
2.1. Persoanele care au capacitate succesorală
Au capacitate succesorală următoarele categorii de persoane:
a) persoanele fizice, în viaţă, la data deschiderii moştenirii, fără
deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,
opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială.
Nu prezintă importanţă durata vieţii moştenitorului, după data
deschiderii succesiunii, fiind necesar numai ca acesta să fie în viaţă, la data
morţii lui de cujus, chiar dacă, ulterior acestui moment, moare. Aşa cum am
mai arătat, dacă moştenitorul moarte la scurt timp după autorul său,
moştenirea celui de-al doilea defunct se retransmite propriilor succesori ai
acestuia.
Dovada existenţei moştenitorului, la data morţii lui de cujus, se realizează
prin acte de stare civilă sau, în ipoteza retransmiterii, prin certificatul de
deces sau hotărârea declarativă de moarte, din care rezultă data morţii celui
ce transmite moştenirea către proprii moştenitori.
Existenţa persoanei constituie o stare de fapt, astfel încât dovada contrară
poate fi realizată prin orice mijloc de probă.
b) persoanele dispărute, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 19 din Decretul
nr. 31/1954 „cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o
hotărâre declarativă de moarte, rămasă definitivă".
Sunt considerate dispărute nu numai persoanele declarate astfel prin
hotărâre judecătorească, ci şi cele nedeclarate prin hotărâre judecătorească.
Situaţia incertă a dispărutului se va definitiva prin următoarele modalităţi,
reapariţia acestuia, constatarea fizică a morţii acestuia sau declararea prin
hotărâre judecătorească, rămasă definitivă şi irevocabilă, a morţii acestuia. 21Se
poate spune, astfel, că dispărutul are o capacitate succesorală „provizorie" .
Dacă dispărutul reapare sau se dovedeşte că moartea sa, indiferent de
modalitatea de constatare, a intervenit după deschiderea moştenirii, capa-
citatea succesorală provizorie a acestuia se consolidează, fiind îndreptăţit a
culege moştenirea (bineînţeles, dacă îndeplineşte şi celelalte condiţii cerute
de lege pentru a moşteni), direct, în prima ipoteză şi prin succesorii proprii,
ca efect al retransmiterii, în cea de-a doua ipoteză.
Per a contrario, dacă se dovedeşte că moartea dispărutului a intervenit mai
înainte de deschiderea moştenirii, capacitatea succesorală ,provizorie a
acestuia se desfiinţează cu caracter retroactiv, fiind necesară restituirea, către
moştenitorii înlăturaţi sau ale căror cote au fost diminuate prin prezenţa
21
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 44.
acestuia, a tot ceea ce s-a primit din moştenire, în numele său. Este evident,
însă, că, într-o asemenea ipoteză, succesorii dispărutului se vor putea
prevala de instituţia reprezentării şi îi vor culege cota succesorală în
calitate de reprezentanţi.
c) persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii moştenirii.
Potrivit dispoziţiilor art.654 C.civ., „Copilul conceput este considerat că
există. Copilul născut mort este considerat că nu există. Are, aşadar,
capacitate succesorală copilul conceput, sub condiţia de a se naşte viu".
Cel care solicită moştenirea, în numele copilului, trebuie să facă
dovada, prin orice mijloc de probă, că acesta era conceput ia data
deschiderii succesiunii şi că s-a născut viu. De lege lata este instituită, în
Interesul copilului, prezumţia absolută că moştenirea a fost acceptată de
minor sub beneficiu de inventai 22 astfel încât acesta nu va fi ţinut să
suporte datoriile moştenirii, decât în limita activului succesoral.
Întrucât nu poate fi stabilit cu exactitate momentul concepţiei, art.
61 C.fam. a instituit, în materia stabilirii filiaţiei faţă de tată, o prezumţie
absolută cu privire la perioada concepţiei. Potrivit acesteia, timpului
cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului
constituie perioada concepţiei. Deşi această prezumţie legală a fost
instituită într-o altă materie, este unanim admis că este aplicabilă
implicit şi materiei capacităţii succesorale, având caracter general.
În consecinţă, copilul născut la cel mult 300 de zile de la moartea
soţului mamei are capacitate succesorală, putându-1 moşteni pe tatăl său.
Dimpotrivă, copilul născut după 300 de zile de la moartea soţului mamei,
nu-1 poate moşteni pe defunct, nici în temeiul legii, nefiind copilul
acestuia, nici în temeiul unui testament, nefiind conceput la data deschi-
derii moştenirii. Se stabilesc, prin aplicarea acestei prezumţii legale
absolute, atât filiaţia faţă de tată, cât şi capacitatea succesorală a copilului
conceput, dar nenăscut.
d) persoanele juridice înfiinţate în condiţiile legii, la data deschiderii
moştenirii.
Persoanele juridice pot culege numai moştenirea lăsată prin testament, nu
şi pe cea legală, întrucât nu fac parte din categoria succesorilor legali.
Pentru a culege moştenirea, persoana juridică trebuie să aibă capacitate
succesorală. Aceasta se dobândeşte la momentul obţinerii personalităţii
juridice. Acest moment este reprezentat, după caz, de: data înregistrării,
data actului de dispoziţie în temeiul căruia iau fiinţă, data recunoaşterii
înfiinţării, data autorizării înfiinţării sau data îndeplinirii oricărei alte cerinţe
prevăzute de lege.
Decretul nr. 31/1954, prin dispoziţiile art. 33 şi 34, recunoaşte subiectului
colectiv de drept, ca şi în cazul celui individual, o capacitate anticipată de
folosinţă, de la data actului de înfiinţare, în măsura în care bunurile
succesorale sunt necesare pentru ca acesta să ia fiinţă în mod valabil.
Aşadar, persoana juridică are capacitate succesorală de la momentul
înfiinţării, care nu coincide întotdeauna cu data dobândirii personalităţii
juridice, uneori, precedând-o pe aceasta din urmă. Considerentul, în temeiul
căruia legiuitorul a recunoscut capacitatea anticipata de folosinţă persoanei
juridice, este acela că bunurile dobândite în temeiul unui legat pot servi la
formarea patrimoniului subiectului colectiv de drept, ce urmează a se
înfiinţa.
Trebuie respectat principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a
persoanei juridice, statuat de dispoziţiile art. 34 din Decretul nr. 31/1954 şi
în materie succesorală. Aşadar, dreptul care formează obiectul legatului
trebuie să corespundă scopului pentru care a fost creată persoana juridică. în
22
Există şi legislaţii care atribuie capacitate de folosinţă anticipată numai copi lului născut viabil. Este cazul, spre exemplu, al
Codului civil francez. Deşi puternic influenţată de Codul civil francez, legislaţia noastră civilă nu a condiţionat dobândirea
capacităţii anticipate de folosinţă, de viabilitatea copilului. A se vedea dispoziţiile art. 713 pct. 1 C.civ. F. Deak. op.cit. p.44.
caz contrar, legatul va fi nul, dacă incapacitatea a existat în momentul
întocmirii testamentul sau caduc, dacă aceasta a intervenit ulterior acestui
moment, dar mai înainte de deschiderea moştenirii.
Pentru a avea capacitate succesorală, subiectul colectiv de drept
trebuie să fie constituit în condiţiile legii, în momentul deschiderii moştenirii,
fără a prezenta importanţă durata existenţei acestuia. În cazul încetării
sale, drepturile succesorale dobândite vor reveni persoanei sau persoanelor
juridice dobânditoare ale patrimoniului subiectului colectiv de drept supus
reorganizării sau dizolvării persoanelor juridice dobânditoare ale
patrimoniului subiectului colectiv de drept, supus reorganizării sau
dizolvării.
2.2. Persoanele care nu au capacitate succesorală
Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 654 C.civ., rezultă că nu au
capacitate succesorală persoanele fizice care nu 23mai sunt în viaţă şi persoanele
juridice care au încetat a mai avea fiinţă, la data deschiderii moştenirii.
Aşadar, fac parte din categoria persoanelor fizice care nu mai sunt în viaţă:
copilul conceput Ia data deschiderii moştenirii, dar născut mort, predecedaţii
şi comorienţii.
Este considerată persoană predecedată, acea persoană care nu mai este în
viaţă la data deschiderii moştenirii, indiferent de faptul că moartea acesteia a
fost constatată fizic sau a fost declarată printr-o hotărâre judecătorească,
definitivă şi irevocabilă. Persoana predecedată, însă, poate fi reprezentată, în
condiţiile legii, de către descendenţii săi.
Comorienţii sunt, potrivit dispoziţiilor art. 21 din Decretul nr.
31/1954, acele persoane (două sau mai multe), care au murit în aceeaşi
împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit celeilalte, fiind
socotite că au murit în aceiaşi timp. Operând prezumţia morţii concomitente,
comorienţii nu se pot moşteni. Soluţia reţinută de către legiuitorul român în
problema comoricnţilor este, considerăm noi, cea mai justă .
Pentru a vorbi de comorienţi, trebuie întrunite, în mod cumulativ,
următoarele elemente:
a) două sau mai multe persoane;
b) decesul acestora să fie determinat de aceeaşi împrejurare;
c)condiţiile decesului nu permit stabilirea faptului că o persoană a
supravieţuit celeilalte.
Acestor condiţii legale, le este adăugată, de către literatura de specia litate 24 , o
altă condiţie, aceea a reciprocităţii vocaţiei succesorale. Nu împărtăşim acest
punct de vedere, întrucât considerăm, alături de alţi autori , ca problema
comorienţilor se pune şi în cazul persoanelor cu vocaţie succesorală
unilaterală.
Deşi Decretul nr. 31/1954, prin dispoziţiile sale, oferă o soluţie pro-
blemei comorienţei, totuşi acesta nu a avut în vedere o situaţie asemănă-
toare, caracterizată prin următoarele elemente:
a) două sau mai multe persoane;
b) decedează în acelaşi timp, nu însă şi în aceleaşi împrejurări;
c)nu poate fi stabilit faptul că o persoană a supravieţuit celeilalte.
Literatura de specialitate denumeşte aceste persoane „codecedaţi” şi
apreciază că cea mai justă soluţie, în acest caz, ar fi cea dată de Decretul
nr, 31/1954 problemei comorienţilor - prezumţia morţii concomitente. În
consecinţă, codecedaţii, indiferent că au vocaţie succesorală reciprocă
sau unilaterală nu se pot moşteni, lipsindu-le capacitatea succesorală.
23
Cu privire la soluţiile oferite de alte legislaţii problemei comorienţilor, a se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 49
24
A se vedea, în acest sens: C. Stătescu, op. cit., p. 96; M. Eliescu, op. cit., p,66;St. Cărpenaru, op. cit., p. 388,.
§3. Vocaţia la moştenire
Vocaţia la moştenire are semnificaţia unei chemări la moştenire, fie
conferită de lege, fie în temeiul unui testament. Se impune astfel a fi
distinsă vocaţia succesorală legală, de vocaţia succesorală testamentară.
3.1. Vocaţia succesorală legală
Vocaţia legală la moştenire constituie o condiţie generală, cerută de
lege pentru a accede la moştenirea deferită potrivit dispoziţiilor legale
(moştenirea legală). Aceasta, având semnificaţia chemării de către lege
la moştenire a rudelor defunctului, a soţului supravieţuitor al defunctului
şi a statului, are un sens dublu: vocaţie succesorală generală şi vocaţie
succesorală concretă.25
A. Vocaţia succesorală generală desemnează vocaţia potenţială
(eventuală) a unor persoane de a culege moştenirea lăsată de o altă
persoană .
Vocaţie legală generală au rudele defunctului şi soţul supravieţuitor
ar acestuia. Rudenia este, potrivit art. 661 C.civ.;
a) în linie dreaptă (ascendentă şi descendentă), rezultând din
descendenţa unei persoane din altă persoană;
b) în linie colaterală, rezultând din faptul că mai multe persoane au
un autor comun.
Sunt rude în linie directă:
- ascendentă: părinţii, bunicii, străbunicii defunctului, fără limită
de grad;
- descendentă: copiii, nepoţii, strănepoţii, fără limită de grad.
Sunt rude în linie colaterală:
- fraţii şi surorile (rude de gradul al II-lea, pe linie colaterală
neexistând rude de gradul I);
- nepoţii de frate sau soră, unchii şi mătuşile defunctului - rude de
gradul al III -lea;
- strănepoţii de frate sau soră, verii primari şi fraţii sau surorile
bunicilor defunctului - rude de gradul al IV-lea.
Rudele în linie directă, indiferent de grad, au vocaţie succesorală
legală generală, în timp ce rudele în linie colaterală au vocaţie
succesorala legală generală numai până la gradul al IV-Iea inclusiv.
Vocaţia succesorală legală generală este guvernată de principiul
reciprocităţii acesteia . Acest principiu are atât un sens pozitiv cât şi unul
negativ.
Potrivit sensului pozitiv al principiului reciprocităţii vocaţiei generale
la moştenire, dacă o persoană are vocaţie la moştenirea lăsată de o altă
persoană, atunci şi aceasta din urmă are vocaţie generală Ia moştenirea
celei dintâi.
Acest principiu comportă, potrivit doctrinei 26 şi excepţii. Astfel,
principiul reciprocităţii nu operează în cazul căsătoriei declarată nulă sau
anulată (căsătoria putativă), după decesul soţului de rea-credinţă. Soţul
de bună-credinţă din căsătoria nulă sau anulată are vocaţie la moştenirea
soţului de rea-credinţă, în timp ce soţul de rea-credinţă nu are vocaţie la
moştenirea celui de buna-credinţa.
25
A se vedea, în acest sens, Fr. Deak, op. cit., p. 50-52, care propune ca textul de lege, care oferă soluţie comorienţilor, să fie
reformulat, astfel încât să fie avuţi în vedere şi codecedaţii, eliminându-se astfel controversele doctrinare.

26
Exista autori care susţin că principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale comporta o singură excepţie. A se vedea,
în acest sens: Fr. Deak, op. cit., p. 58-59;
 Potrivit sensului negativ al principiului reciprocităţii, dacă o persoană nu
are vocaţie la moştenirea unei alte persoane, atunci nici aceasta din urmă nu
are vocaţie la moştenirea celei dintâi.
Rudele defunctului cu vocaţiei succesorală generală nu sunt chemate toate
împreună şi deodată la moştenire. Pentru a culege moştenirea este necesar ca
acestea să îndeplinească şi o condiţie negativă - acea de nu fi înlăturate de la
moştenire, de către un alt succesibil, preferabil în clasă şi grad. Această
condiţie formează conţinutul vocaţiei concrete la moştenire. Aşadar, rudele
defunctului cu vocaţie generală trebuie să aibă şi vocaţie concretă pentru a
putea culege moştenirea.
B. Vocaţie succesorală concretă au persoanele cu vocaţie succesorala
generală, care nu sunt înlăturate, de la moştenire, de către alt succesibil27.
Nu toate rudele, care au vocaţie generală, vor culege moştenirea, ci
aceasta va reveni acelor rude, care sunt preferate celorlalte, anume celor
care se află în clasă şi grad preferabile. Legiuitorul foloseşte, aşadar, două
criterii tehnico-juridice pentru a determina vocaţia concretă a rudelor
defunctului: clasa de moştenitori şi gradul de rudenie.
Dacă rudele defunctului sunt reprezentate de părinţi şi unchi, spre
exemplu, deşi toate au vocaţie generală la moştenire, vocaţie concretă au
numai părinţii defunctului, deoarece ei fac parte din clasa a II-a de
moştenitori, în timp ce unchii fac parte din clasa a lV-a.
Cu privire la corelaţia dintre vocaţia generală şi vocaţia concretă, putem
spune că nu toate rudele, ce au vocaţie generală, au şi vocaţie concretă la
moştenire, însă, toate rudele care au vocaţie concretă, au şi vocaţie generală
de a moşteni.
3.2. Vocaţia succesorală conferită prin testament
In materie testamentară, se pune exclusiv problema vocaţiei concrete la
moştenire, întrucât legea nu conferă (dar nici nu interzice) nimănui, în mod
special, vocaţie generală la moştenirea testamentară. în principiu. oricine
poate fi gratificat printr-un act de ultimă voinţă, în măsura în care
îndeplineşte condiţiile legale.

§4. Nedemnitatea succesorală

4.1. Noţiunea şi reglementarea legală a nedemnităţii succesorale

Nedemnitatea succesorală, reglementată de Codul civil în art. 655-658,
reprezintă decăderea succesibilului legal din dreptul de a moşteni, inclusiv
rezerva succesorală, întrucât a săvârşit o faptă gravă, prevăzută expres de
legiuitor, împotriva defunctului sau a memoriei acestuia.
Nedemnitatea nu trebuie confundată cu incapacitatea ~ cealaltă condiţie
cerută de lege pentru ca o persoană să poată moşteni. Incapacitatea este
atrasă de neîndeplinirea calităţilor sau condiţiilor de a moşteni, din motive
independente de meritele succesibilului (spre exemplu, copilul, conceput
la data deschiderii moştenirii, se naşte mort), în timp ce nedemnitatea
intervine ca urmare a săvârşirii de către succesibil a unei fapte grave faţă de
defunct sau faţă de memoria acestuia. Aşadar numai nedemnitatea are rolul
de a-1 pedepsi pe succesibilul, care este capabil să moştenească, pentru
faptele sale grave.
27
Este succesibil persoana care are vocaţie la moştenire (are posibilitatea de a o culege), iar succesor este persoana care a cules
efectiv moştenirea.
 4.2. Natura şi caracterele juridice ale nedemnităţii succesorale
Cu privire la natura juridică a nedemnităţii succesorale, în literatura de
specialitate s-au manifestat două orientări.
Potrivit uneia dintre acestea, nedemnitatea succesorală are natura juridică
a unei pedepse civile, întrucât se bazează pe motive de moralitate publică,
neputându-se admite ca o persoană, vinovată pentru fapte grave faţă de o
alta, să o moştenească pe aceasta din urmă .
Literatura de specialitate de dată relativ recentă28 apreciază, însă, câ
nedemnitatea reprezintă numai o sancţiune civilă, întrucât prezintă urmă-
toarele caractere juridice:
a) este aplicabilă numai moştenirii ab infestat, nu şi celei testamentare şi
numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile imperative şi
de strictă interpretare ale Codului civil;
b) operează de drept, cel care lasă moştenirea neputând înlătura, în
principiu, această sancţiune. Excluderea succesibilului nedemn de la
moştenirea lui de cujus constituie opera legii, astfel încât acesta din urmă
nu-1 poate ierta pe cel dintâi.
În literatura de specialitate însă, a fost formulată opinia, la care
achiesăm şi noi, potrivit căreia, după comiterea faptei ce constituie caz de
nedemnitate succesorală, cel care lasă moştenirea poate să-I gratifice pe
nedemn, fie prin acte juridice inter vivos, fie mortis causa. Acest fapt
devine posibil, tocmai datorită naturii juridice de sancţiune a nedem-
nităţii, care afectează numai moştenirea legală.
Revocarea liberalităţilor nu este guvernată de aceleaşi reguli şi nu
intervine în aceleaşi cazuri ca şi nedemnitatea succesorală. Dimpotrivă,
revocarea liberalităţilor are reguli proprii şi intervine pentru cazuri, altele
decât29 cele ale nedemnităţii, de asemenea expres şi limitativ prevăzute de
lege . Este adevărat însă că, atentatul constituie atât o cauză de
nedemnitate, cât şi o cauză de revocare a donaţiei, respectiv a
testamentului. Aşadar numai în acest caz, gratificarea nedemnului, de
către cel care lasă moştenirea, nu are efect.
Intre nedemnitate şi revocarea donaţiei pentru ingratitudine, având
aceeaşi cauză - atentatul, există totuşi deosebiri esenţiale, sub mai multe
aspecte. Astfel, în caz de litigiu:
-instanţa constată nedemnitatea, respectiv pronunţă revocarea donaţiei
pentru ingratitudine;
-instanţa de judecată numai constată nedemnitatea care a operat în
puterea legii (ope legis), respectiv pronunţă revocarea donaţiei pentru
ingratitudine, dacă aceasta a fost cerută în termenul legal de 1 an;
-constatarea nedemnităţii poate fi cerută atât împotriva nedemnului,
cât şi împotriva moştenitorilor nedemnului, în timp ce acţiunea în
revocarea donaţiei poate fi introdusă numai împotriva donatarului - autor
al atentatului contra vieţii donatorului;
- numai constatarea nedemnităţii poate fi cerută de creditori pe calea
acţiunii oblice.
c) se aplică şi produce efecte, ca regulă numai împotriva autorului
faptei, nu şi a celorlalte persoane chemate la moştenirea lui de cujs în mod
excepţional, copiii nedemnului care vin la moştenire prin reprezentarea
acestuia sunt vizaţi de efectele nedemnităţii.

28
Au formulat şi susţinut teoria pedepsei civile, printre alţii: M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, 1921, p. 221;
M. Eliescu, op. cit., p. 76; St. Cărpenaru, op. cit., p. 389-390; D. Chirică, op. cit., p. 23.
29
A se vedea în acest sens: Fr. Deak, op. cit., p. 60; 1. Adam, A. Rusu, op. cit., p. 58-59;
 d) produce efecte relative, înlăturându-1 pe nedemn numai de la moşte-
nirea celui faţă de care a săvârşit fapta prevăzută de lege, nu şi de la alte
moşteniri.
e) intervine ca urmare a săvârşirii unor fapte cu vinovăţie, fiind
necesar astfel ca, nedemnul să fi acţionat cu discernământ. întrucât este
vorba de săvârşirea unor fapte şi nu a unor acte juridice, se vor aplica în
această materie regulile privitoare la discernământul necesar pentru
angajarea răspunderii civile delictuale. Astfel, discernământul minorilor
care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi al persoanelor puse sub interdicţie
trebuie dovedit, iar discernământul persoanelor, care au împlinit 14 şi care
nu sunt puse sub interdicţie, este prezumat până la proba contrară. In cazul în
care săvârşirea faptei ce atrage nedemnitatea succesorală ar implica
condamnarea minorului, se vor aplica regulile de iresponsabilitate din dreptul
penal.
Aceste considerente constituie fundamentul calificării nedemnităţii, ca fiind
o sancţiune şi nu o pedeapsă civilă.
4.3. Cazurile de nedemnitate succesorală
Sunt reţinute limitativ de Codul civil, în art. 655, ca fiind fapte ce atrag
nedemnitatea următoarele:
a) atentatul la viaţa lui de cujus;
b) acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea;
c) nedenunţarea omorului a cărui victimă a căzut cel despre a cărui
moştenire este vorba.
Întrucât Codul civil enumără limitativ cauzele care atrag nedemnitatea
succesorală, judecătorul nu poate extinde aria de cuprindere a acestei
sancţiuni şi la alte fapte.
a) atentatul la viaţa lui de cujus;
Este nedemn, potrivit dispoziţiilor art. 655 pct. 1 C.civ., „condamnatul
pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct. Aşadar, nimănui nu-i
este permis să-şi deschidă calea unei moşteniri printr-un omor.
Pentru a opera acest caz de nedemnitate, trebuie să fie îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
- moştenitorul a săvârşit infracţiunea de omor sau tentativa la infrac-
ţiunea de omor căreia a căzut victimă cel ce lasă moştenirea. Forma de
vinovăţie specifică acestei infracţiuni este intenţia directă sau indirectă.
Pentru a interveni nedemnitatea, nu este necesar ca infracţiunile
menţionate să fie săvârşite într-o formă calificată (cu premeditare, prin
cruzimi etc). Dacă infracţiunea, ce are ca urmare moartea lui de cujus,
este săvârşită cu altă formă de vinovăţie, culpă sau praeterintenţie, nu
intervine nedemnitatea, întrucât legiuitorul urmăreşte să sancţioneze
numai intenţia de a ucide şi nu faptul material al omorului. Aşadar, săvâr-
şirea infracţiunii de ucidere din culpă sau de lovituri cauzatoare de moarte
nu atrage nedemnitatea.
Ca urmare a săvârşirii unei astfel de fapte, intervin două sancţiuni: una
penală (constând într-o condamnare) şi una civilă (constând în înlăturarea
de la moştenirea victimei).
- moştenitorul a fost condamnat, printr-o hotărâre penală rămasă
definitivă, în calitate de autor, coautor, complice sau instigator,
30
chiar şi
sub forma favorizării, pentru una dintre aceste infracţiuni .

30
A se vedea: U. Eliescu, op. cit., p. 74; Fr. Deak, op. cit., p. 62-63; Al. Bacaci, Gh. Comâniţă, op. cit., p. 22; D.
Chirică, op. cit., p. 25. Potrivit opiniei acestora, la care achiesării şi noi, nedemnitatea este atrasă numai în cazul favorizării-
complicitate (favorizarea omorului sau tentativei de omor cu privire la defunct). în forma sa tip. infracţiunea de favorizare
 Nu este îndeplinită condiţia condamnării şi nu intervine nedemnitatea
succesorala în următoarele cazuri:
-moştenitorul a fost achitat;
-moştenitorul a fost scos de sub urmărire penală;
-moştenitorul a decedat înainte de condamnare;
-faptamoştenitorului a fost amnistiată (amnistie antecondamnatorie);
-s-a prescris sancţiunea penală.
Dimpotrivă, nedemnitatea va opera, fiind îndeplinită condiţia condam-
nării, în următoarele cazuri:
- fapta moştenitorului a fost amnistiată, ulterior condamnării (amnistie
postecondamnatorie);
- moştenitorul condamnat a fost graţiat;
- moştenitorul condamnat a fost reabilitat.
Nedemnitatea intervine în cazul acestor măsuri de politică penală,
întrucât ele şterg, fie condamnarea sau executarea pedepsei, fie unele efecte
secundare ale pedepsei, nu însă şi intenţia de a ucide, care 1-a animat pe
condamnat la momentul săvârşirii faptei.
După ce instanţa penală a pronunţat hotărârea de condamnare pentru omor
sau tentativă la infracţiunea de omor asupra defunctului, intervenţia instanţei
civile, în sensul de a pronunţa nedemnitatea este calificată în literatura de
specialitate1 ca fiind inutilă. Cel mult. instanţa civilă poate fi solicitată să
constate nedemnitatea (aceasta operând în puterea legii), în ipoteza în care,
printr-o petiţie de ereditate, aceasta ar fi contestată.
b) acuzaţia capitală, calomnioasă la adresa lui de cujus;
„Acela care a făcut în contra defunctului o acuzaţie capitală, declarată de
judecată calomnioasă" este nedemn, potrivit dispoziţiilor art. 655 pct. 2
C.civ.
Pentru a fi în prezenţa acestui caz de nedemnitate este necesar să fie
îndeplinite următoarele condiţii:
- moştenitorul a făcut o „acuzaţie" capitală;
Prin „acuzaţie" trebuie să înţelegem un denunţ, o plângere sau o
mărturisire şi nu o acuzaţie propriu-zisă, întrucât aceasta constituie atributul
exclusiv al procurorului. „Acuzaţia" este capitală dacă priveşte fapte, care
ar putea atrage pedeapsa cu moartea. în legislaţia noastră însă, pedeapsa cu
moartea a fost abolită, fapt ce face, considerăm noi, inaplicabilă această
cauză de nedemnitate.
Principalul argument pe care ne fundamentăm aceasta susţinere este
acela că legiuitorul a intenţionat să incrimineze, în special, intenţia
moştenitorului de a-şi deschide calea spre succesiune, prin provocarea
morţii lui de cujus şi nu neapărat gravitatea, de altfel de netăgăduit a
faptelor ce formează obiectul „acuzaţiei". Dacă legiuitorul ar fi urmărit
să sancţioneze, cu prioritate, gravitatea faptelor la care face referire
denunţul moştenitorului, ar fi avut în vedere şi alte fapte, de asemenea
foarte grave, dar care nu au atras niciodată aplicarea pedepsei cu
moartea.
- „acuzaţia" trebuie să fie declarată de instanţă ca fiind calomnioasă;
„Acuzaţia" este calomnioasă dacă priveşte fapte, care nu s-au săvârşit
în realitate, nereale.
- să existe o hotărâre penală, definitivă, de condamnare a moştenito-

nu atrage nedemnitatea favorizatorului, întrucât acesta nu participă sub nici o formă, la săvârşirea de câtre altul a infrac -
ţiunii de omor sau n tentativei de omor asupra defunctului. în cazul favorizării personale, nedemnitatea poate interveni, însă
pentru o altă cauză - nedenunţarea omorului, căruia a căzut victimă defunctul şi nu pentru omor sau tentativă de omor
asupra defunctului. Există însă şi autori care consideră că săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului nu atrage
nedemnitatea. A se vedea, în pstsem, /. Adaw, A. Rusu, op. cit., p, 63.
rului pentru „acuzaţie calomnioasă".
c) nedenunţarea de către moştenitorul major a omorului, căruia a
căzut victimă de cujus.
„Moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului,
nu a denunţat această justiţiei" este, potrivit dispoziţiilor an. 655 pct.
3 C.civ., nedemn. Sancţiunea nedemnităţii operează, pentru acest motiv,
dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
-moştenitorul care nu a denunţat omorul să fie major;
Per a contrario, dacă denunţul provine de la un minor, acesta nu
este considerat nedemn. Deşi textul de lege nu-î vizează decât pe
minori, considerăm că dispoziţiile acestuia trebuie extinse şi cu
privire la persoanele majore puse sub interdicţie, întrucât regimul juridic
ce le este aplicabil acestora, în general, este identic cu al celor dintâi. De
lege lata, sunt incapabili, lipsindu-le discernământul, atât minorii, cât şi
persoanele puse sub interdicţie.
Nedemnitatea, pentru această cauză, are în vedere numai
nedenunţarea infracţiunii de omor (săvârşită cu intenţie), nu şi a uciderii din
culpă şi numai infracţiunea de omor consumată, nu şi tentativa la
infracţiunea de omor.
-moştenitorul trebuie să fi cunoscut despre omorul lui de cujus: Nu
este necesar, pentru a fi în prezenţa acestei cauze de nedemnitate, ca
moştenitorul major să-1 fi omorât pe de cujus. Este necesar însă, ca
moştenitorul să fi cunoscut despre omorul săvârşit de o altă persoană şi
căruia i-a căzut victimă de cujus. Cunoaşterea despre omorul lui de cujus
constituie o chestiune de fapt. ce poate fi dovedită prin orice mijloc de
probă admis de lege.
- moştenitorul nu a denunţat omorul organelor competente;
Moştenitorului major îi revine această obligaţie numai în ipoteza în
care alte persoane nu au denunţat organelor competente omorul căruia
a căzut victimă de cujus. Moştenitorului, sub sancţiunea nedemnităţii,
îi revine obligaţia de a denunţa numai omorul lui de cujus nu şi pe
făptuitor. Mai mult, legea nu instituie un termen în care moştenitorul
trebuie sa realizeze un astfel de denunţ. Instanţa de judecată va aprecia,
în funcţie de împrejurările concrete, dacă nedenunţarea îi este sau nu
imputabilă moştenitorului.
- nedenunţarea nu trebuie să fie scuzabilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 656 C.civ., nu devine nedemn cel care, daca
ar fi denunţat omorul, ar fi vătămat în drepturi pe ascendenţii şi
descendenţii autorului omorului, pe afinii sau soţul acestuia, pe fraţii,
surorile, unchii, mătuşile şi nepoţii săi.
Sunt apărate de nedemnitate pentru nedenunţarea omorului, aşadar,
rudele făptuitorului în linie dreaptă, ascendentă sau descendentă, până
la infinit, rudele în linie colaterală până la gradul al lV-lea inclusiv,
precum şi soţul acestuia.
Spre deosebire de primele două cauze de nedemnitate, nedenunţarea
omorului nu trebuie să fie sancţionată printr-o hotărâre penală de
condamnare. Această cauză de nedemnitate este singura care atrage
numai consecinţe civile - decăderea din dreptul de a moşteni.
De fapt, în literatura de specialitate s-a apreciat că, dintre cele trei
cazuri de nedemnitate, operează numai primul, celelalte două fiind
căzute în desuetudine . Se impune aşadar ca, de lege ferenda,
nedemnitatea să fie reglementată, mai ales cât priveşte cauzele ce o
determină, de o manieră flexibilă, A fost propusă" o formulare de tipul:
„Este înlăturat de drept de la moştenire cel ce a fost condamnat, potrivit
legii penale, pentru că a săvârşit, cu intenţie, o faptă împotriva vieţii
persoanei care lasă I moştenirea sau împotriva vieţii celui care înlătură
sau restrânge vocaţia la moştenire a făptuitorului".

4.4. Efectele nedemnităţii succesorale

4.4.1. Invocarea nedemnităţii succesorale
Nedemnitatea este o sancţiune ce operează de drept, în puterea legii.
Instanţa de judecată are numai rolul de a constata dacă sunt îndeplinite
sau nu condiţiile pentru a opera nedemnitatea şi nicidecum de a o
pronunţa.
Nedemnitatea poate fi constatată numai după deschiderea moştenirii,
întrucât, anterior acestui moment, acţiunea în constarea nedemnităţii este
lipsită de interes.
Nedemnitatea poate fi invocată de orice persoană interesată, precum:
comoştenitorii; moştenitorii subsecvenţi; creditorii comoştenitorilor sau ai
moştenitori lor subsecvenţi, pe calea acţiunii oblice; procurorul; legatarii
sau donatarii care au beneficiat de liberalităţi excesive, supuse
reducţiuni, ca urmare a prezenţei la moştenire a nedemnului. întrucât
operează de drept, nedemnitatea poate fi invocată, chiar de către nedemnul
însuşi'.
Spre deosebire de revocarea donaţiei/legatului, care poate fi cerută
numai împotriva donatarului/ legatarului, nedemnitatea poate fi invocată
fie împotriva nedemnului, dacă se află în viaţă, fie împotriva moşteni -
torilor acestuia.
Moştenitorii nedemnului vor fi ţinuţi să restituie bunurile primite de la
autorul lor nedemn adevăraţilor moştenitori, neputându-se prevala de
teoria moştenitorului aparent sau de dispoziţiile art. 1909 C.civ., întrucât
sunt succesori cu titlu universal şi nu cu titlu particular.
Nedemnitatea produce efecte atât faţă de nedemn şi urmaşii acestuia,
cât şi faţă de terţi.
4.4.2. Efectele nedemnităţii succesorale faţă de nedemn
Principalul efect pe care-1 produce nedemnitatea este înlăturarea totală
retroactivă a nedemnului de la succesiune, acesta neputând culege, dacă face
parte din categoria moştenitorilor rezervatari, nici măcar rezerva succesorală.
Partea nedemnului va reveni, după caz, comoştenitoriîor, moştenitorilor
subsecvenţi sau legatarilor/donatarilor ale căror liberalităţi excesive ar fi
fost supuse reducţiunii, ca urmare a prezenţei celui dintâi în calitate de
moştenitor rezervatar.
Dacă moştenitorul nedemn a intrat înainte de declararea nedemnităţii
în posesia bunurilor din masa succesorală, el va trebuie să le restituie în
natură. în caz de imposibilitate de restituire a bunurilor succesorale în
natură, datorată dispariţiei (fortuite sau din cauză de forţă majoră),
înstrăinării sau exproprierii pentru cauză de utilitate publică, nedemnul
va fi ţinut să plătească despăgubiri. Moştenitorul nedemn este
considerat posesor de rea-credinţă şi este de drept pus în întârziere de la
data intrării în folosinţa bunurilor succesorale (de la data deschiderii
succesiunii şi nu de la data constatării nedemnităţii). Rezultă că
nedemnul este tratat mai sever decât posesorul de rea-credinţă; astfel
încât reaua-credinţă a celui dintâi nu trebuie dovedită, întrucât ea reiese
implicit din constatarea nedemnităţii succesorale.
Alături de bunurile succesorale, nedemnul trebuie să restituie, de
asemenea în natură şi de la data deschiderii moştenirii, fructele (naturale,
industriale sau civile) produse de acestea. Dacă nedemnul le-a consumai
sau a neglijat să le perceapă, acesta va restitui valoarea lor. Aşadar,
nedemnul datorează nu numai fructele pe care le-a perceput, ci şi pe cele
pe care ar fi trebuit să le perceapă.
 Dacă nedemnul a încasat sume de bani de la debitorii moştenirii, va
datora dobânzi pentru acestea de la data încasării. De asemenea, toate
drepturile şi obligaţiile faţă de nedemn, stinse prin confuziunea patrimo-
niului propriu cu cel succesoral sau prin consolidare, renasc.
Nedemnul, la rândul său, are dreptul de a pretinde celorlalţi moşte-
nitori sumele plătite pentru achitarea datoriilor moştenirii, împreună cu
dobânda aferentă, cheltuielile necesare şi utile (nu şi cele voluptuarii)
făcute cu privire la bunurile succesorale, precum şi contravaloarea muncii
depuse pentru culegerea fructelor.
Nedemnitatea îl decade pe moştenitor numai din dreptul de a culege
moştenirea faţă de care s-a dovedit nedemn şi nu din dreptul de a culege
alte moşteniri. Mai mult, nedemnitatea produce efecte numai asupra
acelor drepturi ale nedemnului care îşi au temeiul dobândirii în moştenire
şi nu asupra altor drepturi ale acestuia fată de defunctul cu privire la care
a devenit nedemn. Spre exemplu, soţul supravieţuitor nedemn, deşi este
decăzut din dreptul de a veni la moştenirea soţului defunct, păstrează
totuşi dreptul asupra cotei-părţi din bunurile dobândite în timpul căsăto -
riei cu acesta.

4.4.3. Efectele nedemnităţii succesorale faţă de descendenţii

nedemnului
Potrivit dispoziţiilor art. 658 C.civ., ,,Copiii nedemnului viind la
succesiune, în virtutea dreptului lor propriu, fără ajutorul reprezentării, nu
sunt depărtaţi pentru greşeala tatălui lor [...]".
Din interpretarea per a contraria a acestui text, rezultă că
nedemnitatea, în mod in just, produce efecte şi asupra copiilor
defunctului, în ipoteza în care aceştia vin la moştenire prin
reprezentarea părintelui lor. Spre exemplu, defunctul are doi fii, iar
fiecare dintre aceştia are la rândul său câte trei copii. Unul dintre fiii
defunctului a atentat la viaţa acestuia, devenind astfel nedemn. La data
deschiderii succesiunii, fiul nedemn era decedat. In această ipoteză,
moştenirea va fi culeasă de către cel de-al doilea fiu al defunctului,
întrucât nepoţilor din partea nedemnului nu îi este interzis expres de
lege să vină la moştenire prin reprezentarea tatălui lor nedemn.
Dimpotrivă, însă, dacă defunctul are numai un fiu. declarat nedemn şi
predecedat la data deschiderii succesiunii, moştenirea va fi culeasă de
către nepoţii defunctului, în nume propriu şi nu prin reprezentarea tatălui
lor nedemn, întrucât aceştia nu sunt înlăturaţi I de alte rude, în grad
preferabil.
Din exprimarea legiuitorului rezultă că, faţă de ceilalţi descendenţi ai
nedemnului, alţii decât copiii, nedemnitatea nu produce efecte, aceştia
putând culege moştenirea în cauză, atât în nume propriu, cât şi prin repre-
zentarea ascendentului lor nedemn. în literatura de specialitate 31 se
apreciază că exprimarea legiuitorului nu poale fi întâmplătoare, atâta
vreme cât. în alte texte de lege, acesta foloseşte noţiunea de descendenţi,
uneori chiar alături de cea de copil
Pot beneficia de reprezentare, potrivit legii numai descendenţii copiilor
de fu ne tu lui şi descendenţii fraţilor şi surorilor defunctului. Aşadar,
nedemnitatea produce efecte asupra copiilor nedemnului numai în ipote-
zele în care acesta este copil al defunctului şi frate/soră al/a defunctului.
4.4.4. Efectele nedemnităţii succesorale faţă de terţi
Nedemnitatea desfiinţează retroactiv, de la data deschiderii succesiunii,
titlul de moştenitor al nedemnului. în consecinţă, actele juridice încheiate
de nedemn cu terţii, în perioada dintre deschiderea moştenirii şi
31
A se vedea, în acest sens, Fr. Deak, op. cit., p. 68. "Cu titlu de exemplu, a se vedea, art. 659, art. 666, art. 669 cod civ.
constatarea nedemnităţii, în legătură cu bunurile succesorale, vor fi şi ele
desfiinţate potrivit principiilor nemo dat quod non habet şi resoluio jure
dantis resolvitur jus accipientis. Această soluţie se justifică numai în
cazul terţilor de rea-credinţă, care au cunoscut despre nevalabilitatca titlu-
lui de moştenitor al nedemnului, nu şi în cazul terţilor de bună-credinţă.
care au crezut în valabilitatea titlului de moştenitor al acestuia.
Totuşi, aplicarea altor principii ale dreptului civil impune atenuarea
rigorii principiul desfiinţării retroactive a actelor încheiate de nedemn.
Astfel:
a)actele de conservare şi de administrare încheiate de nedemn cu
terţii, fiind în egală măsură utile şi necesare, se menţin, în virtutea
principiul interesului economic general. Nu este exclus însă, ca
adevăraţii moştenitori să ceară desfiinţarea unui astfel de act, dacă terţul
a fost de rea-credinţă, iar actul a fost dăunător;
a)plata făcută cu bună-credinţă de către debitor, moştenitorului
nedemn, este valabilă;
b)actele de dispoziţie asupra bunurilor mobile corporale (inclusiv
titlurile la purtător) se menţin în baza art. 1909 C.civ., dacă dobânditorul
posesor este de bună-credinţă;
c)actele de dispoziţie asupra bunurilor imobile vor constitui pentru
terţul de bună-credinţă just titlu, cu care acesta se va putea apăra, în
ipoteza invocării uzucapiunii de 10-20 de ani. De cele mai multe ori,
însă, nedemnitatea se constată într-un termen mult mai scurt, astfel încât
terţul dobânditor de bună-credinţă al bunului imobil nu mai poate
invoca uzucapiunea. Pentru a înlătura această insuficienţă, în literatura de
specialitate şi în practica judecătorească a fost admisă teoria
moştenitorului aparent. Potrivit acestei teorii, actul încheiat de
moştenitorul nedemn se menţine, dacă sunt întrunite cumulativ
următoarele condiţii:

- actul încheiat este cu titlu particular;

- actul încheiat este cu titlu oneros;
- terţul este de bună-credinţă {bona fides presumiîur ~ buna-credinţă
este prezumată );
- terţul dovedeşte că a existat o eroare comună (credinţă obştească);
- terţul dovedeşte că eroarea comună asupra calităţii de moştenitor a
nedemnului este invincibilă.
Aşadar, error communis facit jus (eroarea obştească este creatoare de
drept). Există, spre exemplu, eroare comună şi invincibilă asupra calităţii
de moştenitor a nedemnului în ipoteza în care împotriva acestuia, nu
exista o hotărâre judecătorească de condamnare şi nimeni nu bănuia că
acesta a săvârşit o faptă care să-i atragă nedemnitatea.
Dacă sunt întrunite aceste condiţii, actul de înstrăinare încheiat de
nedemn rămâne valabil, fiind opozabil adevăraţilor moştenitori. Nedem-
nul însă este obligat să plătească despăgubiri adevăraţilor moştenitori, ca
un posesor de rea-credinţă. Astfel, nedemnul datorează adevăraţilor
moştenitori ai defunctului preţul obţinut sau valoarea bunului înstrăinat,
dacă aceasta este mai mare decât preţul, precum şi fructele produse de
acesta. De asemenea, nedemnul va repara orice pagubă cauzată adevăra-
ţilor moştenitori.
Dimpotrivă, dacă nu sunt întrunite condiţiile pentru a opera teoria
moştenitorului aparent, altele decât cea potrivit căreia terţul este de bună-
credinţă, actul încheiat de nedemn cu acesta se va desfiinţa retroactiv.
Terţul, însă, are posibilitatea de a-1 acţiona pe nedemn pentru evicţiune.
În literatura de specialitate se apreciază că aceleaşi reguli sunt
aplicabile şi în cazul în care actul cu terţii a fost încheiat de către copiii
nedemnului care au cules moştenirea prin reprezentarea acestuia, nedem-
nitatea fiind ulterior constatată. Se apreciază, de asemenea, că aceştia sunt
prezumaţi posesori de bună-credinţă, reaua lor credinţă trebuind dovedită.
In orice caz, copiii nedemnului vor fi obligaţi la restituiri faţă de
adevăraţii moştenitori ai defunctului.
d) actele de dispoziţie asupra bunurilor imobile, încheiate de nedemn
cu terţii de rea-credinţă, se vor desfiinţa retroactiv, potrivit principiului
molutojure dantis, resolvitur jus accipientis.

Titlul II Devoluţiunea succesorală legală

Capitolul I
Principiile devoluţiunii succesorale legale

§1. Consideraţii generale privind devoluţiunea succesorală legală

Devoluţiunea succesorală reprezintă atribuirea patrimoniului succe-
soral către anumiţi moştenitori. Devoluţiunea legală a moştenirii
operează în ipoteza în care defunctul nu a dispus prin 32
testament de
patrimoniul său şi este guvernată de dispoziţiile legii , care stabilesc
persoanele care au vocaţie la moştenire, ordinea în care acestea vin la
moştenire şi cotele ce le revin din moştenire.
Moştenirea legală este atribuită rudelor defunctului, care fac parte din
cele patru clase de moştenitori, soţului supravieţuitor al acestuia sau
statului, în ipoteza moştenirii vacante. Rudele din cele patru clase de
moştenitori nu vin împreună şi deodată la moştenire, ci în ordinea
claselor şi a gradelor de rudenie cu defunctul.
Devoluţiunea legală a moştenirii este guvernată de următoarele trei
principii:
a) principiul chemării rudelor la moştenire în ordinea claselor de
moştenitori;
b) principiul proximităţii gradului de rudenie, în cadrul aceleiaşi clase de
moştenitori;

32
Art. 659-663 C.civ. şi Legea nr. 319/1944.
 c) principiul egalităţii între rudele de aceeaşi clasă şi de acelaşi grad.

§2. Principiul chemării rudelor la moştenire în ordinea claselor de

moştenitori
Clasa de moştenitori reuneşte o categorie de rude ale defunctului.
Aşadar, reunirea unor persoane într-o clasă de moştenitori are la bază
legătura de sânge. Rudeniei de sânge îi este asimilată de lege rudenia civilă,
rezultată din adopţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 45 C.fam., „Rudenia este legătura bazată pe
descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe
persoane au un ascendent comun”. Astfel, rudenia este în linie dreapt.
rezultând din descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană şi în linie
colaterală, rezultând din faptul că mai multe persoane au un ascendent
comun. Aşa cum am arătat, la rândul ei, rudenia în linie dreaptă este ascen-
dentă şi descendenta. Sunt rude în linie dreaptă ascendentă cu defunctul:
părinţii, bunicii, străbunicii etc. Sunt rude în linie dreaptă descendentă cu
defunctul: copiii, nepoţii, strănepoţii etc. Fac parte din categoria rudelor în
linie colaterală: fraţii şi surorile, nepoţii de frate/soră, strănepoţii de
frate/soră, unchii şi mătuşile, verii primari, fraţii şi surorile bunicilor.
Diferenţierea rudelor aparţinând aceleiaşi clase de moştenitori se realizează
cu ajutorul gradului de rudenie. Acesta reprezintă distanţa între două rude,
măsurată pe linia legăturii de rudenie, după numărul naşterilor intervenite.
De lege lata, gradele de rudenie stabilite după numărul naşterilor sunt
următoarele:
În linie dreaptă, sunt rude de gradul I copiii şi părinţii, de gradul al
II-lea nepoţii şi bunicii, de gradul al III~Iea, strănepoţii şi străbunicii etc.
Menţionăm că rudele în linie directă, ascendentă şi descendentă, sunt
chemate la moştenire indiferent de grad (până la infinit).
În linie colaterală, sunt rude de gradul al Il-lea fraţii, de gradul al
III-lea unchii şi nepoţii, iar de gradul al IV-Iea verii primari şi
fraţii/surorile bunicilor. Menţionăm că rudenia în linie colaterală începe
de la gradul al II-lea şi de asemenea, că numai rudele colaterale de
gradeleII-1V au vocaţie la moştenire.
Codul civil stabileşte patru clase de moştenitori legali. Astfel:
- Clasa I este clasa descendenţilor în linie dreaptă şi cuprinde copiii
(rude de gradul I), nepoţii (rude de gradul al II-lea), strănepoţii (rude de
gradul al III-lea) şi ceilalţi descendenţi, până la infinit;
~ Clasa a II -a (clasă mixtă) este clasa ascendenţilor privilegiaţi
(reprezentaţi de părinţii defunctului, rude de gradul I) şi a colateralilor
privilegiaţi (reprezentaţi de: fraţii şi surorile defunctului, rude de gradul
al II-lea; nepoţii de frate/soră, rude de gradul al III-lea; strănepoţii de
frate/soră, rude de gradul al IV-lea);
- Clasa a IlI-a este clasa ascendenţilor ordinari şi cuprinde bunicii,
rude de gradul al Il-lea, străbunicii, rude de gradul al III-lea şi ceilalţi
ascendenţi fără limită de grad;
- Clasa a IV-a este clasa colateralilor ordinari şi cuprinde unchii şi
mătuşile defunctului, rude de gradul al III-lea, verii primari şi fraţii şi
surorile bunicilor, rude de gradul al IV-lea.
Potrivit principiul chemării la moştenire în ordinea claselor de moşte-
nitori, rudele vin la moştenire în ordinea claselor cărora aparţin,
indiferent de gradul de rudenie. Criteriul avut în vedere de acest principiu
este cel al clasei de moştenitori şi nu al gradului de rudenie. Astfel,
prima clasă de moştenitori le înlătură de la moştenire pe celelalte. Spre
exemplu, strănepoţii defunctului, rude de gradul III, aparţinând primei
clase de moştenitori, înlătură de la moştenire pe părinţii defunctului,
rude de gradul I, aparţinând celei de-a doua clase de moştenitori.
Clasa a II-a vine la moştenire numai în absenţa rudelor din prima clasă
sau dacă acestea nu pot (fiind nedemne) sau nu vor (fiind renunţătoare)
să culeagă moştenirea. Tot astfel, clasa a III-a de moştenitori vine la
moştenire numai în lipsa rudelor din primele două clase, iar ultima clasă
de moştenitori accede la moştenire numai dacă lipsesc moştenitorii din
primele trei clase. Este posibilă venirea concomitentă la moştenire a
două clase de moştenitori numai în ipoteza în care moştenitorii rezervatari
(descendenţii şi părinţii) dintr-o clasă preferabilă sunt exheredaţi de
defunct prin testament. Într-o asemenea ipoteză, moştenitorii rezervatari
exheredaţi culeg numai rezerva succesorală, cotitatea disponibilă revenind
(dacă defunctul nu a dispus altfel prin testament) moştenitorilor din clasa
subsecventă.
Spre exemplu, sunt dezmoşteniţi de defunct prin testament descen-
denţii săi. Aceştia vor culege numai rezerva legală, restul moştenirii
împărţindu-se între moştenitorii din clasa a II-a.
Soţul supravieţuitor al defunctului nu face parte din nici o clasa
moştenitori, însă, în puterea legii, el vine la moştenire în concurs cu
fiecare clasă, pe care nu o înlătură şi de care nu este înlăturat.

§3. Principiul proximităţii gradului de rudenie în cadrul aceleiaşi clase

de moştenitori
În cadrul clasei de moştenitori, aşa cum am arătat, rudele se află
în grade diferite de rudenie cu defunctul. Potrivit principiului
proximităţii gradului de rudenie în cadrul aceleiaşi clase de moştenitori,
rudele în grad mai apropiat înlătură de la moştenire rudele în grad mai
îndepărtat, deşi toate fac pane din aceeaşi clasă (proximior excludă
remotiorem). Spre exemplu, fraţii defunctului înlătură de la
moştenire pe nepoţii şi strănepoţii de frate ai acestuia.
Acest principiu comportă două excepţii:
a)în cadrul clasei a II-a de moştenitori, părinţii defunctului, rude de
gradul I, nu înlătură de la moştenire pe fraţii şi surorile defunctului şi
pe descendenţii acestora, deşi sunt rude de gradul II-1V;
a) prin reprezentare succesorală.
§4. Principiul egalităţii între rudele de aceeaşi clasă şi de acelaşi grad
Rudele din aceeaşi clasă, care au acelaşi grad, culeg moştenirea în cote
egale, împărţirea acesteia realizându-se pe capete. Spre exemplu, dacă la
moştenirea defunctului vin cei doi copii ai săi, aceştia vor primi câte 1/2 din
moştenire.
Acest principiu comportă două excepţii:
a) împărţirea pe tulpini, ce caracterizează reprezentarea succesorală;
b) împărţirea pe linii, în cazul în care, la moştenire, vin atât fraţi buni
(care au aceeaşi mamă şi acelaşi tată), cât şi fraţi consangvini (numai de
tată) sau uterini (numai de mamă).
In această situaţie, masa succesorală se împarte în dimidia maternis şi
dimidia paternis , iar, la rândul lor, acestea se împart pe linii. Fraţii uterini
vor culege cât o linie din dimidia maternis, fraţii consangvini vor culege câte
o linie din dimidia paternis, iar fraţii buni vor culege. întrucât au privilegiul
dublei legături, câte o linie atât din dimidia maternis, cât şi din dimidia
paternis.
Întrucât principiul egalităţii operează numai cu privire la rudele
aparţinând aceleiaşi clase de moştenitori şi având acelaşi grad de rudenie cu
defunctul, acesta nu este aplicabil în raporturile dintre părinţii defunctului, pe
de o parte şi fraţii/surorile şi descendenţii acestora până la gradul al IV-lea,
pe de altă parte. Deşi cele două categorii de moştenitori aparţin aceleiaşi
clase de moştenitori, totuşi gradele lor de rudenie cu defunctul sunt diferite,
astfel încât ei vor primi, în puterea legii, aşa cum vom arăta în capitolul
următor, cote diferite.
Soţul supravieţuitor culege o cotă diferită, în funcţie de clasa de
moştenitori, cu care vine în concurs.
§5. Reprezentarea succesorală
5.1. Noţiunea şi reglementarea legală a reprezentării succesorale
Reglementată de dispoziţiile art. 664-668 C.civ.. reprezentarea este o
ficţiune a legii care are ca efect punerea unui moştenitor legal, de un grad
mai îndepărtat (numit reprezentant), în locul, gradul şi dreptul
ascendentului sau (numit reprezentat), decedat la data deschiderii
succesiunii, pentru a culege în locul acestuia partea ce i s-ar fi cuvenit, dacă
n-ar fi încetat din viaţă.
Prin intermediul reprezentării succesorale, legiuitorul înlătură efecte
injuste ale aplicării principiului proximităţii gradului de rudenie şi ale
principiului egalităţii între rudele de acelaşi grad, în cadrul aceleiaşi clase
de moştenitori.
Spre exemplu, operează reprezentarea în următoarea situaţie: defunctul
arc doi fii, dintre care unul este decedat la data deschiderii moştenirii,
având la rându-i trei copii. Dacă am aplica principiul proximităţii gradului
de rudenie, ar trebui ca defunctul să fie moştenit numai de fiul în viaţă,
rudă de gradul I, întrucât înlătură de la moştenire pe nepoţii din partea
fiului predecedat, rude de gradul al II-lea. Dându-se valoare însă,
reprezentării succesorale, această soluţie injustă este înlăturată, defunctul
fiind moştenit de fiul în viaţă şi de cei trei nepoţi, din partea fiului
predecedat. Nepoţii au calitatea de reprezentanţi, în timp ce fiul decedat
al defunctului are calitatea de reprezentat. Nepoţii din partea fiului
predecedat vor culege partea părintelui lor (împreună 1/2 din moştenire,
adică 1/6 din moştenire, fiecare). Cealaltă jumătate a moştenirii va reveni
fiului în viaţă al defunctului. Aşadar, în cazul reprezentării, împărţirea
moştenirii nu se face în mod egal, pe capete (în exemplul nostru, 1/4
pentru fiecare moştenitor), ci pe tulpini, reprezentantul/ţii culegând partea
ascendentului lor (1/2. împreună).
Reprezentarea succesorală nu trebuie confundată cu reprezentarea
din dreptul comun, de care o apropie numai denumirea.
5.2.Domeniul de aplicare a reprezentării succesorale
Codul civil admite reprezentarea numai în privinţa descendenţilor
copiilor defunctului şi descendenţilor din fraţi şi surori. Enumerarea
acestor beneficiari are caracter limitativ, astfel încât nici o altă categoric de
persoane nu poate invoca beneficiul reprezentării succesorale.
In concret, pot beneficia de reprezentarea succesorală următoarele
categorii de moştenitori:
a) nepoţii, strănepoţii defunctului ş.a. până la infinit;
b) nepoţii şi strănepoţii de frate/soră ai defunctului.
5.3. Condiţiile reprezentării succesorale
Pentru a opera reprezentarea, trebuie îndeplinite două condiţii în
persoana celui reprezentat şi una in persoana reprezentantului ale
principiului egalităţii între rudele de acelaşi grad, în cadrul aceleiaşi
clase de moştenitori.
Spre exemplu, operează reprezentarea în următoarea situaţie: defunctul
are doi fii, dintre care unul este decedat la data deschiderii moştenirii,
având la rându-i trei copii. Dacă am aplica principiul proximităţii gradului
de rudenie, ar trebui ca defunctul să fie moştenit numai de fiul în viaţă,
radă de gradul I, întrucât înlătură de la moştenire pe nepoţii din partea
fiului predecedat, rude de gradul al II-lea. Dându-se valoare însă,
reprezentării succesorale, această soluţie injustă este înlăturată, defunctul
fiind moştenit de fiul în viaţă şi de cei trei nepoţi, din partea fiului
predecedat. Nepoţii au calitatea de reprezentanţi, în timp ce fiul decedat
al defunctului arc calitatea de reprezentat. Nepoţii din partea fiului
predecedat vor culege partea părintelui lor (împreună 1/2 din moştenire,
adică 1/6 din moştenire, fiecare). Cealaltă jumătate a moştenirii va reveni
fiului în viaţă al defunctului. Aşadar, în cazul reprezentării, împărţirea
moştenirii nu se face în mod egal, pe capete (în exemplul nostru, 1/4
pentru fiecare moştenitor), ci pe tulpini, reprezentantul/ţii culegând partea
ascendentului lor (1/2. împreună).
Reprezentarea succesorală nu trebuie confundată cu reprezentarea
din dreptul comun, de care o apropie numai denumirea.
a) reprezentatul să fie decedat, la data deschiderii moştenirii, întrucât
art. 668 alin. (1) C.civ. prevede, în mod expres, că „Nu se reprezintă
decât persoanele moarte". 1
În literatura de specialitate a fost formulată recomandarea ca această
dispoziţie legală să fie interpretată în sens de predeces (mort mai
înainte), altfel comorienţii şi codecedaţii neputând fi reprezentaţi. Dacă
nu ar putea fi reprezentaţi comorienţii şi codecedaţii s-ar ajunge la o
soluţie inechitabilă, inadmisibilă. Spre exemplu, într-un accident
aviatic tatăl moare împreună cu unul dintre cei trei fii ai săi, din partea
căruia avea doi nepoţi, fără a se putea stabili ordinea deceselor. Dacă nu
s-ar admite aplicabilitatea reprezentării, în acest caz, tatăl ar fi moştenit
numai de cei doi fii ai săi în viaţă, iar nepoţii din partea fiului, decedat
în aceeaşi împrejurare şi (se presupune) în acelaşi timp. ar fi înlăturaţi de
la moştenire, în virtutea principiului proximităţii gradului de rudenie. în
faţa unei astfel de soluţii inechitabile, literatura de specialitate susţine
unanim admisibilitatea reprezentării în cazul comorienţilor şi
codecedaţilor.
Nu poate fi reprezentată însă persoana fizică declarată dispărută, întrucât
subzistă. în ceea ce o priveşte, prezumţia relativă că se află în viaţă. Dacă
însă, cu privire la persoana dispărută intervine o hotărâre judecătorească
declarativi de moarte, ulterior deschiderii succesiunii, iar data indicată ca
fiind data morţii este anterioară sau concomitentă momentului deschiderii
succesiunii, aceasta poate fi reprezentată. Dimpotrivă, nu va opera
reprezentarea dacă la data indicată în hotărârea judecătorească
declarativă de moarte, ca fiind data morţii celui declarat dispărut, este
ulterioară deschiderii succesiunii.
Menţionăm că reprezentarea nu poate opera per saltum sau omisso
medio, adică sărind peste un grad intermediar. Spre exemplu, la data
deschiderii succesiunii, se află în viaţă numai unul dintre cei doi fii ai
defunctului. Din partea celui de-al doilea fiu al său, predecedat, de cujus
are un nepot şi un strănepot. Dacă nepotul lui de cujus renunţă la
moştenirea bunicului său, pe care ar putea să o culeagă prin reprezentare
sau este nedemn faţă de această moştenire, astfel încât nu o poate culege prin
reprezentare, strănepotul lui de cujus nu poate invoca beneficiul reprezentării,
întrucât aceasta ar opera per saltum, adică ar sări peste locul nepotului
renunţător sau nedemn.
b) locul celui reprezentat să fie un loc util. Reprezentatul trebuie să lase
reprezentanţilor săi un loc util. Dacă ar fi în viaţă, la data deschiderii
succesiunii, reprezentatul ar putea culege moştenirea, întrucât ar avea
vocaţie concretă şi nu ar fi nedemn. Singura condiţie pe care reprezentatul nu o
îndeplineşte, dintre cele trei cerute de lege pentru a putea moşteni, este cea
care priveşte capacitatea succesorală. Locul reprezentatului nu este util în
următoarele situaţii:
-reprezentaţul este nedemn;
-reprezentatul nu are vocaţie concretă la moştenire;
- reprezentatul, moştenitor nerezervatar este exheredat de către defunct prin
testament.
Moştenitorul rezervatar, predecedat şi exheredat, poate fi reprezentat cât
priveşte rezerva legală.
c) reprezentantul trebuie să îndeplinească condiţiile necesare pentru a
culege moştenirea lăsată de defunct.
Aşadar, reprezentantul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să aibă capacitate succesorală;
b) să aibă vocaţie generală (nu concretă) proprie;
c) să nu fie nedemn faţă de defunct;
d) să nu fie renunţător la moştenirea în cauză;
e) să nu fi fost exheredat.
Reprezentantul trebuie să aibă el însuşi vocaţie generală proprie la moştenirea
pe care o culege prin reprezentare. Au vocaţie generală proprie, în această
materie numai descendenţii copiilor defunctului, fără limită de grad şi
descendenţii din fraţi şi surori, însă numai până la gradul al IV-lea inclusiv.
Adoptatul cu efecte depline .şi descendenţii acestuia pot avea calitatea de
reprezentanţi ai adoptatorului, în timp ce adoptatul cu efecte restrânse (adoptat
anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 25/1997) şi descendenţii săi nu pot fi
beneficiari ai acestei ficţiuni a legii, cât priveşte moştenirea adoptatorului.
Anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, sub imperiul
Codului familiei, adopţia putea avea efecte depline sau restrânse. în
cazul adopţiei cu efecte depline, adoptatul devenea rudă cu adoptatorul
şi cu rudele acestuia, însă încetau raporturile de rudenie cu familia
firească. în cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatul devenea rudă
numai cu I adoptatorul, nu şi cu rudele acestuia, însă păstra legăturile de
rudenie cu familia firească. Legea nr. 87/1998 a consacrat sistemul
unitar în materie de adopţie - adopţia cu efecte depline. însă, potrivit
principiului constituţional al neretroactivităţii legii, adopţiile
încuviinţate cu efecte restrânse nu s-au transformat în adopţii cu efecte
depline, astfel încât este încă I necesar să ţinem seama, în materie
succesorală, de felul adopţiei.
Adoptatul cu efecte restrânse, neputând avea calitatea de reprezentant
al adoptatorului şi rudelor acestuia, poate beneficia, în schimb, de repre-
zentare cât priveşte moştenirea rudelor din familia firească. Dimpotrivă,
adoptatul cu efecte depline, putând beneficia de reprezentarea rudelor
din familia adoptatorului, nu poate reprezenta rudele din familia firească.
În cazul desfacerii adopţiei, raporturile de rudenie ale adoptatului cu
adoptatorul şi cu rudele acestuia încetează numai pentru viitor, de la data
hotărârii judecătoreşti. Tot din acest moment se restabilesc şi legăturile
de rudenie ale adoptatului cu familia firească. Aşadar, vocaţia
succesorală a adoptatului trebuie apreciată, în funcţie de data
deschiderii moştenirii şi de data desfacerii adopţiei.
În schimb, nulitatea adopţiei produce efecte retroactive,
considerându-se că niciodată legăturile de rudenie ale persoanelor
implicate în I actul nul al adopţiei nu au fost modificate.
5.4. Modul cum operează reprezentarea succesorală
Fiind îndeplinite cele trei condiţii analizate, reprezentarea operează, în
temeiul dispoziţiilor art. 665 alin. (2) C.civ.:
a) în toate cazurile;
b) la infinit;
c) de drept şi imperativ.
c) reprezentarea operează de drept şi imperativ.
Regulile reprezentării, fiind stabilite prin dispoziţiile imperative ale
Codului civil, în principiu, nu pot fi modificate, nici prin voinţa
defunctului şi nici prin cea a beneficiarilor reprezentării.
Descendenţii-reprezentanţi pot influenţa regulile reprezentării numai
prin renunţare la moştenire, caz în care împărţirea se va face pe capete şi
nu pe tulpini. Spre exemplu, defunctul are patru copii, dintre care unul
este predecedat, în locul său venind la moştenire, prin reprezentare, fiul
acestuia. In termenul de opţiune succesorală, nepotul de fiu renunţă la
moştenire, împărţirea făcându-se, astfel, în cote egale între cei trei fii ai
defunctului în viaţă (1/3 fiecare).
De asemenea, defunctul, prin testament, cu condiţia respectării rezer-
vei moştenitorilor rezervatari, poate influenţa efectele reprezentării,
gratificându-i pe reprezentanţi cu cote egale şi nu inegale, cum ar fi
rezultat din împărţirea pe tulpini, specifică reprezentării succesorale.
Este necesar însă sa fie respectată rezerva succesorală a descendenţilor
legatari. Spre exemplu, defunctul, care are doi copii predecedati, prin
testament, dispune împărţirea moştenirii în cote egale şi nu pe tulpini
între cei trei nepoţi ai săi, unul din partea celui mai mare fiu, iar doi din
partea celuilalt fiu. Defunctul a influenţat astfel reprezentarea
succesorală, însă, acest lucru a fost posibil întrucât a respectat rezerva
succesorală a acestora (2/3 din moştenire dacă există 2 descendenţi, deci
1/3 pentru fiecare descendent). Dacă, însă, defunctul ar fi avut mai mulţi
nepoţi şi ar fi dispus împărţirea moştenirii în cote egale, atunci ar fi adus
atingere rezervei succesorale I a acestora, iar voinţa sa, exprimată în
testament, nu ar mai fi produs efecte juridice. Oricum, nepoţii defunctului
ar fi cules rezerva legală.

5.5. Efectele reprezentării succesorale

Potrivit art. 667 C.civ., „în toate cazurile în care reprezentarea este
admisă, partajul se face pe tulpină [,..]" împărţirea pe tulpini nu trebuie
confundată cu împărţirea pe capete şi cu împărţirea pe linii. Regula este
reprezentată de împărţirea pe capete în timp ce împărţirea pe linii şi
împărţirea pe tulpini reprezintă excepţii. Împărţirea pe capete este
aplicabilă în cazul moştenitorilor de acelaşi grad şi din aceeaşi clasă.
Un exemplu de împărţite pe capete ar fi următorul: defunctului are
patru copii, toţi în viaţă şi zece nepoţi de fii. Moştenirea se împarte, în
mod egal, între cei patru copii, întrucât fac parte din aceeaşi clasă de
moştenitori şi se află în acelaşi grad de rudenie cu defunctul.
Împărţirea pe linii se întâlneşte, aşa cum am arătat, în cazul în care. la
moştenirea defunctului, vin fraţii acestuia: buni, uterini şi consangvini.
Împărţirea pe tulpini este specifică reprezentării. în temeiul legii,
reprezentanţii, indiferent de numărul lor, vor culege doar partea ce ar fi
revenit reprezentatului, dacă ar fi fost în viaţă, la data deschiderii
moştenirii. Astfel, dacă defunctul are trei copii, însă unul este predecedat
la data deschiderii succesiunii, având la rându-i cinci copii, moştenirea
va fi împărţită în trei părţi, fiii în viaţă vor lua câte o parte (1/3), iar cei
cinci nepoţi, din partea fiului decedat, vor culege cea de-a treia parte
(1/15). Deci reprezentanţii au cules partea din moştenire, ce ar fi
revenit reprezentatului, dacă ar fi fost în viaţă.
Tot pe tulpini se împarte moştenirea şi în ipoteza în care există mai
mulţi reprezentaţi. Spre exemplu, defunctul are doi copii predecedaţi şi
unul în viaţă. Cel dintâi fiu predecedat al defunctului are trei copii, iar cel
de-al doilea copil predecedat are un singur copil. Nepoţii din partea fiilor
predecedaţi. vor veni la moştenire prin reprezentare, alături de fiul în
viaţă al defunctului (unchiul lor). Moştenirea va fi împărţită în trei tulpini
(1/3). Nepoţii defunctului din partea fiului predecedat nu vor lua cote
egale, ci vor culege tulpina tatălui lor. Astfel: cei trei nepoţi din partea
fiului celui mare vor culege împreună 1/3, din moştenire, adică câte 1/9
fiecare; nepotul din partea celui de-al doilea fiu predecedat al defunctului
va culege 1/3 din moştenire; fiul în viaţă al defunctului va culege 1/3 din
moştenire.
De asemenea, moştenirea se împarte pe tulpini, în cazul în care tulpina a
produs mai multe ramuri. Vom completa exemplul precedent cu încă un
element, care să ne permită să explicăm această ipoteză. Astfel, unul
dintre nepoţii defunctului din partea celui mai mare fiu predecedat nu se
află nici el în viaţă la data deschiderii moştenirii. Din partea acestuia,
defunctul are cinci strănepoţi. Aceştia vor culege împreună partea
ascendentului lor (1/9). Aşadar, fiecare strănepot de fiu al defunctului va
primi 1/45 din moştenire. Reprezentanţii dobândesc prin culegerea
moştenirii nu numai drepturi, ci şi obligaţii. Deşi regulile reprezentării
sunt stabilite prin normele imperative ale Codului civil, reprezentantul
nu este obligat a accepta sub beneficiu de inventar, respectiv de a o
repudia. De asemenea, în caz de pluralitate de reprezentanţi, fiecare
dintre aceştia are cele trei posibilităţi de opţiune succesorală.
1
5.6. Reprezentarea succesorală potrivit Legii nr. 18/1991 ,
Legii nr. 112/1995 2 şi Legii nr. 10/2001 3
Reprezentarea succesorală este permisă şi de dispoziţiile Legii nr.
18/1991, care dispun în sensul că, dacă fostul proprietar al terenului nu
este în viaţă, pentru a solicita reconstituirea dreptului de proprietate
asupra terenului, beneficiază de prevederile legii „moştenitorii lui, în
condiţiile legii". Aşadar, descendenţii copiilor fostului proprietar decedat
sau după caz, descendenţii fraţilor şi surorilor acestuia pot veni la
moştenire în locul părintelui lor, care a decedat mai înaintea fostului pro -
prietar al terenului. Ca şi dreptul comun, Legea fondului funciar permite
reprezentarea comorienţilor şi codecedaţilor, precum şi retransmiterea
moştenirii.
Asemănător reglementează problema reprezentării şi a retransmiterii
Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/2001 4.
5.7. Reprezentarea succesorală şi retransmiterea succesorală
Reprezentarea succesorală nu trebuie confundată cu retransmiterea
succesorală, cu care se aseamănă.
În cazul reprezentării, reprezentatul este decedat la data deschiderii
moştenirii, întrucât Codul civil dispune imperativ că numai persoanele
moarte pot fi reprezentate.
In cazul retransmiterii însă, moştenitorul supravieţuieşte un interval
scurt de timp după deschiderea moştenirii, dobândind astfel cota sa parte
de la defunct. Este necesar ca moştenitorul să fi acceptat moştenirea
deschisă, tacit sau expres, în termenul de opţiune succesorală (care s-a
împlinit). Sarcina acestei dovezi revine moştenitorilor care pretind drep-
turi succesorale prin retransmitere. Dacă, însă, termenul de opţiune succe-
sorală nu a expirat, drepturile succesorale ale moştenitorului se retransmit
câtre propriii săi succesori, chiar dacă acesta nu a făcut acte de acceptare
tacită a moştenirii, dar nici nu a repudiat-o.
Cât priveşte capacitatea succesorală, cei care pretind dobândirea unor
drepturi succesorale prin retransmitere trebuie să realizeze, de asemenea,
o dublă dovadă: cea privind capacitatea succesorală a transmiţătorului Ia
data deschiderii primei succesiuni şi cea privind propria lor capacitate
succesorală la data deschiderii celei de-a doua succesiuni (fiind în viaţă la
data deschiderii celei de-a doua succesiuni, succesibilul a fost în viaţă şi
la data deschiderii primei succesiuni).
Numai în cazul reprezentării, împărţirea moştenirii se face pe tulpini, în
cazul retransmiterii făcându-se pe capete.
Un caz de retransmitere a moştenirii este următorul: defunctul are trei
copii, toţi în viaţă la data deschiderii moştenirii. Din partea fiecăruia
dintre aceştia, defunctul are câte doi nepoţi. La scurt timp de Ia data
deschiderii moştenirii lui de cujus, cel mai mare dintre fiii acestuia
decedează, nu mai înainte însă de a fi acceptat moştenirea tatălui sau. In
aceasta ipoteză, se întâlnesc două moşteniri succesive: cea a lui de cujus,
culeasă de cei trei fii ai acestuia în viaţă (fiecare dintre aceştia culegând o
cotă de 1/3) şi cea a celui mai mare dintre fiii acestuia, a cărei masă
succesorală cuprinde şi cota de 1/3 din moştenirea lui de cujus. Cei doi nepoţi
din partea fiului, ulterior decedat, vor primi din moştenirea bunicului lor. prin
retransmitere, o cotă de 1/6.
Reprezentarea succesorală operează numai în cazul moştenirii legale,
spre deosebire de retransmitere care poate opera, în egală măsură şi în
cazul moştenirii testamentare.
Capitolul II
Dreptul rudelor defunctului la moştenire
§1. Clasa I de moştenitori legali

Fac parte din clasa I, potrivit dispoziţiilor art. 669 C.civ., moştenitori
copiii defunctului şi urmaşii acestora, fără limită de grad şi fără să
prezinte importanţă sexul sau căsătoria din care au rezultat. Nu prezintă
nici un efect juridic, în privinţa vocaţiei succesorale a copiilor, anularea
sau constatarea nulităţii căsătoriei părinţilor. Copiii rezultaţi din căsătorii
diferite vor moşteni împreuna numai pe părintele lor comun.
Mai mult, aparţin acestei clase şi copiii rezultaţi din afara căsătoriei,
dacă filiaţia a fost stabilită, întrucât aceştia au fost asimilaţi de lege
copiilor rezultaţi din căsătorie. In ipoteza în care prezumtivul tată al
copilului moare în timpul procesului de stabilire a paternităţii, ulterior
stabilindu-se printr-o hotărâre judecătorească filiaţia faţă de acesta,
copilul rezultat din afara căsătoriei are, retroactiv, de la momentul
concepţiei, vocaţie la moştenirea tatălui său şi a rudelor acestuia.
Fac parte din această clasă de moştenitori şi copiii adoptaţi. In cazul
adopţiei cu efecte depline, adoptatul are vocaţie concretă la moştenirea
părinţilor adoptatori şi a rudelor acestora, însă nu vine la moştenirea
părinţilor fireşti şi a rudelor din familia firească, întrucât, prin efectul
acestui tip de adopţie, s-au stabilit raporturi de rudenie cu adoptatorul şi
rudele acestuia şi au încetat relaţiile de rudenie cu familia firească.
In cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatul arc vocaţie concretă la
moştenirea părinţilor adoptatori, nu şi a rudelor acestora şi, în acelaşi
timp, moşteneşte şi pe părinţii fireşti şi rudele acestora, întrucât, prin
efectul acestui tip de adopţie, s-au stabilit raporturi de rudenie numai între
adoptator şi adoptat şi s-au menţinut cele cu familia firească.
Cu privire la vocaţia succesorală a copilului adoptat, pot fi identificate
următoarele ipoteze:
A. moştenirea este lăsată de adoptator, caz în care adoptatul şi
descendenţii săi pot veni la moştenire, indiferent de felul adopţiei;
B. moştenirea este lăsată de o rudă a adoptatorului, caz în care
adoptatul şi descendenţii săi pot veni la moştenire numai dacă adopţia a
fost cu efecte depline;
C. moştenirea este lăsată de o rudă firească a adoptatului, caz în care
adoptatul şi descendenţii săi pot veni la moştenire numai dacă adopţia a
fost cu efecte restrânse.
Daca adopţia a fost realizată cu scopul de a crea adoptatului vocaţie
succesorală la moştenirea adoptatorului, adopţia este lovită de nulitate.
Vocaţia succesorală la moştenirea adoptatorului trebuie să fie efectul
adopţiei şi nu cauza acesteia .
În concluzie, fac parte din clasa a I-a de moştenitori legali:
a) copiii din căsătorie şi urmaşii acestora;
b) copiii din afara căsătoriei a căror filiaţie a fost stabilită potrivit legii;
c) copiii adoptaţi de către defunct.
Prezenţa moştenitorilor din această clasă înlătură de la moştenire pe
cei din clasele subsecvente (II,III şi IV).
1.2. Împărţirea moştenirii
Potrivit art. 669 C.civ., moştenirea se împarte în mod egal (per capita)
„când 33se găsesc toţi în gradul dintâi şi sunt chemaţi după propriul lor
drept” . Acest text trebuie interpretat în sensul că beneficiază de
împărţirea pe capete nu numai copiii, rude de gradul I, ci şi ceilalţi
descendenţi ai defunctului până la infinit, când vin la moştenire în
nume propriu. Un astfel de caz poate fi următorul: defunctul are trei
copii şi doi nepoţi, din partea celui mai mare dintre copii. în termenul de
opţiune succesorală, cei trei copii ai defunctului renunţă la moştenire,
astfel încât nepoţii vor culege moştenirea. în ipoteza în care o acceptă,
în nume propriu şi în mc egal (1/2).
Dacă descendenţii defunctului din gradele subsecvente vin la moşte-
nire prin reprezentare, împărţirea acesteia se va face pe tulpini. Dacă la
moştenire, alături de descendenţi, vine şi soţul supravieţuitor al
defunctului, atunci se va stabili, cu prioritate, cota acestuia, iar restul se
va împărţi descendenţilor, după regulile mai sus arătate.
1.3. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al descendenţilor
Dreptul la moştenire al descendenţilor prezintă următoarele caractere
juridice:
- descendenţii pot veni la moştenire, atât în nume propriu, cât şi prin
reprezentare;
- descendenţii sunt moştenitori rezervatari;
Aceştia beneficiază, potrivit legii, de o parte din moştenire, numită
rezervă succesorală, chiar împotriva voinţei defunctului, exprimată prin
testament. în consecinţă, dacă defunctul dispune de patrimoniul său, prin
liberalităţi inter vivos sau mortis causa, aducând atingere rezervei
succesorale a descendenţilor, acestea vor fi supuse reducţiunii.
- descendenţii sunt moştenitori sezinari, putând intra în posesia moşte-
nirii, chiar mai înainte de eliberarea certificatului de moştenitor;
- descendenţii sunt obligaţi la raportul (la readucerea la masa succeso-
rală) donaţiilor primite de la defunct, fără scutire de raport.
§2. Clasa a II-a de moştenitori legali
Potrivit dispoziţiilor art. 670-671 C.civ., fac parte din această clasă de
moştenitori ascendenţii privilegiaţi (părinţii defunctului) şi colateralii
privilegiaţi (fraţii/surorile defunctului şi descendenţii acestora, până la gradul al
IV-lea inclusiv). Aşadar, clasa a doua de moştenitori legali este o clasă care ,
cuprinde rude pe linii diferite şi de grade diferite. Astfel, părinţii defunctului
(ascendenţii privilegiaţi) sunt rude în linie dreaptă, ascendentă, de gradul I, iar
fraţii/surorile defunctului şi descendenţii acestora sunt rude în linie colaterală, de
gradele II-IV. Moştenitorii din această clasă vin la moştenire numai dacă:
a)defunctul nu are descendenţi;
b) defunctul are descendenţi, însă aceştia au renunţat la moştenire;
33
Fr. Deak , op.cit.p. 40.
 c) defunctul are descendenţi, însă aceştia sunt nedemni de a moşteni;
d)defunctul are descendenţi, însă aceştia au fost exheredaţi, prin
urmare culegând numai rezerva legală, restul revenindu-le moştenitorilor
din clasa a II-a.
Prezenţa moştenitorilor din această clasă înlătură de la moştenire pe
cei din clasele subsecvente (III şi IV).
2.1. Ascendenţii privilegiaţi
2.1.1. Noţiune
Aceştia se numesc privilegiaţi, deoarece înlătură de la moştenire pe
ceilalţi ascendenţi ai defunctului — bunici, străbunici, până la infinit.
Sunt ascendenţi privilegiaţi, tatăl şi mama defunctului din căsătorie,
din afara căsătoriei sau din adopţie.
Deşi nu există în legislaţia noastră nicio dispoziţie expresă a legii, care
sâ acorde vocaţie succesorală tatălui din afara căsătoriei (numai indirect,
art. 106 C.fam.34), totuşi, în prezentt nimeni nu-i contestă acestuia dreptul
de a veni la moştenirea copilului său". Dacă însă filiaţia copilului din
afara căsătoriei a fost stabilită prin recunoaştere şi se dovedeşte că
unicul scop al acesteia a fost crearea vocaţiei tatălui Ia moştenirea
copilului sau, ţ atunci recunoaşterea este lovită de nulitate.
Părinţii au vocaţie la moştenirea copilului său. chiar în ipoteza anulării I
sau declarării nule a căsătoriei acestora, indiferent că au fost de bună sau
de rea-credinţă. Nulitatea căsătoriei nu produce efecte retroactive. în
relaţiile dintre copii şi părinţi.
În cazul adopţiei cu efecte depline, au vocaţie la moştenirea adoptatului
numai părinţii adoptatori, nu şi părinţii fireşti. Dacă însă, unul dintre soţi
adoptă cu efecte depline copilul celuilalt soţ, legăturile de rudenie dintre
copil şi părintele său firesc se menţin, acesta din urmă păstrând vocaţia
succesorală. În cazul adopţiei cu efecte restrânse, au vocaţie la
moştenirea adoptatului atât părinţii adoptatori, cât şi părinţii fireşti1.
2.1.2. împărţirea moştenirii între ascendenţii privilegiaţi şi
între aceştia şi colateralii privilegiaţi
Ascendenţii privilegiaţi pot veni la moştenire singuri, dacă de cujus
nu are fraţi, surori sau descendenţi ai acestora sau pot veni la
moştenire împreună cu aceştia din urmă. în cazul clasei a Ii-a de
moştenitori, întâlnim o excepţie de la principiul proximităţii
gradului de rudenie. Astfel, deşi ascendenţii privilegiaţi sunt rude de
gradul I, nu înlătură de la moştenire pe colateralii privilegiaţi, rude de
gradul II-IV.
Întinderea drepturilor succesorale ale ascendenţilor privilegiaţi
diferă, după cum aceştia vin singuri la moştenire sau împreună cu
colateralii privilegiaţi.
A. Dacă la moştenire vin numai părinţii, moştenirea se împarte
între
aceştia, în mod egal, pe capete. Dacă la moştenire vin, alături de
adoptatori şi părinţii fireşti ai defunctului, aceştia din urmă vor primi
o

34
Art. 106 C.fam. prevede că „părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului, în afară de dreptul la moştenire şi la
întreţinere", fără a distinge între filiaţia din căsătorie şi filiaţia din afara căsătoriei.
cotă egală cu a celor dintâi. Astfel, la moştenirea adoptatului cu
efecte
restrânse pot veni 2, 3 sau 4 ascendenţi privilegiaţi.
B. Dacă alături de ascendenţii privilegiaţi vin la
moştenire şi
colateralii privilegiaţi, moştenirea se va împărţi astfel:
a) dacă există un singur părinte, el va primi 1/4 din moştenire,
restul
de 3/4 revenind colateralilor privilegiaţi (art. 673 C.civ.);
a) dacă există doi părinţi, aceştia vor primi 1/2 din moştenire, restul
de
1/2 revenind colateralilor privilegiaţi (art. 671 C.civ.);
b) dacă la moştenire vin, alături de adoptatori, şi părinţii fireşti ai
adoptatului cu efecte restrânse, concursul dintre aceştia vizează
numai cota ascendenţilor de 1/2, neafectând cota colateralilor
privilegiaţi. Părinţii, indiferent de numărul lor, vor împărţi în mod egal
cota de 1/2 din moştenire.
Dacă defunctul are soţ supravieţuitor, se va stabili cu prioritate cota I
acestuia, restul revenind ascendenţilor privilegiaţi şi colateralilor privile-
giaţi în cotele menţionate.
2.1.3. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al
ascendenţilor privilegiaţi
Dreptul la moştenire al ascendenţilor privilegiaţi prezintă următoarele
caractere juridice:
- nu beneficiază de reprezentare, putând culege moştenirea numai în
nume propriu;
- sunt moştenitori rezervatari;
- sunt moştenitori sezinari, fiind rude în linie directă cu defunctul;
- nu au obligaţia de a raporta donaţiile primite de la defunct.
2.2. Colateralii privilegiaţi
Aceştia sunt denumiţi privilegiaţi, deoarece înlătură de la moştenire pe
ceilalţi colaterali, numiţi ordinari (unchi, mătuşi. veri primari, fraţi şi
surori ai bunicilor defunctului).
Sunt colaterali privilegiaţi ai defunctului următoarele categorii de rude:
a) fraţii şi surorile defunctului, rude de gradul al II-lea;
b) copiii fraţilor şi surorilor defunctului, rude de gradul al III-lea;
c) nepoţii fraţilor şi surorilor defunctului, rude de gradul al IV-lea.
a)
Fac parte din această clasă de moştenitori atât fraţii rezultaţi din căsătorie
(fraţii buni), cât şi fraţii din afara căsătoriei (fraţii uterini, care I au aceeaşi
mamă şi taţi diferiţi, respectiv fraţii consangvini sau cosangvini care au acelaşi
tata şi mame diferite) sau rezultaţi din adopţie.
Numai fraţii rezultaţi din adopţia cu efecte depline au vocaţie la moştenire,
întrucât numai în această situaţie se stabilesc raporturi de rudeniei atât cu
adoptatorul, cât şi cu rudele acestuia. Spre exemplu, părinţii a mm copii
rezultaţi din căsătorie au adoptat cu efecte restrânse un al patrulea! copil.
Unul dintre copiii fireşti ai soţilor adoptatori moare. La moştenirea acestuia,
alături de părinţi, vin numai fraţii fireşti, nu şi fratele adoptaţi întrucât, prin
adopţia cu efecte restrânse, acesta a devenit ruda numai cui adoptatorii nu şi
cu copiii fireşti ai acestora. Similar, ducă ar muri adoptatul cu efecte
restrânse, la moştenirea acestuia ar avea vocaţie numai părinţii fireşti şi
adoptatorii, nu şi cei trei copii ai adoptatorilor.

În schimb însă, adoptatul cu efecte restrânse va putea moşteni pe

fraţii săi fireşti, respectiv va putea fi moştenit de către aceştia.
Aceste reguli sunt întocmai aplicabile şi în cazul descendenţilor din
fraţi/surori, când adopţia cu efecte restrânse a fost făcută de
fratele/sora defunctului sau de copilul acestuia/ei. Spre exemplu,
defunctul are nepoţi de frate adoptaţi cu efecte restrânse. Aceştia nu
au vocaţie la moştenirea defunctului, cu care nu s-au stabilit relaţii
de rudenie, prin adopţia cu efecte restrânse,
In practică, poate fi întâlnită ipoteza în care adoptatorul a
adoptat mai mulţi copii. Vocaţia acestora la moştenire este
diferită, în funcţie de felul adopţiei.
Astfel:
a} dacă toate adopţiile au fost făcute cu efecte depline, fraţii
adoptaţi vor avea vocaţie reciprocă la moştenire, întrucât prin efectul
adopţiei au devenit rude;
b)dacă toate adopţiile au fost cu efecte restrânse, fraţii adoptaţi nu
se vor putea moşteni, întrucât nu au devenit rude. Prin excepţie însă,
se vor putea moşteni, deşi au fost adoptaţi cu efecte restrânse, fraţii
fireşti;
c) dacă adopţiile sunt diferite, din punctul de vedere al efectelor
produse, adoptaţii nu se moştenesc 35.
Similar, poate fi imaginată şi situaţia în care părinţii fireşti ai
adoptatului adoptă, la rândul lor, alţi copii. Copilul firesc va putea
moşteni numai pe adoptaţii cu efecte depline.
2.2.2. Împărţirea moştenirii între colateralii privilegiaţi şi între
aceştia şi ascendenţii privilegiaţi
Întinderea drepturilor succesorale ale colateralilor privilegiaţi este
influenţată de faptul dacă aceştia vin singuri la moştenire sau în concurs
cu ascendenţii privilegiaţi.
Astfel:
a) dacă la moştenire vin numai colateralii privilegiaţi, aceştia o vor
culege în totalitate, potrivit principiului egalităţii între rudele de acelaşi
grad. Trebuie precizat însă că, fraţii/surorile defunctului înlătură de la
moştenire pe nepoţii, respectiv strănepoţii de frate/soră.
b) dacă colateralii privilegiaţi vin la masa succesorală, în concurs cu un
singur ascendent privilegiat, aceştia vor culege o cotă de 3/4 din
moştenire;
c) dacă colateralii privilegiaţi vin la masa succesorală, în concurs cu
doi sau mai mulţi ascendenţi privilegiaţi, aceştia vor culege o cotă de ½
din moştenire.
Dacă, în concurs cu clasa a II-a de moştenitori, vine la moştenire soţul
supravieţuitor al defunctului, se va determina, mai întâi, cota acestuia şi
restul va reveni rudelor din această clasă, potrivit regulilor menţionate.
În toate cazurile, partea din moştenire ce revine colateralilor privi-
legiaţi se împarte, în mod egal, între moştenitorii de acelaşi grad. Această
regulă comportă, însă, două excepţii:
a) dacă descendenţii fraţilor şi surorilor defunctului vin la moştenire
prin reprezentare, împărţirea se va face pe tulpini;
b) dacă la moştenirea defunctului vin atât fraţi buni, cât şi fraţi uterini

35
A se vedea, pentru motivarea soluţiei, D, Macovei, op. cit., p. 47. In literatura de specialitate, a fost formulată şi o
soluţie contrară, Ia care nu achiesăm tjHfi, Potrivit acesteia, adoptaţii cu efecte depline au vocaţie la moştenirea adoptaţilor
cu efecte restrânse, întrucât cei dintâi devin rude cu rudeie adoptatorului, inclusiv cu adoptaţii cu efecte restrânse ai
acestora. A se vedea, în acest sens, U. Eiescu, op. cit., p. 124.
sau consangvini, împărţirea se va face pe linii (art, 674 C.civ.).
Fraţii buni sunt cei care au aceeaşi mamă şi acelaşi tată, indiferentei ei
sunt rezultaţi din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii diferite, din afaraB
căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline, făcută de ambii soţi.
Fraţii uterini sunt cei care au aceeaşi mamă. indiferent că sunt rezultaţi
din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii diferite, din afara căsătoriei sau din
adopţia cu efecte depline făcută numai de mamă.
Fraţii consagvini sunt acei fraţi care au acelaşi tată, indiferent că sunt
rezultaţi din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii diferite, din afara
căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline făcută numai de tată.
În acest caz, cota ce revine colateralilor privilegiaţi se împarte în două
linii egale - dimidia maternis şi dimidia paternis. Linia maternă se val
împărţi între fraţii uterini, iar linia paternă între fraţii consangvini. Fraţii
buni vor culege câte o linie atât din dimidia tnaîernis, cât şi din
dimidia paternis, întrucât ei beneficiază de privilegiul dublei legături.
Împărţirea pe linii se impune a fi aplicată, alături de împărţirea
tulpini. în cazul reprezentării fraţilor/surorilor defunctului, buni, sau
consangvini. De asemenea, se impune a opera împărţirea pe linii şi cazul
în care la moştenirea defunctului vin numai nepoţii sau strănepot de
frate/soră (bun, uterin sau consangvin), în nume propriu. Acest fapt
devine posibil dacă fraţii defunctului în mai multe linii sunt renunţători sau
nedemni de a moşteni.
Pentru a opera împărţirea pe linii, este necesar ca fraţii/surorile
defunctului să fie în linii diferite, neprezentând importanţă faptul că
descendenţii acestora provin sau nu din căsătorii diferite sau că, la data
deschiderii moştenirii, defunctul are sau nu ascendenţi privilegiaţi şi/sau soţ
supravieţuitor.
Dacă însă, defunctul are fraţi numai dintr-o linie, aceştia vor culege
întreaga cotă a colateralilor privilegiaţi.
Constituie un exemplu de împărţire pe linii următorul: defunctul are, la
data deschiderii moştenirii, 2 părinţi (fireşti) şi 6 fraţi (2 fraţi uterini, 3 fraţi
consangvini şi un frate bun). Moştenirea acestuia se va împărţi astfel: părinţii
vor culege 1/2 din moştenire; restul de 1/2, constituind cota colateralilor
privilegiaţi, se va împărţi în două părţi egale (1/4 fiecare), întrucât defunctul are
fraţii pe mai multe linii; dimidia maîernis va fi împărţită în trei linii egale
(1/12 fiecare), întrucât defunctul are doi fraţi de mamă şi un frate bun; dimidia
paiernis va fi împărţită în patru linii egale (J/16 fiecare), întrucât defunctul are
trei fraţi de tată şi un frate bun; fratele bun a cules două linii, una din partea
mamei (1/12) şi una din partea tatălui (1/16) întrucât are o dublă legătură cu
defunctul.
Remarcăm astfel că principiul egalităţii între rudele de grad egal se
aplică numai în interiorul liniilor. Putem completa exemplul ales, cu un alt
element, pentru a arăta cum operează reprezentarea, în privinţa fraţilor de pe
linii diferite. Astfel, presupunem că unul dintre fraţii de mamă ai defunctului şi
unul dintre fraţii de tata ai acestuia sunt decedaţi, la data deschiderii succesiunii.
Din partea fratelui uterin predecedat, defunctul are trei nepoţi, iar din partea
celui consangvin are doi nepoţi. Nepoţii, reprezentându-i pe ascendenţii lor, vor
culege partea acestora din moştenire astfel:
cei trei nepoţi de frate uterin vor culege împreună cota de 1/12, revenindu-i
fiecăruia o cotă de 1/36;
cei doi nepoţi de frate consangvin vor culege împreună cota de 1/16,
revenindu-i fiecăruia o cota de 1/32.

2.2.3. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colate-

ralilor privilegiaţi
Dreptul la moştenire al colateralilor privilegiaţi prezintă următoarele
caractere juridice;
-pot culege moştenirea atât în nume propriu, cât şi prin reprezentare;
-nu sunt moştenitori rezervatari;
-nu sunt moştenitori sezinari;
-nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

§3. Clasa a III-a de moştenitori legali

3.1. Noţiune
Clasa a 111-a de moştenitori legali este clasa ascendenţilor ordinari.
Aceştia sunt denumiţi astfel, întrucât sunt înlăturaţi de la moştenire de
ascendenţii privilegiaţi. Fac parte din această clasă de moştenitori bunicii
străbunicii etc. ai defunctului, fără limită de grad şi indiferent de faptul că
sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau sunt rezultaţi din adopţie.
Moştenirea adoptatului cu efecte depline va fi culeasă de ascendenţii
ordinari ai adoptatorului, spre deosebire de moştenirea adoptatului cu efecte
restrânse care va fi culeasă de ascendenţii ordinari ai acestuia din familia
firească.
Ascendenţii ordinari pot veni la moştenire în următoarele situaţii:
a) lipsesc moştenitorii din primele două clase;
b) moştenitorii din primele două clase sunt renunţători;
c) moştenitorii din primele două clase sunt nedemni;
d) în afară de ascendenţi ordinari, defunctul are colaterali privilegiaţi, pe care
i-a dezmoştenit, însă. Prin exheredare, colateralii privilegiaţi, nefiind
moştenitori rezervatari, sunt înlăturaţi de la moştenire;
a) defunctul are numai moştenitori rezervatari (descendenţi şi ascendenţi
privilegiaţi), însă aceştia au fost dezmoşteniţi. Prin urmare, moştenitorii
rezervatari exheredaţi vor culege numai rezerva legală, restul revenindu-le
ascendenţilor ordinari.
Prezenţa moştenitorilor din această clasă înlătură de la moştenire pe cei
din ultima clasă.

3.2. Împărţirea moştenirii

Ascendenţii ordinari culeg moştenirea numai în lipsa rudelor din clasa
îşi a II-a. Ei vin la moştenire, în ordinea gradelor de rudenie, mai întâi
bunicii, rude de gradul al II-lea, apoi străbunicii, rude de gradul al VI-lea
şi apoi ceilalţi ascendenţi, în ordinea gradelor, la infinit. Ei vor culege
moştenirea, în cote egale, împărţirea acesteia făcându-se pe capete.
Dacă la moştenire vine şi soţul supravieţuitor al defunctului, mai întâi
se va stabili cota ce revine acestuia şi apoi, restul se va împărţi, în mod
egal, ascendenţilor preferabili în grad.
3.3. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascen-
denţilor ordinari
Dreptul la moştenire al ascendenţilor ordinai! prezintă următoarele
caractere juridice:
- ascendenţii ordinari nu pot veni la moştenire prin reprezentare;
- ascendenţii ordinari nu sunt moştenitori rezervatari, putând fi
înlăturaţi de la moştenire prin exheredare;
- ascendenţii ordinari sunt moştenitori sezinari, întrucât sunt rude în
linie directă cu defunctul, având astfel de drept posesia moştenirii, inde-
pendent de realizarea vreunei formalităţi;
- ascendenţii ordinari nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor primite de
la defunct.
§4. Clasa a IV-a de moştenitori legali

Clasa a IV-a de moştenitori este clasa colateralilor ordinari. Fac parte din
această clasă, potrivit dispoziţiilor art. 675 C.civ., rudele colaterale care nu sunt
fraţi, surori sau descendenţi ai acestora.
În concluzie, fac parte din clasa a IV-a de moştenitori următoarele
categorii de rude:
a) unchii şi mătuşile, rude de gradul al III-lea;
b) verii primari, rude de gradul al lV-lea;
c) fraţii şi surorile bunicilor, rude de gradul al IV-lea.
Radele colaterale ce fac parte din aceasta clasă pot fi din căsătorie, din afara
acesteia sau rezultate din adopţie.
În cazul adopţiei cu efecte depline, vin la moştenire colateralii ordinari din
familia adoptatoare, în timp ce în cazul adopţiei cu efecte restrânse, vin la
moştenirea defunctului numai colateralii ordinari, din familia firească.
Colateralii ordinari pot accede la moştenire, în următoarele situaţii:
a) lipsesc moştenitorii din primele trei clase;
b) moştenitorii din primele trei clase sunt renunţători;
c) moştenitorii din primele trei clase sunt nedemni;
d) în afară de colaterali ordinari, defunctul are colaterali privilegiaţi şi
ascendenţi ordinari, pe care i-a dezmoştenit, însă. Prin exheredare, colateralii
privilegiaţi şi ascendenţii ordinari, nefiind moştenitori rezervatari,
sunt înlăturaţi de la moştenire;
e) defunctul are numai moştenitori rezervatari (descendenţi şi ascendenţi
privilegiaţi), însă aceştia au fost dezmoşteniţi. în consecinţa, moştenitorii
rezervatari exheredaţi vor culege numai rezerva legală, restul revenindu-le
colateralilor ordinari.
4.2. împărţirea moştenirii
Colateralii ordinari vin la moştenire în lipsa rudelor din celelalte clase de
moştenitori. Colateralii ordinari în grad preferabil - unchii şi mătuşite
defunctului vor înlătura de la moştenire pe colateralii ordinari în grad
subsecvent - verii primari şi fraţii/surorile bunicilor defunctului. Colateralii de
acelaşi grad vor culege moştenirea în cote egale. întrucât împărţirea se face pe
capete.
 În caz de concurs cu soţul supravieţuitor al defunctului, se va determina cu
prioritate cota acestuia, restul revenind, în mod egal, colateralii ordinari.
4.3. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al cola-
teralilor ordinari
Dreptul la moştenire al colateralilor ordinari prezintă următoarele»
caractere juridice:
- nu beneficiază de reprezentare;
- nu sunt moştenitori rezervatari, putând fi înlăturaţi de la moştenire de
către defunct prin exheredare;
- nu suin moştenitori sezinari, având nevoie de certificatul de moştenitor
pentru a intra în posesia bunurilor succesorale;
- nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor primite de la defunct.

Capitolul III
Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor al defunctului
§1. Consideraţii generale privind drepturile succesorale ale soţului
supravieţuitor al defunctului
1.1. Reglementarea legală a drepturilor succesorale ale soţului
supravieţuitor
 Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor sunt reglementate de
Legea m. 319/1944 privind dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor, ale
cărei dispoziţii au abrogat implicit pe cele inechitabile ale Codului civil.
Codul civil, prin dispoziţiile sale, crea o situaţie defavorabilă soţului
supravieţuitor, permiţându-i să culeagă moştenirea numai după ultimul
colateral de gradul al XII-lea. Ulterior, au fost atenuate. Însă insuficient,
aceste exigenţe, prin dispoziţiile Legii din 1921 asupra impozitului
progresiv pe succesiuni, care permiteau soţului supravieţuitor să culeagă
moştenirea, după ultimul colateral de gradul al lV-lea. Beneficia de un regim
juridic „privilegiat" văduva săracă, căreia îi revenea, în concurs cu
descendenţii, o cotă-partc în uzufruct, iar în concurs cu celelalte rude ale
defunctului îi revenea, în proprietate, 1/4 din moştenirea soţului defunct.
Legea nr. 319/1944 înlătură aceste exigenţe şi instituie, cât priveşte
drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor, un regim juridic evident
favorabil, recunoscându-i acestuia un drept Ia moştenire în concurs cu
oricare dintre clasele de moştenitori şi unele drepturi succesorale accesorii.

1.2. Condiţiile cerute de lege soţului supravieţuitor pentru al putea

moşteni
Pentru a-1 putea moşteni pe defunct, soţul supravieţuitor trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
a) să aibă capacitate succesorală, adică să fie în viaţă la data
deschiderii moştenirii defunctului;
a) să nu fie nedemn faţă de defunct;
b) să aibă calitatea de soţ la data deschiderii succesiunii.
Aşadar, soţul supravieţuitor, pentru a putea veni la moştenirea
SOŢULUI defunct, trebuie să îndeplinească condiţiile generale cerute de
lege a putea moşteni (să aibă capacitate succesorală şi să nu fie nedemn
faţă de defunct) şi o condiţie specială (să aibă calitatea de soţ, la data
deschiderii succesiunii), în locul rudeniei cu defunctul.
Pentru a veni la moştenire în concurs cu rudele defunctului
supravieţuitor trebuie să aibă, la data deschiderii moştenirii lui calitatea
de soţ. Nu prezintă importanţă durata căsătoriei cu defunctul starea
materială sau sexul soţului supravieţuitor, existenţa copiilor din
căsătorie sau faptul că 36
soţii, la data deschiderii moştenirii, convieţuiau sau
erau despărţiţi în fapt , Dimpotrivă, nu beneficiază de dispoziţii legale
privind drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor concubinii
defunctului, indiferent cât de durabilă ar fi fost convieţuirea acestora.
Nu putem vorbi de căsătorie şi, implicit de calitatea de soţ, în
toatele cazuri:
a) căsătoria este desfăcută prin divorţ;
b) căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi;
c) căsătoria este declarată nulă sau este anulată.
O persoană păstrează calitatea de soţ până la data la care hotărârea;
36
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 131; Fr. Deak, op. cit., p. 112.
divorţ prin care se desface căsătoria rămâne irevocabilă 37. Aşadar, dacă la
data deschiderii moştenirii, procesul de divorţ era în curs, sau divorţul se
pronunţase, însă hotărârea judecătorească nu rămăsese irevocabilă, soţul
supravieţuitor se poate prevala de calitatea de moştenitor al soţului
defunct. In acest caz, căsătoria nu este desfăcuta prin divorţ,
ci încetează prin moartea unuia dintre soţi.
Soţul (de bună-credinţă) recăsătorit al celui declarat judecătoreşte
mort nu mai poate veni la moştenirea primul soţ, în ipoteza reapariţiei
acestuia şi a anulării hotărârii declarative de moarte. într-un asemenea
caz, prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii celei de-a
doua, iar soţul celui declarat judecătoreşte mort şi reapărut îl poate
moşteni numai pe cel de-al doilea soţ. Dimpotrivă, dacă soţul celui
declarat judecătoreşte mort este de rea-credinţă, cunoscând faptul că soţul
său este în viaţă, prin recăsătorire, săvârşeşte infracţiunea de bigamie, cea
de-a doua căsătorie încheiată fiind nulă, menţinându-se cea dintâi.
Calitatea de soţ se pierde şi ca urmare a desfiinţării retroactive a
căsătoriei, prin efectul constatării de către instanţa de judecată a nulităţii
absolute, respectiv a pronunţării nulităţii relative, chiar dacă moartea
unuia dintre soţi a intervenit mai înainte de hotărârea judecătorească. în
această situaţie, nu se poate pune problema unor drepturi succesorale ale
soţului supravieţuitor, din căsătoria declarată nulă sau anulată.
În mod excepţional însă, în temeiul art. 23 C.fam., „soţul care a
fost de bună-credinţă, la încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată
păstrează până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne defini-
tiva situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă". Suntem, într-o asemenea
ipoteză, în prezenţa instituţiei căsătoriei putative. Aşadar, dacă decesul
muia dintre soţi intervine mai înainte ca hotărârea de declarare sau de
pronunţare a nulităţii căsătoriei să rămână definitivă, soţul supravieţuitor
va putea veni la moştenirea soţului defunct numai dacă a fost de bună-
credinţă la încheierea căsătoriei, necunoscând cauza de nulitatea a acesteia.
Soţul de bună-credinţă în cazul căsătoriei putative păstrează calitatea de
soţ până la rămânerea definitivă a hotărârii de desfiinţare a căsătoriei.
Dimpotrivă, dacă decesul unuia dintre soţi a intervenit după rămânerea
definitivă a hotărârii de desfiinţare a căsătoriei, soţul supravieţuitor nu va
putea veni la moştenirea defunctului, indiferent că a fost sau nu de bună-
credinţă, pierzând retroactiv, prin efectul nulităţii, calitatea de soţ.
1.3. Corelaţia dintre dreptul la moştenire al soţului supra-
vieţuitor şi comunitatea de bunuri a soţilor
In cazul decesului unuia dintre soţi, prima problemă ce necesita o
soluţie este determinarea masei succesorale a acestuia. La efectuarea
acestei operaţii, trebuie avut în vedere faptul că soţii au dobândit în
timpul căsătoriei bunuri asupra cărora au un drept de proprietate comună
în devălmăşie. Soţul supravieţuitor are dreptul la partea sa din comuni-
tatea de bunuri, nu în calitate de moştenitor, potrivit regulilor de drept
succesoral, ci în calitate de codevălmaş. În temeiul dispoziţiilor art, 36
alin. (1) C.fam., comunitatea de bunuri a soţilor încetează prin moartea
unuia dintre aceştia. în consecinţă, trebuie realizată împărţirea bunurilor
37
Faţă de soţi, desfacerea căsătoriei produce efecte de ia data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorţ. Faţă de terţi
însă, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează, potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. (2) C.fam., de la data când
menţiune despre hotărârea de divorţ, pe marginea actului de căsătorie sau la data când aceştia au cunoscut despre
divorţ pe orice altă cale. în consecinţei un terţ de bună-credinţă (care nu a avut cunoştinţă de divorţ) a contractat
(a cumpărat un bun) cu „soţul supravieţuitor", după rămânerea irevocabilă hotărârii de divorţ, dar mai înainte
de efectuarea menţiunii despre hotărârea de divorţ, pe marginea actului e căsătorie, acesta se poate prevala de
inopozabilitatea efectelor patrimoniale ale divorţului. Fr. Deak, op. cit. p. 113.
comune. Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 36/1995, cotele de contribuţie a
soţilor la dobândirea bunurilor comune, în cazul încetării comunităţii
bunuri prin decesul unuia dintre soţi, se stabilesc prin acordul
moştenitorilor (al soţului supravieţuitor şi al celorlalţi moştenitori, cu care
vine în conci iar, în caz de neînţelegere între aceştia, de către instanţa de
judecată.
Partea defunctului din comunitatea de bunuri, împreună cu bum
proprii ale acestuia, formează masa succesorală ce va fi împărţită întîi
moştenitori. Aşadar, soţul supravieţuitor va putea culege o cotă şi
partea soţului din comunitatea de bunuri.
1.4. Enumerarea drepturilor succesorale ale soţului
supravieţuitor
În temeiul Legii nr. 319/1944, soţul supravieţuitor are următoare
drepturi succesorale:
a) un drept de moştenire, în concurs cu oricare dintre clasele
moştenitori sau, în lipsa acestora, un drept de moştenire exclusiv,
a) un drept de moştenire special asupra mobilelor şi obiecte
aparţinând gospodăriei casnice şi asupra darurilor de nuntă (art. 5);
c) un drept temporar de abitaţie asupra casei de locuit (art. 4).

§2. Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu

oricare dintre cele patru clase de moştenitori legali sau în lipsa
rudelor din cele patru clase
Legea nr. 319/1944 acordă soţului supravieţuitor o cotă variabilă în
funcţie de clasa de moştenitori legali cu care vine în concurs. Soţul supra -
vieţuitor nu este înlăturat şi nici nu înlătură de la moştenire rudele defunctului,
indiferent de clasa din care acestea fac parte.
În concurs cu clasele de moştenitori, soţului supravieţuitor îi revin
următoarele drepturi succesorale:
a) în concurs cu clasa I, soţului supravieţuitor îi revine 1/4 din moştenire;
b )în concurs cu clasa a II-a, trebuie distinse următoarele două ipoteze:
- în concurs cu întreaga clasă a II-a (formată din ascendenţi privi legiaţi
şi colaterali privilegiaţi), soţul supravieţuitor va culege 1/3 din moştenire;
- în concurs cu ascendenţii privilegiaţi sau cu colateralii privilegiaţi, soţului
supravieţuitor îi revine 1/2 din moştenire;
c] în concurs cu clasa a III-a sau a IV-a de moştenitori, soţul supravieţuitor
va culege 3/4 din moştenire;
d) daca defunctul nu are rude şi nu a dispus altfel, soţul supravieţuitor va
culege întreaga moştenire.
Când soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu alţi moşte nitori,
mai întâi se stabileşte cota cuvenită acestuia, restul împărţindu-se între ceilalţi
moştenitori . Partea soţului supravieţuitor, în toate cazurile. tară excepţie, se
impută asupra moştenirii, micşorând astfel părţile ce se cuvin celorlalţi
moştenitori. Spre exemplu, în concurs cu clasa I de moştenitori, soţului
supravieţuitor îi revine 1/4 din moştenire, restul de 3/4 (şi nu întreaga
moştenire) împărţindu-se, după caz pe capete sau pe tulpini, între descendenţii
defunctului. Cu cât clasa de moştenitori cu care vine în concurs soţul
supravieţuitor este mai îndepărtată, cu atât cota ce se cuvine acestuia este mai mare.
Cât priveşte drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor, în litera-
tura de specialitate sunt identificate două probleme speciale:

a) două sau mai multe persoane pretind drepturi succesorale, în

calitate de soţi supravieţuitori.
Dacă mai multe persoane fac dovada calităţii de soţ al defunctului, la
data deschiderii moştenirii, situaţie ce poate fi întâlnită în cazul bigamiei
sau poligamiei, cota-parte stabilită de lege pentru soţul supravieţuitor se
va împărţi, în mod egal, între soţul din căsătoria valabilă şi soţul de
bună-credinţă din căsătoria nulă sau anulată.
b) soţul supravieţuitor concurează cu două clase (subclase) de moştenitori.
Soţul supravieţuitor poate veni la moştenire în concurs cu două clase
(subclase) de moştenitori numai în ipoteza exheredării de către defunct a
moştenitorilor rezervatari (descendenţii sau ascendenţii privilegiaţi). Daca
defunctul exheredează o categorie de moştenitori rezervatari, aceştia vor
culege totuşi rezerva legală, caz în care, la stabilirea cotei soţului supra-
vieţuitor, trebuie ţinut cont şi de prezenţa acestora. Spre exemplu, defunc -
tul dezmoşteneşte descendenţii, caz în care soţul supravieţuitor vine în
concurs atât cu aceştia, culegând rezerva legală, cât şi cu moştenitorii din
clasa a II-a. De asemenea, defunctul, care nu arc descendenţi, dezmoş-
teneşte ascendenţii privilegiaţi. în acest caz, soţul supravieţuitor vine în
concurs atât cu aceştia, cât şi cu colateralii privilegiaţi.
Dimpotrivă, exheredarea de către defunct a moştenitorilor nerezervatari
(care sunt, astfel, înlăturaţi de la moştenire) nu influenţează cu nimic
stabilirea cotei soţului supravieţuitor, acesta venind la moştenire în
concurs cu clasa subsecventă (primind, în consecinţă, cota legală pentru
concursul cu aceasta).
Legiuitorul nu a oferit soluţie problemei concursului soţului supra-
vieţuitor cu două clase (subclase) de moştenitori. Doctrina a identificat,
însă, mai multe soluţii.
Astfel:
- soluţia mediei aritmetice a celor două cote prevăzute de lege pentru
concursul cu cele două clase de moştenitori (spre exemplu, pentru
ipoteza dezmoştenirii descendenţilor, soţul supravieţuitor să beneficieze
de o cotă de 3/8, rezultată din media aritmetică a cotelor de 1/4, stabilită
de lege pentru concursul cu prima clasă şi de 1/2, stabilită pentru
concursul cu o subclasă a clasei mixte). Această soluţie, deşi pare cea
mai echitabilă, prezintă totuşi inconvenientul de a atribui soţului
supravieţuitor, în concurs cu două clase de moştenitori o cotă mai mare,
decât cea pe care ar culege-o, dacă ar veni în concurs cu o singură clasă.
- soluţia stabilirii cotei soţului supravieţuitor în raport cu moştenitorii
din clasa cea mai apropiată cu care concurează (spre exemplu, în cazul
exheredării descendenţilor, deşi la moştenire vin şi rudele din clasa a II-a
de moştenitori, cota soţului supravieţuitor să fie de 1/4, adică cota
stabilită de lege pentru concursul cu prima clasă de moştenitori). Alături
de alţi autori, considerăm că această soluţie este preferabilă. Dreptul la
moştenire al soţului supravieţuitor prezintă următoarele
caractere juridice:
a) nu poate veni la moştenire decât în nume propriu, nu şi prin
reprezentare;
b) este moştenitor rezervatar;
c) nu este moştenitor sezinar;
d) este obligat la raportul donaţiilor primite de la defunct numai dacă vine în
concurs cu clasa I de moştenitori.
§3. Dreptul special al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi
obiectelor aparţinând gospodăriei casnice şi asupra darurilor de
nuntă
Articolul 5 din Legea nr. 319/1944 dispune în sensul că soţul supra vieţuitor
va moşteni şi mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice, precum şi
darurile de nuntă numai dacă nu vine în concurs cu clasa I de moştenitori.
3.1. Mobilierul şi bunurile aparţinând gospodăriei casnice
3.1.1, Condiţii speciale cerute de lege pentru ca soţul supravieţuitor
să moştenească mobilierul şi bunurile aparţinând gospodăriei casnice
Pentru ca soţul supravieţuitor să aibă acest drept special, trebuie
îndoite două condiţii:
a) soţul supravieţuitor să nu vină la moştenire în concurs cu moştenitorii
din clasa I. Dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu
clasele II-IV de moştenitori, acesta va culege toate mobilele şi bunurile
aparţinând gospodăriei casnice ale defunctului. Aşadar, soţul supravie-
ţuitor culege aceste bunuri peste cota sa succesorală din celelalte bunuri.
b) defunctul să nu fi dispus, în mod expres, de partea sa din aceste
bunuri, prin liberalităţi, inter vivos sau mortis causa. Asupra mobilelor şi
bunurilor comune aparţinând gospodăriei casnice soţii au un drept de pro-
prietate în devălmăşie. Dreptul succesoral special al soţului supravieţuitor
vizează numai cota defunctului din aceste bunuri comune şi bunurile
proprii ale defunctului din această categorie. Partea soţului supravieţuitor
din mobilele şi bunurile gospodăriei casnice îi revin acestuia, cu titlu de
proprietate şi nu ca urmare moştenirii.
În privinţa acestor bunuri, soţul supravieţuitor nu este rezervatar, el
având numai un drept special. Soţul supravieţuitor este rezervatar numai
în ceea ce priveşte dreptul de moştenire în concurs cu oricare dintre
clasele de moştenitori legali. Defunctul poate dispune de partea sa din
mobilele şi bunurile aparţinând gospodăriei casnice prin liberalităţi, fără
ca acestea să fie supuse reducţiunii.
Soţul supravieţuitor va fi privat de acest drept special la moştenire
numai dacă defunctul a dispus prin liberalităţi de toată partea sa din
mobilele şi bunurile aparţinând gospodăriei casnice. Dacă obiectul
liberalităţilor făcute de defunct către terţe persoane este reprezentat numai
de o parte a acestor bunuri, restul va fi cules de către soţul supravieţuitor.
De asemenea, soţul supravieţuitor nu pierde acest drept special daci în
concursul cu rudele defunctului din clasele II-IV. dă la o parte sau
ascunde unele din mobilele şi bunurile aparţinând gospodăriei casnice
întrucât acestea nu au nici un drept asupra acestei categorii de bunuri.
în cazul defunctului bigam, au dreptul special asupra mobilelor şi
bunurilor aparţinând gospodăriei casnice atât soţul supravieţuitor din
căsătoria valabilă, cât şi soţul supravieţuitor de bună-credinţă din căsă-
toria putativă. Atribuirea acestui drept special arc la bază criteriul
afectaţiunii concrete a bunurilor în discuţie, folosinţei comune în cadrul
gospodăriei casnice.

3.1.2. Noţiunea de mobile şi obiecte aparţinând gospodăriei casnice

Doctrina şi practica judecătorească au determinat sensul
concret al acestor noţiuni. Astfel, prin „mobile", sunt desemnate bunurile
destinate mobilării locuinţei soţilor (precum: mobilierul, covoarele,
televizorul. radioul etc), iar prin „bunurile aparţinând gospodăriei
casnice" sunt desemnate obiectele, care, prin natura lor, sunt destinate a
servi în cadrul gospodăriei casnice (precum: obiectele de menaj,
aragazul, aspiratorul, frigiderul, maşina de spălat rufe etc). Pentru a fi
calificate astfel, mobilele şi bunurile aparţinând gospodăriei casnice
trebuie să fi fost folosite efectiv de soţi în cadrul gospodăriei comune,
potrivit nivelului lor de trai, „chiar dacă nu satisfac o necesitate, ci numai
o comoditate sau o plăcere comună a soţilor". Practica judecătorească a
calificat „mobilier şi bunuri ale gospodăriei casnice" acele bunuri care
au fost afectate folosinţei comune a soţilor, indiferent de momentul
dobândirii lor (înainte de încheierea căsătoriei sau în timpul acesteia).
Aşadar, calificarea unor bunuri ca aparţinând categoriei mobilelor şi
obiectelor aparţinând gospodăriei casnice are Ia bază două criterii: natura
intrinsecă a acestora şi afectaţiunea lor concretă.
Nu sunt considerate mobile şi bunuri aparţinând gospodăriei
casnice următoarele categorii de bunuri:
a) bunurile care, potrivit naturii lor, nu pot fi folosite în cadrul gospo-
dăriei casnice (precum: automobilul; pianul; bunurile destinate exercitării
profesiei sau meseriei defunctului; obiectele, care prin valoarea lor
deosebită. depăşesc înţelesul obişnuit al noţiunii de bunuri casnice etc);
bunurile care nu au fost destinate folosinţei comune a soţilor, ci. fost
procurate în alt scop (spre exemplu, pentru a face investiţii sau pentru a fi
donate) sau care au fost destinate uzului personal şi exclusiv al
defunctului;
a) bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti (precum: animale, unelte
etc).
3.2. Darurile de nuntă
Dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 319/1944 fac referire şi la darurile de
nuntă care se cuvin soţului supravieţuitor în mod exclusiv în măsura în
care acesta nu vine în concurs la moştenire ca rudele aparţinând primei
clase de moştenitori. Darurilor de nuntă le este aplicabil regimul juridic al
bunurilor aparţinând gospodăriei casnice, întrucât legiuitorul nu 1a
instituit, în ce le priveşte, reguli speciale.
Darurile de nuntă sunt darurile manuale făcute soţilor cu ocazia
celebrării căsătoriei, indiferent ca acestea au fost făcute ambilor soţi sau
numai unuia dintre ei. De asemenea, sunt considerate daruri de nuntii
darurile făcute de un soţ celuilalt. Nu prezintă relevanţă pentru calificarea
unor bunuri ca fiind daruri de nuntă faptul că acestea au fost sau îl
afectate folosinţei comune a soţilor.
Fac obiectul acestui drept special al soţului supravieţuitor numai
partea defunctului din darurile comune de nuntă, precum şi darurile,
făcute exclusiv defunctului. Darurile făcute exclusiv soţului
supravieţuitor de terţe persoane sau chiar de defunct, precum şi partea
soţului supravieţuitor din darurile de nuntă constituie bunuri proprii ale
acestuia şi nu fac parte din masa succesorală. În literatura de
specialitate, nu se acordă un interes deosebit problematicii darurilor de
nuntă, mai ales că, de lege ferenda , nu se recunoaşte acest drept soţului
supravieţuitor.
Cu privire la natura juridică a dreptului special al soţului supravieţuitor
asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice, precum şi
asupra darurilor de nuntă, în literatura de specialitate şi în jurisprudenţă au
fost formulate două teorii.
Astfel:
a) soţul supravieţuitor culege bunurile prevăzute de art. 5 din Legea nr.
319/1944 în virtutea unui legat (cu titlu particular) prezumat, legea
presupunând că defunctul a dorit să lase aceste bunuri peste porţiunea
succesorala. In consecinţă, acest legat este supus regimului juridic
specific liberalităţilor testamentare. Inconvenientul pe care-1 presupune
această teorie rezidă în aceea că, în ipoteza concursului dintre soţul
supravieţuitor şi ascendenţii defunctului (moştenitori rezervatari), cel
dintâi beneficiază de bunurile ce fac obiectul dreptului special în discuţie
numai în măsura în care nu aduc atingere rezervei celor din urmă, în caz
contrar legatul fiind supus reducţiunii. Mai mult, soţul supravieţuitor
poate opta diferit, cu privire la drepturile succesorale conferite de
dispoziţiile art.1, respectiv ale art. 5 din Legea nr. 319/1944, acceptându-le
pe unele şi repudiindu-le pe altele.
b) faţă de inconvenientele celei dintâi teorii, doctrina şi practica
judiciara au adoptat o altă concepţie, care s-a impus decisiv. Potrivit
acesteia, dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor este un de
moştenire legală, cu destinaţie special. In consecinţă, dacă defunctul nu a
dispus altfel în mod expres cu privire la bunurile prevăzute de dispoziţiile art.
5 din Legea nr. 319/1944, acestea se cuvin în totalitate soţului supravieţuitor,
chiar dacă sunt singurele bunuri lăsate de defunct, ele neputând servi la
întregirea rezervei ascendenţilor privilegiaţi. Mai mult, soţul supravieţuitor
nu poate opta diferit cu privire la bunurile la are lac referire dispoziţiile
art. 1, respectiv ale art. 5 din Legea nr. 319/1944, în sensul de a le
accepta pe unele şi de a le repudia pe altele, atâta vreme cât ambele drepturi
în discuţie au natura unor drepturi de moştenire legală.

§4. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor

Articolul 4 din Legea nr. 319/1944 conferă soţului supravieţuitor un

drept de abitaţie asupra casei în care a locuit cu defunctul. Acest drept se
naşte de la data deschiderii moştenirii şi revine soţului supravieţuitor,
indiferent de clasa de moştenitori cu care acesta vine în concurs.
Soţul supravieţuitor dobândeşte acest drept, dacă sunt îndeplinite, în
mod cumulativ, următoarele condiţii:
a)soţul supravieţuitor a locuit până la data deschiderii moştenirii în
acea casa;
b) soţul supravieţuitor nu are locuinţă proprie 38;
c) casa face parte din masa succesorală, adică a aparţinut în
proprietate soţului decedat fie exclusiv, fie în cotă parte cu soţul
supravieţuitor sau cu alte persoane ;
d) nu devine, prin moştenire, proprietarul exclusiv al casei. Pentru a
pune în discuţie acest drept, este necesar să vină la moştenire în concurs
cu soţul supravieţuitor şi rude ale defunctului. Altfel, nu se justifică invo-
carea de către soţul supravieţuitor a dreptului de abitaţie, câtă vreme l-ar
în întregime, fiind unicul moştenitor (neminem ies sua servit).
e) defunctul nu a dispus altfel, întrucât soţul supravieţuitor nu este
stenilor rezervatar în ceea ce priveşte casa.
38
Vezi Fr. Deak.
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor prezintă următoarele caractere
juridice:
 este un drept real;
 este un drept temporar;
Soţul supravieţuitor păstrează calitatea de titular al acestui drept până
ieşirea din indiviziune sau până la recăsătorire, dar nu mai puţin de un an
de la data deschiderii moştenirii.

 este un drept personal, ce nu poate fi înstrăinat sau grevat de soţul

supravieţuitor în favoarea altei persoane, precum abitaţia de drept
comun'; Dimpotrivă, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) şi (3) din
Legea nr. 319/1944, comoştenitorii pot cere restrângerea dreptului de
abitaţie, în cazul în care locuinţa depăşeşte nevoile soţului
supravieţuitor sau pot procura acestuia din urmă o altă locuinţă.
Din caracterul strict personal al dreptului de abitaţie, rezultă şi
insesizabilitatea acestuia, creditorii defunctului neputându-1 urmări.
 este un drept cu titlu gratuit, soţul supravieţuitor fiind scutit de a da
cauţiunea prevăzută de art. 566 C.civ., pentru abitaţia de drept
comun, precum şi de a plăti retroactiv chirie comoştenitorului căruia i-
a fost atribuită, la partaj, locuinţa.

§5. Procedura de calcul a drepturilor succesorale ale soţului

supravieţuitor
Determinarea drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor
constituie o operaţiune ce prezintă un anumit grad de complexitate, în
ipoteza concursului acestuia la moştenire cu rudele defunctului. Din
această cauză, se impune, considerăm noi, identificarea cu precizie a
etapelor ce trebuie parcurse. Acestea sunt următoarele;
a) determinarea părţii cuvenite soţului supravieţuitor din bunurile
comune;
Bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune,
soţii având asupra acestora un drept de proprietate comună în devălmăşie,
Prin decesul unuia dintre soţi, încetează şi comunitatea de bunuri şi se
impune partajul, în baza gradului de contribuţie la dobândirea bunurilor
comune. în ansamblu. Asupra părţii sale din bunurile comune, soţul
supravieţuitor dobândeşte un drept exclusiv de proprietate.
b) determinarea părţii cuvenite soţului supravieţuitor din mobilele şi
bunurile comune aparţinând gospodăriei casnice, precum şi din darurile
de nuntă;
c) determinarea masei succesorale;
Masa succesorală este formata din următoarele elemente:
- partea soţului decedat din comunitatea de bunuri;
- bunurile proprii ale defunctului;
- partea soţului decedat din mobilele şi bunurile comune aparţină
 gospodăriei casnice;
- partea soţului decedat din darurile de nuntă;
- darurile făcute în mod exclusiv defunctului;
- casa de locuit (în tot, dacă ea este bun propriu al soţului decedat sau în
parte, dacă ea este bun comun al ambilor soţi).
d) culegerea, de către soţul supravieţuitor, a mobilelor şi obiectelor
aparţinând gospodăriei casnice, precum şi a darurilor de nuntă, din masa
succesorală, dacă nu vine în concurs cu descendenţii şi dacă defunctul nu
dispune altfel
e) dobândirea dreptului de abitaţie asupra casei de locuit, dacă sunt
îndeplinite condiţiile statuate de lege în acest sens;
f) imputarea cotei soţului supravieţuitor asupra masei succesorale, dacă
vine la moştenire, în concurs cu rudele defunctului.
Capitolul IV
Drepturile succesorale ale statului asupra moştenirii vacante

§1. Noţiunea de moştenire vacantă şi reglementarea juridică a acesteia

Potrivit dispoziţiilor art. 680 C.civ. , „în lipsă de moştenitori legali sau
testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului".
Aceste dispoziţii legale trebuie înţelese în sensul că bunurile
defunctului trec în proprietatea statului nu numai în ipoteza în care nu
există moştenitori (legali sau testamentari), ci şi în ipoteza în care există
moştenitori (legali sau testamentari), însă vocaţia concretă a acestora nu
se întinde asupra întregii mase succesorale 39. Aşadar, lipsa moştenitorilor
la care face referire Codul civil poate fi totală sau parţială, fizică sau
juridică.
Drepturile succesorale asupra moştenirii vacante trec asupra statului în
următoarele ipoteze:
a) defunctul nu are soţ supravieţuitor, rude din cele patru clase de
moştenitori şi nu a instituit legatari prin testament - lipsă totală a
moştenitorilor legali şi testamentari;
a) defunctul nu are soţ supravieţuitor şi rude din cele patru clase de
moştenitori, dar a instituit prin testament unul sau mai mulţi legatari cu
titlu particular, fără ca legatele acestora să epuizeze întreaga masa
succesorală. în consecinţă, restul moştenirii va reveni statului;
b) defunctul nu are soţ supravieţuitor şi rude din cele patru clase de
moştenitori, dar a instituit prin testament unul sau mai mulţi legatari cu
titlu universal, de asemenea legatele acestora neepuizând întreaga masa
succesorală. Şi în acest caz, restul moştenirii va reveni statului; 40
c) d)defunctul are moştenitori legali nerezervatari, însă îi dezmoşteneşte
prin testament. în această ipoteză, moştenirea este vacantă şi va reveni în
totalitate statului;
e) defunctul are moştenitori legali rezervatar pe care însă îi
dezmoşteneşte pe prin testament. Drepturile statului asupra moştenirii
vacante vor coexista cu drepturile moştenitorilor rezervatari asupra
rezervei legale. Întrucât rezerva legală reprezintă numai o cotă-parte din
moştenire, cotitatea disponibilă va deveni vacantă şi va fi culeasă de stat.
In concluzie, drepturile succesorale ale statului pot coexista atât cu
moştenirea legală, cât şi cu cea testamentară.

39
Avem în vedere conţinutul modificat al acestui text al Codului civil. Articolul 680 şi art. 700 C.civ. au fost
modificate prin Decretul nr. 73/1954
40
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 142.
 §2. Natura juridică a drepturilor succesorale ale statului şi interesul
determinării acesteia
Determinarea naturii juridice a dreptului statului asupra moştenirii vacante
constituie o problemă foarte controversată în literatura de specialitate şi prezintă nu
numai interes teoretic, ci şi practic.
Doctrina a formulat doua opinii în acest sens, aducând argumente în favoarea
ambelor.
A Potrivit uneia dintre acestea, statul culege bunurile moştenirii vacante,
privite în individualitatea lor în temeiul dreptului de suveranitate (jure imperii),
precum orice bun fără stăpân de pe teritoriul său. In susţinerea acestei teorii, sunt
invocate următoarele argumente: art. 477 C.civ. stipulează că „toate averile
vacante şi fără stăpâni, precum şi ale persoanelor care mor fără
moştenitori, sau ale căror moşteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului
public"; art 85 din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici şi activitatea
notarială stipulează că „în lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, la cererea
reprezentantului statului, notarul public constată că succesiunea este vacantă,
eliberând certificatul de vacanţă succesorală după expirarea termenului legal de
acceptare a succesiunii". Aşadar, notarul public nu eliberează organului
financiar un certificat de moştenitor.
Statul nu trebuie să opteze pentru moştenirea vacantă, pe care o
acceptă, în toate cazurile, sub beneficiu de inventar, în virtutea
suveranităţii sale.
B. Potrivit celeilalte teorii (denumită teoria dreptului la moştenire),
statul dobândeşte moştenirea vacantă, privită ca universalitate. în baza
unui drept de moştenire legală .
Susţinătorii acestei teorii, cărora ne raliem şi noi, beneficiind şi de
sprijinii fără rezerve al practicii judecătoreşti , invocă următoarele
argumente:
a) art. 652 alin. (2) teza finală, care prevede că, în lipsa moştenitorii
legitimi sau naturali şi a soţului supravieţuitor, „statul devine
moştenitor";
b) Codul civil face referire la dreptul statului asupra moşteniri
vacante în cadrul Capitolului IV - Despre succesiunile neregulate
Secţiunea a II-a - Despre succesiunea soţului supravieţuitor si despre
a statului;
c) eliberarea certificatului de vacanţă succesorală probează tocmai
incompatibilitatea dobândirii bunurilor succesorale prin
exercitarea dreptului de suveranitate;
d) lipsa dreptului de opţiune succesorală denotă caracterul universal
al dobândirii de către stat a moştenirii, trăsătură definitorie a
transmisiunii succesorale;
 e) statul dobândeşte moştenirea vacantă cu caracter universal şi nu
cu caracter particular, precum bunurile abandonate sau părăsite.
Statul dobândeşte nu numai activul moştenirii, ci şi pasivul acesteia.
Determinarea naturii juridice a dreptului statului asupra moştenirii,
vacante prezintă importanţă practică, în ipoteza în care intervine un
clement de extraneitate, iar în masa succesorală se găsesc bunuri
mobile.
Întâlnim un element de extraneitate în următoarele ipoteze:
- cetăţeanul român, care nu are moştenitori, are bunuri mobile în străi-
nătate;
- cetăţeanul străin, rezident în România, decedează fără moştenitori şi
lasă bunurile mobile pe teritoriul ţării noastre.
Titlul III
Devolutiunea testamentara a moştenirii
Capitolul I
Testamentul

I. Considerable generate privind testamentul

§1. Notiunea testamentului şi reglementarea legala a acestuia
Articolul 650 C.civ. prevede ca ,,Succesiunea se deferă sau prin lege.
sau dupa vointa omului, prin testament". Aşadar,în sistemul nostru de
drept, este admisa coexistenta moştenirii legale cu mostenirea testamen-
tara, cea dintai reprezentand regula şi constituind dreptul comun în
materia transmiterii patrimoniului succesoral. Regulile instituite de
legiuitorin materia moştenirii legale pot fi înlăturate, în tot sau în parte,
prin voinţa defunctului, exprimata in testament, întrucat legislaţia
noastra a consacrat principiul libertăţii testamentare, orice persoană
capabilă poate dispune de patrimoniul sau pentru cauza de moarte print-
un act de ultima voinţă.
Potrivit dispozitiilor art. 802 C.civ., ,,Testamentul este un act revocabil
prin care testatorul dispune pentru timpul încetarii sale din viata, de
tot sau parte din avutul sau".
Definitia legala a testamentului este susceptibila de critica fiind
nesatisfacatoare, întrucât reduce cuprinsul acestuia numai la legate. In
afara de legate (reprezentând acele dispozitii testamentare prin care
testatorul dispune de bunurile sale pentru cauză de moarte). Însă, într-
un testament AM fi inserate şi alte dispoziţii de ultimă voinţă ale
testatorului, precum (cunoaşterea unui copil din afara căsătoriei,
revocarea unui testament interior, exheredări, desemnarea unui executor
testamentar, un partaj de ascendent, sarcini impuse legatarilor, dispoziţii
cu privire la îngroparea defunctului etc.
Mai mult. nici nu este necesar ca testamentul să conţină legate, fiind să
conţină numai alte manifestări de ultimă voinţă ale defunctului [precum,
recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei sau dispoziţii cu privire la
îngroparea şi funeraliile defunctului).
Încercând să definească testamentul, legiuitorul a definit numai legalii,
care, într-adevăr, reprezintă principala dispoziţie testamentară, dar care
nu se suprapune noţiunii de testament. în faţa acestui fapt, literatura de
specialitate a definit testamentul ca un tipar, o formă cuprinzând o
multitudine de acte juridice de sine-stătătoare, cu regim juridic diferit.
In susţinerea tezei, potrivit căreia numeroasele acte juridice ce pot
îmbrăca forma testamentului nu au acelaşi regim juridic, prezentând
caractere juridice diferite, sunt invocate dispoziţiile Codului familiei [ art.
57 alin. (3)], potrivit cărora recunoaşterea paternităţii copilului din afara
căsătoriei printr-un testament este irevocabilă şi produce efecte imediat
şi nu de la moartea testatorului, în condiţiile în care testamentul este un
act esenţialmente revocabil. Aşadar, nu suntem în prezenţa unei excepţii
de la principiul revocabilităţii testamentului, ci în prezenţa
demonstraţiei că în cadrul testamentului pot coexista acte de sine-
stătătoare.
Din teza potrivit căreia testamentul poate cuprinde mai multe acte
juridice de sine-stătătoare, rezultă şi consecinţa că validitatea acestora
Este analizata separat, nulitatea unuia neatrăgând nulitatea celorlalte.
In schimb, viciile de formă ale unei singure dispoziţii testamentare
atrage nulitatea absolută a testamentului, întrucât forma testamentară este:
a) testamentul este un act juridic unilateral,
Din punctul de vedere al formării sale, testamentul este unilateral,
exprinzând numai voinţa testatorului. Numai prin voinţa exclusivă a
testatorului testamentul produce efecte juridice, transmiţându-se
legatul către legatar din momentul moştenirii, cu condiţia ca acesta
din urmă să nu-l repudieze. Acceptarea legatului constituie un alt
act unilateral (act succesoral), distinct de testament şi producător de
efecte Aşadar, nu trebuie confundată acceptarea legatului cu acceptarea
necesară încheierii unui contract (act juridic bilateral).
b)testamentul este un act juridic esenţialmente personal, astfel încît
nu poate fi încheiat prin reprezentare sau cu încuviinţai legal;
Caracterul personal al testamentului nu este înlăturat în ipoteza în
care testatorul solicită şi primeşte consultaţii de special redactării
actului său de ultimă voinţă, în măsura în care exclusiv voinţa
personală a autorului.
Din caracterul personal al testamentului (şi în egală din
caracterul unilateral şi revocabil) rezultă şi caracterul individual al
legiuitorul interzicând expres testamentul conjunctiv (prin mai multe
persoane testează, prin acelaşi act).
c) testamentul este un act juridic solemn, pentru validitatea sa
trebuind îndeplinită forma cerută de lege, sub sancţiunea nulitate
Testatorul are posibilitatea de a opta pentru una dintre formele
reglementate de lege. Aşadar, libertatea testatorului este limitată de
legiuitor.
d)testamentul este un act juridic mortis causa, întrucît produce efecte
numai după moartea testatorului;
Aşadar, legatarul nu primeşte nici un drept în timpul i acesta din
urmă având dreptul de dispoziţie asupra bun obiectul testamentului.
Deşi efectele testamentului se produc la momentul deschiderii
moştenirii testatorului, condiţiile acestuia apreciază raportat la
momentul întocmirii sale.
e) testamentul este un act juridic esenţialmente revocabil. Oricând
(până la momentul morţii sale) şi în mod absolut, testatorul, voinţa sa
unilaterală, poate revoca sau modifica dispoziţiile sale
testamentare. Testatorul nu poate renunţa la dreptul de a revoca
testamentul, întrucât ar realiza un pact asupra unei succesiuni viitoare,
interzis expres de lege.
Aşadar, din punctul de vedere al caracterelor sale juridice,
testamentul se constituie într-o excepţie de la dreptul comun,
fiind guvernat de reguli fond şi de formă speciale.
§2. Cuprinsul testamentului
Testamentul poate cuprinde:
a) legate (universale, cu titlu universal sau cu titlu particular),
reprezentînd acele dispoziţii referitoare la patrimoniul succesoral.
Aşa cum uită din dispoziţiile art. 802 C.civ., legatele reprezintă
obiectul principal testamentului.
b) exheredări, reprezentând acele dispoziţii cu privire la înlăturarea de
a la moştenire a unor moştenitori legali, în limitele prevăzute de lege;
c) desemnarea unui/unor executori testamentari, care să asigure
executarea dispoziţiilor testamentare;
d) sarcini (obligaţii) impuse legatarului sau moştenitorilor legali fie de
natură patrimonială, fie de altă natură ;
e) revocarea, totală sau parţială, a unui testament anterior sau numai
a unei dispoziţii testamentare anterioare ori retractarea revocării
anterioare;
f) împărţeala de ascendent, reprezentând împărţeala făcută de
testatorul ascendent între descendenţii săi , cu privire la toate bunurile
succesorale sau numai la o parte dintre acestea;
g) recunoaşterea de către mamă a unui copil născut din părinţi
necunoscuţi sau de către tată a unui copil din afara căsătorie ;
h) dispoziţii cu privire la funeralii şi înmormântare, precum şi
dispoziţii de ultimă voinţă ale testatorului.

§3. Interpretarea testamentului

Deşi testamentul este un act solemn, acesta nu este realizat de catren»
funcţionar public competent decât în cazul testamentului autentic.
Aşadar, testamentul (mai ales cel olograf) poate conţine clauze
îndoielnice, ambigue, care necesită a fi interpretate. Competenţii
realizeze această operaţiune juridică este instanţa de judecată, judecătorul
nefiind ghidat în demersul său juridic de dispoziţii legale speciale. Legea
face referire numai la legatul care are ca obiect un lucru de gen
nedeterminat calitativ şi care trebuie să fie prestat de calitate mijlocie.
Devin astfel aplicabile regulile care guvernează interpretarea
contractelor.
În literatura de specialitate, s-a apreciat că trebuie să fie în mod
special respectate în materia interpretării clauzelor testamentare lipsitei
claritate următoarele reguli:
a) în interpretarea dispoziţiilor testamentare, trebuie avută în vedere
voinţa reală a testatorului şi nu sensul literal al termenilor (art. 977 C.civ,),
b)intenţia testatorului va fi căutată, în primul rând. în conţinutul
testamentului şi numai apoi în acte şi împrejurări exterioare ;
c) în caz de îndoială, clauza se interpretează în favoarea moştenitori
legali şi nu a legatarilor;
d)clauzele testamentare se interpretează uncie prin altele, dându-st
fiecăreia înţelesul ce rezultă din întregul act (art. 982 C.civ.).

§4. Condiţii cerute de lege pentru validitatea testamentului

Fiind un act juridic, testamentul trebuie să îndeplinească condiţiile de
validitate, prevăzute de art. 948-968 C.civ., privind capacitatea,
consimţământul, obiectul şi cauza. Mai mult, fiind un act juridic
solemn, este necesar ca manifestarea de voinţă a testatorului să
îmbrace forma solemnă Vom analiza, în cele ce urmează numai
condiţiile de validitate [care prezintă anumite particularităţi în materia
testamentului.
4.1. Capacitatea de a dispune şi de a primi prin testament
Codul civil a instituit reguli speciale, cât priveşte capacitatea de a
dispune, respectiv de a primi prin testament. Potrivit art. 856 C.Civ.
„ orice persoană este capabilă de a face testament dacă nu este poprită de
lege” sau „ este capabil de a primi prin testament oricine este conceput la
epoca morţii testatorului „ în temeiul dispoziţiilor art. 808 alin C.civ.
Sunt incapabili de a dispune prin testament potrivit dispoziţiilor cod civ.
a) minorul care nu a împlinit vîrsta de 16 ani,
b) minorul care a împlinit 16 ani poate dispune prin testament numai de
jumătate din bunurile de care poate dispune majorul,
Instituirea acestei incapacităţi parţiale a fost atrasă de faptul că testa -
mentul, fiind un act personal, nu poate fi realizat prin reprezentare.
Minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, art. 807 C.civ. îi
recunoaşte o capacitate parţială de a dispune prin testament. Acesta
poate dispune prin acte de ultimă voinţă numai de jumătate din averea
sa. În ipoteza în care minorul de 16-18 ani are moştenitori rezervatari,
cotitatea disponibila este de 1/2 faţă de cea a majorului. Nerespectarea
acestei limite atrage nulitatea parţială a legatelor în cauză, în fapt o
reducţiune specială, ce nu trebuie confundată cu reducţiunea
liberalităţilor excesive. Rezultă, aşadar, că minorul cu vârsta cuprinsă
între 16-18 ani nu poate institui un legatar universal. Întrucât numai
jumătate din averea minorului poate forma obiectul legatelor, în
privinţa celeilalte jumătăţi operează regulile moştenirii În cazul
minorului de 16-18 ani, vor coexista, deci, cele două tipuri de
moştenire, legală şi testamentară.
Capacitatea testatorului minor se apreciază raportat la momentul
realizării testamentului şi nu la momentul decesului acestuia. în
consecinţă, va fi nul testamentul realizat de minorul care nu a împlinit
vârsta de 16 ani, respectiv va fi supus reducţiunii legatului ce
depăşeşte cota de 1/2 din averea minorului de 16-18 ani, indiferent de
momentul în care a intervenit decesul acestuia.
c) minorul cu vârsta cuprinsa între 16-18 ani nu poate dispune în
favoarea ocrotitorului său legal;
d) minorul ajuns la majorat nu poate dispune prin testament în
favoarea fostului său ocrotitor legal, dacă socotelile definitive nu au
fost date şi primite. Această interdicţie operează chiar şi în cazul în
care testatorul a dispus prin testament în favoarea ocrotitorului său
legal, mai înainte ca acesta din urmă să fi fost descărcat de gestiune de
către autoritatea tutelară, deşi data deschiderii moştenirii este ulterioară
încuviinţării socotelilor. Nu subzistă această interdicţie, însă, dacă
ocrotitorul legal al minorului de 16-18 ani este ascendentul său;
e) persoana pusă sub interdicţie judecătorească;
Persoana pusă sub interdicţie judecătorească este supusa, potrivit
dispoziţiilor art. 147 C.fam., aceloraşi reguli ca şi minorul care nu a
împlinit vârsta de 14 ani. în privinţa acesteia operează incapacitatea
totală de a dispune prin testament chiar şi în momentele acesteia de
luciditate. Aşadar, incapacitatea persoanei pusă sub interdicţie de a
dispune prin testament este nu numai totală, ci şi permanentă.
f) persoana care, nefiind pusă sub interdicţie, este lipsită temporar de
discernământ.
în acest caz, suntem în prezenţa unei incapacităţi naturale, spre deosebire
de cazurile de incapacitate de la punctele a)-e) care reprezintă incapa-
cităţi legale. Lipsa temporară a discernământului, datorată unor cauze
precum somnambulismul, hipnoza, starea de boală, beţia alcoolică,
consumul de stupefiante atrage incapacitatea de a testa ca şi lipsa totală a
acestuia.
Cu privire la situaţia persoanei care este lipsită temporar de
discernământ fără a fi pusă sub interdicţie, au fost exprimate în literatura
de specialitate două punct e de vedere.
Potrivit unuia dintre acestea, lipsa discernământului, chiar şi temporară,
ar echivala cu absenţa consimţământului şi ar atrage nulitatea absolută a
actului de ultimă voinţă.
Potrivit celui de-al doilea punct de vedere, căruia ne raliem şi noi, lipsa
discernământului afectează interesul testatorului, deci un interes
personal, astfel încât sancţiunea ce va interveni cu privire la actul de
ultimă voinţă încheiat în aceste condiţii este nulitatea relativă.
Oricum, lipsa discernământului, indiferent de cauza căreia se datorează,
trebuie să fie dovedită neechivoc, cu probe concludente. în nici un caz
nu putem consideră că lipsa discernământului ar echivala cu vicierea
consimţământului, întrucât aceste două cauze se exclud reciproc.
g) comerciantul falit poate testa în mod valabil, întrucât testamentul va
produce efecte la data deschiderii succesiunii, astfel încât legatarii vor
primi legatele după satisfacerea creanţelor creditorilor acestuia.
În toate cazurile, testatorul trebuie să aibă capacitatea de a testa, la data
întocmirii actului. Sancţiunea nesocotirii acestor interdicţii, menite să
ocrotească interese personale, este nulitatea relativă a actului de voinţă.
în cazul minorului de 16-18 ani, sancţiunea încălcării dispoziţiilor legale
privind incapacitatea parţială a acestuia este nulitatea relativă, însă
parţială a dispoziţiilor testamentare. Vor fi anulate numai dispoziţiile
testamentare prin care se dispune peste cota legală de 1/2.

4.1.2. Capacitatea de a primi prin testament

Cu privire la capacitatea de a primi, unii autori disting între
incapacităţi de folosinţă (absolute şi relative) şi incapacităţi de exerciţiu.

A. Incapacităţile absolute de folosinţă sunt următoarele;

a) incapacitatea persoanele fizice, neconcepute până la data deschiderii
moştenirii şi incapacitatea persoanelor juridice, care nu au luat fiinţă;
Potrivit dispoziţiilor art. 808 alin. (2) C.civ., interpretate per a
contrario, persoanele fizice neconcepute la data deschiderii moştenirii
nu au capacitatea de a primi prin testament.
De asemenea, dispoziţiile art. 33 alin. (1) şi (2) din Decretul nr.
31/1954 statuează principiul potrivit căruia persoanele juridice tiu au
capacitatea de a dobândi drepturi (succesorale), decât de la data îndepli-
nirii formalităţilor legale pentru constituirea lor. Totuşi, excepţional
persoanelor juridice, care nu au îndeplinit formalităţile legale de consti-
tuire, li se recunoaşte o capacitate limitată de a dobândi drepturi, de la
data actului de înfiinţare şi numai dacă acestea „sunt cerute pentru ca
persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil".
b) incapacitatea persoanelor juridice de a primi prin testament
drepturi, ce nu corespund scopului lor, determinat prin lege, actul de
înfiinţare sau statut (art. 34 din Decretul nr. 31/1954).
Aceste cazuri constituie, considerăm noi, incapacităţi generale dea
moşteni (indiferent că este vorba de moştenirea legală sau de cea
testamentară), analizate în cadrul capacităţii succesorale - condiţie
generală cerută de lege pentru a succede şi nu reprezintă incapacităţi
speciale de a primi prin testament, motiv pentru care apreciem că nu ar
trebui tratate aici.

B. Incapacităţile relative de folosinţă (în fapt, veritabilele incapacităţi

speciale de a primi în materie testamentară) sunt următoarele:
a) incapacitatea tutorelui de a primi prin testament de Ia minorul aflat
sub ocrotirea sa, chiar după ce acesta din urmă a ajuns la majorat, dacă
socotelile definitive nu au fost date şi aprobate. Poate totuşi primi
tutorele care este ascendentul minorului.
Autorii care analizează această incapacitate, se prevalează de
interpretarea per a contraria a dispoziţiilor art. 809 C.civ., care interzic
minorului ajuns la majorat să testeze în favoarea ocrotitorului său legal,
daca socotelile tutelei nu au fost date, respectiv primite.
Considerăm, alături de alţi autori, că este inutilă reţinerea acestei
incapacităţi, atâta vreme cât testamentul este anulabil, în temeiul unor
dispoziţii legale exprese, pentru incapacitatea minorului de a dispune,
interesul acestuia din urmă fiind astfel întrutotul apărat. Aşadar, nu mai
este necesară invocarea incapacităţii legatarului de a primi, pentru a
interveni anularea testamentului şi protejarea intereselor minorului,
întrucât aceeaşi finalitate este îndeplinită prin invocarea incapacităţii
minorului de a testa. Pe de altă parte, legiuitorul face referire expresă
numai la incapacitatea minorului de a testa, nu şi la incapacitatea
tutorelui acestuia de a primi.
b) incapacitatea medicilor şi farmaciştilor de a primi de la cel pe care l-
au tratat în cursul ultimei boli, din care acesta moare şi incapacitatea
preoţilor de a primi, de la cel pe care l-au asistat religios, în cursul
ultimei boli [art. 810 alin. (1)].
Această incapacitate vizează şi persoanele care practică ilegal
medicina, în ceea ce-i priveşte pe farmacişti, incapacitatea intervine
numai în căzui în care aceştia şi-au depăşit atribuţiile de serviciu,
prescriind sau administrând medicamente, luând astfel locul medicului,
precum şi în cazul în care aceştia eliberează medicamente fără
prescripţie medicală.
Prin excepţie, sunt valabile legatele făcute în favoarea
medicului, farmacistului sau preotului dacă:
- acestea sunt cu titlu particular şi au caracter remuneratoriu, fiind
conforme cu starea materială a dispunătorului şi cu serviciile prestate de
gratificat;
~ dacă medicii, farmaciştii sau preoţii, instituiţi legatari universali sunt
rude până la gradul al IV-lea inclusiv cu defunctul. De asemenea, este
considerat valabil legatul făcut în favoarea medicului curant, soţ al
testatorului, cu condiţia încheierii căsătoriei, înainte de ultima boală,
Excepţional însă, nu este considerat valabil legatul universal făcut în
favoarea medicului, farmacistului, preotului, rudă colaterală cu
testatorul, care are însă, rude în linie dreaptă (ascendenţi şi descendenţi).
Pentru a fi reţinută această incapacitate, este necesar ca:
- liberalitatea să fi fost făcută în cursul bolii din care moare testatorul;
- moartea testatorului să fi fost cauzată de boala de care a fost îngrijit;
- asistenţa acordată testatorului să aibă caracter repetat sau continuu.
Aşadar, nu prezintă interes calitatea de medic, farmacist sau preot, dacă
nu sunt întrunite aceste condiţii. Această incapacitate se întemeiază pe o
prezumţie absolută de captaţie şi sugestie, exercitată asupra testatorului,
dovada contrară nefiind admisibilă.
c) incapacitatea ofiţerilor de marină de a primi legate, dacă nu sunt rude
cu testatorul (art. 883 C.civ.).
Instituirea acestei incapacităţi are la bază prezumţia legală
absolută de influenţare a voinţei defunctului. întrucât dispoziţiile
menţionate ale Codului civil nu fac referire expresă (precum în cazul
art. 882) Ia testamentul maritim, incapacitatea ofiţerilor de a primi legate
vizează orice testament (testament olograf) făcut de defunct pe marc.
- Prin excepţie, pot fi gratificaţi de o persoană care moare pe mare
ofiţerii care sunt rude cu aceasta, pe linie directă sau colaterală, până la
infinit. Trebuie remarcat faptul că legiuitorul nu limitează, precum în
cazul claselor de moştenitori, rudenia colaterală, până la gradul al IV-lea
inclusiv.

C. Incapacităţile de exerciţiu sunt următoarele:

a) minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie pot accepta o
liberalitate, ce constituie un act de dispoziţie, prin reprezentanţii lor
legali sau prin orice ascendent al lor şi cu încuviinţarea prealabilă a
autorităţii tutelare. Aşadar, în materia liberalităţilor, cât priveşte
capacitatea de a primi, operează, pe lângă dispoziţiile dreptului comun
(art. 11 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 147 C.fam.), şi o dispoziţie
specială (art. 815 C.civ.). potrivit căreia incapabilii pot accepta
liberalităţile nu numai prin reprezentantul lor legal, ci şi prin orice
ascendent al lor. Aceste dispoziţii speciale sunt aplicabile şi minorilor cu
capacitate restrânsă de exerciţiu.
b) minorii cu capacitate restrânsă de exerciţiu (14-18 ani) pot accepta
liberalităţile numai cu încuviinţarea prealabilă a reprezentanţilor lor
legali sau a unui ascendent al lor şi cu încuviinţarea prealabilă a
autorităţii tutelare.
Sancţiunea nerespectării acestor dispoziţii legale este nulitatea relativă a
dispoziţiei testamentare în discuţie şi poate fi invocată numai de către cei
ocrotiţi, întrucât norma juridică încălcată ocroteşte un interes al
persoanelor incapabile (minori şi persoane puse sub interdicţie).

4.1.3. Simulaţia în materia incapacităţiilor speciale de a primi

Dispoziţia testamentară va fi nulă sau anulabilă, chiar dacă
testatorul, în scopul de a face inaplicabile dispoziţiile legale ce instituie
incapacităţi de a primi prin testament, recurge la interpunerea de
persoane, gratificând alta persoană (capabilă), în sarcină căreia instituie
obligaţia de a restitui legatul persoanei incapabile.
 Fraudarea legii în astfel de cazuri trebuie dovedită. Pentru a
atenua dificultatea realizării acestei dovezi, legiuitorul [în art. 812 alin.
(2) civ.] a instituit prezumţia absolută, potrivit căreia sunt persoane
interpuse: părinţii, descendenţii şi soţul persoanei incapabile. În
consecinţă, aceste persoane devin incapabile de a primi, iar dispoziţiile
testamentare făcute în favoarea lor sunt, după caz, nule sau anulabile.

4.2. Consimţământul

Consimţământul testatorului trebuie să fie liber, nealterat de

vreun viciu. Nu trebuie confundată vicierea consimţământului
testatorului, ce atrage nulitatea relativă a actului de ultimă voinţă, cu
absenţa consimţământului, ce atrage nulitatea absolută a acestuia.
În principiu, în materie testamentară, consimţământul
testatorului poate fi viciat prin eroare, doi sau violenţă. Leziunea, ca
viciu de consimţământ, nu poate fi întâlnită în materia testamentului,
chiar dacă testatorul este un minor de 16 ani, deoarece aceasta vizează
numai actele juridice bilaterale, cu titlu oneros şi comutative.
Eroarea şi violenţa sunt întâlnite mai rar în practică în materie
testamentară.
Eroarea poate atrage vicierea consimţământului şi anulabilitatea testa-
mentului, în următoarele ipoteze:
- poartă asupra identităţii legatarului sau asupra calităţilor sale esenţiale
(testatorul a considerat că legatarul este copilul său din afara căsătoriei);
- poartă asupra motivului determinant al testamentului (testatorul nu a
ştiut că are rude de sânge; dacă testatorul ar fi cunoscut despre existenţa
unor rude de sânge, acesta nu ar fi instituit legatari).
În materie contractuală, această ultimă cauză nu atrage nulitatea
contractului, în cazul testamentului însă, care este un act juridic
unilateral, se impune intervenţia nulităţii acestuia pentru un astfel de
motiv
Teoretic, testamentul poate fi anulat pentru vicierea
consimţământului testatorului prin violenţă, fizică sau morală. În
practică însă, o asemenea ipoteza nu este întâlnită, întrucât testatorul al
cărui consimţământ a fost viciat prin violenţă are posibilitatea ca,
ulterior, să revoce un astfel de testament.
Cel mai frecvent, în materie testamentară, este întâlnit dolul,
ce prezintă particularităţi, reprezentate de captaţie şi sugestie. Vicierea
consimţământului prin dol constă în utilizarea de către legatar (sau de
către un terţ) a unor manopere viclene pentru a câştiga încrederea
testatorului şi pentru a-1 determina să dispună în sensul în care nu ar fi
făcut-o din proprie iniţiativă.
Este dificil de realizat o distincţie netă între cele două forme ale
dolului în materie testamentară, întrucât acestea se întrepătrund atât din
punctul de vedere al activităţilor folosite, cât şi al scopului urmărit.

4.3. Obiectul

Valabilitatea obiectului testamentului trebuie apreciată raportat

momentul deschiderii succesiunii, pentru că la acest moment actul
ultimă voinţă al defunctului îşi produce efectele. Aşadar. în practica
poate fi întâlnită situaţia ca un legat al cărui obiect nu se afla la
momentul întocmirii testamentului în circuitul civil să producă efecte
juridic întrucât obiectul său se afla la data deschiderii moştenirii în
comerţ.
În cazul testamentului cu conţinut complex, trebuie examinate
condiţiile de valabilitate a obiectului, separat, pentru fiecare act juridic
cuprinse în testament. Aşadar, ca şi în cazul vicierii consimţământului,
putem întâlni în cuprinsul aceluiaşi testament dispoziţii al căror obiect
să fie valabil şi dispoziţii anulabile pentru nevalabilitatea obiectului.
Obiectul legatului trebuie să fie în circuitul civil. El poate fi
reprezentat şi de un bun viitor, mai puţin de o moştenire nedeschisă.
Potrivit ar. 906 C.civ. este valabil de asemenea legatul cu titlu particular
al bunului altuia dacă testatorul a dispus în cunoştinţă de cauză.

4.4. Cauza (scopul)

Ca şi în cazul vicierii consimţământului şi al obiectului,
valabilitatea cauzei trebuie apreciată, la momentul deschiderii
moştenirii, şi trebuie analizată separat, pentru fiecare act al testamentului
complex.
Cauza testamentului este valabilă dacă este întemeiată pe voinţa
testatorului de a gratifica, fără să urmărească obţinerea unui echivalent
în schimb. Cauza falsă, ilicită sau imorală atrage nulitatea testamentului.
Interesează şi în materie testamentară, ca şi în materia contractelor, nu
numai cauza imediată -causa proxima (abstractă şi invariabilă, constând
în animus testandi), ci şi cauza mediată - causa remota (concretă şi
variabilă de la caz la caz, reprezentată de motivul ce 1-a determinat pe
testator să facă liberalitatea).
Imoralitatea cauzei este invocată în practică, cu precădere în cazul
legalului făcut în favoarea concubinului. Literatura de specialitate şi
practica judecătorească au apreciat că are cauză imorală, fiind aşadar
nul numai legatul făcut pentru a determina începerea sau continuarea
relaţiilor de concubinaj sau pentru a remunera întreţinerea relaţiilor
sexuale. Aşadar, concubinajul nu constituie în sine o cauză de nulitate a
testamentului.
Falsitatea cauzei a fost invocată, în special, în ipoteza în care
testatorului i se naşte un copil postum. Nulitatea testamentului ar putea
interveni pentru această cauză numai dacă se dovedeşte că testatorul nu a
avut cunoştinţă despre sarcina femeii şi că, dacă ar fi cunoscut acest fapt,
nu ar fi lăsat legatul în discuţie . Nevalabilitatea cauzei trebuie dovedită,
prin orice mijloc de probă, de cel care o invocă.

4.5. Forma

5.5.1. Consideraţii generale privind forma testamentului

Potrivit art. 800 şi 858 C.civ., testamentul este un act solemn,
nerespectarea acestei exigenţe atrăgând nulitatea absolută a liberalităţii
mortis causa. Aşadar, forma testamentului este cerută ad solemnitatem şi
ad probationem. Instituirea acestei exigenţe de formă constituie o
măsura de protecţie a testatorului, a cărui voinţă trebuie să fie
întotdeauna liberă.
Formalismul instituit de legiuitor în materie testamentară, fiind
considerat excesiv, a fost deseori criticat . S-a arătat că solemnitatea
testamentului nu împiedică vicierea consimţământului testatorului prin
dol, în schimb atrage frecvent nulitatea pentru vicii de formă. Ar părea,
aşadar, că formalismul instituit în materie testamentară ar fi inutil.
Neîmpărtăşind acest punct de vedere, care exprimă, de altfel, adevăr,
apreciem că legiuitorul a fost exigent în materia actului de ultimă voinţă
a testatorului, exclusiv în scopul protejării voinţei acestuia. De altfel,
legiuitorul ar putut fi mai exigent, aşa cum a făcut-o cu forma altor acte
juridice precum cea a donaţiei sau a somaţiei, care pot fi realizate numai
singură modalitate. Spre deosebire de acestea, testamentul cunoaşte
multe forme, testatorul având posibilitatea de a alege între acestea.
Consideram, de asemenea, că este necesară, cel puţin în cazul testament
ordinare, menţinerea solemnităţii.
Sistemul nostru de drept reglementează trei categorii de
testamente:
a) testamente ordinale: testamentul olograf, testamentul mistic şi testa-
mentul autentic (art. 858 C.civ.);
b) testamente privilegiate: testamentul militarilor, testamentul făcut în
timp de boală contagioasă, testamentul maritim (art. 868-886 C.civ.);
c) alte forme testamentare, special reglementate de lege: testamentul cu
privire la depunerile CEC şi testamentul făcut în străinătate.
Toate aceste forme de testament trebuie să îmbrace forma solemnă,
nu neapărat forma autentică. Dintre toate formele testamentare,
reglementari de lege lata în România numai testamentul autentic trebuie
să fie autentificat în condiţiile legii, celelalte categorii trebuind să
îndeplinească forma solemnă, alta decât cea autentică. Solemnitatea nu
trebuie confundată, aşadar, cu autenticitatea. Solemnitatea este mai vastă
decât autenticitatea, pe care o încorporează în deplinătatea unor condiţii
de formă şi nu neaparat în autentificarea actului de către un funcţionar
competent.

4.5.2. Condiţiile generale de formă

Legea consacră două condiţii de formă, comune tuturor
testamentelor:
a) forma scrisă;
Numai testamentul scris produce efecte în sistemul nostru de drept,
testamentul oral, nuncupativ fiind nul. Forma scrisă a testamentului nu
poate fi înlocuită cu înregistrarea pe peliculă sau pe bandă magnetică ori
cu alte asemenea procedee modeme, care pot ascunde o fraudă.
Nici forţa majoră, nici imposibilitatea fizică a testatorului nu
înlătură exigenţa formei scrise a testamentului. Numai dacă reclamantul
pretinde că a existat un testament valabil şi că acesta a fost distrus sau
dosit şi testatorul nu a ştiut despre aceasta, atunci el va putea folosi orice
mijloc de probă pentru a dovedi existenţa şi conţinutul testamentului.
Aşadar, dacă testamentul valabil încheiat nu poate fi prezentat
pentru valorificarea drepturilor pretinse, reclamantul trebuie să
dovedească următoarele elemente:
- testamentul valabil încheiat a existat;
- dispariţia sau distrugerea testamentului a intervenit după moartea
testatorului sau în timpul vieţii testatorului, dar acesta nu a avut cunoş-
tinţă despre acest fapt. În ipoteza în care testatorul a cunoscut despre dis-
pariţia sau distrugerea testamentului său şi nu 1-a refăcut, înseamnă că a
consimţit ca actul său de ultimă voinţă să nu mai producă efecte juridice.
- pretinsul conţinut al testamentului.
În scopul facilitării acestei dovezi deosebit de anevoioasă, se
prezumă existenţa legatului dacă s-a dovedit că distrugerea testamentului
este opera moştenitorului pîrît .
Lipsa formei scrise atrage nulitatea absolută a testamentului, ce poate fi
invocată de orice persoană interesată şi oricând.
b) interzicerea testamentului conjunctiv.
Potrivit art. 857 C.civ., „Două sau mai multe persoane nu pot
testa prin acelaşi act, una în favoarea celeilalte sau în favoarea unei a
treia persoane”. Suntem în prezenţa interdicţiei testamentului conjunctiv,
această interdicţie, se urmăreşte garantarea caracterului pers unilateral şi
revocabil al testamentului.
În literatura de specialitate şi practica judecătorească, s-a
apreciat testamentul nu este conjunctiv dacă două sau mai multe
persoane testează pe aceeaşi coală de hârtie, dacă manifestările de voinţă
sunt distincte valabile în sine şi semnate separat, exprimând fiecare
voinţa unei singure persoane. Aşadar, testamentul este conjunctiv numai
dacă este comună a două sau mai multor persoane, dispoziţiile fiind
contopite acelaşi context. Sunt valabile însă, testamentele separate care
conţin poziţii reciproce şi interdependente. De asemenea, este valabil
testamentul unuia dintre soţi, chiar dacă a fost semnat şi de către celălalt
Orice formă testamentară, reglementată de lege lata, trebuie să
plinească aceste condiţii generale de formă. În plus însă, fiecare
modalitate de a testa în parte trebuie să îndeplinească şi unele condiţii
specii de formă, ce vor fi prezentate şi analizate în următoarea secţiune.

4.5.3. Sancţiunea nerespectării condiţiilor de formă

Nerespectarea condiţiilor de formă (generale sau speciale) atrage
sancţiunea nulităţii absolute art. 866 C.civ. Totuşi, în anumite situaţii,
vor fi prezentate Ia punctul următor, rigoarea acestei sancţiuni atenuată
sau chiar înlăturată.

4.5.4. Limitări ale efectelor nulităţii absolute in cazul nerespectării

condiţiilor de formă ale testamentului şi derogări de dreptul comun
a) după moartea testatorului, moştenitorii legali sau legatarii universali şi
cu titlu universal ai acestuia pot confirma, ratifica sau executa voluntar
testamentul nul pentru vicii de formă (inclusiv testamentul verbal), dacă
confirmarea, ratificarea sau executarea este benevolă şi făcută în cunoş-
tinţă de cauză [art. 1167 alin. (3) C.civ,, ale cărui dispoziţii vizează dona-
ţiile şi art. 1190 C.civ.].
b) sancţiunea nulităţii pentru vicii de formă nu vizează acele dispoziţii
testamentare, care pot fi realizate şi într-o altă formă. Spre exemplu,
«cunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, printr-un testament autentic,
dar conjunctiv, produce efecte juridice (art. 48 şi 57 C.fam.). De aseme-
nea, revocarea unui testament printr-unul ulterior autentic, dar nul pentru
că nu respectă forma actului separat, produce efecte juridice (art. 920
C.civ., care face referire numai la caracterul autentic al actului de
revocare).
c) testamentul autentic, testamentul mistic şi testamentele privilegiate
nule pentru vicii de formă (spre exemplu, au fost autentificate de către
un funcţionar necompetent), sunt valabile ca testamente olografe, dacă
îndeplinesc condiţiile de formă speciale ale acestora din urmă (scris,
semnat şi datat de mâna testatorului) .
d) nulitatea absolută intervine, în cazul testamentelor care nu respectă
exigenţele de formă reglementate de lege lata şi care au fost încheiate de
către cetăţenii români, pe teritoriul ţării noastre. Dimpotrivă, dacă
testamentele sunt realizate de cetăţenii români sub imperiul altor legi sau
în afara teritoriului ţării noastre, regulile de formă ale acestora vor fi
apreciate diferit. Astfel:
- din punct de vedere temporal, este aplicabil în dreptul intern principiul
lempus regit actum, potrivit căruia validitatea testamentului (şi sub
aspect formal) se apreciază după legea în vigoare la momentul
întocmirii;
- din punct de vedere spaţial, testamentul făcut, modificat sau revocat de
cetăţeanul român în străinătate este valabil dacă respectă condiţiile de
formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, fie la data deschiderii
succesiunii şi consacrate de către una dintre următoarele legi:
- legea naţională a testatorului;
- legea domiciliului testatorului;
- legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat;
- legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului;
- legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de trans-
mitere a bunurilor moştenite.
e) cu privire la calificarea condiţiei actului separat, în literatura de
specialitate au fost formulate două teorii.
Potrivit uneia dintre acestea, la care achiesăm şi noi, interdicţia
testamentului conjunctiv constituie o condiţie de formă, nerespectarea ei
atrăgând aplicarea sancţiunii nulităţii absolute. Această sancţiune devine
inaplicabilă în cazul testamentului făcut sub incidenţa unei legi vechi, ce
nu prevedea condiţia actului separat, precum şi în cazul testamentului
făcut de cetăţeanul român într-o ţară, a cărei legislaţie nu interzice testa-
mentul comun.
A fost formulată însă şi opinia, potrivit căreia interdicţia
testamentului conjunctiv constituie o condiţie de fond, astfel încât
testamentul comun nu poate produce efecte, nici măcar în ipoteza
realizării lui sub imperiul unei legi vechi, care nu-1 prohibea sau în
ipoteza realizării acestuia de către cetăţeanul român într-o tară a cărei
legislaţie nu-1 interzicea.

5. Formele testamentare reglementate de lege lata în România

§1. Consideraţii generale privind formele testamentare

De lege lata testatorul are posibilitatea de a alege între următoarele
forme testamentare:
a) testamente ordinare: testamentul olograf, testamentul autentic şi
testamentul mistic;
b) testamente privilegiate: testamentul militarilor, testamentul în caz de
boală contagioasă şi testamentul maritim;
c) alte forme testamentare: legatele care au ca obiect sume de bani şi
dispoziţiile testamentare ale cetăţenilor români aflaţi în străinătate.
Intre aceste forme testamentare nu există deosebiri de valoare juridică ci
numai de forţă probantă. Oricum, după probarea existenţei şi
conţinutului testamentului efectele dispoziţiilor acestuia sunt identice
indiferent de forma pe care o îmbracă.

2. Testamentele Ordinare
2.1.Testamentul olograf
21.1. Noţiunea testamentului olograf şi reglementarea legală a
acestuia
Potrivit dispoziţiilor art. 859 C.civ., Testamentul olograf nu
este valabil decât când este scris în tot, datat şi semnat de mâna
testatorului Aşadar, testamentul olograf este creaţia exclusivă şi
personală a testatorului. Pentru a produce efecte juridice, testamentul
olograf, constituim de altfel, un înscris sub semnătură privată, trebuie să
îndeplinească în mod cumulativ trei condiţii de formă care atrag
calificarea acestuia ca act solemn. Aceste condiţii sunt următoarele:
- testamentul să fie scris integral de mâna testatorului;
- testamentul să fie datat de testator;
 - testamentul să fie semnat de testator.
Absenţa uneia dintre aceste condiţii atrage nulitatea absolută a
actului de ultimă voinţă. Spre exemplu, testamentul olograf (scris de
altul) sau de către testator, dar cu mijloace mecanice şi semnat în faţa
martorilor nu este valabil, ca testament olograf. Eventual, dacă acest
înscris îndeplineşte condiţiile testamentului autentic, poate fi valabil sub
această formă.
2.1.2. Avantajele şi inconvenientele testamentului olograf
Testamentul olograf prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje.
Testamentul olograf prezintă următoarele avantaje:
- poate fi făcut de orice persoană care ştie să scrie;
- realizarea lui nu presupune cheltuieli;
- poate fi făcut oriunde, oricând şi doar de către testator, fără ajutorul
altei persoane şi fără a fi nevoie de prezenţa vreunui martor;
- asigură secretul deplin al dispoziţiilor de ultimă voinţă;
- poate fi uşor revocat de către testator, prin distrugere voluntară.
Testamentul olograf prezintă însă şi inconveniente, precum:
- poate fi uşor dosit sau distrus după moartea testatorului sau chiar şi în
timpul vieţii acestuia, dar fără ştirea lui;
- poate fi uşor falsificat;
- voinţa testatorului poate fi uşor viciată prin dol;
- poate fi contestat mai uşor decât celelalte forme testamentare;
- poate conţine dispoziţii redactate defectuos, ridicând astfel probleme
de interpretare.
Unele dintre inconvenientele pe care le prezintă testamentul olograf pot
fi înlăturate prin întocmirea acestuia în mai multe exemplare sau prin
încredinţarea lui unei persoane de încredere sau unui notar public. Prin
simplul fapt al încredinţării testamentului scris, semnat şi datat de
testator unui notar public acesta nu se transformă în testament autentic.

2.1.3. Condiţiile speciale de formă ale testamentului olograf

Pentru a fi în prezenţa testamentului olograf trebuie îndeplinite,
sub sancţiunea nulităţii absolute, următoarele condiţii de solemnitate,
cerute ad validitatem şi nu ad probationem:
a) testamentul să fie scris în totalitate de mâna testatorului:
 Dacă actul este scris de un terţ sau este scris de testator cu
mijloace mecanice, nu suntem în prezenţa testamentului olograf, chiar
dacă acesta este datat şi semnat de către testator. Testatorul poate scrie
testamentul olograf în orice limbă (chiar şi în limba latina, care este o
limbă moartă) pe care o cunoaşte, pe orice suport (hârtie, pânză, lemn,
piatră, sticlă, material plastic etc.) şi cu orice instrument (creion, pix.
stilou, cretă, vopsea, cărbune etc), cu orice fel de scriere (caractere de
mână sau de tipar, caractere stenografiate sau alfabetul special al
orbilor). Testamentul olograf este valabil chiar dacă este scris pe mai
multe suporturi materiale (mai multe foi de hârtie, spre exemplu). În
măsura în care există o legătură materială sau cel puţin intelectuală între
acestea şi, de asemenea, chiar dacă este scris în mai multe etape.
Valabilitatea testamentului olograf nu este condiţionată de
folosirea unor formule sacramentale. De asemenea, validitatea acestui
tip de testament nu este afectată, în principiu, de modificările, adăugirile,
ştersăturile sau intercalările făcute de testator, la momentul redactării sau
ulterior acestui moment, dacă acestea reprezintă simple corecturi sau
interpretări.
Chiar dacă nu sunt datate şi semnate separat. Dimpotrivă, dacă
intervenţia testatorului prezintă noutate faţă de dispoziţiile testamentare
iniţiale sau elimină ori modifică conţinutul iniţial al testamentului,
aceasta va produce efecte juridice, constituind un nou testament
(denumit în practică codicil) numai dacă au fost scrise, datate şi semnate
de către testator41.
Testatorul poate fi asistat, dar exclusiv din punct de vedere tehnic, de o
terţă persoană (avocat, prieten, rudă etc), la redactarea testamentului
olograf. Rolul terţei persoane trebuie să fie exclusiv acela de a oferi un
model de testament sau de a contribui la formularea clară a dispoziţiilor
de ultimă voinţă a testatorului. Pentru a produce efecte juridice un astfel
de testament, este necesar ca voinţa autorului să fie absolut liberă.
Dacă testamentul cuprinde o scriere străină, trebuie să distingem
între două ipoteze:
- scrierea străină nu are legătură cu dispoziţiile testamentului, caz în care
actul de ultimă voinţă a testatorului este valabil, independent de faptul că
41
Vezi Fr. Deak, op.cit.p.56
testatorul a avut sau nu cunoştinţă despre aceasta şi independent de
momentul realizării acesteia.
- scrierea străină are legătură cu dispoziţiile testamentului şi testatorul a
avut cunoştinţă despre aceasta, caz în care actul mortis causa este nul;
dacă testatorul nu a cunoscut despre scrierea străină, ce are legătură cu
dispoziţiile testamentare, actul său de ultimă voinţă este valabil. în forma
de el concepută.
b) testamentul să fie datat de testator;
În funcţie de data testamentului olograf, pot fi stabilite elemente
de importanţă majoră pentru validitatea acestuia. Astfel, data
testamentului olograf prezintă importanţă sub următoarele aspecte:
- în funcţie de dată, se poate stabili dacă testatorul a avut sau nu capa-
citatea de a testa;
- în cazul pluralităţii de testamente succesive, cu dispoziţii contrare sau
incompatibile, se poate stabili care a fost ultima voinţă a testatorului,
aceasta revocându-le pe cele care au precedat-o;
- în funcţie de dată, pot fi stabilite împrejurările întocmirii testamentului,
care pot atrage nulitatea acestuia (spre exemplu, existenţa posibilităţii
vicierii consimţământului testatorului).
Data poate fi plasată oriunde, la începutul, în cuprinsul sau la
sfârşitul testamentului, fiind important să rezulte că ea se referă la
întregul act De asemenea, este necesar ca datarea să fie făcută de mâna
testatorului. Datarea se poate face prin indicarea, în cifre sau în litere, a
zilei, lunii şi anului în care testamentul a fost întocmit sau se poate face
prin indicatei unui eveniment (precum, ziua de Sf. Vasile, 2008). Nu este
necesară pentru validitatea testamentului olograf indicarea orei sau
locului întocmirii acestuia.
Lipsa datei ar atrage, potrivit legii, nulitatea absoluta a
testamentului. Considerând însă că data nu prezintă în cadrul
testamentului olograf aceeaşi importanţă ca şi scrierea şi semnătura,
literatura de specialitate şi practica judecătorească au atenuat
considerabil rigoarea sancţiunii aplicabile pentru lipsa acestui element,
admiţând, după caz, stabilirea, întregirea sau rectificarea acesteia, cu
ajutorul unor elemente intrinseci sau extrinseci actului mortis causa.
Aşadar, trebuie distins între următoarele ipoteze:
- dacă data lipseşte (în tot sau în parte) sau dacă aceasta este inexactă,
datorită unei erori involuntare a testatorului, îi este permis persoanei
interesate (legatarul sau moştenitorul legal ce ar veni la moştenire prin
exheredarea celui preferabil, în clasă şi grad) să dovedească, cu ajutorul
unor elemente intrinseci sau extrinseci testamentului, data întocmirii
acestuia, salvându-i astfel validitatea;
- dacă data este falsă şi aceasta s-a realizat intenţionat de către testator,
actul său de ultimă voinţă este nul absolut, chiar dacă falsitatea datei nu
a avut drept scop fraudarea legii;
- dacă testamentul este datat, data acestuia este prezumată relativ că este
cea reală. Dacă data, însă, este incompletă sau inexactă, se poate
completa, respectiv rectifica un element al acesteia (ziua, luna sau anul),
fără a fi afectate celelalte elemente, întrucât acestea sunt divizibile.
c) testamentul să fie semnat de testator.
Testamentul olograf trebuie semnat de mâna testatorului. Prin
semnarea testamentului, testatorul atestă că dispoziţiile acestuia
reprezintă voinţa sa.
Semnătura efectuată de testator „de mână" trebuie să permită
identificarea acestuia. Nu este considerată semnătură ştampila, sigiliul
sau parafa testatorului sau semnătura prin punere de deget. în toate
aceste cazuri, testamentul este nul.
Semnătura nu trebuie să cuprindă numele şi prenumele
testatorului. Este suficientă semnătură practicată uzual de către testator,
care face posibilă identificarea acestuia.
Ca şi data, semnătura poate fi plasată oriunde, la începutul, în
cuprinsul sau la sfârşitul testamentului. Pentru validitatea semnăturii şi
implicit a testamentului, este necesar să rezulte că, prin semnătură
testatorul şi-a însuşit conţinutul întregului act. Chiar dacă testamentul
este scris pe mai multe foi, este suficientă semnătura testatorului aplicată
la sfârşit.
În schimb, cât priveşte semnătura aplicată pe plicul în care se află
testamentul, în literatura de specialitate au fost exprimate mai multe
opinii. Potrivit uneia dintre acestea, semnătura de pe plic nu este
valabilă, întrucât cei interesaţi ar putea introduce în plic un simplu
proiect de testament pe care testatorul nu 1-a desăvârşit. A fost
formulată, de asemeni opinia contrară, potrivit căreia semnătura de pe
plic este valabilă. În sfârşit, a fost exprimată şi o opinie intermediară, la
care achiesăm şi noi potrivit căreia semnătura de pe plic poate fi
considerată valabilă, dacă poate fi stabilită o legătură indisolubilă între
aceasta şi conţinutul plicului, fiind exclusă posibilitatea înlocuirii
conţinutului plicului cu altul, care nu prezintă voinţa ultimă şi definitivă
a testatorului. Absenţa semnăturii atrage nulitatea absolută a
testamentului. în materia semnăturii testamentului olograf, nu a fost
admisă atenuarea rigorii acestei sancţiuni, astfel încât nu este permisă
stabilirea, întregirea sau rectificarea semnăturii, în condiţiile arătate în
materia datei.

2.1.4. Forţa probantă a testamentului olograf

Testamentul olograf, deşi este un act solemn, se materializează
într-un înscris sub semnătură privată, astfel încât persoanele interesate îl
pot contesta. Trebuie să distingem însă între forţa probantă a scrierii şi
semnăturii şi forţa probantă a datei.
a) forţa probantă a scrierii şi semnăturii;
Scrierea şi semnătura au forţă probantă numai dacă sunt
recunoscute expres sau tacit de către cei cărora li se opune testamentul.
Dacă aceşti din urmă contestă semnătura, notarul public suspendă
procedura notariali (art. 78 din Legea nr. 36/1995), instanţa de judecată
trebuind să soluţioneze neînţelegerile dintre moştenitori.
Sarcina dovezii scrierii şi semnăturii nu incumbă celui care
contestă, ci, dimpotrivă, celui care invocă testamentul olograf .
În scopul dovedirii scrierii şi semnăturii, instanţa de judecată
dispune efectuarea verificării de scripte a actului (art. 1178 C.civ.). În
cazul acestei proceduri, se compară scrierea şi semnătura din testament,
cu alte acte scrise de către testator şi recunoscute de contestatari. În caz
de îndoială, se dispune efectuarea unei expertize, întrucât proba cu
martori nu este admisă, decât în ipoteza în care prezentarea
testamentului olograf nu poate fi realizată din cauza forţei majore,
b) forţa probantă a datei.
În ceea ce priveşte data testamentului, există prezumţia relativă de
veridicitate a ei, dacă scrierea şi semnătura au fost declarate reale de
către persoanele interesate sau ca urmare a verificării de scripte. În
materia testamentului olograf, nu este necesară darea de dată certă, în
baza art. 1182 C.civ., pentru a asigura opozabilitatea acestuia faţă de
terţi
Aşadar, data se prezumă a fi reală până la proba contrarie. Sarcina
probei inexactităţii sau falsităţii probei aparţine celui care o contestă.
Proba contrară poate fi realizată cu ajutorul elementelor intrinseci
testamentului, cele extrinseci putând fi avute în vedere numai dacă se
coroborează cu cele dintâi Pentru dovedirea datei falsificate cu intenţie
frauduloasă (caz în care interviul nulitatea absolută a testamentului), se
admite orice mijloc de probă.

2.1.5. Formalităţi ulterioare decesului testatorului

Articolul 892 C.civ. instituie obligativitatea prezentării testamentul
olograf (şi mistic) înainte de executare la un birou notarial în a cărui rază
teritorială s-a deschis moştenirea, pentru a fi constatată, printr-un proces
verbal, deschiderea lui şi starea în care s-a găsit, după care acesta se va
păstrat în arhiva biroului notarial. Neîndeplinirea acestei formalităţi nu
este sancţionată de cod civ.
Legea nr. 36/1995 [prin art. 71 alin. (5)] prevede însă că numai
testamentul (indiferent de felul lui) găsit la inventarierea bunurilor
succesorale se vizează spre neschimbare şi se păstrează în arhiva
biroului notarial, nu şi cel prezentat de partea interesată. Mai mult,
testamentul (indiferent că este prezentat sau inventariat) se deschide
numai în cadrul procedurii notariale (şi nu mai înainte), iar procesul-
verbal de constatare a stării materiale trebuie încheiat numai în cazul
testamentului olograf sau mistic. Aşadar, dispoziţiile art. 892 C.civ.,
modificate implicit prin dispoziţiile ulterioare ale Legii nr. 36/1995, sunt
lipsite, astfel, de aplicabilitate.

2.2. Testamentul autentic

2,2.1. Noţiunea testamentului autentic şi reglementarea legală

Potrivit dispoziţiilor art. 860 C.civ., „Testamentul autentic este

acela care s-a adeverit de judecătoria competentă", iar potrivit
dispoziţiilor art. 65 din Legea nr. 36/1995, testamentul autentic este cel
învestit cu formă autentică de către notarul public. În concluzie, este
autentic testamentul autentificat de notarul public.
2.2.2, Avantajele şi inconvenientele testamentului autentic
Testamentul autentic prezintă următoarele avantaje:
- poate apela la acest tip de testament orice persoană care nu ştie să scrie
şi/sau să citească sau care nu poate să semneze, din cauza bolii,
infirmităţii sau din orice alte cauze;
- contestarea testamentului este mai anevoioasă, întrucât actul de
autentificare are autoritate publică, iar conţinutul actului de ultimă
voinţă este verificat de notarul public, astfel încât nu conţine clauze
contrare legii sau bunelor moravuri şi nici clauze formulate confuz, care
să ridice
leme de interpretare. Testamentul autentic se bucură de prezumţia de
legalitate, contrariul trebuind dovedit de contestatar.
- voinţa testatorului poate fi viciată mai greu,
- testamentul nu poate fi sustras, dosit sau distrus de persoanele inte-
resate, întrucât un formular original este păstrat în arhiva biroului
notarial
Testamentul autentic prezintă, însă şi inconveniente:
- presupune cheltuieli materiale şi timp pentru îndeplinirea
formalităţilor de autentificare;
- nu asigură secretul ultimei voinţe a testatorului. Teoretic, acest risc nu
există, întrucât notarul şi personalul biroului notarial au obligaţia (în
temeiul dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 36/1995) de a păstra secretul
profesional.

2.2.3. Autentificarea testamentului

De lege lata, procedura de autentificare a testamentului nu este
una specială, derogatorie de la dreptul comun. Aşadar, testamentul se
autentifică ca şi celelalte acte.
Competenţa autentificării testamentului aparţine exclusiv notatul public,
nu şi secretarilor consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor unde nu
funcţionează birouri ale notarilor publici.
 Testamentul care urmează a fi autentificat poate fi redactat de
testator de o terţă persoană sau de către notarul public însuşi, însă este
necesar la autentificare să se prezinte personal testatorul, deoarece
testamentul este un act cu caracter personal, ce nu poate fi încheiat prin
reprezentare.
Autentificarea testamentului se realizează, ca regulă, la sediul oricărui
birou notarial şi numai în mod excepţional, când testatorul este
împiedicai de motive temeinice să se prezinte la notar, autentificarea
poate fi realizată în alt loc (precum, la domiciliul testatorului).
Testamentul se redactează în limba română sau într-o altă limbă pe
care testatorul o cunoaşte sau, după ce ia cunoştinţă de cuprinsul
testamentului, prin interpret.
Notarul public are obligaţia de a constata autentificarea
testamentului printr-o încheiere care trebuie să cuprindă, sub sancţiunea
nulităţii următoarele elemente:
a) data şi locul autentificării (dacă autentificarea s-a realizat în afara
sediului biroului notarial, notarul trebuie să precizeze motivele care au
determinat aceasta);
b) elementele de identificare a testatorului;
c) constatarea că testatorul şi-a exprimat consimţământul;
d) constatarea că testatorul a semnat testamentul (daca testatorul nu a
semnat testamentul, notarul trebuie să menţioneze acest fapt, precum şi
cauza ce 1-a determinat). În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile
pentru autentificarea testamentului, notarul dă, în termen de 5 zile de la
înregistrarea cererii de autentificare, o încheiere de respingere motivată,
care poate fi atacată la judecătorie, în cazul în care instanţa de judecată
dispune că poate fi făcută autentificarea, notarul va proceda în
consecinţă.
Pentru nerespectarea dispoziţiilor legale, ce reglementează
procedura de autentificare, testamentul este nul. Acesta, deşi nul, poate
valora testament olograf, dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege
pentru acesta din urmă (art. 1172 C.civ.).
2.2.4. Forţa probantă a testamentului autentic
Cât priveşte forţa probantă a testamentului autentic, trebuie să
distingem între următoarele două aspecte:
a) constatările personale ale notarului (precum, data şi locul autenti-
ficării, identificarea testatorului etc.) fac dovadă până la înscrierea în
fals;
b) declaraţiile testatorului sau alte împrejurări de care notarul nu a luat
cunoştinţă prin propriile simţuri fac dovadă numai până la proba
contrară.

2.3. Testamentul mistic

2.3.1. Noţiunea testamentului mistic şi reglementarea legală
Potrivit dispoziţiilor art. 864-867 C.civ., testamentul mistic sau
secret (formă aproape neutilizată în practică) este acel testament semnat
de testator, strâns şi sigilat şi care este prezentat judecătoriei, pentru
realizarea unor formalităţi.

2.3.2. Avantajele şi inconvenientele testamentului mistic

Testamentul mistic reprezentând o formă intermediară între
testamentul olograf şi cel autentic, împrumută din avantajele şi
inconvenientele acestora.
Astfel, testamentul mistic prezintă următoarele avantaje:
- asigură secretul dispoziţiilor de ultimă voinţă;
- poate fi folosit numai de persoanele care ştiu şi pot citi şi scrie;
- are, cât priveşte conţinutul său, forţa probantă a unui înscris sub
semnătură privată.
Testamentul mistic prezintă, însă şi următoarele dezavantaje:
- necesită anumite cheltuieli materiale şi pierdere de timp pentru
realizarea formalităţilor;
- are forţa probantă a unui înscris autentic numai cât priveşte actul
suprascriere.

2.3.3. Formalităţile ce trebuie îndeplinite de testamentul mistici

 Suntem în prezenţa testamentului mistic dacă actul de ultimă voinţă
a testatorului îndeplineşte următoarele condiţii:
a) testamentul să fie scris;
Nu prezintă importanţă faptul că testamentul este scris de testator,
mână sau cu ajutorul unor mijloace mecanice sau faptul că este scris
către o terţă persoană. Testamentul poate fi redactat în orice formă care o
cunoaşte testatorul, inclusiv în alfabetul special al orbilor.
b) testamentul să fie semnat de testator;
Ca şi testamentul olograf, testamentul mistic trebuie să fie semnat de
testator, chiar dacă a fost scris de o altă persoană.
c) testamentul să fie strâns şi sigilat, anterior prezentării lui la
judecătorie;
Dacă testatorul se află în imposibilitate fizică de deplasare,
testamentul mistic va fi prezentat unui judecător delegat. Absenţa
sigilării! insuficienţa sigilării atrage nulitatea absolută a testamentului
mistic.
d) testatorul să declare judecătorului că testamentul sigilat este
testamentul său, că a fost scris de el sau de o terţă persoană şi că are
semnătura;
e) judecătorul să întocmească actul de suprascriere, reprezentând
potrivit dispoziţiilor art. 864 C.civ., un proces-verbal în care judecătorul
consemnează starea testamentului, declaraţia testatorului că testamentul
este al său, fiind scris de el sau de o altă persoană şi că 1-a semnat. Dacă
testatorul nu poate vorbi, această declaraţie se va face în scris, prin
conţinutul procesului-verbal. Actul de suprascriere trebuie datat (acea
dată devenind şi data testamentului) şi semnat de către testator şi de
către judecător (actul de suprascriere putând fi scris şi de o altă persoană
decât judecătorul). Dacă testatorul nu poate semna actul de suprascriere
din cauze ulterioare redactării şi semnării testamentului, această
declaraţie va fi consemnată în procesul-verbal.
După îndeplinirea formalităţilor, care trebuie realizate fără întrerupere
sub sancţiunea nulităţii, testamentul poate fi păstrat la judecătorie sau
poate fi restituit testatorului.

2.3.4. Forţa probantă a testamentului mistic

 Testamentul mistic reuneşte un act sub semnătură privata,
reprezentat de testamentul propriu-zis şi un act autentic, reprezentat de
actul de suprascriere. Primul act are forţa probantă a oricărui înscris sub
semnătură privată, făcând dovadă până la proba contrară, realizată de
persoanele ce prezintă un interes, iar cel de-al doilea act are forţă
probantă a unui înscris autentic, făcând dovadă până la înscrierea în fals.
Pentru nerespectarea formalităţilor prescrise de lege, intervine nulitatea
absolută a testamentului mistic, însă înscrisul testamentar poate valora
testament olograf, dacă sunt îndeplinite formalităţile prevăzute de lege
pentru acesta din urmă.

§3. Testamentele privilegiate

3.1. Noţiunea testamentelor privilegiate şi reglementarea

Aceste testamente se numesc privilegiate, întrucât se realizează

într-o formă autentică simplificată, datorită faptului că testatorul se află
într-o situaţie excepţională, care-1 împiedică să facă un testament
autentic. Oricând însă, chiar şi în situaţii excepţionale, testatorul poate
recurge Ia testamentul olograf. Sunt testamente privilegiate: testamentul
militarilor, testamentul făcut în timp de boală contagioasă şi testamentul
maritim.

3.2. Testamentul militarilor

Potrivit art. 868-870 C.civ,, este valabil testamentul făcut de militari
sau de persoanele asimilate lor, în faţa comandantului militar al unităţii
sau în faţa altui ofiţer superior, asistat de doi martori numai dacă aceştia
se află în misiune militară sau sunt prizonieri la inamic, în afara
teritoriului ţării sau se află pe teritoriul României, însă într-o localitate
asediată sau într-un alt Ioc în care comunicaţiile sunt întrerupte din
cauza războiului. Dacă militarul este bolnav sau rănit, testamentul este
valabil făcut, în prezenţa medicului militar şef, asistat de comandantul
militari spitalului.

3.3. Testamentul făcut în timp de boală contagioasă

Articolul 872 C.civ. consacră validitatea testamentului făcut într-un
loc, care este scos din comunicaţie, datorită ciumei sau altei boli
contagioase, în faţa unui membru al consiliului local, asistat de doi
martori. In literatura de specialitate , s-a apreciat ca nici testamentul
militari şi nici cel făcut în timpul unei boli contagioase nu au
valabilitate, dacă în localitate există birou notarial.

3.4. Testamentul maritim

Persoanele (atât cele care fac parte din echipaj, cât şi călătorii) pe
mare, pe un vas sub pavilionul României, pot testa, în mod valabil, în
faţa comandantului navei sau a înlocuitorului acestuia, care trebuie
asistaţi de doi martori. Testamentul maritim poate fi redactat numai în
timpul călătoriei mare, nu şi dacă vasul se află ancorat la ţărm sau se
apropie de un străin. în care România are acreditat un reprezentant
diplomatic consular (art. 880 C.civ.).
Nu pot fi gratificaţi prin testamentul maritim ofiţerii instrument
decât dacă sunt rude (sau soţ) cu testatorul.
Articolul 876 C.civ. prevede că testamentul maritim trebuie făcut
în două exemplare originale. Un exemplar va fi predat agentului
diplomatic consular român, din primul port în care va ancora vasul,
pentru a-1 trimite în ţară. Dacă vasul ancorează într-un port românesc,
ambele exemplare vor fi predate organelor portuare, pentru a fi trimise
biroului notarial, de la domiciliul testatorului, iar dacă la domiciliul
testatorului există mai multe birouri, cele două exemplare trebuie
transmise biroului notarial care ţine registrul de evidenţă a succesiunilor
din acea circumscripţie. Nerespectarea acestor reguli de predare şi
expediere nu atrage nulitatea actului de ultimă voinţă.

3.5. Reguli comune testamentelor privilegiate

Trebuie respectate şi în cazul testamentelor privilegiate exigenţa
formei scrise şi interdicţia testamentului conjunctiv, întrucât acestea
constituie condiţii comune de forma tuturor testamentelor. In afara
acestora, sunt identificate următoarele două condiţii de formă, specifice
numai testamentelor privilegiate:
- semnarea testamentului de testator, de agentul instrumentator şi de cel
puţin unul dintre martorii, care au asistat la redactarea lui (art. 884
Cciv.). Deşi dispoziţiile Codului civil nu fac referire la obligativitatea
datării testamentului privilegiat, literatura de specialitate consideră că şi
data acestuia reprezintă un element esenţial, întrucât aprecierea
caracterului excepţional al împrejurărilor, care au justificat realizarea
actului de ultimă voinţă într-o formă simplificată, se raportează la
aceasta.
- aceste testamente produc efecte numai dacă testatorul a decedat în
împrejurările excepţionale, care au justificat încheierea lor în formă
autentică, simplificată, iar după încetarea acestor împrejurări numai o
perioadă de timp limitată.
Astfel, testamentele militarilor şi cele făcute în timp de boală
contagioasă devin nule după trecerea unui termen de şase luni de la
încetarea cauzei care a determinat încheierea lor în această formă, iar
testamentele devin nule după trecerea unei perioade de trei luni.

§4. Alte forme testamentare

4.1. Testamentul al cărui obiect este reprezentat de sume de bani

depuse la CEC
Titularii depunerilor de sume de bani la CEC au posibilitatea de a
dispune de acestea pentru cauză de moarte, fie prin una din formele
testamentare ordinare sau privilegiate, fie printr-o formă simplificată,
denumiţi clauză testamentară sau dispoziţie testamentară.
Astfel, art. 22 din Statutul CEC prevede: „Titularul depunerii are
dreptul să indice CEC persoanele cărora urmează să li se elibereze
sumele depuse, în caz de deces. Depunerile asupra cărora nu s-au dat
testamentare se eliberează de CEC moştenitorilor legali şi testamentari ”.
 Clauza testamentară este calificată de doctrină ca fiind un legat cu
titlu particular, trebuind astfel să îndeplinească condiţiile de validitate a
testamentului în general.
Totuşi, pentru valabilitatea acestei clauze, este necesară numai
semnătura testatorului, nefiind necesară scrierea în întregime şi datarea
acesteia de mâna testatorului. Din aceste considerente, clauza
testamentară a fost calificată de doctrină ca fiind un testament olograf
simplu Aşadar, cel care dispune printr-o clauză testamentară trebuie să
scrie şi să citească.
Clauza testamentară poate fi dispusă numai de către titularul
libretului chiar dacă suma de bani a fost depusă pe numele acestuia, de
către o altă persoană. Titularul libretului poate dispune, fie în favoarea
unei persoane, fie în favoarea mai multora, în acest din urmă caz.
beneficiari având drepturi egale asupra sumei din libret. În cazul în care
o persoană are mai multe depozite şi doreşte să dispună de acestea
pentru cauză de moarte, printr-o clauză testamentară, trebuie să
folosească această modalitate pentru fiecare depunere în parte.
Clauza testamentară nu trebuie confundată cu clauza de
împuternicire. Clauza testamentară produce efecte după decesul
titularului. în timp ce clauza de împuternicire este un mandat ce produce
efecte numai în timpul vieţii titularului. În temeiul clauzei testamentare,
gratificatul primeşte suma de bani existentă la data decesului
dispunătorului şi nu suma de bani existentă la data stipulării clauzei,
întrucât cel din urmă are posibilitatea ca, până la moartea sa, să adauge
alte sume sau să le retragă pe cele existente. Aşadar, dispunătorul poate
revoca clauza testamentară prin anularea acesteia, prin retragerea sumei
de bani sau printr-un alt testament (indiferent de forma acestuia).
Revocarea clauzei testamentare este opozabilă CEC numai din
momentul înştiinţării.
În principiu. în cazul minorului care a împlinit vârsta de 16 trebuie
respectat principiul potrivit căruia acesta nu poate dispune de mai mult
de jumătate din ceea ce poate dispune majorul. Totuşi, cu titlu de
excepţie, acesta poate dispune prin clauză testamentară de sumele
depuse la CEC, dacă se întreţine singur.
4.2. Testamentul făcut de cetăţeanul român aflat în străinătate
Potrivit art. 885 C.civ., ,,românul ce s-ar afla în ţară străină va
putea face testamentul său, sau în formă olografă sau în forma autentică
întrebuinţată la locul unde se face testamentul".
Aşadar, cetăţeanul român aflat în străinătate poate testa în forma
olografă reglementată de legislaţia românească, chiar dacă aceasta nu
este reglementată de legea locului sau în forma autentică reglementată
de legea locului. Ar rezulta că cetăţeanul român aflat în străinătate nu
poate recurge la alte forme reglementate de legea locului. Această
problemă este soluţionată de dispoziţiile art. 68 alin. (3) din Legea nr.
105/1992 (contrare dispoziţiilor Codului civil, abrogate implicit 3),
potrivit cărora testamentul cu element de extraneitate este valabil, dacă
respectă formele prevăzute de una dintre următoarele legi:
a) legea naţională a testatorului (lex patriae);
b)legea domiciliului testatorului (lex domicilii);
c)legea locului întocmirii testamentului (lex foci testamenti);
d)legea situaţiei imobilului ce formează obiectul legatului ( lex rei sitae);
e)legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de
transmitere a bunurilor moştenite(lex forum succesionis).
Capitolul II
Principalele dispoziţii testamentare

Legatul

§1. Noţiunea legatului şi caracterele juridice

Legatul este o dispoziţie testamentară, prin care testatorul

desemnează una sau mai multe persoane care, la decesul său, urmează să
dobândească cu titlu gratuit, întregul său patrimoniu sau o fracţiune din
acesta ori anumite bunuri determinate . Legatul prezintă următoarele
caractere juridice: a)este un act unilateral;
b) este un act cu titlu gratuit, o liberalitate;
Ca şi donaţia, legatul este o liberalitate, întrucât testatorul procură gra-
tificatului un folos patrimonial, fără contra echivalent. Legatul păstrează
caracterul de liberalitate, chiar dacă este grevat de sarcini cu caracter
patrimonial. In limita folosului pur gratuit, legatul este o liberalitate.
e) este un act mortis causa, producând efecte numai la moartea
dispunătorului, spre deosebire de donaţie, care deşi este o liberalitate,
produce efecte în timpul vieţii donatarului. Drept urmare, patrimoniului
testatorului şi cel al legatarului nu vor cunoaşte modificări în timpul
vieţii celui dintâi, prin efectul legatului.
d) este un act personal, astfel încât desemnarea legatarului se face
personal de câtre testator şi nu prin reprezentare;
e) este un act solemn.

§2. Condiţiile legatului

Legatul reprezentând principala dispoziţie testamentară, trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie materializat într-un înscris;
Fiind o dispoziţie testamentară, legatul trebuie să fie materializat într-un
înscris. Legatul verbal este nul.
b) să cuprindă elemente ce permit identificarea legatarului; Prin legat se
desemnează legatarul, acea persoană care va culege, la moartea
testatorului, patrimoniul acestuia din urmă, în tot sau în parte.
Desemnarea legatarului trebuie să fie în concordanţă cu următoarele
exigenţe;
- desemnarea trebuie făcută prin testament. în formele reglementate de
lege;
Legatarul trebuie să fie identificat prin testament sau cel puţin
identificabil, adică să se indice elementele în baza cărora legatarul va
putea determinat la data deschiderii succesiunii. Aşadar, legatarul trebuie
să fie o persoană determinată sau cel puţin determinabilă. In consecinţă.
e nul legatul care nu precizează numele legatarului sau legatul cuprinde
numele legatarului, dar acesta este ilizibil. Pentru ca legatul să fie
valabil, este necesar ca acesta să cuprindă, cel puţin în parte, elementele
care să permită identificarea cu certitudine a legatarului.
Legatarul trebuie să fie o persoană prezentă sau viitoare. Rezultă, că
poate fi gratificată prin testament o persoană fizică, concepută la
deschiderii moştenirii sau o persoană juridică, aflată în curs de înfiinţare.
- desemnarea trebuie făcută personal de către testator;
Dacă testatorul lasă desemnarea legatarului în sarcina altei persoane,
un astfel de legat (denumit legat cu facultatea de alegere) este nul.
Dimpotrivă, este considerat valabil, îndeplinind condiţia desemnării
legatarului, legatul care prezintă următoarele elemente specifice:
a) legatarul este desemnat, dar are sarcina predării bunurilor unei
persoane, aleasă fie de acesta, fie de un terţ;
b) legatarii sunt desemnaţi, însă repartizarea între aceştia a legate este
lăsată la aprecierea unui terţ, numit de către testator în calitate de
mandatar, în temeiul unui mandat mortis causa .
- modul de desemnare a legatarului (desemnare directă sau este ales, în
mod liber, de către testator, care nu este ţinut să respecte anumite
formule sacramentale.
 Suntem în prezenţa unei desemnări directe, în ipoteza indicării
numelui şi prenumelui legatarului sau a calităţii acestuia (spre exemplu,
frate). Desemnarea este indirectă în ipoteza indicării unor elemente sufi-
ciente pentru identificarea legatarului, altele decât numele şi prenumele,
respectiv calitatea acestuia.
c) să cuprindă clemente ce permit identificarea bunului legat. Legatul
este nul, dacă nu cuprinde suficiente elemente pentru determinarea
bunului legat. Aşadar, obiectul legatului trebuie să fie determinat sau cel
puţin determinabil, la data deschiderii moştenirii. Dacă testatorul arc mai
multe bunuri de aceeaşi natură şi a lăsat prin legat numai unul, fără a-1
individualiza, legatarului i se va preda, în temeiul art. 908 C.civ., unul de
calitate mijlocie.

§3. Clasificarea legatelor

Legatele pot fi clasificate după obiectului lor (art. 887 C.civ.) şi
după modalităţile care afectează voinţa testatorului. Codul civil face
deosebire, în baza primului criteriu, între: legate universale, legate cu
titlu universal şi legate cu titlu particular. După cel de-al doilea criteriu,
legatele pot fi: legate pure şi simple, legate cu termen, legate sub
condiţie şi legate cu sarcină.

3.1. Clasificarea legatelor după obiectul lor

Principala clasificare a legatelor are Ia bază criteriul obiectului
acestora. în temeiul acestuia, putem distinge între legate universale,
legate cu titlu universal şi legate cu titlu particular.
Intre legatele universale şi legatele cu titlu universal poate fi
identificată numai o diferenţă de ordin cantitativ, întrucât legatarul
universal are vocaţie la universalitatea bunurilor testatorului, iar
legatarul cu titlu universal are vocaţie numai la o fracţiune din
moştenire. în schimb, legatele cu titlu particular, care conferă vocaţie
succesorală numai cu privire la bunuri privite, au o altă natură juridică,
deosebirea dintre acestea şi legatele universale şi cu titlu universal fiind
una de ordin calitativ. Astfel, legatarii universali şi cu titlu universal sunt
ţinuţi de datoriile şi sarcinile moştenirii, spre deosebire de legatarii cu
titlu particular, care, în principiu, nu răspund de datoriile şi sarcinile
acesteia.

3.1.1. Legatul universal

Potrivit dispoziţiilor art. 888 C.civ., „legatul universal este dispoziţia
prin care testatorul lasă după moarte, la una sau mai multe persoane,
universalitatea bunurilor sale".
Această definiţie a fost criticată în literatura de specialitate,
calificată inexactă, întrucât nu învederează particularitatea care disting
legatul universal, de legatul cu titlu universal sau cu titlu particular. Ce
este specific legatului universal este vocaţia eventuală la întreaga
universalitate a bunurilor testatorului şi nu cantitatea bunurilor efectiv
cules, aşa cum ar rezulta din definiţia legală. Astfel se explică
dispoziţia legală, potrivit căreia pot exista doi sau mai mulţi legatari
universali. Fiecare dintre aceştia are vocaţie eventuală la
întreaga moştenire, iar dacă pot şi vor să vină la moştenire,
universalitatea succesorală se împarte, în mod egal între aceştia. Aşadar,
nu trebuie confundată vocaţia eventuală la moştenire, cu cantitatea
bunurilor efectiv cules, care se determină cu precizie numai la data
decesului testatorului.
Prin universalitatea bunurilor, se înţelege totalitatea drepturilor ce
compun un patrimoniu (susceptibil de modificare atât în sensul cât şi
al micşorării), cuprinzând toate bunurile mobile şi corporale şi
incorporale, ce aparţin testatorului, în momentul morţii sale.
Legatul prezintă caracter universal în următoarele ipoteze:
a) legatul se poartă asupra întregii moşteniri, chiar dacă legatarul vine în
concurs cu moştenitorii legali rezervatari, care sunt îndreptăţiţi la
rezerva legală;
În această ipoteză, întâlnim legatul asupra cotităţii disponibile, o
varietate a legatului universal.
Un astfel de legat păstrează caracterul universal, întrucât legatarul a
putea culege întreaga moştenire şi nu numai cotitatea disponibilă, dacă
moştenitorii rezervatari nu pot sau nu vor să vină la moştenire, în limita
rezervei legale. Aşadar, pentru calificarea unui legat ca fiind universali
prezintă importanţă cantitatea bunurilor efectiv cules, care poate fi
reprezentată numai de o fracţiune din moştenire, ci vocaţia eventuală a
legatarului întreaga moştenire.
b) legatul universal este micşorat sau absorbit în întregime de legatele
titlu particular sau cu titlu universal şi de datoriile sau sarcinile
moştenirii.
Legatul asupra ceea ce rămâne după executarea legatelor cu titlu
universal şi/sau cu titlu particular poartă denumirea de legatul prisosului
sau rămăşiţei .
Şi în această ipoteză legatul păstrează caracterul universal,
întrucât universal ar putea culege universalitatea moştenirii, dacă ceilalţi
nu pot sau nu vor să vină la moştenire, iar creditorii sarcinilor şi
succesiunii nu doresc să beneficieze de drepturile lor. Literatura de
specialitate a recomandat ca, în ipoteza absorbirii totale a masei
succesorale de către celelalte legate şi datorii sau sarcini, instanţa să
decidă în funcţie de circumstanţe, dacă testatorul nu a avut intenţia de a
mai desemna mai degrabă un executor testamentar, decât un legatar
universal. Practica judecătorească însă a apreciată că dimpotrivă, acte
precum înstrăinarea unor bunuri, instituirea ulterioară a unui legatar cu
titlu particular, încheierea unui antecontract de vânzare-cumparare, chiar
şi cu legatarul universal în cauză, nu au semnificaţia revocării legatului ,
influenţând numai emolumentul ce urmează a fi cules de către universal.
c)legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile ale testatorului;
d)legatul nudei proprietăţi a întregii moşteniri.
Acest legat păstrează caracterul universal, întrucât legatarul devine la
data deschiderii moştenirii nudul proprietar (are numai atributul
dispoziţiei) al întregii moşteniri, iar la stingerea uzufructului va dobândi
deplina proprietate a universalităţii succesorale.

3.1.2. Legatul cu titlu universal

Legatul cu titlu universal are ca obiect o fracţiune (cotă-parte) din

moştenire. Sunt legate cu titlu universal, potrivit dispoziţiilor art. 894
C.civ., următoarele:
a) legatul unei fracţiuni din moştenire, precum legatul unei jumătăţi,
treimi etc. din moştenire;
b) legatul tuturor bunurilor imobile;
c) legatul tuturor bunurilor mobile;
d) legatul unei fracţiuni din toate bunurile imobile;
e) legatul unei fracţiuni din toate bunurile mobile.
Legatul tuturor bunurilor imobile sau legatul tuturor
bunurilor mobile, respectiv legatul unei fracţiuni din toate bunurile
imobile sau legatul unei fracţiuni din toate bunurile mobile este un legat
cu titlu universal, pentru că este astfel calificat de dispoziţiile art. 894
C.civ. În absenţa acestei calificări legale, legatul al cărui obiect este
reprezentat de toate bunurile mobile sau imobile ale defunctului, ar fi un
veritabil legat cu titlu particular, întrucât determină bunurile asupra
cărora poartă. In consecinţa, legatarul tuturor bunurilor mobile sau
imobile, fiind un legatar cu titlu universal va fi ţinut de datoriile şi
sarcinile moştenirii în limitele cotei-părţi primite. Precizăm că operează
calificarea legală menţionată numai dacă raportarea este făcută la
totalitatea bunurilor mobile sau la imobile sau la o fracţiune din acestea.
Dacă cota-parte are o altă raportare (precum jumătate din bunurile
mobile din apartamentul deţinut în localitatea X), legatul este cu titlu
particular.
Întrucât enumerarea legală este una limitativă, rezultă că toate
celelalte legate care nu sunt universale sunt legate cu titlu particular.
Totuşi, este considerat legat cu titlu universal legatul făcut de minorul ce
are vârsta cuprinsă între 16-18 ani asupra întregii sale averi .
Ceea ce caracterizează legatul cu titlu universal este vocaţia la o cotă-
parte din universalitate, iar nu întreaga masă succesorală efectiv culeasă
de către legatar. Legatarul cu titlu universal, având vocaţie la o fracţiune
din patrimoniul succesoral, nu va profita de nevenirea (datorată
imposibilităţii sau voinţei) la moştenire a altui legatar cu titlu universal,
dar va profita de nevenirea la moştenire a legatarului cu titlu particular
sau a moştenitorului rezervatar, în măsura în care prezenţa acestora la
moştenire ar fi micşorat patrimoniul cu privire la care se calculează cota
legatarului cu titlu universal.
Legatul cu titlu universal poate îmbrăca, ca şi legatul universal,
următoarele forme:
- legatul unei fracţiuni din cotitatea disponibilă a moştenirii:
- legatul unei fracţiuni din prisosul moştenirii (legatul unei fracţiuni din
ceea ce rămâne după executarea celorlalte legate cu titlu universal sau/şi
cu titlu particular);
- legatul nudei proprietăţi asupra unei fracţiuni din moştenire.

3.1.3. Legatul cu titlu particular

Potrivit art. 894 C.civ., este un legat particular orice legat, ce nu

este nici universal şi nici cu titlu universal. Aşadar, Codul civil nu
defineşte legatul cu titlu particular.
Legatul cu titlu particular este acel legat ce conferă vocaţie succesorală
la unul sau mai multe bunuri determinate, spre deosebire de legatul
universal şi cu titlu universal care conferă vocaţie la o universalitate
sau la o fracţiune dintr-o universalitate.
De asemenea, spre deosebire de legatarul universal şi cu
titlu aniversai, legatarul cu titlu particular nu răspunde de pasivul
moştenirii. Ceea ce interesează şi în acest caz este vocaţia la moştenire şi
nu momentul efectiv cules, întrucât valoarea bunului sau bunurilor ce
formează obiectul legatului cu titlu particular poate fi mai mare decât
valoarea celor care formează obiectul legatului universal sau cu titlu
universal.
Sunt legate cu titlu particular următoarele:
- legatul ce are ca obiect bunuri imobile sau bunuri mobile, corporale,
individual determinate sau de gen.
Prin legatul cu titlu particular, poate fi transmis dreptul de proprietate
exclusivă sau comună (numai o cotă-parte ideală), nuda proprietate sau
unele dezmembrăminte ale dreptului de proprietate (precum, uzufructul.
Legatarul cu titlu particular este îndreptăţit nu numai la bunul
(mobil) legat, ci şi la accesoriile acestuia, în starea în care acestea (bunul
mobil şi accesoriile acestuia) se află, la momentul deschiderii
succesiunii şi nu la data întocmirii testamentului (art. 903 C.civ.).
De asemenea, legatarul este îndreptăţit, în cazul în care bunul legat este
reprezentat de un bun imobil (teren), Ia îmbunătăţirile şi la construcţiile
nou efectuate de către testator, asupra fondului legat, ulterior întocmirii
testamentului.
 Dacă obiectul legatului este reprezentat de un bun de gen,
nedeterminat calitativ, legatarul este îndreptăţit la un bun de calitate
mijlocit (art. 968 C.civ.). Dacă însă, testatorul a dispus că alegerea
calităţii este lăsată la aprecierea legatarului, acesta din urmă poate
pretinde bunul având calitatea cea mai bună.
b) legatul ce are ca obiect bunuri mobile incorporale, precum o creanţă
(legatum nominis);
Testatorul poate gratifica pe legatarul cu titlu particular cu o creanţă pe
care o are împotriva unei terţe persoane sau cu alte drepturi
pantrimoniale, precum drepturile de proprietate intelectuală sau
drepturile
asupra unor dividende ori beneficii.
c) legatul prin care testatorul-creditor îl iartă pe legatarul-debitor de
datorie (legatum liberationis);
Într-o astfel de ipoteză, datoria legatarului se stinge în momentul
deschiderii moştenirii.
d) legatul unui fapt (posibil şi licit), prin care moştenitorul universului
sau cu titlu universal este obligat să facă sau să nu facă ceva. în favoarea
legatarului cu titlu particular (spre exemplu, legatarul universal plătească
datoria legatarului cu titlu particular faţă de un terţ).
e) legatul ce are ca obiect moştenirea culeasă de testator, în calitate de
succesor universal sau cu titlu universal, nelichidată până la decesul
acestuia. Moştenirea culeasă de testator reprezintă o universalitate numai
în raporturile dintre acesta şi transmiţător.
f) legatul nudei proprietăţi a unui/or bun/uri individual determinat/e.
g) legatul unui dezmembrământ al dreptului de proprietate (uz, uzufruct,
abitaţie).

3.2. Clasificarea legatelor după modalităţile care le afectează

În funcţie de modalităţile care le afectează, legatele pot fi:

- legate pure şi simple,
- legate cu termen,
- legate sub condiţie,
- legate cu sarcină.

3.2.1. Legatul pur şi simplu

Legalul este pur şi simplu, dacă nu este afectat de nici o

modalitate. În legatului pur şi simplu (universal, cu titlu universal sau
cu titlul particular), drepturile legatarului se dobândesc din momentul
deschiderii succesiunii, independent de momentul exercitării dreptului
de opţiune succesorală sau de punerea acestuia în posesie. De asemenea,
drepturile legatarului decedat după deschiderea moştenirii se transmit
propriilor moştenitori (art. 899 C.civ,). Este evident, de asemenea, că din
momentul deschiderii moştenirii legatarul poate înstrăina prin acte între
vii dreptul dobîndit

3.2.2. Legatul cu termen

Testatorul poate supune legatul unui termen, suspensiv sau
extinctiv, caz în care vor fi aplicabile, în principiu, regulile dreptului
comun, în materie de modalităţi.
In cazul legalului afectat de un termen suspensiv, este amânată
executarea acestuia până la împlinirea termenului (spre exemplu. 1 an de
la deschiderea moştenirii sau majoratul legatarului). Aşadar,
naşterea dreptului legatarului coincide cu data deschiderii moştenirii
numai exerciţiul acestora fiind amânat până la împlinirea termenului. In
consecinţă devenind proprietar din momentul deschiderii succesiunii,
legatarul dispune prin acte inter vivos sau mortis causa de drepturile
dobândite prin testament, însă nu poate pretinde predarea lucrului legat
sau creanţei, decât la împlinirea termenului.
Dimpotrivă, în cazul legatului afectat de un termen extinctiv,
legatarul îşi poate exercita drepturile succesorale, din momentul
deschiderii succesiunii, ca şi în cazul legatului pur şi simplu, acestea
încetând pentru viitor, la împlinirea termenului. Constituie, spre
exemplu, legat afectat de termen extinctiv legatul având ca obiect
dobânzile produse de o sumă de bani. pe o durată de timp determinată.

3.2.3. Legatul sub condiţie

 Testatorul poate supune legatul unei condiţii, suspensive sau
rezolutorie. În cazul condiţiei suspensive, legatarul nu devine proprietar
sau creditor de la data deschiderii moştenirii, ci de la data îndeplinirii
condiţiei pozitive sau neîndeplinirii condiţiei negative. Îndeplinirea
condiţiei produce efecte retroactive, legatarul devenind proprietar sau
creditor de la data deschiderii moştenirii.
Înainte de îndeplinirea condiţiei (pendente conditiane), legatarul
poate lua măsuri conservatorii, potrivit dreptului comun, dar spre
deosebirea dreptul comun, legatul devine caduc prin moartea legatarului
înainte de îndeplinirea condiţiei. Aşadar, drepturile legatarului sub
condiţie suspensivă nu se transmit către proprii moştenitori, dacă acesta
decedează înainte de împlinirea condiţiei. Rezultă că dreptul legatarului
este dublu condiţionat, pentru naşterea lui trebuind îndeplinite două
condiţii: cea impusa de testator şi cea legală de a supravieţui până la
momentul realizării evenimentului.
In cazul condiţiei rezolutorii, drepturile legatarului iau naştere după
momentul deschiderii succesiunii, ca şi în cazul legatului pur şi simplu,
la îndeplinirea condiţiei atrăgând desfiinţarea retroactivă a legatului.
Pendente condiţione, legatul este transmisibil prin acte între vii, iar în
cazul decesului legatarului, legatul se transmite succesorilor acestuia.
Eveniente condiţione, (după îndeplinirea condiţiei), legatul se desfiin-
ţează retroactiv de Ia data deschiderii moştenirii. în consecinţă, se
desfiinţează şi drepturile succesorilor legatarilor, indiferent că este vorba
de o transmişi tine între vii sau pentru cauză de moarte.
Deficiente conditione (în cazul neîndeplinirii condiţiei), legatul se
consolidează definitiv, ca şi cum ar fi fost un legat pur şi simplu.

3.2.4. Legatul cu sarcină {sub modo)

Sarcina este singura modalitate ce afectează exclusiv liberalităţile.
Aceasta reprezintă obligaţia impusă de testator legatarului, constând în a
da, a face sau a nu face ceva. După acceptarea legatului, legatarul este
obligat a îndeplini sarcina impusă de testator. Sarcina poate afecta atât
legalul universal şi cu titlu universal, cât şi legatul cu titlu particular.
 Sarcina se aseamănă cu condiţia rezolutorie, sub următoarele două
aspecte:
- nu afectează dobândirea dreptului asupra legatelor, acesta luând naştere
din momentul deschiderii succesiunii, ca şi în cazul legatului pur şi
simplu;
- nerealizarea sarcinii produce efecte retroactive, până la momentul
deschiderii moştenirii.
Spre deosebire. însă. de condiţia rezolutorie, neexecutarea sarcinii
poate atrage executarea silită şi chiar revocarea judiciară a legatului.
Sarcina poale fi stipulată în interesul unui terţ, în interesul testatorului
sau în interesul legatarului însuşi.
a) sarcina prevăzută în interesul unui terţ;
Dacă testatorul a prevăzut în testamentul său o sarcină în favoarea
unui terţ, acesta a realizat astfel o stipulaţie pentru altul, constituind în
fapt o plată sau o liberalitate indirectă. Dacă testatorul a realizat o
liberalitate indirectă, suntem în prezenţa unui dublu legat, caz în care se
stabilesc raporturi juridice între testator şi legatar, între testatorul-
stipulant şi terţul beneficiar. Regulile capacităţii de a dispune, respectiv
de a primi prin intermediul unui legat trebuie analizate în raporturile
stabilite între testator şi legatar, cât şi în raporturile stabilite între
testatorul-stipulant şi terţul beneficiar. Nu se impune aceeaşi exigenţă.
b) sarcina prevăzută în interesul testatorului,
c)sarcina prevăzută în interesul legatarului însuşi.

4. Ineficacitatea legatelor

In literatura de specialitate a fost exprimat însă în legătură cu

cauzele de ineficacitate a legatelor şi punctul de vedere potrivit căruia
acestea SUNT reprezentate numai de nulitate, revocare şi caducitate. In
această opinie, nu a mai fost reţinută reducţiunea liberalitaţilor excesive,
ca fiind cauză de ineficacitate a legatelor, apreciindu-se că efectul acestei
sancţiuni este tocmai caducitatea legatelor.
Cu privire la ineficacitatea legatului, s-a conturat în literatura de
specialitate şi o a treia opinie potrivit căreia ineficacitatea actului juridic
nu trebuie confundată cu nulitatea acestuia, întrucât nulitatea afectează
însăşi existenţa actului juridic la a cărui încheiere nu au fost respectate
condiţiile de validitate, iar ineficacitatea stricto sensu presupune
existenţa unui act juridic valabil încheiat, dar care nu produce efecte
juridice, din cauze ulterioare încheierii acestuia. Cauzele care atrag
ineficacitatea
actului, în această opinie, sunt; revocarea şi caducitatea.
In ceea ce ne priveşte, achiesăm la acest ultim punct de vedere,
considerând că ineficacitatea stricto sensu nu include şi nulitatea. Este
adevărat că în generai, nulitatea este definită ca reprezentând sancţiunea
ce lipseşte actul juridic încheiat cu nerespectarea condiţiilor de validitate
de efectele juridice. Însă. pe de altă parte, intervenind nulitatea actului
juridic trebuie să consideram că acesta nici nu a fost încheiat între părţi,
acestea trebuind repuse în situaţia anterioară manifestării de voinţă nulă.
Aşadar, stricto sensu, ineficacitatea reprezintă acele ipoteze în care
legatele valabil încheiate nu-şi produc efectele fireşti, din cauze
ulterioare prevăzute de lege, precum revocarea sau caducitatea.
Nulitatea (absoluta sau relativă) legatului intervine, ca şi în
cazul oricărui act juridic, pentru nerespectarea. la momentul întocmirii
actului de ultimă voinţă, a condiţiilor, generale sau speciale, de
validitate. Aşadar, cauzele nulităţii sunt anterioare sau cel puţin
concomitente cu momentul facerii legatului şi constau exclusiv în
nerespectarea condiţiilor de validitate privind capacitatea,
consimţământul, obiectul, cauza şi forma.
În materia legatului, sunt identificate următoarele două aspecte
derogatorii de la regulile dreptului comun:
a) termenul de prescripţie a acţiunii în anulare de 18 luni curge de la
data deschiderii moştenirii şi nu de la data încheierii actului, precum în
dreptul comun, întrucât testamentul produce efecte numai de la dau
morţii testatorului;
b) în unele ipoteze (precum cea a nulităţii legatului pentru vicii de
formă) este admisă acoperirea nulităţii, chiar şi absolute a legatului (a
titlu particular), prin confirmare, ratificare sau executare voluntară a
acestuia, de către persoanele interesate, adică de către cei care ar
beneficia de ineficacitatea legatului, precum moştenitorii legali sau
legatarul universal. Dacă sunt mai mulţi moştenitori, ratificarea va
produce efecte numai faţă de cei care au consimţit.
Spre deosebiri de nulitate, cauzele revocării şi caducităţii ulterioare
momentului întocmirii testamentului. Deosebiri pot fi identificate şi
între revocare şi caducitate, cea dintâi avându-şi originea în voinţa
testatorului, iar cea de-a doua în cauze străine testatorului, Ceea au în
comun cele două cauze de ineficacitate este însă desfiinţarea retroactivă
a efectelor legatului.

4.2. Revocarea legatelor

Revocarea legatelor, a cărei consecinţa rezidă în lipsirea acestora de

efecte juridice deşi sunt valabil încheiate, poate fi emanaţia voinţei
unilaterale a testatorului, caz în care suntem în prezenţa revocării
voluntare sau poate fi opera instanţei de judecată, caz în care suntem în
prezenţei revocării judecătoreşti.
4.2.1. Revocarea voluntară a legatelor
Posibilitatea revocării legatului, de către testatorul însuşi rezidă
din caracterul esenţialmente revocabil al testamentului. Testatorul poate
reveni oricând pană în ultima clipă a vieţii sale) asupra voinţei
materializate în testament, nai puţin în cazurile în care legiuitorul a
dispus, în mod expres, altfel.
Testatorul nu poate renunţa la dreptul de a revoca dispoziţiile sale
testamentare, orice clauză în acest sens fiind nulă absolut. De asemenea,
acest drept nu este susceptibil de exercitare abuzivă, putând fi astfel
exercitat chiar şi discreţionar. In consecinţă, legatarul nu poate invoca
vreun drept câştigat, atâta vreme cât testamentul, reprezentând un act de
iultimă voinţă, produce efecte de la data deschiderii moştenirii.
Testatorul poate revoca testamentul, în tot sau numai în parte, expres sau
tacit.
Revocarea voluntară expresă a legatelor
Aceasta rezultă din declaraţia testatorului, cuprinsă într-un înscris,
potrivit dispoziţiilor art. 920 C.civ., testatorul poate revoca actul său de
unică voinţă printr-un nou testament, făcut în oricare din formele legale
sau printr-un act autentic. Rezultă, aşadar, că revocarea testamentului
este act solemn şi că nerespectarea condiţiilor de formă atrage
sancţiunea nulităţii absolute.
a] revocarea voluntară expresă a legatului printr-un nou testament;
Validitatea revocării nu este afectată de faptul că testamentul revocator
are o altă formă decât testamentul revocat ("spre exemplu, testamentul
autentic este revocat printr-un testament olograf) sau că testamentul
revocator nu conţine decât dispoziţia de revocare. În mod necesar însă,
testamentul revocator trebuie să respecte, în afară de condiţiile generale
de validitate, condiţiile de formă ale unui testament. Dacă testamentul
revocator conţine şi legate, ineficacitatea acestora datorată incapacităţii
legatarilor sau lipsei voinţei de a moşteni, nu influienţează validitatea
revocării (art. 922 C.civ.). b)revocarea voluntară expresă printr-un
înscris autentic;
Revocarea testamentului poate fi cuprinsă într-un înscris autentic
redactat special în acest sens sau într-un alt act autentic, precum într-un
de donaţie. În ipoteza revocării testamentului printr-un înscris autentic
nu este necesar ca acesta să respecte condiţiile speciale de formă ale
testamentului, nefiind un act de ultimă voinţă indiferent că este realizată
prin testament sau prin act autentic, revocarea voluntară expresă nu
trebuie exprimată în termeni sacramentali.
Pentru a fi însă în prezenţa revocării voluntare exprese, este necesar ca
voinţa testatorului să fie neîndoielnică.
Revocarea voluntară tacită a legatelor
Aceasta rezultă, indirect însă neîndoielnic, din anumite acte sau
fapte ale testatorului sau cunoscute de acesta şi nu din declaraţia sa
expresă de voinţă.
Codul civil face referire la două cazuri de revocare tacită: confecţionarea
unui testament nou ce desfiinţează numai clauzele incompatibile sau
contrarii ale testamentului anterior (art, 921) şi înstrăinarea obiectului
legatului art. 923), căreia îi este asimilată distrugerea obiectului
legatului. A. incompatibilitatea sau contrarietatea dintre
dispoziţiile testamentului posterior şi ale celui anterior (art. 921
C.civ.);
Pentru a opera acest caz de revocare tacită, trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:
a) testamentul nou întocmit trebuie să se conformeze exigenţelor:
- să respecte condiţiile de formă cerute de lege
- testatorul să aibă capacitatea de a testa;
- consimţământul testatorului să fie neviciat.
Validitatea revocării tacite este afectată numai de nulitatea noului
testament, nu şi de caducitatea legatelor cuprinse de acesta.
b) testamentul nou întocmit să nu conţină revocarea testamentului
anterior, pentru că într-o astfel de ipoteză, ne aflăm în prezenţa unei
revocări exprese şi nu se mai pune problema incompatibilităţii sau
contravine noilor dispoziţii testamentare.
c) testamentul anterior să conţină dispoziţii necompatibile sau
contrarii cu cele ale testamentului posterior.
Dacă dispoziţiile diferitelor testamente succesive întocmite de către
acelaşi testator, nu sunt incompatibile sau contrarii, nu se pune problema
ineficacităţii acestora, datorată revocării tacite. Rezultă, aşadar, că
revocarea tacită intervine în cazul în care dispoziţiile testamentelor
succesive sunt incompatibile sau contrarii.

B înstrăinarea obiectului legatului (arî. 923 C.civ.) sau distrugerea

acestuia
a)înstrăinarea obiectului legatului
Potrivit dispoziţiilor art. 923 C.civ., înstrăinarea bunului legat atrage
revocarea legatului, chiar dacă executarea legatului, după deschiderea
moştenirii nu ar fi imposibilă, întrucât înstrăinarea este nulă sau
testatorul a redobândit bunul în cauză.
Pentru ca înstrăinarea bunului legat să atragă revocarea legatului. trebuie
îndeplinite o serie de condiţii atât în privinţa legatului care se revocă ,
cât şi în privinţa actului de înstrăinare.
I. În privinţa legatului care se revoca, trebuie întrunite următoarele
condiţii:
- legatul să fie cu titlu particular,
- legatul să aibă ca obiect bunuri individual determinate, corporale sau
incorporale sau bunuri de gen individualizate.
II. În privinţa actului de înstrăinare, trebuie îndeplinite condiţiile:
-înstrăinarea să fie voluntară,
-înstrăinarea trebuie să fie cel puţin parţială,
-bunul legat a fost înstrăinat cel puţin numai în o anumită cotă,
- a fost înstrăinată numai o parte din bunurile ce formează obiectul
legatului,
- au fost constituite prin actul de înstrăinare numai dezmembrăminte ale
dreptului de proprietate,
- bunul legat a fost grevat cu garanţii reale,
- înstrăinarea totală sau parţială a bunului legat este voluntară, reală şi
efectivă,
- înstrăinarea terenului prin act sub semnătură privată,
- înstrăinarea bunului prin contract de donaţie ce nu s-a conformat
exigenţei de autentificare.
b) distrugerea bunului;
Revocarea legatului operează numai în ipoteza distrugerii voluntare a
bunului legat de către testator sau de către o terţa persoană, cu voia
testatorului. Numai în aceste ipoteze poate fi dovedită intenţia
revocatoare a testatorului. Dacă, dimpotrivă, bunul legat este distrus
involuntar de către testator sau dacă acesta este distrus de o terţă
persoană fără voia testatorului, ori dacă bunul a pierit fortuit în timpul
vieţii testatorului nu intervine revocarea legatului, ci caducitatea
acestuia.
C. distrugerea testamentului de către testator sau cu ştiinţa acestuia.
Distrugerea materială a testamentului de către testator sau de către
o terţă persoană cu ştirea testatorului constituie, potrivit doctrinei şi
jurisprudenţei, o cauză de revocare voluntară tacită a legatului.
Deşi, pentru a interveni revocarea testamentului, nu prezintă impor-
tanţă modalitatea de realizare a distrugerii materiale a acestuia (rupere,
ardere, ştergere în întregime a scrisului, ştergere numai a unui element
esenţial al acestuia sau ştergerea semnăturii), totuşi, trebuie îndeplinite
următoarele condiţii, statuate în practica judiciară;
a) testamentul dispus să fie olograf sau mistic;
Problema revocării testamentului, ca urmare a distrugerii materiale
voluntare, se pune numai în cazul testamentului olograf şi a celui mistic,
* se realizează într-un singur exemplar, nu şi în cazul testamentului
autentic, când se încheie în mai multe exemplare, unul fiind păstrat,
întotdeauna, de către notarul public.
b) distrugerea testamentului, indiferent că este realizată de testator sau
DE O terţă persoană, trebuie să fie voluntară;
Caracterul voluntar al distrugerii, în ipoteza realizării acesteia de
către o terţă persoană, rezultă din cunoaşterea acestui fapt de către
testator. Se consideră, de asemenea, că distrugerea testamentului este
voluntară, chiar dacă aceasta este datorată unui caz fortuit, însă testatorul
a cunoscut fapt. Dimpotrivă, distrugerea testamentului independent de
voinţa testatorului nu constituie o cauză de revocare a acestuia, fiind
admisă, în condiţiile art. 1191 C.civ., proba existenţei şi cuprinsului
actului de liberalitate mortis causa în discuţie.
c) distrugerea testamentului să fie efectivă;
Dacă ordinul de distrugere, dat de testator, terţului care avea în
păstrare testamentul nu a fost pus în executare, iar testatorul a cunoscut
acest fapt, testamentul nu este considerat revocat. Pentru a operarea
revocarea testamentului, în acest caz, este necesar ca testatorul să
întocmeai un nou testament, care să cuprindă o dispoziţie expresă în
acest sens.
Dacă însă, testatorul nu a cunoscut despre faptul că cel care avea în
păstrare testamentul său şi căruia i-a ordonat distrugerea lui a dus la
îndeplinire dorinţa sa, testamentul va fi considerat revocat. întrucât are
relevanţă nu distrugerea în sine, ci conştientizarea şi acceptarea acesta de
către testator.
d) testatorul să îndeplinească, la data distrugerii testamentului, condiţiile
de capacitate şi voinţa.
Pentru a opera revocarea testamentului ca urmare a distrugerii
ulterioare a acestuia, este necesar ca testatorul să aibă deplină
capacitatea de exerciţiu, iar voinţa sa să fie liberă şi neviciată. Aceste
condiţii trebuit îndeplinite în persoana testatorului, la momentul
distrugerii testamentul pentru ipoteza în care testatorul personal distruge
actul său de ultimă voinţă, respectiv la momentul adresării ordinului de
distrugere în ipoteza în care distrugerea este ordonată unei terţe
persoane.
 Revocarea tacită prin distrugerea testamentului, ca şi în celelalte
cazuri, poate fi totală sau parţială, după cum distrugerea a vizat un act
de ultimă voinţă sau numai o parte a dispoziţiilor acestuia în legătură cu
ştersăturile intervenite în cuprinsul testamentului se impun următoarele
precizări:
a) Dacă radierea este concomitentă cu momentul întocmirii
testamentului, ştersăturile sunt prezumate a forma corp comun eu
testamentul. semnat şi datat, producând astfel efecte juridice. Această
prezumţie este însă relativă, fiind permisă proba contrară.
b) Dacă radierea este ulterioară momentului întocmirii testamentului,
Ştersăturile produc efecte numai dacă sunt semnate şi datate de către
testator. În fapt, este vorba despre o revocare expresă a testamentului
întrucât în materia revocării testamentului, nu este necesară respectarea
simetrici formelor, ştergerea unei dispoziţii testamentare, urmată de
semnarea şi datarea acesteia, poate interveni şi în cazul unui testament
autentic.
Retractarea revocării voluntare a legatelor
Testatorul poate reveni asupra revocării testamentare (realizând
astfel o retractare a revocării), indiferent că aceasta a fost expresă sau
tacită. Aşadar, revocarea legatelor este ea însăşi revocabilă.
Retractarea revocării este în esenţă o revocare, motiv pentru care
poate interveni în aceleaşi condiţii ca şi aceasta din urmă. Astfel,
retractarea este expresă sau tacită. Retractarea expresă trebuie realizată,
sub sancţiunea nulităţii absolute, printr-un act autentic sau într-o formă
testamentară. Retractarea tacită rezultă din întocmirea unui nou
testament, prin care nu se retractează expres revocarea anterioară, dar
care conţine dispoziţii incompatibile sau contrare cu revocarea
anterioară sau din distrugerea voluntară a înscrisului constatator.
Nu poate fi retractată însă, revocarea tacită prin înstrăinarea ori
distrusa bunului legat sau prin distrugerea testamentului. In aceste
ipoteze, este necesară realizarea unui nou testament, în una din formele
reglementate de lege, cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă
specifice, ca o concluzie este impusă de dispoziţiile exprese ale art. 923
C.civ. care statuează că retractarea revocării, produsă prin înstrăinarea
bunului, nu operează ca urmare a reintrării bunului în patrimoniul
testatorului.
Problema efectelor pe care le produce retractarea revocării voluntare
este una foarte controversată întrucât, de lege lata. aceasta nu este
reglementata.

4.2.2. Revocarea judecătorească a legatelor

Spre deosebire de revocarea voluntară, care intervine ca urma
manifestării de voinţă a testatorului, revocarea judecătorească se
realizează săvârşirii de către legatar a unor fapte culpabile, expres şi
limitativ prevăzute de lege. În acest caz, revocarea va interveni pentru
săvârşite, după caz, înainte sau după deschiderea succesiunii, însă va fi
dispusă numai de către instanţa judecătorească, la cererea persoanelor
interesate, după moartea testatorului.
Revocarea judecătorească a legatelor, specifică materiei
testamentare, constituie corespondentul nedemnităţii succesorale, din
materia moştenirii legale şi intervine, în principiu, în aceleaşi cazuri la
revocarea donaţiei. Nu se regăsesc însă. datorită caracterului mortis
causa al actului de ultimă voinţă al testatorului, printre cazurile de
revocare judecătorească a legatelor, două dintre cauzele ce atrag
revocarea donaţiei - refuzul de alimente şi survenienţă de copil.
Legiuitorul nu a reţinut ca fiind o cauză de revocare a legatului
refuzul de alimente. întrucât testamentul produce efecte numai de la data
morţii testatorului, astfel încât legatarul nu poate avea obligaţii faţă de
testator în timpul vieţii acestuia din urmă. Nimic însă nu-1 împiedică să
revoce (voluntar) actul său de ultimă voinţă, pentru acest considerent.
Similar, testatorul poate revoca (voluntar) actul său de ultimă voinţă
dacă, după momentul întocmirii acestuia, i se naşte un copil. Absenţa
revocării testamentului de către autor, ulterior intervenţiei acestei
împrejurări are semnificaţia menţinerii dispoziţiilor de ultimă voinţă aşa
cum au fost formulate iniţial.

4.3. Caducitatea legatelor

Caducitatea este cauza de ineficacitate a legatului care se datorează
unor împrejurări ulterioare întocmirii testamentului şi independente de
voinţa testatorului sau de culpa legatarului şi care împiedică executarea
legatului.
Caducitatea se deosebeşte atât de nulitate, cât şi de revocare. Spre
deosebire de nulitate, care este determinată de cauze anterioare sau
concomitente încheierii actului, caducitatea este determinată de cauze
ulterioare.
De asemenea, caducitatea se deosebeşte de revocarea legatelor, atât
de cea voluntară, cât şi de cea judecătorească. Astfel, spre deosebire de
revocarea voluntară a legatelor, care intervine ca urmare a voinţei
testatorului, caducitatea se produce independent şi chiar împotriva
voinţei testatorului. Deosebirea dintre caducitate şi revocarea
judecătorească a legatelor rezidă în aceea că cea din urmă sancţionează
anumite atitudini culpabile ale legatarului, în timp ce cea dintâi intervine
independent de orice culpă a acestuia.
Sunt, potrivit Codului civil, cauze de caducitate a legatelor următoarele:
- predecesul legatarului;
- incapacitatea legatarului de a primi legatul;
- neacceptarea legatului de către legatar;
- pieirea în totalitate a bunului ce formează obiectul legatului.
a) predecesul legatarului (art. 294 C.civ.)
Legatul devine caduc în cazul în care legatarul moare înaintea
testatorului. Reţinerea de către legiuitor a acestei cauze de caducitate
este determinată de caracterului intuituu personae al testamentului, Fiind
încheiat în considerarea persoanei legatarului, testamentul este lipsit
de efecte (devine caduc) în ipoteza în care acesta moare înaintea
testatorului.
Întrucât testamentul prezintă caracter personal, moştenitorii
legatarului predecedat nu au nici un drept asupra legatului. Legatarul,
neavînd capacitate succesorală, nu a dobândit el însuşi nici un drept
asupra moştenirii în discuţie, astfel încât să-1 poată transmite propriilor
succesori. Nici de reprezentare nu se pot prevala moştenitorii legatului
predecedat. întrucât aceasta caracterizează numai moştenirea legală.
În cazul în care prin testament au fost instituiţi mai mulţi legatari
şi numai unul dintre aceştia moare înaintea testatorului, soarta celorlalte
legate nu este influenţată, ele fiind culese de către legatarii instituiţi şi
care se află în viaţă.
Este posibilă însă evitarea caducităţii (întrucât dispoziţiile art. 924
C.civ. au caracter supletiv şi nu imperativ), prin recurgerea de către
testator la o substituţie vulgară, în temeiul dispoziţiilor art. 804 C.civ.
Valorificând aceste dispoziţii legale, testatorul poate institui prin
testament un substituit (o altă persoană) care să beneficieze de legat în
ipoteza în care instituitul nu ar putea veni la moştenire (din cauza
predecesului său sau dintr-o altă cauză). Aşadar în această ipoteză nu
mai intervine caducitatea legatului şi îşi produce efectele substituţia
vulgară.
În literatura de specialitate s-a afirmat că suntem în prezenţa
caducităţii şi în ipoteza în care legatarul moare în acelaşi timp cu
testatorul neputând fi stabilită, astfel, ordinea deceselor - fie în aceeaşi
împrejurare, în ipoteza comorienţilor sau a codecedaţilor.
b) incapacitatea legatarului de a primi legatul (art. 928 C.civ.);
Legatul devine caduc, potrivit dispoziţiilor art. 928 C.civ., dacă. la
data deschiderii moştenirii şi mai înainte de predarea legatului, legatarul
devine incapabil de a primi. Aşadar, incapacitatea legatarului de a primi
trebuie apreciată raportat la momentul deschiderii moştenirii şi nu la
momentul întocmirii testamentului. Dacă incapacitatea legatarului există
la momentul întocmirii testamentului, acesta este nul şi nu caduc.
Intervine, spre exemplu, caducitatea legatului pentru incapacitate, în
ipoteza în care legatarul persoană juridică îşi schimbă obiectul de activi-
tate, astfel încât bunul legat nu mai corespunde acestuia. Aşadar, nu mai
este respectat, în această ipoteză, principiul specialităţii capacităţii de
folosinţă a persoanei juridice gratificate.
Intervine, de asemenea, caducitatea legatului în cazul în care, la data
deschiderii moştenirii, legatarul, beneficiar al unui teren, nu mai are
cetăţenie română.
c) neacceptarea legatului de către legatar (ari. 928 C.civ.) ;
Neacceptarea legatului de către legatar, după deschiderea moştenirii
atrage caducitatea acestuia. Ca şi moştenitorul legal, legatarul are,
potrivii dispoziţiilor art. 686 C.civ. , dreptul de a opta cu privire la
succesiunea ce i se cuvine, în sensul de a o accepta (pur şi simplu sau
sub beneficiu de inventar) ori de a o repudia. Dacă legatarul refuză
legatul, iar testatorul nu a prevăzut prin testament o substituţie vulgara,
legatul devine caduc. Pentru a opera caducitatea legatului, neacceptarea
acestuia, trebuie să intervină, sub sancţiunea nulităţii absolute, după
deschiderea moştenirii.
d) pieirea totală a bunului ce formează obiectul legatului (art. 927 C.
civ);
Pieirea bunului atrage caducitatea legatului, dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
- legatul sa fie cu titlu particular şi să aibă ca obiect bunuri corporal
certe, individual determinate. In consecinţa, nu operează caducitatea, îl
cazul legatului universal şi cu titlu universal. întrucât în ipoteza
dispariţie unor bunuri din patrimoniu intervine numai o micşorare a
cantităţii bunurilor legatului şi de asemenea nu operează caducitatea,
nici în cazul legatului eu titlu particular, al cărui obiect este reprezentat
de bunuri de gen neindividualizate (întrucât genera non pereunt) sau de
bunuri incorporale.
Caducitatea legatului cu titlu particular al cărui obiect este reprezentat
de un bun individual determinat intervine chiar şi în cazul pieirii
dezmembrămintelor proprietăţii şi nu numai a proprietăţii sau a nudei
proprietăţi
- bunul să fi pierit în totalitate;
Pentru a interveni caducitatea legatului este necesar ca bunul să fie
pierit în totalitate. Pieirea parţială a bunului legat are ca efect numai
micşorarea emolumentului (cantităţii bunurilor) şi nu caducitatea
(parţială) a legatului. Spre deosebire de dreptul francez, dreptul nostru
nu permite acordarea de despăgubiri sau de indemnizaţii de asigurare
legatarului decât în cazul pieirii parţiale.
Numai în mod excepţional, legatarul poate beneficia în cazul pieirii
totale a bunului legat de despăgubiri sau de indemnizaţii de asigurare.
Excepţia este reprezentată de ipoteza în care. din interpretarea voinţei
testatorului, exprimată în actul său de ultimă voinţă, rezultă intenţia
acestuia de a-i acorda legatarului, în cazul pieirii totale a bunului legat,
dreptul la creanţa de despăgubire sau la indemnizaţia de asigurare.
-pieirea să aibă loc, în timpul vieţii testatorului;
 Caducitatea legatului nu intervine decât dacă bunul legat piere în
timpul vieţii testatorului, adică între momentul întocmirii testamentului
şi deschiderea moştenirii. Dacă bunul nu există la momentul întocmirii
testamentului, acesta este nul pentru lipsa obiectului. Dacă bunul piere
ulterior deschiderii moştenirii, legatul nu este caduc, întrucât legatarul a
dobândit proprietatea bunului de la data morţii testatorului. În această
ipoteză, se pune problema suportării riscului pieirii bunului de către
proprietar (legatar), potrivit principiului res perii domino. Persoana
obligată să predea bunului legat suportă riscul pieirii acestuia numai
dacă a fost pusă în întârziere cu privire la obligaţia de predare a bunului
şi numai dacă nu reuşeşte să dovedească că bunul ar fi pierit şi la legatar,
dacă i s-ar fi predat. De asemenea, aceasta răspunde, în condiţiile
dreptului comun, pentru pieirea bunului legat din culpa sa.
Regula, potrivit căreia caducitatea operează numai dacă bunul legat
piere în timpul vieţii testatorului, comportă următoarea excepţie: în cazul
legatului sub condiţie suspensivă, pieirea bunului legat atrage
caducitatea dispoziţiei testamentare în cauză, chiar dacă aceasta se
produce după momentul deschiderii moştenirii, dar mai înainte de
realizarea condiţiei .
-pieirea bunului poate fi cauzată de un caz fortuit sau de forţă majoră ori
poate fi imputată unei terţe persoane sau chiar legatarului ori testatori.
Fapta intenţionată a testatorului care are ca urmare pieirea bunului
legat constituie revocare voluntară a legatului şi nu cauză de caducitate.
Înstrăinarea bunului, independent de voinţa testatorului, precum vînzarea
la cererea creditorilor sau exproprierea pentru cauză de utilitate publică
este asimilată de doctrină cu pieirea bunului. In consecinţă legatul unui
bun. înstrăinat fără voia testatorului, devine caduc, înstrăinarea s-a
produs în timpul vieţii testatorului.
e) alte cauze cu efecte asemănătoare caducităţii.
Literatura de specialitate adaugă celor patru cauze legale de c citate
altele, precum: neîndeplinirea condiţiei suspensive care afectează
legatul"; depăşirea cotităţii disponibile", dispariţia cauzei impulsive şi
determinante a actului de liberalitate ; lipsa autorizaţiei la care face
referire art. 811 C.civ. De fapt, aceste cauze atrag, ca şi caducităţi
ineficacitatea legatului, însă nu sunt veritabile cauze de caducitate
întrucât aceasta presupune imposibilitatea executării legatului din cauze
obiective, apărute după momentul întocmirii testamentului şi
independent de voinţa legatarului .
Literatura de specialitate manifestă interes faţă de soarta legatului
secundar, grefat pe un legat principal, devenit caduc. Este posibil ca, pe
legatul principal, devenit caduc, să fie grefat un legat secundar. Un astfel
de exemplu îl constituie ipoteza în care legatarul al cărui legal a deveni
caduc este însărcinat cu un legat în favoarea unei alte persoane (legatarul
unui autoturism este însărcinat cu plata unei sume de bani în favoarea
unei terţe persoane). Caducitatea legatului principal nu atrage
caducitatea şi legalului secundar, decât dacă cel dintâi este un legat cu
titlu particular, iar obiectul său piere în totalitate, în condiţiile art. 927
C.civ, în ori în cealaltă situaţie, legatul secundar nu este afectat de
caducitatea legatului principal.

5. Exheredarea (dezmoştenirea)

§1. Noţiunea exheredării

Legislaţia noastră nu reglementează dezmoştenirea, dar nici nu o
interzice, astfel încât posibilitatea exheredării este unanim recunoscută
de literatura de specialitate. De fapt. Codul civil face referire indirecta la
exheredare prin dispoziţiile sale referitoare Ia rezerva succesorală.
Exheredarea este dispoziţia testamentară, prin care testatorul
înlătură la moştenire unul sau mai mulţi moştenitori legali. Spre
deosebire de dispoziţii testamentare, care conferă drepturi şi care pot fi
în calificate în consecinţă, ca reprezentând dispoziţii testamentare
pozitive, exheredarea înlăturând succesibilii de la moştenire poate fi
calificată ca reprezentând o dispoziţie testamentară negativă.
Testatorul are libertatea de a dezmoşteni, exclusiv după bunul său
plac, orice moştenitor legal, nu numai rudele din cele patru clase de
moştenitori legali, ci şi soţul supravieţuitor. Spre deosebire de
moştenitorii nerezervatari. care pot fi dezmoşteniţi în totalitate,
moştenitorii rezervatari pot fi dezmoşteniţi numai în limita cotităţii
disponibile. Aceştia din urmă vor culege, ca urmare a exheredării numai
o cotă din moştenire, denumită rezervă succesorală.
Deşi dezmoşteniţi (lipsiţi de emolumentul succesoral), moştenitorii
îşi păstrează aceasta calitate şi. în virtutea acesteia, au următoarele
drepturi:
- să ceară anularea sau constatarea nulităţii dispoziţiilor testamentare;
- să ceară revocarea judecătorească a legatelor;
- să ceară constatarea caducităţii legatelor;
- moştenitorii rezervatari dezmoşteniţi au posibilitatea de la reducţiunea
liberalităţilor excesive;
- să ceară inventarierea şi luarea măsurilor de conservare a bunilor
succesorale (art. 70 şi urm. din Legea nr. 36/1995);
- de a li se comunica, de către notarul public, măsurile de conserva a
bunurilor,
- de a fi citaţi la dezbaterea moştenirii, chiar dacă nu sunt moştenitori
rezervatari şi prin legate a fost epuizată întreaga moştenire a defuncţilor

§2. Felurile exheredării

După modul de manifestare a voinţei, exheredarea poate fi:
indirectă şi cu titlu de sancţiune.
a) Exheredarea directă (sau expresă) rezultă din voinţa externă a
testatorului, materializată în testament, de a dezmoşteni pe toţi
moştenitorii legali sau numai o parte a acestora. Aşadar, exheredarea
poate fi totală sau parţială.
Dacă exheredarea directă vizează toţi moştenitorii legali ai testamentului
(inclusiv unicul moştenitor), aceasta este totală. Dacă testatorul
desmoşteneşte toţi moştenitorii săi legali şi nu a instituit nici un legatar,
moştenirea sa va deveni vacantă şi va fi culeasă de către stat.
Dimpotrivă, exheredarea directă, ce are ca efect înlăturarea de la
moştenire de către testator a unuia sau mai multor moştenitori legali este
parţială. în această ipoteză, moştenirea testatorului (după totalitate sau
numai cotitatea disponibilă) va fi culeasă, în absenţi moştenitorilor, de
către comoştenitorul celui exheredat sau de către moştenitori
subsecvenţi, potrivit regulilor devoluţiunii legale a moştenirii.
Exheredarea moştenitorilor rezervatari este întotdeauna întrucât
aceştia vor culege. în puterea legii, rezerva succesorală. lor. exheredarea
produce efecte numai în limitele cotităţii disponibile
Dacă de cujus are un singur copil pe care-1 dezmoşteneşte şi nu instituie
legatari, acesta va culege 1/2 din moştenire, corespunzând sale
succesorale şi nu întreaga moştenire, pe care ar fi putut-o culege dacă nu
ar fi fost dezmoştenit. Cealaltă jumătate a moştenirii revin moştenitorilor
legali subsecvenţi.
Dacă însă de cujus are doi copii şi dezmoşteneşte numai pe unul dintre
aceştia, cel dezmoştenit va culege numai 1/3 din moştenire,
corespunzând rezervei sale legale iar celălalt copil nedezmoştenit al
defunctului culege restul de 2/3 din moştenire.
b) Exheredarea indirectă rezultă implicit din faptul instituirii de către
testator a unor legatari care vor culege moştenirea. În acest caz testatorul
nu precizează expres faptul dezmoştenirii unor moştenitori legali
rezervatari sau nerezervatari însă instituie unul sau mai mulţi legatari
care vor culege cotitatea disponibilă sau întreaga moştenire. Spre
exemplu testatorul desemnează un legatar universal sau doi legatari cu
titlu universal fiecare pentru o cotă de ½ din moştenire. Aşadar
exheredarea indirectă este realizată printr-un legat.
c) Exheredarea sancţiune reprezintă acea dispoziţie testamentară prin
care testatorul prevede înlăturarea de la moştenire a acelor moştenitori
care ar ataca în justiţie testamentul. O astfel de exheredare vizează fie
moştenitorul care ar ataca dispoziţia testamentară prin care a fost
instituit un legat cu titlu particular, în favoarea altei persoane. Dispoziţia
care conţine o exheredare sancţiune este analizată ca un legat sub
condiţie rezolutorie expresă.
- eexheredarea sancţiune nu poate aduce atingere drepturilor moştenitor
rezervatari, chiar dacă aceştia au atacat în justiţie testamentul.Aşa dar,
exheredarea sancţiune nu vizează rezerva succesorală, însă afectează
cotitatea disponibilă.
- exheredarea sancţiune nu poate împiedica pe moştenitori să ceară
bconstatarea nulităţii dispoziţiilor testamentare contrare ordinii publice
şi bunelor moravuri, în temeiul art. 5 C.civ. Rezultă, aşadar, că
exheredarea sancţiune este nulă, dacă urmăreşte să apere dispoziţii
testamentare ilicite sau imorale.
In literatura de specialitate s-a atras atenţia asupra necesităţii interpreţii
restrictive a clauzei de exheredare sancţiune. În acest sens, s-a apreciat
că nu trebuie să opereze această sancţiune, în ipoteza în care
moştenitorul legal sau legatarul solicită instanţei de judecată numai
interpretarea dispoziţiilor neclare sau obscure ale testamentului sau în
faza în care moştenitorul rezervatar solicită numai ca instanţa de
judecată să verifice dacă prin liberalităţile făcute de defunct s-a depăşit
nu cotitatea disponibilă şi s-a adus atingere rezervei succesorale. De
asemenea, s-a apreciat că instanţa chemată să se pronunţe asupra
validităţiii testamentului trebuie să aprecieze şi asupra validităţii clauzei
penale de exheredare. Aceasta îşi produce efectele, în baza hotărârii
judecătoreşti definitive, însă retroactiv, de la data deschiderii moştenirii.

6. Execuţia testamentară
Noţiunea execuţiei testamentare
Execuţia testamentară priveşte modalităţile în care vor fi aduse la
îndeplinire dispoziţiile unui testament. De regulă, obligaţia de a executa
testamentul l revine moştenitorilor legali sau legatarului universal.
Testatorul însă poate desemna prin testament, unul sau mai mulţi
executori testamentari (art. 910 C.civ.). Rezultă, aşadar, că numirea
executor testamentar nu este obligatorie.
Numirea executorului se poate face numai prin testament (chiar codicil,
realizat ulterior testamentului, însă în formă testamentară), după regulile
de desemnare a legatarului. Similar, revocarea unui ex testamentar se
realizează, în general, după aceleaşi reguli ca şi revocarea legatelor (art.
920 şi urm. C.civ.).
De regulă, testatorul procedează la numirea unui executor testamentar
pentru a-i degreva pe moştenitori de această sarcină sau în ipoteza în
care ştie că moştenitorii săi nu pot (fiind incapabili, minori sau puşi
interdicţie judecătorească) sau nu vor să asigure executarea dispoziţiilor
sale de ultimă voinţă.
Executor testamentar poate fi orice persoană ce are deplină capacitate
exerciţiu la data deschiderii moştenirii (art. 913 şi art. 915 C.civ.).
Aşa dar oate fi numită executor testamentar şi persoana insolvabilă. în
măsura în aceasta este de bună-credinţă şi chiar şi o persoană incapabilă
de a primi de la testator, dacă are capacitatea de a se obliga. Incapabilul
de a primi de la testator poate fi desemnat executor testamentar, însă nu
poate fi renumerat forma unei liberalităţi testamentare. Dacă remuneraţia
acestuia simulează un legat, instanţa de judecată o poate diminua până la
valoarea serviciilor prestate. Executorul testamentar care este capabil de
a primi de la testator poate beneficia însă de un legat remuneratoriu.
Aşadar, pentru a beneficia un legat remuneratoriu, executorul
testamentar trebuie să deţină capacitatea de a primi de la testator, cât
şi capacitatea de a fi executor. Poate avea calitatea de executor
testamentar şi notarul public, în măsura în care este învestit în cauză cu
desfăşurarea procedurii succesorale notarială asemenea, poate fi
desemnat în calitate de executor testamentar un avocat.
Nu poate dobândi calitatea de executor testamentar persoana pusă sub
interdicţie sau minorul, chiar dacă aceştia ar avea încuviinţarea
reprezentanţilor lor legal şi autorizarea autorităţi tutelare. De asemenea,
nu poate avea calitatea de executor testamentar unitatea administra
teritorială întrucât aceasta nu poate administra un patrimoniu străin, în
mod gratuit.
Testatorul poate desemna în vederea aducerii la îndeplinire a
dispoziţiilor sale de ultimă voinţă, unul sau mai mulţi executori, care pot
avea următoarele atribuţii:
- atribuţii divizate, caz în care fiecare dintre aceştia trebuie să îndepli-
nească în totalitate propriile atribuţii;
- atribuţii conjunctive, caz în care oricare dintre executori poate pune în
execuţie în totalitate, dispoziţiile testamentare;
- atribuţii subsidiare, pentru ipoteza în care primul executor desemnat nu
poate sau nu vrea să accepte această însărcinare.
De asemenea, testatorul are posibilitatea de a evita, în cazul atribuţiilor
conjunctive ale executorilor testamentari, ca numai unul dintre aceştia să
se ocupe de execuţia testamentului, prin inserarea în testament a
obligaţiei executorilor testamentari de a lucra împreună (art. 918 C.civ.).
Atestarea calităţii de executor testamentar se va face cu testamentul prin
care acesta a fost instituit.
Notarul public competent să dezbată moştenirea va elibera persoanei
instituita de testator în calitate de executor testamentar un certificat care
atestă această calitate şi, cu acelaşi prilej, vor fi determinate drepturile şi
obligaţiile acestuia, precum şi întinderea lor.

Atribuţiile executorului testamentar

Atribuţiile executorului testamentar diferă, după cum acestuia i s-a
atribuit sau nu de către testator sezina, adică posesia, în tot sau în parte, a
succesorale.

3.1. Executorul testamentar fără sezină

Executorul testamentar fără sezină este cel care nu are sezina (nu are
detenţia) bunurilor mobile ale moştenirii. El are, potrivit art. 916 C.civ.,
următoarele atribuţii:
a) să ceară punerea sub sigiliu a bunurilor vizate de pericolul înstrăinării
pierderii. înlocuirii sau distrugerii, dacă există moştenitori minori,
interzişi sau dispăruţi [art. 916 alin. (1) C.civ. şi art. 72 din Legea
136/1995]. Dacă nu există astfel de moştenitori, executorul testamentar
nu este ţinut de obligaţia de a cere punerea sigiliilor însă are această
facultate.
b) să stăruie, pe lângă notarul public, să se facă inventarul bunurilor
mobile ale succesiunii, în prezenţa moştenitorilor prezumtivi [art. 916
alin (2)C.civ. şi art. 70 şi urm. din Legea nr. 36/1995];
c) dacă nu există „sumă îndestulătoare pentru plata legatelor", executorul
testamentar va cere „vinderea mişcătoarelor" [art. 916 alin. 2. C.civ.],
pentru a asigura astfel executarea dispoziţiilor testamentare;
d) să se îngrijească de luarea măsurilor de conservare a bunurilor
succesorale;
e) în caz de contestaţie a executării dispoziţiilor testamentare, executorul
are obligaţia de a interveni în proces, pentru a apăra validitatea
testamentului
S-a susţinut, în literatura de specialitate, că executorul testamentar poate
apăra validitatea dispoziţiilor testamentare, împotriva persoana obligate
să le execute, atât pe cale principală, printr-o acţiune, cât şi pe cale
incidentală.
Pentru a putea să-şi exercite atribuţiile conferite de lege, este necesiţi ca
executorul testamentar să fie citat în cadrul procedurii succesoralei
notariale, alături de moştenitorii legali şi de legatari (art. 75 din Legea
nr. 36/1995)

3.2. Executorul testamentar cu sezină

Executorul testamentar cu sezină este acela care are puteri mai largi
decât executorul testamentar fără sezină, întrucât deţine bunurile mobile
ale succesiunii, în scopul executării dispoziţiilor testamentare.
Sezina trebuie atribuită, în mod expres, de către testator, nu însă într-o
formulă sacramentală.
Se admite. în doctrină , că este executor sezinar executorul împuternicit
să plătească legatele, care au ca obiect bunuri mobile, precum şi
executorul instituit sub aparenţa unui legatar universal.
În scopul de a depăşi limitele legale ale atribuţiilor unui executor
testamentar, testatorul poate numi, sub aparenţa unui legatar universal,
un executor testamentar. Această simulare rezultă din faptul că
moştenirea este absorbită, aproape în totalitate, de către alte legate (cu
titlu universal şi cu titlu particular) şi de sarcinile moştenirii. Legatarului
universal îi rămâne, după executarea legalelor şi a sarcinilor, cel mult
valoarea remuneraţiei serviciilor prestate. Persoanele interesate (de
regulă, moştenitorii legali) pot cere instanţei de judecată să constate că,
în fapt, intenţia testatorului a fost aceea de a numi un executor
testamentar şi nu un legatar universal şi să limiteze, în condiţiile legii,
atribuţiile acestuia. Dacă însă, în aceeaşi persoană sunt întrunite, în mod
real, atât calitatea de succesor universal, cât şi cea de executor
testamentar, nu va mai opera limitarea atribuţiilor executorului
testamentar, acestea fiind completate de cele ale unui succesor universal.
Prin certificatul de executor testamentar, eliberat acestuia de către
notarul public, vor fi stabilite următoarele elemente: calitatea de
executor sezinar, bunurile mobile (în totalitate sau în parte) vizate de
sezină, durata sezinei şi sarcinile pe care executorul trebuie să le
îndeplinească.
 Natura juridică, obiectul şi durata sezinei
I. Natura juridică a sezinei
Sezina executorului testamentar nu trebuie confundată cu sezina
moştenitorilor legali ai defunctului, rude în linie directă cu acesta. In
virtutea sezinei. moştenitorii legali sezinari au nu numai posesiunea, ci
chiar proprietatea bunurilor succesorale, indiferent că acestea sunt
mobile sau imobile. Dimpotrivă, sezina executorului testamentar este
numai o simpla detenţie precară, deşi legea o denumeşte „posesiune" şi
vizează numai bunurile mobile. Executorul testamentar deţine, în
virtutea sezinei. bunurile mobile succesorale. în numele
moştenitorilor legali sau testamentari, acestui din urmă fiind
adevăraţii lor proprietari. Literatura de specialitate 1-a denumit pe
executorul testamentar cu sezină un simplu „sechestru" împuternicit să
asigure executarea sau să execute anumite dispoziţii testamentare.
Executorul testamentar, deţinând în virtutea sezinei atribuite testator
bunurile mobile ale succesiunii, are dreptul de a refuza preda acestora
succesorilor universali, dacă, potrivit voinţei testatorului, trebuie să
revină legatarilor cu titlu particular sau trebuie să fie distruse.
Având conţinut diferit, sezina executorilor testamentari poate coexista
cât priveşte bunurile mobile succesorale şi în limitele stabilite
testament, cu sezina moştenitorilor legali.
//. Obiectul sezinei
Sezina are ca obiect, potrivit art. 911 C.civ., bunurile mobile, { totalitate
sau în parte, existente în masa succesorală, la data deschid succesiunii.
întinderea sezinei este determinată de testator, în funcţiei dispoziţiile
testamentare care urmează să fie executate. Prin interpreţi per a
contrario a dispoziţiilor legale menţionate, rezultă că sezina poate avea
ca obiect bunurile imobile şi fructele acestora.
///. Durata sezinei
Durata sezinei va fi determinată, în baza dispoziţiilor art. 911 de către
testator, însă, în nici un caz, nu va depăşi un an. de la deschiderii
moştenirii. Drept urmare, durata sezinei nu va putea fi prelung nici de
către instanţa de judecată. Dimpotrivă însă. durata acesteia va putea fi
limitată. Astfel, sezina va înceta, mai înainte de împlinirea unui an. în
următoarele cazuri:
- testatorul a dispus ca sezina să aibă o durată mai mică de un an;
- moştenitorii, în baza dispoziţiilor art. 912 C.civ., oferă sume
îndestulătoare pentru plata legatelor mobiliare sau fac dovada că aceste
legate;
- executorul decedează. înainte de împlinirea termenului de un an. Ca
regulă, durata sezinei se calculează de la data deschiderii moştenirii.
În cazurile în care executarea testamentului nu poate fi începută, de la
data deschiderii moştenirii, durata sezinei se calculează de la data Ia care
execuţia devine posibilă. Constituie astfel de cazuri, cu titlu de exemplu,
următoarele
- testamentul a fost descoperit la o dată ulterioară deschiderii.
moştenirii;
- testamentul a fost contestat;
- testatorul a fost declarat mort, pe cale judecătorească.
Sezina încetează, fie prin expirarea termenului, fie prin executarea
legaterlor. Înşelarea sezinei nu atrage, în mod necesar şi încetarea
executării.
Atribuţiile executorului testamentar cu sezină
În afară de atribuţiile generale, conferite de dispoziţiile art. 916
C.civ. oricărui executor testamentar, executorul cu sezină are
anumite atribuţii speciale:
a) poate preda legatarilor cu titlu particular bunurile mobile,
individual
determinate sau de gen, ce formează obiectul acestora, în măsura în
care
aceste legate nu sunt contestate de către moştenitori;
b) dacă obiectul legatului cu titlu particular este reprezentat de
bani
sau de bunuri, ce trebuie procurate pentru a fi predate legatarilor, iar
sumele din moştenire nu sunt îndestulătoare, executorul va cere, fie
succesorilor, fie, în cazul refuzului acestora, instanţei de judecată,
vin
derea bunurilor mobile din masa succesorală [art. 916 alin. (3)
C.civ.];
c) va urmări pe debitorii moştenirii, încasând:
-creanţele, având ca obiect bunurile mobile succesorale;
-creanţele, scadente până la momentul deschiderii succesiunii,
rezultate din fructele bunurilor succesorale, indiferent că acestea
 sunt mobile sau imobile;
-creanţele, scadente ulterior deschiderii moştenirii, rezultate numai
din fructele bunurilor succesorale mobile.
-plata creditorilor succesiunii de către executorul testamentar cu
sezină constituie o problemă controversată. Se consideră, în
doctrină", că executorul testamentar poate plăti creditorii
succesiunii numai dacă a fost împuternicit în acest sens de către
testator şi dacă datoriile în discuţie nu sunt contestate de către
moştenitori. în fapt, plata datoriilor succesiunii ar
echivala cu plata legatelor cu titlu particular, atâta vreme cât
executarea acestora este realizată din bunurile mobile ale
succesiunii. în absenţa împuternicirii testatorului, executorul
testamentar cu sezină nu va putea proceda la plata datoriilor
succesorale şi nici nu va putea fi urmăriţii către creditorii
moştenirii'.
In literatura de specialitate", s-a apreciat că executorul testamentara
sezină nu poate cere vânzarea bunurilor imobile, chiar dacă ar fi împu-
ternicit în acest sens de către testator, întrucât art. 911 C.civ. limitează
obiectul sezinei numai la bunurile succesorale mobile.

4.Încetarea execuţiei testamentare

4.1. Cazurile de încetare a execuţiei testamentare

Execuţia testamentară, independent de faptul că este însoţită sau nude I
sezină, încetează în următoarele cazuri:
a) dispoziţiile testamentare au fost executate integral;
b) executorul testamentar moare (art. 917, coroborat cu art. 1552 pct 3
C.civ.);
c) executorul testamentar renunţă la execuţie, întrucât continuarea
sarcinii i-ar cauza prejudicii însemnate [art. 1556 alin. (2) C.civ. sau nu
poate continua execuţia din motive independente de voinţa sa (precum.
în caz de boală). Numai aceste cauze îl exonerează pe executor de
răspundere.
d) executorul este revocat de către instanţă, la cererea moştenitorilor,
pentru motive temeinice, precum abuz sau rea-credinţă, incompetenţă,
infidelitate etc. Instanţa poate revoca executorul testamentar şi pentru
[ insolvabilitate, intervenită după data deschiderii moştenirii".
e) executorul testamentar este pus sub interdicţie (art. 913, coroborat
cu art. 1552 pct. 3 C.civ.).
În caz de pluralitate de executori, execuţia încetează pentru cauzele
enumerate mai sus, diferit, după cum funcţiile atribuite acestora sunt
conjunctive sau divizate. In ipoteza atribuţiilor conjunctive, execuţia
testamentară încetează numai dacă nici unul dintre executori nu poate
continua, pentru cauzele arătate ca atrăgând încetarea execuţiei,
sarcina încredinţată de testator. Potrivit dispoziţiilor art. 918 alin. (1)
C.civ. „unul singur va putea lucra în lipsa celorlalţi". Dimpotrivă,
dacă atribuţiile executorilor au fost divizate, execuţia testamentară
încetează pentru fiecare în parte, potrivit dispoziţiilor art. 918 alin.
(2) C.civ.
4.2. Obligaţia executorului testamentar de a da socoteală
După executarea dispoziţiilor testamentare, în sarcina executorului
testamentar cad următoarele obligaţii:
a) să dea socoteală succesorilor universali de gestiunea sa (art.
916 alin. 5, coroborat cu art. 1541 C.civ.);
b) să restituie succesorilor universali tot ceea ce a luat în primire
în virtutea sezinei, cu sau fără drept.
Corelativ, executorul testamentar are următoarele drepturi:
a) de a pretinde restituirea cheltuielilor făcute, din propriul
patrimoniu, cu executarea testamentului (art. 919 C.civ.);
b) de a pretinde repararea prejudiciilor cauzate de executarea
testamentului (art. 1549 C.civ.).
Cu privire la obligaţia executorului de a da socoteală, se impun
următoarele două precizări, constituind controverse în literatura de
specialitate:
- obligaţia în discuţie vizează, în egală măsură, executorul
testamentar cu sezină şi executorul testamentar fără sezină, întrucât
ambii beneficiază, în fapt, de regimul juridic aplicabil
mandatarilor1. Diferenţa rezidă în aceea că, spre deosebire de
executorul nesezinar, executorul cu sezină dă socoteală de două ori:
o dată la încetarea sezinei [potrivit dispoziţiilor art. 916 alin. (5)
C.civ.] şi apoi, la momentul încetării execuţiei testamentare, dacă,
încetând sezină, a continuat-o [potrivit dreptului comun, reprezentat
de dispoziţiile art. 1541 C.civ.].
- executorul testamentar, cu sau fără sezină, poate fi scutit de obligaţia
de a da socoteală, de către testator, în măsura în care scutirea nu con-
travine unor reguli de ordine publică (spre exemplu, prin execuţia
testamentară, a fost adusă atingere rezervei legale a moştenitorilor
rezerva-tari) . Atâta vreme cât legiuitorul i-a recunoscut testatorului
libertatea de a dispune, după bunul plac (cu respectarea, însă, a limitelor
legale), de propriul patrimoniu, considerăm că testatorul îl poate gratifica
pe executor, de o manieră specială, prin scutirea de obligaţia de a da soco-
teală succesorilor şi prin păstrarea restului patrimonial, rămas după
executarea testamentului.
4.3. Răspunderea executorului testamentar
Executorul testamentar răspunde, sub forma daunelor-interese, pentru
orice culpă comisă în executarea testamentului. Diligenta acestuia va fi
apreciată diferit, în funcţie de faptul că a fost sau nu remunerat pentru j
însărcinarea primită. In cazul în care a primit remuneraţie (sub orice formă), I
diligenta executorului testamentar va fi apreciată mai sever (culpa levis in
abstracto), iar în cazul în care nu a fost remunerat pentru însărcinarea de a I
executa testamentul, culpa acestuia va fi apreciată mai puţin sever (culpa
levis in concretă). Testatorul îl poate exonera însă, pe executor de
răspundere, indiferent dacă a fost sau nu remunerat pentru executarea test
mentului. în nici un caz, testatorului nu-i va fi angajată răspunderea pentru
pieirea fortuită a bunurilor deţinute în vederea executării testamentului.
În caz de pluralitate de executori, aceştia vor răspunde solidar, prin
derogare de la regula de drept comun (art. 1543 C.civ.), mai puţin în
situaţia în care testatorul le-a încredinţat executorilor sezinari funcţii
separate (art. 918 C.civ.). Aşadar, răspunderea executorilor testamentari
este solidară numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) executorii sunt sezinari;
b) executorilor le-au fost încredinţate atribuţii conjunctive. Dimpotrivă,
răspunderea executorilor testamentari este divizibilă în următoarele
cazuri:
a) executorii testamentari nu beneficiază de sezină;
b) executorii sezinari au primit atribuţii divizate.

Capitolul III Limitele dreptului de a dispune asupra

moştenirii

§1. Consideraţii generale privind limitele dreptului de a dispune

asupra moştenirii
De cujus beneficiază, potrivit legii, de libertatea de a dispune pentru cauză de
moarte, de patrimoniul său, în limitele legii. Aşadar, principiul libertăţii de voinţă a
testatorului comportă, în puterea legii, anumite limitări. Acestea sunt reprezentate
de:
a) oprirea pactelor asupra moştenirii nedeschise;
b) oprirea substituţiilor fideicomisare;
c) oprirea liberalităţilor care încalcă rezerva succesorală.

§2. Oprirea pactelor asupra moştenirii nedeschise

2.1. Noţiunea şi reglementarea legală a pactelor asupra moştenirii
nedeschise
Potrivit art. 965 alin. (1) C.civ., bunurile viitoare pot forma obiectul unei obligaţii.
Potrivit însă dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi articol, „nu se poate face renunţare la
o succesiune ce nu este deschisă, nici nu se pot face învoiri asupra unei astfel de
succesiuni, chiar de s-ar da consimţământul celui a cărui succesiune este în
chestiune". De asemenea, art. 702 C.civ. dispune în sensul că „nu se poate renunţa
la moştenirea unei om în viaţă, nici nu se pot înstrăina drepturi eventuale ce s-ar
putea dobândi asupra moştenirii". Din dispoziţiile legale menţionate reiese, în mod
evident, concluzia potrivit căreia pactele asupra moştenirii nedeschise sunt
prohibite de lege, fiind lovite de nulitate absolută. Prin „pacte" asupra moştenirii
nedeschise se înţelege orice act juridic, bilateral (contract) sau unilateral, cu titlu
oneros sau cu titlu gratuit, prin care se renunţă la o moştenire nedeschisă sau
se înstrăinează drepturi eventuale asupra acesteia, indiferent că
moştenirea nedeschisă aparţine unui contractant sau unei terţe persoane.
Constituie, potrivit literaturii 33 specialitate 42, pact asupra moştenirii
viitoare şi acceptarea acesteia.
Raţiunile, care l-au determinat pe legiuitor să interzică pactele asupra
moştenirii viitoare, sunt reprezentate, potrivit doctrinei, de:
a) ideea că posibilitatea încheierii unor astfel de acte juridice ar putea
trezi, în conştiinţa contractanţilor, dorinţa cauzării morţii terţei persoane
despre a cărei moştenire este vorba;
b) posibilitatea încălcării principiului revocabilităţii dispoziţiilor
testamentare, în ipoteza în care contractant este însăşi persoana despre a
cărei moştenire este vorba;
c) insecuritatea circuitul civil, ce ar putea fi generată de faptul că ;
obiectul unor astfel de acte juridice este reprezentat de drepturi
eventuale sau incerte, cel puţin din punctul de vedere al valorii lor.
2.2. Condiţiile pactelor asupra moştenirii nedeschise
Pentru a fi în prezenţa unui pact interzis asupra unei moşteniri
viitoare, trebuie întrunite următoarele condiţii:
a) pactul să privească o moştenire (universalitatea moştenirii numai
o cotă-parte din universalitate sau chiar bunuri determinate din
moştenire);
Pactul este valabil în măsura în care obiectul său nu este reprezentat
de drepturi succesorale, precum şi în ipoteza în care este afectat de o
condiţie sau de un termen incert, constând în moartea unei persoane. O
astfel de posibilitate este expres permisă de lege (art. 825 C.civ.) şi
constă în reîntoarcerii bunului donat în patrimoniul donatorului, pentru
cazul predecesului donatarului şi al descendenţilor lui. Deşi executarea
obligaţiei de reîntoarcere a bunului depinde de moartea unei persoane
(a donatarului şi a descendenţilor lui), totuşi pactul este valabil, întrucât
bunul reintră în patrimoniul donatorului, în baza clauzelor contractuale
şi nu cu titlu de moştenire.
Considerentul care 1-a determinat pe legiuitor să interzică pactul
asupra unei moşteniri viitoare este reprezentat, în principal, de caracterul
eventual al dreptului dobândit. La momentul contractării, nu se poate şti
dacă dreptul eventual dobândit va deveni actual, întrucât există riscul ca
dobânditorul, respectiv renunţătorul să fie decedat la data deschiderii
moştenirii şi/sau bunul asupra căruia s-a contractat să nu facă parte din
masa succesorală,
b) moştenirea să nu fie deschisă;
Pentru a fi în prezenţa unui pact interzis, este necesar ca moştenirea să
nu fie deschisă, întrucât, după deschiderea acesteia, succesorii pot
dispune liber de drepturile lor asupra succesiunii, precum şi de dreptul
de opţiune succesorală.
Data în funcţie de care se apreciază valabilitatea pactului este cea a

42
De fapt, acest punct de vedere este acceptat în unanimitate de literatura de specialitate şi de jurisprudenţă. A se vedea,
numai cu titlu de exemplu: D. Chiriei op. cit., p. 152-153; Fr. Deak, op. cit., p. 290, nota 5; Tribunalul judeţean Sălaj,
decizia civilă nr. 306/1972, R.R.D. nr. 1/1973, p. 160-161.
morţii lui de cujus, aşa cum rezultă din actul de deces (pentru ipoteza
morţii fizic constatate) sau din hotărârea judecătorească (pentru ipoteza
declarării judecătoreşti a morţii). Pactul, încheiat cu privire la
succesiunea persoanei dispărute (prezumată de lege a fi în viaţă), nu este
valabil, chiar daca contractanţii au crezut că aceasta este moartă.
Dimpotrivă, va fi considerat valabil pactul privind moştenirea unei
persoane declarată moartă pe cale judecătorească încheiat după data
indicată în hotărârea judecătorească, ca fiind dată a deschiderii
moştenirii, chiar dacă această dată este ulterior rectificată sau dacă
hotărârea judecătorească declarativă de moarte este anulată.
Conchidem, astfel, că aprecierea validităţii pactului asupra unei
moşteniri se face, prin raportare la datele obiective, existente la
momentul încheierii acestuia, c) pactul să nu fie permis (cu titlu de
excepţie) de lege. Codul civil român consacră, în mod expres, câteva
excepţii de la regula interdicţiei pactelor asupra succesiunilor viitoare.
Cu titlu de exemplu, enumerăm câteva convenţii valabile, deşi se referă la
drepturi succesorale:
- convenţia prin care asociaţii stipulează că societatea civilă înfiinţată
va continua la moartea unuia dintre ei, cu moştenitorii acestuia (art. 1526
C.civ.);
- împărţeala de ascendent efectuată prin donaţie, cu respectarea condi-
ţiilor de fond şi de formă, statuate de dispoziţiile art. 794-799 C.civ.43;
- renunţarea anticipată la acţiunea în reducţiune sau la cererea de
raport, adică consimţământul succesibilului (rezervatar sau beneficiar al
raportului donaţiilor) cu privire la donaţia făcută de cel care va lăsa
moştenirea unui succesibil în linie dreaptă, cu sarcina unei rente viagere
sau cu rezerva uzufructului (art. 845 C.civ.).
S-a considerat44 însă a nu fi valabilă, întrucât constituie un pact
asupra unei moşteniri viitoare, declaraţia unui succesibil, scrisă în josul
testamentului, înainte de deschiderea succesiunii prin care recunoaşte a
fi valabil acel testament.
2.3. Sancţiunea aplicabilă pactelor asupra moştenirilor
nedeschise
Pactele asupra moştenirilor nedeschise sunt lovite de nulitate absolută.
în consecinţă, orice persoană interesată poate invoca această sancţiune,
oricând, iar confirmarea unui astfel de pact nu are 45
valoare juridică, nici
dacă s-a realizat după deschiderea succesiunii . Singura posibilitate
pentru ca voinţa exprimată în pactul interzis asupra moştenirii viitoare
43
Împărţeala de ascendent nulă nu poate fi convertită în partaj voluntar, întrucât ar constitui un pact asupra unei
moştenirii viitoare. A se vedea: Tribunalul judeţean Sălaj, decizia civilă nr. 306/1972, R.R.D. nr. 1/1973, p. 160-161;
Tribunalul regional Cluj, decizia civilă nr. 1661/1965, cu Notă deM, Constantinescu, J.N. nr. 9/1966, p. 117 şi urm. A se
vedea Fr. Deak, op. cit., p. 291.
44
În sensul imposibilităţii confirmării nulităţii pactului asupra unei moşteniri
viitoare, teză pe care o susţinem şi noi, a se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 292; E. Safta-Romano, op. cit., p. 287; Al.
Bacaci, Gh. Comănifă, op. cit., p. 135; L. Stănciulescu, op. cit., p. 389; /. Adam, A. Rusu, op. cit., p. 307. Pentru opinia
contrară, a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 302.
45
A se vedea, în acest sens Fr. Deak, op. cit., p. 292, care, invocând exemplul unor legislaţii străine (germană, austriacă,
elveţiană), propune ca, de legeferentk să fie permisă încheierea pactelor asupra succesiunilor viitoare, cu participarea
persoanei despre a cărei moştenire este vorba. S-ar implementa, astfel. în legislaţia noastră, „pactele familiale" din
legislaţia franceză.
să producă efecte juridice este ca părţile să o reitereze după deschiderea
moştenirii.
Literatura de specialitate pledează pentru liberalizarea materiei I
pactelor asupra moştenirii viitoare, în sensul de a se permite încheierea I
acestora, în anumite condiţii .

§3. Oprirea substituţiilor fideicomisare

3.1. Noţiunea substituţiei fideicomisare

Substituţia fideicomisară este dispoziţia inserată într-o liberalitate,
contract de donaţie sau testament, prin care cel gratificat, donatar sau
legatar (numit instituit sau grevat), este însărcinat de către dispunător
(donator sau testator) să conserve bunurile primite şi să le transmită. în
tot sau în parte, la moartea sa, unei alte persoane (numită substituit).
desemnată tot de dispunător (art. 803 C.civ.).
In acest caz, dispunătorul face două sau mai multe liberali taţi, având
acelaşi obiect. El hotărăşte ca bunul donat sau legat să revină
donatarului sau legatarului, dar, în acelaşi timp, dispune ca bunul în
cauză să revină, la moartea instituitului (donatar sau legatar), unei a treia
persoane (substituit), tot de el desemnată.
Spre exemplu, întâlnim o substituţie fideicomisară, în ipoteza în care
testatorul lasă un bun fiului său, obligându-1 pe acesta să-1 păstreze şi
să-1 transmită, la rându-i, propriului său fiu (încă neconceput).
Substituţia fideicomisară poate fi:
a) unică (simplă), fiind desemnat de către dispunător un singur
substituit;
b)
graduală, fiind desemnat de către dispunător un substituit al pri-
mului substituit, un alt substituit al celui de-al doilea substituit,
ş.a.m.d.;
c) veşnică, în cazul în care de substituţie vor beneficia
descendenţii la infinit.
Substituţiile fideicomisare sunt prohibite expres de lege, întrucât:
- aduc atingere principiului libertăţii succesorale, potrivit căruia
nimeni nu poate dispune pentru cazul morţii altei persoane.
Dispunătorul, stabilind ordinea succesorală, atât pentru cazul propriei
morţi, cât şi pentru cazul morţii instituitului şi al substituiţilor,
înlocuieşte, prin voinţa sa, voinţa celor din urmă.
- aduc atingere principiului liberei circulaţii a bunurilor, potrivit căruia
bunurile nu pot fi scoase din circuitul civil, prin voinţa omului.
Bunurile ce fac obiectul substituţiilor fideicomisare sunt sustrase
circuitului civil, devenind astfel inalienabile şi insesizabile.
 3.2. Condiţiile substituţiei fideicomisare
Pentru a fi în prezenţa substituţiei fideicomisare. trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:
a) dispunătorul să fi făcut două sau mai multe liberalităţi succesive,
cu acelaşi obiect, către două sau mai multe persoane;
Prima liberalitate se execută, în ipoteza în care a fost realizată prin
intermediul unei donaţii, la data încheierii contractului, iar în ipoteza
unui testament, la moartea dispunătorului. Cea de-a doua liberalitate se
execută, la moartea instituitului, iar dacă substituţia este graduală.
respectiv veşnică, următoarele liberalităţi se vor executa la moartea
substituitului.
In literatura de specialitate este controversată problema stabilirii
persoanei celui care transmite obiectul liberalităţii către instituit,
respectiv către substituit, deşi aceasta nu prezintă importanţă practică în
România. întrucât, de lege lata, nu este permisă substituţia fideicomisară,
nici în mod excepţional.
b) să existe o dispoziţie prin care instituitul este obligat să păstreze
bunul ce formează obiectul liberalităţii şi să-1 transmită substituitului;
Aşadar, este necesar ca actul de liberalitate, care consacră substituţia
fideicomisară, să conţină o clauză de inalienabilitate a bunului legat sau
donat (pactum de nori alienando). Jurisprudenţa şi doctrina46 admit
valabilitatea clauzei de inalienabilitate numai dacă aceasta are caracter
temporar şi dacă este întemeiată pe un interes serios şi legitim (precum I
interdicţia ca minorul gratificat să înstrăineze bunul, mai înainte de
vârsta I majoratului). Oricum, în cazul substituţiei fideicomisare, nu
poate fi imaginat un motiv serios şi legitim, astfel încât, în toate
cazurile, aceasta este interzisă.
c) dispunătorul să stabilească că dreptul substituitului se naşte în
ipoteza substituţiei unice, la moartea instituitului, iar în ipoteza
substituţiei graduale şi a celei veşnice, la data morţii substituitului.
Suntem în prezenţa substituţiei fideicomisare dacă dispunătorul
stabileşte ordinea succesorală (ordo succesivus), nu numai pentru
cazul morţii sale, ci şi pentru cazul morţii gratificatului (instituitului şi,
chiar a substituitului).
Nu suntem, însă, în prezenţa unei substituţii fideicomisare, interzisă
de lege, în ipoteza în care remiterea de către gratificat (instituit) a
bunului legat către o terţă persoană este rezultatul afectării actului de
liberalitate cu o condiţie sau cu un termen şi nu a devoluţiunii sale
succesorale. De asemenea, s-a precizat în practica judecătorească' că
este valabilă libera-litatea mortis causa, făcută de către dispunător în

46
În legătură cu această controversă, a fost exprimată opinia, potrivit căreia instituitul dobândeşte obiectul liberalităţii, de la
dispunător, iar substituitul, de la instituit. A se vedea, în acest sens: M. Eliescu, op. cit., p. 312; E. Sqfta-Romuno, op. cit., p.
363; Fr. Deak, op. cit., p. 294. A fost exprimată, însă, pe bună-dreptate şi opinia potrivit căreia cel ce transmite obiectul liberalităţii
atât faţă de instituit, cât şi faţă de substituit, este dispunătorul. A se vedea, în acest sens, literatura de specialitate franceză (spre
exemplu, Mazeaud, op. cit., p. 1113), la a cărei opinie achiesâm şi noi.
favoarea substituitului, dacă la data deschiderii succesiunii instituitul
era decedat. Aşadar, substituţia fideicomisară este caducă, iar de legat
va beneficia substituitul. fără a se mai realiza dubla liberalitate
succesivă.
Nu suntem în prezenţa unei substituţii fideicomisare, nici în ipoteza
în care testatorul desemnează, alături de legatar, o altă persoană,
căreia să-i revină bunul legat, dacă primul legatar predecedează. O
asemenea dispoziţie testamentară este valabilă, aceasta fiind
alternativă şi nu fideicomisară".
3.3. Sancţiunea aplicabilă substituţiei fideicomisare
Sancţiunea aplicabilă substituţiei fideicomisare este nulitatea absolută.
Această sancţiune loveşte, de lege lata , nu numai liberalitatea prevăzută
în favoarea substituitului, ci şi pe cea realizată în favoarea instituitului,
potrivit adagiului tain quod substitutum quam quod institutum. Fiind de
ordine publică, nulitatea substituţiei fideicomisare nu poate fi acoperită,
în nici un caz, prin confirmare ulterioară, expresă sau tacită, prin ratifi-
care sau prin executarea voluntară a legatului de către moştenitori. De
asemenea, nulitatea nu poate fi acoperită nici prin renunţarea de către
unul dintre legatari la legat. întrucât nulitatea dispoziţiei testamentare, ce
cuprinde o substituţie fideicomisară, este apreciată prin raportare la
momentul deschiderii moştenirii. Aşadar, renunţarea legatarului la legat
devine fără obiect.
Dacă substituţia fideicomisară este cuprinsă într-un legat ce arc un obiect
complex, va fi lovită de nulitate absolută numai dispoziţia care constituie o
substituţie fideicomisară (în integralitatea ei) şi nu întregul legat. Aşadar,
nulitatea este totală, cât priveşte substituţia fideicomisară, însă este parţială, cât
priveşte legatul cu obiect complex, ce conţine şi o substituţie fideicomisară.
3.4. Liberalităţi duble, care au acelaşi obiect şi a căror validitate
este pusă la îndoială
În literatura de specialitate, este controversată problema sancţiunii
aplicabile fideicomisului fără obligaţie, legatului rămăşiţei şi dublului
legat condiţional, procedee ce constituie liberalităţi duble, având acelaşi
obiect şi care, deşi nu îndeplinesc toate condiţiile substituţiei
fideicomisare, se aseamănă cu aceasta.
3.4.1. Fideicomisul fără obligaţie
Fideicomisul fără obligaţie nu trebuie să conserve bunul primit şi să-1
transmită, la moartea sa, unui substituit desemnat de către dispunător. ci el
este numai rugat de dispunător ca, în cazul în care bunurile care au
format obiectul liberalităţii mai există. în patrimoniul succesoral al
acestuia, să revină unei anumite persoane.
Se apreciază în literatura de specialitate că o asemenea liberalitate este
valabilă, în temeiul următoarelor considerente:
- gratificatul are numai o obligaţie morală de a respecta voinţa
dispunătorului şi nu una juridică;
- gratificatul poate dispune liber de bunurile primite de la
dispunător, fie prin acte inter vivos, fie prin acte mortis causa.
3.4.2. Legatul rămăşiţei
Legatul rămăşiţei47 reprezintă acea dispoziţie inserată în cuprinsul
unui contract de donaţie sau al unui testament, prin care dispunătorul
obligă pe gratificat să transmită, la moartea sa, ceea ce a rămas din
bunurile primite, unei alte persoane, desemnată tot de dispunător.
Gratificatul poate, în impui vieţii, să dispună de bunurile primite şi
numai în măsura în care acestea mai există, la momentul morţii sale,
să revină substituitului.
Întrucât bunurile legate nu sunt indisponibilizate, putând forma
obiectul actelor juridice, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, una dintre
condiţiile substituţiei fideicomisare nu este îndeplinită, considerent în
temeiul căruia se apreciază în literatura de specialitate" că legatul
rămăşiţei este valabil.
Mături de alţi autori, nu contestăm faptul că nu este îndeplinită una
dintre condiţiile prevăzute de art. 803 C.civ. pentru existenţa
substituţiei fideicomisare, însă, învederăm încălcarea, ca şi în cazul
substituţiei fideicomisare, a principiului potrivit căruia nimeni nu
poate dispune pentru cazul morţii altei persoane. Aşadar, în cazul
acestui procedeu, este respectat principiul liberei circulaţii a
bunurilor, însă este încălcat principiul libertăţii de a dispune pentru
cazul propriei morţi. în temeiul acestui considerent, apreciem că
legatul rămăşiţei nu este valabil, iar sancţiunea aplicabilă acestuia
este. ca şi în cazul substituţiei fideicomisare. nulitatea absolută.
3.4.3. Dublul legat condiţional
Dublul legat condiţional este dispoziţia prin care dispunătorul face
două legate, ce au acelaşi obiect, în favoarea a două persoane diferite.
Legatele sunt afectate de condiţie - modalitate a actului juridic.
Această
condiţie este rezolutorie, pentru una dintre persoanele gratificate (pentru
instituit) şi suspensivă, pentru cealaltă (pentru substituit).
Spre exemplu, suntem în prezenţa unui dublu legat condiţional, în
ipoteza în care A lasă lui B (instituit), sub condiţia rezolutorie de a
muri fără urmaşi, un teren. Acelaşi teren este lăsat de A şi lui C
(substituit), însă, sub condiţia suspensivă ca B să moară fără copii.
Aşadar, dacă B moare fără a avea copii, legatul asupra terenului se
desfiinţează, în ceea ce-1 priveşte, retroactiv şi ia naştere, de
asemenea retroactiv, în favoarea lui C. în favoarea validităţii dublului
legat condiţional, pledează următoarele considerente:
- primul legatar (instituitul) nu are obligaţia de a conserva bunurile
primite pentru a le transmite celui de-al doilea legatar (substituitul);
47
' K se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu. Al. Bâicoianu, op. cit., p. 1089-1091; £. Safia-Romano, op. cit., p.
299-300: Fr. Deak, op. cit., p. 297; AL Bucuri. C/i. Comăniţă, op. cit., p. 139. Pentru opinia contrară, a se vedea: C.
Sk'iJp.stK, op. cit., p. 193; St. Cărpenaru, op. cit., p. 462-463; D. Mucovei, op.cit., p. 154; L. Stănciulescu, op. cit., p.
392.
 - fiecare dintre cei doi legatari poate înstrăina sau greva bunul legat;
- soarta fiecăruia dintre cele două legate depinde de realizarea sau
nerealizarea condiţiei;
- condiţia impusă de dispunător, indiferent că este rezolutorie sau
suspensivă, produce efecte retroactive, de la data deschiderii succesiunii
acestuia, astfel încât numai o singură liberalitate va fiinţa.
Aşadar, dublul legat condiţional nu îndeplineşte în mod cumulativ
condiţiile substituţiei fideicomisare, prevăzute de art. 803 C.civ.. fiind
valabil.
Totuşi, ca şi în cazul substituţiei fideicomisare, dispunătorul hotărăşte
soarta bunului şi pentru cazul morţii instituitului, chiar dacă aceasta x
realizează sub forma unei condiţii. Acesta este considerentul de care se
prevalează autorii" care susţin nevalabilitatea acestui procedeu.
Considerăm că fideicomisul fără obligaţie, legatul rămăşiţei şi dublului
legat condiţional, se deosebesc substanţial de substituţia fideicomisari
De asemenea, apreciem că echilibrul sistemului nostru de drept, atât sub
aspectul său strict juridic, cât şi sub aspectul său moral, nu ar fi afectat
de recunoaşterea, de lege ferenda, a valabilităţii unor astfel de procedee
juridice, mai ales în condiţiile în care, în literatura de specialitate, aşa
cum am arătat, a fost formulată propunerea de a fi recunoscută chiar
validitatea substituţiei fideicomisare, în anumite condiţii. Nu negăm
existenţa unor elemente de apropiere între procedeele analizate, noi
înşine învederându-le, însă pledăm pentru liberalizarea principiilor care
guvernează această materie.
3.5. Liberalităţi duble, care au acelaşi obiect şi care sunt
permise de lege
Constituie o dublă liberalitate, având acelaşi obiect şi fiind permisă de
lege. atât substituţia vulgară, cât şi dubla liberalitate în uzufruct şi nuda
proprietate.
3.5.1. Substituţia vulgară
Substituţia vulgară reprezintă o dispoziţie inserată într-un contract de
donaţie sau într-un testament, prin care dispunătorul (donator sau
testator) desemnează, alături de gratificat (donatar sau legatar) şi o a
doua persoană, care să fie gratificată numai dacă cea dintâi nu va accepta
să primească sau nu va putea să primească bunurile, ce formează
obiectul liberalităţii (art. 804 C.civ.).
În cazul substituţiei vulgare, reprezentând o dublă liberalitate, având
acelaşi obiect, nu mai întâlnim elementele substituţiei fideicomisare.
Astfel:
a) cele două liberalităţi nu sunt succesive, ci alternative. întrucât cea
de-a doua persoană, desemnată de dispunător, va fi gratificată numai
dacă cea dintâi nu înţelege să primească, în mod gratuit, un folos sau
este incapabilă de a primi.
Aşadar, prima liberalitate este pură şi simplă, iar cea de-a doua este
afectată de o condiţie suspensivă, constând tocmai în eficacitatea celei
dintâi. Dacă prima liberalitate se realizează, întrucât nu a intervenit nici
o cauză legală de ineficacitate, dreptul la legat al celui de-al doilea
gratificat nu mai ia naştere. Din contră, dacă intervine ineficacitatea
celei dintâi liberalităţi, indiferent de cauză, ia naştere dreptul celui de-al
doilea gratificat, în temeiul îndeplinirii condiţiei suspensive.
b)obiectul legat nu este sustras circuitului civil, independent de
persoana căreia îi revine (primului sau celui de-al doilea gratificat);
c) prin intermediul substituţiei vulgare, dispunătorul nu stabileşte
ordinea succesorală pentru cazul morţii altei persoane, dreptul ia naştere
j la data deschiderii moştenirii, indiferent de persoana beneficiarului
(primul sau cel de-al doilea gratificat).
Rezultă, aşadar, că nici una dintre condiţiile substituţiei fideicomisare
nu se regăseşte în cazul substituţiei vulgare, astfel încât validitatea
acesteia din urmă nu mai este pusă la îndoială, precum în cazul celor trei
procedee, mai I sus analizate. De altfel, în afara termenului comun
„substituţie", nu există a nici un risc de a confunda cele două instituţii
juridice.48Precaut însă, legiuitor a consacrat expres validitatea substituţiei
vulgare .
3.5.2. Dubla liberalitate în uzufruct şi nuda proprietate
Dubla liberalitate în uzufruct şi nuda proprietate reprezintă acea 1
dispoziţie (testamentară sau contractuală), prin care uzufructul (unui
bun, I în cazul contractului de donaţie şi chiar al unui patrimoniu, în
cazul testamentului) este lăsat unei persoane, iar nuda proprietate este
lăsată altei I persoane (art. 805 C.civ.).
Dubla liberalitate în uzufruct şi nuda proprietate se deosebeşte de
substituţia fideicomisară sub următoarele aspecte:
a) liberalităţile nu sunt succesive, ci ambele îşi produc efectele în I
acelaşi moment (al încheierii contractului de donaţie sau al deschiderii
moştenirii);

b) obiectul juridic al celor două liberalităţi este diferit, fiind repre-i

dreptul de uzufruct, respectiv de nuda proprietate, deşi amândouă asupra
aceluiaşi bun (constituind obiectul derivat al raporului în discuţie);
c)obiectul liberalităţilor nu este indisponibilizat prin voinţa dispună
astfel încât gratificaţii pot dispune. în mod liber, de acesta. Se jnsă,
precizarea că uzufructuarul, deşi poate înstrăina beneficiul său, nu poate
înstrăina însuşi dreptul de uzufruct. Acest fapt este n virtutea principiilor,
care guvernează materia dreptului de (art. 534 C.civ.) şi nu în virtutea
voinţei dispunătorului.
d) dispunătorul nu stabileşte o ordine succesorală, pentru cazul morţii
Irului, deşi nudul proprietar va deveni şi titularul dreptului de , cel mai
48
în literatura de specialitate, este relevată şi posibilitatea combinării cetei două tipuri de substituţie, rezultând
substituţia vulgaro-fideicomisară, dupi', modelul francez („la substitution compendieuse"). Constituie un astfel de
exemplu, ipoteza în care testatorul desemnează un al doilea legatar, pentru cazul în care cel dintâi nu poate sau nu
vrea să primească bunul legat. însă, testatorul îl obligă pe cel de-al1 doilea gratificat să conserve bunurile primite şi să le
transmită, la moartea sa, unei alte persoane. In aceeaşi opinie, validitatea unei asemenea dispoziţii testamentare
depinde de împrejurările existente la data deschiderii succesiunii şi de | sancţiunea aplicabilă substituţiei
fideicomisare. A se vedea, în acest sens, Fr. Deâ\ op. cit., p. 299.
târziu la data morţii uzufructuarului, însă, în temeiul lor legale (art. 557
C.civ.).
În literatura de specialitate1, se apreciază că este valabilă, fiindu-i
aceleaşi principii, dubla liberalitate constând constînd într-un al
dezmembrămînt al dreptului de proprietate (precum dreptul de abitaţie)
şi prorietate, deşi legea nu face referire, nici directă şi nici indirectă, de
posibilitate.

§4. Oprirea liberalităţilor care încalcă rezerva succesorală

4.1 Noţiunea rezervei succesorale şi reglementarea legală a acesteia

Articolul 475 şi art. 480 C.civ. consacră principiul potrivit căruia orice
poate dispune în mod liber de bunurile sale, nefiind obligată să lase o
moştenire. Deşi dreptul de dispoziţie este un drept absolut, acesta
trebuie exercitat, potrivit art. 480 C.civ., în limitele legii. Una dintre te
este reprezentată de instituţia rezervei succesorale, care operează numai
în ipoteza în care de cujus are moştenitori rezervatari, Astfel, urmărind
să protejeze interesele de familie, legiuitorul a statuat 49
că de cujus nu
poate dispune, prin acte cu titlu gratuit (liberalităţi) , inter vivos sau
mortis causa, de întregul său patrimoniu. O parte a patrimoniului
defunctului, purtând denumirea de rezervă succesorală, va reveni
moştenitorilor rezervatari, chiar împotriva voinţei acestuia.
Limita rezervei succesorale vizează, în egală măsură şi clauza testa-
mentară de exheredare. Chiar dacă defunctul, în actul său de ultimă
voinţă, îşi dezmoşteneşte moştenitorii rezervatari, aceştia vor culege,
oricum, rezerva succesorală.
Dacă defunctul are numai moştenitori nerezervatari, acesta poate
exercita dreptul de dispoziţie asupra bunurilor sale. independent de
orice limitare.
Rezerva succesorală nu este definită în mod expres de lege, însă, din
dispoziţiile legale, incidente în materie succesorală, se desprind
elemente care permit conturarea acestei noţiuni. Astfel, rezerva
succesorală este acea parte a moştenirii care va fi culeasă de
moştenitorii rezervatari, în puterea legii şi chiar împotriva voinţei
defunctului, care ar dispune de toate bunurile sale, prin liberalităţi
mortis causa sau inter vivos.
'Cotitatea disponibilă reprezintă acea parte din masa succesorală, care
excede rezervei succesorale şi de care defunctul poate dispune, în mod
liber, prin liberalităţi .
Rezultă aşadar că, în ipoteza în care defunctul are. pe de o parte,
moştenitori rezervatari, iar, pe de altă parte, a făcut liberalităţi (legate
49
Sunt moştenitori rezervatari ai defunctului: descendenţii, ascendenţii privilegiaţi şi soţul supravieţuitor. Nu sunt avute în
vedere, însă, actele cu titlu oneros, întrucât acestea atrag,ti patrimoniul lui de cujus, un contraechivalent al folosului transmis.
Aşadar, ar fi ilogic să fie vizate de interdicţie actele cu titlu oneros încheiate de defunct în timpul vieţii sale. De asemenea, nu
sunt vizate de această interdicţie actele dezinteresate, întrucât acestea nu determină o diminuare a patrimoniului lui de cujus.
sau donaţii), patrimoniul defunctului se împarte în două părţi: rezerva
legala. care se cuvine de drept moştenitorilor rezervatari, chiar
împotriva voinţei defunctului şi cotitatea disponibilă, de care defunctul
poate dispune, după propria voinţă, fără nici o limitare legală.
Instituind rezerva succesorală, legiuitorul a asigurat o dublă protecţie:
a) protecţia moştenitorilor rezervatari, împotriva liberalităţilor exce-
sive făcute în favoarea unor persoane străine de moştenire;
b) protecţia moştenitorilor rezervatari, împotriva liberalităţilor exce-
sive făcute în favoarea unor moştenitori legali sau chiar comoştenitori.
ipoteză în care ar fi încălcat principiul egalităţii între rude de acelaşi
grad. în ipoteza pluralităţii de moştenitori rezervatari, din aceeaşi clasă
şi în acelaşi grad de rudenie, defunctul poate favoriza unul sau unii
dintre
! aceştia numai în limitele cotităţii disponibile, şi nu ale întregii
moşteniri.
4.2. Caracterele juridice ale rezervei succesorale
4.2.1. Rezerva succesorală reprezintă o parte a moştenirii (partis
hereditatis)
Rezerva succesorală reprezintă numai o fracţiune din moştenire şi nu o
parte din fiecare bun individual-determinat din averea defunctului (pars
mhonorum). Aşadar, nu prezintă importanţă compoziţia rezervei
succesorale (şi nici a cotităţii disponibile), fiind important numai ca
aceasta să reprezinte fracţiunea prevăzută de lege. din succesiunea în
discuţie, reezerva succesorală este circumscrisă nu numai patrimoniului
defunctului, existent la data deschiderii moştenirii, ci şi donaţiilor făcute
de defunct timpul vieţii. Din caracterul succesoral al rezervei, rezultă
următoarele consecinţe:
a) De rezerva succesorală beneficiază numai moştenitorii rezervatari,
care îndeplinesc condiţiile cerute de lege pentru a putea moşteni,
privitoare la capacitate, nedemnitate şi renunţare la moştenire. Aşadar,
pentru a culege rezerva, moştenitorul rezervatar trebuie să fie în viaţă la
data deschiderii moştenirii, să nu fie nedemn şi să nu fi renunţat la
moştenire.
De asemenea, rezerva este atribuită moştenitorilor rezervatari, care au
chemare efectivă la moştenire, aflându-se în clasă şi grad preferabile.
Moştenitorii rezervatari sunt reprezentaţi, aşa cum am arătat, de
următoarele categorii:
-descendenţii, rude aparţinând clasei I, indiferent de grad;
- ascendenţii privilegiaţi, rude aparţinând clasei a II-a, gradul I;
- soţul supravieţuitor care, deşi nu face parte din nici o clasă* de moş-
tenitori, nefiind rudă cu defunctul, culege rezerva succesorală în concurs
cu oricare dintre acestea.
Aşadar, dacă defunctul are toate cele trei categorii de moştenitori
rezervatari, rezerva va fi culeasă de către descendenţii de gradul 1 şi de I
către soţul supravieţuitor. Ceilalţi descendenţi ai defunctului şi ascen-
denţii privilegiaţi ai acestuia, deşi sunt moştenitori rezervatari, sunt
înlăturaţi de la moştenire, având un grad de rudenie mai îndepărtat, I
respectiv făcând parte dintr-o clasă de moştenitori subsecventă.
b) Culegând rezerva, moştenitorii rezervatari au obligaţia corelativă de a
suporta, în mod proporţional, datoriile moştenirii. Acestea vor fi suportate,
chiar şi din bunurile proprii ale moştenitorului rezervatar (ultm vires
hereditatis), în măsura în care acesta a acceptat moştenirea pur şi simplu
sau numai în limita bunurilor succesorale (intra vires hereditatis). dacă
moştenirea a fost acceptată sub beneficiu de inventar.
b) Moştenitorii rezervatari sunt îndreptăţiţi să primească rezerva în
natură (nu în echivalent bănesc) şi în plină proprietate (nefiind afectăt
uzufruct). Numai în mod excepţional, în ipoteza înstrăinării bunului donat de
către donatar, înainte de data deschiderii moştenirii, fiind astfel imposibilă
aducerea acestuia la masa succesorală, moştenitorul rezervatar are obligaţia
de a primi rezerva în echivalent. Moştenitorul rezervatar are numai dreptul
de a pretinde rezerva în natură şi nu o obligaţie în acest sens. Aşadar, acesta
poate accepta ca rezerva să-i fie atribuită sau numai întregită, sub forma
echivalentului bănesc. De asemenea, moştenitorul rezervatar este îndrituit la
plina proprietate asupra bunurilor ce formează rezerva succesorală, astfel
încât acestea nu trebuie să fie grevate de sarcini (spre exemplu de
uzufruct)50.
Defunctul are posibilitatea de a alege bunurile care să compună rezerva
succesorală, precum şi bunurile care să constituie cotitatea disponibilă.
Această posibilitate poate fi atribuită de defunct legatarului. acesta51din urmă
desemnând bunurile care să formeze obiectului legatului disponibil .
a) Rezerva se_atribuie moştenitorilor rezervatari, în mod colectiv,
global. Rezerva se atribuie moştenitorilor rezervatari, aşa cum arătat,
după regulile moştenirii legale_însă întinderea acesteia este
determinată de numărul beneficiarilor Dacă unii dintre moştenitorii
rezervatari nu pot veni la moştcnire fiind nedemni sau renunţători,
partea lor nu profită celorlalţi, întrucât întinderea rezervei
succesorale este stabilită, în funcţie de numărul moştenitorilor
rezervatari ce o culeg efectiv.
Rezerva se atribuie individual numai soţului supravieţuitor.
b) Rezerva succesorală este stabilită în mod imperativ delega
întinderea rezervei succesorale nu poate fi modificată prin voinţa lui
de cujus sau a succesibililor rezervatari. Orice dispoziţii, sarcini,
condiţii, clauze, prin care s-ar aduce atingere rezervei succesorare,
sunt interzise, sub sancţiunea nulităţii absolute. Moştenitorii
rezervatari nu pot face pacte asupra rezervei succesorale, mai înainte
de deschiderea moştenirii, întrucât ar realiza pacte asupra unei
succesiuni viitoare şi acestea ar fi lovite de sancţiunea nulităţii
absolute". Moştenitorii rezervatari însă pot renunţa, total sau parţial,
la dreptul la rezervă, ulterior deschiderii moştenirii, cu prilejul
exercitării dreptului de opţiune succesoral întrucât legiuitorul

50
A se vedea: Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 760/1069. R.R.D. nr. 8/1970, p. 118; D. Macovei,
op. cit., p. 159.
51
A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoicmu. op. cit., p. 653; M. Eliescu, op. cit., p. 328.
 stabileşte imperativ numai dreptul la rezervă, nu şi obligaţia
exercitării dreptului.
c) Dreptul la rezervă este un drept propriu, născut în persoana
moştenitorilor rezervatari, la data deschiderii moştenirii, nefiind
dobândit de la defunct , prin moştenire .Sunt opozabile moştenitorilor
rezervatari numai actele prin care nu se aduce atingere rezervei
succesorale, anume, actele cu titlu oneros şi actele dezinteresate.
Dimpotrivă, liberalităţile inter vivos imortis causa nu le sunt
opozabile acestora, faţă de aceste acte, moştenitorii rezervatari având
calitatea de terţi. Moştenitorilor nerezervatari, însă, le sunt opozabile
toate actele realizate de defunct, indiferent că sunt cu titlu oneros sau
cu titlu gratuit, întrucât aceştia sunt succesori în drepturi ai celui
dintâi.

4.2.2. Rezerva succesorală este indisponibilă

Potrivit literaturii de specialitate, rezerva succesorală este indisponibilă,
iar potrivit practicii judecătoreşti aceasta este inalienabilă şi insesizabilă.
Indisponibilitatea rezervei succesorale este, în acelaşi timp, relativă,
întrucât operează numai în ipoteza existenţei moştenitorilor rezervatari,
şi parţială, întrucât vizează numai o parte a moştenirii şi numai
liberalităţile dispuse de de cujus. Prezenţa moştenitorilor rezervatari, la data
deschiderii moştenirii, atrage reducţiunea liberalităţilor care au adus
atingere rezervei acestora. Această consecinţă, însă, nu are semnificaţia
indisponibilităţii bunurilor unei persoane şi cu atât mai puţin a
inalienabilităţii şi insesizabilităţii acestora. în timpul vieţii, titularul unui
patrimoniu poate dispune liber de bunurile sale, chiar şi cu titlu gratuit.
Apoi, bunurile debitorului defunct pot fi urmărite de către creditori şi
după data deschiderii succesiunii, rezerva stabilindu-se după scăderea
datoriilor.
Calificarea rezervei succesorale ca fiind indisponibilă, inalienabilă şi
insesizabilă este de natură a crea confuzii. Cel mult poate fi reţinut
caracterul indisponibil al rezervei succesorale, însă, înţeles ca interdicţia de
a duce atingere (de a ştirbi) rezervei succesorale, prin legate şi donaţii şi nu
în înţelesul comun, de imposibilitate de a dispune de un bun.
4.3. Moştenitorii rezervatari
Potrivit dispoziţiilor art. 841-843 C.civ. şi ale art. (1) şi (2) din Legea I nr.
319/1944, beneficiază de rezerva succesorală:
a) descendenţii defunctului de orice grad;
b) ascendenţii privilegiaţi ai defunctului;
c) soţul supravieţuitor al defunctului.

4.3.1. Rezerva succesorală a descendenţilor defunctului

1. Noţiunea descendenţilor şi cuantumul rezervei acestora Ca şi în
materia devoluţiunii legale a moştenirii, şi în materia rezervei
succesorale, prin descendenţi desemnăm copiii defunctului şi urmaşii
acestora în linie dreaptă, până la infinit, independent de faptul că sunt
rezultaţi din căsătorie (aceeaşi căsătorie sau căsătorii diferite) sau din
afara căsătoriei (filiaţia fiind, însă, stabilită în condiţiile legii), că sunt
adoptaţi52 sau că vin la moştenire în nume propriu ori prin reprezentare.
Întinderea rezervei succesorale, în general, este determinată sub forma
unei fracţiuni, în mod indirect, prin stabilirea cotităţii disponibile.
Cuantumul rezervei descendenţilor depinde de numărul acestora.
Rezultă pe cale de interpretare per a contrario, că rezerva
descendenţilor este de:
a) 1/2 din moştenire, pentru un copil, cotitatea disponibilă fiind, în
acest caz, egală cu rezerva;
b) 2/3 din moştenire, pentru doi copii, cotitatea disponibilă fiind de
1/3;
c) 3/4 din moştenire, pentru trei sau mai mulţi copii, cotitatea
disponibilă fiind de 1/4.
//. Problema descendenţilor decedaţi la data deschiderii moştenirii,
nedemni sau renunţători
Dacă defunctul are, la data deschiderii moştenirii, unul sau mai mulţi
copii decedaţi, indiferent că sunt predecedaţi, comorienţi sau codecedaţi,
iar aceştia au la rândul lor descendenţi care să-i reprezinte, ei nu vor fi
luaţi in calcul la stabilirea cuantumului rezervei. Dimpotrivă, dacă copiii
defunctului, decedaţi la data deschiderii moştenirii, au descendenţi, cei
dintâi vor fi luaţi în calcul, cota lor revenind reprezentanţilor indiferent
de număr, potrivit regulilor reprezentării succesorale, prezentate în
cadrul devoluţiunii legale a moştenirii.
De asemenea, potrivit regulilor ce guvernează devoluţiunea legală a
moştenirii, persoana dispărută la data deschiderii moştenirii va fi luată în
calcul la determinarea cuantumului rezervei, fiind prezumată a se afla în
viaţă. Dacă hotărârea definitivă de declarare a morţii acestuia stabileşte
ca dată a decesului un moment anterior deschiderii moştenirii, persoana
în cauză va fi luată în considerare la stabilirea cuantumului rezervei
numai dacă are descendenţi.
.Nedemnii şi renunţător, potrivit opiniei doctrinare dominante 53, la care

52
Aşa cum am arătat, de lege lata, adopţia determină încetarea relaţiilor de rudenie intre adoptat şi familia sa
firească, generând relaţii de rudenie cu familia adoptatoare. Calitatea de moştenitor rezervatar a adoptatului trebuie
apreciată, raportat la moştenirea rudelor acestuia din familia adoptatoare. Aşadar, descendentul adoptat beneficiază
de rezervă, în ipoteza decesului ascendentului adoptator. In ipoteza adopţiei cu efecte restrânse, încuviinţată
anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 25/1997 (în prezent abrogată prin Legea nr. 273/2004), adoptatul va
beneficia, în calitate de descendent - moştenitor rezervatar, de rezervă succesorală, atât ca urmare a deschiderii
moştenirii ascendenţilor fireşti, cai şi a moştenirii părinţilor adoptatori. Adoptatul cu efecte restrânse nu poate
colege rezerva, în ipoteza decesului altor persoane din familia adoptatoare, decât părinţii. întrucât numai cu aceştia
din urmă se stabilesc relaţii de rudenie.

53
A se vedea: D. Alexandresco, op. cit., p. 379; M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 301; C. Hamangiu, 1. Rosetti-
Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 689; C. Stătcsai. op, cil. p. 198; D. Chirică, op. cit., p. 156; Fr. Deak, op. cit., p.
310; D. Macovei, op. cil., p. 117-118. în acelaşi sens s-a exprimat şi practica judecătorească. A se vedci Tribunalul
Suprem, secţia civilă, decizia nr. 613/1988, R.R.D. nr. 3/1989, p. 66-67. Cu privire la această problemă, în literatura de
specialitate, a fost exprimată şi opinia contrară, rămasă izolată însă, potrivit căreia rezerva uimează a fi calculată, ţinându-
se cont şi de descendenţii renunţători sau nedemni, întrucât, pe de o parte, art. 841 C.civ. face referire la copiii lăsaţi (în
viaţă), iar, pe de altă parte, rezerva ;ire caracter colectiv. Aşadar, singura condiţie ce nebuie respectată pentru a culege
achiesării şi noi, nu vor fi luaţi în calcul la stabilirea rezervei întrucât
acest drept revine numai moştenitorilor rezervatari care vin efectiv la
moştenire, adică numai acelora care îndeplinesc condiţiile cerute de lege
pentru a moşteni.
///. Calculul rezervei când vin la moştenire descendenţi de
gradul 11 sau de gradele următoare
Aşa cum am arătat, dacă la moştenire vin, în calitate de moştenitori
rezervatari, descendenţi de gradul I, cuantumul rezervei se va determina
în funcţie de numărul acestora, rezerva împărţindu-se între ei, în cote
egale. Dacă, însă, la moştenire vin, în aceeaşi calitate, descendenţi de
grad mai îndepărtat (gradul II sau următoarele), trebuie distinse două
ipoteze:
a) descendenţii de gradul 11 sau următoarele vin la moştenire
prin reprezentare;
Într-o astfel de ipoteză, potrivit opiniei unanim susţinute de literatura de
specialitate, rezerva se calculează în funcţie de numărul tulpinilor, adică
al descendenţilor de gradul I. Spre exemplu, defunctul are trei copii, însă
cel mai mare dintre aceştia, care are la rându-i, trei copii, este
predecedat. într-o astfel de ipoteză, deşi sunt 5 moştenitori rezervatari,
rezerva se va împărti în trei tulpini, nepoţii de fiu. care vin la moştenire
prin reprezentarea tatălui lor, culegând împreună tulpina acestuia.
Aşadar, în această ipoteză, rezerva este de 3/4 din moştenire, fiecărei
tulpini prespunzându-i 1/4 din moştenire. Cei trei nepoţi vor culege
împreună fracţiunea de 1/4, fiecăruia revenindu-i, aşadar, 1/12 din
moştenire.
b) descendenţii de gradul 11 sau următoarele vin la moştenire în nume
propriu.
In soluţionarea unei asemenea ipoteze, literatura de specialitate nu mai
este unanimă, propunând mai multe soluţii. Potrivit opiniei majoritare,
şi în acest caz rezerva se va stabili în funcţie de numărul descendenţilor
de gradul I şi nu în funcţie de numărul descendenţilor de grad
subsecvent, care vin efectiv la moştenire. Prin adoptarea acestei soluţii,
unicul sau cei doi descendenţi de gradul I ai defunctului nu pot influenţa
cuantumul rezervei prin renunţare la moştenire.
Potrivit altei opinii, însă, rezerva trebuie să se calculeze, în funcţie de
numărul descendenţilor de gradul II sau următoarele care vin la
moştenire în nume propriu şi nu pe tulpini. Deşi această soluţie
valorifică riguros regulile ce guvernează reprezentarea succesorală şi
rezerva succesorală (deci. litera legii), totuşi nu beneficiază de susţinere
doctrinară consistentă, întrucât determină efecte inadmisibile, ce ignoră
spiritul legii. Descendenţii defunctului de gradul I pot renunţa la
moştenire, influenţând astfel cuantumul rezervei. în scopul culegerii de
către descendenţii subsecvenţi a unei cote mai mari. O asemenea soluţie
devine inadmisibilă, întrucât rezerva este stabilită imperativ de lege,
neputând fi modificată prin voinţa moştenitorilor. Aceasta este raţiunea

rezerva succesorală, în afara calităţii de moştenitor rezervatar, ar fi, potrivit acestei opinii, aceea de a avei capacitate
succesorală, adică de a fi în viaţă la data deschiderii moşteniri. A se vedea, în acest sens, M. Eliescu, op. cit., p. 329-331.
 care ne determină şi pe noi să ne raliem primei soluţii, majoritară de
altfel. Potrivit unei alte opinii, ce le îmbină în parte pe primele doua,
stabilirea rezervei, în cazul venirii la moştenire a descendenţilor de
gradul II şi următoarele, se face în funcţie de numărul descendenţilor
defunctului de gradul I, pe tulpini, însă împărţirea acesteia între
descendenţii de grad subsecvent se face în mod egal, pe capete. în
această opinie, dispoziţiile art. 841 C.civ. vizează numai cuantumul
rezervei, nu şi modul de împărţire a acesteia.
4.3.2. Rezerva succesorală a ascendenţilor privilegiaţi ai
defunctului
Deşi clasa a II-a de moştenitori este formată atât din ascendenţi privi-
legiaţi, cât şi din colateralii privilegiaţi şi, în ciuda faptului că cei dintâi,
rude de gradul I, nu înlătură de la moştenire pe cei din urmă, rude de
gradul II-IV, beneficiază de rezervă numai ascendenţii privilegiaţi.
Noţiunea de ascendenţi privilegiaţi are aceeaşi semnificaţie, ca şi în
materia moştenirii legale. Sunt ascendenţi privilegiaţi părinţii
defunctului, din căsătorie, din afara acesteia, în măsura în care filiaţia a
fost stabilită în condiţiile legii sau din adopţie. Ascendenţii privilegiaţi
culeg rezerva numai în cazul în care defunctul nu are descendenţi sau
aceştia nu pot (fiind nedemni) sau nu vor (fiind renunţători) să vină la
moştenire.
Rezerva succesorală a părinţilor defunctului este de:
- 1/2 din masa succesorală, dacă vin la moştenire ambii părinţi;
Tot 1/2 din masa succesorală se va atribui părinţilor şi în cazul în care
numărul lor este mai mare de doi. în cazul adopţiei cu efecte restrânse,
încuviinţată înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 25/1997 (în
prezent abrogată), la moştenirea defunctului vin atât adoptatorii, cât şi
părinţii fireşti ai acestuia, aceştia împărţind în mod egal cota de 1/2 din
moştenire. De lege lata însă, adopţia nu poate fi decât cu efecte depline.
astfel încât la moştenirea adoptatului nu pot veni decât părinţii
adoptatori, Desfacerea sau desfiinţarea adopţiei are ca efect, însă,
redobândirea, de către părinţii fireşti, a drepturilor părinteşti, în general,
inclusiv a celor succesorale.
- 1/4 din masa succesorală, dacă vine la moştenire numai unul dintre
părinţi, indiferent că acesta este părinte firesc sau adoptator.Dacă unul
dintre părinţii defunctului este nedemn sau renunţător, rezerva se va
stabili având în vedere numai părintele care vine efectiv la moştenire.
4.3.3.Rezerva succesorală a soţul supravieţuitor al defunctului
Cuantumul rezervei soţului supravieţuitor
Potrivit art. 2 din Legea nr. 319/1944, rezerva soţului supravieţuitor
1/2 din cota succesorală ce i se cuvine, ca moştenitor legal . soţului
supravieţuitor are un cuantum diferit, în funcţie de clasa de_moştenitor
cu care vine in concurs.
Aşadar, pentru a determina rezerva soţului supraveţuitor este necesar să
fie dovedită, pe bază de probe, calitatea moştenitorilor cu care acesta
vine în concurs . Vor fi avuţi în vedere, evident numai acei moştenitori
care vin efectiv la moştenire (nefiiind nedemni, renuntători sau
exheredati..
//. Caracterele speciale ale rezervei soţului supravieţuitor
Rezerva soţului supravieţuitor prezintă următoarele particularităţi, faţă
de rezerva celorlalţi moştenitori rezervatari:
a) rezerva soţului supravieţuitor are caracter individual şi nu
colectiv, chiar şi în ipoteza în care acesta concurează cu alţi moştenitori
rezervatari;
b) rezerva soţului supravieţuitor este o cotă fixă (1/2). dintr-o cotă
variabilă (1/4, 1/3, 1/2, 3/4), în funcţie de clasa (subclasa) de
moştenitori, cu care vine în concurs. Rezerva soţului supravieţuitor este
o fracţiune raportată la întreaga moştenire a lui de cujus (1/2 din
întreaga moştenire) numai în cazul în care cel dintâi nu vine la
moştenire în concurs cu una dintre cele patru clase de moştenitori
legali, ci numai cu legatarii instituiţi de testator.

c) rezerva soţului supravieţuitor nu este o fracţiune raportată la

întreaga moştenire a lui de cujus, ci este o fracţiune raportată la o altă
fracţiune din moştenire .
~ ///. Imputarea rezervei soţului supravieţuitor asupra moştenirii
Ca privire la baza de raportare a rezervei soţului supravieţuitor, trebuie
distinse două situaţii:
a) Soţul supravieţuitor vine la moştenire în calitate de singur moştenitor
legal sau vine la moştenire în concurs cu alţi moştenitori legali,
nerezervatari, caz în care rezerva sa se impută asupra întregii moşteniri.
în consecinţă, cota legală, reprezentând rezerva soţului supravieţuitor, se
calculează prin raportare la întreaga moştenire, restul fiind împărţit între
moştenitorii nerezervatari, potrivit regulilor devoluţiunii legale a moşte-
nirii sau revenind legatarilor, potrivit voinţei testatorului.
b) Soţul supravieţuitor vine la moştenire alături de alţi moştenitori
legali rezervatari, ipoteză ce a primit, din partea doctrinei, două soluţii
diferite.
Astfel, potrivit unei opinii , rezerva soţului supravieţuitor nu se calcu-
lează din întreaga moştenire, ci se va imputa exclusiv asupra cotităţii
disponibile, fără a aduce atingere rezervei celorlalţi moştenitori rezer-
vatari. în această opinie, se calculează mai întâi rezerva celorlalţi moşte-
nitori rezervatari (descendenţi şi ascendenţi privilegiaţi) şi numai apoi
rezerva soţului supravieţuitor, prin raportare la cotitatea disponibilă.
Ceea ce va rămâne după defalcarea rezervei soţului supravieţuitor din
cotitatea disponibilă se va cuveni celorlalţi moştenitori legali
(nerezervatari) şi legatarilor. O astfel de soluţie este inechitabilă,
întrucât, pe de o parte, ignoră spiritul Legii nr. 319/1944, iar, pe de altă
parte, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi dobândesc cote mai mari
decât cele stabilite de legiuitor în cadrul devoluţiunii legale a moştenirii,
iar ceilalţi moştenitori nerezervatari sau legatari) dobândesc mai puţin
decât a intenţionat legiuitorul, respectiv testatorul.
Încercând să ofere acestei probleme foarte controversate o soluţie mai
echitabilă, literatura de specialitate a formulat o a doua opinie, care, deşi
nu este în afara oricărei critici, este singura acceptabilă de lege lata.
Potrivit acesteia, rezerva soţului supravieţuitor se va imputa asupra
întregii moşteniri, micşorând astfel rezerva celorlalţi moştenitori
rezervatari cu care vine în concurs şi, implicit, cotitatea disponibilă.
Adoptarea acestei soluţii este rezultatul interpretării logice (cu ajutorul
argumentului a pari) a dispoziţiilor Legii nr. 319/1944, potrivit cărora.
în materia moştenirii legale, drepturile succesorale ale soţului
supravieţuitor restrâng drepturile succesorale ale rudelor defunctului, ce
fac parte din cele patru clase de moştenitori legali. în materia moştenirii
legale, cota de care I beneficiază în puterea legii soţul supravieţuitor se
impută asupra întregii moşteniri, restrângând drepturile succesorale ale
celorlalţi moştenitori. Similar, în materia moştenirii testamentare,
rezerva soţului supravieţuitor se impută asupra întregului patrimoniu
succesoral, diminuând rezerva celorlalţi moştenitori rezervatari. Aşadar,
în ipoteza concursului dintre soţul supravieţuitor şi ceilalţi moştenitori
rezervatari ai defunctului, se va determina mai întâi, prin raportare la
întreaga masă succesorală, rezerva soţului supravieţuitor, apoi rezerva
celorlalţi moştenitori rezervatari. restul constituind cotitate disponibilă .

IV. Cotitatea disponibilă.specială a soţului supravieţuitor în

concurs cu copiii defunctului dintr-o căsătorie anterioară
A. Reglementarea cotităţii disponibile speciale
Soţul supravieţuitor nu poate fi gratificat de către defunct, în ipoteza
în care acesta vine la moştenire în concurs cu copiii defunctului,
rezultaţi dintr-o căsătorie anterioară, în limitele cotităţii disponibile
ordinare (reglementată de art. 841 C.civ. şi art. 2 din Legea nr.
319/1944), ci numai în limitele unei cotităţi disponibile speciale, care
este egală cu partea copilului care a luat cel mai puţin, neputând depăşi,
în nici un caz, un sfert din moştenire (art. 939 C.civ. ). Cotitatea
disponibilă specială, instituită de Codul civil, în favoarea soţului
supravieţuitor, care vine în concurs cu copiii defunctului dintr-o
căsătorie anterioară, este menită să apere interesele acestora din urmă.
Spre exemplu, dacă la moştenirea lui de cujus au chemare copilul
acestuia, rezultat dintr-o căsătorie anterioară şi soţul supravieţuitor,
acesta din urmă nu va putea culege din moştenire, cu titlu de
liberalitate, mai mult 1/4 cât reprezintă rezerva copilului defunctului
(şi. în egală măsură, cotitatea disponibilă specială), deşi, în absenţa
prevederilor art. 939 C.civ., soţul supravieţuitor ar fi putut culege, ca
efect al gratificării ½ din moştenire, reprezentând cotitatea disponibilă
ordinară.
B. Semnificaţia termenilor utilizaţi de legiuitor în cuprinsul art.
939C.civ.
Expresia „copii dintr-alt maritagiu" folosită de legiuitor în textul de lege
la care facem referire este circumscrisă, potrivit literaturii de specia-
litate, nu numai copiilor rezultaţi dintr-o altă căsătorie, ci şi copiilor
rezultaţi din afara căsătoriei şi chiar celor adoptaţi de defunct, în măsura
în care data concepţiei acestora se plasează în timp, anterior încheierii
ultimei căsătorii de către defunct. Această interpretare extensivă a
dispoziţiilor Codului civil este justificată, întrucât Codul familiei a
consacrat principiul asimilării copiilor rezultaţi din afara căsătoriei sau
din adopţie, cu copiii rezultaţi din căsătorie.
 De asemenea, prin „copii" trebuie să înţelegem, nu numai descen-
denţii defunctului de gradul 1, ci şi descendenţii acestuia din grade sub-
secvente, indiferent că aceştia vin (efectiv) la moştenire, în nume
propriu sau prin reprezentare.
Termenul de „dăruire", de asemenea folosit de legiuitor în cuprinsul
art. 939, trebuie circumscris nu numai donaţiilor, ci şi legatelor'. în
consecinţă, descendentul defunctul, rezultat dintr-o altă căsătorie sau din
afara căsătoriei, se poate prevala de dispoziţiile art. 939 C.civ., în urmă-
toarele cazuri":
a) defunctul a făcut, în timpul ultimei căsătorii, donaţii soţului supra
vieţuitor. Vor fi asimilate donaţiilor făcute în timpul căsătoriei şi cele
făcute anterior încheierii acesteia, dacă se dovedeşte că perspectiva
încheierii căsătoriei a constituit cauza impulsivă şi determinantă a
actului cu titlu gratuit, ce a atras diminuarea patrimoniului defunctului.
Trebuie
avute în vedere însă, în toate cazurile numai donaţiile care nu sunt
supuse raportului.
b)defunctul a lăsat legate în favoarea soţului supravieţuitor. Nu
prezintă importanţă data testamentului, întrucât dispoziţiile art. 939
C.civ. vor opera în toate cazurile.
c) defunctul a dezmoştenit prin testament copiii rezultaţi din afara
căsătoriei sau pe cei asimilaţi acestora, iar de această exheredare
urmează să profite soţul supravieţuitor.
C. Determinarea cuantumului cotităţii disponibile speciale în condiţiile
intrării în vigoare a Legii nr. 319/1944. care a inclus soţul supravieţuitor
în categoria moştenitorilor legali (şi rezervatari, în acelaşi timp),
determinarea cuantumului cotităţii disponibile speciale a acestuia este
dificil de realizat, întrucât presupune corelarea dispoziţiilor legii
menţionate cu cele ale art. 939 C.civ.
În literatura de specialitate, s-a apreciat, în unanimitate, că dispoziţiile
Codului civil care consacră cotitatea disponibilă specială a soţului supra-
vieţuitor rămân în vigoare, nefiind abrogate, nici expres şi nici indirect,
prin Legea nr. 319/1944.
De asemenea, nu generează controverse nici problema raportului dintre
cele două cotităţi disponibile (ordinară şi specială), care nu se
cumulează, cotitatea disponibilă specială (care este mai mică) impu-
tându-sc asupra cotităţii disponibile ordinare (care este mai mare).
Pentru ipoteza în care defunctul a fost căsătorit de mai multe ori şi a
dispus în favoarea unora dintre soţi sau în favoarea tuturor soţilor prin
liberalităţi s-au conturat două soluţii. Potrivit uneia dintre acestea", într-
o astfel de ipoteză, trebuie avută în vedere3 aceeaşi cotitate disponibilă
specială. Potrivit însă celei de-a doua soluţii , ce beneficiază de susţinere
majoritară, fiind considerată corectă numai soţul din ultima căsătorie a
defunctului nu poate fi gratificat cu depăşirea limitelor cotităţii disponi-
bile speciale.
O foarte controversată problemă este reprezentată de determinarea
cuantumului cotităţii disponibile speciale şi a celei ordinare, precum şi
de atribuirea diferenţei dintre acestea. In literatura de specialitate, au
fost oferite acestor probleme mai multe soluţii . Cea care s-a impus,
însă, foloseşte un sistem de calcul, care presupune parcurgerea
următoarelor etape:
a) deducerea rezervei soţului supravieţuitor, prin raportare la întreaga
moştenire (1/2:1/4=1/8);
b) deducerea rezervei descendentului, rezultat din afara căsătoriei,
prin raportare la restul (7/8) moştenirii (1/2:7/8=7/16);
c) însumarea rezervei soţului supravieţuitor (1/8) şi a rezervei
descendentului (7/16), rezultând întreaga rezervă cuvenită
moştenitorilor iezervatari - 9/16 (1/8+7/16=9/16);
d) scăderea rezervei moştenitorilor rezervatari din întreaga masă
succesorală, pentru a rezulta cotitatea disponibilă ordinară (1-
9/16=7/16);
e) deducerea cotităţii disponibile speciale (în exemplul nostru 1/4)
dinicotitatea disponibilă ordinară (7/16), cu respectarea celor două
condiţii: cotitatea disponibilă specială să nu fie mai mare decât partea
copilului
care a luat cel mai puţin şi să nu depăşească 1/4 din moştenire. Rezulţi
fracţiunea de 3/16 (7/16-1/4=3/16), ca reprezentând cotitatea
disponibila specială.
f) diferenţa dintre cotitatea disponibilă ordinară (7/16) şi cotitatea
disponibilă specială (1/4), adică 3/16 din moştenire, va reveni, dacă
defunctul nu a dispus altfel, soţului supravieţuitor, într-o proporţie de l/4
(1/4x3/16=3/64) şi descendentului defunctului, într-o
proporţie de (3/4x3/16=9/64).

În concluzie, soţul supravieţuitor va primi:

a) 1/8, reprezentând rezerva succesorală;
b) 1/4, reprezentând cotitatea disponibilă specială;
3/64 reprezentând diferenţa cuvenită din restul de 3/16. Aşadar,
soţul supravieţuitor va primi o fracţiune de 27/64. Copilul
defunctului din căsătoria anterioară va primi:
c) 7/16, reprezentând rezerva succesorală;
9/64, reprezentând diferenţa cuvenită din 3/16.Aşadar, copilul
defunctului din căsătoria anterioară va primi o fracţiune de
37/64.
4.4. Calculul rezervei şi al cotităţii disponibile
Existând moştenitori rezervatari, moştenirea cuprinde două părţi:
a) rezerva, ce se cuvine moştenitorilor rezervatari şi de care defunctul
nu poate dispune, în mod valabil, în favoarea altor persoane;
b) cotitatea disponibilă, de care defunctul poate dispune în mod liber.
Rezerva şi cotitatea disponibilă reprezintă cote procentuale asupra
masei succesorale. Aşadar, pentru ca acestea să fie calculate, este
necesar să fie determinată masa succesorală (denumită şi masă de
 calcul), întrucât aceasta constituie baza de referinţă. Alături de averea
efectiv lăsată de defunct la data deschiderii moştenirii, masa
succesorală cuprinde şi donaţiile făcute de defunct în timpul vieţii.
Aşadar nu trebuie pus semnul egalităţii între masa succesorală şi averea
efectiv lăsată de defunct. Dacă, prin liberalităţile (donaţii şi legate)
făcute de defunct, a fost încălcată rezerva moştenitorilor rezervatari, se
va proceda la reducţiunea liberalităţilor excesive. Rezultă, deci, că
stabilirea masei de calcul reprezintă operaţia ce I trebuie realizată, mai
înainte de reducţiunea liberalităţilor excesive.
Stabilirea masei de calcul presupune, potrivit dispoziţiilor art. 849 I
C.civ., realizarea următoarele operaţiuni:
a) stabilirea activului brut al moştenirii prin determinarea valorii
bunurilor existente, în patrimoniul succesoral, la data deschiderii
moştenirii;
a) scăderea datoriilor succesiunii, [din activul brut, Astfel încât va fi
determinat activul net;
c) (reunirea fictivă, la activului net, a valorii donaţiilor făcute de
defunct, în timpul vieţi
4.4.1. Stabilirea activului brut al moştenirii
Această operaţiune presupune identificarea tuturor bunurilor, mobile
corporale şi incorporale (precum drepturile de creanţă şi drepturile de
proprietate intelectuală) şi imobile, ce au aparţinut defunctului la data
deschiderii moştenirii, inclusiv cele lăsate legate. Nu vor fi avute în
vedere însă, la determinarea activului brut al moştenirii:
- bunurile lipsite de valoare patrimonială, precum amintirile de familie,
reprezentate de hârtii de familie, portrete, diplome etc;
- creanţele insolvabile sau nesigure, precum creanţa ce nu poate fi
valorificată, întrucât debitorul său se află într-o stare de insolvabilitate
notorie;
- drepturile viagere care se sting la moartea titularului, precum
dreptul de uzufruct, dreptul de abitaţie, creanţa de întreţinere, renta
viageră, dreptul la pensie;
-drepturile care se reîntorc în patrimoniul lui de cujus, Ia deschiderea
moştenirii acestuia, întrucât moartea sa a constituit o condiţie
rezolutorie sau un termen incert extinctiv (spre exemplu, în contractul
de donaţie s-a stipulat, în temeiul dispoziţiilor art. 825 C.civ.,
reîntoarcerea bunului donat în patrimoniul donatorului în ipoteza
predecesului donatarului) ;
-fructele naturale sau civile percepute sau ajunse la scadenţă, după
data deschiderii moştenirii, precum şi adăugirile ori îmbunătăţirile"
aduse unor bunuri din moştenire, după data decesului lui de cujus;
-indemnizaţia de asigurare de persoane, plătită de asigurător terţului
beneficiar al asigurării, întrucât face parte din patrimoniul
asigurătorului şi nu din cel al defunctului asigurat'.
Fiind identificate, bunurile ce au aparţinut defunctului la data deschi-
derii moştenirii trebuie evaluate, prin raportare la data decesului
acestuia.
Cu privire la dreptul de creaţie intelectuală, a cărui valoare nu poate fi
determinata în momentul deschiderii succesiunii, literatura de specia-
litate a apreciat că o soluţie echitabilă ar fi aceea care ar permite ca
legatarul, în concurs cu moştenitorul rezervatar, să dobândească, încă
de la momentul deschiderii moştenirii, din celelalte bunuri ale
moştenim. atât cotitatea disponibilă din dreptul de creaţie intelectuală,
cât şi din cotitatea disponibilă din indemnizaţia aferentă.
4.4.2. Stabilirea activului net al moştenirii
Activul net al moştenirii se obţine, prin scăderea pasivului succesoral
(a obligaţiilor patrimoniale ale defunctului de la data deschiderii
moştenirii din activul brutal moştenirii. _
Articolul 849 Cod civ. prevede că trebuie scăzute datoriile succesiunii
numai după ce a avut loc si reunirea fictivă la activul brut a valorii
donaţiilor, făcute de defunct.
Dacă ar fi urmată ordinea dispusă de legiuitor, am întâmpina, două
impedimente:
- s-ar diminua sau chiar s-ar desfiinţa, însă numai în cazul moşteni-
rilor insolvabile, rezerva şi cotitatea disponibilă;
- creditorii chirografari şi-ar satisface creanţele, în toate cazurile
(independent de caracterul solvabil sau insolvabil al moştenirii) şi din
valoarea donaţiilor făcute de defunct în timpul vieţii, deşi acestea nu
mai formează gajul lor general .
În temeiul acestor considerente, achiesăm la orientarea unanimă a
doctrinei şi jurisprudenţei de a inversa operaţiile în discuţie.
Din pasivul succesoral fac parte toate obligaţiile cu caracter patri-
monial ale defunctului, existente la data deschiderii moştenirii, inclusiv
datoriile acestuia faţă de moştenitori (precum cheltuielile de înmormân-
tare, cheltuielile efectuate cu administrarea şi conservarea patrimoniului
succesoral). Nu fac însă, parte din pasivul succesiunii următoarele cate-
gorii de datorii:
- datoriile personale ale moştenitorilor, precum taxele succesorale sau
onorariile;
- obligaţiile asumate intuitu personae de defunct, care s-au stins prin
moartea acestuia, precum obligaţia legală de întreţinere, datorată în
temeiul dispoziţiilor Codului familiei sau obligaţiile asumate în calitate
de antreprenor, mandatar etc;
- obligaţiile civile imperfecte (denumite şi obligaţii naturale), precum
cele stinse prin efectul prescripţiei extinctive.
4.4.3. Reunirea fictivă a valorii donaţiilor făcute de defunct
Pentru a se realiza calculul rezervei şi al cotităţii disponibile este
necesar să fie reunită fictiv la activul net şi valoarea donaţiilor făcute de
defunct în timpul vieţii. Sunt protejate astfel, interesele moştenitorilor
rezervatari nu numai împotriva liberalităţilor mortis causa excesive, ci şi
împotriva celor inter vivos, de asemenea excesive.

Pentru realizarea unui calcul corect al cotităţii disponibile şi I rezervei, se

impune, cu necesitate, relevarea următoarelor aspecte:
a) reunirea donaţiilor este numai fictivă (pentru calcul) şi nu reală
Reunind fictiv valoarea donaţiilor la activul net al moştenirii, se poate
verifica dacă liberalităţile dispuse de defunct se încadrează în linia
cotităţii disponibile, Numai dacă această cotă este depăşită, se pune
problema aducerii efective la masa succesorală a bunurilor donate.
b) sunt supuse reunirii fictive toate donaţiie dispuse de defunct în timpul
vieţii, indiferent că sunt donaţii propriu-zişe (realizate în formă autentică
donaţii indirecte, donaţii simulate sau daruri manuale, indiferenţi
sunt sau nu cu sarcini, indiferent de faptul că donatar este un moşteni)
al donatorului sau un terţ, indiferent că sunt sau nu scutite de raport.
Cât priveşte donaţiile cu sarcină, reunirea fictivă va viza numai diferenţa
dintre valoarea bunului donat şi sarcină1. Similar, donaţiile remuneratorii vor
fi supuse reunirii numai în ceea ce priveşte diferenţa din valoarea bunului
donat şi valoarea serviciilor prestate.
/. Gratuităţi care nu sunt supuse reunirii
Nu sunt supuse reunirii fictive, potrivit art. 759 C.civ., întrucît constituie
veritabile liberalităţi acele gratuităţi făcute în scopul îndeplinim unor
îndatoriri sociale, precum:
- cheltuielile de hrană, întreţinere, educaţie şi învăţătură, chiar Jad
defunctul nu avea obligaţia legală de întreţinere faţă de acea persoana; |
- darurile obişnuite, donaţiile remuneratorii şi darurile de nuntă, dai au
valoare obişnuită;
- cheltuielile de nuntă.
De asemenea, nu este supusă reunirii fictive valoarea bunurilor înstrăinate
cu titlu oneros, mai puţin în ipoteza în care moştenitorii rezervatari
dovedesc, prin orice mijloc de probă, că actul cu titlu oneros deghizează o
donaţie.
4.5. Reducţiunea liberalităţilor excesive
4.5.1. Noţiunea reducţiunii liberalităţilor excesive şi reglementarea
legală a acesteia
Reducţiunea liberalităţilor excesive este sancţiunea ce lipseşte de
eficacitate liberalităţile făcute de defunct, ce aduc atingere rezervei succe-
sorale". Substanţa noţiunii de reducţiune a liberalităţilor excesive rezultă
din dispoziţiile art. 847 C.civ., potrivit cărora „Liberalităţile prin act sau
filtre vii sau prin testament, când vor trece peste cotitatea disponibilă, vor
fi reduse la această parte".
Reducţiunea liberalităţilor excesive nu atrage nulitatea acestora,
desfiinţîndu-le retroactiv. Aşadar, reducţiunea liberalităţilor excesive nu
trebuie confundată cu nulitatea. Aceasta din urmă este sancţiunea ce
intervine ca urmare a încheierii contractului de donaţie sau întocmirii tes-
tamentului, cu ignorarea condiţiilor de validitate, prevăzute de lege, în
timp ce reducţiunea vizează un contract de donaţie sau un legat, valabil
formate, însă care aduc atingere unei limite legale, anume rezervei
succesorale. Dacă nulitatea intervine pentru cauze anterioare sau
concomitente încheierii actului, reducţiunea intervine pentru cauze
ulterioare încheierii actului. în mod valabil.
 Sunt supuse reducţiunii nu numai donaţiile făcute de defunct în timpi
vieţii, ci şi legatele, indiferent că acestea sunt universale, cu titlu
universal sau cu titlu particular.
în toate cazurile (donaţie sau legat) problema reducţiunii se ptiu
numai după deschiderea moştenirii". De asemenea, se pune problem
reducţiunii, independent de faptul că gratificat prin liberalitatea excesiva
este un terţ ori un moştenitor, rezervatar sau nerezervatar.
4.5.2. Persoanele care pot invoca reducţiunea
Potrivit dispoziţiilor art. 848 C.civ., reducţiunea liberalităţilor „nu vi
putea fi cerută decât numai de erezii rezervatari, de erezii acestora sau de
cei care înfăţişează drepturile lor. Rezultă aşadar, că reducţiunea
liberalităţilor excesive poate fi invocată numai de următoarele persoane':
- moştenitorii rezervatari, care vin efectiv la moştenire;
în ipoteza pluralităţii de moştenitori rezervatari, aceştia pot cere în
mod colectiv reducţiunea liberalităţilor excesive. Nu trebuie confundat
însă, modul de exercitare a dreptului de a cere reducţiunea, care poate ii
individual sau colectiv, cu caracterul acestui drept, care este întotdeauna
individual. în virtutea caracterului individual al dreptului la reducţiune.
renunţarea unuia dintre moştenitorii rezervatari la exerciţiul acestuia
atrage reducerea liberalităţilor numai în măsura întregirii rezervei celor-
lalţi moştenitori rezervatari.
- dacă moştenitorul rezervatar moare după deschiderea moştenirii faţă
de care are această calitate, dar mai înainte de a exercita dreptul de
reducţiune, acest drept se transmite propriilor moştenitori;
Dacă moştenitorul rezervatar are un singur moştenitor, acesta are alegerea între a
exercita şi a renunţa la dreptul de reducţiune. Dacă există mai mulţi moştenitori, este
preferabil, pentru a fi evitate orice dificultăţi, ca aceştia să opteze unitar cu privire la
dreptul de reducţiune, fie în sensul de a renunţa la el , fie în sensul de a-1 exercita.
Dificultăţi apar numai în ipoteza în care moştenitorii rezervatarului nu au aceeaşi
opţiune cu privire la dreptul moştenit, unii dorind invocarea lui, alţii renunţând la el.
în toate cazurile, însă, întrucât dreptul la reducţiune are caracter individual, renun-
ţarea la acesta, de către unii dintre moştenitorii rezervatarului, nu aduce atingere
dreptului celorlalţi de a-1 exercita.
- succesorii universali sau cu titlu universal ai moştenitorului «inversai rezervatar
sau creditorii moştenitorului rezervatar, în calitate de persoane „care înfăţişează
drepturile" moştenitorilor rezervatari. Aşadar, prin „persoane care înfăţişează
drepturile moştenitorilor rezervatari" sunt desemnaţi avânzii-cauză.
Succesorii cu titlu particular ai moştenitorului rezervatar (precum cumpărătorul sau
donatarul unui bun individual determinat din moştenire) i sunt avânzi-cauză ai
acestuia, astfel încât aceştia nu pot exercita dreptul la reducţiune.
Cât priveşte creditorii moştenitorului rezervatar, în principiu, aceştia i pot exercita
dreptul la reducţiune. Pentru a identifica situaţiile de excepţie, în care aceştia pot
invoca dreptul în discuţie trebuie să distingem între următoarele ipoteze:
a) moştenitorul rezervatar acceptă moştenirea pur şi simplu, având astfel loc
contopirea patrimoniului succesoral, cu patrimoniul propriu al moştenitorului, caz în
care creditorii personali ai defunctului pot cere
itducţmnea liberalităţilor (donaţii sau legate) excesive;
b) moştenitorul rezervatar acceptă moştenirea sub beneficiu de inventar. astfel încât
nu are loc contopirea patrimoniului succesoral, cu patrimoniul propriu al
moştenitorului, caz în care creditorii personali ai defunctului nu pot cere
reducţiunea, nici a donaţiilor (întrucât bunurile donate au ieşit definitiv din
patrimoniul defunctului şi nu formează obiectul dreptului lor de gaj general), nici a
legatelor.
Deşi creditorii defunctului nu pot cere reducţiunea în ipoteza acceptăm moştenirii,
de către moştenitorul rezervatar, sub beneficiu de inventar, totuşi aceştia
pot cere achitarea datoriilor defunctului faţă d cu prioritate în raport cu
legatele. Această cerere este întrutotul justificat întrucât dreptul de gaj
general al creditorilor chirografari ai defunctului exercită asupra
activului brut al moştenirii, în timp ce legatele se execuţi asupra
activului net al moştenirii, iar în ipoteza existenţei moştenitorii
rezervatari numai în limita cotităţii disponibile.
În ipotezele în care creditorii moştenitorului rezervatar au exerciţiul
dreptului la reducţiune, drept ce nu are caracter strict personal, acostase
poate realiza pe calea acţiunii oblice (art. 974 C.civ.).
Întrucât dreptul la reducţiune vizează tocmai donaţiile şi legate,
donatarii şi legatarii nu pot cere ei înşişi reducţiunea liberalităţilor de
care au beneficiat. în caz de pluralitate de donatari, aceştia pot cere
numai respectarea ordinii legale de reducţiune a liberalităţilor excesive 1.
4.5.3. Ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive
Este necesară cunoaşterea ordinii în care operează reducţiunea libera-
lităţilor excesive numai în ipoteza în care defunctul a realizat mai multe
liberalităţi. Codul civil, în art. 850, 852 şi 853, stabileşte regulile privind
ordinea în care liberalităţile sunt supuse reducţiunii.
Astfel:
a) legatele se reduc înaintea donaţiilor [art. 850 alin. (1) C.civ.];
Instituirea de către legiuitor a acestei reguli, cu caracter imperativ, ce
nu poate fi schimbată prin voinţa defunctului, are la bază următorcle
raţionamente:
- legatele produc efecte de la data deschiderii moştenirii, spre
deosebire de donaţii care produc efecte de la momentul încheierii lor.
Aşadar, în timp, donaţiile sunt anterioare legatelor, presupunându-se ci
cele dintâi, cel puţin în parte, sunt făcute din cotitatea disponibilă şi este
firesc ca reducţiunea să vizeze, cu prioritate, ultimele liberalităţi dispuse,
- prin reducerea cu prioritate a donaţiilor, în concurs cu legatele, s-ar
aduce atingere principiului irevocabilităţii donaţiilor;
- prin inversarea ordinii impuse de legiuitor, s-ar aduce atingere şi
principiului prior tempore potiorjure.
b)legatele se reduc, toate deodată şi în mod proporţional, indiferent că
sunt universale, cu titlu universal sau cu titlu particular şi indiferent că au
fost cuprinse, în acelaşi testament sau în testamente diferite (art. 852
C.civ.).
Instituirea de către legiuitor a acestei reguli, cu caracter dispozitiv, ce
poate fi schimbată prin voinţa defunctului, are la bază raţionamentul că
toate legatele produc efecte de la aceeaşi dată (decesul testatorului).
în mod excepţional, art. 853 C.civ. oferă testatorului posibilitatea de a
stabili, prin propria voinţă, ordinea reducţiunii legatelor. Acesta poate
dispune ca unul sau mai multe legate să fie preferate celorlalte, adică
legatele preferate să fie supuse reducţiunii numai dacă rezerva succeso-
rală poate fi întregită, prin reducerea celorlalte.
c) donaţiile se reduc succesiv, începând cu ultima [art. 850 alin. (2)
C.civ.].
În virtutea acestei reguli, dacă cea din urmă donaţie nu este îndestu-
lătoare pentru întregirea rezervei' succesorale, se va trece la reducerea
următoarei donaţii.
Raţionamentele ce au stat la baza instituirii acestei reguli imperative
sunt determinate, ca şi în cazul celei dintâi, de grija de a nu se aduce
atingere principiului irevocabilităţii donaţiilor, precum şi principiului
prior tempore potior jure. Şi în acest caz, se presupune că au adus
atingere rezervei succesorale, donaţiile mai nou dispuse.
Fiind de ordine publică, regula potrivit căreia donaţiile sunt supuse
reducţiunii în ordine cronologică inversă nu poate fi modificată prin
voinţa donatorului, indiferent că aceasta ar fi exprimată în liberalităţi
inter mos sau mortis causa . în mod excepţional, donatorului i se
recunoaşte dreptul de a dispune ordinea reducţiunii donaţiilor care au
aceeaşi dată. Dacă donatorul nu-şi exprimă voinţa în acest sens,
donaţiile având aceeaşi dată vor fi supuse reducţiunii, ca şi legatele,
simultan şi proporţional cu valoarea lor.
In ipoteza în care gratificatul, prin donaţia supusă reducţiunii. este
insolvabil, va fi supusă acestei operaţiuni donaţia anterioară".
Prezintă, aşadar, importanţă deosebită data realizării donaţiei. Aceal
nu ridică dificultăţi în cazul donaţiilor propriu-zise (realizate prind
autentic). în cazul celorlalte donaţii (neautentice, precum donaţiileindinfl
donaţiile simulate şi chiar darul manual), reducţiunea va avea în vefl
momentul când acestea au primit dată certă, în condiţiile ari. 1182 C.civ.
în literatura de specialitate1, a fost semnalată şi problema reducţia
liberalităţilor indirecte", acestea reprezentând sarcinile ce grevează Itoş
lităţile directe. Liberalităţile indirecte sunt supuse reducţiunii numai
dada întrunesc două condiţii:
- sarcina este prevăzută în favoarea unei terţe persoane şi nu a donata-
rului, constituind astfel o stipulaţie pentru altul;
- intenţia legiuitorului a fost de a gratifica.
în virtutea principiului accesorium sequitur principale, reducţiuna
liberalităţii directe va atrage şi reducţiunea liberalităţii indirecte. întrucât
liberalităţile indirecte au aceeaşi dată ca şi liberalităţile directe, pccarelt
grevează, reducţiunea acestora se va face simultan şi proporţional ci
valoarea lor.
4.5.4. Căile procedurale de exercitare a dreptului la reducţiune
Reducţiunea nu operează de drept, din oficiu, ci trebuie cerută
Reducţiunea poate fi realizată, atât pe cale convenţională, cât şi pe cale
judecătorească.
A. reducţiunea pe cale convenţională;
între moştenitorii rezervatari, pe de o parte şi donatarii şi legatarii în
favoarea cărora a dispus defunctul, pe de altă parte, poate interveni o
înţelegere în legătură cu liberalităţile excesive, ce au depăşit limitele
cotităţii disponibile. Fiind un veritabil contract, convenţia părţilor
privind reducţiunea nu poate fi revocată unilateral, însă poate fi anulată
sau declarată nulă, pentru nerespectarea condiţiile generale de validitate.
Modalităţile de realizare a reducţiunii convenţionale (extrajudiciare),
reglementate de dispoziţiile Legii nr. 36/1995, sunt următoarele:
a) reducerea liberalităţilor până la limitele legii, de către notarul
public, în baza acordului celor interesaţi [art. 82 alin. (3)];
b) împărţirea bunurilor prin bună-învoială [art. 81 alin.
(3)].
B. reducţiunea judiciară.
În absenţa acordului celor interesaţi, reducţiunea liberalităţilor exce-
sive se va realiza pe calc judiciară. Calea de urmat diferă, după cum
bunurile ce au format obiectul liberalităţii se află în posesia gratificatului
sau a moştenitorilor rezervatari.
a) Ipoteza întâlnită frecvent în practică se caracterizează prin
faptul că bunurile ce au format obiectul liberalităţii se află la gratificat
(de regulă, la donatar şi numai în mod excepţional la legatar).
Moştenitorii rezervatari sunt îndreptăţiţi, într-o astfel de ipoteză, să
promoveze acţiunea în reducţiune, aceasta având caracter personal şi
patrimonial. Nefiind o acţiune reală, moştenitorul rezervatar nu poate
urmări bunurile, ce au1 54 format obiectul liberalităţii excesive, în mâinile
terţilor subdobânditori
Din caracterul personal şi patrimonial al acţiunii în reducţiune, rezultă
următoarele consecinţe:
- nu poate avea calitatea de reclamant, decât moştenitorul a cărui
rezervă este afectată prin liberalitatea excesivă;
- acţiunea în reducţiune poate fi promovată numai în limitele cotei
de rezervă cuvenită reclamantului;
-de admiterea acţiunii în reducţiune nu poate profita decât reclamantul;
Rezultă, aşadar, că acţiunea în reducţiune este divizibilă.
- acţiunea în reducţiune, fiind prescriptibilă extinctiv, trebuie promo-
vată în termenul general de prescripţie extinctivâ de 3 ani. Ca reguli
acest termen începe să curgă de la data deschiderii succesiunii. Pcnlm
situaţiile excepţionale, în care rezervatarul nu cunoaşte, din motive ce
nu-i pot fi imputate, despre existenţa unor liberalităţi excesive, termenul
de prescripţie începe să curgă, de la momentul la care acesta a Iuat
cunoştinţă sau trebuia să ia cunoştinţă de existenţa lor.
b) Dacă moştenitorii rezervatari se află în posesia bunurilor ce au
format obiectul liberalităţilor excesive (ceea ce poate fi întâlnit în cazul
legatelor), beneficiarii liberalităţilor excesive pot cere predarea acestora.
pe cale de acţiune (acţiunea de predare a legatului, petiţia de creditate
etc). în apărare, moştenitorul rezervatar îi poate opune reclamantului, pe
cale de excepţie, reducţiunea3 sau poate formula o acţiune
reconvenţională, în acest sens .
Moştenitorului rezervatar din această ipoteză nu i se poate opune
54
Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 33/1967, CD. 1967, p. 129; Tribunalul Suprem, secţia
civilă, decizia nr. 2019/1967, R.R.D. nr. 5/1968, p. 161.
prescripţia, întrucât a exercitat în fapt toate prerogativele rezultând din
calitatea sa, neputându-i-se, astfel, reproşa neglijenţa'
5. 1.Raportul donaţiilor
Legea prezumă că, prin donaţiile făcute în favoarea unor persoane
foarte apropiate (precum soţul supravieţuitor şi descendenţii), defunctul
nu a intenţionat să avantajeze pe donatar, în detrimentul celorlalţi moşte-
nitori legali, faţă de care are, de altfel, aceeaşi afecţiune, ci numai a reali-
zat un avans asupra moştenirii, ce i se cuvine acestuia prin lege. Numai
în baza unui astfel de raţionament, se justifică raportarea donaţiilor.
Spre exemplu, operează raportarea donaţiilor în următoarea ipoteză:
de cujus lasă la moartea sa trei copii şi bunuri în valoare de 40.000,001)
lei. însă, cu ocazia celebrării căsătoriei fiului cel mare, defunctul 1-a
gratificat pe acesta cu bunuri în valoare de 20.000 lei. La deschiderea
moştenirii, masa succesorală nu va fi împărţită în trei părţi egale, ci la
bunurile în valoare de 40.000 de lei va fi adăugată valoarea donaţiei (de
20.000 de lei) primită de fiul cel mare. Drept urmare, masa succesorală
va fi în valoare de 60.000 de lei. Procedându-se la împărţirea moştenirii,
potrivit regulilor stabilite de lege în materie, fiul cel mare va păstra
bunurile în valoare de 20.000 de lei, primite prin donaţie, iar ceilalţi doi
fraţi ai acestuia vor împărţi în cote egale, bunurile în valoare de 40.000
de lei. Ca urmare a împărţirii moştenirii prin raportarea donaţiilor făcute
de defunct în timpul vieţii sale, s-a asigurat o deplină egalitate între
rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad.
Obligaţia anumitor moştenitori legali de a raporta donaţiile primite de
la defunct este reglementată prin norme cu caracter supletiv, astfel încât
defunctul poate dispune în favoarea acestora, de o manieră definitivă
(preciputară), prin donaţii scutite de raport. Beneficiind de o donaţie
scutită de raport, donatarul adaugă valoarea acesteia la cota legală din
moştenire.
5.2. Domeniul de aplicare a raportului
Aplicabilitatea raportului donaţiilor trebuie analizată, atât din punctul
de vedere al persoanelor care sunt ţinute de această obligaţie (debitorii
obligaţiei de raport), cât şi din punctul de vedere al actelor vizate (donaţii
şi/sau legate).
a) Raportul donaţiilor priveşte numai anumiţi moştenitori legali (des-
cendenţii defunctului şi soţul supravieţuitor al acestuia); Din categoria
moştenitorilor legali numai descendenţii şi soţul supravieţuitor (când
vine în concurs cu descendenţii) sunt ţinuţi de obligaţia de a raporta
donaţiile, făcute de defunct în favoarea lor. Aceste liberalităţi nu au
caracter definitiv, ci au numai caracter de avans în contul moştenirii.
Dimpotrivă, ascendenţii privilegiaţi, colateralii privilegiaţi, ascendenţii
ordinari, colateralii ordinari şi terţele persoane pot fi gratificate definitiv
de defunct, prin liberalităţi inter vivos'.
Obligaţia descendenţilor defunctului şi a soţului supravieţuitor al
acestuia de a raporta donaţiile are, aşadar, caracter legal. În condiţiile în
care această obligaţie legală nu vizează şi pe ceilalţi moştenitori legali ai
defunctului, s-a pus problema în literatura de specialitate, dacă obligaţia
de raport poate fi stipulată, de însuşi donatorul, în sarcina ascendenţilor
şi colateralilor. Potrivit opiniei majoritare, la care achiesăm şi noi, o
astfel de obligaţie nu poate fi stipulată de donator, întrucât s-ar aduce
atingere principiului irevocabilităţii donaţiilor. Potrivit celei de-a doua
opinii, care beneficiază însă de o susţinere mai puţin substanţială decât
cea dintâi, donatorul ar putea obliga la raportul donaţiilor şi pe ceilalţi
moştenitori legali ai săi şi chiar pe legatarii pe care i-a instituit .
Raportul, într-o astfel de ipoteză, ar putea îmbrăca exclusiv forma
imputării valorii donaţiei asupra părţii din moştenire ce se cuvine
donatarului .
b) Raportul donaţiilor priveşte numai donaţiile, nu şi legatele.
Obligaţia legală de raport revine numai donatarului, nu şi legatarului. în
consecinţă, legatarul, indiferent că este universal, cu titlu universal sau
cu titlu particular, nu este ţinut, în puterea legii, de obligaţia de a raporta
donaţiile primite de la defunct. Se admite totuşi, de o parte a literaturii
de specialitate , căreia nu ne alăturăm, că donatorul poate stipula în
sarcina legatarului o astfel de obligaţie. într-o astfel de ipoteză, valoarea
legatului va fi imputată asupra cotei de moştenire a legatarului, iar dacă
acea; cotă are o valoare mai mică, imputarea se va face prin echivalent.
5.3. Delimitarea raportului donaţiilor de instituţiile juridice afine
Raportul donaţiilor se aseamănă, în mare măsură, fără a se confunda
însă, cu reducţiunea liberalităţilor excesive şi cu partajul succesoral. Dtj
asemenea, pot fi identificate similitudini şi între raportul donaţiilor ji
operaţiunea de stabilire a masei de calcul".
a) Delimitarea raportului donaţiilor, de reducţiunea liberalitâţilor
excesive
Asemănarea dintre cele două instituţii ale dreptului succesoral rezidă
în efectul principal al acestora, de a readuce la masa succesorală bunul
care a format obiectul liberalităţii.
Între cele două instituţii însă, pot fi identificate deosebiri majore.
Astfel:
- reducţiunea liberalităţilor excesive operează exclusiv pentru ipoteza
încălcării rezervei legale a moştenitorilor rezervatari, iar raportul dona-
ţiilor operează, chiar dacă nu a fost încălcată rezerva succesorală;
- reducţiunea liberalităţilor excesive vizează, în egală măsură, moşte-
nitorii legali şi legatarii, iar raportul donaţiilor priveşte numai o parte a
moştenitorilor legali;
- reducţiunea liberalităţilor excesive are ca obiect atât donaţiile, cât şi
legatele, iar raportul donaţiilor are ca obiect numai donaţiile;
- raportul donaţiilor este guvernat de legea în vigoare, la data înche-
ierii contractului de donaţie şi nu de legea în vigoare la data deschiderii
moştenirii, precum reducţiunea liberalităţilor excesive.
b) Delimitarea raportului donaţiilor de partajul succesoral
Cele două instituţii se deosebesc, în principal, sub următoarele aspecte:
- raportul donaţiilor poate fi pretins, atât în cadrul procedurii de
partaj, prin acţiunea de ieşire din indiviziune, cât şi independent de
aceasta, printr-o acţiune separată - acţiunea de raport, promovată
anterior
partajului sau ulterior acestuia;
- acţiunea de ieşire din indiviziune este, potrivit dispoziţiilor art.
728 biv., imprescriptibilă, putând fi promovată de către moştenitori
oricând, spre deosebire de acţiunea de raport care, fiind o acţiune
personală patrimonială, se prescrie în termenul general de 3 ani,
calculat de la data deschiderii moştenirii.
c) Delimitarea raportului donaţiilor, de operaţiunea de stabilire a
masei de calcul
Raportul donaţiilor nu trebuie confundat nici nu operaţiunea de
stabilire a masei de calcul, întrucât aceasta din urmă este numai fictivă
şi iui presupune, precum raportul donaţiilor, o readucere efectivă la
masa de calcul a bunurilor donate.
Condiţiile raportului donaţiilor
Pentru ca donaţiile făcute de defunct să fie supuse raportului,
trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii:
a) la moştenirea defunctului să vină cel puţin doi descendenţi sau
unul ori mai mulţi descendenţi, în concurs cu soţul supravieţuitor;
Descendenţii defunctului datorează raportul donaţiilor, indiferent
că i vin la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare. Rezultă
aşadar, că raportul donaţiilor este datorat de descendenţi, chiar şi în
ipoteza în care aceştia au grade de rudenie diferite55.
Ceilalţi moştenitori legali, precum şi legatarii şi terţii nu sunt
supuşi raportului donaţiilor, ci numai reducţiunii liberalităţilor
excesive de care au beneficiat, în măsura în care acestea aduc
atingere rezervei moştenitorilor legali.
b) succesibilul donatar să fi acceptat moştenirea;
Raportul donaţiilor este datorat numai de moştenitorul acceptant,
indiferent că acesta a acceptat moştenirea pur şi simplu sau sub
beneficiu de inventar.
b) debitorul obligaţiei de raport să aibă o dublă calitate aceea de
moştenitor legal şi donatar.
c) Donaţia dispusă în favoarea descendenţilor sau soţului
supraveţuitor să nu fie scutită de raport.
5.4.Donaţiile care sunt supuse raportului
Potrivit dispoziţiilor art. 751 C.civ., moştenitorul ţinut de obligaţia dt
raport trebuie să raporteze „(...) coerezilor săi tot ceea ce a primit de li
defunct prin dar, atât direct, cât şi indirect (...)". Rezultă aşadar, că sul
supuse raportului toate donaţiile, indiferent de forma lor (donaţiile făcute prii
act autentic, darurile manuale, donaţiile indirecte şi donaţiile simulate). Suri

55
La moştenirea defunctului vine, spre exemplu, fiul în viaţă al acestuia (în nume propriu) şi cei doi nepoţi din
partea fiului predecedat (prin reprezentare). Cei trei moştenitori, care vin în concurs la moştenirea defunctului, au
fost gratificaţi de către acesta prin donaţii. în consecinţă, toţi descendenţii defunctului, indiferent că vin la moştenire
în nume propriu sau prin reprezentare, sunt ţinuţi de obligaţia de a raporta donaţiile primite de la acesta.
supuse, de asemenea, raportului şi donaţiile grevate de sarcini. însă. obligaţia
de raport priveşte, în acest caz numai beneficiul efectiv ce revine donatarii
rezultat prin scăderea contravalorii sarcinii, din valoarea totală a donaţiei.
Legiuitorul (în art. 758 C.civ.) precizează în mod expres că nu sunt apuse
raportului:
-cheltuielile făcute de defunct pentru înzestrare, cu ocazia căsătoriei;
-cheltuielile făcute pentru procurarea carierei ;
- cheltuielile făcute pentru plata datoriilor personale ale moştenitorului obligat la
raport, dacă datoria reprezenta o obligaţie civilă perfectă.
Şi în contextul analizei obiectului raportului donaţiilor, în literatura de
specialitate, se atrage atenţia că nu este supusă raportului, aşa cum nu supusă nici
reducţiunii liberalităţilor excesive, indemnizaţia de asigurare, plătită de asigurător,
în ipoteza în care defunctul a încheiat o asigurare de deces, în favoarea unui
moştenitor ţinut de obligaţia de raport. Acesta din urmă va fi obligat să raporteze
cel mult, cu titlu de donaţie B, primele plătite societăţii de asigurare, de defunct.
5.5 Donaţiile care nu sunt supuse raportului
Codul civil exceptează expres de la raport: cheltuielile de hrană, întreţinere,
educaţie, de învăţare a unui meşteşug, cheltuielile de nuntă şi darurile obişnuite
(art. 759 C.civ.); fructele şi veniturile bunurilor, supuse raportului, culese însă,
anterior deschiderii moştenirii şi echivalentul bănesc al folosinţei exercitate de
donatar asupra bunului donat (art. 762 C.civ.). Vor fi supuse raportului numai
fructele şi dobânzile ulterioare deschiderii moştenirii, fără necesară
punerea în întârziere. Moştenitorul-donatar poate fi scutit însi. de
defunct ca, până la partaj, să nu raporteze fructele culese şi dobânzii
încasate .
Dispoziţiile art. 762 C.civ. vizează şi ipoteza în care obiectul donaţiei i
este reprezentat de fructele sau veniturile unui bun, rămas în proprietatea
donatorului, precum dreptul de uzufruct.
5.6. Efectele scutirii de raport
Clauza stipulată de donator, în sensul scutirii donatarului de raportul
liberalităţii primite, este de natură să producă două efecte:
a) exceptarea donatarului de la obligaţia de raport, deşi prin aceasta
este încălcat principiul egalităţii dintre moştenitorii din aceeaşi clasă şi
din acelaşi grad.
Donatarul va păstra valoarea bunurilor donate în totalitate numai în
măsura în care, deşi există moştenitori rezervatari, rezerva legală a aces-
tora nu este încălcată.
b) donaţia se impută asupra cotităţii disponibile.
5.7. Modalităţile de realizare a raportului donaţiilor
Potrivit dispoziţiilor art. 764 C.civ., „Raportul se face sau în natură,
sau scăzându-se valoarea sa din partea celui obligat a face raport".
a) raportul în natură se face în reducerea efectivă a masei succesorale
a bunului donat
 b) raportul prin luare mai puţin sau raportul prin echivalent se poate
realiza în următoarele condiţii: prin preluare, prin imputaţie şi în
bani
5.8.Raportul imobilelor
Legiuitorul a statuat, prin dispoziţiile art. 765. alin. (1) C.civ.,
regula potrivit căreia raportul imobilelor se face în natură, precum şi
principala excepţie pe care aceasta o comportă, în temeiul căreia nu
este obligatoriu raportul în natură, în cazul în care donatarul a
înstrăinat sau a ipotecat bunul imobil primit, înainte de deschiderea
moştenirii. în consecinţă, prin moartea donatorului, constituind o
condiţie rezolutorie, donaţia se desfiinţează retroactiv, iar imobilul ce
formează obiectul acesteia revine moştenitorilor în proprietate
comună pe cote-părţi, urmând a fi supus partajului. Moştenitorul-
donatar se transformă, din unic proprietar al imobilului donat, în
coindivizar. ce are detenţia bunului. Acesta are posibilitatea de a
redeveni proprietar exclusiv al bunului în cauză, în măsura în care
bunul i se atribuie, ca efect al partajului.
Desfiinţarea cu efect retroactiv a donaţiei, având ca obiect un bun
imobil, ca urmare a raportării în natură, dă naştere următoarelor
consecinţe:
a) imobilul, care a pierit fortuit, nu este supus raportării, în nici una
dintre modalităţile analizate, întrucât, în mod excepţional, riscul
pieirii este suportat de către moştenire (art. 760 C.civ.). Moştenitorul-
donatar suportă riscul pieirii bunului donat numai proportional1 cu
cota sa din moştenire. Se apreciază în literatura de specialitate , că
pieirea bunului imobil asigurat nu atrage raportarea indemnizaţiei de
asigurare încasată, întrucât legea specială nu dispune în acest sens.
Sunt supuse, însă, raportării despăgubirile încasate de donatar, ca
urmare a exproprierii acestuia pentru cauză de utilitate publică.
a) donatarul este răspunzător de degradările şi deteriorările, ce au
determinat scăderea valorii bunului şi care-i pot fi imputate (art. 767
C.civ.). în schimb însă, donatarul este îndreptăţit la restituirea
cheltuielilor necesare şi utile pe care le-a făcut cu privire la imobil
(art. 766 C.civ). în temeiul dispoziţiilor art. 771 C.civ., moştenitorul-
donatar beneficiază, cu titlu de garanţie, de dreptul de retenţie asupra
imobilului, până la data plăţii creanţei sale, în măsura în care
cheltuielile făcute nu se compensează cu despăgubirile datorate (art.
771 C.civ.).
c) sarcinile reale (precum uzufructul, uzul, abitaţia sau servitutea),
excepţia ipotecii şi privilegiilor imobiliare se desfiinţează prin efectul
raportului în natură [art. 769, coroborat cu art. 765 alin. (2) C.civ.].
Regula potrivit căreia raportul imobilelor se realizează în natură
comportă câteva excepţii, când raportul acestora se face prin luare mai
puţi» (în echivalent). Constituie astfel de situaţii excepţionale
următoarele:
- donatorul a impus sau a autorizat efectuarea raportului prin luare
mai puţin, în oricare dintre modalităţile acestuia;
- imobilul a pierit din culpa donatarului;
 - imobilul a fost înstrăinat sau ipotecat 4 de donatar, înainte de deschi-
derea moştenirii.
In toate aceste situaţii excepţionale, în care raportarea donaţiei, având
l ca obiect un bun imobil, se face prin luare mai puţin, evaluarea
acestui» se va face, prin raportare la data deschiderii moştenirii (art. 765
C.civ.).
În literatura de specialitate, s-a propus ca raportul în cazul imobilelor
să se facă prin echivalent, ca şi în cazul mobilelor, întrucât raportarea
prin echivalent corespunde întru totul realităţilor sociale actuale şi
înlătură inconvenientele pe care le presupune raportarea în natură.
5.9.Raportul mobilelor
Potrivit dispoziţiilor art. 772-773 C.civ., raportul bunurilor mobile,
corporale sau incorporale, inclusiv a sumelor de bani. se face prin luate
mai puţin (în echivalent sau în valoare), în lipsa unei stipulaţii contrare I
din partea donatorului.
Întrucât donatarul datorează echivalentul bunurilor donate, şi nu
bunurile donate în natură, donaţia nu se desfiinţează retroactiv,
donatarul rămânând proprietarul acestora.
Această regulă dă naştere următoarelor consecinţe:
a) riscul pieirii fortuite a bunurilor mobile individual determinate îl
suportă donatarul, în calitate de proprietar, astfel încât, în sarcina
acestuia ia naştere obligaţia de a aduce la masa succesorală
contravaloarea tonurilor donate;
b) actele de înstrăinare sau de grevare (precum gajul), încheiate de
donatar cu privire la bunul donat, rămân valabile.
Contravaloarea bunurilor donate se apreciază, potrivit dispoziţiilor ut.
772 C.civ., prin raportare la data încheierii contractului de donaţie şi
poate fi dovedită cu statul estimativ, cuprins în actul de donaţie sau
anexat acestuia , ori în lipsa acestuia, prin expertiză. Contravaloarea
taurilor ce au format obiectul unei donaţii simulate sau indirecte ori a
unui dar manual va putea fi dovedită, potrivit regulilor de probaţiune
specifice acestora.
În literatura de specialitate, se propune ca raportul mobilelor să aibă în
vedere valoarea bunurilor din momentul partajului, stabilită în funcţie
de starea bunurilor din momentul încheierii contractului de donaţie,
întrucât perioada de timp pe care o traversăm se caracterizează prin
inflaţie, uneori galopantă.
5.10. Căile procedurale de realizare a raportului
Raportul donaţiilor poate fi realizat fie prin bună-învoială, fie pe cale
judecătorească.
a) Raportul prin bună-învoială se poate realiza în baza înţelegerii
dintre moştenitori în cadrul procedurii notariale". în consecinţă, notarul
public va elibera certificatul de moştenitor.
Raportul se realizează pe cale judecătorească în ipoteza în care între
părţi există neînţelegeri. Problema raportului donaţiilor este antamată,
de regulă. în cadrul procesului de partaj, însă dreptul la raport poate fi
valori ficat şi printr-o acţiune separată ce poate fi promovată fie
înaintea acţiuni de partaj, fie ulterior acesteia'.
Potrivit literaturii de specialitate, acţiunea în realizarea raportului
prezintă următoarele caracteristici:
b) este o acţiune în realizare şi nu una în constatare, indiferentei
raportul se realizează în natură sau prin luare mai puţin ;
a) este o acţiune personală, întrucât nu poate fi introdusă decât împo-
triva moştenitorilor donatari, nu şi împotriva terţilor. în favoarea cărora
bunurile donate au fost transmise sau grevate. în consecinţă,
moştenitorii-creditori ai raportului nu beneficiază de dreptul de urmărire
şi de acţiunea în revendicar.
c) este o acţiune personală cu caracter patrimonial, prescriptibilă în
termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani, ce începe să curgă de
la data deschiderii moştenirii. Cererea de raport păstrează caracterul
prescriptibil, chiar şi în ipoteza în care a fost formulată în cadrul acţiunii
de partaj, aceasta din urmă fiind o acţiune imprescriptibilă (ari. 728
C.civ.).
d) nu poate fi paralizată prin invocarea de către moştenitorul-donatara
uzucapiunii, întrucât, în persoana acestuia, nu sunt întrunite condiţiile
unui uzurpator, câtă vreme titlul său emană de la adevăratul proprietar,
el însuşi posedând bunul donat ca un proprietar.
e) are caracter colectiv (spre deosebire de acţiunea în reducţiune, caic
are caracter divizibil), astfel încât acţiunea profită tuturor
comoştenitorilor-creditori ai raportului (care nu au renunţat la raport),
chiar dacă a fost promovată numai de unul dintre aceştia.

Titlul IV Transmisiunea moştenirii

Capitolul I Dreptul de opţiune succesorală

Secţiunea 1. Consideraţii generale privind dreptul de

opţiune succesorală
Întrucât una dintre trăsăturile patrimoniului este aceea că nu poate I
rămâne fără titular, patrimoniul succesoral se transmite, ca urmare a
decesului Iui de cujus, către moştenitorii legal sau testamentari ai
acestuia, independent de vreo manifestare de voinţă în acest sens. din
partea celor din urmă. în virtutea aceluiaşi caracter juridic, patrimoniul
succesoral, transmis de drept succesibilului lui de cujus, care însă moare
mai înainte de a exercita dreptul de opţiune succesorală cu privire la
acesta, se retransmite, de asemenea de drept, către propriii moştenitori.
Retransmiterea moştenirii nu generează însă obligaţia moştenitorilor
de a o accepta. întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 686 C.civ., „Nimeni nu
este .obligat de a face acceptarea unei moşteniri ce i se cuvine". În
consecinţă, fiecare succesibil are posibilitatea de a opta cu privire la
moştenirea, faţă de care are această calitate, fie în sensul de a o accepta,
fie de a o repudia. Transmisiunea patrimoniului succesoral operează de
drept de la data deschiderii moştenirii, însă această transmisiune are
numai un caracter provizoriu. Abia după exercitarea dreptului de
opţiune succesorală, transmisiunea patrimoniului succesoral operează
definitiv. Dreptul de opţiune succesorală, deşi este exercitat ulterior
deschiderii moştenirii, nu product efecte de la data exercitării lui, ci
produce efecte retroactive, de la data decesului lui de cujus (art. 688 şi
art. 696 C.civ.).
Dreptul de opţiune succesorală reprezintă, aşadar, acel drept subiectiv,
născut la data decesului celui despre a cărui moştenire este vorba, în per-
soana succesibililor acestuia, constând în posibilitatea de a alege între
acceptarea moştenirii (pură şi simplă sau sub beneficiu de inventar) sau
repudierea acesteia şi care poate fi exercitat numai în condiţiile stabilite
de lege.
Din definiţia dreptului de opţiune succesorală, rezultă şi cele trei
valenţe ale acestuia:
a) acceptarea pură şi simplă a moştenirii, ce presupune confuziuna
patrimoniului succesoral cu patrimoniul moştenitorului acceptant, astfel
încât acesta din urmă răspunde pentru datoriile şi sarcinile succesiunii,
adică pentru pasivul acesteia, nu numai cu activul succesoral, ci chiar cu
propriile bunuri (ultra vires hereditatis);
b) acceptarea moştenirii sub beneficiu de inventar, care, reprezentând o
variantă intermediară între acceptarea pură şi simplă şi renunţarea la
moştenire, nu presupune confuziunea patrimoniului succesoral cu
patrimoniul moştenitorului acceptant, acesta din urmă răspunzând
pentru pasivul succesoral numai în limitele activului moştenit (intra
vires hereditatis);
c) renunţarea la moştenire, ce presupune desfiinţarea cu efect
retroactiv a vocaţiei la moştenire a succesibilului renunţător, astfel încât
acesta devine străin de moştenire şi nu va beneficia de activul
succesoral
dar nici nu va fi ţinut de datoriile şi sarcinile moştenirii. Moştenirea, la
care succesibilul a renunţat, va reveni comoştenitorilor sau
moştenitorilor subsecvenţi.

2. Subiectele dreptului de opţiune succesorală

Sunt îndreptăţite să exercite dreptul de opţiune succesorală, toate
persoanele care au chemare la moştenire (vocaţie succesorală generală),
fie în temeiul legii (moştenitorii legali din cele patru clase şi soţul supra-
vieţuitor), fie în temeiul testamentului (legatarii), indiferent că vocaţia
lor Ieste universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.
Într-o enumerare exhaustivă, au drept de opţiune succesorală:
succesibilii legali, legatarii - universali, cu titlu universal şi cu titlu
particular şi creditorii personali ai succesibililor legali sau testamentari.
a) moştenitorii legali;
Au dreptul de opţiune succesorală, nu numai persoanele care au vocaţie
concretă la moştenire, aflându-se în clasă şi grad de rudenie preferabile,
ci toate persoanele, care au vocaţie legală generală, aparţinând oricăreia
dintre clasele de moştenitori, precum şi soţul supravieţuitor. Este evident
însă că, la moştenire, nu vor veni toţi cei care au acceptat-o ci, dintre
aceştia numai cei care se află în clasă şi grad preferabile. Raţiunea care
impune ca şi succesibilii în grad subsecvent să exercite dreptul de
opţiune succesorală, rezidă în posibilitatea ca succesibilii lin grad
preferabil, să renunţe la moştenire, spre finele termenului instituit Ide
lege în acest sens. Dacă succesibilii în grad preferabil acceptă moşte-
nirea, dreptul acestora asupra moştenirii se va consolida retroactiv, de la
data deschiderii moştenirii. Opţiunea succesibililor subsecvenţi va fi
lipsită de efecte juridice, drepturile acestora asupra moştenirii
desfiinţându-se retroactiv.
b) legatarii;
Legiuitorul recunoaşte, în cuprinsul art. 928 C.civ. şi legatarilor dreptul
de opţiune succesorală, indiferent că aceştia sunt universali, cu titlu
universal sau cu titlu particular. Raţiunile, care au determinat legiuitorul
să recunoască un astfel de drept în favoarea legatarilor, sunt, în
principal, următoarele:
-vocaţia universală sau cu titlu universal a legatarilor implică, pe
lângă dobândirea activului şi suportarea pasivului succesoral, astfel
încât legatarului trebuie să i se recunoască posibilitatea de a renunţa la
moştenire sau de a o accepta sub beneficiu de inventar;
- vocaţia cu titlu particular a legatarului, deşi nu presupune suportarea
pasivului succesoral proporţional cu valoarea legatului, totuşi implică
aprecieri de ordin moral (nimeni nu poate fi gratificat împotriva voinţei
sale), iar legatul cu sarcină implică şi interese patrimoniale.56
c) creditorii succesibilului.
Potrivit opiniei dominante, căreia ne raliem şi noi, creditorii succesibilului
pot uza, atât de acţiunea oblică, în ipoteza în care debitorul lor se dovedeşte
a fi neglijent, cu privire la moştenirea faţă de care are calitatea de succesibil,
cât şi de acţiunea pauliană, în ipoteza în care succesibilul debitor1 îşi exercită
dreptul de opţiune succesorală, în dauna creditorilor săi.
De altfel, prin acceptarea moştenirii de către creditorii succesibilului se
realizează numai o consolidare a dobîndirii, ce avut loc la data deschiderii
moştenirii. Acestora le-ar putea fi refuzat dreptul de a opta pe cale oblică
numai din considerente de ordin moral şi nu legal.
Dacă succesibilul a renunţat la moştenire, fraudând astfel interesele
creditorilor săi, iar termenul de opţiune nu a expirat, creditorii acestuia are
posibilitatea de a retracta renunţarea, pe calea acţiunii pauliene şi de a

56
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 382.
accepta moştenirea, în numele şi pe scama debitorului lui pe calea acţiunii
oblice (subrogatorii).
Dacă însă, succesibilul a renunţat la o moştenire solvabilă sau i acceptat
pur şi simplu o moştenire insolvabilă, iar termenul de opţiune s-a împlinit,
creditorii au posibilitatea să revoce actul de opţiune, pe calei acţiunii
pauliene, în termenul general de prescripţie de 3 ani. In materie succesorală,
nu trebuie îndeplinite condiţiile cerute de dreptul comun pentru
admisibilitatea acţiunii pauliene ci numai frauda debitorului, care a
conştientizat că, printr-o astfel de opţiune, îşi menţine starea de
insolvabilitate sau şi-o creează. Revocarea acceptării pure si simple,
respectiv a renunţării la moştenire, pe calea acţiunii pauliene, produce efecte
numai în favoarea creditorului reclamant şi în limita creanţei sale, nu şi în
favoarea succesibilului
Caracterele juridice ale actului de opţiune succesorală
Actul de opţiune succesorală reprezintă manifestarea de voinţă a
titularului dreptului de opţiune succesorală exprimată în termeni legali
în sensul acceptării (pure şi simple sau sub beneficiu de inventar)
renunţării la moştenire.
Actul de opţiune succesorală prezintă următoarele caractere juridice:
a) este un act juridic unilateral, fiind valabil numai prin manifestai
de voinţă a titularului dreptului de opţiune succesorală. In caz
pluralitate de succesibili, aceştia nu pot să exercite dreptul de opţiune
succesorală în mod colectiv.
Actul de opţiune succesorală, deşi se aseamănă cu testamentul, §
punct de vedere al caracterului unilateral, totuşi se deosebeşte de aceşti
din urmă. întrucât nu este un act esenţialmente personal.
In consecinţa, succesibilul poate realiza actul de opţiune succesorală,
fie personal, prin reprezentant, legal sau convenţional1, iar uneori cu
încuviinţarea autorităţii tutelare.
b) este un act juridic voluntar, întrucât nimeni nu este obligat
accepte moştenirea ce i se cuvine (art. 686 C.civ.). iar succesibilul pot
opta pentru oricare dintre cele trei valenţe ale dreptului de opţiuni
succesorală, fără să fie ţinut a învedera motivele ce au determinat alegerea
sa. În caz de pluralitate de moştenitori, fiecare dintre aceştia poate opta
cu privire la aceeaşi moştenire, în mod diferit.
Libertatea de alegere, specifică actului de opţiune succesorală, mani-
festată pe cele trei planuri este atenuată, aşa cum am arătat, de posibi-
litatea creditorilor succesibilului de a exercita acţiunea oblică, respectiv
acţiunea pauliană.
Mai mult chiar, acest principiu comportă următoarele excepţii:
- moştenitorul, care a dat la o parte sau a ascuns, cu intenţie fraudu-
loasă, bunuri succesorale, nu mai are posibilitatea de a alege între
variantele dreptului de opţiune, ci este considerat, cu titlu de pedeapsa
civilă, acceptam pur şi simplu (art. 703 şi 712 C.civ.);
-minorul şi persoana pusă sub interdicţie nu pot accepta pur şi simplu
moştenirea, întrucât, în scopul ocrotirii intereselor acestora, art. 19 din
Decretul nr. 32/1954 statuează expres că. întotdeauna, aceştia vor fi
consideraţi acceptanţi sub beneficiu de inventar. Bineînţeles că. aceştia
pot renunţa la moştenire, întrucât într-o astfel de ipoteză, cu atât mai mult
interesele lor patrimoniale sunt ocrotite. Aşadar, interdicţia uzează, în
ceea ce-i priveşte pe minori şi persoanele puse sub interdicţie numai
acceptarea pură şi simplă a moştenirii.
- dreptul de opţiune al succesibilului, decedat mai înainte de a-1
exercita (însă, după deschiderea moştenirii), se transmite către propriii
moştenitori. în măsura în care nu a expirat termenul legal, înăuntrul
căruia acesta trebuia exercitat.
Dacă succesibilul a făcut însă, acte de acceptare tacită a moştenirii,
dreptul său. fiind exercitat, nu mai este susceptibil de transmitere către
propriii moştenitori.
În absenţa unor astfel de acte, moştenitorii succesibilului au posibilitatea
să exercite două drepturi opţiune: propriul drept de opţiune cu privire la
moştenirea succesibilului decedat şi dreptul de opţiune transmis,
vizând moştenirea anterior deschisă. Cel de-al doilea drept de opţiune
poate fi exercitat numai în măsura în care a fost acceptată moştenirea
succesibilului decedat. Renunţarea la moştenirea acestuia nu dă
posibilitatea renunţătorului să accepte moştenirea retransmisă.
In concluzie, opţiunea cu privire la cele două moşteniri nu trebuie
să fie identică, însă pentru a fi acceptată (pur şi simplu sau sub beneficiu
de inventar) moştenirea retransmisă, trebuie să nu se renunţe la
moştenirea accesibilului decedat. Opţiunea cu privire la moştenirea
retransmisă nu ridică probleme, în ipoteza în care succesibilul decedat
arc un singur moştenitor şi nici în Ipoteza în care moştenitorii acestuia
se înţeleg asupra modului (unitar) de exercitare a dreptului de opţiune
retransmis. Aşadar, cu privire la moştenirea retransmisă, dreptul de
opţiune trebuie exercitat de către comoştenitori unitar. Această exigenţă
nu vizează însă, situaţia moştenitorilor care vin la moştenire prin
reprezentare, întrucât aceştia exercită propriul drept opţiune, libertatea
lor fiind neîngrădită.
Dacă moştenitorii succesibilului decedat nu se înţeleg asupra modului
licăre să opteze cu privire la moştenirea retransmisă, aceasta va fi
considerată ca acceptată sub beneficiu de inventar (art. 693 C.civ.).
c)este, în principiu, un act juridic irevocabil. întrucât succesibilul nu-i
este recunoscută de lege posibilitatea de a reveni asupra opţiuni făcute;
Numai actul de acceptare pură şi simplă a moştenirii este irevocabilii
mod absolut, întrucât moştenitorul, care a acceptat astfel moşteni mai
poate reveni asupra alegerii făcute renunţarea ulterioară la moştenire
fiind lipsită de eficienţă.
Irevocabilitatea, ce caracterizează celelalte două variante ale d de
opţiune succesorală, nu prezintă însă, caracter absolut, asii titularul poate
reveni asupra acestora. Succesibilul. care a acceptat moştenirea sub
beneficiu de inventar, poate renunţa la acest beneficiu numai ii sensul de
a deveni acceptant pur şi simplu, nu şi în sensul de a devei străin de
moştenire. Mai mult chiar, însuşi legiuitorul instituie posibilitatea
decăderii din beneficiul de inventar, însă cu titlu de sancţiune (art.
712C.civ.).
De asemenea, succesibilul poate reveni asupra renunţării la moştenii
acceptând pur şi simplu numai în măsura în care nu a expirat termenul de
prescripţie a dreptului de opţiune şi numai dacă moştenirea nu
acceptată, între timp, de alţi moştenitori (art. 701 C.civ.). Ca şi în cazi
renunţării la beneficiul de inventar şi în cazul retractării rentmi
moştenire, cel care revine asupra opţiunii iniţial făcute arc numai posibi-
litatea de a accepta moştenirea pur şi simplu.
d) este un act juridic indivizibil, succesibilul fiind obligat să opteze
unitar cu privire la întreaga moştenire;
În virtutea acestui caracter al actului de opţiune succesorală, nu i este
permite succesibilului să accepte numai o parte a moştenirii, iar cu privire
la cealaltă parte să renunţe, aşa cum nu i se permite nici să accepte pur şi
simplu o parte din moştenire, iar cealaltă parte să fie acceptai beneficiu
de inventar.
Prezintă caracter indivizibil, nu numai actul de opţiune succesorală al
mostenitorilor legali, ci şi cel al legatarilor, indiferent că aceştia sunt
universali, cu titlu universal sau cu titlu particular. ana moştenitorilor.
Principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale comportă următoarele
excepţii:
- persoana care cumulează calitatea de moştenitor legal şi pe cea de
legatar poate opta diferit cu privire la cele două tipuri de moştenire, pe
una acceptând-o, iar pe cealaltă repudiind-o. Potrivit dispoziţiilor art.
752 cod civ., „eredele ce renunţă la succesiune poate popri darul, sau a
cere legatul ce i s-a făcut, în limitele părtii disponibile". Divizibilitatea
opţiunii succesorale operează, nu numai în cazul dublei aţii succesorale,
ci şi în cazul în care succesibilul beneficiază de mai uite legate, pe unele
putându-le accepta, iar la altele putând renunţa,
-reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, în temeiul
dispoziţiilor legale incidente în materia fondului funciar (Legea fondului
funciar nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de
proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere), este
condiţionată de formularea unei cereri în acest sens. de către foştii
proprietari sau moştenitorii acestuia, chiar şi în ipoteza în care
moştenitorii au acceptat moştenirea fostului proprietar. Aşadar, prin
excepţie de la principiul indiivizibilităţii actului de opţiune succesorală,
în cazul reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, este
necesară o nouă opţiune, materializată într-o cerere de reconstituire.
Absenţa acesteia are semnificaţia renunţării la dreptul la reconstituire,
chiar dacă moştenirea, din care făcea parte terenul în discuţie, fusese
deja acceptată.
Condiţiile de validitate a actului de opţiune succesorală.
1.Capacitatea cerută pentru exercitarea dreptului de opţiune
succesorală
Deşi textul legal face referire numai la acceptarea moştenirii, în
literatura de specialitate este unanim admis că acţiunea acestor dispoziţii
trebuie extinsă şi asupra celeilalte variante a opţiunii succesorale -
renunţarea.
Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu (minorul care nu a
împlinit vârsta de 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie) exercită
dreptul de opţiune succesorală prin intermediul reprezentanţilor lor
legali şi cu autorizarea autorităţii tutelare, iar persoanele cu capacitate
restrânsă de exerciţiu (minorii cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani)
exercită singure acest drept, însă, au nevoie de încuviinţarea
reprezentanţilor lor legali, precum şi de autorizarea autorităţii tutelare.
Oricum, persoanele cărora le lipseşte deplina capacitate de exerciţiu
nu pot accepta moştenirea pur şi simplu, întrucât legiuitorul a dispus, în
scopul ocrotirii intereselor lor, că acceptarea „va fi socotită totdeauna ca
fiind făcută sub beneficiu de inventar" (art. 19 din Decretul nr.
32/1954). Aşadar, opţiunea acestor persoane nu poate viza, decât
acceptarea sub beneficiu de inventar şi renunţarea la moştenire.
2. Consimţământul neviciat
Valabilitatea actului de opţiune succesorală este condiţionată de nevi-
cierea consimţământului succesibilului. De altfel, problema vicierii
consimţământului, în materia opţiunii succesorale, se pune foarte rar în
practică, datorită procedurii succesorale notariale.
Deşi Codul civil face referire numai la doi şi la leziune, în literatura de
specialitate" se admite că pot vicia consimţământul, în această materie şi
violenţa şi eroarea, atât cea de fapt, cât şi cea de drept. Eroarea de drept
este de natură să atragă anularea opţiunii succesorale numai dacă este
scuzabilă şi constituie cauza determinantă a actului de opţiune.
Dolul, ca de altfel şi celelalte vicii de consimţământ, poate vicia actul
acceptării moştenirii, cât şi pe cel al renunţării şi. în condiţiile! care actul
de opţiune succesorală are caracter unilateral, poate proveni! la orice
persoană.
Potrivit dispoziţiilor art. 694 C.civ., persoana majoră, care a acced
moştenirea, poate cere anularea actului său de opţiune, dacă uitai
acceptării moştenirii, este descoperit un testament, iar legatul conţinuţi]
acesta absoarbe sau micşorează mai mult de jumătate din masa
succesorală. Temeiul anulării actului de acceptare a moştenirii este
reprezenta de leziune, însă, în fapt, aceasta reprezintă numai un caz
particularii eroare (eroare asupra conţinutului masei succesorale).
O astfel de leziune poate fi invocată, cu atât mai mult (a fortioril)
către persoana lipsită de capacitate deplină de exerciţiu, care a optaţi
sensul acceptării moştenirii sub beneficiu de inventar.
În nici un alt caz, decât cel reglementat de art. 694 C.civ., succesibilul
nu poate cere anularea actului său de opţiune succesorală. Spre exemplu.
acesta nu poate cere anularea renunţării la moştenire, pe motiv că, ulterior
exercitării dreptului de opţiune succesorală, au fost descoperite activi
sau, dimpotrivă, anularea acceptării moştenirii, pe motivul descoperii
ulterioare a unor pasive.
3. Obiectul actului de opţiune succesorală
Ca orice act juridic, actul de opţiune succesorală trebuie să aibă ui
obiect posibil şi licit. Este considerat ilicit, potrivit dispoziţiilor art. %!
alin. (2) C.civ.. actul de opţiune succesorală prin care se face acceptarea
unei moşteniri nedeschise.
 4. Cauza actului de opţiune succesorală
Cauza actului de opţiune succesorală trebuie să fie reală, licită p
morală. în materia opţiunii succesorale pot fi imaginate situaţii îi cauza
este falsă, fiind astfel de natură să atragă anularea actului de opţiune.
Spre exemplu, actul de renunţare, făcut de un moştenită rezervatar al
defunctului, la o succesiune ce cuprinde un imobil, în favoarea unui
moştenitor nerezervatar, care rămâne astfel unicul succesor al
defunctului, în credinţa greşită că acesta s-a obligat la un contra
echivalent bănesc pentru aceasta, se întemeiază pe o cauză falsă.
4.5. Forma actului de opţiune succesorală
Acceptarea pură şi simplă a moştenirii este un act consensual, în timp
ce acceptarea sub beneficiu de inventar şi renunţarea la moştenire sunt
acte solemne.
4.6. Sancţiunea nerespectării condiţiilor de validitate a actului
de opţiune succesorală
Ca urmare a nerespectării regulilor, statuate în materia dreptului de
opţiune succesorală cu privire la capacitate şi la vicierea consimţămân-
tului, intervine nulitatea relativă a actului de opţiune. Dimpotrivă,
nerespectarea dispoziţiilor legale privind obiectul, cauza şi forma actului
de opţiune succesorală atrage nulitatea absolută a acestuia. Ca urmare a
intervenţiei nulităţii, actul de opţiune se desfiinţează retroactiv,
indiferent că nulitatea este absolută sau relativă, succesibilul putând opta
din nou , în condiţiile legii.

§5. Prescripţia dreptului de opţiune succesorală

5.1. Termenul de opţiune succesorală

Potrivit art. 700 C.civ., „Dreptul de a accepta moştenirea se prescrie
printr-un termen de 6 luni. socotit de la deschiderea moştenirii". Deşi
textul legii face referire numai la acceptarea moştenirii, literatura de
specialitate este unanimă în a aprecia că termenul de 6 luni este aplicabil
tuturor variantelor dreptului de opţiune.
Conchidem aşadar, că termenul în care succesibilul trebuie să-şi
manifeste voinţa, cu privire la moştenirea faţă de care are această calitate,
este de 6 luni.
5.2. Natura juridică a termenului de opţiune succesorală
În lumina dispoziţiilor legale în vigoare, termenul de opţiune succe-
sorală pare a fi un termen de decădere, întrucât neexercitarea dreptul
subiectiv de opţiune succesorală în termenul legal, atrage însăşi pierdere
acestuia.
Instanţa supremă a statuat, însă, în sensul că termenul de opţiune»
succesorală trebuie considerat ca fiind de prescripţie extinctivă.
succesibilului, deci, de întrerupere, suspendare şi repunere în termen.
 5.3. Domeniul de aplicare a termenului de opţiune succesorală
Determinarea domeniului de aplicare a termenului de opţiune i
suscitat controverse. Literatura de specialitate, în unanimitate, apreciabil
că termenul de 6 luni este aplicabil transmisiunilor universale şi cu ti
universal, aşadar moştenitorilor legali, legatarilor universali şi legatarilor
cu titlu universal. Opinii diferite există, însă. cât priveşte aplicabilitate!
acestui termen, legatelor cu titlu particular.
Practica judecătorească şi o parte a literaturii de specialitate susţin opinia
potrivit căreia legatarilor cu titlu particular le sunt aplicabile dispoziţiile
de drept comun referitoare la prescripţie. Astfel, dacă legatul are ca obiect
un bun individual determinat, dreptul real eu care a fost gratificat
legatarul ia naştere din momentul deschiderii moştenirii, putând li
oricând realizat, prin intermediul acţiunii în revendicare, care este
imprescriptibilă. Apoi. dacă obiectul legatului cu titlu particular este
reprezentat de un bun de gen, creanţa legatarului poate fi valorificată
printr-o acţiune personală, prescriptibilă în termenul general de 3 ani. în
consecinţă, în materia opţiunii succesorale ar opera două termene de
prescripţie. Apoi art. 700 C.civ. conţine termenul „succesiune", prin care
nu poate fi desemnată, decât transmisiunea universală şi cu titlu universal,
fiind exclusă transmisiunea cu titlu particular.
Există, însă şi autori", cărora ne raliem şi noi, care consideră că
termenul de 6 luni este aplicabil, în egală măsură şi transmisiunilor
succesorale cu titlu particular, în temeiul următoarelor considerente:
-este inacceptabil ca, în materia opţiunii succesorale, să fie aplicabile
două termene de prescripţie extinctivă, astfel încât unii moştenitori să
opteze în termenul de 6 luni, iar alţii în termenul general de 3 ani;
- este inacceptabil ca legatarul cu titlu particular să poată realiza
dreptul real asupra bunului individual determinat, ce a format obiectul
liberalităţii mortis causa, prin acţiunea în revendicare, imprescriptibilă,
independent de orice acceptare. în fapt, acţiunea în revendicare cu
privire la bunul legat, ar putea fi exercitată oricând, atât de către
legatarul însuşi, cit si de către moştenitorii acestuia, creându-se astfel o
stare de incertitudine, de lungă durată, în privinţa bunurilor succesorale.
Apoi, în cazul legatului cu titlu particular, al cărui obiect este
reprezentat de un bun individual determinat şi care este grevat cu
sarcină, devine imposibilă aplicarea dispoziţiilor de drept comun în
materie de prescripţie, întrucât dreptul nu poate fi consolidat în
patrimoniu] legatarului, fără a fi acceptat.
-nu trebuie confundată executarea legatelor cu titlu particular, supusă
regulilor de drept comun în materia prescripţiei (dreptul de a cere
executarea legatelor cu titlu particular stingându-se prin împlinirea
termenul general de 3 ani), cu acceptarea acestora, guvernată de regulile
specifice opţiunii succesorale (dreptul de a accepta legatul stingându-se
în termenul de opţiune de 6 luni);
- termenul de „succesiune" utilizat de legiuitor, în cuprinsul C.civ.,
poate desemna nu numai succesiunea universală şi cu universal, ci şi
succesiunea cu titlu particular;
- raţiuni de ordin financiar impun aplicabilitatea termenul de opt» de
6 luni şi legatelor cu titlu particular, astfel încât este evitată situaţia
neplăţii taxelor pentru imobilul ce a format obiectul legatului cu mu
particular, revendicat de către gratificat, mult mai târziu;
- dispoziţiile art. 82 alin. (2), ale art. 85 şi ale art. 88 alin. ( Legea nr.
36/1995 reclamă, de asemenea, aplicarea termenului i opţiune
succesorală şi legatelor cu titlu particular.
Conchidem, aşadar că termenul de opţiune succesorală este aplicai
atât transmisiunilor succesorale universale şi cu titlu universal cât şi cel»
cu titlu particular.
Acest termen este, în egală măsură aplicabil şi statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale, în calitate de legatar universal, cu titlu universal
sau cu titlu particular. în schimb, dacă statul culege o moştenire vacantă,
termenul legal de opţiune devine inaplicabil.
5.4. Începutul prescripţiei dreptului de opţiune succesorală
Termenul de opţiune succesorală începe să curgă, potrivit dispoziţiilor
art. 700 alin. (1) C.civ., de la data deschiderii moştenirii, adică de la data
morţii lui de cujus.
Orice opţiune privitoare la moştenire, făcută mai înainte de acest
moment, constituie un pact ne permis asupra unei succesiuni viitoare
este, potrivit dispoziţiilor art. 702 C.civ., nul de drept. Succesibilul, optat
astfel, poate opta din nou, după data deschiderii moştenirii, însă, de
această dată, opţiunea sa va produce efecte juridice. întrucât este exerci-
tată în condiţiile legii. Similar, nu este valabilă obligaţia, asumată înainte
de deschiderea moştenirii de a opta într-un anumit sens cu privire la
moştenire. În consecinţă, succesibilul poate opta după propria voinţă la
data deschiderii moştenirii. Regula, potrivit căreia termenul de opţiune
succesorală începe să de la data decesului lui de cujus, indiferent de
momentul înscrierii ia în registrele de stare civilă, operează şi în
următoarele ipoteze:
-succesibilul a luat cunoştinţă mai târziu de moartea lui de cujus;
- succesibilul locuieşte în altă localitate decât locul deschiderii
moştenirii;
-succesibilul nu cunoaşte compoziţia masei succesorale; succesibilul
are numai vocaţie generală la moştenire, nu şi vocaţie concretă
-succesibilul moşteneşte, nu numai în nume propriu, ci şi prin
reprezentare sau retransmitere.
În cazul retransmiterii, moştenitorii trebuie să exercite dreptul de
opţiune succesorală în termenul rămas, adică în termenul cuprins între
morţii succesibilului şi data când se împlineşte termenul de 6 luni.
De la regula care guvernează începutul prescripţiei dreptului de opţiune
succesorală, sunt admise următoarele derogări:
a) pentru copilul conceput la data deschiderii moştenirii, dar născut
ulterior, termenul de opţiune începe să curgă de la naşterea acestuia (art.
654 C.civ.);
b) când minorul vine la moştenire în concurs cu părinţii săi, termenul de
opţiune 1începe să curgă de la data numirii curatorului, de către autoritatea
tutelară ;
 b) în cazul moştenirii celui declarat judecătoreşte mort, termenul începe
să curgă, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti declarative
de moarte şi nu de la data, prevăzută în hotărâre, ca fiind data
morţii;
c) dacă legătura de rudenie cu defunctul este stabilită pe cale judecă-
torească, termenul începe să curgă, de la data rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti.

5.5.1. Suspendarea prescripţiei dreptului de opţiune

succesorală
Potrivit dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, cursul termenului de
opţiune succesorală se va suspenda de drept în următoarele cazuri:
a) când succesibilul este împiedicat de un caz de forţă majoră să-şi
exercite dreptul de opţiune succesorală [art. 13 lit. a)]. Prin cauză de forţă
majoră se înţelege un eveniment exterior, imprevizibil, inevitabil şi invin-
cibil, care-1 împiedică pe succesibil în mod absolut să acţioneze.
b) când succesibilul face parte din forţele armate ale României, iar
acestea sunt puse pe picior de război [art. 13 lit. b)];
b) când succesibilul este lipsit de capacitate de exerciţiu şi nu are
reprezentant legal sau are capacitate de exerciţiu restrânsă şi nu are cine
să-i încuviinţeze actele [art. 14 alin. (2)];
c) pentru durata necesară obţinerii, de către persoana lipsită de
capacitate deplină de exerciţiu, a autorizaţiei din partea autorităţii
tutelare, dacă demersurile în acest sens au fost făcute, mai înainte de
împlinirea termenului de prescripţie. Practica judecătorească 1 şi
nu Decretul nr. 167/1958 este cea care admite suspendarea prescripţiei
extinctive din această cauză.
După încetarea cauzei de suspendare, prescripţia îşi reia cursul,
luându-se în calcul şi timpul curs înainte de intervenţia acesteia, dar nu
se va putea împlini, mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni,
socotit de la încetarea cauzei de suspendare. Aşadar, succesibilul mai are
la îndemână un nou termen de 6 luni, în vederea exercitării dreptului de
opţiune succesorală.
5.5.2. Întreruperea prescripţiei dreptului de opţiune succesorală
Deşi, în principiu, se acceptă că dispoziţiile Decretului nr. 167/1958
sunt aplicabile şi întreruperii prescripţiei dreptului de opţiune
succesorală, totuşi problema acesteia nu se pune în materia dreptului de
opţiune succesorală. Dacă dreptul de opţiune succesorală a fost exercitat
în termenul legal, acesta „s-a consumat"" şi, în consecinţă, nu mai poate
fi pusă problema întreruperii. Asupra renunţării la moştenire se poate
reveni, însă numai în condiţiile art. 701 C.civ., în măsura în care nu a
expirat termenul de 6 luni.
5.5.3. Repunerea în termenul de prescripţie a dreptului de
opţiune succesorală
Repunerea în termenul de prescripţie a dreptului de opţiune succe-
sorală poate fi dispusă de către instanţa de judecată numai dacă aceasta
constată că sunt temeinic justificate cauzele, care l-au
împiedicat pe succesibil să exercite dreptul de opţiune succesorală, în
termeni de 6 luni. Succesibilul, care a depăşit termenul legal de opţiune
succesorală, poate cere repunerea în termen numai în decurs de o lună
de la încetarea cauzelor, care justifică depăşirea acestuia (an. 19 clin
Decretul nr. 167/1958).
Constituie „cauze temeinic justificate" acele împrejurări care prezinţi
următoarele trăsături:
- îl împiedică pe succesibil să exercite dreptul de opţiune succesorali;
- nu sunt imputabile succesibilului;
- nu îndeplinesc caracterul forţei majore. întrucât nu sunt absolut
invincibile.
Aşadar, prin cauze temeinic justificate trebuie desemnate cazurile
fortuite, acele cauze care, deşi nu-1 împiedică în mod absolut pe succesibil
să exercite dreptul de opţiune succesorală în termenul legal, totuşi pot fi
imputate acestuia.
Constituie astfel de cazuri, spre exemplu:
- ascunderea cu rea-credinţă a morţii lui de cujus, de către moşte-
nitori57;
- decesul lui de cujus s-a petrecut în străinătate, iar legăturile dintre
acesta şi moştenitorii săi erau anormale;
- decesul într-un penitenciar58;
- neexercitarea de către mamă, prin părăsirea copilului, a drepturilor şi
îndatoririlor părinteşti ;
- îndrumarea greşită de către notar, urmată de tergiversări din pan
organelor administraţiei locale ;
- necunoaşterea testamentului de către legatar59;
- aflarea ulterioară a legăturii de rudenie cu defunctul ;
- starea de boală îndelungată şi gravă .
Competente a dispune repunerea în termenul de prescripţie a dreptului
de opţiune succesorală sunt numai instanţele de judecată şi nu notarii
publici sau organele administraţiei de stat. Repunerea în termenul de
prescripţie produce efecte, nu numai faţă de succesibilul repus, ci şi faţă
de terţi. Repunerea în termenul de prescripţie, în temeiul dispoziţiilor
Legii fondului funciar nr. 18/1991, Legii nr. 112/1995 pentru reglemen-
tarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe trecute în
proprietatea statului şi Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului
de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, operează
însă, aşa cum am mai arătat, de drept, nefiind necesară adresarea unei
cereri, în acest sens, instanţei de judecată.
Cu privire la efectele pe care le produce admiterea de către instanţa de
judecată a cererii de repunere în termen, au fost exprimate, în literatura
de specialitate, mai multe opinii. Potrivit uneia dintre acestea',

57
Cu privire la natura juridică a termenului de o lună, a se vedea Gh. Beleiu, Repunerea în termen, în condiţiile art. 19 din
Decretul nr. 167/1958.R.R.D. nr. 9-12/1989, p. 32-44.

58
A se vedea M. Costin, op. cit., p. 211
59
se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 129/1993, anul 1993, p. 81-83. A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 407.
admiterea cererii de repunere în termen are semnificaţia unei acceptări
implicite a moştenirii de către succesibilul reclamant, astfel încât
instanţa de judecată nu va mai acorda un nou termen pentru exercitarea
dreptului de opţiune succesorală.
Potrivit altei opinii , instanţa de judecată trebuie să acorde
succesibilului, ca urmare a admiterii cererii acestuia de repunere în
termen, un nou termen pentru exercitarea dreptului de opţiune
succesorală, care, însă, nu trebuie să depăşească 6 luni, de la data când
au încetat împrejurările ce au împiedicat exerciţiul acestui drept.

Secţiunea 2 -Acceptarea moştenirii

Acceptarea moştenirii este actul juridic unilateral prin care succesibilul

îşi controlează definitiv calitatea de moştenitor al defunctului.
Acceptarea moştenirii poate fi : pur să simplă sau sub beneficiu de
inventar
Acceptarea pură şi simplă a moştenirii
§1. Noţiunea şi felurile acceptării pure şi simple
Ca urmare a acceptării pure şi simple a moştenirii, se produce
contopirea patrimoniului succesoral cu cel al moştenitorului, astfel încât
acesta din urmă va răspunde de pasivul moştenirii, nu numai în limita
patrimoniului dobândit prin moştenire, ci şi cu bunurile proprii (ultra
vires hereditatis). Prin acceptarea pură şi simplă a moştenirii,
succesibilul îşi însuşeşte necondiţionat calitatea de moştenitor.
în principiu, orice succesibil poate opta cu privire la moştenire, în
sensul acceptării pure şi simple. în mod excepţional însă, nu pot accepta
în această modalitate moştenirea:
- persoanele lipsite de capacitate deplină de exerciţiu (minorii şi per-
soanele puse sub interdicţie), a căror acceptare este socotită de legiuitor 1
ca fiind, întotdeauna, făcută sub beneficiu de inventar;
- comoştenitorii care nu se înţeleg asupra modalităţii opţiunii succeso-
rale, cu privire la moştenirea retransmisă, vor accepta moştenirea, în
puterea legii", sub beneficiu de inventar.
Acceptarea pură şi simplă a moştenirii poate fi: voluntară şi forţată.

§2. Acceptarea pură şi simplă voluntară

Acceptarea pură şi simplă voluntară este rezultatul manifestării libere
de voinţă a succesibilului. Aceasta poate fi: expresă şi tacită.
2.1. Acceptarea voluntară expresă
Potrivit dispoziţiilor art. 689 C.civ., acceptarea moştenirii este expresă
când succesibilul îşi însuşeşte calitatea de moştenitor, printr-un înscris
autentic sau sub semnătură privată. Aşadar, pentru a fi în prezenţa accep-
tării exprese, este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii:
a) voinţa succesibilului de a accepta pur şi simplu moştenirea trebuii
să se materializeze într-un înscris, indiferent că acesta este sub semnături
privată sau autentic;
Aşadar, acceptarea expresă a moştenirii este un act formal, nu însăşi
solemn. în consecinţă, declaraţia verbală a succesibilului, în sensul
acceptării pure şi simple a moştenirii, nu are valoarea unei acceptări,
Legiuitorul i-a imprimat caracter formal actului de acceptare a moştenirii
atât în scopul protecţiei intereselor succesibilului, care nu este, astfel
„legat printr-un cuvânt rostit la întâmplare, cât şi pentru a evita dovada
prin martori a unei acceptări date prin viu grai Înscrisul, în care se
materializează voinţa succesibilului în sensul acceptării moştenirii, nu
trebuie să conţină formule sacramentale şi nu trebuie redactat special în
acest sens. Acceptarea expresă a moştenim poate rezulta şi dintr-un
înscris, redactat în alt sens decât cel al opţiunii succesorale, precum o
scrisoare, în măsura în care aceasta are caracter juridic (făcând referire
la aspecte ce interesează moştenirea) şi nu an caracter strict confidenţial
sau diferite cereri, adresate de succesibil instanţelor de judecată,
notarului public sau organelor administraţiei publice, în vederea
soluţionării unor aspecte ce privesc moştenirea, Aceste înscrisuri, chiar
dacă nu sunt redactate exclusiv în scopul acceptării moştenirii', trebuie
să fie făcute de către succesibil, cu respectarea regulile legale privind
capacitatea şi trebuie să se încadreze în termenul de prescripţie de 6
luni.
Moştenirea poate fi acceptată de către succesibil, nu numai
personal, ci şi prin reprezentantul său legal (cu încuviinţarea autorităţii
tutelare) sau printr-un mandatar, împuternicit în scris (întrucât mandatul
formează corp comun cu actul în vederea căruia a fost dat) şi în mod
special (întrucât actul de opţiune succesorală este un act de dispoziţie),
în acest sens. Pentru a avea valoarea unei acceptări, voinţa mandatarului,
exprimată în sensul rezultat din procura primită, trebuie exprimată în
scris şi în termenul legal de opţiune.
Existenţa împuternicirii mandatarului de a accepta moştenirea,
neurmată de o acceptare în condiţiile legii, nu valorează acceptare a
moştenirii, întrucât procura dată mandatarului poate fi revocată, ulterior,
de către mandant. Aşadar, împuternicirea mandatarului este revocabilă,
însă, acceptarea pe care acesta o face, în numele şi pe seama
mandantului, este irevocabilă. Dacă mandantul moare, mai înainte ca
mandatarul să pună în executare împuternicirea primită, acesta din urmă
poate accepta moştenirea, pentru1 ca, prin întârziere, să nu provoace
pagube moştenitorilor celui dintâi .
c) Din actul de acceptare, trebuie să rezulte, în mod nemijlocit, că
succesibilul şi-a însuşit calitatea de moştenitor. Caracterul neechivoc al
voinţei succesibilului va fi apreciat de către instanţa de judecată, care va
proceda la o analiză a conţinutului real al actului.

2.2.Acceptarea voluntară tacită

 Potrivit art. 689 C.civ., acceptarea voluntară tacită rezultă din acte sau
fapte, pe care succesibilul nu le-ar fi putut face, decât în calitate de moş-
tenitor şi din care reiese, neîndoielnic, intenţia sa de acceptare. Aşadar,
succesibilul nu-şi exprimă direct voinţa de a accepta moştenirea, precum
în cazul acceptării exprese, ci aceasta rezultă din actele şi faptele pe care
succesibilul le săvârşeşte. Pentru a fi în prezenţa acceptării tacite, trebuie
îndeplinită condiţia din actele săvârşite de succesibil, să rezulte
neechivoc voinţa acestuia4 a accepta pur şi simplu moştenirea.
Ca şi acceptarea expresă, acceptarea tacită poate fi realizată personal,
prin reprezentant, legal sau convenţional sau chiar printr-un gestionat de
afaceri. Mandatarul trebuie să beneficieze de o împuternicire specială şi
să realizeze actele de acceptare tacită a moştenirii. în termenul de
prescripţie de 6 luni. Poate avea calitatea de mandatar al succesibiuilui,
chiar şi un comoştenitor.
Actele de acceptare tacită, făcute de gestionarul de afaceri, au valoarea
unei acceptări a moştenirii, în măsura în care succesibilul ratifică, in
termenul de opţiune succesorală, gestiunea, transformând-o astfel într-un
mandat.
Poate fi acceptată tacit atât moştenirea legală, cât şi cea testamentară
întrucât din dispoziţiile art. 689 C.civ. nu rezultă contrariul. Legatara!
indiferent că este universal, cu titlu universal sau cu titlu particular, poate
accepta tacit legatul, însă, este necesar să invoce în faţa celorlalţi
interesaţi testamentul care-i conferă vocaţie la moştenire şi să nu
acţioneze ocult
Este susceptibilă de manifestare tacită numai acceptarea pură şi simpla
a moştenirii, nu şi acceptarea sub beneficiu de inventar, aceasta clin urna
fiind întotdeauna expresă.
2.2.2. Actele ce au semnificaţia unei acceptări tacite a moştenirii
Codul civil nu enumără actele care au valoarea unei acceptări tacitei
moştenirii. Drept urmare, instanţelor de judecată le revine sarcina de a
stabili, concret, de la caz la caz, dacă actul săvârşit de succesibil repre-
zintă o acceptare a moştenirii.
Semnificaţia actelor şi faptelor realizate de succesibil, prevalându-se
de această calitate, va fi apreciată de către instanţa de judecată, diferen-
ţiat, după cum acestea sunt: acte materiale, acte de conservare, acte de
administrare (provizorie sau definitivă), acte de dispoziţie, acţiuni în
justiţie sau alte acte procedurale. în toate cazurile, însă, actele săvârşite
de succesibil, pentru a fi considerate acte de acceptare tacită a
moştenirii, trebuie săvârşite în termenul de prescripţie a dreptului de
opţiune succesorală.
A. Actele (faptele) materiale
Literatura de specialitate1 şi practica judecătorească2 au apreciat că au
semnificaţia unei acceptări tacite a moştenirii acele fapte ale
succesibilului, din care transpare neîndoielnic voinţa acestuia de a
accepta moştenirea, întrucât succesibilul se comportă ca un proprietar.
Constituie, spre exemplu, astfel de fapte, următoarele:
-preluarea în posesie şi folosinţa unor bunuri succesorale, care prin
natura şi valoarea lor nu pot constitui decât simple amintiri de familie;
-mutarea definitivă a succesibilului în casa moştenită, în virtutea cali-
tăţii acestuia şi nu din întâmplare; ridicarea pe terenul ce face parte din
masa succesorală a unor construcţii
- preluarea cheilor casei sau ale dulapurilor, precum şi a hârtiilor de
valoare pentru a preveni astfel pierderea sau furtul acestora ;
- mutarea într-un imobil succesoral pentru a asigura păstrarea acestui! în
bune condiţii;
- stăpânirea, după deschiderea succesiunii, a bunurilor primite o zestre
de la părinte, printr-o donaţie, chiar nescutită de raport.
Nu pot fi incluse, de o manieră categorică, într-una dintre categorii,
urmând ca instanţa de judecată să aprecieze dacă au semnificaţia unei
acceptări tacite a moştenirii, acte precum:
- actele de folosinţă asupra bunurilor succesorale, exercitate de
succesibilul, ce are în acelaşi timp şi calitatea de coindivizar cu defunctul;
- actele de folosinţă realizate de către soţul supravieţuitor asupri
bunurilor comune .
B. Actele de conservare
Actele de conservare, realizate de către succesibil în scopul păstrării
împiedicării deteriorării unui bun succesoral sau a întregului succesoral,
nu au semnificaţia unei acceptării tacite a moştenirii Constituie astfel de
acte, cu caracter urgent, folositoare tuturor moştenitorilor şi care nu
angajează viitorul bunurilor din moştenire, spre exemplu: punerea şi
ridicarea peceţilor; întocmirea inventarului: luarea unei inscripţii
ipotecare; reînnoirea sau înscrierea unei ipoteci neînscrise de defunct;
întreruperea prescripţiei; emiterea unui comandament sau a unei somaţii
pentru o creanţă datorată succesiunii; efectuarea unor reparaţii urgente;
încasarea unor sume datorate succesiunii; exercitarea unor acţiuni
posesorii cu privire la un bun succesoral etc.
C. Actele de administrare provizorie
Actele de administrare provizorie, reprezentând acele acte cu
caracter urgent, a căror realizare nu poate fi amânată până la momentul
exercitării dreptului de opţiune succesorală, nu constituie acte de
acceptare tacită a moştenirii (art. 690 C.civ.). De regulă, aceste acte se
realizează în termenele de inventar şi de deliberare, astfel încât nu sunt
de natură a valora acceptare tacită a moştenirii. Constituie astfel de acte,
spre exemplu, plata cheltuielilor de înmormântare, plata datoriilor
rezultate din ultima boală a defunctului, plata micilor datorii ale
defunctului, efectuate din considerente respect faţă de memoria
acestuia; vânzarea, în temeiul dispoziţiilor art. 707 C.civ., a bunurilor
predispuse la stricăciune.
D. Actele de administrare definitivă
Spre deosebire de actele de administrare provizorie, actele de
administrare definitivă, care nu au caracter urgent şi care angajează
viitorul, au semnificaţia unei acceptări tacite a moştenirii.
Constituie astfel de acte, spre exemplu: încheierea de către
succesibili a unor convenţii cu privire la administrarea bunurilor
succesorale : efectuarea unor cheltuieli, utile sau voluptuarii, care
măresc valoarea bunului sau care sunt realizate în scop de lux ori
plăcere ; încasarea unor creanţe 5ale moştenirii, dar care nu au natura
unor venituri curente ale acesteia ; locaţiunea pe o lungă durată de timp
 a bunurilor succesorale; plata unor datorii mai însemnate ale
defunctului. în măsura în care succesibilul plătitor nu are, în acelaşi
timp, calitatea de codebitor; plata impozitelor pe terenuri, clădiri sau
autovehicule, ce fac parte din masa succesorală; predarea cotelor
obligatorii în vremea regimului comunist, taxelor asupra succesiunilor
etc.
Realizând un act de administrare definitivă a bunurilor succesorale
succesibililului este considerat acceptant tacit al moştenirii. Acest efectul
poate fi înlăturat, prin inserarea în actul de administrare definitivii
declaraţiei succesibilului că nu-şi însuşeşte astfel calitatea de moştenim
Pentru a nu fi considerat, ca urmare a realizării unui act de dispoziţie sal
de administrare definitivă, acceptant al moştenirii, succesibilul poate cere
autorizarea instanţei judecătoreşti, în condiţiile art. 707 C.civ. Aşa
dispoziţiile legale menţionate sunt extinse şi asupra actelor de admit»
trare definitivă, întrucât şi acestea au semnificaţia acceptării tacitei
moştenirii, alături de actele de dispoziţie .
E. Actele de dispoziţie
Încheierea de către succesibil a unor acte de dispoziţie cu privire la
bunuri aparţinând masei succesorale are semnificaţia acceptării moşte-
nirii. Intenţia de a accepta moştenirea transpare din încheierea oricărui
act de dispoziţie, indiferent de valoarea obiectului său. de natura lui
juridici sau de faptul că a produs efecte juridice.
Trebuie distins între acte de dispoziţie privind bunuri singulare din
moştenire şi acte de dispoziţie privind universalitatea moştenirii.
a) Actele de dispoziţie, având ca obiect bunuri succesorale singulare,
constituie acte de acceptare tacită a întregii moşteniri. Doctrina şi
jurisprudenţa consideră că sunt astfel de acte: contractul de vânzare-
cumparare, contractul de schimb, contractul de donaţie, contractul de
rentă viageră, contractul de întreţinere etc, având ca obiect bunuri
succesorale indiferent că sunt încheiate cu un terţ sau cu un
comoştenitor; acte de constituire a unor dezmembrăminte ale dreptului
de proprietate asupra bunurilor succesorale, acte prin care sunt grevate
bunuri succesorale etc.

3. Acceptarea pură şi simplă forţată

Codul civil, în art. 703, prevede că moştenitorii, care au dat la o
parte sau au ascuns bunuri succesorale, nu mai au posibilitatea de a
renunţa la acea moştenire. Ei vor rămâne moştenitori, împotriva voinţei
lor, şi nu vor putea culege partea, ce le-ar fi revenit din aceste
bunuri. Aşadar, moştenitorul, care a sustras bunuri succesorale, decade,
atât din dreptul de opţiune succesorală, fiind considerat acceptant pur şi
simplu al moştenirii, cât şi din drepturile succesorale asupra bunurilor
ascunse. Potrivit dispoziţiilor art. 712 C.civ., moştenitorul care a ascuns
bunuri succesorale sau care, cu ştiinţă şi cu rea-credinţă, nu a trecut în
inventar astfel de bunuri, nu se poate folosi de beneficiul de inventar.
Aşadar, moştenitorul, care a ascuns bunuri succesorale sau care le-a
sustras inventarului, decade din beneficiul de inventar fiind considerat
că a acceptat moştenirea pur şi simplu. Deşi moştenitorul nu mai are
dreptul la aceste bunuri, totuşi acesta va fi ţinut să plătească datoriile
moştenirii, proporţional cu cota, ce i-ar fi revenit, din aceste bunuri,
dacă nu le-ar fi ascuns. în lumina dispoziţiilor legale menţionate,
acceptarea pură şi simplă forţată reprezintă sancţiunea aplicată
succesorului care, animat de o intenţie frauduloasă, a ascuns bunuri, ce
făceau parte din masa succesorală, în scopul de a şi le însuşi în
exclusivitate şi de a-i păgubi pe comoştenitori sau pe creditorii
succesorali.
Acceptarea forţată a moştenirii, des întâlnită în practică, constituie o
excepţie de la caracterul voluntar al actului de opţiune succesorală şi este
aplicabilă, atât în cazul moştenirii legale, cât şi în cazul moştenirii
testamentare.
Din punctul de vedere al naturii lor juridice, sustragerea sau ascunderea de
bunuri succesorale sunt calificate fapte juridice ilicite, delicte civile şi nu acte
de opţiune succesorală, iar sancţiunea care le însoţeşte reprezintă o
pedeapsă civilă".
3.2. Condiţiile acceptării pure şi simple forţate
Pentru a fi în prezenţa acceptării pure şi simple forţate, trebuie întrunite în
mod cumulativ următoarele condiţii:
a) existenţa elementului obiectiv;
Elementul obiectiv constă în darea la o parte, ascunderea sau nedeclararea
la inventar a unor bunuri succesorale, de către succesibil, singur sau în
participaţie. Jurisprudenţa şi doctrina au dat o interpretare foarte largi
noţiunilor de sustragere şi ascundere, aria de cuprindere a acestora fiind
circumscrisă oricăror acte sau fapte de natură a diminua activul succesoral,
în dauna comoştenitorilor şi/sau creditorilor succesorali şi în folosul
succesibilului de rea-credinţă. Elementul material poate consta aşadar, atât
în fapte comisive, precum ascunderea materială a unor bunuri, întocmirea
unui testament fals sau i unui înscris doveditor al unei creanţe nereale către
succesiune, cât şi în fapte omisive, precum nedeclararea unor bunuri cu
prilejul întocmirii inventarului succesoral, nedeclararea unor datorii ale
succesibilului faţă de succesiune, nedeclararea unei donaţii supuse
raportului
b)existenţa elementului subiectiv
Intenţia succesibilului de a frauda pe ceilalţi comoştenitori sau creditorii
moştenirii.
c)faptele frauduase să fie de natură a păgubi alte persoane.
d) autorul faptei să aibă calitatea de moştenitor.

4. Efectele acceptării pure şi simple a moştenirii

 De asemenea, ca efect al acceptării pure şi simple a moştenirii, are loc
confuziunea patrimoniului succesoral, cu patrimoniul succesibilului,
ceea ce generează următoarele consecinţe :
- moştenitorul va răspunde pentru datoriile moştenirii, peste limitele
activului patrimoniului succesoral (ultra vires hereditatis), chiar şi cu
bunurile proprii;
- datoriile sau creanţele moştenitorului faţă de de cujus se sting prin
confuziune, drepturile reale (dezmembrâmintele dreptului de proprietate
sau drepturile reale accesorii), pe care moştenitorul le avea asupra unui
bun moştenit sau pe care de cujus le avea asupra unui bun din
patrimoniul
- moştenitorului, încetează prin consolidare, respectiv prin
confuziune;
- în raporturile cu terţii, moştenitorul ia locul lui de cujus, astfel încât
celui dintâi îi pot fi opuse excepţiile personale pe care terţii le puteau
invoca contra celui din urmă, iar actele sub semnătură privată încheiate
de autorii vor fi opozabile succesorului, chiar dacă nu au căpătat dată
certă.
4.2. Efectele speciale ale acceptării pure şi simple forţate a
moştenirii
Efectele generale ale acceptării pure şi simple a moştenirii
(consolidarea titlului de moştenitor şi confuziunea patrimoniilor) se
produc atât în cazul acceptării voluntare, cât şi al celei fortate. În plus
însă, acceptarea forţată a moştenirii generează o dublă decădere:
a) decăderea din dreptul de opţiune succesorală, moştenitorul
neputând să renunţe la moştenire sau să o accepte sub beneficiu de
inventar (art. 703 şi 712 C.civ.).
Dacă moştenitorul renunţase, respectiv acceptase moştenirea sub
beneficiu de inventar, decade din această calitate, devenind acceptant pur
şi simplu;
b) decăderea din drepturile succesorale asupra bunurilor sustrase sau
ascunse (art. 703 C.civ.).
Moştenitorul, care a sustras sau ascuns bunuri succesorale, nu are nici
un drept asupra acestora. Aceste bunuri vor reveni, în cotele legale,
comoştenitorilor celui vinovat. Rezultă, aşadar, că decăderea din dreptu-
rile succesorale asupra bunurilor sustrase sau ascunse se produce numai
în raport cu comoştenitorii fraudaţi. Deşi moştenitorul vinovat nu
culege partea sa din bunurile sustrase sau ascunse, acesta va fi ţinut de
datoriile succesiunii, proporţional cotei-părţi ce i se cuvine din
moştenire, inclusiv cotei din bunurile sustrase sau ascunse.
Acceptarea moştenirii sub beneficiu de inventar
Acceptarea moştenirii sub beneficiu de inventar, reglementată de
dispoziţiile art. 704-723 C.civ., este o variantă intermediară de
opţiune, între acceptarea pură şi simplă şi renunţarea la moştenire.
 Optând astfel cu privire la succesiune, succesibilul îşi însuşeşte
calitatea de moştenitor, însă va răspunde de datoriile moştenirii numai în
limita activului moştenit (intra vires hereditatis), nu şi cu bunurile
proprii. Spre deosebire de acceptarea pură şi simplă a moştenirii, accep-
tarea sub beneficiu de inventar nu presupune confuziunea patrimoniul
succesoral, cu cel al moştenitorului. Aşadar, succesibilul acceptă toţi
definitiv şi necondiţionat activul moştenirii. în timp ce pasivul suci este
acceptat numai în limita activului moştenit.
Deşi acceptarea sub beneficiu de inventar conferă moştenitorii
incontestabile avantaje, se apelează rar la o astfel de modalitate opţiune,
în general în ipoteza în care este îndoielnică solvabilitatea, prezentă şi
viitoare, a moştenirii. Principalul avantaj, conferit de acceptarea sub
beneficiu de inventar a moştenirii, rezidă în limitarea răspunderii
moştenitorului pentru datoriile şi sarcinile succesiunii. Apelarea la
această modalitate de opţiune presupune însă şi unele dezavantaje,
precum:
- îndeplinirea formei solemne, întrucât acceptarea sub beneficiu de
inventar este un act expres şi solemn;
- întocmirea inventarului bunurilor succesorale, presupunând dezvă-
luirea conţinutului exact al moştenirii şi evaluarea provizorie a
bunurilor, cu consecinţa plăţii taxelor de timbru asupra succesiunii.
Pot apela la o astfel de modalitate de opţiune succesorală, atât moşte-
nitorii legali, cât şi legatarii universali şi cu titlu universal, care nu au
renunţat la moştenire sau care nu au acceptat-o pur şi simplu. Legatarul
cu titlu particular, care nu răspunde, în nici un caz, pentru pasivul
moştenirii, nu este interesat de o astfel de opţiune.
Actul de opţiune succesorală este, în principiu indivizibil, astfel încât
succesibilul nu poate accepta o parte a moştenirii sub beneficiu de
inventar, iar la o altă parte să renunţe sau să o accepte pur şi simplu.

Caracterul facultativ al acceptării sub beneficiu de

inventar
Ca şi celelalte variante de opţiune succesorală, acceptarea moştenirii
sub beneficiu de inventar este, în principiu facultativă, astfel încât
succesibilul are dreptul şi nu obligaţia de a opta astfel cu privire la
moştenire.
În mod excepţional, acceptarea sub beneficiu de inventar devine
obligatorie în următoarele două cazuri:
a) în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capa-
citate de exerciţiu restrânsă, acceptarea moştenirii se face întotdeauna
sub beneficiu de inventar (art. 19 din Decretul nr. 32/1954);
b) în cazul în care comoştenitorii nu se înţeleg asupra modalităţii de
opţiune cu privire la moştenirea retransmisă, aceasta se va accepta sub
beneficiu de inventar (art. 693 C.civ.).
Deşi în privinţa statului operează principiul acceptării moştenirii sub
beneficiu de inventar, acesta nu este ţinut de obligaţia de a opta astfel, în
termenul de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală.
In ipoteza pluralităţii de moştenitori, acceptarea sub beneficiu de
inventar poate coexista cu o altă modalitate de opţiune succesorală, astfel
încât anumiţi moştenitori pot accepta moştenirea sub beneficiu de
inventar, alţii o pot accepta pur şi simplu, iar alţii o pot repudia.

Condiţiile de formă ale acceptării sub beneficiu de

inventar
Acceptarea moştenirii sub beneficiu de inventar este un act juridic
solemn, astfel încât pentru asigurarea validităţii şi opozabilităţii salt
trebuie îndeplinite următoarele formalităţi:
a) declaraţia expresă a succesibilului, dată în faţa notarului public, din
care să reiasă că acceptă moştenirea sub beneficiu de inventar.
Neîndeplinirea acestei formalităţi atrage nulitatea beneficiului de
inventar, succesibilul putând fi considerat că a acceptat pur şi simplu
moştenirea, dacă sunt întrunite condiţiile acestei ultime modalităţi de
opţiune. In caz contrar, succesibilul păstrează, în limitele termenului de fi
luni, dreptul de opţiune succesorală.
Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu şi persoanele cu capacitate
restrânsă de exerciţiu nu sunt ţinute de obligaţia îndeplinirii acestei
formalităţi, întrucât. în ceea ce le priveşte, acceptarea sub beneficiu de
inventar operează în temeiul legii. Obligaţia de a face o astfel de
declaraţie trebuie îndeplinită de aceste persoane, la momentul dobândiţii
sau redobândirii capacităţii depline de exerciţiu, sub sancţiunea pierdem
beneficiului de inventar.
b) declaraţia de acceptare sub beneficiu de inventar trebuie înregistrată
în registrul pentru renunţări, ţinut de biroul notarial competent. Neînde-
plinirea acestei formalităţi atrage inopozabilitatea actului de acceptare
sub beneficiu de inventar faţă de terţi (creditori succesorali sau creditori
personali ai moştenitorilor).
c) inventarul fidel şi exact al bunurilor succesorale trebuie luat înainte
sau după declaraţia de acceptare sub beneficiu de inventar (art. 705
C.civ.). Absenţa unui astfel de inventar atrage ineficacitatea actului de
opţiune succesorală. Acceptarea sub beneficiu de inventar neînsoţită de
inventarul fidel şi exact al bunurilor succesorale, poate valora acceptare
pură şi simplă a moştenirii, dacă sunt întrunite condiţiile I acesteia din
urmă.
Dacă succesibilul omite, în mod voit, unele bunuri succesorale, cu
ocazia întocmirii inventarului, acesta va fi decăzut din beneficiul de
inventar şi va fi considerat că acceptat pur şi simplu moştenirea (accep-
tare pură şi simplă forţată). În schimb, omiterea nevoită a unor bunuri
succesorale nu atrage aceeaşi consecinţă, ci numai repararea acesteia
printr-un supliment la inventar .
Formularea de către succesibil a unei cereri de inventariere a bunurilor
succesorale nu valorează, prin ea însăşi, acceptare sub beneficiu de
inventar, decât în cazul persoanelor incapabile (minori şi persoane puse
sub interdicţie). în celelalte cazuri, pentru a avea această semnificaţie,
cererea de inventariere trebuie urmată de declaraţia expresă a acceptării
moştenirii sub beneficiu de inventar, înscrisă în registrul special de
renunţări la moştenire. Rezultă, aşadar, că cererea de inventariere a
bunurilor succesorale poate fi urmată şi de acceptarea pură şi simplă a
moştenirii sau de renunţarea la moştenire. în general, succesibilul cere
inventarierea bunurilor succesorale pentru a opta în cunoştinţă de cauză.
Deşi termenele de inventar şi de deliberare se regăsesc în secţiunea
consacrată de Codul civil acceptării moştenirii sub beneficiu de inventar
(art. 706-711), totuşi acestea sunt aplicabile opţiunii succesorale în
general şi nu numai acestei variante de opţiune.

Efectele acceptării sub beneficiu de inventar

Acceptarea sub beneficiu de inventar, ca şi acceptarea pură şi simplă,
este definitivă, irevocabilă şi retroactivă şi are ca efect consolidarea
titlului de moştenitor al acceptantului. Acceptând sub beneficiu de
inventar moştenirea, moştenitorul devine proprietarul patrimoniului
succesoral şi, în această calitate, poate cere ieşirea din indiviziune,
reducţiunea liberalităţilor excesive, în măsura în care este moştenitor
rezervatari, raportarea donaţiilor dacă este descendent al defunctului sau
soţ supravieţuitor şi vine în concurs cu descendenţii. Corelativ,
acceptantul sub beneficiu de inventar poate fi obligat la raportul
donaţiilor, dacă este descendent al defunctului sau soţ supravieţuitor al
acestuia şi vine în concurs cu descendenţii.
Acceptantul sub beneficiu de inventar poate, de asemenea, să încheie,
cu privire la patrimoniul succesoral, orice acte juridice, inter vivos sau
mortis causa. in cazul decesului acceptantului sub beneficiu de inventar,
patrimoniul succesoral se transmite către propriii succesori ai acestuia.
Acceptând moştenirea sub beneficiu de inventar, dreptul succesibiluliii
de opţiune succesorală se stinge definitiv, acesta nemaiavând posibilitatea
de a o repudia. Totuşi, succesibilul poate renunţa la beneficiul de
inventar, devenind acceptant pur şi simplu.
Alături de aceste efecte generale, comune şi acceptării pure şi simple i
moştenirii, acceptarea sub beneficiu de inventar generează următoarele
efecte specifice:
A. separaţia de patrimonii;
Spre deosebire de acceptarea pură şi simplă a moştenirii, care deter-
mină contopirea patrimoniului succesoral cu cel personal al moşteni-
torului, acceptarea sub beneficiu de inventar nu determină această conse-
cinţă, astfel încât patrimoniul succesoral rămâne separat de patrimoniul
personal al moştenitorului. Operează aşadar, în temeiul dispoziţiilor art.
713 pct. 2 C.civ., separaţia de patrimonii, ca o excepţie pe care o
comportă principiul unicităţii patrimoniului.
Aceasta nu poate fi confundată cu separaţia de patrimonii, reglementată de
dispoziţiile art. 781 C.civ., care profită numai creditorilor succesorali care au
cerut-o. Separaţia de patrimonii specifică acceptării pure şi simple produce
efecte faţă de toţi creditorii succesorali, inclusiv faţă de legatarii cu titlu
particular, precum şi faţă de moştenitorul acceptant şi creditorii personali ai
acestuia.
Separaţia de patrimonii, rezultând din acceptarea sub beneficiu de
inventar, determină următoarele consecinţe:
a) datoriile sau creanţele moştenitorului beneficiar faţă de de cujus se
 sting prin confuziune în schimb, creanţele reciproce (creanţa pe care
moştenitorul o are faţă de succesiune şi creanţa lui de cujus faţă de
moştenitor) pot fi compensate. De asemenea, nu încetează prin
confuziune drepturile reale pe care moştenitorul le are asupra unui bun
succesoral, respectiv drepturile reale pe care de cujus le are asupra unui
bun din patrimoniul moştenitorului.
b) succesibilul beneficiar este considerat terţ, în raport cu patrimoniul
succesoral, astfel încât poate deveni adjudecatar al unor bunuri
succesorale supuse vânzării la licitaţie;
c) moştenitorul beneficiar - poate dobândi drepturi şi obligaţii noi faţă
de patrimoniul succesoral;
d) terţii nu pot opune moştenitorului beneficiar excepţiile personale,
pe care le puteau invoca împotriva lui de cujus, întrucât moştenitorul
beneficiar nu ia locul defunctului, în raporturile contractate de acesta
din urmă cu terţii ;
e) din preţul obţinut ca urmare a vânzării bunurilor succesorale vor fi
satisfăcute cu preferinţă creanţele creditorilor succesorali şi legatarii, în
timp ce creanţele creditorilor personali ai moştenitorului beneficiar vor fi
satisfăcute numai din restul rămas după lichidarea pasivului moştenirii.
B. răspunderea moştenitorului pentru pasivul moştenirii numai în
limita activului (intra vires hereditatis)
Cât priveşte răspunderea pentru pasivul moştenirii, moştenitorului
beneficiarii sunt oferite de legiuitor (art. 713 pct. 1 C.civ.), două
posibilităţi:
a) să plătească datoriile succesiunii până la concurenţa valorii
bunuriilor din moştenire;
Aşadar, creditorii moştenirii pot urmări, pentru satisfacerea creanţelor
lor numai bunurile succesorale.
c) să abandoneze toate bunurile succesiunii, în favoarea
creditorilor şi legatarilor cu titlu particular, fiind scutit astfel de plata
datoriilor succesiunii.
Încetarea beneficiului de inventar
Acesta poate înceta cu efect retroactiv acceptarea devenind pur si
simplu, prin renunţarea moştenitorului sau prin decăderea acestuia.

Secţiunea -3- Renunţarea la moştenire

Valorificând dispoziţiile art. 695-703 C.civ., succesibilul devine străin de

moştenire. Poate uza de această variantă de opţiune succesorală orice
succesibil, indiferent că este legal sau testamentar, rezervatar sau
nerezervatar, cu vocaţie generală sau concretă, universală, cu titlu universal
sau cu titlu particular.
Decizia succesibililor de a renunţa la moştenire are la bază raţiuni
dintre cele mai variate, însă, de cele mai multe ori o astfel de opţiune este I
determinată de insolvabilitatea moştenirii.
 Condiţiile de validitate a renunţării la moştenire
Validitatea renunţării la moştenire este condiţionată de respectarea
condiţiilor legale de fond şi formă. Pentru a produce efecte juridice,
renunţarea la moştenire trebuie să întrunească, în mod cumulativ,
condiţiile de fond, specifice oricărui act juridic şi unele condiţii speciale.
2.1. Condiţii speciale de fond
a) renunţarea la moştenire este susceptibilă, în principiu numai de
exercitare expresă, neputând fi dedusă din fapte materiale sau acte
juridice conexe, precum acceptarea pură şi simplă.
Aşadar, renunţarea la moştenire nu poate fi tacită şi, în consecinţă, nu poate
fi prezumată. Neexercitarea dreptului de opţiune succesorală în termenul
de 6 luni nu valorează renunţare la moştenire, deşi produce, în fapt,
acelaşi efect (succesibilul fiind considerat străin de moştenire).
De asemenea, nu produce efecte juridice convenţia încheiată între
moştenitori, prin care unul (sau unii) dintre aceştia se obligă să renunţe,
cu titlu oneros, la moştenire. Această soluţie se impune a fi adoptată, nu
numai în cazul în care convenţia s-a încheiat înainte de deschiderea
moştenirii, moştenitorii realizând astfel un pact asupra unei moşteniri
viitoare, lovit de nulitate absolută, ci şi în ipoteza în care convenţia a
fost încheiată ulterior acestui moment şi nu a fost urmată de o declaraţie
de renunţare, realizată în forma impusă de legiuitor.
b) renunţarea la moştenire produce efecte juridice numai dacă
succesibilul nu a acceptat anterior moştenirea;
Aşadar, este lipsită de eficacitate renunţarea la moştenire, realizată
după acceptarea, pură şi simplă (voluntară - expresă sau tacită - ori for-
ţată) sau sub beneficiu de inventar, întrucât actul de opţiune succesorală,
în principiu, este irevocabil.
c) ca şi acceptarea moştenirii, renunţarea este un act juridic
indivizibil, astfel încât succesibilul nu poate renunţa la o parte a
moştenirii, acceptând o altă parte a acesteia.
d) renunţarea trebuie să fie pur abdicativă, adică impersonală şi cu
titlu gratuit, întrucât renunţarea (renunţarea, cu titlu gratuit sau oneros,
în favoarea unuia sau mai multor comoştenitori) are semnificaţia unui
act de acceptare a moştenirii, urmat de un act de înstrăinare a drepturilor
succesorale.

Condiţii de formă
Renunţarea la moştenire este un act solemn . Aceasta trebuie să
îndeplinească două condiţii de formă, una fiind cerută pentru validitate,
iar cealaltă pentru opozabilitate.
a) declaraţia de renunţare trebuie dată în faţa notarului public;
In principiu, această declaraţie trebuie dată în faţa notarului public, la
care se află registrul special de renunţări la succesiune.
Totuşi, doctrina şi jurisprudenţa au apreciat că este valabilă şi decla-
raţia de renunţare la moştenire dată în următoarele condiţii:
- declaraţia de renunţare dată în faţa oricărui notar public;
 Acesta va trimite un exemplar autentificat al declaraţiei succesibilului,
notarului care ţine registrul special de renunţări, pentru a realiza înscrie-
rea. Declaraţia de renunţare poate fi consemnată, fie în încheierea pe care
notarul o întocmeşte la fiecare termen, fie în certificatul de moştenitor.
- declaraţia de renunţare dată în faţa instanţei judecătoreşti, consemnată
în încheiere şi trimisă apoi notarului public competent, pentru înscrierea
acesteia în registrul special;
- declaraţia de renunţare făcută în străinătate;
Declaraţia de renunţare poate fi făcută, nu numai personal de către
succesibil, ci şi printr-un mandatar cu procură specială. Conchidem,
aşadar, că declaraţia de renunţare este valabilă numai dacă se
materializează într-un înscris autentic, având forţă probantă până la
înscrierea în fals. în consecinţă, declaraţia de renunţare verbală sau
materializată într-un act sub semnătură privată este lovită de nulitate
absolută. Nulitatea declaraţiei de renunţare la moştenire determina
redobândirea de către succesibil a dreptului de opţiune succesorală, ce poate
fi exercitat în termenul de prescripţie de 6 luni. Drept urmare, succesibilul
poate accepta moştenirea pur şi simplu, o poate accepta sub beneficiu de
inventar sau o poate repudia, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege în
acest sens şi în termenul legal de prescripţie. în nici un caz, nulitatea
renunţării nu are semnificaţia acceptării moştenirii.
b) declaraţia de renunţare trebuie înscrisă în registrul special ie
renunţări la succesiune.
Declaraţia de renunţare nu este valabilă, decât dacă este înscrisă în
registrul special de renunţări la succesiune. Acest registru este ţinut de
biroul notarial, desemnat pentru circumscripţia teritorială a judecătoriei, de
la locul deschiderii moştenirii. Spre deosebire de prima condiţie, care este
impusă de legiuitor pentru a asigura validitatea actului de renunţare, această
condiţie este impusă din considerente de opozabilitate, astfel încât
neîndeplinirea ei nu afectează validitatea actului de renunţare.
Fiind înscrisă în registrul special, declaraţia de renunţare la moştenire i
poate fi opusă renunţătorului, de către comoştenitori sau de către moşte-
nitorii subsecvenţi. Renunţătorul nu poate invoca drept cauză de nulitatea
declaraţiei de renunţare neînscrierea acesteia în registrul special. Pentru a
putea accepta moştenirea, după ce a renunţat în condiţiile legii la aceasta,
renunţătorul poate urma exclusiv calea retractării renunţării, dacă sunt
întrunite condiţiile legale în care aceasta operează. Dimpotrivă,
neînscrierea declaraţiei de renunţare în registrul special nu va putea fi opusă
terţului de bună-credinţă, cu care a contractai renunţătorul. Mai mult chiar,
încheierea unui act de dispoziţie cu privire la bunul succesoral, de către
renunţător, echivalează cu acceptarea tacită a moştenirii .

Efectele renunţării la moştenire

Ca urmare a renunţării, renunţătorul devine străin faţă de succesiune,
considerându-se că nu a fost niciodată moştenitor (art. 696 C.civ.).
Renunţarea produce efecte retroactive, de la data deschiderii moştenirii
şi este opozabilă erga omnes, dacă a fost înscrisă în registrul special de
renunţări la succesiune. Renunţătorul nu va beneficia de avantajele ce ar
rezulta din moştenire, dar nici nu va fi ţinut de datoriile şi sarcinile
acesteia.
Renunţarea la moştenire generează următoarele consecinţe:
a) partea renunţătorului, atât cât priveşte activul, cât şi pasivul succe-
soral, va reveni comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi, inde-
pendent de voinţa acestora.
De renunţarea unuia dintre succesibilii cu vocaţie concretă la
moştenire vor profita, prin acrescământ, ceilalţi comoştenitori. Ca
urmare a renunţării unicului succesibil cu vocaţie concretă la moştenire,
vor culege moştenirea succesibilii subsecvenţi, în ordinea claselor de
moştenitori şi a gradelor de rudenie şi cu respectarea regulilor privind
devoluţiunea legală şi testamentară a moştenirii, precum cele privind
împărţirea moştenirii între rudele aparţinând celei de-a doua clase de
moştenitori, cele privind împărţirea moştenirii în ipoteza concursului
dintre soţul supravieţuitor şi rudele defunctului din cele patru clase de
moştenitori, cele privind împărţirea moştenirii pe tulpini şi pe linii etc.
Succesibilii subsecvenţi vor dobândi moştenirea, de la data deschiderii
acesteia, direct de la defunct şi nu de la renunţător.
b)renunţătorul la moştenire, decedat, nu poate fi reprezentat de
descendenţii săi, aceştia putând culege moştenirea numai în nume
propriu (art. 698 C.civ.);
c) renunţătorul, gratificat de defunct, printr-o donaţie, nu va fi obligat
la raport, chiar dacă liberalitatea de care a beneficiat nu a fost scutită în
acest sens. Aşa cum am arătat, însă, orice donaţie, inclusiv cea de care a
beneficiat renunţătorul la moştenire, este supusă reducţiunii, dacă prin
realizarea ei s-a adus atingere rezervei legale a moştenitorilor.
d) drepturile reciproce ale succesibilului şi defunctului, reale şi de creanţă,
stinse ope lege, la data deschiderii moştenirii, prin consolidare sau
confuziune, renasc ca urmare a renunţării la moştenire;
e) renunţând la moştenire, succesibilul, rudă cu defunctul în linie dreaptă,
ascendentă sau descendentă, pierde beneficiul sezinei Se vor menţine, însă,
actele de conservare şi de administrare provizorie realizate de către
succesibil, înainte de a renunţa la moştenire. Dimpotrivă, dacă succesibilul a
încheiat alte acte juridice decât cele de conservare sau de administrare
provizorie, din care rezultă indirect, însă neîndoielnic voinţa de a accepta
moştenirea (acceptare tacită), acesta nu mai are posibilitatea de a renunţa la
moştenire.
f) creditorii personali ai succesibilului nu au dreptul de a urmări
patrimoniul succesoral, precum nici creditorii succesorali nu au dreptul de a
urmări patrimoniul renunţătorului;
g) renunţătorul nu este vizat de obligaţia de a plăti taxele succesorale.

Capitolul II
Transmisiunea activului şi pasivului
 moştenirii

§1. Obiectul transmisiunii

Patrimoniul unei persoane fizice poate fi transmis numai la moartea
acesteia. Obiectul transmisiunii succesorale este reprezentat numai de
drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial ale defunctului,
întrucât drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale, fiind strâns legate de
persoana titularului, se sting pe data morţii acestuia. Patrimoniul unei
persoane fizice are două laturi, una activă, circumscrisă drepturilor şi
una pasivă, circumscrisă obligaţiilor.
1.1. Activul succesoral
Activul succesoral, transmisibil moştenitorilor defunctului, cuprinde,
în principiu, drepturile defunctului cu caracter patrimonial, existente la
data deschiderii moştenirii. Această regulă însă, comportă următoarele
excepţii:
a) nu se transmit pentru cauză de moarte acele drepturi ale
defunctului care, deşi sunt patrimoniale şi există la data deschiderii
moştenirii, au caracter viager sau intuitu personae. Fac parte din
această categorie: dreptul de uzufruct viager; dreptul de uz; dreptul de
abitaţie; dreptul de rentă viageră; dreptul la întreţinere contractuală
sau legală; dreptul la pensie; drepturile cu privire la care moartea
titularului operează ca o condiţie rezolutorie sau ca un termen
extinctiv incert .
b) sunt incluse în activul succesoral, deşi la data deschiderii
moştenirii nu fac parte din patrimoniul defunctului, donaţiile făcute de
acesta cu depăşirea cotităţii disponibile (supuse reducţiunii) şi
donaţiile nescutite de raport, făcute de defunct în favoarea
moştenitorilor care au obligaţia de raport;
c) sunt incluse, de asemenea, în activul succesoral, deşi la data deschi-
derii moştenirii nu fac parte din patrimoniul defunctului, fructele
naturale, industriale şi civile, produse de bunurile succesorale, după data
deschiderii moştenirii.
Dimpotrivă, drepturile personale nepatrimoniale ale defunctului,
principiu, nu se transmit prin moştenire.
În concluzie, fac parte din activul succesoral:
- drepturile reale, principale (dreptul de proprietate, dreptul de uz,
dreptul de uzufruct, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de
superficie) şi accesorii (gajul, ipoteca, privilegiile şi dreptul de retenţie);
- drepturile de creanţă;
- drepturile patrimoniale rezultate din creaţia intelectuală;
- acţiunile patrimoniale aflate la îndemâna defunctului, precum: acţiu-
nea în revendicare, în anulare, rezoluţiune sau reziliere, revocare etc.
1.2. Pasivul succesoral
 Pasivul succesoral este format din datoriile şi sarcinile moştenirii (art.
774 C.civ.).
a) Datoriile succesiunii sunt acele obligaţii patrimoniale ale defunctului,
care se aflau la data deschiderii succesiunii în patrimoniul acestuia,
indiferent de natura lor juridică - contractuală, delictuală, cvasicontractuală
sau legală şi indiferent de calitatea creditorului - moştenitor sau terţ faţă
de moştenire .
În concluzie, constituie datorii ale succesiunii următoarele:
- obligaţiile asumate de defunct, prin contractele, ce nu au fost
încheiate în considerarea persoane;
- obligaţiile ce au luat naştere, în sarcina defunctului, pe tărâm
delictual, ca urmare a săvârşirii unei fapte cauzatoare de prejudicii;
- obligaţiile de natură cvasicontractuală, precum obligaţia de
despăgubire a terţului, care a gerat afacerile defunctului, pentru plata
cheltuielilor utile şi necesare.
Dimpotrivă, nu intră în pasivul succesoral, nefiind considerate datorii
ale succesiunii, deşi au caracter patrimonial, obligaţiile asumate de
defunct intuiţii personae şi obligaţiile stinse prin moartea lui de cujus.
b) Sarcinile moştenirii, sunt acele obligaţii care nu au existat în patri-
moniul lui de cujus, dar care se nasc în sarcina moştenitorului la data
deschiderii moştenirii sau ulterior acestui moment, fie ca urmare a
voinţei defunctului, fie independent de voinţa acestuia. Constituie
sarcini ale moştenirii:
- cheltuielile de înmormântare, cheltuielile cu parastasele făcute potri-
vit obiceiului locului şi cheltuielile cu monumentul funerar, în măsura
în care acestea nu sunt excesive ;
- cheltuielile făcute cu administrarea şi lichidarea succesiunii, taxele şi
impozitele pentru bunurile succesorale şi cheltuielile determinate de
efectuarea procedurii succesorale (art. 723 C.civ,);
- cheltuielile rezultate din executarea legatelor cu titlu particular, al
căror obiect este reprezentat de sume de bani, bunuri de gen sau obligaţii
de a face ori a nu face. Dimpotrivă, nu face parte din pasivul succesoral
legatul cu titlu particular al cărui obiect este reprezentat de un drept real
asupra unui lucru individual determinat. în această ipoteză, legatarul nu
dobândeşte calitatea de creditor al succesiunii, ci calitatea de titular al
dreptului real în cauză, din momentul deschiderii moştenirii.

2. Transmisiunea activului succesoral

Transmisiunea succesorală (atât a activului, cât şi a pasivului) poate fi
universală, cu titlu universal şi cu titlu particular. în toate cazurile,
aceasta operează de drept, de la data deschiderii moştenirii.
Transmisiunea universală are ca obiect întregul patrimoniu
succesoral, iar transmisiunea cu titlu universal vizează numai o
fracţiune din acesta. Sunt beneficiari ai unei transmisiuni universale
moştenitorii legali şi legatarii universali, întrucât aceştia au vocaţie
succesorală universală, iar beneficiari ai unei transmisiuni cu titlu
universal sunt legatarii cu titlu universal, aceştia având vocaţie
succesorală limitată.
Transmisiunea cu titlu particular are ca obiect unul sau mai multe
bunuri succesorale determinate sau determinabile, privite ut singuli şi este
întâlnită în cazul legatarului cu titlu particular.
Aşa cum am arătat, dacă obiectul legatului cu titlu particular este
reprezentat de un drept real asupra unui bun individual determinat, de un
drept de proprietate intelectuală sau de un drept succesoral, moştenit de
testator şi lăsat legat, înainte de lichidarea acelei moşteniri, transmisiunea are
loc, potrivit regulii generale, de la data deschiderii moştenirii. în consecinţă,
legatarul cu titlu particular dobândeşte dreptul succesoral, direct de la testator.
Dimpotrivă, dacă legatul are ca obiect o sumă de bani, un bun de
gen sau o obligaţie de a face ori de a nu face, legatarul dobândeşte
numai un drept de creanţă asupra moştenitorilor.
La data deschiderii succesiunii, succesorii universali şi cei cu titlu
universal dobândesc creanţele defunctului, proporţional cu partea din
moştenire ce li se cuvine (art. 1059-1060 C.civ.), astfel încât fiecare dintre
aceştia va putea urmări pe debitor numai pentru partea sa de creanţă, iar
în cazul în care obiectul creanţei este indivizibil, fiecare moştenitor poate
cere executarea în totalitate a obligaţiei (art. 1064 C.civ.).
De asemenea, succesorii universali şi cei cu titlu universal dobândesc
drepturile reale asupra bunurilor ce formează patrimoniul succesoral, în
stare de indiviziune (sub forma unor cote-părţi ideale), aceasta încetând
numai prin partaj.

3. Transmisiunea pasivului succesoral

Categorii de moştenitori care suportă pasivul succesoral

Aşa cum am arătat, transmisiunea pasivului succesoral poate fi
universală, cu titlu universal şi cu titlu particular.
a) transmisiunea universală şi cu titlu universal;
în temeiul dispoziţiilor Codului civil, pasivul succesoral este suportat de
către succesorii universali şi cu titlu universal, întrucât aceştia dobândesc
o universalitate, formată atât din drepturi, cât şi din obligaţii.
b) transmisiunea cu titlu particular.
Legatarii cu titlu particular, neavând vocaţie la universalitate, nu
suportă, în principiu, pasivul succesoral.
In mod excepţional însă, legatarul cu titlu particular va participa la
plata pasivului succesoral, în următoarele ipoteze:
- când testatorul a stipulat expres, în testament, obligaţia legatarului cu
titlu particular de a plăti o datorie sau de a suporta o anumită sarcină;
Într-o astfel de ipoteză, suntem în prezenţa unui legat cu sarcină. Dacă
aceasta are caracter prea oneros, legatarul poate renunţa la legat. Accep-
tând legatul, legatarul va fi ţinut de obligaţia de a executa sarcina.
- când legatul cu titlu particular are ca obiect un imobil ipotecat;
În acest caz, creditorul ipotecar poate urmări imobilul ipotecat, la
legatar. Legatarul, plătind pe creditorul ipotecar, se subrogă în drepturile
acestuia din urmă şi, pe calea unei acţiunii în regres, îndreptată
împotriva moştenitorilor universali şi cu titlu universal (obligaţi să
suporte pasivul succesoral), va putea recupera plata făcută.
- când legatul cu titlu particular are ca obiect o moştenire sau o cotă-
parte dintr-o moştenire nelichidată ori partea socială dintr-o societate;
- când activul succesiunii este insuficient pentru plata pasivului
acesteia, caz în care datoriile succesiunii vor fi plătite înaintea legatelor,
astfel încât legatarul cu titlu particular suportă indirect plata pasivului
succesoral;
- când obiectul legatului este reprezentat de uzufructul întregii moşte-
niri sau al unei fracţiuni din moştenire, caz în care legatarul va suporta,
alături de nudul proprietar, unele datorii şi sarcini ale succesiunii, în
limitele şi condiţiile statuate de dispoziţiile art. 550 şi 552 C.civ