COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Rezumat
În acest capitol sunt definite câteva noţiuni de bază ale comerţului internaţional(export,
import, reexport, comerţ invizibil, tranzit etc.) şi sunt prezentate o serie de trăsături şi tendinţe ce
caracterizează evoluţia comerţului internaţional. Tot în acest capitol sunt abordate pe scurt cele mai
importante teorii clasice şi moderne care stau la baza efectuării schimburilor internaţionale de
mărfuri şi servicii, precum şi cei mai importanţi indicatori folosiţi la măsurarea eficienţei economice
a comerţului exterior.

Noţiuni de bază

Comerţul internaţional include totalitatea schimburilor de bunuri şi servicii

dintre două sau mai multe state.
Obiectul comerţului internaţional este reprezentat de bunuri materiale şi de
servicii.
Comerţul exterior al unei ţări cuprinde exportul, importul, reexportul şi
tranzitul.
Prin export se înţelege vânzarea de bunuri şi servicii aparţinând economiei unei
ţări, iar prin import, cumpărarea pentru economia naţională de bunuri şi servicii din
alte ţări. Exportul şi importul de servicii mai poartă denumirea de export invizibil şi
import invizibil. Reexportul reprezintă activitatea desfăşurată de persoane autorizate,
de a cumpăra mărfuri din unele ţări şi de a le revinde în altele, cu sau fără indigenarea
lor. Comerţul de tranzit constă în activitatea desfăşurată de persoane autorizate, pentru
transportul mărfurilor străine pe teritoriul naţional. Transportul poate fi substituit şi
comerţului invizibil.
Comerţul internaţional, mai ales în ultimele decenii, a devenit unul din factorii
determinanţi ai creşterii economice. O expresia a acestei tendinţe o constituie faptul
că, în perioada 1951-1991, volumul comerţului mondial a sporit cu circa 10,5% pe an,
faţă de numai 1-2% în perioada interbelică şi 5-6% în anii de înflorire a liberului
schimb de la sfârşitul secolului trecut.
Interdependenţa comerţ-dezvoltare, bazată pe diviziunea internaţională a
muncii, se manifestă pe fondul unei dependenţe reciproce a fluxurilor economice
internaţionale, ceea ce duce la tot mai strânsa intercondiţionare dintre procesele
naţionale de creştere şi evoluţia pieţei mondiale.
Evoluţia comerţului internaţional se caracterizează prin următoarele trăsături
principale [27]:
1. Tendinţa de creştere a exporturilor mondiale. În perioada 1960-1980,
valoarea exporturilor mondiale a sporit peste 15 ori. Datorită recesiunii mondiale, în
următorii trei ani, 1981-1983 a avut loc o scădere a comerţului mondial, urmată,
începând din 1984 – de o înviorare. În 1986 a fost depăşit nivelul din 1980, iar în anul
1991 comerţul mondial a fost cu 75% mai mare decât în 1980.
2. Accentuarea diversificării comerţului mondial
În perioada postbelică au apărut noi pieţe (a ordinatoarelor, a
microprocesoarelor etc.), iar în prezent se extinde piaţa internaţională a roboţilor
industriali. De asemenea, a sporit importanţa comerţului cu brevete, ritmul său de
creştere fiind mai ridicat decât cel al ansamblului comerţului internaţional.
3. Creşterea ponderii ţărilor industrializate în exporturile mondiale
Această tendinţă s-a manifestat în întreaga istorie a comerţului mondial. În
perioada 1950-1985, ponderea ţărilor dezvoltate industrializate în exporturile
mondiale a crescut de la 60,8% la 65,6%, iar a ţărilor în curs de dezvoltare a scăzut de
la 31,1% la 23,9%; în anul 1991, ponderea ţărilor industrializate în exporturile
mondiale a fost de aproape 70%.
4. Înrăutăţirea termenilor schimbului ţărilor în curs de dezvoltare cu cele
industrializate
Termenii schimburilor înseamnă ce cantitate de bunuri trebuie să exporte o ţară
pentru a putea importa aceeaşi cantitate de bunuri.
Dacă se iau în considerare numai ţările în curs de dezvoltare nepetroliere, în
perioada 1975-1993, după calculul UNCTAD, rezultă că aceşti termeni s-au deteriorat
cu 47%. Cauza acestei evoluţii constă în tendinţa de rămânere în urmă a preţurilor la
produsele primare. În consecinţă, pentru o cantitate egală de produse, ţările în curs de
dezvoltare pot obţine o cantitate mai mică de produse.
5. Adoptarea unor noi măsuri – tarifare şi netarifare – de îngrădire a
comerţului mondial.
Restricţiile tarifare cuprind diferite taxe vamale percepute asupra mărfurilor
care se exportă; ele influenţează preţul de vânzare al mărfurilor respective. Îngrădirile
netarifare includ o sferă cu mult mai largă: restricţii cantitative la import, taxe fiscale,
stabilirea de norme obligatorii de calitate la import etc.
6. Aspectele ecologice au devenit factori importanţi în negocierea unor
înţelegeri comerciale regionale sau mondiale, ridicând probleme care trebuie să fie
rezolvate în numai câţiva ani.
Astfel, obiectivele ultimelor negocieri în cadrul Organizaţiei Mondiale a
Comerţului (OMC) cuprind înlăturarea subvenţiilor destinate agriculturii, reducerea
barierelor comerciale netarifare şi standardelor diferite pentru produse şi reducerea pe
cât posibil a restricţiilor asupra investiţiilor străine.
7. Tendinţa de “tripolarizare” a schimburilor comerciale internaţionale.
Comunitatea economică vest-europeană, împreună cu SUA şi Japonia, au ajuns
să totalizeze aproape trei sferturi din valoarea exporturilor mondiale.
8. În perioada postbelică, spre deosebire de perioadele anterioare, comerţul
internaţional a devansat ca ritm de creştere nu numai PNB sau PIB, ci şi producţia
industrială şi agricolă, la nivel mondial.
Aceasta înseamnă că, revoluţia ştiinţifico-tehnică a imprimat o corelaţie nouă
între dinamica exporturilor şi a producţiei în sensul că, aceasta din urmă este
devansată de exporturi, ceea ce, la scară internaţională înseamnă devansarea
producţiei mondiale de către comerţul internaţional. În condiţiile adâncirii diviziunii
mondiale a muncii s-a accentuat specializarea şi cooperarea internaţională în
producţie, ceea ce a determinat realizarea pe calea schimburilor comerciale
internaţionale a unei cote părţi tot mai mari din producţia tuturor statelor.
9. Din compararea comerţului internaţional cu evoluţia rezervelor de aur şi
devize centralizate (la nivel de stat) ale lumii nesocialiste, rezultă că acesta, comerţul
internaţional, a devansat, atât ca ritm de creştere cât şi ca volum valoric absolut,
rezervele de aur şi devize centralizate ale ţărilor nesocialiste. Aceasta devine pentru o
bună parte dintre state, o frână în calea dezvoltării comerţului exterior, agravându-le
problema lichidităţii internaţionale.
Pe parcursul anilor ’90, comerţul internaţional a cunoscut o creştere rapidă,
astfel încât în anul 1995, exportul mondial a ajuns la 4,3 trilioane $, o creştere cu 2%
faţă de anul precedent.
Această creştere este rezultatul următoarelor fenomene:
 liberalizarea continuă a comerţului, îndeosebi prin scăderea taxelor vamale;
 întărirea grupărilor regionale de comerţ;
 creşterea investiţiilor în ţările în curs de dezvoltare;
 revigorarea înregistrată de comerţul exterior al ţărilor din estul şi centrul
Europei.
Şi în următorii ani va continua tendinţa de creştere a comerţului internaţional,
în principal, în contextul accelerării integrării economice mondiale. În ultimul timp,
comerţul internaţional a crescut de două ori mai repede decât producţia mondială.
Acesta este rezultatul faptului că multe firme produc componente şi subansamble în
una sau mai multe ţări şi le asamblează în altele. Multe companii îşi stabilesc centre
regionale sau globale, pentru anumite produse, pe care apoi le exportă pe tot globul.
O importanţă foarte mare o capătă comerţul intra-regional. Comerţul intra-
regional a înregistrat o creştere sensibil mai mare decât comerţul inter-regional. Există
trei regiuni majore pentru comerţul internaţional: America de Nord, Uniunea
Europeană şi Japonia (împreună cu ţările ASEAN).

Teorii ale comerţului internaţional

La baza efectuării schimburilor internaţionale de mărfuri şi servicii stau diferite

teorii, izvorâte, multe dintre ele, din necesităţile practice ale epocilor în care au fost
elaborate.
Aceste teorii pot fi clasificate în teorii clasice şi teorii moderne [26].

1) Teorii clasice
a) Mercantilismul este doctrina care pledează pentru dezvoltarea exportului, ca
sursă principală de acumulare a avuţiei naţionale (în acea vreme, era vorba de
acumularea monedelor de aur şi argint). Apariţia mercantilismului în sec. XVI-XVII a
fost justificată de însemnătatea deosebită pe care o aveau aurul şi argintul în
confecţionarea monedelor utilizate în circuitul plăţilor internaţionale. Se preconiza o
politică protecţionistă.
Cei care pledau pentru această doctrină ignorau faptul că acumularea de bani
din export, în mod excesiv, ducea la inflaţie. Promovarea exportului şi achiziţionarea
de aur în tezaurul naţional sunt valabile şi astăzi, cu anumite restricţii.
 b) Teoria avantajului absolut este teoria de început a şcolii liberale clasice, în
frunte cu Adam Smith. În “Avuţia naţiunilor”, autorul încearcă să demonstreze marea
însemnătate pe care o are comerţul pentru îmbogăţirea naţiunilor.
Avantajul absolut constă în achiziţionarea de bunuri materiale. Această teorie
apărută la începutul secolului al XIX-lea este şi o replică la teoria mercantilistă care
reducea avuţia naţiunii la achiziţionarea de bani în sistemul bimetalist: aur şi argint.
Există numeroase critici aduse teoriei avantajului absolut:
 în primul rând, nu se ia în considerare şi nu se explică motivaţia care
determină ţările mari să realizeze operaţiuni de comerţ exterior,
presupunându-se că ele dispun de mari resurse naturale şi nu au, în aparenţă,
nevoie de relaţii comerciale cu străinătatea;
 în al doilea rând, se neglijează faptul că avantajele tehnologice ale unei ţări
nu durează la infinit.
Doctrina clasică liberală ridică concurenţa la rang de principiu. Conform
acestei doctrine, munca este sursa avuţiei, adică valoarea întemeiată pe ofertă şi
cerere. Se insistă pentru eliminarea barierelor din calea comerţului.

c) Teoria avantajului relativ

Conform acestei teorii, o ţară trebuie să se specializeze şi să exporte mărfurile
pentru care, comparativ, este mai eficientă. David Ricardo, celebrul economist englez,
este liderul acestei teorii şi a formulat teoria costurilor comparative (modelul
ricardian).
Cu toate că i s-au adus completări importante, ea constituie şi astăzi
fundamentarea teoretică de bază a raţiunii schimburilor de mărfuri între naţiuni.
Această teorie este una unifactorială, bazată pe factorul muncă şi, din această cauză,
va fi în detrimentul ţărilor în curs de dezvoltare, cu productivităţi ale muncii la
niveluri inferioare. Aceasta este una dintre limitele teoriei lui David Ricardo, altele
fiind:
 în mod ireal, modelul presupune o distribuţie egală a câştigurilor şi
pierderilor între ţări;
 nu ţine seama că unele ţări sunt interesate cu prioritate în eliminarea sau
reducerea la maximum a şomajului, maximizarea eficienţei fiind trecută pe
un plan secundar;
 se neglijează analiza sectorului serviciilor.
Teoria a fost lansată de Ricardo la începutul secolului al XIX-lea pentru a
susţine expansiunea exportului englez de produse manufacturate, ştiut fiind că Anglia
dispunea de o industrie prelucrătoare dezvoltată la acea vreme. În mod direct, se avea
în vedere promovarea exportului de produse industriale din Anglia, contra produse
agricole din Franţa şi materii prime din diferite ţări, mai ales din colonii. În acest
model, unifactorial, munca este singurul factor de producţie şi avantajul comparativ
poate rezulta numai datorită diferenţelor de productivitate.
d) Modelul trifactorial a fost conceput de Paul Samuelson şi Ronald Jones.
Autorii propun trei factori necesari pentru realizarea de produse: munca, natura şi
capitalul. Ei presupun că pentru realizarea produselor industriale sunt necesari doi
factori: munca şi capitalul, iar pentru realizarea produselor agricole sunt necesari tot
doi factori: munca şi natura (pământul). Astfel, munca reprezintă factorul principal,
factorul comun, în timp ce capitalul şi natura reprezintă factori specifici.
Influenţa comerţului asupra repartiţiei veniturilor nu este luată în considerare,
cu toate că:
 industriile diferă în funcţie de factorii de producţie pe care îi utilizează;
 costurile generate de transferul resurselor de la o industrie la alta sunt, de
asemenea, diferite.
O schimbare în structura sortimentală a producţiei va face să crească cererea
pentru unii factori de producţie şi să scadă pentru alţii.
e) Avantajul relativ al factorilor de producţie
Este o teorie lansată de economiştii suedezi Hecksher şi Ohlin, ca replică la
modelul ricardian al costurilor comparative. Potrivit acestei teorii, o ţară trebuie să se
specializeze în producerea acelor mărfuri a căror producţie se bazează pe folosirea
factorilor de producţie intensivi de care ţara respectivă dispune cu prisosinţă: capital
intensiv sau muncă intensivă.
Ţara poate deveni competitivă pe piaţa internaţională numai pe această bază.
Din acest punct de vedere, ţările se clasifică în: ţări cu capital intensiv şi ţări cu muncă
intensivă. Realizarea de produse competitive pe piaţa internaţională se poate face fie
numai cu capital intensiv, fie numai cu muncă intensivă, fie cu ambele, ceea ce ar fi
ideal.
Criticile care se aduc acestei teorii includ următoarele:
 autorii ignoră variaţiile în calitatea resurselor umane;
 se ignoră însemnătatea tehnologiilor şi invenţiilor.
f) Teoria ciclului de viaţă al produsului este susţinută de şcoala de la Harvard.
Este o teorie concentrată pe expansiunea de piaţă şi pe inovaţia tehnologică. Conform
acestei teorii, produsele pot lua calea exportului numai după ce au ajuns în faza de
maturitate, după ce a fost saturată piaţa internă. Teoria porneşte de la producţia şi piaţa
SUA şi poate fi aplicată în cazul unor produse de larg consum, precum: fibre sintetice,
echipament electronic sau produse din industrii tehnologice de vârf (aeronautică,
farmaceutică, optică etc.).

2) Teorii moderne
În condiţiile contemporane de evoluţie a comerţului mondial, teoriile clasice nu
mai pot să explice în mod satisfăcător cauzele expansiunii comerciale a diferitelor
state şi firme. Gradul de internaţionalizare şi integrare al diverselor producţii
participante la realizarea comerţului internaţional sunt avute în vedere la
fundamentarea noilor teorii.
Se observă că teoriile apărute în ultimii ani caută să fundamenteze strategia şi
organizarea afacerilor şi motivarea relaţiilor internaţionale.
a) Teoria modernă a firmei
Orice firmă trebuie să acţioneze în trei direcţii principale pentru realizarea
expansiunii sale comerciale, în condiţii de competitivitate:
 reducerea costurilor de producţie şi transport, cel puţin la nivelul
concurenţei potenţiale;
 intensificarea politicii de marketing pentru stăpânirea pieţelor, adică să se
ajungă la ceea ce se numeşte puterea de piaţă a firmei;
 aprofundarea şi permanentizarea calculului de eficienţă.
 b) Teoria globalizării
La baza expansiunii comerciale externe trebuie să stea trei factori majori:
 existenţa unei tehnologii adecvate care să permită depăşirea distanţelor
geografice, în condiţii optime de rentabilitate, standardizarea producţiei şi
fragmentarea procesului de producţie;
 urmărirea profitului global, adică pe întreg lanţul producţie – transport –
distribuţie; o nerentabilitate în sectorul producţie poate fi acoperită de o
rentabilitate îndestulătoare într-unul din celelalte sectoare;
 creşterea implicării statelor în reglarea şi controlul afacerilor internaţionale.
Această teorie este specifică internaţionalizării capitalului şi
acumulărilor de capital.
c) Alte teorii
O serie de teorii au la bază îndeosebi particularităţile specifice comerţului
internaţional modern:
 localizarea industriei în funcţie de costul transportului şi al mâinii de lucru,
care creează producţii rentabile, surse competitive pentru expansiunea
exportului;
 internaţionalizarea firmei care oferă posibilitatea exploatării de noi pieţe şi
blocarea competiţiei.

Eficienţa economică a comerţului exterior

2.3.1. Aspecte generale

Noţiunea de eficienţă economică poate fi pusă în evidenţă de:
*0 rentabilitate;
*0 efectul economic propagat.
Rentabilitatea reprezintă efectul economic direct şi imediat, materializat în
beneficiul inclus în preţul fiecărei tranzacţii.
Efectul economic propagat reprezintă influenţa economică pe care o are fiecare
tranzacţie asupra altor tranzacţii corelate sau asupra unor necesităţi interdependente,
dintr-un proces sau dintr-o complexitate de procese economice din acelaşi domeniu
sau din domenii contingente, colaterale.

2.3.2. Indicatori de eficienţă la nivel microeconomic

a) Rentabilitatea operaţiunilor de comerţ exterior
Rentabilitatea exportului apare ca o diferenţă între preţul extern încasat şi preţul
de revenire la export. Rentabilitatea importului apare ca o diferenţă între preţul intern
încasat şi preţul extern plătit, majorat cu taxele vamale, taxa pe valoare adăugată şi
alte taxe instituite de legislaţia naţională pentru anumite produse (cum ar fi accizele
pentru articolele de lux).
Rentabilitatea exportului se poate calcula cu ajutorul a două formule:
 P 
R e  Pev   m 
 Cs 
şi

R e  Pev  P  C'
m s

unde: Re – rentabilitatea exportului sau profitului;
Pev – preţul extern în valută sau preţul în valută obtenabil la export;
Pm – preţul de revenire la export, exprimat în monedă naţională (fără cota de
profit);
Cs – cursul de schimb al valutei faţă de moneda naţională;
C s' – cursul de schimb inversat, respectiv cursul de schimb al monedei
naţionale faţă de valută.
Rentabilitatea importului se poate măsura prin două formule:
 P 
R  P  i 
i d C 
 s 
şi
R  P  ( P  C 's )
i d i
unde: Ri – rentabilitatea importului sau profitului;
Pd – preţul de desfacere la intern exprimat în moneda naţională;
Pi – preţul de plătit la import exprimat în valută;
Cs – cursul de schimb al monedei naţionale faţă de valută;
C s' – cursul de schimb inversat, respectiv cursul de schimb al valutei faţă de
moneda naţională.

b) Efectul economic propagat

Efectul economic propagat este a doua componentă a eficienţei economic a
comerţului exterior şi constă în influenţa pe care o au diferitele tranzacţii de afaceri cu
străinătatea asupra satisfacerii necesităţilor interdependente industrial şi social de
investiţie, producţie şi consum.
Acest indicator nu poate fi exprimat direct prin formule matematice universal
valabile, dar poate fi ilustrat prin analize economice sprijinite pe calcule economice
specifice sau colaterale. De exemplu: se importă o instalaţie de poliuretan la preţul de
20 mil. $ faţă de 25 mil. $ cât ar costa dacă ar fi fabricată în ţară. S-a realizat un venit
de 5 mil. $ şi un efect economic propagat complex care constă în:
 economisirea valutei care se plătea anual pentru importul de poliuretan;
 satisfacerea industriei naţionale de încălţăminte cu poliuretan din producţia
naţională;
 angajarea de forţă de muncă autohtonă;
 crearea de cantităţi suplimentare de poliuretan pentru export.
O importanţă majoră a efectului economic propagat al tranzacţiilor economice
externe constă în influenţa acestora asupra acoperirii capacităţilor de producţie cu
comenzi într-o proporţie cât mai mare, precum şi a aprovizionării lor cu materii prime
şi materiale din import.
2.3.3. Indicatori de eficienţă la nivel macroeconomic
a) Rata rentabilităţii generale a comerţului exterior
Se calculează atunci când balanţa comercială pe o anumită perioadă dată (de
exemplu un an) este echilibrată.
IE
R  100
rg F F
x c
unde: Rrg – rata rentabilităţii generale a comerţului exterior;
I – valoarea importului în preţuri interne într-o perioadă de un an;
E – valoarea exportului în preţuri interne într-o perioadă de un an;
Fx – fondurile fixe;
Fc – fondurile circulante.
Rentabilitatea globală a comerţului exterior se mai poate calcula şi din
raportarea preţului de revenire mediu al importului pe un an la preţul de revenire
mediu al exportului pe aceeaşi perioadă, toate exprimate în moneda naţională. Un
raport supraunitar indică rentabilitate (ceea ce înseamnă economie de muncă socială),
iar un raport subunitar indică pierdere. Raportul echiunitar indică un comerţ fără
rentabilitate şi fără pierdere.
b) Raportul de schimb
Raportul de schimb reprezintă raportul cantitativ sau valoric dintre produsele
exportate şi cele importate. Se poate calcula pe produse individuale, pe grupe de
produse, în cadrul compensaţiilor şi, în special, pe totalitatea schimburilor în cadrul
balanţei comerciale echilibrate valoric.
Indicatorul este utilizat la nivel macroeconomic, având o mare însemnătate în
orientarea politicii economice de stat în domeniul investiţiilor pe ramuri şi subramuri
economice, din punct de vedere al participării la diviziunea mondială a muncii.
În cazul produselor individualizate se calculează ce cantitate dintr-un anumit
produs se poate obţine, din import, în schimbul unei unităţi cantitative dintr-un alt
produs sau, cu preţul unei unităţi cantitative dintr-un produs, ce cantitate poate fi
importată dintr-un alt produs.
În cazul grupelor de produse, se calculează ce cantităţi sau valori din mai multe
produse de acelaşi gen sau diferite se pot obţine, din import, contra unei unităţi
cantitative sau valorice dintr-un produs sau mai multe produse.
Raportul de schimb se calculează cu următoarea formulă:
 q i (Q i ) Pe
sau
 q j (Q j ) Pi
S qi (Qi) – cantitatea (sau valoarea) totală importată rezultată din însumarea
cantităţilor diferitelor produse, exprimate în aceeaşi unitate de măsură;
S qj (Qj) – cantitatea (sau valoarea) totală exportată rezultată din însumarea
cantităţilor diferitelor produse, exprimate în aceeaşi unitate de măsură;
Pe – preţul mediu obţinut la export;
Pi – preţul mediu plătit la import.
Raportul de schimb se utilizează pentru a determina structura de ansamblu a
schimburilor de mărfuri efectuate cu străinătatea pe o perioadă de un an. Ţara care va
exporta produse inferior prelucrate şi va importa produse superior prelucrate va avea
un raport de schimb defavorabil, adică va scoate din ţară mai multe materiale în raport
cu cele introduse în circuitul economic naţional. Importanţa acestei concluzii este
mare pentru ţările mici şi medii care nu dispun de suficiente resurse de materii prime
şi progresul lor economic depinde, în mare măsură, de dezvoltarea industrială bazată
pe import de materii prime.
c) Soldul comercial
Soldul comercial sau balanţa comercială (parte a balanţei de plăţi externe)
rezultă din diferenţa dintre exportul şi importul de bunuri şi servicii, pe o perioadă
determinată.
Balanţa comercială poate fi:
 excedentară, când exportul este mai mare decât importul;
 deficitară, când importul este mai mare decât exportul;
 echilibrată, când exportul est egal cu importul.
Analiza acestui indicator duce la concluzia că este necesară o politică
macroeconomică care să faciliteze creşterea producţiei naţionale de bunuri şi servicii,
calitativ şi cantitativ. Statul trebuie să se implice pentru:
 sprijinirea ramurilor de producţie de interes naţional major (scutiri sau
reduceri de impozite, subvenţii, prime la export);
 sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii, care formează segmentul cel mai
dinamic al unei economii moderne;
 facilităţi pentru sporirea importului selectiv de capital;
 instituirea temporară de cursuri de schimb valutar preferenţiale la export;
 protejarea producţiei autohtone pe calea tarifului vamal.
d) Efortul la exportul de bunuri şi servicii
Acest indicator rezultă din raportul între export şi producţie, pe o perioadă
determinată, de exemplu, un an de zile:
E
Ef ex   100
P
în care:
Efex – efortul la export;
E – exportul;
P – producţia.
În condiţiile economiei contemporane, de integrare a acesteia, dacă se exportă
minimum 30% din producţia naţională, , atunci se consideră că ţara respectivă poate
beneficia de avantajele diviziunii internaţionale a muncii. Totuşi, trebuie consideraţi şi
alţi factori în analiza care se face, cum sunt: politica comercială generală, relaţiile de
cooperare industrială internaţională, gradul de dezvoltare a comerţului intern, mărimea
şi capacitatea de absorbţie a pieţei interne, volumul şi densitatea surselor de materii
prime şi materiale pe teritoriul naţional etc.
O altă modalitate de calcul a indicatorului este cea pe cap de locuitor.
Compararea se poate face însă, numai cu statele apropiate ca mărime teritorială,
populaţie, resurse naturale şi condiţii de climă şi sol.
e) Capacitatea de consum a pieţei interne
Se determină prin însumarea producţiei interne cu importul şi scăderea
exportului din suma rezultată.
 Ccpi = P + I – E
în care:
Ccpi – capacitatea de consum a pieţei interne;
P – producţia internă;
I – importul;
E – exportul.
Acest indicator creează o imagine asupra gradului de dependenţă a economiei
naţionale de economia mondială. O producţie mare pe plan intern, un import şi un
export redus, definesc un grad de dependenţă scăzut faţă de economia mondială şi
totodată indică o tendinţă de autarhie, de izolare, ce se soldează cu un nivel de trai
scăzut, cu un nivel tehnico-ştiinţific depăşit de progresele pe plan internaţional.
f) Rata penetrării mărfurilor străine pe piaţa autohtonă
Se calculează prin împărţirea importului pe o perioadă determinată la
capacitatea de consum a pieţei interne, rezultatul fiind înmulţit cu 100:
I
Rp   100
C cpi
unde:
Rp – rata penetrării;
I – importul;
Ccpi – capacitatea de consum a pieţei interne.
Important este şi calculul gradului de penetrare a mărfurilor şi serviciilor
străine pe grupe de mărfuri şi servicii sau chiar pe produse. Acest indicator poate ajuta
politica macroeconomică în luarea unor măsuri care să limiteze importul şi să
stimuleze exportul, adică elaborarea de pârghii economice pentru încurajarea şi
protejarea producătorilor autohtoni.
g) Rata transnaţionalizării
Se determină prin împărţirea producţiei realizate în străinătate, de firmele dintr-
o anumită ţară, la exportul ţării respective, rezultatul înmulţindu-se cu 100:
Ps
Rt  100
E
unde:
Rt – rata transnaţionalizării;
Ps – producţia realizată în străinătate;
E – exportul.
Din analiza acestui indicator se pot desprinde câteva concluzii esenţiale pentru
o economie naţională:
 gradul de integrare a economiei naţionale;
 gradul în care capitalul autohton ia drumul străinătăţii pentru a realiza un
profit mai mare;
 dacă producţia internă este scăzută, caracterizată prin creşterea şomajului,
statul trebuie să creeze premise favorabile repatrierii capitalului, în paralel
cu sporirea importului de capital.
În concluzie, comerţul internaţional include totalitatea schimburilor de bunuri şi
servicii dintre două sau mai multe state. Evoluţia comerţului internaţional se
caracterizează, printre altele, printr-o tendinţă de creştere a exporturilor mondiale şi
de accentuare a diversificării comerţului mondial, prin creşterea ponderii ţărilor
industrializate în exporturile mondiale, prin înrăutăţirea termenilor schimbului între
ţările în curs de dezvoltare ţi ţările industrializate, prin adoptarea unor noi măsuri
tarifare şi netarifare şi prin tendinţa de tripolarizare a schimburilor comerciale
internaţionale. La baza efectuării schimburilor internaţionale de mărfuri şi servicii
stau diferite teorii izvorâte din necesităţile practice ale epocilor în care au fost
elaborate. Comerţul internaţional presupune şi cuantificarea eficienţei sale, ceea ce
se poate realiza cu ajutorul unor categorii de indicatori măsuraţi la nivel micro şi
macroeconomic.