UNIVERSITATEA “ANDREI SAGUNA”

FACULTA TEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA DREPT
ANUL UNIVERSITAR 2018 – 2019
SEMESTRUL 2

NOTE DE CURS
DREPTUL PROPRIETĂȚII INTELECTUALE

Titular curs: LECT.UNIV. DR. IOAN TOMESCU

CONSTANȚA
- 2019 -

1
 FISA DISCIPLINEI

Curs 1: Stadiul actual al cunoasterii in domeniul

Dreptului de Proprietate Intelectuala.
- Data, informaţia şi imaginea ca obiect al
proprietăţii intelectuale.

- Conceptul de proprietate intelectuală

Curs 2 . Proprietatea intelectuala si activul nematerial.

- Domeniile proprietatii intelectuale.
- Drepturile de autor şi drepturile conexe

Curs 3. Proprietatea industrială

- Brevetul de invenţie
- Mărcile de comerţ

Curs 4. - Desene si modele

- Indicaţiile geografice
Curs 5 : Reglementari ale proprietatii intelectuale la
nivel international.
-Tratate internationale privnd proprietatea
industriala

Curs 6: Tratate internationale privind drepturile de autor

sidrepturile conexe.
Curs 7:Legislatia nationala in domeniul drepturilor de
autor si si a drepturilor conexe

Curs 8: Legislatia nationala in domeniul proprietatii

industriale.
- Legislaţia naţională în domeniul brevetelor de
invenţie

2
 Curs 9 : -Legislaţia naţională în domeniul mărcilor şi
indicaţiilor geografice.
-Legislaţia naţională în domeniul desenelor şi
modelelor

Curs 10 : Legislatia nationala in domeniul concurentei

comerciale

Curs 11: Noua economie si proprietatea intelectuala

-Scurte considerații cu privire la domeniul “noua
economie”
- Maturitatea proprietății intelectuale în economia
bazată pe cunoaștere.

3
 CAPITOLUL 1. STADIUL ACTUAL AL CUNOŞTERII ÎN
DOMENIUL
DREPTULUI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

1.1. Data, informaţia şi imaginea ca obiect al proprietăţii intelectuale.

Conceptul de proprietate intelectuală.
Potrivit dicţionarului explicativ al limbi române prin informaţie se înţelege „o
comunicare, o veste, o ştire care pune pe cineva la curent cu o situaţie; lămurire asupra
unei persoane sau asupra unui lucru; totalitatea materialului de informare şi de
documentare: izvoare surse; fiecare dintre elementele noi, în raport cu cunoştinţele
prealabile, cuprinse în semnificaţia un7uygbui simbol sau a unui grup de simboluri (text
scris, mesaj vorbit, imagini plastice,indicaţie a unui instrument etc.)1“
Informaţia mai poate fi înţeleasă ca un mesaj al unei comunicări ce ne aduce sau
reaminteşte elemente sau date noi de cunoaştere despre fapte, evenimente, obiecte,
procese, fenomene care urmează a fi transmise, înţelese sau acceptate pentru un scop
definit. Unii definesc data ca fiind descrierea cifrică sau letrică a unui proces, fenomen,
obiect2. În ceea ce ne priveşte socotim că prin date înţelegem o convenţie care exprimă
acele elemente de raportare temporală, spaţială, materială, obiectuală, virtuală între două
sau mai multe entităţii. Acestea se exprimă în cifre, fracţii, formule, expresii matematice,
fizice, informatice etc. În informatică numim dată reprezentarea convenţională codificată a
unei relaţii, raport, comparaţie, a entităţilor care permite un tratament electronic 3. Când
datele necunoscute sunt aduse la cunoştinţă cuiva, conţinând elemente de noutate, de
înlăturare a unei incertitudini, atunci acestea devin informaţii pentru subiectul în cauză. Ca
urmare, în doctrină, informaţia este definită ca acea dată care aduce receptorului un plus
de cunoaştere, privind direct sau indiresc procesul, fenomenul sau obiectul pe care îl
descrie.
Transmiterea, comunicarea datei, informaţiei, este făcută printr-un sistem de semne
(limbajul), semnul fiind un element de limbaj care asociază un semnificant cu un

1
DEX, Ed. Universul enciclopedic, Bucureşti, 1996, p.491.
2
Eugen Burduş, Tratat de management, Editura Economică, Bucureşti 2005, p. 406.
3
Dabu, valerică, Dreptul comunicării sociale, Ediţia a VI-a revăzută şi completată, Editura SNSPA,
Bucureşti, 2008, p. 19.

4
semnificat: semnul alfabetic, cuvântul4 , semnul de punctuaţie. Literele şi cuvintele ajută la
formarea imaginilor prin care evident se transmit tot mai multe informaţii. Lumea în care
trăim este o lume a imaginilor5. De multe ori cea mai sumară schiţă spune mai mult decât
un lung raport. Totuşi o importanţă deosebită în această formă de comunicare o are şi
mesajul lingvistic care însoţeşte imaginea completând-o sau explicitând-o.
Contextul receptării prezintă şi el o importanţă pentru că el intervine în validarea
unei semnificaţii a imaginii. În timp textul a cedat imaginii fizice (pictură, fotografie, film,
imagine televizată etc.) care de multe ori poate fi mai precisă sau mai completă din punct
de vedere al conţinutului de informaţie, şi mai uşor de transmis şi asimilat. Era imaginii
televizate a favorizat creşterea vitezei şi volumului de informaţii în comunicare, a înlăturat
unele bariere (de limbă, de cultură, de pregătire, etc.) cu toate consecinţele pozitive şi
negative ce decurg din acestea. Viteza schimbării imaginilor asociată cu volumul anumitor
informaţii comunicate afectează timpul necesar receptării, examinării, analizării
variantelor, formulării opţiunilor şi liberei alegeri a opţiunii cu implicaţii negative asupra
libertăţii de opinie. Astfel se crează mai mult ca oricând condiţii favorabile manipulării
individului, colectivităţilor şi chiar a popoarelor6.
În acest sens se mai foloseşte şi sintagma „civilizaţie a imaginii 7“ care a urmat
civilizaţiei cărţii. „Oamenii nu reacţionează în funcţie de realitate, ci pe baza modului cum
îşi reprezintă ei această realitate, a imaginilor pe care le poartă în minte 8“ .Omul a studiat şi
4
Potrivit DEX cuvântul este unitatea de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui
complex de sensuri) şi a unui complex sonor. Academia Română, Institutul de Lingvistică, « Iorgu Iordan »,
Dicţionar Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a Editura Univers, Bucureşti, 1996. p. 254.
5
Dabu, Valerică, Remus Borza, Dreptul la imagine şi protecţia imaginii prin norme de dreptul proprietăţii
intelectuale, în Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale, nr.2/2006, Bucureşti,2006, p 145.
6
Într-o lucrare recentă Bernard Miège referindu-se la importanţa comunicării în perioada globalizării arată:
„Pusă în serviciul ideologiei liberale, comunicarea a reuşit să accelereze considerabil deschiderea
schimburilor culturale şi comerciale în Europa de vest; În Europa de Est, rolul său a fost nici mai mult, nici
mai puţin decăt să pregătească masele în vederea răsturnării regimurilor politice autoritare ce păreau adânc
înrădăcinate.” Bernard Miège, Informaţie şi comunicare. Collegium. Polirom.2008, p. 65.
7
Fulchignoni, E., La civilization de l’image, citată de Stancu Şerb, Relaţii publice şi Comunicare, Editura
Teora, Bucureşti, 1999, Imaginea instituţiilor, p.14.
8
Imaginea nu se confundă cu atitudinea dar contribuie la formarea acesteia. Atitudinea este definită ca „o
stare de pregătire mintală şi neurală, organizată prin experienţă, care exercită o influenţă diriguitoare sau
dinamizatoare asupra răspunsului individual la toate obiectele şi situaţiile cu care este în relaţie”. Gordon W
Allport, apud Septimiu Chelcea, Opinia Publică, Editura Economică, Bucureşti, 2002,p.70. Atitudinea
presupune trei tipuri de componente: a) componenta afectivă (emoţii, simţăminte, sentimente, împreună cu
relaţiile fiziologice subiacente); b) componenta cognitivă (cunoştinţe despre obiectul atitudinii, despre
însuşirile acestuia, credinţe pe baza cărora se fac judecăţile evaluative); c) componenta comportamentală
( intenţia de a acţiona pro sau contra obiectului atitudinii). Componenta afectivă se formează în principal pe
baza imaginii sau a compunerii imaginilor; Componenta cognitivă are la bază informaţia şi imaginea;
Componeneta comportamentală este rezultat al imaginii şi presupune imaginea virtuală a comportamentului.
Daniel Katz a propus patru funcţii ale atitudinii: a) funcţia instrumentală, constând în orientarea persoanelor
spre obiecte care asigură recompense şi evitarea obiectelor cu sancţiuni negative; or atât recompensele cât şi
sancţiunile sunt eligibile pe baza consecinţelor imaginate faţă de subiect; b) funcţia de apărare a eului, de
protejare a imaginii de sine; c) funcţia de cunoaştere, de sistematizare a stimulilor din lumea înconjurătoare;

5
studiază realitatea şi acţionează asupra acesteia folosind imaginea obiectuală, imaginea
raţională, imaginea artistică, imaginea furnizată inclusiv imaginea fizică şi nu în ultimul
rând imaginaţia.
Omul gândeşte, judecă, creează, folosind imaginea care şi-o formează sau i se
furnizează de altul. Imaginea are la bază informaţia care la rândul ei se întemeiază pe
date. De multe ori, oamenii sunt „ajutaţi” să aibă anumite imagini bazate pe anumite
informaţii formate din anumite date care corespund mai mult sau mai puţin realităţii şi
servesc sau deservesc anumite interese influenţându-le acţiunea, inacţiunea. Memoria
primeşte, reţine, construieşte, redă un număr mai mare sau mai mic de imagini care pot fi
abstracte, virtuale, mai mult sau mai aproape de realitatea percepută, concepută, şi
reflectată. Luptăm pentru a construi imagini, suntem atraşi sau respinşi de imagini ,
cumpărăm şi vindem imagini, ne hrănim sau hrănim cu imagini. Prin imagine se transmit
instantaneu mesaje simţurilor determinând o percepţie imediată şi simultană vizând
reflexele câtşi gândirea. Reflexul economiseşte pierderea secundelor pe care o implică
ocolul prin gândire. Imaginea, rezultatul folosirii imagini pot fi acte creatoare iar când au la
bază date valoroase, pot fi preţuite, valorificate. Imaginea rezultat al prelucrării informaţiei
poate fi un element important al puterii. Prelucrarea imaginii poate da naştere la noi
informaţii valoroase, ce pot constitui elemente ale unei alte noi imagini valoroase. Data,
informaţia şi imaginea se obţin de regulă prin consum de energie, timp, materie etc. şi ca
urmare pot avea valoare economică, spirituală, afectivă etc. Or această însuşire a datei,
informaţiei şi imaginii le pot face obiect al aproprieri, al dreptului de proprietate asupra
acestora.
De multe ori, atât datele, informaţiile cât şi imaginile sunt tratate ca mărfuri fiind
protejate juridic. Acestea se realizează tot mai mult în sfera producţiei a industriei
informaţiei şi fac obiectul vânzării, schimbului, pe piaţa informaţiei, vorbindu-se de bunuri
informaţionale, servicii informaţionale, produse informaţionale, toate mai mult sau mai
puţin asistate de calculator.
Dreptul proprietăţii intelectuale a primit o consacrare definitivă şi oficială o dată cu
încheierea Convenţiei care a condus la înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii

Or se ştie că la baza cunoaşterii stă informaţia şi imaginea. A se vedea Septimiu Chelcea, Petru Iluţ,
Enciclopedie de psihologie, Editura Economică, Bucureşti 2003, p.47.

6
Intelectuale (OMPI)9, semnată la data de 14 iulie 1967 la Stockholm 10. De pildă în art. 2
viii al Convenţiei de la Stockholm din 1967 pentru constituirea Organizaţiei Mondiale a
Proprietăţii Intelectuale (OMPI) dreptul de proprietate intelectuală este definit ca fiind
„drepturile referitoare la operele literare, artistice şi ştiinţifice, interpretările artiştilor
interpreţi şi execuţiile artiştilor executanţi, fonogramele şi emisiunile de radiodifuziune,
invenţiile în toate domeniile activităţii umane, descoperirile ştiinţifice, desenele şi
modelele industriale, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu şi denumirile comerciale,
protecţia împotriva concurenţei neloiale şi toate celelalte drepturi aferente activităţii
intelectuale în domeniul industrial, ştiinţific, literar şi artistic.11“
În acest sens, Alvin Toffler arăta:„Cunoaşterea, violenţa, avuţia şi relaţiile dintre
ele, definesc puterea în societate... Cunoaşterea mai serveşte şi ca multiplicator al averii şi
al forţei.12“ Ori cunoaşterea are la bază informaţia şi imaginea13 .
Cunoştinţele şi informaţiile sunt valorile-cheie ale economiei, căci, spre deosebire
de alte resurse care se epuizează pe măsura utilizării, - problema caracterului lor limitat tot
mai accentuat devenind din ce în ce mai acută, cunoştinţele se amplifică, se multiplică şi se
diversifică prin utilizare, constituindu-se, în ultimă instanţă, în resurse practic inepuizabile
pentru dezvoltarea economică. Iar acest fapt nu numai că este conştientizat, dar şi
promovat de marile puteri ale lumii. Astfel, se consideră tot mai mult că economia
mondială evoluează de la economia specifică revoluţiei industriale - o economie
confruntată şi limitată la potenţialul resurselor planetei - spre o economie în care nu există
bariere pentru imaginaţia umană, libertatea de a crea, fiind cea mai preţioasă resursă,
aceasta incorporând şi proprietatea intelectuală.

9
OIMPI. Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale [conform denumirii originale din engleză, The
World Intellectual Property Organization (WIPO)] este una din agenţiile specializate ale Naţiunilor Unite.
WIPO a fost creată în 1967 cu scopul declarat de a încuraja activitatea creatoare şi promovarea proprietăţii
intelectuale oriunde în lume. WIPO avea la 1 ianuarie 2010, 184 de state membre
(http://www.wipo.int/members/en/), administrează 24 de tratate internaţionale,
(http://www.wipo.int/treaties/en/) având sediul mondial în Geneva, Elveţia.
10
OMPI cuprinde patru mari domenii: a) Drepturi de autor pentru operele literare şi artistice; b) Drepturile
conexe dreptului de autor - Sunt protejate ca drepturi conexe interpretările sau execuţiile artiştilor interpreţi
sau executanţi, înregistrările sonore sau fonogramele producătorilor de astfel de înregistrări sau fonograme,
emisiunile organismelor de radio şi televiziune; c) Dreptul de proprietate industrială şi d) Alte drepturi de
proprietate intelectuală neincluse în primele categorii.
11
“Spre deosebire de proprietatea intelectuală, în cadrul căreia sunt protejate atât creaţii de formă cât şi de
fond, în cadrul proprietăţii industriale sunt protejate creaţiile intelectuale de fond care sunt aplicabile în
industrie şi care mai sunt desemnate şi cu denumirea de creaţii utilitare.” Viorel Roş şi alţi, Mărcile şi
indicaţiile geografice, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 2.
12
Alvin Toffler, Puterea în mişcare, Editura Antet, 1995, p. 24.
13
Alvin Toffler foloseşte termenul de cunoştinţe în sensul că acesta cuprinde: „informaţii, date, imagini şi
imagerie, precum şi atitudini, valori şi alte produse simbolice ale societăţii, fie că sunt adevărate,
aproximative, sau chiar false.” Alvin Toffler, op.cit., p.26.

7
 Fizionomia societăţilor care evoluează pe coordonatele economiei cunoaşterii este
caracterizată tot mai mult de potenţialul creativ uman. Procesele inovaţionale şi de
propagare a rezultatelor cunoaşterii devin tot mai importante, în special datorită
rezultatelor lor în planul descoperirii unor noi resurse sau în cel al asigurării unei utilizări
mai eficiente a resurselor existente prin aplicarea noilor tehnologii tot mai performante
(noile materiale, biotehnologiile, computerele, roboţii industriali, telecomunicaţiile ş.a.).
Conform Consiliului Statelor Unite ale Americii, drepturile de proprietate
intelectuală (DPI) sunt drepturile de proprietate asupra lucrurilor intangibile, aceste
drepturi protejând inovaţiile şi recompensând activitatea inovatoare14.
Profesorul Ioan Macovei, în lucrarea Dreptul proprietăţii intelectuale, susţine că
“în cadrul strategiei dezvoltării economice, sociale şi culturale, proprietate intelectuală
reprezintă o componentă fundamentală care asigură protejarea creaţiilor inteligenţei umane
şi garantează valorificarea în condiţiile pieţei liberei.”15
În plan internaţional, România este membru fondator al Organizaţiei Mondiale a
Proprietăţii Intelectuale16 şi al Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
Proprietatea intelectuală, la modul general, cuprinde toate drepturile legale,
izvorâte din activităţile intelectuale, din domeniile literar sau artistic, ştiinţific şi
industrial17. Într-o accepţiune mai tehnică, proprietatea intelectuală este definită asemenea
unui domeniu, o submulţime în sens matematic a noţiunii juridice de proprietate, sub
aspect patrimonial, care se referă la proprietatea unei opere rezultate în urma unui proces
de creaţie intelectuală, de orice fel: literatură, ştiinţifică, didactică, metodică, artă plastică,
etc.18 Conform domnului profesor Eugeniu Sclifos, “proprietatea intelectuală reprezintă
rezultatul creaţiei intelectuale şi drepturile ce le deţine autorul, în urma comercializării
acestor creaţii19“.
Proprietatea intelectuală este indisolubil legată de noţiunea juridică de drept,
deoarece ea comportă atributele atât de ordin moral, cât şi de ordin patrimonial.20
14
US Council for International Business A New MTN: Priorities for Intellectual Property (1985), p. 3.
15
Macovei, Ioan , Dreptul proprietăţii intelectuale, Ediţia 2, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. XI.
16
Convenţia pentru instituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale încheiată la Stockholm la 14
iulie 1967 a fost Ratificată de România prin Decretul Consiliului de Stat nr. 1.175 din 28/12/1968, publicat în
Buletinul Oficial nr. 1 din 06/01/1969, dată cu care a intrat în vigoare.
17
Vasiliu, Eugen, Decalogul proprietăţii intelectuale, Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale,
nr. 2 (7), anul III, Bucureşti, 2006, p. 231.
18
Glatcov; Petre, Ştrenc, Alexandru, Cristian, Bucşă, Gheorghe, Piţu, Dalila, Proprietate industrială,
proprietate intelectuală şi inventică, Curs pentru uz universitar, Ed. Fundaţiei Universitară pentru
promovarea invenţiilor şi creativităţii, Bucureşti, 1997, p. 5.
19
Sclifos, Eugeniu, Proprietatea intelectuală: ce deţinem şi ce câştigăm?, Conferinţa Internaţională, ediţia a
VI-a, 20-21 mai 2009, p. 39.
20
Termenul Proprietate intelectuală apare în Europa în secolul XIX; în 1846 e folosit de A. Nion în lucrarea
Droits civils des auteurs, artistes et inventeurs: Şedinţa Senatului din 27 aprilie 2009 Doina Silistru,

8
 Există deci un sistem de interferenţe al aspectelor morale, nescrise, cu cele
legislative care au un caracter de suveranitate, propriu oricărei legi în vigoare la un
moment dat, fiind cuprinse într-un sistem de acte cu caracter legislativ şi constituind
dreptul proprietăţii intelectuale.
Profesorul Constantin Ţurcanu, apreciază că proprietatea intelectuală este o
proprietate imaterială, izvorâtă din inteligenţa şi creativitatea omului, de aceea ea necesită
o protecţie adecvată, specifică şi specializată acestui tip de proprietate 21. Protecţia
proprietăţii intelectuale este asigurată pentru invenţii pentru toate domeniile activităţii
umane: economic, industrial, agricultură, transporturi, construcţii, turism, servicii, comerţ,
administraţie, ştiinţific, literar, artistic, presă şi audio-vizual22.
Profesorul Viorel Roş, afirmă că disciplina Dreptul proprietăţii intelectuale are ca
obiect de studiu protecţia creaţiei intelectuale, a autorilor de opere ale spiritului şi a
rezultatelor acestei activităţi de creaţie sub diferite forme în care se prezintă, dar şi
protecţia celor mai importante semene distinctive ale activităţii de comerţ.23
Într-o altă accepţie Dreptul proprietăţii intelectuale desemnează totalitatea
drepturilor legate de protecţia creaţiei intelectuale, ale autorilor de opere ale
spiritului şi a rezultatelor activităţii de creaţiei sub formele cele mai variate, precum
şi protecţia celor mai importante semne distinctive ale activităţii de comerţ24.
Prin urmare, proprietatea intelectuală (PI) este termenul ce descrie ideile, invenţiile,
tehnologiile, lucrările de artă, muzica şi literatura, care, deşi sunt intangibile în momentul
creării lor, pot fi valorificate în forma tangibilă a produselor 25. Pentru scopul acestei
introduceri, este de ajuns însă să definim PI ca fiind aplicarea comercială a gândirii
imaginative, creative, pentru a răspunde unor provocări tehnice sau artistice. PI nu
înseamnă produsul în sine, ci acea idee specială din spatele lui, modul în care este
exprimată acea idee, precum şi modalitatea distinctă de a o numi şi descrie.
Termenul proprietate este utilizat pentru a descrie această valoare, întrucât acest
termen se aplică doar invenţiilor, lucrărilor şi denumirilor asupra cărora o persoană sau un
grup de persoane revendică dreptul de proprietate. Proprietatea este importantă deoarece
declaraţie politică având ca titlu „26 Aprilie - Ziua Mondială a Proprietăţii Intelectuale".
21
Constantin, Ţurcanu, 14 ani de activitate a Consilierilor în Proprietate Industrială din România, Revista
consilierilor în proprietate intelectuală, nr. 1/2004, Ed. Matrix Rom, Bucureşti , p. 4.
22
Romiţan, Mirela, Protecţia scrierilor publicistice şi a surselor de informare, Revista Română de Dreptul
Proprietăţii Intelectuale, nr. 1 (6), anul, Bucureşti, 2006, p. 154.
23
Roş, Viorel, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs universitar, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2001, p. 31.
24
Florea, Bujorel, Dreptul proprietăţii intelectuale: drept de autor, Ed. Fundaţia România de Mâine,
Bucureşti, 2003, p. 11.
25
Idris, Kamil, Proprietatea intelectuală - un instrument puternic pentru dezvoltarea economică, Ed. OSIM,
Bucureşti, 2006, p. 8.

9
experienţa ne-a arătat că un potenţial câştig economic reprezintă o motivare puternică
pentru actul inovării. Cuvântul românesc drept vine de la latinescul directum, care
înseamnă conform cu regula. Deci dreptul, în sens etimologic al cuvântului, este ceea ce
trebuie să fie, ceea ce este conform cu regula26. Potrivit Jurisconsultului Paulus, dreptul nu
poate fi dedus din regulă, ci regula trebuie dedusă din dreptul existent27.
Noţiunea de drept aplicabilă conceptului de proprietate intelectuală, poate fi
cuprinsă într-o definiţie cel mult formală, fiind reţinute doar normele juridice care
reglementează raporturile ce izvorăsc din creaţia intelectuală.
Astfel, prin dreptul de proprietate intelectuală se înţelege ansamblul normelor
juridice care reglementează raporturile privind protecţia creaţiei intelectuale în
domeniile industrial, ştiinţific, literar şi artistic, precum şi semnele distinctive ale
activităţii de comerţ28.

1.2. Proprietatea intelectuală şi activul nematerial

Pe de altă parte, conceptul de proprietate intectuală reprezintă active necorporale
denumite şi active intangibile. Acest concept este derivat din necesitatea de a evalua,
contabiliza, valorifica, elemente imateriale cum ar fi cele rezultate din drepturi exclusive
date de creaţia originală sub formă de brevete de invenţie, mărci, modele, desene
industriale, drepturi de autor, francize, programe de calculator ele. sau de clemente ce se
constituie în avantaje competitionale pe piaţă cum sunt cercetarea-dezvoltarea,
management de calitate, relaţiile cu furnizorii şi clienţii, schemele de organizare internă,
vadul comercial, amplasament favorizam pentru afaceri, calitatea mediului natural,
reputaţia unui individ, grup sau organizaţie, contractele etc.
Autori, cum ar fi J. Mouritsen / S. Thrane sau L. Moerman / S. Van der Laan merg
mai departe şi văd în dreptul de proprietate intelectuală un obiect abstract29. În acest sens,
proprietatea intelectuală poate fi descrisă ca fiind cunoştinţe prin care se face o acţiune, se
crează nişte valori.

26
Văllimărescu, Alexandru, Tratat de Enciclopedia dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 41.
27
Motica, Radu, Negrescu, Dan, Lexicon juridic Latin - Român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 189
28
Macovei, Ioan, Dreptul proprietăţii intelectuale, Ediţia 2, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 5.
29
Mouritsen, J./S. Thrane, Accounting, network complementarities and the development of inter-
organizational relations, 31 Accounting, Organizations and Society 2006, pp 241—275; L. Moerman/S.
Van der Laan, TRIPs and the pharmaceutical industry: Prescription for Profit? 17 Critical Perspectives on
Accounting, 2006, pp 1089-1106.

10
 Investiţiile imateriale reprezintă una dintre principalele surse de creare de valoare şi
de dezvoltare a întreprinderii, în contextul în care acestea devin tot mai importante
comparativ cu investiţiile materiale (fizice), prin cheltuielile din ce în ce mai semnificative
pe care le angajează o întreprindere pentru conceperea, inovarea, formarea, organizarea sau
explorarea unor noi ocazii de piaţă30.
Creşterea ponderii investiţiilor imateriale pretinde, pe de o parte, stabilirea unei
sfere de cuprindere pertinente, iar, pe de altă parte, desemnarea unor criterii de
recunoaştere şi evaluare adecvate. După cum remarcă Epingard, frontiera investiţiilor la
nivel microeconomic este încă destul de confuză: „limitarea acestora la nivelul
imobilizărilor corporale nu evidenţiază strategia întreprinderii, iar încadrarea tuturor
cheltuielilor angajate în vederea obţinerii de avantaje economice viitoare în categoria
investiţiilor este prea ambiţioasă31“.
Acesta opinii în privinţa drepturilor de proprietate intelectuală definesc acest
concept ca drepturi de proprietate asupra bunurilor imateriale, care permite participanţilor
de pe piaţă să se angajeze în activităţi de antreprenoriat şi să depăşească eşecurile de piaţă
prin asocierea cu cunoştinţele pe care le pune la dispoziţia publicului32.
PI face cunoştinţele funcţionale din punct de vedere economic şi controlabile din
punct de vedere managerial. În cele din urmă, PI facilitează acoperirea împotriva riscurilor
şi oferă inventatorului posibilitatea de a transforma o idee nouă sau o invenţie într-o
inovaţie şi să se angajeze într-un fel de interacţiune comercială. Acest lucru se încadrează
în paradigmele cheie pentru inovaţie şi spirit antreprenorial dezvoltate de cercetători iluştri
precum F. Knight şi Schumpeter J33.
PI poate contribui la eficacitatea organizaţională şi poate rezolva problemele legate
de costurile R& D ale unei firme. Mai mult, ea poate oferi un stimulent pentru crearea de
invenţii, realizarea de investiţii, astfel încât să dezvolte comercializarea şi inovarea,
motivându-i de inventatori să declare invenţiile lor şi permiţând explorarea lor ordonată.
Gestionate în cadrul unei paradigme de interes public şi într-un mod proactiv, aceasta poate

30
Grosu, Corina, Activele imateriale - resurse importante pentru gestiunea performantă a întreprinderii,
Economie teoretică şi aplicată nr. 8 / 2006 (503), p. 83.
31
Epingard, P. (1999), L’investissment immaterial, coeur d’une économie fondée sur le savoir, CNRS
Editions Paris, apud Feleagã N. şi Malciu Liliana în Provocările contabilităţii internaţionale la cumpăna
dintre milenii. Modele de evaluare şi investiţii imateriale, Editura Economicã, Bucureşti, 2004, p. 115.
32
The European Patent Organization, Scenarios for the Future: How might IP regimes evolve by 2025?
What global legitimacy might such regimes have? EPO, Munich 2007.
33
Schumpeter, J., Capitalism, Socialism and Democracy. Harper and Brothers: New York 1942. F.H.
Knight, “Profit and Entrepreneurial Functions”, 2 Journal of Economic History 1942, pp 126-132.

11
contribui de asemenea la aplanarea divergenţelor, atât în cadrul cât şi între societăţi, care să
permită ţărilor în curs de dezvoltare să impulsioneze propria lor creativitate latentă.

1.3. Domeniile proprietăţii intelectuale

Împărţirea formală a creaţiei intelectuale în domenii şi subdomenii, ori în categorii
şi subcategorii, în grupe sau în segmente etc., este necesară pentru a înlesni înţelegerea
normelor juridice care au ca obiect de protecţie, produse ale spiritului creator, ale
inteligenţei şi pentru a fi protejate, sunt necesare norme juridice derogatorii de la dreptul
comun.
În mod tradiţional, proprietatea intelectuală, se împarte în două domenii principale
cu subdomenii:
1. Drepturile de autor şi drepturile conexe, respectiv Drepturile de autor:
Scrierile literare şi publicistice; Operele artistice; Operele ştiinţifice; Drepturile conexe:
Interpretările artiştilor interpreţi şi execuţiile/prestaţiile artiştilor executanţi; Fonogramele
(înregistrările sonore/audiovizuale) şi emisiunile de radiodifuziune şi televiziune;
Drepturile sui generis: Ale fabricanţilor bazelor de date; Protecţia expresiilor de folclor şi
2. Proprietatea industrială: Creaţiile tehnice (invenţii, modele de utilitate)34;
Creaţiile estetice (desene şi modele, semnele distinctive asociate produselor, marca,
numele comercial, indicaţia geografică); Protecţia împotriva concurenţei neloiale35.
Această clasificare, îndreptăţeşte într-o oarecare măsură, opiniile exprimate
în doctrina internaţională36 şi naţională37, cât şi punctele de vedere exprimate în studiile şi
documentele Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale.

1.3.1. Drepturile de autor şi drepturile conexe

Dreptul de autor uneori poate fi asimilat cu dreptul de proprietate. De exemplu, în
cazul achiziţionării unui automobil posesorul deţine un drept de proprietate asupra
acestuia. În acelaşi timp, un compozitor, creând o melodie, este deţinător al dreptului de
34
Cocoş, Ştefan, a, b, c-ul protecţie şi valorificării proprietăţii intelectuale, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004, p.
10.
35
Romiţan, Ciprian, Raul, Drepturile morale de autor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 23
36
Convenţia de la Stockholm 1967 pentru instituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (art. 2
punct, viii); Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale 1969 (art. 1 alin. 1-4) şi Convenţia
de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice 1886 (art. 2).
37
Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.
60 din 26 martie 1996 modificată şi completată.

12
autor asupra operei muzicale. Astfel, obiect al dreptului de proprietate pot fi bunurile
materiale, pe când obiect al dreptului de autor - creaţia nematerială, considerată cea mai
sacră dintre toate proprietăţile. Ulterior automobilul procurat poate face obiectul unei
vânzări, donaţii, schimb sau, în genere, poate fi distrus, deoarece proprietarul îl deţine cu
drept exclusiv. La fel şi autorul operei muzicale poate decide în orice moment soarta
juridică a creaţiei sale, pentru că dreptul exclusiv de autor îi permite asemenea acţiuni şi
nici o terţă persoană nu va putea interveni în acest proces, dacă autorul nu-şi va da
consimţământul.
Această teorie nu poate fi acceptată, fiind aspru criticată de specialiştii în domeniu
(M. Ficsor, Y. Eminescu). Distincţia principală dintre dreptul de autor şi dreptul de
proprietate îl constituie obiectul de reglementare. Dacă automobilul poate fi utilizat de
câteva persoane, atunci toate obiectele dreptului de autor sunt destinate unui numeros
public, pentru că acestea au un caracter nematerial. De exemplu, melodia compozitorului
poate fi imprimată şi distribuită de mai mulţi titulari de drepturi, în acelaşi timp fiind
difuzată şi la posturile de radio sau de televiziune.
În procesul gândirii omului apar diferite idei, subiecte sau scenarii, însă nu toate din
ele sunt protejate de dreptul de autor38. Protecţia dreptului de autor se extinde asupra
formei de exprimare, şi nu asupra ideilor, proceselor, metodelor de funcţionare sau asupra
concepţiilor matematice ca atare. În acelaşi timp, forma de exprimare trebuie să fie
originală, adică să constituie un rezultat al activităţii creatoare.
În unele state o altă condiţie pe care trebuie să o întrunească opera pentru a fi
protejată este să fie exprimată într-o formă materială 39. Acest criteriu este obligatoriu mai
ales pentru legislaţia Marii Britanii, care subliniază că protecţia dreptului de autor nu se va
aplica asupra operelor literare, dramatice sau muzicale, atâta timp cât acestea nu vor fi
exprimate în formă scrisă, termenul de protecţie începând să curgă nu din momentul creării
operei, dar din data fixării ei40.
Şi legislaţia franceză impune obligativitatea formei materiale, dar numai pentru
unele categorii de opere, astfel, operele coregrafice, pantomimele sau numerele de circ
trebuie să fie fixate în formă scrisă pentru a obţine protecţia dreptului de autor41.
38
Suthersanen, E., Le droit d’auteur au tribunal: Da Vinci Code, Magazine de l’OMPI, OMPI, Geneve,
2006, p. 12.
39
Calloway, M., Bailie, M., Prosecuting Intellectual Property Crimes, Published by Office of Legal
Education, Washington, 2001, p. 41.
40
Legea Marii Britanii privind dreptul de autor, modele industriale şi brevete, 1988, cap. 1, par. 1, art. 3, alin.
2, http://www.opsi.gov.uk/acts/acts1988/Ukpga_19880048_en_1.htm
41
Codul Proprietăţii Intelectuale al Franţei, 01 iulie 1992, Art. 112-2,
http://www.copyrighter.ru/full/index.html?franceapisp_eng3.htm

13
 Constituie obiect al protecţiei conferite de dreptul de autor42 operele originale de
creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de
creaţie, modul sau forma concretă de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor,
cum sunt:
- scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile,
prelegerile şi orice alte opere scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator;
- operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile,
cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice;
- compoziţiile muzicale cu sau fără text;
- operele dramatice, dramatico-muzicale; operele coregrafice şi
pantomimele;
- operele cinematografice, precum şi alte opere audiovizuale;
- operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-un
procedeu analog fotografiei;
- operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculp¬tură,
pictură, gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica
sticlei şi a metalului, desene, design, precum şi alte opere de artă aplicată produselor
destinate unei utilizări practice;
- operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările
grafice ce formează proiectul de arhitectură;
- lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei,
geografiei şi ştiinţei în general.
În acelaşi timp, majoritatea convenţiilor internaţionale şi legislaţiilor statelor exclud
de la protecţia dreptului de autor anumite categorii de opere, precum:
- documentele oficiale (legile, hotărârile judecătoreşti, alte
documente), precum şi traducerile oficiale;
- simbolurile şi însemnele oficiale ale statului (drapelele, stemele,
semnele monetare etc.);
- expresiile folclorice;
- noutăţile zilei şi faptele cu caracter de simplă informaţie;
- mijloacele de plată.

42
Legea nr. 285/2004 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, publicată în Monitorul Oficial al
României, nr. 587 din 30 iunie 2004.

14
 Sistemul de drept continental exclude posibilitatea introducerii unor formalităţi
pentru protecţia dreptului de autor. Excepţie constituie doar statele din sistemul common-
law, însă după aderarea SUA la Convenţia de la Berna cu privire la protecţia operelor
literare şi artistice procedura înregistrării şi depozitării operei, ca condiţie a protecţiei
acesteia, începe să dispară. Dreptul de autor se extinde asupra operelor chiar din momentul
creării lor, iar pentru a informa publicul despre drepturile sale titularul are dreptul să
folosească simbolul protecţiei dreptului de autor, care se aplică pe fiecare exemplar al
operei şi constă din trei elemente43:
- litera latină C inclusă într-un cerc: ©;
- numele (denumirea) titularului drepturilor exclusive de autor;
- anul primei publicări a operei.
Activitatea creatoare a omului se materializează în opera, asupra căreia i se
recunoaşte un drept absolut, ce formează obiect de reglementare în cadrul proprietăţii
intelectuale. În concepţia modernă asupra dreptului de autor acest drept are un caracter
complex, cuprinzând douăcategorii de prerogative: prima fiind facultatea ce este rezervată
autorului de a se bucura de toate beneficiile imateriale care îi aduc glorie, renume,
respectul personalităţii sale şi pentru care îi sunt recunoscute drepturile morale, a doua
categorie fiind reprezentată de dreptul de a trage foloase materiale din utilizarea operei sale
pentru sine şi pentru urmaşii săi, scop în care îi sunt recunoscute drepturile patrimoniale
exclusive de autor44.
Drepturile personale (morale) ale autorului sunt protejate pe termen nelimitat.
Ocrotirea drepturilor personale după decesul autorului este exercitată de moştenitori,
precum şi de organizaţiile împuternicite, în modul stabilit, să ocrotească drepturile de
autor.
Durata drepturilor patrimoniale variază de la toată durata vieţii autorului şi 70 de
ani după moartea acestuia , până la 60 de ani după moartea autorului în Spania 45, în Canada
- 50 de ani după moartea autorului 46, în Thailanda - 50 de ani după moartea autorului 47, în
Iordania sau în Emiratele Arabe Unite - 30, şi respectiv, 20 de ani după moartea autorului.

43
Ţîganaş, I., Stratan M., Dreptul de paternitate şi prezumţia paternităţii, Lecturi AGEPI. Simpozion anual,
ediţia VIII, Chişinău, 2005, p. 186.
44
Roş, V., Bogdan, D., Spineanu-Matei, O., Dreptul de autor şi drepturile conexe. Tratat, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005, p. 194.
45
Legea dreptului de autor a Spaniei, 12 aprilie 1996, http://en.wikipedia.org/wiki/Spanish_copyright_law
46
Legea dreptului de autor a Canadei, 23 martie 1985, http://www.cb-cda.gc.ca/info/act-e.html
47
Legea dreptului de autor a Thailandei, 21 martie 1994,
http://www.thailawforum.com/database1/copyright.html

15
 Pe de altă parte, interpreţii beneficiază de drepturi exclusive asupra interpretării sau
execuţiei lor. La fel şi producătorii de fonograme sunt deţinători de drepturi asupra
fonogramei, iar organizaţiile de difuziune - asupra emisiunilor lor. Toate aceste obiecte
formează drepturile conexe dreptului de autor. Pentru a forma obiectul drepturilor conexe
nu este obligatorie prezenţa contribuţiei intelectuale. Pentru apariţia şi exercitarea
drepturilor conexe nu se cere respectarea cărorva formalităţi, iar în scopul semnalării
drepturilor lor subiecţii drepturilor conexe pot folosi semnul de ocrotire, care constă din
trei elemente:
- litera latină P inclusă într-un cerc;
- numele (denumirea) titularului de drepturi conexe exclusive;
anul primei publicări a interpretării, fonogramei sau emisiunii.

Fiecărui subiect al drepturilor conexe statele garantează minimul de drepturi de

care pot beneficia aceştia. Toate aceste drepturi sunt protejate pe o perioadă de 50 de ani
din momentul primei interpretări sau execuţii, pentru producătorii de fonograme - 50 de ani
de la data primei publicări a fonogramei sau timp de 50 de ani de la data primei ei
imprimări, dacă în acest termen fonograma nu a fost publicată, iar pentru organizaţiile de
difuziune - timp de 50 de ani de la data transmiterii emisiunii de către această organizaţie.
Caracterul complex al dreptului de autor a fost stabilit în sistemul Convenţiei de la
Berna, fiind însuşit cu unele rezerve de către ţările membre ale Uniunii de la Berna.
În cadrul concepţiei privind natura complexă a dreptului de autor sunt conturate
două teorii: teoria monistă şi teoria dualistă48:
Teoria monistă promovată insistent de Legea Germaniei cu privire le dreptul de
autor şi drepturile conexe susţine că între personalitatea autorului şi opera realizată de el
există o legătură strânsă, care împiedică disocierea drepturilor morale de cele patrimoniale
şi ierarhizarea lor. Potrivit acestei concepţii, drepturile morale constituie prerogative ale
dreptului de autor, având aceeaşi valoare şi durată ca şi drepturile patrimoniale. Sistemul
monist admite transmisiunea dreptului de autor, în întregul său, moştenitorilor sau
persoanelor indicate de autor, în persoana succesorilor drepturilor morale având acelaşi
caracter absolut şi discreţionar ca şi în persoana autorului49.
Teoria dualistă adoptată de toate convenţiile internaţionale din domeniul dreptului
de autor şi a drepturilor conexe, precum şi de majoritatea statelor europene, susţine că

48
Hodorogrea, George, Dezvoltarea proprietăţii intelectuale, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2007, p.
24.
49
Eminescu, Y., Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 142.

16
drepturile morale şi drepturile patrimoniale au o existenţă şi un regim juridic distinct,
aspectul dominant al dreptului de autor fiind dreptul moral.
Odată cu publicarea operei drepturile patrimoniale îşi pierd condiţia de
eventualitate, dobândesc actualitate şi certitudine50. Drepturile morale nu-şi înceteză, însă,
existenţa şi continuă să existe chiar şi după ce creatorul a decedat şi după care drepturile
patrimoniale nu mai sunt recunoscute.
Mai mult ca sigur că astăzi nu există nici o ţară în lume care să nu fi recunoscut
ideea dreptului de autor, existenţa căruia facilitează dezvoltarea şi protecţia culturii
mondiale.
În vederea susţinerii demnităţii umane este necesară valorificarea culturii şi
învăţământului pentru toţi oamenii, de aceea fiecare popor are această obligaţie sfântă, care
trebuie îndeplinită în spiritul cooperării reciproce51.
Declaraţia ONU cu privire la drepturile omului stipulează că fiecare persoană are
dreptul la protecţia intereselor sale morale şi materiale asupra rezultatelor ştiinţifice,
literare şi artistice, autor al cărora el este52, iar constituţia multor state garantează libertatea
creaţiei artistice, literare şi ştiinţifice; în acelaşi timp drepturile autorilor, interesele lor
morale şi materiale ce apar în legătură cu diverse genuri de creaţie intelectuală sunt apărate
de lege. Statele se obligă să păstreze, să dezvolte şi să propage realizările culturii şi ştiinţei
naţionale şi mondiale.
Astfel, dreptul de autor este unul dintre drepturile fundamentale ale omului, ce se
bazează pe necesitatea de a avea acces către realizările literaturii, artei sau ştiinţei şi pe
obligativitatea de a asigura drepturile celor ce obţin aceste realizări.

1.3.1.1. Dreptul de autor şi drepturile conexe din retrospectivă istorică

Este un adevăr axiomatic faptul ca între gradul de dezvoltare a unei societăţi şi
activitatea creatoare a membrilor săi este o relaţie direct proporţională. Cu toate acestea, în
mod paradoxal, conceptul dreptului de creaţie intelectuală a apărut destul de târziu, cel
puţin, aceasta este opinia majorităţii autorilor din domeniu. Însă suntem convinşi de faptul
că elemente specifice dreptului de autor sunt caracteristice şi antichităţii. Importanţa

50
Chiroşca, D., Analiza juridică a noţiunii „drept de autor”, Lecturi AGEPI. Simpozion anual, ediţia IX,
Chişinău, 2006, p. 182.
51
Statutul UNESCO, 16 noiembrie 1945,art. 1, http://portal.unesco.org/en/ev.phpURL_ID=
15244&URL_DO=DO_TOPIC&URL_SECTION=201.html
52
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, 10 decembrie 1948, art. 27, http://legislatie.resurse-pentru-
democratie.org/drepturi_onu.php

17
socială, etică sau politică a operelor ştiinţifice sau artistice este recunoscută de-a lungul
evoluţiei unamităţii.
În antichitate dreptul proprietăţii intelectuale se reducea la dreptul autorului asupra
manuscrisului operei. În timp ce izvoarele legislative ignorau drepturile autorilor, alte surse
semnalează existenţa comerţului cu manuscrisele operelor diferiţilor autori. Astfel, în
Digestele, cercetătorii au găsit referiri la furtul de manuscrise, considerate altfel decât alte
bunuri care făceau obiectul unor acte de sustragere. Manuscrisele nu erau considerate doar
bunuri cu valoare economică, ci şi legate de persoana creatorului, apreciindu-se opera ca o
creaţie a spiritului.
Copiile după manuscrisul original erau executate de către un bibliopol într-un
număr redus de exemplare şi la un preţ foarte mare. În Epigrame Martial menţionează că
operele sale au ajuns până în "deşertul Geţilor" şi sunt citite de bretoni53.
Mecena, sfetnic influient şi bogat al împăratului roman Cezar, a sprijinit din punct
de vedere material şi a încurajat poeţii şi scriitorii epocii în care a trăit. Din păcate, nu sunt
cunoscute şi demersuri legislative din partea acestui iubitor al artelor. De fapt, în acea
perioadă bunăstarea autorilor era strâns legată de potenţialul conducătorilor 54 . Pictorii,
poeţii, scriitorii, oamenii de ştiinţă nu aveau un statut deosebit în societate. În funcţie de
timp, aceştea o duceau mai bine sau mai rău; erau plătiţi şi slugeşte, şi regeşte, iar uneori
nu li se plătea deloc - în dependenţă de perioada în care au trăit şi creat.
În Grecia Antică exista o regulă analogică legislaţiei contemporane, potrivit căreia,
textele tragediilor erau depozitate pentru a se compara veridicitatea lor cu interpretările
scenice. Creaţiile lui Eschil, Sofocle sau Euripide erau interpretate publicului doar în forma
lor originală.
Deşi plagiatul nu se sancţiona potrivit legislaţiei Greciei Antice, represiunea lui era
deosebit de energică prin critica literară care îi biciuia în modul cel mai crud şi mai violent
pe autorii lui. Numeroase scrieri destinate a-l combate şi a-l da pe faţă sunt o probă destul
de puternică în sensul că, deşi dreptul de proprietate al autorului asupra operei sale nu era
consfinţit prin legi, era recunoscut de toţi prin simpatiile de care se bucura autorul şi
dispreţul şi reprobarea faţă de plagiator. Nu se admitea de nimeni ca o persoană străină şi
fără nici un merit să răpească o porţiune din gloria personală a autorului şi să-şi atribuie pe
nedrept onorurile datorate lungilor sale vegheri şi geniului său55.

53
Eminescu, Y., Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 17.
54
Leonardo da Vinci a recunoscut că “slujesc pe cel ce mă plăteşte”.
55
Bezdechi, ŞT., Introducere la Platon. Legile, Editura IRI, Bucureşti, 1995, p. 16.

18
 În Alexandria, important centru economic şi cultural al lumii elenistice şi romane,
plagiatorii erau sancţionaţi prin blam public. Deci drepturile morale se bucurau de o
anumită recunoaştere, chiar dacă nu erau protejate de lege.
Grecii au fost cei care ne-au oferit în sec. VI î. Hr. prima informaţie privind
protecţia operelor noi, care tratează, cât ar fi de straniu, ocrotirea noilor feluri de mâncare,
potrivit căreia autorul unei noi specialităţi gastronomice beneficia de dreptul de
valorificare cu titlu exclusiv asupra acesteia.
Din punctul de vedere al artelor, Roma Antică era cu patru secole în urma Atenei.
Când Atena era cetatea literelor şi artelor, Roma era importantă ca cetate militară şi
comercială.
Paradoxal este totuşi faptul că, într-o astfel de cetate, soarta poeţilor romani era
ceva mai bună sub aspect material decât a celor greci, pentru că ei se bucurau de favoruri
din partea împăratului şi a celor avuţi şi pentru că scriitorii puteau obţine un profit din
vânzarea operelor lor, lucru care nu se întâmpla în Atena 56. Cu toate acestea, dreptul roman
nu a lăsat nici o urmă notabilă întru protecţia dreptului de autor, dimpotrivă a favorizat
plagiatul în acest domeniu. Mari poeţi ai vremii s-au denunţat şi s-au acuzat reciproc de
acte de plagiat, inspirându-se din creaţiile vechilor autori greci.
Un moment de răscruce nu numai în domeniul dreptului de autor, dar şi al
dezvoltării lumii în general, l-a constituit inventarea hârtiei în China Antică. Deşi câteva
secole la rând procedeul de fabricare a hârtiei a fost un secret de stat, totuşi arabii în sec.
VIII au obţinut informaţia preţioasă de la chinezi, astfel au apărut centre mari de prelucrare
a hârtiei în Bagdad.
Cu toate acestea, situaţia a rămas aceeaşi şi în evul mediu. Se pare că în această
perioadă, cărţile erau şi mai scumpe decât în antichitate.
În această perioadă începe să se dezvolte dreptul exclusiv de transcriere al
manuscriselor, iar industria copiştilor ia o amploare deosebită. Copierea manuscriselor a
fost, la început, un monopol al călugărilor, pentru a deveni apoi o industrie în mâna
centrelor universitare.
Tiparul a dus la apariţia unui negoţ, acel al tipografiilor şi al vânzătorilor de cărţi
numiţi în Marea Britanie prin termenul de stationers sau papetari 57. Aceşti întreprinzători
au investit sume importante în cumpărarea de hârtie, în achiziţionarea sau construcţia

56
Roş, V., Bogdan, D., Spineanu-Matei, O., Dreptul de autor şi drepturile conexe. Tratat, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005, p. 11.
57
Pârvu, R., Oprea, L., Dinescu, M., Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale. Introducere în
proprietatea intelectuală, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001, p. 34.

19
preselor şi în angajarea de personal, toate acestea reprezentând cheltuieli recuperabile într-
o perioadă ce putea aduce totodată şi anumite venituri. În această situaţie, în lipsa oricărei
forme de protecţie împotriva vânzării de copii neautorizate, investiţia în tipărirea cărţilor
era o acţiune riscantă, mulţi întreprinzători fiind ruinaţi58.
Existenţa corporaţiilor de tipografi şi librari şi monopolul, la care aveau dreptul în
domeniul lor de activitate, obligau pe autor să cedeze proprietatea şi exploatarea
manuscrisului librarului în sarcina căruia era distribuirea operei.
Scopul imediat al sistemului de concedare a privilegiilor era dublu: protejarea
monopolului general al corporaţiei librarilor şi protejarea fiecărui librar în parte, cesionar
sau reprezentant al autorului, împotriva propriilor săi confraţi. Sistemul dat de privilegii
asigura, indirect, şi o protecţie eficace autorilor, întrucât nici o carte nu putea fi publicată
fără autorizare, iar autorizarea nu se da pentru o carte ce aparţinea altuia.
Primele privilegii au fost reglementate în Olanda în 1400, fiind preluate în
majoritatea statelor europene.
Privilegiile confereau titularilor drepturi exclusive de reproducere şi distribuire
pentru perioade limitate de timp, punând la dispoziţie sancţiuni pentru a influenţa
respectarea lor, precum amenzile, confiscarea copiilor ilegale şi eventualele despăgubiri.
De aici au fost preluate multe trăsături de bază ale sistemului dreptului de autor de astăzi.
Abia la sfârşitul sec. XVII apare conceptul de proprietate intelectuală, iar la
începutul sec. XVIII este întâlnit şi cel privind dreptul de autor. Începe să prindă rădăcini
ideea potrivit cărea autorii, creând operele, oferă colectivităţii servicii mai importante,
decât tipografiile, care doar le distribuie.
În 1476 şi în Anglia a apărut noul mecanism tipografic, care permitea editarea
cărţilor în cantităţi mari. Inovaţia nu a fost pe placul puterii regale, deoarece putea permite
distribuirea în public a cărţilor cu conţinut propagandistic şi de răscoală în societate.
Astfel, în 1534 a fost creată o Asociaţie editorială cu funcţia de a exclude publicarea
acestor cărţi şi eliberarea unor licenţe de editare. În urma limitării numărului de eduturi
nelicenţiate au apărut altele mai mici. Asociaţia editorială s-a adresat Parlamentului
Angliei pentru a-i proteja de încălcările din partea piraţilor. Însă în loc să adopte o lege în
acest sens, legislativul şi-a propus elaborarea unui proiect, care ar limita durata drepturilor
exclusive ale editorilor. Această lege a fost adoptată în 1710, cunoscută ca Statutul Reginei
Anne. Noul act asigura protecţia drepturilor editorilor pentru o perioadă de 21 de ani, dar
acest termen acţiona numai asupra operelor deja publicate. În cazul operelor create Statutul
58
Pârvu, R., Oprea, L., Dinescu, M., Op. Cit., p. 34.

20
oferea toate drepturile autorilor acestora, distrugând, astfel, o lungă perioadă de monopol
din partea editorilor. Obiectul acestei legi era încurajarea învăţării şi asigurarea posesiunii
copiilor cărţilor de către deţinătorii de drept. Principalul efect al legii a fost acordarea
pentru autorul unei cărţi a dreptului unic de a o tipări sau publica timp de 14 ani de la data
primei publicări. Evident, autorul putea vinde acest drept unei edituri, aşa după cum
proceda de cele mai dese ori. Legea mai prevedea că la sfârşitul primei perioade de 14 ani
începea o nouă perioadă de protecţie, ce aparţinea iniţial autorului, dacă mai era în viaţă.
Astfel, perioada de protecţie era de 28 de ani de la data primei publicări. Accentul legii se
pune, deci, pe protecţia împotriva copierii neautorizate a lucrărilor publicate şi avea, în
practică, drept principali beneficiari, editorii şi vânzătorii de cărţi. Reproducerea sau
importul cărţilor fără acordul autorului constituia o încălcare şi se pedepsea cu confiscarea
şi nimicirea exemplarelor ilegale şi amendarea cu un pound pentru fiecare pagină tipărit ă
cu încălcarea Statutului.
Adoptarea Statutului Reginei Anne este importantă prin aceea că reprezintă primul
act normativ care a garantat drepturile autorilor.
În Franţa evoluţia de la sistemul privilegiilor la cel al dreptului de autor a făcut
parte din schimbările generale din această ţară determinate de revoluţie, care a abolit
privilegiile de toate categoriile, inclusiv pe cele ale editorilor. În 1791 şi 1793 Adunarea
Constituţională a adoptat două decrete ce au format temelia dreptului de autor francez,
numit uneori şi Codul proprietăţii literare59. Decretul din 1791 acorda autorului - pe toată
durata vieţii -dreptul de a-şi publica în public opera, iar mo ştenitorilor şi cesionarilor
autorului - 5 ani după decesul acestuia. Decretul din 1793 acorda autorului - pe timpul
vieţii - dreptul exclusiv de a reproduce opera sa, iar moştenitorilor şi cesionarilor - acelaşi
drept timp de 10 ani după decesul autorului. Se poate observa imediat diferenţa de
abordare faţă de Statutul Reginei Anne. În Franţa aceste drepturi sunt concepute ca drepturi
ale autorului de care acesta se bucură toată viaţa şi a căror existenţă nu este condiţionată de
publicarea lucrării sau de conformitatea cu anumite formalităţi, cum ar fi cele de
înregistrare. Cu toate acestea, atât în Anglia, cât şi în Franţa aceste drepturi erau concepute
ca drepturi de proprietate ce asigură autorului, moştenitorului sau cesionarului acestuia
valoarea economică a operei protejate.
Următorul stadiul al dezvoltării dreptului de autor ce merit ă a fi notat îl reprezintă
apariţia în Germania a conceptelor unor filozofi, precum Kant, care nu au văzut în

59
Colombet, C., Propriété littéraire et artistique et droits voisins, 9e édition, Editions Dalloz, 1999, Paris, p.
4.

21
drepturile autorilor doar o formă de proprietate ce asigură beneficiul economic al autorului
sau al deţinătorului drepturilor. Aceşti filozofi au conceput opera literară sau artistică drept
o prelungire sau o reflectare a personalităţii autorului, motiv pentru care acesta este
îndreptăţit de dreptul natural ca opera să-i fie protejată drept parte a personalităţii lui. Acest
concept a influenţat în foarte mare măsură evoluţia dreptului de autor în ţările Europei
continentale şi mai ales a condus la dezvoltarea drepturilor personale nepatrimoniale ale
autorilor.
În SUA statutul Reginei Anne a fost în vigoare până în 1790, când Congresul a
adoptat o Lege care făcea referiri doar la operele literare. După un timp, însă, aceasta a fost
abrogată, deoarece la 4 martie 1909 s-a promulgat o nouă Lege a dreptului de autor 60.
Datorit ă noilor realităţi internaţionale şi mai ales datorită aderării SUA la Convenţia
mondială cu privire la dreptul de autor a fost necesară o altă reglementare internă, care a
luat o formă juridică abia în 1976, numindu-se Legea SUA cu privire la dreptul de autor.
Având la bază tendinţa de a se îndepărta de normele tradiţionale ale Statutului Reginei
Anne, Legea din 1976 a proclamat noi principii şi reguli.
În SUA s-a impus sistemul de copyright în care protecţia dreptului de autor depinde
de înscrierea într-un registru special, numit Registrul de copyright. Deosebirea faţă de
ţările europene îşi găseşte explicaţia în spiritul pragmatic al americanilor, potrivit căruia
prioritate au interesele industriei, în timp ce în sistemul european prioritate au interesele
autorului61.
Protecţia dreptului de autor la scară internaţională a început pe la jumătatea sec.
XIX pe baza acordurilor bilaterale. În 1886 existau deja mai bine de 33 de convenţii
bilaterale care cuprindeau 15 state, care prevedeau recunoaşterea reciprocă a drepturilor
autorilor, dar nu erau suficient de cuprinzătoare şi nici nu respectau un standart uniform.
Aceasta se explica prin faptul că fiecare stat avea reglementările sale tradiţionale în
privinţa dreptului de autor.
Necesitatea unui sistem uniform a condus la formularea şi adoptarea la 9
septembrie 1886 a Convenţiei de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice, cea
care a dat startul convenţiilor internaţionale ce tratează dreptul de autor şi drepturile
conexe, acte care vor fi abordate în capitolul următor.

60
Keith, A., Contradiction and context in American copyright law, The Marketplace of Ideas: 20 years,
Published by Kluwer Law International, New York, 2002, p. 128.
61
Roş, V., Bogdan, D., Spineanu-Matei, O., Dreptul de autor şi drepturile conexe. Tratat, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005, p. 20.

22
 1.3.2. Proprietatea industrială
În sfera proprietăţii industriale sunt incluse acele creaţii ale inteligenţei umane care
au condus la generarea unor soluţii cu caracter aplicativ în ceea ce priveşte rezolvarea unor
probleme tehnice, diferenţierea produselor sau a serviciilor, aspectul exterior al unui
produs ş.a.
Unele caracteristici ale principalelor obiecte (bunuri) ale proprietăţii industriale
pentru care se asigură protecţia legală a drepturilor de proprietate intelectuală, la nivel
naţional şi mondial, sunt prezentate în continuare.

1.3.2.1. Brevetul de invenţie

Invenţia constituie orice creaţie ştiinţifică sau tehnică care prezintă noutate absolută
faţă de stadiul cunoscut al tehnicii mondiale, care nu a mai fost brevetată sau făcută
publică, în ţară sau în străinătate, până la data cererii de înregistrare a acesteia62.
Invenţia mai poate fi definită ca o idee nouă care permite, în practică, soluţionarea
unor aspecte tehnologice, reprezentând o nouă soluţie tehnică pentru rezolvarea unei
probleme într-un anumit domeniu tehnic. Invenţia înseamnă o soluţie la o problemă
specifică în domeniul tehnologiei care pentru a fi protejată în mod corespunzător trebuie
astfel descrisă în cererea de protecţie încât să fie înţeleasă de o persoană de specialitate. O
invenţie este o idee care permite soluţionarea practică a unei anumite probleme dintr-un
domeniu al tehnologiei. În mod caracteristic, invenţiile sunt protejate prin brevete,
denumite şi „brevete de invenţie63“.
O invenţie poate beneficia de protecţia prin brevet dacă îndeplineşte, cumulativ,
următoarele condiţii64:
- prezintă un caracter de noutate;
- implică existenţa unei etape inventive (adică rezultă dintr-o activitate
inventivă);
- este susceptibilă de aplicare industrială, adică are o utilitate practică.
Invenţia este considerată nouă dacă nu este cuprinsă în stadiul tehnicii, care include
toate cunoştinţele care au devenit accesibile publicului, printr-o descriere scrisă sau orală,

62
Contracte economice şi contracte economice internaţionale, Revista economică, Bucureşti, 1984.
63
Macovei, Ioan Dreptul proprietăţii intelectuale, Ediţia 2, op. cit., p. 39.
64
Legea nr. 28/15 ianuarie 2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 64/1991 privind brevetele de
invenţie, republicată, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 44/19 ianuarie 2007.

23
prin folosire sau orice alt mod, până la data înregistrării solicitării unui brevet de invenţie
(sau, în termeni legali, data depozitului cererii de brevet de invenţie). Invenţia brevetabilă
trebuie să prezinte un element de noutate, o caracteristică nouă care să nu facă parte din
fondul cunoştinţelor existente în domeniul tehnic respectiv, la data înregistrării cererii de
solicitare a unui brevet de invenţie.
O invenţie este considerată ca implicând o activitate inventivă dacă, pentru o
persoană de specialitate, aceasta nu rezultă în mod evident din cunoştinţele cuprinse în
stadiul cunoscut al tehnicii din domeniul respectiv.
În ceea ce priveşte a treia condiţie de brevetabilitate, o invenţie este susceptibilă de
aplicare industrială dacă obiectul său poate fi realizat sau utilizat cel puţin în unul dintre
domeniile industriale, precum şi în agricultură, fiind stimulată, în acest fel, activitatea de
creaţie aplicativă.
Invenţia poate avea ca obiect un produs sau un procedeu (proces sau metodă) care
oferă o soluţie tehnică nouă pentru rezolvarea unei anumite probleme. În acest sens,
brevetele de invenţie se acordă atât în toate domeniile tehnologiei, cât şi pentru produse şi
procese, inclusiv cele din domeniul prelucrării produselor.
Brevetul de invenţie este un titlu de protecţie, eliberat de o autoritate naţională sau
regională pentru creaţia tehnică dacă îndeplineşte condiţiile de existenţă a unei invenţii şi
pentru care a fost solicitată protecţie în condiţiile legale.
În documentele Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale, brevetul de
invenţie este definit ca fiind un act eliberat, la cerere, de către un oficiu guvernamental (sau
un oficiu regional funcţionând pentru mai multe ţări), care descrie o invenţie şi creează o
situaţie juridică, potrivit căreia, invenţia brevetată nu poate, în mod normal, să fie
exploatată (fabricată, utilizată, vândută, importată), decât cu autorizaţia titularului
brevetului.
Într-o altă definiţie, „brevetul este un drept care conferă unei persoane, în virtutea
legii, posibilitatea de a împiedica pe terţi, pe o perioadă limitată, să săvârşească vreun act
privind invenţia descrisa şi care este acordat de către autoritatea guvernamentală unei
persoane, care are calitatea să solicite acest drept şi care îndeplineşte condiţiile prevăzute
de lege65.
Invenţiile sunt protejate deci prin acordarea de brevete, care conferă drepturi
exclusive de proprietate titularului de brevet de invenţie, ceea ce presupune că invenţia

65
Roş, Viorel, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs universitar, op. cit., p. 305.

24
brevetată nu poate fi executată, folosită, distribuită sau comercializată fără consimţământul
(autorizarea) creatorului acesteia.
Brevetele sunt acele titluri susceptibile de aplicaţii industriale, achiziţionate sau
cesionate în scopul exploatării pe o anumită perioadă de timp, pentru care se plăteşte, în
general, redevenţe proporţionale cu beneficiile obţinute, ca urmare a exploatării acestora.
Licenţele sunt implicate, de obicei, de utilizarea brevetelor. Titularul unui brevet acordă
unui terţ o licenţă de exploatare contra unei redevenţe. În cazul, în care titularul brevetului
nu cedează brevetul se acordă o licenţă convenţională.
Nu toate invenţiile pot fi brevetate. În general, legea prevede, drept condiţii de
brevetare, ca invenţia să fie nouă, să conţină o inovaţie (sau să nu fie evidentă), şi să fie
aplicabilă în industrie. Aceste trei cerinţe se numesc uneori cerinţele sau condiţiile de
brevetare (să fie „nouă, utilă şi distinctă”). Mai mult decât atât, unele ţări nu acordă
posibilitatea de brevetare unor anumitor tipuri de invenţii: de exemplu invenţiile care
conţin substanţe obţinute în urma transformărilor nucleare.
În mod obişnuit, se face distincţia între invenţiile ce constau în produse şi cele ce
constau în procese tehnologice. Dacă o invenţie are ca obiect un nou aliaj, ea reprezintă
invenţia unui produs. Dacă invenţia are ca obiect o nouă metodă sau proces de fabricare a
unui aliaj nou sau deja cunoscut, ea este invenţia unui nou proces de fabricaţie. Referirea la
brevetele corespunzătoare celor două tipuri de invenţii se face, de obicei, prin formulele
„brevet de invenţie a unui produs”, respectiv „brevet de invenţie a unui proces tehnologic”.
Brevetele pot fi:
- brevete de invenţie principale, care se acordă pentru invenţii ce pot fi
transpuse în practică, în mod independent de alte invenţii;
- brevete complementare, care se acordă în cazul invenţiilor care
perfecţionează o invenţie principală înregistrată, ridicându-i valoarea tehnico-economică.
Dependenţa care există între aceste două tipuri de invenţii face ca pentru aplicarea
celor complementare să fie necesar acordul titularului de brevet privind invenţia principală.
În cazul brevetelor complementare, perioada de protecţie este limitată la cea a
brevetului principal, fără să poată fi mai scurtă de zece ani.
Se cuvine menţionat faptul că valabilitatea unui brevet de invenţie poate înceta în
următoarele situaţii: renunţarea titularului la drepturile conferite prin brevet; decăderea
titularului din drepturi (de exemplu, pentru neplata taxelor de menţinere în vigoare a
brevetului); anularea brevetului etc.

25
 Ca efect al protecţiei oferite de un brevet de invenţie, orice persoană ce doreşte să
exploateze invenţia trebuie să obţină o autorizaţie de la cel ce a primit brevetul -
deţinătorul brevetului - pentru a putea opera acea exploatare. Dacă o persoană exploatează
invenţia brevetată fără o asemenea autorizaţie, aceasta comite o ilegalitate66.
Titularul unui brevet de invenţie are dreptul să decidă cine poate sau nu să utilizeze
invenţia brevetată şi poate acorda permisiunea sau o licenţă unor terţi, pentru a utiliza
invenţia, conform unor condiţii reciproc agreate. Titularul poate, de asemenea, să vândă
dreptul asupra invenţiei, unei alte persoane, care va deveni, astfel, noul titular de brevet.
Protecţia de acest gen este limitată în timp. În majoritatea ţărilor, ea este de circa 20
de ani de la completarea formularului pentru brevetare. La expirarea brevetului de invenţie,
protecţia ia sfârşit, iar invenţia poate fi utilizată de oricine 67. Brevetul este valabil şi este
limitat la statul sau jurisdicţia care a eliberat brevetul 68, în ţara în care este depusă cererea,
astfel încât inovatorii şi întreprinderile din alte ţări (în care nu a fost depusă o cerere de
brevet şi nu a fost eliberat un brevet) sun liberi să utilizeze invenţia.
Drepturile conferite de un brevet de invenţie sunt detaliate în legislaţia naţională a
ţării care a acordat acel brevet. În general aceste drepturi, numite cel mai adesea „drepturi
exclusive de exploatare”, au ca obiect:
- în cazul brevetelor de invenţie a produselor, dreptul de producere,
folosire, vânzare şi import al produsului inventat, şi
- în cazul brevetelor de invenţie pentru procese tehnologice, dreptul de
folosire a procesului tehnologic inventat, precum şi dreptul de producere, folosire, vânzare
şi import al produselor rezultate din procesul tehnologic inventat.
Dreptul exclusiv de proprietate asupra invenţiei conferit de brevet permite
prevenirea folosirii acesteia de către alte persoane, fără consimţământul titularului. Astfel,
atunci când este vorba de brevetul pentru un produs, o terţă persoană poate produce, vinde
sau importa acel produs numai cu consimţământul proprietarului brevetului. În cazul în
care este vorba de un procedeu tehnologic, este nevoie de consimţământul proprietarului

66
Drepturile asupra unui brevet sunt apărate, de obicei, printr-un tribunal care, în majoritatea sistemelor,
deţine autoritatea de a stopa încălcarea drepturilor. Tribunalul poate dimpotrivă să declare invalid un brevet,
în urma sesizării făcută de inculpat sau de un terţ.
67
Kamil Idris, Proprietatea Intelectuală, op. cit., p. 18. O dată ce brevetul unei invenţii expiră (chiar şi
înainte de expirarea termenului, brevetul nu mai este valabil dacă inventatorul sau titularul brevetului
încetează plata taxelor de menţinere în vigoare), titularul brevetului nu-şi mai poate exercita controlul asupra
utilizării invenţiei; ceea ce înseamnă că drepturile exclusive ale titularului încetează şi, astfel, invenţia este
pusă la dispoziţia publicului pentru a fi exploatată comercial.
68
Idem, p. 67 şi 68.

26
brevetului atât pentru folosirea procedeului tehnologic, cât şi pentru vânzarea sau importul
produselor direct obţinute pe baza respectivului procedeu tehnologic.
În acest sens, producătorii care doresc să folosească invenţiile brevetate trebuie să
obţină cesionarea sau licenţierea acestora din partea proprietarilor, pe baza unor contracte
comerciale.
Deşi dreptul exclusiv de exploatare conferă titularului brevetului cel mai puternic
mijloc de a-şi asigura un segment de piaţă pentru soluţia tehnică conţinută de invenţie,
acesta poate fi interesat să cesioneze sau să licenţieze folosirea unui drept pe care îl deţine
altor persoane, din ţară sau din străinătate, din anumite cauze, printre care:
- exploatarea invenţiei necesită investiţii mari pe care titularul nu şi le poate
permite;
- invenţia devine, parţial, uzată moral, deşi se află încă în perioada de
protecţie, şi nu mai prezintă un interes maxim pentru titular, care a obţinut deja
perfecţionări sau dezvoltări semnificative în raport cu stadiul tehnic al invenţiei;
- titularul invenţiei nu are voie să exploateze invenţia sau nu are posibilităţi
practice de a produce în ţara în care s-a obţinut protecţia şi deci are interesul în găsirea
altor persoane care să preia exploatarea acesteia. Cesionarea sau licenţierea dreptului de
exploatare a unei invenţii se poate acorda pe perioade, cantităţi, sortimente etc. limitate, în
condiţii contractuale acceptate de ambele părţi.
Contractul comercial de licenţă de brevet este un contract prin care o parte
(licenţiator) transmite celeilalte părţi (licenţiat) dreptul de folosinţă asupra unei invenţii
protejate printr-un brevet de invenţie, în schimbul unui preţ.
Practica arată că în contractele de licenţă se adoptă un sistem combinat de plată a
preţului, constând din: o sumă globală iniţială (negociată); un procent (royalty) calculat
asupra valorii producţiei sau a vânzărilor (o plată periodică).
În general, în contractele de licenţă de brevet de invenţie sunt cuprinse clauze
specifice, printre care: clauza teritorială; clauze privind asistenţa tehnică şi comercială;
durata contractului; condiţiile în care un contract poate fi extins şi reînnoit; garanţiile şi
răspunderea reciprocă a părţilor; condiţiile de forţă majoră şi risc etc.
Trebuie însă precizat faptul că, prin contractul de licenţă de brevet de invenţie,
titularul brevetului acordă beneficiarului dreptul de folosinţă a invenţiei brevetate (în
limitele şi condiţiile prevăzute în contract), fără a avea însă obligaţia să împărtăşească
beneficiarului toate informaţiile necesare pentru valorificarea în practică a licenţei
obţinute.

27
 Aşa cum s-a menţionat mai sus, în cazul în care o persoană exploatează invenţia
brevetată fără autorizarea deţinătorului brevetului de invenţie, aceasta comite o ilegalitate.
Totuşi, cum s-a precizat deja, există şi excepţii de la acest principiu, deoarece legislaţia
privind brevetele de invenţie poate prevedea cazuri în care o invenţie brevetată poate fi
exploatată şi fără autorizarea deţinătorului brevetului, de exemplu exploatarea în interes
public69 sau în favoarea autorităţilor guvernamentale, ori exploatarea în baza unor licenţe
obligatorii.
Licenţele obligatorii reprezintă autorizaţii pentru exploatarea invenţiilor brevetate,
acordate de o autoritate guvernamentală, de obicei numai în cazuri speciale, clar precizate
de lege şi numai în cazul în care partea interesată în exploatarea invenţiei brevetate nu
poate obţine autorizaţia de la deţinătorul brevetului. Condiţiile de acordare a licenţelor
obligatorii sunt stabilite în detaliu de lege. Decizia de acordare a unei licenţe obligatorii
stabileşte de obicei şi o remuneraţie pentru deţinătorul brevetului, iar împotriva deciziei se
poate face plângere în justiţie.
Potrivit reglementărilor internaţionale70, singurele produse sau procese care pot fi
excluse de la brevetabilitate sunt: metodele de diagnostic, terapie sau chirurgicale folosite
pentru tratamentul oamenilor sau al animalelor; plantele şi animalele, altele decât
microorganismele; procesele biologice esenţiale pentru producerea plantelor şi a
animalelor, altele decât procesele nebiologice şi microbiologice.
În România sunt excluse de la brevetabilitate 71: invenţiile a căror exploatare
comercială este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri, inclusiv cele dăunătoare
sănătăţii şi vieţii persoanelor, animalelor şi plantelor, şi care sunt de natură să aducă
atingeri grave mediului, cu condiţia ca această excludere să nu depindă numai de faptul că
exploatarea este interzisă printr-o dispoziţie legală; soiurile de plante şi rasele de animale,
precum şi procedeele esenţial biologice pentru obţinerea plantelor sau animalelor, cu
excepţia procedeelor microbiologice şi a produselor obţinute prin aceste procedee;
invenţiile având ca obiect corpul uman în diferitele sale stadii ale formării şi dezvoltării
sale, precum şi simpla descoperire a unuia dintre elementele sale, inclusiv secvenţa sau
secvenţa parţială a unei gene; metodele de tratament al corpului uman sau animal, prin

69
Neagu, Niculae, Drept Administrativ, Volumul I, Ed. Bren, Bucureşti,2007,p. 4.
70
Acordul privind aspectele comerciale legate de drepturile de proprietate intelectuală, Runda Uruguay.
Ghidul întreprinzătorului, CCI-UNCTAD/OMC, Geneva, publicat de Centrul Român de Comerţ Exterior,
1995.
71
Legea nr. 28/15 ianuarie 2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 64/1991 privind brevetele de
invenţie, republicată.

28
chirurgie ori prin terapie, şi metodele de diagnosticare practicate asupra corpului uman sau
animal.

1.3.2.2. Mărcile de comerţ

Mărcile au evoluat semnificativ în perioada Evului Mediu, odată cu apariţia
breslelor72. În 1236 – la Padova, ca şi în 1331 – la Monza, au fost adoptate statute care
stipulau marcarea obligatorie a produselor. Existau, în acea perioadă, două tipuri de mărci:
marca individuală, care permitea meşteşugarului să fie identificat în cadrul breslei, şi
marca colectivă, care garanta pentru calitatea produsului. În Franţa, în anul 1534, se
impunea, printr-o reglementare, ca mărcile să fie unice, pentru a individualiza produsul sau
serviciul, iar în anul 1544 este introdusă pedeapsa pentru falsificarea mărcii. De asemenea,
la începutul secolului al XVI-lea, distileriile de whisky foloseau recipienţi pe care îi
marcau cu fierul roşu73. Astfel, era posibilă identificarea producătorului şi protejarea
împotriva contrafacerilor. Reglementări de referinţă privind mărcile apar însă de-abia în
secolul al XIX-lea: în anul 1857 intră în vigoare, în Franţa, o lege potrivit căreia marca
înregistrată şi folosită prima se poate opune înregistrării alteia, identice sau similare. Acte
normative asemănătoare apar ulterior în majoritatea ţărilor europene şi în Statele Unite.
Totuşi, importanţa şi rolul mărcii în activitatea organizaţiilor s-au amplificat
începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, odată cu demasificarea societăţii
şi a producţiei74. În această perioadă, studiile întreprinse arată că individul începe să nu mai
cumpere produse în calitate de simple obiecte, pentru a-şi satisface nevoi de bază.
Aşteptările consumatorilor sunt tot mai sofisticate, iar mărcile, prin imaginea pe care o
vehiculează, pot satisface şi nevoi de ordin superior, precum nevoia de apartenenţă, nevoia
de recunoaştere sau cea de autorealizare.
Cercetătorii au definit marca în moduri diferite. Cu toate acestea, cele mai multe
definiţii sunt destul de similare şi oferă mai mult sau mai puţin acelaşi mesaj. Cuvântul
“marcă” daterază din cele mai vechi timpuri. Marca reprezintă pentru produse ceea ce
reprezintă numele pentru indivizi. În comparaţie cu indivizii avantajul produselor este dat

72
Obae P., Marcovici I., Cavalerul frânt a dat startul mărcilor în România, în revista AdvertisingMaker, nr
12, iunie 2002, p. 24
73
Aaker D. A.,Managementul capitalului unui brand: cum să valorificăm numele unui brand, Editura
Brandbuilders Grup, Bucureşti, 2005, p. 9
74
Popescu I. C., Comunicarea în marketing – concepte, tehnici, strategii, ediţia a II-a revăzută şi adăugită,
Editura Uranus, Bucureşti, 2003, p. 37-39.

29
de faptul ca acestora, prin procesul de marcare le pot fi atribuite caracteristici şi elemente
suplimentare75. Deşi literatura de specialitate prezintă un număr destul de mare de definiţii
ale mărcii, adesea se face trimitere la punctul de vedere exprimat de Asociaţia Americană
de Marketing, care defineşte marca ca fiind: “un nume, un termen, un semn, un simbol sau
un desen, ori o combinaţie a acestor elemente menite să ajute la identificarea bunurilor sau
serviciilor unui vânzător sau a unui grup de vânzători şi la diferenţierea lor de cele ale
concurenţilor76“. Întrucât se referă numai la elementele care definesc identitatea vizuală a
mărcii, considerăm definiţia AMA incompletă. Desigur, ea corespunde cu percepţia
generală asupra mărcii, percepţie pe care o relevă şi o serie de studii efectuate în rândul
managerilor77. Kotler, acest guru al marketing-ului descrie marca precum un nume, termen,
semn, simbol sau design, sau o combinaţie a acestora, care identifică producătorul sau
vânzătorul unui produs sau serviciu78.
Potrivit unei cercetări, efectuată de H. Davidson, managerii consideră adesea
mărcile drept „nume sau logo-uri utilizate pentru a diferenţia oferta companiei”, sau
„garanţia unui nivel semnificativ al calităţii”.
Cei mai mulţi au în vedere partea vizibilă a mărcii, respectiv numele sau logo-ul, în
timp ce atributele de imagine ale mărcii, reprezentând partea invizibilă, sunt menţionate de
mult mai puţini respondenţi. În condiţiile în care concurenţa este tot mai puternică, iar
produsele din ce în ce mai asemănătoare, această omisiune este regretabilă, întrucât
atributele asociate mărcii îi conferă un important avantaj competitiv.
Pentru a sublinia această idee, într-una dintre lucrările sale, Philip Kotler îl citează
pe Niall Fitzgerald, preşedintele corporaţiei Unilever: „O marcă este un depozit de
încredere, care contează tot mai mult atunci când posibilităţile de alegere se înmulţesc79“.
Fără să fie neapărat o definiţie în adevăratul sens al cuvântului, punctul de vedere
exprimat de N. Fitzgerald este deosebit de valoros.
În alte definiţii se pune accentul pe caracterul publicitar al mărcii şi, pentru că în
economia modernă marca reprezintă, de cele mai multe ori, elementul decisiv în alegerea

75
Sasu, Vlad, Dinu, Diferenţieri şi similitudini între marcă şi brand, Analele Uviversităţii din Oradea –
Ştiinţe economice, Vol. IV, Oradea, 2004, p. 332.
76
Kotler Ph., Managementul marketingului. Analiză, planificare, implementare, control, Editura Teora,
Bucureşti, 1997, p. 558., Fill, Ch., Marketing Communications: contexts, strategies and applications, Third
edition, Pearson Education Limited, 2002, p. 339
77
de Chernatony L., From Brand Vision to Brand Evaluation. Strategically Building and Sustaining Brands,
Butterworth-Heinemann, Oxford, 2001, p. 7
78
Kotler, P. & Armstrong, G., Principles of Marketing Pearson Education Incorporation, Upper Saddle
River, USA; 10th edition (2004), p. 285.
79
Kotler Ph., Marketing de la A la Z: 80 de concepte pe care trebuie să le cunoască orice manager, Editura
CODECS, Bucureşti, 2004, p. 109

30
consumatorului, ea este privită ca un potenţial de vânzare viitoare, depus în subconştientul
a mii de indivizi.
Marca reprezintă o modalitate de comunicare continuă a organizaţiei, fiind o
componentă esenţială de natură acorporală a produsului, cu un impact deosebit asupra
consumatorilor, întrucât în condiţiile în care, de-a lungul ciclului de viaţă, poziţionarea sa
rămâne neschimbată, asigură contactul nemijlocit dintre produs, organizaţie şi
consumator80.
Literatura de marketing din ultimii ani, ca şi practica, arată că specialiştii acordă
din ce în ce mai multă importanţă imaginii mărcii şi, în mod special, poziţionării. Aceştia
sunt de părere că, în definirea mărcii, trebuie să se ţină cont de atributele care-i sunt
asociate şi care îi conferă atractivitate şi specificitate. Mary Lewis afirmă că: „Marca este
aura credinţelor şi aşteptărilor cu privire la produs (sau serviciu), în măsură să-i confere
relevanţă şi distincţie. Este extrem de puternică, întrucât depăşeşte zona caracteristicilor
fizice ale produsului şi pătrunde în sfera caracteristicilor psihologice81“.
Această definiţie este interesantă din mai multe motive. În primul rând, marca este
privită din perspectiva consumatorului, abordare cât se poate de corectă, întrucât valoarea
unei mărci depinde în foarte mare măsură de cât este acesta dispus să plătească pentru a
intra în posesia mărcii respective. În al doilea rând, autoarea arată că valorile asociate
conferă mărcii relevanţă – adică fac marca importantă din perspectiva consumatorului – şi
distincţie – adică permit acestuia să diferenţieze marca în raport cu concurenţii săi. În al
treilea rând, se arată că puterea unei mărci este dată de capacitatea sa de a se dezvolta pe
baza unor caracteristici de natură psihologică. Acest din urmă aspect este deosebit de
important în contextul actual, în special pe pieţele caracterizate printr-o concurenţă
puternică.
Există şi autori care preferă să facă distincţia între o marcă şi o marcă de succes. O
definiţie a mărcii oferită de Chernatony & McDonald este: “O marcă de succes este un
produs, servicii, persoane sau loc identificabile, completate în aşa fel încât cumpărătorul
sau utilizatorul percep relevante, valori unice adăugate, care se potrivesc nevoilor lor mai
îndeaproape. Mai mult, succesul unei mărci constă în faptul că aceasta e capabilă să susţină
aceste valori adăugate în faţa concurenţei82“. În esenţă, acest punct de vedere nu este în

80
Keller, K. L., Managing Brands for the Long Run: Brand Reinforcement and Revitalisation Strategies,
California Management Review, Vol. 41, Issue 3, 2008, p. 86.
81
Lewis M., Understanding Brands, Kogan Page, London, 1991, în Smith P. R., Marketing
Communications. An Integrated Approach, Second edition, Kogan Page, London, 1998, p. 482
82
Chernatony, L. de; McDonald, M., Creating powerful brands în consumer, service and industrial markets,
Oxford: Butterworth-Heinemann, 2003, p. 20.

31
mod semnificativ diferit faţă de cel exprimat de Mary Lewis. El are însă meritul de a arăta
că, investind în dezvoltarea capitalului mărcii, marketerii creează premisele satisfacerii,
într-o mai mare măsură, a nevoilor consumatorilor. În condiţiile în care valorile adăugate
sunt, în percepţia consumatorului, relevante, unice şi puternice, marca devine o alegere
privilegiată şi se poate bucura de succes pe termen lung.
Totodată, în literatura de specialitate mărcii i s-a acordat o atenţie deosebită, ea
fiind considerată drept unul dintre cele mai vizibile mijloace de comunicare83.
Marca reprezentând „emblema” organizaţiei, constituie principalul mod de
identificare, respectiv de personalizare a unei firme, deoarece ea vizualizează valorile,
cultura, comportamentul şi atitudinea unei organizaţii, constituind o formă de comunicare
prin design84.
Aşadar, mărcile sunt semne distinctive care îşi găsesc utilitatea în a identifica pe
comercianţi, serviciile şi produsele acestora. Apariţia mărcilor se datorează dorinţei de
individualizare, de identificare cu ajutorul acestora a produselor unui comerciant85.
Subliniind importanţa deosebită a mărcii în cadrul procesului de marketing, unii
specialişti consideră că marketingul înseamnă branding, cele două concepte fiind atât de
indisolubil legate, încât sunt imposibil de separat86.
Esenţial în cadrul mărcii îl reprezintă numele. Producătorii care dau nume de marcă
produselor pe care le realizează apelează la strategii sau moduri de utilizare a mărcilor.
Există astfel:
1. nume de mărci individuale - pentru fiecare produs în parte. Ex: produsele
firmei Procter&Gamble au fiecare propriul nume de marca ca de pilda: Ariel, Flash,
Pampers.
2. un singur nume de marcă - pentru toate produsele denumite şi marci de
familie. Ex: produse care contin în mod obligatoriu numele companiei cum ar fi: Heinz,
Cadbury's, General Electric.
3. mărci diferite pentru fiecare familie de produse sau linii de produse. Ex:
Sears, Roebuck, vând aparatură sub numele Kenmore şi Craftsman, numele firmei Adrian).
combinat cu numele produselor respective sau este ataşată unei companii sau unui nume

83
Balaure, V., Marketing, Ed. Uranius, Bucureşti, 2000, p. 447.
84
Jefkins, F., Yadin, D., Cum să stăpâneşti reclama la perfecţie, Ed. Rentrop & Straton, Bucureşti, 2001, p.
174.
85
Hodorogrea, George, Op. Cit., p. 39-40.
86
Ries, Al., Ries, L., Cele 22 de legi imuabile ale brandingului, Curier Marketing, Colecţia Brandbuilders,
Bucureşti, 2003, p. 8.

32
divizionar. în acest caz este vorba de o marcă “umbrelă” menită să susţină respectivul
produs şi să contribuie la dezvoltarea propriei lui personalităţi.
Mărcile nu desemnează numai obiecte, ci şi persoane. Multe celebrităţi şi-au
înregistrat numele ca şi o marcă de comerţ (Madonna, Tom Cruise, Mutu
Intermediarii sau fabricanţii pot deţine propriile lor mărci, astfel există dealer mark
care desemnează marca distribuitorului. Aceasta este un nume de marcă atribuit unui
produs de către un intermediar, de obicei un detailist. Succesul de care se bucura aceste
marci reflecta puterea crescanda a marilor retele de magazine en-detail. Ex: Ann Page la
magazinele A&P din SUA, St Michael la Marks&Spencer în UK.
Marca producătorului sau manufacturer mark este o marcă de produs ce poartă
numele fabricantului: Canon, Mercedes, Akay.
Cea mai cunoscută terminologie legată de marcă o reprezintă marca de comerţ,
cunoscută sub denumirea de marca înregistrată sau trademark. Acest termen denotă nume,
simboluri sau desene înregistrate de o companie la un organism oficial pentru a avea
dreptul legal de a-l folosi.
Nu putem încheia discuţia legată de marcă fără a aminti marca de flanc sau flanker
mark ce reprezintă o nouă marcă lansată de o companie ce comercializează deja o alta în
aceiaşi categorie de produs. Ex: un nou baton de ciocolată de la Sneakers sau un nou
sortiment de maioneză dietetică fabricat de Hellmann's.
Marca este, aşadar, în primul rând, un semn distinctiv care exprimă şi realizează o
diferenţiere a produselor. Marca influenţează alegerea consumatorului pentru ca reprezintă
o garanţie de fabricaţie şi totodată o ofertă de servicii după vânzare, care nu există în cazul
produselor anonime.
Marca îşi îndeplineşte funcţiile economice numai în măsura în care a obţinut
notorietatea necesară. Limita extremă a notorietăţii este pătrunderea mărcii în vocabularul
consumatorilor în aşa măsură încât marca se transformă într-o denumire generică. Ex:
“Adidas”, Xerox”, “Ness”. Degenerarea mărcilor constituie un fenomen caracteristic
mărcilor celebre. În această categorie intră acele mărci care, datorită succesului, se
confundă cu denumirea produsului respectiv. De exemplu, „Aragaz”; pentru răcitor marca
„Frigider”, p 717d37h pentru aspirină „Aspirin”, o denumire de fantezie a lui Bayer;
„Adidas”; „Xerox” – se xeroxează; alendeloane; scociul de la Scotch87, etc.

87
Kotler, P., The new strategic brand management, Kogan Page, J. N. Kapferer, London and Philadelphia,
Fourth edition 2008, p. 32.

33
 Marca este utilizată prin urmare pentru crearea de diferenţe şi ar trebui să fie
un avantaj competitiv pentru companie. Kotler şi Keller au ilustrat unsprezece
avantaje de marketing pentru mărcile puternice88.
- Îmbunătăţirea percepţiei despre performanţa produselor
- O mai mare loialitate
- Mai puţină vulnerabilitatea la acţiuni de marketing mai puţin
competitive
- Mai puţină vulnerabilitatea la crizele de marketing
- Profituri mai mari
- Răspuns consumatorilor mai mult inelastic la creşterile de
preţuri
- Răspuns consumatorilor mai elastic la scăderi de preţ
- Cooperarea comercială şi suportul mai mare
- Creşterea coopeării comerciale şi al asistenţei
- Oportunităţi posibile de licenţiere
- Posibilităţi suplimentare de extensie a mărcii
Importanţa mărcii începe cu crearea unui simplu nume pentru o companie.
Consumatorii îşi amintesc tot ceea ce este simplu. De asemenea, e necesar ca numele de
marcă să fie asociată cu o valoare pozitivă, caracteristică, căci poziţionarea face parte din
importanţa branding-ului. Potrivit lui Charles Fuchs, consumatorii preferă produsele la care
pot asocia calităţi pozitive89.
Prin urmare, organizaţiile economice acordă o importanţă deosebită mărcilor
deoarece, pe de o parte, ele conferă identitate produsului (gamei de produse) şi organizaţiei
în sine, iar pe de altă parte, la nivel de producător, distribuitor şi consumator, mărcile
îndeplinesc anumite funcţii specifice.
Servind la identificarea şi diferenţierea ofertelor, marca are o contribuţie deosebită
la procesul de formare a imaginii produselor şi serviciilor. Astfel, conform opiniei
exprimate de către I.C. Popescu, între produs, marcă şi imagine există relaţii strânse de
interdependenţă şi intercondiţionare90.
Astfel, pentru ca un produs să aibă o imagine, el trebuie să fie reperat de către
public, marca având rol de recunoaştere a acestuia, iar numele său încercând să surprindă

88
Kotler, P. and Keller, K. L., A framework for marketing management (3rd ed.), Upper Saddle River, NJ:
Pearson/Prentice Hall, p. 137.
89
http://ezinearticles.com/?expert=Charles_Fuchs
90
Popescu, I., C., Comunicarea în marketing, Ed. Uranus, Bucureşti, 2003, p. 161.

34
esenţa produsului. Pe măsură ce capătă individualitate, produsul iese din anonimat, marca
reuşind să confere şi să exprime identitatea acestuia.
Pe de altă parte, formarea imaginii produsului se realizează prin intermediul
procesului de comunicare, marca fiind principalul purtător de mesaje referitoare la
caracteristicile şi performanţele produsului. Numele produsului trebuie să se identifice cu
imaginea pe care firma doreşte să o asocieze produsului. Odată formată o anumită imagine,
ea va fi evocată prin numele mărcii.
După cum s-a putut constata, mărcile cuprind: mărci de fabrică, de comerţ sau de
serviciu, numele patronimice, pseudonimele, numele geografice, denumirile arbitrare sau
fanteziste, forma caracteristică a produsului sau a condiţionării sale, etichetele, aspectele
exterioare, emblemele, pecetele, timbrele, sigiliile, vinietele, combinaţii sau dispoziţii de
culori, schiţe, reliefuri, litere, cifre, devize şi în general, orice semn material care serveşte
la distingerea produselor, obiectelor sau serviciilor unei întreprinderi. În cazul, în care
întreprinderea plăteşte o redevenţă pentru achiziţia unei mărci, aceasta face obiectul
cheltuielilor de exploatare.
Potrivit normelor naţionale şi internaţionale, înregistrarea unei mărci se efectuează
în ţara de origine a solicitantului (de obicei, proprietarul mărcii). De aceea, drepturile
legale de protecţie care decurg din înregistrarea unei mărci sunt limitate la teritoriul ţării
respective.
În ceea ce priveşte extinderea protecţiei unei mărci în alte ţări, aceasta presupune
îndeplinirea formalităţilor prescrise de legislaţia ţărilor respective.

1.3.2.3. Desene şi modele

Desenul sau design-ul, în sens general, se referă la activitatea creativă de obţinere a
unei înfăţişări formale sau ornamentală pentru articole destinate producţiei în masă care, în
limitele costurilor disponibile, satisface atât necesitatea ca articolul să constituie o atracţie
vizuală pentru potenţialii consumatori, cât şi aceea ca acesta să-şi execute eficient funcţia
scontată. În sens juridic, desenul se referă la dreptul acordat în multe ţări, conform unui
sistem de înregistrare, de a proteja trăsăturile originale ornamentale şi non-funcţionale ale
unui articol industrial sau produs care rezultă dintr-o activitate de design91.

91
Intelectual Property Reading Material, (Introducere în proprietatea intelectuală), Traducere din engleză de:
Rodica Pârvu, Laura Oprea, Magda Dinescu [etal] op. cit., p. 204.

35
 Atractivitatea vizuală este unul dintre argumentele care influenţează decizia
consumatorilor de a prefera un produs unui alt produs, în particular în domeniile în care
este disponibilă pe piaţă o gamă variată de produse care îndeplinesc aceeaşi funcţie. În
aceste din urmă situaţii, dacă performanţa tehnică a diferitelor produse oferite de diverşi
producători este relativ egală, atractivitatea estetică, alături de cost, desigur, vor determina
alegerea consumatorului. Protecţia legală a desenelor serveşte astfel funcţiei importante de
protejare a unuia dintre elementele distinctive prin care producătorii obţin succes pe piaţă.
Prin recompensarea creatorului pentru efortul care a condus la desenul, protecţia legală
serveşte ca stimulent pentru investirea de resurse în încurajarea elementului de design al
producţiei.
Pentru o întreprindere, crearea desenului sau a modelului unui produs implică
proiectarea caracteristicilor funcţionale şi estetice ale acestuia, în raport cu unele aspecte
cum ar fi competitivitatea pe piaţă, costurile de producţie, uşurinţa de transport, depozitare,
reparare, scoatere din funcţiune etc.92 Dacă, în termeni tehnici, noţiunea de desen sau
model industrial se referă la forma generală şi funcţia unui produs, din perspectiva
dreptului de proprietate industrială, această noţiune trimite la natura estetică a unui produs
finit , făcând referire strict la trăsăturile ornamantale sau la aspectul exterior al acestuia.

1.3.2.4. Indicaţiile geografice

„Denumirea de origine”: poate fi numele unei regiuni, al unui loc specific sau al
unei ţări utilizat pentru descrierea unui produs agricol sau alimentar.
„Indicaţia geografică”: poate fi numele unei regiuni, unui loc specific sau al unei
ţări, utilizat pentru descrierea unui produs agricol sau alimentar.
Indicaţiile de provenienţă sau denumirile de origine nu au încă definiţii unanim
acceptate; astfel93:
- în conformitate cu prevederile Aranjamentului de la Madrid, indicaţia de
provenienţă indică un loc de unde este originar un produs;
- în conformitate cu prevederile Aranjamentului de la Lisabona,
denumirea de origine reprezintă o denumire geografică, pentru a desemna un produs care
provine din regiunea sau locul în cauză, şi a cărui calitate sau caracteristici se datorează
92
În România, actul normativ de baza care reglementeaza regimul juridic al desenelor şi modelelor
industriale este Legea nr. 129 din 29 decembrie 1992, modificată prin Legea nr. 585 din 29 octombrie 2002 şi
prin O.U.G. nr. 190/2005 pentru realizarea unor masuri în procesul de integrare europeană, în Yolanda
Eminescu, Protectia desenelor şi modelelor industriale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997.
93
Ştefan Cocoş, A, b, c-ul protecţie şi valorificării proprietăţii intelectuale, op. cit., 2004, p. 39.

36
exclusiv sau esenţial mediului geografic; prin urmare, denumirea de origine reprezintă un
caz particular al indicaţiei de provenienţă;
- în conformitate cu prevederile directivei Comisiei Economice Europene,
indicaţia geografică reprezintă numele unui loc de unde produsul este originar şi a cărui
calitate determinantă poate fi atribuită acestei origini geografice;
- în conformitate cu Conferinţa Comitetului de experţi ai Organizaţiei
Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (OMPI), indicaţia geografică desemnează atât indicaţia
de provenienţă, cât şi denumirea de origine;
- dar, conform Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (GATT),
indicaţia geografică este utilizată pentru a acoperi denumirea de origine;
- în sfârşit, în conformitate cu prevederile Legii 84/1998 privind mărcile
şi indicaţiile geografice, indicaţia geografică constituie o denumire servind la a identifica
un produs dintr-o ţară, regiune sau localitate a unui stat, în cazurile în care o calitate, o
reputaţie sau alte caracteristici determinante pot fi în mod esenţial atribuite acestei origini
geografice.
În cele ce urmează vom considera că indicaţia geografică include atât indicaţia de
provenienţa cât şi denumirea de origine şi că denumirea de origine este un caz particular al
indicaţiei de provenienţă, iar conţinutul noţiunii de indicaţie geografică este cel din
directiva Comisiei Economice Europene şi respectiv cel din legea privind mărcile şi
indicaţiile geografice.
Indicaţia de provenienţă reprezintă orice denumire, expresie sau semn care indică
faptul că un produs sau un serviciu provine dintr-o ţară, o regiune sau un anumit loc (de
exemplu „produs în ...”). În principiu, folosirea unei indicaţii de provenienţă false sau
înşelătoare este ilegală.
Denumirea de origine reprezintă numele unei ţări, a unei regiuni sau a unui anumit
loc ce serveşte la desemnarea originii unui produs, a caracteristicilor principale ale acestuia
ce se datorează în exclusivitate sau în mod esenţial mediului geografic, cu alte cuvinte
factorilor naturali şi/sau umani.
Indicaţia de provenienţă şi denumirea de origine servesc la identificarea sursei şi a
originii produselor sau serviciilor pentru care sunt folosite. Totuşi, denumirile de origine au
şi o funcţie adiţională. În timp ce indicaţia de provenienţă arată doar provenienţa
produsului, denumirea de origine arată în plus caracteristicile speciale ale produsului
determinate de zona geografică de unde provine şi la care se referă denumirea. Mai mult,
în timp ce orice expresie sau semn ce evocă din punct de vedere geografic sursa unui

37
produs (spre exemplu o emblemă naţională), poate constitui o indicaţie de provenienţă,
denumirea de origine este întotdeauna o denumire geografică (de obicei numele ţării, a
regiunii sau a locului în care produsul îşi are originea, deşi în unele cazuri poate face
referire la o anumită zonă geografică, fără a preciza numele acesteia).
Folosirea unei denumiri de origine este permisă doar anumitor cercuri de persoane
sau întreprinzători localizaţi în zona geografică respectivă şi doar pentru anumite produse
din acea zonă. „Champagne”, „Cognac”, „Roquefort”, „Chianti”, „Pilsen”, „Porto”,
„Sheffield”, „Havana „Tequila”, „Darjeeling” sunt câteva exemple binecunoscute de nume
asociate în întreaga lume cu produse de o anumită natură şi calitate 94 . O trăsătură comună
tuturor acestor nume o constituie corelaţia lor geografică, adică funcţia lor de a desemna
locuri existente, oraşe, regiuni sau ţări.
Totuşi, când auzim astăzi Champagne, ne gândim mai degrabă la vinul spumos
decât la o regiune franceză, Cognac îl asociem mai degrabă cu eau de vie, maturat în
butoaie de stejar, decât la un mic oraş france: Chianti ne face să ne gândim la un vin roşu
italian, nu la o regiune în sudul Florenţei, Pilsen ne aminteşte de bere şi nu de un oraş din
Republica Cehă, iar Teguila de un lichior distilat dintr-un cactus şi nu la un oraş din statul
Jalisco, Mexic.
Aceste exemple arată că indicaţiile geografice pot dobândi o reputaţie puternică,
fiind astfel bunuri comerciale valoroase. Din acest motiv, ele sunt expuse adesea la
aplicarea necorespunzătoare contrafacere sau falsificare şi protecţia lor - atât naţională cât
şi internaţională - este extrem de oportună.
Cu excepţia legii desenului, nu există probabil nici o altă categorie de lege privind
proprietate intelectuală în care să existe o asemenea varietate de concepte de protecţie ca în
domeniul „indicaţiei geografice”, relativ nou şi apărut recent în negocierile internaţionale.
Recunoaşterea juridică şi protecţia indicaţiilor de provenienţă şi a denumirilor de
origine prezintă un interes general. Ele transmit consumatorilor informaţii foarte
importante cu privire la originea geografică a bunurilor şi serviciilor şi indirect la calitatea
şi caracteristicile native ale acestor produse.
De aceea, dacă sunt folosite corespunzător, indicaţiile geografice pot ajuta publicul
în deciziile privitoare la achiziţionarea bunurilor, decizii pe care, în mod frecvent, le
influenţează puternic. Cu toate acestea, folosirea incorectă a indicaţiilor geografice îi poate
induce în eroare pe consumatori asupra sursei geografice a bunurilor şi serviciilor,
producându-le uneori prejudicii grave.
94
Intelectual property reading material (Introducere în proprietatea intelectuală), op. cit., p. 212.

38
 BIBLIOGRAFIE

1. ***Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, publicată în

Monitorul Oficial, Partea I nr. 60 din 26 martie 1996 modificată şi completată.
2. ***Legea nr. 285/2004 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, publicată în
Monitorul Oficial al României, nr. 587 din 30 iunie 2004.
3. ***Legea nr. 585 din 2002 publicată în M. Of. Nr. 810 din 7 noiembrie 2002
4. ***Legea nr. 28/15 ianuarie 2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată.
5. ***Legea dreptului de autor a Spaniei, 12 aprilie 1996,
http://en.wikipedia.org/wiki/Spanish_copyright_law
6. ***Legea dreptului de autor a Canadei, 23 martie 1985, http://www.cb-
cda.gc.ca/info/act-e.html
7. ***Legea dreptului de autor a Thailandei, 21 martie 1994,
http://www.thailawforum.com/database1/copyright.html
8. ***Legea nr. 28/15 ianuarie 2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată, publicată în M. Of. al României,
Partea I, nr. 44/19 ianuarie 2007.
9. O.U.G. nr. 190/2005, publicata în M. Of. Nr. 1179 din 28 decembrie 2005
10. ***DEX, Academia Română, Institutul de Lingvistică, « Iorgu Iordan », Dicţionar
Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a Editura Univers enciclopedic, Bucureşti,
1996.
11. ***Acordul privind aspectele comerciale legate de drepturile de proprietate
intelectuală, Runda Uruguay. Ghidul întreprinzătorului, CCI-UNCTAD/OMC,
Geneva, publicat de Centrul Român de Comerţ Exterior, 1995.
12. ***Convenţia pentru instituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale
încheiată la Stockholm la 14 iulie 1967 a fost Ratificată de România prin Decretul
Consiliului de Stat nr. 1.175 din 28/12/1968, publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din
06/01/1969, dată cu care a intrat în vigoare.
13. ***Convenţia de la Stockholm 1967 pentru instituirea Organizaţiei Mondiale a
Proprietăţii Intelectuale (art. 2 punct, viii); Convenţia de la Paris pentru protecţia

39
 proprietăţii industriale 1969 (art. 1 alin. 1-4) şi Convenţia de la Berna pentru
protecţia operelor literare şi artistice 1886 (art. 2).
14. ***Codul Proprietăţii Intelectuale al Franţei, 01 iulie 1992, Art. 112-2,
http://www.copyrighter.ru/full/index.html?franceapisp_eng3.htm
15. ***Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, 10 decembrie 1948, art. 27,
http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/drepturi_onu.php
16. ***The European Patent Organization, Scenarios for the Future: How might IP
regimes evolve by 2025? What global legitimacy might such regimes have? EPO,
Munich 2007.
17. ***Statutul UNESCO, 16 noiembrie 1945,art. 1,
http://portal.unesco.org/en/ev.phpURL_ID=
15244&URL_DO=DO_TOPIC&URL_SECTION=201.html
18. Aaker D. A.,Managementul capitalului unui brand: cum să valorificăm numele unui
brand, Editura Brandbuilders Grup, Bucureşti, 2005
19. Alvin Toffler, Puterea în mişcare, Editura Antet, 1995
20. Bezdechi, ŞT., Introducere la Platon. Legile, Editura IRI, Bucureşti, 1995
21. Bernard Miège, Informaţie şi comunicare. Collegium. Polirom.2008.
22. Balaure, V., Marketing, Ed. Uranius, Bucureşti, 2000
23. Constantin, Ţurcanu, 14 ani de activitate a Consilierilor în Proprietate Industrială
din România, Revista consilierilor în proprietate intelectuală, nr. 1/2004, Ed.
Matrix Rom, Bucureşti
24. Cocoş, Ştefan, a, b, c-ul protecţie şi valorificării proprietăţii intelectuale, Ed.
Rosetti, Bucureşti, 2004
25. Chiroşca, D., Analiza juridică a noţiunii „drept de autor”, Lecturi AGEPI.
Simpozion anual, ediţia IX, Chişinău, 2006
26. Colombet, C., Propriété littéraire et artistique et droits voisins, 9e édition, Editions
Dalloz, 1999, Paris.
27. Contracte economice şi contracte economice internaţionale, Revista economică,
Bucureşti, 1984.
28. Chernatony, L. de; McDonald, M., Creating powerful brands în consumer, service
and industrial markets, Oxford: Butterworth-Heinemann, 2003
29. Calloway, M., Bailie, M., Prosecuting Intellectual Property Crimes, Published by
Office of Legal Education, Washington, 2001

40
30. Chernatony L., From Brand Vision to Brand Evaluation. Strategically Building and
Sustaining Brands, Butterworth-Heinemann, Oxford, 2001
31. Dabu, Valerică, Dreptul comunicării sociale, Ediţia a VI-a revăzută şi completată,
Editura SNSPA, Bucureşti, 2008.
32. Dabu, Valerică, Remus Borza, Dreptul la imagine şi protecţia imaginii prin norme
de dreptul proprietăţii intelectuale, în Revista Română de Dreptul Proprietăţii
Intelectuale, nr.2/2006, Bucureşti,2006
33. Eugen Burduş, Tratat de management, Editura Economică, Bucureşti 2005
34. Eminescu, Y., Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997
35. Epingard, P. (1999), L’investissment immaterial, coeur d’une économie fondée sur
le savoir, CNRS Editions Paris, apud Feleagã N. şi Malciu Liliana în Provocările
contabilităţii internaţionale la cumpăna dintre milenii. Modele de evaluare şi
investiţii imateriale, Editura Economicã, Bucureşti, 2004
36. Eminescu, Y., Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997
37. Eminescu, Yolanda, Protectia desenelor şi modelelor industriale, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1997.
38. Florea, Bujorel, Dreptul proprietăţii intelectuale: drept de autor, Ed. Fundaţia
România de Mâine, Bucureşti, 2003.
39. Fill, Ch., Marketing Communications: contexts, strategies and applications, Third
edition, Pearson Education Limited, 2002
40. Grosu, Corina, Activele imateriale - resurse importante pentru gestiunea
performantă a întreprinderii, Economie teoretică şi aplicată nr. 8 / 2006 (503)
41. Glatcov; Petre, Ştrenc, Alexandru, Cristian, Bucşă, Gheorghe, Piţu, Dalila,
Proprietate industrială, proprietate intelectuală şi inventică, Curs pentru uz
universitar, Ed. Fundaţiei Universitară pentru promovarea invenţiilor şi creativităţii,
Bucureşti, 1997
42. Gordon W Allport, apud Septimiu Chelcea, Opinia Publică, Editura Economică,
Bucureşti, 2002.
43. Hodorogrea, George, Dezvoltarea proprietăţii intelectuale, Editura Cartea
Universitară, Bucureşti, 2007.
44. Idris, Kamil, Proprietatea intelectuală - un instrument puternic pentru dezvoltarea
economică, Ed. OSIM, Bucureşti, 2006
45. Jefkins, F., Yadin, D., Cum să stăpâneşti reclama la perfecţie, Ed. Rentrop &
Straton, Bucureşti, 2001

41
46. Kotler, P., The new strategic brand management, Kogan Page, J. N. Kapferer,
London and Philadelphia, Fourth edition 2008
47. Kotler, P. and Keller, K. L., A framework for marketing management (3rd ed.),
Upper Saddle River, NJ: Pearson/Prentice Hall.
48. Keith, A., Contradiction and context in American copyright law, The Marketplace
of Ideas: 20 years, Published by Kluwer Law International, New York, 2002
49. Kotler Ph., Managementul marketingului. Analiză, planificare, implementare,
control, Editura Teora, Bucureşti, 1997
50. Kotler, P. & Armstrong, G., Principles of Marketing Pearson Education
Incorporation, Upper Saddle River, USA; 10th edition, 2004
51. Kotler Ph., Marketing de la A la Z: 80 de concepte pe care trebuie să le cunoască
orice manager, Editura CODECS, Bucureşti, 2004
52. Keller, K. L., Managing Brands for the Long Run: Brand Reinforcement and
Revitalisation Strategies, California Management Review, Vol. 41, Issue 3, 2008
53. Lewis M., Understanding Brands, Kogan Page, London, 1991, în Smith P. R.,
Marketing Communications. An Integrated Approach, Second edition, Kogan Page,
London, 1998
54. Motica, Radu, Negrescu, Dan, Lexicon juridic Latin - Român, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2001
55. Macovei, Ioan, Dreptul proprietăţii intelectuale, Ediţia 2, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2007.
56. Mouritsen, J./S. Thrane, Accounting, network complementarities and the
development of inter-organizational relations, 31 Accounting, Organizations and
Society 2006
57. Moerman, L., /S. Van der Laan, TRIPs and the pharmaceutical industry:
Prescription for Profit? 17 Critical Perspectives on Accounting, 2006
58. Neagu, Niculae, Drept Administrativ, Volumul I, Ed. Bren, Bucureşti, 2007
59. Nion, A., Droits civils des auteurs, artistes et inventeurs: Şedinţa Senatului din 27
aprilie 2009 Doina Silistru, declaraţie politică având ca titlu „26 Aprilie - Ziua
Mondială a Proprietăţii Intelectuale".
60. Popescu I. C., Comunicarea în marketing – concepte, tehnici, strategii, ediţia a II-a
revăzută şi adăugită, Editura Uranus, Bucureşti, 2003
61. Pârvu, R., Oprea, L., Dinescu, M., Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale.
Introducere în proprietatea intelectuală, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001

42
62. Popescu, I., C., Comunicarea în marketing, Ed. Uranus, Bucureşti, 2003.
63. Pârvu, Rodica, Laura Oprea, Magda Dinescu [etal] Intelectual Property Reading
Material, (Introducere în proprietatea intelectuală), Traducere din engleză
64. Ries, Al., Ries, L., Cele 22 de legi imuabile ale brandingului, Curier Marketing,
Colecţia Brandbuilders, Bucureşti, 2003
65. Roş, V., Bogdan, D., Spineanu-Matei, O., Dreptul de autor şi drepturile conexe.
Tratat, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.
66. Romiţan, Mirela, Protecţia scrierilor publicistice şi a surselor de informare, Revista
Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale, nr. 1 (6), anul, Bucureşti, 2006
67. Romiţan, Ciprian, Raul, Drepturile morale de autor, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2007
68. Roş, Viorel, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs universitar, Ed. Global Lex,
Bucureşti, 2001
69. Obae P., Marcovici I., Cavalerul frânt a dat startul mărcilor în România, în revista
AdvertisingMaker, nr 12, iunie 2002
70. Sclifos, Eugeniu, Proprietatea intelectuală: ce deţinem şi ce câştigăm?, Conferinţa
Internaţională, ediţia a VI-a, 20-21 mai 2009
71. Schumpeter, J., Capitalism, Socialism and Democracy. Harper and Brothers: New
York 1942. F.H. Knight, “Profit and Entrepreneurial Functions”, 2 Journal of
Economic History 1942
72. Sasu, Vlad, Dinu, Diferenţieri şi similitudini între marcă şi brand, Analele
Uviversităţii din Oradea – Ştiinţe economice, Vol. IV, Oradea, 2004
73. Suthersanen, E., Le droit d’auteur au tribunal: Da Vinci Code, Magazine de
l’OMPI, OMPI, Geneve, 2006.
74. Stancu, Şerb, Relaţii publice şi Comunicare, Editura Teora, Bucureşti, 1999
75. Septimiu Chelcea, Petru Iluţ, Enciclopedie de psihologie, Editura Economică,
Bucureşti 2003.
76. Ţîganaş, I., Stratan M., Dreptul de paternitate şi prezumţia paternităţii, Lecturi
AGEPI. Simpozion anual, ediţia VIII, Chişinău, 2005
77. Viorel Roş şi alţi, Mărcile şi indicaţiile geografice, Editura All Beck, Bucureşti,
2003
78. Vasiliu, Eugen, Decalogul proprietăţii intelectuale, Revista Română de Dreptul
Proprietăţii Intelectuale, nr. 2 (7), anul III, Bucureşti, 2006

43
79. Văllimărescu, Alexandru, Tratat de Enciclopedia dreptului, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1999
80. http://ezinearticles.com/?expert=Charles_Fuchs
81. http://www.opsi.gov.uk/acts/acts1988/Ukpga_19880048_en_1.htm Legea Marii
Britanii privind dreptul de autor, modele industriale şi brevete, 1988
82. http://www.wipo.int/members/en/
83. http://www.wipo.int/treaties/en/

44
 CAPITOLUL 2. REGLEMENTĂRI ALE PROPRIETĂŢII
INTELECTUALE LA NIVEL INTERNAŢIONAL ŞI NAŢIONAL

Există mai multe motive care fac ca protecţia proprietăţii intelectuale să fie
imperios necesară. În primul rând, progresul şi prosperitatea umanităţii depind de
creativitatea ei în domeniile tehnic şi cultural, în al doilea rând, protecţia juridică a
creaţiilor noi încurajează investiţiile şi conduc la alte inovaţii, în al treilea rând,
promovarea şi protecţia proprietăţii intelectuale stimulează creşterea economică, duc la
crearea de noi locuri de muncă şi noi ramuri de activitate şi la îmbunătăţirea calităţii vieţii.
Un sistem de proprietate intelectuală eficient şi echitabil poate fi de ajutor tuturor
ţărilor în exploatarea potenţialului de proprietate intelectuală care este un instrument
puternic de dezvoltare economică şi de progres social şi cultural. Acest sistem contribuie la
instaurarea unui echilibru între interesele inovatorului şi interesul public, asigurând un
mediu propice creativităţii şi invenţiei, în beneficiul tuturor.
Iată de ce, dreptul internaţional privat de proprietate intelectuală este prezent un
nivel ridicat pe ordinea de zi în Europa şi în străinătate95.
Ideea de apărare a acestor drepturi, a fost unanim însuşită de aproape toate statele
lumii, din motive afectate intereselor atât creatorilor cât şi politicii fiecărui stat. Astfel, se
pot desprinde în mod evident două motive principale:
- afirmarea legalităţii, a drepturilor morale şi economice ale creatorilor asupra
creaţiilor lor, precum şi drepturile publicului de a avea acces nelimitat la aceste creaţii, în
mod voluntar;
- promovarea creativităţii, prin adaptarea legislaţiei în sensul încurajării unui
comerţ corect, prin aplicarea şi valorificarea acestor drepturi, cu efecte directe asupra
dezvoltării economiei şi societăţii.
Drepturile de proprietate intelectuală96 sunt drepturi de proprietate ca toate celelalte
definite de dreptul civil - ele permit creatorului sau proprietarului unui brevet de invenţie 97,

95
Metzger, Axel, Book review - Dário Moura Vicente, La propriété intellectuelle en droit international
privé, 1 (2010) JIPITEC, p. 44.
96
Calmuschi, Otilia, Epuizarea drepturilor de proprietate intelectuală, Revista Română de Dreptul
Proprietăţii Intelectuale, nr. 2 (7), anul III, Bucureşti, 2006, p. 25
97
Ştrenc, Alexandru, Cristian, Noi orizonturi şi provocări în protecţia prin brevet a invenţiilor, Revista
Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale, nr. 1 (6), anul III, Bucureşti, 2006, p. 28.

45
al unei mărci sau al unei opere protejate prin drept de autor să beneficieze de pe urma
muncii sau a investiţiei sale.
La nivel global, aceste drepturi sunt evidenţiate în articolul 27 punctul 2 din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului care stipulează faptul că: „fiecare
persoană are dreptul la protecţia intereselor materiale şi morale care decurg din orice operă
ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este” 98. Această dimensiune a protecţiei
drepturilor de proprietate intelectuală, îşi găseşte o nouă abordare, mai amplă şi mai
complexă în cuprinsul art. 15 alin. (1) din Pactul internaţional cu privire la drepturile
economice, sociale şi culturale99, prin care statele părţi se angajează să recunoască fiecărei
persoane dreptul:
- de a participa la viaţa culturală;
- de a beneficia de progresul ştiinţific şi de aplicaţiile sale;
- de a beneficia de protecţia intereselor morale şi materiale din orice producţie
ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este.
Pentru realizarea acestui drept, statele părţi la Pact se angajează, de asemenea, să
asigure deplina lui exercitare a acestor drepturi şi să adopte măsuri adecvate pentru a
garanta menţinerea, dezvoltarea şi difuzarea ştiinţei şi culturii (alin. 2) şi să respecte
libertatea indispensabilă cercetării ştiinţifice şi activităţii creatoare (alin. 3).
Importanţa proprietăţii intelectuale a fost recunoscută pentru prima dată de
Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 20 martie 1883 100,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 77/1998 şi de Convenţia de la Berna pentru
protecţia operelor literare şi artistice 101 din 9 septembrie 1886. În prezent, ambele tratate
sunt administrate de către Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI)102.
Scopul declarat al organizaţiei OMPI, este:
- să promoveze protecţia proprietăţii intelectuale în lume prin cooperarea
dintre state, în colaborare, dacă este cazul, cu oricare altă organizaţie internaţională;
98
La 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat şi proclamat Declaraţia universală a
drepturilor omului, publicată în Broşura nr. 0 din 10/12/1948.
99
România a Ratificat pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale prin
Decretul Consiliului de Stat nr. 212 din 31/10/1974, Publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20/11/1974,
dată când a intrat în vigoare.
100
România a aderat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 427 din 02/08/1963, publicat în Buletinul Oficial nr.
19 din 19/10/1963. Forma revizuită de la Stockholm la 14 iulie 1967, a fost ratificată de România prin
Decretul nr. 1177/1968, privind ratificarea Convenţiei de la Paris pentru protecţia proprietăţii intelectuale, în
forma revizuită de la Stockholm la 11 iulie 1967, publicată în M. Of. nr. 1 din 06.01.1969.
101
România a aderat la Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice din 9 septembrie
1996 prin Legea nr. 77 din 08/04/1998, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 156 din 17/04/1998,
Rectificată în data de 28/04/1998, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 166 din 28/04/1998
102
Hodorogea, George, Structura economică a dreptului proprietăţii intelectuale, în Gheorghe, Pîrvu,
Economia contemporană a României, Editura Universitară Craiova, Craiova, 2009, p. 91.

46
 - să asigure cooperarea administrativă între uniuni, în conformitate cu
prevederile art. 2) alin viii) din Convenţia pentru Instituirea Organizaţiei Mondiale a
Proprietăţii intelectuale (Organizaţia OMPI) - „proprietatea intelectuală” cuprinde drepturi
legate de:
A. operele literare, artistice şi ştiinţifice;
B. interpretările artiştilor interpreţi şi execuţiile artiştilor executanţi,
fonogramele şi emisiunile de radiodifuziune;
C. invenţiile în toate domeniile activităţii umane;
D. descoperirile ştiinţifice;
E. desenele şi modelele industriale;
F. mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, precum şi numele comerciale şi
denumirile comerciale;
G. protecţia împotriva concurenţei neloiale şi toate celelalte drepturi aferente
activităţii intelectuale.
Din această enumerare generală a domeniilor menţionate, se pot desprinde aceleaşi
ramurile concrete. Astfel litera (A) fixează ramura dreptului de autor. Domeniile
menţionate la litera (B) sunt de obicei numite drepturi conexe - înrudite cu dreptul de
autor . Domeniile menţionate la literele (C-G), aparţin proprietăţii industriale, ramură a
proprietăţii intelectuale. Nu trebuie confundată proprietatea industrială cu proprietatea
asupra bunurilor mobile şi imobile destinate exploatării, generatoare de producţie
industrială şi servicii, cum ar fi fabricile, liniile de transport persoane, bunuri şi energii,
utilaje etc.
Potrivit prevederilor art. art. 3 alin (1) pct. 1 din Legea nr. 344/2005 privind măsuri
pentru asigurarea respectării drepturile de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de
vămuire103, drept de proprietate intelectuală este definit astfel: dreptul de autor, drepturile
conexe, dreptul asupra mărcilor de produs sau de serviciu protejate, dreptul asupra
desenelor şi modelelor industriale, dreptul asupra indicaţiilor geografice, dreptul asupra
brevetelor de invenţie, dreptul asupra certificatelor suplimentare de protecţie, dreptul
asupra soiurilor de plante.
Secolul al XX-lea a creat însă premizele unor reacţii normale cu privire la o
protecţie exagerată a proprietăţii intelectuale, argumentul principal fiind îngreunarea
accesului la nou cu toate efectele pe plan ştiinţific: costuri mărite în educaţie şi sănătate. O
astfel de reacţie a fost lansarea în anii '80, în Statele Unite ale Americii, de către Richard
103
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1.093 din 05.12.2005.

47
Matthew Stallman a proiectelor “free software movement”, Free Software Foundation şi
GNU Project. Iată de ce, la începutul secolului al XXI-lea, la nivel global, conceptul de
proprietate intelectuală începe să se ciocnească insistent de conceptul de dezvoltare. Aceste
interacţiuni recente, care apar în contextul accelerării globalizării, au reînnoit întrebări cu
privire la scopul fundamental al proprietăţii intelectuale. Într-adevăr, există specialişti 104
care au constatat lipsa oricărui principiu suprem explicit cu privire la politica de proprietate
intelectuală internaţională.
Acest lucru a dus la un consens între oamenii de ştiinţă, consens asupra existenţei
multor asimetrii105, multor dezvoltări periculoase a normelor de stabilire şi interpretare a
proprietăţii intelectuale, care apar în activităţile multilaterale şi bilaterale, în întreaga lume.
S-a constat astfel că, proprietatea intelectuală, în timp ce tinde să ţină seama de problemele
de dezvoltare, de multe ori rulează cu brutalitate întocmai peste preocupările centrale ale
dezvoltării globale.
Stricto senso, proprietatea industrială se referă exclusiv la creaţii ale minţii umane,
cum sunt: invenţiile, desenele şi modelele industriale.
In acest caz, invenţia constituie o noutate în domeniul tehnic, o soluţie ori o
rezolvare mai rapidă şi economică a unei operaţii tehnice.
Cât priveşte domeniile referitoare la desene şi mode industriale, acestea au rol
complementar, de natură estetică care determină aspectul produselor industriale. Nu în
aceeaşi măsură regăsim aspectul de creaţie intelectuală, deşi existent, în domeniul mărcilor
de fabrică, de comerţ şi de serviciu, precum şi în desemnarea numelor comerciale şi
denumirile comerciale. Putem însă a aprecia, că în acest caz, dreptul de creaţie intelectuală
subzistă în mod caracteristic, prin mesajele care se transmit terţilor interesaţi, prin
prezentarea unor semne caracteristice - tangente domeniului de activitate, purtătoare de
informaţii şi destinate consumatorilor, în special, în ceea ce priveşte produsele şi serviciile
oferite pe piaţă. Protecţia asupra drepturilor de proprietate intelectuală se impune a fi
protejată, împotriva folosirii neautorizate a acestor semne, care ar produce confuzii pe piaţa
consumatorilor, ar duce în eroare cu privire la elemente de provenienţă, calitate şi totodată
ar cauza practici de înşelătorie în general.
104
Okediji, Ruth L. Public Welfare and the Role of the WTO: Reconsidering the TRIPS Agreement, 17
EMORY INT’L L. REV. 819, 888 (2003).
105
Carlos M. Correa, Intellectual Property Rights, The Wto And Developing Countries: The Trips
Agreement And Policy Options 5-6 (2000); Paul J. Heald, Mowing the Playing Field: Addressing
Information Distortion and Asymmetry în the TRIPS Game, 88 MINN. L. REV. 249 (2003); Robert O.
Keohane, Comment: Norms, Institutions, and Cooperation, în International Public Goods And Transfer
Of Technology Under A Globalized Intellectual Property Regime 65, 65-66 (Keith E. Maskus & Jerome
H. Reichman eds., 2005)

48
 Domeniul menţionat în cadrul Convenţiei de instituire a OMPI la punctul (D) -
descoperirile ştiinţifice - nu aparţine nici uneia dintre cele două ramuri ale proprietăţii
intelectuale106. Exista şi opinia conform căreia descoperirile ştiinţifice nu ar fi trebuit
menţionate printre formele proprietăţii intelectuale, având în vedere ca nici o lege naţională
şi nici un tratat internaţional nu prevăd vreun drept de proprietate” asupra descoperirilor
ştiinţifice. Descoperirile ştiinţifice şi invenţiile nu sunt acelaşi lucru. Tratatul de la Geneva
privind înregistrarea internaţională a descoperirilor ştiinţifice (1978) defineşte descoperirea
ştiinţifică la art. 1 alin (1) lit. (i), drept „identificarea de fenomene, proprietăţi sau legi ale
universului material, nedescoperite pană în prezent şi care pot fi verificate”. Invenţiile sunt
soluţii noi pentru anumite probleme tehnice.
Evident, aceste soluţii trebuie să se bazeze pe legile sau proprietăţile universului
material, dar aceste proprietăţi şi legi nu trebuie să fie din categoria celor „nedescoperite
pana în prezent”. O invenţie valorifică într-o nouă utilizare tehnică, proprietăţile şi legile
menţionate mai sus, indiferent dacă sunt identificate („descoperite”) simultan cu apariţia
invenţiei sau dacă erau identificate („descoperite”) anterior şi independent de invenţie.
Dreptul proprietăţii intelectuale, cu reglementările juridice amintite mai sus, este de
asemenea, preluat şi menţionat în cadrul „Acordului privind aspectele de proprietate
intelectuală” încheiat la Marrakech la 15 aprilie 1994 - cunoscut sub denumirea de
TRIPS107 - Trade-Related Aspects of Intellectual Property Rights, unde, în art. 1. pct. 2,
dispune că, în sensul acestui Acord, expresia „proprietate intelectuală” desemnează toate
categoriile de proprietate intelectuală care fac obiectul secţiunilor 1-7 ale Părţii a ll-a
(Norme referitoare la existenţa, aria de aplicabilitate şi exercitarea drepturilor de
proprietate intelectuală) din Acord, respectiv:
1. secţiunea 1. Drepturile de autor şi drepturile conexe;
2. secţiunea a 2-a. Mărcile de fabrică sau de comerţ;
3. secţiunea a 3-a. Indicaţiile geografice;

106
Intelectual property reading material (Introducere în proprietatea intelectuală), Traducere de: Pârvu
Rodica; Oprea Laura; Dinescu Magda, Revizuire traducere: Mănăstireanu Mihai, Ed. ROSETTI, Bucureşti,
2001, p. 17.
107
Acordul TRIPS constituie Anexa nr. 1 A la Acordul de la Marrakech privind constituirea Organizaţiei
Mondiale de Comerţ. Prin acest acord se condiţionează obţinerea şi menţinerea avantajelor vamale în cadrul
GATT de respectarea drepturilor de proprietate intelectuală de către Statele membre. El este rezultatul
eforturilor depuse pentru găsirea unei soluţii de combatere a pirateriei internaţionale în domeniul drepturilor
de proprietate intelectuală, statele industrializate, în special Statele Unite ale Americii, fiind autoarele
propunerii de includere a acestei materii în negocierile comerciale multilaterale din runda Uruguay
(revizuirea Acordului GATT, în urma căruia a luat fiinţă Organizaţia Mondială a Comerţului). Acordul
TRIPS este considerat astăzi a fi cel mai important tratat internaţional în domeniul protecţiei proprietăţii
intelectuale. El a fost ratificat de România prin Legea nr. 133/1994, publicată în Monitorul Oficial, partea I,
nr. 360 bis din 27/12/1994.

49
 4. secţiunea a 4-a. Desenele şi modelele industriale;
5. secţiunea a 5-a. Brevetele;
6. secţiunea a 6-a Schemele de configuraţie, (topografii) de circuite integrate;
7. secţiunea a 7-a. Protecţia informaţiilor nedivulgate.
Creaţiile ce constituie obiect de protecţie în cadrul „proprietăţii industriale”, ca şi în
cazul celorlalte creaţii, sunt protejate sub denumirea mai cuprinzătoare de „proprietate
intelectuală”, ca produse ale activităţii creatoare a omului, rodul gândirii, cunoaşterii,
activităţii raţionale, rezultatul capacităţii omului de a născoci şi sesiza concepte, de a opera
cu noţiuni abstracte. Spre deosebire de „proprietatea intelectuală”, în cadrul căreia sunt
protejate atât creaţii de formă, cât şi creaţii de fond, în cadrul „proprietăţii industriale” sunt
protejate creaţiile intelectuale de fond, creaţii care sunt aplicabile în industrie şi care mai
sunt desemnate şi cu denumirea de „creaţii utilitare”. Acestor creaţii, dreptul convenţional
(Convenţia de la Paris din 20 martie 1883, pentru protecţia proprietăţii industriale 108 şi
Convenţia de la Stockholm pentru constituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii
Intelectuale) le-a adăugat, atunci când a precizat obiectul protecţiei, şi mărcile, indicaţiile
geografice şi denumirile comerciale, precum şi protecţia împotriva concurenţei neloiale, iar
prin Acordul TRIPS obiectul protecţiei a fost completat şi cu informaţiile nedivulgate.
Regimul „semnelor distinctive” este diferit de cel al creaţiilor intelectuale propriu-
zise, aşa cum am arătat mai sus, iar „acţiunea în concurenţă neloială” ca şi „acţiunea în
contrafacere109 ,, nu sunt drepturi de proprietate intelectuală, ci mijloace de apărare a
acestor drepturi110 . Ca instituţie de drept, concurenţa neloială 111 are virtuţi
pluridisciplinare112, având strânse legături cu dreptul civil şi cu dreptul penal (prin
sancţiunile pe care le comportă), cu dreptul administrativ (pentru că aplicarea regulilor ţine
de organele administrative), cu dreptul comercial în general şi cu cel al societăţilor
comerciale în particular (regulile concurenţei constituind constrângeri în exercitarea

108
Convenţia pentru protecţia proprietăţii industriale a fost încheiată la 26 martie 1883 la Paris. Convenţia de
la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale a fost din data de 20 martie 1883, revizuită la Bruxelles la 14
decembrie 1900, la Washington la 2 iunie 1911, la Haga la 6 noiembrie 1925, la Londra la 2 iunie 1934, la
Lisabona la 31 octombrie 1958 şi la Stockholm la 14 iulie 1967, a fost ratificată de România prin Decretul nr.
1177/1968, privind ratificarea Convenţiei de la Paris pentru protecţia proprietăţii intelectuale, în forma
revizuită de la Stockholm la 11 iulie 1967 publicată în Buletinul Oficial nr. 1 din 06.01.1969.
109
Bucşă, Gheorghe, Studiu de caz privind expertiza tehnică judiciară în contrafacere, în: Revista Română
de Dreptul Proprietăţii intelectuale, nr. 1 (6), anul III, Bucureşti, 2006, p. 41.
110
Roş, Viorel, Octavia Spineanu-Matei, Dragoş Bogdan, Dreptul proprietăţii intelectuale. Dreptul
proprietăţii industriale. Mărcile şi indicaţiile geografice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 2.
111
Roş, Viorel, Apud, Yolanda, Eminescu, Concurenţa neleală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 8.
112
Roş, Viorel Apud, A. Petrescu, L. Mihai, Drept de proprietate industrială, Ed. Universităţi Bucureşti,
1987, p. 13.

50
activităţilor economice), cu dreptul consumatorilor (pe care este chemată să îl protejeze),
dar şi cu proprietatea industrială.

2.1. Acte normative internaţionale

2.1.1. Tratate privind drepturile de autor şi drepturile conexe
Din punct de vedere internaţional, cele două categorii de creaţii intelectuale au
sediul materiei în prevederile: 1) Convenţiei de la Paris pentru Protecţia Proprietăţii
Industriale din 1883 - primul tratat internaţional major - care conferă dreptul unui cetăţean
dintr-o ţară de a obţine protecţie pentru creaţiile sale intelectuale în alte ţări membre ale
Convenţiei, sub formă de drepturi de proprietate industrială şi 2) Convenţia de la Berna
pentru protecţia operelor literare şi artistice din 1886 care instituie dreptul cetăţenilor
statelor membre să obţină protecţia internaţională a dreptului lor, de a controla respectarea
acestora şi de a primi plata pentru, utilizarea operelor literare şi artistice. Ambele Convenţii
sunt administrate de către Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI).
În timp, cele două categorii de creaţii intelectuale au impus adoptarea unor acte
normative subsecvente celor două Convenţii şi gruparea lor pe cele două domenii
specializate: proprietatea industrială şi dreptul de autor.
Tratate privind proprietatea industrială:
1. Convenţia de la Paris pentru Protecţia Proprietăţii Industriale (1883);
2. Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor
(1891);
a. Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid în ceea ce priveşte
înregistrarea internaţională a mărcilor (1989);
3. Aranjamentul de la Madrid pentru combaterea (reprimarea) indicaţiile de
provenienţă false sau înşelătoare aplicate pe produse (1891);
4. Aranjamentul de la Haga privind depozitul internaţional de desene şi
modele industriale (1925);
5. Aranjamentul de la Nisa privind clasificarea internaţională a produselor şi
serviciilor în vederea înregistrării mărcilor (1957); Aranjamentul de la Lisabona privind
protecţia denumirilor de origine şi înregistrarea internaţională a acestora (1958);
Aranjamentul de la Locarno privind clasificarea internaţională a desenelor şi modelelor
industriale (1968); Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor (PCT) (1970);
Aranjamentul de la Strasbourg privind clasificarea Internaţională a brevetelor (1971);

51
 6. Aranjamentul de la Viena privind clasificarea internaţională a elementelor
figurative ale mărcilor (1973); Convenţia privind eliberarea brevetelor europene (1973);
Tratatul de la Budapesta privind recunoaşterea internaţională a depozitelor de
microorganisme în scopul procedurii de brevetare (1977);
7. Tratatul de la Nairobi privind protecţia Simbolului Olimpic (1981);
8. Tratatul privind dreptul mărcilor (TLT) (1994); Tratatul privind dreptul
brevetelor (PLT) (2000); Tratatul de la Singapore privind dreptul mărcilor (2006).
Tratate privind dreptul de autor şi drepturile conexe:
1. Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice (1886);
2. Convenţia de la Roma pentru protecţia artiştilor interpreţi sau executanţi, a
producătorilor de fonograme şi a organismelor de radiodifuziune (1961);
3. Convenţia de la Geneva pentru protecţia producătorilor de fonograme
împotriva reproducerii neautorizate a fonogramelor lor (1971);
4. Convenţia de la Bruxelles referitoare la distribuirea semnalelor purtătoare a
de programe transmise prin satelit (1974);
5. Tratatul OMPI cu privire la dreptul de autor (TDA) (1996);
6. Tratatul OMPI privind interpretările şi fonogramele (TIEF) (1996);
7. Tratatul privind înregistrarea internaţională a operelor audiovizuale
(Tratatul privind înregistrarea de filme) (1989).

2.1.2. Tratate privind proprietatea industrială

Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale (1883)
Ideea unei reglementări şi Uniuni internaţionale în domeniul creaţiei industriale a
fost discutată la Congresul de la Viena din 1873, Congresul de la Trocadero din 1878 şi
Conferinţa internaţională de la Paris din 1880. Acest proiect s-a concretizat la cea de-a
doua Conferinţă internaţională de la Paris, prin încheierea Convenţiei pentru protecţia
proprietăţii industriale din 20 martie 1883113. Prin aceeaşi Convenţie, a fost creată şi
Uniunea internaţională pentru protecţia proprietăţii industriale, cu sediul iniţial la Berna,
iar din 1960 la Geneva.
Convenţia de Uniunea şi Protocolul de închidere a Conferinţei internaţionale de la
Paris au fost semnate de 11 ţări, în calitate de membre fondatoare. Convenţia de la Paris a
113
Revizuită la Bruxelles la 14 decembrie 1900, la Washington la 2 iunie 1911, la Haga la 6 noiembrie 1925,
la Londra la 2 iunie 1934, la Lisabona la 31 octombrie 1958-şi la Stockholm la 14 iulie 1967, modificată în
1979.

52
intrat în vigoare la 07 iulie 1884. Convenţia de la Paris are un caracter deschis. Cu
respectarea procedurii prevăzute, ţările din afara Uniunii pot oricând să adere la Convenţie.
Instrumentele de aderare se depun la Directorul General (art. 21). La 01 ianuarie 2010 erau
membre ale Uniunii de la Paris 173 de state114.
România a ratificat prin Decretul nr. 1177 din 28/12/1968, Publicat în Monitorul
Oficial, Partea I nr. 1 din 06/01/1969.
Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor (1891)
Aranjamentul privind înregistrarea internaţională a mărcilor s-a semnat la Madrid la
14 aprilie 1891115 şi a intrat în vigoare la 15 iulie 1894.
Aranjamentul privind înregistrarea internaţională a mărcilor a fost revizuit la
Bruxelles la 14 decembrie 1900, la Washington la 02 iunie 1911, la Haga la 06 noiembrie
1925, la Londra la 02 iunie 1934, la Nisa la 15 iunie 1957, la Stockholm la 14 iulie
1967116 . Aranjamentul de la Madrid a fost modificat la 28 septembrie 1979. La 01 ianuarie
2010 erau membre ale Uniunii restrânse pentru protecţia internaţională a mărcilor 84 de
state117 .
România a Ratificat Aranjamentul de la Madrid din 1891 privind înregistrarea
internaţională a mărcilor, în forma revizuită la Stockholm la 14 iulie 1967 prin Decretul nr.
1176 din 28/12/1968, Publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din 06/01/1969.
Sistemul înregistrării internaţionale prevăzut de Aranjamentul de la Madrid asigură
protecţia mărcilor de fabrică, de comerţ şi de serviciu din toate ţările Uniunii restrânse.
Înregistrarea internaţională se efectuează la Biroul internaţional al Organizaţiei Mondiale a
Proprietăţii Intelectuale.
Aranjamentul de la Madrid privind reprimarea indicaţiilor de provenienţă false
sau înşelătoare aplicate pe produse (1891)
Conform Aranjamentului de la Madrid privind combaterea indicaţiilor de origine
false şi înşelătoare aplicate pe produse din 14 aprilie 1891118 , toate produsele care au
aplicată pe ele o indicaţie de origine falsă sau înşelătoare, prin care unul dintre statele
contractante, sau un loc aflat pe teritoriul acelui stat, este direct sau indirect indicat ca fiind

114
Paris Convention for the Protection of Industrial Property
115
România a devenit parte contractantă la data de 6 octombrie 1920.
116
http://vvww.wipo.int/treaties/en/ShowResults.jsp?lang=en&search_what=B&bo_id=20
117
Textul integral al Aranjamentului de la Madrid şi al Protocolului este disponibil pe Internet:
www.wipo.int/treaties.
118
Aranjamentul, încheiat în 1891, a fost revizuit la Bruxelles la 14 decembrie 1900, la Washington în 1911,
la Haga la 06 noiembrie 1925, la Londra la 2 iunie 1934, la Lisabona în 1958, şi la Stockholm la 14 iunie
1967.

53
ţara sau locul de origine trebuie să fie confiscate la import, sau importul trebuie să fie
interzis, sau trebuie să se aplice alte acţiuni sau sancţiuni penale cu privire la acest import.
Aranjamentul de la Haga privind depozitul internaţional de desene şi modele
industriale (1925)
În prezent sunt în vigoare trei acte ale Aranjamentului de la Haga din 6 noiembrie
1925119: Actul de la Londra din 2 iunie 1934; Actul de la Haga din 28 noiembrie 1960 şi
Actul de la Geneva, 2 iulie 1999. Un depozit internaţional poate fi constituit doar de o
persoană fizică sau o persoană juridică având o legătură, prin sediul de afaceri, domiciliu
sau naţionalitate, cu un stat contractant al unuia sau al ambelor acte menţionate anterior.
Un depozit internaţional poate fi guvernat de Actul din 1960, Actul din 1934 sau de
ambele, în funcţie de statul contractant cu care solicitantul are legătura de tipul descris
anterior (statul de origine). Peste 95% din depozitele internaţionale sunt guvernate
(exclusiv sau parţial) de Actul din 1960. La 01 ianuarie 2010 erau membre ale Uniunii
restrânse de la Haga 56 de state.
România a aderat la Aranjamentul de la Haga privind depozitul internaţional al
desenelor şi modelelor industriale prin Legea nr. 44 din 28 aprilie 1992, Promulgat prin
Decretul nr. 94/1992, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 95 din 15/05/1992,
Rectificat prin Legea nr. 44 din 14/01/1994, Publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 8 din
14/01/1994.
Aranjamentul de la Nisa privind clasificarea internaţională a produselor şi
serviciilor în scopul înregistrării mărcilor (1957)
Aranjamentul de la Nisa privind clasificarea internaţională a produselor şi
serviciilor în scopul înregistrării mărcilor a fost semnat la Nisa la 15 iunie 1957 120.
Clasificarea de la Nisa este folosită ca sistem naţional de grupare a produselor şi
serviciilor. România a aderat la Aranjamentul de la Nisa privind clasificarea internaţională
a produselor şi serviciilor în scopul înregistrării mărcilor a fost semnat la Nisa la 15 iunie
1957 prin Legea nr. 3 din 08/01/1998, Promulgată prin Decretul nr. 661/1997, Publicat în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 10 din 14/01/1998 121. La 01 ianuarie 2010 erau membre ale
Uniunii speciale de la Nisa 83 de state.
119
Aranjamentul de la Haga a fost revizuit la Londra la 02 iunie 1934 şi la Haga la 28 noiembrie 1960.
Aranjamentul a fost completat prin Actul adiţional de la Monaco din 1961, Actul complementar de la
Stockholm din 1967 şi Protocolul de la Geneva din 1975. Aranjamentul a fost modificat în 1979.
http://www.wipo.int/treaties/en/ShowResults.jsp?lang=en&treaty_id=9
120
Revizuit la Stockholm la 14 iunie 1967 şi la Geneva la 13 mai 1977 şi modificat la 2 octombrie 1979.
121
Aranjamentul (al cărui text integral este disponibil pe Internet: www.wipo.int/treaties) este deschis statelor
parte la Convenţia de la Paris pentru Protecţia Proprietăţii Industriale (1883) (vezi Sumarul corespunzător din
această serie). Instrumentele de ratificare sau de aderare trebuie să fie depuse la Directorul General al OMPI.

54
 Aranjamentul privind protecţia denumirilor de origine şi înregistrarea lor
internaţională (1958) de la Lisabona
Aranjamentul privind protecţia denumirilor de origine şi înregistrarea lor
internaţională a fost semnat la Lisabona la 31 octombrie 1958122 . La 01 ianuarie 2010 erau
membre ale Uniunii restrânse de la Lisabona 26 de state 123. Protecţia denumirilor de origine
se realizează prin înregistrarea lor la Biroul internaţional al Organizaţiei Mondiale a
Proprietăţii Intelectuale. Înregistrările denumirilor de origine se notifică de Biroul
internaţional tuturor statelor contractante.
Aranjamentul de la Locarno privind clasificarea internaţională a desenelor şi
modelelor industriale (1968)
Aranjamentul de la Locarno încheiat la 8 octombrie 1968, stabileşte o clasificare a
desenelor şi modelelor industriale124. Clasificarea internaţională a desenelor şi modelelor
industriale conţine o listă cu 32 de clase şi 219 subclase, precum şi o listă alfabetică a
produselor cu indicarea clasei şi subclasei respective. Lista cuprinde 7.024 de produse. La
01 ianuarie 2010 erau membre ale Uniunii speciale de la Locarno 51 de state.
România a aderat la Aranjamentul de la Locarno privind clasificarea internaţională
a desenelor şi modelelor industriale prin Legea nr. 3 din 08 ianuarie 1998, Promulgată prin
Decretul nr. 661/1997, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 10 din 14/01/1998.
Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor (PCT) (Washington 1970)
Tratatul de Cooperare în domeniul Brevetelor adoptat la Conferinţa diplomatică de
la Washington la 19 iunie 1970125 (Patent Cooperation Treaty - PCT), încheiat în 1970,
modificat la 28 septembrie 1979, 3 februarie 1984 şi 3 octombrie 2001, prevede că poate
deveni parte la Tratatul de la Washington orice stat membru al Uniunii internaţionale
pentru protecţia proprietăţii industriale, prin semnarea acestuia, urmată de depunerea unui
instrument de ratificare sau prin depunerea unui instrument de adeziune. Instrumentele de
ratificare sau de adeziune se depun la Directorul general al Organizaţiei Mondiale a
Proprietăţii Intelectuale. La 01 ianuarie 2010 erau părţi la Tratatul de la Washington 132 de
State.

122
Aranjamentul de la Lisabona a fost revizuit la Stockholm la 14 iunie 1967. Aranjamentul (textul integral al
acestuia poate fi accesat la adresa de Internet: www.wipo.int/ treaties) este deschis statelor parte la Convenţia
de la Paris pentru Protecţia Proprietăţii Industriale (1883). Instrumentele de ratificare sau de aderare trebuie
depuse la Directorul General al OMPI.
123
http://www.wipo. int/treaties/en/ShowResults.jsp?lang=en&treaty_id=10
124
Aranjamentul a intrat în vigoare la 27 aprilie 1971. Aranjamentul de la Locarno a fost revizuit la 28
septembrie 1979.
125
Tratatul a intrat în vigoare la 24 ianuarie 1978. Tratatul de la Washington a fost modificat în 1979 şi 1984.
http:Wwww.wipo.irit/treaties/8n/ShowResults.jsp''lang==en&search_wha!=B&bo_id=13

55
 România a ratificat Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor prin Decretul nr.
81 din 02 martie 1979 pentru ratificarea Tratatului de cooperare în domeniul brevetelor,
adoptat la Conferinţa diplomatică de la Washington la 19 iunie 1970, Publicat în Buletinul
Oficial nr. 22 din 08/03/1979.
Aranjamentul de la Strasbourg privind clasificarea internaţională a brevetelor de
invenţii (1971)
Aranjamentul privind clasificarea internaţională a brevetelor de invenţii a fost
semnat la Strasbourg la 24 martie 1971126. Statele contractante ale Aranjamentului privind
clasificarea internaţională a brevetelor de invenţii de la Strasbourg sunt constituite în
Uniunea specială pentru clasificarea internaţională a brevetelor. La 01 ianuarie 2010 erau
membre ale Aranjamentului de la Strasbourg 57 de state.
România a aderat la Aranjamentul de la Strasbourg privind clasificarea
internaţională a brevetelor de invenţii prin Legea nr. 3 din 08 ianuarie 1998, Promulgată
prin Decretul nr. 661/1997, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 10 din 14/01/1998.
Aranjamentului de la Viena privind clasificarea internaţională a elementelor
figurative ale mărcilor (1973)
Aranjamentului de la Viena a fost încheiat la 12 iunie 1973 127 şi stabileşte o
clasificare unică a elementelor figurative, care asigură clasarea lor unitară şi facilitează
examenul anteriorităţilor. Clasificarea internaţională a elementelor figurative cuprinde 29
de categorii, 300 de diviziuni şi 3.000 de secţiuni.
Prin Aranjamentul de la Viena s-a creat Uniunea privind înregistrarea internaţională
a mărcilor (Uniunea T.R.T.). Statele participante pot fi membre şi ale Uniunii de la Madrid
pentru protecţia internaţională a mărcilor. La 01 ianuarie 2010 erau membre ale
Aranjamentului de la Viena 25 de state.
România a aderat la Aranjamentul de la Viena care instituie clasificarea
internaţională a elementelor figurative ale mărcilor prin Legea nr. 3 din 08 ianuarie 1998,
Promulgată prin Decretul nr. 661/1997, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 10 din
14/01/1998.
Convenţia de la Munchen privind eliberarea brevetelor europene (1973)
Convenţia asupra brevetului european128 adoptat la Munchen la 05 octombrie 1973
constituie un aranjament special al Convenţiei de la Paris, în sistemul Tratatului de
126
Aranjamentul a intrat în vigoare la 07 octombrie 1975. Aranjamentul de la Strasbourg a fost modificat la
28 septembrie 1979. http://www.wipo.int/treaties/en/ShowResults.jsp?lang=en&treaty_id=11.
127
Aranjamentul de la Viena a intrat în vigoare la 07 august 1985, a fost modificat la 01 octombrie 1985.
128
Convenţia a intrat în vigoare la 07 octombrie 1977. Convenţia de la Munchen a fost modificată la 21
decembrie 1978 şi prin Actul 2000 din 22/11/2000.

56
cooperare în domeniul brevetelor, Convenţia este un tratat regional. La 01 ianuarie 2000
erau membre ale Convenţiei de la Munchen 15 state.
România a Aderat la Convenţia privind eliberarea brevetelor europene adoptat la
Munchen la 05 octombrie 1973 prin Legea nr. 611 din 31/11/2002, Promulgată prin
Decretul nr. 906/2002, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 844 din 22/11/2002.
Tratatul de la Budapesta privind recunoaşterea internaţională a depozitului
microorganismelor, în scopul protecţiei lor prin brevete (1977)
Tratatul privind recunoaşterea internaţională a depozitului microorganismelor,
în scopul protecţiei lor prin brevete, a fost încheiat la Budapesta, la 28 aprilie 1977. Poate
deveni parte la Tratatul de la Budapesta129 orice stat care este membru al Convenţiei de
Uniune de la Paris. Instrumentele de aderare se depun la Directorul general al Organizaţiei
Mondiale a Proprietăţii Intelectuale. La 1 ianuarie 2010 erau membre ale Tratatului de la
Budapesta 72 de state.
România a aderat la Tratatul privind recunoaşterea internaţională a depozitului
microorganismelor, în scopul procedurii de brevetare, prin Legea nr. 75 din 03 mai 1999
pentru aderarea României la Tratatul de la Budapesta privind recunoaşterea internaţională
a depozitului de microorganisme în scopul procedurii de brevetare, semnat la 28 aprilie
1977 şi modificat la 26 septembrie 1980, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 210 din
13/05/1999.
Sumarul Tratatului de la Nairobi privind protecţia simbolului olimpic (1981)
Toate statele care sunt parte la Tratatul de la Nairobi adoptat la 25/09/1981 au
obligaţia să protejeze simbolul olimpic - cinci inele întrepătrunse - împotriva utilizării
acestuia pentru scopuri comerciale (în reclame, pe produse, ca marcă etc.) fără autorizare
din partea Comitetului Olimpic Internaţional. La 01 ianuarie 2010 erau membre ale
Tratatului de la Nairobi privind Protecţia Simbolului Olimpic 47 de state.
România a Ratificat Tratatului de la Nairobi privind Protecţia Simbolului Olimpic
prin Legea nr. 40 din 17/03/2005, Promulgată prin Decretul nr. 127/2005, Publicat în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 252 din 25/03/2005.
Tratatul de la Geneva privind dreptul mărcilor (TLT -1994)
Prevederile Tratatului privind dreptul mărcilor (Trademark Law Treaty TLT)
adoptat la Geneva la 27 octombrie 1994130, se aplică mărcilor alcătuite din semne vizibile.
129
Tratatul a intrat în vigoare la 19 august 1980, fiind modificat la 26 septembrie 1980. http://www.wipo.
int/treaties/en/ShowResults.jsp?lang=en&search_what=B&bo_id=15.
130
încheiat la Budapesta, la 28 aprilie 1977. Tratatul a intrat în vigoare la 19 august 1980, fiind modificat la
26 septembrie 1980. România a aderat la Tratatul privind dreptul mărcilor prin Legea nr. 4 din 08 ianuarie
1998.

57
Nu sunt incluse în sistemul de reglementare a tratatului mărcile holografe, mărcile sonore
şi mărcile olfactive. La 01 ianuarie 2010 erau membre ale Tratatului de la Geneva 45 de
state.
România a aderat la Tratatul privind dreptul mărcilor adoptat la Geneva la 27
octombrie 1994 prin Legea nr. 4 din 08/01/1998, Promulgat prin Decretul nr. 662/1997,
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 10 din 14/01/1998.
Tratatul privind dreptul brevetelor (PLT) (2000)
Tratatul privind dreptul brevetelor adoptat la Geneva 1 iunie 2000 (PLT 2000) 131
are scopul de a armoniza şi trasa linii directoare privind procedurile legate de forma
referitoare la cererile de brevet şi brevetele naţionale şi regionale, pentru ca aceste
proceduri să devină mai prietenoase pentru solicitanţi. Cu excepţia importantă a condiţiilor
privind data de depozit, PLT prevede seturi maxime de condiţii pe care Oficiul unei părţi
contractante poate să le impună. Acest lucru înseamnă că o parte contractantă este liberă să
prevadă condiţii care sunt mai generoase din punctul de vedere al solicitanţilor şi al
titularilor, dar care nu pot depăşi cerinţele maxime pe care Oficiul poate să le impună
solicitanţilor şi titularilor.
România a Ratificat Tratatul privind Dreptul Brevetelor adoptat la Geneva 1 iunie
2000 prin Legea nr. 537 din 25/11/2004, Promulgat prin Decretul nr. 995/2004, Publicat în
Monitorul Oficial Partea I nr. 1206 din 16/12/2004.
Tratatul de la Singapore privind dreptul mărcilor (2006)
Tratatului de la Singapore privind dreptul mărcilor, a fost adoptat la 28 martie 2006
în cadrul Conferinţei diplomatice pentru adoptarea unui tratat revizuit privind dreptul
mărcilor (Conferinţa a avut loc la Singapore, în perioada 13-31 martie 2006) . La 01
ianuarie 2010 erau membre ale Tratatului 19 state.
România a ratifica Tratatul de la Singapore privind dreptul mărcilor, adoptat la 28
martie 2006 în cadrul Conferinţei diplomatice pentru adoptarea unui tratat revizuit privind
dreptul mărcilor, (Singapore, 13-31 martie 2006), semnat la 28 martie 2006. Publicat în
Monitorul Oficial Partea I nr. 4 din 22/01/2008.

2.2. Tratate privind drepturile de autor şi drepturile conexe

131
PLT a fost încheiat la 1 iunie 2000 şi este deschis statelor membre ale OMPI şi/sau statelor parte la
Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale. Este de asemenea deschis diferitelor organizaţii
interguvemamentale. Instrumentele de ratificare sau de aderare trebuie depuse la directorul general al OMPI.
PLT va intra în vigoare la trei luni după data la care instrumentele de ratificare sau de aderare au fost depuse
de zece state.

58
 Primele încercări privind protecţia dreptului de autor au apărut încă în sec. XIX,
atunci când majoritatea statelor europene au luat cursul democraţiei şi economiei de piaţă,
ceea ce în consecinţă a dus la întărirea identităţii naţionale, dezvoltarea limbilor naţionale,
proclamarea drepturilor şi libertăţilor omului, dezvoltarea presei. Odată cu extinderea
relaţiilor economice şi culturale pe plan internaţional s-a efectuat un salt imens în editarea
operelor literare şi creşterea schimbului de cărţi. Aceste circumstanţe obiective au
demonstrat că protecţia autorilor numai prin intermediul legislaţiei naţionale este practic
imposibilă.
Metoda cea mai rapidă de trecere peste caracterul teritorialităţii al dreptului de
autor este încheierea convenţiilor interguvernamentale privind protecţia reciprocă a
drepturilor autorilor dintr-un spaţiu geografic.
În a doua jumătate a sec. XIX dificultăţile în asigurarea protecţiei dreptului de autor
au condus la aceea, că tot mai insistent era discutată ideea necesităţii încheierii la nivel
internaţional a unor acorduri multilaterale şi universale în domeniul dreptului de autor, care
să dea posibilitatea de a înlătura cu succes diferenţele şi contradicţiile dintre legislaţiile
naţionale cu privire la dreptul de autor, să asigure nivelul minim de protecţie a dreptului de
autor şi, totodată, să creeze condiţii pentru distribuirea operelor în toate ţările părţi la astfel
de convenţii.
Reproducerea neautorizată a operelor, apariţia metodelor digitale, posibilităţile de
transmitere rapidă a informaţiei - toate aceste acţiuni influenţează apariţia noilor tratate
internaţionale în domeniul dreptului de autor.
Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice (1886)
Creaţia întelectuală este, prin natura sa, destinată unei largi răspândiri, favorizate
astăzi de dezvoltarea şi perfecţionarea mijloacelor de informare şi comunicare. Progresul
societăţii nu poate fi posibil fără accesul larg al comunităţii umane la realizările geniului şi
talentului omenesc, dincolo de barierele naţionale132. În calitate de particularitate distinctă a
dreptului de autor de multe ori se menţionează caracterul teritorialităţii, potrivit căruia
dreptul de autor apare în baza legislaţiei unui stat şi acţiunea lui se limitează doar la
teritoriul acestuia.
Realizarea vocaţiei internaţionale a creaţiei intelectuale este indisolubil legată de
asigurarea unei protecţii eficace a drepturilor autorilor de opere nu numai în ţara de
origine, dat şi pe teritoriul altor state, în care sunt utilizate şi valorificate133.
132
Lazăr, V. Infracţiuni contra drepturilor de proprietate intelectuală. Studii juridice, Editura All Beck,
Bucureşti, 1999, p. 5.
133
Lazăr, V. Op. Cit., p. 6.

59
 Aceste circumstanţe obiective au demonstrat că protecţia drepturilor subiecţilor
dreptului de autor numai prin intermediul legislaţiei naţionale este practic imposibilă.
Metoda cea mai rapidă de trecere peste caracterul teritorialităţii al dreptului de
autor este încheierea convenţiilor interguvernamentale privind protecţia reciprocă a
drepturilor autorilor din ţările lor134. Protecţia internaţională a drepturilor intelectuale este
în prezent asigurată prin două mijloace principale: convenţiile bilaterale, prin care două
state reglementează această protecţie în relaţiile lor reciproce, şi convenţiile multilaterale,
prin care mai multe state membre au constituit uniuni internaţionale.
Iniţial au existat înţelegerile bilaterale, care au obţinut o aplicare largă în a doua
jumătate a sec. XIX . Legislaţia naţională a statelor dintotdeauna a declarat prioritară
tendinţa aplicării principiului reciprocităţii. Însă în condiţiile în care acordurile bilaterale
nu erau întotdeauna eficiente, deoarece permiteau obţinerea protecţiei doar într-un singur
stat şi clauzele acestora erau de fiecare dată diferite, iar pe de altă parte, principiul
reciprocităţii uneori era periculos, a apărut ideea încheierii convenţiilor internaţionale
universale privind dreptul de autor.
Ideia elaborării şi adoptării unei Convenţii internaţionale privind protecţia
drepturilor autorilor i-a aparţinut lui Victor Hugo şi unui grup de scriitori, care au înfiinţat
în 1958 la Bruxelles Asociaţia literară şi artistică. Apoi au urmat câteva congrese la
Antwerpen, în 1861 şi 1877, şi la Paris, în 1878. Din 1883 toate lucrările au fost
concentrate la Berna. În scopul racordării legislaţiilor naţionale a statelor şi stabilirii
nivelului minim de protecţie a drepturilor autorilor au fost organizate trei Conferinţe
diplomatice în 1884, 1885 şi 1886. La ultima Conferinţă, după 25 de ani de activitate
intensă, a fost aprobat textul iniţial al Convenţiei de la Berna cu privire la protecţia
operelor literare şi artistice, fiind semnat de Belgia, Franţa, Germania, Marea Britanie,
Haiti, Liberia, Spania, Elveţia, Tunisia. În septembrie 1887 delegaţiile acestor state, cu
excepţia Liberiei, şi-au trimis unul altuia scrisorile de ratificare şi, în conformitate cu art.
20 al Convenţiei, aceasta a intrat în vigoare după trei luni de la semnare, adică la 5
decembrie 1887135. Ulterior, Convenţia a fost amendată şi completată printr-un Act
adiţional şi o Declaraţie interpretativă, semnate la Paris, la 04 mai 1896.

134
Ţîganaş, I., Actualitatea Convenţiei de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice, Revista
moldovenească de drept internaţional şi relaţii internaţionale, nr. 1-2, Chişinău, 2006, p. 69.
135
Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice din 9 septembrie 1886 completată la
Paris la 4 mai 1896, revizuită la Berlin la 13 noiembrie 1908, completată la Berna la 20 martie 1914,
revizuită la Roma la 2 iunie 1928, revizuită la Bruxelles la 26 iunie 1948, revizuită la Stockholm la 14 iulie
1967 şi la Paris la 24 iulie 1971 şi modificată la 28 septembrie 1979 (r1), Actul a intrat în vigoare la data de
17 aprilie 1998.

60
 Convenţia de la Berna a fost adoptată de 9 state, în calitate de membre fondatoare.
Ţările contractante sunt constituite în Uniunea pentru protecţia drepturilor autorilor asupra
operelor lor literare şi artistice. La 1 ianuarie 2010 erau membre ale Tratatului 164 State.
România a ratificat Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi
artistice, revizuită şi semnată la Stockholm la 14 iunie 1969 prin Decretul Consiliului de
Stat nr. 549 din 29/07/1969, Publicat în Buletinul Oficial nr. 84 din 31/07/1969.
Chiar din primele clipe ale existenţei sale, Convenţia de la Berna a fost pusă faţă în
faţă cu apariţia noilor mijloace de informare şi comunicare, prin intermediul cărora operele
puteau fi valorificate. Astăzi, când Convenţia de la Berna are peste 120 de ani de activitate,
se poate afirma cu toată certitudinea că reprezintă instrumentul de bază privind asigurarea
protecţieiinternaţionale a drepturilor de autor în societatea contemporană. Ţările, pe
teritoriul cărora se aplică Convenţia de la Berna, constituie o Uniune pentru protecţia
drepturilor autorilor asupra operelor literare şi artistice, funcţiile administrative ale căreia
sunt îndeplinite de către OMPI.
Convenţia de la Berna asigură protecţia tuturor operelor din domeniul literar,
artistic şi ştiinţific136, oricare ar fi forma de expresie a acestora, iar scopul Convenţiei este
de a proteja într-un mod cât se poate de eficient şi uniform drepturile de autor asupra
lucrărilor literare şi artistice.
Având scopul de a apropia cât mai mult normele privind dreptul de autor din
diferite state, Convenţia de la Berna în textul său proclamă trei principii de bază:
- principiul regimului naţional de protecţie;
- principiul volumului minim de protecţie;
- principiul protecţiei automate.
Astfel, în cazul operelor, autorii cărora sunt protejaţi conform acestei Convenţii, pe
teritoriul statelor Uniunii, altele decât ţara de origine, se vor bucura de drepturile pe care
legile interne ale acestor ţări le acordă sau le vor acorda în viitor cetăţenilor lor, precum şi
de drepturile acordate expres de Convenţie. Principiul regimului naţional constă în
protecţia bazată pe valoarea operei, şi nu pe naţionalitatea autorului137.
Principiul volumului minim de protecţie prevede stabilirea limitelor drepturilor şi
că protecţia nu poate fi mai redusă decât cea indicată de Convenţie.
Una din regulile importante, elaborate de Convenţia de la Berna, este că titularul de
drepturi va beneficia de posibilitatea de a nu respecta nici o formalitate în ţara în care este
136
Tafforeau, P., Droit de la Propriete Intellectuelle, Gualino ed., Paris, 2004, p. 415.
137
Bujorel, F., Dreptul proprietăţii intelectuale. Dreptul de autor, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2003, p. 14.

61
necesară protecţia, cu condiţia că a îndeplinit formalităţile în ţara sa de origine (principiul
protecţiei automate). În acelaşi context, Convenţia de la Berna reglementează cele două
categorii de drepturi de care beneficiază autorul unei opere:
- drepturi personale nepatrimoniale (morale);
- drepturi patrimoniale (economice).
În ultima redacţie a Convenţiei toate drepturile poartă un caracter exclusiv, au un
statut identic şi beneficiază de o perioadă de protecţie similară celorlalte categorii de
obiecte ale dreptului de autor.
Trebuie de menţionat că nu toate categoriile de drepturi poartă un caracter
obligatoriu pentru statele membre. De exemplu, dreptul de succedare are un caracter
facultativ şi statele sunt libere de a-l utiliza sau nu în legislaţiile lor naţionale . Conţinutul
acestui drept constă în aceea că autorul sau moştenitorii acestuia au dreptul inalienabil, în
ce priveşte operele de artă originale sau manuscrisele originale ale scriitorilor şi
compozitorilor, la o remuneraţie din orice vânzare a operei, vânzare ulterioară primului
transfer efectuat de către autorul operei. Dreptul de succedare se atribuie în condiţii
materiale reciproce, spre deosebire de alte categorii de drepturi. Reciprocitatea constă în
aceea că volumul de drepturi, care este asigurat titularilor de drepturi străini, este
determinat concomitent de legislaţia naţională a statului unde se cere protecţia şi de
legislaţia ţării, cetăţean al căreia este.
Dreptul la traducerea operei are acelaşi statut ca şi alte categorii de drepturi
patrimoniale, însă a fost obţinut abia în 1908, atunci când Convenţia de la Berna a fost
revizuită prin Conferinţa de la Berlin. Acest drept a fost reglementat pentru prima dată în
textul iniţial al Convenţiei şi se menţiona că dreptul la traducere acţionează pe o perioadă
de 10 ani din momentul creării operei originale în unul din statele Uniunii. Dreptul la
traducere a declanşat dintotdeauna reacţii opuse, mai ales între delegaţiile statelor
exportatoare şi delegaţiile statelor importatoare de opere. Aşa, de exemplu, delegaţia
franceză considera că dreptul la traducere nu e nimic altceva, decât o componentă a
dreptului la reproducere, pe când Norvegia a fost întotdeauna împotriva unor astfel de
tratări.
Oricât ar părea de straniu, primele prevederi ale dreptului la reproducerea operei au
apărut odată cu revizuirea de la Stockholm din 14 iulie 1967 a Convenţiei de la Berna.
Aceasta nu înseamnă că până atunci Convenţia nu reglementa acest drept, însă de fiecare
dată era tratat superficial. Convenţia nu specifică tipurile reproducerii, doar se limitează la
indicaţia că orice imprimare audio sau video va fi considerată o reproducere. Se

62
menţionează, de asemenea, că autorii operelor literare şi artistice vor avea dreptul exclusiv
de a autoriza reproducerea operelor respective în orice mod şi sub orice formă. Prin
reproducere se înţelege realizarea unui sau a câtorva exemplare ale operei sau fonogramei
în orice formă materială, inclusiv audio- şi videoimprimare. Astfel, dreptul la reproducere
dă posibilitate titularului de drepturi de a realiza fotografii ale creaţiilor de modă,
sculptură, arhitectură sau de a înregistra imaginea unei fotografii pe covoare sau de a
înregistra o operă în memoria calculatorului. Dreptul la reproducerea operei are un caracter
exclusiv, ceea ce înseamnă că orice fixare a operei se permite doar cu acordul autorului. În
acelaşi timp Convenţia de la Berna împuterniceşte autorul să autorizeze reproducerea unor
atare opere în unele cazuri speciale, cu respectarea a două condiţii:
- o atare reproducere să nu fie în contradicţie cu valorificarea normală a
operei;
- să nu prejudicieze interesele legitime ale autorului.
Dreptul la interpretarea publică a operei138 se referă doar la trei categorii de opere:
dramatice, muzical-dramatice şi muzicale. Conţinutul acestuia îi asigură autorului dreptul
exclusiv de a autoriza comunicarea şi interpretarea publică a operelor sale, inclusiv o atare
comunicare şi interpretare publică prin orice mijloace sau procedee. Trebuie de menţionat
că autorul se bucură de dreptul la comunicarea şi interpretarea operelor sale, dar această
interpretare trebuie să fie publică. Astfel, nu pentru orice interpretare este nevoie de
acordul autorului, ci numai în cazurile în care aceasta poartă un caracter public.
Interpretarea publică a operei este considerată nu numai interpretarea „vie" a
operei, ci şi interpretarea efectuată cu ajutorul mijloacelor tehnice, de exemplu atunci când
se interpretează prin intermediul fonogramei. Astfel, în cazul interpretării publice a operei
este necesară încheierea unui contract cu autorul şi plata unei remuneraţii, iar în cazul
operelor dramatice şi muzical-dramatice este obligatorie obţinerea consimţământului
autorului nu numai pentru opera originală, ci şi pentru varianta tradusă.
Următoarea categorie de drepturi o reprezintă dreptul la comunicarea publică, care
constă în dreptul exclusiv de a autoriza comunicarea reprezentării şi a interpretării operelor
autorilor prin orice metode. Conform opiniei Deliei Lieptzik, în acest caz se abordează alte
forme de transmitere a reprezentărilor şi interpretărilor operelor (comunicarea prin
intermediul liniilor telefonice) şi nicidecum nu este vorba despre comunicarea publică prin

138
Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice, 09 septembrie 1886, art. 11.
http://www.wipo.int/export/sites/www/treaties/ru/docs/berne.pdf

63
mijloace radioelectrice a operei, pentru că această categorie de drepturi este reglementată
de art. 11bis al Convenţiei.
În legătură cu dreptul la comunicarea publică prin eter nu există o opinie comună
până astăzi. Unii cercetători spun că acest drept constă în posibilitatea autorilor de a
autoriza difuzarea operelor lor sau comunicarea publică a acestora prin orice mijloace de
difuzare a semnelor, sunetelor şi imaginilor. Alţii spun că, suplimentar, la imputernicirile
menţionate, autorii mai pot autoriza difuzarea repetată a operei prin cablu şi comunicarea
publică prin eter a operei cu ajutorul difuzoarelor sau a altui mecanism similar. Fără a
denigra opinia acestora, considerăm că dreptul la comunicarea publică prin eter constă în:
- difuzarea operelor sau comunicarea publică a acestora prin orice mijloace
de difuzare a semnelor, sunetelor şi imaginilor, altele decât cele radioelectrice;
- orice comunicare publică prin mijloace radioelectrice sau prin retransmitere
a emisiunii unei opere, în cazul în care comunicarea respectivă este efectuată de o altă
organizaţie decât cea iniţială. Acest mod de comunicare este răspândit în hoteluri, care
captează semnalul de la satelit şi îl transmit ulterior prin cablu în apartamentele hotelului;
- comunicarea publică prin difuzoare sau prin alte aparate similare care
transmit, prin semne, sunete sau imagini.
Convenţia de la Berna face referiri şi la dreptul la modificarea operei, potrivit
căruia autorii operelor literare şi artistice se bucură de dreptul exclusiv de a autoriza
adaptările, prelucrările sau alte modificări ale operelor lor.
Clauzele finale ale Convenţiei de la Berna pot fi clasificate în trei compartimente:
- clauze privind instituirea şi funcţionarea Uniunii de la Berna: Adunarea
generală, Biroul Internaţional, Comitetul Executiv al Adunării generale, funcţiile
Directorului general în administrarea Uniunii, bugetul Uniunii;
- clauze privind dispoziţiile finale şi tranzitorii: revizuirea, ratificarea,
rezervele Convenţiei, soluţionarea diferendelor privind interpretarea Convenţiei;
- clauze suplimentare: facilităţi, excepţii, prevederi privind ţările în curs de
dezvoltare.
Dacă până în anii '50 ai sec. XX Convenţia de la Berna reprezenta unica
reglementare internaţională în domeniul dreptului de autor şi al drepturilor conexe, mai
târziu situaţia s-a schimbat radical.
Convenţia de la Berna reprezintă documentul primordial al sistemului internaţional
de protecţie a dreptului de autor. Nu există o altă convenţie care să se poată echivala

64
acesteia, nici prin numărul de membri, nici prin nivelul de protecţie, nici prin importanţa
sa.
Convenţia de la Roma pentru protecţia artiştilor interpreţilor sau executanţi, a
producătorilor de fonograme şi a organismelor de radiodifuziune (1961)
Convenţia de la Roma (26 octombrie 1961) prevede protecţia interpretărilor
artiştilor interpreţi, fonogramelor, producătorilor de fonograme şi programelor difuzate de
organismele de radiodifuziune.
România a aderat la Convenţia de la Roma pentru Protecţia Artiştilor Interpreţilor
sau Executanţi, a Producătorilor de Fonograme şi A Organismelor de Radiodifuziune (26
octombrie 1961) prin Legea nr. 76 din 08/04/1998, Promulgată prin Decretul nr. 122/1998,
Publicată în Monitorul Oficial. Partea I nr. 148 din 14/04/1998.
Interpreţii (actori, cântăreţi, muzicieni, dansatori şi alte persoane care interpretează
opere literare sau artistice) sunt protejaţi împotriva unor anumite acte la care nu au
consimţit. Astfel de acte sunt: difuzarea şi prezentarea în public a interpretării lor directe;
fixarea interpretării directe; reproducerea unei astfel de fixări dacă fixarea originală a fost
făcută fără consimţământul lor pentru scopuri diferite de cel pentru care şi-au dat
consimţământul.
Producătorii de fonograme se bucură de dreptul de a autoriza sau interzice
reproducerea directă sau indirectă a fonogramelor lor. Fonogramele sunt definite în
Convenţia de la Roma ca fiind orice fixare exclusiv auditivă a sunetelor unei interpretări
sau a oricăror altor sunete. Când o fonogramă publicată pentru scopuri comerciale dă
naştere la utilizări secundare (cum ar fi difuzarea sau prezentarea în public sub orice
formă), utilizatorii trebuie să plătească interpreţilor, sau producătorilor de fonograme sau
ambilor o singură remunerare echitabilă; statele contractante sunt libere, totuşi, să nu aplice
această regulă sau să limiteze aplicarea ei.
Organismele de radiodifuziune se bucură de dreptul de a autoriza sau interzice
anumite acte, anume: redifuzarea programelor radiodifuzate; fixarea programelor,
radiodifuzate;-reproducerea unor astfel de fixări; comunicarea în faţa publicului a
programelor de televiziune, dacă această comunicare se face în locuri ac¬cesibile
publicului pe baza plăţii unei taxe de intrare.
Convenţia de la Geneva pentru protecţia producătorilor de fonograme împotriva
reproducerii neautorizate a fonogramelor lor (1971)

65
 Convenţia de la Geneva (29 octombrie 1971)139 prevede obligaţia fiecărui stat
contractant să protejeze orice producător de fonograme care este cetăţean al unui alt stat
contractant împotriva reproducerii fără consimţământul producătorului, împotriva
importului unor astfel de reproduceri, în cazul în care reproducerea sau importul se fac cu
scopul de a fi distribuite publicului şi împotriva distribuirii unor astfel de reproduceri
publicului. La 01 ianuarie 2010 erau membre ale Convenţiei de la Geneva 77 de state.
România a aderat la Convenţia internaţională pentru protejarea producătorilor de
fonograme împotriva reproducerii neautorizate a fonogramelor prin Legea nr. 78 din 08
aprilie 1998, Promulgată prin Decretul nr. 124/1998, Publicată în Monitorul Oficial, Partea
I nr. 156 din 17/04/1998.
Convenţia de la Bruxelles referitoare la distribuirea semnalelor purtătoare de
programe, transmise prin satelit (1974)
Convenţia de la Bruxelles (21 mai 1974)140 prevede ca fiecare stat contractant să ia
măsuri adecvate pentru a preveni utilizarea neautorizată pe teritoriul acestuia, sau de pe
teritoriul acestuia a oricărui semnal purtător de program transmis prin satelit. Convenţia
este deschisă oricărui stat membru a Naţiunilor Unite sau al oricărei agenţii care aparţine
sistemului de organizaţii al Naţiunilor Unite. Instrumentele de ratificare, acceptare sau
aderare trebuie să fie depuse la Secretarul General al Naţiunilor Unite (1971).
La 01 ianuarie 2010 erau membre ale Convenţiei internaţionale de la Bruxelles 33
de state.
Tratatul de la Geneva privind înregistrarea internaţională a operelor audiovizuale
(1989)
Tratatul de la Geneva privind înregistrarea internaţională a operelor audiovizuale
din 20 aprilie 1989, dispune înfiinţarea unui registru internaţional al operelor audiovizuale
în scopul unei evidenţe internaţionale a tuturor înregistrărilor. În acest registru orice creator
de opere audiovizuale îşi poate înregistra opera sa, ale căror declaraţii se consideră
adevărate până la proba contrarie în situaţia că se aduc atingere altei persoane în ceea ce
priveşte încălcarea dreptului de autor. La data de 1 ianuarie 2010 erau membre ale
Tratatului 13 state (4 state înscrise în 1991, 13 state înscrise în 2000 situaţie identică în
2010).

139
Acordul cu privire la aspecte referitoare la comerţ ale drepturilor de proprietate intelectuală (ŢRIPS) al
Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) conţine de asemenea prevederi cu privire la protecţia drepturilor
conexe, în unele privinţe acestea sunt diferite de cele conţinute în Convenţia de la Roma şi Convenţia de la
Geneva pentru protecţia producătorilor de fonograme împotriva multiplicării neautorizate a fonogramelor lor
(1971)
140
Convenţia al cărei text integral se poate găsi la adresa de Internet: www.wipo.int/treaties.

66
 Tratatului OMPI cu privire la dreptul de autor (TDA) - (1996)
Tratatului OMPI cu privire la dreptul de autor (TDA) (WCT - WIPO Copyright
Treaty) a fost încheiat la Geneva 20 decembrie 1996141. Prevederile art. 2 ale Tratatului
prevede că domeniul de aplicare a protecţiei drepturilor de autor se extinde la expresii, şi
nu la idei, proceduri, metode de operare sau concepte matematice. În ceea ce priveşte
obligaţiile referitoare la drepturile de Management al Informaţiei, potrivit art. 12, părţile
contractante trebuie să prevadă căi de prevenire adecvate şi eficiente împotriva oricărei
persoane care desfăşoară activităţicu bună ştiinţă de inducere în eroare, permite, facilitează
sau ascunde o încălcare a vreunui drept prevăzut în prezentul tratat sau de Convenţia de la
Berna. De asemenea, se impune ca părţile contractante să ia măsuri pentru adaptarea
legislaţiei naţionale, astfel încât să permită o acţiune eficientă împotriva oricărui act de
încălcare a drepturilor prevăzute în Tratat, inclusiv măsuri coercitive rapide şi căi de
descurajarea pentru continuarea încălcării oricărui drept de protecţie. La data de 1
ianuarie 2010 erau membre ale Tratatului 88 state.
România a ratificat Tratatul O.M.P.I. cu privire la Dreptul de Autor, prin Legea nr.
205 din 21/11/2000, Promulgat prin Decretul nr. 463/2000, Publicat în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 609 din 27/11/2000.
Tratatul OMPI privind interpretările execuţiile şi fonogramele Geneva 1996
(TIEF)
Tratatul din 20 decembrie 1996 se ocupă de drepturile de proprietate intelectuală a
două tipuri de beneficiari: (i) interpreţii (actori, cântăreţi, muzicieni, etc.), şi (ii)
producători de fonograme (persoane fizice sau juridice care iau iniţiativa şi au
responsabilitatea fixării sunetelor). Acelaşi instrument este folosit pentru ambele tipuri de
beneficiari deoarece majoritatea drepturilor acordate de Tratat interpreţilor sunt drepturi în
legătură cu interpretările lor, fixate în formă auditivă (care sunt obiectul fonogramelor).
La data de 1 ianuarie 2010 erau membre ale Tratatului 86 State. Adoptat la Geneva
la 20/12/1996. România a ratificat Tratatul OMPI privind interpretările, execuţiile şi
fonogramele din 1996, prin Legea nr. 206 din 21/11/2000, Promulgat prin Decretul nr.
464/2000, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 609 din 27/11/2000.

2.3. Acte normative naţionale

141
Tratatul a intrat în vigoare la data de 6 martie 2002.

67
 Tehnica folosită în Ţările Române, în secolele XIV-XV, era în general, cea folosită
şi în restul Europei142.
După apariţia primelor bresle în Transilvania - secolul XIV, în Ţara Românească şi
Moldova - secolul XVII, se poate vorbi de un interes în domeniul protejării „legale” a
morilor de apă, pentru măcinatul boabelor, al pivelor pentru îndesarea postavului, a
herăstraielor sau joagărelor.
Totuşi, în ţările Române, până în secolul al XlX-lea, preocupările în domeniu
protecţiei proprietăţii intelectuale în general, a dreptului autorilor în particular, sunt
neînsemnate.
O dată cu dezvoltarea meşteşugurilor apar primele acte prin care domnitorul sau
biserica conferă breslelor dreptul de a exploata un meşteşug.
Acest drepturi, cunoscute în actele domneşti sub denumirea de „danie”, „miluire”
sau „întărire” constituie începuturile protecţiei creaţiilor tehnice pe teritoriul României.
În acest sens, se cuvine a fi amintit hrisovul din 1774 a lui Alexandru Ipsilanti, prin
care a fost orânduită o comisie de „opt boieri care să se ocupe de principiile tuturor
meseriilor şi rufeturilor şi, îndeosebi, de orice invenţiuni noi şi orânduielile bune ce pot fi
spre folosul şi podoaba patriei”143.
În Ţara Românească - Mircea cel Bătrân a acordat mănăstiri Tismana, primul act
din 1 septembrie 1391, dreptul de a exploata o moară144.
În Moldova, la 31 decembrie 1402, Alexandru Voievod a acordat mănăstirii
Moldoviţa o instalaţie de produs bere (slădniţă)
Alexandru Ioan Cuza, acest domn gospodar căruia nici una din problemele
importante ale ţării nu i-a scăpat, s-a dovedit inspirat şi în această materie. La 15 aprilie
1879 se adoptă Legea asupra mărcilor de fabrici şi comerţ, căreia i se adaugă, la 30 mai
1879, Regulamentul asupra mărcilor de fabrici şi comerţ. Drepturile conferite prin această
lege naţionalilor erau recunoscute, pe baza de reciprocitate şi străinilor, dar legea a fost
adoptată nu pentru a răspunde nevoilor rudimentarei industrii româneşti, ci pentru
îndeplinirea unei obligaţii, asumate prin Convenţia comercială încheiată cu Austruo-

142
Alexei R. Bădărău, Petru Ciontu, Nicolae M. Mihăilescu, Din istoria Protecţiei proprietăţii industriale în
România. Compendiu, Ed. OSIM, Bucureşti, 2005, p. 11. Pentru muncile câmpului se întrebuinţau plugul,
sapa, hârleţul, coasa, secera etc. Mijloacele tehnice ale epocii se completau cu mori de măcinat - acţionate
hidraulic, care înlocuiau râşniţele manuale, teascurile pentru must, războaiele orizontale, cuptoarele pentru
minereu de fier etc.
143
Viorel Roş, Dreptul Proprietăpi Intelectuale, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2001, pp. 39-41.
144
Petru Ciontu - coordonator, Din Istoria Protecţiei Industriale în România. Monografie, Voi. 1, Ed. OSIM,
Bucureşti, 2003, p. 31.

68
Ungaria în 1875, de a asigura industriaşilor şi comercianţilor austro-ungari o protecţie
eficace a mărcilor lor de fabrică şi de comerţ în România.
Prin această lege, România s-a aflat printre primele ţări de pe mapamond care au
reglementat protecţia proprietăţii intelectuale, ea fiind a opta ţară din lume (primele şapte
ţări fiind: Franţa; Austria; Ungaria; Marea Britanie; Italia; Germania; Belgia) care a
adoptat o lege a mărcilor145.
Legea din 15 aprilie 1879 a supravieţuit până în 1967, când a fost adoptată Legea
nr. 28 privind mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu. La rândul ei această lege a fost
abrogată prin Legea nr. 84 din 15 aprilie 1998, privind mărcile şi indicaţiile geografice.
Protecţia desenelor şi modelelor industriale nu a fost legiferată distinct în România
decât prin Legea nr. 129/1992146, în vigoare din 8 ianuarie 1993. Totuşi, desenele şi
modelele industriale erau protejate în măsura în care îndeplineau condiţiile specificate în
Legea dreptului de autor. Măsuri de protecţie a desenelor şi modelelor industriale erau
legiferate din 1968 ca efect al aderării României la Convenţia de la Paris, care includea
între drepturile protejate şi pe acelea privind desenele şi modelele industriale. În ce priveşte
reglementarea legală este interesant de remarcat că ţara noastră a aderat la Convenţia de la
Haga privind depozitul internaţional al desenelor şi modelelor industriale din 1975, înainte
de a adopta o lege naţională (Legea nr. 129/1992), prin Legea nr. 44 din 15 mai 1992.
Constituţia României din anul 2003147, garantează proprietatea intelectuală prin
prevederile art. 44 şi art. 136, dar la modul general, situaţia se prezintă la fel şi în
Constituţia Franţei (Constituţia a celei de a V-a Republici intrată în vigoare la data de 4
octombrie 1958)148, dar şi în constituţiile altor state. Ţări ca Argentina [20 august 1994 (art.
14)], Brazilia (5 octombrie 1988), Germania (din 23 mai 1949 a R.F.G. - în prezent
Republica Germania, valabilă şi astăzi), Peru sau Statele Unite (17 septembrie 1787, care a

145
Gabriel Olteanu, Dreptul proprietăţii intelectuale, op. cit., p. 18.
146
Titlul legii nr. 129/1992 privind protecţia şi modelelor industriale, a fost modificat în baza art. pet. 1 al
Legii nr. 280/2007 sub următorul cuprins: „Lege privind protecţia desenelor şi modelelor".
147
Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art.
152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit,
în forma republicată, art. 156). Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin
referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data
publicării în Monitorul Oficial, Partea I nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3
din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18-19 octombrie 2003
privind Legea de revizuire a Constituţiei României. Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în
şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 233
din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei- prin referendumul naţional din 8 decembrie
1991.
148
Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Drepf constituţional comparat. Tratat, Ediţia
a IV-a, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 221.

69
fost amendată de 27 de ori) garantează proprietatea intelectuală prin Constituţiile lor. În
dreptul nostru nu se poate considera că proprietatea intelectuală este lipsită de garanţii
constituţionale, dispoziţii precum cele care garantează libertatea de exprimare (art. 30),
dreptul la informaţie (art. 31) şi învăţătură (art. 32).

2.3.1. Legislaţia naţională în domeniul drepturilor de autor şi

drepturilor conexe

În România, la 1 aprilie 1862 a fost adoptată Legea presei, prin care s-au
reglementat prima dată drepturile autorilor de opere literare şi artistice149.
În 1906 are loc în România primul Congres internaţional consacrat proprietăţii
literare şi artistice. Ţinerea acestui congres la Bucureşti este rezultatul unei iniţiative
personale a lui A. D. Xenopol, care, lansând invitaţia la congresul precedent, a provocat o
mare încurcătură în ţară.
Dar acest congres a contribuit mult la creşterea interesului pentru problemele
dezbătute şi a influenţat, prin studiile publicate cu acest prilej, legislaţia şi soluţiile practice
adoptate şi aderarea ţării noastre la Convenţia de la Berna.
În 1919, în timpul ministeriatului lui Octavian Goga, a fost delegat Constantin
Hamangiu, pe atunci consilier la înalta Curte de Casaţie, cu realizarea unui proiect de lege
în materia proprietăţii literare şi artistice. Goga nu a apucat să îşi ducă planul la bun sfârşit,
fiind înlocuit150. Proiectul este reluat în 1923, definitivat de o comisie a Societăţii
Scriitorilor Români şi votat de Parlament în mai. Potrivit acestei legi, creatorii de opere
literare aveau un drept exclusiv viager de a le publica, reprezenta, traduce, reproduce,
exploata, dispune de ele prin acte între vii sau mortis causa.
La 28 iunie 1923 este adoptată Legea proprietăţii literare şi artistice 151, socotită, la
timpul ei, una din cele mai complete şi mai moderne reglementări a dreptului de autor. Ea a
fost completată la 24 iulie-1946 prin Legea privind contractul de ediţiune [editare] şi
dreptul de autor în materie literară 152, modificată prin Decretul nr. 17/14 ianuarie 1949

149
Viorel Roş, Dragoş Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor şi drepturile conexe. Tratat, op.
cit., pp. 21-23.
150
Gabriel Olteanu, Dreptul proprietăţii intelectuale, op. cit., pp. 18-19.
151
Publicată în Monitorul Oficial 28 din iunie 1923.
152
Actul a fost abrogat de Decretul nr. 321 din 18/06/1956 privind dreptul de autor, Publicat în Buletinul
Oficial nr. 18 din 27/06/1956, abrogat de Legea nr. 8 din 14/03/1996 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 60 din 26/03/1996

70
pentru editarea şi difuzarea cărţii153, Decretul nr. 19/16 februarie 1951 privind dreptul de
autor asupra operelor proprii a fi tipărite154 şi Decretul nr. 428/13 noiembrie 1952.
Legea din 1923 asigura autorilor protecţia drepturilor lor, independent de
îndeplinirea vreunei formalităţi, atât românilor cât şi străinilor (fără condiţia reciprocităţii).
Autorii de opere literare sau ştiinţifice, indiferent de forma pe care acestea o îmbrăcau,
beneficiau în timpul vieţii lor de dreptul exclusiv de a publica, reprezenta sau executa, de a
autoriza traducerile, adaptările şi reproducerile operelor lor, de a le exploata, vinde, dona şi
de a dispune de ele prin testament.
Legea consacra, în art. 3, dreptul moral al autorului asupra operei, drept considerat
netransmisibil şi care nu putea face obiect de renunţare.
Potrivit legii, autorul operei şi moştenitorii acestuia păstrau dreptul la integritatea
operei. Dreptul moştenitorilor este extins la 30 de ani (atât pentru descendenţi cât şi pentru
soţul supravieţuitor), transmisiunea succesorală la clasa ascendenţilor fiind limitată la
părinţi, iar în linie colaterală la fraţi şi surori.
Actul normativ de bază care a reglementat dreptul de autor în ţara noastră a fost
Decretul nr. 321 din 18 iunie 1956155.
Decretul nr. 321/1956 a abrogat expres, prin dispoziţia înscrisă în art. 43, actele
normative care aii reglementat anterior dreptul de autor156.
O serie de alte acte normative au reglementat şi completat dreptul de autor. Unele
cuprind dispoziţii speciale referitoare la anumite aspecte ale materiei dreptului de autor,
cum sunt: Decretul nr. 17 din 14 martie 1949 privitor la editarea şi difuzarea cărţii 157;
Decretul nr. 591 din 17 decembrie 1955 privitor la reglementarea contractelor privitoare la
executarea lucrărilor de artă plastică, precum şi achiziţionarea de lucrări de artă plastică şi
de obiecte de muzeu158; Decretul nr. 332 din 29 iulie 1958 privind reglementarea
153
Actul a fost abrogat de Legea nr. 7 din 08/01/1998 privind declararea ca abrogate a unor acte normative,
Monitorul Oficial, Partea I nr. 9 din 13/01/1998
154
Actul a fost abrogat de Decretul nr. 321 din 18/06/1956 privind dreptul de autor, Publicat în Buletinul
Oficial nr. 18 din 27/06/1956, Abrogat de Legea nr. 8 din 14/03/1996.
155
Publicat în Buletinul Oficial nr. 18 din 27/06/1956. Actul a fost abrogat de Legea nr. 8/1996.
156
Au fost astfel abrogate: Legea asupra proprietăţii literare şi artistice din 28 iunie 1923 care abrogase, la
rândul ei, dispoziţiile privind dreptul de autor cuprinse în Legea presei din 13 aprilie 1862; Legea nr. 596 din
24 iulie 1946 privitoare la contractul de editare şi dreptul de autor în materie literară, abrogată parţial (cu
excepţia art. 51-63) încă prin Decretul nr. 17 din 14 ianuarie 1949 pentru editarea şi difuzarea cărţii; Decretul
nr. 19 din 16 februarie 1951 privitor la dreptul de autor asupra operelor proprii a fi tipărite; Decretul nr. 428
din 13 noiembrie 1952 care adusese unele modificări Decretului nr. 19/1951 pentru dreptul de autor asupra
operelor proprii a fi tipărite; Art. 5 şi 7 din Decretul nr. 591 din 24 decembrie 1955 privitor la reglementarea
contractelor de executare a lucrărilor de artă plastică şi de achiziţie a acestor lucrări. Publicat în Buletinul
Oficial nr. 11 din 14/01/1956. Actul a fost abrogat de Legea nr. 7/1998. " Publicat în Buletinul Oficial nr. 34
din 24/12/1955.
157
Publicat în Buletinul Oficial nr. 11 din 14/01/1956. Actul a fost abrogat de Legea nr. 7/1998.
158
Publicat în Buletinul Oficial nr. 34 din 24/12/1955.

71
condiţiilor de executare a unor lucrări de fotografiere, filmare şi de arte plastice pe
teritoriul României159. Altele cuprind măsuri de stimulare a activităţii de creaţie
intelectuală, au fost: Decretul nr. 31 din 29 ianuarie 1949 privind stimularea activităţii
ştiinţifice, literare şi artistice160; Decretul nr. 196 din 13 august 1948 privitor la înfiinţarea
şi decernarea premiilor naţionale de artă, literatură şi publicistică 161 ; Decretele nr. 447 din
29 decembrie 1949 privind instituirea Premiilor de Stat 162 şi nr. 170 din 7 iulie 1961 pentru
instituirea şi decernarea Premiului de Stat163 ; Decretul nr. 787 din 22 decembrie 1964
pentru stabilirea premiilor Academiei Republicii Socialiste România 164 . La acestea este
cazul să adăugăm şi actele normative prin care s-au luat măsuri de ocrotire a intereselor
materiale şi culturale ale autorilor cum sunt: Decretul nr. 342 din 20 august 1949 privitor la
organizarea şi funcţionarea „Fondului muzical al compozitorilor 165“ , modificat de
Hotărârea Guvernului nr. 326/1993 privind integrarea sistemului asigurărilor sociale şi
pensiilor compozitorilor şi muzicologilor în sistemul asigurărilor sociale de stat166 ;
Decretul nr. 39 din 13 martie 1951 privind fondului literar al scriitorilor 167 ; Decretul nr.
294 din 9 august 1954 privitor la înfiinţarea „Fondului Plastic din Republica Populară
România168 ; Decretul nr. 591 din 17 decembrie 1955 pentru reglementarea contractelor
privitoare la executarea lucrărilor de artă plastică, precum ş achiziţionarea de lucrări de artă
plastică şi de obiecte de muzeu169, Modificat de Decretul nr. 321 din 18 iunie 1956 privind
dreptul de autor, abrogat de Legea nr. 8/1996.
Alături de aceste acte normative este cazul să amintim Legea nr. 3 din 28 martie
1974 Legea presei din Republica Socialistă România170, Modificată de Decretul nr. 471 din
24 decembrie 1977 pentru modificarea Legii presei din Republica Socialistă România, nr.
3/1974171, Aprobată prin Legea nr. 7 din 6 iulie 1978 172. Legea nr. 3/1974 a fost abrogată

159
Publicat în Buletinul Oficial nr. 28 din 29/06/1958, Republicat în Buletinul Oficial nr. 2 din 26/02/1964.
Actul a fost abrogat de Legea nr. 23/1971.
160
Publicat în Buletinul Oficial nr. 24 din 29/01/1949. Actul a fost abrogat de Legea nr. 120/2000.
161
Publicat în Buletinul Oficial nr. 186 din 13/08/1948. Actul a fost abrogat de Legea nr. 120/2000.
162
Publicat în Buletinul Oficial nr. 84 din 29/12/1949. Actul a fost abrogat de Legea nr. 120/2000.
163
Publicat în Buletinul Oficial nr. 18 din 07/07/1961. Actul a fost abrogat de Legea nr. 120/2000.
164
Publicat în Buletinul Oficial nr. 21 din 22/12/1964. Actul a fost abrogat de Legea nr. 158/2004.
165
Publicat în Buletinul Oficial nr. 54 din 20/08/1949.
166
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 170 din 21/07/1993. Actul a fost abrogat de Legea nr. 19/2000.
167
Publicat în Buletinul Oficial nr. 31 din 13/03/1951.
168
Publicat în Buletinul Oficial nr. 38 din 09/08/1954.
169
Publicat în Buletinul Oficial nr. 34 din 24/12/1955.
170
Publicat în Buletinul Oficial nr. 48 din 01/04/1974.
171
Publicat în Buletinul Oficial nr. 138 din 26/12/1977.
172
Publicat în Buletinul Oficial nr. 57 din 13/07/1978.

72
parţial prin Ordonanţa de urgenţă nr. 53/2000 pentru unele măsuri privind soluţionarea
cererilor referitoare la acordarea de despăgubiri pentru daune morale173.
În prezent sediul materiei îl reprezintă Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi
drepturile conexe, astfel cum a fost modificată şi completată.
Dreptul comun reprezentat de Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe
este conturat şi prin alte acte normative care reglementează alte domenii de creaţie
intelectuală, dintre care putem menţiona174:
1. Legea nr. 76/1998 pentru aderarea României la Convenţia internaţională
pentru protecţia artiştilor interpreţi sau executanţi, a producătorilor de fonograme şi a
organismelor de radiodifuziune, încheiată la Roma la 26 octombrie 1961175.
2. Legea nr. 77/1998 pentru aderarea României la Convenţia de la Berna
pentru protecţia operelorliterare şi artistice din 9 septembrie 1886, în forma revizuită prin
Actul de la Paris la 24 iulie 1971 şi modificată la 28 septembrie 1979176;
3. Legea nr. 148/2000 privind publicitatea 177. Legea a fost modificată şi
completată de: Legea nr. 283/2002 privind modificarea şi completarea Legii nr. 148/2000
privind publicitate; Ordonanţa Guvernului nr. 17/2003 pentru modificarea art. 8 lit. e) din
lega nr. 148/2000 privind publicitatea; Ordonanţa Guvernului nr. 90/2004 pentru
completarea Legii nr. 148/2000 privind publicitatea; Legea nr. 457/2004 privind
publicitatea şi sponsorizarea pentru produsele din tutun178 şi Legea nr. 158/2008 privind
publicitatea înşelătoare şi publicitatea comparativă179.
4. Legea nr. 184/2001 privind organizarea şi exercitarea profesiei de arhitect180
(Tablou naţional al arhitecţilor din 07/09/2005181140, Normă metodologică de aplicare a
Legii nr. 184/2001182, Codul deontologic al profesiei de arhitect 183), Republicat în baza

173
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 227 din 23/05/2000. Actul a fost respins prin Legea nr. 45/2002.
174
Dănilă, Ligia, Dreptul de autor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005 pp. 10-11.
175
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 148 din 14/04/1998, dată când a intrat în vigoare.
176
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 156 din 17/04/1998. Rectificare din 28/04/1998, Publicat în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 166 din 28/04/1998. Vezi şi Decizia Oficiului Român pentru drepturile de
autor pentru publicarea Metodologiei privind utilizarea repertoriului de opere cinematografice-audiovizuale
de către organismele de televiziune şi a Tabelului unic cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor
de opere cinematografice-audiovizuale: regizori-realizatori, scenarişti-adaptare-dialoguri, graficieni de
animaţie, pentru radiodifuzarea operelor lor, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 390 din 28/04/2005,
dată când a intrat în vigoare.
177
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 359 din 02/08/2000.
178
Completat şi Modificat de Ordonanţa Guvernului nr. 6/2008 şi Modificat de Legea nr. 225/2008.
179
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 559 din 24/07/2008. Actul a intrat în vigoare la. data de 27 iulie
2008.
180
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 195 din 18/04/2001.
181
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 824 bis din 07/09/2004.
182
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 272 din 27/03/2006.
183
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 447 din 02/07/2007.

73
Legii nr.43/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 184/2001 privind organizarea
şi exercitarea profesiei de arhitect184;
5. Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice185. Legea
422/2001 a fost modificată şi completată prin Legea nr. 259/2006 186 de Ordonanţa de
Urgenţă nr. 77 din 24/06/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc 187 şi de
Legea nr. 261 din 07/07/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
214/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea
executării lucrărilor de construcţii188;
6. Legea nr. 334/2002 a bibliotecilor189. Legea 334/2002 a fost modificată şi
completată prin Legea nr. 593/2004, Ordonanţa nr. 26/2006, Legea nr. 114/2006 şi Legea
nr. 277/2006;
7. Legea nr. 504/2002 a audiovizualului190. Legea a fost modificată şi
completată de: Legea nr. 202/2003, Ordonanţa de urgenţă nr. 123/2005, Ordonanţa de
urgenţă nr. 3/2006 şi de Legea nr. 197/2006;
8. Legea nr. 186/2003 privind promovarea culturii scrise191. Modificat şi
completat de Ordonanţa Guvernului nr. 24/2006, Aprobată de Legea nr. 255/2006;
9. Legea nr. 196/2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei 192.
Modificat şi completat de: Legea nr. 498/2004 şi de Legea nr. 301/2007193;
10. Legea nr. 311/2003 a muzeelor şi colecţiilor publice194. Modificat şi
completat de Legea nr. 12/2006;

184
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 252 din 23/03/2004. Actul a intrat în vigoare la data de 26
martie 2004. A se vedea şi: Ordinul Arhitecţilor din Romania din 07/09/2004 Tablou naţional al arhitecţilor
publicat de Ordinul Arhitecţilor din Romania conform prevederilor Legii nr. 184/2001 privind organizarea şi
exercitarea profesiei de arhitect, cu modificările şi completările ulterioare, Publicat în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 824bis din 07/09/2004; Hotărârea Guvernului nr. 267/2006 pentru aprobarea Normelor
metodologice de aplicare a Legii nr. 184/2001 privind organizarea şi exercitarea profesiei de arhitect,
republicata. Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 272 din 27/03/2006; Ordinul Arhitecţilor din Romania
din 02/07/2007 Codul deontologic al profesiei de arhitect, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 447 din
02/07/2007 şi Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ordinului Arhitecţilor din România din
02/07/2007, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 447 din 02/07/2007.
185
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 407 din 24/07/2001.
186
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 573 din 23/06/2006.
187
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 439 din 26/06/2009, dată când a intrat în vigoare.
188
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 493 din 16/10/2009. Actul a intrat în vigoare la data de 15
octombrie 2009.
189
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 18/06/2002.
190
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 534 din 22/07/2002.
191
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 339 din 19/05/2003.
192
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 342 din 20/05/2003.
193
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 784 din 19/11/2007.
194
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 528 din 23/07/2003.

74
 11. Legea nr. 304/2003 pentru serviciul universal şi drepturile utilizatorilor cu
privire la reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice 195. Actul a fost modificat şi
completat de: Ordonanţa de urgenţă nr. 70/2006 şi de Legea nr. 133/2006.

2.3.2. Legislaţia naţională în domeniul proprietăţii industriale

2.3.2.1. Legislaţia naţională în domeniul brevetelor
de invenţie

1. Legea nr. 64 din 11 octombrie 1991 (r1) privind brevetele de invenţie 196 .
Actul a fost republicat (r1) în baza art. III din legea 203 din 19/04/2002 197 şi republicat (r2)
în baza prevederilor art. IV din Legea nr. 28 din 15/01/2007 198 , publicată în Monitorul
Oficial nr. 541 din 8 august 2007 - forma actualizată (r2);
1. Legea 28 din 15.01.2007 pentru modificarea şi completarea Legii 64/1991
privind brevetele de invenţie199 ;
2. H.G. nr. 547 pentru aprobarea regulamentului de aplicare a Legii 64/1991
privind brevetele de invenţie200 ;
3. Ordonanţa Guvernului nr. 41/1998 (r1) privind taxele în domeniul protecţiei
proprietăţii industriale şi regimul de utilizare a acestora201 ;
4. Rectificare anexa 1, la Ordonanţa Guvernului nr. 41/1998 privind taxele în
domeniul protecţiei proprietăţii industriale şi regimul de utilizare a acestora;
5. Hotărârea Guvernului nr. 1585 din 18/12/2002 pentru aprobarea Normelor
privind determinarea cotei de profit sau a venitului obţinut de titularul unui brevet,
prevăzute la art. 73 din legea nr.64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată 202
(Textul art. 73 din Legea 64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată); Norme ale
Directorului General OSIM nr. 318/4/01/2000 pentru modificarea şi completarea

195
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 551 din 31/07/2003.
196
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 212 din 21/10/1991. Actul a intrat în vigoare la data de 21
ianuarie 1992. Actul a fost completat şi modificat de: O.G. nr. 70/1994; Legea nr. 146/1997; Legea nr.
255/1998; O.U.G. nr. 217/1999 şi de Legea nr. 203/2002; Codul Fiscal 2003; O.U.G. nr. 190/2005; Legea nr.
278/2006; Legea nr. 28/2007.
197
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 340 din 22/05/2002. Actul a intrat în vigoare la data de 22
august 2002.
198
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 44 din 19/01/2007, dată când a intrat în vigoare.
199
Republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 44 din 19/01/2007.
200
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 456 din 18/06/2008.
201
publicată în Monitorul Oficial. Partea I nr. 959 din 29 noiembrie 2006. Actul a fost republicat în baza art.
IV din Legea nr. 381/2005, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 06 din 04/01/2006, dată când a intrat în
vigoare.
202
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 32 din 22/01/2003, dată când a intrat în vigoare.

75
Normelor nr. 242/1999 privind sprijinirea brevetării în străinătate a invenţiilor româneşti 203
; Rectificare la forma republicată a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie,
tipărită în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr. 541 din 8 august 2007 204 ;
Hotărârea Guvernului nr. 547 din 21/05/2008 privind aprobarea Regulamentul de aplicare
a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie205;
6. Convenţia privind eliberarea brevetelor europene adoptată la Munchen la 5
octombrie 1973, precum şi la Actul de revizuire a acesteia adoptat la Munchen la
noiembrie2000 la care România a aderat prin Legea nr. 611/ 2002 publicată în M. Of. nr.
844 din 22.XI.2002
7. Ordinul O.S.I.M nr. 112 din 21.11.2008 pentru aprobarea Instrucţiunilor
privind depunerea cererilor de brevet de invenţie prin mijloace electronice 206, publicat în
M. Of. nr. 864 din 22 decembrie 2001.
Acorduri şi tratate multilaterale la care România este parte în domeniul brevetelor
de invenţie
1. Tratatul de la Budapesta privind recunoaşterea internaţională
a depozitului de microorganisme în scopul procedurii de brevetare, semnat la 28 aprilie
1977 şi modificat la 26 septembrie 1980 la care România a aderat prin Legea nr. 75/ 199
publicată în M. Of. nr. 115 din 16.03.2000.
2. Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale,
în forma revizuită la Stockholm la 14 iulie 1967, ratificată de România prin Decretul nr.
1777 din 28.12.1968 - B. Of. nr. 1/06.01.1969;
3. Aranjamentul de la Strasbourg privind clasificarea
internaţională a brevetelor de invenţie din 26 martie 1971, modificat la 28 septembrie 1979
la care România a aderat prin Legea nr.3/1998 -M.Of.nr.10/14.01.1998;
4. Convenţia pentru instituirea Organizaţiei Mondiale de
Proprietate Intelectuale semnată la Stockholm, 14 iulie 1967, ratificata de România prin
decretul nr.1175 din 28.12.1968 - B. Of. nr. 1 din 06.01.1969;
5. Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor, adoptat la
Conferinţa diplomatică de la Washington la 19 iunie 1970, ratificat de România prin
Decretul nr.81 din 2 martie 1979 - B. Of. nr. 22 din 08.03.1979;

203
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 115 din 16/03/2003, dată când a intrat în vigoare.
204
Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 638 din 18 septembrie 2007.
205
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 456 din 18/06/2008, dată când a intrat în vigoare.
206
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 864 din 22/12/2008. Actul a intrat în vigoare la data de 01
martie 2009.

76
 6. Tratatul de la Budapesta privind recunoaşterea internaţională
a depozitului de microorganisme în scopul procedurii de brevetare, semnat la 28 aprilie
1977 şi modificat la 26 septembrie 1980 la care România a aderat prin Legea nr. 75/1999 -
M. Of. nr. 210 din 13.05.1999;
7. Regulamentul pentru aplicarea Tratatului de la Budapesta
privind recunoaşterea internaţională a depozitului microorganismelor în scopul procedurii
de brevetare;
8. Convenţia privind eliberarea brevetului european adoptată la
Munchen la 5 octombrie 1973 şi Actul de revizuire a acesteia adoptat la Munchen la 29
noiembrie 2000 prin care România a aderat prin Legea nr. 611/2002 - M. Of. nr. 844 din
13.11.2002;
9. Acordul european instituind o asociere între România, pe de
o parte şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora pe de altă parte semnat la
Bruxelles la 1 februarie 1993, ratificat de România prin Legea nr. 20/1993 - M. Of. nr. 73
din 12.04.1993;
10. Acordul dintre România şi statele Asociaţiei Europene a
Liberului Schimb (AELS) semnat la Geneva la 10 decembrie 1992, ratificat de România
prin Legea nr. 19 din 1993 - M. Of. nr. 75 din 16.04.1993;
11. Acordul prin care s-a convenit aderarea României la Acordul
central european de comerţ liber (CEFTA), Cracovia, 21 decembrie 1992, semnat la
Bucureşti la 12 aprilie 1997, ratificat prin Legea nr. 90/1997 - M. Of. nr. 108 din
30.05.1997;
12. Acordul de la Marrakech privind constituirea Organizaţiei
Mondiale de Comerţ - Anexa 1C.Acordul privind aspectele drepturilor de proprietate
intelectuală legate de comerţ încheiat la Marrakech la 15 aprilie 1994, ratificat de România
la 22 decembrie 1994 prin Legea nr. 133/1994 - M. Of. nr. 360 din 27.12.1994;

2.3.2.2. Legislaţia naţională în domeniul mărcilor

şi indicaţiilor geografice

1. Legea nr. 84 din 15/04/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice207;

207
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 161 din 23/04/1998. Actul a intrat în vigoare la data de 23 iulie
1998.

77
 2. Hotărârea Guvernului nr. 833 din 19/11/1998 de aprobare a Regulamentului de
aplicare a Legii nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile1 geografice208;
3. Ordonanţa Guvernului nr. 41/1998 (r1) privind taxele în domeniul protecţiei
proprietăţii industriale şi regimul de utilizare a acestora209.
Acorduri şi tratate multilaterale la care România este parte în domeniul mărcilor
şi indicaţiilor geografice
1. Tratatul de la Singapore privind dreptul mărcilor, 13-31 martie
2006, rectificat de România prin legea nr. 360 din 4.12.2007;
2. Regulament de aplicare a Tratatului de la Singapore privind dreptul
mărcilor;
3. Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a
mărcilor, în forma revizuită la Stockholm la 14 iulie 1967, ratificat de România prin
Decretul nr. 1176 din 28.12.1968, Publicat în B. Of. nr. 1 din 06.01.1969;
4. Protocolul referitor la- Aranjamentul de la Madrid privind
înregistrarea internaţională a mărcilor adoptat la Madrid la 27 iunie 1989, ratificat de
România prin Legea 5/1998, Publicat în M. Of .nr. 11 din 15.01.1998;
5. Aranjamentul de la Nisa privind clasificarea internaţională a
produselor şi serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, revizuit la
Stockholm la 14 iulie 1967 şi la Geneva la 13 mai 1977 şi modificat la 2 octombrie 1979,
la care România a aderat prin Legea nr. 3 din 1998, Publicat în M. Of. nr. 10 din
14.01.1998;
6. Aranjamentul de la Viena instituind o clasificare internaţională a
elementelor figurative ale mărcilor întocmit la Viena la 12 iunie 1973 şi modificat la 1
octombrie 1985, la care România a aderat prin Legea nr.3/1998, Publicat în M. Of. nr. 10
din 14.01.1998;
7. Convenţia pentru instituirea Organizaţiei Mondiale de Proprietate
Intelectuale semnată la Stockholm, 14 iulie 1967, ratificată de România prin Decretul nr.
1175 din 28.12.1968, Publicată în B. Of. nr. 1 din 06.01.1969;
8. Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale, în
forma revizuită la Stockholm la 14 iulie 1967, ratificată de România prin Decretul nr. 1777
din 28.12.1968, Publicată în B. Of. nr. 1 din 06.01.1969;

208
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 161 din 23/04/1998, dată când a intrat în vigoare.
209
publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 959 din 29 noiembrie 2006. Actul a fost republicat în baza art.
IV din Legea nr. 381/2005, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 06 din 04/01/2006, dată când a intrat în
vigoare.

78
 9. Tratatul privind dreptul mărcilor, adoptat la Geneva la 27 octombrie
1994, la care România a aderat prin Legea nr. 4/1998, Publicat în M. Of. nr. 10 din
14.01.1998;
10. Regulament de execuţie al Tratatului privind dreptul mărcilor,
adoptat la Geneva la 27 octombrie 1994;
11. Acordul european instituind o asociere între România, pe de o parte
şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora pe de altă parte semnat la
Bruxelles la 1 februarie 1993, ratificat de România prin Legea nr. 20/1993, Publicat în M.
Of. nr. 73 din 12.04.1993;
12. Acordul dintre România şi statele Asociaţiei Europene a Liberului
Schimb (AELS) semnat la Geneva la 10 decembrie 1992, ratificat de România prin Legea
nr. 19/1993 Publicat în M. Of. nr. 75 din 16.04.1993;
13. Acordul prin care s-a convenit aderarea României la Acordul central
european de comerţ liber (CEFTA), Cracovia, 21 decembrie 1992, semnat la Bucureşti la
12 aprilie 1997, ratificat prin Legea nr. 90/1997, Publicat în M. Of. nr. 108 din 30.05.1997;
14. Acordul de la Marrakech privind constituirea Organizaţiei Mondiale
de Comerţ - Anexa 1C. Acordul privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuala
legate de comerţ încheiat la Marrakech la 15 aprilie 1994, ratificat de România la 22
decembrie 1994 prin Legea nr. 133/1994, Publicat în M. Of. nr. 360 din 27.12.1994.

2.3.2.3. Legislaţia naţională în domeniul desenelor

şi modelelor

1. Legea nr. 129 din 29/12/1992 (r2) privind protecţia desenelor şi

modelelor210, republicată (r1)211 în temeiul art. III din Legea nr. 585/2002 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 129 privind protecţia desenelor şi modelelor
industriale, modificată de O.U.G. nr. 190/2005 pentru realizarea unor măsuri privind
integrarea europeană, republicată (r2)212 în temeiul art. IV din Legea nr. 280/2007 pentru
210
Legea 129/1992 privind desenele şi modelele industriale, modificată de O.G. nr. 41/1998 publicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1 din 08/01/1993, a fost republicată în temeiul art. III din Legea nr. 585/2002
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 129/1992, privind protecţia desenelor şi modelelor industriale,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 810 din 07.11.2002, dându-se textelor o nouă numerotare. în baza
art. IV din Legea 280/2007. Legea 129/1992 a fost din nou modificată, completată şi republicată în Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 876 din 20.12.2007, dându-se textelor o nouă numerotare. Titlul legii nr. 129/1992
privind protecţia şi modelelor industriale, a fost modificat în baza art. pet. 1 al Legii nr. 280/2007 sub
următorul cuprins: „Lege privind protecţia desenelor şi modelelor".
211
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 193 din 26/03/2003.
212
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 876 din 20/12/2007.

79
modificarea şi completarea Legii nr. 129 privind protecţia desenelor şi modelelor
industriale213;
2. Hotărârea Guvernului nr. 211 din 27/02/2008 pentru aprobarea
Regulamentului de aplicare a Legii nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi
modelelor214;
3. Legea nr. 280/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 129/1992
privind protecţia desenelor şi modelelor e publicată - M. Of. nr. 729 din 26.10.2007;
4. Ordonanţa guvernului nr. 41/1998 (r1) privind taxele în domeniul protecţiei
proprietăţii industriale şi regimul de utilizare a acestora, publicată în M. Of. nr. 959 din 29
noiembrie 2006.
Acorduri şi tratate multilaterale la care România este parte în domeniul desenelor
şi modelelor
1. Aranjamentul de la Haga privind depozitul internaţional de desene şi
modele, din 6.XI.1925, cu modificările şi completările ulterioare, la care România a aderat
prin Legea nr.44/1992, Publicat în M. Of. nr. 95 din 15.05.1992;
2. Legea nr. 15/2001 pentru ratificarea Actului de la Geneva şi
Aranjamentului de la Haga privind înregistrarea internaţională a desenelor şi modelelor,
adoptată la 2 iulie 1999, Publicat în M. Of. nr. 103 din 2001;
3. Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale, în forma
revizuită la Stockholm la 14 iulie 1967, ratificată de România prin Decretul nr. 1777 din
28.12.1968, Publicat în B. Of. nr. 1 din 06.01.1969;
4. Aranjamentul de la Locarno privind clasificarea desenelor şi modelelor
industriale, semnat la 8 octombrie 1968 şi revizuit la 28 septembrie 1979, la care România
a aderat prin Legea nr.3/1998,
5. Convenţia pentru instituirea Organizaţiei Mondiale de Proprietate
Intelectuale semnată la Stockholm, 14 iulie 1967, ratificată de România prin decretul nr.
1175 din 28.12.1968, Publicat în B. Of. nr. 1 din 06.01.1969;
6. Actul de la Geneva şi Aranjamentul de la Haga privind înregistrarea
internaţională a desenelor şi modelelor, adoptat la 2 iulie 1999, ratificat de România prin
Legea nr. 15/2001, Publicat în M. Of. nr. 103 din 28.02.2001;

213
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 729 din 26/10/2007. Prin prevederile art. I, pct. 1 din legea nr.
280/2007, Titlul legii se modifică şi va avea următorul cuprins “Lege privind protecţia desenelor şi
modelelor".
214
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 181 din 10.03.2008, dată când a intrat în vigoare.

80
 7. Acordul european instituind o asociere intre România, pe de o parte şi
Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora pe de altă parte semnat la Bruxelles
la 1 februarie 1993, ratificat de România prin Legea nr. 20/1993, Publicat în M. Of. nr. 73
din 12.04.1993;
8. Acordul dintre România şi statele Asociaţiei Europene a Liberului
Schimb (AELS) semnat la Geneva la 10 decembrie 1992, ratificat de România prin Legea
nr. 19/1993 - M. Of. nr. 75 din 16.04.1993;
9. Acordul prin care s-a convenit aderarea României la Acordul central
european de comerţ liber (CEFTA), Cracovia, 21 decembrie 1992, semnat la Bucureşti la
12 aprilie 1997, ratificat prin Legea nr. 90 din 1997, Publicai în M. Of. nr. 108 din
30.05.1997;
10. Acordul de la Marrakech privind constituirea Organizaţiei Mondiale de
Comerţ - Anexa 10 Acordul privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate
de comerţ încheiat la Marrakech la 15 aprilie 1994, ratificat de România la 22 decembrie
1994 prin Legea nr. 133/1994, Publicat în M. Of. nr. 360 din 27.12.1994.

BIBLIOGRAFIE

1. ***Constituţia României din anul 2003, modificată şi completată prin Legea de

revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial, Partea I,

81
 nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152
din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare
(art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). Legea de revizuire a Constituţiei
României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie
2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul
Oficial, Partea I nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3
din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18-
19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României. Constituţia
României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21
noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 233 din 21
noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei- prin referendumul naţional
din 8 decembrie 1991
2. ***Legea presei din 13 aprilie 1862
3. ***Legea proprietăţii literare şi artistice, publicată în Monitorul Oficial 28 din iunie
1923.
4. ***Legea nr. 596 din 24 iulie 1946 privitoare la contractul de editare şi dreptul de autor
în materie literară
5. ***Legea nr. 3 din 28 martie 1974 Legea presei din Republica Socialistă România,
publicat în Buletinul Oficial nr. 48 din 01/04/1974. Legea nr. 3/1974 a fost abrogată
parţial prin Ordonanţa de urgenţă nr. 53/2000 pentru unele măsuri privind soluţionarea
cererilor referitoare la acordarea de despăgubiri pentru daune morale, publicat în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 227 din 23/05/2000. Actul a fost respins prin Legea nr.
45/2002.
6. ***Legea nr. 23/1971 privind apărarea secretului de stat, publicat în Buletinul oficial
nr. 157 din 17 decembrie 1971.
7. ***Legea nr. 7 din 6 iulie 1978, publicat în Buletinul Oficial nr. 57 din 13/07/1978.
8. ***Legea nr. 64 din 11 octombrie 1991, privind brevetele de invenţie, publicat în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 212 din 21/10/1991. Actul a intrat în vigoare la data de
21 ianuarie 1992. Actul a fost completat şi modificat de: O.G. nr. 70/1994; Legea nr.
146/1997; Legea nr. 255/1998; O.U.G. nr. 217/1999 şi de Legea nr. 203/2002; Codul
Fiscal 2003; O.U.G. nr. 190/2005; Legea nr. 278/2006; Legea nr. 28/2007.
9. ***Legea nr. 129 din 29/12/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor, modificată
de O.G. nr. 41/1998 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1 din 08/01/1993, a
fost republicată în temeiul art. III din Legea nr. 585/2002 pentru modificarea şi

82
 completarea Legii nr. 129/1992, privind protecţia desenelor şi modelelor industriale,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 810 din 07.11.2002, dându-se textelor o
nouă numerotare. în baza art. IV din Legea 280/2007. Legea 129/1992 a fost din nou
modificată, completată şi republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 876 din
20.12.2007, dându-se textelor o nouă numerotare. Titlul legii nr. 129/1992 privind
protecţia şi modelelor industriale, a fost modificat în baza art. pet. 1 al Legii nr.
280/2007 sub următorul cuprins: „Lege privind protecţia desenelor şi modelelor",
republicată (r1), publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 193 din 26/03/2003, în
temeiul art. III din Legea nr. 585/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 129
privind protecţia desenelor şi modelelor industriale, modificată de O.U.G. nr. 190/2005
pentru realizarea unor măsuri privind integrarea europeană, republicată (r2), publicată
în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 876 din 20/12/2007, în temeiul art. IV din Legea nr.
280/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 129 privind protecţia desenelor şi
modelelor industriale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 729 din 26/10/2007.
Prin prevederile art. I, pct. 1 din legea nr. 280/2007, Titlul legii se modifică şi va avea
următorul cuprins “Lege privind protecţia desenelor şi modelelor".
10. ***Legea nr. 133/1994, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 360 bis din
27/12/1994.
11. ***Legea nr. 77 din 08/04/1998, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 156 din
17/04/1998, Rectificată în data de 28/04/1998, publicat în Monitorul Oficial, Partea I
nr. 166 din 28/04/1998
12. ***Legea nr. 84 din 15/04/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, publicat în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 161 din 23/04/1998. Actul a intrat în vigoare la data de
23 iulie 1998.
13. ***Legea nr. 7 din 08/01/1998 privind declararea ca abrogate a unor acte normative,
Monitorul Oficial, Partea I nr. 9 din 13/01/1998
14. ***Legea nr. 76/1998 pentru aderarea României la Convenţia internaţională pentru
protecţia artiştilor interpreţi sau executanţi, a producătorilor de fonograme şi a
organismelor de radiodifuziune, încheiată la Roma la 26 octombrie 1961, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 148 din 14/04/1998, dată când a intrat în vigoare.
15. ***Legea nr. 77/1998 pentru aderarea României la Convenţia de la Berna pentru
protecţia operelor literare şi artistice din 9 septembrie 1886, în forma revizuită prin
Actul de la Paris la 24 iulie 1971 şi modificată la 28 septembrie 1979, publicată în

83
 Monitorul Oficial, Partea I nr. 156 din 17/04/1998. Rectificare din 28/04/1998, Publicat
în Monitorul Oficial, Partea I nr. 166 din 28/04/1998.
16. ***Legea nr. 148/2000 privind publicitatea, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.
359 din 02/08/2000. Legea a fost modificată şi completată de: Legea nr. 283/2002
privind modificarea şi completarea Legii nr. 148/2000 privind publicitate; Ordonanţa
Guvernului nr. 17/2003 pentru modificarea art. 8 lit. e) din lega nr. 148/2000 privind
publicitatea; Ordonanţa Guvernului nr. 90/2004 pentru completarea Legii nr. 148/2000
privind publicitatea.
17. ***Legea nr. 184/2001 privind organizarea şi exercitarea profesiei de arhitect, publicat
în Monitorul Oficial, Partea I nr. 195 din 18/04/2001(Tablou naţional al arhitecţilor din
07/09/2005, Normă metodologică de aplicare a Legii nr. 184/2001, publicat în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 272 din 27/03/2006, Codul deontologic al profesiei de
arhitect, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 447 din 02/07/2007, republicat în
baza Legii nr.43/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 184/2001 privind
organizarea şi exercitarea profesiei de arhitect, publicat în Monitorul Oficial, Partea I
nr. 252 din 23/03/2004
18. ***Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, publicat în Monitorul
Oficial, Partea I nr. 407 din 24/07/2001. Legea 422/2001 a fost modificată şi
completată prin Legea nr. 259/2006, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 573 din
23/06/2006, de Ordonanţa de Urgenţă nr. 77 din 24/06/2009 privind organizarea şi
exploatarea jocurilor de noroc, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 439 din
26/06/2009, dată când a intrat în vigoare, şi de Legea nr. 261 din 07/07/2009 privind
aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/2008 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii,
publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 493 din 16/10/2009. Actul a intrat în vigoare
la data de 15 octombrie 2009.
19. *** Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr.
534 din 22/07/2002. Legea a fost modificată şi completată de: Legea nr. 202/2003,
Ordonanţa de urgenţă nr. 123/2005, Ordonanţa de urgenţă nr. 3/2006 şi de Legea nr.
197/2006
20. ***Legea 203 din 19/04/2002, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 340 din
22/05/2002. Actul a intrat în vigoare la data de 22 august 2002.
21. ***Legea nr. 196/2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei, publicat în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 342 din 20/05/2003, modificat şi completat de: Legea nr.

84
 498/2004 şi de Legea nr. 301/2007, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 784 din
19/11/2007.
22. ***Legea nr. 311/2003 a muzeelor şi colecţiilor publice, publicat în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 528 din 23/07/2003, modificat şi completat de Legea nr. 12/2006
23. ***Legea nr. 304/2003 pentru serviciul universal şi drepturile utilizatorilor cu privire la
reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice, publicat în Monitorul Oficial, Partea I
nr. 551 din 31/07/2003. Actul a fost modificat şi completat de: Ordonanţa de urgenţă
nr. 70/2006 şi de Legea nr. 133/2006
24. *** Legea nr. 186/2003 privind promovarea culturii scrise, publicat în Monitorul
Oficial, Partea I nr. 339 din 19/05/2003, modificat şi completat de Ordonanţa
Guvernului nr. 24/2006, Aprobată de Legea nr. 255/2006.
25. ***Legea nr. 344/2005 privind măsuri pentru asigurarea respectării drepturile de
proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire, publicat în Monitorul
Oficial, Partea I nr. 1.093 din 05.12.2005.
26. ***Legea nr. 280/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 129/1992 privind
protecţia desenelor şi modelelor publicată - M. Of. nr. 729 din 26.10.2007
27. ***Legea nr. 28 din 15/01/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 541 din 8 august
2007
28. ***Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înşelătoare şi publicitatea comparativă,
publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 559 din 24/07/2008. Actul a intrat în vigoare
la data de 27 iulie 2008.
29. ***Decretul nr. 196 din 13 august 1948 privitor la înfiinţarea şi decernarea premiilor
naţionale de artă, literatură şi publicistică, publicat în Buletinul Oficial nr. 186 din
13/08/1948. Actul a fost abrogat de Legea nr. 120/2000.
30. ***Decretul nr. 447 din 29 decembrie 1949 privind instituirea Premiilor de Stat,
publicat în Buletinul Oficial nr. 84 din 29/12/1949. Actul a fost abrogat de Legea nr.
120/2000
31. ***Decretul nr. 342 din 20 august 1949 privitor la organizarea şi funcţionarea Fondului
muzical al compozitorilor, publicat în Buletinul Oficial nr. 54 din 20/08/1949.
32. *** Decretul nr. 17 din 14 martie 1949 privitor la editarea şi difuzarea cărţii, publicat
în Buletinul Oficial nr. 11 din 14/01/1956
33. ***Decretul nr. 31 din 29 ianuarie 1949 privind stimularea activităţii ştiinţifice, literare
şi artistice, publicat în Buletinul Oficial nr. 24 din 29/01/1949. Actul a fost abrogat de
Legea nr. 120/2000.

85
34. ***Decretul nr. 19 din 16 februarie 1951 privitor la dreptul de autor asupra operelor
proprii a fi tipărite
35. ***Decretul nr. 39 din 13 martie 1951 privind fondului literar al scriitorilor, publicat în
Buletinul Oficial nr. 31 din 13/03/1951.
36. ***Decretul nr. 428 din 13 noiembrie 1952 cu modificări aduse Decretului 19 din
1952, pentru dreptul de autor asupra operelor proprii a fi tipărite
37. *** Decretul nr. 294 din 9 august 1954 privitor la înfiinţarea „Fondului Plastic din
Republica Populară România, publicat în Buletinul Oficial nr. 38 din 09/08/1954.
38. ***Decretul nr. 591 din 17 decembrie 1955 pentru reglementarea contractelor
privitoare la executarea lucrărilor de artă plastică, precum ş achiziţionarea de lucrări de
artă plastică şi de obiecte de muzeu, publicat în Buletinul Oficial nr. 34 din 24/12/1955.
39. ***Decretul nr. 321 din 18/06/1956 privind dreptul de autor, Publicat în Buletinul
Oficial nr. 18 din 27/06/1956
40. ***Decretul nr. 332 din 29 iulie 1958 privind reglementarea condiţiilor de executare a
unor lucrări de fotografiere, filmare şi de arte plastice pe teritoriul Românie, publicat în
Buletinul Oficial nr. 28 din 29/06/1958, republicat în Buletinul Oficial nr. 2 din
26/02/1964.
41. ***Decretul nr. 170 din 7 iulie 1961 pentru instituirea şi decernarea Premiului de Stat
Publicat în Buletinul Oficial nr. 18 din 07/07/1961. Actul a fost abrogat de Legea nr.
120/2000.
42. ***Decretul Consiliului de Stat nr. 427 din 02/08/1963, publicat în Buletinul Oficial
nr. 19 din 19/10/1963. Forma revizuită de la Stockholm la 14 iulie 1967, a fost
ratificată de România prin Decretul nr. 1177/1968, privind ratificarea Convenţiei de la
Paris pentru protecţia proprietăţii intelectuale, în forma revizuită de la Stockholm la 11
iulie 1967, publicată în M. Of. nr. 1 din 06.01.1969.
43. ***Decretul nr. 787 din 22 decembrie 1964 pentru stabilirea premiilor Academiei
Republicii Socialiste România, publicat în Buletinul Oficial nr. 21 din 22/12/1964.
Actul a fost abrogat de Legea nr. 158/2004.
44. ***Decretul nr. 1177/1968, privind ratificarea Convenţiei de la Paris pentru protecţia
proprietăţii intelectuale, în forma revizuită de la Stockholm la 11 iulie 1967 publicată
în Buletinul Oficial nr. 1 din 06.01.1969.
45. ***Decretul Consiliului de Stat nr. 212 din 31/10/1974, Publicat în Buletinul Oficial
nr. 146 din 20/11/1974, dată când a intrat în vigoare.

86
46. ***Decretul nr. 471 din 24 decembrie 1977 pentru modificarea Legii presei din
Republica Socialistă România, nr. 3/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 138 din
26/12/1977.
47. ***H.G. nr. 547 pentru aprobarea regulamentului de aplicare a Legii 64/1991 privind
brevetele de invenţie, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 456 din 18/06/2008.
48. *** H.G. nr. 326/1993 privind integrarea sistemului asigurărilor sociale şi pensiilor
compozitorilor şi muzicologilor în sistemul asigurărilor sociale de stat, publicat în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 170 din 21/07/1993. Actul a fost abrogat de Legea nr.
19/2000.
49. *** H.G. nr. 833 din 19/11/1998 de aprobare a Regulamentului de aplicare a Legii
nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, publicat în Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 161 din 23/04/1998, dată când a intrat în vigoare.
50. ***H.G. nr. 1585 din 18/12/2002 pentru aprobarea Normelor privind determinarea
cotei de profit sau a venitului obţinut de titularul unui brevet, prevăzute la art. 73 din
legea nr.64/1991 privind brevetele de invenţie, publicat în Monitorul Oficial, Partea I
nr. 32 din 22/01/2003, dată când a intrat în vigoare
51. ***H.G. nr. 547 din 21/05/2008 privind aprobarea Regulamentul de aplicare a Legii nr.
64/1991 privind brevetele de invenţie, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 456
din 18/06/2008, dată când a intrat în vigoare.
52. ***H.G. nr. 211 din 27/02/2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii
nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor, Publicată în Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 181 din 10.03.2008, dată când a intrat în vigoare.
53. ***Ordonanţa Guvernului nr. 41/1998 privind taxele în domeniul protecţiei proprietăţii
industriale şi regimul de utilizare a acestora, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr.
959 din 29 noiembrie 2006. Actul a fost republicat în baza art. IV din Legea nr.
381/2005, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 06 din 04/01/2006, dată când a
intrat în vigoare.
54. ***Decizia Oficiului Român pentru drepturile de autor pentru publicarea Metodologiei
privind utilizarea repertoriului de opere cinematografice-audiovizuale de către
organismele de televiziune şi a Tabelului unic cuprinzând drepturile patrimoniale
cuvenite autorilor de opere cinematografice-audiovizuale: regizori-realizatori,
scenarişti-adaptare-dialoguri, graficieni de animaţie, pentru radiodifuzarea operelor lor,
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 390 din 28/04/2005, dată când a intrat în
vigoare.

87
55. *** Norme ale Directorului General OSIM nr. 318/4/01/2000 pentru modificarea şi
completarea Normelor nr. 242/1999 privind sprijinirea brevetării în străinătate a
invenţiilor româneşti, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 115 din 16/03/2003,
dată când a intrat în vigoare.
56. ***Rectificare la forma republicată a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie,
tipărită în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 541 din 8 august 2007, publicată
în Monitorul Oficial al României, nr. 638 din 18 septembrie 2007.
57. ***Ordinul O.S.I.M nr. 112 din 21.11.2008 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind
depunerea cererilor de brevet de invenţie prin mijloace electronice, publicat în M. Of.
nr. 864 din 22 decembrie 2001. Actul a intrat în vigoare la data de 01 martie 2009.
58. ***Declaraţia universală a drepturilor omului adoptată şi proclamată la 10 decembrie
1948, Adunarea Generală a O.N.U, publicată în Broşura nr. 0 din 10/12/1948.
59. Alexei R. Bădărău, Petru Ciontu, Nicolae M. Mihăilescu, Din istoria Protecţiei
proprietăţii industriale în România. Compendiu, Ed. OSIM, Bucureşti, 2005.
60. Bujorel, F., Dreptul proprietăţii intelectuale. Dreptul de autor, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2003
61. Bucşă, Gheorghe, Studiu de caz privind expertiza tehnică judiciară în contrafacere,
Revista Română de Dreptul Proprietăţii intelectuale, nr. 1 (6), anul III, Bucureşti, 2006
62. Calmuschi, Otilia, Epuizarea drepturilor de proprietate intelectuală, Revista Română de
Dreptul Proprietăţii Intelectuale, nr. 2 (7), anul III, Bucureşti, 2006
63. Carlos M. Correa, Intellectual Property Rights, The Wto And Developing Countries:
The Trips Agreement And Policy Options 5-6 (2000)
64. Constanţa, Călinoiu, Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Drept constituţional
comparat. Tratat, Ediţia a IV-a, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007
65. Dănilă, Ligia, Dreptul de autor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005
66. Gheorghe, Pîrvu, Economia contemporană a României, Editura Universitară Craiova,
Craiova, 2009.
67. Hodorogea, George, Structura economică a dreptului proprietăţii intelectuale, în
Economia contemporană a României, Editura Universitară Craiova, Craiova, 2009.
68. Lazăr, V. Infracţiuni contra drepturilor de proprietate intelectuală. Studii juridice,
Editura All Beck, Bucureşti, 1999
69. Metzger, Axel, Book review - Dário Moura Vicente, La propriété intellectuelle en droit
international privé, 1 (2010) JIPITEC

88
70. Okediji, Ruth L. Public Welfare and the Role of the WTO: Reconsidering the TRIPS
Agreement, 17 EMORY INT’L L. REV. 819, 888 (2003).
71. Paul J. Heald, Mowing the Playing Field: Addressing Information Distortion and
Asymmetry în the TRIPS Game, 88 MINN. L. REV. 249 (2003)
72. Pârvu Rodica, Oprea Laura, Dinescu Magda, Intelectual property reading material
(Introducere în proprietatea intelectuală) Revizuire traducere: Mănăstireanu Mihai, Ed.
ROSETTI, Bucureşti, 2001
73. Petru Ciontu - coordonator, Din Istoria Protecţiei Industriale în România. Monografie,
Voi. 1, Ed. OSIM, Bucureşti, 2003
74. Roş, Viorel, Octavia Spineanu-Matei, Dragoş Bogdan, Dreptul proprietăţii intelectuale.
Dreptul proprietăţii industriale. Mărcile şi indicaţiile geografice, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2003
75. Roş, Viorel, Apud, Yolanda, Eminescu, Concurenţa neleală, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1995
76. Roş, Viorel Apud, A. Petrescu, L. Mihai, Drept de proprietate industrială, Ed.
Universităţi Bucureşti, 1987
77. Roş, Viorel, Dreptul Proprietăţii Intelectuale, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2001
78. Robert O. Keohane, Comment: Norms, Institutions, and Cooperation, în International
Public Goods And Transfer Of Technology Under A Globalized Intellectual
Property Regime 65, 65-66 (Keith E. Maskus & Jerome H. Reichman eds., 2005)
79. Ştrenc, Alexandru, Cristian, Noi orizonturi şi provocări în protecţia prin brevet a
invenţiilor, Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale, nr. 1 (6), anul III,
Bucureşti, 2006
80. Ţîganaş, I., Actualitatea Convenţiei de la Berna pentru protecţia operelor literare şi
artistice, Revista moldovenească de drept internaţional şi relaţii internaţionale, nr. 1-2,
Chişinău, 2006
81. Tafforeau, P., Droit de la Propriete Intellectuelle, Gualino ed., Paris, 2004
82. www.wipo.int/treaties

89
 CAPITOLUL III NOUA ECONOMIE SI PROPRIETATEA
INTELECTUALĂ

Dezvoltarea tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor şi a reţelelor numerice este

însoţită de o puternică contestare a dreptului de autor, ele permiţând cu uşurinţă

90
reproducerea operelor protejate. Copiile îmbracă diverse forme, putând fi vorba despre o
piraterie la nivel industrial (cu obiective comerciale) sau de copii destinate utilizării
private. Odată cu dematerializarea bunurilor culturale, devine foarte dificil pentru ofertanţii
originali să-i excludă pe utilizatorii neplătitori. Faţă de acest fenomen, dreptul de autor ar
deveni inaplicabil într-un univers numeric. În acelaşi timp, absenţa dreptului de autor ar
reprezenta o pierdere pentru autori şi producător, neputându-se asigura finalizarea
importantelor investiţii necesare. De aceea, au fost avute în vedere soluţii economice
alternative dreptului de autor, pentru a permite acoperirea costurilor fixe. Aceste soluţii
sunt fie comerciale (însuşire indirectă prin vânzarea de produse complementare, subvenţii
încrucişate, vânzări condiţionate/legate), fie tehnologice, în acest din urmă caz, tehnologia
informaţiei nu mai constituie o ameninţare pentru dreptul de autor, ci un remediu care
limitează schimburile de conţinuturi neautorizate. Soluţiile comerciale şi tehnologice se
dovedesc însă a fi substitute imperfecte ale dreptului de autor.
Deoarece tehnologiile numerice favorizează în mare măsură încălcarea dreptului de
autor215, însuşirea directă a valorii drepturilor de la utilizatorii finali se dovedeşte a fi
extrem de dificilă. Au fost avute în vedere soluţii alternative pentru protejarea dreptului de
autor, pentru aflarea metodelor utilizabile pentru producători şi editori de a-şi acoperi
costurile lor fixe de producţie. Conform anumitor adversari ai dreptului de autor, există
mijloace indirecte de a recupera valoarea utilizărilor de conţinut pe reţele. Vânzarea de
produse complementare apare ca soluţia cea mai utilizată. Odată conţinutul pus pe internet
(costurile sale de producţie sunt fixe), costul de distribuire a unei copii suplimentare este
cvasinul, în timp ce costurile în vederea excluderii sunt foarte ridicate. Pe termen scurt, o
strategie de preţ nul poate, desigur, să permită să se contracareze copiatorii, dar, pe termen
lung, producătorii abandonează activitatea. Singura strategie viabilă de preţ ar fi o
discriminare prin preţuri în funcţie de posibilităţile de plată ale utilizatorilor, ştiind că unele
copii vor fi cedate cu un preţ nul, situaţie specifică în cadrul industriei de soft. Faţă de
această însuşire nesigură, există o altă soluţie generală prin practicarea unui preţ de
echilibru nul: subvenţiile încrucişate. Produsele sunt vândute în paralel cu exemplarele
numerice şi permit să se acopere costurile fixe de producere a operei. Atunci când o astfel
de strategie este posibilă şi rentabilă, producătorii care persistă la recurgerea la dreptul de
autor şi la metodele de însuşire directă suportă presiuni concurenţiale foarte mari.

215
Cornish W.R., Intellectual property: patents, copyright, trade marks and allied rights, ed. A III-a, Sweet
& Maxwell, London, 1996.

91
Subvenţia încrucişată aplicată răspunde până la urmă logicii comerciale clasice de a da
pentru a vinde mai bine.
În practică, ofertanţii de conţinuturi au diferite posibilităţi. Exemplele cele mai
ilustrative sunt finanţarea publicitară şi sponsorizarea după modelul televiziunii. Există
metode complementare, precum metoda încercării înaintea cumpărării, vânzările de bunuri
materiale sau de servicii şi, în plus, exploatarea comercială a datelor personale. La fel,
reţelele numerice permit formarea de comunităţi legate prin interese comune. Furnizorii de
servicii online au în această situaţie oportunităţi multiple de a obţine valoare din aceste
interrelaţii. De exemplu, operatorul poate vinde produse conexe: un site dedicat pescuitului
poate să vândă materiale din domeniu, dar, de asemenea, să organizeze competiţii.
Posibilitatea însuşirii indirecte a valorii utilizării bunurilor permite să conducă la
concluzia că dreptul de autor este inutil? Răspunsul ar putea fi afirmativ dacă acest drept s-
ar limita la o protejare a investiţiilor producătorilor de bunuri. În economia internetului,
dreptul de autor nu ar reprezenta atunci decât o modalitate ineficace de însuşire a valorii,
făcând să se suporte costuri inutile de către agenţi 216. Totuşi trebuie remarcat faptul că
producerea de bunuri culturale dă naştere, într-adevăr, la drepturi multiple, acelea ale
autorilor, editorilor şi artiştilor interpreţi ai operei originale sau ai operelor iniţiale care au
servit la crearea sa. Faptul că un editor de muzică poate să subvenţioneze conţinuturi puse
gratuit la dispoziţie utilizatorilor finali pe internet nu-l eliberează cu nimic de obligaţiile
sale faţă de autori. Aceştia din urmă au de altfel interesul să se prevaleze şi să facă să se
aplice drepturile lor, deoarece TIC permite o remunerare proporţională a celor implicaţi în
crearea operei. În plus, aceste argumente se bazează pe modelul unei economii fără
intermediari. Utilizatorii conţinuturilor, la limită, sunt consumatorii finali care nu urmăresc
niciun profit prin utilizarea conţinuturilor. Practic, este puţin probabil că lucrările care
circulă pe reţelele numerice nu vor fi valorificate decât de către autorii sau editorii lor. Este
dificil să se susţină că specializarea pe activităţi va dispărea, ea implicând numeroase
negocieri de drepturi. Apoi, apar alte categorii de utilizatori intermediari sau finali, ei
căutând să utilizeze operele fără să plătească drepturi furnizorilor de opere, nici să participe
la finanţare prin produse derivate. Anumiţi piraţi permit astfel utilizatorilor finali să
ocolească metodele de însuşire indirectă, eliminând publicitatea, permiţând consultarea
anonimă a site-urilor etc. Astfel, ei pot să exploateze dispoziţia de a plăti a utilizatorilor
finali pentru acest tip de servicii şi anulează sursele de finanţare indirectă a producătorilor
de bunuri.
216
Puttemans, A., Droit intellectuels et concurrence déloyale, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2000.

92
 În sfârşit, în acest model, bunurile culturale nu riscă să fie concepute pentru a
atrage favorurile celor ce fac publicitate şi altor sponsori, pentru a vinde produsele derivate
care servesc să finanţeze mai curând decât să fie valorificate ca atare? Fără a prejudicia
calitatea bunurilor culturale rezultate dintr-un astfel de model de finanţare, trebuie ca
producţiile care au şanse mai mici sau sunt mai experimentate să dispună de finanţări
suficiente.
Faptul că însuşirea veniturilor poate să se facă prin alte mijloace decât prin
aplicarea sistematică a dreptului de autor nu presupune că aceasta este ineficace. Situaţia
specifică din domeniul informaticii nu presupune a priori slăbirea dreptului de autor.
Dimpotrivă, practica evidenţiază complementaritatea dintre formele de însuşire şi
perioadele de punere în funcţiune (a trebuit o perioadă lungă de timp producătorilor de
filme ca să pună la punct mecanisme de însuşire pe lângă proprietarii de săli).
În general, pentru ca mecanismul de subvenţie încrucişată să funcţioneze, este
imperativ ca cei care cumpără, aflaţi în contact cu conţinutul protejat şi pus la dispoziţie
gratuit, să fie dirijaţi spre produsul subvenţionat. Cum să se reacţioneze în cazul site-urilor
care asigură legături directe cu conţinutul? Răspunsul va fi aici tehnologic, deoarece există
sisteme care împiedică accesul direct la paginile pe care sunt utilizate sau începând de la
care sunt încărcate conţinuturile. În aceste condiţii, o altă soluţie se impune la fel de bine:
să se protejeze prin mijloace tehnologice accesul la conţinut, astfel încât să se constrângă
utilizatorii să perfecteze un contract şi să remunereze pe ofertantul conţinutului.
Din punctul de vedere al literaturii economice, putem considera că există un arbitraj
între dreptul de autor şi contract 217. Dreptul de autor implică sacrificarea unei părţi din
libertatea contractuală. El impune nu numai constrângeri editorilor şi producătorilor, dar,
de asemenea, ansamblului părţilor viitoare avute în vedere. Pe de altă parte, un contract
liber perfectat nu are incidenţe decât asupra contractanţilor. Odată cu dezvoltarea TIC,
anumiţi economişti şi jurişti repun în discuţie utilitatea constrângerilor prin care dreptul de
autor influenţează contractele (clauze obligatorii, excepţii...). TIC induce o scădere
importantă a costurilor de tranzacţie, ceea ce ar permite o multiplicare a schimburilor pe
cale contractuală. Contractele ar putea deci să înlocuiască în timp dreptul de autor pe
reţelele numerice. Ofertanţii negociază direct cu utilizatorii şi nimeni nu va fi constrâns
prin dreptul de autor. Cu alte cuvinte, protejarea conţinuturilor nu s-ar mai face prin dreptul
de autor, ci pe bază de contracte între agenţi privaţi datorită unor dispozitive tehnice de

217
Bertrand, A., Le droit d’auteur et les droits voisins, ed. A II-a, Ed. Dalloz, Paris, 1999.

93
excludere. Tehnologiile de protecţie utilizate, numite self-help systems, protejează
proprietatea împotriva oricărei tentative de însuşire neautorizată.
Să presupunem că protecţia tehnologică este eficace, adică este invulnerabilă pe
fiecare verigă a lanţului valorificării218. Avantajele potenţiale ale unui univers contractual
sunt numeroase. Mai întâi, gestionarea electronică descentralizată a contractelor permite un
control foarte amănunţit al utilizărilor. Self-reportingul transmite automat informaţii spre
producător la fiecare utilizare a conţinuturilor sale pe o reţea numerică. De asemenea, o
mai bună valorificare este posibilă: ofertantul unui conţinut atribuie un preţ diferit pentru
fiecare categorie de utilizatori şi utilizări şi-şi maximizează veniturile printr-o discriminare
prin preţ. în sfârşit, au loc negocieri mai puţin costisitoare sau mai concurenţiale. Agenţii
preferă mutual cel mai mic cost şi, dacă e cazul, perfectează rapid contractul datorită unei
uniformizări a instrumentelor contractuale. Nefiind predeterminate şi fiind liber negociate,
contractele se dovedesc a fi mai flexibile decât dreptul de autor.
Mai multe elemente relativizează însă această perspectivă optimistă. Mai întâi,
flexibilitatea contractului nu este totuşi atât de importantă cum s-ar părea. Contractele
online sunt în mod esenţial contracte având termeni predefiniţi de către ofertant.
Contractele pe internet se rezumă de facto la o deschidere de pagină, o eventuală citire a
condiţiilor şi, dacă este cazul, un clic de acceptare a contractului. Singura libertate
contractuală a beneficiarului este de a accepta sau de a refuza. În plus, la scară
internaţională, conţinuturile sunt folosite de mii de utilizatori intermediari şi pentru situaţii
extrem de variate. Ele necesită adesea negocieri şi contracte specifice. Absenţa unui
registru universal al brevetelor şi riscul rupturilor în lanţul de cesiuni de drepturi figurează
printre factorii favorabili generalizării de comportamente oportuniste. Este fără îndoială că
tehnologiile de protejare a datelor şi de demarare sunt potenţial puternice. Dar ele nu
asigură protejarea conţinuturilor schimbate şi o însuşire suficientă (printr-o discriminare
prin preţ eficace) decât dacă este asigurată o legătură economică între vânzătorul iniţial şi
utilizatorii succesivi de-a lungul lanţului de valorificare. Odată decriptat, conţinutul scapă
controlului din partea producătorului său şi protejarea este învinsă. Agenţii nu negociază
mereu cu aceiaşi parteneri şi utilizatori; ca ofertanţi sunt deci confruntaţi cu probleme
informaţionale fie că este vorba de acte frauduloase, de ignoranţă sau de neglijenţă. Un
agent poate să facă să circule intenţionat sau nu exemplare conţinând informaţii false
asupra producătorului iniţial. Dat fiind nivelul de asimetrii informaţionale, adăugarea
garanţiilor contractuale nu poate fi deloc utilă, iar efectele de reputaţie sunt dificil de
218
Ibidem.

94
stabilit. Tehnologiile informaţiei şi comunicării facilitează desigur negocierile, dar piaţa nu
apără cu nimic pe ofertanţi împotriva riscului de hazard moral. Într-adevăr, chiar în cazul
acceptării condiţiilor de către utilizatori, cum poate să se asigure ofertantul de respectarea
angajamentelor şi să verifice utilizările efective? Desigur, el poate dobândi un self-help
system. Dar costul său de achiziţie, vulnerabilitatea sa sau refuzul utilizatorilor de a se
supune la o astfel de supraveghere pot să contracareze această soluţie. Totuşi, TIC nu
diminuează suficient costurile de tranzacţie pentru a permite apariţia unei lumi în care
contractul s-ar impune faţă de reglementare. Deşi TIC diminuează costurile de cercetare
(constituirea de baze de date de producători, de opere etc.), acest lucru este mai puţin
evident de demonstrat la nivelul costurilor de negociere (clauze contractuale specifice) şi al
costurilor ex- post (costurile controlului angajamentelor, de renegociere).
Reţelele numerice amplifică semnificativ aceste riscuri, prin rapiditatea şi
ubicuitatea tranzacţiilor în cascadă, precum şi anonimatul şi eterogenitatea contractanţilor.
Pentru a rezolva aceste blocaje, agenţii au recurs adesea la medierea unui terţ extern sau
implicat în schimb, care să servească de garanţie şi de arbitru între cei ce fac schimburile.
Rolul jucat de instituţii poate fi cu atât mai important cu cât asimetriile sunt mai mari.
Pe plan teoretic, tehnologiile numerice pot fi considerate ca o alternativă la dreptul
de autor, pentru a se proteja conţinuturile. în practică, aceste tehnologii sunt în prezent mai
curând utilizate de ofertanţi pentru a-şi întări drepturile în materie de drept de autor, nu de
a le înlocui. În cele două cazuri, când TIC permit o întărire a dreptului de autor sau
înlocuirea sa prin dreptul contractelor, se pune problema standardelor şi a compatibilităţii.
Până în prezent, producătorii se concurau ridicând bariere la intrare în cazul
circuitelor de distribuţie. Tehnologiile de protejare a conţinuturilor reprezintă o nouă armă
concurenţială care ar putea să întărească puterea de piaţă a producătorilor şi a editorilor
dominanţi.
Cu cât gradul de slăbiciune a sistemelor tehnologice de protecţie este mai mic, cu
atât ofertantul este mai asigurat să-şi protejeze conţinuturile împotriva copierii şi să-şi
însuşească o parte corespunzătoare din valoarea utilizării lor. în anumite cazuri, este
fundamental ca aceste sisteme să fie infailibile, mai cu seamă faţă de riscul plagiatului,
atunci când ele servesc să autentifice drepturi asupra .unor opere. Totuşi, viaţa ne
demonstrează permanent că sistemele de protecţie nu sunt niciodată invulnerabile.
Producerea de tehnologii necesită desigur timp, competenţe, precum şi investiţii materiale
şi umane. Dar ele sunt asimilabile la un cost mic de către oricine, cu condiţia să aibă
competenţe în informatică. Ele sunt cu atât mai uşor asimilabile cu cât dau naştere la

95
sinergii foarte importante între agenţi prin intermediul forumurilor prin internet. în materie
de sisteme tehnologice de protecţie, s-a angajat o cursă tehnologică cu urmări greu de
prevăzut între furnizorii de conţinuturi şi copiatori. Copiatorii, în logica lor, urmăresc
câştiguri: fie materiale (revânzarea de conţinuturi piratate sau de tehnologii de
neutralizare), fie simbolice. Ei pot să fie, de asemenea, angajaţi într-o cursă care-i opune
unii altora prin asociaţii de copiatori organizate în cluburi în care unii piratează, în timp ce
alţii cumpără.
Din punctul de vedere al producătorilor de conţinuturi, tehnologia trebuie să fie
suficient de perfecţionată pentru a permite rentabilizarea investiţiilor lor.

3.1. Maturitatea proprietății intelectuale în economia bazată pe cunoaștere

Economia bazată pe cunoştinţe prezintă caracteristici ce o diferenţiază esenţial de

toate tipurile de economii cunoscute anterior: primordialitatea cunoştinţelor în toate sferele
activităţii economice, datorită impactului decisiv pe care îl au asupra funcţionalităţii şi
perfomanţelor organizaţiilor; proprietatea intelectuală deţine o pondere apreciabilă în
patrimoniile naţionale, în continuă creştere. În economia bazată pe cunoştinţe aflată la
maturitate, proprietatea intelectuală va fi majorată; fundamentarea activităţilor economice,
nu în primul rand pe resurse tangibile (pământ, clădiri, echipamente), ci pe resurse
intangibile, reprezentate de cunoştinţe şi de minţile oamenilor competenţi; concentrarea
activităţilor economice, nu asupra producerii de bunuri, ci asupra tratării informaţiilor,
acumulării cunoştinţelor şi producerii de bunuri-cunoştinţe care tind să devină cele mai
căutate şi preţuite mărfuri pentru agenţii economici; proliferarea echipamentelor şi
produselor simbolice, concomitent cu diminuarea relativă a produselor fizice: produsele
simbolice se bazează pe informaţii, a căror valoare este independenţii caracteristicile fizice
ale acestor bunuri. Cardurile, comețul electronic, bankingul electronic, pachetele de
programe pentru calculatoare, proiecte, etc.; demasificarea producţiei, în sensul eliminării
necesităţii de a concentra cantităţi mari de resurse fizice și umane într-o organizaţie, pentru
a putea genera performanţe viabile; generarea, exploatarea şi perfecţionarea tehnologiilor
devine o activitate foarte răspândită şi importanţă, condiţionată pentru supravieţuirea şi
performanţele unei părţi apreciabile a organization ponderea majoritară, în continuă
creştere a sectorului de servicii, în ansamblul economiei in detrimentul sectorului de

96
producţie, in condiţiile în care serviciile încorporează, general, un volum superior de
cunoştinţe, comparativ cu produsele; dezvoltarea a amplificarea exporturilor, ca urmare a
estompării diferenţelor dintre pieţele naţionalei eliminării treptate a barierelor
instituţionale, de timp şi spaţiu dintre ţări; multiplicarea rapidă a întreprinderilor mici,
concomitent cu reducerea relativă a firmelor mari, deoared primele sunt mai suple şi se pot
adapta rapid la evoluţiile contextuale; proliferarea» diversificarea formelor de asociere
economică între organizaţii alianţe strategice, reţelei de firme, parcuri industriale, etc. -
pentru a valorifica pe un plan superior cunoştinţele şi, celelalte resurse de care dispun;
fundamentarea avantajului competitiv la nivelul tuturor formelor de organizarea socială -
firme, grupuri de firme, clustere, reţele de firme, ramurii economice, regiuni economice,
economii naţionale şi economie mondială predominam pe cunoştinţe posedate şi utilizate.
Componenta principală a economiei bazată pe cunoştinţe este organizaţia bazată pe
cunoştinţe, care prezintă anumite caracteristici ce o diferenţiază net de firma industrii
clasică, ce predomină in prezent pe plan mondial. Trecerea la economia bazată pe
cunoştinţe este un proces inevitabil, deosebit de complex şi dificil, care generează pentru
IMM-uri, concomitent, numeroase oportunităţi şi ameninţări. Aceste oportunităţi se refera
la: crearea şi comercializarea de noi produse, servicii şi tehnologii; amplificarea și
diversificarea cererii pe pieţele internaţionale, naţionale, regionale şi locale; extemalizarea
unei părţi majore a activităţilor marilor firme, instituţiilor de stat şi publice; extinderea
muncii la domiciliu şi a telemuncii; dezvoltarea networking-ului organizațional şi tehnic,
structurat pe ramuri şi/sau teritorial.
Ameninţările pentru IMM-uri, asociate trecerii la economia bazată pe cunoaştere au
în vedere219:
1. dispariţia cererii pentru numeroase produse şi servicii tradiţionale, realizate
de regulă de către IMM-uri;
2. apariţia de noi echipamente şi tehnologii foarte costisitoare și performante,
a căror utilizare condiţionează supravieţuirea firmelor;
3. accelerarea incredibilă a ritmului de uzură morală a utilajelor folosite de
firme, care fac necesară înlocuirea lor după 2-3 ani de utilizare;
4. creşterea dinamică a resurselor financiare necesare pentru a crea şi/sau
moderniza firmele, îndeosebi în industrie, agricultura, construcţii, transporturi şi servicii;

219
Hodorogea, George, The economic structure of the intellectual property rights, în Economia contemporană
a României. Analize, cercetări. Studii., Coord. Pîrvu, Gheorghe, Editura Universitaria, 2009, p. 98-99.

97
 5. hiperconcurenţa firmelor transnaţionale pentru majoritatea produselor şi a
firmelor mari pe pieţele locale şi tradiţionale, esenţiale pentru IMM-uri.
Migrarea specialiştilor foarte buni din firmele mici in cele mari şi transnaţionale,
care le oferă condiţii de muncă şi salarii net superioare 220. Valorificarea oportunităţilor şi
contracararea ameninţărilor de către IMM-uri implică acţiuni de anvergură, pe mai multe
fronturi, ce necesită eforturi reunite ale întreprinzătorilor, asociaţiilor de IMM-uri şi
celelalte organizaţii ale oamenilor de afaceri, ale guvernelor naţionale, organizaţiilor şi
organismelor internaţionale. Principalele direcţii de acţiune sunt: informarea amplă şi
continuă a IMM-urilor asupra conţinutului şi specificului economiei bazate pe cunoştinţe şi
organizaţiilor bazate pe cunoştinţe, prin conferinţe, seminarii, site-uri specializate, broşuri
explicative, ghiduri, articole şi emisiuni speciale in mass-media; training intens al
întreprinzătorilor, axat pe dobândirea de cunoştinţe, metode, tehnici, abilităţi şi
comportamente specifice economiei şi organizaţiei bazate pe cunoştinţe, prin cursuri de
formare şi perfecţionare, învăţământ la distanţă, tutoring, mentoring, etc. în domeniile
managementului, tehnicii, marketingului, financiarului, informaticii etc. Consultanţa în
procesele de obţinere, utilizare şi valorificare a cunoştinţelor de către IMM-uri în toate
fazele dezvoltării lor, utilizând pe scară largă parteneriate public-private, proiecte şi
programe cu coparticipare locală, naţională şi internaţonală.
Investiţii din partea întreprinzătorilor, investitorilor de risc, fundaţiilor, statelor, etc.
în infrastructură, sisteme informatice, tehnologii şi echipamente bazate pe cunoştinţe, etc.,
apelând la parteneriate public-private, care să asigure IMM-urilor suportul tehnic, specific
economiei bazate pe cunoştinţe. Networking între IMM-uri şi între acestea şi ceilalaţi
agenţi economici, la nivel local, regional, naţional şi internaţional, realizat prin clustere,
incubatoare de afaceri, reţele de subcontractări şi distribuţia produselor, spin- ofi¬liri, etc.
Participanţii la Convenţia Mondială WASME cheamă întreprinzătorii, asociaţiile şi
patronatele care îi reprezintă, guvernele naţionale şi organizaţiile si organismele
internaţionale să se implice şi să coopereze intens în elaborarea şi implementarea rapidă de
programe şi proiecte axate asupra asistării eficace a IMM-urilor în remodelarea
managementului şi activităţilor acestora, corespunzător cerinţelor economiei bazate pe
cunoştinţe.
Evoluţia societăţii este urmată de un permanent proces de redistribuire a obiectelor
şi drepturilor de proprietate. Un regim clar al drepturilor de proprietate intelectuală este o
condiţie vitală pentru o piaţă unică şi pentru punerea în practică a celei de-a „cincea
220
Ibidem.

98
libertăţi" din cadrul Uniunii Europene, libera circulaţie a cunoştinţelor din orice domeniu
de interes pentru oameni, în particular din domeniile ştiinţifice şi tehnice. O astfel de
situaţie poate, de asemenea, contribui Ia identificarea soluţiilor pentru probleme mondiale
de importanţă crescândă, ca schimbările climatice, îmbătrânirea populaţiei şi o posibilă
criză a energiei. Europa depinde de existenţa unor mărci puternice, iar pentru aceasta este
nevoie de: o protecţie solidă a mărcilor, care să fie eficace împotriva acordării neadecvate a
licenţelor, împotriva neutilizârii sau a utilizării incorecte şi împotriva contrafacerilor;
necesitatea ca procedurile de examinare şi înregistrare a mărcilor să fie transparente,
credibile, coerente şi accesibile pentru afaceri; identificând, ca probleme existente sau
posibile: unele întârzieri în soluţionarea apelurilor, la OHIM. In problema designului,
adoptarea propunerii de liberalizare a pieţei secundare a pieselor de schimb ar pune la
dispoziţia pieţei unice un sistem mai coerent.

BIBLIOGRAFIE

1. ***OECD, The Knowledge-Based Economy, Paris, 1996.

2. ***APEC Economic Committee 2000, Towards Knowledge-based Economies,
http,//www.apecsec.org.sg.
3. ***APEC Economic Committee, Towards Knowledge based Economies in APEC,
Singapore, 2001.
4. (http://www.apec.org/apec/news___media/2003_media_releases/171003_knowledg
enewprdnfactor.html)
5. Adumitrăcesei, I.D. & Niculescu, N.G., Economia reală la o răscruce istorică.
Premise. Imperative. Posibilităţi, Editura Junimea, Iaşi, 2003.

99
6. Arundel A., The relative effectiveness of patents and secrecy for appropriation,
"Research Policy", nr. 30, 2001.
7. Brăilean, Tiberiu, Noua economie. Sfârşitul certitudinilor, Institutul European, Iaşi,
2001.
8. Bertrand, A., Le droit d’auteur et les droits voisins, ed. A II-a, Ed. Dalloz, Paris,
1999.
9. Cohen W., Nelson R.E., Walsh I.P., Protecting their intellectual assets:
appropriability conditions and why US manufacturing firms patent (or not) WBER,
"Working Paper Series", nr. 7552, 2000.
10. Ciucur, Dumitru; Suciu, Marta Christina, Piaţa muncii - Colectivul Catedrei de
Economie şi Politici Economice, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică,
Bucureşti, 2003.
11. Chen, Ping, Economic complexity and equilibrium illusion: essays on market
instability and macro vitality, Printed and bound în Great Britain by TJI Digital,
Padstow, Cornwall, 2010.
12. Cornish W.R., Intellectual property: patents, copyright, trade marks and allied
rights, ed. A III-a, Sweet & Maxwell, London, 1996.
13. David Paul A., Faray Dominique, Une introduction ă l'economie et â la societe du
savoir, „Problemes economiques", nr. 2776/18 sept. 2002.
14. Dinu, Marin, Globalizarea modelul explicativ (seria sinteze) supliment al revistei
"Economie Teoretica si Aplicata", Editura Economică, Bucureşti, 2006.
15. Drucker, Peter, F., Societatea Postcapitalistă, Editura Image, Bucureşti, 1999.
16. Feldman, Jean Francois, Jinaru, Aron; Caragea, Alexandru; Turlea, Geomina, Noua
economie din perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, Pre-Accession
Impact Studies, Institutul European din România, 2002.
17. Giarini, Orio; Stahel, Walter R., Limitele certitudinii. Înfruntând riscurile în noua
economie a serviciilor, Editura Edimpress, Bucureşti, 1996.
18. Hodorogea, George, The economic structure of the intellectual property rights, în
Economia contemporană a României. Analize, cercetări. Studii., Coord. Pîrvu,
Gheorghe, Editura Universitaria, 2009.
19. Holt, George, Capitalul intelectual – avere ascunsă nereflectată în situaţiile
financiare”, Analele Universităţii “Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria
Economie, Nr. 3/2010.

100
20. Lazăr, V., Infracţiuni contra drepturilor de proprietate intelectuală. Studii juridice,
Editura All Beck, Bucureşti, 1999.
21. Lanjouws W.S, Shankerman M., Characteristics of patent litigation: a window on
competition, "Rand Journal of Economics", vol. 32, nr. 1, 2001.
22. Manolescu, Aurel, Managementul resurselor umane, Ediţia a patra,Editura
Economică, Bucureşti,2003.
23. Niculescu, N. G, Ce (mai) este nou în noua economie?, Economia XXI, An II, Nr.1,
Trim.I, 2004.
24. Puttemans, A., Droit intellectuels et concurrence déloyale, Ed. Bruylant, Bruxelles,
2000.
25. Stiglitz, Joseph E.; Walsh, Carl E., Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2005.
26. Suciu, Marta Christina, Investiţia în educaţie, Editura Economică, Bucureşti, 2000.
27. Suciu, Marta Christina, Economie - Economics Part I, Editura ASE, Bucureşti,
2002.
28. Suciu, Marta Christina, Economie - Economics Part II, Editura ASE, Bucureşti,
2002.
29. Suciu, Marta Christina, Economie – Economics, Partea a II a, Editura ASE,
Bucureşti, 2004.
30. Sakakibara M., Bransetter L, Distronger patents induce more innovation? Evidence
from the 1988 Japonesse patent law reforms, "Rand Journal of Economics", vol. 32,
nr. 1, 2001.
31. Sveiby K.E., The Intangible Assets Monitor, în Journal of Human Resource
Costing & Accounting, voi. 2, no. 1, 1997.
32. Soroş, George, Criza capitalismului global,societatea deschisă în primejdie, Editura
Polirom, Iaşi, 1999.
33. Sabău, Gabriela, L., Societatea cunoaşterii. O perspectivă românească, Editura
Economică, Bucureşti, 2001.
34. Sarmisegetuza, Tulbure, Dreptul la paternitatea operei, Tribuna Economică, nr. 34,
București.
35. Toffler, Alvin; Toffler, Heidi, Război şi Anti-război. Supravieţuirea în zorii
secolului XXI, Editura ntet, Bucureşti, 1995.
36. Toffler, Alvin, Power Shift - Puterea în mişcare, Editura Antet, Prahova, 1995.
37. Toffler, Alvin, Toffler, Heidi, Război şi Anti-război. Supravieţuirea în zorii
secolului XXI, Editura Antet, Bucureşti, 1995, p. 76

101
38. Toffler, Alvin; Toffler, Heidi, Război şi Anti-război. Supravieţuirea în zorii
secolului XXI, Editura Antet, Bucureşti, 1995.
39. Toffler, Alvin, Previziuni şi premise, Editura Antet, Oradea, 1996.
40. Toffler, Alvin; Toffler, Heidi, Război şi Anti-război. Supravieţuirea în zorii
secolului XXI, Editura Antet, Bucureşti, 1995.
41. Waters, Malcom, Post-industrial Society, Routledge, London, 1996, p. 126-127,
citat de Suciu, Marta Christina în Economie-Economics, Part I, Editura ASE,
Bucureşti, 2001.

102