Anca-Ileana Dușcă

Diana Dănișor

DICȚIONAR
DE
DREPTUL
UNIUNII EUROPENE

Editura Simbol
2019
Copyright 2019 © Editura Simbol Craiova
editurasimbol@gmail.com
https://editurasimbol.com/
ISBN: 978-606-94707-5-6
 Cuprins
A.................................................................................................................................................... 10
Abuz de poziţie dominantă ....................................................................................................... 10
Acord comercial sectorial multilateral ...................................................................................... 12
Acord comercial tradiţional ...................................................................................................... 12
Acord de asociere ...................................................................................................................... 12
Acord de cooperare ................................................................................................................... 13
Acord european ......................................................................................................................... 14
Acord internaţional ................................................................................................................... 15
Acordul privind SEE ................................................................................................................. 15
Acordul Schengen ..................................................................................................................... 18
Acquis comunitar ...................................................................................................................... 19
Acţiune comună ........................................................................................................................ 19
Aderare...................................................................................................................................... 20
Agenda 2000 ............................................................................................................................. 20
Agenţia de aprovizionare Euratom ........................................................................................... 21
Agenţia Europeană pentru Mediu (AEM)................................................................................. 21
Agenţia Europeană de Apărare ................................................................................................. 23
Agenţia Spaţială Europeană (ASE) ........................................................................................... 24
Agricultura ................................................................................................................................ 24
Ajutor de stat ............................................................................................................................. 24
Antidumping ............................................................................................................................. 25
Aplicabilitate directă ................................................................................................................. 27
Aplicaţii telematice ................................................................................................................... 30
Ariane........................................................................................................................................ 30
Armonizare legislativă .............................................................................................................. 30
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) .................................................................... 31
Audiovizual ............................................................................................................................... 31
Aviz ........................................................................................................................................... 31
Avocat general .......................................................................................................................... 32
B .................................................................................................................................................... 33
Banca Centrală Europeană (BCE) ............................................................................................ 33
Banca Europeană de Investiţii (BEI) ........................................................................................ 33
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) ................................................ 34
Biroul European al Uniunii Consumatorilor (BEUC) .............................................................. 34
Brevet european ........................................................................................................................ 35
Bugetul Uniunii Europene ........................................................................................................ 35
C .................................................................................................................................................... 37
Cabotaj ...................................................................................................................................... 37
Carta Europeană a Energiei ...................................................................................................... 37
Carta Comunitară a Drepturilor Sociale Fundamentale ale Lucrătorilor .................................. 38
Carta socială europeană ............................................................................................................ 39
Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite .......................................................................................... 40
Carte albă (White Paper, Livre blanc) ...................................................................................... 41
 CELEX ...................................................................................................................................... 42
Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei ............................................... 43
Cetăţenia Europeană ................................................................................................................. 43
Clauza de apărare (salvgardare) ................................................................................................ 43
Clauza de solidaritate ................................................................................................................ 44
Clauza naţiunii celei mai favorizate .......................................................................................... 45
Codecizie................................................................................................................................... 45
Comisia Europeană ................................................................................................................... 46
Comisia Verheugen ................................................................................................................... 48
Comisie de anchetă ................................................................................................................... 49
Comitetul de conciliere ............................................................................................................. 49
Comitetul Economic şi Social ................................................................................................... 50
Comitetul European de Normalizare (CEN) ............................................................................. 51
Comitetul pentru Ocuparea Forţei de Muncă............................................................................ 51
Comitetul Politic şi de Securitate .............................................................................................. 52
Comitetul Regiunilor ................................................................................................................ 52
Comitetul Spaak ........................................................................................................................ 53
Comitetul ştiinţific şi tehnic Euroatom ..................................................................................... 54
Comitologie............................................................................................................................... 54
Compromisul de la Ioannina ..................................................................................................... 54
Compromisul de la Luxemburg ................................................................................................ 55
Comunitatea Economică Europeană (CEE) .............................................................................. 55
Comunitatea Europeană (Comunităţile Europene – CE) .......................................................... 56
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) ...................................................... 56
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) ......................................... 57
Comunitatea Europeană pentru Apărare (CED) ....................................................................... 57
Concurenţa ................................................................................................................................ 59
Conferinţa Europeană ............................................................................................................... 59
Conferinţă Interguvernamentală (CIG) ..................................................................................... 60
Consiliul European.................................................................................................................... 61
Consiliul Europei ...................................................................................................................... 62
Consiliul Uniunii Europene ...................................................................................................... 62
Contingente/contingente tarifare ............................................................................................... 63
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.............................. 64
Convenţiile de la Lomé ............................................................................................................. 64
Convertibilitate ......................................................................................................................... 65
Cooperare (procedură) .............................................................................................................. 65
Cooperarea politică Europeană (CPE) ...................................................................................... 66
Cooperare consolidată............................................................................................................... 66
COST (program) ....................................................................................................................... 67
COREPER................................................................................................................................. 67
Criterii de aderare ..................................................................................................................... 68
Criterii de convergenţă .............................................................................................................. 68
Curtea de Conturi a UE ............................................................................................................ 68
Curtea de Justiţie a UE (CJUE) ................................................................................................ 70
D.................................................................................................................................................... 71

4
 Davignon (raport)...................................................................................................................... 71
Decizie ...................................................................................................................................... 71
Declaraţia de la Petersberg........................................................................................................ 71
Declaraţia de la Stuttgart........................................................................................................... 72
Declaraţia Schuman .................................................................................................................. 72
Declaraţii comune ale Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei ................................. 73
Dialog social ............................................................................................................................. 73
Directiva.................................................................................................................................... 74
Dreptul european social ............................................................................................................ 74
Dreptul Uniunii Europene ......................................................................................................... 74
Dreptul Uniunii Europene al mediului ...................................................................................... 76
Dreptul Uniunii privind asigurările ........................................................................................... 78
Dreptul Uniunii privind consumatorii....................................................................................... 78
Drepturi fundamentale .............................................................................................................. 79
Dumping ................................................................................................................................... 80
E .................................................................................................................................................... 81
Echilibru instituţional................................................................................................................ 81
ECHO ........................................................................................................................................ 81
ECU........................................................................................................................................... 81
Educaţie şi formare ................................................................................................................... 82
Efect util .................................................................................................................................... 82
Egalitatea între lucrătorii de sex feminin şi cei de sex masculin .............................................. 83
Erasmus ..................................................................................................................................... 85
Euratom ..................................................................................................................................... 85
Eureka ....................................................................................................................................... 85
Euro ........................................................................................................................................... 86
Eurogrup ................................................................................................................................... 86
Eurojust ..................................................................................................................................... 86
Europol...................................................................................................................................... 87
Eurostat ..................................................................................................................................... 88
Eurovision ................................................................................................................................. 89
Eurydice .................................................................................................................................... 89
F .................................................................................................................................................... 90
Fondul de coeziune ................................................................................................................... 90
Fonduri de pre-aderare (PHARE, ISPA, SAPARD) ................................................................. 90
Fondul European de Dezvoltare (FED) .................................................................................... 92
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) .............................................................. 94
Fondul European de Investiţii (FEI) ......................................................................................... 94
Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA)................................................ 95
Fondul european pentru pescuit (FEP) ..................................................................................... 97
Fondul european pentru pescuit şi afaceri maritime (FEPAM) ................................................ 97
Fondul pentru Pescuit (Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului–IFOP) .................. 99
Fondul Social European (FSE) ................................................................................................. 99
Fonduri structurale .................................................................................................................. 100
Foruri parlamentare europene ................................................................................................. 101
Funcţia publică comunitară ..................................................................................................... 101

5
 Fuziune.................................................................................................................................... 102
G.................................................................................................................................................. 103
GATT (OMC) ......................................................................................................................... 103
Grup european de interes economic (GEIE) ........................................................................... 103
I ................................................................................................................................................... 105
IFOP ........................................................................................................................................ 105
Institutul Monetar European ................................................................................................... 105
Instituţii ale Uniunii ................................................................................................................ 106
Integrare diferenţiată ............................................................................................................... 106
Integrare europeană ................................................................................................................. 107
Intrare în vigoare a actelor legislative ..................................................................................... 107
ISPA (Instrument Structural de Pre-Aderare) ......................................................................... 108
Î ................................................................................................................................................... 109
Întreprindere ............................................................................................................................ 109
J ................................................................................................................................................... 112
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE) ......................................................................... 112
Justiţie şi Afaceri Interne (JAI) ............................................................................................... 112
K.................................................................................................................................................. 114
Kaléidoscope ........................................................................................................................... 114
L .................................................................................................................................................. 115
Lărgirea Uniunii Europene ..................................................................................................... 115
Legalitatea Uniunii Europene ................................................................................................. 116
Leonardo da Vinci................................................................................................................... 116
Libera circulaţie a capitalurilor ............................................................................................... 117
Libera circulaţie a lucrătorilor ................................................................................................ 117
Libera circulaţie a mărfurilor .................................................................................................. 119
Libera circulaţie a persoanelor ................................................................................................ 120
Libera circulaţie a serviciilor .................................................................................................. 122
Libertatea de stabilire.............................................................................................................. 122
LIFE + ..................................................................................................................................... 125
Limbi oficiale ale Uniunii Europene ........................................................................................ 126
Lingua ..................................................................................................................................... 126
M ................................................................................................................................................. 127
Majoritate calificată ................................................................................................................ 127
Mărfuri originare din statele membre ..................................................................................... 127
Măsuri cu efect echivalent ...................................................................................................... 128
Măsuri de salvare (salvgardare) .............................................................................................. 132
MEDIA ................................................................................................................................... 132
Mediator .................................................................................................................................. 132
Moneda unica .......................................................................................................................... 133
Monopol .................................................................................................................................. 133
Motivarea actelor comunitare ................................................................................................. 133
Motive de recurs ..................................................................................................................... 134
N.................................................................................................................................................. 137
Nediscriminare (principiu) ...................................................................................................... 137
Negocieri de aderare ............................................................................................................... 138

6
 Normalizare............................................................................................................................. 141
O.................................................................................................................................................. 143
Oficiul pentru Publicaţii Oficiale al Comunităţilor Europene (OPOCE) ............................... 143
OMC (GATT) ......................................................................................................................... 144
Opinie...................................................................................................................................... 144
Ordine publică (excepţie) ........................................................................................................ 144
Ordonanţă................................................................................................................................ 146
Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) ................................................ 147
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) ............................................................ 147
OSCE ...................................................................................................................................... 147
P .................................................................................................................................................. 148
Pachetul Delors I ..................................................................................................................... 148
Pachetul Delors II ................................................................................................................... 149
Parchet European .................................................................................................................... 149
Parlamentele naţionale şi funcţionarea Uniunii ...................................................................... 150
Parlamentul European (PE)..................................................................................................... 151
Parteneriat pentru aderare ....................................................................................................... 153
Perioadă de tranziţie ................................................................................................................ 153
PHARE ................................................................................................................................... 154
Piaţa Comună / Piaţa Internă / Piaţa Unică ............................................................................. 154
Piedici tehnice ......................................................................................................................... 154
Planul Marshall ....................................................................................................................... 155
Planul Schuman ...................................................................................................................... 155
Politica agricolă Comună (PAC) ............................................................................................ 156
Politica comercială Comună (PCC) ........................................................................................ 157
Politica Comună de transporturi (PCT) .................................................................................. 158
Politica Comună de pescuit ..................................................................................................... 162
Politica culturală ..................................................................................................................... 163
Politica de educaţie şi formare ................................................................................................ 163
Politica de protecţie a mediului............................................................................................... 165
Politica de securitate şi apărare comună ................................................................................. 168
Politica economică şi monetară .............................................................................................. 170
Politica energetică ................................................................................................................... 171
Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) .................................................................. 172
Politica industrială .................................................................................................................. 174
Politica în domeniul audiovizualului ...................................................................................... 175
Politica în domeniul cercetării știinţifice ................................................................................ 176
Politica privind turismul ........................................................................................................... 177
Politica regională...................................................................................................................... 177
Politica socială ........................................................................................................................ 178
Politici comune ....................................................................................................................... 179
Poziţie comună ........................................................................................................................ 180
Principii democratice .............................................................................................................. 180
Principii structurale ale dreptului comunitar........................................................................... 181
Principiul acţiunii preventive .................................................................................................. 181
Principiul atribuirii ................................................................................................................. 183

7
 Principiul autonomiei instituţiilor ........................................................................................... 183
Principiul bunei credinţe ......................................................................................................... 183
Principiul colaborării loiale între instituţii şi între statele membre şi Uniune ........................ 184
Principiul dezvoltării durabile................................................................................................. 185
Principiul echilibrului instituţional ......................................................................................... 186
Principiul efectivităţii dreptului Uniunii Europene, inclusiv a dreptului mediului ................ 186
Principiul „poluatorul plăteşte”............................................................................................... 188
Principiul precauţiei ................................................................................................................ 189
Principiul proporţionalităţii ..................................................................................................... 190
Principiul protecţiei încrederii legitime .................................................................................. 191
Principiul protecţiei mediului ca obiectiv de interes public major ......................................... 191
Principiul recunoaşterii mutuale a produselor legal fabricate şi comercializate în statele
membre ................................................................................................................................... 192
Principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului .......................... 193
Principiul reprezentării intereselor .......................................................................................... 194
Principiul securităţii juridice ................................................................................................... 195
Principiul subsidiarităţii .......................................................................................................... 196
Prioritatea normei comunitare (principiu) .............................................................................. 197
Privilegii şi imunităţi ale Uniunii Europene ........................................................................... 198
Proceduri (procesul decizional) .............................................................................................. 201
Produse agricole ...................................................................................................................... 204
Program-cadru multianual ...................................................................................................... 205
R .................................................................................................................................................. 208
Raportul Cecchini ................................................................................................................... 208
Raportul Tindemans ................................................................................................................ 208
Raportul Werner...................................................................................................................... 208
Recomandare........................................................................................................................... 209
Recunoaşterea reciprocă a diplomelor .................................................................................... 209
Recunoaşterea reciprocă a legislaţiilor ................................................................................... 211
Recursul în anulare ................................................................................................................. 212
Recursul în carenţă .................................................................................................................. 213
Recursul în neîndeplinirea obligaţiilor de către statele membre UE ...................................... 214
Recursul în reparaţie ............................................................................................................... 215
Recursul prejudiciar (preliminar) ............................................................................................ 216
Regulament ............................................................................................................................. 217
Reguli de origine ..................................................................................................................... 217
Restricţii cantitative ................................................................................................................ 217
Resursele proprii ale Uniunii Europene .................................................................................. 218
Revizuirea Tratatelor .............................................................................................................. 219
S .................................................................................................................................................. 221
SAVE ...................................................................................................................................... 221
Securitate socială .................................................................................................................... 221
Sediul instituţiilor.................................................................................................................... 222
Serviciul european pentru acţiunea externă ............................................................................ 223
Simboluri europene ................................................................................................................. 223
SOCRATES ............................................................................................................................ 224

8
 Spaţiul Economic European (SEE) ......................................................................................... 224
Strategie de aderare ................................................................................................................. 225
Subsidiaritate (principiu) ........................................................................................................ 225
Subvenţii ................................................................................................................................. 225
T .................................................................................................................................................. 227
Tarif vamal comun (tarif exterior comun) .............................................................................. 227
Taxe vamale ............................................................................................................................ 228
Taxe cu efect echivalent taxelor vamale ................................................................................. 228
TEMPUS ................................................................................................................................. 230
Tinereţe pentru Europa („Jeunesse pour l’Europe”) ............................................................... 231
Tratat de fuziune ..................................................................................................................... 231
Tratatele CECO, CEE şi CEEA .............................................................................................. 231
Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE) ............................................................................... 232
Tratatul constituţional ............................................................................................................. 233
Tratatul de la Amsterdam........................................................................................................ 233
Tratatul de la Lisabona............................................................................................................ 234
Tratatul de la Nisa ................................................................................................................... 235
Tribunalul ................................................................................................................................ 236
Tribunalul de Primă Instanţă al Comunităţii Europene .......................................................... 237
U.................................................................................................................................................. 239
Uniunea Economică şi Monetară (UEM) ............................................................................... 239
Uniunea Europeană (UE) ........................................................................................................ 239
Uniunea Europei Occidentale (UEO) ..................................................................................... 240
Uniune vamală ........................................................................................................................ 241
Z .................................................................................................................................................. 242
Zona de liber-schimb .............................................................................................................. 242
BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................................... 243

9
 A
Abuz de poziţie dominantă

Comportament unilateral anticoncurenţial al unei întreprinderi, atunci când se găseşte într-o

poziţie dominantă pe piaţă, interzis de tratatele UE. TFUE, în art. 102 (ex.-art. 82 TCE) vizează
cazul în care comportamentul constituie un abuz de poziţie dominantă susceptibil să afecteze
comerţul între statele membre. Deci interdicţia nu priveşte modul de dobândire sau deţinere a
unei poziţii dominante, ci faptul de a abuza de o situaţie de dominare; rezultă că toate
întreprinderile aflate în poziţie dominantă au obligaţia de a nu exercita abuziv puterea economică
pe care o deţin pe piaţă. Această obligaţie, ce nu incumbă întreprinderilor cu o putere economică
mică, are drept justificare faptul că, din punct de vedere economic, o întreprindere într-o poziţie
dominantă, este mai puţin afectată de presiunile concurenţiale pe o piaţă, ceea ce-i permite să
funcţioneze fără să caute cea mai bună eficacitate sau să impună preţuri mai competitive.
Legislaţie primară
Art. 102 TFUE (ex-art. 82 TCE) din Secţiunea 1 Reguli aplicabile intreprinderilor, Capitolul 1
Regulile de concurenţă, Titlul VII Norme comune privind concurenţa, impozitarea şi
armonizarea legislativă, prevede: „Este incompatibilă cu piaţa internă şi interzisă, în măsura în
care poate afecta comerţul dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai
multe întreprinderi a unei poziţii dominante deţinute pe piaţa internă sau pe o parte semnificativă
a acesteia. Aceste practici abuzive pot consta în special în: (a) impunerea, direct sau indirect, a
preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiţii de tranzacţionare inechitabile; (b)
limitarea producţiei, comercializării sau dezvoltării tehnice în dezavantajul consumatorilor; (c)
aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente,
creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial; (d) condiţionarea încheierii contractelor de
acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în
conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.”
Jurisprudenţa CJUE
În Hotărârea Tribunalului (Camera a cincea extinsă) din 30 ianuarie 2007, dată în cauza
T-340/03, France Télécom SA, fostă Wanadoo Interactive SA, cu sediul în Paris (Franţa),
reclamantă, împotriva Comisiei Comunităţilor Europene, pârâtă, având ca obiect o cerere de
anulare a deciziei Comisiei din 16 iulie 2003 privind o procedură de aplicare a articolului 82 CE
(cauza COMP/38.233 – Wanadoo Interactive) sau, în subsidiar, o cerere de anulare sau de
reducere a amenzii aplicate reclamantei, se defineşte atât poziţia dominantă, cât şi abuzul de
poziţie dominantă. În rezumat, prin decizia din 16 iulie 2003 Comisia a constatat că „WIN a
încălcat articolul 82 CE, deoarece a practicat, pentru serviciile eXtense şi Wanadoo ADSL,
preţuri de ruinare care nu i-au permis să-şi acopere costurile variabile până în august 2001 şi
costurile totale începând din august 2001, în cadrul unui plan ce viza acapararea pieţei accesului
la internet de mare viteză, într-o etapă importantă din dezvoltarea sa” (art. 1). Comisia i-a
ordonat să înceteze această încălcare (art. 2) şi i-a aplicat o amendă de 10,35 de milioane de euro
(art. 4). Decizia defineşte piaţa relevantă ca fiind piaţa franceză a accesului la Internet de mare
viteză pentru clientela rezidenţială. Produsele care fac obiectul încălcării sunt serviciile de acces
la Internet de mare viteză cu ajutorul tehnologiei ADSL (Wanadoo ADSL şi eXtense). După cum
se arată în decizie, în cazul Wanadoo ADSL, abonatul trebuia, în perioada care face obiectul
litigiului, să plătească lunar un abonament la France Télécom pentru prestarea serviciului, să
plătească închirierea modemului ADSL de la France Télécom, precum şi un abonament la WIN,

10
în calitatea sa de furnizor de acces la Internet („FAI”). În cadrul serviciului eXtense, utilizatorul
cumpăra modemul şi plătea un singur abonament lunar la WIN pentru serviciul furnizat de
France Télécom şi pentru accesul nelimitat la Internet cu abonament fix. După analiza diverselor
elemente, printre care cotele de piaţă (considerentele 211-222 ale deciziei) şi efectele „relaţiei”
cu France Télécom (considerentele 223-228), Comisia decide că există o poziţie dominantă a
WIN pe piaţa relevantă. Ea încearcă apoi să demonstreze că practica stabilirii de tarife mai
scăzute decât costurile pusă în aplicare de către WIN s-a înscris în cadrul unei strategii deliberate
de ruinare în vederea „acaparării” pieţei şi, în consecinţă, constituie un abuz de poziţie
dominantă în sensul art. 82 CE (considerentul 254). Decizia stabileşte începutul perioadei de
încălcare la 1 martie 2001 şi sfârşitul acesteia la 15 octombrie 2002, data intrării în vigoare a
măsurii corective prezentate de France Télécom. Costurile variabile nu ar fi fost acoperite de
tarifele practicate în perioada martie-august 2001, iar costurile totale nu ar fi fost acoperite
începând cu această din urmă dată (art. 1 din decizie). La 23 iulie 2003, decizia a fost notificată
societăţii WIN, care a cerut anularea acesteia printr-o cerere introductivă depusă la grefa
Tribunalului la 2 octombrie 2003.
Referitor la poziţia dominantă, Tribunalul afirmă: „trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudenţe
constante, o poziţie dominantă există atunci când întreprinderea în cauză se află într-o situaţie de
putere economică ce îi permite să împiedice menţinerea unei concurenţe efective pe piaţa
relevantă, dându-i posibilitatea de a avea un comportament în mare măsură independent faţă de
concurenţii săi, de clienţii săi şi, în sfârşit, de consumatori (hotărârea Curţii din 9 noiembrie
1983, Michelin/Comisia, 322/81, Rec., p. 3461, pct. 78, pct. 30, şi hotărârea Tribunalului din 23
octombrie 2003, Van den Bergh Foods/Comisia, T-65/98, Rec., p. II-4653, pct. 154). Încă de la
început, trebuie arătat că, pentru a stabili existenţa unei poziţii dominante, Comisia nu este
nevoită să demonstreze excluderea de pe piaţă, nici chiar într-un termen mai îndepărtat, a
concurenţilor unei întreprinderi” (pct. 99). „În vederea aplicării articolului 82 CE, demonstrarea
existenţei unui obiect şi a unui efect anticoncurenţial poate, după caz, să reprezinte unul şi
acelaşi lucru. Într-adevăr, dacă se demonstrează că obiectul comportamentului unei întreprinderi
aflate în poziţie dominantă este de a restrânge concurenţa, acest comportament va fi de asemenea
susceptibil să aibă un asemenea efect. Astfel, în ceea ce priveşte practicile în materie de preţuri,
există două metode diferite de analiză atunci când este necesar să se verifice dacă o întreprindere
a practicat preţuri de ruinare. Preţurile inferioare mediei costurilor variabile practicate de o
întreprindere care deţine o poziţie dominantă sunt considerate per se abuzive, deoarece singurul
interes pe care îl poate avea întreprinderea atunci când practică asemenea preţuri este de a-şi
elimina concurenţii, iar preţurile inferioare mediei costurilor totale, dar superioare mediei
costurilor variabile sunt abuzive atunci când sunt stabilite în cadrul unui plan având ca scop
eliminarea unui concurent. Nu s-a cerut nicio demonstrare a efectelor concrete ale practicilor în
cauză. Într-adevăr, atunci când o întreprindere aflată în poziţie dominantă pune efectiv în
aplicare o practică al cărei obiect este de a elimina un concurent, împrejurarea că rezultatul
scontat nu este atins nu ar fi suficientă pentru a îndepărta calificarea drept abuz de poziţie
dominantă, în sensul articolului 82 CE. Rezultă în mod clar că, în ceea ce priveşte preţurile de
ruinare, neacoperirea costurilor constituie primul element al practicii abuzive puse în aplicare de
întreprinderea dominantă. În cazul neacoperirii costurilor variabile, al doilea element, adică
intenţia de ruinare, este prezumat, în timp ce, pentru preţurile inferioare mediei costurilor totale,
trebuie dovedită existenţa unui plan de eliminare a concurenţei. Această intenţie de eliminare
trebuie dovedită pe baza unor indicii serioase şi coerente. În această privinţă, veniturile şi
costurile ulterioare încălcării nu ar putea fi luate în considerare la evaluarea nivelului de

11
acoperire a costurilor în perioada vizată. Într-adevăr, articolul 82 CE vizează poziţia deţinută pe
piaţa comună de întreprinderea respectivă în momentul în care aceasta a săvârşit încălcarea
pretins abuzivă.” (punctele 130, 152, 195-197, 217, 224, 227, 229)

Acord comercial sectorial multilateral

Varietate a acordurilor economice, prin care părţile îşi reglementează relaţiile privind importul,
exportul, tranzitul şi depozitarea mărfurilor, taxele vamale ce se plătesc pentru ele, sitemul de
plată, specificul lor constând în aceea că prin intermediul acestor acorduri s-au stabilit
reglementări speciale multilaterale cu privire la comerţul cu anumite produse. Cel mai important
acord de acest tip la care Uniunea Europeană este parte este Acordul multi-fibra (The Multi-Fibre
Arrangement) în domeniul comerţului internaţional cu produse textile, încheiat în 1973 şi care a
fost ulterior extins şi modificat; acest document a autorizat introducerea unor restricţii cantitative
la importul de textile provenind din state terţe, pentru a proteja producţia internă comunitară.

Acord comercial tradiţional

Acest tip de acord se încheie exclusiv în domeniul comercial, baza sa juridică fiind art. 207
TFUE (ex-art. 133 TCE), care face parte din Titlul II Politica Comercială Comună, Partea a
cincea Acţiunea externă a Uniunii. Art. 207 dispune: „(1) Politica comercială comună se
întemeiază pe principii uniforme, în special în ceea ce priveşte modificările tarifare, încheierea
de acorduri tarifare şi comerciale privind schimburile de mărfuri şi servicii şi aspectele
comerciale ale proprietăţii intelectuale, investiţiile străine directe, uniformizarea măsurilor de
liberalizare, politica exporturilor, precum şi măsurile de protecţie comercială, printre care şi cele
care se adoptă în caz de dumping şi de subvenţii. Pentru negocierea şi încheierea acestor acorduri
Consiliul hotărăşte, ca regulă, cu majoritate calificată. Prin excepţie, Consiliul hotărăşte în
unanimitate, negocierea şi încheierea de acorduri: (a) în domeniul comerţului cu servicii
culturale şi audiovizuale, în cazul în care aceste acorduri riscă să aducă atingere diversităţii
culturale şi lingvistice a Uniunii; (b) în domeniul comerţului cu servicii sociale, de educaţie şi de
sănătate, în situaţia în care aceste acorduri pot să perturbe în mod grav organizarea acestor
servicii la nivel naţional şi să aducă atingere răspunderii statelor membre pentru prestarea acestor
servicii.

Acord de asociere

Baza juridică a acestui tip de acord o constituie, în principal, art. 217 TFUE, din Titlul V
Acordurile internaţionale, Partea a cincea Acţiunea externă a Uniunii (ex-art. 310 TCE),
conform căruia „Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe ţări terţe sau organizaţii
internaţionale, pentru a crea o asociere caracterizată de drepturi şi obligaţii reciproce, de acţiuni
comune şi proceduri speciale.”
În practică, Acordurile de asociere au şi componente comerciale (ex.: reduceri tarifare sau
eliminarea restricţiilor cantitative), astfel încât baza lor juridică include şi art. 207 TFUE din
Titlul II Politica comercială comună, Partea a cincea Acţiunea externă a Uniunii (ex-art. 133
TCE) care, în alin. (1), dispune: „Politica comercială comună se întemeiază pe principii
uniforme, în special în ceea ce priveşte modificările tarifare, încheierea de acorduri tarifare şi
comerciale privind schimburile de mărfuri şi servicii şi aspectele comerciale ale proprietăţii
intelectuale, investiţiile străine directe, uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica

12
exporturilor, precum şi măsurile de protecţie comercială, printre care şi cele care se adoptă în caz
de dumping şi de subvenţii.”
Pot fi distinse trei tipuri de Acorduri de asociere :
- Asocierea - o formă specială de asistenţă pentru dezvoltare, reglementată de TFUE în Partea a
patra Asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări. Conform art. 198 (ex-art. 182 TCE), „Statele
membre convin să asocieze la Uniune ţările şi teritoriile neeuropene care intreţin relaţii speciale
cu Danemarca, Franţa, Ţările de Jos şi Regatul Unit. Aceste ţări şi teritorii, numite în continuare
«ţări şi teritorii», sunt enumerate în lista care face obiectul anexei II la TFUE (Groenlanda, Noua
Caledonie şi teritoriile anexe, Polinezia franceză, Regiunile australe şi antarctice franceze, Saint-
Pierre şi Miquelon, Saint-Barthelemy, Aruba, Antilele olandeze: Bonaire, Curacao, Saba,
Sint Eustatius, Sint Maarten, Anguilla, Insulele Caymans, Insulele Falkland, Georgia de Sud şi
Insulele Sandwich de Sud, Monserrat, Pitcairn, Sfânta-Elena şi teritoriile anexe, Teritoriul
Antarcticii britanice, Teritoriile britanice din Oceanul Indian, Insulele Turks şi Caicos, Insulele
Virgine britanice, Insulele Bermude). Scopul asocierii este promovarea dezvoltării economice şi
sociale a ţărilor şi teritoriilor şi stabilirea de relaţii economice strânse între acestea şi Uniune în
ansamblul său.
- Asocierea - o etapă preliminară aderării, rolul acordului, printre altele, fiind şi acela de a pregăti
integrarea în Uniunea Europeană. Aceasta a fost situaţia şi în cazul României care la Bruxelles,
la 1 februarie 1993, a semnat „Acordul european instituind o asociere între România, pe de o
parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora pe de altă parte”. Acordul a fost
ratificat de Parlament prin Legea nr. 20/1993 (M. Of. nr. 731/12.04.1993).
- Asocierea - alternativă la statutul de membru al UE, scop pentru care a fost conceput Spaţiul
Economic European între ţările CE şi cele din AELS, la 1 ianuarie 1984. În timp, unele state din
AELS au aderat la UE (Suedia, Portugalia, Finlanda şi Austria).

Acord de cooperare

1. Acordul de cooperare pentru dezvoltare este reglementat de TFUE în Capitolul 1 Cooperarea

pentru dezvoltare, din Titlul III Cooperarea cu ţările terţe şi ajutorul umanitar, Partea a cincea
Acţiunea externă a Uniunii, şi are ca specific faptul că se încheie sau vizează ţarile în curs de
dezvoltare. Astfel, conform Articolul 209 TFUE (ex-articolul 179 TCE), „(1) Parlamentul
European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, stabilesc
măsurile necesare pentru punerea în aplicare a politicii de cooperare pentru dezvoltare, măsuri
care pot consta în programe multianuale de cooperare cu ţări în curs de dezvoltare sau în
programe având o abordare tematică.”
2. Acordul de cooperare economică, financiară şi tehnică este reglementat de TFUE în Capitolul
2 Cooperarea economică, financiară şi tehnică cu ţările terţe din Titlul III Cooperarea cu ţările
terţe şi ajutorul umanitar, Partea a cincea Acţiunea externă a Uniunii, în art. 212 (ex-art. 181 A
TCE), care dispune: „(1) Fără a aduce atingere celorlalte dispoziţii ale tratatelor, în special
articolelor 208-211, Uniunea desfăşoară acţiuni de cooperare economică, financiară şi tehnică,
inclusiv de asistenţă, în special în domeniul financiar, cu ţări terţe, altele decât ţările în curs de
dezvoltare. Aceste acţiuni sunt în concordanţă cu politica de dezvoltare a Uniunii şi se desfăşoară
cu respectarea principiilor şi a obiectivelor acţiunii sale externe.”
3. Acordul de cooperare cu organizaţiile internaţionale este reglementat de TFUE în Titlul VI
Relaţiile Uniunii cu organizaţiile internaţionale şi cu ţările terţe şi delegaţii ale Uniunii, Partea a
cincea Acţiunea externă a Uniunii. Conform art. 220 (ex-art. 302-304 TCE): „(1) Uniunea
stabileşte orice formă de cooperare utilă cu organele Organizaţiei Naţiunilor Unite şi cu

13
instituţiile sale specializate, cu Consiliul Europei, cu Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare
în Europa şi cu Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică.”
Uniunea Europeană a încheiat, de la sfârşitul anilor '90 zece acorduri de parteneriat şi cooperare
(APC) cu Rusia, cu ţările din Europa de Est, din Caucazul de Sud şi din Asia Centrală -
Decizia 99/602/CE, Decizia 99/614/CE, Decizia 99/515/CE, Decizia 99/490/CE,
Decizia 99/491/CE, Decizia 98/401/CE, Decizia97/800/CE, Decizia 98/149/CE,
Decizia 99/593/CE, Decizia 2009/989/CE ale Consiliului şi ale Comisiei privind încheierea
Acordului de parteneriat şi cooperare între Comunităţile Europene şi statele membre, pe de o
parte, şi respectiv Republica Armenia, Republica Azerbaidjan, Georgia, Republica Kazahstan,
Republica Kârgâzstan, Republica Moldova, Federaţia Rusă, Ucraina, Republica Uzbekistan,
Tadjikistan, pe de altă parte. Aceste parteneriate au următoarele obiective: asigurarea unui cadru
adecvat pentru dialogul politic; sprijinirea eforturilor depuse de aceste ţări pentru a-şi consolida
democraţiile şi a-şi dezvolta economiile; asistarea lor în tranziţia către o economie de piaţă;
promovarea schimburilor comerciale şi a investiţiilor. Parteneriatele au ca obiectiv, de asemenea,
să pună bazele unei cooperări în domeniile legislativ, economic, social, financiar, ştiinţific, civil,
tehnologic şi de cooperare culturală. Acordul cu Rusia prevede şi crearea condiţiilor necesare
pentru instituirea unei zone de liber-schimb în viitor.

Acord european

Cel mai complex dintre toate actele bilaterale internaţionale încheiate de UE cu state terţe,
acordul european fiind de fapt un acord de asociere de nivel superior, special conceput pentru
statele din Europa Centrală şi de Est şi având drept obiectiv final aderarea acestora la UE.
Încheiate începând cu anul 1991, ele au avut ca obiectiv să permită acestor ţări aflate în tranziţie
să participe la procesul de integrare Europeană în plan politic, economic şi comercial. Astfel,
diversele reuniuni ale Consiliilor Europene (Essen 9-10 decembrie 1994, Cannes 26-27 iunie
1995, Madrid 15-16 decembrie 1995, Florenţa 21-22 iunie 1996, Dublin 13-14 decembrie 1996,
Amsterdam 16-17 iunie 1997) au luat poziţie privind hotărârea de extindere a Uniunii Europene
dând posibilitatea de aderare atât ţărilor mediteraneene (Cipru, Malta şi Turcia), cât şi ţărilor din
Europa Centrală şi de Est asociate la Comunităţi (Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania,
Polonia, România, Slovacia, Slovenia şi Ungaria). Acordurile prevăd, între altele, crearea unei
zone de liber-schimb pentru produsele industriale într-un interval de zece ani şi eliminarea
barierelor protecţioniste din calea circulaţiei mărfurilor.
Legislaţie primară
Art. 207 TFUE (ex-art. 133 TCE) din Titlul II Politica comercială comună, Partea a cincea
Acţiunea externă a Uniunii, prevede: „(1) Politica comercială comună se întemeiază pe principii
uniforme, în special în ceea ce priveşte modificările tarifare, încheierea de acorduri tarifare şi
comerciale privind schimburile de mărfuri şi servicii şi aspectele comerciale ale proprietăţii
intelectuale, investiţiile străine directe, uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica
exporturilor, precum şi măsurile de protecţie comercială, printre care şi cele care se adoptă în caz
de dumping şi de subvenţii. Politica comercială comună se desfăşoară în cadrul principiilor şi al
obiectivelor acţiunii externe a Uniunii.” Art. 217 TFUE (ex-art. 310 TCE) din Titlul V
Acordurile internaţionale, Partea a cincea Acţiunea externă a Uniunii, prevede: „Uniunea poate
încheia acorduri cu una sau mai multe ţări terţe sau organizaţii internaţionale, pentru a crea o
asociere caracterizată de drepturi şi obligaţii reciproce, de acţiuni comune şi proceduri speciale.”

14
 Acord internaţional

1. În sens larg, Acordul internaţional este o comunitate de vederi, un angajament reciproc luat de
către două sau mai multe state şi/sau alţi subiecţi de drept internaţional cu privire la diferite
aspecte ale relaţiilor dintre părţile acordului.
2. În sens restrâns, Acordul internaţional este un act reglementat de dreptul internaţional şi care
presupune un acord de voinţă între două sau mai multe părţi, subiecţi de drept internaţional în
anumite domenii determinate ale colaborării dintre ele, ca de ex., comercial, vamal, cultural,
tehnico-ştiinţific, de credit şi financiare.
Legislaţie primară
Art. 216 TFUE din Titlul V Acordurile Internaţionale, Partea a cincea Acţiunea externă a
Uniunii, prevede: „(1) Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe ţări terţe sau
organizaţii internaţionale, în cazul în care se prevede astfel în tratate sau în cazul în care
încheierea unui acord fie este necesară pentru realizarea, în cadrul politicilor Uniunii, a unuia
dintre obiectivele stabilite prin tratate, fie este prevăzută printr-un act juridic obligatoriu al
Uniunii, fie poate influenţa normele comune ori poate modifica domeniul de aplicare a acestora.”
Principalele tipuri de acorduri încheiate de Uniunea Europeană cu state terţe sunt: acord
comercial tradiţional, acord de cooperare, acord de asociere, acord comercial sectorial
multilateral, lucru care rezultă şi din art. 218 TFUE (ex-art. 300 TCE), alin. 6: „Cu excepţia
cazului în care acordul se referă exclusiv la politica externă şi de securitate comună, Consiliul
adoptă decizia privind încheierea acordului: (a) după aprobarea Parlamentului European în
următoarele cazuri: i) acorduri de asociere; ii) acord privind aderarea Uniunii la Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; iii) acorduri de
instituire a unui cadru instituţional specific prin organizarea procedurilor de cooperare; iv)
acorduri care au implicaţii bugetare importante pentru Uniune; v) acorduri în domeniile în care
se aplică procedura legislativă ordinară sau procedura legislativă specială în cazul în care este
necesară aprobarea Parlamentului European. În caz de urgenţă, Parlamentul European şi
Consiliul pot conveni un termen pentru aprobare.

Acordul privind SEE

A fost semnat în 1992 între statele membre ale Comunităţilor Europene şi cele şase state membre
ale AELS, care includea atunci Austria, Elveţia, Finlanda, Islanda, Liechtenstein, Norvegia şi
Suedia. Acordul a intrat în vigoare abia în 1994, deoarece a fost respins de Elveţia. În 1995,
Austria, Finlanda şi Suedia au aderat la Uniunea Europeană.
Decizia nr. 94/1/CE, CECA a Consiliului şi a Comisiei din 13 decembrie 1993 privind încheierea
Acordului privind Spaţiul Economic European între Comunităţile Europene, statele membre ale
acestora şi Republica Austria, Republica Finlanda, Republica Islanda, Principatul Liechtenstein,
Regatul Norvegiei, Regatul Suediei şi Confederaţia Elveţiană (Jurnalul Oficial L 1 din 3.1.1994)
vizează consolidarea relaţiilor economice şi comerciale ale Uniunii Europene cu ţările Asociaţiei
Europene a Liberului Schimb (AELS). Acesta extinde parţial cele patru libertăţi de circulaţie ale
pieţei unice la aceste state şi stabileşte un regim de schimburi menit să asigure respectarea
regulilor de concurenţă fără a constitui o piaţă fără frontiere şi o uniune vamală. Părţile convin
asupra consolidării anumitor domenii de cooperare, în special cercetarea şi dezvoltarea, mediul,
educaţia şi politica socială. Sunt excluse din sfera de aplicare a acestui acord produsele agricole
şi de pescuit sau impozitarea indirectă (TVA şi accize) care fac obiectul unor acorduri specifice,

15
distincte. În ce priveşte libera circulaţie a mărfurilor, se elimină taxele vamale de import şi
export (inclusiv taxele vamale cu caracter fiscal), restricţiile cantitative şi măsurile cu efect
echivalent aplicabile produselor provenite de la părţile contractante. Produsele agricole şi
pescăreşti fac obiectul unui regim progresiv, prevăzut de acorduri specifice. În ce priveşte libera
circulaţie a persoanelor, Acordul instituie principiul liberei circulaţii a lucrătorilor, salariaţi sau
independenţi. Resortisanţii din Uniunea Europeană şi din ţările AELS au dreptul de a se deplasa
pe teritoriul celeilalte părţi pentru a căuta un loc de muncă şi a desfăşura o activitate salarizată;
aceştia pot rămâne în ţara respectivă după ce au ocupat un loc de muncă. Lucrătorii beneficiază
de dreptul la tratament egal în materie de încadrare în muncă, remuneraţie şi condiţii de lucru.
Libertatea de circulaţie este facilitată prin coordonarea dispoziţiilor privind accesul la locuri de
muncă, la securitate socială şi la recunoaşterea diplomelor, a certificatelor şi a titlurilor oficiale
de calificare. Dreptul de stabilire priveşte persoanele fizice şi societăţile, ceea ce permite crearea
de agenţii, sucursale şi filiale ale societăţilor care au sediul pe teritoriul uneia dintre părţi. În ce
priveşte libera circulaţie a serviciilor, părţile elimină orice restricţii asupra libertăţii de a presta
servicii, în special în ceea ce priveşte activităţile industriale, comerciale, artizanale şi profesiile
liberale; prestatorii de servicii pot să îşi desfăşoare temporar activităţile în ţara în care serviciul
este prestat, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii statului respectiv. În ce priveşte libera circulaţie a
capitalurilor, Acordul stabileşte principiul tratamentului egal în ceea ce priveşte piaţa
capitalurilor şi creditarea; este interzisă orice restricţie pe motive de naţionalitate, de rezidenţă
sau loc de investiţie a capitalurilor; cu toate acestea, părţile pot lua măsuri corective sau de
protecţie, în special în ceea ce priveşte diferenţele între reglementările cursului de schimb, în caz
de perturbare a pieţei capitalurilor de către o parte sau de dificultăţi legate de balanţa sa de plăţi.
Dispoziţii instituţionale şi financiare:
Se înfiinţează un Consiliu al SEE pentru punerea în aplicare a acordului format din membri ai
Consiliului şi ai Comisiei şi dintr-un membru din partea fiecărui stat ale AELS. Preşedinţia
Consiliului este exercitată prin rotaţie, la fiecare 6 luni. Consiliul este sprijinit în misiunea sa de
un comitet consultativ al SEE, format dintr-un număr egal de membri ai Comitetului Economic
şi Social European şi ai Comitetului Consultativ al AELS.
Jurisprudenţa CJUE
Hotărârea Tribunalului (Camera a patra) din 22 ianuarie 1997, dată în cauza T-115/94, Opel
Austria GmbH împotriva Consiliului Uniunii Europene, a avut ca obiect o cerere de anulare a
Regulamentului (CE) nr. 3697/93 al Consiliului din 20 decembrie 1993 de retragere a unor
concesii tarifare în conformitate cu art. 23 alin. (2) şi cu art. 27 alin. (3) lit. (a) din Acordul de
liber schimb încheiat între Comunitate şi Austria (General Motors Austria) (JO L 343, p. 1). Art.
1 din regulamentul în litigiu prevede: „Se reintroduce o taxă de 4,9 % la importul cutiilor de
viteze F15 pentru autoturisme, produse de General Motors Austria, care se încadrează la codul ex
NC 8708 40 10 (codul adiţional Taric 8996; altele: codul adiţional Taric 8997) şi originare din
Austria, în sensul Protocolului nr. 3 la acord. Această taxă de 4,9 % se aplică cel mult pentru o
perioadă echivalentă duratei medii de amortizare fiscală sau până când Consiliul, la propunerea
Comisiei, ajunge la concluzia că ajutoarele în cauză nu mai au efecte de denaturare a concurenţei
şi a schimburilor comerciale.” Reclamanta, Opel Austria GmbH, fostă General Motors Austria
GmbH, societate de drept austriac, este o filială deţinută 100% de General Motors Corporation,
Detroit, societate de drept american. Aceasta este singurul producător de cutii de viteze F15 pe
care le exportă în Comunitate din 1993. Între 1989 şi 1990, grupul General Motors, din care face
parte reclamanta, a constatat că era necesar să creeze capacităţi de producţie pentru chiulase de
cilindru, pentru arbori cu came, precum şi pentru cutii de viteze manuale, care urmau să fie

16
utilizate în motoare noi, pentru a satisface nevoile centrelor sale de producţie din Europa. În
cursul procesului de evaluare a sitului industrial, care a cuprins siturile General Motors din
Japonia, Brazilia, Ungaria şi Austria, precum şi un sit din Cehoslovacia, autorităţile austriece au
anunţat că intenţionează să acorde un ajutor public reclamantei în cazul în care investiţia
îndeplineşte anumite condiţii impuse de legislaţia austriacă. În martie 1991, Republica Austria şi
reclamanta au informat Comisia cu privire la intenţia guvernului austriac de a acorda un ajutor
reclamatei în favoarea investiţiilor destinate să extindă producţia de cutii de viteze, de arbori cu
came şi de chiulase de cilindru din uzina reclamantei de la Aspern/Viena. La 26 aprilie 1991,
guvernul austriac a anunţat reclamanta că ajutorul urma să fie acordat în curând şi că îl considera
compatibil cu art. 23 şi 27 din Acordul de liber schimb dintre Comunitate şi Austria („ALS”),
încheiat în temeiul Regulamentului (CEE) nr. 2836/72 al Consiliului din 19 decembrie 1972 de
încheiere a unui acord între Comunitatea Economică Europeană şi Republica Austria şi de
adoptare a dispoziţiilor de aplicare a acestuia (JO L 300, p. 1). Acesta a autorizat reclamanta să
realizeze investiţia, chiar dacă acordurile cu guvernul privind ajutorul nu fuseseră încă oficial
încheiate. Lucrările la terasamentul pentru construcţia noilor instalaţii ale reclamantei de la
Aspern/Viena au început la 27 iulie 1991. La 21 iulie 1992, reclamanta a încheiat un acord cu
Finanzierungsgarantiegesellschaft prin care se acorda un ajutor de 10 % până la atingerea unui
plafon de 450 de milioane ATS, pentru o investiţie totală care putea să ajungă la un maxim
susceptibil să fie subvenţionat de 4,5 miliarde ATS. La 1 decembrie 1992, reclamanta a încheiat
un acord similar cu oraşul Viena, prin care i se acorda un ajutor suplimentar de 5% până la
atingerea unui plafon de 225 de milioane ATS. Printr-o scrisoare din 14 decembrie 1993,
reclamanta a transmis Comisiei un memorandum cu privire la compatibilitatea ajutorului cu
normele interne ale Comunităţii referitoare la ajutoarele de stat legate de protecţia mediului, de
cercetare şi dezvoltare şi de formare. La 15 decembrie 1993, Comisia a pregătit o notă de
informare conţinând comentarii asupra memorandumului menţionat anterior. Această notă i-a
fost comunicată reclamantei printr-o scrisoare din 1 februarie 1994. La 20 decembrie 1993,
Consiliul a adoptat regulamentul în litigiu. Acordul privind SEE a intrat în vigoare la 1 ianuarie
1994 (pct. 93-94). În conformitate cu articolul 1 alineatul (1) din Acordul privind SEE, acesta are
ca scop favorizarea unei consolidări continue şi echilibrate a relaţiilor economice şi comerciale
dintre părţile contractante, în condiţii de concurenţă egale şi cu respectarea aceloraşi norme, în
vederea creării unui SEE omogen. În acest scop, părţile contractante au hotărât să elimine
obstacolele pentru cvasitotalitatea schimburilor comerciale ale acestora, în conformitate cu
dispoziţiile GATT privind instituirea zonelor de liber schimb (pct. 106). În acest context,
Acordul privind SEE implică o integrare avansată, ale cărei obiective la depăşesc pe cele ale unui
simplu acord de liber schimb. Astfel, din articolul 1 alineatul (2) rezultă că SEE implică în
special libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor, precum şi
instituirea unui sistem care să garanteze nedistorsionarea concurenţei şi respectarea regulilor de
concurenţă. Normele aplicabile în relaţiile dintre părţile contractante în domeniile reglementate
de acord sunt, în esenţă, cele din dispoziţiile corespondente din Tratatele CE şi CECO şi din
actele adoptate în temeiul acestor tratate. De asemenea, scopul Acordului privind SEE este
extinderea la SEE a dispoziţiilor viitoare ale dreptului comunitar din domeniile reglementate de
acord, pe măsură ce acesta este creat, dezvoltat sau modificat şi o procedură decizională este
prevăzută în acest sens. De asemenea, acordul prevede că statele din AELS instituie o autoritate
de supraveghere, Autoritatea AELS de Supraveghere, care dispune de puteri echivalente şi de
funcţii similare celor exercitate de Comisie, precum şi o curte de justiţie, Curtea AELS. Art. 109
din Acordul privind SEE precizează că Autoritatea AELS de Supraveghere, pe de o parte, şi

17
Comisia, care acţionează în conformitate cu Tratatul CE, cu Tratatul CECO şi cu acordul, pe de
altă parte, asigură respectarea obligaţiilor care decurg din Acordul privind SEE. În conformitate
cu art. 108 alin. (2) din Acordul privind SEE, precum şi în conformitate cu Acordul dintre statele
AELS din 2 mai 1992 privind instituirea unei Autorităţi de Supraveghere şi a unei Curţi de
Justiţie (JO 1994, L 344, p. 1, „Acordul AELS de supraveghere”), Curtea AELS are competenţe
similare cu cele ale Curţii şi ale Tribunalului (pct. 107). Astfel, prin instituirea unei Autorităţi
AELS de Supraveghere şi a unei Curţi AELS, cu prerogative şi competenţe similare celor ale
Comisiei şi ale Curţii, s-a creat un sistem cu doi piloni, în cadrul căruia Autoritatea AELS de
Supraveghere şi Curtea AELS asigură punerea în aplicare a acordului de către statele AELS, în
timp ce Comisia, Curtea şi Tribunalul asigură punerea sa în aplicare de către Comunitate. Acest
sistem este consolidat printr-un număr mare de elemente care au ca obiect asigurarea
omogenităţii. Printre aceste elemente se află, pe lângă similitudinea termenilor din diferitele
dispoziţii ale acordului şi ale Tratatelor CE şi CECO, al patrulea şi al cincisprezecelea
considerent ale preambulului şi art. 6 din Acordul privind SEE, precum şi, inter alia, art. 3 din
Acordul AELS de supraveghere. În special, în temeiul celui de al patrulea considerent al
preambulului, obiectivul părţilor contractante este „instituirea unui Spaţiu Economic European
dinamic şi omogen, bazat pe norme comune şi pe condiţii concurenţiale egale, precum şi
asigurarea mijloacelor adecvate de punere în aplicare a acestuia, inclusiv la nivel judiciar, creat
pe baza egalităţii, reciprocităţii şi echilibrului general al beneficiilor, drepturilor şi obligaţiilor
părţilor contractante”. Al cincisprezecelea considerent al preambulului, adăugat de părţile
contractante după ce Curtea, în Avizul nr. 1/91, a constatat că sistemul judecătoresc din prima
versiune a acordului, care prevedea o Curte SEE, era incompatibil cu Tratatul CEE, precizează:
„cu respectarea deplină a independenţei instanţelor de judecată, obiectivul părţilor contractante
este acela de a realiza şi de a menţine interpretarea şi aplicarea uniformă a prezentului acord şi a
acelor dispoziţii ale legislaţiei comunitare care sunt reproduse, în mod substanţial, în prezentul
acord, precum şi de a ajunge la tratamentul egal al persoanelor şi agenţilor economici în ceea ce
priveşte cele patru libertăţi şi condiţiile concurenţiale”. Art. 6 din Acordul privind SEE prevede
că dispoziţiile acordului, care sunt identice în esenţă cu normele comunitare, se interpretează în
conformitate cu jurisprudenţa Curţii şi a Tribunalului anterioară semnării acordului. În sfârşit,
din art. 3 alin. (2) din Acordul AELS de supraveghere rezultă că Autoritatea AELS de
Supraveghere şi Curtea AELS, în interpretarea şi în aplicarea Acordului privind SEE, ţin seama
în mod corespunzător de principiile stabilite de jurisprudenţa relevantă a Curţii şi a Tribunalului,
ulterioară semnării Acordului privind SEE (Hotărârea Curţii AELS din 21 martie 1995, Scottish
Salmon Growers Association/Autoritatea AELS de Supraveghere, E-2/94, Report of the EFTA
Court, 1 January 1994-30 June 1995, p. 59, punctele 11 şi 13) (pct. 108).

Acordul Schengen

Cu titlul Acord între Guvernele statelor Uniunii Economice Benelux, al Republicii Federale
Germania, al Republicii Franceze privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele
comune, Acordul de la Schengen semnat de Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg şi Olanda la
14 iunie 1985 a intrat în vigoare la 2 martie 1993 şi a fost încheiat avându-se în vedere mai multe
considerente, şi anume: uniunea din ce în ce mai strânsă între popoarele statelor membre ale
Comunităţilor Europene trebuie să-şi găsească expresia în libera trecere a frontierelor interne de
toţi cetăţenii statelor membre şi în libera circulaţie a mărfurilor şi serviciilor; solidaritatea între
popoarele părţilor semnatare se poate realiza şi prin înlăturarea obstacolelor din calea liberei
circulaţii la frontierele comune; progresele realizate deja în cadrul Comunităţilor Europene în

18
vederea asigurării liberei circulaţii a persoanelor, mărfurilor şi serviciilor; voinţa de a ajunge la
eliminarea controalelor exercitate la frontierele comune în ceea ce priveşte circulaţia cetăţenilor
statelor membre ale Comunităţilor Europene şi de a facilita circulaţia mărfurilor şi serviciilor.
Acordul a fost precedat de o serie de întâlniri concretizate în mai multe documente: Declaraţia
Consiliului European de la Fontainbleau, din 25-26 iunie 1984, privind eliminarea la frontierele
interne a formalităţilor poliţieneşti şi vamale privitoare la circulaţia persoanelor şi a mărfurilor;
Acordul încheiat la Saarbrücken, la 13 iunie 1984, între Republica Federală Germania şi
Republica Franceză; Concluziile adoptate la 31 mai 1984 la încheierea reuniunii de la
Nenstadt/Aisch a miniştrilor transporturilor din statele Benelux şi din Republica Federală
Germania. Ulterior au aderat la Acord Italia, Spania, Portugalia, Grecia, Austria, Danemarca,
Suedia, Finlanda, Norvegia şi Islanda. Data fixată iniţial pentru intrarea sa în vigoare, anume
1990, a fost amânată de mai multe ori, până când s-a putut realiza un sistem de informaţii
computerizat între ţările semnatare care să permită coordonarea luptei transfrontieră împotriva
criminalităţii. Eliminarea completă a controalelor la frontierele comune a fost realizată la 26
martie 1995 între şapte ţări membre ale Uniunii Europene (Belgia, Olanda, Luxemburg, Franţa,
Germania, Spania şi Portugalia), cărora li s-au adăugat ulterior alte trei (Grecia, Italia şi Austria).

Acquis comunitar

Constituie suma normelor juridice ce reglementează însăşi existenţa Comunităţilor Europene şi a

Uniunii Europene, activitatea instituţiilor UE, acţiunile şi politicile acesteia, care constă în:
legislaţia primară alcătuită din conţinutul, principiile şi obiectivele politice cuprinse în Tratatele
originare ale Comunităţilor Europene (CECO, CEE, CEEA) şi în cele ulterioare (Actul Unic
European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, Tratatul de la
Lisabona); legislaţia derivată adoptată de către instituţiile UE pentru punerea în practică a
prevederilor Tratatelor (regulamente, directive, decizii, recomandări); jurisprudenţa Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene; declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul Uniunii Europene;
acţiuni comune, poziţii comune, convenţii semnate, rezoluţii, declaraţii şi alte acte adoptate în
cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC) şi a cooperării din domeniul Justiţiei şi
Afacerilor Interne (JAI); acordurile internaţionale la care CE a fost parte şi cele la care UE este
parte, deoarece, odată cu Tratatul de la Lisabona, UE are personalitate juridică, conform TFUE,
art. 47, din Titlu VI Dispoziţii finale, precum şi cele încheiate între statele membre ale UE cu
referire la activitatea acesteia.

Acţiune comună

Instrument în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună instituit prin Tratatul asupra
Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht), anume prin art. 14, în versiunea consolidată
conform tratatului de la Amsterdam (ex.-art. J.3) care prevedea: „(1) Consiliul adoptă acţiuni
comune. Acţiunile comune abordează unele situaţii specifice în care acţiunea operaţională a
Uniunii este considerată necesară. Aceste acţiuni îşi fixează obiectivele, domeniul de aplicare,
mijloacele care vor fi puse la dispoziţia Uniunii, condiţiile punerii lor în aplicare şi, dacă este
necesar, durata. (2) Dacă se produce o modificare a circumstanţelor care are un impact
substanţial asupra unei probleme ce face obiectul unei acţiuni comune, Consiliul procedează la
revizuirea principiilor şi obiectivelor acestei acţiuni şi adoptă deciziile necesare. Atât timp cât
Consiliul nu a decis, acţiunea comună este menţinută. (3) Acţiunile comune angajează statele
membre în luările lor de poziţie şi în conducerea acţiunii lor. (4) Consiliul poate solicita Comisiei

19
să îi prezinte orice propunere adecvată privind politica externă şi de securitate comună, pentru a
asigura executarea unei acţiuni comune. (5) Orice luare de poziţie luată în considerare de un stat
membru, în cadrul unei acţiuni comune, trebuie comunicată într-un termen care să permită, dacă
este necesar, o concertare prealabilă în Consiliu. Obligaţia de informare prealabilă nu este
necesară în cazul măsurilor care constituie o simplă transpunere în plan naţional a deciziilor
Consiliului. (6) În caz de necesitate absolută ca urmare a evoluţiei situaţiei şi în lipsa unei decizii
a Consiliului, statele membre pot lua, de urgenţă, măsurile care se impun, ţinând cont de
obiectivele generale ale acţiunii comune. Statul membru care ia astfel de măsuri informează
imediat Consiliul. (7) În cazul unor dificultăţi majore apărute în desfăşurarea unei acţiuni
comune, un stat membru sesizează Consiliul, care decide asupra lor şi caută soluţiile cele mai
potrivite. Aceste soluţii nu pot fi în contradicţie cu obiectivele acţiunii comune şi nici nu pot
dăuna eficacităţii sale.”
TUE, în urma modificărilor aduse de Tratatul de la Lisabona, nu mai foloseşte expresia „acţiune
comună”. Astfel, în art. 25 (ex-art. 12 TUE) se precizează că „Uniunea desfăşoară politica
externă şi de securitate comună: (a) prin definirea orientărilor generale; (b) prin adoptarea
deciziilor care definesc: (i) acţiunile care trebuie intreprinse de Uniune [...]”, iar art. 28, a cărui
formă este aproape identică forma cu cea a ex.-art. 14 TUE, vorbeşte despre acţiunea cu caracter
operativ în următorii termeni: „(1) În cazul în care o situaţie internaţională impune o acţiune cu
caracter operativ din partea Uniunii, Consiliul adoptă deciziile necesare. Acestea stabilesc
obiectivele, importanţa, mijloacele care trebuie puse la dispoziţia Uniunii, condiţiile privind
punerea lor in aplicare şi, dacă este cazul, durata lor.”

Aderare

Într-o formă aproximativ egală, atât art. 237 CEE, cât şi art. O din TUE, art. 49 TA, şi art. 49
TUE în urma Tratatului de la Lisabona precizează: Orice stat european care respectă valorile
prevăzute la articolul 2 (Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane,
libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului,
inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor
membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie,
solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi) şi care se angajează să le promoveze poate solicita
să devină membru al Uniunii. Parlamentul European şi parlamentele naţionale sunt informate cu
privire la această cerere. Statul solicitant adresează cererea sa Consiliului, care se pronunţă în
unanimitate după consultarea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European, care se
pronunţă cu majoritatea membrilor din care este constituit. Criteriile de eligibilitate aprobate de
Consiliul European se iau în considerare. Condiţiile admiterii şi adaptările impuse de aceasta
tratatelor pe care se întemeiază Uniunea fac obiectul unui acord între statele membre şi statul
solicitant. Acest acord se supune ratificării de către toate statele contractante, în conformitate cu
normele lor constituţionale.

Agenda 2000

Este un program de acţiune - un proiect pentru Europa anului 2000 - adoptat de către Comisia
Europeană la 15 iulie 1997 şi reprezintă răspunsul acesteia la cererea Consiliului European de la
Madrid (decembrie 1995) de a prezenta un document de ansamblu asupra lărgirii, reformei
politicilor comune, cadrului financiar al Uniunii, începând cu 31 decembrie 1999. Fiind un
document strategic, anunţând o reformă a politicilor comunitare, în special în contextul extinderii

20
către Europa centrală şi de est, precum şi cadrul financiar pentru perioada 2000-2006, abordează
toate aspectele politice, economice şi sociale cu care se confrunta Uniunea Europeană la
începutul secolului XXI. Corespunzător aspectelor vizate, conţinea trei secţiuni: prima aborda
problema funcţionării interne a Uniunii Europene, în special reforma politicii agricole comune şi
a politicii de coeziune economică şi socială; a doua propunea o strategie de preaderare
consolidată, prin integrarea a două noi elemente: parteneriatul pentru aderare si participarea
extinsă a ţărilor candidate la programele comunitare şi mecanismele de aplicare a acquis-ului
comunitar; a treia constituia un studiu de impact al efectelor lărgirii asupra politicii Uniunii
Europene. Aceste priorităţi au făcut obiectul a aproape 20 de propuneri legislative realizate de
către Comisie în 1998. Consiliul European de la Berlin a ajuns la un acord politic global asupra
acestui pachet legislativ în 24-25 martie 1999, ceea ce a permis adoptarea finală a măsurilor în
acelaşi an privind: reforma politicii agricole comune; reforma politicii structurale; instrumentele
de preaderare; cadrul financiar.

Agenţia de aprovizionare Euratom

Articolul 52 CEEA, în versiunea consolidată a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a

Energiei Atomice, în care au fost integrate modificările aduse prin Tratatul de la Lisabona, este
primul articol din Capitolul 6 Aprovizionarea, al Titlului al II-lea Dispoziţii menite să încurajeze
progresul în domeniul energiei nucleare, şi dispune: „(1) Aprovizionarea cu minereuri, materii
brute şi materii speciale de fisiune este asigurată, în temeiul principiului accesului egal la resurse,
prin promovarea unei politici comune de aprovizionare. (2) În acest scop: (a) sunt interzise orice
practici având drept obiect asigurarea unei poziţii privilegiate pentru anumiţi utilizatori, (b) se
constituie o Agenţie care dispune de un drept de opţiune asupra minereurilor, materiilor brute şi
materiilor speciale de fisiune produse pe teritoriile statelor membre, precum şi de dreptul
exclusiv de a încheia contracte privind livrarea de minereuri, materii brute şi materii speciale de
fisiune provenite din cadrul sau din afara Comunităţii. Agenţia nu poate face nici un fel de
discriminare între utilizatori în funcţie de destinaţia pe care aceştia şi-au propus să o dea
livrărilor solicitate, în afară de cazul în care această destinaţie este ilegală sau contravine
condiţiilor puse de furnizorii din afara Comunităţii cu privire la livrarea în cauză.” Conform art.
53 din Secţiunea 1 Agenţia a aceluiaşi Capitol, „Agenţia se află sub controlul Comisiei, care îi
stabileşte direcţiile de acţiune, are drept de veto asupra deciziilor şi numeşte directorul general şi
directorul general adjunct”, iar potrivit art. 54, „Agenţia are personalitate juridică şi beneficiază
de autonomie financiară”. Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la propunerea Comisiei,
stabileşte statutul Agenţiei, iar revizuirea se realizează în acelaşi mod. Statutul stabileşte
capitalul Agenţiei şi modalităţile de subscriere a acestuia. În toate cazurile, majoritatea
capitalului trebuie să aparţină Comunităţii şi statelor membre, repartizarea capitalului stabilindu-
se de comun acord de către statele membre. Statutul stabileşte modalităţile de administrare
comercială a Agenţiei, putând prevedea o redevenţă asupra tranzacţiilor, destinată acoperirii
cheltuielilor de funcţionare ale Agenţiei.

Agenţia Europeană pentru Mediu (AEM)

Este o agenţie a Uniunii Europene ce are ca sarcină principală furnizarea de informaţii

independente şi sigure despre mediu. Regulamentul de instituire a AEM a fost adoptat de către
Uniunea Europeană în 1990 - Regulamentul (CEE) nr. 1210/90 al Consiliului din 7 mai 1990

21
privind crearea Agenţiei Europene de Mediu şi Reţelei europene de informare şi observare a
mediului – şi a fost pus în aplicare la sfârşitul anului 1993. După ce s-a hotărât stabilirea sediului
AEM la Copenhaga, activitatea sa a început efectiv în 1994. Prin Regulament a fost instituită şi
Reţeaua europeană de informare şi observare pentru mediu (Eionet). Art. 1 din Regulamentul
(CE) nr. 401/2009 al Parlamentului şi al Consiliului European din 23 aprilie 2009 privind
Agenţia Europeană de Mediu şi Reţeaua europeană de informare şi observare a mediului
prevede: „(2) Pentru a realiza obiectivele de protecţie şi îmbunătăţire a mediului stabilite în tratat
şi în programele succesive de acţiune ale Comunităţii privind mediul, precum şi de dezvoltare
durabilă, obiectivul agenţiei şi al Reţelei europene de informare şi observare a mediului este de a
furniza Comunităţii şi statelor membre: (a) informaţii obiective, fiabile şi comparabile la nivel
european care să le permită să ia măsurile necesare pentru a proteja mediul, să evalueze
rezultatele aplicării acestor măsuri şi pentru a se asigura că publicul este informat în mod
corespunzător cu privire la starea mediului, şi, în acest scop, (b) suportul tehnic şi ştiinţific
necesar”. Art. 2 din Regulament precizează: „Pentru a îndeplini obiectivul stabilit la articolul 1,
agenţia are următoarele atribuţii: (a) instituirea, în colaborare cu statele membre, şi coordonarea
reţelei menţionate la articolul 4; în acest context, agenţia răspunde de culegerea, prelucrarea şi
analiza datelor, în special în domeniile menţionate la articolul 3; (b) furnizarea către Comunitate
şi către statele membre a informaţiilor obiective necesare pentru formularea şi punerea în
aplicare a unor politici de mediu judicioase şi eficiente; în acest scop, furnizarea îndeosebi către
Comisie a informaţiilor care îi sunt necesare pentru a-şi putea îndeplini cu succes sarcinile de
identificare, pregătire şi evaluare a măsurilor şi a legislaţiei în domeniul mediului; (c)
contribuirea la supravegherea măsurilor de mediu prin acordarea unui sprijin adecvat pentru
respectarea obligaţiilor în materie de informare (inclusiv prin implicarea în conceperea
chestionarelor, prelucrarea rapoartelor statelor membre şi difuzarea rezultatelor), în conformitate
cu programul său de lucru multianual şi în scopul coordonării informării; (d) consilierea statele
membre individuale, la cererea lor şi dacă acest lucru este în conformitate cu programul său de
lucru anual, asupra dezvoltării, creării şi extinderii sistemelor sale de supraveghere a măsurilor
de mediu, cu condiţia ca aceste activităţi să nu compromită realizarea celorlalte sarcini prevăzute
de prezentul articol; activitatea de consiliere poate include evaluări realizate de experţi la cererea
expresă a statelor membre; (e) înregistrarea, coroborarea şi evaluarea datelor asupra stării
mediului; întocmirea de rapoarte de specialitate asupra calităţii şi sensibilităţii mediului, precum
şi asupra presiunilor la care mediul este supus pe teritoriul Comunităţii; furnizarea, pentru
evaluarea datelor privind mediul, a unor criterii uniforme care trebuie aplicate în toate statele
membre; dezvoltarea în continuare şi subvenţionarea costurilor unui centru de referinţă pentru
informare în probleme de mediu; Comisia foloseşte aceste informaţii în cadrul misiunii sale de a
asigura punerea în aplicare a legislaţiei comunitare de mediu; (f) contribuirea la asigurarea
faptului că datele privind mediul la nivel european sunt comparabile şi, în cazul în care este
necesar, încurajarea prin mijloace corespunzătoare a unei mai bune armonizări a metodelor de
măsurare; (g) promovarea includerii informaţiilor europene privind mediul în programele
internaţionale de monitorizare a mediului, precum a celor instituite de Organizaţia Naţiunilor
Unite şi de agenţiile specializate ale acesteia; (h) publicarea, la fiecare cinci ani, a unui raport
asupra stării, evoluţiei şi perspectivelor mediului, suplimentat de rapoarte indicative orientate pe
probleme specifice; (i) stimularea elaborării şi aplicării tehnicilor de prognoză în domeniul
mediului, astfel încât măsurile de prevenire adecvate să poată fi luate în timp util; (j) stimularea
elaborării metodelor de evaluare a costurilor daunelor aduse mediului şi a costurilor politicilor de
prevenire, de protecţie şi de restaurare în domeniul mediului; (k) stimularea schimbului de

22
informaţii cu privire la cele mai bune tehnologii disponibile pentru a preveni şi reduce daunele
cauzate mediului; (l) cooperarea cu organismele şi programele menţionate la articolul 15; (m)
asigurarea unei largi difuzări a unor informaţii fiabile şi comparabile privind mediul, în special
asupra stării mediului, adresate publicului larg şi, în acest scop, promovarea utilizării noilor
tehnologii telematice în acest domeniu; (n) sprijinirea Comisiei în procesul de schimb de
informaţii asupra dezvoltării metodelor şi celor mai bune practici de evaluare a impactului asupra
mediului; (o) sprijinirea Comisiei în difuzarea informaţiilor asupra rezultatelor cercetărilor de
mediu relevante, într-o formă care să contribuie în mod optim la dezvoltarea politicilor în acest
domeniu.” Art. 3 dispune: „(1) În măsura în care este posibil, principalele domenii de activitate
ale agenţiei cuprind toate elementele care îi permit să colecteze informaţiile necesare pentru a
putea descrie starea actuală şi previzibilă a mediului din următoarele puncte de vedere: (a)
calitatea mediului; (b) presiunile asupra mediului; (c) sensibilitatea mediului, inclusiv plasarea
acestora în contextul dezvoltării durabile. (2) Agenţia furnizează informaţii care pot fi utilizate
direct la punerea în aplicare a politicii comunitare de mediu. Se acordă prioritate următoarelor
domenii de activitate: (a) calitatea aerului şi emisiile atmosferice; (b) calitatea apei, poluanţii şi
resursele de apă; (c) starea solului, a faunei şi florei şi a biotopurilor; (d) exploatarea terenului şi
resursele naturale; (e) gestionarea deşeurilor; (f) emisiile de zgomot; (g) substanţele chimice
periculoase pentru mediu; (h) protecţia litoralului şi a mediului marin. Agenţia se ocupă în
special de fenomenele transfrontaliere, plurinaţionale şi globale. Dimensiunea socioeconomică
este luată, de asemenea, în considerare. (3) Agenţia poate coopera, de asemenea, la schimbul de
informaţii cu alte organisme, inclusiv cu Reţeaua europeană pentru punerea în aplicare şi
respectarea legislaţiei din domeniul mediului (reţeaua IMPEL). În exercitarea activităţilor sale,
agenţia evită dublarea activităţilor deja întreprinse de alte instituţii şi organisme.”

Agenţia Europeană de Apărare

Art. 42 TUE, în varianta după Tratatul de la Lisabona (ex-art. 17 TUE), este primul articol din
Secţiunea 2 Dispoziţii privind politica de securitate şi apărare comună, a Capitolului 2 Dispoziţii
speciale privind politica externă şi de securitate comună, din Titlul V Dispoziţii generale privind
acţiunea externă a Uniunii şi dispoziţii speciale privind politica externă şi de securitate comună,
care vorbeşte despre Agenţia Europeană de apărare în următorii termeni: „(3) Pentru punerea în
aplicare a politicii de securitate şi apărare comune, statele membre pun la dispoziţia Uniunii
capacităţi civile şi militare pentru a contribui la obiectivele definite de Consiliu. Statele membre
care constituie în comun forţe multinaţionale pot, de asemenea, să le pună la dispoziţia politicii
de securitate şi apărare comune. Statele membre se angajează să îşi îmbunătăţească treptat
capacităţile militare. Agenţia din domeniul dezvoltării capacităţilor de apărare, cercetare,
achiziţii şi armament (denumită în continuare „Agenţia Europeană de Apărare”) identifică
necesităţile operaţionale, promovează măsurile necesare satisfacerii acestora, contribuie la
identificarea şi, după caz, la punerea în aplicare a oricărei măsuri utile pentru întărirea bazei
industriale şi tehnologice în sectorul de apărare, participă la definirea unei politici europene în
materie de capacităţi şi de armament şi sprijină Consiliul în evaluarea imbunătăţirii capacităţilor
militare.”

v. „politica de securitate şi apărare comună”.

23
 Agenţia Spaţială Europeană (ASE)

European Space Agency (ESA) este o organizaţie interguvernamentală creată în 1980, cu sediul
la Paris, în scopul asigurării şi dezvoltării cooperării, exclusiv paşnice, între statele europene în
domeniile cercetării şi tehnologiei spaţiale şi pentru cooperarea cu NASA (Naţional Aeronautics
and Space Administration – SUA). ASE a dezvoltat cu succes propria sa tehnologie în materie de
sateliţi, racheta Europeană Ariane şi laboratorul spaţial Spacelab şi îşi desfăşoară activitatea în
trei centre: Noordwijk (Ţările de Jos), Darmstadt (Germania) şi Frascati (Italia). Are ca membri
22 de ţări: Austria, din 30 decembrie 1986, Belgia, din 30 octombrie 1980, Cehia, din 8 iulie
2008, Danemarca, din 30 octombrie 1980, Elveţia, din 30 octombrie 1980, Estonia, din 4
februarie 2015, Finlanda, din 1 ianuarie 1995, Franţa, din 30 octombrie 1980, Germania, din 30
octombrie 1980, Grecia, din 9 martie 2005, Irlanda, din 10 decembrie 1980, Italia, din 30
octombrie 1980, Luxemburg, din 30 iunie 2005, Norvegia, din 30 decembrie 1986, Polonia, din
19 noiembrie 2012, Portugalia, din 14 noiembrie 2000, Regatul Unit, din 30 octombrie
1980, România, din 20 ianuarie 2011, Spania, din 30 octombrie 1980, Suedia, din 30 octombrie
1980, Ţările de Jos, din 30 octombrie 1980, Ungaria, din 24 februarie 2015. ESA este o
organizaţie independentă de Uniunea Europeană.

Agricultura

v. „Politici comune”.

Ajutor de stat

Este sprijinul acordat, din resurse publice, de către o autoritate publică (de la nivel naţional,
regional sau local) unei întreprinderi care, datorită acestui ajutor, capătă un avantaj faţă de
concurenţii sai. Pentru respectarea principiului concurenţei libere şi loiale în interiorul Uniunii
Europene, ajutoarele de stat trebuie controlate.
Legislaţie primară.
Art. 107 TFUE (ex-art. 87 TCE), articol introductiv al Secţiunii a 2-a Ajutoarele de stat, din
Capitolul 1 Regulile de concurenţă, al Titlului VII Norme comune privind concurenţa,
impozitarea şi armonizarea legislativă, dispune: „(1) Cu excepţia derogărilor prevăzute de
tratate, sunt incompatibile cu piaţa internă ajutoarele acordate de state sau prin intermediul
resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa prin
favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea
afectează schimburile comerciale dintre statele membre. (2) Sunt compatibile cu piaţa internă:
(a) ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali, cu condiţia ca acestea să fie
acordate fără discriminare în funcţie de originea produselor; (b) ajutoarele destinate reparării
pagubelor provocate de calamităţi naturale sau de alte evenimente extraordinare; (c) ajutoarele
acordate economiei anumitor regiuni ale Republicii Federale Germania afectate de divizarea
Germaniei, în măsura în care acestea sunt necesare pentru compensarea dezavantajelor
economice cauzate de această divizare. În termen de cinci ani de la intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona, Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei, poate adopta o decizie de
abrogare a prezentei litere. (3) Pot fi considerate compatibile cu piaţa internă: (a) ajutoarele
destinate să favorizeze dezvoltarea economică a regiunilor în care nivelul de trai este anormal de

24
scăzut sau în care există un grad de ocupare a forţei de muncă extrem de scăzut, precum şi a
regiunilor prevăzute la articolul 349 (Guadelupa, Guyana Franceză, Martinica, Mayotte, Reunion
şi Saint-Martin, insulele Azore, Madeira şi Canare), avându-se în vedere situaţia lor structurală,
economică şi socială; (b) ajutoarele destinate să promoveze realizarea unui proiect important de
interes european comun sau să remedieze perturbări grave ale economiei unui stat membru; (c)
ajutoarele destinate să faciliteze dezvoltarea anumitor activităţi sau a anumitor regiuni
economice, în cazul în care acestea nu modifică în mod nefavorabil condiţiile schimburilor
comerciale într-o măsură care contravine interesului comun; (d) ajutoarele destinate să
promoveze cultura şi conservarea patrimoniului, în cazul în care acestea nu modifică în mod
nefavorabil condiţiile schimburilor comerciale şi de concurenţă în Uniune într-o măsură care
contravine interesului comun; (e) alte categorii de ajutoare stabilite prin decizie a Consiliului,
care hotărăşte la propunerea Comisiei.” Conform art. 108 TFUE (ex-art. 88 TCE), „(1) Comisia,
împreună cu statele membre, verifică permanent regimurile ajutoarelor existente în aceste state.
(2) [...] La cererea unui stat membru, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate decide că un
ajutor acordat sau care urmează să fie acordat de acest stat trebuie să fie considerat compatibil cu
piaţa internă, în cazul în care o astfel de decizie este justificată de împrejurări excepţionale.”

Antidumping

Art. 6 GATT - Acordul general pentru tarife şi comerţ (General Agreement on Tariffs and
Trade) - se referă la aplicarea taxelor antidumping şi compensatorii, deoarece sunt condamnate
exporturile făcute la preţuri sub valoarea normală, când acestea provoacă sau ameninţă să
provoace daune în industrii localizate pe teritoriul unei Părţi Contractante, sau când întârzie
dezvoltarea unui sector industrial din acea ţară. Rezultă că taxele antidumping sunt aplicate
mărfurilor importate la un preţ mai scăzut decât cel cu care sunt vândute în ţara de origine
(procedeu numit dumping). În cazul în care exportatorul beneficiază de subvenţii de la stat care îi
permit să vândă la un preţ mai scăzut decât cel de producţie, atunci taxele pe care le poate aplica
ţara de destinaţie se numesc taxe compensatorii. Raţiunea aplicării taxelor antidumping şi
compensatorii constă în aceea că dumpingul distorsionează concurenţa pe Piaţă, dând un avantaj
nejustificat anumitor întreprinderi sau sectoare de producţie.
Legislaţie primară
Articolul VI Drepturi antidumping şi de compensaţie din GATT prevede că Părţile contractante
recunosc că dumpingul, prin care produsele unei ţari sunt introduse în comerţul altei ţări la o
valoare mai mică decât valoarea normală a produselor, este condamnabil dacă produce sau
ameninţă cu prejudicii materiale importante o industrie stabilită pe teritoriul unei părţi
contractante sau întârzie substanţial înfiinţarea unei industrii naţionale. În sensul prezentului
articol, un produs se consideră ca fiind introdus în comerţul unei ţări importatoare, la o valoare
mai mică decât valoarea lui normală, dacă preţul produsului exportat de o ţară în altă ţară : este
mai mic decât preţul comparabil, practicat în condiţii normale de comerţ al produsului similar
destinat pentru consum în ţara exportatoare; sau, în lipsa unui asemenea preţ pe piaţa internă a
acestei ţări, şi dacă preţul produsului exportat este: i) mai mic decât cel mai mare preţ comparabil
al produsului similar, la exportul într-o ţară terţă, în condiţii normale de comerţ,
ii) sau mai mic decât costul producerii respectivului produs în ţara de origine, plus o majorare
rezonabilă pentru preţul de vânzare şi beneficiu. În toate cazurile, se vor face corecţii
corespunzătoare pentru diferenţele cu privire la condiţiile şi modalităţile de vânzare, pentru
diferenţele de taxare şi pentru alte diferenţe ce afectează compararea preţurilor. Pentru
compensarea sau împiedicarea dumpingului, o parte contractantă poate percepe pentru un produs

25
de dumping un impozit antidumping, nu mai mare decât marja de dumping pentru acest produs.
În sensul prezentului articol, marja de dumping este diferenţa de preţ stabilită în conformitate cu
prevederile paragrafului 1. Pentru produsele originale de pe teritoriile unei părţi contractante,
importate pe teritoriile altor părţi contractante, nu se va percepe niciun drept compensator care să
depăşească suma egală cu prima sau subvenţia determinată care a fost acordată, direct sau
indirect, la fabricarea, producerea sau exportul respectivului produs în ţara de origine sau de
export, incluzând orice subvenţii speciale acordate pentru transportul unui produs anume.
Termenul «drept compensator» va fi interpretat ca însemnând un drept special perceput în
vederea neutralizării oricărei prime sau subvenţii acordate, direct sau indirect, la fabricarea, la
producerea sau exportul unei mărfi. Niciun produs originar de pe teritoriul unei părţi
contractante, importat pe teritoriul altei părţi contractante nu va fi impus la drepturi antidumping
sau compensatoare pe motivul exonerării unui asemenea produs de drepturi sau taxe aplicabile
pentru produsul similar destinat consumului în ţara de origine sau de export sau pe motiv că
aceste drepturi sau impozite sunt rambursabile. Niciun produs originar de pe teritoriul unei părţi
contractante, importat pe teritoriul unei alte părţi contractante nu va fi impus în acelaşi timp, la
drepturi antidumping şi la drepturi compensatoare, în vederea remedierii aceleiaşi situaţii
rezultând din dumping sau subvenţii la export. a) Nici o parte contractantă nu va percepe taxa
antidumping sau compensatoare la importul unui produs de pe teritoriul altei părţi contractante,
fără să constate că efectul dumpingului sau subvenţiei, după caz, este de natură a provoca sau
ameninţa să provoace un prejudiciu material unei industrii naţionale în fiinţă sau constituie o
piedică materială pentru crearea unei industrii naţionale. b) Părţile contractante vor putea deroga
de la prevederile alineatului a) al prezentului paragraf, permiţând unei părţi contractante să
perceapă o taxă antidumping sau compensatoare la importul oricărui produs pentru a compensa
dumpingul sau acordarea de subvenţii care provoacă sau ameninţă cu prejudicii materiale o
industrie de pe teritoriul altei părţi contractante care exportă produsul respectiv către teritoriul
părţii contractante importatoare. Părţile contractante vor putea deroga de la prevederile
alineatului a) al prezentului paragraf, permiţând perceperea unei taxe de compensare în cazurile
în care ele constată că o subvenţie provoacă sau ameninţă cu prejudicii materiale o industrie de
pe teritoriul unei alte parţi contractante care exportă produsul respectiv pe teritoriul părţii
contractante importatoare. c) Totuşi, în cazuri excepţionale, când întârzierea poate produce
prejudicii care ar fi greu de remediat, o parte contractantă poate percepe taxe compensatorii în
scopul arătat la alineatul b) al prezentului paragraf, fără aprobarea prealabilă a Părţilor
contractante, cu rezerva ca fiecare acţiune să fie comunicată de îndată Părţilor contractante şi ca
taxele de compensare să fie imediat retrase dacă Părţile contractante nu sunt de acord cu ele. Se
va presupune că un sistem adoptat în vederea stabilizării, fie preţului intern al unui produs de
bază, fie câştigului brut al producătorilor interni pentru un produs de acest gen, independent de
fluctuaţiile preţurilor de export şi care permite uneori vânzarea respectivului produs la export, la
un preţ inferior preţului la produse similare pentru cumpărătorii de pe piaţa internă, se va
considera a nu provoca un prejudiciu material, în sensul paragrafului 6 al prezentului articol,
dacă stabileşte în urma unei consultări între părţile contractante interesate în mod substanţial în
ce priveşte produsul respectiv: a) că acest sistem a avut ca rezultat şi vânzarea la export a
produsului respectiv la un preţ mai mare decât preţul comparabil pretins pentru produsul similar
cumpărătorilor de pe piaţa internă; b) şi că acest sistem, ca urmare a reglementărilor efective ale
producţiei sau pentru alt motiv, funcţionează astfel încât nu aduce exporturilor un stimulent
nejustificat sau nu duce la nici un alt prejudiciu grav care să afecteze interesele celorlalte parţi
contractante.

26
Legislaţia Uniunii Europene sancţionează acest lucru în aceiaşi termeni ca şi normele GATT.
Astfel, art. 91 din Secţiunea a doua Practicile de dumping a Capitolului 1 Regulile de
concurenţă din Titlul I Reguli comune, Partea a treia Politica Comunităţii a Tratatului de
instituire a Comunităţii Economice Europene, în versiunea din 1957, prevede: „1. Dacă în cursul
perioadei de tranziţie, Comisia, la cererea unui Stat membru sau a oricui este interesat, constată
practici de dumping exercitate în interiorul pieţei comune, adresează recomandări autorului sau
autorilor acestor practici, în vederea încetării lor. În cazul în care practica de dumping continuă,
Comisia autorizează Statul membru lezat să ia măsurile de protecţie ale căror condiţii şi
modalităţi sunt definite de către ea.” Regulamentul (CE) nr. 1225/2009 al Consiliului privind
protecţia împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea ţărilor care nu sunt
membre ale Comunităţii Europene transpune în dreptul Uniunii Europene (UE) normele
antidumping prevăzute în articolul VI din Acordul General pentru Tarife şi Comerţ din 1994.
Acesta conţine normele referitoare inclusiv la calcularea marjei de dumping, la procedurile de
deschidere şi de desfăşurare a anchetei, la instituirea de măsuri provizorii şi definitive, la durata
şi reexaminarea măsurilor antidumping.

Aplicabilitate directă

Aplicarea directă a dreptului Uniunii are în vedere efectul direct, pe verticală, în raport cu statele
membre, ceea ce înseamnă că norma unionalǎ obligă autorităţile să i se subordoneze, dar şi pe
orizontală, în raport cu particularii şi agenţii economici, norma unionalǎ reglementând direct
conduita subiecţilor de drept avuţi în vedere. Tratatul CEE face referire la acest efect doar în
ceea ce priveşte legislaţia secundară a CEE, fără a menţiona şi normele cuprinse în Tratatul
însuşi. Astfel, art. 189 CEE, în versiunea din 1957, prevedea: Pentru îndeplinirea misiunii lor şi
în condiţiile prevăzute de prezentul tratat, Consiliul şi Comisia adoptă regulamente, directive, iau
decizii şi formulează recomandări şi avize. Regulamentul are aplicabilitate generală. El este
obligatoriu în toate elementele sale şi este direct aplicabil în toate statele membre. Directiva este
obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie atins,
lăsând autorităţilor naţionale competenţa în privinţa formei şi mijloacelor pentru atingerea
rezultatului. Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru cei cărora li se adresează.
Recomandările şi avizele nu au forţă obligatorie. CJUE este cea care a impus, prin jurisprudenţa
sa, aplicabilitatea directă a întregului drept al Uniunii Europene, în ciuda opoziţiei manifestate de
către unele state membre.
Surse primare
Art. 288 TFUE (ex-art.249 TCE) din Secţiunea 1 Actele juridice ale Uniunii, Capitolul 2 Actele
juridice ale Uniunii, procedurile de adoptare şi alte dispoziţii, Titlul I Dispoziţii Instituţionale,
Partea a şasea Dispoziţii instituţionale şi financiare, prevede: „Pentru exercitarea competenţelor
Uniunii, instituţiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize. Regulamentul
are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în
fiecare stat membru. Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la
rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi
mijloacele. Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică
destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceştia. Recomandările şi avizele nu sunt
obligatorii.”
Jurisprudenţa CJUE
1. Hotărârea Curţii din 5 februarie 1963, dată în cauza 26/62, Van Gend en Loos vs.
Nederlandse Administratie der Belastingen (Administratia Fiscala Olandeza). Van Gend en

27
Loos, o firmă de importatori, a fost solicitată să plătească taxe vamale pentru o marfă importată
din Germania în Olanda, conform legii adoptate după crearea CEE. Importatorii au sesizat
instanţele olandeze cu privire la plata taxelor vamale, pe motivul că existenţa unei taxe vamale
suplimentare încalcă art. 25 (ex-art. 12) TCEE, care interzicea introducerea de noi taxe vamale.
Instanţa olandeză a sesizat CJCE, conform art. 234 (ex-art. 177), pentru interpretarea dispoziţiei
relevante. Prin art. 25 (ex-art. 12) TCEE se interzicea impunerea de noi taxe vamale, precum şi
mărirea cuantumului celor deja existente. Soluţia şi principiile degajate de CJCE au fost: „CEE a
creat o nouă ordine juridică în dreptul internaţional, în numele căreia statele şi-au limitat
drepturile în anumite domenii bine stabilite, subiectele de drept fiind nu doar statele, ci şi
particularii: persoane fizice şi juridice din statul respectiv.” Aşadar, principiul afirmat este acela
că obiectivul CE este de a crea o piaţă comună, a cărei funcţionare priveşte în mod direct părţile
interesate din CE (persoane fizice şi juridice). „În conformitate cu spiritul, structura şi textul
tratatului, articolul 12 trebuie să fie interpretat în sensul că acesta produce efecte directe şi
conferă drepturi individuale pe care instanţele naţionale trebuie să le protejeze”. Rezultă că
momentul naşterii principiului efectului direct al dreptului comunitar este dat de această hotărâre,
iar dezvoltarea şi explicarea acestui principiu o găsim în hotărâri ulterioare.
2. În Hotărârea Curţii din 15 iulie 1964, dată în cauza 6/64, având ca obiect o cerere de
pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, de
Giudice Conciliatore din Milano, referitor la interpretarea articolelor 102, 93, 53 şi 37 din tratatul
CEE, în cadrul unui litigiu aflat pe rolul instanţei menţionate între domnul Flaminio Costa şi
E.N.E.L. (Ente nazionale energia elettrica, impresa già della Edison Volta) se afirmă: „având în
vedere că, spre deosebire de tratatele internaţionale obişnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine
juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării în vigoare a
tratatului şi care este obligatorie pentru instanţele acestora; că, într-adevăr, prin instituirea unei
Comunităţi cu o durată nelimitată, dotată cu instituţii proprii, cu personalitate, cu capacitate
juridică, cu capacitate de reprezentare internaţională şi, în special, cu puteri reale derivate din
limitarea competenţei sau din transferul atribuţiilor statelor către Comunitate, acestea din urmă
au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane şi au creat astfel un corp de
drept aplicabil resortisanţilor lor şi lor însele; având în vedere că această integrare a dispoziţiilor
care provin din izvoare comunitare în dreptul fiecărei ţări membre, precum şi, într-un sens mai
general, litera şi spiritul tratatului au drept corolar imposibilitatea statelor de a face să prevaleze,
împotriva unei ordini juridice acceptate de către acestea pe bază de reciprocitate, o măsură
unilaterală ulterioară care nu poate astfel să îi fie opozabilă; că forţa executivă a dreptului
comunitar nu poate, într-adevăr, varia de la un stat la altul în funcţie de legile interne ulterioare
fără a pune în pericol realizarea scopurilor tratatului menţionate la articolul 5 alineatul (2) şi nici
nu poate da naştere unei discriminări interzise prin articolul 7; că obligaţiile asumate în temeiul
Tratatului de instituire a Comunităţii nu ar fi necondiţionale, ci doar eventuale, în cazul în care
acestea ar putea fi puse în discuţie prin actele legislative viitoare ale semnatarilor; […]
supremaţia dreptului comunitar este confirmată prin articolul 189, conform căruia regulamentele
au caracter «obligatoriu» şi «se aplică direct în fiecare stat membru».”
3. Hotărârea Curţii din 9 martie 1978 dată în cauza C-106/77, a avut ca obiect o cerere de
pronunţare a unei hotărâri preliminare adresată Curţii în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE
de către Pretore di Susa (Italia), în litigiul aflat pe rolul acestei instanţe între Amministrazione
delle Finanze dello Stato şi Simmenthal SA, cu sediul în Monza, cu privire la interpretarea
articolului 189 din Tratatul CEE şi în special cu privire la consecinţele aplicabilităţii directe a
dreptului comunitar în cazul unui conflict cu eventuale dispoziţii naţionale contrare. Instanţa

28
naţională, prin întrebările formulate, a urmărit să aprecieze dacă taxele sanitare, percepute pentru
importurile de carne de vită şi mânzat în temeiul „textului unic” al legislaţiei sanitare italiene, al
căror nivel fusese stabilit, în urma ultimelor modificări, prin baremul anexat la Legea nr. 1239
din 30 decembrie 1970 (GU nr. 26 din 1 februarie 1971), sunt compatibile cu tratatul şi cu
anumite reglementări – în special cu Regulamentul nr. 805/68 al Consiliului din 27 iunie 1968
privind organizarea comună a pieţei în sectorul cărnii de vită şi mânzat (JO L 148, p. 24). Curtea
răspunde: Având în vedere că prima întrebare urmăreşte, în esenţă, să se precizeze consecinţele
aplicabilităţii directe a unei dispoziţii de drept comunitar în cazul incompatibilităţii cu o
dispoziţie legislativă ulterioară a unui stat membru (pct. 13); având în vedere că aplicabilitatea
directă, analizată din această perspectivă, presupune că normele de drept comunitar trebuie să îşi
producă totalitatea efectelor în mod uniform în toate statele membre, de la intrarea lor în vigoare
şi în cursul întregii perioade de validitate a acestora (pct. 14); că astfel, aceste dispoziţii
reprezintă o sursă imediată de drepturi şi de obligaţii pentru toţi cei cărora li se adresează,
indiferent dacă este vorba de statele membre sau de particulari care sunt părţi în raporturi juridice
reglementate de dreptul comunitar (pct. 15); că acest efect priveşte, de asemenea, orice instanţă
care, ca autoritate a unui stat membru, fiind sesizată în cadrul competenţei sale, are ca misiune să
protejeze drepturile conferite particularilor de dreptul comunitar (pct. 16); că, de altfel, în temeiul
principiului supremaţiei dreptului comunitar, dispoziţiile tratatului şi actele instituţiilor direct
aplicabile au ca efect, în raporturile lor cu legislaţia naţională a statelor membre, prin simplul
fapt al intrării lor în vigoare, nu numai de a determina inaplicabilitatea de drept a oricărei
dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale existente, ci şi - în măsura în care aceste dispoziţii şi
acte fac parte integrantă, cu rang superior normelor interne, din ordinea juridică aplicabilă pe
teritoriul fiecărui stat membru - de a împiedica adoptarea valabilă a unor noi acte normative
naţionale, în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu norme comunitare (pct. 17); că din cele
ce precedă reiese că orice instanţă naţională, sesizată în cadrul competenţei sale, are obligaţia de
a aplica integral dreptul comunitar şi de a proteja drepturile pe care acesta le conferă
particularilor, prin neaplicarea oricărei dispoziţii eventual contrare a legislaţiei naţionale,
indiferent dacă aceasta este anterioară sau ulterioară normei comunitare (pct. 21); că, prin
urmare, ar fi incompatibilă cu cerinţele inerente ale înseşi naturii dreptului comunitar orice
dispoziţie dintr-o ordine juridică naţională sau orice practică legislativă, administrativă sau
judiciară, ce ar avea ca efect diminuarea eficienţei dreptului comunitar prin faptul de a nega
instanţei competente să aplice acest drept prerogativa de a face, chiar în momentul acestei
aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispoziţiile legislative naţionale care ar
constitui eventual un obstacol în calea eficienţei depline a normelor comunitare (pct. 22); că
aceasta ar fi situaţia în cazul în care, în ipoteza unui conflict între o dispoziţie de drept comunitar
şi o lege naţională ulterioară, soluţionarea acestui conflict ar fi rezervată unei autorităţi, alta decât
instanţa chemată să asigure aplicarea dreptului comunitar, învestită cu o putere de apreciere
proprie, chiar dacă obstacolul astfel provocat în calea eficienţei depline a dreptului comunitar nu
ar fi decât temporar (pct. 23); că, prin urmare, se impune să se răspundă la întrebare în sensul că
instanţa naţională care trebuie să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile de drept
comunitar are obligaţia de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este
necesar, din oficiu aplicarea oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale, chiar ulterioare,
fără a fi necesar să solicite sau să aştepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau
prin orice alt procedeu constituţional (pct. 24).

29
 Aplicaţii telematice

Sisteme care utilizează tehnologii de informare, de comunicare, de navigare sau de

poziţionare/localizare pentru a gestiona în mod eficace infrastructura, mobilitatea şi traficul în
cadrul reţelei transeuropene de transport şi pentru a oferi servicii cu valoare adăugată cetăţenilor
şi operatorilor, inclusiv sisteme pentru o utilizare a reţelei în condiţii de securitate, siguranţă,
protecţie a mediului şi eficienţă din punctul de vedere al capacităţii. Este definiţia prevăzută de
art. 3 Definiţii lit. f din Regulamentul (UE) nr. 1305/2014 al Comisiei din 11 decembrie 2014
privind specificaţia tehnică de interoperabilitate referitoare la subsistemul „aplicaţii telematice
pentru transportul de marfă” al sistemului feroviar din Uniunea Europeană şi de abrogare a
Regulamentului (CE) nr. 62/2006) sănătăţii, educaţiei şi formării, în biblioteci şi în domeniul
studiilor lingvistice.

Ariane

Program al Uniunii Europene pentru promovarea cărţilor şi a lecturii care se axează în principal
pe traduceri, cu precădere pe cele din literatura contemporană, cu accent pe limbile mai puţin
utilizate. Programul Ariane oferă burse pentru traducători şi încurajează formarea unor reţele de
specialişti în domeniul traducerii dintr-o limbă în alta, fiind un instrument al politicii culturale a
Uniunii Europene. Baza juridică o constituie Decizia nr. 2085/97/CE a Parlamentului European
şi a Consiliului din 6 octombrie 1997 de instituire a unui program de sprijinire a activităţilor,
inclusiv a traducerilor, din domeniul cărţilor şi lecturii (Ariane) (JO L 291, 24.10.1997, p. 26)
modificată prin Decizia nr. 476/1999/CE (JO L 57, 5.3.1999, p. 1).

Armonizare legislativă

Procesul prin care legislaţiile ţărilor membre şi a celor ce doresc să adere la UE se aliniază
normelor dreptului Uniunii Europene; el este necesar pentru buna funcţionare a Pieţei interne, a
politicilor UE, a economiei statelor membre şi pentru transpunerea în practică a principiilor
democraţiei şi statului de drept care stau la baza Uniunii Europene.
Legislaţie primară
Conform art. 114 TFUE (ex.-art. 95 TCE) din Capitolul 3 Apropierea legislaţiilor, Titlul VII
Norme comune privind concurenţa, impozitarea şi armonizarea legislativă, Partea a treia
Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii: „(1) Cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel,
dispoziţiile următoare se aplică în vederea realizării obiectivelor enunţate la articolul 26” (ex-
articolul 14 TCE). Conform acestui articol, „(1) Uniunea adoptă măsurile pentru instituirea sau
asigurarea funcţionării pieţei interne, în conformitate cu dispoziţiile incidente ale tratatelor. (2)
Piaţa internă cuprinde un spaţiu fără frontiere interne, în care libera circulaţie a mărfurilor, a
persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispoziţiile tratatelor.
(3) Consiliul, la propunerea Comisiei, defineşte orientările şi condiţiile necesare asigurării unui
progres echilibrat în toate sectoarele vizate. Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară şi după consultarea Comitetului Economic şi
Social, adoptă măsurile privind apropierea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale
statelor membre care au ca obiect instituirea şi funcţionarea pieţei interne. Art. 114 TFUE (ex.-
art. 95 TCE) mai prevede: „(2) Alineatul (1) nu se aplică dispoziţiilor fiscale, celor privind libera
circulaţie a persoanelor şi celor privind drepturile şi interesele lucrătorilor salariaţi. (3) În

30
formularea propunerilor prevăzute la alineatul (1) în domeniul sănătăţii, securităţii, protecţiei
mediului şi protecţiei consumatorilor, Comisia porneşte de la premisa asigurării unui nivel de
protecţie ridicat, ţinand seama în special de orice evoluţie nouă, întemeiată pe fapte ştiinţifice. În
cadrul atribuţiilor ce le revin, Parlamentul European şi Consiliul depun eforturi, de asemenea,
pentru realizarea acestui obiectiv.”

Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS)

A fost creată prin Convenţia de la Stockholm din 4 ianuarie 1959, la iniţiativa Marii Britanii, ca
reacţie la înfiinţarea Comunităţii Economice Europene. A început să funcţioneze de la 1 iulie
1960 şi, iniţial, grupa şapte state: Marea Britanie, Austria, Danemarca, Elveţia, Norvegia,
Portugalia şi Suedia; ulterior au aderat Finlanda şi Liechtenstein. Deoarece CEE şi AELS au
dezvoltat între ele legături economice strânse care au culminat cu crearea, în 1994, a Spaţiului
Economic European (SEE) şi din cele zece ţări membre ale AELS şase au aderat între timp la
UE, această organizaţie şi-a pierdut astăzi importanţa iniţială, care consta în principal în
liberalizarea schimburilor comerciale dublată de suprimarea taxelor vamale.

Audiovizual

v „Politici comunitare”.

Aviz

Actul prin care o instituţie a Uniunii Europene (CJCE, Comisia Europeană sau Parlamentul
European) se pronunţă, la cerere sau în baza unei prevederi exprese din Tratat, cu privire la o
problemă specifică ce presupune competenţe comunitare.
Legislaţie primară
În cazul avizului dat de CJUE asupra unui acord, art. 218 TFUE (ex-art. 300 TCE) din Titlul V
Acordurile internaţionale, Partea a cincea Acţiunea externă a Uniunii, dispune, în alin. (11), că
„Un stat membru, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia poate obţine avizul Curţii de
Justiţie cu privire la compatibilitatea unui acord preconizat cu dispoziţiile tratatelor. În cazul unui
aviz negativ al Curţii, acordul respectiv poate intra în vigoare numai după modificarea acestuia
sau revizuirea tratatelor.” Şi organele consultative ale Uniunii emit avize. Astfel, conform art.
304 TFUE (ex-art. 262 TCE) din Secţiunea 1 Comitetul Economic şi Social, Capitolul 3
Organele consultative ale Uniunii, Titlul I Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea Dispoziţii
instituţionale şi financiare: „Comitetul este consultat de Parlamentul European, de Consiliu sau
de Comisie în cazurile prevăzute de tratate. Comitetul poate fi consultat de aceste instituţii în
toate cazurile în care acestea consideră oportun. Acesta poate emite un aviz şi din proprie
iniţiativă, în toate cazurile în care consideră oportun. În cazul în care consideră necesar,
Parlamentul European, Consiliul sau Comisia acordă Comitetului un termen pentru ca acesta să
îşi prezinte avizul, termen care nu poate fi mai mic de o lună de la data la care comunicarea este
adresată preşedintelui în acest scop. După expirarea termenului acordat, lipsa avizului nu
împiedică desfăşurarea procedurilor. Avizul Comitetului, precum şi procesul verbal al
dezbaterilor sale se transmit Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei.”
Este şi cazul Comitetului Regiunilor care, conform art. 307 TFUE (ex-art. 265 TCE), din
Secţiunea 2 Comitetul Regiunilor, Titlul I Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea Dispoziţii
instituţionale şi financiare: „Comitetul Regiunilor este consultat de către Parlamentul European,

31
Consiliu sau Comisie în cazurile prevăzute de tratate şi în toate celelalte cazuri şi, în special, în
care acestea privesc cooperarea transfrontalieră sau în cazul în care una dintre instituţii consideră
oportun acest lucru. În cazul în care consideră necesar, Parlamentul European, Consiliul sau
Comisia acordă Comitetului un termen pentru ca acesta să îşi prezinte avizul, termen care nu
poate fi mai mic de o lună de la data la care comunicarea este adresată preşedintelui în acest
scop. După expirarea termenului acordat, lipsa avizului nu împiedică desfăşurarea procedurilor.
În cazul în care Comitetul Economic şi Social este consultat în conformitate cu articolul 304,
Comitetul Regiunilor este informat de Parlamentul European, Consiliu sau de Comisie cu privire
la cererea de aviz. În cazul în care consideră că sunt în joc interese regionale specifice, Comitetul
Regiunilor poate emite un aviz în acest sens. Acesta poate emite un aviz din proprie iniţiativă, în
cazurile în care consideră util acest lucru. Avizul Comitetului, precum şi procesul verbal al
dezbaterilor sale se transmit Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei.”

Avocat general

Membru al Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, numit de comun acord de către guvernele
ţărilor membre ale UE.
Legislaţie primară
Conform art. 252 TFUE (ex-art. 222 TCE), Secţiunea 5 Curtea de justiţie a Uniunii Europene,
Capitolul 1 Instituţiile, Titlul I Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea Dispoziţii instituţionale şi
financiare: „Curtea de Justiţie este asistată de opt avocaţi generali. La cererea Curţii de Justiţie,
Consiliul, hotărând în unanimitate, poate mări numărul de avocaţi generali. Avocatul general are
rolul de a prezenta în mod public, cu deplină imparţialitate şi în deplină independenţă, concluzii
motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene, necesită intervenţia sa.” În plus, art. 253 TFUE (ex-art. 223 TCE) prevede că: „[…]
avocaţii generali ai Curţii de Justiţie, aleşi dintre personalităţi care oferă toate garanţiile de
independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a celor mai înalte
funcţii jurisdicţionale, sau care sunt jurisconsulţi ale căror competenţe sunt recunoscute, sunt
numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre, pentru o perioadă de şase ani. La
fiecare trei ani are loc o inlocuire parţială a acestora în condiţiile prevăzute de Statutul Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene.” De asemenea, art. 254 TFUE (ex-art. 224 TCE) dispune: „Numărul
de judecători ai Tribunalului se stabileşte prin Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Statutul poate prevedea ca Tribunalul să fie asistat de avocaţi generali.”

32
 B
Banca Centrală Europeană (BCE)

Una dintre instituţiile Uniunii, înfiinţată la 1 ianuarie 1999, odată cu intrarea în faza a treia a
Uniunii Economice şi Monetare (UEM) şi introducerea monedei unice Euro; a fost precedată de
Institutul Monetar European înfiinţat la 1 ianuarie 1994, odată cu intrarea în faza a doua a UEM.
Ea utorizează emiterea de bancnote şi hotărăşte volumul de monede Euro emise de către statele
din Zona Euro. Are sediul la Frankfurt (Germania).
Legislaţie primară
Conform art. 282 TFUE din Secţiunea 6 Banca Centrală Europeană, Capitolul 1 Instituţiile,
Titlul I Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea Dispoziţii instituţionale şi financiare: „(1) Banca
Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale constituie Sistemul European al Băncilor
Centrale („SEBC”). Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale ale statelor membre
a căror monedă este euro, care constituie Eurosistemul, conduc politica monetară a Uniunii. (2)
SEBC este condus de organele de decizie ale Băncii Centrale Europene. Obiectivul principal al
SEBC îl reprezintă menţinerea stabilităţii preţurilor. Fără a aduce atingere acestui obiectiv,
SEBC sprijină politicile economice generale în cadrul Uniunii pentru a contribui la realizarea
obiectivelor acesteia. (3) Banca Centrală Europeană are personalitate juridică. Aceasta este
singura abilitată să autorizeze emisiunea de monedă euro. Aceasta este independentă în
exercitarea competenţelor şi în administrarea finanţelor sale. Instituţiile, organele, oficiile şi
agenţiile Uniunii, precum şi guvernele statelor membre, respectă această independenţă. (4) Banca
Centrală Europeană adoptă măsurile necesare îndeplinirii misiunilor sale în conformitate cu
articolele 127-133 [Capitolul 2 Politica monetară, Titlul VIII Politica economică şi monetară,
Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii - TFUE] şi cu articolul 138 şi în condiţiile
prevăzute în Statutul SEBC şi al BCE. Statele membre a căror monedă nu este euro, precum şi
băncile lor centrale, îşi păstrează competenţele în domeniul monetar, în conformitate cu
articolele menţionate. (5) În domeniile în care are atribuţii, Banca Centrală Europeană este
consultată asupra oricărui proiect de act al Uniunii, precum şi asupra oricărui proiect de
reglementare la nivel naţional şi poate emite avize.”

Banca Europeană de Investiţii (BEI)

Creată prin Tratatul de la Roma (Articolele 129 -130 din Titlul IV Banca Europeană de
Investiţii, Partea a treia Politicile Comunităţii), Statutul său făcând obiectul unui Protocol la
TCEE, Banca Europeană de Investiţii este un organism financiar al Uniunii Europene care
acordă împrumuturi pentru investiţiile productive care contribuie la atingerea obiectivelor
prioritare ale Uniunii Europene: dezvoltarea regională, creşterea economică, competitivitatea,
ocuparea forţei de muncă, crearea de întreprinderi, îmbunătăţirea mijloacelor de comunicare,
protecţia mediului. Banca Europeană de Investiţii are sediul la Luxemburg.
Legislaţie primară
Conform art. 308 TFUE (ex-art. 266 TCE), din Capitolul 4 Banca Europeană de Investiţii, Titlul
I Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea Dispoziţii instituţionale şi financiare: „Banca Europeană
de Investiţii are personalitate juridică. Membrii Băncii Europene de Investiţii sunt statele
membre. Statutul Băncii Europene de Investiţii face obiectul unui protocol anexat la tratate.
Consiliul, hotărând în unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă specială, la cererea
Băncii Europene de Investiţii şi după consultarea Parlamentului European şi a Comisiei, sau la

33
propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European şi a Băncii Europene de
Investiţii, poate modifica Statutul Băncii.” Potrivit art. 309 TFUE (ex-art. 267 TCE), „Banca
Europeană de Investiţii are misiunea de a contribui, recurgând la pieţele de capital şi la resursele
proprii, la dezvoltarea echilibrată şi neîntreruptă a pieţei interne în interesul Uniunii. În acest
scop, Banca facilitează, prin acordarea de împrumuturi şi garanţii şi fără a urmări un scop
lucrativ, finanţarea proiectelor de mai jos în toate sectoarele economiei: (a) proiecte care
urmăresc punerea în valoare a regiunilor mai puţin dezvoltate; (b) proiecte care urmăresc
modernizarea sau conversia întreprinderilor ori crearea de noi activităţi care sunt rezultatul
realizării sau funcţionării pieţei interne şi care, prin amploarea sau natura lor, nu pot fi finanţate
în întregime prin diferitele mijloace de finanţare existente în fiecare dintre statele membre; (c)
proiecte de interes comun pentru mai multe state membre care, prin amploarea sau natura lor, nu
pot fi finanţate în întregime prin diferitele mijloace de finanţare existente în fiecare dintre statele
membre. În îndeplinirea misiunii sale, Banca facilitează finanţarea programelor de investiţii în
legătură cu intervenţiile fondurilor structurale şi ale altor instrumente financiare ale Uniunii.”

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD)

Înfiinţată în 1991, după prăbuşirea comunismului în Europa, în scopul consolidării economiilor

de piaţă şi a democraţiilor în 29 de ţări din Europa Centrală până în Asia Centrală, Banca
Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare este o instituţie financiară multilaterală cu capital
în Euro. Banca este deţinută de 61 de ţări şi două instituţii interguvernamentale (Uniunea
Europeană şi Banca Europeană de Investiţii/BEI); deşi acţionarii săi aparţin sectorului de stat,
BERD investeşte mai ales în sectorul privat, de regulă împreună cu alţi parteneri comerciali.
BERD oferă finanţări de proiecte pentru bănci, întreprinderi industriale şi comerciale, adresându-
se atât noilor iniţiative, cât şi companiilor deja existente; de asemenea, colaborează şi cu societăţi
din sectorul public pentru a sprijini privatizarea acestora, restructurarea întreprinderilor de stat şi
îmbunătăţirea serviciilor municipale sau comunale. Cu toate că scopul declarat al instituţiei este
de a asista statele din Europa Centrală şi Asia Centrală în dezvoltarea economiei de piaţă,
mandatul atribuit BERD la înfiinţare stipulează faptul că instituţia va colabora doar cu statele
care adoptă principii de guvernare democratice. În plus, Acordul de infiinţare a BERD impune
promovarea dezvoltării durabile şi ecologice ca parte integrantă a tuturor activitaţilor sale. Ţările
de operare ale BERD sunt: Albania, Armenia, Azerbaijan, Belarus, Bosnia şi Herţegovina,
Bulgaria, Croaţia, Macedonia, Estonia, Georgia, Ungaria, Kazakhstan, Republica Kyrgyză,
Letonia, Lituania, Moldova, Mongolia, Polonia, România, Federaţia Rusă, Serbia şi Muntenegru,
Slovacia, Slovenia, Tadjikistan, Turkmenistan, Turcia, Ucraina, Ungaria, Uzbekistan. În ultima
perioadă, acţionarii BERD au demarat un proces de reorientare conceptuală, respectiv de
extindere a spaţiului de acoperire a operaţiunilor băncii mandatat iniţial, către regiunea
Orientului Mijlociu şi Africii de Nord, pe de o parte pe considerentul că multe dintre ţările-ţintă
în care banca a realizat investiţii au ajuns într-o etapă de dezvoltare economică mulţumitoare,
care permite reducerea sau chiar eliminarea susţinerii financiare, iar pe de altă parte pe fondul
evoluţiilor politice şi sociale din ţările vizate de reorientarea investiţională.

Biroul European al Uniunii Consumatorilor (BEUC)

Organism ce include sub egida sa organizaţiile naţionale pentru protecţia consumatorilor din
ţările membre ale UE, are misiunea să apere interesele consumatorilor la nivel european; include
40 de organizaţii naţionale din 30 de ţări europene. Are sediul la Bruxelles (Belgia).

34
 Brevet european

Un drept comun al statelor contractante cu privire la elaborarea brevetelor de invenţie este

instituit prin Convenţia privind eliberarea brevetelor europene (Convenţia brevetului european)
din 5 octombrie 1973, adoptată la München, revizuită la 17 decembrie 1991 şi la 29 noiembrie
2000. În dreptul intern, Legea nr. 611 din 13 noiembrie 2002 ( M. Of. nr. 844/22 noiembrie
2002) pentru aderarea României la Convenţia privind eliberarea brevetelor europene, adoptată la
München la 5 octombrie 1997 precum şi la Actul de revizuire a acesteia adoptat la München la
22 noiembrie 2000, dă definiţia brevetelor europene şi stabileşte efectele şi regimurile acestora.
Sunt brevete europene brevetele care sunt eliberate în temeiul acestei Convenţii şi, drept rezultat,
în fiecare stat contractant pentru care este eliberat, brevetul european are acelaşi efect şi este
supus aceluiaşi regim ca şi un brevet naţional eliberat în acel stat. Convenţia instituie Organizaţia
Europeană de Brevete ale cărei organe sunt: Oficiul European de Brevete (OEB) şi Consiliul de
administraţie. Sarcina organizaţiei este eliberarea, prin intermediul Oficiului European de
Brevete sub controlul Consiliului de administraţie, a brevetelor europene. Brevetele europene
sunt eliberate pentru invenţiile noi care implică o activitate inventivă şi sunt susceptibile de
aplicare industrială (art. 52 alin. 1 Invenţii şi brevete, Capitolul I Brevetabilitatea, Partea a II-a
Dreptul material al brevetelor). Rezultă că noutatea, activitatea inventivă şi aplicabilitatea
industrială sunt condiţiile de brevetabilitate. Prin urmare, nu sunt considerate brevete: a)
descoperirile, teoriile ştiinţifice şi metodele matematice; b) creaţiile artistice; c) planurile,
regulile şi metodele pentru exercitarea activităţilor intelectuale, pentru jocuri sau pentru activităţi
economice, precum şi programele pentru calculatoare; d) prezentarea informaţiilor. Există
invenţii care, deşi pot să întrunească cele trei condiţii (noutatea, activitatea inventivă,
aplicabilitatea industrială), sunt exceptate de la brevetabilitate. Este cazul invenţiilor a căror
publicare sau aplicare ar fi contrară ordinii publice sau bunelor moravuri (aplicarea invenţiei
neputând fi considerată ca atare din cauza faptului că este interzisă de legi sau regulamente în
vigoare, în unele sau în toate statele contractante). Orice persoană fizică sau juridică şi orice
societate echivalentă unei persoane juridice poate solicita un brevet european, dreptul asupra
brevetului european aparţinând inventatorului sau succesorului său în drepturi (dacă inventatorul
este salariat, dreptul asupra brevetului european se stabileşte conform legii statului în care acesta
este angajat - îşi exercită ocupaţia principală; dacă nu se poate stabili în care stat salariatul este
angajat, se va aplica legea statului pe teritoriul căruia se află întreprinderea patronului la care este
angajat salariatul). Dacă două sau mai multe persoane au realizat o invenţie, independent una de
alta, dreptul asupra brevetului european aparţine aceleia a cărei cerere de brevet de invenţie are
data de depozit cea mai veche (art. 60 Dreptul la brevetul european). Durata brevetului european
este de 20 de ani socotiţi, conform art. 63 alin. (1), de la data de depozit a cererii. Din ziua
publicării anunţului de eliberare a brevetului european, acesta conferă titularului său, în fiecare
dintre statele contractante, aceleaşi drepturi pe care le-ar conferi un brevet naţional acordat în
acest stat.

Bugetul Uniunii Europene

Ansamblul resurselor financiare de care aceasta dispune anual pentru îndeplinirea de către
instituţiile Uniunii a obiectivelor stabilite prin Tratatele bază - TUE şi TFUE.
Legislaţie primară

35
Conform art. 310 TFUE (ex-art. 268 TCE) din Titlul II Dispoziţii financiare, Partea a şasea
Dispoziţii instituţionale şi financiare, „(1) Toate veniturile şi cheltuielile Uniunii trebuie estimate
pentru fiecare exerciţiu bugetar şi trebuie înscrise în buget. Bugetul anual al Uniunii este stabilit
de Parlamentul European şi de Consiliu, în conformitate cu articolul 314 [ex-articolul 272
alineatele (2)-(10) TCE, în termenii căruia «Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu o procedură legislativă specială, adoptă bugetul anual al Uniunii…»]. Veniturile
şi cheltuielile bugetare trebuie să fie echilibrate. (2) Cheltuielile înscrise în buget sunt autorizate
pe durata exerciţiului bugetar anual, în conformitate cu regulamentul prevăzut la articolul 322
[(ex-articolul 279 TCE) în termenii căruia «(1) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară şi după consultarea Curţii de Conturi, adoptă prin
regulamente: (a) normele financiare care definesc în special procedura care trebuie adoptată
pentru stabilirea şi execuţia bugetului şi pentru predarea şi verificarea conturilor; (b) normele de
organizare a controlului răspunderii participanţilor la execuţia bugetului, în special a
ordonatorilor şi contabililor»]. (3) Execuţia cheltuielilor înscrise în buget necesită adoptarea în
prealabil a unui act al Uniunii având forţă juridică obligatorie, care conferă un temei juridic
acţiunii Uniunii şi execuţiei cheltuielii corespunzătoare, în conformitate cu regulamentul
prevăzut la articolul 322, cu excepţia cazurilor prevăzute de respectivul regulament. (4) În
vederea asigurării disciplinei bugetare, Uniunea nu adoptă acte care ar putea avea implicaţii
importante asupra bugetului fără a oferi garanţia că cheltuielile care decurg din aceste acte pot fi
finanţate în limita resurselor proprii ale Uniunii şi cu respectarea cadrului financiar multianual
prevăzut la articolul 312 [(1) Cadrul financiar multianual vizează asigurarea evoluţiei ordonate a
cheltuielilor Uniunii în limita resurselor proprii]. (5) Bugetul Uniunii se execută în conformitate
cu principiul bunei gestiuni financiare. Statele membre şi Uniunea cooperează pentru a face
posibilă utilizarea alocărilor înscrise în buget, în conformitate cu acest principiu. (6) Uniunea şi
statele membre, în conformitate cu articolul 325, combat frauda şi orice altă activitate ilegală
care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii.” Art. 311 TFUE (ex-art. 269 TCE)
dispune: „(1) Uniunea îşi asigură mijloacele necesare pentru atingerea obiectivelor sale şi pentru
realizarea politicilor sale. (2) Bugetul este finanţat integral din resurse proprii, fără a aduce
atingere altor venituri. (3) Consiliul, hotărând în unanimitate, în conformitate cu o procedură
legislativă specială şi după consultarea Parlamentului European, adoptă o decizie care prevede
dispoziţiile aplicabile sistemului de resurse proprii ale Uniunii. În acest cadru, se pot stabili
categorii de resurse noi sau se poate abroga o categorie existentă. Această decizie intră în vigoare
numai după aprobarea de către statele membre, în conformitate cu normele lor constituţionale.
(4) Consiliul, hotărând prin regulamente, în conformitate cu o procedură legislativă specială,
stabileşte măsurile de punere în aplicare a sistemului de resurse proprii ale Uniunii, în măsura în
care decizia adoptată în temeiul celui de-al treilea paragraf prevede acest lucru. Consiliul
hotărăşte după aprobarea Parlamentului European.”

36
 C
Cabotaj

Prestaţie de transport comercial, de mărfuri şi/sau pasageri făcută în interiorul unei ţări, fără
depăşirea frontierelor, cu mijloace maritime, fluviale ori aeriene; în principiu cabotajul este
rezervat resortisanţilor şi organelor statului despre teritoriul căruia este vorba. Înainte de 1990,
doar transportatorii naţionali aveau dreptul să practice cabotajul; după această dată, au fost
introduse permise de cabotaj care permiteau unui transportator dintr-un stat membru să aibă
acces timp de două luni pe an să practice cabotajul într-un alt stat membru al UE. Din 1998,
cabotajul rutier în interiorul UE a fost complet liberalizat, în timp ce cabotajul aerian este permis
fără restricţii începand cu anul 1997. Regulamentul (CE) nr. 1072/2009 al Parlamentului
European şi al Consiliului din 21 octombrie 2009 privind normele comune pentru accesul la
piaţa transportului rutier internaţional de mărfuri admite că instituirea unei politici comune de
transport presupune, printre altele, stabilirea unor norme comune aplicabile accesului la piaţa
transportului rutier internaţional de mărfuri pe teritoriul Comunităţii, precum şi definirea
condiţiilor în care operatorii de transport rutier de mărfuri nerezidenţi pot să presteze servicii de
transport în interiorul unui stat membru. Normele respective trebuie stabilite astfel încât să
contribuie la buna funcţionare a pieţei interne a transporturilor. Art. 2, Definiţii, la pct. 6,
defineşte „operaţiunile de cabotaj” ca fiind transportul naţional contra cost în numele unui terţ
efectuat temporar într-un stat membru gazdă, în conformitate cu prezentul regulament. În sensul
art. 2 pct. 2 al regulamentului, „transport internaţional” înseamnă: „(a) o deplasare cu încărcătură
efectuată de un vehicul al cărei punct de plecare şi punct de destinaţie se află în două state
membre diferite, cu sau fără tranzitarea unuia sau mai multor state membre sau ţări terţe; (b) o
deplasare cu încărcătură efectuată de un vehicul dintr-un stat membru către o ţară terţă sau
invers, cu sau fără tranzitarea unuia sau mai multor state membre sau ţări terţe; (c) o deplasare cu
încărcătură efectuată de un vehicul între ţări terţe, cu tranzitarea teritoriului unuia sau mai multor
state membre; (d) o deplasare fără încărcătură în legătură cu transporturile menţionate la
literele (a), (b) şi (c)”.

Carta Europeană a Energiei

La Consiliul European de la Dublin din iunie 1990, prim-ministrul Ţărilor de Jos a sugerat
instituirea unei cooperări în domeniul energiei cu ţările din Europa de Est şi din fosta Uniune
Sovietică, în scopul de a stimula redresarea economică a acestora şi de a îmbunătăţi securitatea
aprovizionării cu energie a Comunităţii. Invitată de Consiliu să examineze posibilitatea optimă
de implementare a acestei cooperări, Comisia a propus în 1991 ideea unei Carte europene a
energiei. Negocierile cu privire la această cartă au fost lansate la Bruxelles, în iulie 1991, şi s-au
încheiat prin semnarea unui act final, la Haga, la 17 decembrie 1991. Cele 51 de părţi semnatare
ale Cartei europene a energiei s-au angajat să urmărească obiectivele şi să respecte principiile
Cartei, precum şi să implementeze cooperarea între ele în cadrul unui acord de bază cu caracter
juridic obligatoriu, devenit Tratatul privind Carta energiei, menit să promoveze cooperarea
industrială între Est şi Vest, prin prevederea unor garanţii juridice în domenii precum investiţiile,
tranzitul şi comerţul. Tratatul privind Carta energiei şi Protocolul privind eficienţa energetică şi
aspectele de mediu conexe au fost semnate la Lisabona, la 17 decembrie 1994, de toate părţile
semnatare ale Cartei din 1991, cu excepţia Canadei şi a Statelor Unite ale Americii. Comunităţile
Europene şi statele membre ale acestora sunt semnatare ale tratatului şi ale protocolului. Tratatul

37
privind Carta energiei şi Protocolul la Carta energiei privind eficienţa energetică şi aspectele de
mediu conexe sunt aprobate printr-o decizie - Decizia 98/181/CE, CECO, Euratom a Consiliului
şi a Comisiei din 23 septembrie 1997 privind încheierea de către Comunităţile Europene a
Tratatului privind Carta energiei şi a Protocolului la Carta energiei privind eficienţa energetică şi
aspectele conexe referitoare la mediu - în numele Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO), al Comunităţii Europene (CE) şi al Comunităţii Europene a Energiei Atomice
(EURATOM).
Tratatul privind Carta energiei instituie un cadru de cooperare internaţională între ţările
europene şi alte ţări industrializate, în scopul de a dezvolta potenţialul energetic al ţărilor din
Europa Centrală şi de Est şi de a asigura securitatea aprovizionării energetice a Uniunii
Europene. Protocolul privind eficienţa energetică şi aspectele de mediu conexe vizează să
promoveze politicile de eficienţă energetică compatibile cu dezvoltarea durabilă, să stimuleze o
utilizare mai eficientă şi mai ecologică a energiei şi să încurajeze cooperarea în domeniul
eficienţei energetice. Tratatul are ca obiectiv stabilirea unui cadru juridic pentru promovarea
cooperării pe termen lung în domeniul energiei, pe baza principiilor enunţate în Carta europeană
a energiei. Cele mai importante dispoziţii ale tratatului se referă la protecţia investiţiilor,
comerţul cu materiale şi produse energetice, tranzitul şi soluţionarea litigiilor.

Carta Comunitară a Drepturilor Sociale Fundamentale ale Lucrătorilor

Document adoptat de către Consiliul European la 9 decembrie 1989, prin care sunt fixate o serie
de exigenţe minimale în planul dimensiunii sociale a Pieţei Interne comunitare pentru a corecta
faptul că aceasta era axată în principal pe dimensiunea economică a dezvoltării. Mai precis, şefii
de state şi de guverne din 11 state membre ale Uniunii (cu excepţia premierului britanic Margaret
Thatcher) au semnat, la Strasbourg, Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale
muncitorilor, denumită, ulterior, Carta socială. Carta, care stabileşte drepturile sociale care vor
trebui garantate pe piaţa muncii, este mai degrabă o declaraţie politică şi mai puţin un document
de natură juridică, constrângător. Ea se referă la drepturile lucrătorilor în următoarele domenii:
informarea, consultarea şi participarea muncitorilor; locurile de muncă şi remuneraţia; protecţia
sănătăţii şi securitatea la locul de muncă; egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei;
îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi de muncă; libertatea de asociere şi negocierile colective; libera
circulaţie a muncitorilor; protecţia socială; formarea profesională; protecţia copiilor şi
adolescenţilor; situaţia persoanelor în vârstă; protecţia persoanelor handicapate. Pentru punerea
în aplicare a Cartei sociale, Comisia a elaborat un Program de acţiune, care cuprindea 47 de
iniţiative care au intrat în vigoare odată cu realizarea Pieţei Interne.
Legislaţie primară
Art. 151 TFUE (ex-art. 136 TCE) din Titlul X Politica Socială, Partea a treia Politicile şi
acţiunile interne ale Uniunii, recunoaşte acest document: „Uniunea şi statele membre, conştiente
de drepturile sociale fundamentale precum cele enunţate în Carta socială europeană semnată la
Torino la 18 octombrie 1961 şi în Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale
lucrătorilor adoptată în 1989, au ca obiective promovarea ocupării forţei de muncă, îmbunătăţirea
condiţiilor de trai şi de muncă, permiţând armonizarea acestora în condiţii de progres, o protecţie
socială adecvată, dialogul social, dezvoltarea resurselor umane care să permită un nivel ridicat şi
durabil al ocupării forţei de muncă şi combaterea excluziunii. În acest scop, Uniunea şi statele
membre pun în aplicare măsuri care ţin seama de diversitatea practicilor naţionale, în special în
domeniul relaţiilor convenţionale, precum şi de necesitatea de a menţine competitivitatea
economiei Uniunii. Acestea apreciază că o asemenea de evoluţie va rezulta atât din funcţionarea
38
pieţei interne, care va favoriza armonizarea sistemelor sociale, cât şi din procedurile prevăzute de
tratate şi din apropierea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative.”

Carta socială europeană

Document elaborat de Consiliul Europei, la Torino, la 18 octombrie 1961 şi intrat în vigoare la

26.02.1965; până la adoptarea Cartei sociale europene (revizuite), la Strasbourg, la 3.05.1996,
Carta din 1961 a fost modificată şi completată succesiv în 1988, 1991 şi 1995. Carta socială
europeană nu este doar o declaraţie solemnă, abstractă, cu o vocaţie pragmatică, ci reprezintă un
ansamblu de drepturi fundamentale în domeniul muncii, angajării, relaţiilor sociale şi securităţii
sociale. În fapt, Carta socială europeană este un text mixt, întrucât cuprinde o parte declarativă
(de principii), care afirmă obiectivele politicii sociale ce trebuie urmărite de statele membre ale
Consiliului Europei şi o parte juridică, prin care statul care o ratifică îşi asumă o serie de
obligaţii. Carta revizuită face parte din marile tratate ale Consiliului Europei în domeniul
drepturilor omului şi constituie instrumentul european de referinţă în materie de coeziune
socială; de aceea, Carta revizuită a fost denumită Carta socială a secolului XXI.
Carta socială europeană revizuită, în prima sa parte, consacră ca obiectiv al politicii statelor ce o
ratifică (politică a cărei realizare o vor urmări prin toate mijloacele utile pe plan naţional şi
internaţional), atingerea condiţiilor specifice pentru exercitarea efectivă a 31 de drepturi şi
principii cu caracter social. În concret, se afirmă în Partea I: „Părţile contractante recunosc ca
obiectiv al politicii lor, a cărui realizare o vor urmări, prin toate mijloacele utile, pe plan naţional
şi internaţional, atingerea condiţiilor specifice asigurării exercitării efective a următoarelor
drepturi şi principii: 1. Orice persoană trebuie să aibă posibilitatea de a-şi câştiga existenţa printr-
o muncă liber întreprinsă; 2. Toţi lucrătorii au dreptul la condiţii de muncă echitabile; 3. Toţi
lucrătorii au dreptul la securitate şi igienă în muncă; 4. Toţi lucrătorii au dreptul la o salarizare
echitabilă, care să le asigure lor, precum şi familiilor lor, un nivel de trai satisfăcător; 5. Toţi
lucrătorii şi patronii au dreptul de a se asocia liber în organizaţii naţionale sau internaţionale
pentru protecţia intereselor lor economice şi sociale; 6. Toţi lucrătorii şi patronii au dreptul la
negociere colectivă; 7. Copiii şi tinerii au dreptul la o protecţie specială împotriva pericolelor
fizice şi morale la care sunt expuşi; 8. Lucrătoarele, în caz de maternitate, au dreptul la o
protecţie specială; 9. Orice persoană are dreptul la mijloace corespunzătoare de orientare
profesională, în vederea sprijinirii sale în alegerea unei profesii adecvate intereselor şi
aptitudinilor sale profesionale; 10. Orice persoană are dreptul la mijloace corespunzătoare de
formare profesională; 11. Orice persoană are dreptul de a beneficia de toate măsurile care îi
permit să se bucure de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge; 12. Toţi lucrătorii şi
persoanele aflate în întreţinerea acestora au dreptul la securitate socială; 13. Orice persoană
lipsită de resurse suficiente are dreptul la asistenţă socială şi medicală; 14. Orice persoană are
dreptul de a beneficia de servicii sociale calificate; 15. Orice persoană handicapată are dreptul la
autonomie, la integrare socială şi la participare în viaţa comunităţii; 16. Familia, în calitate de
celulă fundamentală a societăţii, are dreptul la o protecţie socială, juridică şi economică
corespunzătoare în vederea asigurării deplinei sale dezvoltări; 17. Copiii şi tinerii au dreptul la o
protecţie socială, juridică şi economică corespunzătoare; 18. Cetăţenii uneia din părţile
contractante au dreptul de a exercita orice activitate lucrativă pe teritoriul unei alte părţi
contractante, pe picior de egalitate cu cetăţenii acesteia din urmă, sub rezerva restricţiilor
motivate de raţiuni serioase cu caracter economic sau social; 19. Lucrătorii migranţi cetăţeni ai
uneia din părţile contractante şi familiile lor au dreptul la protecţie şi asistenţă pe teritoriul
oricărei alte părţi contractante; 20. Toţi lucrătorii au dreptul la egalitate de şanse şi de tratament

39
în materie de angajare şi de profesie fără discriminare în funcţie de sex; 21. Lucrătorii au dreptul
de a fi informaţi şi consultaţi în cadrul întreprinderii; 22. Lucrătorii au dreptul de a participa la
determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului de muncă din cadrul
întreprinderii; 23. Orice persoană vârstnică are dreptul la protecţie socială; 24. Toţi lucrătorii au
dreptul la protecţie în caz de concediere; 25. Toţi lucrătorii au dreptul la protecţia propriilor
creanţe în caz de insolvabilitate a patronului lor; 26. Toţi lucrătorii au dreptul la demnitate în
muncă; 27. Toate persoanele cu responsabilităţi familiale şi care sunt angajate sau doresc să se
angajeze în muncă au dreptul să o facă fără a fi supuse discriminărilor şi, pe cât posibil, fără să
existe un conflict între responsabilităţile lor profesionale şi familiale; 28. Reprezentanţii
lucrătorilor dintr-o întreprindere au dreptul la protecţie împotriva actelor susceptibile să le
producă prejudicii şi trebuie să li se acorde facilităţi corespunzătoare pentru a-şi îndeplini
propriile atribuţii; 29. Toţi lucrătorii au dreptul de a fi informaţi şi consultaţi în procedurile de
concediere colectivă; 30. Orice persoană are dreptul la protecţie împotriva sărăciei şi a excluderii
sociale; 31. Orice persoană are dreptul la locuinţă.”
Fiecăruia dintre acestea îi corespunde, în partea a doua, un articol ce detaliază obligaţii efective,
ce conturează conţinutul respectivului drept: dreptul la muncă, dreptul la condiţii de muncă
echitabile, dreptul la securitate şi la igienă în muncă, dreptul la o salarizare echitabilă, dreptul
sindical, dreptul de negociere colectivă, dreptul copiilor şi al tinerilor la protecţie, dreptul
lucrătoarelor la protecţia maternităţii, dreptul la orientare profesională, dreptul la formare
profesională, dreptul la protecţia sănătăţii, dreptul la securitate socială, dreptul la asistenţă
socială şi medicală, dreptul de a beneficia de servicii sociale, dreptul persoanelor handicapate la
autonomie, la integrare socială, juridică şi economică, dreptul copiilor şi al adolescenţilor la
protecţie socială, juridică şi economică, dreptul la exercitarea unor activităţi lucrative pe
teritoriul celorlalte părţi, dreptul lucrătorilor migranţi şi al familiilor lor la protecţie şi asistenţă,
dreptul la egalitate de şanse şi de tratament în materie de angajare şi profesie, fără discriminare
în funcţie de sex, dreptul la informare şi la consultare, dreptul de a lua parte la determinarea şi
ameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului de muncă, dreptul persoanelor vârstnice la
protecţie socială, dreptul la protecţie în caz de concediere, dreptul lucrătorilor la protecţia
propriilor creanţe în caz de insolvabilitate a patronului acestora, dreptul la demnitate în muncă,
dreptul lucrătorilor cu responsabilităţi familiale la egalitate de şanse şi de tratament, dreptul
reprezentanţilor lucrătorilor la protecţie în întreprindere şi facilităţile acordate acestora, dreptul la
informare şi la consultare în procedurile de concediere colectivă, dreptul la protecţie împotriva
sărăciei şi excluderii sociale, dreptul la locuinţă.
Sub aspectul angajamentelor statelor în vederea ratificării, Carta socială revizuită solicită –
Partea a III-a, Articolul A Angajamente - ca acestea să se considere legate de partea I
(declarativă), de cel puţin şase din nouă articole considerate esenţiale din partea a II-a (juridică)
şi de un număr suplimentar de articole sau paragrafe numerotate ale părţii a II-a, pe care le
va alege astfel încât numărul total de articole şi paragrafe numerotate care îl leagă să nu fie mai
mic de 16 articole sau de 63 de paragrafe numerotate. Conform Legii nr. 74/1999 pentru
ratificarea Cartei sociale europene revizuite, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996 (M.Of. nr. 193
din 4 mai 1999), România a ratificat un număr de 17 articole, respectiv 65 de paragrafe
numerotate.

Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite

Tratat internaţional cu vocaţie de universalitate semnat la 26 iunie 1945, la San Francisco, şi

intrat în vigoare la 24 octombrie 1945, este alcătuit dintr-un preambul şi 111 articole, împărţite în

40
19 capitole, privind: scopurile şi principiile organizaţiei, membrii, organele de lucru, modurile de
reglementare paşnică a diferendelor, acţiunile în cazul actelor de agresiune, cooperarea
economică şi socială internaţională, acordurile regionale, regimul unor teritorii care nu se
autoadministrează, Curtea Internaţională de Justiţie, procedura de semnare, ratificare şi
modificare a Cartei. Carta ONU prevede următoarele scopuri ale organizaţiei: să menţină pacea
şi securitatea internaţională; să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni; să realizeze cooperarea
internaţională; să fie un centru pentru coordonarea eforturilor naţiunilor în vederea atingerii
scopurilor comune. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional cuprinse în Cartă sunt:
egalitatea suverană a tuturor membrilor; îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate
conform Cartei; rezolvarea diferendelor prin mijloace paşnice; abţinerea de la ameninţarea cu
forţa sau de la folosirea forţei; neintervenţia în treburile interne ale statelor.
Legislaţie primară
Tratatele bază ale Uniunii Europene fac deseori referire la principiile ONU. Astfel, de exemplu,
art. 21 TUE din Capitolul 1 Dispoziţii generale privind acţiunea externă a Uniunii, Titlu V
Dispoziţii generale privind acţiunea externă a Uniunii şi dispoziţii speciale privind politica
externă şi de securitate comună, prevede: „(1) Acţiunea Uniunii pe scena internaţională are la
bază principiile care au inspirat crearea, dezvoltarea şi extinderea sa şi pe care intenţionează să le
promoveze în lumea intreagă: democraţia, statul de drept, universalitatea şi indivizibilitatea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectarea demnităţii umane, principiile
egalităţii şi solidarităţii, precum şi respectarea principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite şi
a dreptului internaţional.”

Carte albă (White Paper, Livre blanc)

Document strategic elaborat de către o instituţie a Uniunii Europene (de regulă, Comisia) prin
care se trasează liniile directoare într-un anumit domeniu de activitate, se stabilesc măsurile şi
acţiunile de întreprins pentru atingerea unui obiectiv important al Uniunii Europene. Odată
aprobată de către Consiliul European, Cartea albă are caracter obligatoriu pentru cei cărora li se
adresează. Cu titlu de exemplu, în 1996, socotind că o strategie mai radicală s-ar impune,
Comisia a publicat (în iulie) o Cartă albă cu titlu „O strategie pentru revitalizarea căilor ferate
ale Comunităţii” care viza, printre altele, şi construirea rapidă a unei reţele de magistrale
feroviare care să înlesnească transportul de mare viteză al mărfurilor la nivel continental - ea
cuprindea chiar şi o hartă ce prezenta traseele corespunzătoare acestor magistrale. Prin Carta
albă privind viitoarea Politică comună în domeniul transporturilor (prezentată în septembrie
2001), Comisia propunea 60 de măsuri care vizau printre altele: reducerea costurilor ecologice
financiare şi umane, scăderea congestionării, poluării şi a accidentelor; dezvoltarea pieţei interne.
Alături de acestea, Comisia sublinia că se impune reducerea utilizării combustibililor fosili, prin
dezvoltarea unor alternative şi creşterea eficienţei („toate acestea pot fi promovate prin
încurajarea” intermodalităţii, integrarea sistemelor de transport, astfel încât orice cursă de
pasageri sau transport de marfă să poată trece lin de la tren la apă sau de la apă la calea ferată,
fiind posibilă alegerea celei mai eficiente alternative).
Tot asemenea este şi Cartea albă a Comisiei din 23.10.2007, „Împreună pentru sănătate: o
abordare strategică pentru UE 2008-2013”, care defineşte strategia comunitară în materie de
sănătate până în anul 2013, pentru a putea face faţă problemelor tot mai accentuate în ceea ce
priveşte sănătatea populaţiei, precum îmbătrânirea, ameninţările transfrontaliere pentru sănătate
sau bolile legate de stilurile de viaţă mai puţin sănătoase. Această strategie vizează, astfel,
întărirea, într-un cadru unic, a cooperării comunitare în domeniile în care statele membre nu pot

41
acţiona singure, asigurarea unei mai mari înţelegeri a conceptului de sănătate la nivel european şi
global şi alocarea unei atenţii mai mari sănătăţii în ansamblul politicilor. În acest sens, Cartea
albă propune patru principii pentru anii următori: o strategie bazată pe valori comune în materie
de sănătate; sănătatea este bunul cel mai de preţ; sănătatea în cadrul tuturor politicilor;
mediatizarea mai accentuată a principiilor UE în domeniul sănătăţii pe plan mondial. În plus, trei
obiective strategice definesc acţiunea europeană pentru sănătate în anii următori: favorizarea
unei stări bune de sănătate într-o Europă care îmbătrâneşte; protejarea cetăţenilor de
ameninţările aduse sănătăţii; promovarea unor sisteme de sănătate dinamice şi a noilor
tehnologii.

CELEX

Bază de date europeană multilingvistică, actualizată permanent, care conţine toate textele de
reglementare adoptate în cadrul UE, precum şi alte documente cum ar fi: propunerile Comisiei
Europene, interpelările adresate Comisiei şi Consiliului de către Parlamentul European sau
rapoartele Curţii de Conturi a UE. Numărul de referinţă CELEX (Communitatis Europaeae Lex)
este identificatorul unic al unui act al UE şi reprezintă o combinaţie de cifre şi litere în care
poziţia fiecărui element are un înţeles specific. Numărul CELEX se menţionează înaintea titlului
actului şi este format din următoarele elemente: a) Codul sectorului din care face parte actul
respectiv, reprezentat printr-o cifră; Convenţional, prima cifră a numărului de referinţă CELEX
indică: 1. Tratatele de instituire a Comunităţilor Europene şi tratatele care le modifică sau le
completează; 2. Legislaţia care decurge din relaţiile externe ale Uniunii Europene sau ale statelor
membre (când relaţiile externe ale acestora au legătură cu cele ale UE); 3. Legislaţia secundară;
4. Legislaţia complementară (decizii ale reprezentanţilor statelor membre întruniţi în Consiliu,
convenţii internaţionale încheiate între statele membre în conformitate cu dispoziţiile tratatelor
etc.); 5. Avizele, rezoluţiile, poziţiile comune, proiectele legislative ale instituţiilor comunitare;
6. Jurisprudenţa CJCE; 7. Dispoziţiile naţionale de transpunere a directivelor comunitare; 9.
Întrebările adresate Parlamentului European; 10. Actele consolidate (acte neoficiale care reunesc
în acelaşi text actul de bază împreună cu toate amendamentele şi rectificările și care se publică în
seria C a Jurnalului Oficial şi sunt folosite doar ca instrumente de lucru); b) Anul format din
patru cifre: în cazul legislaţiei primare şi secundare, anul de publicare a actului; în cazul
jurisprudenţei, anul în care s-a introdus acţiunea; c) Tipul actului, reprezentat printr-o literă;
convenţional, fiecare literă indică un anumit tip de act; d) Indicativul numărului actului
comunitar, care trebuie să cuprindă întotdeauna patru cifre. În cazul în care numărul actului este
alcătuit din mai puţin de patru cifre, acesta este precedat de zerouri pentru a forma un grup de
patru cifre.
În legislaţia secundară, în cadrul numărului CELEX sunt folosite următoarele litere pentru a
identifica diferite tipuri de acte: R – regulamente; L – directive; D - decizii şi decizii sui generis;
S - decizii de interes general CECO; E - poziţii comune, acţiuni comune şi strategii comune
PESC; F - poziţii comune şi decizii-cadru JAI; M - neobiecţiune la o concentrare
notificată; J - neobiecţiune la o societate mixtă notificată; B – buget; K - recomandări CECO; O -
orientări BCE; H – recomandări; A – avize; G – rezoluţii; C – declaraţii; Q - regulamente de
procedură şi acorduri interinstituţionale; X - alte acte.
În jurisprudenţă, în cadrul numărului CELEX sunt folosite următoarele litere pentru a identifica
diferite tipuri de acte: A - hotărâri ale Tribunalului de Primă Instanţă; J - hotărâri ale
CJCE; O – ordonanţe; V - avize ale CJCE. De exemplu, numărul CELEX al Directivei
2000/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului este 32000L0031, unde: prima cifră 3

42
indică numărul codului sectorului documentar CELEX, în cazul de faţă, sectorul legislaţiei
secundare; 2000 indică anul de adoptare a actului; litera L indică tipul actului - în cazul de faţă,
directivă; 0031 este indicativul numărului actului comunitar, şi anume directiva numărul 31.

Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei

European Monitoring Centre on Racism and Xenophobia (EUMC) este o instituţie

descentralizată a Uniunii Europene, cu sediul la Viena, înfiinţată în 1997 - prin Regulamentul
Consiliului (CE) nr. 1035/97 din 2 iunie 1997 de înfiinţare a Centrului european de monitorizare
a rasismului şi xenofobiei - cu scopul de a furniza informaţii despre actele şi manifestările de
rasism, xenofobie, islamofobie şi antisemitism de pe teritoriul Uniunii Europene. În principal,
Centrul studiază dezvoltarea şi manifestarea acestor fenomene şi analizează consecinţele lor
pentru a elabora strategii de combatere la nivel european şi în statele membre. Din 2003, EUMC
beneficiază de o reţea de culegere şi diseminare de informaţii în domeniu (RAXEN - Reţeaua
Europeană de Informare asupra Rasismului şi Xenofobiei), care a devenit principalul său
instrument de lucru. De asemenea, Centrul militează pentru înfiinţarea unei Agenţii a Drepturilor
Omului în cadrul Uniunii Europene. Până la crearea acestei structuri care va înlocui EUMC,
acesta colaborează cu organizaţiile regionale şi internaţionale de profil, în special Consiliul
Europei şi agenţiile specializate din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Cetăţenia Europeană

Definită prin Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat în 1992, la Maastricht, şi intrat în
vigoare în 1993, incluzând drepturi, obligaţii şi participarea la viaţa politică, vizează
consolidarea imaginii şi a identităţii Uniunii Europene şi implicarea mai profundă a cetăţeanului
în procesul de integrare europeană.
Legislaţie primară
În virtutea art. 20 TFUE (ex-art. 17 TCE) din Partea a doua Nediscriminarea şi cetăţenia
Uniunii, „(1) […] este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru.
Cetăţenia Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci se adaugă acesteia. (2) Cetăţenii Uniunii
au drepturile şi obligaţiile prevăzute în tratate. Aceştia se bucură, printre altele, de: (a) dreptul de
liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre; (b) dreptul de a alege şi de a fi aleşi în
Parlamentul European, precum şi la alegerile locale în statul membru unde îşi au reşedinţa, în
aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat; (c) dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei ţări
terţe în care statul membru ai cărui resortisanţi sunt nu este reprezentat, de protecţie din partea
autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi
resortisanţii acestui stat; (d) dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, de a se adresa
Ombudsmanului European, precum şi dreptul de a se adresa instituţiilor şi organelor consultative
ale Uniunii în oricare dintre limbile tratatelor şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă.”

Clauza de apărare (salvgardare)

Instrument prin care se permite unui stat membru al UE să deroge temporar de la normele dreptului
Uniunii Europene atunci când astfel îşi protejează interese importante şi legitime. Pentru ca o
măsură de salvgardare să poată fi adoptată legal, trebuie întrunite concomitent două condiţii: 1.
statul respectiv să fi solicitat în prealabil şi să fi primit autorizaţia comunitară de a aplica o măsură
derogatorie; 2. UE să aibă competenţa de a aproba o astfel de măsură în domeniul respectiv. Orice

43
măsuri adoptate trebuie să fie proporţionale cu deficienţele în cauză. Legislaţia UE, care se aplică
tuturor statelor membre, prevede numeroase măsuri de salvgardare în cadrul diferitelor politici
comunitare.
Un exemplu este art. 191 TFUE (ex-art. 174 TCE) din Titlul XX Mediul, Partea a treia Politicile
şi acţiunile interne ale Uniunii, care prevede: „(2) Politica Uniunii în domeniul mediului
urmăreşte un nivel ridicat de protecţie, ţinând seama de diversitatea situaţiilor din diferitele
regiuni ale Uniunii. Aceasta se bazează pe principiile precauţiei şi acţiunii preventive, pe
principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului şi pe principiul
«poluatorul plăteşte». În acest context, măsurile de armonizare care răspund cerinţelor în
domeniul protecţiei mediului presupun, în cazurile adecvate, o clauză de salvgardare care
autorizează statele membre să ia, din motive de protecţie a mediului fără caracter economic,
măsuri provizorii supuse unei proceduri de control din partea Uniunii.”

Clauza de solidaritate

Inovaţie a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, Clauza de solidaritate se aplică

dezastrelor şi atacurilor teroriste survenite pe teritoriul UE, indiferent dacă au avut loc pe uscat,
pe mare sau în spaţiul aerian, şi indiferent dacă originea crizei se află în interiorul sau în afara
graniţelor UE. Ea se aplică, de asemenea, navelor (aflate în apele internaţionale) şi aeronavelor
(aflate în spaţiul aerian internaţional) sau infrastructurilor critice (cum ar fi instalaţiile de petrol
şi de gaze off-shore) aflate sub jurisdicţia unui stat membru. Clauza se referă la toate structurile
de răspuns în caz de criză de la nivelul UE. Dată fiind dimensiunea internă a clauzei, majoritatea
structurilor relevante se află în cadrul Comisiei sau în agenţiile descentralizate ale UE.
Legislaţie primară
Este prevăzută în TFUE, în Titlul VII Clauza de solidaritate din Partea a a cincea Acţiunea
externă a Uniunii. Astfel, art. 222 prevede: „(1) Uniunea şi statele sale membre acţionează în
comun, în spiritul solidarităţii, în cazul în care un stat membru face obiectul unui atac terorist, ori
al unei catastrofe naturale sau provocate de om. Uniunea mobilizează toate instrumentele de care
dispune, inclusiv mijloacele militare puse la dispoziţie de statele membre, pentru: (a) –
prevenirea ameninţării teroriste pe teritoriul statelor membre; – protejarea instituţiilor
democratice şi a populaţiei civile de un eventual atac terorist; – acordarea de asistenţă unui stat
membru pe teritoriul acestuia, la solicitarea autorităţilor sale politice, în cazul unui atac terorist;
(b) acordarea de asistenţă unui stat membru pe teritoriul acestuia, la solicitarea autorităţilor sale
politice, în cazul unei catastrofe naturale sau provocate de om. (2) În cazul în care un stat
membru face obiectul unui atac terorist sau este victima unui catastrofe naturale ori provocate de
om, celelalte state membre îi oferă asistenţă la solicitarea autorităţilor politice ale acestuia. În
acest scop, statele membre se coordonează în cadrul Consiliului. (3) Modalităţile de punere în
aplicare de către Uniune a prezentei clauze de solidaritate sunt definite printr-o decizie adoptată
de Consiliu, la propunerea comună a Comisiei şi a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe şi politica de securitate. În cazul în care această decizie are implicaţii în domeniul
apărării, Consiliul hotărăşte în conformitate cu articolul 31 alineatul (1) din Tratatul privind
Uniunea Europeană (Deciziile care intră sub incidenţa prezentului capitol se adoptă de către
Consiliul European şi de către Consiliu hotărând în unanimitate, cu excepţia cazului în care
prezentul capitol dispune altfel. Adoptarea de acte legislative este exclusă.) Parlamentul
European este informat. În cadrul prezentului alineat Consiliul este asistat de Comitetul Politic şi
de Securitate, cu sprijinul structurilor dezvoltate în cadrul politicii de securitate şi de apărare
comune, şi de comitetul prevăzut la articolul 71 (ex-articolul 36 TUE) În cadrul Consiliului se

44
instituie un comitet permanent care să asigure în cadrul Uniunii promovarea şi consolidarea
cooperării operaţionale în materie de securitate internă.), care îi prezintă, după caz, avize
comune. (4) Pentru a permite Uniunii şi statelor membre să acţioneze în mod eficient, Consiliul
European procedează periodic la evaluarea ameninţărilor cu care se confruntă Uniunea.”

Clauza naţiunii celei mai favorizate

Prevedere care poate fi inserată în convenţii internaţionale, dar mai ales bilaterale, prin care
părţile contractante îşi oferă aceleaşi avantaje şi privilegii pe care le-au acordat sau ar putea să le
acorde, în viitor, unui stat terţ. Prevederea se aplică în domeniile indicate în convenţie şi, de
regulă priveşte situaţia juridică a persoanelor – fizice ori juridice –, comerţul, navigaţia. Acest
instrument constituie un element de bază al politicii Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC).

Codecizie

Procedură introdusă prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană (1992) şi extinsă
şi eficientizată prin Tratatul de la Amsterdam (1999). Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, la 1 decembrie 2009, procedura legislativă ordinară a devenit principala procedură
legislativă a sistemului decizional al UE. Parlamentul European poate aproba sau respinge o
propunere legislativă sau poate propune amendamente la aceasta. Consiliul nu are obligaţia
legală de a ţine seama de avizul Parlamentului, însă, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii de
Justiţie, nu trebuie să adopte o decizie în lipsa acestuia. Iniţial, Tratatul de la Roma din 1957
acorda Parlamentului un rol consultativ în procesul legislativ; Comisia formula propuneri, iar
Consiliul adopta legislaţia. Actul Unic European (1986) şi tratatele de la Maastricht, Amsterdam,
Nisa şi Lisabona au extins în mod succesiv prerogativele Parlamentului. În prezent, acesta poate
juca rolul de colegislator, pe picior de egalitate cu Consiliul, în marea majoritate a domeniilor
consultarea devenind o procedură legislativă specială (sau chiar o procedură nelegislativă)
utilizată într-un număr limitat de cazuri
Procedura complicată (prevede trei „navete/lecturi” ale unui proiect de document între Comisie,
Consiliu şi Parlamentul European, înainte de a fi adoptat), codecizia dă Parlamentului European
dreptul de a respinge actul propus, cu votul majorităţii absolute a membrilor săi, dacă nu reuşeşte
să ajungă la un acord cu Consiliul UE în cadrul unei proceduri de conciliere. Aceasta face ca
niciun act juridic să nu poată fi adoptat prin procedura de codecizie dacă PE nu este de acord,
ceea ce oferă instituţiei parlamentare europene un important rol de co-legislator. Codecizia a fost
extinsă prin Tratatul de la Amsterdam, constituind o veritabilă armă în mâna Parlamentului
European şi, totodată, mărind gradul de legitimitate a deciziilor comunitare, deoarece membrii
PE sunt aleşi în mod direct de către populaţia statelor UE.
Legislaţie primară
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene tratează această procedură în art. 294 (ex-art.
251 TCE) din Secţiunea 2 Proceduri de adoptare a actelor şi alte dispoziţii, Capitolul 2 Actele
juridice ale Uniunii, procedurile de adoptare şi alte dispoziţii, Titlul I Dispoziţii instituţionale,
Partea a şasea Dispoziţii instituţionale şi financiare în următorii termeni: „(1) În cazul în care, în
tratate, se face trimitere la procedura legislativă ordinară pentru adoptarea unui act, se aplică
procedura de mai jos. (2) Comisia prezintă o propunere Parlamentului European şi Consiliului.
Prima lectură (3) Parlamentul European adoptă poziţia sa în primă lectură şi o transmite
Consiliului. (4) În cazul în care poziţia Parlamentului European este aprobată de Consiliu, actul
respectiv se adoptă cu formularea care corespunde poziţiei Parlamentului European. (5) În cazul

45
în care poziţia Parlamentului European nu este aprobată de Consiliu, acesta adoptă poziţia sa în
primă lectură şi o transmite Parlamentului European. (6) Consiliul informează pe deplin
Parlamentul asupra motivelor care l-au condus la adoptarea poziţiei sale în primă lectură.
Comisia informează pe deplin Parlamentul European cu privire la poziţia sa. A doua lectură (7)
În cazul în care, în termen de trei luni de la data transmiterii, Parlamentul European: (a) aprobă
poziţia Consiliului din prima lectură sau nu s-a pronunţat, actul respectiv se consideră adoptat cu
formularea care corespunde poziţiei Consiliului; (b) respinge, cu majoritatea membrilor care îl
compun, poziţia Consiliului din prima lectură, actul propus este considerat ca nefiind adoptat; (c)
propune, cu majoritatea membrilor care îl compun, modificări la poziţia Consiliului din prima
lectură, textul astfel modificat se transmite Consiliului şi Comisiei, care emite un aviz cu privire
la aceste modificări. (8) În cazul în care, în termen de trei luni de la primirea modificărilor
Parlamentului European, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată: (a) aprobă toate aceste
modificări, actul respectiv este considerat aprobat; (b) nu aprobă toate modificările, preşedintele
Consiliului, în consens cu preşedintele Parlamentului European, convoacă comitetul de
conciliere, într-un termen de şase săptămâni. (9) Consiliul hotărăşte în unanimitate cu privire la
modificările care au făcut obiectul unui aviz negativ din partea Comisiei. Concilierea (10)
Comitetul de conciliere, care reuneşte membrii Consiliului sau reprezentanţii lor şi tot atâţia
membri care reprezintă Parlamentul European, are misiunea de a ajunge la un acord asupra unui
proiect comun, cu majoritatea calificată a membrilor Consiliului sau a reprezentanţilor acestora
şi cu majoritatea membrilor care reprezintă Parlamentul European, în termen de şase săptămâni
de la data convocării, pe baza poziţiilor Parlamentului şi ale Consiliului din a doua lectură. (11)
Comisia participă la lucrările comitetului de conciliere şi ia toate iniţiativele necesare pentru
promovarea unei apropieri între poziţiile Parlamentului European şi ale Consiliului. (12) În cazul
în care, în termen de şase săptămâni de la convocare, comitetul de conciliere nu aprobă niciun
proiect comun, actul propus este considerat neadoptat. A treia lectură (13) În cazul în care, în
acest termen, comitetul de conciliere aprobă un proiect comun, Parlamentul European şi
Consiliul dispun fiecare de un termen de şase săptămani de la această aprobare, pentru a adopta
actul respectiv în conformitate cu acest proiect, Parlamentul European hotărând cu majoritatea
voturilor exprimate iar Consiliul cu majoritate calificată. În caz contrar, actul propus este
considerat neadoptat. (14) Termenele de trei luni şi şase săptămani prevăzute la prezentul articol
sunt prelungite cu cel mult o lună şi, respectiv, două săptămâni, la iniţiativa Parlamentului
European sau a Consiliului. Dispoziţii speciale (15) În cazul în care, în situaţiile prevăzute în
tratate, un act legislativ face obiectul procedurii legislative ordinare la iniţiativa unui grup de
state membre sau la recomandarea Băncii Centrale Europene ori la solicitarea Curţii de Justiţie,
alineatul (2), alineatul (6) a doua teză şi alineatul (9) nu se aplică. În aceste cazuri, Parlamentul
European şi Consiliul transmit Comisiei proiectul de act, precum şi poziţiile lor din prima şi din
a doua lectură. Parlamentul European sau Consiliul poate solicita avizul Comisiei în orice fază a
procedurii, aviz pe care Comisia îl poate emite şi din proprie iniţiativă. Comisia poate, de
asemenea, în cazul în care consideră necesar, să participe la comitetul de conciliere în condiţiile
prevăzute la alineatul (11).”

Comisia Europeană

Cea mai originală dintre instituţii, „motorul” construcţiei europene, are ca punct de plecare Înalta
autoritate instituită prin Tratatul de la Paris, apoi Comisia Comunităţii Economice Europene a
Energiei Atomice şi exprimă interesul Comunităţii independent de statele membre. Tratatul de la
Maastricht (şi următoarele documente) au prevăzut pentru Comisie o procedură a învestirii, în

46
funcţie de aprobarea Parlamentului, ceea ce acordă o mai mare legitimitate Comisiei, deoarece
membrii săi sunt numiţi nu numai cu acordul guvernelor, ci şi cu acordul popoarelor din statele
membre. Pentru pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor sale, Comisia dispune de un ansamblu de
departamente, structurate în direcţii generale (şi servicii asimilate) conduse, fiecare în parte, de
un Director general care răspunde în faţa comisarului de resort. La rândul lor, direcţiile generale
(şi serviciile asimilate) sunt organizate în direcţii şi direcţiile în unităţi. Fiecare comisar este
asistat de un cabinet format dintr-un grup de şase persoane oficiale - fiecare având naţionalităţi
diferite (măcar trei) - aflate sub autoritatea unui şef de cabinet. Având în vedere toată suita de
direcţii generale, servicii specializate, direcţii şi unităţi, putem spune că aparatul Comisiei este
cel mai mare în raport cu celelalte organe, fiind alcătuit din zeci de mii de salariaţi.
Legislaţie primară
Rolul Comisiei este prevăzut şi în art.17 din TUE, Titlul III Dispoziţii privind instituţiile
(versiunea consolidată după Lisabona), conform căruia „(1) Comisia promovează interesul
general al Uniunii şi ia iniţiativele corespunzătoare în acest scop. Aceasta asigură aplicarea
tratatelor, precum şi a măsurilor adoptate de instituţii în temeiul acestora. Comisia supraveghează
aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Aceasta execută
bugetul şi gestionează programele. Comisia exercită funcţii de coordonare, de executare şi de
administrare, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Cu excepţia politicii externe şi de
securitate comune şi a altor cazuri prevăzute în tratate, aceasta asigură reprezentarea externă a
Uniunii. Comisia adoptă iniţiativele de programare anuală şi multianuală a Uniunii, în vederea
încheierii unor acorduri interinstituţionale. (2) Actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate
numai la propunerea Comisiei, cu excepţia cazului în care tratatele prevăd altfel. Celelalte acte se
adoptă la propunerea Comisiei, în cazul în care tratatele prevăd acest lucru. (3) Mandatul
Comisiei este de cinci ani. Membrii Comisiei sunt aleşi pe baza competenţei lor generale şi a
angajamentului lor faţă de ideea europeană, dintre personalităţile care prezintă toate garanţiile de
independenţă. Comisia îşi exercită responsabilităţile în deplină independenţă. Fără a aduce
atingere articolului 18 alineatul (2), membrii Comisiei nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din
partea niciunui guvern, instituţie, organ, oficiu sau agenţie. Aceştia se abţin de la orice act
incompatibil cu funcţiile lor sau cu îndeplinirea sarcinilor lor. (4) Comisia numită între data
intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi 31 octombrie 2014 este compusă din câte un
resortisant al fiecărui stat membru, inclusiv preşedintele şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe şi politica de securitate, care este unul dintre vicepreşedintii acesteia. (5)
Începând cu 1 noiembrie 2014, Comisia este compusă dintr-un număr de membri, incluzând
preşedintele şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate,
corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre, atât timp cât Consiliul European nu
decide modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate. Membrii Comisiei sunt aleşi dintre
resortisanţii statelor membre în conformitate cu un sistem de rotaţie strict egal între statele
membre care să reflecte diversitatea demografică şi geografică a tuturor statelor membre. Acest
sistem se stabileşte de către Consiliul European, care hotarăşte în unanimitate în conformitate cu
articolul 244 din Tratatul privind functionarea Uniunii Europene. (6) Preşedintele Comisiei: (a)
defineşte orientările în cadrul cărora Comisia îşi exercită misiunea; (b) decide organizarea
internă a Comisiei pentru a asigura coerenţă, eficacitatea şi colegialitatea acţiunilor acesteia; (c)
numeşte vicepreşedinţii, alţii decât Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politica de securitate, dintre membrii Comisiei. Un membru al Comisiei îşi prezintă demisia în
cazul în care preşedintele îi solicită acest lucru. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe şi politica de securitate îşi prezintă demisia, în conformitate cu procedura prevăzută la

47
articolul 18 alineatul (1), în cazul în care preşedintele îi solicită acest lucru. (7) Ţinând seama de
alegerile pentru Parlamentul European şi după ce a procedat la consultările necesare, Consiliul
European, hotărând cu majoritate calificată, propune Parlamentului European un candidat la
funcţia de preşedinte al Comisiei. Acest candidat este ales de Parlamentul European cu
majoritatea membrilor care îl compun. În cazul în care acest candidat nu întruneşte majoritatea,
Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune, în termen de o lună, un nou
candidat, care este ales de Parlamentul European în conformitate cu aceeaşi procedură. Consiliul,
de comun acord cu preşedintele ales, adoptă lista celorlalte personalităţi pe care le propune
pentru a fi numite membri ai Comisiei. Alegerea acestora se efectuează pe baza sugestiilor făcute
de statele membre, în conformitate cu criteriile prevăzute la alineatul (3) al doilea paragraf şi la
alineatul (5) al doilea paragraf. Preşedintele, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe şi politica de securitate şi ceilalţi membri ai Comisiei sunt supuşi, în calitate de organ
colegial, unui vot de aprobare al Parlamentului European. Pe baza acestei aprobări, Comisia este
numită de Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată. (8) Comisia, în calitate de organ
colegial, răspunde în faţa Parlamentului European. Parlamentul European poate adopta o
moţiune de cenzură împotriva Comisiei, în conformitate cu articolul 234 din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene. În cazul în care se adoptă o astfel de moţiune, membrii Comisiei
trebuie să demisioneze în mod colectiv din funcţiile lor, iar Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe si politica de securitate trebuie să demisioneze din funcţiile pe care le
exercită în cadrul Comisiei)) şi, în continuarea şi aplicarea acestuia, de Articolul 244 din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene (în conformitate cu articolul 17 alineatul (5) din Tratatul
privind Uniunea Europeană, membrii Comisiei sunt aleşi printr-un sistem de rotaţie stabilit în
unanimitate de către Consiliul European, care se întemeiază pe următoarele principii: (a) statele
membre sunt tratate în mod absolut egal în ceea ce priveste stabilirea ordinii de rotaţie şi a
duratei prezenţei reprezentanţilor lor în cadrul Comisiei; în consecinţă, diferenţa dintre numărul
total de mandate deţinute de resortisanţii a două state membre date nu poate fi niciodată mai
mare de unu; (b) sub rezerva dispoziţiilor de la litera (a), fiecare dintre Comisiile succesive este
constituită astfel încât să reflecte în mod satisfăcător diversitatea demografică şi geografică a
statelor membre.”

Comisia Verheugen

Denumire improprie dată unui colectiv de lucru pe trei niveluri (ministerial, experţi şi
personalităţi reprezentând partidele politice parlamentare) alcătuit din specialişti români şi al
cărui obiectiv l-a constituit elaborarea, cu sprijinul UE, FMI şi al Băncii Mondiale, a unei
strategii de dezvoltare economică a României pe termen mediu (3-5 ani). Numele de „Comisia
Verheugen” i-a fost dat de către mass-media română în urma unei scrisori pe care comisarul
european Gunter Verheugen, responsabil cu procesul de lărgire a UE, a adresat-o primului-
ministru român cu puţin timp înaintea Consiliului European de la Helsinki, din decembrie 1999,
prin care recomanda elaborarea unei astfel de strategii ca o garanţie că România are clar stabilite
priorităţile de dezvoltare pentru următorii ani, astfel încât să poată îndeplini criteriile de aderare
la UE. Cerinţa respectivă fusese menţionată şi în Raportul Comisiei Europene privind progresele
înregistrate de România pe linia pregătirilor pentru aderare, publicat la 13 octombrie 1999.

48
 Comisie de anchetă

Comisie temporară de anchetă constituită de către Parlamentul European, la cererea unei pătrimi
a membrilor care îl compun, pentru a examina, fără a aduce atingere atribuţiilor conferite prin
tratat altor instituţii, organe, oficii sau agenţii, pretinsa încălcare a normelor de drept sau
administrare defectuoasă în aplicarea dreptului Uniunii, cu excepţia cazului în care pretinsele
fapte sunt examinate de o instanţă judecătorească şi atât timp cât procedura jurisdicţională nu
este încheiată.
Legislaţie primară
Conform art. 226 TFUE (ex-art. 193 TCE) din Secţiunea 1 Parlamentul European, Capitolul 1
Instituţiile, Titlul I Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea Dispoziţii instituţionale şi financiare,
„În indeplinirea misiunilor sale, Parlamentul European poate constitui, la cererea unei pătrimi a
membrilor care îl compun, o comisie temporară de anchetă pentru a examina, fără a aduce
atingere atribuţiilor conferite prin prezentul tratat altor instituţii, organe, oficii sau agenţii,
pretinsa încălcare a normelor de drept sau administrare defectuoasă în aplicarea dreptului
Uniunii, cu excepţia cazului în care pretinsele fapte sunt examinate de o instanţă judecătorească
şi atât timp cât procedura jurisdicţională nu este încheiată. Comisia temporară de anchetă îşi
încetează existenţa prin depunerea raportului său. Modalităţile de exercitare a dreptului de
anchetă se stabilesc de Parlamentul European, hotărând prin regulamente, din proprie iniţiativă,
în conformitate cu o procedură legislativă specială, după aprobarea de către Consiliu şi
Comisie.”

Comitetul de conciliere

În baza art. 251(4) al Tratatului asupra Uniunii Europene, se poate constitui un Comitet de
conciliere în cazul aplicării procedurii de codecizie, care implică Consiliul de Ministri şi
Parlamentul European. Comitetul de Conciliere este alcătuit din membrii Consiliului sau
reprezentanţi ai acestora şi o delegaţie a Parlamentului European alcatuită din reprezentanţi ai
acestuia, în număr egal cu cei ai Consiliului. Comitetul intervine în cazul unor puncte de vedere
divergente ale celor doua instituţii, în scopul obţinerii unui acord asupra unui text care să fie
acceptat de ambele părţi. Comisia participă la Comitetul de Conciliere, încurajând Parlamentul
European şi Consiliul să cadă de acord asupra unui text comun. Concilierea este cea de-a treia și
ultima etapa a celei mai importante proceduri legislative a Uniunii Europene, procedura de
codecizie.
Legislaţie primară
Comitet de conciliere este reglementat de art. 294 TFUE (ex-art. 251 TCE) din Secţiunea 2
Proceduri de adoptare a actelor şi alte dispoziţii, Capitolul 2 Actele juridice ale Uniunii,
procedurile de adoptare şi alte dispoziţii, Titlul I Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea
Dispoziţii instituţionale şi financiare, în alin. (10)-(14). El apare în cadrul procedurii legislative
ordinare, la a doua „lectură”, anume în cazul prevăzut de alin. (8) care dispune: „În cazul în care,
în termen de trei luni de la primirea modificărilor Parlamentului European, Consiliul, hotărând
cu majoritate calificată [...] (b) nu aprobă toate modificările, preşedintele Consiliului, în consens
cu preşedintele Parlamentului European, convoacă comitetul de conciliere, într-un termen de
şase săptămâni.”
Concilierea, comitetul de conciliere, atribuţiile acestuia sunt prevăzute de alin. (10) şi
următoarele astfel: „(10) Comitetul de conciliere, care reuneşte membrii Consiliului sau

49
reprezentanţii lor şi tot atâţia membri care reprezintă Parlamentul European, are misiunea de a
ajunge la un acord asupra unui proiect comun, cu majoritatea calificată a membrilor Consiliului
sau a reprezentanţilor acestora şi cu majoritatea membrilor care reprezintă Parlamentul
European, în termen de şase săptămâni de la data convocării, pe baza poziţiilor Parlamentului şi
ale Consiliului din a doua lectură. (11) Comisia participă la lucrările comitetului de conciliere şi
ia toate iniţiativele necesare pentru promovarea unei apropieri între poziţiile Parlamentului
European şi ale Consiliului. 12) În cazul în care, în termen de şase săptămani de la convocare,
comitetul de conciliere nu aprobă niciun proiect comun, actul propus este considerat neadoptat. A
treia lectură (13) In cazul în care, în acest termen, comitetul de conciliere aprobă un proiect
comun, Parlamentul European şi Consiliul dispun fiecare de un termen de şase săptămâni de la
această aprobare, pentru a adopta actul respectiv în conformitate cu acest proiect, Parlamentul
European hotărând cu majoritatea voturilor exprimate iar Consiliul cu majoritate calificată. În
caz contrar, actul propus este considerat neadoptat. (14) Termenele de trei luni şi şase săptămâni
prevăzute la prezentul articol sunt prelungite cu cel mult o lună şi, respectiv, două săptămâni, la
iniţiativa Parlamentului European sau a Consiliului.”

Comitetul Economic şi Social

Organ consultativ creat prin Tratatul de la Roma (art. 257-262 din Capitolul 3 Comitetul
economic şi social), Comitetul Economic şi Social CEE-CEEA este format din reprezentanţii
diferitelor categorii ale vieţii economice şi sociale: producători, agricultori, transportatori,
muncitori, negociatori, meşteşugari, profesii liberale, împărţiţi în trei grupuri: patronatul,
salariaţii şi diferitele ramuri de activitate. Consultarea sa este obligatorie într-o serie de domenii:
politica agricolă, politica socială, politica de transporturi, protecţia mediului, fondurile
structurale, securitatea muncii şi Piaţa Internă, putând da avize în orice alt domeniu.
Legislaţie primară
În prezent, după Tratatul de la Lisabona, Comitetul Economic şi Social este reglementat, mai
întâi, de art. 300 din Capitolul 3 Organele consultative ale Uniunii, Titlul I Dispoziţii
instituţionale, Partea a şasea Dispoziţii instituţionale şi financiare ale Tratatului privind
funcţionarea Uniunii Europene, care prevede: „(1) Parlamentul European, Consiliul şi Comisia
sunt asistate de un Comitet Economic şi Social [...] care exercită funcţii consultative. (2)
Comitetul Economic şi Social este format din reprezentanţi ai organizaţiilor patronale, salariale
şi ai altor reprezentanţi ai societăţii civile, în special din domeniile socio economic, civic,
profesional şi cultural. (4) Mandatul membrilor Comitetului Economic şi Social ... nu este
imperativ. Aceştia îşi exercită funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al Uniunii.
(5) Normele menţionate la alineatele (2) şi (3) referitoare la natura compunerii acestor Comitete
sunt revizuite periodic de Consiliu, pentru a ţine seama de evoluţia economică, socială şi
demografică a Uniunii. Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă decizii în acest scop.” Apoi,
este reglementat de Secţiunea 1 Comitetul Economic şi Social în art. 301-304. Astfe, art. 301
(ex-art. 258 TCE) prevede: „Numărul de membri ai Comitetului Economic şi Social nu poate
depăşi trei sute cincizeci. Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei, adoptă o
decizie care stabileşte componenţa Comitetului. Consiliul stabileşte indemnizaţiile membrilor
Comitetului.” Art. 302 (ex-art. 259 TCE) dispune: „(1) Membrii Comitetului sunt numiţi pentru
un mandat de cinci ani. Consiliul adoptă lista membrilor stabilită potrivit propunerilor fiecărui
stat membru. Mandatul membrilor Comitetului poate fi reânnoit. (2) Consiliul hotărăşte după
consultarea Comisiei. Acesta poate obţine opinia organizaţiilor europene reprezentative pentru
diferitele sectoare economice şi sociale şi ale societăţii civile, pe care activitatea Uniunii le

50
priveşte.” Conform art. 303 (ex-art. 260 TCE), „Comitetul îşi desemnează, dintre membrii săi,
preşedintele şi biroul pentru un mandat de doi ani şi jumătate. Comitetul îşi adoptă regulamentul
de procedură. Comitetul este convocat de preşedinte, la cererea Parlamentului European, a
Consiliului sau a Comisiei. Acesta se poate întruni şi din proprie iniţiativă.” Art. 304 (ex-art. 262
TCE) prevede: „Comitetul este consultat de Parlamentul European, de Consiliu sau de Comisie
în cazurile prevăzute de tratate. Comitetul poate fi consultat de aceste instituţii în toate cazurile
în care acestea consideră oportun. Acesta poate emite un aviz şi din proprie iniţiativă, în toate
cazurile în care consideră oportun. În cazul în care consideră necesar, Parlamentul European,
Consiliul sau Comisia acordă Comitetului un termen pentru ca acesta să îşi prezinte avizul,
termen care nu poate fi mai mic de o lună de la data la care comunicarea este adresată
preşedintelui în acest scop. După expirarea termenului acordat, lipsa avizului nu împiedică
desfăşurarea procedurilor. Avizul Comitetului, precum şi procesul verbal al dezbaterilor sale se
transmit Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei.”

Comitetul European de Normalizare (CEN)

Împreună cu Cenelec (Comitetul European de Normalizare Electrotehnică), a fost înfiinţat în

1973 prin fuzionarea a două organizaţii Europene: CENELCOM şi CENEL, organizaţie non-
profit cu sediul şi supunându-se legii din Belgia, fiind alcătuit din Comitetele Naţionale
Electrotehnice (National Electrotechnical Committees) a 30 de ţări europene. Comitetele
Naţionale din ţări vecine Europei participă cu statut de afiliat. Misiunea sa este stabilirea
standardelor pentru bunuri şi servicii electrice, electronice şi tehnologii asociate și armonizarea
standardelor în Europa. CEN constituie autoritatea Europeană în materie de normalizare pentru
statele membre UE şi AELS. În cadrul Uniunii Europene, Comisia Europeană şi Consiliul UE
sunt instituţiile care definesc exigenţele esenţiale la care trebuie să răspundă produsele pe piaţa
internă, în timp ce CEN şi Cenelec stabilesc normele care răspund acestor exigenţe. Înlocuirea
normelor naţionale cu norme europene constituie un pas suplimentar spre armonizarea totală a
dispoziţiilor în materie de produse pe Piaţa Internă a UE.

Comitetul pentru Ocuparea Forţei de Muncă

Comitet cu caracter consultativ pentru a promova coordonarea între statele membre a politicilor
în materie de ocupare a forţei de muncă şi de piaţă a muncii.
Legislaţie primară
Comitetul pentru ocuparea forței demuncă este prevăzut de art. 150 TFUE (ex-art. 130 TCE) din
Titlul IX Ocuparea forţei de muncă, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, care
dispune: „Consiliul hotărând cu majoritate simplă, după consultarea Parlamentului European,
instituie un Comitet pentru Ocuparea Forţei de Muncă, având un caracter consultativ, pentru a
promova coordonarea între statele membre a politicilor în materie de ocupare a forţei de muncă
şi de piaţă a muncii. Comitetul are ca misiuni: – să urmărească evoluţia situaţiei ocupării forţei
de muncă şi a politicilor de ocupare a forţei de muncă în statele membre şi în Uniune; – să
formuleze avize la cererea Consiliului sau a Comisiei ori din proprie iniţiativă şi să contribuie la
pregătirea hotărârilor Consiliului prevăzute la articolul 148 [Pe baza concluziilor Consiliului
European, Consiliul, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European, a
Comitetului Economic şi Social, a Comitetului Regiunilor şi a Comitetului pentru Ocuparea
Forţei de Muncă, elaborează anual linii directoare de care statele membre ţin seama în politicile

51
naţionale de ocupare a forţei de muncă.] Pentru a-şi îndeplini mandatul, Comitetul se consultă cu
partenerii sociali. Fiecare stat membru şi Comisia numesc câte doi membri ai Comitetului.”

Comitetul Politic şi de Securitate

Comitet care urmăreşte situaţia internaţională în domeniile care ţin de politica externă şi de
securitate comună şi contribuie la definirea politicilor emiţând avize adresate Consiliului, la
cererea acestuia, a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate sau din proprie iniţiativă.
Legislaţie primară
Este prevăzut de art. 38 TUE versiune consolidată (ex-art. 25 TUE), Secţiunea 1 Dispoziţii
comune, Capitolul 2 Dispoziţii speciale privind politica externă şi de securitate comună, Titlul V
Dispoziţii generale privind acţiunea externă a Uniunii şi dispoziţii speciale privind politica
externă şi de securitate comună, în termenii căruia, „Fără a aduce atingere articolului 240 din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (reglementează COREPER), un Comitet Politic
şi de Securitate urmăreşte situaţia internaţională în domeniile care ţin de politica externă şi de
securitate comună şi contribuie la definirea politicilor emiţând avize adresate Consiliului, la
cererea acestuia, a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate, sau din proprie iniţiativă. De asemenea, Comitetul supraveghează punerea în aplicare
a politicilor convenite, fără a aduce atingere atribuţiilor Înaltului Reprezentant. În cadrul
prezentului capitol, Comitetul Politic şi de Securitate exercită, sub autoritatea Consiliului şi a
Înaltului Reprezentant, controlul politic şi conducerea strategică a operaţiilor de gestionare a
crizelor prevăzute la articolul 43 [(1) Misiunile prevăzute la articolul 42 alineatul (1) sunt
misiuni în afara Uniunii pentru a asigura menţinerea păcii, prevenirea conflictelor şi întărirea
securităţii internaţionale, în conformitate cu principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, în
cadrul cărora Uniunea poate recurge la mijloace civile şi militare, includ acţiunile comune în
materie de dezarmare, misiunile umanitare şi de evacuare, misiunile de consiliere şi de asistenţă
în probleme militare, misiunile de prevenire a conflictelor şi de menţinere a păcii, misiunile
forţelor de luptă pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiunile de restabilire a păcii şi operaţiile
de stabilizare după încetarea conflictelor. Toate aceste misiuni pot contribui la combaterea
terorismului, inclusiv prin sprijinul acordat ţărilor terţe în combaterea terorismului pe teritoriul
acestora. (2) Consiliul adoptă decizii privind misiunile prevăzute la alineatul (1), definind
obiectivele şi întinderea acestora, precum şi condiţiile generale de punere în aplicare. Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, sub autoritatea
Consiliului şi în contact strâns şi permanent cu Comitetul Politic şi de Securitate, supraveghează
coordonarea aspectelor civile şi militare ale acestor misiuni.]. Consiliul poate autoriza Comitetul
ca, în vederea unei operaţii de gestionare a crizei şi pe durata acesteia, în conformitate cu cele
stabilite de Consiliu, să ia deciziile corespunzătoare de control politic şi de conducere strategică
a operaţiei.

Comitetul Regiunilor

Organ consultativ creat prin Tratatul de la Maastricht (art. 198A, 198B, 198C), Comitetul
Regiunilor este compus din membri şi supleanţi, reprezentanţi ai colectivităţilor locale şi
regionale din statele membre ale UE.
Legislaţie primară

52
Este reglementat, mai întâi, de art. 300, din Capitolul 3 Organele consultative ale Uniunii, Titlul
I Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea Dispoziţii instituţionale şi financiare a Tratatului
privind funcţionarea Uniunii Europene, care prevede: „(1) Parlamentul European, Consiliul şi
Comisia sunt asistate [...] de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcţii consultative. (3)
Comitetul Regiunilor este format din reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale care sunt
fie titularii unui mandat electoral în cadrul unei autorităţi regionale sau locale, fie răspund din
punct de vedere politic în faţa unei adunări alese. (4) Mandatul membrilor [...] Comitetului
Regiunilor nu este imperativ. Aceştia îşi exercită funcţiile în deplină independenţă, în interesul
general al Uniunii. (5) Normele menţionate la alineatele (2) şi (3) referitoare la natura
compunerii acestor Comitete sunt revizuite periodic de Consiliu, pentru a ţine seama de evoluţia
economică, socială şi demografică a Uniunii. Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă decizii în
acest scop.” Apoi, este reglementat de Secţiunea 2 Comitetul Regiunilor, art. 305-307. Art. 305
(ex-art. 263 al doilea, al treilea şi al patrulea paragraf TCE) (ex-art. 263 al doilea, al treilea şi al
patrulea paragraf TCE) dispune: „Numărul de membri ai Comitetului Regiunilor nu poate depăşi
trei sute cincizeci. Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei, adoptă o decizie
care stabileşte componenţa Comitetului. Membrii Comitetului, precum şi un număr egal de
supleanţi se numesc pentru o perioadă de cinci ani. Mandatul acestora poate fi reînnoit. Consiliul
adoptă lista membrilor şi a supleanţilor stabilită în conformitate cu propunerile fiecărui stat
membru. La încheierea mandatului menţionat la articolul 300 alineatul (3), în temeiul căruia au
fost propuşi, mandatul membrilor Comitetului încetează din oficiu şi aceştia sunt înlocuiţi pentru
restul mandatului respectiv în conformitate cu aceeaşi procedură. Aceştia nu pot fi în acelaşi
timp şi membri ai Parlamentului European.” Conform art. 306 (ex-art. 264 TCE), „Comitetul
Regiunilor îşi desemnează dintre membrii săi preşedintele şi biroul, pentru un mandat de doi ani
şi jumătate. Comitetul îşi stabileşte regulamentul de procedură. Comitetul este convocat de
preşedinte, la cererea Parlamentului European, a Consiliului sau a Comisiei. Acesta se poate
întruni şi din proprie iniţiativă.” Art. 307 (ex-art. 265 TCE) prevede: „Comitetul Regiunilor este
consultat de către Parlamentul European, Consiliu sau Comisie în cazurile prevăzute de tratate şi
în toate celelalte cazuri şi, în special, în care acestea privesc cooperarea transfrontalieră sau în
cazul în care una dintre instituţii consideră oportun acest lucru. În cazul în care consideră
necesar, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia acordă Comitetului un termen pentru ca
acesta să îşi prezinte avizul, termen care nu poate fi mai mic de o lună de la data la care
comunicarea este adresată preşedintelui în acest scop. După expirarea termenului acordat, lipsa
avizului nu împiedică desfăşurarea procedurilor. În cazul în care Comitetul Economic şi Social
este consultat în conformitate cu articolul 304, Comitetul Regiunilor este informat de
Parlamentul European, Consiliu sau de Comisie cu privire la cererea de aviz. În cazul în care
consideră că sunt în joc interese regionale specifice, Comitetul Regiunilor poate emite un aviz în
acest sens. Acesta poate emite un aviz din proprie iniţiativă, în cazurile în care consideră util
acest lucru. Avizul Comitetului, precum şi procesul verbal al dezbaterilor sale se transmit
Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei.”

Comitetul Spaak

Primul moment de referinţă în procesul constituirii CEE l-a constituit Memorandul ţărilor
Beneluxului, elaborat la 20 mai 1952, a cărui idee principală a constituit-o faptul că „integrarea
economică trebuia să preceadă integrarea politică”. Memorandumul a fost supus unei analize
aprofundate şi discutat la Reuniunea de la Messina 1-3 iunie 1955 (la care au luat parte miniştrii
de externe din Italia, Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg). La reuniune a fost

53
desemnat Paul-Henri Spaak - ministru de externe belgian - să elaboreze, cu ajutorul unui Comitet
de delegaţi guvernamentali, un proiect privind posibilităţile de extindere a integrării sectoriale în
domeniul energiei atomice, cât şi pentru a crea o piaţă comună generalizată. Pentru realizarea
acestui obiectiv, s-au organizat la Bruxelles mai multe reuniuni (7) de experţi în perioada iulie
1955-aprilie 1956, sub conducerea lui P.H. Spaak. Au fost examinate căile şi modalităţile
constituirii Pieţei comune, dar şi implicaţiile financiare şi consecinţele acestui „proiect
important”. Negocierile au fost întinse inclusiv asupra implicării economice reduse din partea
Franţei cu piaţa comună (mai mult, în această privinţă Franţa a cerut garanţii fără excluderea, de
asemenea, a împărţirii de către ceilalţi parteneri a răspunderii financiare şi comerciale în legătură
cu teritoriile de peste mări şi ţările asociate ei). Proiectul se justifica sub ambele aspecte, căci, pe
de o parte, în domeniul nuclear era necesară o reglementare aparte datorată specificului său, iar
pe de altă parte, proiectul corespundea nevoii de generalizare a integrării economice şi de
transformare a pieţei comune într-o piaţă internă. Raportul Spaak - prezentat la 21 aprilie 1956 -
a deschis calea negocierilor dintre „cei şase” care s-au finalizat prin semnarea la 25 martie 1957
la Roma, a Tratatelor privind constituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice sau Euratom
(CEEA) şi a Comunităţii Economice Europene (CEE) sau Piaţa comună.

Comitetul ştiinţific şi tehnic Euroatom

Creat prin art. 134 -135 din Tratatul CEEA, este un organ consultativ care funcţionează pe lângă
Comisie şi dispune de un statut propriu având atribuţii specifice: este alcătuit din 41 de membri
numiţi de către Consiliu, după consultarea Comisiei pentru o perioadă de cinci ani, cu
posibilitatea de prelungire a mandatului, preşedintele şi prezidiul fiind aleşi dintre membrii săi.

Comitologie

Modul în care Comisia îşi exercită competenţele de executare care îi sunt conferite de legiuitorul
UE, cu sprijinul comitetelor formate din reprezentanţi ai statelor membre ale UE. Direcţiile
Comisiei înaintează proiectele de acte de punere în aplicare „comitetelor de comitologie”, spre
avizare, acestea asistă Comisia în exercitarea competenţelor sale de executare, exprimându-şi
opinia cu privire la proiectele de acte de punere în aplicare înainte ca acestea să fie adoptate. Ele
sunt formate din reprezentanţi din toate statele membre ale UE şi sunt prezidate de un funcţionar
al Comisiei. Comitetele de comitologie sunt create pe baza regulamentelor, directivelor sau
deciziilor adoptate de legiuitorul UE („actele juridice de bază”) pentru a sprijini Comisia în
exercitarea competenţelor sale de executare. „Actul juridic de bază” defineşte conţinutul şi
domeniul de aplicare a competenţelor de executare şi determină tipul de procedură de
comitologie aplicabil pentru fiecare caz în parte. Fiecare comitet îşi adoptă propriile reguli de
procedură, pe baza Regulamentului de procedură standard (2011/C 206/06) adoptat de Comisie.
Majoritatea comitetelor se reunesc de mai multe ori pe an în clădirile Comisiei (de obicei la
Bruxelles). Înaintea fiecărei reuniuni, Comisia trimite autorităţilor naţionale invitaţia, ordinea de
zi şi proiectul de act de punere în aplicare. După reuniune, Comisia publică în Registrul de
Comitologie rezultatele votului şi procesul-verbal al reuniunii.

Compromisul de la Ioannina

Numele acestui compromis vine de la o întrunire cu caracter informal a miniştrilor de externe,

ţinută în oraşul Ioannina, din Grecia, la 27 martie 1994. Printre hotărârile luate la această

54
întrunire a fost şi decizia Consiliului de Miniştri privitoare la chestiunea concretă a votului cu
majoritate calificată într-o Uniune extinsă, cu 16 membri; decizia a fost apoi modificată în urma
hotărârii Norvegiei de a nu adera. Compromisul la care s-a ajuns stabileşte că, dacă membrii
Consiliului de Miniştri reprezentând între 23 de voturi (vechiul prag al minorităţii de blocaj) şi
26 de voturi (noul prag) îşi exprimă intenţia de a se opune luării unei decizii de către Consiliul de
Miniştri cu majoritate calificată, acesta va face tot ce-i stă în puteri, într-o perioadă de timp
rezonabilă, să ajungă la o soluţie satisfăcătoare care poate fi adoptată cu cel puţin 65 de voturi
din 87. Această înţelegere nu a fost invocată decât rarisim, deoarece, ca o reminescenţă a
Compromisului de la Luxemburg, în derularea procesului comunitar decizional, s-a încetăţenit
practica de căutare a consensului, chiar şi în ipotezele de aplicare a votului majoritar. Tratatul de
la Amsterdam, în art. 205, înscria ideea conform căreia, cu excepţia dispoziţiilor contrare,
deliberările Consiliului vor fi validate dacă sunt aprobate de majoritatea membrilor care îl
compun. Importanţa votului majoritar constă în aceea că el este singurul în măsură să asigure un
acord al ţărilor mari, cele mai importante, fără de care deciziile politice ar fi ineficiente.

Compromisul de la Luxemburg

Mijloc de soluţionare a crizei generate de Franţa, prin practicarea politicii „scaunului gol”,
deoarece aceasta a respins propunerile Comisiei de la Bruxelles în domeniul politicii agricole
comune, având impresia că se pune în discuţie interesul naţional şi că, astfel, Comisia îşi
depăşeşte atribuţiile. În fapt, în spatele acestei politici se ascundea altceva, anume teama Franţei
că odată cu terminarea perioadei de tranziţie de 12 ani, instituită de Tratatul privind Comunitatea
Economică Europeană, votul cu unanimitate din Consiliul de Miniştri va fi înlocuit cu votul cu
majoritate calificată (lucru cu care Franţa nu era de acord). Situaţia era blocată fără nicio ieşire
aparentă, Franţa, absentând de la şedinţele Consiliului, astfel că s-a convocat o Conferinţă
guvernamentală la Luxembourg (18 ianuarie 1966), cu prilejul căreia s-a ajuns la un compromis,
cunoscut sub denumirea de „Compromisul de la Luxembourg”. Cu ocazia acestui compromis, s-a
hotărât că, deşi de la sfârşitul perioadei de tranziţie hotărârile în Consiliu ar urma să se ia cu
majoritate de voturi, totuşi statele sunt de acord ca, în continuare, pentru probleme importante, să
se ia deciziile tot cu unanimitate de voturi. Efectele „Copromisului de la Luxemburg” au fost
eliminate prin adoptarea, în 1986, a Actului Unic European.

Comunitatea Economică Europeană (CEE)

Are la bază Tratatul Comunităţii Economice Europene, semnat la Roma, la 25 martie 1957,
intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, de către Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg. Primul moment de referinţă în procesul constituirii CEE a fost Memorandul ţărilor
Beneluxului, elaborat la 20 mai 1952, a cărui idee principală a constituit-o faptul că „integrarea
economică trebuia să preceadă integrarea politică”. Memorandumul a fost supus unei analize
aprofundate şi discutat la Reuniunea de la Messina din 1-3 iunie 1955, unde a fost desemnat
Paul-Henri Spaak, ministru de externe belgian, să elaboreze un proiect privind posibilităţile de
extindere a integrării sectoriale în domeniul energiei atomice, cât şi pentru a crea o piaţă comună
generalizată.
Tratatul includea, în articolul 2, scopul Comunităţii: „Comunitatea are ca misiune, prin stabilirea
unei pieţe comune şi prin participarea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, de
a promova o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o
expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate crescută, o creştere accelerată a nivelului de viaţă

55
şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte". În vederea realizării acestui scop erau
stabilite (în articolul 3) o serie de politici: 1) eliminarea în relaţiile dintre statele membre a
taxelor vamale precum şi a restricţiilor cantitative la importuri şi exporturi de bunuri, ca şi a
oricăror alte măsuri cu efect echivalent acestor restricţii; 2) stabilirea unor tarife vamale comune
şi a unei politici comerciale comune în relaţiile cu terţe state nemembre ale Comunităţii; 3)
înlăturarea în relaţiile dintre statele membre a obstacolelor în calea liberei circulaţii a
persoanelor, serviciilor şi capitalurilor; 4) adoptarea unei politici comune în domeniul
agriculturii; 5) adoptarea unei politici comune în domeniul transportului; 6) crearea unei politici
comunitare în domeniul concurenţei comerciale; 7) elaborarea de politici coordonate în domeniul
bancar; 8) apropierea legislaţiilor naţionale; 9) constituirea Fondului Social European în vederea
îmbunătăţirii posibilităţilor de angajare a lucrătorilor în Comunitate; 10) crearea unei Bănci
Europene de Investiţii. Patru principii fundamentale stǎteau la baza constituirii pieţei comune: 1)
libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor, capitalurilor; 2) armonizarea progresivă a
politicilor economice ale statelor membre (sau chiar crearea de politici comune în diferite
sectoare); 3) crearea unor tarife vamale comune pentru desfăşurarea comerţului pe teritoriul
Comunităţii şi în relaţiile cu terţe state; 4) stabilirea unei politici comerciale comune pentru
desfăşurarea relaţiilor economice între Comunitate şi terţe state.” O piaţă comună însemna o
piaţă unică inclusă pe teritoriul statelor membre şi care prezenta aceleaşi caracteristici de piaţă
naţională (realizată prin crearea unei uniuni vamale şi o liberă circulaţie a factorilor de producţie
dublată de o protecţie externă printr-un tarif vamal comun). În privinţa organelor Comunităţii,
trebuie subliniată diminuarea caracterului supranaţional, astfel că Înalta Autoritate este înlocuită
cu o Comisie care, deşi reprezenta interesul Comunităţii, şi-a pierdut caracterul dominant
supranaţional. Deci, este vorba nu doar de o schimbare a calificării Înaltei Autorităţi cu o
calificare mai neutră (Comisia), dar şi de un transfer al puterii de decizie de la o instituţie ce
reprezintă interesul Comunităţii, la o instituţie interguvernamentală, anume Consiliul. Consiliul
de Miniştri, Parlamentul şi Curtea de Justiţie îşi menţin caracterul şi atribuţiile, iar sub aspect
bugetar noile Comunităţi depind de contribuţia statelor membre, nemaiavând independenţa de
care dispunea CECO.

Comunitatea Europeană (Comunităţile Europene – CE)

Denumire sub care a fost cunoscut grupul celor trei Comunităţi Europene (CECO, CEE şi
CEEA). Deşi este vorba de trei „Comunităţi Europene”, deoarece acestea au avut toate instituţiile
comune, s-a consacrat denumirea de „Comunitatea Europeană”, anume pentru a marca nivelul de
integrare atins de construcţia europeană.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)

CECO este prima dintre cele trei Comunităţi Europene ce au dus, în timp, la Uniunea
Europeană. Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, semnat la Paris, la 18 aprilie
1951, a intrat în vigoare la 25 iulie 1952, iar ţările semnatare au fost: Franţa, Germania, Italia,
Belgia, Olanda şi Luxemburg. La originea acestei comunităţi a stat ideea propusă de economistul
francez Jean Monnet şi cuprinsă în declaraţia din 9 mai 1950 a ministrului de externe francez
Robert Schuman, care preconiza „punerea producţiilor de cărbune şi oţel franceze şi germane sub
controlul unei Înalte Autorităţi în cadrul unei organizaţii deschise celorlalte state europene”.
Dintre dispoziţiile Tratatului de la Paris, trebuie reţinute: 1) durata Tratatului de 50 de ani -
statele membre nu aveau posibilitatea de a părăsi Comunitatea înainte de expirarea termenului;

56
2) apropierea politicilor ţărilor membre în vederea atingerii scopului propus; 3) Tratatul avea ca
scop crearea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului înlăturând obstacolele puse în calea
schimbului (de exemplu, taxe vamale, contingentări). Conform art. 4 din Tratat erau recunoscute
ca incompatibile cu piaţa comună a cărbunelui şi oţelului şi interzise: 1) taxele la import şi export
ori taxele având efect echivalent şi restricţiile cantitative privind circulaţia produselor; 2)
măsurile şi practicile discriminatorii între producători, între cumpărători şi consumatori, în
special în privinţa preţurilor şi condiţiilor de livrare ori a tarifelor şi condiţiilor de transport,
precum şi măsurile care împiedică libera alegere de către cumpărător a furnizorului; 3) subsidiile
şi ajutoarele acordate de către state ori taxele speciale impuse de state, în orice formă ar fi fost
ele; 4) proiectele restrictive care tindeau spre împărţirea şi exploatarea pieţei.
Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului a constituit următoarele instituţii: 1)
Înalta Autoritate (reglementată de art. 8-15) care să asigure (conform art. 3) îndeplinirea
obiectivelor Comunităţii, sens în care i se conferea (conform art. 14) puterea de a lua, în
concordanţă cu dispoziţiile Tratatului, decizii obligatorii pentru statele membre ale Comunităţii,
precum şi atribuţia de a emite recomandări cu caracter obligatoriu în ce priveşte rezultatele
urmărite; 2) Consiliul de Miniştri, organ interguvernamental care îndeplinea, în principal, funcţia
de armonizare a intereselor naţionale cu cele ale Comunităţii; 3) Adunarea Parlamentară, formată
din parlamentari ai ţărilor membre, ce îndeplinea o funcţie de supraveghere a activităţii Înaltei
Autorităţi, având între prerogativele sale şi revocarea din funcţie a membrilor acesteia; 4)
Comitetul Consultativ, compus din 30 până la 51 de membri desemnaţi de Consiliul Miniştrilor
ce cuprindea reprezentanţi ai industriaşilor, comercianţilor, consumatorilor din sectoarele
reglementate de tratat; 5) Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului avea
competenţa de a judeca litigiile intervenite între statele membre, instituţiile Comunităţii,
respectiv, persoanele fizice şi juridice în procesul aplicării dispoziţiilor comunitare.

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom)

A fost constituită odată cu CEE în scopul dezvoltării cercetării ştiinţifice în domeniul energiei
atomice şi creării unei Pieţe comune a combustibililor nucleari, precum şi în vederea unui control
riguros în industria atomică.
Tratatul CEEA cuprindea dispoziţii relative la folosirea energiei atomice, în exclusivitate, în
scopuri civile, iar dintre direcţiile de acţiune amintim: 1) dezvoltarea cercetării ştiinţifice în
domeniu şi a distribuirii tehnicii de specialitate; 2) stabilirea de norme de securitate comune; 3)
facilitatea investiţiilor în domeniul nuclear; 4) crearea unei pieţe comune pentru materialele şi
echipamentele nucleare, cât şi pentru capitalurile legate de domeniul nuclear. Printre scopurile
creării Comunităţii Europene a Energiei Atomice se numără şi acela de a contribui, „prin
stabilirea condiţiilor necesare formării şi creşterii rapide a industriilor nucleare, la creşterea
nivelului de viaţă în statele membre şi dezvoltarea schimburilor cu alte ţări (art. 1)”. Tratatul
CEEA a fost încheiat pentru o durată de timp nedeterminată, iar din 1967 cele trei Comunităţi
Europene au avut instituţii comune.

Comunitatea Europeană pentru Apărare (CED)

Este soluţia propusă la 24 octombrie 1950 de Primul-ministru francez, René Pleven, ca răspuns
la cererea S.U.A. de reînarmare a Germaniei Federale, cu scopul de a întări apărarea Europei de
Vest împotriva unui eventual atac sovietic. Planul Pleven stătea la baza înfiinţării Comunităţii
Europene de Apărare şi prevedea crearea unei armate europene unice. Războiul din Coreea a fost

57
evenimentul politic care a declanşat discuţiile cu privire la reînarmarea Germaniei,
apărarea NATO nemaifiind capabilă de a garanta siguranţă ţărilor Europei de Vest; pe data de 25
iunie 1950 a izbucnit războiul din Coreea, în care SUA a intervenit pe baza unui mandat ONU,
lucru care nu numai că a accentuat starea de criză dintre Rusia şi SUA (Razboiul rece), ci a dat
naştere şi unor noi pericole militare, căci, aşa cum Coreea de Sud fusese atacată de la nord de
Coreea de Nord, Germania Federală risca să fie atacată de la est de Rusia, după modelul coreean.
Într-o astfel de situaţie, aparatul militar american şi NATO nu puteau face faţă unui eventual atac
sovietic, reînarmarea trupelor germane fiind singura modalitate de a întări apărarea Europei de
Vest. Aceasta dispunea la acel moment de 10 Diviziuni US şi 12 Diviziuni ale statelor membre
europene NATO care nu puteau rezista celor 170 de diviziuni sovietice şi a faptului că SUA nu
mai era singurul stat care deţinea bomba atomică. În această conjunctură, SUA pune pe lista de
discuţii a conferinţei miniştrilor de externe subiectul reînarmării Germaniei. Comisia de apărare
NATO este solicitată să elaboreze şi să prezinte metode prin care Germania să poată aduce un
aport efectiv la apărarea Europei de Vest de un evenual pericol sovietic. Ideea
reînarmării Germaniei a provocat un şoc în Europa, dar mai ales în Franța care, începând
cu 1945, a avut ca prioritate, în politica sa externă, împiedicarea Germaniei Federale să devină o
putere militară. Propunerea americană a trezit în populaţia franceză o adevarată teamă de un nou
atac german, iar obţinerea unei aprobări din partea poporului era imposibilă, cu toate că aportul
militar al Germaniei la apărarea Europei de Vest era esenţial. O soluţie de compromis era
integrarea Germaniei în NATO, fără ca aceasta să deţină conducerea asupra trupelor
sale. Franța nu agrea o astfel de idee deoarece, prin supunerea trupelor germane conducerii
NATO, Germania Federală ieşea astfel de sub controlul francez şi intra sub puterea de influenţă a
Americii. O altă soluţie propusă de Winston Churchill, printr-un discurs extraordinar ţinut
la Londra în martie 1950, consta în crearea unei armate europene care să fie subordonată unui
minister de apărare european. Planul Pleven s-a născut având la bază ideea lansată de Winston
Churchill şi iniţiativa lui Jean Monner, fiind făcut public în faţa Adunării Naţionale Franceze pe
24 octombrie 1950. Principalele puncte ale planului erau: crearea unei armate europene; rolul
ministerului de apărare european era de a pune în aplicare directivele date de un concil alcătuit
din miniştrii ţărilor membre; integrarea trupelor germane în armata europeană avea să aibă loc
după principiul cea mai mică unitate posibilă; ţările membre puteaau să păstreze puterea de
decizie asupra trupelor pe care nu le introduceau în armata europeană. Scopul acestui plan era
integrarea trupelor germane într-o armată europeană, subordonată unui minister de apărare
european, fără să fie necesară o aderare a Gemaniei Federale la NATO - prin aceasta se evita şi
crearea unui Minister de apărare german.
Germania era vizibil discriminată, nefiindu-i permisă existenţa unor unităţi militare mari sub
comandă germană, fiind astfel un partener cu drepturi limitate. SUA, Marea
Britanie şi Italia vedeau în acest plan o manevră a francezilor de a întârzia reînarmarea
Germaniei şi îl considerau ineficient din punct de vedere militar. Planul a fost subiect de
negociere începând cu anul 1950 până în 1952 şi a condus la semnarea Tratatului de creare a
Comunităţii Europene a Apărării. În spatele acestui proiect stătea şi speranţa într-o uniune
politică a Europei. Pe parcursul negocierilor, poziţia Germaniei în cadrul armatei europene se
îmbunătăţise considerabil și, ca urmare, forma finală a planului nu mai corespundea cu planul
propus de Pleven, implicit de Franța, în 1950. Proiectul a fost ratificat în Belgia, Germania,
Luxemburg și Olanda. În Franța a fost retras de pe ordinea de zi a Adunării Naţionale în august
1954 şi nu avea să mai fie introdus vreodată. Transmiterea drepturilor de decizie militară unei

58
autorităţi supranaţionale şi tratarea Germaniei ca partener egal au fost motivele aduse de
Franța pentru a justifica eşuarea ratificarii.

Concurenţa

Dreptul Uniunii privind concurenţa poate fi considerat ca un compromis rezonabil între două
concepţii economice: 1) concepţia liberală, conform căreia legea pieţei impune în mod natural
întreprinderilor un comportament concurenţial şi 2) concepţia dirijistă, conform căreia statul
trebuie să intervină pentru a prescrie, pe cale legislativă, un comportament care să corespundă
anumitor obiective economice şi politice. În mod esenţial, este vorba de a permite
întreprinderilor să exercite o concurenţă liberă, cu condiţia de a nu dăuna altor operatori pe piaţă,
clienţilor, consumatorilor sau intereselor economice în general. Obiectivele dreptului Uniunii
privind concurenţa trebuie evaluate în lumina obiectivelor generale ale Tratatului de la Roma
care, în art. 29, enunţa că acţiunea Comunităţii comportă stabilirea unui regim care să asigure
nedeformarea concurenţei în piaţa comună, astfel că în domeniul comunitar libera concurenţă
are, nu atât o valoare în sine, cât este mai mult un mijloc de realizare a altor obiective economice
sau politice, ca de exemplu: 1) funcţionarea armonioasă a pieţei interioare; 2) politica de
cercetare şi dezvoltare; 3) politica privind consumatorii.
Legislaţie primară
Dreptul Uniunii privind concurenţa îşi are regulile fundamentale în art. 101-109 TFUE,
Secţiunea 1 Reguli aplicabile intreprinderilor, din Capitolul 1 Regulile de concurenţă, Titlul VII
Norme comune privind concurenţa, impozitarea şi armonizarea legislativă, Partea a treia
Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii. Capitolul este împărţit în două secţiuni: Normele
aplicabile întreprinderilor şi Ajutoarele acordate de state, dar este evident că regulile aplicabile
întreprinderilor privesc, în aceeaşi măsură, comportamentul statelor pe piaţă, ca puteri publice
sau întreprinzători, iar regulile ce se aplică statelor membre privesc şi întreprinderile, cum este
cazul regulilor relative la ajutoarele statului care privesc nu numai acţiunile statelor membre care
acordă ajutoarele, dar şi întreprinderile, ca beneficiare directe ale ajutoarelor. Dreptul
concurenţei se va raporta la o serie de activităţi economice pe care le promovează întreprinderile,
propunându-şi să reprime toate activităţile anticoncurenţiale care pot să afecteze piaţa internă,
libertatea economică şi comercială, comerţul dintre statele membre ale Uniunii Europene (aceste
activităţi pot fi bilaterale sau multilaterale - cazul prevăzut de art. 101 TFUE, unilaterale, cazul
prevăzut de art. 102 TFUE, concentrările organizate; nu sunt excluse nici intervenţia statului sau
a colectivităţilor locale, art. 112-113 TFUE). Dispoziţiile art. 101 TFUE (interdicţia înţelegerilor)
şi art. 102 TFUE (interdicţia abuzului de poziţie dominantă) privesc în exclusivitate practicile
antitrust, cu particularităţile reglementărilor integrării europene; aceste reguli interzic acordurile
între întreprinderi, deciziile de asociere profesională şi practicile concertate, ca şi exploatarea
abuzivă de poziţii dominante, susceptibile să afecteze, direct sau indirect, actual sau potenţial
comerţul între statele membre.

Conferinţa Europeană

Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997 a decis să organizeze o Conferinţă

Europeană care să reunească cele 15 state membre ale UE şi pe cele 13 care au solicitat să adere
la această structură integratoare (zece din Europa Centrală şi de Est, Cipru, Malta şi Turcia).
Prima reuniune a Conferinţei Europene a avut loc la Londra (Marea Britanie), la 12 martie 1998,
la ea participând şefii de stat sau de guverne din 27 de ţări (Turcia a declinat invitaţia), asistaţi de

59
miniştrii lor de Externe, plus preşedinţii Comisiei Europene şi Parlamentului European.
Preşedinţia Conferinţei Europene este asigurată de către statul membru UE care deţine în acel
moment preşedinţia Consiliului UE. Conferinţa Europeană a fost concepută ca un forum
multilateral de consultare politică cu vocaţia de a aborda chestiuni de interes general, de a
dezvolta cooperarea între participanţi în domeniile politicii externe şi de securitate, justiţiei şi
afacerilor interne, ca şi în problemele economice şi de cooperare regională - Conferinţa
europeană de consens privind problema persoanelor fără adăpost, Bruxelles (9-10 decembrie
2010), Conferinţa Europeană despre Planuri de Mobilitate Urbană, Bucureşti (16-17 iunie 2015).

Conferinţă Interguvernamentală (CIG)

Reprezintă negocierile desfăşurate între guvernele Statelor Membre în scopul amendării

Tratatelor. CIG are o mare importanţă pentru integrarea europeană, căci schimbările operate în
structura instituţională şi juridică sau pur şi simplu în conţinutul Tratatelor au fost întotdeauna
rezultatul conferinţelor interguvernamentale. În fapt, fiecare modificare a Tratatelor originare s-a
făcut în urma unei CIG, de exemplu Tratatul de la Amsterdam a fost rezultatul unei astfel de
conferinţe, care a debutat în martie 1996, la Torino, şi s-a încheiat în iunie 1997, la Amsterdam.
Tot prin intermediul unor CIG s-a demarat şi negocierea de aderare a unor state, după cum
evaluarea parţială a rezultatelor acestor negocieri se face pe parcurs în cadrul unor CIG bilaterale
(statele UE - fiecare ţară candidată) la nivelul miniştrilor de externe. Răspunderea politică pentru
CIG aparţine Consiliului de Afaceri Generale; pregătirile pentru conferinţă cad în sarcina unui
grup format din reprezentanţi guvernamentali, câte unul din fiecare stat membru. Un reprezentant
al Comisiei participă la toate întrunirile politice şi pregătitoare. Parlamentul European se implică
intens în lucrarile CIG: doi observatori parlamentari asistă la întrunirile pregătitoare, iar fiecare
întrunire CIG la nivel ministerial este precedată de o discuţie cu Preşedintele Parlamentului.
Organizarea din punct de vedere practic a CIG este sarcina Secretariatului General al Consiliului.
Legislaţie primară
Art. 48 TUE în versiunea consolidată (ex-art. 48 TUE) din Titlul VI Dispoziţii finale stabileşte
posibilitatea convocării în Conferinţe a reprezentanţilor guvernelor statelor membre în scopul
stabilirii, de comun acord, a amendamentelor ce urmează să fie aduse Tratatelor: „(1) Tratatele
pot fi modificate în conformitate cu o procedură de revizuire ordinară. De asemenea, acestea pot
fi modificate în conformitate cu unele proceduri de revizuire simplificate. Procedura de revizuire
ordinară (2) Guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European sau Comisia poate prezenta
Consiliului proiecte de revizuire a tratatelor. Aceste proiecte pot viza, printre altele, fie
extinderea, fie reducerea competenţelor atribuite Uniunii în cadrul tratatelor. Aceste proiecte se
transmit Consiliului European de către Consiliu şi se notifică parlamentelor naţionale. (3) În
cazul în care Consiliul European, după consultarea Parlamentului European şi a Comisiei, adoptă
cu majoritate simplă o decizie favorabilă examinării modificărilor propuse, preşedintele
Consiliului European convoacă o Convenţie compusă din reprezentanţi ai parlamentelor
naţionale, ai şefilor de stat sau de guvern ai statelor membre, ai Parlamentului European şi ai
Comisiei. Banca Centrală Europeană este, de asemenea, consultată în cazul modificărilor
instituţionale în domeniul monetar. Convenţia analizează proiectele de revizuire şi adoptă prin
consens o recomandare adresată Conferinţei reprezentanţilor guvernelor statelor membre
prevăzute la alineatul (4). Consiliul European poate decide cu majoritate simplă, cu aprobarea
Parlamentului European, să nu convoace Convenţia în cazul în care amploarea modificărilor nu o
justifică. În acest ultim caz, Consiliul European stabileşte mandatul pentru Conferinţa
reprezentanţilor guvernelor statelor membre. (4) În vederea adoptării de comun acord a

60
modificărilor care trebuie aduse tratatelor, preşedintele Consiliului convoacă o conferinţă a
reprezentanţilor guvernelor statelor membre. Modificările intră în vigoare după ce au fost
ratificate de toate statele membre în conformitate cu normele lor constituţionale.”

Consiliul European

Instituţie a Uniunii Europene, în practică Consiliul European a apărut ca rod al unei iniţiative
politice a reuniunirii, într-o conferinţă la cel mai înalt nivel, a reprezentanţilor statelor membre şi
ai Uniunii. Consacrarea Consiliului European este realizată de AUE în următorii termeni:
„Consiliul European reuneşte şefii de state sau de guverne ale statelor membre, ca şi preşedintele
Comisiei. Aceştia sunt asistaţi de miniştrii afacerilor externe şi de un membru al Comisiei.
Consiliul European se reuneşte cel puţin de două ori pe an.” Din art. 3 AUE care se referă la
instituţii, la puterile şi competenţele acestora, rezultă că AUE nu a creat o nouă instituţie, din
Consiliul European, ci doar a consacrat juridic existenţa unei reuniuni la cel mai înalt nivel şi
caracterul regulat al dezbaterilor. De fapt, textul AUE nici nu defineşte rolul Consiliului
European. Definirea rolului Consiliului European, ca fiind cel mai înalt forum care se pronunţă
asupra principalelor probleme ce privesc soarta Comunităţilor şi procesul de integrare, ca de
altfel şi propunerea franco-germană de creare a UE, se va realiza prin Declaraţia solemnă de la
Stuttgart asupra Uniunii Europene (actul final al reuniunii „la vârf” din 1983). Din definiţia
amintită rezultă în privința Consiliului European că: reprezintă locul unde principalii conducători
ai statelor membre îşi expun punctele de vedere şi deliberează asupra problemelor de interes
comun, îndeosebi cooperarea politică; reprezintă un forum de accelerare a integrării;
funcţionează ca o instanţă de apel pentru situaţii care nu au putut fi soluţionate de celelalte
organe, îndeosebi de Consiliu. Actele Consiliului European - declaraţii, orientări, directive
generale -, deşi nu sunt obligatorii pentru state, au caracterul unor angajamente politice
importante care ţin, în primul rând, Consiliul şi Comisia să adopte acte proprii cu caracter
obligatoriu, conform competenţelor celor două instituţii.
Legislaţie primară
Tratatul privind Uniunea Europeanǎ, în versiunea sa actualizatǎ, se preocupă de Consilul
European în art. 15 şi art. 18 alin. 1. Art. 15 din Titlul III Dispoziţii privind instituţiile prevede:
„(1) Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi îi defineşte
orientările şi priorităţile politice generale. Acesta nu exercită funcţii legislative. (2) Consiliul
European este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum şi din
preşedintele său şi preşedintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe
şi politica de securitate participă la lucrările Consiliului European. (3) Consiliul European se
întruneşte de două ori pe semestru la convocarea preşedintelui său. Atunci cand ordinea de zi o
impune, membrii Consiliului European pot decide să fie asistaţi fiecare de un ministru şi, în ceea
ce îl priveşte pe preşedintele Comisiei, de un membru al Comisiei. Atunci cand situaţia o
impune, preşedintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European. (4) Consiliul
European se pronunţă prin consens, cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel. (5)
Consiliul European îşi alege preşedintele cu majoritate calificată, pentru o durată de doi ani şi
jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată. În caz de împiedicare sau de culpă
gravă, Consiliul European poate pune capăt mandatului preşedintelui în conformitate cu aceeaşi
procedură. (6) Preşedintele Consiliului European: (a) prezidează şi impulsionează lucrările
Consiliului European; (b) asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European, în
cooperare cu preşedintele Comisiei şi pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale; (c)
acţionează pentru facilitarea coeziunii şi a consensului în cadrul Consiliului European; (d)

61
prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European.
Preşedintele Consiliului European asigură, la nivelul său şi în această calitate, reprezentarea
externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă şi de securitate comună, fără a aduce
atingere atribuţiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate. Preşedintele Consiliului European nu poate exercita un mandat naţional.” Potrivit art.
18 alin. (1), „Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, cu acordul președintelui
Comisiei, numește Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.
Consiliul European poate pune capăt mandatului acestuia în conformitate cu aceeași procedură.”

Consiliul Europei

Organizaţie interguvernamentală fondată în 1949 de către16 state europene în scopul promovării

unităţii şi cooperării pe continent prin apărarea şi întărirea democraţiilor pluraliste şi a drepturilor
omului prin definirea unor soluţii comune în problemele cu care se confruntă societatea
contemporană şi prin accentuarea conştiinţei şi valorilor identităţii culturale europene. Cele zece
state fondatoare ale Consiliului Europei au fost: Marea Britanie, Franţa, Norvegia, Suedia,
Danemarca, Italia, Irlanda, Belgia, Olanda, Luxemburg. Consiliul Europei numără astăzi 47 de
state membre, printre care şi România (care a devenit membru în 1993). Sediul său este la
Strasburg (Franţa). Consiliul Europei nu poate elabora reglementări cu caracter obligatoriu, de
aceea convenţiile şi acordurile europene trebuie ratificate de către statele membre. În scopul
supravegherii modului în care este respectată Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost
instituită Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Consiliul Europei - constituit ca un adevărat
forum al democraţiilor europene, deoarece obiectivele sale vizau realizarea într-un cadru
instituţionalizat a protecţiei valorilor democratice, a libertăţilor individuale, precum şi a regulilor
de drept ce formează baza oricărei democraţii adevărate - este net diferit de Uniunea Europeană
deoarece: 1) este o organizaţie de cooperare, şi nu de integrare; 2) dispune de puteri foarte mici
în raport cu Uniunea Europeană, ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre; 3) are
un scop general politic, cultural şi de apărare a drepturilor omului fără să reprezinte un
mecanism de integrare economică şi politică.

Consiliul Uniunii Europene

Una dintre instituţiile fundamentale ale construcţiei europene, este reprezentantul intereselor
statelor membre. Din articolul 203 TCE care preciza: „Consiliul va fi format dintr-un
reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, abilitat să angajeze guvernul acelui stat
membru”, rezultă că fiecare stat are dreptul doar la un reprezentant; Consiliul se prezintă sub
forma unei instituţii unitare; în funcţie de ordinea de zi a lucrărilor Consiliului, statele pot delega
membri ai guvernului cu atribuţii corespunzătoare problemelor dezbătute; doar persoanele cu
calitatea de membru al guvernului unuia dintre statele membre, pot sta în Consiliu. Cu toate
acestea, „un membru al Consiliului care nu poate participa la o sesiune poate fi reprezentat” (art.
4 Reprezentarea unui membru al Consiliului din Decizia Consiliului din 5 iunie 2000 pentru
adoptarea regulamentului său intern 2000/396/CE). Consiliul se poate manifesta fie ca un
Consiliu general, în sensul că este alcătuit din miniştri de externe ai statelor membre şi dezbate
probleme de politică generală ale Uniunii (de regulă, se reuneşte o dată pe lună), fie ca un
Consiliu specializat, când este format din miniştri de resort pe diferite domenii (agricultură,
finanţe, transporturi etc.) şi abordează problemele pe domenii specializate. Regulamentul intern
al Consiliului include norme privind funcţionarea şi componenţa lui, şi anume: 1) Consiliul se

62
reuneşte la comunicarea preşedintelui său, la iniţiativa acestuia, a unuia dintre membrii săi sau a
Comisiei; 2) preşedinţia este exercitată pe rând, de fiecare stat membru al Consiliului, pe o
durată de şase luni, în ordinea fixată de Comisie, care hotărăşte în unanimitate (art. 203. alin. 2
TUE). Deşi Tratatele i-au conferit Preşedintelui atribuţii mai mult de ordin procedural, realul
statut al Preşedintelui s-a conturat în practică, în principal în domeniul relaţiilor externe ale
Uniunii.
Legislaţie primară
Consiliul are o serie de atribuţii, exprimate de Tratatul privind Uniunea Europeanǎ în urmǎtorii
termeni: art. 16 din Titlul III Dispoziţii privind instituţiile: „(1) Consiliul exercită, împreună cu
Parlamentul European, funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcţii de definire a
politicilor şi de coordonare, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. (2) Consiliul este
compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să
angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă şi să exercite dreptul de vot. (3)
Consiliul hotărăşte cu majoritate calificată, cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel. (4)
Începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată se defineşte ca fiind egală cu cel puţin 55 %
din membrii Consiliului, cuprinzând cel puţin cincisprezece dintre aceştia şi reprezentând state
membre care întrunesc cel puţin 65 % din populaţia Uniunii. Minoritatea de blocare trebuie să
cuprindă cel puţin patru membri ai Consiliului, în caz contrar se consideră a fi întrunită
majoritatea calificată. Celelalte condiţii privind votul cu majoritate calificată sunt stabilite la
articolul 238 alineatul (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. (5) Dispoziţiile
tranzitorii privind definiţia majorităţii calificate care se aplică pană la 31 octombrie 2014,
precum şi cele care se vor aplica în perioada 1 noiembrie 2014-31 martie 2017 sunt prevăzute în
Protocolul privind dispoziţiile tranzitorii. (6) Consiliul se întruneşte în cadrul diferitelor
formaţiuni, lista acestora fiind adoptată în conformitate cu articolul 236 din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene. Consiliul Afaceri Generale asigură coerenţa lucrărilor diferitelor
formaţiuni ale Consiliului. Acesta pregăteşte reuniunile Consiliului European şi urmăreşte
aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu preşedintele Consiliului European
şi cu Comisia.”

Contingente/contingente tarifare

Restricţii cantitative la import sau export, destinate să reglementeze oferta pe Piaţa internă. Pe
lângă contingentele de mărfuri, mai există contingente în materie de devize (în comerţul
exterior), care constau în liberalizarea în cantităţi limitate de devize pentru achiziţionarea unor
mărfuri. Contingentele tarifare se referă la importarea unor mărfuri determinate în cantităţi
limitate, cărora li se aplică un tarif vamal redus sau sunt scutite de vamă. Acest sistem permite
ţărilor UE să-şi procure din statele terţe produsele de care au nevoie, menţinându-şi, în acelaşi
timp, protecţia vamală. Regulamentul (CE) nr. 717/2008 al Consiliului din 17 iulie 2008 privind
instituirea unei proceduri comunitare de administrare a contingentelor cantitative, în Capitolul I
Principii generale de administrare prevede, la art. 1: „(1) Prezentul regulament stabileşte
normele referitoare la administrarea contingentelor cantitative la import sau la export, pe care
Comunitatea le stabileşte în mod autonom sau convenţional. (2) Prezentul regulament nu se
aplică produselor enumerate în anexa I la tratat, nici altor produse atunci când acestea sunt
supuse unui regim comun special de import sau de export care prevede dispoziţii specifice în
domeniul administrării contingentelor.” Conform art. 3, „Comisia publică în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene un aviz de deschidere a contingentelor, precizând metoda aleasă pentru
distribuire, condiţiile de admisibilitate a cererilor de licenţă, termenele limită de prezentare a

63
acestora şi lista autorităţilor naţionale competente cărora acestea trebuie să le fie adresate.
Potrivit art. 4, „ (1) Orice importator sau exportator din Comunitate, indiferent de locul unde
este stabilit în Comunitate, poate depune pentru fiecare contingent sau pentru tranşele acestuia o
cerere unică de licenţă pe lângă autorităţile competente ale unui stat membru la alegere, redactată
în limba sau limbile oficiale ale acestui stat membru. În cazul în care un contingent este limitat la
una sau mai multe regiuni ale Comunităţii, această cerere este depusă la autorităţile competente
ale statului (statelor) membru (membre) din regiunea (regiunile) respectivă (respective).”

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale

Convenţia europeană a drepturilor omului, așa cum este ea denumită în mod frecvent, a fost
elaborată sub egida Consiliului Europei, la Roma și deschisă semnării statelor membre la 4
noiembrie 1950, intrând în vigoare la 3 septembrie 1953. Conveţia include o listă a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale (dreptul la viaţă; interzicerea torturii; interzicerea sclaviei şi muncii
forţate; dreptul la libertate şi siguranţă şi interzicerea condamnării la închisoare pentru datorii;
dreptul la un proces echitabil, nici o pedeapsă în afara celor prescrise de lege; dreptul la
respectarea vieţii private sau familiale; dreptul la domiciliu şi corespondenţă; libertatea de
gândire, a conştiinţei şi religiei; libertatea de expresie; libertatea întrunirilor şi de asociere;
dreptul la căsătorie; dreptul la un recurs efectiv; interzicerea discriminării; dreptul la proprietate,
interdicţia de a exila propriii naţionali; interzicerea torturii şi a pedepselor inumane sau
degradante; interzicerea sclavajului, servituţii, a muncii forţate şi obligatorii). Convenţia a fost
completată cu mai multe Protocoale adiţionale care adaugă noi drepturi: primul Protocol
adiţional la Convenţie - Paris, 20 martie 1952 (protecţia proprietăţii, dreptul la instruire, dreptul
la alegeri libere, aplicare teritorială); Protocolul nr. 4 - Strasbourg, 16 septembrie 1963
(interzicerea privării de libertate pentru datorii, libertatea de circulaţie, interzicerea expulzării
propriilor cetăţeni, interzicerea expulzărilor colective de străini, aplicare teritorială); Protocolul
nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea - Strasbourg, 28 aprilie 1983 (abolirea pedepsei cu
moartea, pedeapsa cu moartea în timp de război, interzicerea derogărilor, interzicerea
rezervelor); Protocolul nr. 7 - Strasbourg, 22 noiembrie 1984 (garanţii procedurale în cazul
expulzărilor de străini, dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, dreptul la
despăgubiri în caz de eroare judiciară, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori,
egalitatea între soţi); Protocolul nr. 12 - Roma, 4 noiembrie 2000 (interzicerea generală a
discriminării); Protocolul nr. 13 - Vilnius, 3 mai 2002 (abolirea pedepsei cu moartea, interzicerea
derogărilor, interzicerea rezervelor, aplicare teritorială). Părţile se angajează să recunoască aceste
drepturi şi libertăţi oricărei persoane aflate în jurisdicţia lor.
Convenţia prevede un mecanism judiciar de garantare internaţională a drepturilor şi libertăţilor
consacrate, alcătuit dintr-o Comisie şi o Curte europeană a drepturilor omului (cu sediul la
Strasbourg) şi un Comitet al miniştrilor din Consiliul Europei. Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi libertăţile fundamentale a fost ratificată de România prin Legea nr. 30/1994
(M.Of. nr. 135 din 31 mai 1994).

Convenţiile de la Lomé

Acorduri multilaterale în materie de comerţ şi ajutoare pentru dezvoltare, încheiate între UE şi 70

de ţări ACP (Africa, Caraibe, Pacific). Convenţiile de la Lomé (după numele capitalei statului
Togo, unde au fost semnate) asociază ţările ACP cu cele ale UE, oferindu-le astfel sprijin
financiar şi o serie de avantaje comerciale privind exporturile lor pe Piaţa comunitară. Aceste

64
convenţii constituie baza politicii de dezvoltare promovată de către UE. Convenţia Lomé I a fost
încheiată în 1975 pentru o durata de cinci ani cu Bahamas, Barbados, Botswana, Ethiopia, Fiji,
Gambia, Ghana, Grenada, Guinea, Guinea-Bissau, Guyana, Jamaica, Lesotho, Liberia, Malawi,
Mauritius, Nigeria, Samoa, Sierra Leone, Sudan, Swaziland, Tonga, Trinidad-Tobago, Zambia
(3,072 miliarde ECU). Au urmat Lomé II (1980) cu Cap Verde, Comore, Djibouti, Dominica,
Kiribati, Papua Noua Guinee, Santa Lucia, Sao Tome, Seychelles, Insulele Solomon, Surinam,
Tuvalu (4,725 miliarde ECU), Lomé III (1985) Angola, Antigua şi Barbuda, Belize, Mozambic,
Republica Dominicană, Sf. Kitts şi Nevis, Sf. Vincent şi Grenadine, Vanuatu, Zimbabwe (7,440
miliarde ECU) şi Lomé IV (1990) cu Guineea Ecuatorială, Haiti (10,8 miliarde ECU). Convenţia
de la Lomé IV revizuită, (1995) cu Eritrea, Namibia, Africa de Sud, (14,625 miliarde ECU),
Acordul de la Cotonou (Acordul a fost semnat la Cotonou, capitala Benin-ului), 2000 cu Insulele
Cook, Insulele Marshall, Statele Federate ale Microneziei, Nauru, Niue, Palau (13,5 miliarde
euro).

Convertibilitate

Sistem legat de emisiunea şi punerea în circulatie a bancnotelor, pe lângă monedele de aur şi

argint, convertibilitatea monetară se defineşte în prezent ca fiind însuşirea legală a unei monede
de a fi schimbată pe o altă monedă fără restricţii în ce priveşte persoana (rezident sau
nerezident), în ce priveşte suma sau scopul schimbului.
Fondul Monetar Internaţional defineşte convertibilitatea monetară valutară ca fiind desfiinţarea
restricţiilor şi discriminărilor privind plăţile şi transferurile internaţionale, evitarea practicilor
valutare discriminatorii. Totodată, Fondul Monetar Internaţional stabileşte o serie
de recomandări pentru ţările care doresc să-şi declare moneda convertibilă: să aibă o economie
care să asigure necesarul intern de mărfuri şi, în acelaşi timp, un export satisfacător, cu o
structură a preţurilor asemănătoare cu cea a pieţei mondiale; să elimine controlul preţurilor
(liberalizarea acestora); să echilibreze balanţa de plăţi; să creeze o rezervă valutară capabilă să
asigure susţinerea cursului de schimb; să stabilească un curs real fundamentat din punct de
vedere economic; să limiteze inflaţiea şi să realizeze stabilitatea monetară.

Cooperare (procedură)

Procedura de cooperare (art. 252 din Tratatul CE) a fost introdusă prin Actul Unic European
(1986). Ea îi conferă Parlamentului European o influenţă mai mare asupra procesului legislativ,
prin intermediul unei a doua lecturi a propunerilor Comisiei. Aplicablitatea acestei proceduri a
fost extinsă prin Tratatul de la Maastricht, în următoarele domenii: transporturi, nediscriminare,
implementarea art. 101 (fondurile Băncii Centrale Europene sau ale băncilor centrale ale statelor
membre), Fondul Social, învăţământul profesional, reţelele trans-europene, coeziunea economică
şi socială, cercetarea, mediul înconjurator, cooperarea pentru dezvoltare, sănătatea şi siguranţa în
muncă (art. 138), Acordul de Politică Socială etc. Tratatul de la Amsterdam a redus
aplicabilitatea procedurii cooperarii în favoarea procedurii de codecizie (art. 251 al Tratatului de
constituire a Comunităţii Europene). Procedura de cooperare porneşte de la o propunere a
Comisiei înaintate Consiliului şi Parlamentului European. La prima lectură, Parlamentul emite
un aviz asupra propunerii Comisiei; Consiliul decide cu majoritate calificată redactarea unei
poziţii comune care este înaintată Parlamentului, împreună cu toate informaţiile şi motivele care
au determinat Consiliul să adopte poziţia comună. Parlamentul examinează poziţia comună la a
doua lectură şi o poate adopta, amenda sau respinge, în decurs de trei luni. Este nevoie de

65
majoritatea absolută în Parlament pentru a amenda sau respinge poziţia comună. Dacă
propunerea este respinsă, este nevoie de votul unanim pentru ca în Consiliu să se acţioneze în
urma celei de-a doua lecturi. Comisia reexaminează, în decurs de o lună, propunerea pe care
Consiliul s-a bazat în elaborarea poziţiei comune şi înainteaza propunerea Consiliului care decide
să includă sau nu amendamentele propuse de Parlament. În termen de trei luni, Consiliul poate
adopta propunerea reexaminată cu majoritate calificată, poate decide să o amendeze prin vot
unanim sau să adopte amendamentele de care Comisia nu a ţinut cont, tot cu vot unanim. În
procedura de cooperare, Consiliul îşi poate exercita dreptul de veto refuzând să îşi dea avizul
asupra amendamentelor propuse de Parlamentul European sau a propunerii amendate de
Comisie, blocând astfel procedura legislativă.

Cooperarea politică Europeană (CPE)

Sistem de cooperare şi decizie, CPE a fost pus în practică în 1970 de către statele membre ale
Comunităţilor Europene în domeniul relaţiilor externe. Astfel, în Raportul Luxemburg din 27
octombrie 1970, Miniştrii de externe ai celor 6 state membre au lansat conceptul EPC definit ca
„necesitate de creare a unui sistem unic de informare reciprocă, de consultare, coordonare şi
concentrare a diplomaţiei statelor suverane” și au stabilit scopurile şi metodele unei cooperări
pragmatice în domeniul politicii externe. Instrumentul de realizare a EPC este cooperarea
comunitară în domeniul politicii externe prin colaborarea continuă dintre ministerele de externe
şi serviciile de externe ale statelor membre, fără a se înfiinţa noi instituţii în acest scop (doar
întâlniri regulate între miniştrii de externe şi Comitetul Politic, sub forma unui grup de
dezbatere) și desemnarea de către fiecare stat a unui oficial din cadrul ministerului de externe
pentru a dezbate împreună cu cei ai altor state (Corespondenţii europeni). Dezvoltată în principal
sub forma unor întâlniri la nivel înalt, CPE a constituit baza pe care Tratatul de la Maastricht a
creat „pilonul” doi al UE, Politica externă şi de securitate comună (PESC).

Cooperare consolidată

Formă de cooperare pe care statele membre o pot stabili în cadrul competenţelor neexclusive ale
Uniunii.
Legislaţie primară
Art. 20 TUE versiunea consolidată (ex-art. 27 A-27 E, 40-40 B şi 43-45 TUE şi ex-art. 11 şi 11
A TCE) din Titlul IV Dispoziţii privind formele de cooperare consolidată prevede: „(1) Statele
membre care doresc să stabilească între ele o formă de cooperare consolidată în cadrul
competenţelor neexclusive ale Uniunii pot recurge la instituţiile acesteia şi îşi pot exercita aceste
competenţe prin aplicarea dispoziţiilor corespunzătoare ale tratatelor, în limitele şi în
conformitate cu procedurile prevăzute la prezentul articol, precum şi la articolele 326-334 din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Formele de cooperare consolidată urmăresc să
favorizeze realizarea obiectivelor Uniunii, să apere interesele acesteia şi să consolideze procesul
său de integrare. Acestea sunt deschise în orice moment tuturor statelor membre, în conformitate
cu articolul 328 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. (2) Decizia care autorizează
o formă de cooperare consolidată se adoptă de Consiliu în ultimă instanţă, atunci cand acesta
stabileşte că obiectivele urmărite prin această cooperare nu pot fi atinse într-un termen rezonabil
de Uniune, în ansamblul său, şi în condiţiile în care cel puţin nouă state membre participă la
aceasta. Consiliul hotărăşte în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 329 din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene. (3) Toţi membrii Consiliului pot participa la dezbateri,

66
dar la vot participă numai membrii Consiliului care reprezintă statele membre participante la o
formă de cooperare consolidată. Modalităţile de vot sunt prevăzute la articolul 330 din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene. (4) Actele adoptate în cadrul unei forme de cooperare
consolidată sunt obligatorii numai pentru statele membre participante. Acestea nu sunt
considerate ca fiind acquis care trebuie acceptat de statele candidate la aderarea la Uniune.”

COST (program)

Prescurtare de la Cooperare Europeană în domeniul cercetării ştiinţifice şi tehnice, COST este

instrumentul European prin care este sprijinită cooperarea ştiinţifică şi tehnică a cercetătorilor
din Europa. COST a fost iniţiat în anul 1971 la Conferinţa Ministerială de la Bruxelles, iar
România a devenit membră în anul 1997, în urma deciziei Conferinţei Ministeriale de la Praga.
Încă de la începutul funcţionării COST, Comisia Europeană a avut un rol aparte în dezvoltarea şi
coordonarea acestui cadru de lucru european. În prezent, structura COST are în componenţă 38
de state membre şi un stat asociat, Israel. Acţiunile COST au ca scop coordonarea la nivel
european a cercetărilor realizate pe plan naţional. Misiunea COST este de a consolida
cooperarea în domeniile cercetării ştiinţifice şi tehnice din Europa prin susţinerea colaborării şi a
interacţiunii cercetătorilor europeni. COST oferă sprijin financiar pentru eforturile de cooperare a
grupurilor ştiinţifice din toată Europa şi de coordonare a acestor reţele de cercetare numite
„Acţiuni”. Fondurile acoperă costurile reţelelor de cercetare, cum ar fi: conferinţe, ateliere de
lucru, seminarii, întâlniri etc.

COREPER

Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi, cunoscut sub denumirea prescurtată de COREPER, este

format din ambasadorii pe care statele membre ale UE i-au acreditat pe lângă instituţiile de la
Bruxelles (şefii Reprezentanţelor Permanente, care au rang de ambasade). Aceştia sunt diplomaţi
de carieră, dar adjuncţii lor provin uneori din ministere tehnice. COREPER este alcătuit din
COREPER I, format din reprezentanţii permanenţi pentru problemele tehnice şi economice, şi
COREPER II, format din reprezentanţii permanenţi pentru problemele de politică - în cadrul
COREPER fiecare stat are un reprezentant permanent cu rang de ambasador şi un reprezentant
adjunct cu rang de ministru plenipotenţiar, ajutaţi de experţi. COREPER este un organ de dialog
şi control politic, dialogul realizându-se în dublu sens, căci, pe de o parte, în cadrul COREPER
reprezentanţii fiecărui stat se fac purtătorii de cuvânt ai interesului statului propriu, încercând să
convingă pe ceilalţi membri de justeţea poziţiei adoptate, iar, pe de altă parte, ei reprezintă pe
lângă autorităţile naţionale poziţia COREPER aducându-le la cunoştinţă conţinutul problemelor
dezbătute, punctele de vedere afirmate, motiv pentru care respectivii reprezentanţi sunt
consideraţi „ochii şi urechile statelor membre”. În orice situaţie, COREPER asigură coerenţa
politicilor şi acţiunilor Uniunii şi respectarea: a) principiului egalităţii, al subsidiarităţii, al
proporţionalităţii şi al motivării actelor; b) normelor care stabilesc competenţele instituţiilor şi
organelor Uniunii; c) dispoziţiilor bugetare; d) normelor procedurale, regulilor de transparenţă şi
de calitate a redactării. În concret, misiunea de a pregăti lucrările Consiliului se realizează prin
faptul că toate punctele înscrise pe ordinea de zi a unei sesiuni a Consiliului fac obiectul unei
examinări prealabile a COREPER. Totodată, COREPER asigură prezentarea adecvată a
dosarelor în Consiliu şi, dacă este cazul, prezintă orientări, opţiuni sau propuneri de soluţionare.
Pentru îndeplinirea anumitor sarcini de pregătire sau de studiu se pot înfiinţa, de către
COREPER ori cu acordul acestuia, comitete sau grupuri de lucru.

67
Legislaţie primară
Art. 240 TFUE (ex-art. 207 TCE) din Titlul I Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea Dispoziţii
instituţionale şi financiare, prevede referitor la COREPER: „(1) Un comitet constituit din
reprezentanţii permanenţi ai guvernelor statelor membre răspunde de pregătirea lucrărilor
Consiliului şi de executarea mandatelor care îi sunt incredinţate de către acesta. Comitetul poate
adopta decizii de procedură în cazurile prevăzute de regulamentul de procedură al Consiliului.
(2) Consiliul este asistat de Secretariatul General, aflat sub autoritatea unui secretar general
numit de Consiliu. Consiliul hotărăşte cu majoritate simplă în privinţa organizării Secretariatului
General. (3) Consiliul hotărăşte cu majoritate simplă în chestiunile de procedură, precum şi în
privinţa adoptării regulamentului său de procedură.”

Criterii de aderare

Calitatea de stat membru al UE se poate obţine după parcurgerea unei proceduri complexe;
odată îndeplinite condiţiile de aderare, ţările candidate trebuie să aplice legislaţia europeană în
toate domeniile. Orice ţară care îndeplineşte condițiile de aderare îşi poate depune candidatura;
cunoscute sub denumirea de „criteriile de la Copenhaga”, acestea includ: existenţa unor instituţii
stabile care să garanteze democraţia, statul de drept, drepturile omului şi respectarea
minorităţilor; să dispună de o economie de Piaţă funcţională capabilă să facă faţă presiunilor
concurenţiale de pe Piaţa UE; să aibă capacitatea de a-şi asuma obligaţiile ce decurg din calitatea
de membru al Uniunii, inclusiv prin subscrierea la obiectivele Uniunii politice, economice şi
monetare - elementul de bază constituindu-l adoptarea şi transpunerea acquis-ului comunitar. La
aceste criterii se adaugă un al patrulea, introdus de Consiliul European de la Madrid, din
decembrie 1995, şi anume capacitatea administraţiei ţărilor candidate de a gestiona calitatea de
membru al Uniunii Europene. O ţară care doreşte să adere la UE înaintează o cerere Consiliului,
iar acesta îi solicită Comisiei Europene să evalueze capacitatea statului candidat de a îndeplini
criteriile de la Copenhaga. Dacă avizul Comisiei este favorabil, Consiliul trebuie să convină
asupra unui mandat de negociere. Ulterior, se deschid negocierile oficiale pentru fiecare capitol
de aderare în parte.

Criterii de convergenţă

Fixate prin Tratatul de la Maastricht, acestea reprezintă condiţiile necesare intrării unui stat în
Uniunea economică şi monetară (UEM) Europeană. O ţară membră a UE nu va putea participa la
UEM decât dacă îndeplineşte simultan următoarele condiţii: să mențină un grad ridicat al
stabilităţii preţurilor; să nu aibă un deficit bugetar excesiv; să nu fi provocat în ultimii doi ani
tensiuni ale ratelor de schimb din cadrul Sistemului Monetar European (SME); nivelul
dobânzilor la împrumuturile pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de 2% media din ţările
ce prezintă cel mai înalt grad de stabilitate a preţurilor. Pe baza îndeplinirii acestor criterii stricte,
au fost selectate cele 11 ţări membre ale UE care au intrat în faza a treia a UEM ce presupunea
introducerea monedei unice Euro.

Curtea de Conturi a UE

Înfiinţată la 22 iulie 1975, dar fără a fi din punct de vedere strict juridic o Instituţie comunitară
până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, Curtea de Conturi are ca principal rol de
a controla dacă veniturile şi cheltuielile din bugetul comunitar au fost legal obţinute şi utilizate şi

68
dacă managementul financiar al Uniunii Europene a corespuns programului stabilit la începutul
anului pentru care se efectuează controlul.
Legislaţie primară
Art. 285 TFUE (ex-art. 246 TCE) din Secţiunea 7 Curtea de conturi, Titlul I Dispoziţii
instituţionale, Partea a şasea Dispoziţii instituţionale şi financiare, prevede: „Curtea de Conturi
asigură controlul conturilor Uniunii. Curtea de Conturi este formată din câte un resortisant din
fiecare stat membru. Membrii săi îşi exercită funcţiile în deplină independenţă, în interesul
general al Uniunii.” Art. 286 (ex-art. 247 TCE) dispune: „(1) Membrii Curţii de Conturi sunt
aleşi dintre personalităţile care fac parte ori au făcut parte, în statul lor, din instituţiile de control
financiar extern sau care au o calificare deosebită pentru această funcţie. Aceştia trebuie să
prezinte toate garanţiile de independenţă. (2) Membrii Curţii de Conturi se numesc pentru o
perioadă şase ani. Consiliul, după consultarea Parlamentului European, adoptă lista membrilor
stabilită în conformitate cu propunerile făcute de fiecare stat membru. Mandatul membrilor
Curţii de Conturi poate fi reînnoit. Membrii Curţii de Conturi desemnează dintre ei pe
preşedintele Curţii de Conturi, pentru o perioadă de trei ani. Mandatul acestuia poate fi reînnoit.
(3) În îndeplinirea îndatoririlor lor, membrii Curţii de Conturi nu solicită şi nici nu acceptă
instrucţiuni de la nici un guvern şi de la nici un alt organism. Aceştia se abţin de la orice act
incompatibil cu funcţiile lor. (4) Pe durata mandatului lor, membrii Curţii de Conturi nu pot
exercita nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu. La instalarea în funcţie, aceştia se
angajează solemn să respecte, pe durata mandatului şi după încetarea acestuia, obligaţiile impuse
de mandat şi, în special, obligaţia de onestitate şi prudenţă în a accepta, după încheierea
mandatului, anumite funcţii sau avantaje.” Conform art. 287 (ex-art. 248 TCE), „(1) Curtea de
Conturi verifică totalitatea conturilor de venituri şi cheltuieli ale Uniunii. De asemenea, aceasta
verifică totalitatea conturilor de venituri şi cheltuieli ale oricărui organ, oficiu sau agenţie
înfiinţată de Uniune, în măsura în care actul constitutiv nu exclude acest control. Curtea de
Conturi prezintă Parlamentului European şi Consiliului o declaraţie de asigurare referitoare la
veridicitatea conturilor, precum şi la legalitatea operaţiunilor şi înregistrarea acestora în conturi,
declaraţie care se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Declaraţia poate fi completată
cu aprecieri specifice pentru fiecare domeniu major de activitate a Uniunii. (2) Curtea de Conturi
examinează legalitatea şi corectitudinea veniturilor şi cheltuielilor şi asigură buna gestiune
financiară. În acest context, Curtea de Conturi semnalează îndeosebi orice neregulă. Controlul
veniturilor se efectuează pe baza veniturilor de realizat şi a celor realizate efectiv de Uniune.
Controlul cheltuielilor se efectuează pe baza angajamentelor, precum şi a plăţilor. Aceste
controale pot fi efectuate înainte de încheierea conturilor exerciţiului bugetar avut în vedere. (3)
Controlul se efectuează asupra actelor justificative şi, dacă este cazul, la faţa locului, la celelalte
instituţii ale Uniunii, în sediile oricărui organ, oficiu sau agenţie care administrează venituri sau
cheltuieli făcute în numele Uniunii şi în statele membre, inclusiv în imobilele oricărei persoane
fizice sau juridice care beneficiază de vărsăminte provenite de la buget. În statele membre,
controlul se efectuează în colaborare cu instituţiile naţionale de control sau, în cazul în care
acestea nu dispun de competenţele necesare, cu serviciile naţionale competente. (4) Curtea de
Conturi întocmeşte un raport anual după încheierea fiecărui exerciţiu financiar. Acest raport se
transmite celorlalte instituţii ale Uniunii şi se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
împreună cu răspunsurile formulate de aceste instituţii la observaţiile Curţii de Conturi. În plus,
Curtea de Conturi îşi poate prezenta în orice moment observaţiile, în special sub forma unor
rapoarte speciale cu privire la chestiuni specifice şi poate emite avize la cererea uneia dintre
celelalte instituţii ale Uniunii. Curtea de Conturi adoptă rapoarte anuale, rapoarte speciale sau

69
avize cu majoritatea membrilor care o compun. Cu toate acestea, în vederea adoptării unor
categorii de rapoarte sau de avize, aceasta îşi poate înfiinţa camere interne, în condiţiile
prevăzute de regulamentul său de procedură. Aceasta sprijină Parlamentul European şi Consiliul
în exercitarea funcţiei lor de control al execuţiei bugetare. Curtea de Conturi îşi stabileşte
regulamentul de procedură. Acest regulament se aprobă de către Consiliu.”

Curtea de Justiţie a UE (CJUE)

După fuziunea din 1957, o singură Curte de Justiţie reprezintă interesele dreptului la nivelul
structurii instituţionale a Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a UE (CJUE). Cele trei tratate
constitutive şi Protocoalele privind statutul Curţii au stabilit constituirea, funcţionarea şi
atribuţiile sale. Actul Unic European a adăugat Curţii de Justiţie un al doilea organ jurisdicţional,
Tribunalul de primă instanţă care îndeplinea, alături de Curte, aceeaşi misiune şi reprezenta
acelaşi interes (conform art. 220 din AUE, Curtea de Justiţie şi Tribunalul de primă instanţă
asigură, în cadrul competenţei lor, respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor
constitutive).
Legislaţie primară
Art. 19 TUE versiunea consolidată, din Titlul III Dispoziţii privind instituţiile, dispune: „(1)
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunale
specializate. Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor. Statele
membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecţie jurisdicţională efectivă în
domeniile reglementate de dreptul Uniunii. (2) Curtea de Justiţie este compusă din câte un
judecător pentru fiecare stat membru. Aceasta este asistată de avocaţi generali. Tribunalul
cuprinde cel puţin un judecător din fiecare stat membru. Judecătorii şi avocaţii generali ai Curţii
de Justiţie, precum şi judecătorii Tribunalului sunt aleşi dintre personalităţile care prezintă toate
garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile prevăzute la articolele 253 şi 254 din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Aceştia sunt numiţi de comun acord de către
guvernele statelor membre pentru şase ani. Judecătorii şi avocaţii generali care îşi încheie
mandatul pot fi numiţi din nou. (3) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene hotărăşte în
conformitate cu tratatele: (a) cu privire la acţiunile introduse de un stat membru, de o instituţie
ori de persoane fizice sau juridice; (b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti
naţionale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de
instituţii; (c) în celelalte cazuri prevăzute în tratate.”

70
 D
Davignon (raport)

La 6 ianuarie 1970, Consiliul numeşte un comitet de experţi, prezidat de Pierre Werner, care să
formuleze propuneri privind realizarea uniunii economice şi monetare şi un al doilea comitet de
experţi, prezidat de Etienne Davignon, care să aducă propuneri privind cooperarea politică.
„Raportul miniştrilor de externe ai statelor membre în problema unificării politice”, Raportul
Davignon, a fost adoptat la 27 octombrie 1970 şi includea patru părţi: prima parte cuprindea
consideraţii generale privind uniunea politică europeană care trebuia „să se fondeze pe un
patrimoniu comun de respect al libertăţii şi drepturilor omului şi să adune în cadrul ei statele
democratice dotate cu un parlament ales în mod liber – această Europă unită rămâne scopul
fundamental care trebuie atins cât mai repede posibil prin voinţa politică a popoarelor şi prin
deciziile guvernanţilor lor”. În partea a doua, erau precizate obiectivele - (a) asigurarea unei mai
mari înţelegeri reciproce cu privire la problemele majore ale politicii internaţionale, prin
schimbul de informaţii şi consultări periodice; (b) creşterea solidarităţii pentru o armonizare a
opiniilor, atitudinilor şi acţiunilor comune atunci când apar realizabile şi de dorit) - şi mijloacele
- armonizarea punctelor de vedere şi acţiuni concertate în politica externă, obţinute în urma unor
reuniuni periodice ale miniştrilor de externe pregătite de un comitet permanent de tipul celui care
elaborase Raportul. În partea a treia, miniştrii se angajau să continue acest proces de reflecţie şi
să redacteze un nou raport care să evalueze rezultatele obţinute, iar o dată pe an să prezinte
Parlamentului rezultatele obţinute. Partea a patra prevedea asocierea la acest proces a ţărilor
candidate la aderarea la Comunităţile Europene şi viitoarele întâlniri. Deşi până la AUE (1986)
cooperarea politică (CPE) nu a fost consacrată instituţional, Raportul Davignon are meritul de a
fi pregătit statele membre pentru evoluţia viitoare spre Politica Externă şi de Securitate Comună
(PESC).

Decizie

v. „Dreptul Uniunii Europene”.

Declaraţia de la Petersberg

Numită și Misiunile Petersberg, Declaraţia de la Petersberg (Germania), din 19 iunie 1992, este
un element central în hotărârea de a dezvolta Uniunea Europei Occidentale (UEO) drept
componentă de apărare a Uniunii Europene şi ca mijloc de întărire a pilonului european al
Alianţei Atlantice (NATO). Cele trei părţi ale Declaraţiei definesc liniile directoare ale
dezvoltării viitoare a Uniunii Europei Occidentale (UEO). Statele membre ale Uniunii Europei
Occidentale (UEO) îşi declară disponibilitatea de a pune la dispoziţie unităţi militare din întregul
spectru al forţelor lor armate convenţionale pentru misiuni militare, conduse sub autoritatea
Uniunii Europei Occidentale (UEO). Cu această ocazie au fost definite diferite tipuri de misiuni
militare pe care Uniunea Europei Occidentale (UEO) le-ar putea întreprinde. În plus faţă de
contribuirea la apărarea comunitară în conformitate cu art. 5 din Tratatul de la Washington şi art.
V din Tratatul de la Bruxelles amendat, unităţile militare ale statelor membre ale Uniunii Europei
Occidentale (UEO) pot fi utilizate şi pentru: misiuni umanitare şi de salvare; misiuni de
menţinere a păcii; misiuni ale forţelor de luptă în administrarea crizelor, inclusiv restabilirea
păcii. După intrarea în vigoare a Tratatul de la Amsterdam, aceste „misiuni de la Petesberg” au

71
fost incluse în mod specific în noul art. J7 din Tratatul Uniunii Europene. Protocolul cu privire la
art. J7 din Tratat prevedea că Uniunea Europeană în colaborare cu Uniunea Europei Occidentale
elaborează angajamente vizând ameliorarea cooperării dintre ele, într-un termen de un an de la
intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam. Declaraţia de la Petesberg stabileşte şi că
Uniunea Europei Occidentale (UEO) este pregătită să sprijine, de la caz la caz, şi conform
propriilor sale proceduri, aplicarea eficientă a măsurilor de prevenire a conflictelor şi
administrare a crizelor, inclusiv acţiunile de menţinere a păcii ale Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa (CSCE) (actualmente Organizaţia pentru Cooperare şi Securitate în Europa
- OSCE) sau ale Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite.

Declaraţia de la Stuttgart

„Declaraţia solemnă asupra Uniunii Europene” a fost adoptată de către Consiliul European de la
Stuttgart, din anul 1983, de unde și numele său, şi marchează o etapă importantă în evoluţia
construcţiei comunitare spre realizarea Uniunii Europene de astăzi, deoarece a reflectat dorinţa
liderilor politici din statele membre de a avea o coordonare mai strânsă în domeniul politicii
externe. Prin Declaraţia de la Stuttgart s-a convenit şi cu privire la îmbunătăţirea activităţii
instituţiilor comunitare, la armonizarea legislaţiilor statelor membre, fiind identificate totodată
obiective concrete pentru anii următori în materie de integrare economică.

Declaraţia Schuman

Numită și Planul Schuman, această declarație a stat la baza semnării, la 13 aprilie 1951, la Paris,
a Tratatului privind constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Planul Schuman
răspundea celor două imperative ale momentului: prevenirea izbucnirii unui nou conflict militar
prin punerea sub control comun a industriilor ce stăteau la baza producerii armamentului şi
realizarea integrării economice. Într-adevăr, aşa cum a arătat într-un celebru discurs primul
ministru englez Winston Churchill, discurs rostit la Universitatea din Zürich, la 19 septembrie
1946, rezolvarea problemelor şi viitorul Europei presupunea reconcilierea dintre Franţa şi
Germania; Germania, după recunoaşterea sa prin acordurile semnate la Washington în 1948 şi cu
substanţialul ajutor acordat de SUA, începea să se reorganizeze într-o mare putere, astfel că
pentru statele europene, aflate între cele două puteri militare SUA şi URSS, se punea tot mai
acut problema menţinerii păcii. Franţa trebuia să găsească atât o cale de dezvoltare a industriei şi
de refacere a economiei, cât şi o soluţie care să-i ofere garanţii suplimentare faţă de cele date de
acordurile internaţionale de tip clasic. Soluţia propusă de economistul francez Jean Monnet,
reprezentant de seamă al mişcării federaliste europene şi totodată şef al Organizaţiei naţionale a
planificării din Franţa, şi cuprinsă în declaraţia din 9 mai 1950 a ministrului de externe francez
Robert Schuman preconiza „punerea producţiilor de cărbune şi oţel franceze şi germane sub
controlul unei Înalte Autorităţi în cadrul unei organizaţii deschise celorlalte state europene”.
Principiile pe care se baza Planul Schuman erau: 1) punerea în comun a producţiei a două materii
de bază, strategice: cărbunele şi oţelul; 2) formarea unei pieţe comune pentru statele membre; 3)
construirea Comunităţii ca o solidaritate de fapt inspirată de un pragmatism prudent; 4) acordarea
priorităţii integrării sectoriale în raport cu cea globală şi integrării economice în raport cu cea
politică; 5) realizarea integrării politice ca urmare a solidarităţii de fapt.

72
 Declaraţii comune ale Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei

Declaraţiile comune şi acordurile interinstituţionale ale Parlamentului European, Consiliului UE

şi Comisiei Europene, cunoscute sub numele generic de „declaraţii comune”, constituie o sursă
de drept comunitar derivat rezultat din practica instituţiilor UE şi a statelor sale membre.
Deoarece procedurile originare de decizie nu puteau ţine pasul cu viteza procesului de integrare
europeană (adaptarea lor putându-se face doar prin modificarea Tratatelor), instituţiile
comunitare au trebuit să găsească, de comun acord, precizările şi aranjamentele necesare, dar
care nu figurau în detaliu în Tratate. În acest fel, au apărut declaraţiile comune, ce constituie
convenţii încheiate între principalele trei instituţii ale UE prin care se stabilesc proceduri de
coordonare a competenţelor acestora. Declaraţiile comune reprezintă un instrument de
reglementare şi prevenire a conflictelor instituţionale.

Dialog social

Termen prin care se definesc întâlnirile dintre partenerii sociali la nivel european, dialoguul
social datează de la mijlocul anilor ’80, când au fost organizate primele reuniuni ce au adus la
aceeaşi masă, sub preşedinţia Comisiei Europene, Confederaţia Europeană a Sindicatelor (CES),
Uniunea Confederaţiilor din Industria şi Patronatul din Europa (UNICE) şi Centrul European al
Întreprinderilor Publice (CEEP). În fapt, au existat mai multe comunicări ale Comisiei în acest
sens: Comunicarea Comisiei din 14 decembrie 1993 referitoare la aplicarea Acordului privind
politica socială, prezentată de Comisie Consiliului şi Parlamentului European [COM(93)
600 final]; Comunicarea Comisiei din 18 septembrie 1996 privind dezvoltarea dialogului social
la nivel comunitar [COM(96) 448 final]; Comunicarea Comisiei din 20 mai 1998 privind
adaptarea şi promovarea dialogului social la nivel comunitar [COM(98) 322 final].
În Comunicarea Comisiei din 26 iunie 2002, intitulată „Dialogul social european, o forţă pentru
inovare şi schimbare” [COM(2002) 341 final] se precizează dorinţa Comisiei de a
consolida consultarea partenerilor sociali cu ocazia elaborării legislaţiei europene. În fapt,
consultarea acestora este obligatorie în domeniul ocupării forţei de muncă şi al politicii sociale,
fiind însă facultativă în ceea ce priveşte chestiunile sectoriale şi transpunerea legislaţiei europene
la nivel naţional. Comisia doreşte să poată extinde aceste consultări la toate iniţiativele
legislative cu implicaţii sociale. În plus, eficacitatea dialogului social este legată
de reprezentativitatea partenerilor sociali la nivel european; astfel, Comisia încurajează acţiunile
de cooperare între organizaţiile naţionale şi îmbunătăţirea guvernanţei lor interne. Partenerii
sociali sunt încurajaţi să extindă şi să consolideze dialogul social prin creşterea numărului de
acorduri convenite şi destinate a fi integrate în dreptul european, precum şi prin dezvoltarea
proceselor de dialog sectorial şi interprofesional. În plus, Comisia doreşte să
sporească vizibilitatea rezultatelor dialogului social european; astfel, aceasta trebuie să
organizeze reuniuni la nivelul UE şi în statele membre, dar şi să difuzeze informaţii prin
publicarea de rapoarte regulate şi crearea unui site internet specific. În sfârşit, UE susţine
îmbunătăţirea dialogului social la toate nivelurile de guvernanţă; astfel, Comisia propune,
îndeosebi, îmbunătăţirea formării partenerilor sociali europeni şi a reprezentanţilor
administraţiilor naţionale, promovarea dialogului social la nivel local şi responsabilitatea socială
a întreprinderilor.

73
 Directiva

v. „Dreptul Uniunii Europene”.

Dreptul european social

Ramură a dreptului Uniunii Europene care s-a dezvoltat odată cu dimensiunea socială a UE,
Dreptul european social a devenit astăzi o prioritate.
Legislaţie primară
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene acordă acestei politici Titlul X Politica socială,
din Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii. Astfel, conform art. 151 TFUE (ex-
art. 136 TCE), „Uniunea şi statele membre, conştiente de drepturile sociale fundamentale precum
cele enunţate în Carta socială europeană semnată la Torino la 18 octombrie 1961 şi în Carta
comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor adoptată în 1989, au ca obiective
promovarea ocupării forţei de muncă, îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi de muncă, permiţând
armonizarea acestora în condiţii de progres, o protecţie socială adecvată, dialogul social,
dezvoltarea resurselor umane care să permită un nivel ridicat şi durabil al ocupării forţei de
muncă şi combaterea excluziunii.” Art. 153 TFUE (ex-art. 137 TCE) adaugă: „(1) În vederea
realizării obiectivelor menţionate la articolul 151, Uniunea susţine şi completează acţiunea
statelor membre în domeniile următoare: (a) îmbunătăţirea, în special, a mediului de muncă,
pentru a proteja sănătatea şi securitatea lucrătorilor; (b) condiţiile de muncă; (c) securitatea
socială şi protecţia socială a lucrătorilor; (d) protecţia lucrătorilor în caz de reziliere a
contractului de muncă; (e) informarea şi consultarea lucrătorilor; (f) reprezentarea şi apărarea
colectivă a intereselor lucrătorilor şi angajatorilor, inclusiv administrarea comună, sub rezerva
alineatului (5); (g) condiţiile de muncă pentru resortisanţii din ţările terţe care sunt rezidenţi
legali pe teritoriul Uniunii; (h) integrarea persoanelor excluse de pe piaţa forţei de muncă, fără a
aduce atingere articolului 166; (i) egalitatea dintre bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte şansele pe
piaţa forţei de muncă şi tratamentul la locul de muncă; (j) lupta împotriva marginalizării sociale;
(k) modernizarea sistemelor de protecţie socială, fără a aduce atingere literei (c).”

Dreptul Uniunii Europene

Ansamblul normelor (de drept internaţional – Tratate) care au constituit cele trei Comunităţi
(CECO, CEE, CEEA) şi al normelor emise de instituţiile acestora. Instituind o Comunitate
Europeană pe durată nedeterminată, dotată cu instituţii proprii, cu personalitate juridică, cu
capacitate juridică şi cu puteri reale izvorâte dintr-o limitare de competenţe sau dintr-un transfer
de atribuţii ale statelor membre către Comunităţi, acestea şi-au limitat drepturile lor suverane
creând un drept special, aplicabil cetăţenilor proprii şi lor însele; acest drept propriu se numeşte
„Drept comunitar”, iar după Tratatul de la Lisabona, el constituie Dreptul Uniunii europene (art.
1 TUE versiunea consolidată [ex-art. 1 TUE] din Titlu I Dispoziţii comune: „Uniunea se
substituie Comunităţii Europene şi îi succede acesteia”). Este ceea ce se afirmă şi în Hotărârea
Curţii din 5 februarie 1963, dată în cauza 26/62 între Societatea N. V. Algemene Transport en
Expeditie Onderneming van Gend & Loos, şi Nederlandse Administratie der belastingen
(administraţia fiscală olandeză): „Comunitatea constituie o nouă ordine juridică de drept
internaţional, în favoarea căreia statele şi-au limitat drepturile suverane, chiar dacă într-un număr

74
limitat de domenii, şi ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci şi resortisanţii
acestora.”
Prin trăsăturile generale care o particularizează - este o ordine de drept internă şi o ordine de
drept integrată în sistemul juridic al statelor membre, ordinea de drept europeană se deosebeşte
în chip fundamental de ordinea de drept internaţională care se bazează pe relaţiile dintre state şi
cooperarea acestora. Ordinea de drept europeană, întocmai ca orice ordine de drept intern, rezultă
din diferenţierea normelor în raport de izvorul lor formal şi din ierarhizarea normelor în raport de
autoritatea ce le-a fost conferită, dreptul european putându-se împărţi în patru categorii: dreptul
originar, dreptul derivat, dreptul complementar şi dreptul jurisprudenţial.
Dreptul originar este alcătuit din ansamblul actelor internaţionale care privesc constituirea şi
modificarea Comunităţilor Europene, dintre care amintim: 1) Tratatele constitutive: Tratatul de la
Paris din 18 aprilie 1951 (intrat în vigoare în 1953) prin care s-a înfiinţat Comunitatea Europeană
a Cărbunelui şi Oţelului; Tratatul de la Roma din 1957 (intrat în vigoare în 1958) prin care s-a
înfiinţat Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice; 2)
Tratatele şi acordurile de modificare sau adaptare a tratatelor constitutive: Convenţia privind
unele instituţii comune (prima fuziune) - 25 martie 1957; 3) Tratatul de la Bruxelles privind
instituirea unui Consiliu şi a unei Comisii unice – semnat la Bruxelles pe 8 aprilie 1965 și intrat
în vigoare pe 1 iulie 1967; 4) Decizia şi Tratatul de la Luxemburg privind modificarea unor
dispoziţii financiare şi bugetare - 21-22 martie 1970; 5) Tratatul şi actul de aderare privind
Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie din 22 ianuarie 1972; 6) Tratatul de la Bruxelles privind
modificarea unor dispoziţii bugetare - 22 iulie 1975; 7) Decizia şi Actul privind alegerile
universale şi directe pentru Parlamentul European - 20 septembrie 1976; 8) Tratatul şi Actul de
aderare privind Grecia - 28 mai 1979; 9) Tratatul de la Bruxelles privind Groenlanda - 13 martie
1984; 10) Tratatul şi actul de aderare privind Spania şi Portugalia - 12 iunie 1985; 11) Actul unic
European - 1 iulie 1987; 12) Tratatul de la Maastricht - 1 noiembrie 1993; 13) Tratatul de la
Amsterdam - 17 iunie 1997; 14) Tratatul de la Nisa - 26 februarie 2001; Versiunile consolidate
ale Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene,
precum şi a protocoalelor şi a anexelor la acestea, astfel cum au fost modificate prin Tratatul de
la Lisabona semnat, la 13 decembrie 2007, la Lisabona;16) Protocoale, convenţii şi tabele anexă
la diferitele tratate pe care Curtea de Justiţie le-a considerat ca având aceeaşi forţă obligatorie ca
şi actele de bază pe care le însoţeşte şi completează. Aceste trei categorii de acte internaţionale
formează un tot unitar - ce se prezintă sub forma unui ansamblu de tratate încheiate şi ratificate
de statele membre după toate regulile dreptului internaţional - dreptul primar, care au o forţă
juridică superioară în raport cu celelalte norme. Sau, cum s-a afirmat în literatura juridică, toate
actele menţionate pot fi socotite ca un adevărat „corpus” constituţional, având prioritate asupra
altor acte de nivel inferior şi beneficiind de o prezumţie absolută de legalitate.
Dreptul derivat se numeşte astfel pentru că derivă, îşi extrage existenţa din dreptul originar,
adică este alcătuit din acte unilaterale ale Instituţiilor, acte emise în şi pentru aplicarea tratatelor.
În ierarhizarea lor, în funcţie de caracterul general şi obligatoriu, actele ce alcătuiesc dreptul
derivat se împart în: regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize. Regulamentele
interioare, regulamentele de procedură, rezoluţiile, comunicatele, declaraţiile comune reprezintă
acte nereglementate de tratate şi sunt mai mult rezultat al practicii, al nevoii de reglementare
internă a activităţii organelor de bază sau de consemnare a unor atitudini comune ale statelor
membre sau ale membrilor instituţiilor. Rezoluţiile, comunicatele, declaraţiile comune, pentru că
sunt mai mult acte cu caracter politic, nu au forţă obligatorie.

75
Dreptul complementar este ansamblul actelor convenţionale care privesc Uniunea, printre care se
numără şi hotărârile luate de reprezentanţii statelor membre reuniţi în Consiliu European şi
acordurile încheiate de Uniune cu statele terţe şi cu organismele internaţionale (de exemplu:
acordurile de asociere la Uniune a unor state sau grupuri de state terţe, acordurile comerciale,
vamale, de cercetare, protecţia mediului etc.).
Dreptul jurisprudenţial, jurisprudenţa Curţii de Justiţie, este un veritabil izvor de drept în
sistemul de drept al Uniunii Europene. În general, jurisprudenţa nu este considerată sursă de
drept, soluţiile fiind date în aplicarea normelor de drept scris al Uniunii. Cu privire însă la
precizarea principiilor generale şi a drepturilor fundamentale, statuările Curţii de Justiţie sunt
izvoare de drept nemijlocit. Curtea de Justiţie are şi importanta misiune de a interpreta
dispoziţiile tratatelor şi de a preciza în raport de ansamblul normelor Uniunii Europene
principiile generale şi drepturile fundamentale ce guvernează acest sistem de drept. În activitatea
sa, Curtea de Justiţie a realizat şi acoperirea lacunelor dreptului construcţiei europene, situaţie ce
se datorează împrejurării că tratatele au fost preocupate îndeosebi de elaborarea unor
reglementări economice, acordând mai puţină atenţie principiilor şi regulilor de drept.
Dreptul instituţional al Uniunii Europene este dreptul administrativ al instituţiilor UE ce
reglementează funcţionarea acestora, relaţiile dintre ele, procedurile de decizie şi raporturile
instituţiilor cu statele UE.

Dreptul Uniunii Europene al mediului

În urma Conferinţei Naţiunilor Unite cu privire la mediul înconjurător de la Stockholm, 5-12

iunie 1972, şi pe baza principiilor comune adoptate în vederea îmbunătăţirii mediului,
Comunitatea Economică Europenă a adoptat un număr de şapte programe de acţiune în domeniul
mediului, stabilind principiile comunitare, în materie, pentru viitor. Primul (1973-1977) şi cel de-
al doilea (1977-1983) program de acţiune (PAM) în domeniul mediului au formulat principii
care au fost reluate şi dezvoltate în celelalte programe: „prevenirea este mai bună decât
remedierea”; evaluarea impactului asupra mediului, ar trebui luată în considerare din stadiul
incipient al procesului de luare a deciziilor; evitarea exploatării naturii prin mijloace care
provoacă distrugeri semnificative ale echilibrului ecologic; cunoştinţele ştiinţifice trebuie
îmbunătăţite pentru a permite luarea de măsuri adecvate; principiul „poluatorul plăteşte” - cel
care poluează trebuie să suporte costul prevenirii şi refacerii mediului, în urma pagubelor aduse
acestuia; activităţile dintr-un stat membru nu trebuie să producă deteriorări ale mediului în alte
state; politica de mediu în ţările membre trebuie să ia în considerare interesele ţărilor în curs de
dezvoltare; Comunitatea Economică Europeană şi statele membre trebuie să promoveze protecţia
mediului la nivel internaţional prin intermediul organizaţiilor internaţionale; protecţia mediului
este o responsabilitate a tuturor, motiv pentru care este necesară educaţia publicului; principiul
subsidiarităţii - măsurile de protecţie trebuie luate la cel mai potrivit nivel, având în vedere tipul
de poluare, acţiunea necesară şi zona geografică ce trebuie protejată; programele naţionale, în
domeniul mediului, trebuie coordonate în baza unor concepte comune, pe termen lung, iar
politicile naţionale ar trebui armonizate în cadrul Comunităţii. Adoptat în 1983, cel de-al treilea
program de acţiune (1983-1987) în domeniul mediului pune, din nou, accentul pe prevenirea
poluării şi consideră că protecţia mediului ar trebui să includă planificarea utilizării terenurilor şi
integrarea preocupărilor de mediu în alte politici ale Comunităţii. Obiectivul integrării protecţiei
mediului, în toate celelalte politici ale Comunităţii este prevăzut şi în cel de-al patrulea program
de acţiune în domeniul mediului (1987-1992) care subliniază patru domenii de activitate:
implementarea efectivă a legislaţiei, reglementarea studiului asupra impactului produs asupra

76
mediului de către toate substanţele şi sursele de poluare, creşterea accesului publicului la
informaţie şi la diseminarea acesteia, crearea de noi locuri de muncă. În plus, cooperarea
internaţională în domeniul mediului şi în special ajutorul ce trebuie acordat ţărilor în curs de
dezvoltare constituie, conform programului, un mijloc de a surmonta dificultăţile în materie. Al
cincilea program de acţiune (1992-2000) care se distinge de cele anterioare şi prin obiectivul
prioritar, anume dezvoltarea durabilă, lucru care rezultă din însuşi titlul programului Către o
dezvoltare durabilă, este bazat pe o abordare duală deoarece, pe de o parte, prevede standarde
foarte înalte în domeniul mediului reglementând aproape toate emisiile poluante, deşeuri etc., iar
pe de altă parte prevede stimulente pentru industrie, care au ca obiectiv îmbunătăţirea continuă a
performanţei prin introducerea de procese, produse noi, nepoluante. Al şaselea program
comunitar de acţiune pentru mediu, Mediul 2010, viitorul nostru, alegerea noastră, a fost stabilit
prin Decizia nr. 1600/2002/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 iulie 2002 și
pune pe picior de egalitate creşterea economică, dezvoltarea socială echilibrată şi utilizarea
prudentă a resurselor naturale în realizarea unei dezvoltări durabile, în următorii termeni:
„utilizarea prudentă a resurselor naturale şi protejarea ecosistemului global, împreună cu
prosperitatea economică şi cu o dezvoltare socială echilibrată sunt condiţii necesare unei
dezvoltări durabile”. Al şaptelea program de acţiune pentru mediu, Un mediu mai bun pentru o
viaţă mai bună, are la bază o serie de iniţiative strategice în domeniu, cum ar fi Foaia de parcurs
privind eficienţa utilizării resurselor, Strategia în domeniul biodiversităţii pentru 2020 şi Foaia
de parcurs pentru trecerea la o economie cu emisii scăzute de carbon, şi urmăreşte, în principal
trei priorităţi: implementare şi consolidare, integrare, precum și dimensiunea internaţională. În ce
priveşte implementarea, pornind de la constatarea că aplicarea acquis-lui în domeniul mediului
este în continuare insuficientă, se consideră că aplicarea şi executarea deplină, la toate nivelurile,
a normelor ce ţin de schimbările climatice, biodiversitate, resurse, mediu şi sănătate sunt
hotărâtoare. Integrarea aspectelor legate de mediu în alte politici sectoriale relevante, în special
agricultura, pescuitul, politica de coeziune, transporturile, industria, energia, comerţul, ocuparea
forţei de muncă şi cercetarea, ar trebui să fie o prioritate esenţială, motiv pentru care Comisia
trebuie să dezvolte indicatori care să permită măsurarea gradului de îmbunătăţire a integrării.
Dimensiunea internaţională ţine de obiectivul declarat al integrării aspectelor de mediu în
ansamblul relaţiilor externe ale Uniunii Europene, în special în ajutorul pentru dezvoltare şi
acordurile comerciale, Uniunea Europeană urmând a sprijini activitatea ONU în vederea creării
unui sistem de contabilitate de mediu armonizat la nivel mondial.
Legislaţie primară
Atât TUE, cât şi TFUE includ norme referitoare la mediu. Astfel, de ex. TUE, în Titlul I
Dispoziţii comune, prevede: art. 3 alin. 3 „Uniunea instituie o piaţă internă. Aceasta acţionează
pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creştere economică echilibrată şi pe
stabilitatea preţurilor, pe o economie socială de piaţă cu grad ridicat de competitivitate, care tinde
spre ocuparea deplină a forţei de muncă şi spre progres social, precum şi pe un nivel înalt de
protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului.” La rândul său, TFUE, pe lângă normele din
Titlul XX Mediul din Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii cuprinde o serie de
alte norme ce subliniază importanţa acordată mediului. Astfel, art. 11 TFUE din Titlul II
Dispoziţii de aplicare generală, Partea întâi Principiile stabileşte că „Cerinţele de protecţie a
mediului trebuie integrate în definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor Uniunii, în
special pentru promovarea dezvoltării durabile”. În cadrul fiecărei politici, vom regăsi norme
referitoare la mediu.

77
 Dreptul Uniunii privind asigurările

Impus de necesitatea unei funcţionări corecte a Pieţei Interne, s-a conturat prin adoptarea de
către Consiliu a unor directive privind accesul liber la activitatea de prestări-servicii în domeniul
asigurărilor, cu precădere a asigurărilor pe viaţă, în 1973, 1988 şi 1992.

Dreptul Uniunii privind consumatorii

ramură a Dreptului Uniunii Europene care s-a clădit greu, politica privind protecţia
consumatorului fiind denumită „cenuşăreasa” construcţiei comunitare, deoarece nu numai că nu
a fost menţionată în Tratatul de la Roma, dar mulţi ani şi multe demersuri ale organizaţiilor
consumatorilor (susţinute la Parlamentul European) au fost necesari/necesare pentru a se ajunge
la măsuri efective care să garanteze că problemele consumatorilor vor fi luate în considerare în
mod permanent. Momentul de răscruce l-a constituit reuniunea la vârf a CE de la Paris, din 1972,
când şefii de state şi de guverne au decis că dezvoltarea economică trebuie însoţită de o
îmbunătăţire a calităţii vieţii - ceea ce s-a tradus prin faptul că se impunea o politică activă a
consumatorului. Trei mari paşi s-au făcut în această direcţie: 1) crearea unui serviciu şi a unui
directorat general, în cadrul Comisiei, pentru protecţia mediului şi a consumatorului; 2) crearea
Comitetului Consultativ al Consumatorului; 3) adoptarea, în aprilie 1975, de către Consiliu a
unui prim program de informare şi protecţie a consumatorului (care enunţa cinci drepturi
fundamentale ale acestuia: dreptul la protejarea sănătăţii şi a siguranţei; dreptul la tratament
economic echitabil; dreptul de a fi despăgubit; dreptul la informaţii şi educaţie; dreptul la
consultare), aceste drepturi urmau să fie implantate prin programe speciale şi, întocmai ca şi în
cazul protecţiei mediului, să ajungă a fi luate în considerare în toate domeniile (agricultură,
transporturi etc.). Actul Unic European a deschis calea considerării protecţiei consumatorului
drept un obiectiv de sine stătător, cuprins în programul de realizare a Pieţei Interne. Pe această
cale s-au înscris patru directive: 90/314/CE, din 13 iunie 1990, privind pachetele de servicii
pentru călătorii, vacanţe şi circuite; 93/13/CE a Consiliului, din 5 aprilie 1993, privind clauzele
abuzive în contractele încheiate cu consumatorii; 92/59/CE, din 29 iunie 1992, privind
securitatea produselor în general; 85/577/CEE a Consiliului, din 20 decembrie 1985, privind
protecţia consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale. Ele au
generat o dezvoltare a dreptului consumatorului, căci consumatorul avea nevoie de un minim de
reguli comunitare, care să-i dea încredere în mărfurile venite de peste graniţele naţionale.
Legislaţie primară
Din dreptul consumatorului fac parte atât surse primare, cât şi secundare. Din dreptul primar fac
parte mai multe articole din TFUE: art. 12 din Titlul II Dispoziţii de aplicare generală, Partea
întâi Principiile, conform căruia, „Cerinţele din domeniul protecţiei consumatorilor se iau în
considerare în definirea şi punerea în aplicare a celorlalte politici şi acţiuni ale Uniunii.” Art. 169
din Titlul XV Protecţia consumatorilor, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii,
prevede: „(1) Pentru a promova interesele consumatorilor şi pentru a asigura un nivel ridicat de
protecţie a consumatorilor, Uniunea contribuie la protecţia sănătăţii, a siguranţei şi a intereselor
economice ale consumatorilor, precum şi la promovarea dreptului acestora la informare, educare
şi organizare în vederea apărării intereselor lor. (2)Uniunea contribuie la realizarea obiectivelor
menţionate la alin. (1) prin: (a) măsuri pe care le adoptă în temeiul art. 114 în cadrul realizării
pieţei interne; (b) măsuri care sprijină şi completează politica desfăşurată de statele membre şi
care asigură continuarea acesteia. (3) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în

78
conformitate cu procedura legislativă ordinară şi după consultarea Comitetului Economic şi
Social, adoptă măsurile prevăzute la alin. (2) litera (b). (4) Măsurile adoptate în temeiul alin. (3)
nu pot împiedica un stat membru să menţină sau să stabilească, măsuri de protecţie mai stricte.
Aceste măsuri trebuie să fie compatibile cu tratatele. Acestea sunt notificate Comisiei.”

Drepturi fundamentale

Set de drepturi esenţiale şi inalienabile ale persoanei umane, valabile în orice circumstanţă şi fără
posibilitate de derogare. În contextul Uniunii Europene, formula este sinonimă cu „drepturile
omului”, dar acoperă în prezent o gamă mai largă de drepturi, inclusiv de natură economică. Cele
trei Tratate originare ale Comunităţilor Europene nu conţineau nicio dispoziţie generală cu
privire la drepturile fundamentale, chiar dacă anumite principii incluse în ele (cum ar fi
principiul nediscriminării sau cel al liberei prestări a serviciilor) acopereau parţial dispoziţiile
referitoare la respectarea drepturilor omului, deoarece fondatorii CE au fost interesaţi mai mult
de aspectele economice ale comunităţilor. Tratatul de la Maastricht, prin introducerea cetăţeniei
europene, a asigurat în mod formal protecţia drepturilor fundamentale ale naţionalilor ţărilor
membre UE.
Legislaţie primară
În prezent, art. 6 TUE (ex-art. 6 TUE), din Titlul I Dispoziţii comune, prevede: „Uniunea
recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la
Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor. Dispozițiile cuprinse în cartă nu
extind în niciun fel competenţele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate. Drepturile, libertăţile
şi principiile prevăzute în cartă se interpretează în conformitate cu dispoziţiile generale din titlul
VII al Cartei privind interpretarea şi punerea sa în aplicare şi cu luarea în considerare în mod
corespunzător a explicaţiilor menţionate în Cartă, care prevăd izvoarele acestor dispoziţii.
Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale. Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă din
tradiţiile constituţionale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului
Uniunii.”
Carta Drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene (2000/C 364/01), adoptată la Nisa la 7
decembrie 2000, aduce o serie de elemente de noutate care-i relevă importanţa juridică. Mai
întâi, este de subliniat ideea de căpătâi exprimată în preambulul Cartei: „Uniunea se bazează pe
valorile indivizibile şi universale ale demnităţii umane, ale libertăţii, ale egalităţii şi ale
solidarităţii; ea are la bază principiul democraţiei şi principiul statului de drept. Ea pune persoana
în centrul acţiunii sale, instituind cetăţenia Uniunii şi creând un spaţiu al libertăţii, securităţii şi
justiţiei.” Aceasta înseamnă atât că instituţiile europene sunt primele care s-au angajat să respecte
Carta, cât şi că acest document se reazemă pe toate instrumentele convenţionale şi pe practica
europeană în domeniul drepturilor omului. Apoi, este de subliniat că, întocmai ca într-o
Constituţie, în Cartă sunt grupate toate categoriile de drepturi civile, politice, economice şi
sociale. Astfel, Capitolul I Demnitatea cuprinde: art. 1 „demnitatea umană”; art. 2 „dreptul la
viaţă”; art. 3 „dreptul persoanei la integritate”; art. 4 „interzicerea torturii şi a pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante”; art. 5 „interzicerea sclaviei şi a muncii forţate”.
Capitolul II Libertăţile cuprinde: art. 6 „dreptul la libertate şi la siguranţă”; art. 7 „respectarea
vieţii private şi de familie”; art. 8 „protejarea datelor cu caracter personal”; art. 9 „dreptul la
căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie”; art. 10 „libertatea de gândire, de conştiinţă şi de

79
religie”; art. 11 „libertatea de exprimare şi de informare”; art. 12 „libertatea de întrunire şi de
asociere”; art. 13 „libertatea artelor şi a ştiinţelor”; art. 14 „dreptul la educaţie”; art. 15
„libertatea profesională şi dreptul la muncă”; art. 16 „libertatea de întreprindere”; art. 17 „dreptul
de proprietate”; art. 18 „dreptul de azil”; art. 19 ”protecţia în caz de îndepărtare, expulzare şi
extrădare”. Capitolul III Egalitatea cuprinde: art. 20 „egalitatea în faţa legii”; art. 21
„nediscriminarea”; art. 22 „diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică”; art. 23 „egalitatea
între femei şi bărbaţi”; art. 24 „drepturile copilului”; art. 25 „drepturile persoanelor vârstnice”;
art. 26 „integrarea persoanelor handicapate”. Capitolul IV Solidaritatea cuprinde: art. 27 „dreptul
muncitorilor la informare şi consultare în cadrul întreprinderilor”; art. 28 „dreptul la negociere şi
la acţiuni colective”; art. 29 „dreptul la acces la serviciile de plasament”; art. 30 „protecţia în caz
de concediere nejustificată”; art. 31 „condiţii de muncă juste şi echitabile”; art. 32 „interdicţia
muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă”; art. 33 „viaţa familială şi viaţa
profesională”; art. 34 „securitate socială şi ajutor social”; art. 35 „protecţia sănătăţii”; art. 36
„accesul la serviciile de interes economic general”; art. 37 „protecţia mediului”; art. 38 „protecţia
consumatorilor”. Capitolul V Cetăţenia cuprinde: art. 39 „dreptul de a alege şi de a fi ales în
Parlamentul European”; art. 40 „dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale”; art.
41 „dreptul la o bună administrare”; art. 42 „dreptul de acces la documente”; art. 43
„ombudsmanul european”; art. 44 „dreptul de petiţionare”; art. 45 „libertatea de circulaţie şi de
ședere”; art. 46 „protecţia diplomatică şi consulară”. Capitolul VI Justiţia cuprinde: art. 47
„dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil”; art. 48 „prezumţia de nevinovăţie şi
dreptul la apărare”; art. 49 „principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracțiunilor şi
pedepselor”; art. 50 „dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi
infracţiune”. Capitolul VII Dispoziţii generale cuprinde: art. 51 „câmpul de aplicare”; art. 52
„întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor”; art. 53 „nivelul de protecţie”; art. 54
„interzicerea abuzului de drept”.

Dumping

Vânzare a unor produse sub preţul de producţie, de multe ori cu scopul de a elimina alţi
concurenți de pe piaţă. Actualmente, termenul de dumping este folosit mai des în contextul
comerţului internaţional şi semnifică exportul anumitor mărfuri într-o ţară dată la un preț sub
preţul pieţei din ţara respectivă (şi de multe ori sub costul de producţie al producătorilor din acea
ţară). În dreptul Uniunii Europene, noţiunea de „dumping” se aplică în prezent doar în comerţul
cu state terţe (intracomunitar poate exista doar în perioadele tranzitorii stabilite la aderarea la UE
a unor noi membri) şi priveşte produsele de import care se vând pe Piaţa comunitară la un preţ
inferior valorii normale unui produs similar.
Vezi și „antidumping”.

80
 E
Echilibru instituţional

Respectarea echilibrului instituţional înseamnă că fiecare instituţie a Uniunii Europene trebuie

să-şi exercite competenţele în conformitate cu puterile oferite ei prin tratate, astfel încât să nu
afecteze negativ atribuţiile celorlalte structuri ale Uniunii Europene. Se urmăreşte astfel ca
echilibrul stabilit prin Tratatele originare între actorii comunitari să nu fie modificat printr-un
transfer de atribuţii de la o instituţie către alta. Principiul în sine nu a fost enunţat pe larg în
tratate, dar derivă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie care a proscris orice încălcare de către o
instituţie a puterilor oferite alteia; este responsabilitatea Curţii de a asigura respectarea acestui
principiu. Relaţia dintre Comisie, Consiliu şi Parlamentul European este guvernată de ideea unui
„triunghi instituţional”. Relaţia dintre cei trei şi puterile oferite lor de tratate s-au schimbat
radical de-a lungul timpului, în special în cazul Parlamentului, a cărui influenţă a crescut
considerabil.

ECHO

Acronim de la „European Community Humanitarian Office” (Biroul Umanitar al Comunităţii

Europene), instituţie creată în 1992 prin Tratatul de la Maastricht ca o expresie a solidarităţii
europene cu popoarele aflate în nevoie de pe întreg globul. Rolul său este de a furniza în mod
gratuit asistenţă şi sprijin victimelor catastrofelor naturale sau ale războiului în toate ţările terţe.
Principalii beneficiari ai acestui ajutor sunt, la ora actuală, populaţiile din fosta Iugoslavie,
Ruanda, Burundi, Sudan, Angola, Haiti, statele din Caucaz, Afganistan şi Cuba. În 2004, ECHO
s-a transformat în Directoratul General pentru Ajutor Umanitar, în care, în 2010, a fost integrată
Protecţia Civilă, pentru o mai bună coordonare şi reacţie la dezastre în Europa ,dar şi în afara ei.

ECU

Acronim de la „European Currency Unit” (unitate monetară Europeană), ECU a funcţionat între
1979-1998, fiind în acelaşi timp unitate de cont şi unitate monetară Europeană pentru statele
membre ale UE; a fost unitatea de cont a Comunității Europene, apoi a Uniunii Europene înainte
de adoptarea numelui de euro în Consiliul European de la Madrid din decembrie 1995 . A fost o
monedă de decontare utilizată ca instrument de plată între băncile centrale şi ca unitate de cont a
bugetului Comunităţii Europene, însă nu a fost valabil ca mijloc de plată legal. Codul său ISO
4217 era XEU, iar simbolul a fost ₠, care reprezintă literele C şi E împletite, iniţialele
sintagmei Comunitatea Europeană, în mai multe limbi europene. ECU a fost înlocuit de euro
la 1 ianuarie 1999, la un curs de schimb 1 ECU = 1 euro. Deşi numele ECU fusese, în mod
explicit, indicat în Tratatul de la Maastricht ca denumire a viitoarei monede unice europene (art.
109), acest nume a fost abandonat. Au fost invocate, în sprijinul renunţării la acest nume, mai
multe probleme, unele de ordin „psiho-politic”, altele de natură tehnică: asemănarea prea mare
cu écu, o veche monedă franceză, ceea ce i-ar fi favorizat pe francezi; pronunţarea în germană a
sintagmei „ein ECU” (1 ECU) „eine Kuh”, care înseamnă „o vacă”; în măsura în care nu toate
ţările membre ale Sistemului Monetar European s-ar alătura zonei monedei unice, ar putea fi
oportună păstrarea unei distincţii între aceasta din urmă şi ECU. Un concurs european a fost
lansat pentru desenarea monedelor ECU; totuşi, între sfârşitul concursului şi deliberarea juriului,

81
numele euro fusese deja adoptat pentru desemnarea monedei unice europene. De la 1.01.1999,
ECU a fost înlocuit cu Euro.

Educaţie şi formare

v. „Politici comune”.

Efect util

Regulă de interpretare, inclusiv a tratatelor internaţionale, care spune că un angajament juridic

trebuie interpretat astfel încât el să producă efecte. În aplicarea acestei reguli, textul se
interpretează în sensul în care actul juridic va avea un cuprins licit, şi nu un înţeles în care ar fi
ilicit şi, deci, nevalabil. Cu alte cuvinte, interpretarea unui act juridic (lege, tratat etc.) trebuie
făcută de o manieră care să nu-l facă inutil, plecându-se de la premisa că autorii săi au avut în
vedere ca acel act să producă anumite efecte.
Jurisprudenţa CJUE
Hotărârea Curţii din 9 martie 1978 dată în cauza C-106/77 a avut ca obiect o cerere de
pronunţare a unei hotărâri preliminare adresată Curţii în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE
de către Pretore di Susa (Italia), în litigiul aflat pe rolul acestei instanţe între Amministrazione
delle Finanze dello Stato şi Simmenthal SA, cu sediul în Monza, cu privire la interpretarea
articolului 189 din Tratatul CEE şi, în special, cu privire la consecinţele aplicabilităţii directe a
dreptului comunitar în cazul unui conflict cu eventuale dispoziţii naţionale contrare. Instanţa
naţională, prin întrebările formulate, a urmărit să aprecieze dacă taxele sanitare, percepute pentru
importurile de carne de vită şi mânzat în temeiul „textului unic” al legislaţiei sanitare italiene, al
căror nivel fusese stabilit, în urma ultimelor modificări, prin baremul anexat la Legea nr. 1239
din 30 decembrie 1970 (GU nr. 26 din 1 februarie 1971), sunt compatibile cu tratatul şi cu
anumite reglementări - în special cu Regulamentul nr. 805/68 al Consiliului din 27 iunie 1968
privind organizarea comună a pieţei în sectorul cărnii de vită şi mânzat (JO L 148, p. 24). Curtea
răspunde: „Având în vedere că prima întrebare urmăreşte, în esenţă, să se precizeze consecinţele
aplicabilităţii directe a unei dispoziţii de drept comunitar în cazul incompatibilităţii cu o
dispoziţie legislativă ulterioară a unui stat membru (pct. 13); că, într-adevăr, faptul de a
recunoaşte o anumită eficienţă juridică unor acte normative naţionale care încalcă domeniul în
cadrul căruia Comunitatea îşi exercită atribuţia legislativă sau care sunt incompatibile într-un alt
mod cu dispoziţiile de drept comunitar, ar echivala cu negarea, în această privinţă, a caracterului
efectiv al angajamentelor asumate în mod necondiţionat şi irevocabil de către statele membre, în
temeiul tratatului, şi ar pune astfel în discuţie înseşi fundamentele Comunităţii (pct. 18); că
aceeaşi concepţie se desprinde din economia articolului 177 din tratat, conform căruia orice
instanţă naţională are dreptul de a se adresa Curţii de fiecare dată când consideră că o hotărâre
preliminară asupra unei probleme de interpretare sau de validitate care priveşte dreptul comunitar
este necesară pentru a-i permite să pronunţe o hotărâre (pct. 19); că efectul util al acestei
dispoziţii ar fi diminuat în cazul în care instanţa ar fi împiedicată să aplice imediat dreptul
comunitar în conformitate cu decizia sau cu jurisprudenţa Curţii (pct. 20); că din cele ce precedă
reiese că orice instanţă naţională, sesizată în cadrul competenţei sale, are obligaţia de a aplica
integral dreptul comunitar şi de a proteja drepturile pe care acesta le conferă particularilor, prin
neaplicarea oricărei dispoziţii eventual contrare a legislaţiei naţionale, indiferent dacă aceasta
este anterioară sau ulterioară normei comunitare (pct. 21).”

82
v. „Aplicabilitatea directă”.

Egalitatea între lucrătorii de sex feminin şi cei de sex masculin

Principiu conform căruia un lucrător al Uniunii de sex feminin trebuie să beneficieze de aceleaşi
drepturi şi avantaje ca şi un lucrător al Uniunii de sex masculin referitor la retribuţie, la accesul
pe piaţa forţei de muncă, la formarea şi promovarea profesională şi la condiţiile de muncă, la
regimul legal şi profesional al securităţii sociale. Principiul a fost pus în practică de Directiva nr.
76/207/CEE a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în aplicare a principiului
egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă, la
formarea şi la promovarea profesională, precum şi condiţiile de muncă. Principiul egalităţii de
tratament interzice orice discriminare directă sau indirectă (discriminarea este directă, de
exemplu, atunci când se acordă retribuţii diferite în funcţie de sex pentru activităţi prestate de
valoare egală; discriminarea este indirectă dacă se refuză în grup de lucrători beneficiul unei
prestaţii, invocându-se egalitatea între sexe, dar neţinând cont că prestaţia respectivă este
specifică unui anumit sex, iar grupul respectiv este compus în majoritate din membri având acel
sex).
Legislaţie primară
De exemplu, art. 3 TUE (ex-art. 2 TUE) din Titlul I Dispoziţii comune prevede: „(3) Uniunea
instituie o piaţă internă. Aceasta acţionează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe
o creştere economică echilibrată şi pe stabilitatea preţurilor, pe o economie socială de piaţă cu
grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forţei de muncă şi spre progres
social, precum şi pe un nivel înalt de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului. Aceasta
promovează progresul ştiinţific şi tehnic. Uniunea combate excluziunea socială şi discriminările
şi promovează justiţia şi protecţia sociale, egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între
generaţii şi protecţia drepturilor copilului.”
Jurisprudenţa CJUE
Hotărârea Curţii din 8 aprilie 1976 dată în cauza 43/75 a avut ca obiect o cerere de
pronunţare a unei hotărâri preliminare adresată Curţii în temeiul articolului 177 din Tratatul
CEE, de către Cour du travail din Bruxelles, în procedura aflată pe rolul acestei instanţe între
Gabrielle Defrenne, fostă stewardesă, cu domiciliul în Bruxelles-Jette, şi Société anonyme belge
de navigation aérienne Sabena, cu sediul în Bruxelles, cu privire la interpretarea articolului 119
din Tratatul CEE. Întrebările adresate de Cour du travail de Bruxelles (Curtea pentru Litigii de
Muncă din Bruxelles) au fost referitoare la efectul direct şi la punerea în aplicare a articolului
119 din tratat privind principiul egalităţii de remunerare între lucrătorii de sex masculin şi cei de
sex feminin pentru aceeaşi muncă; acţiunea principală a fost între o stewardesă şi angajatorul
acesteia, SA Sabena, privind despăgubirea pretinsă de reclamantă pe motiv că aceasta, între 15
februarie 1963 şi 1 februarie 1966, în calitate de lucrător de sex feminin, ar fi suferit, în privinţa
remunerării, o discriminare în raport cu colegii săi de sex masculin, care efectuau aceeaşi muncă
în calitate de „însoţitor de zbor”; potrivit hotărârii de trimitere, părţile sunt de acord asupra
faptului că activitatea stewardesei este identică cu cea a însoţitorului de zbor şi că, în perioada
respectivă, existenţa unei discriminări în materie de remunerare în detrimentul stewardesei nu
este, în condiţiile date, contestată. La întrebarea dacă articolul 119 din tratat „introduce prin el
însuşi, în mod direct, în dreptul intern al fiecărui stat membru, principiul egalităţii de remunerare
între lucrătorii de sex masculin şi cei de sex feminin pentru aceeaşi muncă prestată” şi dacă, prin
urmare, „acesta conferă lucrătorilor, independent de orice dispoziţie de drept intern, dreptul de a
introduce o acţiune în justiţie în faţa instanţelor naţionale pentru a determina respectarea acestui

83
principiu”, Curtea răspunde: „având în vedere că întrebarea referitoare la efectul direct al
articolului 119 trebuie să fie evaluată din punctul de vedere al naturii principiului egalităţii de
remunerare, al obiectivului urmărit prin această dispoziţie şi al rolului acesteia în sistemul
tratatului (pct. 7); că articolul 119 are o dublă finalitate, pe de o parte, luând în considerare
diferenţa dintre gradele de evoluţie înregistrate de legislaţia diferitelor state membre în domeniul
social, articolul 119 urmăreşte să evite posibilitatea ca, în cadrul concurenţei intracomunitare,
întreprinderile cu sediul în state care au pus efectiv în aplicare principiul egalităţii de remunerare
să nu sufere un dezavantaj concurenţial în raport cu întreprinderile stabilite în state care nu au
eliminat încă discriminarea salarială a lucrătorilor de sex feminin; pe de altă parte, această
dispoziţie face parte dintre obiectivele sociale ale Comunităţii, care nu se limitează la o uniune
economică, ci trebuie să asigure în acelaşi timp, printr-o acţiune comună, progresul social şi să
continue îmbunătăţirea constantă a condiţiilor de viaţă şi de muncă ale naţiunilor europene, astfel
cum se subliniază în preambulul tratatului (pct. 8-10); că această finalitate este accentuată prin
includerea articolului 119 în ansamblul capitolului consacrat politicii sociale, a cărui dispoziţie
preliminară, respectiv articolul 117, marchează „necesitatea de a promova îmbunătăţirea
condiţiilor de trai şi de muncă ale forţei de muncă, permiţând armonizarea acestora în condiţii de
progres” (pct. 11); această dublă finalitate, economică şi socială, arată că principiul egalităţii de
remunerare reprezintă unul dintre fundamentele Comunităţii şi astfel se explică, pe de altă parte,
de ce tratatul a prevăzut aplicarea integrală a acestui principiu încă de la încheierea primei etape
a perioadei de tranziţie (pct. 12-13). În plus, având în vedere că, în conformitate cu articolul 119
primul paragraf, statele membre sunt obligate să asigure şi să menţină „aplicarea principiului
egalităţii de remunerare între lucrătorii de sex masculin şi cei de sex feminin pentru aceeaşi
muncă”; că al doilea şi al treilea paragraf al aceluiaşi articol adaugă o serie de precizări cât
priveşte noţiunile de remuneraţie şi de muncă, menţionate la primul paragraf; că, în vederea
aplicării acestor dispoziţii, este necesar să se facă distincţie, în interiorul domeniului de aplicare
global al articolului 119, între, pe de o parte, discriminările directe şi deschise, pentru a căror
constatare sunt suficiente criteriile de identitate a muncii şi de egalitate a remunerării reţinute la
articolul citat şi, pe de altă parte, discriminările indirecte şi disimulate care nu pot fi identificate
decât pe baza unor dispoziţii de aplicare mai explicite, cu caracter comunitar sau naţional (pct.
16-18); că, într-adevăr, nu se poate ignora faptul că îndeplinirea completă a obiectivului urmărit
prin articolul 119, prin eliminarea tuturor discriminărilor directe sau indirecte între lucrătorii de
sex feminin şi cei de sex masculin, nu doar din perspectiva întreprinderilor individuale, ci şi a
unor ramuri întregi ale industriei şi chiar a economiei în ansamblu, poate presupune, în anumite
cazuri, definirea unor criterii a căror punere în aplicare necesită adoptarea unor măsuri
comunitare şi naţionale corespunzătoare; că această abordare se impune cu atât mai mult cu cât
actele comunitare din acest domeniu pun în aplicare articolul 119 în sensul unei extinderi a
criteriului strict al „aceleiaşi munci”, în special în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei nr. 100
din 1951 privind egalitatea de remunerare, adoptată de Organizaţia Internaţională a Muncii, al
cărei articol 2 are în vedere egalitatea remunerării pentru o muncă „de valoare egală”; având în
vedere că, între discriminările directe, pentru a căror constatare sunt suficiente criteriile
prevăzute la articolul 119, se numără în special cele care izvorăsc din dispoziţiile de natură
legislativă sau din contractele colective de muncă, astfel de discriminări putând fi evidenţiate pe
baza unor analize pur juridice; că observaţiile de mai sus sunt cu atât mai mult valabile în cazul
unei remunerări inegale a lucrătorilor de sex masculin şi a celor de sex feminin pentru aceeaşi
muncă, realizată în cadrul aceleiaşi unităţi sau al aceluiaşi serviciu, privat sau public; că, într-o
astfel de situaţie - aşa cum s-a demonstrat prin hotărârea de trimitere -, instanţa este în măsură să

84
stabilească toate elementele de fapt care îi permit să aprecieze dacă un lucrător de sex feminin
primeşte o remuneraţie inferioară celei acordate unui lucrător de sex masculin care îndeplineşte
sarcini identice; că, în consecinţă, cel puţin într-o astfel de ipoteză, articolul 119 poate fi direct
aplicabil şi poate conferi justiţiabililor anumite drepturi pe care instanţele trebuie să le apere (pct.
19-24). În fine, deoarece articolul 119 are un caracter imperativ, interdicţia discriminărilor între
lucrătorii de sex masculin şi lucrătorii de sex feminin se impune nu doar acţiunii autorităţilor
publice, ci se extinde în egală măsură asupra tuturor convenţiilor care au ca scop reglementarea
în mod colectiv a muncii salariate, precum şi asupra contractelor între particulari (pct. 39). Prin
urmare, Curtea hotărăște că principiul egalităţii de remunerare prevăzut la articolul 119 poate fi
invocat în faţa instanţelor naţionale şi că acestea au obligaţia de a asigura protecţia drepturilor pe
care dispoziţia în cauză le conferă justiţiabililor, în special în cazul discriminărilor care izvorăsc
în mod direct din dispoziţii legislative sau din convenţii colective de muncă, precum şi în cazul
unei remunerări inegale a lucrătorilor de sex masculin şi a celor de sex feminin pentru aceeaşi
muncă, efectuată în cadrul aceleiaşi unităţi sau al aceluiaşi serviciu, privat sau public (pct. 39-
40).

Erasmus

Program de acţiune a Comunităţii Europene în materie de mobilitate a studenţilor. Înfiinţat în

1987, acesta încurajează schimburile de studenţi şi profesori, oferindu-le posibilitatea de a
efectua o parte din studiile lor într-un alt stat membru al UE, cât şi cooperarea între universităţile
europene. În fiecare an, aproximativ 130000 de studenţi din ţările Uniunii Europene beneficiază
de acest program. Erasmus+ este noul program al Uniunii Europene pentru
educaţie, formare, tineret şi sport pentru perioada 2014-2020. Erasmus+ îşi propune să încurajeze
dezvoltarea competenţelor şi a capacităţii de inserţie profesională şi să ofere noi oportunităţi de
educaţie, formare şi stagii pentru tineri. Programul se va derula pe o perioadă de şapte ani şi va
beneficia de un buget total de 14,7 miliarde de euro. Această cifră este cu 40% mai mare decât
actualul nivel al cheltuielilor şi reflectă angajamentul UE de a investi în aceste domenii.
Erasmus+ va oferi unui număr de peste 4 milioane de europeni posibilitatea de a studia, de a se
forma, de a câştiga experienţă profesională şi de a participa la programe de voluntariat în
străinătate. Erasmus+ va finanţa parteneriate transnaţionale între organizaţii şi instituţii de
învăţământ, formare şi tineret, cu scopul de a stimula cooperarea şi de a construi o punte între
mediul educaţional şi cel profesional, care să faciliteze acoperirea deficitului de competenţe cu
care ne confruntăm astăzi în Europa. De asemenea, va susţine eforturile de modernizare a
sistemelor de învăţământ, formare profesională şi tineret depuse la nivel naţional. În domeniul
sportului, programul va finanţa activităţi accesibile publicului larg şi proiecte transfrontaliere
destinate în special combaterii trucării meciurilor, dopajului, violenţei şi rasismului. Erasmus+
reuneşte şapte programe ale UE în domeniul educaţiei, formării şi tineretului şi va susţine, pentru
prima dată, sportul. Fiind un program integrat, Erasmus+ oferă mai multe posibilități de
cooperare între sectoarele educației, formării, tineretului și sportului. Totodată, propune condiții
de participare și de finanțare simplificate față de programele precedente.

Euratom

v. „Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA)”.

Eureka

85
Inițiativă stabilită prin „Declaraţia de la Paris” din 17 iulie 1985, Eureka a fost lansată pentru
promovarea cooperării în domeniile cercetării şi tehnologiei, în scopul ameliorării
competitivităţii europene în sectoare industriale-cheie pentru viitor. Ea este o organizaţie
interguvernamentală care are ca scop coordonarea eforturilor guvernelor, institutelor de cercetare
şi a companiilor comerciale privind inovaţia. Din octombrie 2014 EUREKA are 41 de membri,
incluzând Uniunea Europeană (reprezentată de Comisia Europeană); toate cele 48 de state
membre ale Uniunii Europene sunt membre.

Euro

Numele monedei unice europene ce a luat naştere la 1 ianuarie 1999, odată cu intrarea în faza a
treia a Uniunii Economice şi Monetare, euro este moneda oficială a 19 din cele 28 de state
membre ale Uniunii Europene: Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Italia,
Irlanda, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania.
Euro mai este folosit cu acordul Uniunii Europene în Andorra, Monaco, San Marino şi Vatican,
iar două alte state, Kosovo și Muntenegru, utilizează moneda europeană fără să aibă acordul UE.
Estimările arată că moneda euro este folosită zilnic de aproximativ 334 de milioane de europeni.
Cadrul financiar-bancar de sprijin al funcţionării Euro pe Piaţă este format din Banca Centrală
Europeană (cu sediul la Frankfurt, în Germania) şi Sistemul European al Băncilor Centrale, care
reuneşte băncile centrale din statele UE participante. Numele euro a fost adoptat oficial la 16
decembrie 1995, iar moneda însăşi a intrat pe pieţele internaţionale la 1 ianuarie 1999, înlocuind aşa-
numita unitate monetară europeană (ECU), iar apoi, la 1 ianuarie 2002, a fost introdusă în circulaţie
înlocuind în cele din urmă monedele naţionale din Zona euro.

Eurogrup

Grup apărut din dorinţa de promovare a condiţiilor unei creşteri economice mai puternice în
Uniunea Europeană şi, de dezvoltare a unei cooperări din ce în ce mai strânsă între politicile
economice din zona euro. De asemenea, a răspuns necesităţii prevederii unor dispoziţii specifice
pentru un dialog susţinut între statele membre a căror monedă este euro, aşteptând ca euro să
devină moneda tuturor statelor membre ale Uniunii.
Legislaţie primară
Protocolul nr. 14 privind Eurogrupul, anexă la Tratatul privind Uniunea Europeană şi la Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene prevede, la art. 1, că „Miniştrii statelor membre a căror
monedă este euro se întâlnesc în reuniuni informale. Reuniunile au loc, în măsura necesară,
pentru a se discuta chestiuni legate de responsabilităţile specifice care le revin în ceea ce priveşte
moneda unică. Comisia participă la reuniuni. Banca Centrală Europeană este invitată să participe
la aceste reuniuni, care sunt pregătite de reprezentanţii miniştrilor responsabili cu finanţele
statelor membre a căror monedă este euro, precum şi de reprezentanţii Comisiei”, iar la art. 2 că
„Miniştrii statelor membre a căror monedă este euro aleg un preşedinte pentru doi ani şi
jumătate, hotărând cu majoritatea statelor membre în cauză.”

Eurojust

Organism al Uniunii Europene înființat în 2002 pentru a susţinere şi consolida cooperarea dintre
autorităţile naţionale de cercetare şi urmărire penală în legătură cu formele grave de criminalitate
care afectează două sau mai multe state membre sau care impun urmărirea penală pe baze

86
comune, prin operaţiuni întreprinse de autorităţile statelor membre şi de Europol şi prin
informaţii furnizate de acestea.
Legislaţie primară
Art. 85 TFUE (ex-art. 31 TUE) din Capitolul 4 Cooperarea judiciară în materie penală, Titlul V
Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii,
prevede: „(1) Eurojust are misiunea de a susţine şi consolida coordonarea şi cooperarea dintre
autorităţile naţionale de cercetare şi urmărire penală în legătură cu formele grave de criminalitate
care afectează două sau mai multe state membre sau care impun urmărirea penală pe baze
comune, prin operaţiuni întreprinse de autorităţile statelor membre şi de Europol şi prin
informaţii furnizate de acestea. În acest context, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând
prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară, determină structura,
funcţionarea, domeniul de acţiune şi atribuţiile Eurojust. Aceste atribuţii pot include: (a)
începerea de cercetări penale, precum şi propunerea de începere a urmăririi penale efectuate de
autorităţile naţionale competente, în special cele referitoare la infracţiuni care aduc atingere
intereselor financiare ale Uniunii; (b) coordonarea cercetărilor şi a urmăririlor penale prevăzute
la litera (a); (c) consolidarea cooperării judiciare, inclusiv prin soluţionarea conflictelor de
competenţă şi prin strânsa cooperare cu Reţeaua Judiciară Europeană. Aceste regulamente
stabilesc, de asemenea, condiţiile de implicare a Parlamentului European şi a parlamentelor
naţionale la evaluarea activităţilor Eurojust. (2) În cadrul urmăririlor penale prevăzute la
alineatul (1) şi fără a aduce atingere articolului 86, actele oficiale de procedură judiciară sunt
îndeplinite de autorităţile naţionale competente.”

Europol

„Biroul European de Poliţie”, Europol, este înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht, cu sediul în
Olanda, și se vrea a fi precursor al unei viitoare „poliţii europene comune”. Convenţia Europol a
fost semnată la 26 iulie 1995 şi a intrat în vigoare în 1997, după ratificarea de către statele UE.
Scopul său este de a încuraja cooperarea judiciară între ţările UE, armonizarea dispoziţiilor
dreptului procesual penal şi a normelor de asistenţă administrativă în materie.
Legislaţie primară
Art. 88 TFUE (ex-art. 30 TUE) din Capitolul 5 Cooperarea poliţienească, Titlul V Spaţiul de
libertate, securitate şi justiţie, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, prevede:
„(1) Europol are misiunea de a susţine şi consolida acţiunea autorităţilor poliţieneşti şi a altor
servicii de aplicare a legii din statele membre, precum şi cooperarea acestora pentru prevenirea şi
combaterea criminalităţii grave care afectează două sau mai multe state membre, a terorismului
şi a formelor de criminalitate ce aduc atingere unui interes comun care face obiectul unei politici
a Uniunii. (2) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, stabilesc structura, funcţionarea, domeniul de acţiune şi atribuţiile
Europol. Aceste atribuţii pot include: (a) colectarea, stocarea, prelucrarea şi analizarea
informaţiilor, precum şi schimbul de informaţii transmise în special de autorităţile statelor
membre sau de ţări ori autorităţi terţe; (b) coordonarea, organizarea şi realizarea de acţiuni de
cercetare şi operative, desfăşurate împreună cu autorităţile competente ale statelor membre sau în
cadrul unor echipe comune de cercetare şi, după caz, în colaborare cu Eurojust. Aceste
regulamente stabilesc, de asemenea, procedura de control a activităţilor Europol de către
Parlamentul European, la care parlamentele naţionale sunt asociate. (3) Orice acţiune cu caracter
operativ a Europol trebuie desfăşurată în cooperare cu autorităţile statului sau ale statelor

87
membre al căror teritoriu este implicat şi cu acordul acestora. Aplicarea măsurilor coercitive este
în sarcina exclusivă a autorităţilor naţionale competente.”

Eurostat

Directorat General în cadrul Comisiei Europene cu sediul la Luxemburg ce are ca principală

responsabilitate furnizarea de informaţii statistice instituţiilor Uniunii Europene şi promovarea
armonizării metodelor statistice în statele membre şi candidate.
Regulamentul (CE) nr. 223/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 martie 2009
privind statisticile europene şi de abrogare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1101/2008 al
Parlamentului European şi al Consiliului privind transmiterea de date statistice confidenţiale
Biroului Statistic al Comunităţilor Europene, a Regulamentului (CE) nr. 322/97 al Consiliului
privind statisticile comunitare şi a Deciziei 89/382/CEE, Euratom a Consiliului de constituire a
Comitetului pentru programele statistice ale Comunităţilor Europene, prevede, la art. 4:
„Sistemul statistic european (SSE) reprezintă parteneriatul dintre autoritatea comunitară de
statistică, care este Comisia (Eurostat), institutele naţionale de statistică (INS-uri) şi alte
autorităţi naţionale responsabile din fiecare stat membru în vederea dezvoltării, elaborării şi
difuzării statisticilor europene.” Conform art. 5, „Institutele naţionale de statistică şi alte
autorităţi naţionale (1) Autoritatea naţională de statistică, desemnată de fiecare stat membru ca
fiind organismul responsabil de coordonarea tuturor activităţilor la nivel naţional în vederea
dezvoltării, elaborării şi difuzării statisticilor europene („INS-uri”), reprezintă punctul de contact
pentru Comisie (Eurostat) cu privire la chestiuni statistice. Statele membre iau toate măsurile
necesare pentru a garanta aplicarea acestei dispoziţii. (2) Comisia (Eurostat) menţine şi publică
pe pagina sa de Internet o listă a INS-urilor şi a altor autorităţi naţionale responsabile cu
dezvoltarea, elaborarea şi difuzarea statisticilor europene, desemnate de către statele membre.
(3) INS-urile şi celelalte autorităţi naţionale cuprinse în lista menţionată la alineatul (2) din
prezentul articol pot primi subvenţii fără a fi necesară o cerere de propuneri, în conformitate cu
articolul 168 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2342/2002.” În termenii
art. 6 Comisia (Eurostat): „(1) Autoritatea comunitară de statistică desemnată de Comisie să
dezvolte, să elaboreze şi să difuzeze statistici europene este menţionată în prezentul regulament
sub denumirea „Comisia (Eurostat)”. (2) La nivel comunitar, Comisia (Eurostat) garantează
faptul că statisticile europene sunt elaborate în conformitate cu normele şi cu principiile statistice
adoptate. În acest sens, Comisia (Eurostat) este unicul responsabil în ceea ce priveşte alegerea
proceselor, metodelor, standardelor şi procedurilor statistice, precum şi conţinutul şi termenele
de publicare a statisticilor. (3) Fără a aduce atingere articolului 5 din Protocolul privind Statutul
Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) şi al Băncii Centrale Europene, Comisia
(Eurostat) coordonează activităţile statistice ale instituţiilor şi organismelor comunitare, în
special în vederea garantării coerenţei şi calităţii datelor şi a reducerii la minimum a sarcinii de
raportare. În acest scop, Comisia (Eurostat) poate invita orice instituţie sau organism comunitar
spre consultare sau cooperare, în vederea dezvoltării metodelor şi sistemelor, în scopuri
statistice, în domeniul lor specific de competenţă. Oricare dintre aceste instituţii sau organisme
care propun elaborarea de statistici se consultă cu Comisia (Eurostat) şi ia în considerare orice
recomandare pe care aceasta o poate face în acest scop.”

88
 Eurovision

Reţea structurală şi tehnică de radiodifuziune a Uniunii Europene creată în anul 1950, al cărei
scop este de a încuraja cooperarea între posturile de radio şi televiziune şi de a promova
schimbul de emisiuni şi programe între acestea (care se manifestă cu precădere în retransmisii de
jurnale de actualităţi şi emisiuni sportive).

Eurydice

Reţea de informare privind educaţia în spaţiul UE ce reprezintă principalul instrument de

informare cu privire la structurile, sistemele şi progresele naţionale şi europene în domeniul
educaţiei; obiectivul acesteia este îmbunătăţirea cooperării europene în domeniul educaţiei pe tot
parcursul vieţii. Reţeaua Eurydice oferă o sursă vastă de informaţii comparabile în ceea ce
priveşte sistemele şi politicile europene din domeniul educaţiei, precum şi o varietate amplă de
analize comparative pe diferite teme referitoare la sistemele educaţionale. Reţeaua susţine
cooperarea europeană bazată pe date concrete în domeniul educaţiei. În prezent, reţeaua cuprinde
40 de unităţi naţionale, având sedii în toate cele 36 de ţări participante la programul Erasmuls+.
Informaţiile oferite de unităţile naţionale Eurydice au, în esenţă, un caracter normativ şi calitativ,
vizând documente oficiale (legi, decrete, regulamente şi recomandări). Unitatea centrală a reţelei
Eurydice (cu sediul la Bruxelles) combină aceste informaţii cu alte surse de date - cum ar fi
datele statistice de la Eurostat, baza de date UOE (o bază de date comună a UNESCO, OCDE şi
Eurostat) şi rezultatele sondajelor internaţionale în domeniul educaţiei - pentru a produce
rapoarte finale.

89
 F
Fondul de coeziune

Instrument special al politicii de solidaritate, prin circumstanţele în care a

fost înfiinţat, el trimite în mod direct la principiile acestei politici şi la unul
din scopurile principale ale Uniunii Europene: de a promova progresul
economic şi social şi de a elimina diferenţele care există între standardele de
viaţă la nivelul diferitelor regiuni şi state membre. Conceptul de coeziune
economică şi socială s-a cristalizat ca politică europeană de sine stătătoare
prin Actul Unic European (în 1986), iar prin Tratatul de la Maastricht (1992)
a fost corelat cu realizarea Uniunii economice şi monetare, având astfel un
rol major în funcţionarea eficientă a pieţei şi monedei unice europene. Odată
cu ratificarea Tratatului Uniunii Europene, în 1993, problema coeziunii
economice şi sociale apare din nou în agenda comunitară şi devine unul
dintre principalele obiective ale Uniunii, alături de uniunea economică şi
monetară şi de piaţa unică europeană. De asemenea, duce şi la crearea unui
nou fond - Fondul de coeziune, ce are drept scop sprijinirea proiectelor din
domeniului protecţiei mediului şi infrastructurii de transport în statele
membre mai puţin dezvoltate (Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda).
Legislaţie primară
Art. 177 TFUE (ex-art. 161 TCE) din Titlul XVIII Coeziunea economică,
socială şi teritorială, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii,
prevede: „Fără a aduce atingere articolului 178, Parlamentul European şi
Consiliul, hotărând prin regulamente, în conformitate cu procedura
legislativă ordinară şi după consultarea Comitetului Economic şi Social şi a
Comitetului Regiunilor, definesc misiunile, obiectivele prioritare şi
organizarea fondurilor structurale, ceea ce poate să implice regruparea
fondurilor. De asemenea, se definesc, în conformitate cu aceeaşi procedură,
normele generale aplicabile fondurilor, precum şi dispoziţiile necesare pentru
a asigura eficienţa şi coordonarea fondurilor între ele şi cu celelalte
instrumente financiare existente. Fondul de Coeziune, constituit prin aceeaşi
procedură, contribuie financiar la realizarea de proiecte în domeniul mediului
şi în acela al reţelelor transeuropene de infrastructură a transporturilor.”

Fonduri de pre-aderare (PHARE, ISPA, SAPARD)

Instrumente financiare specifice care au avut rolul de a reduce decalajele de

dezvoltare dintre ţările în curs de aderare şi statele membre ale Uniunii şi de
a le pregăti încă înainte de aderare pentru utilizarea Fondurile structurale, din
punct de vedre instituţional şi al managementului. Începând cu anul 2000,
întreaga asistenţă comunitară nerambursabilă destinată pregătirii aderării

90
acestor state este concentrată în trei mari fonduri: PHARE, ISPA şi
SAPARD.
PHARE (Pologne et Hongrie - Aide à la Restructuration Economique) este
un instrument creat în 1989 pentru a contribui la restructurarea economică a
Poloniei şi Ungariei, fiind cel mai este cel mai vechi program de asistenţă
tehnică şi financiară pentru ţările din Europa Centrală şi de Est. Ulterior el s-
a extins şi la celelalte state din Europa Centrală şi de Est candidate la
aderarea la UE, devenind principalul instrument de asistenţă financiară şi
tehnică oferit de UE pentru restructurarea economiilor acestor ţări şi crearea
infrastructurii necesare aderării la Uniunea Europeană. În timp, a suferit
modificări în funcţie de nevoile statelor beneficiare; astfel, începând cu anul
2000, asistenţa Phare a fost concentrată pe 2 priorităţi: dezvoltarea
instituţională, constând în întărirea capacităţii administrative şi instituţionale
a ţărilor candidate în vederea implementării acquis-ului comunitar;
sprijinirea investiţiilor prin mobilizarea investiţiilor în domeniile mediului,
transportului, uzinelor industriale, calităţii produselor, condiţiilor de muncă
etc. Tot începând cu anul 2000 au fost reformate şi metodele de gestionare a
programului, fiind accentuate: concentrarea pe proiecte ce au în vedere
implementarea acquis-ului, creşterea amplorii proiectelor, descentralizarea
continuă a managementului programului şi îmbunătăţirea metodelor de
implementare bugetară.
ISPA (Instrument Structural de Pre-Aderare - Istrument for Structural
Policies for Pre-Accession) - program creat în 1999 şi funcţional din 2000,
cu o abordare similară Fondului de coeziune, concentrându-se pe finanţarea
proiectelor de infrastructură în domeniile mediului şi transportului şi având
în vedere 3 aspecte: 1) familiarizarea cu politicile şi procedurile UE; 2)
alinierea la standardele de mediu comunitare; 3) extinderea şi conectarea la
reţelele de transport trans-european.
Finanţarea celor două domenii este echilibrată şi orientată spre proiecte
specifice acestora, spre realizarea de studii preliminare referitoare la măsurile
eligibile şi la cele de sprijin tehnic (inclusiv acţiuni de informare şi
publicitate). În domeniului mediului, o importanţă deosebită se acordă
poluării apei, gestionării deşeurilor şi poluării aerului; pentru infrastructura
de transport, priorităţile sunt reflectate de conectarea reţelelor naţionale cu
cele trans-europepe și dezvoltarea unor sisteme eficiente de transport (atât
pentru mărfuri, cât şi pentru persoane). Măsurile de asistenţă tehnică au un
rol esenţial în ceea ce priveşte calitatea proiectelor, atât din punct de vedere
al managementului, cât şi al impactului lor - conform Regulamentului (CE)
nr. 1267/1999 al Consiliului din 21 iunie 1999 de stabilire a unui instrument
structural de preaderare care, în art. 1 Definiţie şi obiectiv, prevede: „(1) Se
constituie instrumentul structural de preaderare, denumit în continuare ISPA.
ISPA acordă ajutoare destinate să contribuie la pregătirea în vederea aderării

91
la Uniunea Europeană a următoarelor ţări candidate: Bulgaria, Cehia,
Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia şi Ungaria,
în continuare denumite „ţările beneficiare”, în domeniul coeziunii economice
şi sociale, în ceea ce priveşte politicile de transport şi de mediu, în
conformitate cu dispoziţiile prezentului regulament. (2) Asistenţa acordată de
Comunitate prin ISPA contribuie la atingerea obiectivelor stabilite în
Parteneriatul pentru aderare pentru fiecare ţară beneficiară şi la realizarea
programelor naţionale corespunzătoare de îmbunătăţire a condiţiilor de
mediu şi a reţelelor infrastructurii de transport.”
SAPARD - program creat în 1999 şi funcţional din 2000, în scopul sprijinirii
dezvoltării rurale şi agriculturii durabile în ţările candidate şi pregătirii
acestora în vederea adaptării treptate la politica agricolă comună; corespunde
în principal componentei de orientare a FEOGA, pentru componenta de
garantare fiind necesare adaptări complexe ale cadrului legislativ şi financiar.
Prin acest program sunt finanţate măsuri referitoare la ajustarea structurilor
de producţie agricolă, calitatea produselor alimentare şi protecţia
consumatorului, dezvoltarea rurală, protecţia mediului şi asistenţa tehnică.
Câteva din priorităţile cărora le răspund aceste măsuri sunt reprezentate de:
îmbunătăţirea procesării şi marketingului produselor agricole şi piscicole,
dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice, stabilirea de grupuri de
producători, îmbunătăţirea formării profesionale, dezvoltarea şi
îmbunătăţirea infrastructurii rurale, gestionarea resurselor de apă, măsurile
de asistenţă tehnică etc. O importanţă specială în cadrul acestui program o
are dimensiunea protecţiei mediului.

Fondul European de Dezvoltare (FED)

Principalul instrument al ajutorului comunitar destinat cooperării pentru

dezvoltare acordat statelor din Africa, zona Caraibilor şi Pacific (ACP) şi
ţărilor şi teritoriilor de peste mări (TTPM) a cărui creare a fost prevăzută de
Tratatul de la Roma din 1957 în scopul acordării de asistenţă tehnică şi
financiară, iniţial ţărilor africane cu care unele state membre au avut legături
istorice. Deşi în urma solicitării Parlamentului European, s-a rezervat o
rubrică pentru FED în bugetul Uniunii Europene (UE) încă din 1993, acesta
nu este încă inclus în bugetul general al UE. Fondul este finanţat de statele
membre, este supus propriilor sale reguli financiare şi este gestionat de un
comitet specific. Fiecare FED este încheiat pentru o perioadă de aproximativ
cinci ani. De la încheierea primei convenţii de parteneriat, în 1964, ciclurile
FED urmează, în general, ciclurile acordurilor/convenţiilor de parteneriat.
Primul FED: 1959-1964; al doilea FED: 1964-1970 (Convenţia de la
Yaoundé I); al treilea FED: 1970-1975 (Convenţia de la Yaoundé II); al
patrulea FED: 1975-1980 (Convenţia de la Lomé I); al cincilea FED: 1980-

92
1985 (Convenţia de la Lomé II); al şaselea FED: 1985-1990 (Convenţia de la
Lomé III); al şaptelea FED: 1990-1995 (Convenţia de la Lomé IV); al
optulea FED: 1995-2000 (Convenţia de la Lomé IV şi revizuirea sa IV bis);
al nouălea FED: 2000-2007 (Acordul de la Cotonou); al zecelea FED: 2008-
2013 (Acordul de la Cotonou revizuit); al unsprezecelea FED: 2014-2020
(Acordul de la Cotonou revizuit)
Instrumentele Stabex şi Sysmin, destinate sectorului agricol şi, respectiv,
celui minier, au fost suprimate odată cu noul acord de parteneriat semnat la
Cotonou în iunie 2000. Acest acord a raţionalizat instrumentele FED şi a
introdus un sistem de programare mobilă care permite o mai mare
flexibilitate şi conferă o mai mare responsabilitate ţărilor ACP. Al nouălea
FED a dispus de fonduri în valoare de 13,5 miliarde EUR pentru perioada
2000-2007. În plus, soldurile FED precedente se ridică la peste 9,9 miliarde
EUR. Decizia nr. 6/2005 a Consiliului de Miniştri ACP-CE din 22 noiembrie
2005 stabileşte angajarea a 482 de milioane EUR din suma condiţională de 1
miliard EUR pentru cel de al nouălea Fond european de dezvoltare. Această
sumă este repartizată astfel: 352 de milioane EUR pentru sprijinirea
dezvoltării pe termen lung, 48 de milioane EUR pentru cooperarea şi
integrarea regională şi 82 de milioane EUR pentru facilitatea de investiţii. De
asemenea, o a doua tranşă de 250 de milioane EUR destinată celei de a doua
plăţi aferente Facilităţii pentru apă a ACP-UE a fost stabilită prin Decizia nr.
7/2005 a Consiliului de Miniştri ACP-CE. Ajutorul pentru dezvoltare oferit
de FED se înscrie într-un cadru european mai amplu. În cadrul Uniunii
Europene, fondurile bugetului general al Comunităţii pot fi utilizate pentru
diferite tipuri de ajutor. De asemenea, pe lângă gestionarea unei părţi a
resurselor FED (împrumuturi şi capital de risc), contribuţiile din resurse
proprii ale Băncii Europene de Investiţii (BEI) se ridică la 1,7 miliarde EUR
pentru perioada aferentă celui de al nouălea FED. Al zecelea FED a acoperit
perioada 2008-2013 şi a prevăzut un buget general de 22,682 miliarde EUR.
Din această sumă, 21,966 miliarde EUR au fost alocate statelor ACP, 286 de
milioane EUR, ţărilor şi teritoriilor TTPM, iar 430 de milioane EUR au fost
alocate Comisiei cu titlu de cheltuieli pentru programarea şi punerea în
aplicare a FED. Suma destinată ţărilor ACP este repartizată astfel: 17,766
miliarde EUR pentru programele indicative naţionale şi regionale, 2,7
miliarde EUR pentru finanţarea cooperării intra-ACP şi interregionale, iar
1,5 miliarde EUR pentru finanţarea Facilităţii de investiţii. Programele
regionale beneficiază de o pondere mai importantă în bugetul FED,
subliniindu-se astfel importanţa integrării economice regionale ca bază
pentru dezvoltarea naţională şi locală. Crearea sumelor de stimulare pentru
fiecare ţară a fost o inovaţie introdusă de cel de al zecelea FED. Al
unsprezecelea FED se va derula în perioada 2014-2020: bugetul său se ridică
la 30,5 miliarde EUR, iar Banca Europeană de Investiţii va pune la dispoziţie

93
încă 2,6 miliarde EUR sub formă de împrumuturi din resurse proprii. În iunie
2013, ţările UE au încheiat un acord intern de instituire a celui de al
unsprezecelea FED care include repartizarea revizuită a contribuţiilor între
acestea; acest acord intern este încă în curs de ratificare. Decizia nr.
2013/759/UE a Consiliului stabileşte măsuri de tranziţie privind gestionarea
FED până la intrarea în vigoare a celui de al unsprezecelea FED.

Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER)

La nivel European, principiile unei politici de dezvoltare regională au fost

avute în vedere încă din 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma,
când cele 6 ţări semnatare au căzut de acord asupra nevoii reducerii
diferenţelor existente între diferitele regiuni şi sprijinirii celor mai puţin
favorizate în scopul realizării unei economii comunitare solide şi unitare.
Fondul European de Dezvoltare Regională a fost creat în anul 1975 cu scopul
redistribuirii unei părți a contribuţiilor bugetare ale Statelor Membre către
regiunile cele mai sărace ale comunităţii în vederea sprijinirii dezvoltării lor
economice. Astfel, FEDR redistribuie bugetul comunitar în investiţii
productive (pentru crearea şi menţinerea unor locuri de muncă durabile) şi în
investiţii în infrastructură.
Legislaţie primară
Art. 176 TFUE (ex-art. 160 TCE) din Titlul XVIII Coeziunea economică,
socială şi teritorială, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii
prevede: „Fondul European de Dezvoltare Regională este menit să contribuie
la corectarea principalelor dezechilibre regionale din Uniune, prin
participarea la dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor rămase în
urmă şi la reconversia regiunilor industriale aflate în declin.”
Din dreptul european derivat este de amintit Regulamentul (UE) nr.
1303/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 decembrie
2013 de stabilire a unor dispoziţii comune privind Fondul european de
dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune, Fondul
european agricol pentru dezvoltare rurală şi Fondul european pentru pescuit
şi afaceri maritime, precum şi de stabilire a unor dispoziţii generale privind
Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de
coeziune şi Fondul european pentru pescuit şi afaceri maritime şi de abrogare
a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului.

Fondul European de Investiţii (FEI)

Fond care susţine creşterea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii.

Membrii fondatori ai FEI sunt Banca Europeană de Investiţii (BEI), Comisia
şi unele instituţii financiare europene private. FEI a fost instituit printr-o

94
decizie a Consiliului Guvernatorilor Băncii Europene de Investiţii din
25 mai 1993 şi şi-a început activitatea în 1994. Statutul Fondului European
de Investiţii - aprobat la 14 iunie 1994 şi modificat la 19 iunie 2000 de către
adunarea generală [Jurnalul Oficial C 225 din 10.8.2001] - defineşte
obiectivele, structura, capitalul, membrii, resursele financiare, instrumentele
de intervenţie, normele de control, precum şi relaţia dintre organele BEI şi
cele ale Fondului.
Principalul obiectiv al FEI este să sprijine crearea, creşterea şi dezvoltarea
întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM) prin intermediul unor instrumente de
capital de risc şi al unor garanţii. Fondul îşi poate exercita activităţile pe
teritoriul statelor membre, în ţările candidate al căror proces de aderare a fost
demarat, în ţările Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS) şi în ţările
limitrofe ale Uniunii Europene în cazul proiectelor transfrontaliere. Fondul
are personalitate juridică şi dispune de autonomie financiară. Fondul sprijină
obiectivele comunitare prin: acordarea de garanţii şi de alte instrumente
comparabile pentru împrumuturi şi alte obligaţii financiare sub orice formă
permisă din punct de vedere juridic; achiziţionarea, deţinerea, administrarea
şi transmiterea participaţiilor în întreprinderi, în condiţiile enunţate în
acordul adunării generale a FEI; alte activităţi legate de misiunea FEI,
inclusiv împrumuturile. În acest scop, statutul prevede un capital iniţial de
două miliarde de euro. Capitalul poate fi majorat prin hotărârea adunării
generale, luată cu o majoritate de 85 % din voturile exprimate. În cazul unei
majorări de capital, fiecare membru are dreptul să subscrie o fracţiune din
majorare egală cu raportul existent între acţiunile subscrise de acesta şi
capitalul FEI înainte de majorare. Membrii Fondului răspund pentru
obligaţiile FEI numai până la concurenţa cotei de participare a acestora la
capitalul subscris şi nevărsat.

Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA)

Înfiinţat în 1962 în scopul finanţării politicii agricole comune şi pentru

sprijinirea dezvoltării regiunilor rurale şi îmbunătăţirea structurilor agricole,
Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă are ca misiune să susţină
piaţa produselor agricole şi să promoveze restructurarea agriculturii
comunitare. FEOGA are două secţiuni: secţiunea „Orientare” care contribuie
prin subvenţii la raţionalizarea, modernizarea şi ameliorarea structurilor din
sectorul agricol, fiind parte a fondurilor structurale, şi secţiunea „Garanţie”,
care are ponderea cea mai însemnată și care finanţează măsurile de susţinere
a preţurilor şi de destinaţii la export ce garantează agricultorilor stabilitatea
preţurilor, adică subvenţionează agricultura comunitară.
Legislaţie primară

95
Art. 40 TFUE (ex-art. 34 TCE) din Titlul III Agricultura şi pescuitul, Partea
a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „(1) În vederea
îndeplinirii obiectivelor prevăzute la articolul 39 [Articolul 39 (ex-articolul
33 TCE): «(1) Politica agricolă comună are ca obiective: (a) creşterea
productivităţii agriculturii prin promovarea progresului tehnic, prin
asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei agricole, precum şi prin
utilizarea optimă a factorilor de producţie şi, în special, a forţei de muncă;
(b) asigurarea în acest fel a unui nivel de trai echitabil pentru populaţia
agricolă, în special prin majorarea venitului individual al lucrătorilor din
agricultură; (c) stabilizarea pieţelor; (d) garantarea siguranţei
aprovizionărilor; (e) asigurarea unor preţuri rezonabile de livrare către
consumatori»]), se instituie o organizare comună a pieţelor agricole. (3)
Pentru ca organizarea comună menţionată la alineatul (1) să îşi poată atinge
obiectivele, se pot înfiinţa unul sau mai multe fonduri de orientare şi
garantare agricole.”
Trebuie amintite şi Regulamentul (CE) nr. 1290/2005 (JO L 209, 11.8.2005)
care a împărţit FEOGA în două fonduri distincte: Fondul european de
garantare agricolă (FEGA), destinat finanţării măsurilor de piaţă şi a
ajutoarelor pentru venituri, şi Fondul european agricol pentru dezvoltare
rurală (FEADR). FEGA, cu un buget anual de circa 47 de miliarde de euro la
preţurile curente pentru perioada 2007-2013, finanţează sau, uneori,
cofinanţează împreună cu statele membre cheltuielile aferente organizării
comune unice a pieţei (OCP), sprijinul direct acordat exploataţiilor,
contribuţia financiară a Uniunii la acţiunile de informare şi de promovare
pentru produsele agricole pe piaţa internă şi în ţările terţe, precum şi diverse
cheltuieli punctuale ale Uniunii, cum ar fi acţiunile veterinare şi de colectare
şi utilizare a resurselor genetice; Regulamentul (CE) nr. 1698/2005 (JO L
277, 21.10.2005) privind sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat din
FEADR, ca urmare a particularităţilor financiare şi de programare ale celui
de-al doilea pilon al PAC. FEADR a preluat o parte din bugetul FEOGA -
Garantare (privind măsurile de însoţire), FEOGA - Orientare şi iniţiativă
LEADER (care joacă un rol important în dezvoltarea rurală, prin încurajarea
strategiilor locale bazate pe parteneriat şi pe reţele de schimb de experienţă).
FEADR cofinanţează îmbunătăţirea competitivităţii sectorului agricol şi a
celui forestier, măsurile de agromediu, îmbunătăţirea calităţii vieţii în zonele
rurale, încurajarea diversificării economiei rurale, precum şi constituirea de
capacităţi locale.
Pentru perioada 2014-2020, Parlamentul European a aprobat, la 20
noiembrie 2013, regulamentul privind noul cadru financiar multianual
[Regulamentul (UE) nr. 1311/2013, JO L 347, 20.12.2013] şi acordul
interinstituţional privind buna gestiune financiară (JO C 373, 20.12.2013).
Noul cadru financiar multianual stabileşte un buget total pentru rubrica FEI.

96
 Fondul european pentru pescuit (FEP)

FEP a înlocuit IFOP în perioada 2007-2013 şi are cinci priorităţi: sprijinirea

principalelor obiective ale PCP, în special a celor stabilite prin reforma din
2002, prin asigurarea unei exploatări durabile a resurselor halieutice şi
crearea unui echilibru stabil între resurse şi capacitatea flotei de pescuit a
UE; creşterea competitivităţii şi viabilităţii economice a operatorilor din
sector; promovarea metodelor ecologice de pescuit şi de producţie;
furnizarea de sprijin adecvat pentru angajaţii din sector; facilitarea
diversificării activităţilor economice în zonele dependente de pescuit.
Bugetul total al FEP pentru perioada 2007-2013 a fost de 3 849 milioane
EUR, din care 2 908 milioane EUR se alocă „zonelor de convergenţă”, iar
941 milioane EUR „zonelor de neconvergenţă”. Finanţarea a fost disponibilă
pentru toate sectoarele industriei (pescuitul în mare şi pescuitul comercial în
apele interioare, întreprinderile din sectorul acvaculturii, organizaţiile de
producători, precum şi activităţile de prelucrare şi comercializare a
produselor). Pentru a garanta durabilitatea economică, ecologică şi socială a
pescuitului, linia de acţiune a FEP s-a concentrat pe: măsuri de adaptare a
flotei comunitare de pescuit (sprijin în vederea retragerii permanente sau
temporare a vaselor de pescuit sau pentru pregătirea profesională,
reprofilarea sau pensionarea anticipată a pescarilor); acvacultura, prelucrarea
şi comercializarea: promovarea achiziţionării şi utilizării de echipamente şi
tehnologii care reduc impactul activităţilor de pescuit asupra mediului, în
special în cazul întreprinderilor mici şi al microîntreprinderilor; măsuri de
interes comun: au fost eligibile pentru ajutor proiectele care au contribuit la
dezvoltarea durabilă sau conservarea resurselor, consolidarea pieţelor
specializate în comercializarea produselor de pescuit sau promovarea de
parteneriate între oamenii de ştiinţă şi operatorii din sectorul pescuitului;
dezvoltarea durabilă a zonelor de pescuit costiere: sprijin pentru măsurile şi
iniţiativele destinate să diversifice şi să consolideze dezvoltarea economică
în zonele de pescuit afectate de declinul activităţilor piscicole; asistenţă
tehnică: acţiunile legate de pregătire, monitorizare, sprijin administrativ şi
tehnic, evaluare, audit şi control necesare pentru punerea în aplicare a
regulamentului propus. Statele membre erau responsabile de repartizarea
resurselor financiare între aceste cinci priorităţi.

Fondul european pentru pescuit şi afaceri maritime (FEPAM)

Pentru a pune în aplicare acordul încheiat de Parlament cu Consiliul în

privinţa noii politici comune privind pescuitul revizuite substanţial, FEPAM,
astfel cum a fost propus de Comisie şi modificat iniţial de Parlament în 2013,
a fost supus unor noi modificări, ajungând la forma sa finală în cadrul unui

97
acord încheiat cu Consiliul la 28 ianuarie 2014. Acesta are la bază
următoarele trei axe principale: 1. Un pescuit sustenabil din punct de vedere
ecologic în UE - investiţii în unelte de pescuit mai selective, pentru a elimina
practica de aruncare a capturilor înapoi în mare şi a gestiona astfel impactul
obligaţiei de debarcare a tuturor capturilor impusă în urma reformei PCP
începând din 2015; în urma unei cereri specifice formulate de Parlament, să
se acorde prioritate colectării de date şi controalelor prin majorarea
semnificativă a părţii din FEPAM alocate acestui scop; punerea în aplicare a
unor măsuri pentru conservarea stocurilor, precum perioadele de repaus
biologic, dar şi a unor întreruperi temporare pentru compensarea pescarilor
în cauză; îngheţarea subvenţiilor pentru operatorii care nu respectă normele
politicii comune privind pescuitul. 2. Un sector al pescuitului competitiv în
UE - ajutor de lansare (investiţii de până la 75 000 de euro în nave cu o
lungime sub 12 m) acordate pescarilor cu vârsta sub 40 de ani care au cel
puţin cinci ani de experienţă profesională în sector; sprijin pentru
diversificarea veniturilor pescarilor prin activităţi conexe (de exemplu
turismul piscicol) un aspect important a fost respingerea de către Parlament a
opţiunii de recalificare în afara pescuitului propusă iniţial de Comisie;
investiţii la bordul navelor pentru o mai bună gestionare a capturilor şi
îmbunătăţirea calităţii acestora, precum şi investiţii în infrastructurile
portuare în vederea îndeplinirii obligaţiei de debarcare; sprijin pentru
inovare, inclusiv dezvoltarea unor nave mai moderne şi mai ecologice;
menţinerea ajutorului pentru depozitare, ca mijloc de reglementare a pieţei;
sprijin pentru planurile de producţie şi de comercializare elaborate de
organizaţiile de producători; ajutor pentru încetarea definitivă a activităţii în
cazul dezmembrării navelor în vederea reducerii capacităţii şi a efortului de
pescuit al flotei (vizând segmentele de flotă cu capacitate în exces, care să se
încheie până în 2018); sprijin pentru înlocuirea motoarelor în vederea
reducerii puterii şi a emisiilor de CO2 (care să fie condiţionat de reducerea
puterii motoarelor la navele având o lungime între 12 şi 24 de metri);
investiţii în acvacultura sustenabilă: sprijin pentru operatorii aflaţi la
începutul activităţii, dezvoltarea infrastructurii şi promovarea unei
acvaculturi extensive şi a unor practici ecologice mai bune. 3. Condiţii
sociale mai bune: investiţii pentru îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate,
igienă şi siguranţă la bordul navelor; formarea profesională a pescarilor;
înfiinţarea unui fond de asigurare mutuală care să acopere catastrofele
naturale şi accidentele de mediu sau legate de sănătate (aplicabile pescarilor,
dar şi cultivatorilor de stridii în cazul apariţiei unor epidemii).

98
 Fondul pentru Pescuit (Instrumentul Financiar de Orientare a
Pescuitului–IFOP)

Finanţează industria pescuitului şi comunităţile din zonele de coastă, pentru a

le ajuta să se adapteze la condiţiile în permanentă schimbare şi să-şi
consolideze poziţia economică şi durabilitatea ecologică; Instrumentul
financiar pentru orientarea pescuitului (IFOP) a fost lansat în 1994, iar în
2007 a fost înlocuit de Fondul european pentru pescuit (FEP), creat pentru a
răspunde mai bine conceptului de durabilitate. FEP dispune de proceduri
operaţionale mai simple şi reflectă necesităţile unei Uniuni extinse la 28 de
state membre.
În conformitate cu IFOP, problema capacităţii excedentare a flotei a fost
abordată prin programele de orientare multianuale. În 2002, acestea au fost
înlocuite de sistemul de „intrare/ieşire”.

Fondul Social European (FSE)

Prevăzut încă din Tratatul de la Roma, FSE a intrat efectiv în vigoare în anul
1960 ca principal instrument al politicii sociale comunitare, fiind centrat pe
îmbunătăţirea modului în care funcţionează piaţa muncii în diferite ţări şi pe
re-integrarea şomerilor pe piaţa muncii. FSE pune accent pe îmbunătăţirea
modului în care funcţionează piaţa muncii în diferite ţări şi pe re-integrarea
şomerilor pe piaţa muncii, prin finanţarea a trei tipuri de acţiuni: formarea
profesională, reconversia profesională şi măsuri ce duc la crearea de locuri
de muncă. Tipurile de măsuri astfel finanţate au în vedere [conform
Regulamentului Parlamentului European şi al Consiliului (CE) nr. 1784/1999
din 12 iulie 1999 privind Fondul Social European]: reintegrarea profesională
a şomerilor pe termen lung; integrarea profesională a şomerilor tineri;
integrarea profesională a persoanelor excluse de pe piaţa muncii; promovarea
egalităţii de şanse în accesul la piaţa muncii; acţiuni specifice de
îmbunătăţire a accesului femeilor la piaţa muncii; îmbunătăţirea sistemelor
de educaţie şi formare; concentrarea de potenţial uman în domeniile
cercetării şi dezvoltării. În acelaşi timp şi prin toate aceste măsuri, FSE
acoperă şi trei aspecte orizontale ale politicilor UE: promovarea iniţiativelor
locale de ocupare a forţei de muncă, dimensiunea socială şi ocuparea
profesională în societatea informaţională, crearea de oportunităţi egale între
femei şi bărbaţi.
Legislaţie primară
Art. 162 TFUE (ex-art. 146 TCE) din Titlul XI Fondul social european,
Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, dispune: „În scopul
îmbunătăţirii posibilităţilor de încadrare în muncă a lucrătorilor pe piaţa

99
internă şi pentru a contribui astfel la ridicarea nivelului de trai, se instituie, în
conformitate cu dispoziţiile de mai jos, un Fond Social European care
urmăreşte promovarea în cadrul Uniunii a facilităţilor de ocupare a forţei de
muncă şi a mobilităţii geografice şi profesionale a lucrătorilor, precum şi
facilitarea adaptării la transformările industriale şi la evoluţia sistemelor de
producţie, în special prin formare şi reconversie profesională.” Conform art.
163 (ex-art. 147 TCE), „Administrarea Fondului revine Comisiei. În
îndeplinirea acestei sarcini, Comisia este sprijinită de un comitet prezidat de
un membru al Comisiei şi format din reprezentanţi ai guvernelor şi ai
organizaţiilor sindicale şi patronale.”

Fonduri structurale

Sunt fonduri gestionate de către Comisia Europeană şi au ca destinaţie

finanţarea măsurilor de ajutor structural la nivelul Uniunii în scopul
promovării regiunilor cu întârzieri în dezvoltare, reconversiei zonelor
afectate de declin industrial, combaterii şomajului de lungă durată, inserţiei
profesionale a tinerilor sau promovării dezvoltării rurale.
Legislaţie primară
Art. 174 TFUE (ex-art. 158 TCE) din Titlul XVIII Coeziunea economică,
socială şi teritorială, Partea a treia este în acest sens și prevede: „În scopul
promovării unei dezvoltări armonioase a întregii Uniunii, aceasta îşi dezvoltă
şi desfăşoară acţiunea care conduce la consolidarea coeziunii sale
economice, sociale şi teritoriale. Uniunea urmăreşte, în special, reducerea
decalajelor dintre nivelurile de dezvoltare a diferitelor regiuni şi a rămânerii
în urmă a regiunilor defavorizate. Dintre regiunile avute în vedere, o atenţie
deosebită se acordă zonelor rurale, zonelor afectate de tranziţia industrială,
precum şi regiunilor afectate de un handicap natural şi demografic grav şi
permanent, cum ar fi regiunile cele mai nordice cu densitate foarte scăzută a
populaţiei, precum şi regiunile insulare, transfrontaliere şi muntoase.
Fondurile structurale sunt formate din: Fondul European de Orientare şi
Garanţie Agricolă (FEOGA) – componenta «Orientare», Fondul European de
Dezvoltare Regională (FEDER), Fondul Social European (FSE) şi
Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP). La acestea se
adaugă Fondul de Coeziune, creat în 1993.” Despre aceste fonduri vorbeşte
şi art. 175 (ex-art. 159 TCE), conform căruia, „Statele membre îşi conduc
politicile economice şi le coordonează în vederea realizării, în egală măsură,
a obiectivelor menţionate la articolul 174. Formularea şi punerea în aplicare
a politicilor şi acţiunilor Uniunii, precum şi realizarea pieţei interne ţin
seama de obiectivele menţionate la articolul 174 şi participă la realizarea
acestora. De asemenea, Uniunea susţine realizarea acestor obiective prin
acţiunea pe care o întreprinde prin intermediul fondurilor structurale (Fondul

100
European de Orientare şi Garantare Agricolă, secţiunea «Orientare»; Fondul
Social European; Fondul European de Dezvoltare Regională) al Băncii
Europene de Investiţii şi al celorlalte instrumente financiare existente.”

Foruri parlamentare europene

Instituţii parlamentare ce funcţionează la nivel european pe lângă

organizaţiile cu caracter regional, având rolul de a contribui la consolidarea
caracterului democratic al deciziilor luate de aceste instanţe, plecându-se de
la premisa că, fiind aleşi în mod democratic în ţările lor, parlamentarii
asigură reprezentativitatea popoarelor în structurile de decizie ale
organizaţiilor internaţionale: Parlamentul European (Instituţie a Uniunii
Europene, cu membri aleşi în mod direct în ţările membre ale Uniunii),
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Adunarea Parlamentară a
OSCE, Adunarea Parlamentară a Atlanticului de Nord (NATO). Cu excepţia
Parlamentului European, ai cărui membri sunt aleşi începând din anul 1979
prin vot universal direct, membrii celorlalte foruri parlamentare europene
sunt delegaţi de către parlamentele naţionale din care fac parte să le
reprezinte în componenţa Parlamentară a organizaţiei internaţionale
respective.

Funcţia publică comunitară

Funcţie ce desemnează administraţia comunitară, funcţionarea acesteia,

funcţionarii şi agenţii care o compun. Carta albă a Comisiei Comunităţilor
Europene de la Bruxelles [25.07.2001 COM (2001) 428 final] privind
Guvernarea Europeană a evidenţiat principiile administraţiei publice la nivel
european, punând accent pe: calitatea serviciilor oferite, independenţa
funcţionarului, angajarea răspunderii acestuia pentru toate faptele săvârşite,
eficienţa şi transparenţa serviciului public prestat către cetăţenii europeni. În
fapt, principiile unei bune guvernări sunt: deschidere, participare,
răspundere, eficienţă şi coerenţă. Deschiderea presupune că Instituţiile
trebuie să lucreze într-o manieră mai accesibilă; împreună cu statele membre,
ele trebuie să comunice activ asupra activităţii UE şi a deciziilor pe care
aceasta le ia, impunându-se folosirea unui limbaj accesibil şi pe înţelesul
opiniei publice. Participarea presupune că relevanţa, calitatea, şi eficienţa
politicilor UE depind de asigurarea unei participări largi pe traseul întregului
lanţ politic - de la concepţie până la implementare. O participare mai bună
poate da naştere la mai multă încredere în rezultatul final şi în Instituţiile
care aplică politicile. Răspunderea presupune că rolurile în procesele
legislative şi executive trebuie să fie mai clare; fiecare Instituţie a UE şi stat
membru trebuie să explice şi să-şi asume responsabilitatea pentru ceea ce

101
face în Europa. Eficienţa presupune că politicile trebuie să fie clare şi
prompte, furnizând ceea ce este necesar pe baza unor obiective clare, să facă
o evaluare a impactului viitor şi, când este posibil, a experienţei anterioare;
eficienţa depinde totodată de implementarea politicilor UE într-o manieră
bine proporţionată şi de luarea deciziilor la cel mai potrivit nivel. Coerenţa
presupune că politicile şi acţiunea trebuie să fie coerente şi uşor de înţeles.
Nevoia de coerenţă în Uniune este în creştere: aria de sarcini s-a lărgit;
extinderea va spori diversitatea; provocările, cum ar fi climatul şi schimbarea
demografică, depăşesc graniţele politicilor sectoriale pe care s-a construit
Uniunea; autorităţile regionale şi locale sunt tot mai implicate în politicile
UE. Coerenţa necesită conducere politică şi o puternică responsabilitate din
partea Instituţiilor pentru a asigura o abordare consecventă în cadrul unui
proces complex.
Pentru transpunerea în practică a acestor principii a fost adoptat, la 13
septembrie 2000, Codul bunei cuviinţe în administraţia publică (The Code of
Good Administrative Behaviour), conceput ca un instrument de lucru pentru
personalul instituţiilor europene care lucrează în mod direct cu publicul -
conform art. 2 Domeniul specific de aplicare, „Codul se aplică tuturor
funcţionarilor şi altor angajaţi cărora li se aplică Statutul Personalului şi
Condiţiile de angajare a altor angajaţi, cu privire la raporturile acestora cu
publicul. […] termenul funcţionar se va referi atât la funcţionari, cât şi la
ceilalţi angajaţi. În plus, codul urmăreşte şi informarea cetăţenilor asupra
dreptului de a beneficia de servicii de calitate, asupra condiţiilor în care
trebuie să se aştepte să fie trataţi în momentul în care abordează în instituţie
europeană.”

Fuziune

Proces de unificare a instituţiilor celor trei Comunităţi Europene originare

(CECO, CEE şi CEEA) realizat prin Tratatele de fuziune care a avut loc,
într-o primă etapă, în 1957, prin fuziunea instituţiilor democratice şi de drept,
respectiv a celor trei Adunări Parlamentare şi a Curţilor de Justiţie (astfel
încât după acel an a funcţionat un singur Parlament şi o singură Curte de
Justiţie); tot în acel an au fuzionat şi Comitetele Economice şi Sociale CEEA
şi CEE, funcţionând în continuare un singur Comitet Economic şi Social; o a
doua etapă a avut loc în 1965, prin Tratatul de fuziune de la Bruxelles (intrat
în vigoare în 1967) consfiinţându-se fuzionarea Comisiilor şi Consiliilor
astfel încât, pentru cele trei Comunităţi a fiinţat o singură Comisie şi un
singur Consiliu de Miniştri. Fuziunea a fost doar instituţională, şi nu
funcţională, deoarece funcţional fiecare dintre cele patru instituţii a continuat
să-şi exercite atribuţiile prevăzute de cele trei tratate constitutive.

102
 G
GATT (OMC)

General Agreement on Tarrifs and Trade (Acordul General pentru Tarife

vamale şi Comert), GATT este un tratat multilateral încheiat la Geneva la 30
octombrie 1947 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948. Sunt parte la acest
tratat 123 de state însumând peste 90% din comerţul mondial. Confom
principiilor de bază ale GATT: comerţul trebuie să fie scutit de orice
discriminare (clauza naţiunii celei mai favorizate); industria naţională trebuie
să fie protejată doar de tarifele vamale, şi nu de alte restricţii cantitative şi
alte măsuri neleale; tarifele trebuie să fie reduse prin negocieri multilaterale
şi să fie fixe pentru a preveni creşteri ulterioare; părţile contractante trebuie
să se consulte pentru a găsi soluţii problemelor comerţului; toate hotărârile se
adoptă prin consens. România a participat la activitatea GATT, inițial în
calitate de observator, iar din octombrie 1971 a devenind parte contractantă
cu drepturi depline. După şase cicluri de negocieri pe tema reducerii taxelor
vamale, la mijlocul anilor ’80 s-a căzut de acord şi asupra suprimării
barierelor netarifare. În 1986, odată cu deschiderea Rundei Uruguguay, pe
lângă negocierile vizând eliminarea barierelor şi a distorsiunilor comerciale,
au fost abordate şi investiţiile legate de comerţ, comerţul cu servicii şi
protecţia proprietaţii intelectuale. Ciclul Uruguay s-a încheiat abia la
15.12.1993, iar pentru anul 2000 era prevăzută o nouă serie de negocieri
intitulate Runda Mileniului. GATT a fost înlocuit cu Organizaţia Mondială a
Comerţului (OMC) al cărei moment de înfiinţare îl constituie Acordul de la
Marrakech din 15 aprilie 1994 care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995.
OMC este însărcinată să trateze toate chestiunile comerciale, noua denumire
a organizaţiei sugerând în mod evident permanentizarea dialogului pe
această temă justificată de globalizarea şi mondializarea economiei. OMC
are o sferă mult mai largă de cuprindere decât GATT, deoarece include, pe
lângă reglementarea comerţului cu mărfuri, şi reglementarea comerţului cu
servicii (Acordul GATS), precum şi aspecte ale drepturilor de proprietate
intelectuală (Acordul TRIPS).

Grup european de interes economic (GEIE)

Instrument juridic de cooperare între întreprinderile din spaţiul UE

reglementat de Regulamentul (CEE) nr. 2137/85 al Consiliului din
25 iulie 1985 privind Grupul European de Interes Economic (GEIE).
Conform art. 4 din Regulament, „ (1) Pot fi membre ale unui grup numai:
(a) societăţile comerciale, în înţelesul articolului 58 al doilea paragraf din
tratat (Prin societăţi se inţeleg societăţile constituite în conformitate cu

103
dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv societăţile cooperative
şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără
scop lucrativ), precum şi alte entităţi juridice de drept public sau privat,
constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru şi care îşi au sediul
statutar sau legal şi administraţia centrală în Comunitate; în cazul în care, în
conformitate cu legislaţia unui stat membru, o societate sau altă entitate
juridică nu este obligată să aibă un sediu statutar sau legal, este suficient ca
societatea sau altă entitate juridică să aibă administraţia centrală în
Comunitate; (b) persoanele fizice care exercită orice activitate industrială,
comercială, meşteşugărească ori agricolă, o profesiune liberală sau servicii
de altă natură în Comunitate. (2) Un grup trebuie să cuprindă cel puţin: (a)
două societăţi sau alte entităţi juridice, în înţelesul alineatului (1), care au
administraţia centrală în state membre diferite sau (b) două persoane fizice,
în înţelesul alineatului (1), care îşi desfăşoară activităţile principale în state
membre diferite sau (c) o societate sau altă entitate juridică, în înţelesul
alineatului (1) şi o persoană fizică, dintre care prima are administraţia
centrală într-un stat membru, iar cea de-a doua îşi desfăşoară activitatea
principală în alt stat membru. (3) Un stat membru poate prevedea ca
grupurile înregistrate în registrele sale în conformitate cu articolul 6 să nu
poată avea mai mult de 20 de membri. În acest scop, statul membru respectiv
poate să prevadă ca, în conformitate cu legislaţia sa, fiecare membru al unei
entităţi juridice constituite în temeiul legislaţiei sale, alta decât o societate
înregistrată, să fie tratat ca un membru separat al unui grup. (4) Orice stat
membru poate să interzică sau să restricţioneze, din motive de interes public,
participarea la grupuri a anumitor categorii de persoane fizice, societăţi sau
alte entităţi juridice.”

104
 I
IFOP

Acronim de la „Instrument financiar de Orientare a Pescuitului”.

v. „Fonduri structurale”.

Institutul Monetar European

Creat prin dispoziţiile Tratatului de la Maastricht în care se prevede că

începând cu 1 ianuarie 1994 când se va trece la realizarea celei de-a doua etape
de înfăptuire a Uniunii economice şi monetare se va crea şi va funcţiona un
institut monetar european dotat cu personalitate juridică care este condus şi
gestionat de un Consiliu compus din preşedinte şi guvernatorii băncilor
centrale naţionale, dintre care unul exercită funcţia de vicepreşedinte. În anul
1994, sediul IME a fost stabilit prin acordul comun al statelor membre la
Frankfurt am Main, oraş considerat a fi placa turnantă a vieţii bancare
europene, care devine, alături de Bruxelles, Luxemburg, şi Strasbourg, unul
dintre centrele vitale ale Uniunii Europene.
Legislaţie primară
Art. 141 TFUE (ex-art. 123 alin. (3) şi ex-art. 117 alin. (2) primele cinci liniuţe
TCE) din Capitolul 5 Dispoziţii tranzitorii, Titlul VIII Politica economică şi
monetară, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, prevede:
„(1) În cazul în care şi atât timp cât există state membre care fac obiectul unei
derogări şi fără a aduce atingere articolului 129 alineatul (1), Consiliul general
al Băncii Centrale Europene, menţionat la articolul 44 din Statutul SEBC şi al
BCE, se constituie ca al treilea organ de decizie al Băncii Centrale Europene.
(2) În cazul în care şi atata timp cât există state membre care fac obiectul unei
derogări, Banca Centrală Europeană, cu privire la aceste state membre:
consolidează cooperarea dintre băncile centrale naţionale; consolidează
coordonarea politicilor monetare ale statelor membre pentru a asigura
stabilitatea preţurilor; supervizează funcţionarea mecanismului cursului de
schimb; desfăşoară consultări privind problemele care sunt de competenţa
băncilor centrale naţionale şi care afectează stabilitatea instituţiilor şi pieţelor
financiare; exercită funcţiile pe care le indeplinea Fondul European de
Cooperare Monetară, preluate ulterior de Institutul Monetar European.”

v. „Banca Centrală Europeană”.

105
 Instituţii ale Uniunii

Sarcina realizării scopurilor pentru care au fost create cele trei Comunităţi
Europene (CECO, CEE şi CEEA) a fost încredinţată unui număr de patru
instituţii: Comisia, Consiliul, Parlamentul European şi Curtea de Justiţie, la
care s-a adăugat, în 1977, Curtea de Conturi. Tratatul de la Maastricht, intrat
în vigoare la 1 noiembrie 1993, a creat noi instituţii, de mai mică importanţă
decât cele patru originare, dar necesare funcţionării UE: Comitetul Economic
şi Social, Institutul Monetar European (transformat de la 1 ianuarie 1999 în
Banca Centrală Europeană), Comitetul Regiunilor, Agenţia Europeană
pentru Protecţia Mediului, Europol, Observatorul pentru Droguri, Oficiul
pentru Medicamente, Fundaţia Educaţiei Permanente, Oficiul de Formare
pentru Ţările din Est, Oficiul pentru Sănatate şi Protecţia Muncii şi Oficiul
de Inspecţie Veterinară – fiecare având sediul în câte o ţară membră a UE.
Legislaţie primară
Art. 13 TUE, versiunea consolidată, din Titlul III Dispoziţii privind
instituţiile, prevede: „(1) Uniunea dispune de un cadru instituţional care
vizează promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susţinerea
intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi ale statelor membre, precum şi
asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a continuităţii politicilor şi a acţiunilor
sale. Instituţiile Uniunii sunt: Parlamentul European; Consiliul European;
Consiliul; Comisia Europeană („Comisia”); Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene; Banca Centrală Europeană; Curtea de Conturi. (2) Fiecare
instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate,
în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea.
Instituţiile cooperează unele cu altele în mod loial.”

Integrare diferenţiată

Concept ce caracterizează un proces de unificare europeană cu mai multe

viteze, spre deosebire de conceptul specific anilor de început ai construcţiei
comunitare, acela al „teoriei bicicletei”, conform căruia integrarea
economică trebuie să meargă continuu înainte, altfel se va prăbuşi. Integrarea
diferenţiată presupune că, într-o primă etapă, doar unele dintre statele
membre ale UE, cele mai pregătite, se vor angaja pe calea unei integrări
aprofundate (de ex., pentru introducerea monedei unice Euro, politica socială
sau crearea unei politici de apărare comună), în timp ce celelalte ţări membre
continuă cooperarea în limitele de până atunci stabilite prin Tratat, până la
momentul în care vor decide să se alăture şi ele. Cererea statelor membre,
pentru procese de integrare mai flexibile şi mai permisive, a fost determinată
nu doar de diferenţele obiective de dezvoltare economică între statele
membre ale Uniunii care au permis diferenţierea la nivelul termenelor de

106
timp în care trebuiau implementate reglementările europene, ci şi de faptul că
deşi finalitatea integrării economice este atingerea aceloraşi nivele de
dezvoltare economică de toate statele membre, în acelaşi timp, prin
reducerea şi eliminarea decalajelor, realitatea, generată de faptul că diferite
state membre realizează performanţe economice diferite şi promovează
tipare de dezvoltare socio-economică diverse, este foarte departe de
dezideratul propus.

Integrare europeană

Proces de integrare politică, juridică, economică (şi, în unele cazuri, socială

şi culturală) a unor state care se află parţial sau total în Europa, care constă în
faptul că ţările membre ale Uniunii Europene îşi transferă progresiv, de la
nivel naţional la nivel supranaţional, o serie de competenţe ce ţin de resortul
suveranităţii naţionale, acceptând să le exercite în comun şi cooperând în
domeniile respective de activitate în scopul atingerii unor obiective de natură
politică, economică, socială şi culturală ce vizează progresul şi dezvoltarea
acestor state. Această concepţie asupra suveranităţii permite funcţionarea
mecanismelor Uniunii Europene, fondată pe o repartiţie de competenţe
suverane între ea însăşi şi statele sale membre, competenţele Uniunii fiind
exercitate în comun.

Intrare în vigoare a actelor legislative

Momentul temporal în care prevederile Uniunii Europene încep să acţioneze

în viaţa socială, să producă efecte juridice. Intrarea în vigoare a actelor
legislative este strâns legată de data publicării acestora, iar publicarea
reprezintă operaţiunea prin care se aduce la cunoştinţa publicului conţinutul
actelor legislative.
Legislaţie primară
Art. 297 TFUE (art. 254 TCE) din Secţiunea 2 Proceduri de adoptare a
actelor şi alte dispoziţii, Capitolul 2 Actele juridice ale Uniunii, procedurile
de adoptare şi alte dispoziţii, Titlul I Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea
Dispoziţii Instituţionale şi financiare, prevede: „(1) Actele legislative
adoptate în conformitate cu procedura legislativă ordinară se semnează de
preşedintele Parlamentului European şi de preşedintele Consiliului. Actele
legislative adoptate în conformitate cu o procedură legislativă specială se
semnează de preşedintele instituţiei care le-a adoptat. Actele legislative se
publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acestea intră în vigoare la
data prevăzută de textul lor sau, în absenţa acesteia, în a douăzecea zi de la
publicare. (2) Actele fără caracter legislativ, adoptate sub formă de
regulamente, directive şi decizii, în cazul în care acestea din urmă nu indică

107
destinatarii, se semnează de preşedintele instituţiei care le-a adoptat.
Regulamentele şi directivele care se adresează tuturor statelor membre,
precum şi deciziile, în cazul în care acestea nu indică destinatarii, se publică
în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acestea intră în vigoare la data
prevăzută de textul lor sau, în absenţa acesteia, în a douăzecea zi de la data
publicării. Celelalte directive, precum şi deciziile care se adresează unui
destinatar se notifică destinatarilor lor şi produc efecte prin această
notificare.”

ISPA (Instrument Structural de Pre-Aderare)

v. „Fonduri de pre-aderare”.

108
 Î
Întreprindere

Subiect al dreptului concurenţei la nivelul Uniunii Europene ca sumă de

mijloace umane şi materiale folosite sub o direcţie economică pentru
realizarea unui obiectiv economic. Noţiunea de întreprindere nu este definită
de Tratat, definirea căzând în sarcina doctrinei şi a jurisprudenţei. Astfel,
Tribunalul de Primă Instanţă a calificat drept întreprindere „toate entităţile
economice constituite dintr-un ansamblu de elemente materiale şi umane”
(TPI. hot. 17 dec. 1991, Enichem, dos. T6 /89, Rec. II. 1623). Şi în hotărâri
mai recente se menţine această generoasă definiţie; astfel, în hotǎrârea Curţii
din 10 septembrie 2009 dată în cauza C-97/08 P (Akzo Nobel Chemicals
BV, ş.a, recurente, contra Comisia Comunităţilor Europene) se precizează:
„Trebuie să se arate că dreptul comunitar al concurenţei vizează activităţile
întreprinderilor şi că noţiunea de întreprindere cuprinde orice entitate care
exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei
entităţi şi de modul său de finanţare” (pct. 54).
Legislaţie primară
Art. 101 TFUE (ex-art. 81 TCE) din Secţiunea 1 Reguli aplicabile
întreprinderilor, Capitolul 1 Regulile de concurenţă, Titlul VII Norme
comune privind concurenţa, impozitarea şi armonizarea legislativă, Partea a
treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, dispune: „(1) Sunt
incompatibile cu piaţa internă şi interzise orice acorduri între întreprinderi,
orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care
pot afecta comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau efect
împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei
interne şi, în special, cele care: (a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de
cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare; (b)
limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau
investiţiile; (c) împart pieţele sau sursele de aprovizionare; (d) aplică, în
raporturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la prestaţii echivalente,
creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial; (e) condiţionează
încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii
suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale,
nu au legătură cu obiectul acestor contracte. (2) Acordurile sau deciziile
interzise în temeiul prezentului articol sunt nule de drept. (3) Cu toate
acestea, prevederile alineatului (1) pot fi declarate inaplicabile în cazul:
oricăror acorduri sau categorii de acorduri între întreprinderi; oricăror decizii
sau categorii de decizii ale asocierilor de întreprinderi; oricăror practici
concertate sau categorii de practici concertate care contribuie la

109
îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de produse ori la promovarea
progresului tehnic sau economic, asigurând totodată consumatorilor o parte
echitabilă din beneficiul obţinut şi care: (a) nu impun întreprinderilor în
cauză restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestor obiective;
(b) nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa în ceea ce
priveşte o parte semnificativă a produselor în cauză.” În termenii art. 102
TFUE (ex-art. 82 TCE), „Este incompatibilă cu piaţa internă şi interzisă, în
măsura în care poate afecta comerţul dintre statele membre, folosirea în mod
abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante
deţinute pe piaţa internă sau pe o parte semnificativă a acesteia. Aceste
practici abuzive pot consta în special în: (a) impunerea, direct sau indirect, a
preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiţii de tranzacţionare
inechitabile; (b) limitează producţia, comercializarea sau dezvoltarea tehnică
în dezavantajul consumatorilor; (c) aplicarea în raporturile cu partenerii
comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel
acestora un dezavantaj concurenţial; (d) condiţionarea încheierii contractelor
de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin
natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu
obiectul acestor contracte.”
Jurisprudenţa CJUE
Hotărârea Curţii din 21 septembrie 1999 dată în cauza C-67/96 a avut ca
obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare adresată Curţii în
temeiul articolului 177 din Tratatul CE (devenit articolul 234 CE) de
Kantongerecht te Arnhem (Ţările de Jos), în litigiul aflat pe rolul acestei
instanţe între Albany International BV şi Stichting Bedrijfspensioenfonds
Textielindustrie (Fondul de pensii sectorial din industria textilă), cu privire la
interpretarea articolelor 85, 86 şi 90 din Tratatul CE (devenite articolele 81
CE, 82 CE şi 86 CE). Litigiul menţionat a purtat asupra refuzului manifestat
de Albany de a plăti Fondului contribuţiile corespunzătoare anului 1989, pe
motiv că afilierea obligatorie la Fond, în temeiul căreia erau solicitate
contribuţiile respective, este contrară articolului 3 litera (g) din Tratatul CE
[devenit, după modificare, articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE] şi articolelor
85, 86 şi 90 din tratat. Având de răspuns la întrebarea dacă un fond de pensii
responsabil cu administrarea unui regim de pensii suplimentare, instituit
printr-o convenţie colectivă încheiată între organizaţiile reprezentative ale
angajatorilor şi ale lucrătorilor dintr-un sector determinat şi la care afilierea a
fost stabilită de către autorităţile publice ca fiind obligatorie pentru toţi
lucrătorii din sectorul respectiv, este o întreprindere în sensul articolului 85 şi
al următoarelor din tratat, Curtea precizează: Este necesar să se amintească
faptul că, în contextul dreptului concurenţei, Curtea a hotărât că noţiunea de
întreprindere include orice entitate care desfăşoară o activitate economică,
indiferent de statutul juridic al acestei entităţi şi de modul său de finanţare

110
(Hotărârea din 23 aprilie 1991, Höfner şi Elser, C-41/90, Rec., punctul 21,
Hotărârea 17 februarie 1993. Poucet şi Pistre, cauzele conexate C-159/91 şi
C-160/91, punctul 17, şi Hotărârea din 27 februarie 1997 Fédération
française des sociétés d’assurance şi alţii, cauza T-106/95, punctul 14) (pct.
77). În plus, în Hotărârea Poucet şi Pistre, Curtea a exclus din această
noţiune organismele însărcinate cu gestionarea anumitor sisteme obligatorii
de securitate socială, întemeiate pe un principiu de solidaritate. În regimul
asigurărilor de sănătate şi de maternitate al sistemului în cauză, prestaţiile
erau astfel identice pentru toţi beneficiarii, deşi contribuţiile erau
proporţionale cu veniturile; în regimul asigurărilor de pensie, pensiile pentru
limită de vârstă erau finanţate de lucrătorii activi; în plus, drepturile la pensie
stabilite de lege nu erau proporţionale cu contribuţiile plătite la regimul
asigurărilor de pensie; în sfârşit, regimurile excedentare participau la
finanţarea regimurilor care aveau dificultăţi financiare structurale. Această
solidaritate impunea necesitatea ca diferitele regimuri să fie administrate de
un organism unic şi ca afilierea la aceste regimuri să fie obligatorie (pct. 78).
În schimb, în Hotărârea Fédération française des sociétés d’assurance şi alţii,
Curtea a stabilit că un organism fără scop lucrativ, care administrează un
regim de asigurări de pensie destinat completării unui regim de bază
obligatoriu, instituit prin lege cu titlu facultativ şi care funcţionează în
conformitate cu principiul capitalizării, este o întreprindere în sensul
articolului 85 şi al următoarelor din tratat. Afilierea facultativă, aplicarea
principiului capitalizării şi faptul că prestaţiile depindeau numai de valoarea
contribuţiilor plătite de beneficiari şi de rezultatele financiare ale investiţiilor
efectuate de organismul care le gestiona implica faptul că acest organism
desfăşura o activitate economică aflată în concurenţă cu societăţile de
asigurare de viaţă. Nici urmărirea unui obiectiv cu caracter social, nici lipsa
scopului lucrativ, nici cerinţele de olidaritate, nici celelalte norme
referitoare în special la restricţiile impuse rganismului gestionar pentru
realizarea investiţiilor nu înlătură caracterul conomic al activităţii
desfăşurate de organismul gestionar (pct. 79).

111
 J
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE)

Unica sursă completă de cunoaştere a actelor legislative ale Uniunii

Europene. Dacă tratatele originare prevedeau un regim de publicitate care
făcea distincţia între actele cu caracter general şi actele cu caracter individual
- primele trebuiau publicate în JOCE şi intrau în vigoare la data prevăzută în
ele sau, în lipsa acesteia, în a 20-a zi de la data publicării, a doua categorie de
acte erau notificate destinatarului şi intrau în vigoare în funcţie de această
notificare - Tratatul de la Maastricht a dispus ca în JOCE să fie publicate
regulamentele şi directivele adoptate de către Consiliul UE şi Comisia
Europeană. De aceea, JOCE era divizat în trei serii: seria L (legislaţie), seria
C (comunicari şi informaţii) şi seria S (suplimente), ultima conţinând avizele
de adjudecare a licitaţiilor pentru realizarea unor lucrări din fondurile
comunitare şi avizele de adjudecare a Fondului European de Dezvoltare. De
asemenea, dacă la origine, JOCE era publicat în cele patru limbi oficiale ale
ţărilor fondatoare ale Comunităţii Europene - franceza, italiana, olandeza şi
germana -, odată cu aderarea şi a altor state, s-a admis publicarea unor serii
speciale ale JOCE în limbile ţărilor respective, cu aceeaşi valoare ca şi seriile
în cele patru limbi originare.

Justiţie şi Afaceri Interne (JAI)

Semnarea la Maastricht, la 7 februarie 1992, a Tratatului Uniunii Europene, a

adus schimbări importante în structura construcţiei comunitare faţă de
modelul originar. Astfel, UE a avut la bază o sserie de „piloni”: Comunitatea
Europeană, Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) şi cooperarea
în domeniile Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI). Cooperarea în materie de
Justiţie şi Afaceri Interne a fost aprofundată prin Tratatul de la Amsterdam
care integrează în acquis-ul comunitar şi Acordul Schengen. Astfel, Titlul VI
Dispoziţii privind cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, în
articolul K.1, dispune: „În scopul realizării obiectivelor Uniunii, în special
libera circulaţie a persoanelor, precum şi fără a aduce atingere competenţelor
Comunităţii Europene Statele membre consideră următoarele domenii ca
probleme de interes comun: 1) politica de azil; 2) normele care
reglementează trecerea frontierelor externe de către persoane şi exercitarea
controalelor aceasta; 3) politica de imigrare şi politica faţă de resortisanţii
ţărilor terţe: a) condiţiile de intrare şi de circulaţie a resortisanţilor ţărilor
terţe pe teritoriul statelor membre; b) condiţiile de şedere a resortisanţilor
ţărilor terţe pe teritoriul statelor membre, inclusiv reîntregirea familiei şi

112
accesul la locuri de muncă; c) lupta împotriva imigraţiei, şedere şi de muncă
de către resortisanţii ţărilor terţe pe teritoriul statelor membre; 4) lupta
împotriva dependenţei de droguri, în măsura în care acest nu este acoperită
de 7), 8) şi 9); 5) lupta împotriva fraudei internaţionale, deoarece această
zonă nu este acoperită de 7), 8) şi 9); 6) cooperarea judiciară în materie
civilă; 7) cooperarea judiciară în materie penală; 8) cooperarea vamală; 9)
cooperarea poliţienească pentru prevenirea şi lupta împotriva terorismului, a
traficului ilicit de droguri şi a altor forme grave de criminalitate
internaţională, inclusiv, dacă este necesar anumite aspecte ale cooperării
vamale, în colaborare cu organizarea la nivel de Uniune a unui sistem de
schimb de informaţii în cadrul Oficiului European de Poliţie (Europol).”
Legislaţie primară
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene acordă un întreg titlu acestei
problematici. Astfel, Titlul V Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie din
Capitolul 1 Dispoziţii generale, art. 67 (ex-art. 61 TCE şi ex-art. 29 TUE),
prevede: „(1) Uniunea constituie un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie,
cu respectarea drepturilor fundamentale şi a diferitelor sisteme de drept şi
tradiţii juridice ale statelor membre. (2) Uniunea asigură absenţa controalelor
asupra persoanelor la frontierele interne şi dezvoltă o politică comună în
domeniul dreptului de azil, al imigrării şi al controlului la frontierele externe
care este întemeiată pe solidaritatea între statele membre şi care este
echitabilă faţă de resortisanţii ţărilor terţe. În înţelesul prezentului titlu,
apatrizii sunt asimilaţi resortisanţilor ţărilor terţe. (3) Uniunea acţionează
pentru a asigura un înalt nivel de securitate prin măsuri de prevenire a
criminalităţii, a rasismului şi a xenofobiei, precum şi de combatere a
acestora, prin măsuri de coordonare şi de cooperare între autorităţile
poliţieneşti şi judiciare şi alte autorităţi competente, precum şi prin
recunoaşterea reciprocă a deciziilor judiciare în materie penală şi, după caz,
prin apropierea legislaţiilor penale. (4) Uniunea facilitează accesul la justiţie,
în special pe baza principiului recunoaşterii reciproce a deciziilor judiciare şi
extrajudiciare în materie civilă.”

113
 K
Kaléidoscope

Program creat în 1990 pentru ameliorarea cunoaşterii şi răspândirii culturii

europene şi promovarea cooperării între artiştii profesionişti pentru
susţinerea activităţilor artistice şi culturale. Obiectivele specifice ale
programului KALEIDOSCOPE sunt: încurajarea activităţilor care implică
creaţia artistică cu o dimensiune europeană; sprijinirea proiectelor culturale
inovatoare desfăşurate de partenerii europeni; contribuţia la dezvoltarea
competenţelor profesionale ale artiştilor şi a altor operatori culturali;
contribuiţia la cunoaşterea reciprocă a culturilor europene. Programul
cuprinde următoarele două tipuri de acţiuni: Acţiunea 1: sprijin pentru
evenimente şi proiecte culturale desfăşurate în parteneriat sau prin reţele
(preocupări culturale şi proiecte artistice organizate în comun de către
reţelelor culturale sau de parteneriate ale organizaţiilor din cel puţin trei state
membre şi care implică, de asemenea, participanţi din cel puţin trei state
membre); Acţiunea 2: scară largă de cooperare europeană (probleme
semnificative la scară largă, proiecte de calitate care au o dimensiune
europeană şi un impact cultural şi socio-economic major; aceste acţiuni
trebuie să fie organizate în comun de reţele culturale sau co-organizatori
culturali din cel puţin patru statele membre şi trebuie să implice participanţi
din cel puţin patru state membre). Domeniile acoperite de program sunt:
artele spectacolului; arte vizuale sau spaţiale; artele şi proiectele aplicate care
implică multimedia ca formă de exprimare artistică.

114
 L
Lărgirea Uniunii Europene

Evoluţie cantitativă şi calitativă a Uniunii în sensul lărgirii sferei de

cuprindere atât prin aderarea de noi state, cât şi prin extinderea integrării la
noi domenii. Până în 1973, cele trei Comunităţi au fost constituite din cei
şase membri fondatori: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg.
Negocierile cu Marea Britanie s-au purtat pe parcursul anilor 1970-1972 şi s-
au finalizat, prin semnarea actului de aderare, în anul 1973, când s-au mai
finalizat negocieri şi cu alte trei state vest-europene: Danemarca, Irlanda şi
Norvegia. Deoarece, prin referendum, poporul norvegian s-a opus aderării la
Comunităţi, începând cu 1 ianuarie 1974 au devenit membre Marea Britanie,
Danemarca şi Irlanda (astfel Europa comunitară devenind „Europa celor
nouă”). Grecia şi-a prezentat candidatura pe 12 iunie 1975; deschise pe 25
iulie 1976, negocierile s-au finalizat prin semnarea pe 28 mai 1979 a
Tratatului şi Actului de adeziune care au făcut din Grecia al zecelea stat
membru al Comunităţilor, cu începere de la 1 ianuarie 1981. Abandonarea
regimurilor de dictatură din Portugalia şi Spania a dus la schimbări esenţiale
nu doar pe plan politic, ci şi economic, rând pe rând acestea devenind
membre ale Comunităţilor Europene; cele două şi-au depus candidatura la
câteva luni diferenţă (28 martie, 28 iulie) în cursul aceluiaşi an - 1977 - dar
abia la 12 iunie 1985 au fost semnate Actul de adeziune şi Tratatul, care au
intrat în vigoare la 1 ianuarie 1986. În cursul anului 1994 s-au purtat
negocieri cu patru state membre AELS: Suedia, Finlanda, Norvegia şi
Austria, dar pentru că poporul norvegian pentru a doua oară a votat
împotriva aderării, la 1 ianuarie 1995 numărul membrilor Uniunii Europene
a crescut la 15, ca urmare a aderării Austriei, Suediei şi Finlandei. După ce
şi-au negociat, mai mult sau mai puţin dur, condiţiile de aderare, între anii
1998 şi 2000 au primit, la Copenhaga, în 2002, unda verde pentru aderare
Cehia, Ungaria, Slovacia, Lituania, Letonia, Estonia, Slovacia, Polonia,
Cipru, Malta. A urmat semnarea tratatelor de aderare, pe 16 aprilie 2003,
tratate care au primit ulterior ratificarea fiecăruia din cele 15 state membre,
astfel că, în urma celei de 5-a extinderi din istoria construcţiei comunitare, de
la 1 mai 2004, UE număra 25 de state. La 25 aprilie 2005, la Luxemburg, au
semnat Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, România şi Bulgaria. La 9
decembrie 2011, Croația a semnat Tratatul de Aderare la UE iar aderarea a
avut loc la 1 iulie 2013. În prezent, Uniunea Europeană este alcătuită din 28
de state membre: Germania, Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Croația,
Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia,
Lituania, Luxemburg, Malta, Polonia, Portugalia, Republica cehă, România,

115
Regatul Unit, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Țările de Jos, Ungaria. Ca
urmare a referendumului din 23 iunie 2016 în favoarea Brexit-ului, Regatul
Unit este angajat într-un proces de separare de UE care trebuie să se termine
în martie 2019.

Legalitatea Uniunii Europene

Ordine juridică a UE, consecinţă a faptului că Uniunea Europeană este creată

prin lege, este izvor de lege şi reprezintă o ordine de drept. Altfel spus,
legalitatea Uniunii Europene semnifică subordonarea întregii activităţi
desfăşurate pe teritoriul statelor membre ale UE, normelor Tratatului privind
Uniunea Europeană şi Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene.
Legislaţie primară
Art. 263 TFUE (ex-art. 230 TCE) din Secţiunea 5 Curtea de justiţie a
Uniunii Europene, Capitolul 1 Instituţiile, Titlul I Dispoziţii instituţionale şi
financiare, dispune: „Curtea de Justiţie a Uniunii Europene controlează
legalitatea actelor legislative, a actelor Consiliului, ale Comisiei şi ale Băncii
Centrale Europene, altele decât recomandările şi avizele, şi a actelor
Parlamentului European şi ale Consiliului European menite să producă efecte
juridice faţă de terţi. Aceasta controlează, de asemenea, legalitatea actelor
organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii destinate să producă efecte juridice
faţă de terţi. În acest scop, Curtea are competenţa să se pronunţe cu privire la
acţiunile formulate de un stat membru, de Parlamentul European, de Consiliu
sau de Comisie, pentru motive de necompetenţă, de încălcare a unor norme
fundamentale de procedură, de încălcare a tratatelor sau a oricărei norme de
drept privind aplicarea acestuia ori de abuz de putere.”

Leonardo da Vinci

Programul sectorial care, începând cu anul 1995, a cuprins toate programele

comunitare în domeniul formării profesionale. Pe lângă obiectivele
programului de învăţare pe tot parcursul vieţii prevăzute în articolul 1 al
Deciziei nr. 1720/2006/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15
noiembrie 2006, obiectivele specifice ale programului Leonardo da Vinci
urmăresc: să sprijine participanţii la activităţi de formare iniţială şi continuă
să dobândească şi să utilizeze cunoştinţe, aptitudini şi calificări în vederea
facilitării dezvoltării personale, a capacităţii de angajare şi a participării la
piaţa europeană a muncii; să sprijine îmbunătăţirea calităţii şi a inovaţiei în
sistemele, instituţiile şi practicile de educaţie profesională şi formare
profesională; să îmbunătăţească atractivitatea educaţiei profesionale şi a
formării profesionale, precum şi a mobilităţii pentru angajatori şi persoane, şi
să faciliteze mobilitatea persoanelor în formare profesională. Obiectivele

116
operaţionale ale programului Leonardo da Vinci sunt următoarele:
îmbunătăţirea calităţii şi creşterea volumului mobilităţii pe întreg teritoriul
Europei a persoanelor implicate în educaţia profesională şi formarea
profesională iniţială şi în formarea continuă, astfel încât numărul stagiilor în
întreprinderi să crească cel puţin până la 80 000 pe an, până la sfârşitul
programului de învăţare continuă; îmbunătăţirea calităţii şi creşterea
volumului cooperării dintre instituţii sau organizaţii care oferă posibilităţi de
învăţare - întreprinderi, parteneri sociali şi alte organisme relevante din
întreaga Europă; facilitarea dezvoltării unor practici inovatoare în domeniul
educaţiei profesionale şi formării profesionale, cu excepţia nivelului
superior, precum şi a transferului acestora, inclusiv de la o ţară participantă
la alta; îmbunătăţirea transparenţei şi recunoaşterii calificărilor şi
competenţelor, inclusiv cele obţinute prin învăţare nonformală şi informală;
încurajarea învăţării limbilor străine moderne; sprijinirea dezvoltării, în
domeniul învăţării continue, a unui conţinut, a unor servicii, pedagogii şi
practici inovatoare bazate pe TIC.

Libera circulaţie a capitalurilor

Mişcare a capitalurilor între ţări ale căror monede naţionale sunt diferite.
Ţinând cont de consecinţele pe care un astfel de fenomen le poate avea
asupra balanţei de plăţi şi a stabilităţii monetare a unei ţări, circulaţia
capitalurilor între state este, de obicei, supusă unor restricţii. În 1988,
Consiliul de Miniştri (actualul Consiliu UE) a decis că circulaţia capitalurilor
între statele membre ale Comunităţii Europene trebuie să fie total liberalizată
până la 1.07.1990.
Legislaţie primară
Art. 63 TFUE (ex-art. 56 TCE) din Capitolul 4 Capitalurile şi plăţile, Titlul
IV Libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor, Partea a
treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „(1) În temeiul
dispoziţiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricţii privind
circulaţia capitalurilor între statele membre, precum şi între statele membre
şi ţările terţe. (2) În temeiul dispoziţiilor prezentului capitol, sunt interzise
orice restricţii privind plăţile între statele membre, precum şi între statele
membre şi ţările terţe.”

Libera circulaţie a lucrătorilor

Lucrătorilor le este rezervat de către TFUE un întreg capitol din Titlul IV

Libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor, Partea a III-a
Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii. Prevederea de bază din capitol este

117
cea cuprinsă în art. 45 TFUE, alcătuit pe o structură tripartită: regulă, limite
şi excepţii. Astfel, regula este că libera circulaţie este garantată şi implică
mai multe drepturi; limitele sau restricţiile sunt motive de natură
neeconomică şi de interes general, iar excepţia este una singură.
Legislaţie primară
Art. 45 TFUE (ex-art. 39 TCE) din Capitolul 1 Lucrătorii, Titlul IV Libera
circulaţie a persoanelor, serviciilor şi a capitalurilor, Partea a treia Politicile
şi acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „(1) Libera circulaţie a lucrătorilor
este garantată în cadrul Uniunii. (2) Libera circulaţie implică eliminarea
oricărei discriminări pe motiv de cetăţenie între lucrătorii statelor membre, în
ceea ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea şi celelalte condiţii de
muncă. (3) Sub rezerva restricţiilor justificate de motive de ordine publică,
siguranţă publică şi sănătate publică, libera circulaţie a lucrătorilor implică
dreptul: (a) de a accepta ofertele reale de încadrare in muncă; (b) de a circula
liber în acest scop pe teritoriul statelor membre; (c) de şedere într-un stat
membru pentru a desfăşura o activitate salarizată în conformitate cu actele cu
putere de lege şi actele administrative care reglementează încadrarea în
muncă a lucrătorilor statului respectiv; (d) de a rămâne pe teritoriul unui stat
membru după ce a fost încadrat în muncă în acest stat, în condiţiile care vor
face obiectul unor regulamente adoptate de Comisie. (4) Dispoziţiile
prezentului articol nu se aplică încadrării în administraţia publică.”
Jurisprudenţa CJUE
Din hotărârile clasice ale Curţii reţinem:
1. Definiţia noţiunii de lucrător: ”orice persoană care îndeplineşte activităţi
de serviciu care sunt reale şi efective, cu excluderea activităţilor atât de
mărunte încât ar putea fi considerate ca fiind pur marginale şi accesorii, este
tratată ca lucrător” - Hotărârea Curţii din 8 iunie 1999 dată în cauza C-
337/97 Meausen.
2. Activitatea sportivă este guvernată de dreptul comunitar în măsura în care
ea poate fi considerată o activitate economică în sensul art. 2 din Tratat.
Acesta este şi cazul activităţii jucătorilor profesionişti sau semi-profesionişti
de fotbal, din moment ce exercită o activitate salarială sau efectuează
prestări servicii remunerate - Cauza C-415/93 Union royale belge des
sociétés de football association ş.a. c. Bosman ş.a., hotărârea Curţii din 15
decembrie 1995 (pct. 73). În scopul punerii în aplicare a dispoziţiilor
comunitare referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor, nu este necesar ca
angajatul să fie o întreprindere, unicul element necesar fiind existenţa unui
raport de muncă sau voinţa de a stabili un astfel de raport (pct. 74). Prin
urmare, art. 48 din TCEE nu permite aplicarea regulilor stabilite de către
asociaţiile sportive potrivit cărora un jucător profesionist de fotbal,
resortisant al unui stat membru, la expirarea contractului cu un anumit club
nu poate fi angajat de către un club dintr-un alt stat membru, decât dacă

118
acesta din urmă a plătit clubului iniţial o primă de transfer de formare sau de
promovare.
3. În dreptul Uniunii Europene, noţiunea de lucrător nu este univocă, ci
variază în funcţie de domeniul de aplicare. Conform art. 48 din TCEE este
lucrător persoana care prestează, pentru o anumită perioadă de timp, pentru
altă persoană şi sub conducerea acesteia, servicii în contrapartidă în urma
cărora primeşte o remuneraţie. Odată ce raportul de muncă s-a încheiat,
persoana în cauză pierde, în principiu, calitatea de lucrător, deşi, pe de o
parte, această calitate poate produce anumite efecte după încetarea raportului
de muncă şi, pe de altă parte, o persoană care caută cu adevărat un loc de
muncă trebuie, de asemenea, să aibă calitatea de lucrător - Hotărârea Curţii
din 12 mai 1998 dată în cauza C-85/96 Martinez Sala c. Freistaat Bayern.

Libera circulaţie a mărfurilor

Principalul obiectiv al Tratatului CEE era acela de a elimina barierele

economice între statele membre, scop în care Tratatul prevedea stabilirea
unei Pieţe Comune bazate pe cele patru libertăţi : libera circulaţie a
bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Art. 2 TCEE prevedea:
„Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei pieţe comune şi apropierea
treptată a politicilor economice ale statelor membre să promoveze o
dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în întreaga Comunitate, o
extindere continuă şi echilibrată, stabilitate crescută, creşterea accelerată a
nivelului trai şi relaţii mai strânse între statele care îi aparţin.” Conform art.
3, „În sensul articolului precedent, Comunitatea trebuie să includă, în
condiţiile şi cu calendarul prevăzut de prezentul tratat: a) eliminarea, între
statele membre, a drepturilor de vamă şi a restricţiilor cantitative la importul
şi exportul de bunuri, precum şi a oricăror alte măsuri cu efect echivalent, b)
stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune faţă de
statele terţe, c) eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea
liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalului, d) stabilirea unei
politici comune în domeniul agriculturii, e) o politică comună în domeniul
transporturilor, f) instituirea unui sistem care să asigure că nu este denaturată
concurenţa pe piaţa comună PAE, g) aplicarea procedurilor de coordonare a
politicilor economice ale statelor membre şi pentru a îndepărta dezechilibrele
în balanţele de plăţi, h) apropierea legislaţiilor naţionale, după cum este
necesar pentru funcţionarea pieţei comune, i) crearea unui Fond Social
European, pentru a ameliora posibilitatea angajării lucrătorilor şi pentru a
contribui la creşterea nivelului de trai, j) instituirea unei Băncii Europene de
Investiţii destinate facilitării dezvoltării economice a comunităţii prin crearea
de noi resurse, k) asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări, în sensul
creşterii schimburilor şi efortului de dezvoltare economică şi socială.”

119
Legislaţie primară
Art. 28 TFUE (ex-art. 23 TCE) din Titlul II Libera circulaţie a mărfurilor,
Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, dispune: „(1)
Uniunea este alcătuită dintr-o uniune vamală care reglementează ansamblul
schimburilor de mărfuri şi care implică interzicerea, între statele membre, a
taxelor vamale la import şi la export şi a oricăror taxe cu efect echivalent,
precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţări terţe. (2)
Dispoziţiile articolului 30 şi cele ale capitolului 3 din prezentul titlu se aplică
produselor originare din statele membre, precum şi produselor care provin
din ţări terţe care se află în liberă circulaţie în statele membre.” Apoi, art. 30
TFUE (ex-art. 25 TCE) din Capitolul 1 Uniunea vamală prevede: „Între
statele membre sunt interzise taxele vamale la import şi la export sau taxele
cu efect echivalent. Această interdicţie se aplică de asemenea taxelor vamale
cu caracter fiscal.” Şi art. 34 TFUE (ex-art. 28 TCE) din Capitolul 3
Interzicerea restricţiilor cantitative între statele membre dispune: „Între
statele membre sunt interzise restricţiile cantitative la import, precum şi orice
măsuri cu efect echivalent.” În termenii art. 35 TFUE (ex-art. 29 TCE),
„Între statele membre sunt interzise restricţiile cantitative la export, precum
şi orice măsuri cu efect echivalent.”

Libera circulaţie a persoanelor

Având ca necesar temei nediscriminarea sau principiul egalităţii de

tratament, presupune, pentru resortisanţii statelor membre: 1) dreptul de a se
deplasa liber pe teritoriul comunitar; 2) dreptul de şedere în alte state
membre decât patria lor de origine; 3) dreptul de a avea acelaşi set de
drepturi şi obligaţii ca şi cetăţenii statului de primire; 4) dreptul de a accede
la activităţi economice în statul de primire (ceea ce presupune atât accesul la
activităţi salariate, cât şi accesul la activităţi nesalariate). Statele membre au
fost obligate prin TCEE (Tratatul de la Roma) să suprime toate restricţiile la
libertatea de circulaţie, fiind vorba, cu deosebire, de legislaţiile care: 1)
rezervau accesul şi exerciţiul diferitelor activităţi resortisanţilor naţionali sau
2) care impuneau alte condiţii pentru resortisanţii altor state membre decât
cele cerute naţionalilor. Egalitatea de tratament implică, pentru fiecare stat
membru, asimilarea cu propriii cetăţeni a străinilor comunitari, astfel încât
aceştia să beneficieze de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii acelui stat. Sunt
avute în vedere, cu precădere, următoarele drepturi: 1) dreptul de reunire
familială (întregire a familiei), care vizează resortisanţii comunitari şi copiii
mai mici de 21 de ani aflaţi în grija părinţilor - acest drept se aplică
indiferent de naţionalitatea membrilor de familie; 2) dreptul de formare
profesională; 3) dreptul de protecţie juridică.
Legislaţie primară

120
Art. 18 TFUE (ex-art. 12 TCE) din Partea a doua Nediscriminarea şi
cetăţenia Uniunii prevede: „În domeniul de aplicare a tratatelor şi fără a
aduce atingere dispoziţiilor speciale pe care le prevede, se interzice orice
discriminare exercitată pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate. Parlamentul
European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, pot adopta orice norme în vederea interzicerii acestor discriminări.”
În termenii art. 20 TFUE (ex-art. 17 TCE), „(1) Se instituie cetăţenia
Uniunii. Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat
membru. Cetăţenia Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci se adaugă
acesteia. (2) Cetăţenii Uniunii au drepturile şi obligaţiile prevăzute în tratate.
Aceştia se bucură, printre altele, de: (a) dreptul de liberă circulaţie şi de
şedere pe teritoriul statelor membre.”
Jurisprudenţa CJUE
În legătură cu dreptul de formare profesională, Curtea de Justiţie a precizat
că accesul la formare nu poate fi închis resortisanţilor altor state membre sau
subordonat unor condiţii necerute naţionalilor care ar constitui astfel
discriminări indirecte - Hotărârea Curţii din 13 februarie 1985 dată în cauza
C-293/83, Crovier c. Ville de Liège. În această cauză, Curtea precizează ce
se înţelege prin învăţământ profesional, anume toate formele de învăţământ
care dau o calificare sau o aptitudine pentru a exercita o meserie. În legătură
cu dreptul de protecţie juridică, Curtea de Justiţie a precizat: „principiul
nediscriminării se opune ca un stat membru să supună acordarea unui drept
resortisantului altui stat membru, unor condiţii, în special legate de reşedinţă,
necerute naţionalilor [...] cât timp o armonizare a legislaţiilor naţionale nu a
intervenit, statele membre reglementează liber diferitele sectoare de
activitate, cu condiţia de a nu introduce discriminări faţă de resortisanţii
altor state membre şi de a nu aplica reguli care creează piedici în libera
circulaţie a persoanelor” - Hotărârea Curţii din 2 februarie 1989 dată în cauza
C 186/87 Covrone c. Trésor public. Conform Codului francez de procedură
penală - art. 706-3 - victimele agresiunilor care au antrenat o pagubă
corporală de o anumită gravitate, au un drept la o indemnizare, când o
indemnizare efectivă şi eficientă a prejudiciului n-a putut fi obţinută, pentru
că autorul agresiunii este necunoscut sau insolvabil. Acest text rezervă
dreptul la indemnizare în privinţa străinilor sau celor care locuiesc pe
teritoriul francez, cu excluderea turiştilor. Norma a fost criticată într-o cauză
în care se cerea o indemnizare, de către un resortisant britanic, victimă a unei
agresiuni violente, în timpul unei scurte şederi la Paris. În plus, Curtea a mai
spus că „turiştii sunt destinatarii serviciilor şi au dreptul la aceeaşi protecţie
ca şi naţionalii, contra riscului agresiunii sau la compensaţii pecuniare, când
acest risc s-a realizat”.

121
 Libera circulaţie a serviciilor

Dreptul de a presta liber servicii oriunde în spaţiul comunitar este o

consecinţă a realizării Pieţei Interne. El permite cetăţenilor Uniunii Europene
să efectueze prestaţii dincolo de frontierele propriei lor ţări, fără nicio
restricţie fondată pe naţionalitate, prin prestări de servicii înţelegându-se
orice prestaţie de acest gen furnizată în cadrul unei activităţi profesionale
independente.
Legislaţie primară
Art. 56 TFUE (ex-art. 49 TCE) din Capitolul 3 Serviciile, Titlul IV Libera
circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor, Partea a treia
Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „În conformitate cu
dispoziţiile ce urmează, sunt interzise restricţiile privind libera prestare a
serviciilor în cadrul Uniunii cu privire la resortisanţii statelor membre
stabiliţi într-un alt stat membru decât cel al beneficiarului serviciilor.
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura
legislativă ordinară, pot extinde beneficiul dispoziţiilor prezentului capitol la
prestatorii de servicii care sunt resortisanţi ai unui stat terţ şi sunt stabiliţi în
cadrul Uniunii.” Conform art. 57 TFUE (ex-art. 50 TCE), „În înţelesul
tratatelor, sunt considerate servicii prestaţiile furnizate în mod obişnuit în
schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt reglementate de
dispoziţiile privind libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a
persoanelor. Serviciile cuprind în special: (a) activităţi cu caracter industrial;
(b) activităţi cu caracter comercial; (c) activităţi artizanale; (d) activităţile
prestate în cadrul profesiunilor liberale. Fără a aduce atingere dispoziţiilor
capitolului privind dreptul de stabilire, prestatorul poate, în vederea
executării prestaţiei, să îşi desfăşoare temporar activitatea în statul membru
în care prestează serviciul, în aceleaşi condiţii care sunt impuse de acest stat
propriilor resortisanţi.” În termenii art. 58 TFUE (ex-art. 51 TCE), „(1)
Libera circulaţie a serviciilor în domeniul transporturilor este reglementată
de dispoziţiile din titlul privind transporturile. (2) Liberalizarea serviciilor
bancare şi de asigurări asociate mişcărilor capitalurilor trebuie să se realizeze
concomitent cu liberalizarea circulaţiei capitalurilor.”

Libertatea de stabilire

Presupune accesul la activităţi independente şi la exercitarea acestora,

precum şi la constituirea şi administrarea întreprinderilor şi, în special, a
societăţilor în înţelesul art. 54 TFUE: „Societăţile constituite în conformitate
cu legislaţia unui stat membru şi având sediul social, administraţia centrală
sau locul principal de desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii sunt

122
asimilate, în aplicarea prezentului capitol, persoanelor fizice resortisante ale
statelor membre. Prin societăţi se înţeleg societăţile constituite în
conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv
societăţile cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu
excepţia celor fără scop lucrativ, în condiţiile definite pentru resortisanţii
proprii de legislaţia ţării de stabilire, sub rezerva dispoziţiilor capitolului
privind capitalurile.”
Legislaţie primară
Art. 49 TFUE (ex-art. 43 TCE) din Capitolul 2 Dreptul de stabilire, Titlul IV
Libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi a capitalurilor, Partea a treia
Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „În conformitate cu
dispoziţiile care urmează, sunt interzise restricţiile privind libertatea de
stabilire a resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru.
Această interdicţie vizează şi restricţiile privind înfiinţarea de agenţii,
sucursale sau filiale de către resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe
teritoriul altui stat membru. Libertatea de stabilire presupune accesul la
activităţi independente şi exercitarea acestora, precum şi constituirea şi
administrarea întreprinderilor şi, în special, a societăţilor în înţelesul
articolului 54 al doilea paragraf, în condiţiile definite pentru resortisanţii
proprii de legislaţia ţării de stabilire, sub rezerva dispoziţiilor capitolului
privind capitalurile.” Art. 51 TFUE (ex-art. 45 TCE) prevede: „Sunt
exceptate de la aplicarea dispoziţiilor prezentului capitol, în ceea ce priveşte
statul membru interesat, activităţile care sunt asociate în acest stat, chiar şi cu
titlu ocazional, exercitării autorităţii publice. Parlamentul European şi
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot
excepta anumite activităţi de la aplicarea dispoziţiilor prezentului capitol.”
Conform art. 52 TFUE (ex-art. 46 TCE), „(1) Prevederile prezentului capitol
şi măsurile adoptate în temeiul acesteia nu aduc atingere aplicării actelor cu
putere de lege şi actelor administrative care prevăd un regim special pentru
resortisanţii străini din motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate
publică. (2) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, adoptă directive privind coordonarea
dispoziţiilor menţionate anterior.”
Jurisprudenţa CJUE
Hotărârea Curţii din 21 iunie 19741 dată în cauza 2/74 a avut ca obiect
cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare adresată Curţii, în temeiul
articolului 177 din Tratatul CEE, de Conseil d’État din Belgia, în litigiul aflat
pe rolul acestei instanţe între Jean Reyners, doctor în drept, administrator al
unor societăţi, cu domiciliul la Woluwe-Saint-Lambert (Bruxelles), şi Statul
belgian, intervenient: Ordinul naţional al avocaţilor din Belgia, cu privire la
interpretarea articolelor 52 şi 55 din Tratatul CEE, raportate la Decretul regal
din 24 august 1970 de introducere a unei derogări de la condiţia cetăţeniei

123
prevăzută la articolul 428 din Code judiciaire, referitor la titlul şi la
exercitarea profesiei de avocat. Întrebările au fost formulate în cadrul unei
acţiuni introduse de un resortisant olandez posesor al diplomei legale în
temeiul căreia se acordă accesul la profesia de avocat în Belgia care a fost
exclus de la exercitarea acestei profesii pe motiv de cetăţenie, în temeiul
prevederilor Decretului regal din 24 august 1970 privind titlul şi exercitarea
profesiei de avocat (Moniteur belge, 1970).
Prima întrebare a fost dacă articolul 52 din Tratatul CEE este, de la sfârşitul
perioadei de tranziţie, o „dispoziţie direct aplicabilă”, deşi nu au fost
adoptate directivele prevăzute la articolul 54 alineatul (2) şi la articolul 57
alineatul (1) din tratat, răspunsul Curţii fiind: articolul 52 constituie o
prevedere clară şi completă, care poate să producă efect direct (pct. 10); în
sistemul instituit prin capitolul referitor la dreptul de stabilire, „programul
general” şi directivele prevăzute în tratat au menirea să îndeplinească două
funcţii, prima fiind de a elimina, pe parcursul perioadei de tranziţie,
obstacolele în calea realizării libertăţii de stabilire, cea de a doua constând în
introducerea, în legislaţia statelor membre, a unui ansamblu de dispoziţii
destinate să faciliteze exercitarea concretă a acestei libertăţi, pentru a
favoriza întrepătrunderea economică şi socială în cadrul Comunităţii în
domeniul activităţilor independente (pct. 21); acest al doilea obiectiv este
urmărit, pe de o parte, de unele dintre dispoziţiile articolului 54 alineatul (3),
în special de cele privind colaborarea între autorităţile naţionale competente
şi adaptarea procedurilor şi a practicilor administrative, şi, pe de altă parte,
de ansamblul dispoziţiilor articolului 57 (pct. 22); în cadrul acestui sistem,
trebuie să se decidă cu privire la efectul prevederilor articolului 52 (pct. 23);
având în vedere că principiul tratamentului naţional constituie una dintre
dispoziţiile juridice fundamentale ale Comunităţii (pct. 24); în condiţiile în
care face trimitere la un ansamblu de prevederi legislative efectiv aplicate de
ţara de stabilire resortisanţilor proprii, acest principiu poate, prin definiţie, să
fie invocat în mod direct de către resortisanţii tuturor celorlalte state membre
(pct. 25); că, stabilind sfârşitul perioadei de tranziţie ca termen pentru
realizarea libertăţii de stabilire, articolul 52 impune o obligaţie de rezultat
precisă, a cărei executare trebuie să fie facilitată, dar nu şi condiţionată, de
punerea în aplicare a unui program de măsuri adoptate treptat (pct. 26); că
nerespectarea caracterului etapizat al acestui proces nu afectează obligaţia în
sine, dincolo de termenul prevăzut pentru îndeplinirea sa (pct. 27); că această
interpretare este conformă cu articolul 8 alineatul (7) din tratat, în temeiul
căruia încheierea perioadei de tranziţie constituie termenul limită pentru
intrarea în vigoare a ansamblului de norme prevăzute în tratat şi pentru
punerea în aplicare a ansamblului de măsuri necesare în vederea instituirii
pieţei comune (pct. 28); având în vedere că nu se pot invoca, împotriva
recunoaşterii unui astfel de efect, neadoptarea de către Consiliu a directivelor

124
prevăzute la articolele 54 şi 57 şi nici faptul că unele dintre directivele
efectiv adoptate nu au dus la realizarea deplină a obiectivului nediscriminării
indicat la articolul 52 (pct. 29); că, într-adevăr, directivele prevăzute prin
capitolul referitor la dreptul de stabilire au devenit inutile cât priveşte
punerea în aplicare a principiului tratamentului naţional după încheierea
perioadei de tranziţie, acest principiu fiind consacrat pentru viitor cu efect
direct chiar prin tratat (pct. 30); că totuşi aceste directive nu au devenit lipsite
de orice interes, deoarece păstrează un domeniu de aplicare important în
cadrul măsurilor destinate să favorizeze exercitarea concretă a dreptului de
liberă stabilire (pct. 31). În consecinţă, este necesar să se răspundă la
întrebarea adresată în sensul că, de la sfârşitul perioadei de tranziţie articolul
52 din tratat este o prevedere direct aplicabilă, chiar în pofida eventualei
lipse, într-un domeniu determinat, a directivelor prevăzute la articolul 54
alineatul (2) şi la articolul 57 alineatul (1) din tratat (pct. 32).
Prin cea de-a doua întrebare, cu privire la interpretarea articolului 55 primul
paragraf din Tratatul CEE, Conseil d’État a solicitat să se precizeze ce
anume trebuie să se înţeleagă, la articolul 55 primul paragraf, prin
„activităţile care sunt asociate în acest stat, chiar şi cu titlu ocazional,
exercitării autorităţii publice”. Mai precis, întrebarea care se pune este dacă,
în cadrul unei profesii precum cea de avocat, sunt exceptate de la aplicarea
capitolului referitor la dreptul de stabilire numai activităţile inerente acestei
profesii asociate exercitării autorităţii publice sau dacă această profesie este
exceptată în ansamblu, pentru motivul că ar include activităţi asociate
exercitării acestei autorităţi. Curtea a răspuns că excepţia de la libertatea de
stabilire prevăzută la articolul 55 primul paragraf trebuie să se aplice strict
acelor activităţi prevăzute la articolul 52 care, prin ele însele, sunt asociate în
mod direct şi specific exercitării autorităţii publice (pct. 54); că în niciun caz
nu pot primi această calificare, în cadrul unei profesii liberale cum este cea
de avocat, activităţi precum consultanţa şi asistenţa juridică sau reprezentarea
şi apărarea părţilor în justiţie, chiar dacă, prin efectul legii, îndeplinirea
acestor activităţi este obligatorie sau se realizează exclusiv de către avocaţi
(pct. 55).

LIFE +

Program ce finanţează proiecte care contribuie la elaborarea şi punerea în

practică a politicii şi a legislaţiei în domeniul mediului, acesta facilitează, în
special, integrarea problemelor de mediu în cadrul celorlalte politici şi, mai
general, participă la dezvoltarea durabilă. Programul LIFE+ înlocuieşte o
serie de instrumente financiare dedicate protecţiei mediului, dintre care
programul LIFE, care l-a precedat, baza sa juridică constituind-o
Regulamentul (CE) nr. 614/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului

125
din 23 mai 2007 privind Instrumentul financiar pentru mediu (LIFE+). După
cum indică și numele său, programul LIFE+ este o continuare a programului
LIFE, lansat în anul 1992. La fel ca şi predecesorul său, LIFE+ cofinanţează
proiecte care vizează protecţia mediului în Uniunea Europeană (UE) şi în
anumite ţări terţe [ţări candidate la aderarea la UE, ţări membre ale Asociaţiei
Europene a Liberului Schimb (AELS) şi ţări membre ale Agenţiei Europene
de Mediu, ţări din Balcanii Occidentali incluse în procesul de stabilizare şi de
asociere]. Proiectele finanţate pot să provină de la actori publici sau privaţi, de
la organisme sau instituţii publice sau private. Cele trei componente tematice
sunt: LIFE+ Natură şi biodiversitate, LIFE+ Politică şi guvernare în materie
de mediu şi LIFE+ Informare şi comunicare.

Limbi oficiale ale Uniunii Europene

Sunt limbile folosite de populaţia din statele membre ale Uniunii Europene ;
există 24 de limbi oficiale, plus o serie de alte limbi vorbite pe teritoriul
Uniunii. UE îşi încurajează toţi cetăţenii să vorbească mai multe limbi; în mod
special, încurajează ca cetăţenii săi să vorbească, în afară de limba maternă,
alte două limbi.” Există, în acest sens, chiar o serie de programe de finanţare a
învăţării de limbi şi de promovare a diversităţii lingvistice. Toate limbile UE
sunt şi limbi de lucru. Documentele pe care un stat membru sau o persoană
aflată sub jurisdicţia unui stat membru le trimite instituţiilor UE pot fi adresate
în oricare din limbile oficiale; răspunsul trebuie formulat în aceeaşi limbă.
Regulamentele şi alte informaţii generale trebuie exprimate în cele 24 de limbi
oficiale; Jurnalul Oficial al Uniunii Europene este şi el publicat în cele 24 de
limbi oficiale. Legislaţia şi documentele publice importante sunt redactate în
toate cele 24 de limbi oficiale. Alte documente, cum ar fi comunicările cu
autorităţile naţionale, deciziile adresate unor indivizi sau entităţi particulare şi
corespondenţa, sunt traduse doar în limbile necesare. Comisia Europeană îşi
efectuează operaţiunile interne în trei limbi: engleză, franceză și germană şi
devine complet multilingvă doar pentru informaţii publice. În schimb,
Parlamentul European, deoarece are membri care au nevoie de documente de
lucru în propria limbă, lucrează complet multilingv.

Lingua

Program al Uniunii Europene de promovare a cunoaşterii limbilor străine şi

care are ca obiective generale: încurajarea şi promovarea diversităţii lingvistice
în cadrul Uniunii Europene; ameliorarea calităţii învăţării şi predării limbilor
străine; facilitarea accesului la oportunităţile de învăţare a limbilor străine
adaptate nevoilor individuale de educaţie de-a lungul întregii vieţi

126
 M
Majoritate calificată

v. „Consiliul Uniunii Europene”.

Mărfuri originare din statele membre

Bunuri produse în statele membre ale UE destinate schimbului prin

intermediul vânzării-cumpărării şi în legătură cu care tratele UE prevăd
interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la import şi la export şi a
oricăror taxe cu efect echivalent, a restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu
efect echivalent acestora.
Legislaţie primară
Art. 26 TFUE (ex-art. 14 TCE) din Titlul I Piaţa internă, Partea a treia
Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „(1) Uniunea adoptă
măsurile pentru instituirea sau asigurarea funcţionării pieţei interne, în
conformitate cu dispoziţiile incidente ale tratatelor. (2) Piaţa internă cuprinde
un spaţiu fără frontiere interne, în care libera circulaţie a mărfurilor, a
persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor este asigurată în conformitate cu
dispoziţiile tratatelor.” Conform art. 28 TFUE (ex-art. 23 TCE) din Titlul II
Libera circulaţie a mărfurilor, „(1) Uniunea este alcătuită dintr-o uniune
vamală care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri şi care
implică interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la import şi la
export şi a oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi adoptarea unui tarif
vamal comun în relaţiile cu ţări terţe. (2) Dispoziţiile articolului 30 şi cele ale
capitolului 3 din prezentul titlu se aplică produselor originare din statele
membre, precum şi produselor care provin din ţări terţe care se află în liberă
circulaţie în statele membre.”
Jurisprudenţa CJUE
Mărfurile reprezintă valorile economice evaluabile în bani care au fost
produse, transformate sau puse în circulaţie în Comunitatea Europeană,
susceptibile de a fi obiect al tranziţiilor comerciale (Hotărârea Curţii din 14
decembrie 2004 dată în cauza C-309/02 Radlberger Getränkegesellschaft şi
S. Spitz, pct. 53). Aceasta este una dintre definiţiile oferite de Curtea de
Justiţie, definiţie necesară, pentru că tratatele bază ale constructiei
comunitare şi ale Uniunii Europene nu precizează ce se înţelege prin marfă
sau, mai mult, ce se înţelege prin marfă originară dintr-un stat membru (nici
noţiunea de piaţă nu este definită). În hotărârile sale, Curtea de Justiţie a
clarificat, în câteva rânduri, denumirea corectă a unui anumit produs: 1)
imaterialitatea unui bun nu reprezintă un obstacol în calificarea sa drept

127
marfă (Hotărârea Curţii din data de 11 iulie 1985 dată în cauza C-60-61/84,
Cinetheque contra Fedération nationale des cinémas français, cazul operelor
literare, filmelor şi suporturilor sonore); 2) curentul electric, gazul metan şi
produsele petroliere reprezintă mărfuri în sensul dreptului comunitar, deşi
sistemele şi reţelele de distribuţie a acestora constituie servicii (Hotărârea
Curţii din 15 iulie 1964 dată în cauza C-6/64, Costa contra Enel; Hotărârea
Curţii din 16 martie 1983 dată în cauza C. 266/81, SIOT contra Ministerul de
Finanţe); 3) deşeurile, indiferent că sunt sau nu reciclabile, reprezintă
mărfuri; deşeurile destinate eliminării intră în noţiunea de „produse” în
sensul art. 20 TCE, chiar dacă sunt lipsite de valoare comercială intrinsecă,
putând totuşi determina tranzacţii comerciale referitoare la eliminarea sau la
depozitarea lor (Hotărârea Curţii din 8 noiembrie 2007 dată în cauza C-
221/06 Stadtgemeinde Frohuleiten c. Bundesminister fur Land - und
Forstwirtschaft, Unwelt und Wasserwirtschaft). Curtea, într-o altă hotărâre,
precizează că un bun material sau o materie primă poate constitui nu un
reziduu, ci un subprodus de care întreprinderea nu doreşte „să se
debaraseze”, ci pe care intenţionează să îl exploateze sau să îl comercializeze
în condiţii avantajoase (Hotărârea Curţii din 1 martie 2007 dată în cauza C-
176/05); 4) lucrările de artă sunt considerate mărfuri (Hotărârea Curţii din 10
decembrie 1968 dată în cauza C- 7/68 Comisia/Italia).

Măsuri cu efect echivalent

Extensie a formulării „restricţii cantitative”, măsurile cu efect echivalent au

fost prevăzute încă din 1957, în TCEE, în articolele 30, 31 şi următoarele din
Capitolul 2 Eliminarea restricţiilor cantitative între statele membre, Titlul I
Libera circulaţie a mărfurilor, Partea a doua Fundamentele comunităţii.
Conform art. 30, „Restricţiile cantitative la import, ca şi toate măsurile cu
efect echivalent sunt interzise între statele membre, fără a aduce atingere
dispoziţiilor următoare.” Art. 31 dispune: „Statele membre se abţin să
introducă între ele noi restricţii cantitative şi măsuri cu efect echivalent.”
Deoarece TCE şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, în art. 34
și art. 35 nu au definit noţiunea de măsură cu efect echivalent, le-a revenit
Comisiei şi Curţii de Justiţie misiunea de a preciza sensul noţiunii, oferind
mai multe definiţii. Comisia, în Directiva nr 70/50 din 22 decembrie 1969, a
indicat în art. 2 alin. (3) că „această noţiune include dispoziţiile normative,
legislative, administrative, inclusiv practicile administrative, adică toate
actele ce emană de la o autoritate publică şi care reprezintă obstacole la
importuri, care puteau avea loc în absenţa acestor reglementări, adică a
actelor care fac importurile prea dificile sau oneroase faţă de produsele
naţionale”. Lista acţiunilor care pot constitui măsuri cu efect echivalent
restricţiilor cantitative includea: stabilirea de preţuri minime sau maxime ale

128
produselor importate, preţuri mai puţin favorabile pentru produsele
importate, stabilirea de condiţii de plată pentru produsele importate, diferite
faţă de cele pentru produsele naţionale; stabilirea de condiţii privind
ambalajele, compoziţia, identificarea, mărimea sau greutatea etc. care se
aplică numai mărfurilor importate sau care sunt diferite şi mai greu de
îndeplinit decât în cazul mărfurilor naţionale; acordarea unei preferinţe la
achiziţionarea mărfurilor naţionale, în opoziţie cu cele importate sau alt mod
de îngreunare a achiziţiilor produselor importate, limitarea publicităţii în
privinţa mărfurilor importate, raportate la produsele naţionale; prevederea
unor cerinţe de depozitare diferite şi mai greu de îndeplinit decât cele care se
aplică mărfurilor naţionale şi impunerea unei obligaţii pentru importatorii de
mărfuri de a avea un agent pe teritoriul statului importator.
Legislaţie primară
Art. 34 TFUE (ex-art. 28 TCE) din Capitolul 1 Uniunea vamală, Titlul II
Libera circulaţie a mărfurilor, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale
Uniunii, prevede: „Între statele membre sunt interzise restricţiile cantitative
la import, precum şi orice măsuri cu efect echivalent.” Art. 35 TFUE (ex-art.
29 TCE) dispune: „Între statele membre sunt interzise restricţiile cantitative
la export, precum şi orice măsuri cu efect echivalent.” În termenii art. 36
TFUE (ex-art. 30 TCE), „Dispoziţiile articolelor 34 şi 35 nu se opun
interdicţiilor sau restricţiilor la import, la export sau de tranzit, justificate pe
motive de morală publică, de ordine publică, de siguranţă publică, de
protecţie a sănătăţii şi a vieţii persoanelor şi a animalelor sau de conservare a
plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu naţional cu valoare
artistică, istorică sau arheologică sau de protecţie a proprietăţii industriale şi
comerciale. Cu toate acestea, interdicţiile sau restricţiile respective nu trebuie
să constituie un mijloc de discriminare arbitrară şi nici o restricţie disimulată
în comerţul dintre statele membre.”
Jurisprudenţa CJUE
1. Curtea de Justiţie, în Hotărârea Dassonville din 11 iulie 1974, dată în
cauza C8/74, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, Tribunalul de
primă instanţă din Bruxelles, în procedura penală aflată pe rolul acestei
instanţe între Procureur du Roi şi Benoît şi Gustave Dassonville şi în
acţiunea civilă între SA Ets Fourcroy SA Breuval et Cie şi Benoît şi Gustave
Dassonville, cu privire la interpretarea articolelor 30-33, 36 şi 85 din Tratatul
CEE, a adoptat o interpretare prea largă a noţiunii de măsură cu efect
echivalent deoarece afirma: „toate reglementările comerciale ale statelor
membre susceptibile de a împiedica direct sau indirect, actual sau potenţial,
comerţul intracomunitar sunt considerate ca măsuri cu efect echivalent” (pct.
5). În rezumat, cu privire la litigiu, trebuie spus că dreptul belgian prevedea
că „mărfurile care purtau o denumire de origine puteau fi importate numai
dacă erau însoţite de un certificat din partea guvernului ţării de export, care

129
să ateste dreptul acestora de a purta denumirea respectivă”. Dassonville
importa Scotch whisky în Belgia, din Franţa, fără a poseda certificatul din
partea autorităţii britanice, deoarece certificatul ar fi fost foarte dificil de
obţinut pentru mărfurile care erau deja în liberă circulaţie pe teritoriul unei a
treia ţări, ca în cazul de faţă. Dassonville a fost urmărit penal în Belgia şi a
susţinut, ca apărare, că norma belgiană era o măsură cu efect echivalent unei
restricţii cantitative. În plus, Curtea a afirmat: că atât timp cât nu este instituit
un regim comunitar care să garanteze consumatorilor autenticitatea denumirii
de origine a unui produs, în cazul în care un stat membru adoptă măsuri
pentru a preveni practici neloiale în această privinţă, acesta poate proceda
totuşi în acest sens, cu condiţia ca aceste măsuri să fie rezonabile şi ca
mijloacele de probă solicitate să nu aibă ca efect împiedicarea comerţului
între statele membre şi să fie, în consecinţă, accesibile tuturor resortisanţilor
(pct. 6); că, fără a fi necesar nici măcar să se analizeze dacă astfel de măsuri
intră sau nu sub incidenţa articolului 36, acestea nu pot, în niciun caz, în
temeiul principiului enunţat în a doua teză a acestui articol, să constituie un
mijloc de discriminare arbitrară sau o restricţie deghizată în comerţul între
statele membre (pct. 7); că această situaţie poate să se regăsească în cazul
formalităţilor cerute de către un stat membru pentru justificarea originii unui
produs pe care numai importatorii direcţi ar fi, practic, în măsură să le
îndeplinească fără să se confrunte cu dificultăţi serioase (pct. 8); că, prin
urmare, solicitarea de către un stat membru a unui certificat de autenticitate
care este mai dificil de obţinut de importatorii unui produs autentic care a
fost pus în liberă circulaţie în mod legal într-un alt stat membru decât de
importatorii aceluiaşi produs care provine direct din ţara de origine constituie
o măsură cu efect echivalent unei restricţii cantitative incompatibile cu
tratatul (pct. 9).
Din interpretarea realizată de Curte, înţelegem că erau avute în vedere toate
măsurile statale, cu efect general, care, prin natura lor, produceau sau erau
susceptibile să producă un efect direct sau indirect asupra importurilor,
exporturilor, comercializării sau utilizării produselor; în plus, rezultǎ că nu
conta dacă reglementările statale aveau sau nu forţă obligatorie, dacă
piedicile erau slabe sau dacă aceste măsuri aveau un caracter temporar,
întrucât pentru a funcţiona interdicţia era suficient ca schimbul de mărfuri să
fi devenit mai dificil sau mai oneros.
2. În cauza C-112/00 Schmidberger, Internationale Transporte und Planzüge
v. Austria, s-a imputat autorităţilor austriece că au permis unui grup ecologist
să organizeze o demonstraţie pe autostrada Brenner, al cărei efect a fost
închiderea autostrăzii pentru aproape 30 ore. Autostrada este principala rută
de tranzit între Germania şi Italia, iar reclamantul era o societate de transport
cu sediul în Germania, al cărei principal obiect de activitate îl constituie
transportul bunurilor în Italia. A introdus o acţiune solicitând daune din

130
partea autorităţilor austriece, considerând că incapacitatea acestora de a
preveni închiderea autostrăzii constituie o restrângere a liberei circulaţii a
bunurilor. Curtea, în Hotărârea din 12 iunie 2003, şi-a început argumentaţia
arătând că art. 28 TCE se aplică şi acţiunilor şi omisiunilor. Referindu-se la
hotărârea din cauza Comisia v. Franţa (Hotărârea Curţii din 9 decembrie
1997, dată în cauza C-265/95, Comisia v. Franţa ), Curtea a susţinut că art.
28 nu numai că interzice măsurile adoptate de către state care creează
restricţii în comerţul intracomunitar, dar se aplică şi statelor care se abţin să
adopte măsurile cerute de necesitatea îndepărtării obstacolelor în calea
liberei circulaţii, ce sunt create de părţi private. De aceea, faptul că
autorităţile austriece nu au interzis demonstraţia cu rezultatul închiderii
autostrăzii, reprezintă o măsură având efect echivalent unor restricţii
cantitative. Curtea a procedat la examinarea justificării restricţiei. După ce a
reiterat că drepturile fundamentale ale omului sunt parte integrantă a
principiilor dreptului comunitar şi s-a referit la art. 6 (2) TUE, Curtea a
statuat că protecţia drepturilor fundamentale este „un interes legitim, care, în
principiu, justifică o restricţionare a obligaţiilor impuse de dreptul
comunitar, chiar şi în cazul unei libertăţi fundamentale precum libera
circulaţie a bunurilor”. Examinând conflictul dintre cele două principii şi
modul în care poate fi soluţionat, Curtea a arătat că libera circulaţie a
bunurilor şi libertatea de asociere şi de exprimare au o valoare
„constituţională” egală. Dar niciuna din valori nu este absolută. Conform
TCE, libera circulaţie a bunurilor poate fi restricţionată pentru motivele
prevăzute de art. 30 sau pentru cerinţe în strânsă legătură cu interesul public.
În mod similar, în timp ce libertatea de asociere constituie unul dintre
fundamentele unei societăţi democratice, rezultă din art. 10 şi 11 ale CEDO
că acestea pot fi subiectul unor limitări justificate de interesul public. Au fost
examinate interesele implicate pentru a determina modul în care poate fi
realizat un echilibru între ele. Curtea a ajuns la concluzia că autorităţile
austriece, în mod rezonabil, au considerat că scopul legitim al demonstraţiei
nu poate fi atins prin măsuri mai puţin restrictive. Comparativ cu situaţia din
cauza Comisia v. Franţa, demonstraţia din Austria a avut loc după ce a fost
respectată procedura de autorizare pe un singur drum, timp de 30 ore, în timp
ce demonstraţiile din Franţa au avut loc într-o arie geografică mult mai mare
şi au provocat daune mult mai mari. Curtea a subliniat că, în contrast cu
cazul francez, obiectivul demonstranţilor austrieci nu a fost de a restrânge
libertatea de circulaţie a bunurilor, ci de a-şi manifesta în public opinia. În
cauza Schmidberger, Curtea a indicat în mod clar că doreşte să se manifeste
nu numai ca o instanţă a unei uniuni economice, ci ca o instanţă supremă a
unei ordini constituţionale. Spre deosebire de jurisprudenţa anterioară (Cauza
C-52/95, Comisia c. Franţa), Curtea a acordat o mai mare importanţă

131
libertăţii de asociere şi de exprimare în comparaţie cu libera circulaţie a
bunurilor, atribuind o importanţă deosebită CEDO.

Măsuri de salvare (salvgardare)

v. „Clauza de apărare (salvgardare)”.

MEDIA

Acronim de la „Mesures d’encouragement du développement de l’industrie

audiovisuelle”, MEDIA constituie un program destinat promovării industriei
europene din sectorul audiovizual, pentru a o face competitivă pe plan
mondial, în primul rând în competiţia cu produsele similare americane.
Programul MEDIA oferă sprijin pentru formarea şi reciclarea profesională a
industriei cinematografice, dezvoltării unor proiecte de filme şi distribuţiei
programelor pe piaţa Europeană, principalele obiective ale acestor măsuri
fiind dezvoltarea de proiecte de film, distribuţia şi comercializarea filmelor
europene în afara ţării lor de origine. Programul MEDIA este activ în toate
statele membre şi în alte ţări din afara UE, cum ar fi Elveţia. Programul
MEDIA se adoptă pentru o perioadă de cinci până la şapte ani: a existat
MEDIA I (1991-1995), MEDIA II (1996-2000), MEDIA Plus şi MEDIA
Training (2001-2006) şi, în final, din 2007-2013 MEDIA 2007.

Mediator

Ombudsman European, echivalentul Avocatului Poporului în România,

având sarcina să primească plângerile cetăţenilor UE în cazurile de proastă
administrare din partea instituţiilor Uniunii Europene.
Legislaţie primară
Art. 228 TFUE (ex-art. 195 TCE) din Secţiunea 1 Parlamentul European,
Capitolul 1 Instituţiile, Titlul I Dispoziţii Instituţionale, Partea a şasea
Dispoziţii instituţionale şi financiare, prevede: „(1) Ombudsmanul European,
ales de Parlamentul European, este împuternicit să primească plângeri din
partea oricărui cetăţean al Uniunii sau a oricărei persoane fizice sau juridice
cu reşedinţa sau sediul social într-un stat membru, care privesc cazuri de
administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor, organelor, oficiilor sau
agenţiilor Uniunii, cu excepţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în
exercitarea funcţiilor jurisdicţionale ale acesteia. Acesta investighează aceste
plangeri şi întocmeşte un raport cu privire la acestea. Potrivit misiunii sale,
Ombudsmanul efectuează investigaţiile pe care le consideră justificate, din
proprie iniţiativă sau pe baza plangerilor care i-au fost adresate direct sau
prin intermediul unui membru al Parlamentului European, cu excepţia
cazului în care pretinsele fapte fac sau au făcut obiectul unei proceduri

132
judiciare. În cazul în care Ombudsmanul constată un caz de administrare
defectuoasă, acesta sesizează instituţia, organul, oficiul sau agenţia în cauză,
care dispune de un termen de trei luni pentru a-i comunica punctul său de
vedere. Ombudsmanul transmite apoi un raport Parlamentului European şi
instituţiei în cauză. Persoana care a formulat plângerea este informată cu
privire la rezultatul acestor investigaţii. În fiecare an, Ombudsmanul prezintă
un raport Parlamentului European cu privire la rezultatele investigaţiilor sale.
(2) Ombudsmanul este ales, după fiecare alegere a Parlamentului European,
pe durata legislaturii. Mandatul acestuia poate fi reînnoit. Ombudsmanul
poate fi destituit de Curtea de Justiţie, la plângerea Parlamentului European,
în cazul în care nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiilor
sale sau a comis o abatere gravă. (3) Ombudsmanul îşi exercită funcţiile în
deplină independenţă. În îndeplinirea îndatoririlor sale, acesta nu solicită şi
nici nu acceptă instrucţiuni din partea vreunui guvern, instituţie, organ, oficiu
sau agenţie. Pe durata exercitării funcţiilor sale, Ombudsmanul nu poate
exercita nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu. (4)
Parlamentul European, hotărând prin regulamente din proprie iniţiativă, în
conformitate cu o procedură legislativă specială, stabileşte statutul şi
condiţiile generale de exercitare a funcţiilor Ombudsmanului, după avizul
Comisiei şi cu aprobarea Consiliului.”

Moneda unica

v. „ECU” şi „Euro”.

Monopol

Privilegiu exclusiv de care dispune o persoană fizică sau juridică de a

produce, vinde, exploata sau furniza anumite produse sau servicii; deoarece
constituie una dintre cele mai grave atingeri la libertatea comerţului şi a
industriei, fiind opus conceptului de Piaţă Comună stipulat în Tratatele
originare ale Comunităţilor Europene, monopolul este interzis. Tratatul CEE
nu impunea abrogarea imediată a monopolurilor comerciale, dar prevedea
obligaţia statelor membre de a elimina, la sfârşitul unei perioade tranzitorii,
orice discriminare în materie de condiţii de aprovizionare şi de desfacere pe
piaţă între resortisanţii statelor membre; în plus, statele membre trebuiau să
se abţină să creeze în această perioadă tranzitorie şi după încheierea ei noi
măsuri discriminatorii între cetăţenii lor.

Motivarea actelor comunitare

Principiu impus prin Tratatele originare şi menţinută de către tratatele

ulterioare, inclusiv Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene care

133
stipulează că actele juridice se motivează şi fac trimitere la propunerile,
iniţiativele, recomandările, cererile sau avizele prevăzute în tratate.
Legislaţie primară
Art. 296 TFUE (ex-art. 253 TCE) din Secţiunea 2 Proceduri de adoptare a
actelor şi alte dispoziţii, Capitolul 2 Actele juridice ale Uniunii, procedurile
de adoptare şi alte dispoziţii, Titlul I Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea
Dispoziţii instituţionale şi financiare, prevede: „În cazul în care tratatele nu
prevăd tipul actului care trebuie adoptat, instituţiile îl aleg de la caz la caz, cu
respectarea procedurilor aplicabile şi a principiului proporţionalităţii. Actele
juridice se motivează şi fac trimitere la propunerile, iniţiativele,
recomandările, cererile sau avizele prevăzute în tratate. În cazul în care
examinează un proiect de act legislativ, Parlamentul European şi Consiliul se
abţin de la adoptarea de acte care nu au fost prevăzute de procedura
legislativă aplicabilă domeniului respectiv.”

Motive de recurs

Vicii care pot afecta legalitatea unui act comunitar şi care antrenează
anularea acestuia. Tratatele originare (CECO, CEE şi CEEA) au identificat
patru vicii: incompetenţa [apare când o instituţie a UE adoptă o măsură ce
ţine de competenţa unei alte instituţii comunitare (incompetenţa internă) -
consecinţa fiind anularea actului în cauză, sau când organele comunitare
intervin în domenii rezervate exclusiv competenţei statelor membre
(incompetenţa externă) - care antrenează inexistenţa actului indiferent de
termenul scurs de la producere până la constatare]; violarea formelor
substanţiale [pe lângă principiile generale de drept a căror nerespectare se
consideră o violare a formelor substanţiale, regulile de procedură sau de
formă a căror încălcare poate fi invocată ca violare a formelor substanţiale
sunt: obligaţia legală de consultare (atunci când Tratatul prevede, pentru
adoptarea unui act, obţinerea unor avize din partea altor instituţii;
respectarea obligaţiei de consultare presupune nu doar solicitarea avizului,
dar şi luarea deciziei abia după ce avizul în cauză a fost dat, indiferent dacă
el este conform sau consultativ), respectarea dreptului la apărare
(considerat de către CJUE un principiu fundamental al dreptului UE, el s-a
impus de la domeniul regulilor de concurenţă aplicabile întreprinderilor,
până la funcţia publică comunitară atunci când o decizie afectează situaţia
administrativă sau cariera funcţionarilor] şi motivarea actelor UE; violarea
Tratatului sau a oricărei reguli de drept relativă la aplicarea acestuia
(constituie motivul de anulare cel mai important şi cel mai des întâlnit în
practică; el sancţionează nerespectarea regulilor stabilite prin Tratate
privind conţinutul actului şi a motivelor ce au determinat adoptarea
acestuia) şi deturnarea de putere [definită de către CJCE drept folosirea de

134
către autoritatea comunitară a puterii (competenţei) cu care a fost investită
în alt scop decât cel pentru care i-a fost conferită acea competenţă. Pentru
ca deturnarea de putere să fie sancţionabilă trebuie ca această nerespectare
a scopului legal să fie deliberată sau, dacă este involuntară, să fie rezultatul
unei lipse grave de prevedere].
Legislaţie primară
Art. 22 din Titlul III Procedura în faţa Curţii de Justiţie al Protocolului nr.
3 Privind statutul Curţii de justiţie a Uniunii Europene prevede: „În
cazurile menţionate la articolul 18 din Tratatul CEEA, Curtea de Justiţie
este sesizată printr-o acţiune adresată grefierului. Acţiunea trebuie să
cuprindă numele şi domiciliul petentului, calitatea semnatarului,
menţionarea deciziei împotriva căreia este înaintat recursul, părţile adverse,
obiectul litigiului, concluziile şi expunerea sumară a motivelor invocate.”
Conform art. 56 din Titlul IV Tribunalul, „Deciziile Tribunalului prin care
se finalizează judecata, prin care se soluţionează parţial fondul unui litigiu,
prin care se pune capăt unui incident de procedură referitor la o excepţie de
necompetenţă sau de inadmisibilitate pot fi atacate cu recurs la Curtea de
Justiţie în termen de două luni de la notificarea deciziei atacate. Recursul
poate fi introdus de oricare parte ale cărei concluzii au fost respinse, în
totalitate sau în parte. Cu toate acestea, părţile care intervin, altele decât
statele membre şi instituţiile Uniunii pot introduce acest recurs numai în
cazul în care decizia Tribunalului le priveşte în mod direct.” În termenii
art. 57, „Orice persoană a cărei cerere de intervenţie a fost respinsă de
Tribunal poate formula un recurs la Curtea de Justiţie, în termen de două
săptămâni de la comunicarea deciziei de respingere. Părţile în proces pot
introduce în faţa Curţii un recurs împotriva deciziilor Tribunalului
pronunţate în temeiul articolelor 278 sau 279 sau al articolului 299 al
patrulea paragraf din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, sau al
articolelor 157 sau 164 al treilea paragraf din Tratatul CEEA, în termen de
două luni de la notificarea acestor decizii. Recursurile menţionate la primul
şi al doilea paragraf din prezentul articol se judecă în conformitate cu
procedura prevăzută la articolul 39.” Conform art. 58, ”Recursul înaintat
Curţii de Justiţie se limitează la chestiuni de drept. Acesta poate fi
întemeiat pe motive care privesc lipsa de competenţă a Tribunalului,
neregularităţi ale procedurii în faţa Tribunalului care aduc atingere
intereselor recurentului, precum şi încălcarea dreptului Uniunii de către
Tribunal. Recursul nu poate privi exclusiv taxele şi cheltuielile de
judecată.” Art. 59 dispune: „În caz de recurs împotriva unei decizii a
Tribunalului, procedura în faţa Curţii de Justiţie constă în o fază scrisă şi o
fază orală. În condiţiile stabilite de regulamentul de procedură, Curtea se
poate pronunţa fără procedură orală, după ascultarea avocatului general şi a
părţilor. Cu excepţia litigiilor între Uniune şi agenţii săi, recursul poate fi

135
introdus, de asemenea, de statele membre şi de instituţiile Uniunii care nu
au intervenit în litigiul înaintat Tribunalului. În acest caz, statele membre şi
instituţiile se află într-o poziţie identică cu cea a statelor membre sau a
instituţiilor care intervin în primă instanţă.”

136
 N
Nediscriminare (principiu)

Principiu ce obligă cu deosebire statele membre să nu trateze altfel, în sens

de mai rău, pe cetăţenii altor state membre ale Uniunii decât pe propriii
cetaţeni. Egalitatea de tratament implică, pentru fiecare stat membru,
asimilarea cu propriii cetăţeni a străinilor comunitari, astfel încât aceştia să
beneficieze de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii acelui stat. Pentru resortisanţi,
nediscriminarea, temelie a liberei circulaţii, presupune: 1) dreptul de a se
deplasa liber pe teritoriul Uniunii; 2) dreptul de şedere în alte state membre
decât patria lor de origine; 3) dreptul de a avea acelaşi set de drepturi şi
obligaţii ca şi cetăţenii statului de primire; 4) dreptul de a accede la activităţi
economice în statul de primire (ceea ce presupune atât accesul la activităţi
salariate, cât şi la activităţi nesalariate).
Legislaţie primară
Tratatele bază ale Uniunii Europene recunosc şi protejează principiul
nediscriminării. Astfel, de exemplu, art. 2 TUE din Titlul I Dispoziţii
comune prevede: „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii
umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe
respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin
minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate
caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi
egalitate între femei şi bărbaţi.” Art. 3 TUE (ex-art. 2 TUE) dispune: „(3)
Uniunea combate excluziunea socială şi discriminările şi promovează justiţia
şi protecţia sociale, egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între
generaţii şi protecţia drepturilor copilului.” Aceste norme de maximă
generalitate sunt reluate şi dezvoltate în TFUE care, în art. 10 din Titlul II
Dispoziţii de aplicare generală, prevede: „În definirea şi punerea în aplicare
a politicilor şi acţiunilor sale, Uniunea caută să combată orice discriminare
pe motive de sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, handicap,
varstă sau orientare sexuală.” Tot asemenea este şi art. 18 (ex-art. 12 TCE)
din Partea a doua Nediscriminarea şi cetăţenia, care prevede: „În domeniul
de aplicare a tratatelor şi fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale pe care
le prevede, se interzice orice discriminare exercitată pe motiv de cetăţenie
sau naţionalitate. Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot adopta orice norme în
vederea interzicerii acestor discriminări.”
Jurisprudenţa CJUE
Tratamentul nefavorabil va fi un factor relevant la stabilirea discriminării
atunci când este nefavorabil prin comparaţie cu cel aplicat altei persoane

137
aflate într-o situaţie similară; astfel, o plângere referitoare la un salariu „mic”
nu reprezintă o plângere pe motive de discriminare decât dacă se poate
demonstra că salariul este mai mic decât cel al altei persoane angajate în
vederea îndeplinirii unei sarcini similare de către acelaşi angajator. Prin
urmare, este necesar un „termen de comparaţie”, respectiv o persoană aflată
în circumstanţe foarte similare, diferenţa principală dintre cele două persoane
fiind „criteriul protejat”. De exemplu, în cauza Allonby (Hotărârea Curţii din
13 ianuarie 2004, Allonby/Accrington & Colegiul Rossendale şi alţii, dată în
cauza C-256/01), reclamantei, care lucrase la un colegiu în calitate de lector,
nu i s-a reînnoit contractul. Aceasta a început să lucreze ulterior la o societate
care asigura lectori pentru instituţiile de învăţământ. Această societate a
trimis-o pe reclamantă să lucreze la fostul său colegiu, îndeplinind aceleaşi
sarcini ca înainte, dar pentru o remuneraţie mai mică decât cea care îi fusese
plătită de către colegiu. Reclamanta a invocat discriminarea pe motive de
sex, afirmând că lectorii de sex masculin care lucrau pentru colegiu primeau
o remuneraţie mai mare. CJUE a stabilit că lectorii de sex masculin nu se
aflau într-o situaţie comparabilă, aceasta deoarece colegiul nu era
răspunzător pentru stabilirea nivelului remuneraţiei nici pentru lectorii de sex
masculin pe care îi angaja în mod direct, nici pentru reclamantă, care era
angajată de o societate externă. Prin urmare, aceştia nu se aflau într-o situaţie
suficient de similară.

Negocieri de aderare

Orice stat european care doreşte să adere la Uniunea Europeană (UE)

trebuie să respecte valorile comune ale UE definite la articolul 2 din Tratatul
privind Uniunea Europeană (TUE) - respectarea demnităţii umane, a
libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, drepturilor omului,
inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. În plus, acestea
se angajează să respecte valorile UE în cadrul Uniunii Europene şi în relaţia
cu ţările terţe, iar paşii de aderare la UE sunt prevăzuţi la articolul 49 din
TUE. Orice cerere de aderare face obiectul unui aviz al Comisiei şi al unei
decizii a Consiliului, care îi atribuie ţării solicitante statutul de ţară
candidată. Acest statut nu înseamnă neapărat iniţierea imediată a negocierilor
în vederea aderării. Ţara candidată trebuie, mai întâi, să îndeplinească o serie
de condiţii. Ea trebuie să îndeplinească criteriile de eligibilitate definite de
Consiliul European de la Copenhaga din 1993 şi completate de Consiliul
European de la Madrid din 1995, care sunt: criterii politice - instituţii stabile
care să garanteze democraţia, statul de drept, drepturile omului, precum şi
respectarea şi protecţia minorităţilor; criterii economice - o economie de
piaţă funcţională, precum şi capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale
şi forţelor pieţei din cadrul UE; capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de stat

138
membru care decurg din dreptul şi politicile UE (sau acquis-ul comunitar),
inclusiv adeziunea la obiectivele uniunii politice, economice şi monetare. De
asemenea, ţara candidată trebuie să dispună de condiţiile necesare pentru
integrare, prin adaptarea structurilor sale administrative.
Capacitatea de absorbţie a UE (sau capacitatea de integrare) reprezintă un alt
element fundamental. UE trebuie să fie în măsură să accepte noi membri, în
paralel cu consolidarea integrării şi garantarea funcţionării instituţiilor şi
politicilor sale; de asemenea, extinderea trebuie să beneficieze de sprijinul
opiniei publice în statele membre şi în ţările candidate. Dacă o ţară candidată
îndeplineşte aceste criterii, negocierile de aderare pot fi lansate. Consiliul
European decide cu privire la oportunitatea deschiderii negocierilor, pe baza
avizului Comisiei. Negocierile de aderare reprezintă fundamentul procesului
de aderare. Acestea se referă la adoptarea, implementarea şi aplicarea acquis-
ului comunitar de către ţările candidate. Obiectivul negocierilor este de a
sprijini ţările candidate să se pregătească pentru asumarea obligaţiilor de
state membre după momentul aderării. Negocierile se bazează pe meritele
proprii ale fiecărei ţări candidate şi se desfăşoară în mod individual; gradul
de pregătire pentru aderare poate varia de la o ţară candidată la alta.
Derularea negocierilor de aderare are loc într-un cadru de negociere stabilit
de Consiliu, la propunerea Comisiei. Acesta oferă o perspectivă a
negocierilor care trebuie derulate şi ţine seama de situaţia şi caracteristicile
fiecărei ţări candidate. Cadrul de negociere se referă la: principiile şi
procedurile negocierii; punctele susceptibile de a fi negociate, cum ar fi
aspectele financiare, derogările temporare sau măsurile de salvgardare în
domenii specifice ale acquis-ului (de exemplu, libera circulaţie a
persoanelor, politicile structurale sau agricultura); reformele politice şi
economice; rezultatul negocierilor, care rămâne deschis; obiectivul
negocierilor, care este aderarea.
Negocierile privesc adoptarea acquis-ului comunitar. Acestea debutează cu
o fază pregătitoare sau examinarea analitică a acquis-ului („screening”),
efectuată de Comisie. Scopul screeningului este de a evalua gradul de
pregătire a ţării candidate, familiarizarea acesteia cu acquis-ul şi identificarea
capitolelor care urmează să fie deschise pe baza criteriilor de referinţă
(„benchmarks”). Aceste criterii de referinţă se referă la etapele pregătitoare
esenţiale pentru viitoarea aliniere şi respectarea obligaţiilor contractuale în
temeiul acordurilor de asociere conexe acquis-ului. Consiliul decide în
unanimitate eventualele criterii de referinţă sau deschiderea unui capitol de
negociere pe baza recomandărilor Comisiei. Negocierile au loc în cadrul
conferinţelor interguvernamentale bilaterale care reunesc statele membre ale
UE şi ţara candidată. Negocierile aferente unui anumit capitol se închid
atunci când ţara candidată îndeplineşte criteriile de referinţă („benchmarks”)
definite în acest sens (de exemplu, măsuri legislative, instanţe administrative

139
sau judiciare, componente ale acquis-ului puse efectiv în aplicare, o
economie de piaţă funcţională pentru capitolele economice). Ţara candidată
trebuie, de asemenea, să accepte proiectul de poziţie comună a UE elaborat
de Comisie şi adoptat în unanimitate de Consiliu. Totuşi, capitolele închise
pot fi redeschise dacă ţara candidată nu mai îndeplineşte condiţiile cerute.
Negocierile de aderare pot fi suspendate în cazul unor încălcări grave şi
persistente ale principiilor pe care se fondează UE. În această situaţie,
Comisia poate recomanda, din proprie iniţiativă sau la solicitarea unei treimi
din statele membre, suspendarea negocierilor şi condiţiile de reluare a
acestora. Consiliul adoptă recomandarea cu majoritate calificată, după ce a
ascultat punctul de vedere al ţării candidate în cauză.
Odată ce s-au încheiat negocierile pentru toate capitolele, procesul de aderare
ajunge la final. Aderarea poate fi lansată prin încheierea unui acord, tratatul
de aderare, între statele membre şi ţara candidată. Consiliul decide în
unanimitate încheierea procesului de aderare, în urma avizului Comisiei şi a
avizului conform al Parlamentului European. Tratatul de aderare se referă la:
rezultatul negocierilor de aderare, condiţiile de aderare şi măsurile de
salvgardare sau tranzitorii pentru domeniile care necesită o mai mare
aprofundare; adaptarea instituţiilor şi a tratatelor, repartizarea voturilor în
Consiliu şi în Parlamentul European, numărul deputaţilor europeni, numărul
membrilor Comitetului Regiunilor etc.; data aderării. Tratatul de aderare este
supus ratificării de către toate statele membre şi de către viitorul stat
membru. Ţara candidată devine ţară aderentă şi continuă procesul de aderare,
prin adaptarea domeniilor în care trebuie încă realizate progrese, sub
supravegherea atentă a Comisiei.
Legislaţie primară
Art. 49 TUE (ex-art. 49 TUE) din Titlul VI Dispoziţii finale prevede: „Orice
stat european care respectă valorile prevăzute la articolul 2 şi care se
angajează să le promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii.
Parlamentul European şi parlamentele naţionale sunt informate cu privire la
această cerere. Statul solicitant adresează cererea sa Consiliului, care se
pronunţă în unanimitate după consultarea Comisiei şi după aprobarea
Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea membrilor din care
este constituit. Criteriile de eligibilitate aprobate de Consiliul European se
iau în considerare. Condiţiile admiterii şi adaptările impuse de aceasta
tratatelor pe care se întemeiază Uniunea fac obiectul unui acord între statele
membre şi statul solicitant. Acest acord se supune ratificării de către toate
statele contractante, în conformitate cu normele lor constituţionale.”

140
 Normalizare

Piaţa Internă presupune şi introducerea unor norme europene care să

înlocuiască normele naţionale în vigoare încă într-o serie de domenii. În
conformitate cu directivele de armonizare, CEN şi CENELEC - cele două
organisme europene de armonizare - stabilesc normele europene comune
care permit eliminarea unui număr important de bariere în calea schimburilor
economice. Peste 80% din aceste obstacole sunt de natură tehnică, în
principal norme. Conform definiţiei oferite de Organizaţia Internaţională de
Normalizare (ISO), „norma este o specificaţie tehnică sau orice alt document
accesibil publicului, stabilit cu cooperarea şi consensul sau aprobarea
generală a tuturor părţilor interesate, fondată pe rezultatele conjugate ale
sţiintei, tehnologiei şi experienţei, având drept scop avantajul comunităţii în
ansamblul său şi aprobată de către un organism calificat pe plan naţional,
regional sau internaţional”.
Directiva 98/34/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 iunie
1998 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informaţii în
domeniul standardelor şi reglementărilor tehnice, oferă în articolul 1 o serie
de definiţii. Termenul „specificaţie tehnică” este definit ca o specificaţie
inclusă într-un document care stabileşte caracteristicile unui produs, cum ar
fi nivelele de calitate, performanţă, securitate sau dimensiunile, inclusiv
cerinţele care se aplică produsului cu privire la numele sub care acesta este
comercializat, terminologia, simbolurile, încercările şi metodele de încercare,
ambalarea, marcarea sau etichetarea şi procedurile pentru evaluarea
conformităţii. Acest termen de „specificaţie tehnică” se referă, de asemenea,
la metodele de fabricaţie şi procesele utilizate cu privire la produsele
agricole, în conformitate cu articolul 38 alineatul (1) din tratat, la produsele
destinate consumului uman şi animal, la medicamente, aşa cu sunt definite la
articolul 1 din Directiva nr. 65/65/CEE, precum şi la metodele de fabricaţie
şi procesele referitoare la alte produse, în cazul în care au efect asupra
caracteristicilor acestora din urmă. Termenul „standard” este definit ca fiind
o specificaţie tehnică aprobată de un organism de standardizare recunoscut,
având o aplicare repetată sau continuă, a cărei respectare nu este obligatorie
şi care poate fi: standard internaţional - un standard adoptat de către un
organism internaţional de standardizare şi pus la dispoziţia publicului;
standard european - un standard adoptat de către un organism european de
standardizare şi pus la dispoziţia publicului; standard naţional - un standard
adoptat de către un organism naţional de standardizare şi pus la dispoziţia
publicului. Conform aceluiași articol, „reglementarea tehnică” reprezintă
specificaţiile tehnice şi alte cerinţe, inclusiv dispoziţiile administrative
relevante, a căror respectare este obligatorie, de jure sau de facto, în cazul

141
comercializării sau a utilizării într-un stat membru sau într-o parte
semnificativă a acestuia, precum şi actele cu putere de lege şi actele
administrative ale statelor membre, cu excepţia celor prevăzute la articolul
10, care interzic fabricarea, importul, comercializarea sau utilizarea unui
produs. De facto, reglementările tehnice includ: actele cu putere de lege sau
actele administrative ale unui stat membru care fac referire fie la specificaţii
tehnice sau la alte cerinţe, fie la coduri profesionale sau coduri de practică
care, la rândul lor, fac referire la specificaţii tehnice sau la alte cerinţe şi a
căror respectare conferă prezumţia de conformitate cu actele cu putere de
lege şi actele administrative menţionate anterior; acordurile voluntare în care
o autoritate publică este parte contractantă şi care prevăd, în interesul public,
respectarea specificaţiilor tehnice şi a altor cerinţe, cu excepţia specificaţiilor
pentru licitaţii, în cadrul achiziţiilor publice; specificaţiile tehnice sau alte
cerinţe în legătură cu măsurile fiscale sau financiare care afectează consumul
de produse prin încurajarea respectării acestor specificaţii tehnice sau a altor
cerinţe; specificaţiile tehnice sau alte cerinţe referitoare la sistemele
naţionale de asigurări sociale nu sunt incluse.

142
 O
Oficiul pentru Publicaţii Oficiale al Comunităţilor Europene (OPOCE)

Înfiinţat în 1967 printr-o decizie Comună a Parlamentului European, a

Consiliului, Comisiei, Curţii de Justiţie şi Comitetului Economic şi Social,
având sediul la Luxemburg, OPOCE are ca misiune să asigure, sub
responsabilitatea instituţiilor UE şi în cele mai bune condiţii tehnice şi
financiare, editarea, tipărirea, difuzarea şi vânzarea publicaţiilor comunitare,
printre care Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene. Decizia Parlametului
European, a Consiliului, a Comisiei, a Curţii de Justiţie, a Curţii de conturi, a
Comitetului economic şi social european şi a Comitetului Regiunilor din 26
iunie 2009 privind organizarea şi funcţionarea Oficiului pentru Publicaţii al
Uniunii Europene (2009/496/CE, Euratom) prevede în art. 1 Oficiul pentru
Publicaţii: „(1) Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene („Oficiul”) este
un oficiu interinstituţional care are drept obiect de activitate să asigure, în
cele mai bune condiţii posibile, editarea publicaţiilor instituţiilor
Comunităţilor Europene şi ale Uniunii Europene. În acest scop, Oficiul, pe
de o parte, permite instituţiilor îndeplinirea obligaţiilor ce le revin în ceea ce
priveşte publicarea textelor legislative şi, pe de altă parte, contribuie la
concepţia tehnică şi la punerea în aplicare a politicilor de informare şi
comunicare în domeniile sale de competenţă. (2) Oficiul este condus de un
director, cu respectarea orientărilor strategice stabilite de un comitet de
conducere. Cu excepţia dispoziţiilor specifice naturii interinstituţionale a
Oficiului, prevăzute prin prezenta decizie, acesta respectă procedurile
administrative şi financiare ale Comisiei. În stabilirea procedurilor
menţionate, Comisia ţine cont de natura specifică a Oficiului.” Art. 3
Competenţele Oficiului dispune: „(1) Oficiul îşi exercită competenţele în
domeniile următoare: (a) editarea Jurnalului Oficial al Uniunii Europene
(„Jurnalul Oficial”) şi garantarea autenticităţii lui; (b) editarea altor publicaţii
obligatorii; (c) editarea sau coeditarea publicaţiilor fără caracter obligatoriu
încredinţate Oficiului în cadrul prerogativelor fiecărei instituţii, cu precădere
în contextul activităţilor de comunicare ale instituţiilor; (d) editarea sau
coeditarea de publicaţii din proprie iniţiativă, inclusiv de publicaţii care au
drept scop promovarea serviciilor proprii; în acest context, Oficiul îşi poate
asigura traduceri pe baza unui contract de servicii; (e) dezvoltarea,
menţinerea şi actualizarea serviciilor sale de editare electronică destinate
publicului; (f) punerea la dispoziţia publicului a întregii legislaţii şi a altor
texte oficiale; (g) conservarea şi punerea la dispoziţia publicului, sub formă
electronică, a tuturor publicaţiilor instituţiilor; (h) atribuirea de numere
internaţionale standardizate şi/sau de numere de catalog publicaţiilor
instituţiilor; (i) gestionarea drepturilor de reproducere şi de traducere ale

143
publicaţiilor instituţiilor; (j) promovarea şi vânzarea publicaţiilor şi
serviciilor pe care le oferă publicului. (2) Oficiul furnizează instituţiilor
consiliere şi asistenţă privind: (a) programarea şi planificarea programelor
lor de publicare; (b) realizarea proiectelor lor de editare, indiferent de modul
de editare; (c) punerea în pagină şi designul proiectelor lor de editare; (d)
informarea cu privire la tendinţele pieţei publicaţiilor în statele membre şi cu
privire la temele şi titlurile care ar putea beneficia de cea mai largă audienţă;
(e) fixarea tirajelor şi stabilirea planurilor de difuzare; (f) fixarea preţurilor
publicaţiilor, precum şi vânzarea lor; (g) promovarea, difuzarea şi evaluarea
publicaţiilor lor gratuite sau contra cost; (h) analiza, evaluarea şi crearea de
pagini şi servicii Internet destinate publicului; (i) elaborarea contractelor-
cadru aferente activităţilor de editare; (j) supervizarea tehnologică a
sistemelor de editare.”

OMC (GATT)

Acronim pentru „Organizaţia Mondială a Comerţului”, structură ce a înlocuit

„Acordul General pentru Tarife şi Comerţ”.

v. „GATT”.

Opinie

v. „Dreptul Uniunii Europene”.

Ordine publică (excepţie)

Excepţie ce permite, în anumite circumstanţe, derogarea de la dispoziţiile

Tratatelor bază atât în ceea ce priveşte principiul nediscriminării, cât şi
celelalte libertăţi.
Legislaţie primară
Art. 18 TFUE (ex-art. 12 TCE) din Partea a doua Nediscriminarea şi
cetăţenia prevede: „În domeniul de aplicare a tratatelor şi fără a aduce
atingere dispoziţiilor speciale pe care le prevede, se interzice orice
discriminare exercitată pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate.” Art. 36
TFUE (ex-art. 30 TCE) din Capitolul 3 Interzicerea restricţiilor cantitative
între statele membre, Titlul II Libera circulaţie a mărfurilor, Partea a treia
Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „Dispoziţiile articolelor
34 şi 35 [care interzic restricţiile cantitative şi măsurile cu efect echivalent, la
import şi export între statele membre] nu se opun interdicţiilor sau
restricţiilor la import, la export sau de tranzit, justificate pe motive de morală
publică, de ordine publică, de siguranţă publică, de protecţie a sănătăţii şi a
vieţii persoanelor şi a animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a

144
unor bunuri de patrimoniu naţional cu valoare artistică, istorică sau
arheologică sau de protecţie a proprietăţii industriale şi comerciale.” Art. 45
TFUE (ex-art. 39 TCE) din Capitolul 1 Lucrătorii, Titlul IV Libera
circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor, Partea a treia
Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „(1) Libera circulaţie a
lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii. (3) Sub rezerva restricţiilor
justificate de motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică,
libera circulaţie a lucrătorilor implică dreptul: (a) de a accepta ofertele reale
de încadrare în muncă; (b) de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor
membre; (c) de şedere într-un stat membru pentru a desfăşura o activitate
salarizată în conformitate cu actele cu putere de lege şi actele administrative
care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv; (d)
de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă
în acest stat, în condiţiile care vor face obiectul unor regulamente adoptate de
Comisie.”
Jurisprudenţa CJUE
Hotărârea Curţii din 4 decembrie 1974 dată în cauza 41/74 a avut ca obiect o
cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare adresată Curţii în temeiul
articolului 177 din Tratatul CEE de „Chancery Division” către „High Court
of Justice” din Anglia, în procedura aflată pe rolul acestei instanţe între
Yvonne van Duyn şi „Home Office” cu privire la interpretarea articolului 48
din Tratatul CEE şi a articolului 3 din Directiva nr. 64/221/CEE a Consiliului
din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la
circulaţia şi la şederea străinilor justificate de motive de ordine publică, de
siguranţă publică sau de sănătate publică (JO din 4 aprilie 1964). Întrebările
adresate de Chancery Division către High Court of Justice din Anglia au
privit interpretarea anumitor prevederi de drept comunitar în materia liberei
circulaţii a lucrătorilor în cadrul unei acţiuni împotriva Home Office
introduse de reclamanta din acţiunea principală, resortisant olandez, căreia
nu i s-a permis intrarea în Regatul Unit pentru a ocupa un post de secretară în
cadrul „Bisericii scientologice”; permisiunea de a intra i-a fost refuzată în
conformitate cu politica faţă de respectiva organizaţie, dusă de guvernul
Regatului Unit, care consideră că activităţile organizaţiei reprezintă un
pericol social.
Subliniind că întrebarea adresată ridică problema importanţei ce trebuie să se
acorde faptului că activităţile organizaţiei în cauză, deşi considerate de statul
membru contrare interesului general, nu sunt, cu toate acestea, interzise prin
legislaţia naţională, Curtea precizează că „este necesar să se sublinieze faptul
că noţiunea de ordine publică în contextul comunitar şi în special ca
justificare a unei derogări de la principiul fundamental al liberei circulaţii a
lucrătorilor trebuie să fie înţeleasă în sens strict, astfel încât sfera de aplicare
a acesteia să nu poată fi stabilită în mod unilateral de fiecare stat membru,

145
fără exercitarea unui control de către instituţiile Comunităţii; că nu este mai
puţin adevărat că împrejurările specifice care ar putea justifica invocarea
noţiunii de ordine publică pot varia de la o ţară la alta şi de la o perioadă la
alta şi că, de aceea, trebuie să se recunoască autorităţilor naţionale
competente o marjă de apreciere în această privinţă, în limitele impuse prin
tratat” (pct. 18). Prin urmare, „rezultă că un stat membru poate, dacă este
necesar, pentru motive de ordine publică, să refuze unui resortisant al unui
alt stat membru beneficiul principiului liberei circulaţii a lucrătorilor în
vederea desfăşurării unei activităţi salarizate specifice, chiar şi atunci când
nu impune nicio restricţie similară propriilor resortisanţi” (pct. 23). Iar
răspunsul la întrebare este „că articolul 48 din Tratatul CEE şi articolul 3
alineatul (1) din Directiva nr. 64/221 trebuie să fie interpretate în sensul că,
impunând restricţii justificate de ordinea publică, un stat membru poate lua
în considerare, ca făcând parte din conduita personală, faptul că persoana
interesată este afiliată la un grup sau la o organizaţie ale căror activităţi sunt
considerate de statul membru ca reprezentând un pericol social, fără a fi
totuşi interzise şi chiar dacă nu se impune nicio restricţie resortisanţilor
statului respectiv care doresc să desfăşoare o activitate similară celei pe care
intenţionează să o desfăşoare resortisantul unui alt stat membru, în cadrul
aceloraşi grupuri sau al aceloraşi organizaţii” (pct. 24).

Ordonanţă

Act adoptat de către Curtea de justiţie a Uniunii Europene în cadrul

competenţelor sale jurisdicţionale; ordonanţa CJUE este o formă simplificată
a deciziei judiciare care, spre deosebire de hotărâre, nu este citită în şedinţa
publică şi, ca regulă generală, nu este precedată de pledoarii ale părţilor sau
de concluzii ale avocatului general. Ordonanţa serveşte pentru a regla
probleme de procedură ce apar în faţa instanţei înainte de adoptarea unei
hotărâri (de ex: măsuri de instrucţie).
Legislaţie primară
Art. 29 din Titlul III Procedura în faţa Curţii de justiţie al Protocolului nr. 3
privind statatul Curţii de justiţie a Uniunii Europene prevede: „Curtea de
Justiţie poate ordona ca un martor sau un expert să fie audiat de autoritatea
judiciară de la locul său de domiciliu. Ordonanţa se adresează în vederea
executării autorităţii judiciare competente, în condiţiile stabilite de
regulamentul de procedură. Actele care rezultă din activitatea comisiei
rogatorii se înapoiază Curţii în aceleaşi condiţii.”

146
 Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE)

Organizaţie interguvernamentală, înfiinţată la 30 septembrie 1961, al cărei

obiectiv îl constituie cooperarea economică internaţională; a înlocuit
Organizaţia Europeană pentru cooperare Economică (OECE), fondată în
1948, pentru administrarea Planului Marshall, în vederea reconstrucţiei
economice a Europei. Ca şi precedenta, OCDE are ca scop dezvoltarea
economică a ţărilor membre, utilizarea forţei de muncă şi ridicarea nivelului
de trai, dezvoltarea comerţului pe bază multilaterală şi nediscriminatorie,
menţinerea stabilităţii monetare şi crearea unui climat economic sănătos în
statele membre, cât şi în ţările în curs de dezvoltare.

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

Acronim pentru „North Atlantic Treaty Organization”, NATO este o

organizaţie politico-militară a alianţei atlantice, creată în baza tratatului de la
Washington din 4 aprilie 1949. Tratatul Atlanticului de Nord a creat o alianţă
de 12 state (Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Danemarca,
Islanda, Italia, Norvegia, Portugalia, SUA şi Canada) decise să-şi asigure
apărarea reciprocă şi colectivă. Prin Tratatul Atlanticului de Nord a luat
fiinţă o alianţă de ţări independente având drept obiectiv comun menţinerea
păcii şi protejarea propriei libertăţi prin intermediul solidarităţii politice şi a
unui sistem de aparare adecvat, conceput pentru a descuraja şi a respinge
orice formă de agresiune împotriva lor. NATO este o organizaţie
interguvernamentală ale cărei ţări membre îşi păstrează integral suveranitatea
şi independenţa, un forum în cadrul căruia statele se consultă reciproc în
toate privinţele, unde se iau hotărâri asupra problemelor politice şi militare
ce le afectează securitatea. NATO acţionează atât în plan politic, în sensul că
îşi propune dezvoltarea relaţiilor între membrii săi, şi pe scena mondială,
pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, cât şi în plan militar,
urmărind întărirea capacităţii de apărare a membrilor organizaţiei pentru a
rezista unui atac armat.

OSCE

Acronim pentru „Organizaţia pentru Cooperare şi Securitate în Europa” care

a înlocuit, de la 1 ianuarie 1995, Conferinţa pentru Cooperare şi Securitate în
Europa CSCE; este o organizaţie internaţională pentru securitate. Se
concentrează asupra prevenirii conflictelor, administrării crizelor şi
reconstrucţiei post-conflictuale. Este formată din 57 de ţări participante
din Europa, Mediterană, Caucaz, Asia Centrală şi America de Nord,
acoperind spaţiul emisferei nordice „de la Vancouver la Vladivostok”.

147
 P
Pachetul Delors I

Parte din cele cinci cadre financiare multianuale: Delors I (1988-1992),

Delors II (1993-1999), Agenda 2000 (2000-2006), Cadrul financiar
multianual (CFM) (2007-2013) şi CFM 2014-2020, Delors I a apărut într-un
climat conflictual în relaţiile dintre instituţii, ca urmare a nepotrivirii
crescânde între resurse şi cerinţe; conceptul perspectivei financiare
multianuale a fost elaborat ca o încercare de a atenua conflictul respectiv, de
a consolida disciplina bugetară şi de a îmbunătăţi execuţia bugetară printr-o
planificare mai bună. Prin urmare, Pachetul Delors I este numele dat unui set
de propuneri de reformă avansate de către Comisia Europeană în 1987,
prezidată în acea perioadă de către Jacques Delors, privind finanţarea
Comunităţii Europene, limitarea cheltuielilor agricole, creşterea fondurilor
structurale şi introducerea unor noi reguli de gestiune financiară. Tratatul de
la Lisabona a transformat cadrul financiar multianual dintr-un acord
interinstituţional într-un act obligatoriu din punct de vedere juridic.
Legislaţie primară
Art. 312 TFUE din Capitolul 2 Cadrul financiar multianual, Titlul II
Dispoziţii financiare, Partea a şasea Dispoziţii instituţionale şi financiare,
prevede: „(1) Cadrul financiar multianual vizează asigurarea evoluţiei
ordonate a cheltuielilor Uniunii în limita resurselor proprii. Acesta se adoptă
pentru o perioadă de cel puţin cinci ani. Bugetul anual al Uniunii respectă
cadrul financiar multianual. (2) Consiliul, hotărând în conformitate cu o
procedură legislativă specială, adoptă un regulament care stabileşte cadrul
financiar multianual. Consiliul hotărăşte în unanimitate după aprobarea
Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea membrilor care îl
compun. Consiliul European poate adopta, în unanimitate, o decizie care
autorizează Consiliul să hotărască cu majoritate calificată în cazul în care
adoptă regulamentul menţionat la primul paragraf. (3) Cadrul financiar
stabileşte valorile plafoanelor anuale ale alocărilor pentru angajamente pe
categorii de cheltuieli şi ale plafonului anual de credite pentru plăţi.
Categoriile de cheltuieli, al căror număr este limitat, corespund marilor
sectoare de activitate ale Uniunii. Cadrul financiar prevede orice alte
dispoziţii utile bunei desfăşurări a procedurii bugetare anuale. (4) În cazul în
care regulamentul Consiliului de stabilire a unui nou cadru financiar nu a fost
adoptat la încheierea cadrului financiar precedent, plafoanele şi celelalte
dispoziţii corespunzătoare ultimului an al acestui cadru se prorogă până la
adoptarea acestui act. (5) Pe tot parcursul procedurii care conduce la
adoptarea cadrului financiar, Parlamentul European, Consiliul şi Comisia iau
toate măsurile necesare pentru a facilita adoptarea.”

148
 Pachetul Delors II

Pachet prezentat de către Comisia Europeană, după semnarea Tratatului

Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht), care conţinea un set de
propuneri privind asigurarea finanţării UE pe termen mediu; propunerile
vizau creşterea resurselor bugetului comunitar pentru a permite punerea în
practică a deciziilor adoptate la Maastricht, cu accent pe creşterea
competitivităţii, pe coeziunea economică şi socială între statele membre UE
şi rolul Uniunii pe scena internaţională. Pachetul Delors II a fost aprobat de
către Consiliul European de la Edinburg din decembrie 1992.

Parchet European

Instrument necesar spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, mai precis

cooperării judiciare în materie penală.
Legislaţie primară
Art. 86 TFUE din Capitolul 4 Cooperarea judiciară în materie penală, Titlul
V Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, Partea a treia Politicile şi
acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „(1) Pentru combaterea infracţiunilor
care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, Consiliul, hotărând prin
regulamente în conformitate cu o procedură legislativă specială, poate
institui un Parchet European, pornind de la Eurojust. Consiliul hotărăşte în
unanimitate, după aprobarea Parlamentului European. În cazul în care nu
există unanimitate, un grup compus din cel puţin nouă state membre poate
solicita ca proiectul de regulament să fie trimis spre examinare Consiliului
European. În acest caz, procedura în cadrul Consiliului se suspendă. După
dezbateri, în cazul realizării unui consens, Consiliul European, în termen de
patru luni de la suspendare, retrimite proiectul Consiliului, spre adoptare. În
acelaşi termen, în cazul unui dezacord şi în cazul în care cel puţin nouă state
membre doresc stabilirea unei forme de cooperare consolidată pe baza
proiectului de regulament respectiv, acestea informează Parlamentul
European, Consiliul şi Comisia în consecinţă. În acest caz, autorizarea de a
stabili o formă de cooperare consolidată, menţionată la articolul 20 alineatul
(2) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi la articolul 329 alineatul (1)
din prezentul tratat, se consideră acordată şi se aplică dispoziţiile privind
formele de cooperare consolidată. (2) Parchetul European are competenţa de
a cerceta, de a urmări şi de a trimite în judecată, după caz în colaborare cu
Europol, autorii şi coautorii infracţiunilor care aduc atingere intereselor
financiare ale Uniunii, în conformitate cu normele stabilite în regulamentul
prevăzut la alineatul (1). Parchetul European exercită în faţa instanţelor
competente ale statelor membre acţiunea publică în legătură cu aceste
infracţiuni. (3) Regulamentele prevăzute la alineatul (1) stabilesc statutul

149
Parchetului European, condiţiile de exercitare a atribuţiilor acestuia,
regulamentul de procedură aplicabil activităţilor sale, precum şi normele care
reglementează admisibilitatea probelor şi normele aplicabile controlului
jurisdicţional al actelor de procedură adoptate în exercitarea atribuţiilor sale.
(4) Consiliul European poate adopta, în acelaşi timp sau ulterior, o decizie de
modificare a alineatului (1) în scopul extinderii atribuţiilor Parchetului
European pentru a include combaterea criminalităţii grave de dimensiune
transfrontalieră şi în scopul modificării corespunzătoare a alineatului (2) în
ceea ce priveşte autorii şi coautorii infracţiunilor grave care afectează mai
multe state membre. Consiliul European hotărăşte în unanimitate, după
aprobarea Parlamentului European şi după consultarea Comisiei.”

Parlamentele naţionale şi funcţionarea Uniunii

Parlamentele naţionale au o contribuţie activă la funcţionarea Uniunii

Europene, inclusiv prin cooperarea interparlamentară eficientă şi periodică în
cadrul Uniunii între Parlamentul European şi parlamentele naţionale.
Legislaţie primară
Art. 12 TUE din Titlul II Dispoziţii privind principiile democratice prevede:
„Parlamentele naţionale contribuie în mod activ la buna funcţionare a
Uniunii: (a) prin faptul că sunt informate de către instituţiile Uniunii şi prin
primirea de notificări privind proiectele de acte legislative ale Uniunii în
conformitate cu Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în Uniunea
Europeană; (b) prin respectarea principiului subsidiarităţii în conformitate cu
procedurile prevăzute în Protocolul privind aplicarea principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii; (c) prin participarea, în cadrul spaţiului de
libertate, securitate şi justiţie, la mecanismele de evaluare a punerii în
aplicare a politicilor Uniunii în acest spaţiu, în conformitate cu articolul 70
din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, şi prin implicarea în
controlul politic al Europol şi în evaluarea activităţilor Eurojust, în
conformitate cu articolele 88 şi 85 din respectivul tratat; (d) prin participarea
la procedurile de revizuire a tratatelor, în conformitate cu articolul 48 din
prezentul tratat; (e) prin faptul că sunt informate cu privire la cererile de
aderare la Uniune, în conformitate cu articolul 49 din prezentul tratat; (f) prin
participarea la cooperarea interparlamentară dintre parlamentele naţionale şi
cu Parlamentul European, în conformitate cu Protocolul privind rolul
parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană – Protocolul (nr. 1) anexă la
tratatele bază ale Uniunii Europene.”

150
 Parlamentul European (PE)

Una din principalele instituţii ale Uniunii Europene, Parlamentul European a

fost înfiinţat prin Tratatul de la Paris, odată cu CECO, sub forma unei
„Adunări Parlamentare compusă din reprezentanţi ai popoarelor statelor
reunite în Comunitate” (art. 20 din Tratatul CECO). În 1958, prin Tratatul de
la Roma şi odată cu apariţia CEE şi CEEA, instituţia şi-a schimbat numele în
„Adunare Parlamentară Europeană”, iar din 1962 denumirea sa a devenit
„Parlamentul European”. Alături de interesele guvernelor şi ale Uniunii,
pentru a răspunde principiilor democraţiei reprezentative, trebuiau satisfăcute
şi interesele cetăţenilor, ceea ce se putea realiza numai prin constituirea unui
parlament alcătuit după reguli cât mai apropiate de cele ale parlamentelor
naţionale. Întreaga evoluţie a reglementărilor ce privesc regimul acestei
instituţii comunitare, atât în ceea ce priveşte rolul său, cât şi în privinţa
desemnării parlamentarilor, dezvăluie o dublă tendinţă: pe de o parte, să se
dea o mai mare legitimitate şi, pe de altă parte, să crească rolul său astfel
încât să poată îndeplini, în timp, funcţiile oricărui parlament naţional. În
privinţa alegerilor directe, aprobate prin Actul privind alegerea
reprezentanţilor în Parlamentul European, iniţial n-a existat o procedură
electorală uniformă în toate statele comunitare, ceea ce a dat dreptul fiecărui
stat să utilizeze procedura proprie. Realizarea procedurii electorale uniforme
pentru compunerea Parlamentului European n-ar fi fost posibilă fără
stabilirea, prin Tratatul de la Maastrich, a cetăţeniei europene ca statut
politico-juridic ce dă dreptul de vot pentru alegerile generale pentru
Parlamentul European, cât şi pentru alegerile locale, tuturor resortisanţilor
statelor membre, rezidenţi pe teritoriul acestor state, indiferent de
naţionalitate. Pentru stabilirea criteriului de acordare a numărului de mandate
corespunzător fiecărui stat s-a folosit raţionamentul conform căruia, aşa cum
la nivelul unui stat, numărul de mandate revenite fiecărei circumscripţii
electorale este în funcţie de numărul alegătorilor, tot aşa, în raport de
numărul populaţiei s-a stabilit numărul de mandate pentru fiecare stat.
Atribuţiile Parlamentului, ce au făcut din acesta un organ consultativ, de
cooperare şi decizional, au fost stabilite prin Tratatele constitutive, Actul
Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam şi
Tratatul de la Nisa, iar evoluţia a fost în sensul măririi rolului acestei
instituţii. Puterile Parlamentului European au fost gradual sporite. Astfel,
Actul Unic European a prevăzut că dacă Parlamentul respinge cu majoritate
de voturi pentru a doua oară o propunere legislativă, Consiliul o va putea
adopta doar cu unanimitate. Parlamentul are dreptul de a interpela în scris şi
oral Comisia şi Consiliul; poate iniţia procedura de demitere în bloc a
Comisiei şi se pronunţă - prin aviz - asupra cererilor de aderare la UE şi

151
asupra acordurilor de asociere şi comerciale încheiate de Uniune. Tratatul de
la Maastricht a dat Parlamentului dreptul la codecizie alături de Consiliu în
anumite domenii ce privesc piaţa unică, dreptul de a cere Comisiei să
înainteze anumite propuneri legislative, de a numi un avocat al poporului
(împuternicit să primească reclamaţii împotriva instituţiilor şi organelor UE).
Rolul codecizional al acestei instituţii, în domenii ca libertatea de deplasare a
lucrătorilor, piaţa unică, protecţia mediului înconjurător, a fost întărit prin
Tratatul de la Amsterdam. Actul de modificare a CE din 1997 a întărit şi
rolul politic al Parlamentului, nominalizarea Preşedintelui Comisiei fiind
supusă aprobării Parlamentului, iar la încheierea şedinţelor Consiliului
European, preşedintele în exerciţiu al acestei instituţii prezentând concluziile
lucrărilor în faţa Parlamentului.
Legislaţie primară
Tratatul privind Uniunea Europeanǎ, versiunea consolidată, alocǎ
Parlamentului art. 14, conform căruia „(1) Parlamentul European exercită,
împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită
funcţii de control politic şi consultative, în conformitate cu condiţiile
prevăzute în tratate. Parlamentul European alege preşedintele Comisiei. (2)
Parlamentul European este compus din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii.
Numărul acestora nu poate depăşi şapte sute cincizeci, plus preşedintele.
Reprezentarea cetăţenilor este asigurată în mod proporţional descrescător, cu
un prag minim de şase membri pentru fiecare stat membru. Niciunui stat
membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi şase de locuri. Consiliul
European adoptă în unanimitate, la iniţiativa Parlamentului European şi cu
aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenţei Parlamentului
European, cu respectarea principiilor menţionate la primul paragraf. (3)
Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi
secret, pentru un mandat de cinci ani.” Parlamentul European îşi alege
preşedintele şi biroul (dintre membrii săi), iar Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene rezervă acestei instituţii Secţiunea 1, din Capitolul 1
Instituţiile, din Titlul I Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea Dispoziţii
instituţionale şi financiare. Dintre funcţiile cuprinse în această secţiune
amintim: 1. stabilirea statutului partidelor politice la nivel european, în
special regulile legate de finanţarea acestora (Parlamentul European şi
Consiliul hotărăsc prin regulamente, în conformitate cu procedura legislativă
ordinară - art. 224); 2. cererea adresată Comisiei să prezinte orice propunere
corespunzătoare privind chestiunile despre care consideră că necesită
elaborarea unui act al Uniunii pentru punerea în aplicare a tratatelor; 3.
constituirea, la cererea unei pătrimi a membrilor care îl compun, a unei
comisii temporare de anchetă pentru a examina, fără a aduce atingere
atribuţiilor conferite prin tratat altor instituţii, organe, oficii sau agenţii,
pretinsa încălcare a normelor de drept sau administrare defectuoasă în

152
aplicarea dreptului Uniunii, cu excepţia cazului în care pretinsele fapte sunt
examinate de o instanţă judecătorească şi atât timp cât procedura
jurisdicţională nu este încheiată; 4. răspunde la petiţiile adresate de orice
cetăţean al Uniunii, precum şi orice persoană fizică sau juridică având
reşedinţa sau sediul social într-un stat membru, cu titlu individual sau în
asociere cu alţi cetăţeni sau cu alte persoane, privind un subiect care ţine de
domeniile de activitate ale Uniunii şi care îl priveşte în mod direct; 5.
alegerea Ombudsmanului European.

Parteneriat pentru aderare

În „Agenda 2000”, Comisia Europeană propunea, iar Consiliul European de

la Luxemburg din decembrie 1997 şi-a însuşit această propunere, ca
diferitele forme de asistenţă pe care UE o furniza fiecăreia din ţările
candidate la aderare din Europa Centrală şi de Est să fie reunite sub forma
unui „Parteneriat pentru aderare”, astfel încât acţiunea lor să fie corelată şi
complementară, să se evite suprapunerile şi să se obţină efecte maxime.
Obiectivul Parteneriatului pentru aderare îl constituie pregătirea statelor
candidate pentru îndeplinirea criteriilor de aderare stabilite la Copenhaga şi
Madrid.

Perioadă de tranziţie

Art. 8 TCEE din Partea întâi Principiile prevedea: „1. Piaţa comună se
stabileşte progresiv pe o perioadă de doisprezece ani. Perioada de tranziţie se
împarte în trei etape, de patru ani fiecare, durata poate fi modificată aşa cum
se menţionează mai jos. 2. Fiecărei etape îi este atribuit un set de acţiuni care
trebuie iniţiate şi realizate concomitent. 3. Trecerea de la prima la a doua
etapă este condiţionată de constatarea că cele mai multe dintre obiectivele
stabilite în mod expres în Tratat pentru prima etapă au fost atinse şi, sub
rezerva excepţiilor şi procedurilor prevăzute de prezentul tratat,
angajamentele au fost respectate. Aceasta constatare este realizată după al
patrulea an de Consiliul, hotărând în unanimitate cu privire la raportul
Comisiei. Cu toate acestea, un stat membru nu poate împiedica unanimitatea
bazându-se pe neîndeplinirea propriilor obligaţii. În lipsa unanimităţii, prima
etapă se prelungeşte automat cu un an.”
Stabilirea Pieţei Comune care presupunea libera circulaţie a bunurilor,
persoanelor, serviciilor şi capitalurilor şi apariţia unui număr mare de politici
comune nu s-a putut realiza decât progresiv, într-un interval de 12 ani, în
care statele membre erau obligate să elimine obstacolele în calea acestei
libere circulaţii.

153
 PHARE

v. „Fonduri de pre-aderare”.

Piaţa Comună / Piaţa Internă / Piaţa Unică

„Piaţa Internă” este un spaţiu fără frontiere interne în care libera circulaţie a
bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor este asigurată în
conformitate cu prevederile Tratatelor bază ale Uniunii Europene. Măsurile
destinate realizării Pieţei Interne au fost prezentate în 1985 de către Comisia
Europeană, într-un document intitulat „Cartea albă privind Piaţa Internă”,
care stipula atingerea acestui obiectiv până la 31 decembrie 1992.
Legislaţie primară
Art. 3 TUE versiunea consolidată (ex-art. 2 TUE) din Titlul I Dispoziţii
comune prevede: „(3) Uniunea instituie o piaţă internă. Aceasta acţionează
pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creştere economică
echilibrată şi pe stabilitatea preţurilor, pe o economie socială de piaţă cu grad
ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forţei de muncă
şi spre progres social, precum şi pe un nivel înalt de protecţie şi de
îmbunătăţire a calităţii mediului.” Conform art. 26 TFUE (ex-art. 14 TCE)
din Titlul I Piaţa internă, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale
Uniunii, dispune: „(1) Uniunea adoptă măsurile pentru instituirea sau
asigurarea funcţionării pieţei interne, în conformitate cu dispoziţiile incidente
ale tratatelor. (2) Piaţa internă cuprinde un spaţiu fără frontiere interne, în
care libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a
capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispoziţiile tratatelor.”

Piedici tehnice

Obstacole în calea liberei circulaţii a mărfurilor, piedicile tehnice reprezintă

un aspect particular al măsurilor cu efect echivalent restricţiilor cantitative
(reglementate de art. 28, 29 TCE, art. 34, 35 TFUE), rezultă din caracterul
disparat al legislaţiilor naţionale cu privire la compoziţia şi securitatea
produselor şi sunt susceptibile de producerea unui efect restrictiv asupra
schimburilor între statele membre, ele producându-se când un stat refuză
importul unui produs pe motiv că nu corespunde normelor standard în
vigoare pe teritoriul său.
Jurisprudenţa CJUE
În afacerea Cassis de Dijon (Hotărârea din 20 februarie 1979, Cauza 120/78)
Curtea de Justiţie a adus precizări asupra incompatibilităţii „piedicilor
tehnice” cu art. 28 TCE. În rezumat, afacerea se referă la o lege germană,
relativă la comercializarea băuturilor spirtoase, care determina un nivel

154
minim al gradelor de alcoolizare, pentru diferitele categorii de astfel de
băuturi. Societatea Rewe-Zentral a cerut administraţiei germane a
monopolului alcoolului autorizaţia de a importa din Franţa lichior de coacăze
negre, de Dijon. Autorizaţia a fost refuzată pe motiv că acest produs avea o
tărie situată între 15-200, iar legea prevedea o tărie minimală de 250 pentru
alcoolurile din fructe. Societatea Rewe-Zentral a arătat că fixarea unei tării
minimale alcoolului împiedică desfacerea în Germania a produselor
alcoolizate originare din alte state membre, prin urmare, este contrară art. 28
TCE. Curtea de Justiţie, în soluţionarea acestui caz, a fixat următoarele
reguli: 1) în absenţa unei reglementări comune cu privire la producerea şi
comercializarea unui produs, revine statelor membre să reglementeze, fiecare
pe teritoriul său, tot ceea ce priveşte producerea şi comercializarea acestui
produs; rezultă de aici că în domeniile în care există reglementări comune,
statele pierd competenţa de reglementare; 2) obstacolele la circulaţia
intercomunitară rezultate din disparitatea legislaţiilor naţionale, trebuie
recunoscute ca fiind necesare pentru satisfacerea uneia sau mai multor
exigenţe imperative, adică a unor scopuri de interes general, de natură să
primeze exigenţelor liberei circulaţii. Pe lângă cerinţa existenţei unor
exigenţe imperative mai trebuie respectată şi cerinţa ca măsura să fie
proporţională cu scopul urmărit (pct. 8); 3) în cazul în care o exigenţă
imperativă nu poate fi recunoscută, un produs în mod legal fabricat şi
comercializat într-un stat membru trebuie să aibă posibilitatea de a intra în alt
stat membru, fără ca vânzării acestor produse să le poată fi opusă o prohibiţie
legală a comercializării băuturilor cu un conţinut de alcool mai mic decât
limita stabilită de reglementarea naţională la comercializarea produsului (pct.
14).

Planul Marshall

Cunoscut ca European Recoverz Program (ERP), a fost un plan conceput de

Statele Unite ale Americii – lansat de secretarul de stat american George
Marshall în 1947 – şi destinat aliaţilor europeni din cel de-al doilea Război
Mondial pentru reconstrucţia economiei europene distruse de război. Până în
anul 1952, 18 ţări din Europa de Vest au beneficiat de aproape 14 miliarde
de dolari SUA sub formă de credite, subvenţii nerambursabile şi ajutoare
materiale sau alimentare. Planul Marshall a jucat un rol-cheie în
reconstrucţia şi relansarea economică a Europei Occidentale şi în limitarea
extinderii blocului comunist.

Planul Schuman

v. „Declaraţia Schuman”.

155
 Politica agricolă Comună (PAC)

Politica agricolă comunitară, agricultura în cadrul Comunităţii a constituit

pentru agricultorii europeni un succes spectaculos, dar în acelaşi timp a fost
un motiv de distorsiune a comerţului mondial (ceea ce a dus Comunitatea în
conflict cu SUA şi cu alţi exportatori tradiţionali, precum şi cu ţările în curs
de dezvoltare, ale căror economii riscau să fie subminate de exporturile
europene) şi o sursă ce a înghiţit mare parte a fondurilor europene. Piaţa
agricolă comunitară, prima politică implementată, a avut, din 1958 încoace, o
evoluţie sinuoasă, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu prilejuri de bucurie (pentru
agricultori), dar şi cu eşecuri răsunătoare. În fapt, ea a debutat spectaculos,
pentru că datorită sprijinului financiar generos acordat şi a inovaţiei
tehnologice, ceea ce a dus la scăderea populaţiei active ocupate în
agricultură, nivelul de trai al celor rămaşi a crescut puternic. Dar acest prim
succes a avut drept recul faptul că preţurile la produsele agricole în
Comunitate erau mai mari decât cele mondiale şi, prin urmare, dezavantajat
profund de această situaţie a fost consumatorul european nevoit să suporte
„succesul” din agricultură, odată prin preţurile mai mari la produsele agricole
şi apoi prin impozitele plătite căci, agricultura a fost o sursă de imense
cheltuieli comunitare. Conştientă de necesitatea reducerii cheltuielilor
agricole, Comisia a activat pe mai multe planuri: 1) o primă tactică a constat
în încercarea de a-i face pe fermieri să plătească pentru surplusurile nedorite,
aplicând taxe la producţia excedentară (mai ales lapte); urmarea a fost că, la
reuniunea la vârf de la Fontainbleau din iunie 1984 s-a hotărât că de atunci
cheltuielile pentru agricultură trebuiau să crească într-un ritm mai lent decât
bugetul în ansamblul său; 2) încercarea de creştere a resurselor părţii de
orientare a FEOGA şi scoaterea din producţie a unor mari suprafeţe de teren
nearabil; bună în teorie, ideea s-a lovit, în practică de o reală problemă, şi
anume necesitatea găsirii unor posibilităţi alternative de angajare a lucrărilor
din agricultură, posibilităţi care, în urma crizei economice declanşate în
1973, s-au dovedit a fi puţine; 3) în 1985, a elaborat o Carte verde care
cuprindea măsurile de îndreptare a neregulilor politicii agricole comune.
Perioada 1990-1991 a fost şi ea critică pentru politica agricolă comună, nu
doar pentru că preconizata reducere a bugetului pentru agricultură nu s-a
putut realiza, datorită costurilor integrării fermierilor est-germani, ci şi
datorită faptului că, la cererea SUA şi a celorlalte state exportatoare de
produse agricole, de reducere de către CEE cu 75% a sprijinului acordat
agriculturii, Comunitatea a avut un răspuns mediocru.
Legislaţie primară
Cea mai importantă sursă primară pentru PAC o constituie în prezent întreg
Titlul III Agricultura şi pescuitul din Partea a treia Politicile şi acţiunile
interne ale Uniunii din TFUE, care debutează cu art. 38 care prevede: „(1)

156
Uniunea defineşte şi pune în aplicare o politică comună în domeniul
agriculturii şi pescuitului. Piaţa internă cuprinde agricultura, pescuitul şi
comerţul cu produse agricole. [...] Referirile la politica agricolă comună sau
la agricultură şi utilizarea termenului «agricol» se înţeleg ca făcând referire
şi la pescuit, având în vedere caracteristicile speciale ale acestui sector. (2)
Cu excepţia unor dispoziţii contrare prevăzute la articolele 39-44, normele
prevăzute în vederea instituirii sau funcţionării pieţei interne se aplică
produselor agricole. (3) Produsele care intră sub incidenţa articolelor 39-44,
sunt enumerate în lista care face obiectul anexei I. 4) Funcţionarea şi
dezvoltarea pieţei interne pentru produsele agricole, trebuie să fie însoţite de
instituirea unei politici agricole comune.” Art. 39 (ex-art. 33 TCE) stabilește
obiectivele politicii agricole comune: „ (1) […] (a) creşterea productivităţii
agriculturii prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea dezvoltării
raţionale a producţiei agricole, precum şi prin utilizarea optimă a factorilor
de producţie şi, în special, a forţei de muncă; (b) asigurarea în acest fel a
unui nivel de trai echitabil pentru populaţia agricolă, în special prin
majorarea venitului individual al lucrătorilor din agricultură; (c) stabilizarea
pieţelor; (d) garantarea siguranţei aprovizionărilor; (e) asigurarea unor
preţuri rezonabile de livrare către consumatori. (2) În elaborarea politicii
agricole comune şi a metodelor speciale pe care aceasta le poate implica, vor
fi avute în vedere următoarele: (a) caracterul special al activităţii agricole
care rezultă din structura socială a agriculturii şi din discrepanţele structurale
şi naturale existente între diferitele regiuni agricole; (b) necesitatea de a
opera treptat modificările adecvate; (c) faptul că, în statele membre,
agricultura este un sector strâns legat de ansamblul economiei.”
De remarcat este şi art. 13 TFUE în termenii căruia: „La elaborarea şi
punerea în aplicare a politicii Uniunii în domeniul agriculturii, pescuitului,
transporturilor, pieţei interne cercetării şi dezvoltării tehnologice şi al
spaţiului, Uniunea şi statele membre ţin seama de toate cerinţele bunăstării
animalelor ca fiinţe sensibile şi respectă actele cu putere de lege şi normele
administrative, precum şi obiceiurile statelor membre în privinţa riturilor
religioase, a tradiţiilor culturale şi a patrimoniilor regionale.”

Politica comercială Comună (PCC)

Parte a „politicilor comune”, alături de Politica agricolă comună şi Politica

comună de transporturi prevăzute de Tratatul de la Roma (TCEE). Tratatul
CEE din 1958 stipula, în Capitolul 3 Politica comercială, Titlul II Politica
economică, Partea treia Politica Comunităţii, în art. 111, dreptul Consiliului
de a decide cu majoritate calificată autorizarea Comisiei de a reprezenta
Comunitatea în negocierile comerciale şi de a-şi stabili singură mandatul de
negociere în acest domeniu.

157
Legislaţie primară
Art. 206 TFUE (ex-art. 131 TCE) precizează în Titlul II Politica comercială
comună din Partea a cincea Acţiunea externă a Uniunii: „Prin stabilirea unei
uniuni vamale, în conformitate cu articolele 28-32, Uniunea contribuie, în
interesul comun, la dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial, la
eliminarea treptată a restricţiilor în calea schimburilor comerciale
internaţionale şi a investiţiilor externe directe şi la reducerea barierelor
vamale şi de altă natură.” În termenii art. 207 (ex-art. 133 TCE), „(1)
Politica comercială comună se întemeiază pe principii uniforme, în special în
ceea ce priveşte modificările tarifare, încheierea de acorduri tarifare şi
comerciale privind schimburile de mărfuri şi servicii şi aspectele comerciale
ale proprietăţii intelectuale, investiţiile străine directe, uniformizarea
măsurilor de liberalizare, politica exporturilor, precum şi măsurile de
protecţie comercială, printre care şi cele care se adoptă în caz de dumping şi
de subvenţii. Politica comercială comună se desfăşoară în cadrul principiilor
şi al obiectivelor acţiunii externe a Uniunii. (2) Parlamentul European şi
Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, adoptă măsurile care definesc cadrul în care este pusă în aplicare
politica comercială comună.”

Politica Comună de transporturi (PCT)

Deşi Tratatul de la Roma cuprindea multiple referiri la transporturi şi la o

politică comună în acest domeniu, în primii 24 de ani ai CE progresul în
această direcţie a fost atât de lent, încât în 1982 (septembrie) Parlamentul
European a chemat în justiţie Consiliul de Miniştri pentru neîndeplinirea
obligaţiilor asumate prin Tratat; succesul acţiunii a fost unul parţial pentru
că, pe de o parte, Curtea a refuzat să ia în considerare absenţa unei politici
comune în domeniul transporturilor, dar pe motivul că însuşi Tratatul nu
definea bine această politică, iar pe de altă parte, a recomandat Consiliului să
lucreze la realizarea unei politici comune în domeniul transporturilor. Acest
deziderat s-a lovit de o serie de dificultăţi, multe greu surmontabile:
incompatibilitate a standardelor naţionale privind caracteristicile tehnice;
reglementări legate de condiţiile din cadrul forţei de muncă, de siguranţă şi
de protecţia mediului care difereau mult ca stricteţe; greutăţile (mari, în
special în cazul transporturilor care sunt, în mare parte, proprietate publică);
faptul că nu toată lumea era (sau este) convinsă că, în acest domeniu
liberalizarea este un lucru bun. În 1983, Comisia Europeană a identificat o
serie de obiective în materie - o mai mare integrare a politicilor naţionale în
domeniul transporturilor, asigurarea unui climat concurenţial între şi în
cadrul diferitelor forme de transport; creşterea productivităţii şi a eficienţei
sistemului european de transport, inclusiv prin eliminarea blocajelor şi

158
constrângerilor birocratice; abordarea coordonată la nivel comunitar a
problemelor siguranţei, armonizării tehnice, protecţiei mediului şi condiţiilor
de muncă din domeniul transporturilor -, iar în 1991 a fost adoptat un raport
intitulat „Transporturile după anul 2000” care stabilea obiectivele creării
unui sistem integrat de transport la nivel continental, cu asistenţă din partea
CE în conectarea reţelelor naţionale şi în îmbunătăţirea legăturilor cu Europa
Centrală şi de Est.
Transportul rutier a fost domeniul unde Comisia a făcut propunerile cele mai
insistente pentru a se asigura adoptarea de politici CE, ce au vizat atât
siguranţa traficului (măsurile au mers de la armonizarea normelor referitoare
la frâne, faruri, zgomote etc, până la declararea anului 1986 ca „Anul
Siguranţei Traficului Rutier”), simplificarea procedurilor la trecerea
frontierelor (din ianuarie 1988 un singur document administrativ DAU a
înlocuit aproape 70 de formulare necesare anterior pentru camioanele care
traversau frontierele interne ale CE) şi transportul internaţional al bunurilor
(care a fost liberalizat în mod progresiv - până în 1993 au fost înlăturate
restricţiile cantitative, iar până în iunie 1998 s-au liberalizat complet
serviciile de transport în alte state membre).
Transportul feroviar se distinge prin caracteristici proprii la care măsurile
comunitare trebuiau să se plieze; astfel, problema cea mai grea a fost situaţia
financiară dificilă în care se găseau societăţile de profil. Această situaţie se
datora nu numai concurenţei crescânde faţă de celelalte forme de transport
(rutier, aerian, naval), dar şi obligaţiilor necomerciale impuse de stat -
practicarea unor tarife mici sau continuarea exploatării unor linii nerentabile,
în zonele puţin populate. La începutul anilor ʼ60 Comunitatea a început să
echilibreze balanţa în favoarea transportului feroviar, iar în 1975 Consiliul de
Miniştri a elaborat liniile directoare pentru revigorarea financiară a acestui
sector. În 1996, socotind că o strategie mai radicală s-ar impune, Comisia a
publicat (în iulie) o Cartă albă cu titlu „O strategie pentru revitalizarea căilor
ferate ale Comunităţii” care viza, printre altele, şi construirea rapidă a unei
reţele de magistrale feroviare care să înlesnească transportul de mare viteză
al mărfurilor la nivel continental (ea cuprindea chiar şi o hartă ce prezenta
traseele corespunzătoare acestor magistrale).
Puţine au fost, înainte de 1986, acordurile comunitare privind transportul pe
mare (şi aceasta în ciuda faptului că pentru CE, circa 95% din comerţul său
exterior este realizat pe mare). O politică a UE privind siguranţa traficului pe
mare a fost adoptată de Comisia Europeană şi Consiliul de Miniştri. În 1993,
Comisia a pregătit directivele şi regulamentele referitoare la regulile comune
pentru inspectarea navelor, nivelul minim de instruire a echipajelor, normele
de imersiune a petrolierelor, un sistem european de raportare a situaţiei
vaselor, transportul produselor periculoase sau poluante.

159
Sectorul cu cea mai mică influenţă a Comunităţii, a fost transportul aerian,
astfel că, până în 1986, directivele adoptate se limitau doar la cooperarea în
anchetarea accidentelor, reducerea zgomotului produs de aeronave şi
elicoptere şi deschiderea de noi rute între anumite centre regionale ale
Comunităţii. După îndelungate şi dificile negocieri, Consiliul miniştrilor
transporturilor a ajuns, în 1987, la un compromis, cu marile companii
aeriene, care includea reduceri ale tarifelor, utilizarea în comun a
capacităţilor, intrarea unor noi concurenţi pe rute stabilite, realizarea de
conexiuni între unităţile regionale şi cele centrale, dreptul de a îmbarca şi
debarca pasagerii în puncte intermediare şi condiţiile în care se acordă
derogările în bloc de la regulile comunitare privind concurenţa. Intrat în
vigoare în 1988, Acordul a fost urmat de un pachet de liberalizare destinat
introducerii concurenţei depline între liniile aeriene europene, după 1993,
lucru realizat în 1997, când liniile aeriene au putut să-şi stabilească propriile
tarife şi să opereze oriunde în UE. Prin Carta albă privind viitoarea Politică
comună în domeniul transporturilor (prezentată în septembrie 2001) Comisia
propunea 60 de măsuri care vizau printre altele: reducerea costurilor
ecologice financiare şi umane, scăderea congestionării, poluării şi a
accidentelor; dezvoltarea pieţei interne. Alături de acestea, Comisia sublinia
că se impune reducerea utilizării combustibililor fosili, prin dezvoltarea unor
alternative şi creşterea eficienţei („toate acestea pot fi promovate prin
încurajarea” intermodalităţii, integrarea sistemelor de transport, astfel încât
orice cursă de pasageri sau transport de marfă să poată trece lin de la tren la
apă sau de la apă la calea ferată, fiind posibilă alegerea celei mai eficiente
alternative).
Legislaţie primară
Art. 90 TFUE (ex-art. 70 TCE) din Titlul VI Transporturile, Partea a treia
Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „În ceea ce priveşte
domeniul reglementat de prezentul titlu, se urmăresc obiectivele tratatelor în
cadrul unei politici comune în domeniul transporturilor.” Art. 91 TFUE (ex-
art. 71 TCE) dispune: „(1) În vederea punerii în aplicare a articolului 90 şi
ţinând seama de aspectele speciale privind transporturile, Parlamentul
European şi Consiliul hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară şi după consultarea Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului
Regiunilor, stabilesc: (a) norme comune aplicabile transporturilor
internaţionale, efectuate dinspre sau către teritoriul unui stat membru ori prin
traversarea teritoriului unuia sau mai multor state membre; (b) condiţiile de
admitere a transportatorilor nerezidenţi pentru a efectua transporturi
naţionale într-un stat membru; (c) măsurile care permit îmbunătăţirea
siguranţei transporturilor; (d) orice altă dispoziţie utilă. (2) În cazul în care se
adoptă măsurile prevăzute la alineatul (1), trebuie avute în vedere cazurile în
care aplicarea lor ar putea afecta grav nivelul de trai şi de ocupare a forţei de

160
muncă în anumite regiuni, precum şi exploatarea echipamentelor de
transport.” În termenii art. 92 (ex-art. 72 TCE), „Până la adoptarea
dispoziţiilor prevăzute la articolul 91 alineatul (1), exceptând cazul adoptării
în unanimitate de către Consiliu a unei măsuri prin care se acordă o derogare,
nici unul dintre statele membre nu poate adopta dispoziţii mai puţin
favorabile, prin efectul lor direct sau indirect asupra transportatorilor
celorlalte state membre în raport cu transportatorii naţionali, decât diferitele
dispoziţii din domeniu în vigoare la 1 ianuarie 1958 sau, în cazul statelor
aderente, la data aderării acestora.” Conform art. 93 TFUE (ex-art. 73 TCE),
„Sunt compatibile cu tratatele ajutoarele care răspund necesităţilor de
coordonare a transporturilor sau care constituie compensarea anumitor
obligaţii inerente noţiunii de serviciu public.” Art. 94 TFUE (ex-art. 74 TCE)
prevede: „Orice măsură adoptată în temeiul tratatelor în domeniul tarifelor şi
condiţiilor de transport trebuie să ţină seama de situaţia economică a
transportatorilor. Art. 95 TFUE (ex-art. 75 TCE) dispune: „(1) În
transporturile în interiorul Uniunii, sunt interzise discriminările care constă
în aplicarea de către un transportator, pentru aceleaşi mărfuri şi pe aceleaşi
rute de transport, a unor tarife şi condiţii de transport diferite în funcţie de
ţara de origine sau de destinaţie a produselor transportate. (2) Alineatul (1)
nu împiedică adoptarea de către Parlamentul European şi Consiliu a altor
măsuri, în conformitate cu articolul 91 alineatul (1). (3) Consiliul adoptă, la
propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European şi a
Comitetului Economic şi Social, o reglementare prin care asigură punerea în
aplicare a dispoziţiilor alineatului (1). Consiliul poate adopta, în special,
dispoziţiile necesare pentru a permite instituţiilor Uniunii să asigure
respectarea normei enunţate la alineatul (1) şi să asigure că utilizatorii
beneficiază pe deplin de aceasta. (4) Comisia, din proprie iniţiativă sau la
solicitarea unui stat membru, examinează cazurile de discriminare
menţionate la alineatul (1) şi, după consultarea oricărui stat membru în
cauză, adoptă deciziile necesare în temeiul reglementării adoptate în
conformitate cu dispoziţiile alineatului (3).” Conform art. 96 TFUE (ex-
articolul 76 TCE), „(1) Exceptând cazul în care există autorizare din partea
Comisiei, se interzice aplicarea, de către un stat membru, a unor tarife şi
condiţii care includ orice element de sprijin sau de protecţie în beneficiul
uneia sau mai multor întreprinderi sau industrii anume, pentru transporturi
efectuate în cadrul Uniunii. (2) Comisia, din proprie iniţiativă sau la cererea
unui stat membru, examinează tarifele şi condiţiile menţionate la alineatul
(1), ţinând seama, în special, de cerinţele unei politici economice regionale
corespunzătoare, de necesităţile regiunilor subdezvoltate, precum şi de
problemele regiunilor grav afectate de conjuncturi politice, pe de o parte, şi
de efectele acestor tarife şi condiţii asupra concurenţei între diferitele moduri
de transport, pe de altă parte. După consultarea oricărui stat membru în

161
cauză, Comisia adoptă deciziile necesare. (3) Interdicţia menţionată la
alineatul (1) nu se aplică tarifelor care urmăresc asigurarea concurenţei.” Art.
97 TFUE (ex-art. 77 TCE) prevede: ”Taxele sau redevenţele percepute de
către un transportator la trecerea frontierelor, independent de tarifele de
transport, nu trebuie să depăşească un cuantum rezonabil, ţinând seama de
cheltuielile reale pe care le implică efectiv această trecere. Statele membre
depun eforturi pentru reducerea treptată a acestor cheltuieli. Comisia poate
adresa recomandări statelor membre în vederea aplicării prezentului articol.”
În fine, conform art. 100 TFUE (ex-art. 80 TCE), „(1) Dispoziţiile
prezentului titlu se aplică transporturilor feroviare, rutiere şi pe căi
navigabile interioare. (2) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot stabili dispoziţiile
corespunzătoare în domeniul transporturilor maritime şi aeriene. Parlamentul
European şi Consiliul hotărăsc după consultarea Comitetului Economic şi
Social şi a Comitetului Regiunilor.”

Politica Comună de pescuit

Politică ce are ca obiective: asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru cei
ce lucrează în sectorul piscicol; stabilizarea preţurilor la peşte; garantarea
securităţii aprovizionării consumatorilor; asigurarea conservării şi protecţiei
resurselor piscicole. Instrumentele de realizare a politicii comune de pescuit
sunt: organizarea în comun a Pieţei peştelui; susţinerea organizaţiilor
producătorilor; fixarea unui plafon maxim de pescuit în apele comunitare şi
repartizarea acestuia între statele membre; stabilirea caracteristicilor tehnice
ale dispozitivelor de pescuit; controlul respectării acestor reglementări;
încheierea unor acorduri de pescuit cu ţările terţe; ameliorarea structurilor
din acest domeniu. Instrumentul financiar destinat orientării şi sprijinirii
activităţii de pescuit este IFOP (a se vedea „Fonduri structurale ”).
Legislaţie primară
Cea mai importantă sursă primară pentru politica comună de pescuit o
constituie în prezent întreg Titlul III Agricultura şi pescuitul din Partea a
treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii din TFUE, care debutează cu
art. 38. Acesta prevede: „(1) Uniunea defineşte şi pune în aplicare o politică
comună în domeniul agriculturii şi pescuitului. Piaţa internă cuprinde
agricultura, pescuitul şi comerţul cu produse agricole. [...] Referirile la
politica agricolă comună sau la agricultură şi utilizarea termenului «agricol»
se înţeleg ca făcând referire şi la pescuit, având în vedere caracteristicile
speciale ale acestui sector.”

162
 Politica culturală

Prin principalele programe culturale comunitare („Kaléidoscope 2000” -

sprijină cooperarea între artişti, „Raphael” - promovează patrimoniul
cultural, „Ariane” - stabilește tehnici de conservare şi promovare a
traducerilor literare, şi acţiunile din cadrul ciclului „Capitalele europene ale
culturii”), Uniunea contribuie la înflorirea culturilor statelor membre,
respectând diversitatea naţională şi regională a acestora şi punând în
evidenţă, în acelaşi timp, moştenirea culturală comună.
Legislaţie primară
Art. 167 TFUE (ex-art. 151 TCE)Titlul XIII Cultura, Partea a treia Politicile
şi acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „(1) Uniunea contribuie la înflorirea
culturilor statelor membre, respectând diversitatea naţională şi regională a
acestora şi punând în evidenţă, în acelaşi timp, moştenirea culturală comună.
(2) Acţiunea Uniunii urmăreşte să încurajeze cooperarea dintre statele
membre şi, în cazul în care este necesar, să sprijine şi să completeze acţiunea
acestora în următoarele domenii: îmbunătăţirea cunoaşterii şi a diseminării
culturii şi istoriei popoarelor europene; conservarea şi protejarea
patrimoniului cultural de importanţă europeană; schimburile culturale
necomerciale; creaţia artistică şi literară, inclusiv în sectorul audiovizualului.
(3) Uniunea şi statele membre favorizează cooperarea cu ţările terţe şi cu
organizaţiile internaţionale care au competenţe în domeniul culturii şi, în
special, cu Consiliul Europei. (4) În acţiunile întreprinse în temeiul celorlalte
dispoziţii ale tratatelor, Uniunea ţine seama de aspectele culturale, în special
pentru a respecta şi a promova diversitatea culturilor sale. (5) Pentru a
contribui la realizarea obiectivelor menţionate de prezentul articol:
Parlamentul European şi Consiliul adoptă acţiuni de încurajare, cu excepţia
oricărei armonizări a actelor cu putere de lege şi a normelor administrative
ale statelor membre, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară şi după consultarea Comitetului Regiunilor; Consiliul adoptă
recomandări, la propunerea Comisiei.”

Politica de educaţie şi formare

Prin programele de educaţie şi formare - „Socrates 2000” (educaţie),

„Leonardo da Vinci 2000” (formare) şi „Tinereţe pentru Europa” (Youth for
Europe) -, Uniunea contribuie la dezvoltarea unei educaţii de calitate, prin
încurajarea cooperării dintre statele membre.
Legislaţie primară
Art. 165 TFUE (ex-art. 149 TCE) din Titlul XII Educaţia, formarea
profesională şi sportul, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale

163
Uniunii, dispune: „(1) Uniunea contribuie la dezvoltarea unei educaţii de
calitate, prin încurajarea cooperării dintre statele membre şi, în cazul în care
este necesar, prin sprijinirea şi completarea acţiunii acestora, respectând pe
deplin responsabilitatea statelor membre faţă de conţinutul învăţământului şi
de organizarea sistemului educaţional, precum şi diversitatea lor culturală şi
lingvistică. Uniunea contribuie la promovarea obiectivelor europene ale
sportului, având în vedere totodată caracterul specific, structurile bazate pe
voluntariat, precum şi funcţia socială şi educativă a sportului. (2) Acţiunea
Uniunii urmăreşte: să dezvolte dimensiunea europeană a educaţiei şi, în
special, prin învăţarea şi răspândirea limbilor statelor membre; să favorizeze
mobilitatea studenţilor şi a profesorilor, inclusiv prin încurajarea
recunoaşterii universitare a diplomelor şi a perioadelor de studiu; să
promoveze cooperarea dintre instituţiile de învăţământ; să dezvolte schimbul
de informaţii şi de experienţă privind problemele comune sistemelor
educaţionale din statele membre; să favorizeze dezvoltarea schimburilor de
tineri şi de formatori socio-educativi şi să sprijine participarea tinerilor la
viaţa democratică a Europei; să încurajeze dezvoltarea educaţiei la distanţă;
să dezvolte dimensiunea europeană a sportului, prin promovarea spiritului de
echitate şi de deschidere în competiţiile sportive şi a cooperării între
organizaţiile cu responsabilităţi în domeniul sportului, precum şi prin
protejarea integrităţii fizice şi morale a sportivilor, îndeosebi a celor mai
tineri dintre aceştia. (3) Uniunea şi statele membre favorizează cooperarea cu
ţările terţe şi cu organizaţiile internaţionale care au competenţe în domeniul
educaţiei şi sportului şi, în special, cu Consiliul Europei. (4) Pentru a
contribui la realizarea obiectivelor menţionate de prezentul articol: –
Parlamentul European şi Consiliul adoptă acţiuni de încurajare, cu excepţia
oricărei armonizări a actelor cu putere de lege şi a normelor administrative
ale statelor membre, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară şi după consultarea Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului
Regiunilor; – Consiliul adoptă recomandări, la propunerea Comisiei.”
Conform art. 166 TFUE (ex-art. 150 TCE), „(1) Uniunea pune în aplicare o
politică de formare profesională care sprijină şi completează acţiunile
statelor membre, respectând pe deplin responsabilitatea statelor membre faţă
de conţinutul şi organizarea formării profesionale. (2) Acţiunea Uniunii
urmăreşte: să faciliteze adaptarea la transformările industriale, în special prin
formarea şi reconversia profesională; să îmbunătăţească formarea
profesională iniţială şi formarea continuă, pentru a facilita inserţia şi
reinserţia profesională pe piaţa forţei de muncă; să faciliteze accesul la
formarea profesională şi să favorizeze mobilitatea formatorilor şi a
persoanelor care urmează un program de formare şi, în special, a tinerilor; să
stimuleze cooperarea în domeniul formării dintre instituţiile de învăţământ
sau de formare profesională şi întreprinderi; să dezvolte schimbul de

164
informaţii şi de experienţă privind problemele comune sistemelor de formare
ale statelor membre. (3) Uniunea şi statele membre favorizează cooperarea
cu ţările terţe şi cu organizaţiile internaţionale care au competenţe în
domeniul formării profesionale. (4) Parlamentul European şi Consiliul,
hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară şi după
consultarea Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor,
adoptă măsuri pentru a contribui la realizarea obiectivelor menţionate de
prezentul articol, cu excepţia oricărei armonizări a actelor cu putere de lege
şi a normelor administrative ale statelor membre şi Consiliul adoptă
recomandări, la propunerea Comisiei.”

Politica de protecţie a mediului

Fiind axat pe obiective economice, Tratatul CEE. nu a prevăzut măsuri

pentru protecţia mediului. De aceea, actele Comunităţii Economice Europene
în legătură cu mediul, adoptate în vederea stabilirii unor standarde comune
pentru protecţia consumatorilor şi pentru asigurarea liberei circulaţii a
bunurilor între statele membre, s-au bazat, fie pe art. 100 din Tratat, care
prevedea armonizarea legilor din statele membre pentru funcţionarea Pieţei
comune, fie pe art. 235, care privea creşterea nivelului de viaţă al cetăţenilor
europeni. Alăturat TCEE, Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a
Energiei Atomice a avut, datorită specificului domeniului de reglementare,
cea mai mare incidenţă cu protecţia mediului. Astfel, un întreg capitol
(Capitolul III, art. 30-39, Protecţia sanitară, din Titlul al II-lea Dispoziţii
menite să încurajeze progresul în domeniul energiei nucleare) vine să
dezvolte cel de-al patrulea considerent din preambulul documentului, care
privea „stabilirea condiţiilor de securitate menite să îndepărteze pericolele
pentru viaţa şi sănătatea oamenilor”. Dar, pentru că de-a lungul anilor ʼ60
poluarea mediului la nivel global a devenit evidentă, la Stockholm, între 5-12
iunie 1972, Conferinţa Naţiunilor Unite cu privire la mediul înconjurător a
stabilit o serie de principii comune în vederea îmbunătăţirii mediului. În
urma Conferinţei de la Stockholm şi pe baza acestor principii comune,
Comunitatea Economică Europeană a adoptat un număr de şase programe de
acţiune în domeniul mediului, stabilind principiile comunitare în materie
pentru viitor. Primul (1973-1977) şi cel de-al doilea (1977-1983) program de
acţiune (PAM) în domeniul mediului au formulat principii care au fost
reluate şi dezvoltate în celelalte programe: „prevenirea este mai bună decât
remedierea”; evaluarea impactului asupra mediului, ar trebui luată în
considerare din stadiul incipient al procesului de luare a deciziilor; trebuie
evitată exploatarea naturii prin mijloace care provoacă distrugeri
semnificative ale echilibrului ecologic; cunoştinţele ştiinţifice trebuie
îmbunătăţite pentru a permite luarea de măsuri adecvate; principiul

165
„poluatorul plăteşte”, cel care poluează trebuie să suporte costul prevenirii şi
refacerii mediului, în urma pagubelor aduse acestuia; activităţile dintr-un stat
membru nu trebuie să producă deteriorări ale mediului în alte state; politica
de mediu în ţările membre trebuie să ia în considerare interesele ţărilor în
curs de dezvoltare; Comunitatea Economică Europeană şi statele membre
trebuie să promoveze protecţia mediului la nivel internaţional prin
intermediul organizaţiilor internaţionale; protecţia mediului este o
responsabilitate a tuturor, motiv pentru care este necesară educaţia
publicului; principiul subsidiarităţii - măsurile de protecţie trebuie luate la cel
mai potrivit nivel, având în vedere tipul de poluare, acţiunea necesară şi zona
geografică ce trebuie protejată; programele naţionale în domeniul mediului
trebuie coordonate în baza unor concepte comune, pe termen lung, iar
politicile naţionale ar trebui armonizate în cadrul Comunităţii. Adoptat în
1983, cel de-al treilea program de acţiune (1983-1987) în domeniul mediului
pune din nou accentul pe prevenirea poluării şi consideră că protecţia
mediului ar trebui să includă planificarea utilizării terenurilor şi integrarea
preocupărilor de mediu în alte politici ale Comunităţii. Strategia preventivă
şi-a găsit o imediată concretizare prin Directiva nr. 337/85 care a subordonat
autorizarea construirii marilor lucrări industriale şi de infrastructură unui
studiu prealabil al impactului lor asupra mediului. Obiectivul integrării
protecţiei mediului în toate celelalte politici ale Comunităţii este prevăzut şi
în cel de-al patrulea program de acţiune în domeniul mediului (1987-1992)
care subliniază patru domenii de activitate: implementarea efectivă a
legislaţiei, reglementarea studiului asupra impactului produs asupra mediului
de către toate substanţele şi sursele de poluare, creşterea accesului publicului
la informaţie şi la diseminarea acesteia, crearea de noi locuri de muncă. În
plus, cooperarea internaţională în domeniul mediului şi, în special, ajutorul
ce trebuie acordat ţărilor în curs de dezvoltare constituie, conform
programului, un mijloc de a surmonta dificultăţile în materie. Al cincilea
program de acţiune (1992-2000) care se distinge de cele anterioare şi prin
obiectivul prioritar, anume dezvoltarea durabilă, lucru care rezultă din însuşi
titlul programului: Către o dezvoltare durabilă, este bazat pe o abordare
duală, deoarece, pe de o parte, prevede standarde foarte înalte în domeniul
mediului reglementând aproape toate emisiile poluante, deşeuri etc., iar, pe
de altă parte, prevede stimulente pentru industrie care aveau ca obiectiv
îmbunătăţirea continuă a performanţei prin introducerea de procese, produse
noi, nepoluante. Al şaselea program comunitar de acţiune pentru mediu
intitulat Mediul 2010, viitorul nostru, alegerea noastră a fost stabilit prin
Decizia nr. 1600/2002/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22
iulie 2002 ce pune pe picior de egalitate creşterea economică, dezvoltarea
socială echilibrată şi utilizarea prudentă a resurselor naturale în realizarea
unei dezvoltări durabile. De asemenea, programul arată legătura directă şi

166
imediată dintre starea mediului şi starea de sănătate a oamenilor, deoarece
„vizează garantarea unui nivel ridicat de protecţie a mediului şi a sănătăţii
umane şi o ameliorare generală a calităţii vieţii şi mediului înconjurător”,
insistând asupra caracterului necesar al prevenirii şi punerii în aplicare a
principiului precauţiei la elaborarea de strategii de protecţie a sănătăţii
oamenilor şi a mediului. Al şaptelea program de acţiune pentru mediu, Un
mediu mai bun pentru o viaţă mai bună, are la bază o serie de iniţiative
strategice în domeniu, cum ar fi Foaia de parcurs privind eficienţa utilizării
resurselor, Strategia în domeniul biodiversităţii pentru 2020 şi Foaia de
parcurs pentru trecerea la o economie cu emisii scăzute de carbon.
Legislaţie primară
Art. 191 TFUE (ex-art. 174 TCE) din Titlul XX Mediul, Partea a treia
Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, dispune: „(1) Politica Uniunii în
domeniul mediului contribuie la următoarele obiective: conservarea,
protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului; ocrotirea sănătăţii persoanelor;
utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale; promovarea pe plan
internaţional a unor măsuri destinate să contracareze problemele de mediu la
scară regională sau mondială şi în special lupta împotriva schimbărilor
climatice. (2) Politica Uniunii în domeniul mediului urmăreşte un nivel
ridicat de protecţie, ţinând seama de diversitatea situaţiilor din diferitele
regiuni ale Uniunii. Aceasta se bazează pe principiile precauţiei şi acţiunii
preventive, pe principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor
provocate mediului şi pe principiul „poluatorul plăteşte”. În acest context,
măsurile de armonizare care răspund cerinţelor în domeniul protecţiei
mediului presupun, în cazurile adecvate, o clauză de salvgardare care
autorizează statele membre să ia, din motive de protecţie a mediului fără
caracter economic, măsuri provizorii supuse unei proceduri de control din
partea Uniunii. (3) În elaborarea politicii sale în domeniul mediului, Uniunea
ţine seama de: datele ştiinţifice şi tehnice disponibile; condiţiile de mediu din
diferitele regiuni ale Uniunii; avantajele şi costurile care pot rezulta din
acţiune sau din inacţiune; dezvoltarea economică şi socială a Uniunii în
ansamblul său şi de dezvoltarea echilibrată a regiunilor sale. (4) În cadrul
competenţelor lor, Uniunea şi statele membre cooperează cu ţările terţe şi cu
organizaţiile internaţionale competente. Condiţiile cooperării Uniunii pot
face obiectul unor acorduri între aceasta şi terţele părţi în cauză. Paragraful
precedent nu aduce atingere competenţei statelor membre de a negocia în
cadrul organismelor internaţionale şi de a încheia acorduri internaţionale.”
Conform art. 192 TFUE (ex-art. 175 TCE), „(1) Parlamentul European şi
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară şi după
consultarea Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor,
decid cu privire la acţiunile pe care Uniunea urmează să le întreprindă în
vederea realizării obiectivelor menţionate la articolul 191. (2) Prin derogare

167
de la procedura de decizie prevăzută la alineatul (1) şi fără a aduce atingere
articolului 114, Consiliul, hotărând în unanimitate în conformitate cu o
procedură legislativă specială, după consultarea Parlamentului European, a
Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor, adoptă: (a)
dispoziţii în special de natură fiscală; (b) măsuri privind: amenajarea
teritoriului; administrarea cantitativă a resurselor de apă sau care au legătură
directă sau indirectă cu disponibilitatea resurselor menţionate; exploatarea
solurilor, cu excepţia managementului deşeurilor; (c) măsurile care aduc
atingere în mod semnificativ opţiunii unui stat membru între diferite surse de
energie şi structura generală a alimentării sale cu energie. Consiliul, hotărând
în unanimitate la propunerea Comisiei, după consultarea Parlamentului
European, a Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor,
poate face ca procedura legislativă ordinară să fie aplicabilă domeniilor
menţionate la primul paragraf. (3) Parlamentul European şi Consiliul,
hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară şi după
consultarea Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor,
adoptă programe de acţiune cu caracter general prin care se stabilesc
obiectivele prioritare ce trebuie realizate. Măsurile necesare pentru punerea
în aplicare a acestor programe se adoptă în conformitate cu condiţiile
prevăzute la alineatul (1) sau (2), după caz. (4) Fără a aduce atingere
anumitor măsuri adoptate de Uniune, statele membre asigură finanţarea şi
aplicarea politicii în domeniul mediului. (5) Fără a aduce atingere
principiului „poluatorul plăteşte”, în cazul în care o măsură întemeiată pe
alineatul (1) presupune costuri considerate disproporţionate pentru
autorităţile publice dintr-un stat membru, această măsură prevede dispoziţiile
corespunzătoare sub forma: unor derogări temporare şi unei asistenţe
financiare din partea Fondului de Coeziune constituit în conformitate cu
articolul 177.” În termenii art. 193 TFUE (ex-art. 176 TCE), „Măsurile de
protecţie adoptate în temeiul articolului 192 nu pot împiedica nici un stat
membru să menţină sau să stabilească măsuri de protecţie mai stricte. Aceste
măsuri trebuie să fie compatibile cu tratatele. Acestea sunt notificate
Comisiei.”

Politica de securitate şi apărare comună

Parte integrantă a politicii externe şi de securitate comună, politica de

securitate şi apărare comună asigură Uniunii o capacitate operaţională bazată
pe mijloace civile şi militare. Uniunea poate recurge la acestea în cadrul
misiunilor în afara Uniunii pentru a asigura menţinerea păcii, prevenirea
conflictelor şi întărirea securităţii internaţionale, în conformitate cu
principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Legislaţie primară

168
Art. 42 TUE versiunea consolidată (ex-art. 17 TUE) din Titlul V Dispoziţii
generale privind acţiunea externă a Uniunii şi dispoziţii speciale privind
politica externă şi de securitate comună, Capitolul 2 Dispoziţii speciale
privind politica externă şi de securitate comună, Secţiunea 2 Dispoziţii
privind politica de securitate şi apărare comună, prevede: „(1) Politica de
securitate şi apărare comună face parte integrantă din politica externă şi de
securitate comună. Aceasta asigură Uniunii o capacitate operaţională bazată
pe mijloace civile şi militare. Uniunea poate recurge la acestea în cadrul
misiunilor în afara Uniunii pentru a asigura menţinerea păcii, prevenirea
conflictelor şi întărirea securităţii internaţionale, în conformitate cu
principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. Îndeplinirea acestor sarcini
se sprijină pe capacităţile furnizate de statele membre. (2) Politica de
securitate şi apărare comună include definirea treptată a unei politici de
apărare comune a Uniunii. Aceasta va conduce la o apărare comună după ce
Consiliul European hotărăşte aceasta în unanimitate. În acest caz, Consiliul
recomandă statelor membre să adopte o decizie în conformitate cu normele
lor constituţionale. Politica Uniunii, în înţelesul prezentei secţiuni, nu aduce
atingere caracterului specific al politicii de securitate şi de apărare a
anumitor state membre, respectă obligaţiile care decurg din Tratatul
Atlanticului de Nord pentru anumite state membre care consideră că apărarea
lor comună se realizează în cadrul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de
Nord (NATO) şi este compatibilă cu politica comună de securitate şi de
apărare stabilită în cadrul acesteia. (3) Pentru punerea în aplicare a politicii
de securitate şi apărare comune, statele membre pun la dispoziţia Uniunii
capacităţi civile şi militare pentru a contribui la obiectivele definite de
Consiliu. Statele membre care constituie în comun forţe multinaţionale pot,
de asemenea, să le pună la dispoziţia politicii de securitate şi apărare
comune. Statele membre se angajează să îşi îmbunătăţească treptat
capacităţile militare. (4) Deciziile referitoare la politica de securitate şi
apărare comună, inclusiv cele cu privire la lansarea unei misiuni menţionate
la prezentul articol, se adoptă de Consiliu, care hotărăşte în unanimitate, la
propunerea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politica de securitate sau la iniţiativa unui stat membru. Înaltul Reprezentant
poate propune recurgerea la mijloace naţionale, precum şi la instrumente ale
Uniunii, după caz, împreună cu Comisia. (5) În cadrul Uniunii, Consiliul
poate încredinţa realizarea unei misiuni unui grup de state membre, în scopul
apărării valorilor Uniunii şi al servirii intereselor acesteia. Realizarea unei
astfel de misiuni este reglementată la articolul 44. (6) Statele membre care
întrunesc cele mai înalte capacităţi militare şi care au subscris unor
angajamente mai stricte în materie în vederea realizării celor mai solicitante
misiuni stabilesc o cooperare structurată permanentă în cadrul Uniunii.
Această cooperare este reglementată la articolul 46. Cooperarea nu aduce

169
atingere dispoziţiilor articolului 43. (7) În cazul în care un stat membru ar
face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state membre
sunt obligate să îi acorde ajutor şi asistenţă prin toate mijloacele de care
dispun, în conformitate cu articolul 51 din Carta Organizaţiei Naţiunilor
Unite. Aceasta nu aduce atingere caracterului specific al politicii de
securitate şi apărare a anumitor state membre. Angajamentele şi cooperarea
în acest domeniu sunt conforme cu angajamentele asumate în cadrul
Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, care rămâne pentru statele
membre ale acestei organizaţii fundamentul apărării lor colective şi cadrul de
punere în aplicare a acesteia.” În termenii art. 43 TUE versiunea consolidată,
„(1) Misiunile prevăzute la articolul 42 alineatul (1), în cadrul cărora
Uniunea poate recurge la mijloace civile şi militare, includ acţiunile comune
în materie de dezarmare, misiunile umanitare şi de evacuare, misiunile de
consiliere şi de asistenţă în probleme militare, misiunile de prevenire a
conflictelor şi de menţinere a păcii, misiunile forţelor de luptă pentru
gestionarea crizelor, inclusiv misiunile de restabilire a păcii şi operaţiile de
stabilizare după încetarea conflictelor. Toate aceste misiuni pot contribui la
combaterea terorismului, inclusiv prin sprijinul acordat ţărilor terţe în
combaterea terorismului pe teritoriul acestora. (2) Consiliul adoptă decizii
privind misiunile prevăzute la alineatul (1), definind obiectivele şi întinderea
acestora, precum şi condiţiile generale de punere în aplicare. Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, sub
autoritatea Consiliului şi în contact strâns şi permanent cu Comitetul Politic
şi de Securitate, supraveghează coordonarea aspectelor civile şi militare ale
acestor misiuni.”

Politica economică şi monetară

Politică ce a avut ca obiective: asigurarea unei creşteri economice regulate şi

echilibrate în spaţiul comunitar; promovarea convergenţei şi coeziunii
economico-sociale; un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă; stabilitatea
preţurilor; soliditatea finanţelor publice; asigurarea echilibrului balanţei de
plăţi. Dispoziţiile Tratatului CEE din 1958 lăsau în mare măsură statelor
membre competenţa de a decide în materie de politică economică şi
monetară, obligându-le însă să-şi coordoneze aceste politici pentru atingerea
unor obiective comune. Tratatul de la Maastricht în privinţa uniunii
economice şi monetare (UEM) a avut o importanţă considerabilă pentru
politica economică şi monetară a UE; procesul de creare a UEM în trei etape
prevedea finalizarea sa la 1.01.1999, odată cu apariţia monedei unice Euro.
Legislaţie primară
Titlul VIII Politica economică şi monetară din Partea a treia Politicile şi
acţiunile interne ale Uniunii TFUE include: Capitolul 1 Politica economică,

170
Capitolul 2 Politica monetară, Capitolul 3 Dispoziţii instituţionale, Capitolul
4 Dispoziţii privind statele membre a căror monedă este euro, Capitolul 5
Dispoziţii tranzitorii. Primul articol din titlu, art. 119 (ex-articolul 4 TCE),
prevede: „(1) În vederea realizării obiectivelor prevăzute la articolul 3 din
Tratatul privind Uniunea Europeană acţiunea statelor membre şi a Uniunii
presupune, în condiţiile prevăzute de tratate, instituirea unei politici
economice întemeiate pe strânsa coordonare a politicilor economice ale
statelor membre, pe piaţa internă şi pe definirea obiectivelor comune şi
conduse în conformitate cu principiul unei economii de piaţă deschise, în
care concurenţa este liberă. (2) În paralel, în condiţiile şi în conformitate cu
procedurile prevăzute în tratate, această acţiune presupune o monedă unică,
euro, precum şi definirea şi aplicarea unei politici monetare unice şi a unei
politici unice a cursurilor de schimb, al căror obiectiv principal îl constituie
menţinerea stabilităţii preţurilor şi, fără a aduce atingere acestui obiectiv,
susţinerea politicilor economice generale în Uniune, în conformitate cu
principiul unei economii de piaţă deschise, în care concurenţa este liberă. (3)
Această acţiune a statelor membre şi a Uniunii implică respectarea
următoarelor principii directoare: preţuri stabile, finanţe publice şi condiţii
monetare sănătoase, precum şi o balanţă de plăţi stabilă.”

Politica energetică

Politică ce are ca obiective: garantarea aprovizionării statelor membre cu

energie ieftină, sigură şi nepoluantă; crearea unor noi sisteme energetice;
realizarea unei Pieţe interne unice a energiei. Instrumentele UE pentru
atingerea acestor obiective constau în: programe de susţinere a cercetării în
domeniile fuziunii şi fisiunii nucleare; programe de ajutor structural în
favoarea proiectelor de tehnologie energetică; stabilirea unor norme de
integrare a Pieţei energetice şi de protecţie a mediului în materie de producţie
şi consum de energie.
Legislaţie primară
Art. 194 TFUE din Titlul XXI Energia, Partea a treia Politicile şi acţiunile
interne ale Uniunii, dispune: „(1) În contextul instituirii şi al funcţionării
pieţei interne şi din perspectiva necesităţii de a conserva şi îmbunătăţi
mediul, politica Uniunii în domeniul energiei urmăreşte, în spiritul
solidarităţii între statele membre: (a) să asigure funcţionarea pieţei energiei;
(b) să asigure siguranţa aprovizionării cu energie în Uniune, (c) să
promoveze eficienţa energetică şi economia de energie, precum şi
dezvoltarea de noi surse de energie şi energii regenerabile; şi (d) să
promoveze interconectarea reţelelor energetice. (2) Fără a aduce atingere
aplicării altor dispoziţii ale tratatelor, Parlamentul European şi Consiliul,
hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, stabilesc măsurile

171
necesare pentru realizarea obiectivelor prevăzute la alineatul (1). Aceste
măsuri se adoptă după consultarea Comitetului Economic şi Social şi a
Comitetului Regiunilor. Acestea nu aduc atingere dreptului unui stat membru
de a stabili condiţiile de exploatare a propriilor resurse energetice, dreptului
său de a alege diferite surse de energie şi structurii generale a aprovizionării
sale cu energie, fără a aduce atingere articolului 192 alineatul (2) litera (c).
(3) Prin derogare de la alineatul (2), Consiliul, hotărând în conformitate cu o
procedură legislativă specială, în unanimitate şi după consultarea
Parlamentului European, stabileşte măsurile menţionate la alineatul
respectiv, în cazul în care acestea sunt în principal de natură fiscală.”

Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC)

Sistem de cooperare între statele membre UE în materie de politică externă şi

securitate, constituind ceea ce s-a numit „pilonul doi” al Uniunii Europene,
alături de Comunitatea Europeană şi cooperarea în domeniile Justiţiei şi
Afacerilor Interne (JAI). Această politică are ca obiectiv protejarea
intereselor fundamentale ale statelor membre în materie de politică externă,
independenţă şi securitate a UE, cu perspectiva realizării unei politici de
apărare Comună. Instrumentele la dispoziţia PESC sunt poziţiile şi acţiunile
comune, armonizarea poziţiilor statelor membre în cadrul organizaţiilor
internaţionale, demersurile şi misiunile exploratorii, asocierea unor
instrumente diplomatice cu altele economice şi schimbul permanent de
informaţii între statele membre în chestiuni de politică internaţională.
Legislaţie primară
Art. 24 TUE versiunea consolidată (ex-art. 11 TUE) din Titlul V Dispoziţii
generale privind acţiunea externă a Uniunii şi dispoziţii speciale privind
politica externă şi de securitate comună, Capitolul 2 Dispoziţii speciale
privind politica externă şi de securitate comună, Secţiunea 1 Dispoziţii
comune, dispune: „(1) Competenţa Uniunii în materie de politică externă şi
de securitate comună include toate domeniile politicii externe, precum şi
toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv la definirea
treptată a unei politici de apărare comune care poate conduce la o apărare
comună. Politica externă şi de securitate comună face obiectul aplicării unor
norme şi proceduri speciale. Aceasta este definită şi pusă în aplicare de
Consiliul European şi de Consiliu, hotărând în unanimitate, cu excepţia
cazului în care tratatele dispun altfel. Adoptarea de acte legislative este
exclusă. Politica externă şi de securitate comună este pusă în aplicare de
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate
şi de statele membre, în conformitate cu tratatele. Rolurile specifice ale
Parlamentului European şi Comisiei în acest domeniu sunt definite prin
tratate. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu este competentă cu privire

172
la aceste dispoziţii, cu excepţia competenţei de a controla respectarea
articolului 40 din prezentul tratat şi de a controla legalitatea anumitor decizii
menţionate la articolul 275 al doilea paragraf din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene. (2) În cadrul principiilor şi al obiectivelor
acţiunii sale externe, Uniunea desfăşoară, defineşte şi pune în aplicare o
politică externă şi de securitate comună întemeiată pe dezvoltarea
solidarităţii politice reciproce a statelor membre, pe identificarea chestiunilor
de interes general şi pe realizarea unui grad din ce în ce mai mare de
convergenţă a acţiunilor statelor membre. (3) Statele membre sprijină activ şi
fără rezerve politica externă şi de securitate a Uniunii, în spiritul loialităţii şi
solidarităţii reciproce şi respectă acţiunea Uniunii în acest domeniu. Statele
membre conlucrează pentru consolidarea şi dezvoltarea solidarităţii politice
reciproce. Acestea se abţin de la orice acţiune contrară intereselor Uniunii
sau care poate dăuna eficienţei sale ca forţă de coeziune în relaţiile
internaţionale. Consiliul şi Înaltul Reprezentant asigură respectarea acestor
principii.” Conform art. 25 TUE versiunea consolidată (ex-articolul 12
TUE), „Uniunea desfăşoară politica externă şi de securitate comună: (a) prin
definirea orientărilor generale; (b) prin adoptarea deciziilor care definesc: (i)
acţiunile care trebuie întreprinse de Uniune; (ii) poziţiile care trebuie luate de
Uniune; (iii) modalităţile de punere în aplicare a deciziilor prevăzute la
punctele (i) şi (ii); Şi (c) prin consolidarea cooperării sistematice dintre
statele membre privind orientarea politicii acestora.” În termenii art. 26
TUE versiunea consolidată (ex-art. 13 TUE), „(1) Consiliul European
identifică interesele strategice ale Uniunii, stabileşte obiectivele şi defineşte
orientările generale ale politicii externe şi de securitate comune, inclusiv în
ceea ce priveşte chestiunile având implicaţii în materie de apărare. Acesta
adoptă deciziile necesare. În cazul în care evoluţia internaţională o impune,
preşedintele Consiliului European convoacă o reuniune extraordinară a
Consiliului European pentru a defini liniile strategice ale politicii Uniunii în
raport cu această evoluţie. (2) Consiliul elaborează politica externă şi de
securitate comună şi adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în
aplicare a acesteia, pe baza orientărilor generale şi a liniilor strategice
definite de Consiliul European. Consiliul şi Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe şi politica de securitate asigură unitatea, coerenţa şi
eficienţa acţiunii Uniunii. (3) Politica externă şi de securitate comună este
pusă în aplicare de Înaltul Reprezentant şi de statele membre, utilizând
mijloacele naţionale şi ale Uniunii.” Art. 27 prevede: „(1) Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care
prezidează Consiliul Afaceri Externe, contribuie prin propunerile sale la
elaborarea politicii externe şi de securitate comune şi asigură punerea în
aplicare a deciziilor adoptate de Consiliul European şi Consiliu. (2) Înaltul
Reprezentant reprezintă Uniunea în chestiunile referitoare la politica externă

173
şi de securitate comună. Acesta desfăşoară, în numele Uniunii, dialogul
politic cu terţii şi exprimă poziţia Uniunii în cadrul organizaţiilor
internaţionale şi al conferinţelor internaţionale (3) În exercitarea mandatului
său, Înaltul Reprezentant al Uniunii este susţinut de un serviciu european
pentru acţiunea externă.” Conform art. 28 TUE versiunea consolidată (ex-
art. 14 TUE), „(1) În cazul în care o situaţie internaţională impune o acţiune
cu caracter operativ din partea Uniunii, Consiliul adoptă deciziile necesare.
Acestea stabilesc obiectivele, importanţa, mijloacele care trebuie puse la
dispoziţia Uniunii, condiţiile privind punerea lor în aplicare şi, dacă este
cazul, durata lor. În cazul în care intervine o schimbare a împrejurărilor care
are o incidenţă clară asupra unei situaţii care constituie obiectul unei
asemenea decizii, Consiliul revizuieşte principiile şi obiectivele deciziei
respective şi adoptă deciziile necesare. (2) Deciziile menţionate la alineatul
(1) angajează statele membre în luările lor de poziţii şi în desfăşurarea
acţiunilor lor. (3) Orice luare de poziţie sau acţiune naţională avută în vedere
în temeiul unei decizii menţionate la alineatul (1) face obiectul unei
informări din partea statului membru în cauză, intr-un termen care să
permită, în cazul în care este necesar, realizarea unui acord prealabil în
cadrul Consiliului. Obligaţia informării prealabile nu se aplică în cazul
măsurilor care constituie o simplă transpunere în plan intern a deciziilor
Consiliului. (4) În cazul în care este imperios necesar în raport cu evoluţia
situaţiei şi în absenţa unei revizuiri a deciziei Consiliului menţionate la
alineatul (1), statele membre pot lua în regim de urgenţă măsurile care se
impun, ţinând seama de obiectivele generale ale deciziei respective. Statul
membru care ia asemenea măsuri informează de îndată Consiliul în legătură
cu aceasta. (5) În cazul unor dificultăţi majore privind punerea în aplicare a
unei decizii menţionate în prezentul articol, orice stat membru sesizează
Consiliul, care deliberează şi caută soluţiile adecvate. Acestea nu pot să
contravină obiectivelor deciziei menţionate la alineatul (1) şi nu pot dăuna
eficienţei acesteia.” Art. 29 TUE versiunea consolidată (ex-art. 15 TUE) are
următorul conținut: „Consiliul adoptă decizii care definesc poziţia Uniunii
într-o anumită chestiune de natură geografică sau tematică. Statele membre
asigură conformitatea politicilor lor naţionale cu poziţiile Uniunii.”

Politica industrială

Politică ce are ca obiectiv ameliorarea competitivităţii industriei europene,

baza sa juridică constituind-o Tratatul de la Maastricht, care a permis
Comisiei Europene să propună măsuri specifice de creştere a performanţelor
industriei europene, decizia finală aparţinând Consiliului UE, care se
pronunţa cu unanimitate de voturi.
Legislaţie primară

174
Art.173 TFUE (ex-art. 157 TCE) din Titlul XVII Industria, Partea a treia
Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, dispune: „(1) Uniunea şi statele
membre asigură condiţiile necesare competitivităţii industriei Uniunii. În
acest scop, în conformitate cu un sistem de pieţe deschise şi concurenţiale,
acţiunea acestora urmăreşte: să accelereze adaptarea industriei la schimbările
structurale; să încurajeze un mediu favorabil iniţiativei şi dezvoltării
întreprinderilor din întreaga Uniune şi, în special, a întreprinderilor mici şi
mijlocii; să încurajeze un mediu propice cooperării dintre întreprinderi; să
favorizeze o exploatare mai bună a potenţialului industrial al politicilor de
inovare, cercetare şi dezvoltare tehnologică. (2) Statele membre se consultă
reciproc, în cooperare cu Comisia şi, în măsura în care este necesar, îşi
coordonează acţiunile. Comisia poate adopta orice iniţiativă utilă promovării
acestei coordonări, în special iniţiative menite să stabilească orientările şi
indicatorii, să organizeze schimbul celor mai bune practici şi să pregătească
elementele necesare pentru supravegherea şi evaluarea periodice.
Parlamentul European este pe deplin informat. (3) Uniunea contribuie la
realizarea obiectivelor menţionate la alineatul (1) prin politicile şi acţiunile
pe care le desfăşoară în temeiul altor dispoziţii din tratate. Parlamentul
European şi Consiliul hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară şi după consultarea Comitetului Economic şi Social, pot decide cu
privire la unele măsuri specifice menite să sprijine acţiunile întreprinse în
statele membre pentru realizarea obiectivelor menţionate la alineatul (1)
excluzând orice armonizare a actelor cu putere de lege şi a normelor
administrative ale statelor membre. Prezentul titlu nu constituie un temei
pentru introducerea, de către Uniune, a vreunei măsuri susceptibile să
provoace denaturări ale concurenţei sau să conţină dispoziţii fiscale sau
dispoziţii referitoare la drepturile şi interesele lucrătorilor salariaţi.”

Politica în domeniul audiovizualului

Politică ce are ca obiective: crearea unei pieţe europene pentru media,

promovarea unei industrii de programe competitive şi introducerea normelor
pentru televiziunea de înaltă definiţie. Eforturile Comunităţii Europene de a
crea o piaţă europeană pentru audiovizual pleacă de la necesitatea de a
veghea ca difuzarea programelor peste frontierele ţării de producţie să
respecte regulile în vigoare în statul receptor. În acest scop, Consiliul UE a
adoptat în octombrie 1989 Directiva televiziune fără frontiere, care permite
difuzarea liberă a programelor audiovizuale, în măsura în care acestea
respectă un set de dispoziţii minimale şi ţin cont de obiectivele politicii
culturale din celelalte ţări membre ale UE. Art. 3 din Directiva 2010/13/UE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 10 martie 2010 privind
coordonarea anumitor dispoziţii stabilite prin acte cu putere de lege sau acte

175
administrative în cadrul statelor membre cu privire la furnizarea de servicii
mass-media audiovizuale (Directiva serviciilor mass-media audiovizuale)
prevede: „(1) Statele membre garantează libera recepţionare şi nu
restricţionează retransmisia serviciilor mass-media audiovizuale pe propriul
teritoriu din alte state membre din motive care se încadrează în domeniile
reglementate de prezenta directivă.”

Politica în domeniul cercetării știinţifice

Politică ce are ca obiectiv ameliorarea competitivităţii tehnologice a

industriei europene, în special în sectorul tehnologiilor viitorului, ceea ce
presupune acordul ţărilor membre cu privire la direcţiile de cercetare şi
dezvoltare în domeniile respective. Comisia Europeană, începând cu anul
1993, a acordat prioritate cercetării şi dezvoltării știinţifice, în scopul
eliminării deficienţelor tehnologice manifestate de industria europeană în
faţa concurenţei americane şi japoneze; în vederea consolidării poziţiei
companiilor europene pe piaţa mondială, precum şi pentru garantarea
creşterii economice, Comisia Europeană a sprijinit dezvoltarea unor reţele
transeuropene în domeniile transportului de energie, telecomunicaţiilor şi
societății informaţionale.
Legislaţie primară
Art. 179 TFUE (ex-art. 163 TCE) din Titlul XIX Cercetarea şi dezvoltarea
tehnologică şi spaţiul, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale
Uniunii, dispune: „(1) Uniunea are ca obiectiv consolidarea bazelor sale
ştiinţifice şi tehnologice, prin crearea unui spaţiu european de cercetare în
care cercetătorii, cunoştinţele ştiinţifice şi tehnologiile să circule liber,
precum şi favorizarea creşterii competitivităţii sale, inclusiv în industrie,
precum şi promovarea activităţilor de cercetare considerate necesare în
temeiul altor capitole din tratate. (2) În acest scop, aceasta încurajează în
întreaga Uniune întreprinderile, inclusiv întreprinderile mici şi mijlocii,
centrele de cercetare şi universităţile, în eforturile lor de cercetare şi
dezvoltare tehnologică de înaltă calitate; aceasta susţine eforturile de
cooperare ale acestora, urmărind, în special, să permită cercetătorilor să
coopereze liber, dincolo de frontiere, iar întreprinderilor să exploateze pe
deplin potenţialul pieţei interne, îndeosebi prin deschiderea achiziţiilor
publice naţionale, prin definirea normelor comune şi prin eliminarea
obstacolelor juridice şi fiscale din calea acestei cooperări. (3) Toate acţiunile
Uniunii desfăşurate în conformitate cu tratatele în domeniul cercetării şi
dezvoltării tehnologice, inclusiv acţiunile cu caracter demonstrativ, sunt
decise şi puse în aplicare în conformitate cu dispoziţiile prezentului titlu.
Conform art. 180 TFUE (ex-art. 164 TCE), „Urmărind aceste obiective,
Uniunea desfăşoară următoarele acţiuni care completează acţiunile

176
întreprinse în statele membre: (a) pune în aplicare programele de cercetare, de
dezvoltare tehnologică şi demonstrative, promovând cooperarea cu şi între
întreprinderi, centre de cercetare şi universităţi; (b) promovează cooperarea în
materie de cercetare, de dezvoltare tehnologică şi demonstrativă a Uniunii cu
ţările terţe şi organizaţiile internaţionale; (c) diseminează şi valorifică rezultatele
activităţilor în materie de cercetare, de dezvoltare tehnologică şi demonstrativă
ale Uniunii; (d) stimulează formarea profesională şi mobilitatea cercetătorilor
din Uniune.” În termenii art. 181 TFUE (ex-art. 165 TCE), „(1) Uniunea şi
statele membre îşi coordonează acţiunile în domeniul cercetării şi dezvoltării
tehnologice, în scopul asigurării coerenţei reciproce a politicilor naţionale şi a
politicii Uniunii. (2) Comisia, în strânsă colaborare cu statele membre, poate
adopta orice iniţiativă utilă promovării coordonării menţionate la alineatul (1), în
special iniţiative menite să stabilească orientările şi indicatorii, să organizeze
schimbul celor mai bune practici şi să pregătească elementele necesare pentru
supravegherea şi evaluarea periodice. Parlamentul European este pe deplin
informat.”

Politica privind turismul

Politică ce are ca principal obiectiv promovarea competitivităţii întreprinderilor

Uniunii în acest sector.
Legislaţie primară
Art. 195 TFUE din Titlul XXII Turismul, Partea a treia Politicile şi acţiunile
interne ale Uniunii, dispune: „(1) Uniunea completează acţiunea statelor
membre în sectorul turismului, în special prin promovarea competitivităţii
întreprinderilor Uniunii în acest sector. În acest scop, acţiunea Uniunii
urmăreşte: (a) să încurajeze crearea unui mediu favorabil dezvoltării
întreprinderilor în acest sector; (b) să promoveze cooperarea între statele
membre, în special prin schimbul de bune practici. (2) Parlamentul European şi
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, stabilesc
măsurile speciale destinate să completeze acţiunile întreprinse în statele
membre, în vederea realizării obiectivelor prevăzute la prezentul articol, cu
excepţia oricărei armonizări a actelor cu putere de lege şi a normelor
administrative ale statelor membre.”

Politica regională

Politică ce are ca scop reducerea şi eliminarea disparităţilor între diferitele

regiuni ale statelor membre, în scopul asigurării unei dezvoltări armonioase a
întregului spaţiu comunitar. Instrumentele folosite în acest scop sunt fondurile
structurale (FEDER, FSE, FEOGA, Orientare, IFOP) şi Fondul de Coeziune.
v. „Fondurile structurale”.

177
 Politica socială

Politică ce are ca obiectiv ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de lucru,

promovarea egalităţii de şanse şi asigurarea unei protecţii sociale minimale
în interiorul spaţiului comunitar; pentru realizarea acestuia, UE foloseşte
Fondul Social European (FSE), o serie de programe comunitare şi normele
juridice din Tratat care completează legislaţiile naţionale.
Legislaţie primară
Art. 151 TFUE (ex-art.136 TCE) din Titlul X Politica socială, Partea a treia
Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, dispune: „Uniunea şi statele
membre, conştiente de drepturile sociale fundamentale precum cele enunţate
în Carta socială europeană semnată la Torino la 18 octombrie 1961 şi în
Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor adoptată
în 1989, au ca obiective promovarea ocupării forţei de muncă, îmbunătăţirea
condiţiilor de trai şi de muncă, permiţând armonizarea acestora în condiţii de
progres, o protecţie socială adecvată, dialogul social, dezvoltarea resurselor
umane care să permită un nivel ridicat şi durabil al ocupării forţei de muncă
şi combaterea excluziunii. În acest scop, Uniunea şi statele membre pun în
aplicare măsuri care ţin seama de diversitatea practicilor naţionale, în special
în domeniul relaţiilor convenţionale, precum şi de necesitatea de a menţine
competitivitatea economiei Uniunii. Acestea apreciază că o asemenea de
evoluţie va rezulta atât din funcţionarea pieţei interne, care va favoriza
armonizarea sistemelor sociale, cât şi din procedurile prevăzute de tratate şi
din apropierea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative.” Conform
art. 152 TFUE, „Uniunea recunoaşte şi promovează rolul partenerilor sociali
la nivelul său, ţinând seama de diversitatea sistemelor naţionale. Aceasta
facilitează dialogul dintre aceştia, respectându-le autonomia. Reuniunea
socială tripartită la nivel înalt pentru creşterea economică şi ocuparea forţei
de muncă contribuie la dialogul social.” În termenii art. 153 TFUE (ex-art.
137 TCE), „(1) În vederea realizării obiectivelor menţionate la articolul 151,
Uniunea susţine şi completează acţiunea statelor membre în domeniile
următoare: (a) îmbunătăţirea, în special, a mediului de muncă, pentru a
proteja sănătatea şi securitatea lucrătorilor; (b) condiţiile de muncă; (c)
securitatea socială şi protecţia socială a lucrătorilor; (d) protecţia lucrătorilor
în caz de reziliere a contractului de muncă (e) informarea şi consultarea
lucrătorilor; (f) reprezentarea şi apărarea colectivă a intereselor lucrătorilor şi
angajatorilor, inclusiv administrarea comună, sub rezerva alineatului (5); (g)
condiţiile de muncă pentru resortisanţii din ţările terţe care sunt rezidenţi
legali pe teritoriul Uniunii; (h) integrarea persoanelor excluse de pe piaţa
forţei de muncă, fără a aduce atingere articolului 166; (i) egalitatea dintre
bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte şansele pe piaţa forţei de muncă şi
tratamentul la locul de muncă; (j) lupta împotriva marginalizării sociale; (k)

178
modernizarea sistemelor de protecţie socială, fără a aduce atingere literei (c).
(2) În acest scop, Parlamentul European şi Consiliul: (a) pot adopta măsuri
menite să încurajeze cooperarea între statele membre prin iniţiative destinate
să sporească cunoştinţele, să dezvolte schimburile de informaţii şi a celor
mai bune practici, să promoveze abordările novatoare şi să evalueze
experienţele dobândite, cu excluderea oricărei armonizări a actelor cu putere
de lege şi a normelor administrative; (b) pot adopta în domeniile menţionate
la alineatul (1) literele (a)-(i), prin intermediul directivelor, recomandări
minime aplicabile treptat, ţinând seama de condiţiile şi de reglementările
tehnice existente în fiecare dintre statele membre. Aceste directive evită
impunerea constrângerilor administrative, financiare şi juridice susceptibile
să frâneze crearea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii. Parlamentul
European şi Consiliul hotărăsc în conformitate cu procedura legislativă
ordinară după consultarea Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului
Regiunilor. În domeniile menţionate la alineatul (1) literele (c), (d), (f) şi (g),
Consiliul hotărăşte în unanimitate, în conformitate cu o procedură legislativă
specială, după consultarea Parlamentului European şi a comitetelor
menţionate anterior. Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea
Comisiei şi după consultarea Parlamentului European, poate decide ca
procedura legislativă ordinară să se aplice alineatului (1) literele (d), (f) şi
(g). (3) Un stat membru poate încredinţa partenerilor sociali, la cererea lor
comună, punerea în aplicare a directivelor adoptate în conformitate cu
alineatul (2) sau, după caz, punerea în aplicare a unei decizii a Consiliului,
adoptată în conformitate cu articolul 155. În acest caz, statul membru
respectiv se asigură că, pană la data la care o directivă sau o decizie trebuie
transpusă sau pusă în aplicare, partenerii sociali au luat măsurile necesare, pe
bază de acord, iar statul membru în cauză ia toate măsurile necesare care să-i
permită, în orice moment, să garanteze rezultatele impuse de directiva sau
decizia menţionată. (4) Dispoziţiile adoptate în temeiul prezentului articol:
nu aduc atingere dreptului recunoscut al statelor membre de a-şi defini
principiile fundamentale ale sistemului lor de securitate socială şi nu trebuie
să aducă atingere în mod semnificativ echilibrul financiar; nu pot împiedica
un stat membru să menţină sau să adopte măsuri de protecţie mai stricte,
compatibile cu tratatele. (5) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică
remuneraţiilor, dreptului de asociere, dreptului la grevă şi nici dreptului la
lock-out.”

Politici comune

La vremea sa, art. 3 din Tratatul CEE prevedea că acţiunea Comunităţii are
în vedere „stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale
comune faţă de ţările terţe, instaurarea unei politici comune în domeniul

179
agriculturii şi instaurarea unei politici comune în domeniul transporturilor”.
Obiectivele Comunităţii Europene evoluând progresiv, de-a lungul anilor au
fost elaborate o serie de noi politici comune: regională, monetară, industrială,
socială, energetică, de cercetare, pescuit, protecţia mediului, protecţia
consumatorilor, relaţii externe.
Legislaţie primară
Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene include o serie de titluri care reglementează
politicile interne ale Uniunii, şi anume: Titlul I Piaţa internă, Titlul III
Agricultura şi pescuitul, Titlul VI Transporturile, Titlul VIII Politica
economică şi monetară, Titlul X Politica socială, Titlul XV Protecţia
consumatorilor, Titlul XIX Cercetarea şi dezvoltarea tehnologică şi spaţiul,
Titlul XX Mediul, Titlul XXI Energia.

Poziţie comună

Instrument în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună instituit prin

Tratatul asupra Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht), anume prin art.
J.2 care dispune că „(1) Statele membre se informează reciproc şi se pun de
acord în cadrul Consiliului asupra tuturor problemelor de politică externă şi de
securitate care prezintă un interes general, pentru a asigura că influenţa lor
combinată se exercită în modul cel mai eficient, prin convergenţa acţiunilor
lor. (2) De fiecare dată când consideră necesar, Consiliul stabileşte o poziţie
comună. Statele membre veghează la conformitatea politicilor lor naţionale
cu poziţiile comune.” În versiunea consolidată, conform tratatului de la
Amsterdam, art. 15 (ex.-art. J.2) prevedea: „Consiliul adoptă poziţii comune.
Acestea definesc poziţia Uniunii în probleme particulare de natură
geografică sau tematică.”

Principii democratice

Toate principiile pe baza cărora funcţionează Uniunea Europeană şi care au

în vedere cetăţenii, respectarea egalităţii acestora, care beneficiază de o
atenţie egală din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii.
Legislaţie primară
Art. 9 TUE din Titlul II Dispoziţii privind principiile democratice prevede:
„În toate activităţile sale, Uniunea respectă principiul egalităţii cetăţenilor
săi, care beneficiază de o atenţie egală din partea instituţiilor, organelor,
oficiilor şi agenţiilor sale. Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are
cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia
naţională, ci se adaugă acesteia.” Conform art. 10, „(1) Funcţionarea Uniunii
se întemeiază pe principiul democraţiei reprezentative. (2) Cetăţenii sunt

180
reprezentaţi direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European. Statele
membre sunt reprezentate în Consiliul European de şefii lor de stat sau de
guvern şi în Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor răspund în mod
democratic fie în faţa parlamentelor naţionale, fie în faţa cetăţenilor lor. (3)
Orice cetăţean are dreptul de a participa la viaţa democratică a Uniunii.
Deciziile se iau în mod cât mai deschis şi la un nivel cât mai apropiat posibil
de cetăţean. (4) Partidele politice la nivel european contribuie la formarea
conştiinţei politice europene şi la exprimarea voinţei cetăţenilor Uniunii.” În
termenii art. 11, „(1) Instituţiile acordă cetăţenilor şi asociaţiilor
reprezentative, prin mijloace corespunzătoare, posibilitatea de a-şi face
cunoscute opiniile şi de a face schimb de opinii în mod public, în toate
domeniile de acţiune ale Uniunii. (2) Instituţiile Uniunii menţin un dialog
deschis, transparent şi constant cu asociaţiile reprezentative şi cu societatea
civilă. (3) În vederea asigurării coerenţei şi a transparenţei acţiunilor Uniunii,
Comisia Europeană procedează la ample consultări ale părţilor interesate. (4)
La iniţiativa a cel puţin un milion de cetăţeni ai Uniunii, resortisanţi ai unui
număr semnificativ de state membre, Comisia Europeană poate fi invitată să
prezinte, în limitele atribuţiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii
în care aceşti cetăţeni consideră că este necesar un act juridic al Uniunii, în
vederea aplicării tratatelor. Procedurile şi condiţiile necesare pentru
prezentarea unei astfel de iniţiative sunt stabilite în conformitate cu articolul
24 primul paragraf din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.”

Principii structurale ale dreptului comunitar

Principii care privesc relaţiile dintre instituţiile Uniunii şi dintre Uniune şi

statele membre precizate iniţial în jurisprudenţa CJCE şi introduse ulterior în
tratate. Acestea sunt: principiul reprezentării intereselor; principiul
echilibrului instituţional; principiul autonomiei instituţiilor; principiul
colaborării loiale între instituţii; principiul repartizării competenţelor între
statele membre şi instituţiile UE; principiul subsidiarităţii. TUE, în Titlul I
Dispoziţii comune, în art. 4 şi 5 prevede următoarele principii: al atribuirii; al
cooperării loiale; al subsidiarităţii, proporţionalităţii.

Principiul acţiunii preventive

Prevenirea este scopul principal al protecţiei mediului, regăsindu-se în

întreaga legislaţie europeană. Ea presupune evitarea situaţiilor de pericol care
pot duce la poluarea mediului, având un dublu sens: prevenirea poluării şi a
consecinţelor dăunătoare şi limitarea sau eliminarea oricărui alt efect
dăunător care s-ar mai putea produce după ce o poluare a avut loc. În
realizarea practică a acestui principiu, un rol deosebit îl au operatorul, statele

181
membre şi autorităţile competente. Este ceea ce rezultă din art. 5 Acţiunea de
prevenire din Directiva 2004/35/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 21 aprilie 2004 privind răspunderea pentru mediul
înconjurător în legătură cu prevenirea şi repararea daunelor aduse mediului:
„(1) În cazul în care nu a survenit încă o daună asupra mediului, dar există o
ameninţare iminentă de producere a unei asemenea daune, operatorul ia, fără
întârziere, măsurile de prevenire necesare. (2) Statele membre prevăd, după
caz şi în orice situaţie în care o ameninţare de producere a unei daune asupra
mediului nu este eliminată în pofida măsurilor de prevenire luate de către
operator, ca operatorul să informeze în cel mai scurt timp autoritatea
competentă cu privire la toate aspectele relevante ale situaţiei respective. (3)
Autoritatea competentă poate, în orice moment: (a) să solicite operatorului să
furnizeze informaţii de fiecare dată când apare o ameninţare iminentă de
producere a unei daune asupra mediului sau în cazul în care se suspectează o
asemenea ameninţare iminentă; (b) să solicite operatorului să ia măsurile
preventive necesare; (c) să-i dea operatorului instrucţiunile de urmat în ceea
ce priveşte măsurile de prevenire care trebuie adoptate sau (d) să ia ea însăşi
măsurile de prevenire necesare. (4) Autoritatea competentă solicită
operatorului să ia măsuri de prevenire. În cazul în care operatorul nu se
achită de obligaţiile menţionate la alineatul (1) sau la alineatul (3) litera (b)
sau (c), nu poate fi identificat sau nu este obligat să suporte costurile în
temeiul prezentei directive, autoritatea competentă poate lua ea însăşi aceste
măsuri”. În concluzie, prevenţia presupune nu doar certitudinea unui risc, dar
şi iminenţa unui prejudiciu. Această concluzie reiese din Directiva
2004/35/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 aprilie 2004
privind răspunderea pentru mediul înconjurător în legătură cu prevenirea şi
repararea daunelor aduse mediului care, în art. 2 pct. 10, defineşte „măsurile
de prevenire” ca fiind „orice măsuri luate pentru a răspunde la un eveniment,
o acţiune sau lipsă de acţiune care a creat o ameninţare iminentă de
producere a unei daune asupra mediului, pentru a preveni sau a limita
respectiva daună.”
Legislaţie primară
Art. 191 TFUE Titlul XX Mediul, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne
ale Uniunii, dispune: „(1) Politica Uniunii în domeniul mediului contribuie
la următoarele obiective: conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii
mediului; ocrotirea sănătăţii persoanelor; utilizarea prudentă şi raţională a
resurselor naturale; promovarea pe plan internaţional a unor măsuri destinate
să contracareze problemele de mediu la scară regională sau mondială şi în
special lupta împotriva schimbărilor climatice. (2) Politica Uniunii în
domeniul mediului urmăreşte un nivel ridicat de protecţie, ţinând seama de
diversitatea situaţiilor din diferitele regiuni ale Uniunii. Aceasta se bazează
pe principiile precauţiei şi acţiunii preventive, pe principiul remedierii, cu

182
prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului şi pe principiul «poluatorul
plăteşte» [...]”

Principiul atribuirii

Principiu ce presupune că atât Uniunea, cât şi instituţiile sale au

competenţele expres prevăzute în tratatele bază ale Uniunii, TUE şi TFUE.
Legislaţie primară
Art. 4 TUE din Titlul III Dispoziţii privind instituţiile prevede: „(1) În
conformitate cu articolul 5, orice competenţă care nu este atribuită Uniunii
prin tratate aparţine statelor membre.” Art. 5 TUE (ex-art. 5 TCE) dispune:
„(1) Delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de principiul
atribuirii. (2) În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în
limitele competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate
pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competenţă
care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre.”

Principiul autonomiei instituţiilor

Principiu ce permite fiecărei instituţii să se organizeze liber în limitele legale

stabilite, evitându-se prin stabilirea cadrului legal încălcarea de către o
instituţie a atribuţiilor altor instituţii ale Uniunii Europene sau a statelor
membre. Instituțiile Uniunii Europene pot dispune în mod liber de: adoptarea
regulamentului interior; organizarea propriei funcţionări interne; desemnarea
funcţionarilor Uniunii; stabilirea sediului. Toate aceste libertăţi sunt
subordonate scopului realizării sarcinilor ce le-au fost încredinţate prin
tratate.

Principiul bunei credinţe

Normă de drept internațional cutumiar obligatorie pentru Comunitate,

codificată prin Convenția de la Viena I din 23 mai 1969 privind dreptul
tratatelor care constată că „principiul liberului consimțământ și al bunei-
credințe, precum și regula pacta sunt servanda sunt universal recunoscute”.
Jurisprudenţa CJUE
În Hotărârea Tribunalului din 22 ianuarie 1997, dată în cauza T-115/94, Opel
Austria GmbH împotriva Consiliului Uniunii Europene, având ca obiect
cererea de anulare a Regulamentului (CE) nr. 3697/93 al Consiliului din 20
decembrie 1993 de retragere a unor concesii tarifare în conformitate cu
articolul 23 alineatul (2) şi cu articolul 27 alineatul (3) litera (a) din Acordul
de liber schimb încheiat între Comunitate şi Austria (General Motors
Austria) (JO L 343, p. 1) se afirmă: Principiul bunei-credinţe este o normă de
drept internaţional cutumiar a cărei existenţă a fost recunoscută de Curtea

183
Internaţională de Justiţie (Hotărârea din 25 mai 1926, Interesele germane în
Silezia de Sus poloneză, CPJI, seria A, nr. 7, p. 30 şi 39), fiind, prin urmare,
obligatorie pentru Comunitate. Acest principiu a fost codificat prin articolul
18 din Convenţia de la Viena I, care prevede: „Un stat trebuie să se abţină de
la acte care ar priva un tratat de obiectul şi de scopul său: a) atunci când a
semnat tratatul sau a schimbat instrumentele care constituie tratatul sub
rezerva ratificării, acceptării sau aprobării, atât timp cât nu şi-a manifestat
intenţia de a nu deveni parte la tratat; sau b) atunci când şi-a exprimat
consimţământul de a-şi asuma obligaţii în baza tratatului, în perioada care
precedă intrarea în vigoare a tratatului şi cu condiţia ca aceasta să nu fie
întârziată fără motiv” (pct. 93-94).

Principiul colaborării loiale între instituţii şi între statele membre şi

Uniune

Niciun tratat până la TUE şi TFUE nu au consacrat explicit principiul

colaborării loiale între instituţii, dar Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene a interpretat articolul 5 CEE în sensul că acesta creează o obligaţie
de cooperare loială între statele membre şi instituţiile comunitare. Astfel, art.
5 CEE prevedea: „Statele membre vor lua toate măsurile necesare pentru a
asigura îndeplinirea obligaţiilor stabilite prin Tratat sau rezultate din acţiuni
ale instituţiilor comunitare. Ele vor facilita îndeplinirea sarcinilor
Comunităţii şi se vor abţine de la orice acţiune ce ar putea împiedica
atingerea obiectivelor Tratatului. Rezultă că acest principiu impunea statelor
membre şi totodată instituţiilor să-şi respecte reciproc competenţele, şi să
pună la punct proceduri care să asigure buna desfăşurare a procesului
decizional.”
Legislaţie primară
Articolul 4 TUE versiunea consolidată din Titlul III Dispoziţii privind
instituţiile prevede: „(2) Uniunea respectă egalitatea statelor membre în
raport cu tratatele, precum şi identitatea lor naţională, inerentă structurilor lor
fundamentale politice şi constituţionale, inclusiv în ceea ce priveşte
autonomia locală şi regională. Aceasta respectă funcţiile esenţiale ale statului
şi, în special, pe cele care au ca obiect asigurarea integrităţii sale teritoriale,
menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii naţionale. În special,
securitatea naţională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat
membru. (3) În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele
membre se respectă şi se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg
din tratate. Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru
asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din
actele instituţiilor Uniunii. Statele membre facilitează îndeplinirea de către
Uniune a misiunii sale şi se abţin de la orice măsură care ar putea pune în

184
pericol realizarea obiectivelor Uniunii.” Conform art. 13 TUE versiunea
consolidată, „(1) Uniunea dispune de un cadru instituţional care vizează
promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susţinerea intereselor
sale, ale cetăţenilor săi şi ale statelor membre, precum şi asigurarea
coerenţei, a eficacităţii şi a continuităţii politicilor şi a acţiunilor sale.
Instituţiile Uniunii sunt: Parlamentul European; Consiliul European;
Consiliul; Comisia Europeană („Comisia”); Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene; Banca Centrală Europeană; Curtea de Conturi. (2) Fiecare
instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate,
în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea.
Instituţiile cooperează unele cu altele în mod loial.”

Principiul dezvoltării durabile

Conceptul dezvoltării durabile, impus relativ recent, are ca temelie mai multe
constatări: activităţile umane sunt dependente de mediu şi resurse şi, în
acelaşi timp, sănătatea, siguranţa socială şi stabilitatea economică a societăţii
sunt esenţiale pentru definirea calităţii vieţii. La aceste constatări se adaugă
dialogurile purtate la nivel internaţional: Conferinţa de la Stockholm, din
1972, care a avertizat pentru prima dată cu privire la însuşi viitorul omenirii,
ca rezultat al deteriorării mediului, în urma activităţilor umane; Conferinţa de
la Viena, din 1986, care a încercat găsirea unor soluţii realiste pentru
reducerea consumului de substanţe care dăunează stratului protector de ozon
ce înconjoară planeta; Raportul Brundtland al Comisiei Mondiale pentru
Mediu şi Dezvoltare, apărut în 1987, după catastrofa de la Cernobâl -
intitulat „Viitorul nostru comun”, conţine cea mai citată definiţie a
dezvoltării durabile: „dezvoltarea durabilă este cea care urmăreşte nevoile
prezentului fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi
satisface nevoile lor”. Deci dezvoltarea durabilă admite dezvoltarea
economică, cu modificarea strategiilor care trebuie să ţină seama de limitele
ecologice. Raportul Brundtland a avut ca urmări, distanţate în timp, Summit-
ul Pământului de la Rio de Janeiro, din 1992, la care au fost adoptate mai
multe convenţii referitoare la schimbările de climă, reducerea emisiilor de
metan şi dioxid de carbon, diversitatea biologică, conservarea speciilor şi
stoparea defrişărilor masive; în acelaşi timp a stabilit un plan de susţinere a
dezvoltării durabile, Agenda 21 şi Summit-ul privind dezvoltarea durabilă
din 2002 de la Johannesburg.
Legislaţie primară
Principiul dezvoltării durabile este văzut în tratatele bază ale Uniunii
Europene atât ca scop al politicii în materia mediului – art. 11 TFUE (ex-art.
6 TCE) din Titlul II Dispoziţii de aplicare generală, Partea întâi Principiile:
„Cerinţele de protecţie a mediului trebuie integrate în definirea şi punerea în

185
aplicare a politicilor şi acţiunilor Uniunii, în special pentru promovarea
dezvoltării durabile”; art. 3 alin. 3 TUE (ex-art. 2 TUE) din Titlul I
Dispoziţii comune: „Uniunea instituie o piaţă internă. Aceasta acţionează
pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creştere economică
echilibrată şi pe stabilitatea preţurilor, pe o economie socială de piaţă cu grad
ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forţei de muncă
şi spre progres social, precum şi pe un nivel înalt de protecţie şi de
îmbunătăţire a calităţii mediului. (5) În relaţiile sale cu restul comunităţii
internaţionale, Uniunea îşi afirmă şi promovează valorile şi interesele şi
contribuie la protecţia cetăţenilor săi. Aceasta contribuie la pacea,
securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea şi respectul
reciproc între popoare, comerţul liber şi echitabil, eliminarea sărăciei şi
protecţia drepturilor omului şi, în special, a drepturilor copilului, precum şi la
respectarea strictă şi dezvoltarea dreptului internaţional, inclusiv respectarea
principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite” -, cât şi ca principiu de
acţiune în cadrul realizării pieţei interne. Este ceea ce rezultă din preambulul
TUE, care fixează hotărârea părţilor semnatare de a promova progresul
economic şi social al popoarelor lor, ţinând seama de principiul dezvoltării
durabile şi în cadrul realizării pieţei interne, al consolidării coeziunii şi
protecţiei mediului, precum şi de a pune în aplicare politici care asigură
progrese concomitente în domeniul integrării economice şi în celelalte
domenii.

Principiul echilibrului instituţional

Presupune exercitarea competenţelor de către fiecare instituţie a Uniunii fără

lezarea exercitării atribuţiilor de către celelalte instituţii. Principiul implică
interdicţia delegării de competenţe de la o instituţie la un organism extern
sau către o altă instituţie a Uniunii europene.
Legislaţie primară
Art. 13 TUE versiunea consolidată din Titlul III Dispoziţii privind instituţiile
prevede: „(2) Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt
conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile
prevăzute de acestea. Instituţiile cooperează unele cu altele în mod loial.”

Principiul efectivităţii dreptului Uniunii Europene, inclusiv a dreptului

mediului

Adaptare realizată de Curtea de la Luxemburg a principiul efectului direct,

care permite persoanelor fizice să invoce în mod direct o normă europeană,
în faţa unei instanţe europene sau naţionale, independent de existenţa unor
acte corespunzătoare în dreptul naţional. Efectul direct al dreptului european

186
este, alături de principiul supremației, un principiu fundamental al dreptului
european. Principiul efectului direct garantează astfel aplicabilitatea şi
eficacitatea dreptului european în statele membre.
Jurisprudenţa CJUE
Principiul efectivităţii este definit, explicat şi dezvoltat în Hotărârea Curţii
(Marea Cameră) din 15 ianuarie 2013 dată în cauza C-416/10 având ca
obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267
TFUE de Najvyšší súd Slovenskej republiky (Slovacia) în procedura Jozef
Križan s.a împotriva Slovenská inšpekcia životného prostredia - cererea
priveşte interpretarea Convenţiei privind accesul la informaţii, participarea
publicului la luarea deciziilor şi accesul la justiţie în probleme de mediu,
semnată la Aarhus la 25 iunie 1998 şi aprobată în numele Comunităţii
Europene prin Decizia nr. 2005/370/CE a Consiliului din 17 februarie 2005
(JO L 124, p. 1, Ediţie specială, 15/vol. 14, p. 201), a articolului 191
alineatele (1) şi (2) TFUE şi a articolului 267 TFUE, a Directivei nr.
85/337/CEE a Consiliului din 27 iunie 1985 privind evaluarea efectelor
anumitor proiecte publice şi private asupra mediului (JO L 175, p. 40, Ediţie
specială, 15/vol. 1, p. 174).
În lipsa unor norme stabilite în acest domeniu de dreptul Uniunii, ordinea
juridică a fiecărui stat membru este cea care trebuie să definească
modalităţile procedurale care urmăresc să asigure garantarea drepturilor
conferite justiţiabililor de dreptul Uniunii, cu condiţia însă ca acestea să nu
fie mai puţin favorabile decât cele care se aplică procedurilor similare de
natură internă (principiul echivalenţei) şi să nu facă imposibilă în practică
sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a
Uniunii (principiul efectivităţii). În ceea ce priveşte principiul efectivităţii,
deşi dreptul Uniunii nu se poate opune posibilităţii ca normele naţionale
aplicabile să permită, în anumite cazuri, regularizarea operaţiunilor sau a
actelor nelegale în raport cu acesta, o astfel de posibilitate este supusă
condiţiei de a nu oferi persoanelor interesate ocazia să eludeze sau să nu
aplice normele de drept al Uniunii şi de a rămâne o excepţie. În această
privinţă, este important de subliniat că articolul 15 din Directiva 96/61
impune statelor membre obligaţia de a oferi publicului interesat şanse
efective de a participa încă de la început la procedura de eliberare a unei
autorizaţii. Această dispoziţie trebuie să fie interpretată în lumina
considerentului (23) al respectivei directive, potrivit căruia publicul trebuie
să aibă acces, înainte de luarea oricărei decizii, la informaţiile referitoare la
cererile de autorizaţii pentru noile instalaţii, şi a articolului 6 din Convenţia
de la Aarhus, care prevede, pe de o parte, că participarea publicului începe
din etapa incipientă a procesului, în momentul în care toate opţiunile şi
soluţiile sunt încă posibile, iar publicul poate avea o influenţă reală, şi, pe de
altă parte, că publicul trebuie să aibă acces la informaţiile relevante de îndată

187
ce sunt disponibile. Rezultă că publicul interesat trebuie să dispună de toate
informaţiile relevante încă din etapa procedurii administrative desfăşurate în
primă instanţă, înainte de adoptarea unei prime decizii, în măsura în care
aceste informaţii sunt disponibile la data la care se desfăşoară această fază a
procedurii (pct. 88). În ceea ce priveşte aspectul dacă principiul efectivităţii
se opune unei regularizări a procedurii în a doua instanţă prin punerea la
dispoziţia publicului a documentelor relevante care nu au fost accesibile în
cursul procedurii administrative desfăşurate în primă instanţă, reiese din
informaţiile transmise de instanţa de trimitere că, potrivit legislaţiei naţionale
aplicabile, organul administrativ care se pronunţă în a doua instanţă are
posibilitatea să modifice decizia administrativă adoptată în primă instanţă.
Trebuie însă ca instanţa de trimitere să verifice dacă, pe de o parte, în cadrul
procedurii administrative desfăşurate în a doua instanţă sunt încă posibile
toate opţiunile şi soluţiile în sensul art. 15 alin. (1) din Directiva nr. 96/61,
interpretat în lumina art. 6 alin. (4) din Convenţia de la Aarhus, şi dacă, pe de
altă parte, regularizarea în această etapă a procedurii prin punerea la
dispoziţia publicului interesat a documentelor relevante îi mai permite
publicului respectiv să aibă o influenţă reală asupra rezultatului procesului
decizional (pct. 89).

Principiul „poluatorul plăteşte”

Principiu prevăzut de art. 191 TFUE a cărui aplicare este asigurată prin
consacrarea răspunderii ce revine celor care prin activitatea lor aduc atingere
mediului. Principiul exprimă ideea că agentul poluant, persoană fizică sau
juridică, care, prin poluare, cauzează mediului un prejudiciu, va răspunde
indiferent dacă fapta sa este culpabilă sau nu. Principiul are un sens larg,
care presupune imputarea, în sarcina poluatorului, a costului social al
poluării pe care o provoacă, ceea ce presupune acoperirea tuturor efectelor
unei poluări, atât cele produse asupra bunurilor şi persoanelor, cât şi cele
produse asupra mediului ca atare, şi un sens restrâns, care presupune
obligarea poluatorului de a suporta numai costul măsurilor antipoluante şi de
curăţire. Această idee rezultă şi din Directiva nr. 2004/35/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind răspunderea pentru
mediul înconjurător în legătură cu prevenirea şi repararea daunelor aduse
mediului care, în al doilea considerent, prevede: „prevenirea şi repararea
daunelor aduse mediului trebuie să se pună în aplicare în conformitate cu
principiul «poluatorul plăteşte» prevăzut de tratat şi cu principiul dezvoltării
durabile”. Prin urmare, principiul fundamental al directivei ar trebui să fie
cel potrivit căruia operatorul a cărui activitate a cauzat o daună asupra
mediului sau o ameninţare iminentă de producere a unei asemenea daune,
trebuie să răspundă financiar, pentru a-i determina pe operatori să adopte

188
măsuri şi să dezvolte practici menite să diminueze riscurile de producere a
unor daune asupra mediului, astfel încât să se reducă expunerea la riscurile
financiare asociate.
Legislaţie primară
Art. 191 TFUE din Titlul XX Mediul, Partea a treia Politicile şi acţiunile
interne ale Uniunii, dispune: „(1) Politica Uniunii în domeniul mediului
contribuie la următoarele obiective: conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea
calităţii mediului; ocrotirea sănătăţii persoanelor; utilizarea prudentă şi
raţională a resurselor naturale; promovarea pe plan internaţional a unor
măsuri destinate să contracareze problemele de mediu la scară regională sau
mondială şi în special lupta împotriva schimbărilor climatice. (2) Politica
Uniunii în domeniul mediului urmăreşte un nivel ridicat de protecţie, ţinând
seama de diversitatea situaţiilor din diferitele regiuni ale Uniunii. Aceasta se
bazează pe principiile precauţiei şi acţiunii preventive, pe principiul
remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului şi pe
principiul «poluatorul plăteşte» [...]”

Principiul precauţiei

Principiu prevăzut de art. 191 alin. 2 TFUE ca prim principiu pe care se

bazează Politica Uniunii în domeniul mediului. Este legat de principiul
acţiunii preventive, fără a se reduce la el, şi aceasta deoarece dacă
prevenţia/prevenirea presupune o certitudine asupra unui fenomen, asupra
urmărilor directe sau indirecte ale unei acţiuni, precauţia presupune
incertitudinea, necunoaşterea totală sau greşita cunoaştere a unui fenomen
sau a urmărilor unei acţiuni. Prin urmare, acest principiu obligă ca deciziile
să se ia cu maximă prudenţă şi diligenţă, pentru a se elimina orice risc posibil
de degradare a mediului. El a apărut ca răspuns la o realitate a zilelor noastre,
anume că ştiinţa şi tehnica nu pot, încă, să ofere soluţii şi certitudini în toate
situaţiile ce aduc atingere mediului. Mai clar, principiul 15 al Declaraţiei
Conferinţei ONU de la Rio de Janeiro (1992) prevede: „în caz de risc de
pagube grave ori inevitabile, absenţa certitudinii ştiinţifice absolute nu poate
servi, ca pretext, pentru a amâna adoptarea unei măsuri efective privind
prevenirea degradării mediului”.
Legislaţie primară
Art. 191 TFUE din Titlul XX Mediul, Partea a treia Politicile şi acţiunile
interne ale Uniunii, dispune: „(1) Politica Uniunii în domeniul mediului
contribuie la următoarele obiective: conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea
calităţii mediului; ocrotirea sănătăţii persoanelor; utilizarea prudentă şi
raţională a resurselor naturale; promovarea pe plan internaţional a unor
măsuri destinate să contracareze problemele de mediu la scară regională sau
mondială şi în special lupta împotriva schimbărilor climatice. (2) Politica

189
Uniunii în domeniul mediului urmăreşte un nivel ridicat de protecţie, ţinând
seama de diversitatea situaţiilor din diferitele regiuni ale Uniunii. Aceasta se
bazează pe principiile precauţiei şi acţiunii preventive, pe principiul
remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului şi pe
principiul «poluatorul plăteşte» [...]”

Principiul proporţionalităţii

Principiul conform căruia acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă, nu

depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor.
Instituţiile Uniunii şi ale statelor membre aplică principiul proporţionalităţii
în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii.
Legislaţie primară
Tratatul privind Uniunea Europeană, în art. 5 din Titlul I Dispoziţii comune
prevede: „Delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de principiul
atribuirii. Exercitarea acestor competenţe este reglementată de principiile
subsidiarităţii şi proporţionalităţii. (3) Instituţiile Uniunii aplică principiul
subsidiarităţii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Parlamentele naţionale asigură respectarea
principiului subsidiarităţii, în conformitate cu procedura prevăzută în
respectivul protocol. (4) În temeiul principiului proporţionalităţii, acţiunea
Uniunii, în conţinut şi formă, nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru
realizarea obiectivelor tratatelor. Instituţiile Uniunii aplică principiul
proporţionalităţii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii.” Protocolul nr. 2 privind aplicarea
principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii anexă la tratatele bază ale UE
precizează, la art. 1: „Fiecare instituţie asigură în permanenţă respectarea
principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii definite la articolul 5 din
Tratatul privind Uniunea Europeană.” Conform art. 5, „Proiectele de acte
legislative se motivează în raport cu principiile subsidiarităţii şi
proporţionalităţii. Orice proiect de act legislativ ar trebui să cuprindă o fişă
detaliată care să permită evaluarea conformităţii cu principiile subsidiarităţii
şi proporţionalităţii. Proiectele de acte legislative au în vedere necesitatea de
a proceda astfel încât orice obligaţie, financiară sau administrativă, care
revine Uniunii, guvernelor naţionale, autorităţilor regionale sau locale,
operatorilor economici şi cetăţenilor să fie cat mai redusă posibil şi
proporţională cu obiectivul urmărit.”

190
 Principiul protecţiei încrederii legitime

Tot ceea ce denumim drept pozitiv este dependent de existenta certitudinii

juridice. Conform acestui principiu, atunci când o autoritate publică suscită
de la un particular așteptarea unui comportament, menținerea unei norme sau
intervenția unei decizii, iar această așteptare este fondată pe circumstanțe
care o fac justificată sau legitimă, această autoritate trebuie să țină cont de ea
de manieră adecvată. Adesea prezentat ca latură subiectivă a principiului
securității juridice, principiul protecției încrederii legitime are drept scop
stabilitatea și previzibilitatea dreptului. Principiul a fost consacrat de
Tribunalul administrativ superior din Berlin pe 14 noiembrie 1956. Curtea de
Justiție a Comunităților Europene a consacrat expres principiul pe 13 iulie
1965, făcând din el un principiu fundamental al Comunității ce face parte din
ordinea juridică comunitară.
Jurisprudenţa CJUE
În Hotărârea Tribunalului din 22 ianuarie 1997, dată în cauza T-115/94, Opel
Austria GmbH împotriva Consiliului Uniunii Europene, având ca obiect
cererea de anulare a Regulamentului (CE) nr. 3697/93 al Consiliului din 20
decembrie 1993 de retragere a unor concesii tarifare în conformitate cu
articolul 23 alineatul (2) şi cu articolul 27 alineatul (3) litera (a) din Acordul
de liber schimb încheiat între Comunitate şi Austria (General Motors
Austria) (JO L 343, p. 1) se afirmă: Principiul protecţiei încrederii legitime
este corolarul principiului bunei-credinţe care, potrivit jurisprudenţei, face
parte din ordinea juridică comunitară (Hotărârea Curţii din 3 mai 1978,
Töpfer/Comisia, 112/77, punctul 19). Dreptul de a se prevala de principiul
încrederii legitime aparţine oricărui operator economic pe care o instituţie l-a
determinat să nutrească speranţe întemeiate (Hotărârea Tribunalului din 13
iulie 1995, O’Dwyer şi alţii/Consiliul, T-466/93, T-469/93, T-473/93, T-
474/93 şi T-477/93, Rec., p. II-2071, punctul 48) ( pct. 93-94).

Principiul protecţiei mediului ca obiectiv de interes public major

Deşi nu se regăseşte în enumerarea principiilor pe care se sprijină politica

Uniunii, este evident că acesta constituie un principiu de bază. Protecţia
mediului constituie pentru Uniunea Europeană nu atât un ţel, un obiectiv al
acesteia, aşa cum am putea deduce din formularea art. 191 alin. (2) TFUE:
„Politica Uniunii în domeniul mediului urmăreşte un nivel ridicat de
protecţie” sau din cuvintele introductive ale alin. 1 din art. 191 TFUE:
„Politica Uniunii în domeniul mediului contribuie la următoarele obiective:
conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului [...] o cale, mijloc
de transpunere în realitate a adevăratului scop [...] este dezvoltarea durabilă.

191
Este ceea ce rezultă atât din dispoziţia, cu caracter general cuprinsă în art. 11
TFUE: „Cerinţele de protecţie a mediului trebuie integrate în definirea şi
punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor Uniunii, în special pentru
promovarea dezvoltării durabile”, cât şi din dispoziţia comună ambelor
tratate, cuprinsă în art. 3 alin. 3 TUE: „Uniunea instituie o piaţă internă.
Aceasta acţionează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o
creştere economică echilibrată [...] şi pe un nivel înalt de protecţie şi de
îmbunătăţire a calităţii mediului.” Din caracterul "de interes public major"
al protecţiei mediului rezultă o serie de idei: fiind de ordine publică, normele
dreptului mediului sunt preponderent imperative, ele nu lasă la latitudinea
persoanelor cărora li se adresează alegerea unei anumite conduite; protecţia
mediului constituie obligaţia şi responsabilitatea deopotrivă a instituţiilor
Uniunii şi autorităţilor statale, centrale şi locale, precum şi a tuturor
persoanelor fizice şi juridice.
Legislaţie primară
Art. 191 TFUE din Titlul XX Mediul, Partea a treia Politicile şi acţiunile
interne ale Uniunii, dispune: „(1) Politica Uniunii în domeniul mediului
contribuie la următoarele obiective: conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea
calităţii mediului; ocrotirea sănătăţii persoanelor; utilizarea prudentă şi
raţională a resurselor naturale; promovarea pe plan internaţional a unor
măsuri destinate să contracareze problemele de mediu la scară regională sau
mondială şi în special lupta împotriva schimbărilor climatice. (2) Politica
Uniunii în domeniul mediului urmăreşte un nivel ridicat de protecţie, ţinând
seama de diversitatea situaţiilor din diferitele regiuni ale Uniunii. Aceasta se
bazează pe principiile precauţiei şi acţiunii preventive, pe principiul
remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului şi pe
principiul «poluatorul plăteşte» [...]”.

Principiul recunoaşterii mutuale a produselor legal fabricate şi

comercializate în statele membre

Principiu născut din jurisprudenţa CJUE în problema piedicilor tehnice,

principiu conform căruia mărfurile legal fabricate şi comercializate pe
teritoriul unui stat trebuie să poată circula liber pe teritoriul oricărui alt stat
membru.
Jurisprudenţa CJUE
În afacerea Cassis de Dijon (Hotărârea din 20 februarie 1979, Cauza 120/78)
Curtea de Justiţie precizează: în cazul în care o exigenţă imperativă nu poate
fi recunoscută, un produs în mod legal fabricat şi comercializat într-un stat
membru trebuie să aibă posibilitatea de a intra în alt stat membru, fără ca
vânzării acestor produse să le poată fi opusă o prohibiţie legală a

192
comercializării băuturilor cu un conţinut de alcool mai mic decât limita
stabilită de reglementarea naţională la comercializarea produsului (pct. 14).

v. „măsuri cu efect echivalent”, „piedici tehnice”.

Principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate

mediului

Este o continuare firească a prevenirii şi precauţiei sau chiar o cale, mijloc de

realizare a cerinţelor prevenirii. Pe scurt, principiul obligă ca acţiunea de
protecţie a mediului şi implicit de evitare a poluării să înceapă de la sursă,
din chiar procesul de producţie care trebuie astfel adaptat (prin filtre, de
exemplu), astfel încât acesta să nu genereze poluanţi sau cantitatea lor să fie
minimă. Este evident că realizarea acestui principiu implică măsuri
concertate de natură economică, juridică, administrativă şi educativă. O
concretizare a acestui principiu, o întâlnim în Directiva nr. 2008/50/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului, din 21 mai 2008 privind calitatea
aerului înconjurător şi un aer mai curat pentru Europa care, pentru realizarea
scopului declarat - „Prezenta directivă stabileşte măsuri care urmăresc: 1.
definirea şi stabilirea obiectivelor pentru calitatea aerului înconjurător
destinate să evite, să prevină sau să reducă efectele dăunătoare asupra
sănătăţii umane şi a mediului ca întreg; 2. evaluarea calităţii aerului
înconjurător în statele membre pe baza unor metode şi criterii comune; 3.
obţinerea de informaţii privind calitatea aerului înconjurător pentru a ajuta la
combaterea poluării aerului şi a neplăcerilor cauzate de aceasta şi pentru a
monitoriza pe termen lung tendinţele şi îmbunătăţirile care rezultă în urma
măsurilor luate la nivel naţional şi comunitar; 4. garantarea faptului că aceste
informaţii privind calitatea aerului înconjurător sunt puse la dispoziţia
publicului; 5. menţinerea calităţii aerului acolo unde este corespunzătoare şi
îmbunătăţirea acesteia în alte cazuri; 6. promovarea unei cooperări crescute
între statele membre în vederea reducerii poluării aerului” - prevede, în art.
1, că este deosebit de important să fie combătute la sursă emisiile de poluanţi
şi să fie identificate şi puse în aplicare cele mai eficiente măsuri de reducere
a emisiilor pe plan local, naţional şi comunitar. În consecinţă, emisiile de
poluanţi atmosferici nocivi ar trebui evitate, combătute sau reduse şi ar trebui
stabilite obiective corespunzătoare pentru calitatea aerului înconjurător,
luându-se în considerare standardele, ghidurile şi programele Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii (Considerentul al doilea din Directivă).
Legislaţie primară
Art.191 TFUE din Titlul XX Mediul, Partea a treia Politicile şi acţiunile
interne ale Uniunii, dispune: „(1) Politica Uniunii în domeniul mediului
contribuie la următoarele obiective: conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea

193
calităţii mediului; ocrotirea sănătăţii persoanelor; utilizarea prudentă şi
raţională a resurselor naturale; promovarea pe plan internaţional a unor
măsuri destinate să contracareze problemele de mediu la scară regională sau
mondială şi în special lupta împotriva schimbărilor climatice. (2) Politica
Uniunii în domeniul mediului urmăreşte un nivel ridicat de protecţie, ţinând
seama de diversitatea situaţiilor din diferitele regiuni ale Uniunii. Aceasta se
bazează pe principiile precauţiei şi acţiunii preventive, pe principiul
remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului şi pe
principiul «poluatorul plăteşte» [...]”

Principiul reprezentării intereselor

Principiu privind organizarea Uniunii Europene ce presupune că fiecare

instituţie reprezintă un interes specific pe care îl susţine în cadrul procesului
decizional, în limitele stabilite prin Tratate. Curtea de Justiţie a UE asigură
respectarea ordinii de drept; Consiliul fiind instituţia prin intermediul căreia
statele membre intervin în funcţionarea Uniunii Europene; Comisia
reprezintă interesul general al Uniunii, independent de cel al statelor
membre; Parlamentul European este reprezentantul cetăţenilor statelor
membre. Procesul decizional presupune o intercondiţionare a mai multor
interese.
Legislaţie primară
Art. 13 TUE versiunea consolidată din Titlul III Dispoziţii privind instituţiile
prevede: „(1) Uniunea dispune de un cadru instituţional care vizează
promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susţinerea intereselor
sale, ale cetăţenilor săi şi ale statelor membre, precum şi asigurarea
coerenţei, a eficacităţii şi a continuităţii politicilor şi a acţiunilor sale.”
Această normă este dezvoltată în articolele următoare: art. 14, conform
căruia „(1) Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile
legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcţii de control politic şi
consultative, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Parlamentul
European alege preşedintele Comisiei. (2) Parlamentul European este
compus din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii”, art. 15, în termenii căruia
„(1) Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării
acesteia şi îi defineşte orientările şi priorităţile politice generale. Acesta nu
exercită funcţii legislative.”, art. 16 (1), care dispune că „Consiliul exercită,
împreună cu Parlamentul European, funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta
exercită funcţii de definire a politicilor şi de coordonare, în conformitate cu
condiţiile prevăzute în tratate.”, art. 17 (1), potrivit căruia „Comisia
promovează interesul general al Uniunii şi ia iniţiativele corespunzătoare în
acest scop. Aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum şi a măsurilor
adoptate de instituţii în temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicarea

194
dreptului Uniunii sub controlul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene” și art.
19, potrivit căruia „(1) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea
de Justiţie, Tribunalul şi tribunale specializate. Aceasta asigură respectarea
dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor.”

Principiul securităţii juridice

Principiu conform căruia norma comunitară trebuie să fie clară și precisă,

neambiguă, sigură și previzibilă în aplicare, fiind încarnat în reguli obiective
destinate să evite conflictele de legi și în garanții ale drepturilor subiective
ale persoanelor confruntate cu schimbări ale regulii aplicabile. Conform unei
jurisprudențe constante: „legislația comunitară trebuie să fie certă, iar
aplicarea sa previzibilă pentru justițiabili” (15 dec. 1987, Irlanda c/ Comisia,
325/85, Rec. p. 5041); „principiul securității juridice cere [...] ca orice act
comunitar care produce efecte juridice să fie clar, precis și adus la cunoștința
celui interesat în așa manieră încât acesta să poată cunoaște cu certitudine
momentul de la care începând acest act există și începe să-și producă efectele
juridice” (22 ian. 1997, Opel Austria c/ Consiliu, T-115/94, Rec. p. II-39);
„principiul securității juridice, care face parte din ordinea juridică
comunitară, [...] cere, sub sancțiunea nulității, ca orice act ce vizează să
creeze efecte juridice să împrumute forma sa obligatorie a unei dispoziții de
drept comunitar care trebuie să fie expres indicată ca bază legală și care
prescrie forma juridică pe care actul trebuie s-o îmbrace” (13 iun.
1993, Franța c/ Comisia, C-325/91, Rec. p. I-3283); „caracterul de
certitudine și de previzibilitate a reglementării comunitare constituie un
imperativ care se impune cu o rigoare specială atunci când este vorba despre
o reglementare susceptibilă de incidențe financiare” (13 martie
1990, Comisia c/ Franța, C-30/89, Rec. p. I-691); „principiile securității
juridice și al protecției particularilor cer ca în domeniile acoperite de dreptul
comunitar regulile dreptului statelor membre să fie formulate de manieră
neechivocă, care să permită persoanelor vizate să-și cunoască drepturile și
obligațiile de manieră clară și precisă, iar jurisdicțiilor naționale să le asigure
respectarea” (21 iun. 1988, Comisia c/ Italia, 257/86, Rec. p. 3249).
Jurisprudenţa CJUE
În Hotărârea Tribunalului din 22 ianuarie 1997, dată în cauza T-115/94, Opel
Austria GmbH împotriva Consiliului Uniunii Europene, având ca obiect
cererea de anulare a Regulamentului (CE) nr. 3697/93 al Consiliului din 20
decembrie 1993 de retragere a unor concesii tarifare în conformitate cu
articolul 23 alineatul (2) şi cu articolul 27 alineatul (3) litera (a) din Acordul
de liber schimb încheiat între Comunitate şi Austria (General Motors
Austria) (JO L 343, p. 1) se afirmă: din jurisprudenţă rezultă că legislaţia
comunitară trebuie să fie certă, iar aplicarea sa previzibilă pentru justiţiabili.

195
Principiul securităţii juridice impune ca orice act al instituţiilor care produce
efecte juridice să fie clar, precis şi adus la cunoştinţa persoanei interesate,
astfel încât aceasta să poată cunoaşte cu certitudine momentul de la care
acest act există şi începe să producă efecte juridice. Această cerinţă de
securitate juridică se impune cu o rigoare specială atunci când este vorba
despre un act care poate avea consecinţe financiare, pentru a permite
persoanelor interesate să cunoască cu exactitate întinderea obligaţiilor pe
care actul le impune acestora (Hotărârea Curţii din 9 iulie 1981, Gondrand
Frères şi Garancini, 169/80, punctul 17, Hotărârea Curţii din 22 februarie
1984, Kloppenburg, 70/83, punctul 11, Hotărârea Curţii din 15 decembrie
1987, Irlanda/Comisia, 325/85, punctul 18, Hotărârea Tribunalului din 7
februarie 1991, Tagaras/Curtea de Justiţie, T-18/89şi T-24/89, punctul
40)(pct 124). Or, prin adoptarea regulamentului în litigiu la 20 decembrie
1993, într-un moment în care ştia cu certitudine că Acordul privind SEE
urma să intre în vigoare la 1 ianuarie 1994, Consiliul a creat cu bună ştiinţă o
situaţie în care, începând cu luna ianuarie 1994, urmau să coexiste două
norme de drept contradictorii, şi anume, pe de o parte, regulamentul în
litigiu, direct aplicabil în ordinile juridice naţionale, care reintroducea o taxă
de 4,9 % la importul cutiilor de viteze F15 produse de reclamantă, şi, pe de
altă parte, articolul 10 din Acordul privind SEE, care avea efect direct şi
interzicea taxele vamale la import şi orice taxe cu efect echivalent. Prin
urmare, regulamentul în litigiu nu poate fi calificat drept legislaţie
comunitară certă, iar aplicarea sa nu poate fi considerată previzibilă pentru
justiţiabili. Prin urmare, Consiliul a încălcat şi principiul securităţii juridice
(pct. 125).

Principiul subsidiarităţii

Principiu ce a fost precizat de Tratatul de la Maastrich care, în art. 3 B,

dispunea: „În domeniile care nu privesc competenţa sa exclusivă,
Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât dacă şi
în măsura în care obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi realizate de o
manieră satisfăcătoare de statele membre, avându-se în vedere dimensiunile
sau efectele acţiunii urmărite, care pot fi, astfel, realizate mai bine, la nivel
comunitar”. Cu alte cuvinte, statele îşi păstrează competenţa de
reglementare, care rămâne concurentă cu cea a Comunităţii, iar aceasta va
interveni doar în măsura în care realizarea scopului avut în vedere o impune.
Legislaţie primară
Dispoziţia din art. 3 B este reluată în Tratatul privind Uniunea Europeană, în
art. 5 din Titlul I Dispoziţii comune: „Delimitarea competenţelor Uniunii este
guvernată de principiul atribuirii. Exercitarea acestor competenţe este
reglementată de principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. (3) În temeiul

196
principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu sunt de competenţa sa
exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele
acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre
nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar datorită dimensiunilor
şi efectelor acţiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii.
Instituţiile Uniunii aplică principiul subsidiarităţii în conformitate cu
Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
Parlamentele naţionale asigură respectarea principiului subsidiarităţii, în
conformitate cu procedura prevăzută în respectivul protocol.”
Protocolul nr. 2 privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii anexă la tratatele bază ale UE precizează la art. 1: „Fiecare
instituţie asigură în permanenţă respectarea principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii definite la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea
Europeană.” Art. 5 prevede: „Proiectele de acte legislative se motivează în
raport cu principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Orice proiect de act
legislativ ar trebui să cuprindă o fişă detaliată care să permită evaluarea
conformităţii cu principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Fişa
menţionată anterior ar trebui să cuprindă elemente care să permită evaluarea
impactului financiar al proiectului în cauză şi, în cazul unei directive,
evaluarea implicaţiilor acesteia asupra reglementărilor care urmează să fie
puse în aplicare de statele membre, inclusiv asupra legislaţiei regionale, după
caz. Motivele care conduc la concluzia că un obiectiv al Uniunii poate fi
realizat mai bine la nivelul Uniunii se bazează pe indicatori calitativi şi, ori
de câte ori este posibil, pe indicatori cantitativi.”

Prioritatea normei comunitare (principiu)

Problema raportului dintre dreptul intern şi cel al Uniunii în ordinea de drept

naţională este soluţionată de principiul general al priorităţii/întâietăţii
dreptului Uniunii. Acest principiu se traduce prin faptul că, ori de câte ori
într-un anumit domeniu există atât norme naţionale, cât şi ale Uniunii în
conflict sau incompatibilitate, vor primi aplicare normele Uniunii, iar dreptul
naţional se va aplica numai în situaţia şi măsura în care nu există o
reglementare în domeniu. Acceptat cu greu de către statele membre, acest
principiu, deseori repetat şi clarificat de Curtea Europeană de Justiţie,
reprezintă însăşi baza procesului integraţionist al Uniunii. În absenţa unei
stipulări exprese în Tratat, prioritatea dreptului comunitar în faţa dreptului
naţional a fost consacrată prin jurisprudenţa CJCE.
Legislaţie primară
Art. 288 TFUE (ex-art. 249 TCE) din Capitolul 2 Actele juridice ale Uniunii,
procedurile de adoptare şi alte dispoziţii, Secţiunea 1 Actele juridice ale
Uniunii, Titlul I Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea Dispoziţii

197
instituţionale şi financiare, prevede: „Pentru exercitarea competenţelor
Uniunii, instituţiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări şi
avize. Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în
toate elementele sale şi se aplică direct în fiecare stat membru. Directiva este
obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care
trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte
forma şi mijloacele. Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul
în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceştia.
Recomandările şi avizele nu sunt obligatorii.”
Jurisprudenţa CJUE
În Hotărârea Curţii din 9 martie 1978 dată în cauza C-106/77 ce a avut ca
obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare adresată Curţii în
temeiul articolului 177 din Tratatul CEE de către Pretore di Susa (Italia), în
litigiul aflat pe rolul acestei instanţe între Amministrazione delle Finanze
dello Stato şi Simmenthal SA, cu sediul în Monza, cu privire la interpretarea
articolului 189 din Tratatul CEE şi în special cu privire la consecinţele
aplicabilităţii directe a dreptului comunitar în cazul unui conflict cu
eventuale dispoziţii naţionale contrare, se precizează: judecătorul naţional
însărcinat cu aplicarea dispoziţiilor dreptului comunitar are obligaţia de a
asigura efectul deplin al acestora, inclusiv prin neaplicarea oricărei dispoziţii
contrare din legislaţia naţională a ţării respective, chiar dacă legea naţională a
fost adoptată ulterior intrării în vigoare a normei comunitare, fără să aştepte
ca norma naţională incriminată să fie mai întâi abrogată (pct. 24).

Privilegii şi imunităţi ale Uniunii Europene

Deoarece Uniunea Europeană are conform tratatelor bază – TUE şi TFUE –

personalitate juridică, ea beneficiază de regimul de privilegii şi imunităţi
specific organizaţiilor internaţionale.
Legislaţie primară
Art. 47 TUE din Titlul VI Dispoziţii finale dispune: „Uniunea are
personalitate juridică, şi prin urmare beneficiază de un regim de privilegii şi
imunităţi caracteristic organizaţiilor internaţionale.” Protocolul nr. 7 privind
privilegiile şi imunităţile Uniunii Europene, anexă la tratatele bază ale
Uniunii prevede în Capitolul I Patrimoniu, bunuri fixe, active şi operaţiuni
ale Uniunii Europene, la art. 1: „Spaţiile şi clădirile Uniunii sunt inviolabile.
Acestea sunt exceptate de la percheziţie, rechiziţie, confiscare sau
expropriere. Patrimoniul şi activele Uniunii nu pot face obiectul nici unei
măsuri administrative sau judiciare de constrângere fără autorizaţie din
partea Curţii de Justiţie.” Conform art. 2, „Arhivele Uniunii sunt
inviolabile”. În termenii art. 3, „Uniunea, activele acestora, veniturile şi alte
bunuri sunt scutite de orice impozit direct. Guvernele statelor membre iau,

198
ori de câte ori este posibil, măsuri corespunzătoare în vederea anulării sau
rambursării sumei reprezentând impozitele indirecte şi taxele pe vânzări care
intră în preţul bunurilor fixe şi mobile atunci când Uniunea, pentru uz oficial,
face achiziţii importante al căror preţ cuprinde impuneri şi taxe de această
natură. Totuşi, aplicarea acestor măsuri nu trebuie să aibă drept efect
distorsionarea concurenţei în cadrul Uniunii. Nu se acordă nici o scutire cu
privire la impozitele, taxele şi impunerile care nu constituie decât simpla
remunerare a serviciilor de utilitate publică.” Art. 4 dispune: „Uniunea este
scutită de orice taxe vamale, interdicţii şi restricţii la importul şi exportul
articolelor destinate uzului lor oficial; articolele astfel importate nu vor fi
cedate cu titlu oneros sau gratuit pe teritoriul ţării în care sunt introduse,
decât în condiţii permise de guvernul acelei ţări. Uniunea este de asemenea
scutită de orice taxe vamale, interdicţii şi restricţii la importul şi exportul
publicaţiilor sale. Capitolul II Comunicarea şi permisele de liberă trecere
prevede, la art. 5 (ex-art. 6): „Pentru comunicările oficiale şi transmiterea
tuturor documentelor aferente, instituţiile Uniunii beneficiază, pe teritoriul
fiecărui stat membru, de regimul acordat de către statul respectiv misiunilor
diplomatice. Corespondenţa oficială, precum şi celelalte informaţii oficiale
ale instituţiilor Uniunii nu pot fi cenzurate.” Art. 6 (ex-art. 7) are următorul
conținut: „Preşedinţii instituţiilor Uniunii pot emite pentru membrii şi agenţii
acestor instituţii permise de liberă trecere a căror formă este stabilită de către
Consiliu, hotărând cu majoritate simplă, şi care sunt recunoscute cu titlu
valabil de liberă circulaţie de către autorităţile statelor membre. Aceste
permise de liberă trecere se eliberează funcţionarilor şi altor agenţi, în
condiţiile prevăzute de statutul funcţionarilor Uniunii şi de regimul aplicabil
celorlalţi agenţi. Comisia poate încheia acorduri în vederea recunoaşterii
acestor permise de liberă trecere cu titlu valabil de liberă circulaţie pe
teritoriul statelor terţe.” Capitolul III Membrii Parlamentului European,
dispune, în art. 7 (ex-art. 8): „Nu se impun nici un fel de restricţii
administrative sau de altă natură în privinţa liberei circulaţii a membrilor
Parlamentului European spre locul de desfăşurare a reuniunii Parlamentului
European sau la întoarcere. Membrii Parlamentului European beneficiază în
privinţa formalităţilor vamale şi a controlului valutar: (a) din partea
propriului guvern, de aceleaşi facilităţi precum cele recunoscute înalţilor
funcţionari aflaţi în străinătate în misiune oficială temporară; (b) din partea
guvernelor celorlalte state membre, de aceleaşi facilităţi precum cele
recunoscute reprezentanţilor guvernelor străine în misiune oficială
temporară.” Conform art. 8 (ex-art. 9), „Membrii Parlamentului European nu
pot fi cercetaţi, reţinuţi sau urmăriţi datorită opiniilor sau voturilor exprimate
în cadrul exercitării funcţiilor lor.” Potrivit art. 9 (ex-art. 10), „Pe durata
sesiunilor Parlamentului European, membrii acesteia beneficiază: (a) pe
teritoriul naţional, de imunităţile recunoscute membrilor Parlamentului

199
propriei ţări; (b) pe teritoriul oricărui alt stat membru, de exceptare privind
orice măsură de detenţie sau urmărire penală. Imunitatea este valabilă
inclusiv pe perioada deplasării la locul reuniunii Parlamentului European, cat
şi la întoarcere. Imunitatea nu poate fi invocată în caz de flagrant delict şi
nici nu poate constitui o piedică pentru Parlamentul European de a ridica
imunitatea unuia dintre membri. Capitolul IV Reprezentanţii statelor membre
care participă la lucrările instituţiilor Uniunii Europene.” În termenii art. 10
(ex-art. 11), „Reprezentanţii statelor membre care participă la lucrările
instituţiilor Uniunii, consilierii acestora şi experţii tehnici beneficiază, pe
perioada exercitării funcţiilor lor, a călătoriei spre locul de desfăşurare a
reuniunii şi retur, de privilegiile, imunităţile sau facilităţile obişnuite.
Prezentul articol se aplică de asemenea membrilor organelor consultative ale
Uniunii.” Capitolul V Funcţionarii şi agenţii Uniunii Europene dispune, în
art. 11 (ex-art.12): „Pe teritoriul fiecăruia dintre statele membre şi indiferent
de cetăţenia lor, funcţionarii şi agenţii Uniunii: (a) beneficiază de imunitate
de jurisdicţie pentru actele îndeplinite de aceştia, inclusiv afirmaţiile scrise
sau verbale în calitatea lor oficială, sub rezerva aplicării dispoziţiilor din
tratatele care reglementează, pe de o parte, răspunderea funcţionarilor şi
agenţilor faţă de Uniune şi, pe de altă parte, competenţa Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene de a decide asupra litigiilor dintre Uniune şi funcţionarii,
respectiv alţi agenţi ai Uniunii; aceştia beneficiază de imunitate şi după
încetarea funcţiilor lor; (b) nu sunt supuşi, nici ei şi nici soţii/soţiile sau
membrii de familie aflaţi în întreţinerea lor, dispoziţiilor privind limitarea
imigraţiei şi formalităţilor de înregistrare pentru străini; (c) beneficiază, cu
privire la reglementările monetare sau de schimb valutar, de facilităţile
recunoscute în mod obişnuit funcţionarilor organizaţiilor internaţionale; (d)
beneficiază de dreptul de a importa, fără taxe vamale, mobilierul şi bunurile
personale cu ocazia numirii în funcţie în ţara respectivă şi de dreptul de a-şi
reexporta, fără taxe vamale, mobilierul şi bunurile personale la încheierea
misiunii în ţara de destinaţie, sub rezerva ca guvernul ţării de destinaţie să
considere aceste condiţii, fie într-un caz, fie în celălalt, ca fiind necesare; (e)
beneficiază de dreptul de a importa, fără taxe vamale, automobilele
personale, achiziţionate din ţara unde au avut ultima reşedinţă sau din ţara lor
de origine în condiţiile pieţei interne din ţara de destinaţie şi de a le
reexporta, fără taxe vamale, sub rezerva potrivit căreia, guvernul ţării de
destinaţie consideră aceste condiţii, fie într-un caz fie în celălalt, ca fiind
necesare.” În Capitolul VII Dispoziţii generale, la art. 17 (ex-art. 18) se
prevede: „Privilegiile, imunităţile şi facilităţile sunt acordate funcţionarilor şi
altor agenţi ai Uniunii exclusiv în interesul acesteia din urmă. Fiecare
instituţie a Uniunii are libertatea de a ridica imunitatea acordată unui
funcţionar sau agent în toate cazurile în care apreciază că, ridicarea acestei
imunităţii nu contravine intereselor Uniunii.” Conform art. 18 (ex-art. 19),

200
„În aplicarea prezentului protocol, instituţiile Uniunii acţionează de comun
acord cu autorităţile responsabile ale statelor membre interesate.”

Proceduri (procesul decizional)

Procedurile de decizie în cadrul instituţiilor Uniunii Europene, în funcţie de

finalitatea lor, pot fi grupate în două categorii: proceduri legislative - care au
rolul să asigure cadrul de desfăşurare a procesului de legiferare de la
prezentarea propunerii de către Comisia Europeană şi până în momentul
deciziei finale a Consiliului şi Parlamentului European, care devine astfel
normă juridică (regulamente, directive, decizii, recomandări, opinii);
procedura bugetară, prin care se adoptă bugetul Uniunii Europene.
Legislaţie primară
Pentru procedura legislativă, cadrul legal este dat de Secţiunea 2 Proceduri
de adoptare a actelor şi alte dispoziţii, Capitolul 2 Actele juridice ale
Uniunii, procedurile de adoptare şi alte dispoziţii, Titlul I Dispoziţii
instituţionale, Partea şasea Dispoziţii instituţionale şi financiare din TFUE.
Art. 294 TFUE (ex-art. 251 TCE) dispune: „(1) În cazul în care, în tratate, se
face trimitere la procedura legislativă ordinară pentru adoptarea unui act, se
aplică procedura de mai jos. (2) Comisia prezintă o propunere Parlamentului
European şi Consiliului. Prima lectură (3) Parlamentul European adoptă
poziţia sa în primă lectură şi o transmite Consiliului. (4) În cazul în care
poziţia Parlamentului European este aprobată de Consiliu, actul respectiv se
adoptă cu formularea care corespunde poziţiei Parlamentului European. (5)
În cazul în care poziţia Parlamentului European nu este aprobată de Consiliu,
acesta adoptă poziţia sa în primă lectură şi o transmite Parlamentului
European. (6) Consiliul informează pe deplin Parlamentul asupra motivelor
care l-au condus la adoptarea poziţiei sale în primă lectură. Comisia
informează pe deplin Parlamentul European cu privire la poziţia sa. A doua
lectură (7) În cazul în care, în termen de trei luni de la data transmiterii,
Parlamentul European: (a) aprobă poziţia Consiliului din prima lectură sau
nu s-a pronunţat, actul respectiv se consideră adoptat cu formularea care
corespunde poziţiei Consiliului; (b) respinge, cu majoritatea membrilor care
îl compun, poziţia Consiliului din prima lectură, actul propus este considerat
ca nefiind adoptat; (c) propune, cu majoritatea membrilor care îl compun,
modificări la poziţia Consiliului din prima lectură, textul astfel modificat se
transmite Consiliului şi Comisiei, care emite un aviz cu privire la aceste
modificări. (8) În cazul în care, în termen de trei luni de la primirea
modificărilor Parlamentului European, Consiliul, hotărând cu majoritate
calificată: (a) aprobă toate aceste modificări, actul respectiv este considerat
aprobat; (b) nu aprobă toate modificările, preşedintele Consiliului, în consens
cu preşedintele Parlamentului European, convoacă comitetul de conciliere,

201
într-un termen de şase săptămâni. (9) Consiliul hotărăşte în unanimitate cu
privire la modificările care au făcut obiectul unui aviz negativ din partea
Comisiei. Concilierea (10) Comitetul de conciliere, care reuneşte membrii
Consiliului sau reprezentanţii lor şi tot atâţia membri care reprezintă
Parlamentul European, are misiunea de a ajunge la un acord asupra unui
proiect comun, cu majoritatea calificată a membrilor Consiliului sau a
reprezentanţilor acestora şi cu majoritatea membrilor care reprezintă
Parlamentul European, în termen de şase săptămâni de la data convocării, pe
baza poziţiilor Parlamentului şi ale Consiliului din a doua lectură. (11)
Comisia participă la lucrările comitetului de conciliere şi ia toate iniţiativele
necesare pentru promovarea unei apropieri între poziţiile Parlamentului
European şi ale Consiliului. (12) În cazul în care, în termen de şase
săptămâni de la convocare, comitetul de conciliere nu aprobă niciun proiect
comun, actul propus este considerat neadoptat. A treia lectură (13) În cazul
în care, în acest termen, comitetul de conciliere aprobă un proiect comun,
Parlamentul European şi Consiliul dispun fiecare de un termen de şase
săptămâni de la această aprobare, pentru a adopta actul respectiv în
conformitate cu acest proiect, Parlamentul European hotărând cu majoritatea
voturilor exprimate iar Consiliul cu majoritate calificată. În caz contrar, actul
propus este considerat neadoptat. (14) Termenele de trei luni şi şase
săptămâni prevăzute la prezentul articol sunt prelungite cu cel mult o lună şi,
respectiv, două săptămâni, la iniţiativa Parlamentului European sau a
Consiliului.”
Pentru procedura bugetară, cadrul legal este dat de Capitolul 3 Bugetul
anual al Uniunii, Titlul II Dispoziţii financiare, Partea şasea Dispoziţii
instituţionale şi financiare din TFUE.
Art. 314 TFUE (ex-art. 272 alineatele (2)-(10) TCE) prevede: „Parlamentul
European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă
specială, adoptă bugetul anual al Uniunii, în conformitate cu următoarele
dispoziţii. (1) Fiecare instituţie, cu excepţia Băncii Centrale Europene,
întocmeşte, înainte de 1 iulie, o situaţie estimativă a cheltuielilor sale pentru
exerciţiul bugetar următor. Comisia grupează aceste situaţii într-un proiect de
buget ce poate conţine previziuni divergente. Acest proiect cuprinde
veniturile şi cheltuielile estimate. (2) Propunerea care cuprinde proiectul de
buget se prezintă de către Comisie Parlamentului European şi Consiliului
până la data de 1 septembrie a anului care precede anul execuţiei bugetului.
Comisia poate modifica proiectul de buget în cursul procedurii până la
convocarea comitetului de conciliere prevăzut la alineatul (5). (3) Consiliul
adoptă poziţia sa asupra proiectului de buget şi o transmite Parlamentului
European până la data de 1 octombrie a anului care precede anul execuţiei
bugetului. Acesta informează pe deplin Parlamentul European asupra
motivelor care l-au condus la adoptarea poziţiei respective. (4) În cazul în

202
care, în termen de patruzeci şi două de zile de la transmitere, Parlamentul
European: (a) aprobă poziţia Consiliului, bugetul este adoptat; (b) nu a luat o
hotărare, bugetul este considerat aprobat;
(c) adoptă amendamente cu majoritatea membrilor care îl compun, proiectul
astfel modificat se transmite Consiliului şi Comisiei. Preşedintele
Parlamentului European, în consens cu preşedintele Consiliului, convoacă
fără întârziere comitetul de conciliere. Cu toate acestea, comitetul de
conciliere nu se întruneşte în cazul în care, în termen de zece zile, Consiliul
informează Parlamentul European că aprobă toate amendamentele sale. (5)
Comitetul de conciliere, ce reuneşte membrii Consiliului sau reprezentanţii
acestora şi tot
atâţia membri reprezentând Parlamentul European, are misiunea de a ajunge,
pe baza poziţiilor Parlamentului European şi ale Consiliului, la un acord
asupra unui proiect comun, cu majoritatea calificată a membrilor Consiliului
sau a reprezentanţilor lor şi cu majoritatea membrilor reprezentând
Parlamentul European, în termen de douăzeci şi una de zile de la data
convocării sale. Comisia participă la lucrările comitetului de conciliere şi
adoptă toate iniţiativele necesare pentru promovarea apropierii poziţiilor
Parlamentului European şi ale Consiliului. (6) În cazul în care, în termenul
de douăzeci şi una de zile prevăzut la alineatul (5), comitetul de conciliere
ajunge la un acord asupra unui proiect comun, Parlamentul European şi
Consiliul dispun fiecare de un termen de paisprezece zile calculat de la data
acordului pentru aprobarea proiectului comun. (7) În cazul în care, în
termenul de paisprezece zile prevăzut la alineatul (6): (a) Parlamentul
European şi Consiliul aprobă fiecare proiectul comun sau nu iau o hotărare,
ori în cazul în care una dintre aceste instituţii aprobă proiectul comun iar
cealaltă nu ia o hotărare, bugetul este considerat adoptat definitiv în
conformitate cu proiectul comun, sau (b) Parlamentul European, hotărând cu
majoritatea membrilor care îl compun, şi Consiliul resping proiectul comun,
ori în cazul în care una dintre aceste instituţii respinge proiectul comun iar
cealaltă nu ia o hotărare, Comisia prezintă un nou proiect de buget, sau (c)
Parlamentul European, hotărând cu majoritatea membrilor care îl compun,
respinge proiectul comun, iar Consiliul îl aprobă, Comisia prezintă un nou
proiect de buget, sau (d) Parlamentul European aprobă proiectul comun dar
Consiliul îl respinge, Parlamentul European poate decide, într-un termen de
paisprezece zile de la data respingerii de către Consiliu şi hotărând cu
majoritatea membrilor care îl compun şi a trei cincimi din totalul voturilor
exprimate, confirmarea tuturor sau doar a anumitor amendamente prevăzute
la alineatul (4) litera (c). În cazul în care unul dintre amendamentele
Parlamentului European nu este confirmat, se reţine poziţia aprobată în
cadrul comitetului de conciliere referitoare la linia bugetară care face
obiectul acestui amendament. Pe această bază, bugetul este considerat

203
adoptat definitiv. (8) În cazul în care, în termenul de douăzeci şi una de zile
prevăzut la alineatul (5), comitetul de conciliere nu ajunge la un acord asupra
unui proiect comun, Comisia prezintă un nou proiect de buget. (9) La
încheierea procedurii prevăzute la prezentul articol, preşedintele
Parlamentului European constată că bugetul este adoptat definitiv. (10)
Fiecare instituţie îşi exercită atribuţiile care îi sunt acordate prin prezentul
articol cu respectarea tratatelor şi a actelor adoptate în temeiul acestora, în
special în ceea ce priveşte resursele proprii ale Uniunii şi echilibrul
veniturilor şi cheltuielilor.”

Produse agricole

Noţiune definită de TFUE ca fiind produsele solului, cele animaliere şi

pescăreşti, precum şi produsele care au suferit o primă transformare şi se află
în raport direct cu aceste produse.
Legislaţie primară
Art. 38 TFUE (ex-art. 32 TCE) din Titlul III Agricultura şi pescuitul, Partea
a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, dispune: „(1) Uniunea
defineşte şi pune în aplicare o politică comună în domeniul agriculturii şi
pescuitului. Piaţa internă cuprinde agricultura, pescuitul şi comerţul cu
produse agricole. Prin produse agricole se înţeleg produsele solului, cele
animaliere şi pescăreşti, precum şi produsele care au suferit o primă
transformare şi se află în raport direct cu aceste produse. Referirile la politica
agricolă comună sau la agricultură şi utilizarea termenului «agricol» se
înţeleg ca făcând referire şi la pescuit, având în vedere caracteristicile
speciale ale acestui sector. (2) Cu excepţia unor dispoziţii contrare prevăzute
la articolele 39-44, normele prevăzute în vederea instituirii sau funcţionării
pieţei interne se aplică produselor agricole. (3) Produsele care intră sub
incidenţa articolelor 39–44, sunt enumerate în lista care face obiectul anexei
I.” Anexa I cuprinde Lista prevăzută la articolul 38 din TFUE: Capitolul 1
Animale vii; Capitolul 2 Carne şi organe comestibile; Capitolul 3 Peşti,
crustacee şi moluşte; Capitolul 4 Lapte şi produse lactate; ouă de pasăre;
miere naturală; Capitolul 5, 05.04 Intestine, vezici şi stomacuri de animale,
întregi sau tranşate, altele decât cele de peşte; 05.15 Produse de origine
animală, nedenumite sau cuprinse în altă parte; animalele moarte de la
capitolele 1 sau 3, improprii pentru consumul uman; Capitolul 6 Plante vii şi
produse de floricultură; Capitolul 7 Legume, plante, rădăcini şi tuberculi
alimentari; Capitolul 8 Fructe comestibile; coajă de agrume şi de pepene
galben; Capitolul 9 Cafea, ceai şi condimente, cu excepţia maté-ului (nr.
09.03); Capitolul 10 Cereale; Capitolul 11 Produse de panificaţie; malţ;
amidoane şi fecule; gluten; inulină; Capitolul 12 Seminţe şi fructe
oleaginoase; sâmburi, seminţe şi fructe diverse; plante industriale şi

204
medicinale; paie şi furaje; Capitolul 13 ex. 13.03 Pectină; Capitolul 15 15.01
Osânză şi alte grăsimi de porc presate sau topite; grăsime de pasăre presată
sau topită; 15.02 Seuri (ale speciilor bovină, ovină şi caprină) brute sau
topite, inclusiv seurile denumite „primul suc”; 15.03 Stearină solară; oleo-
stearină; ulei de osânză şi oleo-margarină neemulsionată, fără amestec şi
neprelucrată; 15.04 Grăsimi şi uleiuri de peşte şi mamifere marine, chiar şi
rafinate; 15.07 Uleiuri vegetale stabile, fluide sau solide, brute, epurate sau
rafinate; 15.12 Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale hidrogenate, chiar şi
rafinate, dar nepreparate; 15.13 Margarină, înlocuitor de osânză şi alte
grăsimi alimentare preparate; 15.17 Resturi provenite din prelucrarea
grăsimilor sau din ceară animală sau vegetală; Capitolul 16 Preparate din
carne, peşte, crustacee şi moluşte; Capitolul 17 17.01 Zahăr din sfeclă şi din
trestie, în stare solidă; 17.02 Alte tipuri de zahăr; siropuri; înlocuitori de
miere, chiar şi amestecaţi cu miere naturală; zahăr şi melasă caramelizate;
17.03 Melasă, chiar şi decolorată 17.05 Diverse tipuri de zahăr, sirop şi
melasă aromatizate sau cu adaos de coloranţi (inclusiv zahărul vanilat sau
vanilina), cu excepţia sucurilor de fructe cu adaos de zahăr în orice proporţie;
Capitolul 18 18.01 Boabe de cacao întregi şi zdrobite, brute sau măcinate;
18.02 Coji, piele, pelicule şi deşeuri de cacao; Capitolul 20 Preparate din
legume, zarzavaturi, fructe şi alte plante sau părţi din plante; Capitolul 22
22.04 Must de struguri parţial fermentaţi, chiar dacă fermentaţia este oprită
prin alt procedeu decât cu ajutorul alcoolului; 22.05 Vin din struguri
proaspeţi; must de struguri proaspeţi oprit din fermentaţie (inclusiv mistelă)
CAPITOLUL 22 (continuare) 22.07 Cidru, vin de pere, hidromel şi alte
băuturi fermentate, ex 22.08, ex 22.09 Alcool etilic, denaturat sau nu, de
orice tărie şi obţinut din produse agricole prevăzute în anexa I, cu excepţia
rachiurilor, lichiorurilor şi a altor băuturi spirtoase şi preparate alcoolice
compuse (numite „extrase concentrate”) pentru fabricarea băuturilor ex
22.10 Oțeturi comestibile şi înlocuitori comestibili ai acestora; Capitolul 23
Resturi şi deşeuri din industria alimentară; alimente preparate pentru
animale; Capitolul 24 24.01 Tutun brut sau nefabricat; deşeuri de tutun
Capitolul 45 45.01 Plută naturală brută şi deşeuri de plută; plută concasată,
granulată sau praf; Capitolul 54 54.01 In brut, dărăcit, scărmănat, pieptănat
sau tratat în alt mod, dar netors; câlţi şi deşeuri (inclusiv scame); Capitolul
57 57.01 Cânepă (Cannabis sativa) brută, dărăcită, scărmănată, pieptănată
sau tratată în alt mod, dar netoarsă; câlţi şi deşeuri (inclusiv scame).

Program-cadru multianual

Cuprinde acţiunile Uniunii preconizate pentru realizarea obiectivelor

asumate în cadrul politicii de cercetare şi dezvoltare tehnologică, și anume:
consolidarea bazelor ştiinţifice şi tehnologice, prin crearea unui spaţiu

205
european de cercetare în care cercetătorii, cunoştinţele ştiinţifice şi
tehnologiile să circule liber, precum şi favorizarea creşterii competitivităţii
sale, inclusiv în industrie, precum şi promovarea activităţilor de cercetare
considerate necesare în temeiul altor capitole din tratate,
Legislaţie primară
Art. 182 TFUE (ex-articolul 166 TCE) din Titlul XIX Cercetarea şi
dezvoltarea tehnologică şi spaţiul, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne
ale Uniunii, dispune: „(1) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, după consultarea Comitetului
Economic şi Social, adoptă un program-cadru multianual, în care sunt
prevăzute toate acţiunile Uniunii. Programul-cadru: stabileşte obiectivele
ştiinţifice şi tehnologice care trebuie realizate prin acţiunile preconizate la
articolul 180, precum şi priorităţile conexe; indică liniile directoare ale
acestor acţiuni; stabileşte cuantumul global maxim şi condiţiile de participare
financiară a Uniunii la programul-cadru, precum şi cotele-părţi alocate
fiecărei acţiuni preconizate. (2) Programul-cadru se adaptează sau
completează în funcţie de evoluţia situaţiei. (3) Programul-cadru este pus în
aplicare prin intermediul unor programe specifice, dezvoltate în cadrul
fiecărei acţiuni. Fiecare program specific precizează condiţiile de realizare,
stabileşte durata şi prevede mijloacele considerate necesare. Totalul
cuantumurilor considerate necesare, stabilite de programele specifice, nu
poate depăşi cuantumul global maxim stabilit pentru programul-cadru şi
pentru fiecare acţiune. (4) Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură
legislativă specială şi după consultarea Parlamentului European şi a
Comitetului Economic şi Social, adoptă programele specifice. (5) În
completarea activităţilor prevăzute în programul-cadru multianual,
Parlamentul European
şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară şi
după consultarea Comitetului Economic şi Social, stabilesc măsurile
necesare pentru punerea în aplicare a spaţiului european de cercetare.”
Conform art. 183 TFUE (ex-art. 167 TCE), „Pentru punerea în aplicare a
programului-cadru multianual, Uniunea: stabileşte normele de participare a
întreprinderilor, centrelor de cercetare şi universităţilor; stabileşte normele
aplicabile difuzării rezultatelor cercetării.” În termenii art. 184 TFUE (ex-art.
168 TCE), „La punerea în aplicare a programului-cadru multianual pot fi
decise programe complementare, la care participă numai anumite state
membre care le asigură finanţarea, sub rezerva unei participări eventuale a
Uniunii. Uniunea adoptă normele aplicabile programelor suplimentare, în
special în domeniul diseminării cunoştinţelor şi al accesului altor state
membre.” Art. 185 TFUE (ex-art. 169 TCE) prevede: „La punerea în aplicare
a programului-cadru multianual, Uniunea poate să prevadă, în acord cu
statele membre în cauză, participarea la programe de cercetare şi dezvoltare

206
derulate de mai multe state membre, inclusiv participarea la structurile create
pentru realizarea acestor programe.” Conform art. 186 (ex-art. 170 TCE),
„La punerea în aplicare a programului-cadru multianual, Uniunea poate să
prevadă cooperarea în materie de cercetare, de dezvoltare tehnologică şi
demonstrativă a Uniunii cu ţări terţe sau cu organizaţii internaţionale.
Condiţiile acestei cooperări pot face obiectul unor acorduri între Uniune şi
terţele părţi în cauză.”

207
 R
Raportul Cecchini

Realizat în anul 1988, Raportul Cecchini – numit astfel după profesorul

italian care a condus colectivul - a evidenţiat beneficiile Pieţei unice, plecând
de la estimarea avantajelor principale ale acesteia, respectiv: preţuri scăzute
pentru serviciile bancare şi financiare; o creştere generală a eficienţei în
economie, determinată de scăderea costurilor generate de serviciile
financiare şi bancare; creşterea accesului către categorii extinse de pieţe,
instrumente şi servicii, în condiţii de diversificare a portofoliului şi
monitorizare mai bună a riscurilor; o eficienţă mai bună în utilizarea
capitalului. Raportul analizează impactul economic al Pieţei Interne,
pronosticând o creştere economică pe termen lung şi consolidarea gradului
de competitivitate al Comunităţii Europene pe piaţa mondială, idee
confirmată de evoluţia ulterioară.

Raportul Tindemans

Încă din 1972, în cadrul reuniunii „la vârf” de la Paris, şefii de state şi de
guverne şi-au manifestat intenţia de a transforma ansamblul relaţiilor lor într-
o Uniune Europeană, desemnându-l în acest sens pe L. Tindemans (prim
ministru al Belgiei) pentru a elabora un raport privind conţinutul şi
modalităţile de realizare a Uniunii. Raportul Tindemans (prezentat doi ani
mai târziu) reunea o serie de propuneri ce vizau: 1) întărirea coeziunii interne
şi externe a Europei comunitare; 2) creşterea rolului instituţiilor existente; 3)
adâncirea integrării sub toate aspectele şi a cooperării politice până la
elaborarea unei politici externe comune. Deşi realist, raportul nu a fost
acceptat de state şi, în plus, adâncirea crizei economice mondiale şi
amplificarea divergenţelor dintre ţările CEE nu au permis relansarea unui
nou program privind realizarea UEM, aşa cum propunea raportul.

Raportul Werner

Pe baza hotărârilor adoptate de Conferinţa la nivel înalt a CEE de la Haga

din decembrie 1969 a fost elaborat şi aprobat un plan concret de realizare
treptată, în decursul unei perioade de zece ani (1971-1980), a unei Uniuni
Economice şi Monetare (UEM) a ţărilor membre CEE, prin fixarea
irevocabilă a parităţilor dintre monedele statelor membre şi liberalizarea
totală a fluxurilor de capital. Proiectul, denumit „Planul (raportul) Werner”,
după numele primului ministru luxemburghez sub preşedinţia căruia a fost
adoptat, avea drept obiective asigurarea funcţionării celor patru libertăţi,

208
transferarea la nivel comunitar a competenţelor de politică economică,
comercială, financiară şi monetară, asigurarea convertibilităţii depline a
monedelor ţărilor CEE şi introducerea unei monede unice comunitare.

Recomandare

v. „Dreptul Uniunii Europene”.

Recunoaşterea reciprocă a diplomelor

Mijlocul prin care s-a asigurat libera circulaţie a persoanelor şi serviciilor şi

care a permis resortisanţilor comunitari să-şi valorifice calificarea
profesională pentru a putea lucra oriunde pe teritoriul UE. Deşi reglementate
expres de către TCE (art. 43 şi art. 47) realizarea practică a libertăţii de
stabilire, a serviciilor a întâmpinat dificultăţi serioase deoarece statele
membre condiţionau accesul la anumite profesii de prezentarea unei diplome
care să ateste pregătirea profesională, în caz contrar cererea de autorizare a
exercitării profesiei fiind refuzată. În mod evident, recunoaşterea calificărilor
interesează în egală măsură libera circulaţie a serviciilor, libertatea de
stabilire şi libera circulaţie a lucrătorilor. Până în 2005, odată cu adoptarea
Directivei de unificare a legislaţiei privind recunoaşterea calificărilor
profesionale, legiuitorul a urmat o abordare sectorială, pe domenii de
armonizare (era vorba, cu deosebire, de activităţile din sfera medicală:
medici de medicină generală, asistenţi medicali, farmacişti, medici veterinari
şi de activitățile din arhitectură; activităţi şi ramuri industriale: artizanatul,
alimentele şi băuturile, comerţul en gros, comerţul cu amănuntul,
intermedierea; serviciile prestate de avocaţi).
Legislaţie primară
Art. 49 TFUE (ex-art. 43 TCE) din Capitolul 2 Dreptul de stabilire, Titlul IV
Libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor, Partea a treia
Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „În conformitate cu
dispoziţiile care urmează, sunt interzise restricţiile privind libertatea de
stabilire a resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru.
Această interdicţie vizează şi restricţiile privind înfiinţarea de agenţii,
sucursale sau filiale de către resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe
teritoriul altui stat membru. Libertatea de stabilire presupune accesul la
activităţi independente şi exercitarea acestora, precum şi constituirea şi
administrarea întreprinderilor şi, în special, a societăţilor în înţelesul
articolului 54 al doilea paragraf, în condiţiile definite pentru resortisanţii
proprii de legislaţia ţării de stabilire, sub rezerva dispoziţiilor capitolului
privind capitalurile.” Conform art. 53 TFUE (ex-art. 47 TCE), „(1) În
vederea facilitării accesului la activităţile independente şi a exercitării

209
acestora, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, adoptă directivele privind recunoaşterea
reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri oficiale de calificare,
precum şi privind coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor
administrative ale statelor membre cu privire la accesul la activităţile
independente şi la exercitarea acestora. (2) În ceea ce priveşte profesiile
medicale, paramedicale şi farmaceutice, eliminarea treptată a restricţiilor este
subordonată coordonării condiţiilor de exercitare a acestora în diferitele state
membre.” Art. 62 TFUE (ex-art. 55 TCE), Capitolul 3 Serviciile, Titlul IV
Libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor, Partea a treia
Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „Dispoziţiile articolelor
51-54 se aplică domeniului reglementat de prezentul capitol.”
Jurisprudenţa CJUE
Pe baza şi în interpretarea dreptului comunitar/al Uniunii - primar şi derivat -
în materie, Curtea de Justiţie a oferit, în diferite procese, o serie de idei dintre
care amintim:
a) un stat membru, care nu recunoaşte diplomele eliberate de autorităţile
competente ale unui alt stat membru, în cadrul unor formări organizate în
baza unui acord, în temeiul căruia o formare organizată de un organism
privat în acest stat membru se omologhează de autorităţile menţionate, nu îşi
îndeplineşte obligaţiile care îi revin în temeiul Directivei nr. 89/48 privind
sistemul general de recunoaştere a diplomelor de învăţământ superior
acordate pentru formarea profesională cu durata minimă de trei ani, astfel
cum a fost modificată prin Directiva nr. 2001/19 [...] Art. 3 primul paragraf,
litera (a) din aceasta dă oricărui solicitant, titular al unei „diplome” în sensul
acestei directive, care îi permite să exercite o profesie reglementată într-un
stat membru, dreptul de a exercita profesia respectivă în orice alt stat
membru - Hotărârea Curţii din 23 octombrie 2008 dată în cauza C-274/05
Comisia Comunităţilor Europene împotriva Republicii Elene (pct. 26-31);
b) potrivit sistemului creat prin Directiva nr. 89/48 o diplomă este
recunoscută, nu în considerarea valorii intrinseci a formării pe care o atestă,
ci datorită faptului că acordă accesul la o profesie reglementată în statul
membru în care a fost eliberată sau recunoscută - Hotărârea Curţii din 23
octombrie 2008 dată în cauza C-274/05 Comisia Comunităţilor Europene
împotriva Republicii Elene (pct. 26-31);
c) potrivit modului de redactare a Directivei nr. 89/48, formarea nu trebuie
să fi fost neapărat obţinută într-o universitate sau într-o instituţie de
învăţământ superior. Astfel, potrivit art. 1 lit a) este suficient să fie vorba
despre o „instituţie cu un nivel similar de formare”. În consecinţă, condiţia
impusă de această dispoziţie, nu urmăreşte să asigure că instituţia de
învăţământ îndeplineşte condiţiile formale referitoare la statutul său, ci se
referă în mod esenţial la nivelul de formare realizat. Această condiţie este

210
strâns legată de caracteristicile diplomei eliberate. Aprecierea în această
privinţă trebuie, prin urmare, să fie efectuată de autoritatea competentă care
eliberează diploma, care trebuie să se asigure că aceasta nu este acordată
decât unor persoane suficient de calificate pentru exercitarea profesiei
reglementate la care dă acces - Hotărârea Curţii din 23 octombrie 2008 dată
în cauza C-274/05 Comisia Comunităţilor Europene împotriva Republicii
Elene (punctul 35);
d) statul membru care atribuie în favoarea unei autorităţi a statului membru
gazdă competenţa de apreciere dacă „instituţia de învăţământ în care
solicitantul şi-a definitivat educaţia aparţine învăţământului superior” şi în
ce măsură „solicitantul are experienţa profesională necesară în cazul în care
durata formării sale inferioară cu cel puţin un an celei care este solicitată în
statul membru respectiv pentru exercitarea aceleiaşi profesii”, nu îşi
îndeplineşte obligaţiile care îi revin în temeiul Directivei nr. 89/48 privind
sistemul general de recunoaştere a diplomelor de învăţământ superior
acordate pentru formarea profesională cu durata minimă de trei ani -
Hotărârea Curţii din 23 octombrie 2008 dată în cauza C-274/05 Comisia
Comunităţilor Europene împotriva Republicii Elene (pct. 46);
e) dispoziţiile unei directive trebuie să fie puse în aplicare cu forţă
obligatorie incontestabilă, cu specificitatea, precizia şi claritatea necesare,
astfel încât condiţia securităţii juridice să fie îndeplinită. Prin urmare, este
contrară art. 3 din Directiva nr. 89/48 o dispoziţie de drept naţional, care nu
asigură securitatea juridică necesară pentru persoanele interesate, care au fost
angajate la un nivel inferior celui la care ar fi avut dreptul, în cazul în care
diplomele ar fi fost recunoscute conform art. 3 din Directiva nr. 89/48, în
măsura în care un funcţionar care a fost încadrat în mod eronat într-un
anumit grad, trebuie să aştepte 8 ani de la angajare înainte de a putea să
obţină reîncadrarea pe un post de o categorie superioară şi nu poate solicita
reîncadrarea sa decât dacă se eliberează un post de categorie superioară în
cadrul aceluiaşi minister sau al aceleiaşi persoane juridice de drept public -
Hotărârea Curţii din 23 octombrie 2008 dată în cauza C-274/05 Comisia
Comunităţilor Europene împotriva Republicii Elene (pct. 54-59).

Recunoaşterea reciprocă a legislaţiilor

Armonizarea legislativă la nivelul ţărilor membre ale UE a presupus atât

crearea unor norme noi şi comune pentru toate statele Uniunii Europene, cât
şi recunoaşterea reciprocă a legislaţiilor în vigoare în aceste ţări.
Armonizarea legislativă are drept scop eliminarea obstacolelor din
funcţionarea Pieţei Comune datorate dispoziţiilor naţionale divergente.

211
 Recursul în anulare

Reglementat de art. 263 TFUE, acest recurs vizează controlul legalităţii

actelor legislative juridice cu caracter obligatoriu emise de instituţiile UE,
putând fi fondat pe motive de necompetenţă, de încălcare a unor norme
fundamentale de procedură, de încălcare a tratatelor sau a oricărei norme de
drept privind aplicarea acestuia ori de abuz de putere.
Legislaţie primară
Art. 263 TFUE (ex-art. 230 TCE) din Secţiunea 5 Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene, Capitolul 1 Instituţiile, Titlul I Dispoziţii instituţionale,
Partea a şasea Dispoziţii instituţionale şi financiare, prevede: „Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene controlează legalitatea actelor legislative, a
actelor Consiliului, ale Comisiei şi ale Băncii Centrale Europene, altele decât
recomandările şi avizele, şi a actelor Parlamentului European şi ale
Consiliului European menite să producă efecte juridice faţă de terţi. Aceasta
controlează, de asemenea, legalitatea actelor organelor, oficiilor sau
agenţiilor Uniunii destinate să producă efecte juridice faţă de terţi. În acest
scop, Curtea are competenţa să se pronunţe cu privire la acţiunile formulate
de un stat membru, de Parlamentul European, de Consiliu sau de Comisie,
pentru motive de necompetenţă, de încălcare a unor norme fundamentale de
procedură, de încălcare a tratatelor sau a oricărei norme de drept privind
aplicarea acestuia ori de abuz de putere. În aceleaşi condiţii, Curtea are
competenţa să se pronunţe cu privire la acţiunile formulate de Curtea de
Conturi, de Banca Centrală Europeană şi de Comitetul Regiunilor, care
urmăresc salvgardarea prerogativelor acestora. Orice persoană fizică sau
juridică poate formula, în condiţiile prevăzute la primul şi al doilea paragraf,
o acţiune împotriva actelor al căror destinatar este sau care o privesc direct şi
individual, precum şi împotriva actelor normative care o privesc direct şi
care nu presupun măsuri de executare. Actele de constituire a organelor,
oficiilor şi agenţiilor Uniunii pot să prevadă condiţii şi proceduri speciale
privind acţiunile formulate de persoanele fizice sau juridice împotriva actelor
acestor organe, oficii sau agenţii care sunt destinate să producă efecte
juridice faţă de ele. Acţiunile prevăzute de prezentul articol trebuie formulate
în termen de două luni, după caz, de la publicarea actului, de la notificarea
acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat
cunoştinţă de actul respectiv.” Conform art. 264 TFUE (ex-art. 231 TCE),
„În cazul în care acţiunea este întemeiată, Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene declară actul contestat nul şi neavenit. Cu toate acestea, Curtea
indică, în cazul în care consideră că este necesar, care sunt efectele actului
anulat, care trebuie considerate ca fiind irevocabile.”
Jurisprudenţa CJUE

212
Hotărârea Tribunalului (Camera a patra) din 22 ianuarie 1997, în cauza T-
115/94, Opel Austria GmbH împotriva Consiliului Uniunii Europene,
având ca obiect cererea de anulare a Regulamentului (CE) nr. 3697/93 al
Consiliului din 20 decembrie 1993 de retragere a unor concesii tarifare în
conformitate cu articolul 23 alineatul (2) şi cu articolul 27 alineatul (3) litera
(a) din Acordul de liber schimb încheiat între Comunitate şi Austria (General
Motors Austria) (JO L 343, p. 1), la pct. 87, se afirmă: „În cadrul unei acţiuni
în anulare în temeiul articolului 173 din tratat, legalitatea actului atacat
trebuie apreciată în funcţie de elementele de fapt şi de drept existente la data
adoptării actului.”

Recursul în carenţă

Reglementat de art. 265 TFUE, acest recurs permite intentarea unei acţiuni
pentru constatarea omisiunii ilegale de a adopta un act comunitar de către
Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia sau Banca
Centrală Europeană, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii, care se abţin să
hotărască, şi obligarea acestora de a lua măsurile impuse de executarea
hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Legislaţie primară
Art. 265 TFUE (ex-art. 232 TCE) din Secţiunea 5 Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene, Capitolul 1 Instituţiile, Titlul I Dispoziţii instituţionale,
Partea a şasea Dispoziţii instituţionale şi financiare, prevede: „În cazul în
care, prin încălcarea prevederilor tratatelor, Parlamentul European, Consiliul
European, Consiliul, Comisia sau Banca Centrală Europeană se abţin să
hotărască, statele membre şi celelalte instituţii ale Uniunii pot sesiza Curtea
de Justiţie a Uniunii Europene pentru a constata această încălcare. Prezentul
articol se aplică, în aceleaşi condiţii, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii
care se abţin să hotărască. Această acţiune este admisibilă numai în cazul în
care instituţia, organul, oficiul sau agenţia respectivă a fost solicitată în
prealabil să acţioneze. În cazul în care, la expirarea unui termen de două luni
de la data acestei solicitări, instituţia, organul, oficiul sau agenţia nu şi-a
precizat poziţia, acţiunea poate fi formulată într-un nou termen de două luni.
Orice persoană fizică sau juridică poate sesiza Curtea în condiţiile stabilite la
paragrafele precedente în legătură cu omisiunea unei instituţii, organ, oficiu
sau agenţie a Uniunii de a-i adresa un act, altul decât o recomandare sau un
aviz.” Conform art. 266 TFUE (ex-art. 233 TCE), „Instituţia, organul, oficiul
sau agenţia emitentă a actului anulat sau a cărei abţinere a fost declarată
contrară tratatelor este obligată să ia măsurile impuse de executarea hotărârii
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.”

213
 Recursul în neîndeplinirea obligaţiilor de către statele membre UE

Sistemul juridic al Uniunii europene are calitatea de ordine juridică,

reprezentând un ansamblu organizat şi structurat de norme juridice, având
propriile sale izvoare, dotat cu organe şi proceduri care le fac apte să le
emită, să le interpreteze, precum şi să constate şi să sancţioneze, atunci când
este cazul, încălcările. Atât instituţiile UE, cât şi statele membre au
posibilitatea, prin acest tip de recurs, de a impune statelor UE respectarea
normelor din tratatele bază; recursul în neîndeplinirea obligaţiilor de către
statele membre are ca scop constatarea şi sancţionarea unui stat membru care
nu şi-a respectat obligaţiile care-i incumbă.
Legislaţie primară
Art. 258 TFUE (ex-art. 226 TCE) din Secţiunea 5 Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene, Capitolul 1 Instituţiile, Titlul I Dispoziţii instituţionale,
Partea a şasea Dispoziţii instituţionale şi financiare, prevede: „În cazul în
care Comisia consideră că un stat membru a încălcat oricare dintre obligaţiile
care îi revin în temeiul tratatelor, aceasta emite un aviz motivat cu privire la
acest aspect, după ce a oferit statului în cauză posibilitatea de a-şi prezenta
observaţiile. În cazul în care statul în cauză nu se conformează acestui aviz în
termenul stabilit de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene.” Conform art. 259 TFUE (ex-art. 227 TCE), „Oricare dintre
statele membre poate sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cazul în
care consideră că un alt stat membru a încălcat oricare dintre obligaţiile care
îi revin în temeiul tratatelor. Înainte ca un stat membru să introducă
împotriva unui alt stat membru o acţiune întemeiată pe o pretinsă încălcare a
obligaţiilor care îi revin în temeiul tratatelor, acesta trebuie să sesizeze
Comisia. Comisia emite un aviz motivat, după ce a oferit posibilitatea
statelor în cauză să îşi prezinte în contradictoriu observaţiile scrise şi orale.
În cazul în care Comisia nu a emis avizul în termen de trei luni de la
introducerea cererii, absenţa avizului nu împiedică sesizarea Curţii.” În
termenii art. 260 TFUE (ex-art. 228 TCE), „(1) În cazul în care Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene constată că un stat membru a încălcat oricare
dintre obligaţiile care îi revin în temeiul tratatelor, acest stat este obligat să ia
măsurile pe care le impune executarea hotărârii Curţii. (2) În cazul în care
consideră că statul membru în cauză nu a luat măsurile pe care le impune
executarea hotărârii Curţii, Comisia poate sesiza Curtea, după ce a dat
statului în cauză posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile. Comisia indică
cuantumul sumei forfetare sau al penalităţii cu titlu cominatoriu pe care
statul membru în cauză trebuie să le plătească şi pe care îl consideră adecvat
situaţiei. În cazul în care Curtea constată că statul membru în cauză nu a
respectat hotărârea sa, aceasta îi poate impune plata unei sume forfetare sau a

214
unor penalităţi cu titlu cominatoriu. Această procedură nu aduce atingere
articolului 259. (3) În cazul în care sesizează Curtea printr-o acţiune în
temeiul articolului 258, considerând că statul respectiv nu şi-a îndeplinit
obligaţia de a comunica măsurile de transpunere a unei directive adoptate în
conformitate cu o procedură legislativă, Comisia poate indica, în cazul în
care consideră necesar, cuantumul sumei forfetare sau al penalităţii cu titlu
cominatoriu care urmează a fi plătită de statul respectiv şi pe care îl
consideră adecvat situaţiei. În cazul în care constată neîndeplinirea obligaţiei,
Curtea poate impune statului membru respectiv plata unei sume forfetare sau
a unei penalităţi cu titlu cominatoriu, în limita valorii indicate de Comisie.
Obligaţia de plată intră în vigoare la data stabilită de Curte prin hotărârea
sa.”

Recursul în reparaţie

Numit și „acţiunea în reparaţie”, acest recurs dă celor prejudiciaţi de

instituţiile Uniunii sau de agenţii acesteia, în exerciţiul funcţiunilor lor,
posibilitatea de a cere repararea prejudiciului printr-o acţiune în faţa CJUE.
Angajarea responsabilităţii UE, conform jurisprudenţei CJCE, este supusă
cumulativ următoarelor trei condiţii: să existe o acţiune ilegală a unei
instituţii comunitare sau a unuia dintre agenţii săi în exercitarea atribuţiilor
(dacă este vorba de ilegalitatea unui regulament sau directive comunitare,
trebuie, pe lângă ilegalitatea actului, să fi avut loc şi o violare gravă şi
manifestă a unei norme de drept care protejează persoanele fizice),
prejudiciul să fie real şi să existe o legătură de cauzalitate între prejudiciul
suferit şi acţiunea Comunităţii.
Legislaţie primară
Art. 268 TFUE (ex-art. 235 TCE) din Secţiunea 5 Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene, Capitolul 1 Instituţiile, Titlul I Dispoziţii instituţionale,
Partea a şasea Dispoziţii instituţionale şi financiare, prevede: „Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene este competentă să judece litigiile care au ca
obiect repararea prejudiciilor menţionate la articolul 340 al doilea paragraf şi
al treilea paragraf.” Conform art. 340 TFUE (ex-art. 288 TCE) din Partea a
şaptea Dispoziţii generale şi finale: „Răspunderea contractuală a Uniunii este
guvernată de legea aplicabilă contractului respectiv. În materie de răspundere
extracontractuală, Uniunea este obligată să repare, în conformitate cu
principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre,
prejudiciile cauzate de instituţiile sale sau de agenţii săi în exerciţiul
funcţiunilor lor. Prin derogare de la dispoziţiile celui de-al doilea paragraf,
Banca Centrală Europeană trebuie să repare, în conformitate cu principiile
generale comune ordinilor juridice ale statelor membre, prejudiciile cauzate
de aceasta sau de agenţii săi în exercitarea funcţiilor lor.”

215
Jurisprudenţa CJUE
Hotărârea Tribunalului, din 28 aprilie 1998, dată în cauza T-184/95, Dorsch
Consult Ingenieurgesellschaft mbH, societate de drept german, cu sediul în
München (Germania), reclamantă, împotriva Consiliului Uniunii Europene şi
a Comisiei Comunităţilor Europene, pârâte, având ca obiect o cerere de
despăgubire pentru prejudiciul pretins a fi fost suferit de societatea
reclamantă în urma adoptării Regulamentului (CEE) nr. 2340/90 al
Consiliului din 8 august 1990 de interzicere a schimburilor comerciale ale
Comunităţii în ceea ce priveşte Irakul şi Kuweitul (JO L 213, p. 1), în
punctul 59 afirmă că angajarea răspunderii extracontractuale a Comunităţii
pentru un act ilicit sau licit presupune, în toate ipotezele, stabilirea
caracterului real al pretinsului prejudiciu suferit şi existenţa unei legături de
cauzalitate între acest prejudiciu şi respectivul act (Hotărârea Curţii din 29
septembrie 1982, Oleifici Mediterranei/CEE, cauza C-26/81, pct. 16;
Hotărârea Tribunalului din 13 decembrie 1995, Exporteurs in Levende
Varkens şi alţii/Comisia, cauzele conexate T-481/93 şi T-484/93, pct. 80;
Hotărârea Tribunalului din 11 iulie 1996, International Procurement
Services/Comisia, cauza T-175/94, pct. 44; Hotărârea Tribunalului din 16
octombrie 1996, Efisol/Comisia, cauza T-336/94, pct. 30; Hotărârea
Tribunalului din 11 iulie 1997, Oleifici Italiani/Comisia, cauza T-267/94,
pct. 20; şi Hotărârea Tribunalului din 29 ianuarie 1998, Dubois et
Fils/Consiliul şi Comisia, cauza T-113/96, pct. 54).

Recursul prejudiciar (preliminar)

Reglementat de art. 267 TFUE, cunoscut şi sub numele de „trimitere

prejudiciară”, dă instanţelor naţionale posibilitatea de a solicita CJUE
lămuriri referitoare la normele din dreptul Uniunii Europene cu care se
confruntă litigiile naţionale, rolul hotărârii Curţii de la Luxemburg fiind
acela de a asigura interpretarea şi aplicarea uniformă a dreptului UE.
Deoarece nu este o procedură contencioasă menită să soluţioneze un litigiu,
sarcina hotărârii revine instanţei naţionale, pe baza lămuririlor date de CJUE.
Legislaţie primară
Art. 267 TFUE (ex-art. 234 TCE) din Secţiunea 5 Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene, Capitolul 1 Instituţiile, Titlul I Dispoziţii instituţionale,
Partea a şasea Dispoziţii instituţionale şi financiare, prevede: „Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu
preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea şi
interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile
Uniunii. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe
dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o
decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să

216
ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune. În cazul în care o
asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe
naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern,
această instanţă este obligată să sesizeze Curtea. În cazul în care o asemenea
chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti
naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea
hotărăşte în cel mai scurt termen.”

Regulament

v. „Dreptul Uniunii Europene”.

Reguli de origine

Determinarea originii unui produs, adică a naţionalităţii acestuia, în comerţul

internaţional sau în Uniunea Europeană este adesea dificilă când mai multe
întreprinderi sunt implicate în diferitele etape de producţie. Stabilirea originii
unei mărfi este importantă pentru funcţionarea normală a Pieţei Interne a UE,
iar acest lucru se face prin codificarea unor reguli precise de origine.
Reglementările din Uniunea Europeană în materie au drept scop evitarea
situaţiilor în care întreprinderi din state terţe eludează dispoziţiile privind
importul pe teritoriul ţărilor UE prin plasarea în spaţiul comunitar a unor
etape din procesul de fabricaţie a produselor respective.

Restricţii cantitative

A doua piedică, pe lângă taxele vamale şi taxele cu efect echivalent acestora,

pusă mărfurilor în calea circulaţiei între statele membre, motiv pentru care
sunt interzise. Restricţiile cantitative sunt reguli sau măsuri administrative
care exclud total sau parţial importul unuia sau mai multor produse,
considerate din punctul de vedere al măsurii sau cantităţii lor.
Legislaţie primară
Art. 34 TFUE (ex-art. 28 TCE) din Capitolul 3 Interzicerea restricţiilor
cantitative între statele membre, Titlul II Libera circulaţie a mărfurilor,
Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „Între statele
membre sunt interzise restricţiile cantitative la import, precum şi orice
măsuri cu efect echivalent.” Conform art. 35 TFUE (ex-art. 29 TCE), „Între
statele membre sunt interzise restricţiile cantitative la export, precum şi orice
măsuri cu efect echivalent.” Potrivit art. 36 TFUE (ex-art. 30 TCE),
„Dispoziţiile articolelor 34 şi 35 nu se opun interdicţiilor sau restricţiilor la
import, la export sau de tranzit, justificate pe motive de morală publică, de
ordine publică, de siguranţă publică, de protecţie a sănătăţii şi a vieţii
persoanelor şi a animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor

217
bunuri de patrimoniu naţional cu valoare artistică, istorică sau arheologică
sau de protecţie a proprietăţii industriale şi comerciale. Cu toate acestea,
interdicţiile sau restricţiile respective nu trebuie să constituie un mijloc de
discriminare arbitrară şi nici o restricţie disimulată în comerţul dintre statele
membre.”
Jurisprudenţa CJUE
În afacerea Keck şi Mithonard [Cauzele C-267 şi 268/91 Keck şi Mithonard
(1993), hotărârea Curţii din 24 noiembrie 1993] era vorba de doi comercianţi
Keck şi Mithonard care au fost urmăriţi penal în Franţa pentru că au revândut
produse la un preţ inferior celui de cumpărare, violând astfel legea franceză
din 2 iulie 1963 care interzicea vânzarea în pierdere. Cei doi comercianţi au
pretins că această lege este susceptibilă de a exercita restricţii asupra
schimburilor şi că ea constituie o măsură cu efect echivalent restricţiilor
cantitative contrar art. 28 TCE. Curtea de Justiţie a respins aceste argumente
pentru următoarele consideraţii: 1) o legislaţie naţională care interzice, în
mod general, revânzarea în pierdere, nu are ca obiect reglementarea
schimburilor de mărfuri între statele membre (pct. 12); 2) este adevărat că o
astfel de legislaţie este susceptibilă să restrângă volumul de vânzări şi, în
consecinţă, volumul de vânzări al produselor provenind din alte state
membre, în măsura în care îi lipseşte pe agenţii economici de o metodă de
promovare a vânzărilor (pct. 13); 3) trebuie să considerăm că, spre deosebire
de ceea ce s-a reţinut până în prezent, aplicarea la produse, provenind din
alte state membre, a dispoziţiilor naţionale care limitează sau interzic
anumite modalităţi de vânzare, nu este susceptibilă să împiedice direct sau
indirect în mod real sau potenţial, comerţul între statele membre, în sensul
jurisprudenţei Dassonville […], cu condiţia ca aceste prevederi să se aplice
tuturor agenţilor economici vizaţi, care îşi desfăşoară activitatea pe
teritoriul naţional şi cu condiţia ca ele să afecteze în acelaşi fel, atât în drept
cât şi în fapt, comercializarea produselor naţionale şi a celor provenind din
alte state membre (pct. 16); în concluzie, art. 28 TCE trebuie interpretat, în
sensul că nu se aplică legislaţiei unui stat membru care interzice în mod
general revânzarea în pierdere (pct. 18).

Resursele proprii ale Uniunii Europene

Realizarea unui regim de resurse proprii destinat să asigure independenţa

financiară a Comunităţii Europene a fost proiectat încă de la originea
acesteia, după o logică integraţionistă. În prezent, sistemul resurselor proprii
cuprinde patru categorii de surse financiare pentru bugetul Uniunii:
prelevările agricole, taxele vamale, resursele provenind din aplicarea TVA şi
resurse proprii prelevate din produsul naţional brut.
Legislaţie primară

218
Art. 311 TFUE (ex-art. 269 TCE) din Capitolul 1 Resursele proprii ale
Uniunii, Titlul II Dispoziţii financiare, Partea a şasea Dispoziţii instituţionale
şi financiare, prevede: „Uniunea îşi asigură mijloacele necesare pentru
atingerea obiectivelor sale şi pentru realizarea politicilor sale. Bugetul este
finanţat integral din resurse proprii, fără a aduce atingere altor venituri.
Consiliul, hotărând în unanimitate, în conformitate cu o procedură legislativă
specială şi după consultarea Parlamentului European, adoptă o decizie care
prevede dispoziţiile aplicabile sistemului de resurse proprii ale Uniunii. În
acest cadru, se pot stabili categorii de resurse noi sau se poate abroga o
categorie existentă. Această decizie intră în vigoare numai după aprobarea de
către statele membre, în conformitate cu normele lor constituţionale.
Consiliul, hotărând prin regulamente, în conformitate cu o procedură
legislativă specială, stabileşte măsurile de punere în aplicare a sistemului de
resurse proprii ale Uniunii, în măsura în care decizia adoptată în temeiul
celui de-al treilea paragraf prevede acest lucru. Consiliul hotărăşte după
aprobarea Parlamentului European.”

Revizuirea Tratatelor

Tratatele pot fi modificate în conformitate atât cu o procedură de revizuire

ordinară, cât şi în conformitate cu unele proceduri de revizuire simplificate
Legislaţie primară
Art. 48 TUE (ex-art. 48 TUE) Titlul VI Dispoziţii finale prevede: „(1)
Tratatele pot fi modificate în conformitate cu o procedură de revizuire
ordinară. De asemenea, acestea pot fi modificate în conformitate cu unele
proceduri de revizuire simplificate. Procedura de revizuire ordinară (2)
Guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European sau Comisia poate
prezenta Consiliului proiecte de revizuire a tratatelor. Aceste proiecte pot
viza, printre altele, fie extinderea, fie reducerea competenţelor atribuite
Uniunii în cadrul tratatelor. Aceste proiecte se transmit Consiliului European
de către Consiliu şi se notifică parlamentelor naţionale. (3) În cazul în care
Consiliul European, după consultarea Parlamentului European şi a Comisiei,
adoptă cu majoritate simplă o decizie favorabilă examinării modificărilor
propuse, preşedintele Consiliului European convoacă o Convenţie compusă
din reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, ai şefilor de stat sau de guvern
ai statelor membre, ai Parlamentului European şi ai Comisiei. Banca Centrală
Europeană este, de asemenea, consultată în cazul modificărilor instituţionale
în domeniul monetar. Convenţia analizează proiectele de revizuire şi adoptă
prin consens o recomandare adresată Conferinţei reprezentanţilor guvernelor
statelor membre prevăzute la alineatul (4). Consiliul European poate decide
cu majoritate simplă, cu aprobarea Parlamentului European, să nu convoace
Convenţia în cazul în care amploarea modificărilor nu o justifică. În acest

219
ultim caz, Consiliul European stabileşte mandatul pentru Conferinţa
reprezentanţilor guvernelor statelor membre. (4) În vederea adoptării de
comun acord a modificărilor care trebuie aduse tratatelor, preşedintele
Consiliului convoacă o conferinţă a reprezentanţilor guvernelor statelor
membre. Modificările intră în vigoare după ce au fost ratificate de toate
statele membre în conformitate cu normele lor constituţionale. (5) În cazul în
care, la expirarea unui termen de doi ani de la semnarea unui tratat de
modificare a tratatelor, patru cincimi din statele membre au ratificat tratatul
menţionat, iar unul sau mai multe state membre au întâmpinat dificultăţi în
ratificarea respectivă, Consiliul European se autosesizează cu privire la
chestiune.” Proceduri de revizuire simplificate (6) Guvernul oricărui stat
membru, Parlamentul European sau Comisia poate prezenta Consiliului
European proiecte de revizuire, integrală sau parţială, a dispoziţiilor părţii a
treia din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, privind politicile şi
acţiunile interne ale Uniunii. Consiliul European poate adopta o decizie de
modificare, integrală sau parţială, a dispoziţiilor părţii a treia din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene. Consiliul European hotărăşte în
unanimitate, după consultarea Parlamentului European şi a Comisiei, precum
şi a Băncii Centrale Europene, în cazul unor modificări instituţionale în
domeniul monetar. Această decizie intră în vigoare numai după aprobarea de
către statele membre, în conformitate cu normele lor constituţionale. Decizia
prevăzută la al doilea paragraf nu poate extinde competenţele atribuite
Uniunii prin tratate. (7) În cazul în care dispoziţiile Tratatului privind
funcţionarea Uniunii Europene sau cele ale titlului V din prezentul tratat
prevăd că, într-un anumit domeniu sau într-un anumit caz, Consiliul
hotărăşte în unanimitate, Consiliul European poate adopta o decizie de
autorizare a Consiliului de a hotărî cu majoritate calificată în domeniul sau în
cazul respectiv. Prezentul paragraf nu se aplică deciziilor care au implicaţii
militare sau în domeniul apărării. În cazul în care dispoziţiile Tratatului
privind funcţionarea Uniunii Europene prevăd că actele legislative se adoptă
de Consiliu în conformitate cu o procedură legislativă specială, Consiliul
European poate adopta o decizie de autorizare a adoptării respectivelor acte
legislative în conformitate cu procedura legislativă ordinară. Orice iniţiativă
luată de Consiliul European pe baza primului sau a celui de-al doilea
paragraf se transmite parlamentelor naţionale. În cazul opoziţiei unui
parlament naţional, notificate în termen de şase luni de la această
transmitere, decizia menţionată la primul sau la al doilea paragraf nu se
adoptă. În absenţa oricărei opoziţii, Consiliul European poate adopta
respectiva decizie. Pentru adoptarea deciziilor prevăzute la primul sau la al
doilea paragraf, Consiliul European hotărăşte în unanimitate, după aprobarea
Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea membrilor care îl
compun.”

220
 S
SAVE

„Specific Actions for Vigurous Energy Efficiency” – „Acţiuni specifice

pentru o eficienţă energetică sporită” - reprezintă un program în favoarea
utilizării eficiente a resurselor energetice ale UE şi de protecţie a mediului
susţinut de mai multe acte legislative. Directiva nr. 93/76/CEE a Consiliului
din 13 septembrie 1993 de limitare a emisiilor de bioxid de carbon prin
îmbunătăţirea eficienţei energetice (SAVE) prevede, la art. 1: „Scopul
prezentei directive este realizarea de către statele membre a obiectivului de
limitare a emisiilor de bioxid de carbon prin îmbunătăţirea eficienţei
energetice, în special prin elaborarea şi punerea în aplicare de programe în
următoarele domenii: certificarea energetică a clădirilor; facturarea costurilor
de încălzire, aer condiţionat şi apă caldă pe baza consumului real; finanţarea
din terţe surse a investiţiilor vizând creşterea eficienţei energetice în sectorul
public; izolarea termică a clădirilor noi; inspecţia regulată a cazanelor;
audituri energetice în întreprinderile cu consum mare de energie. Programele
pot include acte cu putere de lege. norme şi instrumente economice şi
administrative, informări, conştientizare şi acorduri voluntare al căror impact
poate fi evaluat în mod obiectiv.” Conform art. 2, „Statele membre
elaborează şi pun în aplicare programe pentru certificarea energetică a
clădirilor. Certificarea energetică a clădirilor, care constă dintr-o descriere a
caracteristicilor lor energetice, trebuie să ofere viitorilor utilizatori informaţii
despre eficienţa energetică a clădirii. Acolo unde este necesar, certificarea
poate include şi opţiuni pentru îmbunătăţirea acestor caracteristici
energetice.” În termenii art. 3, „Statele membre elaborează şi pun în aplicare
programe pentru facturarea costurilor de încălzire, climatizare şi apă caldă, în
proporţie corespunzătoare, pe baza consumului real. Aceste programe permit
împărţirea costurilor acestor servicii între utilizatorii întregii clădiri sau a
unei părţi a acesteia pe baza cantităţii exacte de căldură, apă rece şi caldă
consumate de fiecare ocupant. Clădiri sau părţile de clădire avute în vedere
sunt cele alimentate de o instalaţie colectivă de încălzire, climatizare sau apă
caldă. Ocupanţii acestor clădiri trebuie să îşi poată regla consumul propriu de
căldură, apă rece şi apă caldă.”

Securitate socială

Sumă de reguli şi totodată politică a Uniunii prin care se stabileşte un regim

comun de securitate socială în scopul protejării resortisanţilor statelor
membre care se deplasează în spaţiul Uniunii Europene contra diferitelor
riscuri sociale - boli, maternitate, invalididate, îmbătrânire, deces, accidente

221
de muncă şi boli profesionale, şomaj. Normele naţionale în materie de
securitate socială trebuia să fie armonizate pentru a se asigura buna
funcţionare a Pieţei unice, care garantează libertatea de circulaţie a
lucrătorilor, libertatea de stabilire şi de a presta servicii pe întreg teritoriul
UE.
Legislaţie primară
Art. 48 TFUE (ex-art. 42 TCE) din Capitolul 1 Lucrătorii, Titlul IV Libera
circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor, Partea a treia
Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „Parlamentul European şi
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă,
în domeniul securităţii sociale, măsurile necesare pentru instituirea liberei
circulaţii a lucrătorilor, în special prin instituirea unui sistem care să asigure
lucrătorilor migranţi salariaţi sau care desfăşoară o activitate independentă şi
persoanelor aflate în întreţinerea acestora: (a) cumulul tuturor perioadelor
luate în considerare de către diferitele legislaţii interne, în vederea dobândirii
şi păstrării dreptului la prestaţii, precum şi pentru calcularea acestora; (b)
plata prestaţiilor pentru persoanele rezidente pe teritoriile statelor membre. În
cazul în care un membru al Consiliului declară că un proiect de act legislativ
menţionat la primul paragraf ar aduce atingere unor aspecte importante ale
sistemului său de securitate socială, inclusiv în ceea ce priveşte domeniul său
de aplicare, costul sau structura financiară, ori ar aduce atingere echilibrului
financiar al respectivului sistem, poate solicita sesizarea Consiliului
European. În acest caz, procedura legislativă ordinară se suspendă. După
dezbateri şi în termen de patru luni de la această suspendare, Consiliul
European: (a) retrimite proiectul Consiliului, caz în care încetează
suspendarea procedurii legislative ordinare, sau (b) nu acţionează în niciun
fel sau solicită Comisiei să prezinte o nouă propunere; în acest caz se
consideră că actul propus iniţial nu a fost adoptat.”

Sediul instituţiilor

Stabilit de comun acord de către guvernele statelor membre, este reglementat

atât de Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, cât şi de Protocolul
nr. 6 privind stabilirea sediilor unor instituţii şi ale anumitor organe, oficii,
agenţii şi servicii ale Uniunii Europene, anexă la tratatele bază ale Uniunii
Europene, şi reprezintă localitatea (oraşul) şi ţara în care este stabilită şi
funcţionează o anumită instituţie.
Legislaţie primară
Art. 341 TFUE (ex-art. 289 TCE) din Partea a şaptea Dispoziţii generale şi
finale dispune: „Sediul instituţiilor Uniunii se stabileşte de comun acord de
către guvernele statelor membre.” Protocolul nr. 6 privind stabilirea sediilor
unor instituţii şi ale anumitor organe, oficii, agenţii şi servicii ale Uniunii

222
Europene, anexă la tratatele bază ale Uniunii Europene dispune, în Articol
unic: „(a) Parlamentul European are sediul la Strasbourg, unde au loc cele
douăsprezece sesiuni plenare lunare, inclusiv sesiunea bugetară. Perioadele
sesiunilor plenare suplimentare se ţin la Bruxelles. Comisiile Parlamentului
European au sediul la Bruxelles. Secretariatul General al Parlamentului
European şi serviciile acestuia îşi păstrează sediul la Luxemburg. (b)
Consiliul are sediul la Bruxelles. În timpul lunilor aprilie, iunie şi octombrie,
Consiliul îşi ţine sesiunile la Luxemburg. (c) Comisia are sediul la Bruxelles.
(d) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene are sediul la Luxemburg. (e) Curtea
de Conturi are sediul la Luxemburg. (f) Comitetul Economic şi Social are
sediul la Bruxelles. (g) Comitetul Regiunilor are sediul la Bruxelles. (h)
Banca Europeană de Investiţii are sediul la Luxemburg. (i) Banca Centrală
Europeană are sediul la Frankfurt. (j) Oficiul European de Poliţie (Europol)
are sediul la Haga.”

Serviciul european pentru acţiunea externă

Serviciu format din funcţionarii serviciilor competente ale Secretariatului

General al Consiliului şi ale Comisiei, precum şi din personalul detaşat al
serviciilor diplomatice naţionale ce are rolul de a-l ajuta pe Înaltul
reprezentant al Uniunii în exercitarea mandatului său.
Legislaţie primară
Art. 27 TUE din Secţiunea 1 Dispoziţii comune, Capitolul 2 Dispoziţii
speciale privind politica externă şi de securitate comună, Titlul V Dispoziţii
generale privind acţiunea externă a Uniunii şi dispoziţii speciale privind
politica externă şi de securitate comună, prevede: „(3) În exercitarea
mandatului său, Înaltul Reprezentant al Uniunii este susţinut de un serviciu
european pentru acţiunea externă. Acest serviciu lucrează în colaborare cu
serviciile diplomatice ale statelor membre şi este format din funcţionarii
serviciilor competente ale Secretariatului General al Consiliului şi ale
Comisiei, precum şi din personalul detaşat al serviciilor diplomatice
naţionale. Organizarea şi funcţionarea serviciului european pentru acţiunea
externă se stabilesc prin decizie a Consiliului. Consiliul European hotărăşte
la propunerea Înaltului Reprezentant, după consultarea Parlamentului
European şi cu aprobarea Comisiei.”

Simboluri europene

Elemente care ajută Uniunea Europeană să se identifice în raport cu alte

structuri internaţionale. Începând din anul 1986, UE (CE la acel moment)
utilizează drapelul cu cele 12 stele aurii aşezate în cerc, pe fond albastru,
numărul stelelor simbolizând perfecţiunea. „Odă bucuriei” - parte din

223
Simfonia a 9-a a lui Beethoven – este imnul Uniunii Europene, iar ziua de 9
mai este „Zi a Europei” (la 9 mai 1950, ministrul francez de externe Robert
Schuman a făcut declaraţia care a stat la baza creării Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului - CECO).
Legislaţie primară
Declaraţia Regatului Belgiei, a Republicii Bulgaria, a Republicii Federale
Germania, a Republicii Elene, a Regatului Spaniei, a Republicii Italiene, a
Republicii Cipru, a Republicii Lituania, a Marelui Ducat al Luxemburgului,
a Republicii Ungare, a Republicii Malta, a Republicii Austria, a Republicii
Portugheze, a României, a Republicii Slovenia şi a Republicii Slovace
referitoare la simbolurile Uniunii Europene, anexă la tratatele bază ale
Uniunii Europene prevede că drapelul reprezentând un cerc cu douăsprezece
stele aurii pe fond albastru, imnul extras din „Oda Bucuriei” din Simfonia a
IX-a de Ludwig van Beethoven, deviza „Unită în diversitate”, euro ca
monedă a Uniunii Europene şi ziua Europei sărbătorită pe data de 9 mai
continuă să reprezinte pentru aceste state simbolurile apartenenţei comune a
cetăţenilor Uniunii Europene şi ale legăturii lor cu aceasta.

SOCRATES

Program de acţiune al Comunităţii Europene pentru cooperare în domeniul

învăţământului, adoptat la 14 martie 1995 şi acoperind perioada până la
sfârşitul anului 1999; programul are la bază art. 126 şi 127 din Tratatul de la
Maastricht şi este aplicabil statelor membre şi celor asociate ale Uniunii
Europene, precum şi statelor din zona de interes economic a acesteia:
Islanda, Liechtenstein şi Norvegia. Art. 126 prevedea „contribuţia
Comunităţii Europene la dezvoltarea calităţii învăţământului”, prin
intermediul unei serii de acţiuni desfăşurate în strânsă colaborare cu statele
membre. Pe baza analizei rezultatelor obţinute, Parlamentul European şi
Consiliul au decis lansarea unei a doua faze a programului de acţiune
Socrates care s-a derulat în perioada 1 ianuarie 2000-31 decembrie 2006 şi a
fost diferit de iniţiativele anterioare ale Comunităţii, deoarece acoperea toate
tipurile şi nivelurile de învăţământ în cadrul unui singur program de
cooperare europeană. SOCRATES interacţionează cu alte iniţiative la nivel
european: Programul LEONARDO DA VINCI pentru pregătirea
profesională, Youth for Europe III, diferite componente ale celui de-al 4-lea
Program cadru pentru cercetare şi dezvoltare.

Spaţiul Economic European (SEE)

Cadru de cooperare economică între statele membre UE şi cele ale AELS ce

are ca bază juridică Decizia nr. 94/1/CE, CECA a Consiliului şi a Comisiei

224
din 13 decembrie 1993 privind încheierea Acordului privind Spaţiul
Economic European între Comunităţile Europene, statele membre ale
acestora şi Republica Austria, Republica Finlanda, Republica Islanda,
Principatul Liechtenstein, Regatul Norvegiei, Regatul Suediei şi
Confederaţia Elveţiană (Jurnalul Oficial L 1 din 3.1.1994). Acest acord
vizează consolidarea relaţiilor economice şi comerciale ale Uniunii Europene
cu ţările Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), extinzând parţial
cele patru libertăţi de circulaţie ale pieţei unice la aceste state şi stabilind un
regim de schimburi menit să asigure respectarea regulilor de concurenţă;
acordul nu constituie o piaţă fără frontiere, şi nici o uniune vamală. Părţile
convin şi asupra consolidării anumitor domenii de cooperare, în special
cercetarea şi dezvoltarea, mediul, educaţia şi politica socială. Sunt excluse
din sfera de aplicare a acestui acord produsele agricole şi de pescuit sau
impozitarea indirectă (TVA şi accize) care fac obiectul unor acorduri
specifice, distincte.

Strategie de aderare

Ansamblu de măsuri cu caracter politic, economic şi legislativ care acoperă

toate domeniile de activitate ce ţin de competenţa comunitară şi vizează
satisfacerea de către statele ce doresc să devină membre ale UE a criteriilor
de aderare stabilite de Consiliile Europene de la Copenhaga (iunie 1993) şi
Madrid (decembrie 1995).

Subsidiaritate (principiu)

v. „Principiul subsidiarităţii”.

Subvenţii

Ajutoare pe care autorităţile publice le acordă întreprinderilor, sub formă de

sprijin financiar sau avantaje fiscale, în scopul realizării unor obiective
economice. Subvenţiile pot fi acordate pentru menţinerea în funcţiune a unor
întreprinderi sau ramuri economice aflate în dificultate, pentru a le facilita
adaptarea la noile condiţii de piaţă, pentru favorizarea productivităţii şi
dezvoltării anumitor companii sau sectoare economice. Subvenţiile care
creează distorsiuni ale concurenţei sunt interzise pe teritoriul UE, excepţiile
fiind posibile doar atunci când ele vizează ameliorarea situaţiei sociale,
structurale şi regionale în cadrul Uniunii.
Legislaţie primară
Art. 107 TFUE (ex-art. 87 TCE), articol introductiv al Secţiunii a 2-a
Ajutoarele de stat, Capitolul 1 Regulile de concurenţă, Titlul VII Norme
comune privind concurenţa, impozitarea şi armonizarea legislativă, dispune:

225
„(1) Cu excepţia derogărilor prevăzute de tratate, sunt incompatibile cu piaţa
internă ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat,
sub orice formă, care denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa
prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în
măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele
membre.
(2) Sunt compatibile cu piaţa internă: (a) ajutoarele cu caracter social
acordate consumatorilor individuali, cu condiţia ca acestea să fie acordate
fără discriminare în funcţie de originea produselor; (b) ajutoarele destinate
reparării pagubelor provocate de calamităţi naturale sau de alte evenimente
extraordinare; (c) ajutoarele acordate economiei anumitor regiuni ale
Republicii Federale Germania afectate de divizarea Germaniei, în măsura în
care acestea sunt necesare pentru compensarea dezavantajelor economice
cauzate de această divizare. În termen de cinci ani de la intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona, Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei, poate
adopta o decizie de abrogare a prezentei litere. (3) Pot fi considerate
compatibile cu piaţa internă: (a) ajutoarele destinate să favorizeze
dezvoltarea economică a regiunilor în care nivelul de trai este anormal de
scăzut sau în care există un grad de ocupare a forţei de muncă extrem de
scăzut, precum şi a regiunilor prevăzute la articolul 349(Guadelupa, Guyana
Franceză, Martinica, Mayotte, Reunion şi Saint-Martin, insulele Azore,
Madeira şi Canare), avându-se în vedere situaţia lor structurală, economică şi
socială; (b) ajutoarele destinate să promoveze realizarea unui proiect
important de interes european comun sau să remedieze perturbări grave ale
economiei unui stat membru; (c) ajutoarele destinate să faciliteze dezvoltarea
anumitor activităţi sau a anumitor regiuni economice, în cazul în care acestea
nu modifică în mod nefavorabil condiţiile schimburilor comerciale într-o
măsură care contravine interesului comun; (d) ajutoarele destinate să
promoveze cultura şi conservarea patrimoniului, în cazul în care acestea nu
modifică în mod nefavorabil condiţiile schimburilor comerciale şi de
concurenţă în Uniune într-o măsură care contravine interesului comun; (e)
alte categorii de ajutoare stabilite prin decizie a Consiliului, care hotărăşte la
propunerea Comisiei.” Conform art. 108 TFUE (ex-art. 88 TCE), „(1)
Comisia, împreună cu statele membre, verifică permanent regimurile
ajutoarelor existente în aceste state. (2) [...] La cererea unui stat membru,
Consiliul, hotărând în unanimitate, poate decide că un ajutor acordat sau care
urmează să fie acordat de acest stat trebuie să fie considerat compatibil cu
piaţa internă, în cazul în care o astfel de decizie este justificată de împrejurări
excepţionale.”

226
 T
Tarif vamal comun (tarif exterior comun)

Atât din articolul 28 TFUE, cât şi din următoarele rezultă că Uniunea vamală
implică: a) adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţări terţe; b)
interzicerea, în relaţiile dintre statele membre, a taxelor vamale la import şi
la export şi a oricăror taxe cu efect echivalent acestor taxe vamale. Prin
urmare, schimburile de mărfuri reglementate de Uniunea vamală, pe care se
întemeiază Uniunea, presupune două laturi sau dimensiuni, fiecare
beneficiind de soluţia proprie. În ce priveşte relaţiile cu terţele state,
dimensiunea externă, se aplică tariful vamal comun, iar în relaţiile dintre
state, dimensiunea sau latura internă, presupune interzicerea, între aceste
state, a taxelor de vamă şi a taxelor cu efect echivalent acestora.
Regulamentul (CE) nr. 450/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului
din 23 aprilie 2008 de stabilire a Codului vamal comunitar (Codul vamal
modernizat) stabileşte normele şi procedurile generale aplicabile mărfurilor
introduse sau scoase de pe teritoriul vamal al Comunităţii. Mărfurile
comunitare cuprind mărfurile care aparţin uneia din următoarele categorii: a)
mărfuri produse în întregime pe teritoriul vamal al Comunităţii; b) mărfuri
care intră pe teritoriul vamal al Comunităţii provenind din ţări sau teritorii
care nu fac parte din acest teritoriu şi care au fost puse în liberă circulaţie; c)
mărfuri obţinute sau produse pe teritoriul vamal al Comunităţii, fie exclusiv
din mărfurile menţionate la litera b); fie din mărfuri menţionate la literele a)
şi b) (art. 4 Definiţii, pct. 18).
Legislaţie primară
Art. 28 TFUE (ex-art. 23 TCE) din Titlul II Libera circulaţie a mărfurilor,
Partea treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, dispune: „(1) Uniunea
este alcătuită dintr-o uniune vamală care reglementează ansamblul
schimburilor de mărfuri şi care implică interzicerea, între statele membre, a
taxelor vamale la import şi la export şi a oricăror taxe cu efect echivalent,
precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţări terţe. (2)
Dispoziţiile articolului 30 şi cele ale capitolului 3 din prezentul titlu se aplică
produselor originare din statele membre, precum şi produselor care provin
din ţări terţe care se află în liberă circulaţie în statele membre.” Capitolul 1
Uniunea vamală cuprinde: art. 30 (ex-art. 25 TCE), conform căruia „Între
statele membre sunt interzise taxele vamale la import şi la export sau taxele
cu efect echivalent. Această interdicţie se aplică de asemenea taxelor vamale
cu caracter fiscal”; art. 31 (ex-art. 26 TCE), potrivit căruia „Taxele prevăzute
de Tariful Vamal Comun se stabilesc de către Consiliu, la propunerea
Comisiei”; art. 32 (ex-art.27 TCE), în termenii căruia „În executarea
misiunilor care îi sunt încredinţate în temeiul prezentului capitol, Comisia

227
are în vedere: (a) necesitatea de a promova schimburile comerciale între
statele membre şi ţările terţe; (b) evoluţia condiţiilor de concurenţă în cadrul
Uniunii, în măsura în care această evoluţie are ca efect creşterea
competitivităţii întreprinderilor; (c) necesităţile Uniunii de aprovizionare cu
materii prime şi produse semifinite, veghind în acelaşi timp ca între statele
membre să nu fie denaturate condiţiile de concurenţă în ceea ce priveşte
produsele finite; (d) necesitatea de a evita perturbări grave în viaţa
economică a statelor membre şi de a asigura o dezvoltare raţională a
producţiei şi o creştere a consumului în cadrul Uniunii.”

Taxe vamale

Sarcini pecuniare ce apasă un produs la import sau export şi care, în general,

au două scopuri: de instrument de protecţie desemnat să elimine sau să
reducă importul, prin creşterea preţului acestuia; de mijloc de obţinere a unor
venituri pentru bugetul ţărilor care le aplică.
Legislaţie primară
Art. 28 TFUE (ex-articolul 23 TCE)din Capitolul 1 Uniunea vamală, Titlul II
Libera Circulaţie a mărfurilor, prevede: „(1) Uniunea este alcătuită dintr-o
uniune vamală care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri şi care
implică interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la import şi la
export şi a oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi adoptarea unui tarif
vamal comun în relaţiile cu ţări terţe.” Conform art. 30 TFUE (ex-art. 25
TCE), „Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import şi la
export sau taxele cu efect echivalent. Această interdicţie se aplică de
asemenea taxelor vamale cu caracter fiscal.”
Jurisprudenţa CJUE
În eliminarea drepturilor de vamă, o contribuţie notabilă şi-a adus Curtea de
Justiţie care a interpretat fostul art. 12 TCEE (care interzicea impunerea unor
noi taxe vamale şi a unor taxe cu efect echivalent) şi fostul art. 13 TCEE
(care obliga statele membre să elimine taxele existente în cadrul perioadei de
tranziţie) statuând că „statele membre se vor abţine de a introduce între ele
orice alte taxe vamale noi, asupra importurilor şi exporturilor, precum şi
orice taxe cu efect echivalent, cât şi la creşterea cuantumului celor care
există deja în comerţul dintre ele” - Hotărârea Curţii din 15 iulie 1964 dată în
cauza C- 6/64, Flaminio Costa contra ENEL.

Taxe cu efect echivalent taxelor vamale

Taxe ce fac obiectul reglementării exprese (interdicţiei exprese) în TCE (art.

23 şi art. 25), reglementare care este menţinutǎ şi în Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene (art. 30). Această reglementare nu doar a

228
taxelor vamale, dar şi a taxelor cu efect echivalent a devenit necesară pentru
a înlătura posibilitatea interpretării, în mod tendenţios, stricto sensu a
prevederilor Tratatului, ceea ce ar fi dus la posibilitatea creării unui alt gen
de taxe, dar tot cu efect protecţionist. Astfel, aceste manopere au cǎzut tot
sub incidenţa articolelor 23-25 TCE care priveau interzicerea drepturilor de
vamă în interiorul spaţiului comunitar. În lumina dispoziţiilor din tratat,
interdicţia taxelor cu efect echivalent taxelor vamale oferea posibilitatea
sancţionării statelor membre când acestea aplicau taxe care, deşi legale în
aparenţă, produceau un efect similar taxelor vamale şi antrenau un efect
descurajant asupra importurilor ori exporturilor. Deoarece Tratatul de la
Roma nu definea noţiunea de taxă cu efect echivalent taxelor vamale,
Comisia şi Curtea au dobândit posibilitatea de a interpreta această noţiune,
cu urmarea că astfel statele au putut fi sancţionate.
Legislaţie primară
Art. 28 TFUE (ex-art. 23 TCE) din Capitolul 1 Uniunea vamală, Titlul II
Libera Circulaţie a mărfurilor, prevede: „(1) Uniunea este alcătuită dintr-o
uniune vamală care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri şi care
implică interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la import şi la
export şi a oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi adoptarea unui tarif
vamal comun în relaţiile cu ţări terţe.” Conform art. 30 TFUE (ex-art. 25
TCE), „Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import şi la
export sau taxele cu efect echivalent. Această interdicţie se aplică de
asemenea taxelor vamale cu caracter fiscal.”
Jurisprudenţa CJUE
O primă definiţie a taxei cu efect echivalent taxelor vamale este oferită de
Curtea de Justiţie în anul 1962 - Comisia c. Luxemburg şi Belgia, 14
decembrie 1962, cauza 2/1962 în caz cunoscut şi sub denumirea „Turtă
dulce”. Conform Curții, aceasta reprezintă „un drept unilateral impus, fie în
momentul importului, fie ulterior şi care loveşte în mod specific produsul
importat, prin excluderea produsului naţional similar şi care, prin rezultatul
asupra liberei circulaţii a produselor, realizează aceeaşi incidenţă ca un drept
vamal”. Mai apoi, în 1968, în Cauza C-7/68 Comisia c. Italia (1968),
cunoscută şi sub numele de „Arta Italiană”, Curtea de Justiţie a sancţionat
atitudinea Italiei de a impune o „contribuţie asupra bunurilor artistice,
istorice şi arheologice la export, în celelalte state membre”. Argumentele
Italiei că acele articole nu ar trebui privite ca mărfuri în sensul normelor
privind uniunea vamală şi că scopul taxei nu era acela de a colecta venituri,
ci de a proteja moştenirea artistică a ţării, au fost respinse de Curtea de
Justiţie pe următoarele considerente: „conform art. 9 din Tratat,
Comunitatea se întemeiază pe o uniune vamală care reglementează
ansamblul schimburilor de mărfuri. În sensul acestei dispoziţii, prin mărfuri
trebuie să înţelegem produsele evaluabile în bani şi susceptibile ca atare să

229
facă obiectul tranzacţiilor comerciale. Produsele vizate de legea italianǎ,
oricare ar fi calităţile care le diferenţiază de alte produse comerciale, au în
comun cu acestea din urmă caracteristica de a fi evaluabile în bani şi
posibilitatea de a face astfel obiectul tranzacţiilor comerciale.” Cu privire la
cel de-al doilea argument, Curtea afirmă: „art. 16 din Tratat interzice
perceperea, în raporturile dintre statele membre, a oricărui drept vamal la
export şi a oricărei taxe cu efect echivalent, adică a oricărei taxe care,
modificând preţul unei mărfi exportate, produce asupra liberei circulaţii a
acestei mărfi acelaşi efect restrictiv ca şi un drept vamal. Această dispoziţie
nu face distincţie în funcţie de scopul urmărit prin perceperea drepturilor şi
taxelor a căror eliminare o prevede.” Un an mai târziu, în 1969, în Cauzele 2
şi 3/69 Sociaal Fonds wor de Diamantarbeiders c. SA M. Bradefeld & Sons
(1969), Curtea confirmă importanţa acordată efectului taxei. În cauza
Diamantarbeiders, Curtea, examinând legalitatea unei norme belgiene care
impunea ca 0,33% din valoarea diamantelor importate să fie plătite într-un
fond social pentru lucrătorii din industria respectivă, a subliniat că: „deşi
scopul fondului nu era acela de a proteja industria naţională şi nici de a
strânge bani pentru trezoreria statului este vorba de o taxă cu efect echivalent
unei taxe vamale pentru că este impusă asupra bunurilor cu ocazia
traversării unei frontiere de stat”; „o sarcină pecuniară, chiar dacă este
minimă, impusă unilateral asupra mărfurilor naţionale sau străine în temeiul
faptului că trec frontiera, oricare ar fi denumirea şi modul de aplicare ale
acesteia, şi care nu reprezintă o taxă vamală propriu-zisă, constituie o taxă cu
efect echivalent, în sensul articolelor 9 şi 12 din tratat, chiar dacă nu este
percepută în beneficiul statului, nu are niciun efect discriminatoriu sau
protector şi chiar dacă produsul căruia i se aplică nu este în concurenţă cu
niciun produs naţional” (pct. 18).

TEMPUS

Program finanţat de Uniunea Europeană, care sprijină modernizarea

învăţământului superior din ţările partenere din Europa de Est, Asia Centrală,
Balcanii de Vest şi regiunea mediteraneană, în principal prin intermediul
proiectelor de cooperare în domeniul universitar; programul urmăreşte şi să
promoveze convergenţa voluntară a sistemelor de învăţământ superior din
ţările partenere cu evoluţiile comunitare în domeniul învăţământului
superior. Încă de la început, din 1990, cooperarea universitară în cadrul
programului Tempus a contribuit cu succes la consolidarea instituţională în
învăţământul superior din ţările partenere, la stabilirea de parteneriate
universitare durabile, precum şi la sporirea înţelegerii reciproce dintre
mediile academice din Uniunea Europeană şi din ţările partenere.

230
 Tinereţe pentru Europa („Jeunesse pour l’Europe”)

Program de acţiune destinat să încurajeze schimburile de tineri între ţările

Uniunii Europene care au astfel ocazia să se cunoască şi să afle informaţii
despre cultura celorlalţi participanţi. Grupurile planifică împreună schimbul
de tineri pe baza unei teme de interes reciproc.

Tratat de fuziune

Acord privind unele instituţii comune, semnat şi intrat în vigoare în acelaşi

timp cu Tratatele de la Roma (CEE, CEEA), ce prevedea că Adunarea
Parlamentară şi Curtea de Justiţie urmau să fie instituţii comune. Fuzionarea
„puterilor executive” s-a realizat prin Tratatul de instituire a unui Consiliu
unic şi a unei Comisii unice ale Comunităţilor Europene din 8 aprilie 1965,
cunoscut sub numele de „Tratatul de fuziune”, care încheia astfel unificarea
instituţiilor celor trei Comunităţi Europene (CECO, CEE şi CEEA). Tratatul
de fuziune a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Parlamentul European şi Curtea
de Justiţie a Comunităţilor Europene erau instituţii comune ale Comunităţilor
Europene încă de la apariţia acestora.

Tratatele CECO, CEE şi CEEA

Tratatul CECO, semnat la Paris, la 18 aprilie 1951, intrat în vigoare la 25

iulie 1952, a transpus într-o formă juridică „Planul Schuman” de înfiinţare a
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Tratatul a pus bazele
construcţiei comunitare prin înfiinţarea unei puteri executive, „Înalta
Autoritate”, a unei Adunări Parlamentare, a unui Consiliu de Miniştri, a unei
Curţi de Justiţie şi a unui Comitet consultativ. Intenţiile declarate în
preambulul tratatului de către fondatorii CECO au fost ca aceasta să fie o
primă etapă pe calea spre o „federaţie europeană”; mai clar, piaţa comună a
cărbunelui şi oţelului trebuia să fie extinsă treptat la alte sfere economice,
ducând în final la o Europă politică. Încheiat pentru o perioadă limitată de 50
ani, conform art. 97, Tratatul CECO a expirat la 23 iulie 2002; conform
protocolului nr. 37 anexat la tratatele bază ale Uniunii Europene, valoarea
netă a activelor CECO în momentul desfiinţării acesteia a fost alocată
cercetării din sectoarele legate de industria cărbunelui şi oţelului, prin
intermediul unui fond şi al unui program de cercetare pentru cărbune şi oţel.
Tratatele CEE şi CEEA (Euratom), numite şi „Tratatele de la Roma”, au fost
semnate la 25 martie 1957, de către aceleaşi şase ţări membre ale CECO
(Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg); au intrat în vigoare
la 1 ianuarie 1958. Spre deosebire de Tratatul CECO, Tratatele de la Roma
au fost încheiate „pentru o perioadă nelimitată” (art. 240 din Tratatul CEE şi
art. 208 din Tratatul CEEA), ceea ce le conferă un caracter constituţional.
231
Comunitatea Economică Europeană avea ca obiectiv instituirea unei pieţe
comune bazate pe cele patru libertăţi: libera circulaţie a mărfurilor,
persoanelor, capitalului şi serviciilor. Scopul Euratom era să coordoneze
aprovizionarea cu materiale fisionabile şi programele de cercetare privind
utilizarea paşnică a energiei nucleare, aflate deja în plină desfăşurare sau în
curs de pregătire în statele membre.
Legislaţie primară
Art. 1 TUE (ex-art. 1 TUE) din Titlul I Dispoziţii comune prevede: „Prin
prezentul tratat, Înaltele părţi contractante instituie între ele o Uniune
Europeană, denumită în continuare «Uniune», căreia statele membre îi
atribuie competenţe pentru realizarea obiectivelor lor comune. Prezentul
tratat marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni tot mai
profunde între popoarele Europei, în cadrul căreia deciziile se iau cu
respectarea deplină a principiului transparenţei şi cât mai aproape cu putinţă
de cetăţeni. Uniunea se întemeiază pe prezentul tratat şi pe Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene (denumite în continuare «tratatele»). Aceste
două tratate au aceeaşi valoare juridică. Uniunea se substituie Comunităţii
Europene şi îi succedă acesteia.”

Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE)

Negociat în anul 1991, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht şi intrat în

vigoare, după parcurgerea procedurii de ratificare prin referendum de către
toate statele membre, la 1 noiembrie 1993, precizează, în Titlul I Dispoziţii
comune: art. A§1 - „Prin prezentul Tratat, Înaltele Părţi contractante instituie
între ele o Uniune Europeană, de aici înainte denumită Uniune”; art. A§3 -
„Uniunea se va înfiinţa pe Comunităţile Europene, dublate de politicile şi
formele de cooperare stabilite prin acest Tratat. Ea are ca misiune
organizarea de o manieră coerentă şi solidară a relaţiilor dintre statele
membre şi dintre popoarele acestora.” Tratatul cuprinde 8 capitole: Capitolul
I Prevederi generale (care stabilesc obiectivele fundamentale ale UE);
Capitolele II, III şi IV amendează cele trei tratate: CEE, CECO şi
EURATOM; Capitolul V Politica externă şi securitate comunitară;
Capitolul VI Cooperarea juridică şi poliţienească în materie penală;
Capitolul VII Cooperarea intensificată; Capitolul VIII Dispoziţii finale.
Tratatul este însoţit de 17 protocoale, din care 16 anexate tratatului CEE, şi
33 de declaraţii. Dintre modificările aduse de Tratatul de la Maastricht
amintim: 1) instituirea Consiliului European ca organ comunitar şi
calificarea sa drept Instituţie supremă a Uniunii care reuneşte şefii de state şi
de guverne ale statelor membre; 2) stabilirea a noi direcţii de acţiune, noi
obiective în politicile comunitare referitoare la: mediul înconjurător,
protecţia consumatorilor, protecţia sănătăţii, reţelele de transport

232
transeuropene, educaţie, cultură; 3) instituirea unei cetăţenii a Uniunii
Europene; 4) consacrarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii; 5)
realizarea Uniunii Economice şi Monetare în trei etape: prima etapă, până la
sfârşitul anului 1993, vizează crearea unei pieţe unice a capitalurilor, a doua
priveşte crearea unei monede unice (responsabil fiind Institutul Monetar
European), iar a treia etapă stabilizarea monedei unice şi crearea unei Bănci
Centrale Europene independente; 6) includerea, în rândul instituţiilor
comunitare a Curţii de Conturi.

Tratatul constituţional

Proiect eşuat al Uniunii Europene care, după ce a fusese aprobat de 18 ţări

membre UE (Lituania, Ungaria, Slovenia, Italia, Grecia, Slovacia, Spania,
Austria, Germania, Cipru, Malta, Luxemburg, România şi Bulgaria - Belgia,
Lituania, Estonia şi Finlanda au ratificat tratatul în urma unei perioade de
reflecţie, astfel că în iunie 2007 Tratatul Constituţional fusese aprobat de 18
din cele 27 ţări membre UE), a fost respins în Franţa (referendumul din 29
mai) şi Olanda (referendumul din 1 iunie 2005).

Tratatul de la Amsterdam

Rezultat al negocierilor purtate în cadrul unei Conferinţe

Interguvernamentale (CIG), care a debutat la Torino (Italia) la 29 martie
1996 şi s-a încheiat la Amsterdam (Olanda) la 18 iunie 1997, Tratatul de la
Amsterdam privind modificarea tratatelor constitutive ale Comunităţilor
Europene cât şi a Tratatului asupra Uniunii Europene marchează o nouă
etapă în procesul de creare a unei Uniuni din ce în ce mai strânsă între
popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai transparent şi pe cât de
mult posibil la nivelul cetăţeanului (art. 1 şi 2 din Tratat). Tratatul aduce
modificări în patru domenii importante: 1) cetăţenia şi drepturile
fundamentale; 2) înfiinţarea unei zone a libertăţii, securităţii şi justiţiei; 3)
promovarea unei politici externe şi de securitate comună; 4) reforma
instituţiilor în vederea extinderii Uniunii. Tratatul prevede - în art. 1§5 - că
obiectivele Uniunii sunt: 1) promovarea progresului economic şi social şi a
unui înalt nivel de ocupare a forţei de muncă şi realizarea unei dezvoltări
echilibrate şi durabile, în particular prin crearea unei zone fără frontiere, prin
întărirea coeziunii economice şi sociale prin înfiinţarea Uniunii economice şi
monetare (vizând în final introducerea unei monede unice); 2) afirmarea
identităţii sale pe arena internaţională, în particular prin implementarea unei
politici externe şi de securitate comune, incluzând introducerea progresivă a
cadrului unei politici de apărare comune, care ar putea conduce la apărarea
comună; 3) întărirea protejării drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor

233
membre, prin introducerea cetăţeniei Uniunii; 4) menţinerea şi dezvoltarea
Uniunii ca o zonă a libertăţii, securităţii şi justiţiei, în care libera dezvoltare a
persoanelor este asigurată în conjuncţie cu luarea unor măsuri adecvate
privind controlul frontierelor externe, azilul, emigrarea, prevenirea şi
combaterea crimei organizate.

Tratatul de la Lisabona

Apărut cu intenţia de înlocuire a Tratatului constituţional, Tratatul de la

Lisabona a fost aprobat la 18 octombrie 2007 de şefii de state şi de guverne
şi semnat la 13 decembrie 2007; a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.
Denumirea sa completă este Tratatul de la Lisabona de modificare a
Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a
Comunităţii Europene. El conţine, pe lângă modificări ale celor două Tratate,
şi o serie de Protocoale, şi anume: A. Protocoale care se anexează la Tratatul
privind Uniunea Europeană, la Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene şi, după caz, la Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a
Energiei Atomice şi B. Protocoale care se anexează la Protocolul de la
Lisabona. Acest tratat era necesar pentru: pentru aducerea la zi a tuturor
tratatelor anterioare (ultimul Tratat de la Nisa) care vorbeau de perspectiva
unei Europe cu 27 de state, perspectiva a devenit realitate şi trebuia oglindită
într-un tratat; pentru adaptarea la realitatea economică, într-o continuă
mişcare şi modificare; eliminarea confuziilor şi contradicţiilor (chiar şi cu
privire la termenii „Uniune” şi „Comunitate”) existente în/şi între tratate.
Schimbări esenţiale: putere sporită conferită Parlamentului European;
schimbarea procedurii de vot în cadrul Consiliului; iniţiativa
cetăţenească; funcţia de preşedinte permanent al Consiliului European,
funcţia de Înalt Reprezentant pentru politica externă, un nou serviciu
diplomatic al UE; precizarea atribuţiilor care revin UE, statelor membre, sunt
comune UE şi statelor membre; posibilitatea statelor membre de a ieşi din
Uniune.
Legislaţie primară
Dintre dispoziţiile comune din Versiunea consolidată a Tratatului privind
Uniunea Europeană (TUE) amintim doar: art. 1 (ex-art. 1 TUE) care dispune
că „Prin tratat, Înaltele Pǎrţi Contractante instituie între ele o Uniune
Europeanǎ, (denumită «Uniune»), căreia statele membre îi atribuie
competenţe pentru realizarea obiectivelor lor comune. Tratatul marchează o
nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni tot mai profunde între
popoarele Europei, în cadrul căreia deciziile se iau cu respectarea deplină a
principiului transparenţei şi cât mai aproape cu putinţă de cetăţeni. Uniunea
se întemeiază pe Tratatul privind Uniunea Europeanǎ şi pe Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene (denumite «tratatele»); aceste două tratate au

234
aceeaşi valoare juridică. Uniunea se substituie Comunităţii Europene şi îi
succede acesteia”; art. 2, în termenii căuia „Uniunea se întemeiază pe
valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii,
statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a
drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt comune
statelor membre, într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare,
toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi”; art. 3 (ex-
art.2 TUE) care prevede că „Uniunea urmăreşte să promoveze pacea,
valorile sale şi bunăstarea popoarelor sale. Uniunea oferă cetăţenilor săi un
spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne, în interiorul
căruia este asigurată libera circulaţie a persoanelor, în corelare cu măsuri
adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea,
precum şi prevenirea criminalităţii şi combaterea acestui fenomen. Uniunea
instituie o piaţă internă. Aceasta acţionează pentru dezvoltarea durabilă a
Europei, întemeiată pe o creştere economică echilibrată şi pe stabilitatea
preţurilor, pe o economie socială de piaţă cu grad ridicat de competitivitate,
care tinde spre ocuparea deplină a forţei de muncă şi spre progres social,
precum şi pe un nivel înalt de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii
mediului. Aceasta promovează progresul ştiinţific şi tehnic. Uniunea
combate excluziunea socială şi discriminările, promovează justiţia şi
protecţia socială, egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii
şi protecţia drepturilor copilului. Aceasta promovează coeziunea economică,
socială şi teritorială, precum şi solidaritatea între statele membre. Uniunea
respectă bogăţia diversităţii sale culturale şi lingvistice şi veghează la
protejarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european. Uniunea instituie o
uniune economică şi monetară a cărei monedă este euro. În relaţiile sale cu
restul comunităţii internaţionale, Uniunea îşi afirmă şi promovează valorile şi
interesele şi contribuie la protecţia cetăţenilor săi. Aceasta contribuie la
pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea şi respectul
reciproc între popoare, comerţul liber şi echitabil, eliminarea sărăciei şi
protecţia drepturilor omului şi, în special, a drepturilor copilului, precum şi la
respectarea strictă şi dezvoltarea dreptului internaţional, inclusiv respectarea
principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. Uniunea îşi urmăreşte
obiectivele prin mijloace corespunzătoare, în funcţie de competenţele care îi
sunt atribuite prin tratate.”

Tratatul de la Nisa

Tratat semnat pe 26 februarie 2001 la Nisa, prin care s-a dorit completarea
procesului iniţiat prin Tratatul de la Amsterdam, menit să pregătească
funcţionarea instituţiilor Uniunii Europene, într-o Uniune Lărgită, iar titlul
său complet este Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului privind

235
Uniunea Europeană, a Tratatelor ce instituie Comunităţile Europene şi a
unor acte conexe. A intrat în vigoare la 1 februarie 2003 şi a avut ca scop să
reformeze instituţiile pentru ca UE să poată funcţiona eficient şi după
extinderea până la 25 de state membre. Partea I include modificări de fond
ale Tratatului privind Uniunea Europeană. O primă modificare priveşte
politica externă de securitate comună care - după cum prevede art. 17 -
cuprinde toate problemele referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv
stabilirea progresivă a unei politici de apărare comună, care ar putea conduce
la o apărare comună. O altă modificare priveşte cooperările intensificate, în
diferite domenii, care au ca scop protejarea valorilor şi intereselor Uniunii în
ansamblul său şi afirmarea identităţii sale ca o forţă coerentă pe scena
internaţională. Ele trebuie să respecte: 1) principiile, obiectivele, orientările
generale şi coerenţa politicii externe şi de apărare comune, precum şi
deciziile adoptate în cadrul acestei politici; 2) competenţele Comunităţii
Europene; 3) coerenţa între ansamblul politicilor Uniunii şi activitatea sa
externă. În domeniul cooperării judiciare (care presupune o cooperare mai
strânsă între autorităţile judiciare şi alte autorităţi competente ale statelor
membre, inclusiv prin intermediul Unităţii Europene de cooperare judiciară -
Eurojust) în materie penală, activitatea comună vizează: 1) facilitarea şi
accelerarea cooperării între ministerele şi autorităţile judiciare sau cele
echivalente autorităţilor judiciare ale statelor membre în materie de
procedură şi de executare a deciziilor, inclusiv prin intermediul Eurojust; 2)
facilitarea extrădării între statele membre; 3) asigurarea, în măsura necesară
îmbunătăţirii acestei cooperări, a compatibilităţii normelor aplicabile în
statele membre; 4) prevenirea conflictelor de competenţă între statele
membre; 5) adoptarea progresivă a unor măsuri de instituire a unor norme
minimale cu privire la elementele constitutive ale infracţiunilor şi la
sancţiunile aplicabile în domeniul criminalităţii organizate, al terorismului şi
al traficului de droguri.

Tribunalul

Parte a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Potrivit art. 19 alin. (1) TUE
din Titlul III Dispoziţii privind instituţiile, „Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunale specializate.
Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor.”
De aici rezultǎ nu numai o modificare de denumire a Tribunalului, ci şi
faptul cǎ dezvoltarea articolului cu privire la aceastǎ instanţǎ o găsim în cele
30 de articole (art. 251-281) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene.

236
Legislaţie primară
Art. 19 TFUE dispune: „(1) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde
Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunale specializate. Aceasta asigură
respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor. Statele membre
stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecţie jurisdicţională
efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii. (2) Curtea de Justiţie
este compusă din câte un judecător pentru fiecare stat membru. Aceasta este
asistată de avocaţi generali. Tribunalul cuprinde cel puţin un judecător din
fiecare stat membru. Judecătorii şi avocaţii generali ai Curţii de Justiţie,
precum şi judecătorii Tribunalului sunt aleşi dintre personalităţile care
prezintă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile
prevăzute la articolele 253 şi 254 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene. Aceştia sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor
membre pentru şase ani. Judecătorii şi avocaţii generali care îşi incheie
mandatul pot fi numiţi din nou. (3) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
hotărăşte în conformitate cu tratatele: (a) cu privire la acţiunile introduse de
un stat membru, de o instituţie ori de persoane fizice sau juridice; (b) cu titlu
preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire la
interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţii;
(c) în celelalte cazuri prevăzute în tratate.” Dezvoltarea acestei norme
generale este asigurată de Secţiunea 5 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene,
Capitolul 1 Instituţiile, Titlul I Dispoziţii Instituţionale, Partea a şasea
Dispoziţii instituţionale şi financiare din TFUE și Titlul IV Tribunalul din
Protocolul nr. 3 Privind Statutul Curţii de justiţie a Uniunii Europene, anexă
la tratatele bază ale Uniunii Europene.

Tribunalul de Primă Instanţă al Comunităţii Europene

Pentru a face faţă fluxului mare de cazuri supuse spre soluţionare CJCE, ceea
ce a avut efecte negative asupra celerităţii rezolvării solicitării statelor pentru
interpretarea uniformă a dreptului comunitar, Consiliul UE a decis - Decizia
Consiliului din 24 octombrie 1988 privind instituirea Tribunalului de Primă
Instanţă (88/591 CECA, CEE, CEEA publicată în JOCE nr. L.319 din 25
noiembrie 1988, p. 1) - crearea unui nou organ jurisdicţional care să preia
dosarele de mai mică importanţă, degrevând astfel Curtea de Justiţie.
Tribunalul de Primă Instanţă a avut ca scop ameliorarea protecţiei juridice a
persoanelor fizice şi juridice din spaţiul UE prin instaurarea unui nou grad de
jurisdicţie care să permită CJCE să se concentreze asupra sarcinii sale
esenţiale, aceea de a da o interpretare uniformă dreptului comunitar.
Legislaţie primară
Organizarea, funcţionarea şi atribuţiile acestui organ au fost reglementate de:
1) Tratatele constitutive astfel cum au fost modificate; 2) Statutul Curţii

237
(modificat în 1988) astfel cum e prevăzut în AUE în Protocolul asupra
Statutului Curţii de Justiţie (în Protocolul anexă la Tratatul privind Uniunea
Europeană, Tratatul instituind Comunitatea Europeană şi Tratatul instituind
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice); 3) Regulamentul de procedură
elaborat de Tribunalul de primă instanţă cu acordul Curţii. Tribunalul de
primă instanţă nu este o nouă instituţie, ci un organ complementar, în raport
cu Curtea de Justiţie, reprezentând acelaşi interes şi având aceeaşi finalitate,
lucru care rezultă din art. 26 al Tratatului de la Nisa care prevedea: „Curtea
de Justiţie şi Tribunalul de primă instanţă asigură, în cadrul competenţelor
lor, respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea prezentului tratat”.
Activitatea Tribunalului se desfăşoară permanent fie în plen, fie în camere
compuse din 3 sau 5 judecători (în anumite cazuri Tribunalul poate statua
printr-un judecător unic şi, de asemenea, prin regulamentul de procedură se
poate stabili ca Tribunalul să se reunească în Mare Cameră, în cazurile şi în
condiţiile stabilite în acesta). Tribunalul de primă instanţă este competent să
hotărască în următoarele materii: 1) litigii între Comunităţi şi personalul
acestora; 2) recursul în anulare şi pentru carenţe când este formulat de o
persoană fizică sau o persoană juridică de drept privat împotriva unei
instituţii; 3) recursul în anulare şi pentru carenţe formulate de o întreprindere
sau un grup de întreprinderi împotriva Comisiei; 4) recursul pentru
dezdăunări, când se cere repararea pagubei create de o instituţie; 5)
recursurile formulate împotriva deciziilor camerelor jurisdicţionale, în baza
art. 26 din Tratatul de la Nisa; 6) chestiunile prejudiciale, formulate în
temeiul articolului 234 în domenii prevăzute de statut. Hotărârile date de
Tribunal - care au aceeaşi forţă obligatorie ca şi hotărârile Curţii - sunt
notificate de grefier tuturor părţilor, statelor membre şi instituţiilor (chiar
dacă nu au fost parte în litigiu).

238
 U
Uniunea Economică şi Monetară (UEM)

La originea sa a stat Raportul elaborat în 1989 de Jacques Delors care

propunea atingerea acestui obiectiv în trei faze. Prima fază, cu debut la 1
iulie 1990, presupunea asigurarea circulaţiei libere a capitalurilor în întreg
spaţiul comunitar, creşterea gradului de cooperare între băncile centrale din
ţările membre şi coordonarea politicilor economice ale acestor state. Faza a
două a început la 1 ianuarie 1994, având ca elemente principale înfiinţarea
Institutului Monetar European cu sediul la Frankfurt (Germania),
coordonarea politicilor monetare naţionale, asigurarea independenţei
băncilor centrale naţionale şi monitorizarea politicilor economice şi fiscale,
astfel încât să se asigure respectare criteriilor de convergenţă - condiţie
esenţială pentru determinarea ţărilor ce vor fi admise în spaţiul viitoarei
monede unice europene. Cea de-a treia fază, care a debutat la 1 ianuarie
1999, a presupus apariţia unei politici monetare unice şi tranziţia la moneda
unică Euro (1 ECU = 1 Euro), transformarea Insitutului Monetar European în
Banca Centrală Europeană (BCE), înfiinţarea Sistemului European al
Băncilor Centrale (SEBC reuneşte băncile centrale din ţările participante la
Euro) şi fixarea unor rate de schimb irevocabile între monedele participante
şi Euro.

Uniunea Europeană (UE)

Denumire actuală a construcţiei comunitare începută prin înfiinţarea

Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) în 1952 și urmată de
înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii
Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) în 1958. Tratatul de la
Maastricht, din 1992, a creat Uniunea Europeană (UE) formată din trei
„piloni”: Comunitatea Europeană (compusă din CECO, CEE şi CEEA),
Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC şi Cooperarea în domeniile
Justiţiei şi Afacerilor Interne, JAI). Tratatul de la Amsterdam a transferat o
parte din aceste competenţe de la nivel naţional la nivel comunitar (cu titlu
de exemplu, politica de acordare a vizelor a devenit un domeniu comunitar).
Legislaţie primară
Art. 1 TUE versiunea consolidată (ex-art. 1 TUE) din Titlul I Dispoziţii
comune prevede: „Prin prezentul tratat, Înaltele părţi contractante instituie
între ele o UNIUNE EUROPEANĂ, denumită în continuare «Uniune»,
căreia statele membre îi atribuie competenţe pentru realizarea obiectivelor
lor comune. Prezentul tratat marchează o nouă etapă în procesul de creare a
unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei, în cadrul căreia

239
deciziile se iau cu respectarea deplină a principiului transparenţei şi cât mai
aproape cu putinţă de cetăţeni. Uniunea se întemeiază pe prezentul tratat şi
pe Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (denumite în continuare
«tratatele»). Aceste două tratate au aceeaşi valoare juridică. Uniunea se
substituie Comunităţii Europene şi îi succede acesteia.” Şi art. 1 TFUE din
Partea I Principiile prevede: „(1) Prezentul tratat organizează funcţionarea
Uniunii şi stabileşte domeniile, limitele şi condiţiile exercitării competenţelor
sale. (2) Prezentul tratat şi Tratatul privind Uniunea Europeană reprezintă
tratatele pe care se întemeiază Uniunea. Aceste două tratate, care au aceeaşi
valoare juridică, sunt desemnate prin cuvântul «tratatele».”

Uniunea Europei Occidentale (UEO)

Organizaţie politică şi militară înfiinţată la 6 mai 1955 prin Acordul de la

Paris din 23 octombrie 1954 în scopul întăririi cooperării între statele vest-
europene în domeniul securităţii, are la origine Tratatul de la Bruxelles
semnat la 17 martie 1948 de către cinci ţări occidentale - Franţa, Belgia,
Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie - prin care se crea o alianţă militară
europeană la care au aderat ulterior Germania, Spania, Portugalia, Italia şi
Gecia (în total zece state). Sarcinile sale principale constau în obligaţia
generală de asistenţă în caz de agresiune contra unui stat membru,
prezervarea păcii şi securităţii în Europa. UEO oferă statelor membre o
platformă de cooperare în materie de politică de apărare şi securitate, în
scopul consolidării influenţei politice a Europei în cadrul NATO şi al creării
unei identități europene de securitate.
Legislaţie primară
Protocolul nr. 11 privind articolul 42 din Tratatul privind Uniunea Europeană
anexă la tratatele bază ale Uniunii Europene dispune: „Uniunea Europeană,
în colaborare cu Uniunea Europei Occidentale, elaborează acorduri în
vederea consolidării cooperării dintre ele.” Conform art. 42 TUE versiunea
consolidată (ex-art. 17 TUE) din Secţiunea 2 Dispoziţii privind politica de
securitate şi apărare comună, Capitolul 2 Dispoziţii speciale privind politica
externă şi de securitate comună, Titlul V Dispoziţii generale privind
acţiunea externă a Uniunii şi dispoziţii speciale privind politica externă şi de
securitate comună, prevede: „(1) Politica de securitate şi apărare comună
face parte integrantă din politica externă şi de securitate comună. Aceasta
asigură Uniunii o capacitate operaţională bazată pe mijloace civile şi
militare. Uniunea poate recurge la acestea în cadrul misiunilor în afara
Uniunii pentru a asigura menţinerea păcii, prevenirea conflictelor şi întărirea
securităţii internaţionale, în conformitate cu principiile Cartei Organizaţiei
Naţiunilor Unite. Îndeplinirea acestor sarcini se sprijină pe capacităţile
furnizate de statele membre. (2) Politica de securitate şi apărare comună

240
include definirea treptată a unei politici de apărare comune a Uniunii.
Aceasta va conduce la o apărare comună după ce Consiliul European
hotărăşte aceasta în unanimitate. În acest caz, Consiliul recomandă statelor
membre să adopte o decizie în conformitate cu normele lor constituţionale.”=

Uniune vamală

Suma mai multor teritorii vamale distincte într-un spaţiu vamal comun, care
suprimă frontierele vamale interne dintre statele membre, toate operaţiunile
vamale fiind mutate la frontierele acestora cu ţări terţe; statele membre ale
uniunii vamale nu pot preleva nicio taxă vamală proprie din importurile
efectuate din alte ţări, fiind aplicate doar taxe vamale comune.

241
 Z
Zona de liber-schimb

Teritoriu sau spaţiu economico-geografic în limitele căruia se aplică o

înţelegere între două sau mai multe ţări privind obiective ca: desfiinţarea
taxelor vamale; eliminarea restricţiilor cantitative la mărfurile industriale;
dezvoltarea economică a ţărilor semnatare (membre) în concordanţă cu
obiectivele lor strategice; stabilitatea monetar-fiscală etc. Ţările aparţinând
unei zone de liber-schimb îşi păstrează însă competenţele şi drepturile
vamale naţionale vis-à-vis de statele terţe. Exemple de zone de liber-schimb
sunt: AELS - Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, NAFTA - North
American Free Trade Agreement, care reuneşte SUA, Canada şi Mexic - şi
CEFTA - Central European Free Trade Association.

242
 BIBLIOGRAFIE
Actul Unic European (1986)
Barav A., Philip Ch., Dictionnaire juridique des Communautés européennes,
Ed. Presse Universitaires de France, Paris, 1993.
Bădescu C., Alexandru I., Introducere în studiul procesului de cooperare
interregională, Editura Szlvi, Bucureşti, 1997
Beşteliu R.M., Drept Internaţional, Editura All, Bucureşti, 1997
Bolintineanu A., Năstase A., Drept Internaţional Contemporan, Editura IRSI,
Bucureşti, 1985
Cloşcă I. (coord.), Dicţionar de drept internaţional public, Editura Ştiinţifică
şi enciclopedică, Bucureşti, 1982
Commission institutionnelle, Direction générale d’études, Les modalités de
ratification du Traité d’Amsterdam, document de travail, Série politique,
Bruxelles, 1997
Consiliul European, « Concluzii », Luxembourg - 13.12.1997, Helsinki –
11.12.1999 ;
Constantinesco L.-J., La nature juridique des Communautés européennes,
Conférence P.H. Spaak, Liège, 1980
Filipescu I.P., Fuerea A., Drept Instituţional Comunitar , Editura Actami,
Bucureşti, 1994
Isaac G., Droit communautaire général, Ed. Masson, Paris, 1994
Jacqué J.-P., Droit institutionnel communautaire, note de curs la Colegiul
Europei din Bruges, Belgia, 1997-1998
Jinga I., Evoluţii în structura administrativă a Comisiei Europene, Consiliul
Legislativ, Buletin de Informare Legislativă nr. 3/1998
Jinga I., Popescu A., Dicţionar de termeni comunitari, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000
Louis J.V., L’ordre juridique communautaire, 5e éd., Office des publications
officielles des Communautés européennes, Luxembourg, 1990
Manolache O., Drept Comunitar, Editura All, Bucureşti, 1996
Marcu V., Drept instituţional comunitar, Editura Nora, Bucureşti, 1994
Moroianu-Zlatescu I., Demetrescu R.C., Drept Instituţional Comunitar,
Editura Olimp, Bucureşti, 1999
Munteanu R., Drept European, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996
Parlement européen, Commission institutionnelle, Rapport sur le Traité
d’Amsterdam, Bruxelles, 5.11.1997
Parlement européen, Commission institutionnelle, Première analyse du
Traité d’Amsterdam, document interne, Bruxelles, 25.06.1997

243
Parlement européen, Fiche thematique sur les aspects institutionnels de
l’élargissement de l’Union européenne , fiche thématique no 15,
Luxembourg, 13.02.1998
Popescu A., Drept Internaţional al Muncii, Editura Holding Reporter,
Bucureşti, 1998
Savu D.V., Integrarea europeană, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996
Suta N., Miron D., Suta-Selejan S., Comerţ internaţional şi politici
comerciale contemporane, Editura Eficient, Bucureşti, 1997
Ştefănescu B., Curtea de Justiţie a „Comunităţilor Europene”, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979
Tratatul CECO (1952)
Tratatul CEE(1958)
Tratatul CEEA (1958)
Tratatul de la Amsterdam (1999)
Tratatul de la Maastricht (1993)
Tudor G., Călin D., Jurisprudenţa CJCE, Volumul I Principiile dreptului
comunitar, Concurenţa, Libera circulaţie a mărfurilor, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006
Tudor G., Călin D., Jurisprudenţa CJCE, Volumul II, Libertatea de a presta
servici, Libera circulaţie a persoanelor şi dreptul de stabilire, Politica
socială, Jurisdicţia comunitară, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006.
von Weizsacker R., Dehaene J.-L., Simon D., Implications institutionelles de
l’élargissement. Rapport à la Commission européenne , Bruxelles,
18.10.1999
Weidenfeld W., Wessels W., L’Europe de A à Z, Institut fur Europaische
Politik, Bonn, 1997.

244