Sunteți pe pagina 1din 8

Tema 1.

Cadrul conceptual referitor la comerţul internaţional


Plan:
1.1 Noţiuni generale referitor la comerţul internaţional
1.2 Trăsăturile comerţului internaţional
1.2 Definiţia specializării internaţionale. Tipurile de specializare.
Comerţul internaţional reprezintă totalitatea schimburilor de bunuri şi servicii dintre două
sau mai multe state, pe zone geografice.
Comerţul mondial cuprinde comerţul tuturor statelor lumii.
Comerţul exterior reprezintă comerţul unei ţari cu restul lumii. Comerţul exterior este
parte integrantă a comerţului internaţional şi include exportul, importul, reexportul şi tranzitul.
Obiectul comerţului internaţional cuprinde schimburile de bunuri şi servicii.
Exportul reprezintă activitatea desfăşurată de persoanele autorizate de a vinde bunuri şi
servicii în alte ţări.
Importul este reprezentat de activitatea desfăşurată de persoanele autorizate pentru
cumpărarea de bunuri şi servicii din diverse ţări pentru ţara căreia îi aparţin importatorii.
Reexportul este activitatea desfăşurata de persoanele autorizate de a cumpăra mărfuri din
unele ţări şi a le revinde în altele. Când această activitate se practică raţional şi pe scară largă, ea
poate fi o sursă importantă de profit şi constituie un mijloc de dezvoltare a comerţului
internaţional.
Tranzitul reprezintă activitatea desfăşurată de persoanele autorizate pentru transportarea
mărfurilor străine pe teritoriul naţional, dar şi în activitatea de depozitare temporară a acestor
mărfuri în condiţii de securitate, fiind considerat un comerţ invizibil.
Balanţa comercială caracteriezaă cu ajutorul unui sistem de indicatori relaţia dintre
valoarea exportului şi importului unei anumite ţări într-o perioadă determinată de timp (an,
semestru, lună). Balanţa comercială poate fi activă (excedentară) cînd valoarea exportului
depăşeşte valoarea importului şi pasivă (deficitară), cînd valoarea exportului este inferioară
valorii importului. Balanţa comercială este echilibrată atunci cînd valoarea exportului este egală
cu valoarea importului. Ea se poate calcula evidenţiind exporturile în condiţiile FOB (free on
board- livrare la bord) şi importurile în condiţii CIF (cost, insurance, freight – costul transportării
plus asigurare).
Pentru dezvoltarea comerţului exterior este importantă dezvoltarea de bunuri şi servicii şi,
deci, politica economică a unui stat prin care se urmăreşte liberalizarea şi sprijinirea tranzacţiilor
comerciale externe.
Comerţul internaţional (CI) reprezintă o formă de legătură între pieţele naţionale, între
producătorii de mărfuri din diferite ţări, care se formează pe baza Diviziunii Internaţionale a
Muncii (DIM) şi care exprimă interdependenţele economice dintre state; totalitatea legăturilor
comerciale de vînzare-cumpărare de bunuri şi servicii ce se desfăşoară între diferite state pe baza
DIM.
Comerţul internaţional reprezintă o parte componentă a circuitului economic mondial.
Totalitatea fluxurilor economice internaţionale, privite în strânsa lor interdependenţă, formează
circuitul economic mondial. Circuitul economic mondial exprimă împletirea unor forme ale
schimbului reciproc de activităţi dintre diverse economii naţionale, care, pe lângă sfera
circulaţiei, cuprind şi sferele producţiei şi cercetării ştiinţifice. Circuitul economic mondial
cuprinde următoarele fluxuri: fluxurile comerciale, fluxurile financiar-valutareinvestiţionale,
cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică. O dată cu adâncirea proceselor de specializare
internaţională a economiilor naţionale, cu diversificarea produselor şi serviciilor oferite de
acestea, circuitul economic mondial se extinde tot mai mult, trecând de la simplul schimb de
mărfuri şi servicii clasice la cel de unităţi şi informaţii şi chiar de forţă de muncă, de capital etc.
Conţinutul său se îmbogăţeşte în raport cu progresele tehnice şi tehnologice ale economiilor
naţionale, cu evoluţia noilor tendinţe de integrare şi globalizare.
Tendinţe noi în circuitul economic mondial sunt:
- diversificarea comerţului cu mărfuri tangibile prin apariţia de noi produse, în special din
domeniul maşinilor şi utilajelor, al produselor chimice, dar şi al altor ramuri şi sectoare de
producţie, precum şi prin creşterea fără precedent a comerţului cu servicii.
- fluxurile monetare şi cele de capital dobândesc o importanţă deosebită, rulajul anual al acestora
depăşind substanţial pe cel al comerţului cu produse.
- expansiunea turismului pe baza unor venituri mai mari ce se obţin în tăriile puternic dezvoltate,
a reducerii săptămânii de lucru.
În epoca noastră, nici o ţară, indiferent de mărimea sau bogăţiile sale, nu-şi poate asigura
toate produsele de care are nevoie numai din producţia proprie. Ca urmare, fiecare ţară este
nevoită să desfăşoare o activitate de comerţ exterior.
Activitatea de comerţ exterior cuprinde: în raporturile cu străinătatea privind vânzarea-
cumpărarea sau schimburile de mărfuri, prestările de servicii, transporturile şi expediţiile
internaţionale, proiectarea şi executarea de lucrări, asistenţă sau colaborare tehnică, vânzarea sau
cumpărarea de licenţe pentru folosirea brevetelor de invenţii sau a procedeelor tehnologice,
consignaţia sau depozitul, reprezentarea şi comisionul, operaţiunule financiare, asigurările şi
turismul şi, în general, orice acte sau fapte de comerţ.
După cum observăm, activităţii de comerţ exterior i se atribuie un conţinut foarte larg: alături
de formele tadiţionale de comerţ exterior se include şi cooperarea economică şi tehnico-ştiiţifică.
Formele tradiţionale de comerţ exterior sunt:
a) importul de mărfuri, care reprezintă totalitatea operaţiunilor cu caracter comercial prin
care se cumpără mărfuri din alte ţări şi se aduc în ţară pentruconsumul productiv şi neproductiv;
într-un sens mai larg, în cadrul importului se include şi aşa-numitul import invizibil, adică
serviciile procurate de o anumită ţară din alte ţări în domeniile transporturilor, asigurărilor,
creditului, turismului, licenţelor etc.;
b) exportul de mărfuri, care reprezintă totalitatea operaţiunilor cu caracter comercial prin
care o parte din mărfurile produse sau prelucrate într-o ţară se vând în alte ţări; într-un sens mai
larg, şi exportul cuprinde aşa-numitul export invizibil.
Fluxurile comerciale internaţionale au avut şi continuă să aibă un rol deosebit de important
în creşterile înregistrate de economia mondială în perioada postbelică. În ultimii 20 ani comerţul
mondial reprezintă unul din “motoarele creşterii economice mondiale înregistrînd ritmuri de
creştere valorică mai mari de 10%, exccepţie fiind doar anul 2009, care a înregistrat o scădere
dramatică de 21% faţă de anul 2008. De regulă, ritmul de creştere a comerţului internaţional a
devansat ca ritm de creştere PIB-ul mondial, exccepţie fiind doar anul 2009, cînd ritmul de
descreştere a comerţului mondial a fost mai mare decît cel de descreştere a PIB-ului mondial,
aceasta datorîndu-se crizei actuale financiare. Internaţionalizarea producţiei mondiale a făcut ca
ponderea fluxurilor internaţionale de bunuri în PIB-ul mondial să se majoreze continuu, ajungînd
la nivelul anului 2000 să reprezinte în cazul ţărilor dezvoltate cca 30%, iar în 2009, această
pondere reprezintă cca 40%.
Din punctul de vedere al percepţiei clasice a comerţului internaţional statele sunt principalii
actori ai fluxurilor comerciale internaţionale. Conform percepţiei moderne, deja corporaţiile
transnaţionale deţin rolul principal: studiile şi statisticile internaţionale evidenţiază că 1/3 treime
din totalul fluxurilor CI se derulează între filialele CTN.

La baza dezvoltării relaţiilor comerciale se află procesul de diviziune internaţională a


muncii. DIM exprimă:
• proces de specializare internaţională în producţie a economiilor naţionale;
• locul şi rolul fiecărui stat în circuitul mondial de valori materiale;
• relaţiile ce se stabilesc între statele lumii în procesul dezvoltării producţiei şi comerţului
internaţional;
• urmăreşte adaptarea potenţialului economic al statelor la cerinţele mondiale.
Factori de influenţă ai DIM:
• Condiţiile naturale fizico-geografice;
• Mărimea teritoriului şi a populaţiei fiecărui stat;
• Nivelul tehnic şi gradul de diversificare al aparatului productiv din fiecare ţară;
• Tradiţiile economice;
• Apropierea geografică a statelor şi stabilirea unor raporturi de complementaritate
economică dinamică între ele;
• Factori extraeconomici.
Comerţul internaţional a fost supus unor factori de influenţă specifici după II RM:
– Prăbuşirea sistemului colonial şi apariţia pe harta politică a lumii a 135 state
naţionale noi;
– Revoluţia Tehnico-Stiinţifică;
– Accentuarea interdependenţelor economice dintre state în contextul globalizării
economiei;
– Transnaţionalizarea economiei mondiale;
– Progresele în tehnica informaţională.
Diviziunea internaţională a muncii a determinat conturarea unor tipuri de specializare în
comerţul internaţional.
1.2 Trăsăturile comerţului internaţional
În evoluţia comerţului internaţional postbelic s-au conturat câteva trăsături specifice, între care
trei sunt considerate mai speciale privind dinamica şi volumul acestuia:
a) În această perioadă, comparativ cu perioada anterioară, comerţul internaţional a
înregistrat cel mai înalt ritm de creştere şi cea mai susţinută dinamică.
Statistica internatională arată că rata medie de creştere a exportului mondial, din punct de
vedere al volumului valoric, a fost, în perioada 1950 – 2008, de aproximativ 12 %. Acest ritm a
fost, pe decenii, următorul:
 1950 - 1960 de 6.4 %;
 1960 - 1970 de 9.3 %;
 1970 - 1980 de 20.3 %;
 1980 - 1995 de 7.5 %
 1996 – 2008 de 12%.
Acest ritm de creştere a determinat creşterea volumului valoric al exportului mondial de
aproximativ 200 de ori. În intreaga perioadă 1950 - 2008 acesta a crescut la 15,8 trilioane. $ în
2008, faţă de 61 de mld. $ în 1950.
Această creştere se explică prin: creşterea volumului fizic al exportului de aproximativ 28
ori; creşterea preţurilor pe piaţa internaţională de aproximativ 6,5 ori.
Atât creşterea volumului fizic, cât şi evoluţia preţurilor s-au produs în mod diferit, atât pe
ţări, cât şi pe grupe de produse. De exemplu: exportul ţărilor dezvoltate a crescut în perioada
1950 - 1980 cu aproximativ 12 %, pentru ca apoi exportul să scadă cu aproximativ 10 % în
perioada 1980 - 1985, iar în perioada 1985 - 1995 să crească din nou. De asemenea, exportul
ţărilor în curs de dezvoltare a crescut cu aproximativ 11 %, în mod diferentiat pe decenii: în
deceniul al 6-lea cu aproximativ 6 %, în deceniul al 7-lea cu 7%, iar în deceniul al 8-lea cu 26 %.

b) Spre deosebire de perioada anterioară, ritmul de creştere al comerţului internaţional


a devansat ritmul de creştere al PNB, respectiv PIB, atât producţia industrială, cât şi
producţia agricolă la nivelul momentului.
În această perioadă, revoluţia tehnico-stiinţifică a determinat o relaţie nouă între
dinamica exportului şi dinamica producţiei, în sensul că producţia a fost devansată de export.
În această perioadă, în condiţiile diviziunii mondiale a muncii, au apărut noi tendinţe de
specializare, dezvoltându-se un nou proces economic în cadrul economiei mondiale, şi anume
cooperarea economică internaţională în producţie - în primul rand, ceea ce a determinat
realizarea, pe calea schimbului comercial internaţional, a unei cote tot mai mari din producţia
statelor lumii.
La nivelul anilor 2008 se apreciază că aproximativ 30% din producţia mondială se realiza
pe calea comerţului internaţional, faţă de procentul de 5% presupus a corespunde anului 1950.
Ritmul diferit de creştere pe grupe de ţări a comerţului internaţional în raport cu producţia
industrială este efectul:
- structurilor economice diferite ale ţărilor ce aparţin acestor grupe;
- evoluţiei diferite a producţiei pe cele două grupe mari de produse (de bază şi
manufacturate);
- măsurilor de politică comercială promovate de ţările capitaliste.

c) Cea de-a treia trăsătura rezultă din compararea ritmului de creştere cu evoluţia
rezervelor de aur şi devize centralizate la nivelul ţărilor capitaliste (sunt luate în calcul doar
ţările capitaliste pentru că ţările socialiste nu comunicau date privind aceste rezerve).
În perioada antebelică, volumul rezervelor de aur şi devize centralizate al lumii capitaliste
depăşea volumul total al importului cu 17 %. În perioada postbelică, şi anume la nivelul anilor
1980, rezervele de aur şi devize reprezentau doar 24 % din volumul valoric al importurilor ţărilor
lumii capitaliste.
Criza sistemului financiar-monetar internaţional (începută în 1975 şi care continuă încă)
afectează comerţul internaţional în ansamblul lui şi, în special, afectează comerţul exterior al
ţărilor în curs de dezvoltare.

1.3 Definiţia specializării internaţionale. Tipurile de specializare.

Conceptul de specializare are două sensuri distincte în funcţie de optică (naţională sau
sectorială) şi în funcţie de cadrul analizei (static sau dinamic). Totodată caracterul
specializării diferă în funcţie de momentul de observare şi după natura fenomenului. Formele
de specializare depind de originea specializarea de orientarea sa .
Într-o optică naţională , specializarea unei ţări rezultă din diferenţa dintre structura sa de
producţie şi structura sa de producţie şi structura de consum (absorbţie) , diferenţă care face
să apară fie excedente , fie deficite la diferite grupuri de produse . Se mai poate defini
specializarea ca diferenţă între structurile exporturilor şi importurilor ţării respective .
Privită într-o optică sectorială , specializarea într-o anumită ramură rezultă din existenţa
unei poziţii excedentare obţinută într-o ramură sau un sector ca urmare a depăşirii
consumului naţional de către producţia naţională (producţia naţională > consumul naţional) şi
depăşirea importurilor de către exporturi . Când se înregistrează o poziţie deficitară , se zice
că ţara nu este specializată în ramura respectivă şi deţine un dezavantaj comparativ . Ca
urmare , această optică sectorială scoate în evidenţă aspectul „pozitiv” al specializării , adică
angajamentul ţării într-o anumită producţie . În schimb ea ascunde aspectul „negativ” , adică
abandonarea parţială sau totală a altor producţii de bunuri .
Aşadar , într-o abordare a specializării la nivel sectorial , acest concept se înlocuieşte cu
cel de angajament : ţara va fi puternic angajată într-o anumită ramură dacă înregistrează în ea
o poziţie excedentară , şi , va fi slab angajată în caz contrar , însă în ambele cazuri se va avea
în vedere o specializare din punct de vedere a ţării în ansamblul său . Această metodologie
poate fi aplicată la diferite nivele de agregare .
Pentru ţările aflate la diferite stadii de dezvoltare , specializarea poate fi scoasă în evidenţă la
nivel de sectoare de activitate (agricultură , materii prime , produse manufacturate) . Atunci
când se face comparaţia specializării între ţările industrializate , este necesar de a coborî la
nivel de ramură sau la categorii mai fine (la diferite tipuri ale aceluiaşi produs) .
Tipurile de specializare:
• specializarea inter-sectorială: fluxuri comerciale între diferite ţări cu produse realizate în
sectoare diferite, (produse industriale - produse agricole); caracterizează relaţii dintre
ţările dezvoltate şi unele ţări în curs de dezvoltare;
• specializarea inter-ramură: fluxuri comerciale între diferite ţări cu produse aparţinând
unor ramuri diferite ale aceluiaşi sector (autoturisme - produse siderurgice);
caracterizează comerţul între ţările dezvoltate, un număr restrâns de TID (Brazilia,
Argentina) şi dragonii din Asia de Sud-Est: Singapore, Hong Kong, Coreea de Sud,
Taiwan, Malaezia, Indonezia, Thailanda, Philipine;
• specializarea intra-ramură: fluxuri comerciale între diferite ţări cu produse aparţinând
aceleiaşi ramuri dintr-un anumit sector, (produse lactate - produse din carne, autoturisme
- autoturisme); caracterizează ţările dezvoltate.
• Specializarea tehnologică: modelul licenţe şi/sau know-how – licenţe şi/sau know-how;
modelul licenţă – subansamble; modelul licenţă – produse finite; modelul licenţă –
servicii.
• - Specializarea organologică (intraprodus): modelul subansamble; modelul produs finit;
modelul subansamble – subansamble.
Specializarea internaţională a constituit o preocupare a teoriei economice şi în special a
teoriei comerţului internaţional; din literatura consacrată acestei probleme se desprind două
principii de bază: - principiul avantajului relativ – (David Ricardo); - principiul avantajului
absolut (A. Smith).
Tendinţele de restructurare a diviziunii internaţionale a muncii în condiţiile crizei economice
mondiale:
- afirmarea ţărilor în dezvoltare pe piaţa produselor manufacturate;
- ţările dezvoltate s-au specializat în domeniile tehnicii moderne şi ultramoderne, în timp ce ţările
în dezvoltare au devenit producători şi furnizori de produse industriale de bază şi clasice;
- în ţările dezvoltate se manifestă o anumită reorientare spre produsele de bază şi o creştere a
coeficientului de corelaţie între industria prelucrătoare şi cea extractivă;
- apariţia unor regrupări în rândurile ţărilor în dezvoltare, de natură să genereze restructurări în
diviziunea internaţională a muncii;
- conturarea unui proces complex şi contradictoriu de adaptare a diviziunii internaţionale a
muncii la noile condiţii de acces la resursele naturale, îndeosebi la combustibili, la modificarea
radicală a raportului de schimb între principalele categorii de produse care fac obiectul
comerţului internaţional.
Rezultatul firesc al diviziunii internaţionale a muncii este dezvoltarea pieţei mondiale şi a
schimburilor economice internaţionale sub diferite forme şi fluxuri.
Piaţa mondială reprezintă ansamblul pieţelor naţionale legate între ele prin diviziunea
internaţională a muncii şi cuprinde ansamblul tranzacţiilor care au loc între agenţii econonomici
de pe glob.