Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FUNDAMENTELE TEORETICE
ALE SCHIMBURILOR
INTERNAŢIONALE
2.1 Mercantilismul
2.2 Teoriile clasice privind comerţul internaţional
2.2.1 Teoria avantajului absolut
2.2.2 Teoria avantajelor comparative sau modelul ricardian
2.3 Teorii neo-clasice privind comerţul internaţional
2.3.1 Modelul Heckscher – Ohlin – Samuelson
2.3.2 Paradoxul lui Leontief
2.4 Teorii contemporane privind comerţul internaţional
2.4.1 Abordarea neo-factorială
2.4.2 Abordarea neo-tehnologică
2.4.3 Abordări privind comerţul internaţional bazate
pe similarităţi
2.4.4 Abordări privind comerţul internaţional bazate
pe diferenţe
Probleme pentru reflecţie
Bibliografie orientativă
Fundamentele teoretice ale schimburilor internaţionale
2.1 Mercantilismul
2 Jarl Hagelstam, Mercantilism Still Influences Practical Trade Policy at the End of the Twentieth Century, Jurnal of
World Trade, 1991, p.95-105, în C.Hill, International Business, 1997, p.125
Fundamentele teoretice ale schimburilor internaţionale
2.2.1 Teoria avantajului absolut
3 Un joc cu sumă nulă este acela în care câştigul unuia din participanţi reprezintă rezultatul pierderii altuia.
4 Jean-Louis Mucchielli, Relations économiques internationales, Hachette, 1995, p. 34-40
Fundamentele comerţului internaţional
Datele din tabelul 8 sunt exprimate prin intermediul coeficienţilor
input-output şi indică faptul că lucrătorii din Nord pot produce autoturismele
într-un timp mai scurt decât cei din Sud, în vreme ce aceştia sunt mai
eficienţi în producţia de textile. Astfel, fiecare ţară are un avantaj absolut în
producerea unui anumit bun.
Adam Smith aplică principiul diviziunii muncii în context internaţional. Dacă
fiecare ţară se va specializa în producerea acelui bun pentru care are un
avantaj absolut, se va obţine un câştig în plan mondial. Într-adevăr, dacă
ţările din Nord vor transfera munca din domeniul textilelor în cel al
autoturismelor, domeniu în care sunt mai eficiente, vor obţine unităţi
suplimentare de autoturisme pentru o unitate de textile. De asemenea,
dacă ţările din Sud vor transfera munca din domeniul automobilelor în cel al
textilelor, vor obţine trei unităţi suplimentare de textile pentru o unitate de
autoturisme. Astfel, în plan mondial, cu un consum de muncă identic,
producţia de textile va creşte cu 2 unităţi, iar cea de autoturisme cu o
unitate, în raport cu situaţia anterioară, caracteristică autarhiei.
Teoria lui Adam Smith nu rezolvă dilema ţărilor care nu prezintă un avantaj
absolut în nici un domeniu. Aceste ţări nu vor mai participa la comerţul
internaţional ?
Răspunsul va fi oferit de David Ricardo5, care va dezvolta teoria avantajelor
comparative sau relative.
5 David Ricardo, The Principle of Political Economy and Taxation, publicată pentru întâia oară în 1817
Fundamentele teoretice ale schimburilor internaţionale
Raţionamentul lui David Ricardo a pornit de la următoarele ipoteze6:
1. Ipoteza imobilităţii relative a factorilor
a. În interiorul oricărei ţări, factorii de producţie (mărfurile, capitalul,
forţa de muncă) circulă liber.
b. La scară internaţională, numai mărfurile circulă liber (ipoteza
liberului schimb), în timp ce factorii capital şi forţă de muncă sunt
imobili, ţările neintrând astfel în concurenţă7.
2. Ipoteza pieţei pure şi perfecte
• În fiecare ţară, concurenţa este „pură şi perfectă”, ceea ce
înseamnă că nici o firmă nu dispune de putere suficientă pentru a-şi
impune condiţiile pe piaţă şi a influenţa preţul sau volumul total al
ofertei, de asemenea, nu există nici o restricţie în calea pătrunderii
de noi concurenţi şi nici privind deplasarea acestora între sectoare
(mobilitate intersectorială).
• Pornind de la „legea valorii muncii”, Ricardo postulează faptul că, în
interiorul fiecărei ţări, mărfurile se schimbă în funcţie de cantitatea
de muncă necesară producerii lor. Dacă, de exemplu, producerea
unei unităţi de ţesătură necesită 2 ore de muncă, iar a unei unităţi
de grâu, o oră, o măsură de grâu se va schimba contra două măsuri
grâu.
3. Ipoteza echilibrului static
• Oricare ar fi bunul considerat, producerea sa implică utilizarea de
factori de producţie în proporţii bine determinate. Cu alte cuvinte,
producţia se efectuează în condiţiile unor „coeficienţi ficşi”, fără ca
substituţia să fie posibilă.
• În plus, nu există nici un avantaj (dar nici un dezavantaj) în a
produce în serii mari şi nu mici. Preţul care revine pe unitatea de
produs se presupune a fi acelaşi în ambele situaţii. Prin urmare,
producţia se realizează la „costuri sau randamente de scară
constante”.
6 René Sandretto, Le Commerce International, Armand Colin, Paris, 1995, p. 50-60 şi Colette Neme, Economie
Internationale. Fondements et politiques, Litec, 1996, p.46-47.
7 Cele două ipoteze sintetizează specificitatea comerţului internaţional, explicând de ce schimburile externe diferă de
cele interne. În acelaşi timp, cele două ipoteze reflectă şi concepţia clasică şi neo-clasică asupra naţiunii, definită ca
„locul geometric” de întâlnire al factorilor de producţie (perfectă mobilitate intranaţională, imobilitate internaţională).
Fundamentele comerţului internaţional
Plecând de la aceste ipoteze, teoria lui Ricardo se constituie într-o analiză
originală a comerţului internaţional, capabilă să explice fundamentele
specializării, eficienţei şi creşterii economice.
Economiştii suedezi Eli Heckecher (în 1919) şi Bertil Ohlin (în 1933) merg
mai departe în încercarea de explicare a avantajului comparativ,
argumentând faptul că sursa acestuia o reprezintă diferenţele în dotarea cu
factori de producţie.
Fundamentele teoretice ale schimburilor internaţionale
Se porneşte de la premisa că ţările nu dispun de aceeaşi dotare relativă cu
factori şi, deci, nu au aceleaşi costuri relative de producţie. Sunt avuţi în
vedere doi factori, munca şi capitalul.
Dacă notăm capitalul cu K şi munca cu L, şi, dacă, prin ipoteză,
presupunem că ţările din Nord au un stoc relativ de capital K/L superior
celor din Sud, putem spune că ţările din Nord sunt relativ abundente în
capital şi că ţările din Sud sunt relativ abundente în factorul muncă.
Deoarece factorii rari sunt scumpi, iar cei abundenţi sunt ieftini, ţările din
Nord dispun de capital ieftin, iar ţările din Sud de forţă de muncă ieftină.
Impactul diferenţelor de costuri relative ale factorilor influenţează preţurile
produselor în funcţie de intensitatea relativă a factorilor utilizaţi în fabricarea
lor. Se porneşte de la ipoteza că ţările dispun de aceeaşi tehnologie, chiar
dacă nu utilizează aceleaşi tehnici de producţie. Astfel, bunurile pot fi
produse folosind tehnici de producţie alternative8, coeficienţii input-output
fiind flexibili şi dependenţi de preţul relativ al factorilor de producţie. De
pildă, pentru a produce textile, putem presupune că producătorii au de ales
între diferite procedee tehnice, combinând în mod diferit capitalul şi munca.
Producătorii din Nord vor fi interesaţi să aleagă tehnici de producţie
intensive în capital, datorită abundenţei de utilaje şi preţului ridicat al mâinii
de lucru, în vreme ce producătorii din Sud vor alege tehnici intensive în
factorul muncă, din motive contrare celor din Nord.
Să considerăm două produse sau sectoare, de pildă autoturisme şi textile,
şi să pornim de la ipoteza conform căreia, oricare ar fi locul de producţie,
autoturismele folosesc tehnici intensive în capital, iar textilele, tehnici
intensive în muncă (tabelul 10).
8 De exemplu, un articol textil poate fi fabricat fie folosind un lucrător şi trei maşini, fie doi lucrători şi două maşini, fie
trei lucrători şi o maşină.
Fundamentele comerţului internaţional
Teorema Heckscher-Ohlin se poate enunţa astfel: O ţară dispune de
avantaj comparativ în producerea unui bun atunci când utilizează intensiv
factorul caracterizat prin abundenţă factorială relativă în raport cu
partenerul său comercial. În aceste condiţii, comerţul internaţional
corespunde unui schimb de factori abundenţi contra factori rari (ţările vor
exporta produse a căror fabricaţie a necesitat o cantitate importantă de
factori abundenţi şi vor importa bunuri fabricate cu ajutorul factorilor care, în
cazul ei, sunt deficitari). Ca urmare, apare o tendinţă de egalizare a
remunerării factorilor de producţie.
În exemplul de mai sus, ţările din Nord au un avantaj comparativ în
producerea de autoturisme, iar cele din Sud în textile.
În analiza lui Heckscher şi Ohlin, tendinţa de egalizare a remunerării
factorilor de producţie nu apare cu claritate, ceea ce l-a determinat pe Paul
Samuelson să reia această problemă.
10 James and Pearce, The factor price equalisation, Revue of Economic Studies, 1951-1952, vol.19, nr.49, în C.Neme,
Economie Internationale, Paris, 1996, p. 84
Fundamentele comerţului internaţional
a. funcţiile de producţie sunt diferite în fiecare ţară. A spune că
o ţară se specializează în producerea acelui bun care
utilizează factorii abundenţi şi, deci, mai ieftini înseamnă că
ea poate face acest lucru, nu şi faptul că îl va face cu
siguranţă, funcţia de producţie şi condiţiile de formare a
cererii prevalând în faţa schimbului. Chiar dacă funcţiile de
producţie sunt identice, costurile constante, specializarea
tinde să crească preţul factorilor utilizaţi şi să-l scadă pe al
altora, care, dimpotrivă, cresc în exterior, de unde
disparitatea între preţul factorilor.
b. Chiar în ipoteza a doi factori şi două produse, cele două
produse pot modifica intensitatea cu care sunt utilizaţi
factorii, în funcţie de nivelul de producţie la care se plasează:
produsele alimentare pot fi intensive în muncă pentru o
anumită valoare a funcţiei de producţie şi în capital pentru o
altă valoare. Atunci când sunt consideraţi mai mult de doi
factori sau produse, egalitatea este tot mai rară.
Primul autor care, în anii 50, a fost tentat să testeze modelul HOS, a fost
W.Leontief. Plecând de la observaţia că SUA sunt o ţară abundentă în
capital, a pus la punct un test prin care urma să demonstreze că exporturile
americane sunt mai intensive în capital decât importurile.
Pentru a-şi elabora testul, Leontief a construit o balanţă input-output pentru
economia americană. Fiecare industrie depinde de alte industrii, pentru
materiile prime sau pentru produsele intermediare. De exemplu,
producerea de calculatoare implică utilizarea de componente, material
plastic, semiconductori etc, iar calculatoarele, la rândul lor, sunt folosite de
diferitele industrii în procesul de producţie. În acest fel, modelul input-output
permite cunoaşterea nevoilor de capital şi muncă în producţia fiecărei
ramuri.
Leontief a analizat 200 de industrii, pe care le-a separat în industrii
exportatoare (cu un sold [export – import] pozitiv) şi importatoare (cu un
sold comercial negativ). În continuare a presupus că exporturile scad cu
Fundamentele teoretice ale schimburilor internaţionale
1 milion dolari, iar importurile cresc cu un milion dolari. Apoi a calculat
reducerea sau creşterea nevoilor de capital şi muncă legate de aceste
variaţii. Pornind de la datele anului 1947, Leontief a descoperit că, luând,
ramurile importatoare (a căror producţie ar putea să apară ca o substituire
a importurilor), pentru a înlocui 1 milion din importuri printr-o producţie
naţională, ar fi nevoie de 170 oameni-ani şi 3,1 milioane dolari suplimentari.
În schimb, reducerea exporturilor cu 1 milion dolari ar disponibiliza
182,3 oameni-ani şi 2,6 milioane capital.
În fapt, obţinem un raport M/K pentru industriile exportatoare superior
aceluiaşi raport pentru industriile importatoare. Ca urmare, exporturile apar
mult mai intensive în muncă decât importurile, care erau, la rândul lor, mai
intensive în capital decât exporturile. Rezultatul era opus celui aşteptat a fi
obţinut prin aplicarea modelului HOS, de unde numele sub care a rămas
cunoscut acest test, de „paradoxul lui Leontief”.
Leontief a încercat să ofere o explicaţie vis-à-vis de acest rezultat aparent
paradoxal. Argumentând faptul că un lucrător american are o productivitate
de trei ori mai ridicată decât a unuia străin, el a conchis că SUA erau în fapt
abundente în factorul muncă şi nu în capital. Productivitatea superioară a
muncitorilor americani derivă din existenţa din abundenţă a unui al treilea
factor de producţie specific SUA, managementul, care a permis muncii să
fie mult mai productivă decât în alte părţi.
Ulterior, alţi autori au încercat să aplice modelul lui Leontief şi altor ţări,
precum India, Franţa, Germania, Japonia etc, rezultatul fiind când o
confirmare a paradoxului, când a modelului HOS.
Aplicarea modelului HOS la realitatea japoneză a anilor 1950 a oferit un alt
rezultat paradoxal: Japonia deţinea, cel puţin aparent, mai mult factor
muncă decât capital, şi totuşi exporta produse intensive în capital. Dar
descompunând exporturile japoneze spre ţări în curs de dezvoltare, pe de o
parte, şi ţări dezvoltate, pe de altă parte, apărea ca evident faptul că
exporturile erau intensive în capital către ţările în curs de dezvoltare şi
intensive în muncă către ţările dezvoltate. Cum circa 2/3 din exporturi
mergeau spre ţări în curs de dezvoltare, explicaţia aparentului paradox
apare cu claritate.
Fundamentele comerţului internaţional
11 Rene Sandretto, Le commerce international, Cursus, Armand Colin, Paris, 1995, p.104-120, Jean Louis Mucchielli,
Relations economiques internationales, Hachette, Paris, 1995, p.56-59, Colette Neme, Economie internationale.
Fondements et politiques, Litec, Paris, 1996, Paul Krugman, Maurice Obstfeld, Economie Internationale, Ed. De
Boeck Université, 1997, Charles Hill, International Business. Competiting in the Global Marketplace, 1997,
p. 132-139
12 Într-adevăr, cea mai mare parte a comerţului internaţional se desfăşoară între ţări cu niveluri de dezvoltare
asemănătoare (în 1997, fluxul N-N reprezenta circa 50% din comerţul mondial – conform N.Sută, 1999, p.80), în
vreme ce schimburile între ţări cu niveluri diferite de dezvoltare sunt mai puţin semnificative (în acelaşi an, 1997,
fluxul N-S reprezenta 33,7%).
Fundamentele teoretice ale schimburilor internaţionale
Discrepanţa între realităţile lumii contemporane şi suportul teoretic oferit de
teoriile clasice a generat abordări diferite13:
• Un prim punct de vedere aparţine celor care consideră că
abordarea realizată prin intermediul modelelor tradiţionale este
pertinentă şi poate furniza un cadru de reflecţie valabil, nefiind
necesară decât uşoara modificare a ipotezelor, respectiv a
numărului de factori implicaţi şi a calităţii lor.
S-au dezvoltat astfel teoriile cunoscute sub numele de neo-factoriale şi
neo-tehnologice, care au pus accentul pe calitatea forţei de muncă şi pe
avansul tehnologic, ca factori determinanţi ai specializării internaţionale.
• Al doilea punct de vedere, consideră că schimburile intra-ramură cu
produse asemănătoare, între ţări cu niveluri de dezvoltare
economică asemănătoare, invalidează veridicitatea teoriilor bazate
pe existenţa diferenţelor factoriale sau tehnologice, ceea ce impune
necesitatea unor noi abordări, în termeni de concurenţă imperfectă.
13 J.L.Mucchielli, op.cit., p. 55
Fundamentele comerţului internaţional
2.4.1 Abordarea neo-factorială
14 R.L.Findlay şi H.Kierzowski, International Trade and Human Capital. A General Equilibrium Model, Journal of
Political Economy, 1983
Fundamentele teoretice ale schimburilor internaţionale
2.4.2 Abordarea neo-tehnologică
15 P.Krugman, A Model of Innovation, Technology Transfer and World Distribution of Income, Journal of Political
Economy, April 1979, p.253-266
16 Raymond Vernon, International Investment and International Trade in the Product Life Cycle, Quaterly Journal of
Economics, May 1966, p.190-207
Fundamentele comerţului internaţional
Astfel, în evoluţia sa, orice produs cunoaşte patru faze: apariţia, creşterea,
maturitatea şi declinul. Într-o primă fază, produsul este intensiv în
tehnologie, apoi, în faza producţiei de masă, va necesita o intensivitate
ridicată în capital (investiţii), în faza de maturitate şi declin urmând a avea
de a face cu un produs banalizat, intensiv în mână de lucru puţin calificată
şi care se va perima încetul cu încetul.
Faza de apariţie nu influenţează comerţul internaţional: noile produse apar
deoarece răspund unei nevoi existente pe respectiva piaţă, fiind fabricate şi
consumate în ţara de origine a inovaţiei17. Producţia naţională este în
funcţie de cererea internă, singura reprezentativă în a exprima aspiraţiile şi
achiziţiile potenţiale ale consumatorilor naţionali.
În a doua fază a ciclului, de creştere, apar şi se multiplică exporturile ţării
inovatoare spre ţări partenere dezvoltate. În această perioadă, producătorul
va căuta să-şi extindă piaţa, iar acest lucru se va realiza, în special, spre
alte ţări dezvoltate, în care consumatorii dispun de venituri care să le
permită achiziţionarea produsului. Firma novatoare încearcă să-şi
prelungească monopolul temporar, fiind prima care explorează pieţele
străine; pe teritoriul naţional au apărut imitaţiile, iar segmentul său de piaţă
este permanent atacat.
În cursul celei de-a doua faze, balanţa comercială a ţării inovatoare, în
raport cu noul produs, devine excedentară, în vreme ce balanţa comercială
a altor ţări dezvoltate este puternic deficitară.
În ultimele două faze, de maturitate şi declin, fluxurile comerciale se
inversează. Ţara inovatoare devine importatoare, iar ţările imitatoare devin
exportatoare. Această răsturnare este rezultatul următoarelor circumstanţe:
produsul s-a banalizat, firma inovatoare îl abandonează treptat şi se
consacră noilor produse; piaţa naţională devine saturată şi cererea
reziduală este satisfăcută prin importuri; în acelaşi timp, apare cererea
pentru produse de nouă generaţie; produsele banalizate devin intensive în
muncă puţin calificată, costurile de producţie devin esenţiale pe o piaţă pe
care concurenţa este extrem de puternică. Treptat, în special în faza de
declin, fabricarea produsului se delocalizează spre ţări în curs de
dezvoltare care răspund cerinţelor legate de cost.
17 Acest lucru se explică prin faptul că: ţara inovatoare are o populaţie cu venituri suficient de ridicate pentru a
cumpăra noul produs; piaţa internă e aptă să servească de „piaţă-test” pentru noul produs; apariţia noului produs
răspunde unei aşteptări exprimate de consumatorii din ţara de origine.
Fundamentele teoretice ale schimburilor internaţionale
2.4.3 Abordări privind comerţul internaţional bazate
pe similarităţi
18 Ştefan B.Linder, Un Essay on Trade and Transformation, Wiley & Sons, New York, 1961
Fundamentele comerţului internaţional
existenţa unei importante pieţe interne de desfacere (principiul „cererii
reprezentative”). La rândul ei, piaţa internă este prelungită prin piaţa
externă. „Piaţa internaţională nu reprezintă decât o extindere, dincolo de
frontiere, a activităţilor proprii ţării respective”, afirmă Linder. Exporturile se
dezvoltă, cel mai adesea, plecând de la condiţiile oferite în plan intern,
piaţa internă servind drept „pistă de încercare” pentru cucerirea pieţei
externe. Ca urmare, avantajul comparativ la export este rezultatul
experienţei acumulate de firmele naţionale pe piaţa internă, al perfecţionării
cunoştinţelor (learning by doing) şi, mai ales, al efectelor pozitive ale
economiilor de scară, oferite de o producţie internă desfăşurată la scară
mare.
În plus, deoarece caracteristicile unui bun reflectă gusturile şi nivelul de trai
al locuitorilor ţării care-l fabrică, acest bun va fi cu atât mai uşor admis în
exterior dacă va ajunge pe pieţele unor ţări cu o structură a cererii
asemănătoare celei din ţara de origine. Acest lucru implică, pentru cele
două ţări, dotări factoriale comparabile. Cererea depinde de factori diverşi,
precum gusturi, nivel de cultură, religie etc., cel mai important factor fiind
însă nivelul venitului mediu pe locuitor. Acesta influenţează, pe de o parte,
cantitatea cerută şi, pe de altă parte, calitatea cererii, respectiv gradul de
sofisticare.
Cu alte cuvinte, similitudinile în structura şi nivelul de dezvoltare al
economiilor naţionale favorizează schimburile, în vreme ce disparităţile le
defavorizează.
20 Bernard Lassudrie Duchène, La demande de difference et l échange international, Economie et Sociétés, juin, 1971
21 Automobilele germane nu au aceleaşi caracteristici cu cele franţuzeşti sau cu cele italiene.
Fundamentele comerţului internaţional
Prin urmare, la un prim nivel de analiză, produsele sunt diferenţiate
orizontal prin calitatea lor. Se poate presupune că orice consumator
doreşte să poată alege dintre mai multe calităţi diferite. Alături de
preferinţele consumatorilor, schimbul de bunuri diferenţiate calitativ este
motivat prin faptul că extinde aria posibilităţilor pentru acelaşi bun.
La un nivel de analiză secund, putem considera că fiecare individ doreşte
un singur tip de produs, diferenţiat în funcţie de gusturile sale. Datorită
marii diversităţi de gusturi şi preferinţe, la nivel global se manifestă o cerere
variată. Această cerere va fi mai bine satisfăcută prin deschiderea
frontierelor decât în autarhie.
22 Michael Porter, profesor la Harvard Business School este autorul mai multor lucrări economice: Competitive
Strategy (1980), Competitive advantage (1985) şi The Competitive Advantage of Nations (1990).
23 Studiul, realizat de peste 30 economişti, cei mai mulţi originari din ţările cercetate, a durat 4 ani şi a cuprins 10 ţări:
Danemarca, Elveţia, Germania, Italia, Japonia, Coreea, Singapore, Suedia, Marea Britanie şi SUA. SUA, Japonia şi
Germania au fost alese deoarece erau leaderi industriali, iar celelate 7 ţări în funcţie de diferiţi factori, precum
mărime, politica industrială, socială etc. Cele 10 ţări, împreună, reprezentau 50% din importul anului 1985.
Fundamentele teoretice ale schimburilor internaţionale
a cărei balanţă comercială este excedentară? O naţiune competitivă este
aceea care poate crea locuri de muncă? Sau cea a cărei forţă de muncă
este ieftină?
Porter consideră că termenul de competitivitate naţională presupune
existenţa unei prosperităţi economice pentru a ajunge la aceasta, cuvântul
cheie fiind productivitatea.24 Productivitatea forţei de muncă determină
salariile, iar productivitatea capitalului determină câştigurile care-i revin
proprietarului.
Competitivitatea la nivel naţional poate fi exprimată prin productivitatea
naţională. Prin urmare, un nivel de trai ridicat depinde de capacitatea
firmelor dintr-o ţară de a atinge niveluri ridicate de productivitate şi de a
menţine şi îmbunătăţi aceste rezultate. Pentru a susţine creşterea
productivităţii într-o economie, aceasta trebuie să-şi îmbunătăţească
permanent performanţele (upgrade itself).
Michael Porter este de părere că obţinerea unui avantaj competitiv într-un
anumit domeniu depinde de rolul jucat de mediul economic naţional,
instituţional şi politic, factori care-şi pun amprenta pe caracteristicile
naţionale specifice fiecărei firme. Mediul în care firma îşi desfăşoară
activitatea include şi localizarea geografică, istoria, tradiţiile, precum şi locul
în care sunt instruiţi şi formaţi, atât managerii şi lucrătorii, cât şi primii clienţi
ai companiei.
Conform tezei susţinute de Porter, mediul în care acţionează firmele este
influenţat de patru atribute, care pot stimula sau restricţiona apariţia
avantajului competitiv. Cele patru atribute sunt:
1. dotarea/înzestrarea cu factori de producţie (factor
conditions)
2. condiţiile în care se formează cererea (demand conditions)
3. industriile conexe din amonte şi aval (related and supporting
industries)
4. strategia firmei, structura şi concurenţa (firm strategy,
structure and rivalry)
Porter afirmă că cele patru atribute sunt asemenea faţetelor unui diamant.
Firmele vor avea succes în acele ramuri în care structura diamantului este
cea mai favorabilă, cele patru atribute influenţându-se reciproc.
24 Porter defineşte productivitatae ca fiind valoarea produsă prin consumul unei unităţi de factori de producţie, muncă
sau capital.
Fundamentele comerţului internaţional
Porter aminteşte şi de existenţa a două variabile adiţionale care
influenţează structura diamantului: şansa (evenimente precum inovaţiile,
care pot oferi noi oportunităţi firmelor din acea naţiune) şi politica
economică guvernamentală (de pildă, politicile antitrust pot influenţa
intensitatea competiţiei într-o ramură, investiţiile guvernamentale în
educaţie pot modifica mediul în care se desfăşoară afacerile etc.).
1. Dotarea/înzestrarea cu FP (factor conditions)
Porter duce mai departe modelul HOS, ierarhizând factorii în două
categorii:
o factori de bază (FB) (resurse naturale, climă, poziţie geografică,
demografie)
o factori avansaţi (FA) (infrastructură în comunicaţii, muncă
superior calificată, facilităţi în obţinerea know how –ului) .
Porter afirmă că, în cazul avantajului competitiv (AC), factorii avansaţi sunt
mai importanţi decât ceilalţi. Aceştia sunt rezultatul investiţiilor realizate de
agenţii economici privaţi şi publici (guvernamentali). De pildă, investiţiile
guvernamentale în procesul educaţional (de la învăţământul primar la cel
superior), prin creşterea nivelului de cunoaştere, calificare, prin stimularea
cercetării avansate în cadrul instituţiilor de învăţământ superior) pot
îmbunătăţi (upgrate) calitatea FA.
Relaţia FB – FA este deosebit de complexă: FB pot oferi un avantaj iniţial,
care va fi ulterior întărit şi extins prin investiţii în FA. Dar nici lipsa FB nu
reprezintă un dezavantaj deoarece creează o presiune asupra FA. Cel mai
evident exemplu îl reprezintă Japonia, ţară cu dotare precară în resurse,
dar care a compensat lipsa acestora printr-o dotare superioară cu FA25.
2. Condiţiile de formare a cererii (demand conditions):
Caracteristicile cererii interne sunt importante în modelarea atributelor
producţiei interne şi în crearea unei presiuni în direcţia inovaţiei şi a calităţii.
Firmele câştigă în domeniul AC atunci când consumatorii naţionali sunt
rafinaţi şi pretenţioşi. Asemenea consumatori obligă firmele naţionale să
producă la înalte standarde de calitate , fără a ignora nici produsele noi. De
pildă, existenţa unor consumatori japonezi rafinaţi şi cunoscători în
domeniul aparaturii fotografice a stimulat industria japoneză de profil, în
sensul creşterii calităţii şi introducerii de produse noi.
25 Porter face observaţia că, în cazul Japoniei, numărul ridicat al inginerilor/ 1000 locuitori (mai mare decât în alte ţări
dezvoltate) a reprezentat un factor cheie în succesul industriei prelucrătoare.
Fundamentele teoretice ale schimburilor internaţionale
3. Industriile conexe din amonte şi aval (related and supporting
industries)
Existenţa acestor industrii, cu un grad ridicat de competitivitate, favorizează
dezvoltarea ramurii respective. De exemplu, poziţia de leader a SUA în
domeniul semiconductorilor, la mijlocul anilor 80, a creat premisele
succesului acestei ţări în industria computerelor şi a produselor electronice
avansate. Succesul Elveţiei în domeniul industriei farmaceutice este legat
de succesul în industria chimică.
4. Strategia firmei, structura şi concurenţa dintre firme în interiorul unei
naţiuni (firm strategy, structure and rivalry)
Porter face două importante observaţii:
Diferitele naţiuni se caracterizează prin diferite „ideologii
manageriale” (management ideologies), care le ajută sau nu în
obţinerea AC. De pildă, Porter atrage atenţia asupra numărului
mare de ingineri din echipele de conducere ale firmelor din
Germania şi Japonia, în contrast cu situaţia din SUA, unde
predomină persoanele cu pregătire economică, în special
financiară. Această situaţie, spune Porter, reflectă lipsa de
atenţie a firmelor americane în îmbunătăţirea proceselor
productive, a designului, situaţie evidentă mai ales în perioada
70-80. Datorită acestor diferenţe de management, a apărut
relativa pierdere de competitivitate a SUA în acele domenii în
care procesul productiv şi designul sunt extrem de importante,
precum în industria de automobile.
Există o strânsă legătură între concurenţa internă şi existenţa
unui AC într-o anumită industrie. Concurenţa puternică în
interiorul unei ţări obligă firmele să găsească modalităţi de
creştere a eficienţei, de reducere a costurilor, de investire în
factorii avansaţi. Un exemplu elocvent îl reprezintă poziţia firmei
Nokia în domeniul telefoniei celulare, al cărei succes
internaţional a fost stimulat de efectele puternicei concurenţe din
interiorul ţării.
În concluzie, Porter afirmă că succesul internaţional al unei firme într-un
anumit domeniu este rezultatul acţiunii combinate a tuturor factorilor
menţionaţi anterior. Cele patru elemente creează mediul în care firmele
naţionale apar şi concurează.
Fundamentele comerţului internaţional
Politica economică promovată de guverne poate influenţa fiecare din
componente, în mod pozitiv sau negativ, prin subvenţii, politici
educaţionale, reglementări privind standardizarea, politici fiscale etc.
Dacă teoria lui Porter este corectă, ţările ar trebui să se specializeze în
exportul acelor bunuri în cazul cărora toate cele patru faţete ale diamantului
sunt favorabile şi să importe bunuri din acele domenii în care aceste
componente nu sunt favorabile. Este acest lucru adevărat ? Răspunsul
este greu de dat, deoarece teoria lui Porter este încă atât de nouă, încât nu
a făcut obiectul unor verificări empirice.
Bibliografie orientativă