Drept Penal Parte Generala

UNIVERSITATEA "ANDREI SAGUNA" CONSTANTA
FACULTATEA DE DREPT SI STIINTE ADMINISTRATIVE

ANUL UNIVERSITAR 2019-2020
DREPT PENAL PARTEA GENERALA
NOTE DE CURS 2
ANUL II SEMESTRUL IV
TITULAR DE CURS:
LECTOR UNIV.DR.
MANOLE NELA
1
Curs I
INFRACTORUL
1.Notiunea pluralitatii de infractori
2.Formele pluralitatii de infractori
3.Generalitati privind autorul si participantii
Curs II
SANCTIUNILE DE DREPT PENAL: PEDEPSELE

1.Scopul si fuctiile pedepselor prInciale;
2.Pedepsele principale;
3.Pedeapsa accesorie si pedepsele complementare.
Curs III
INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR
1.Circumstante atenuante;
2.Circumstante agravante;
Curs IV
CONCURSUL INTRE CAUZE DE ATENUARE SU DE AGRAVARE:

1.Renuntarea la aplicarea pedepsei;
2.Liberarea conditionata
Curs V
6. RASPUNDEREA PENALĂ.
2
1.Răspunderea penală ca instituție fundamentală a dreptului penal.
2.Cadrul juridic de reglementare
3.Particularitățile răspunderii penale ca formă a răspunderii juridice
Curs VI
CAUZELE CARE INLATURA RASPUNDEREA PENALA:

1. AMNISTIA;
2. PRESCRIPTIA RASPUNDERII PENALE;
3. LIPSA PLANGERII PENALE;
Curs VII
RETRAGEREA PLANGERII PREALABILE;

1. IMPACAREA PARTILOR.
CursVIII
MASURILE DE SIGURANTA:
1.Notiune si clasificare;
2. Regimul masurilor de siguranta
3
Curs IX
MINORITATEA:
1.Regimul masurilor neprivative de libertate;
CursX
2.Regimul masurilor privative de libertate.
Curs XI
CAUZELE CARE INLATURA SAU MODIFICA EXECUTAREA PEDEPSEI:

1.Gratierea: notiune, feluri si si obiectul acesteia.
2.Efectele gratierii.
Curs XII
PRESCRIPTIA EXECUTARII PEDEPSEI
Curs XIII
CAUZELE CARE INLATURA CONSECINTELE CONDAMNARII:

Reabilitarea: notiune, feluri, efecte si trasaturi caracteristice.
Curs XIV
REABILITAREA DE DREPT SI REABILITAREA JUDECATOREASCA.
4
CURS I
PLURALITATEA DE INFRACTORI
1. Noţiunea pluralităţii de infractori
1.1. Noţiune
Prin pluralitatea de infractori se înţelege situaţia în care două sau mai multe persoane
săvârşesc, prin eforturi conjugate, aceeaşi infracţiune. Există pluralitate de infractori ori de
câte ori două sau mai multe persoane, între care există coeziune materială şi coeziune
psihică, săvârşesc aceeaşi infracţiune. Desprindem de aici trăsăturile pluralităţii de infractori
şi anume: să existe mai multa persoane (pluralitate de persoane), acestea să conlucreze între
ele (cooperare materială) la aceleaşi infracţiuni (unitate de infracţiune) cu o voinţă unică
(coeziune subiectivă).
Nu trebuie să se facă confuzia între pluralitatea de infractori (o singură infracţiune şi

mai mulţi infractori) şi pluralitatea de infracţiuni (un singur infractor şi mai multe infracţiuni)
şi nici între cooperarea infracţională (conlucrarea mai multor persoane în cadrul aceleiaşi
activităţi infracţionale, şi conexiunea infracţionala (existenţa unei legături între diferite
activităţi infracţionale distincte).
Pentru existenţa unei pluralităţi de infractori, se cer îndeplinite următoarele cerinţe:
- sub raportul laturii obiective, să existe o contribuţie efectivă a două sau mai multor
persoane la săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală;
- sub raportul laturii subiective, să existe voinţa acestor persoane de a coopera la

săvârşirea faptei respective.
1.2. Caracterizare
5
Indiferent de numărul subiecţilor activi participanţi la săvârşirea infracţiunii, unitatea
infracţiunii nu este influenţată. Calificarea faptei, încadrarea ei juridică, determinarea locului
şi timpului săvârşirii faptei se răsfrâng asupra tuturor făptuitorilor. Urmarea imediată
(socialmente periculoasă), ca element al laturii obiective a infracţiunii, se produce prin
cooperarea tuturor participanţilor la săvârşirea faptei. Sub acest aspect, contribuţia fiecăruia
dintre participanţi se înscrie ca un antecedent cauzal în lanţul de cauzalitate care determină şi
produce rezultatul infracţiunii.
Unitatea obiectivă a faptei nu are nici o influenţă asupra participaţiei subiective a

fiecăreia dintre persoanele care acţionează conjugat la săvârşirea aceleiaşi fapte.
Fapta fiind săvârşită prin acţiunea conjugată a tuturor făptuitorilor, rezultă că

răspunderea penală a acestora trebuie să fie, în general, aceeaşi.
Existenţa unicităţii infracţiunii, ca temei al răspunderii penale, pentru toţi participanţii,

determină ca toate eventualele cauze care înlătură răspunderea penală (amnistia, prescripţia)
ori care o exclud (abrogarea incriminării, inexistenţa unui element constitutiv al infracţiunii
etc.), să producă efecte faţă de toţi făptuitorii.
Pluralitatea de infractori, participanţi la săvârşirea aceleiaşi fapte, reflectă o

periculozitate socială sporită, datorită cooperării mai multor participanţi la săvârşirea
aceleiaşi fapte (cooperarea măreşte curajul şi sporeşte forţa de acţiune a autorilor, măreşte
posibilitatea de ascundere a urmelor infracţiunii etc.)1.
2. Formele pluralităţii de infractori
1
I. Griga, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006, p. 320.
6
În ştiinţa dreptului penal sunt cunoscute trei forme ale pluralităţii de infractori:
pluralitatea naturală, pluralitatea constituită şi pluralitatea ocazională.
2.1. Pluralitatea naturală
Este o formă a pluralităţii de infractori determinată de însăşi natura faptei prevăzute

de legea penală, care nu poate fi săvârşită decât prin contribuţia a două sau mai multe
persoane. Unele infracţiuni presupun cooperarea a două persoane şi de aceea se mai numesc
şi infracţiuni bilaterale. Exemplu, infracţiunea de incest, art. 377, Cod penal, sau infracţiunea
de bigamie art. 376, Cod penal. Alte infracţiuni presupun cooperarea mai multor persoane,
cum ar fi infracţiunea de încăierare art. 198, Cod penal.
Pluralitatea naturală de infractori are ca specific considerarea ca autor a fiecărui

participant şi, drept urmare, răspunderea penală a fiecăruia se stabileşte în funcţie de
rezultatul produs2. Pluralitatea naturală improprie este aceea în care nu toţi participanţii sunt
traşi la răspundere şi sancţionaţi penal (de exemplu, la infracţiunea de primire de foloase
necuvenite). De asemenea, legea penală poate să descompună o infracţiune bilaterală şi să
incrimineze distinct fapta fiecăruia dintre autori (de exemplu, infracţiunea de luare şi de dare
de mită).
Pluralitatea naturală nu este reglementată în Codul penal prin norme juridice, ea se

desprinde din modul de incriminare a unor fapte în partea specială a Codului penal, atunci
când norma de incriminare cuprinde condiţia unor subiecţi activi plurali.
Pluralitatea naturală subzistă pentru acela sau acei participanţi care au săvârşit fapta
cu vinovăţie, chiar dacă alţi participanţi nu au comis fapta cu vinovăţie, respectiv au săvârşit
fapta sub imperiul constrângerii sau erorii.
În cadrul pluralităţii de subiecţi activi unii pot fi subiecţi calificaţi iar alţii necalificaţi.
În aceste cazuri coinculpatul calificat se va numi autor principal, iar cel necalificat autor
secundar (complice nemijlocit).
2
V. Dongoroz, Drept penal, Ed. Societăţii Tempus şi Asociaţia Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti,
2000, p. 478.
7
2.2. Pluralitatea constituită
Prin pluralitate constituită se înţelege acea situaţie în care legea penală incriminează
simplul fapt că mai multe persoane se asociază în vederea săvârşirii de infracţiuni.
Pluralitatea constituită este acea formă a pluralităţii de infractori, creată prin asocierea
sau gruparea mai multor persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni. Pluralitatea constituită
se deduce din reglementarea legală care poate prevedea modalitatea de realizare a acesteia,
prin iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub
orice formă, a unui astfel de grup.
Condiţiile de existenţă ale pluralităţii constituite de infractori sunt:
a. existenţa unei grupări de persoane;
b. scopul urmărit de gruparea respectivă, constă în săvârşirea de infracţiuni;
c. grupul de persoane să aibă o anumită organizare cu atribuţii, coordonare;
d. grupul de persoane să fie constituit pentru o durată de timp.
Pluralitatea constituită există indiferent dacă s-a săvârşit sau nu o infracţiune pentru
care s-a constituit grupul infracţional organizat. Când s-a săvârşit şi o infracţiune pentru care
se iniţiase sau constituise grup infracţional organizat, sunt aplicabile dispoziţiile privind
concursul de infracţiuni. În cazul pluralităţii constituite fiecare persoană care a comis fapta cu
vinovăţie este considerată că a săvârşit infracţiunea şi va răspunde penal pentru acesta ca
autor3.
2.3. Pluralitatea ocazională (participaţia penală)
Este situaţia în care o infracţiune care ar putea fi săvârşită de o singură persoană, este
comisă întâmplător prin cooperarea mai multor persoane (de exemplu, un furt sau un omor,
3
C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român, conform noului cod penal. Partea generală, Ed.
Universul Juridic, București, 2014, p. 363
8
care pot fi săvârşite de o singură persoană, sunt comise după o prealabilă înţelegere a trei
persoane).
Pluralitatea ocazională se poate suprapune şi peste celelalte forme de pluralitate

(naturală, constituită) în măsura în care persoanele strict necesare pluralităţii naturale ori care
au constituit asocierea infracţională se folosesc şi de contribuţiile ocazionale ale altor
persoane.
Secţiunea a II-a
AUTORUL ŞI PARTICIPANŢII
1. Generalităţi privind autorul şi participanţii
1.1. Noţiune
Pluralitatea ocazională mai este denumită şi participaţie, deoarece în cadrul acestei

forme de pluralitate fiecare dintre infractori contribuie cu o parte la realizarea faptei săvârşite,
în timp ce la celelalte forme de pluralitate fiecare dintre făptuitori este considerat autor al
întregii infracţiunii. Participaţia penală este reglementată în partea generală a Codului penal,
în mod amănunţit, spre deosebire de celelalte forme de pluralitate.
Pluralitatea ocazională sau participaţia, spre deosebire de celelalte forme ale

pluralităţii, nu este determinată de natura faptei sau de condiţiile în care aceasta ar putea fi
realizată, ci are caracter întâmplător, ocazional.
9
Participaţia penală este, de regulă, posibilă la orice faptă prevăzută de legea penală; ea
are caracter întâmplător, fiind impusă de condiţiile concrete de comitere a faptei şi când
cooperarea mai multor persoane apare a fi mai avantajoasă decât săvârşirea faptei de o
singură persoană. Spre deosebire de celelalte forme de pluralitate, participaţia penală nu
implică însă o răspundere a participanţilor pentru întreaga infracţiune, ci aceştia răspund
numai pentru contribuţia lor la săvârşirea faptei şi în măsura acestei contribuţii.
Raportarea activităţii participanţilor la fapta prevăzută de legea penală permite

separarea pluralităţii ocazionale de infractori, de pluralitatea ocazională de neinfractori. De
asemenea, permite diferenţierea de tratament juridic între participaţia propriu-zisă (când
făptuitorii au acţionat cu aceeaşi formă de vinovăţie) şi participaţia improprie (când
făptuitorii acţionează cu forme diferite de vinovăţie)4.
1.2. Condițiile existenței participației penale
În dreptului penal este, în general, admis că pentru existenţa participaţiei penale,

trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
- să se fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, adică o acţiune sau o inacţiune

prevăzută de lege ca element material al unei anumite infracţiuni. Indiferent dacă fapta
corespunde infracţiunii fapt consumat sau a rămas în forma tentativei este suficient ca fapta
să fie incriminată de legea penală (tentativa pedepsibilă);
- fapta să fie săvârşită în cooperare de către două sau mai multe persoane, deci să
existe o pluralitate de făptuitori, adică să fie comisă cu contribuţia mai multor persoane
(pluralitate de subiecţi activi) indiferent dacă toţi au îndeplinit aceeaşi formă de cooperare
(toţi sunt autori) sau contribuţiile lor reprezintă forme diferite de cooperare (autor şi
instigator, autor şi complice, instigator şi complice);
- să existe voinţa comună a participanţilor de a săvârşi în continuare aceeaşi faptă

prevăzută de legea penală.
4
G. Antoniu şi colaboratorii, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2010, p. 494.
10
1.3. Forme ale participației penale
În ştiinţa dreptului penal se face distincţie între mai multe genuri sau feluri de
participaţie penală, folosindu-se drept criterii fie felul contribuţiei participanţilor la săvârşirea
faptei, fie atitudinea subiectivă a participanţilor, fie modul în care contribuţiile acestora se
integrează în activitatea care a dus la săvârşirea infracţiunii.
Participaţia este denumită proprie sau perfectă atunci când toţi participanţii
acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, adică fie toţi cu intenţie, fie toţi din culpă.
Participaţia este denumită improprie sau imperfectă atunci când unii dintre făptuitori
acţionează cu intenţie, iar alţii din culpă ori chiar fără vinovăţie. Această clasificare este
consacrată şi în sistemul codului nostru penal.
Participaţia propriu-zisă este genul cel mai frecvent de participaţie şi la care se

raportează, de regulă, răspunderea penală a participanţilor5.
În cadrul participaţiei propriu-zise deosebim şi diferitele forme de cooperare, pe care

le-am enunţat mai înainte, anume autorat sau executare (persoana care săvârşeşte asemenea
acte se numeşte autor sau executant); instigare ( persoana care comite astfel de acte se
numeşte instigator sau autor moral) şi complicitate (persoana care săvârşeşte asemenea acte
se numeşte complice).
Principalele forme ale participaţiei penale sunt, aşadar, autorul, instigarea şi

complicitatea.
a) Autoratul
Autoratul este acea formă de participaţie care constă din săvârşirea de acte de
executare a faptei prevăzute de legea penală. Această definiţie rezultă şi din dispoziţiile
legale în vigoare (art. 46, Cod penal), care prevăd că este autor persoana ce săvârşeşte în
5
V. Dongoroz, Tratat de drept penal, Ed. Academia Română, București, 1939, pp. 505-548; V. Dongoroz
şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal român. Partea generală, vol. I, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 1963, pp. 187-208.
11
mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală. Autor este persoana care realizează printr-
o activitate directă imediată şi nemijlocită, adică fără interpunerea altei persoane, acte de
executare ale acţiunii tipice care constituie elementul material al laturii obiective a
infracţiunii, de aceea autoratul are caracter esenţial şi necesar. Fapta autorului poate consta,
fie din efectuarea unor acte de executare (comisiune, acţiune), fie din neîndeplinirea unor
acte obligatorii (omisiune, inacţiune). Persoana care săvârşeşte actele de executare sau nu
îndeplineşte actele la care era obligată este autor al faptei realizată prin comisiune sau
omisiune. Autorul, în concepţia legii penale române, contribuie nemijlocit la comiterea faptei
nu numai atunci când foloseşte propria energie fizică (ucide, loveşte, distruge, sustrage) dar
şi când foloseşte energia unui animal, ori a unor substanţe (explozive, toxice, etc.). Autoratul
este singura formă de contribuţie la infracţiune, care poate exista şi în afară şi independent de
celelalte forme ale participaţiei. Nici instigarea, nici complicitatea nu pot exista în afara
autoratului, în timp ce acesta din urmă poate exista de sine stătător, deoarece fapta prevăzută
de legea penală poate fi săvârşită în mod nemijlocit fără să fie necesare şi alte contribuţii6. Cu
toate acestea, în sensul tehnic al termenului, autoratul (ca şi termenul autor) nu poate fi
înţeles decât în corelaţie cu termenii de complicitate (complice) şi de instigare (instigator), el
desemnând o anumită formă de contribuţie la săvârşirea unei infracţiuni, în raport cu alte
forme de contribuţie posibile. Când legea cere ca făptuitorul sa aibă o anumită calitate (în
cazul infracţiunilor proprii) va fi autor al infracţiunii numai persoana care are calitatea cerută
de lege (intraneus - autor calificat) nu şi o altă persoană (extraneus); o eventuală contribuţie
prin acte de executare săvârşite de o persoană fără calitatea cerută de lege poate avea
caracterul de instigare sau de complicitate dar nu va constitui coautorat (de exemplu, o
persoană ajută pe gestionar să delapideze).
Calitatea cerută de lege pentru autor trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei;
dacă a pierdut, ulterior, această calitate nu pierde şi pe aceea de autor al infracţiunii, iar dacă
a dobândit ulterior calitatea nu devine prin aceasta autor.7
Mai întâi, este important să fie relevate şi subliniate trăsăturile caracteristice ale
autoratului, care sunt, în esenţă, următoarele:
- sub raportul laturii obiective, autoratul reprezintă activitatea materială realizată de

persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală;
6
7
12
- sub raportul laturii subiective, autoratul, datorită specificului său de contribuţie
esenţială, constând din însăşi săvârşirea faptei incriminate, poate fi realizat cu orice formă de
vinovăţie.
b) Coautoratul
Coautoratul este forma de participaţie în care, la săvârşirea unei fapte prevăzute de

legea penală, şi-au adus contribuţia în mod nemijlocit două sau mai multe persoane (art. 46,
alin. 2, Cod penal) 8.
Coautoratul, fiind o formă de participaţie propriu-zisă sau perfectă, se caracterizează,

din punct de vedere subiectiv, prin existenţa la toţi participanţii a aceleiaşi forme de
vinovăţie, adică fie intenţie, fie culpă. De regulă, coautoratul se realizează cu intenţie.
Coautoratul poate exista atât în cazul unei participaţii complexe, la care în afară de coautori
există instigatori şi complici, cât şi în cazul participaţiei simple sau omogene, la care nu
există decât coautori. Contribuţia coautorilor poate fi simultană (de exemplu, trei persoane
lovesc concomitent victima) sau succesivă (de exemplu, doi escroci uzează succesiv de
manevre înşelătoare pentru a induce în eroare victima). La infracţiunile de execuţie lentă
(care au iter criminis) contribuţia diferiţilor autori poate interveni în tot cursul executării (de
exemplu, cei care participă la distrugerea unui imobil). La fel, în cazul infracţiunilor continui
sau continuate contribuţiile autorilor pot interveni în orice moment al desfăşurării activităţii
continue sau continuate. În cazul infracţiunilor continui coautorii se pot chiar substitui. În
cazul infracţiunilor complexe este coautor acela care săvârşeşte una dintre acţiunile care
formează elementul material al infracţiunii complexe (de exemplu, este coautor la tâlhărie
acela care ameninţă sau loveşte victima în timp ce alt coautor sustrage bunul).
Există infracţiuni la care coautoratul nu este cu putinţă, deşi sunt susceptibile de

săvârşire în participaţie sub forma instigării sau complicităţii. Este cazul infracţiunilor cu
autor unic, care nu pot fi săvârşite nemijlocit decât de o singură persoană (infracţiuni care se
săvârşesc in persona propria), cum sunt mărturia mincinoasă, cerşetoria, dezertarea,
nedenunţarea etc. În cazul acestor infracţiuni fiecare făptuitor săvârşeşte o infracţiune de sine
stătătoare, în propria persoană.
8
C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român.Partea generală, ediţia a VIII-a revăzută şi adăugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 244.
13
Nu pot fi săvârşite în coautorat nici infracţiunile omisive, deoarece neîndeplinirea
unei obligaţii legale are aproape întotdeauna un caracter individual, fiecare persoană este
autor al unei fapte de omisiune săvârşită individual, iar nu în coautorat. Unii autori admit, în
mod excepţional, posibilitatea coautoratului la infracţiunile din omisiune când obligaţia
legală neîndeplinită revenea tuturor membrilor unui organ colectiv. In acest caz toţi vor
răspunde în calitate de coautori ai faptei omisive9.
c) Instigarea
Art. 47 din Codul penal prevede că este instigator persoana care determină cu
intenţie o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Ca formă a
participaţiei penale, instigarea este fapta unei persoane (instigator) care, cu intenţie
determină, prin orice mijloace, o altă persoană (instigat) să săvârşească o fapta prevăzută de
legea penală. Specific instigării este aspectul psihic (moral) deoarece prin ea se creează în
mintea celui instigat hotărârea de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală, realizând
cauzalitatea psihică (care precede şi însoţeşte cauzalitatea fizică, adică efectuarea actelor de
executare), de aceea ei au fost denumiţi şi autori morali, deoarece contribuie la realizarea
laturii subiective din conţinutul faptei prevăzute de legea penală, adică la luarea rezoluţiei
delictuoase a autorului. Activitatea de determinare a făptuitorului include nu numai o
activitate de ordin psihic, dar şi o activitate fizică (instigatul ia contact cu persoana instigată,
o convinge, îi procură informaţii, etc.). Fără aceste acte materiale, adeseori, contribuţia
instigatorului ar rămâne ineficientă deoarece nu s-ar putea exterioriza.
Instigarea este posibilă la orice faptă prevăzută de legea penală: la infracţiunile

comisive, omisive, la infracţiunile cu autor unic sau cu o pluralitate naturală sau
constituită de făptuitori.10.
Pentru existenţa instigării este necesară prezenţa a două persoane: una care realizează
activitatea de instigare (instigatorul) și alta asupra căreia se exercită această activitate
(instigatul).
9
10
Idem, p. 507.
14
Instigator poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale pentru a putea fi
subiect al infracţiunii. Instigarea poate fi săvârşită nu numai de o singură persoană, dar şi de
două sau mai multe persoane care determină, simultan ori succesiv, aceeaşi persoană la
săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. În astfel de cazuri există deci doi sau mai mulţi coinstigatori
(coinstigare), dacă aceştia au acţionat în înţelegere unii cu alţii şi cu voinţa de a coopera.
Dacă însă între instigatori nu a existat o astfel de înţelegere, aşa încât s-au realizat
întâmplător acte de instigare a aceleiaşi persoane, la săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de
legea penală, va exista un concurs de instigări şi nu coinstigare.
Există, de asemenea, coinstigare în cazul în care o persoană determină o altă persoană

ca aceasta, la rândul ei, să determine o a treia persoană să săvârşească o faptă prevăzută de
legea penală. În astfel de cazuri există instigare mediată din partea primului instigator şi
instigare imediată din partea celui de-al doilea, care determină direct pe autor să săvârşească
fapta. Instigat sau persoană asupra căreia se exercită instigarea poate fi, de asemenea, orice
persoană fizică, indiferent dacă îndeplineşte sau nu condiţiile generale pentru a fi subiect
activ al infracţiunii la care a fost instigat. Poate fi, deci, instigată şi o persoană iresponsabilă,
un minor care nu a împlinit 14 ani ori o persoană lipsită de libertatea de voinţă ori de acţiune,
în astfel de cazuri fiind vorba de o participaţie improprie.
Sub raportul laturii obiective, pentru existenţa instigării este necesară îndeplinirea
următoarelor condiţii:
- să existe o activitate de determinare de către o persoană (instigator) asupra unei alte

persoane (instigat);
- activitatea de determinare să se refere la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea

penală;
- să nu existe o determinare anterioară, adică o hotărâre preexistentă a instigatului de a

săvârşi fapta respectivă;
- activitatea de instigare să aibă efect, adică să ducă la determinarea instigatorului, la

acceptarea de către acesta a ideii de a săvârşi fapta şi la hotărârea lui de a o săvârşi;
- cel instigat să fi trecut la săvârşirea faptei şi să realizeze cel puţin o tentativă

pedepsibilă.
În raport cu mijloacele folosite în activitatea de determinare se distinge:
15
- instigarea simplă, la care se folosesc mijloace imateriale, de determinare a voinţei
instigatului (rugăminţi, îndemnuri persuasive, insinuări);
- instigare calificată, la care se folosesc mijloace materiale cum ar fi promisiunile de

daruri sau alte foloase (corupere) sau exercitarea de presiuni prin diferite forme de
constrângere asupra instigatului, direct sau indirect.
Obiectul activităţii de determinare trebuie să-l constituie o faptă prevăzută de legea

penală, altfel nu poate fi vorba de participaţie penală. Fapta trebuie să fie susceptibilă de a fi
săvârşită ca autor de cel instigat.
În raport de modul în care instigatorul face cunoscut instigatului obiectul instigării, în

doctrină se distinge:
- între instigarea directă, la care instigatorul comunică instigatului în mod direct şi

explicit îndemnul şi fapta pe care urmează să o săvârşească şi instigarea indirectă, la care
instigatorul nu transmite direct ideea săvârşirii faptei, ci indirect, inoculându-i instigatului o
stare de spirit care îl determină să ia hotărârea de a săvârşi fapta (stârnirea geloziei, a ideii de
răzbunare, etc.);
- între instigarea evidentă, la care instigatorul acţionează deschis, pe faţă, şi instigarea

insiduoasă sau ascunsă, la care instigatorul acţionează din umbră, pe ascuns, fără ca cel
instigat să-şi dea seama că este determinat la săvârşirea unei fapte penale.
Cel instigat trebuie să nu fi luat anterior hotărârea de a săvârşi fapta la care este
îndemnat. Nu poate exista instigare faţă de o persoană care era deja hotărâtă să săvârşească
fapta. În acest caz, activitatea instigatorului ar putea constitui, eventual, o complicitate
morală, dar nu o instigare. Persoana instigată trebuie să fi trecut la săvârşirea faptei la care
a fost determinată şi să comită acea faptă, sau cel puţin o tentativă pedepsibilă. Nu este
necesar ca autorul să fie pedepsit. Pentru existenţa instigării, ca formă a participaţiei penale,
este necesar ca activitatea de determinare să fie săvârşită cu intenţie. Instigatorul este
conştient de faptul că prin activitatea sa îl determină pe cel instigat să săvârşească o faptă
prevăzută de legea penală, în sensul că urmăreşte sau acceptă producerea rezultatului
socialmente periculos al faptei.
d) Complicitatea
16
Art. 48 din Codul penal prevede: Complice este persoana care, cu intenţie, ajută sau
înlesneşte în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este, de
asemenea, complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va
tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după
săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.
Complice poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale pentru a fi

subiect activ al infracţiunii. Nu sunt necesare îndeplinirea unor condiţii speciale, existenţa
anumitor calităţi, complice putând fi orice persoană, inclusiv în cazul infracţiunilor proprii11.
Specific complicităţii este caracterul ei de contribuţie indirectă la săvârşirea faptei

prevăzută de legea penală. Ea apare ca o participare secundară, accesorie, în raport cu
autoratul sau instigarea. Răspunderea complicelui derivă din faptul că ajutorul dat se înscrie
în antecedenţa cauzală a rezultatului, constituie o condiţie a acestuia. Activităţile indirecte şi
mediate executate de complici, ajutându-1 pe autor să comită fapta mai repede, mai uşor, mai
sigur, contribuie şi ele la realizarea faptei ca şi activitatea de realizare directă şi imediată a
acţiunii tipice, numai că au caracter secundar, ele înscriindu-se în antecedenţa accesorie
(secundară) a faptei. De aceea complicitatea este un act de participaţie.
Autorul comite acte de executare a faptei, pe când complicele efectuează acte de

sprijinire a activităţii autorului. El nu comite fapta nemijlocit, ci numai sprijină, înlesneşte,
ajută la realizarea acesteia de către autor. Chiar activitatea de sprijinire, concomitentă cu
actele de executare rămâne tot o contribuţie indirectă (de exemplu, complicele ţine de vorbă
paznicul pentru ca autorul să poată opera ori stă la pândă pentru a semnaliza orice pericol,
etc.). Uneori, complicele săvârşeşte chiar acte de executare, însă neavând calitatea cerută de
lege pentru a putea răspunde în calitate de autor va răspunde ca complice (infracţiunile
proprii).
Sub raportul laturii obiective, pentru existenţa complicităţii, trebuie să fie îndeplinite
trei condiţii principale:
- să se fi săvârşit, în mod nemijlocit, de către o altă persoană (autor), o faptă prevăzută

de legea penală, în forma infracţiunii fapt consumat ori a unei tentative pedepsibile;
- să se fi efectuat de către complice acte de înlesnire sau de ajutor la săvârşirea acelei

fapte. Actele de ajutor, de sprijin sau de înlesnire trebuie să se refere, fie la realizarea laturii
11
G. Antoniu şi colaboratorii, Explicaţiile noului Cod penal, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p.
548.
17
obiective a infracţiunii de către autor (complicitate materială), fie la realizarea laturii subiective
a infracţiunii (complicitate morală);
- contribuţia complicelui să fie efectivă, adică să fi folosit în fapt la săvârşirea de către

autor a acţiunii sau inacţiunii respective. În cazul în care ajutorul sau sprijinul nu ajunge să
fie dat deoarece complicele a fost împiedicat, ori dacă acest ajutor sau sprijin dat de complice
nu este folosit de autor, întrucât este apreciat impropriu ori de prisos, activitatea desfăşurată
de complice rămâne o simplă tentativă de complicitate, fără semnificaţie juridică penală.
Sub aspect subiectiv, complicitatea constă într-un sprijin dat cu intenţie directă sau
indirectă la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Autorul, însă, poate săvârşi fapta, fie
cu intenţie, în care caz va exista participaţie proprie, fie din culpă sau fără vinovăţie, situaţie
în care va exista participaţie improprie.
În raport cu natura sprijinului acordat de complice, cu momentul şi cu modul în care

este dat acest sprijin, se disting următoarele modalităţi:
Complicitatea prin înlesnire
Această modalitate presupune realizarea unor acte prin care complicele acordă sprijin
autorului înainte de începerea executării. Sprijinul poate fi dat pentru a pregăti, a uşura
săvârşirea faptei etc. (de exemplu, culegerea de date şi informaţii cu privire la programul de
lucru al victimei, cu privire la locul şi timpul propice pentru săvârşirea faptei, procurarea
mijloacelor necesare comiterii faptei, etc.).
Complicitatea prin ajutare
Constă în contribuţii acordate în cursul executării faptei, prin acte efectuate

concomitent cu executarea (asigurarea pazei; deschiderea unei uşi prin care autorul poate
fugi de la locul faptei, aruncarea unei arme în mâna autorului etc.).
Complicitatea prin promisiunea de tăinuire sau de favorizare
Este modalitatea care constă în promisiunea unui sprijin de care autorul faptei va avea
nevoie după săvârşirea faptei. Acest sprijin constă, fie în promisiunea de a tăinui bunurile, fie
în favorizarea autorului.
Complicitatea prin promisiune de tăinuire sau de favorizare este o participaţie

morală, întrucât întăreşte hotărârea autorului de a săvârşi infracţiunea, pentru că el ştie şi
18
contează pe promisiunea şi posibilitatea oferită de complice de a valorifica bunurile sustrase
ori pe promisiunea că va fi el însuşi protejat.
Complicitatea morală este acea formă a participaţiei care constă din acte ce întreţin
sau consolidează hotărârea autorului de a săvârşi fapta, darea de sfaturi ori indicaţii,
promisiunea de a tăinui bunurile rezultate din infracţiune ori de a-l favoriza ulterior pe
infractor (însoţirea autorului la săvârşirea omorului ori la urmărirea victimei jefuite,
promisiunea de a asigura paza locului infracţiunii, etc.).
În raport de momentul în care intervine actul de înlesnire sau ajutor din partea
complicelui pentru săvârşirea faptei, se distinge între complicitatea anterioară şi
complicitatea concomitentă.
Complicitatea anterioară este aceea în care contribuţia complicelui este dată înainte
de săvârşirea faptei şi constă în acte de înlesnire, prin care se pregăteşte săvârşirea faptei sau
se netezesc condiţiile pentru comiterea acesteia.
Actele de complicitate anterioară sunt, în realitate, acte preparatorii, care se comit de

altă persoană decât autorul şi care devin acte de complicitate în momentul în care autorul a
trecut la săvârşirea faptei, realizând cel puţin o tentativă pedepsibilă.
Complicitatea concomitentă este cea în care contribuţia este dată concomitent cu

realizarea laturii obiective de către autor şi constă din acte de ajutor în activitatea de
executare.
La complicitatea concomitentă, alături de autor, este prezent complicele la locul şi

momentul actelor de executare.
În raport de modul direct sau indirect în care intervine contribuţia complicelui la

săvârşirea faptei, se face distincţie, în doctrină, între complicitatea nemijlocită şi
complicitatea mijlocită.
Complicitate nemijlocită avem atunci când sprijinul este dat de complice direct
autorului.
Complicitate mijlocită există atunci când sprijinul este dat autorului, prin intermediul
altui participant, care poate fi instigatorul sau alt complice.
Complicitatea mijlocită se poate realiza în trei modalităţi diferite, şi anume

complicitate la instigare, complicitate la complicitate şi instigare la complicitate.
19
- Complicitatea la instigare constă în sprijinul acordat de complice instigatorului în
acţiunea acestuia de determinare a autorului la săvârşirea faptei (de exemplu, prin procurarea
de bani sau daruri cu ajutorul cărora instigatorul determină pe cel instigat să săvârşească
fapta).
- Complicitatea la complicitate constă în sprijinul dat de complice unui alt complice

pentru ca acesta să poată sprijini eficient săvârşirea de către autor a faptei (de exemplu, pune
la dispoziţia celuilalt complice o armă, un autovehicul cu care acesta transportă pe autor la
locul săvârşirii faptei, îi oferă sfaturi de specialitate pentru reuşita acţiunii autorului, etc.).
- Instigarea la complicitate constă în determinarea unei persoane de a sprijini

săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală, prin acte de complicitate de orice fel.
Potrivit prevederilor art. 49 din Codul penal, coautorul, instigatorul şi complicele la o

faptă prevăzută de legea penală, săvârşită cu intenţie, se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine seama de contribuţia fiecăruia
la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 74, Cod penal.
În cazul participaţiei propriu-zise toţi participanţii răspund între aceleaşi limite de

pedeapsă (parificare legală). În cadrul individualizării judiciare sancţiunile concrete vor putea
fi diferenţiate după realităţi (criteriul realităţii).
1.4. Participaţia penală improprie (imperfectă)
Participaţia improprie este acea formă de participaţie penală la care persoanele care
săvârşesc, de comun acord, o faptă prevăzută de legea penală, nu acţionează cu aceeaşi formă
de vinovăţie, neavând aceeaşi atitudine psihică, în sensul că unii participanţi acţionează cu
intenţie, iar alţii din culpă sau fără vinovăţie. Astfel, participaţia improprie poate să existe la
toate formele de participaţie penală. Exemplu, în cazul coautoratului, va exista participaţia
improprie când un coautor acţionează cu vinovăţie şi altul din culpă sau fără vinovăţie, poate
exista instigarea improprie când o persoană determină pe alta să comită o faptă din culpă sau
20
fără vinovăţie, complicitate improprie există când complicele ajută, cu intenţie, o persoană să
comită din culpă o faptă prevăzută de legea penală sau fără vinovăţie.
Există mai multe modalități de realizare a participației improprii, respectiv:12
- modalitatea intenţie şi culpă, adică participarea cu intenţie la o faptă săvârşită de

autor din culpă.
De regulă, actele de determinare, înlesnire, ajutare se realizează pe ascuns, încât

autorul nu-şi dă seama că este împins spre săvârşirea faptei;
- modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie, adică participarea cu intenţie la o faptă

săvârşită de autor fără vinovăţie.
Actele de determinare, de înlesnire şi ajutare se efectuează în acest caz faţă de o

persoană fără discernământ (alienaţi, toxicomani, minori sub 14 ani sau între 14-16 ani fără
discernământ), faţă de persoane aflate în eroare sau faţă de persoane supuse unei constrângeri
fizice sau morale ori faţă de persoane în stare de beţie fortuită completă, deci faţă de
persoane care pot fi uşor amăgite şi înşelate şi determinate sau ajutate să realizeze, fără să
ştie, intenţia instigatorului sau complicelui. Aceste acte pot fi săvârşite faţă de o persoană sau
faţă de mai multe (coautori) care comit fapta, fără vinovăţie. Participanţii, în această
modalitate a participaţiei improprii, vor răspunde ca în condiţiile participaţiei propriu-zise, cu
pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită cu intenţie. În acest caz autorul nu
va răspunde penal, eventual, se va putea lua o măsură de siguranţă;
- modalitatea culpă şi intenţie, adică participarea din culpă la o faptă săvârşită de

autor cu intenţie;
- modalitatea lipsă de vinovăţie şi intenţie, adică participarea fără vinovăţie la o faptă

săvârşită de autor cu intenţie.
Codul penal reglementează participaţia improprie în art. 52. În plus, în art. 52 alin. 1,
Cod penal este reglementată participaţia improprie în cazul coautoratului. Potrivit acestui
text, săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o persoană a unei fapte prevăzute de
legea penală la care, din culpă sau fără vinovăţie, contribuie cu acte de executare o altă
persoană, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie.
12
G. Antoniu şi colaboratorii, Explicaţiile noului Cod penal, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p.
576.
21
CURS II
PEDEPSELE
SANCTIUNI DE DREPT PENAL
Secțiunea I
CONSIDERAȚII GENERALE
1. Noţiunea de sancţiuni penale
Respectarea conduitei umane stabilită prin norma penală este asigurată şi de

sancţiunea prevăzută în norma respectivă sau într-o altă normă penală. În conformitate cu
principiul legalităţii, existenţa statului şi a instituţiilor sale, puterile acestora şi acţiunile
desfăşurate de acestea, drepturile şi obligaţiile lor, precum şi ale cetăţenilor unui stat,
orice interacţiune cu relevanţă juridică între stat şi cetăţeni, precum şi între cetăţeni, orice
proces şi orice pedeapsă trebuie să se întemeieze pe lege. Dacă în Antichitate şi în Evul
Mediu se considera de multe ori că judecătorul are putere absolută în stabilirea
pedepselor, astăzi puterea pe care o au judecătorii este o parte a puterii publice.
Sub aspect instituţional, pedeapsa formează cea de-a treia instituţie fundamentală a
dreptului penal, celelalte două fiind infracţiunea şi răspunderea penală 13. Infracţiunea este
singurul temei al răspunderii penale, iar răspunderea penală este singura condiţie care
determină aplicarea unei pedepse.
Pedeapsa penală se deosebeşte de toate celelalte forme de sancţiuni, prin asprimea sa,
fiind singura categorie de pedeapsă în care persoana fizică poate fi privată de libertate,
pentru tot restul vieţii sale ori pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp.
Pedeapsa penală poate fi definită ca fiind măsura preventivă sau de constrângere

juridică cu caracter represiv stabilită de norma penală şi aplicată de instanţa de
judecată persoanelor care au săvârşit infracţiuni.
Adagiul nicio pedeapsă fără lege (nulla poena sine lege) devine şi un drept
fundamental al omului, recunoscut chiar în această formă în acte internaţionale, cum ar fi
V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal român. Partea generală, vol. II, Ed.
13
Academiei Române, Bucureşti, 1976, p. 7.
22
Convenţia europeană privind drepturile omului, care consacră acest drept la art. 7. Nicio
pedeapsă fără lege este o garanţie în plus pentru respectarea libertăţilor fundamentale, o
garanţie pentru respectarea principiului neretroactivităţii legii. Mai mult decât atât, este o
cerinţă vitală pentru asigurarea calităţii justiţiei.
Pentru a exista răspundere penală, trebuie să fie întrunite cumulativ mai multe
condiţii:
a) să existe o conduită ilicită, adică un comportament prin care se încalcă

dispoziţiile unei legi (în această situaţie o lege penală);
b) să existe vinovăţie (atitudinea făptuitorului faţă de fapta sa şi consecinţele

acesteia);
c) să existe un raport de cauzalitate între fapta infractorului şi rezultatul produs 14.
Titlul al III-lea al părţii generale a noului Cod penal acoperă toate reglementările
privind pedepsele aplicabile persoanei fizice. Sunt menţinute şi în noua reglementare
aceleaşi categorii de pedepse ca şi cele prevăzute în reglementarea anterioară.
2. Caracterele pedepsei
Pedeapsa, fiind o instituţie de drept penal, prezintă anumite caractere specifice

acestei ramuri de drept, respectiv:
a) pedeapsa penală este o măsură dispusă de legea penală şi va fi aplicată în mod

obligatoriu de către instanţa de judecată în cuantumul şi forma stabilite de lege, în urma
desfăşurării unui proces penal;
b) pedeapsa penală este o măsură cu caracter de constrângere şi în acelaşi timp de

reeducare pentru persoana care a săvârşit infracţiunea, dar are şi caracter preventiv, având
menirea de a-l determina pe infractor ca în viitor să nu mai săvârşească infracţiuni.
Constrângerea se manifestă prin obligarea de către organele specializate ale statului a
persoanei care a săvârşit o infracţiune să suporte privaţiunile menţionate în mod expres
de lege pentru săvârşirea unei anume infracţiuni. Pedeapsa nu poate fi aplicată decât
persoanelor care îndeplinesc condiţiile răspunderii penale. Pentru celelalte categorii de
14
I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, Drept penal general, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p...????!!!!.
23
persoane, deşi au săvârşit infracţiuni, pedeapsa penală nu se poate aplica, persoanele
respective rămân nepedepsite (minori sub 14 ani, interzişi, persoanele ce beneficiază de
imunitate de jurisdicţie);
c) pedepsele penale se pot aplica numai persoanelor care au săvârşit infracţiuni;
d) pedeapsa penală este inevitabilă, dacă s-a săvârşit o infracţiune. Potrivit

dispoziţiilor art. 16, alin. 2 din Constituţie nimeni nu este mai presus de lege.
Conform acestei dispoziţii pedeapsa penală trebuie să se aplice tuturor persoanelor

care au săvârşit infracţiuni, fără privilegii şi fără imunităţi.
3. Scopul pedepselor penale
Conform Legii nr. 253/201315, art. 3, alin. 1, Prin reglementarea executării

pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri prevăzute la art. 1 se urmăreşte
asigurarea echilibrului dintre protecţia societăţii prin menţinerea ordinii de drept,
prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi menţinerea în comunitate a persoanei care a
comis una sau mai multe fapte prevăzute de legea penală.
Pedepsele, măsurile educative şi celelalte măsuri dispuse de organele judiciare în

cursul procesului penal, neprivative de libertate, sunt puse în executare în condiţii care
să asigure respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, cu limitările inerente
naturii şi conţinutului acestor pedepse şi măsuri (art. 6 din Legea nr. 253/2013).
După cum se constată, legea penală are ca scop apărarea împotriva infracţiunilor a
celor mai importante valori sociale. Nerespectarea măsurilor legale ce protejează aceste
valori atrage pedepse de natură penală. Rezultă că scopul pedepsei este, în primul rând
preventiv (atât pentru condamnat, urmărindu-se a-l determina pe acesta ca în viitor să nu
mai săvârşească alte infracţiuni, cât şi pentru alte persoane), şi în al doilea rând
sancţionator pentru cei care au adus atingere valorilor sociale la care ne-am referit mai
sus.
Sancţiunile penale sunt cuprinse în normele de încriminare a unor fapte umane

15
Legea nr. 253 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri
neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal publicată în M. O. al
României, partea I, nr. 513 din 14 august 2013.
24
pentru a atenţiona persoanele fizice şi juridice cu privire la riscul la care se supun în
cazul nesocotirii voinţei sociale manifestată prin activitatea de legiferare din domeniul
penalului.
Pedeapsa penală trebuie să fie călăuzită de un scop bine definit, acela al prevenirii
săvârşirii de infracţiuni, iar atunci când prevenirea nu mai este posibilă, pedeapsa trebuie
să constituie instrumentul de reacţie socială împotriva făptuitorului pentru a-l determina
ca pe viitor să nu mai săvârşească alte infracţiuni. Pentru a asigura îndeplinirea acestui
scop, pedeapsa trebuie să fie dreaptă, nici mai mare, nici mai mică faţă de gravitatea
faptei şi de periculozitatea făptuitorului pentru societate.
4. Funcţiile pedepselor penale
Noţiunea de funcţie se deosebeşte de noţiunea de scop. Scopul indică ţinta sau

punctul de sosire al unei activităţi. În cazul pedepsei, scopul este prevenirea, împiedicarea
săvârşirii de infracţiuni. Funcţia reprezintă calea, metoda, mijlocul sau activitatea prin
care se poate atinge şi realiza scopul16.
Funcțiile pedepselor penale sunt:
a) funcţia de prevenire a săvârşirii de infracţiuni
Considerăm că aceasta ar trebui să fie principala funcţie a pedepselor şi pentru

aceasta organul legiuitor are obligaţia de a institui pedepse juste, echilibrate,
corespunzătoare gravităţii pe care o reprezintă fapta potenţială incriminată.
În privinţa pedepselor privative de libertate apreciem faptul că în noua

reglementare a fost redusă, dar nu în măsură suficientă, diferenţa exagerată prevăzută în
Codul penal anterior în cazul majorităţii infracţiunilor. Considerăm că o diferenţă mai
mare de cinci ani între cele două limite nu se justifică. S-a constatat, în practica judiciară,
că o diferenţă prea mare între limitele pedepsei pune în dificultate pe judecător şi acesta
este tentat să pronunţe o condamnare cu o pedeapsă orientată spre minimul special, de
teamă, pentru repercusiunile ce le-ar putea avea din partea condamnatului dar, uneori, şi
datorită faptelor de corupţie17.
16
I. Oancea, Drept penal. Partea generală, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p.318.
17
Al. Ionaş, I. Măgureanu, Noul Cod penal comentat, Ed. Romprint, Braşov, 2004, p.2.
25
b) funcţia de represiune sau constrângere
Orice pedeapsă presupune o constrângere. Ea obligă pe cel condamnat să plătească

o sumă de bani (amenda) sau să se supună privării de libertate în cazul în care pedeapsa
este închisoarea. Elementul de constrângere se evidenţiază şi în regimul de executare al
pedepselor privative de libertate, unde condamnatul trebuie să se supună unor restricţii ce
nu i se cer în regim de libertate.
c) funcţia de reeducare sau convingere
Funcţia de reeducare se referă la faptul că pedeapsa are un efect pozitiv, educativ.

Reeducarea se realizează prin:
- activităţi utile desfăşurate în timpul executării pedepsei;
- calificare pentru anumite meserii;
- recalificare;
- activităţi cultural-educative sau religioase;
- recompense acordate celor merituoşi;
- suspendarea condiţionată a executării restului de pedeapsă;
- liberarea condiţionată.
5. Sistemul pedepselor
Prin sistemul pedepselor înţelegem cadrul general al pedepselor, indicarea

categoriilor de pedepse, a felurilor de pedepse, precum şi a scării sau ierarhiei
pedepselor18. Deşi menţine enumerarea limitativă a pedepselor principale, Codul penal
renunţă la arătarea limitelor generale ale închisorii şi amenzii, acestea fiind indicate odată
cu descrierea conţinutului fiecăreia dintre ele în parte19.
Stabilirea unui anumit sistem de pedepse se face în raport de:
18
I. Oancea, Drept penal. Partea generală, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 322.
19
http://www.mpublic.ro/ncp.pdf.
26
- necesităţile şi cerinţele societăţii într-o anumită etapă. În funcţie de politica
penală a statului, pedepsele vor fi, într-o anumită etapă, mai aspre sau mai puţin aspre;
- nivelul fenomenului infracţional şi tendinţele lui;
- principiile care guvernează un stat de drept. Astfel, de regulă, în societăţile

democratice pedepsele capitale sunt abolite.
Ştiinţa dreptului penal are în vedere diferite clasificări ale pedepselor pentru a
evidenţia mai bine funcţiile şi scopul acestora.
După felul lor, pedepsele sunt clasificate în:
a) Pedepse principale (art. 53, Cod penal)
Prin pedeapsă principală se înţelege pedeapsa, cu rol esenţial în realizarea funcţiei

de constrângere şi reeducare, pe care instanţa de judecată o aplică singură, ca unică
sancţiune pentru fapta penală săvârşită.
Pedepsele principale sunt:
- detenţiunea pe viaţă;
- închisoarea;
- amenda.
b) Pedepse accesorii (art. 54, Cod penal)20
Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării unor drepturi, din momentul

rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea
ca executată a pedepsei privative de libertate.
Pedeapsa accesorie este o pedeapsă secundară privativă de drepturi (care

însoţeşte pedeapsa principală privativă de libertate), care se aplică de drept sau prin
hotărârea instanţei de judecată, pe durata executării, până când pedeapsa a fost
executată la termen ori până se consideră executată, privându-l pe condamnat de
posibilitatea exercitării drepturilor constituţionale, civile sau familiale, care pot forma
20
În cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare,
pedepsele accesorii se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu
infracţiunea comisă (art. 12 din Legea nr. 187/2012) .
27
conţinutul pedepselor complementare21.
c) Pedepse complementare (art. 55, Cod penal)
Pedepsele complementare sunt:
- interzicerea exercitării unor drepturi;
- degradarea militară;
- publicarea hotărârii de condamnare.
După obiectul lor, pedepsele sunt:
a) Pedepse prin care se suprimă viaţa (pedeapsa cu moartea)
În ţara noastră a fost abolită această formă de pedeapsă. În doctrina penală părerile
sunt împărţite în legătură cu reintroducerea sau nu în legislaţia penală a pedepsei cu
moartea. Conform celui de-al doilea protocol din Pactul internaţional privind drepturile
civile şi politice, adoptat în 1989, din momentul ratificării nicio persoană ce se află sub
jurisdicţia unui stat membru nu va fi executată. De asemenea, fiecare stat are obligaţia de
a lua măsurile ce se impun pentru abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul său.
Protocolul permite, totuşi, aplicarea pedepsei capitale în timp de război, pentru crime cu
caracter militar (art. 2). În dreptul Uniunii Europene, pedeapsa cu moartea a fost abolită
prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 1-5 din Protocolul nr. 6), astfel încât
în dreptul penal al statelor membre (inclusiv în cel român) pedeapsa cea mai grea pe care
o poate primi o persoană este detenţiunea pe viaţă, pedeapsă care a înlocuit pedeapsa
capitală, ce există încă în unele state ale lumii.
b) Pedepse privative de libertate
Sunt pedepsele privative de libertate pentru tot restul vieţii sau pedepsele care
privează de libertate pe condamnat pe o anumită perioadă de timp (detenţiunea pe viaţă şi
pedeapsa cu închisoarea).
c) Pedepsele restrictive de libertate
Sunt pedepsele care restrâng dreptul persoanei de a se deplasa liber potrivit cu

21
I. Pascu, V. Dobrinoiu şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2014, p. 376.
28
interesele şi nevoile sale (interzicerea de a nu părăsi ţara, interzicerea de a reveni în
locuinţa comună, ş.a.).
d) Pedepse pecuniare
Pedepsele pecuniare aduc atingere patrimoniului condamnatului (amenda,

confiscarea specială).
După gradul de determinare, pedepsele sunt:
a) Pedepse determinate
Sunt pedepsele a căror natură şi cuantum sunt determinate (de exemplu, pedeapsa
detenţiunii pe viaţă).
b) Pedepse relativ determinate
Sunt pedepsele a căror cuantum este relativ determinat (de exemplu, pedeapsa cu
închisoarea de la unu la 5 ani pentru infracţiunea de fals informatic, art. 325, Cod penal).
Secțiunea a II-a
PEDEPSELE PRINCIPALE
1. Preliminarii privind pedepsele principale
Pedepsele principale sunt acele pedepse care au ca scop sancţionarea infractorului,

se pot aplica singure sau însoţite de alte pedepse complementare, accesorii, şi de alte
sancţiuni de drept penal. 22
Conform prevederilor art. 53 din Codul penal pedepsele principale sunt:
a) detenţiunea pe viaţă;
L. Biro, Drept penal. Partea generală. Ed. Universităţii Babeş Bolyai, Cluj Napoca, 1971, p.210; M.
22
Basarab, Probleme actuale ale dreptului penal, Revista de Drept Penal, serie nouă, anul I, 1994, p. 51.
29
b) închisoarea;
c) amenda.
În ceea ce priveşte pedepsele principale Codul penal are o abordare mai flexibilă
decât vechea reglementare. Observăm o creştere a numărului infracţiunilor care sunt
pedepsite cu amendă. De altfel, în doctrină 23 fusese deja subliniată tendinţa amenzii
penale de a deveni un pivot al susţinerii întregului sistem represiv în sistemele de drept
moderne, simultan cu o reducere a limitei de pedeapsă pentru un număr mare de
infracţiuni, însă şi o sancţionare mai aspră a recidivei şi concursului de infracţiuni. Spre
deosebire de vechea reglementare, Codul Penal oferă o definiţie nu numai pentru
pedeapsa amenzii, ci şi pentru celelalte pedepse principale 24.
Pedeapsa principală îşi îndeplineşte rolul represiv şi educativ în mod de sine

stătător, putând fi aplicată singură25. Art. 53 Co penal cuprinde o enumerare limitativă a
pedepselor principale. Spre deosebire de Codul penal anterior, Codul penal în vigoare nu
mai menţionează pe lângă fiecare pedeapsă principală şi limitele de pedeapsă, soluţie ce a
fost criticată în doctrină26.
La stabilirea regimului de executare (regim de maximă siguranţă, regim închis,

semideschis sau deschis) se au în vedere următoarele criterii27:
a) durata pedepsei privative de libertate;
b) gradul de risc al persoanei condamnate;
c) antecedentele penale;
d) vârsta şi starea de sănătate ale persoanei condamnate;
e) conduita persoanei condamnate, pozitivă sau negativă, inclusiv în perioadele de

detenţie anterioare;
23
M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ, C. Butiuc, Codul penal comentat, Vol. 1, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2007, p. 366.
24
A.L. Lorincz, Al.F. Măgureanu, Punerea în executare a pedepsei amenzii, în Acta Universitatis George
Bacovia. Juridica - vol 3. nr. 1/2014, p. 195.
25
G. Antoniu, C. Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011,
p.689.
26
G. Antoniu şi colaboratorii, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol. II, Ed. Universul Juridic,
27
Art. 39, alin. 2 din Legea nr. 254 din 19 iulie 2013, privind executarea pedepselor şi a măsurilor
privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
30
f) nevoile identificate şi abilitățile persoanei condamnate, necesare includerii în
programe educaţionale, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială;
g) disponibilitatea persoanei condamnate de a presta muncă şi de a participa la

activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială,
moral-religioase, instruire şcolară şi formare profesională.
2. Detenţiunea pe viaţă
Detenţiunea pe viaţă constă în lipsirea de libertate a condamnatului pentru restul

vieţii lui, având caracter perpetuu. Conform art. 56, Cod penal, Detenţiunea pe viaţă
constă în privarea de libertate pe durată nedeterminată şi se execută potrivit legii
privind executarea pedepselor.
Această pedeapsă a fost introdusă de Decretul nr. 6 din 7 ianuarie 1990, înlocuind
pedeapsa cu moartea, iar în prezent este reglementată de dispoziţiile art. 56-59, Cod
penal. Această pedeapsă este prevăzută pentru infracţiuni grave, cum ar fi omorul
calificat (art. 189, Cod penal), trădarea prin ajutarea inamicului (art. 396, Cod penal),
înalta trădare (art. 398, Cod penal), atentatul care pune în pericol securitatea naţională
(art. 401, Cod penal), atentatul contra unei colectivităţi (art. 402, Cod penal), genocidul
(art. 438, Cod penal) etc.
Pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii

până la 25 de ani28. Caracterul excepţional al detenţiunii pe viaţă, cea mai grea pedeapsă
ce poate fi acordată în sistemul nostru de drept, are drept consecinţă o aplicare limitată a
sa, fiind pronunţată în situaţia în care instanţa, analizând condiţiile concrete de săvârşire a
faptei, consideră că pedeapsa cu închisoarea este neîndestulătoare.
Codul penal prevede situaţia neaplicării detenţiunii pe viaţă, în situaţia în care, la

data pronunţării hotărârii de condamnare inculpatul a împlinit vârsta de 65 de ani. În
locul detenţiunii pe viaţă i se va aplica pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani şi
pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă29.
28
Spre deosebire de reglementarea anterioară care prevedea pedeapsa detenţiunii pe viaţă ca pedeapsă
unică în două cazuri: genocid săvârşit în timp de război şi tratamente neomenoase, la fel, săvârşite în timp
de război.
29
Codul penal, art. 57.
31
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă va fi înlocuită cu pedeapsa închisorii pe timp de 30
ani, în situaţia în care cel condamnat a împlinit vârsta de 65 de ani în timpul executării
pedepsei, dacă a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei, a îndeplinit
integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când
dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească şi a făcut progrese constante
şi evidente în vederea reintegrării sociale30.
În cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa

închisorii, perioada de detenţiune executată se consideră ca parte executată din pedeapsa
închisorii31. Este posibil ca până la înlocuirea pedepsei, ca o consecinţă a împlinirii
vârstei de 65 de ani, condamnatul să fi executat deja 30 de ani din pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, ceea ce înseamnă că, potrivit dispoziţiilor legale, condamnatul ar urma să fie pus în
libertate.
Persoanelor condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă li se va aplica regimul de

maximă siguranţă. Comisia pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de
executare a pedepselor privative de libertate are obligaţia ca, după executarea a 6 ani şi 6
luni, in cazul pedepselor cu detenţiunea pe viaţă, să analizeze conduita persoanei
condamnate şi eforturile pentru reintegrare socială, întocmind un raport care se aduce la
cunoştinţa persoanei condamnate, sub semnătură. Schimbarea regimului de executare a
pedepselor privative de libertate în regimul imediat inferior ca grad de severitate se poate
dispune, ţinându-se seama de natura şi modul de săvârşire a infracţiunii, dacă persoana
condamnată: 32
a) a avut o bună conduită, stabilită prin raportare la recompensele acordate şi

sancţiunile aplicate şi nu a recurs la acţiuni care indică o constanţă negativă a
comportamentului;
b) a stăruit în muncă sau s-a implicat activ în activităţile stabilite în Planul

individualizat de evaluare şi intervenţie educativă şi terapeutică.
Există totuşi categorii de persoane cărora nu li se va aplica regimul de maximă
30
Codul penal, art. 58; Conform art. 32, alin. 1 din Legea nr. 254/2013, în fiecare penitenciar se constituie
o comisie pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor privative
de libertate, alcătuită din: directorul penitenciarului, care este şi preşedintele comisiei, şeful serviciului
sau biroului pentru aplicarea regimurilor şi seful serviciului sau biroului educaţie ori şeful serviciului sau
biroului asistenţă psihosocială.
31
Codul penal, art. 59.
32
Legea nr. 254/2013, art. 34, art. 40, alin. 1, art. 40, alin. 5.
32
siguranţă33, respectiv:
a) care au împlinit vârsta de 65 de ani;
b) femeilor însărcinate sau care au în îngrijire un copil în vârstă de până la un an;
c) persoanelor încadrate în gradul I de invaliditate, precum şi celor cu afecţiuni

locomotorii grave.
Aceste categorii de persoane vor executa pedeapsa privativă de libertate în regim

închis. Neaplicarea regimului de maximă siguranţă acestor categorii de persoane este o
expresie a principiului umanismului pedepsei în dreptul penal.
3. Închisoarea
Închisoarea reprezintă lipsirea condamnatului de libertate prin plasarea lui într-un

mediu închis, supus unui regim de viaţă şi de muncă impus.
Închisoarea constă în privarea de libertate pe durată determinată, cuprinsă între 15

zile şi 30 de ani, şi se execută potrivit legii privind executarea pedepselor.
Persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 13 ani, precum şi celor care
prezintă risc pentru siguranţa penitenciarului, li se va aplica regimul de maximă
siguranţă. Comisia pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de
executare a pedepselor privative de libertate are obligaţia ca, după executarea a unei
cincimi din durata pedepsei cu închisoarea, să analizeze conduita persoanei condamnate
şi eforturile pentru reintegrare socială, întocmind un raport care se aduce la cunoştinţa
persoanei condamnate, sub semnătură34.
Pedeapsa închisorii, odată aplicată, implică izolarea de societate, familie şi mediul

obişnuit de viaţă al condamnatului. Această pedeapsă are avantajul că poate fi revocată şi
adaptată, îmbinând constrângerea cu reeducarea. Poate fi prevăzută fie singură, fie
alternativ cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă, aşa cum am mai arătat. Limitele generale ale
pedepsei închisorii sunt: 15 zile şi 30 de ani, însă, în partea specială a Codului penal
limitele de pedeapsă prevăzute pentru fiecare infracţiune în parte sunt între 1 lună şi 25 de
33
Legea nr. 254/2013, art. 35.
34
Legea nr. 254/2013, art.60, art. 34, art. 40, alin. 1.
33
ani, putând fi coborâte sau ridicate până la limitele generale de pedeapsă ca efect al
circumstanţelor atenuante sau agravante.
În ceea ce priveşte regimul de executare, acesta poate fi de mai multe feluri, în

ordinea descrescătoare a gradului de severitate 35:
- de maximă siguranţă;
- închis;
- semideschis;
- deschis.
Diferenţierea între aceste regimuri este reprezentată de gradul de limitare a

libertăţii de mişcare a persoanelor condamnate, modul de acordare a drepturilor şi de
desfăşurare a activităţilor, precum şi condiţiile de detenţie.
Codul penal nu mai prevede (aşa cum o făcea Codul penal anterior), că femeile
condamnate la pedeapsa închisorii execută pedeapsa separat de bărbaţii condamnaţi sau
că minorii execută pedeapsa separat de majori. În legea specială (Legea nr. 254/2013) se
arată, totuşi, că femeile condamnate execută pedeapsa separat de bărbaţii condamnaţi şi
că tinerii condamnaţi execută pedeapsa separat de condamnaţii cu vârsta mai mare de 21
de ani sau în locuri de deţinere speciale. De asemenea, primirea persoanelor condamnate
se va face cu respectarea principiului separaţiei pe sexe și pe vârste, respectiv majori sau
minori. În cazul persoanelor cu dizabilităţi vor fi luate măsuri specifice. Motivul acestor
diferenţieri este păstrarea în penitenciare a unor condiţii de minimă moralitate şi de a
proteja persoanele cu dizabilităţi. Se urmăreşte, de asemenea, protejarea minorilor de
influenţa nefastă a infractorilor.
Executarea pedepsei cu închisoarea se face în locuri de deţinere denumite

penitenciare, locuri în care condamnaţii sunt repartizaţi în funcţie de natura infracţiunilor
săvârşite, sau chiar în funcţie de receptivitatea şi comportarea lor. Pentru anumite
categorii de deţinuţi se pot înfiinţa penitenciare speciale (pentru tineri, femei sau
penitenciare-spital).
4. Amenda
35
Legea nr. 254/2013, art. 12, art. 31, alin. 1și. 2, art. 43, alin. 1, art. 47, alin. 1 şi 2.
34
Amenda este o pedeapsă pecuniară şi reprezintă suma de bani pe care condamnatul
este obligat să o plătească în contul statului 36. Amenda are caracter coercitiv, putând fi
aplicată numai de către instanţa de judecată ca urmare a stabilirii răspunderii penale a
făptuitorului pentru fapta comisă37. Ca element de noutate, faţă de reglementarea
anterioară observăm, însă, că suma la care se ridică amenda se stabileşte prin sistemul
zilelor-amendă. Suma corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 10 lei şi 500 lei,
se înmulţeşte cu numărul zilelor amendă, cuprins între 30 de zile şi 400 de zile. De aici
rezultă că limitele generale ale pedepsei amenzii sunt între 300 de lei şi 200000 lei.
Instanţa va putea individualiza pedeapsa amenzii, ţinând cont la stabilirea cuantumului
sumei corespunzătoare unei zile-amendă, de situaţia materială a condamnatului, precum
şi de obligaţiile legale ale acestuia faţă de persoanele ce se află în întreţinerea sa.
Interzicerea exercitării unor drepturi, poate fi hotărâtă de instanţă, nu numai alături de
pedeapsa închisorii, cât şi alături de pedeapsa cu amenda 38. Acest sistem a fost preferat
întrucât el permite o mai bună individualizare a pedepsei, ţinându-se seama şi de situaţia
financiară a inculpatului. Conform art. 67, Cod penal, pedeapsa complementară a
interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită
este închisoarea sau amenda.
Fiind o pedeapsă principală, amenda se trece în cazierul judiciar, constituind

antecedent penal. Amenda se caracterizează prin faptul ca este adaptabilă, remisibilă,
aplicându-se faptelor cu pericol social redus. Aceasta trebuie stabilită în aşa fel încât să
nu pună infractorul în imposibilitatea de a-şi îndeplini obligaţiile de întreţinere, creştere
sau învăţătură faţă de persoanele aflate în întreţinerea sa. Amenda este prevăzută ca
pedeapsă unică pentru un număr foarte mic de infracţiuni, însă pentru un număr mare de
infracţiuni este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii.
36
Cod penal, art. 61, alin. 1.
37
Pedeapsa amenzii, ca pedeapsă principală, se execută prin plata acesteia de către persoana condamnată.
Legea prevede (art. 559, alin. 1 Cod de procedură penală) că persoana condamnată la pedeapsa amenzii,
este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea, în
termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii. În acelaşi sens, în art. 22, alin.1 din Legea nr.
253/2013 se prevede că persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să achite integral amenda
în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi să comunice judecătorului
delegat cu executarea, dovada plăţii, în termen de 15 zile de la efectuarea acesteia. În situaţia în care cel
condamnat se află în imposibilitate de a achita integral amenda, în termen de 3 luni de la rămânerea
definitivă a hotărârii, la cererea acestuia, judecătorul delegat cu executarea poate dispune eşalonarea plăţii
amenzii pe cel mult 2 ani, în rate lunare (art. 559, alin. 1 Cod de procedură penală).
38
A.L. Lorincz, Al.F. Măgureanu, Punerea în executare a pedepsei amenzii, în Acta Universitatis George
Bacovia. Juridica - vol 3. nr. 1/2014, p. 197.
35
Conform Codului penal39, limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între:
a) 60 şi 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită

numai pedeapsa amenzii;
b) 120 şi 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu

pedeapsa închisorii de cel mult doi ani;
c) 180 şi 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu

pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani.
O importantă modificare în ceea ce priveşte pedeapsa amenzii constă în faptul că,

potrivit Codului penal, aceasta se poate aplica cumulativ cu pedeapsa închisorii 40, în
anumite cazuri, limitativ prevăzute de lege41, dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit
obţinerea unui folos patrimonial. În această situaţie, limitele speciale ale zilelor amendă
se determină în raport de durata pedepsei închisorii stabilite de instanţă şi nu pot fi reduse
sau majorate ca efect al cauzelor de atenuare ori agravare a pedepsei. La stabilirea
cuantumului sumei corespunzătoare unei zile-amendă se va ţine seama de valoarea
folosului patrimonial obţinut sau urmărit.
Dacă persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu execută pedeapsa amenzii, în tot

sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuieşte cu un număr
corespunzător de zile cu închisoare42, situaţie în care unei zile-amendă îi corespunde o zi
de închisoare.
În cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte din
motive neimputabile persoanei condamnate, cu consimţământul acesteia, instanţa
înlocuieşte obligaţia de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă
neremunerată în folosul comunităţii, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate,
persoana nu poate presta această muncă. Unei zile-amendă îi corespunde o zi de muncă în
folosul comunităţii43.
Potrivit art. 64, alin. 5, Cod penal, instanţa înlocuieşte zilele-amendă neexecutate
39
40
Codul penal anterior prevedea doar posibilitatea aplicării cumulative a pedepsei amenzii. Prin
posibilitatea aplicării pedepsei amenzii cumulativ cu cea a închisorii, legiuitorul revine la dispoziţiile
Codului penal de la 1936. Dispoziţiile art. 62 Cod penal, se vor aplica doar infracţiunilor săvârşite după
data de 1 februarie 2014 (Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Noului Cod penal, art. 11).
41
Cod penal, art. 62.
42
Cod penal, art. 63.
43
36
prin muncă în folosul comunităţii, cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, dacă:
a) persoana condamnată nu execută obligaţia de muncă în folosul comunităţii, în

condiţiile stabilite de instanţă;
b) persoana condamnată săvârşeşte o nouă infracţiune, descoperită înainte de

executarea integrală a obligaţiei de muncă în folosul comunităţii. Zilele-amendă
neexecutate prin muncă în folosul comunităţii, la data condamnării definitive pentru noua
infracţiune, înlocuite cu închisoarea, se adaugă la pedeapsa pentru noua infracţiune.
Secțiunea a III-a
PEDEAPSA ACCESORIE ŞI PEDEPSELE COMPLEMENTARE
1. Pedeapsa accesorie
Pedeapsa accesorie sau secundară este stabilită întotdeauna ca accesoriu a

pedepselor principale, constând în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în art. 66,
alin. 1, lit. a), b) şi d)-o) a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă
complementară44.
44
37
Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din momentul
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă
de libertate a fost executată sau considerată ca executată 45.
În ceea ce priveşte dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României [pedeapsă

complementară prevăzută la art. 66, lit. c)], în cazul detenţiunii pe viaţă, se va pune în
executare la data liberării condiţionate sau după ce pedeapsa a fost considerată ca
executată.
Pedeapsa accesorie este o sancţiune care însoţeşte o pedeapsă principală şi care

constă în interzicerea acelor drepturi la care se referă pedeapsa complementară a
interzicerii unor drepturi, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi
până la terminarea executării pedepsei principale 46. Pedeapsa accesorie însoţeşte numai o
pedeapsă privativă de libertate, nu şi pedeapsa amenzii. Întrucât interzicerea exercitării
drepturilor arătate mai sus (art. 66, Cod penal), ca pedepse complementare, poate fi
facultativă, deducem că şi aplicarea pedepsei accesorii în Cod penal poate fi facultativă47.
În Codul penal, pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării acelor drepturi a
căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară, numai în cazul
detenţiunii pe viaţă constă în interzicerea de drept a exercitării anumitor drepturi
enumerate de lege (art. 54 şi 65, Cod penal). Prin urmare, reţinem că în Codul penal,
exercitarea drepturilor prevăzute la art. 66, alin. 1, lit. a), b) şi d)-o) va fi interzisă doar
dacă a fost interzisă de instanţă, ca pedeapsă complementară (deci nu va opera de drept).
Dacă interzicerea drepturilor la care ne-am referit a fost pronunţată ca pedeapsă
complementară, atunci exercitarea acestor drepturi va fi de asemenea interzisă, pe durata
executării pedepsei, ca pedeapsă accesorie.
Pentru aplicarea lor este necesară menţionarea expresă a drepturilor interzise în

hotărârea de condamnare. Pedepsele accesorii se execută odată cu executarea pedepselor
principale şi durează tot atâta timp cât durează executarea pedepsei principale a
detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, dar pot avea şi o durată mai lungă (atunci când
condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei sau când a obţinut amânarea sau
întreruperea executării) sau chiar şi o durată mai scurtă decât acestea. Momentul
terminării executării pedepsei coincide cu cel al încetării pedepsei accesorii.
45
46
G. Antoniu, C. Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p.
689.
47
38
2. Pedepsele complementare48
Pedepsele complementare sunt aplicate de către instanţa de judecată pe lângă o

pedeapsă principală, având rol de constrângere, reeducare şi exemplaritate.
Pedeapsa complementară nu se aplică niciodată de sine stătător, instanţa o aplică

pentru a completa o pedeapsă principală49.
Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată

dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda şi instanţa constată că, faţă
de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această
pedeapsă este necesară50. Observăm, aşadar, că pedeapsa complementară poate fi aplicată
de instanţă (spre deosebire de pedeapsa accesorie), nu numai pe lângă pedeapsa privativă
de libertate, ci şi pe lângă pedeapsa amenzii. Cu toate acestea, reamintim că nici pedeapsa
complementară şi nici cea accesorie nu pot fi aplicate singure, în lipsa unei pedepse
principale.
Aplicarea pedepsei complementare este obligatorie numai atunci când legea (legile
speciale cu dispoziţii penale sau partea specială a Codului penal) prevede în mod expres
aceasta, pentru infracţiunea săvârşită51.
3. Interzicerea exercitării unor drepturi
Noua reglementare este mai clară atunci când vorbeşte despre interzicerea
exercitării unor drepturi, faţă de Codul penal anterior, care se referea la interzicerea
drepturilor. Considerăm mai corectă noua formulare, întrucât nu dreptul în sine este ceea
ce se pierde, ci doar exercitarea sa. Fără posibilitatea exercitării sale dreptul respectiv
devine un drept nud, un drept ipotetic.
48
Legiuitorul se referă, în Codul penal, mai întâi la pedepsele accesorii şi abia după aceea la pedepsele
complementare.
49
689.
50
51
39
Perioada pentru care poate fi interzisă exercitarea unor drepturi, ca pedeapsă
complementară, este de 1 până la 5 ani.
Ca pedeapsă complementară, poate fi interzisă exercitarea unuia sau mai multora

dintre următoarele drepturi52:
a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice;
Ca urmare a pronunţării acestei pedepse, condamnatul nu mai are dreptul de a

candida la alegerile pentru autorităţile publice sau orice alte funcţii publice (indiferent
dacă este vorba despre alegeri locale, naţionale sau la nivel european). Conform art. 66,
alin. 3, Cod penal, interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în alin. 1, lit. a) şi b) se
dispune cumulativ;
b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
Persoana condamnată pierde exercitarea dreptului de a ocupa o funcţie ce implică

exerciţiul autorităţii de stat, indiferent despre ce autoritate este vorba (poliţie,
magistratură, administraţie public etc.) şi indiferent de nivelul autorităţii (organ central
sau local);
c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;
Străinul este persoana care nu are cetăţenie română sau europeană. Persoana care
are cetăţenia unui stat membru U.E. nu poate fi considerată străină. Interdicţia de a se afla
pe teritoriul României operează după ce pedeapsa a fost executată sau este considerată ca
executată. Pedeapsa nu se va dispune atunci când există motive întemeiate de a crede că
viaţa persoanei expulzate este pusă în pericol ori că persoana va fi supusă la tortură sau
alte tratamente inumane ori degradante în statul în care urmează a fi expulzată 53. În cazul
în care s-a dispus liberarea condiţionată, interzicerea dreptului străinului de a se afla pe
teritoriul României se execută la data liberării54.
d) dreptul de a alege;
Observăm că în Codul penal interdicţia dreptului de a alege este prevăzută separat

faţă de interdicţia dreptului de a fi ales. Prin urmare, ar rezulta de aici că instanţa va putea
pronunţa doar pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a alege fără
52
Cod penal, art. 66.
53
54
40
a pronunţa şi interdicţia dreptului de a fi ales. Considerăm totuşi că este puţin probabil ca
o instanţă să pronunţe o astfel de pedeapsă, care ar fi de altfel ilogică, deoarece ar
presupune că o persoană poate candida pentru a fi votat într-o funcţie publică, dar nu se
poate vota pe el însuşi, ceea ce ar fi ilogic;
e) drepturile părinteşti;
f) dreptul de a fi tutore sau curator;
g) dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura

activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii;
h) dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme;
i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă;
j) dreptul de a părăsi teritoriul României;
k) dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de

drept public;
l) dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă;
m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive,

culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu

persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a
se apropia de acestea;
Conform art. 175, alin. 1, Cod penal, prin membru de familie se înţelege:
- ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele

devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude;
- soţul;
- persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre
părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc;
Când dispune interzicerea unuia dintre drepturile prevăzute în alin. 1, lit. n) şi lit.
o), instanţa individualizează în concret conţinutul acestei pedepse, ţinând seama de
41
împrejurările cauzei55 [de exemplu, la pedeapsa prevăzută la lit. o) instanţa va trebui să
indice concret care este locuinţa, locul de muncă etc. de care victima nu se poate
apropia];
o) dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde
victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată.
4. Începerea executării pedepsei complementare
Conform art. 68, alin. 1, Cod penal, executarea pedepsei interzicerii exercitării
unor drepturi începe:
a) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii;
b) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus

suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;
c) după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de

pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după
expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.
Dacă se dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau

înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, pentru alte motive decât săvârşirea unei noi
infracţiuni, partea din durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor
drepturi neexecutată la data revocării sau înlocuirii se va executa după executarea
pedepsei închisorii.
5. Degradarea militară
55
42
La pedepsele complementare analizate mai sus se adaugă încă două pedepse
complementare:
- degradarea militară (art. 69, Cod penal);
- publicarea hotărârii definitive de condamnare (art. 70, Cod penal).
Pedeapsa complementară a degradării militare constă în pierderea gradului şi a

dreptului de a purta uniformă de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare 56.
Degradarea militară se aplică în mod obligatoriu condamnaţilor militari în activitate, în
rezervă sau în retragere, dacă pedeapsa principală aplicată este închisoarea mai mare de
10 ani sau detenţiunea pe viaţă. Degradarea militară se aplică facultativ condamnaţilor
militari în activitate, în rezervă sau în retragere pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie,
dacă pedeapsa principală aplicată este închisoarea de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10
ani57. Pedeapsa se poate aplica persoanelor care au sau au avut calitatea de militar. Dacă
această calitate s-a pierdut pe timpul activităţii, prin schimbarea statutului cadrelor
poliţiei sau penitenciarelor nu se mai poate aplica această pedeapsă complementară, decât
pentru perioadele de rezervă sau retragere58.
Momentul la care începe aplicarea pedepsei degradării militare este acela al

rămânerii definitive a pedepsei şi continuă după executarea pedepsei în mod continuu,
efectul degradării militare şi a pierderii dreptului de a purta uniformă fiind aplicat pe
întreaga perioadă a vieţii59, aceasta întrucât legea nu prevede o durată de timp în ceea ce
priveşte perioada pentru care este pronunţată pedeapsa.
6. Publicarea hotărârii definitive de condamnare
56
57
Observăm că, spre deosebire de Codul penal anterior, degradarea militară se aplică şi militarilor în
retragere.
58
2014, p. 438.
59
2014, p. 439.
43
Publicarea hotărârii definitive de condamnare se poate dispune când, ţinând seama
de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana condamnatului,
instanţa apreciază că publicarea va contribui la prevenirea săvârşirii altor asemenea
infracţiuni60.
Codul penal anterior nu prevedea o astfel de pedeapsă complementară în cazul

persoanei fizice. Hotărârea de condamnare se publică în extras, în forma stabilită de
instanţă într-un cotidian local sau naţional, o singură dată, pe cheltuiala persoanei
condamnate, fără a dezvălui identitatea altor persoane61.
Observăm, aşadar, că începerea executării pedepsei începe prin publicarea în

extras, a hotărârii de condamnare. Pedeapsa are o puternică dimensiune morală, prin ea
atrăgându-se dezaprobarea, oprobriul publicului larg, întrucât fapta şi numele
făptuitorului devin cunoscute. În acelaşi timp, prin această pedeapsă se poate asigura o
anumită protecţie a unor posibile viitoare victime, care luând cunoştinţă de săvârşirea
faptei iau măsuri pentru a se apăra. Forma publicării este hotărâtă de instanţă, dar aceasta
nu poate dezvălui identitatea altor persoane (de exemplu, a victimei). Considerăm acesta
ca fiind un aspect deosebit de important al prevederii din Codul penal. Dacă din
publicarea hotărârii de condamnare (sau din investigaţiile ulterioare pe care le-ar face
mass-media), victima ar deveni şi ea cunoscută publicului, acest fapt ar putea avea
consecinţe dezastruoase, mai ales în cazul unor infracţiuni precum cele contra libertăţii şi
integrităţii sexuale sau infracţiunile contra familiei. De multe ori astfel de infracţiuni
rămân nepedepsite tocmai pentru că victima nu îşi doreşte să se afle, considerând că o
astfel de faptă, dacă ar fi cunoscută, ar pune-o şi pe ea într-o lumină defavorabilă. Dacă în
ceea ce priveşte făptuitorul, nu se mai poate vorbi despre un drept la imagine al său, în
această componentă a dreptului respectiv, întrucât există o hotărâre de condamnare, în
cazul victimei dreptul la propria imagine este intact şi trebuie să fie protejat.
Publicarea hotărârii definitive de condamnare se va face o singură dată. Chiar în

situaţia în care mai multe cotidiane sau televiziuni ar prelua informaţia şi ar publica-o la
rândul lor (fără a exista o hotărâre a instanţei în acest sens), nu s-ar putea considera că
pedeapsa s-a aplicat de două ori, întrucât instanţa nu ar putea interzice altor reprezentanţi
ai mass-media să publice o informaţie. La fel, publicarea unor informaţii cu privire la o
hotărâre de condamnare de către reprezentanţi ai mass-media, din proprie iniţiativă, fără
60
61
Cod penal, art. 70 alin. 1 şi 2.
44
să existe o hotărâre a instanţei în acest sens, nu poate echivala cu pedeapsa
complementară pe care o analizăm.
Secțiunea a IV-a
CALCULUL DURATEI PEDEPSELOR
1. Durata executării
Conform art. 71, Cod penal, durata executării pedepsei privative de libertate se
socoteşte din ziua în care condamnatul a început executarea hotărârii definitive de
condamnare. Ziua în care începe executarea pedepsei şi ziua în care încetează se socotesc
în durata executării. Perioada în care condamnatul, în timpul executării pedepsei, este
bolnav în spital, întră în durata executării. Există şi o excepţie expres prevăzută de lege
de la această regulă: situaţia în care condamnatul şi-a provocat în mod voit boala. De
asemenea, permisiunile de ieşire din penitenciar, ce sunt acordate condamnatului conform
legii de executare a pedepselor, intră în durata executării pedepselor. Nu va fi însă
considerată ca parte din durata de executare şi amânarea executării pedepsei. Executarea
pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată în următoarele cazuri 62:
- când se constată că persoana condamnată suferă de o boală ce nu poate fi tratată

în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor;
- când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste
cazuri, executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat
amânarea.
Ziua de închisoare se socoteşte ca zi deplin executată, indiferent de ora la care

condamnatul a început executarea şi se termină în ziua stabilită pentru eliberare,
indiferent de ora punerii condamnatului în libertate63.
62
Cod de procedură penală, art. 589.
63
2014, p. 444.
45
2. Computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate64
Scăderea reţinerii şi arestării preventive din durata pedepsei privative de libertate

pronunţate este o măsură necesară, justificată şi echitabilă, deoarece în lipsa ei,
condamnatul ar executa o pedeapsă mai mare decât cea aplicată de instanţă dacă nu s-ar
face această scădere65. Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive
privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate. Scăderea se face
şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat,
pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă
decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive. În caz de concurs de
infracţiuni, scăderea se face chiar dacă pentru fapta care a determinat reţinerea sau
arestarea preventivă s-a dispus scoaterea de sub urmărire ori încetarea urmăririi penale, s-
a pronunţat achitarea ori încetarea procesului penal 66. Dacă s-a aplicat pedeapsa amenzii,
scăderea se face prin înlăturarea, în tot sau în parte, a zilelor-amendă 67. Dacă pedeapsa
definitivă este o pedeapsă cu închisoarea la care se adaugă pedeapsa amenzii, computarea
zilelor de reţinere şi arestare preventivă se realizează din pedeapsa închisorii. În situaţia
în care, pe timpul arestării preventive,68 condamnatul este folosit la activităţi lucrative
remunerate sau în folosul locului de deţinere, sau dacă a participat la activităţi de
resocializare, unde se acordă zile considerate ca executate, acestea vor fi deduse din
pedeapsa definitivă ce se execută, la fel ca şi în cazul deducerii zilelor câştigate prin
muncă sau activităţi de resocializare corespunzătoare executării pedepsei în penitenciar 69.
În cazul pedepselor şi măsurilor preventive executate, în afara ţării, partea din

pedeapsă, precum şi reţinerea şi arestarea preventivă executate se scad din durata
64
Cod penal, art. 72.
65
66
G. Antoniu, C. Bulai - Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p.
175.
67
68
Conform art. 120, alin. 1 din Legea nr. 254/2013, în cursul judecăţii, arestarea preventivă se execută în
secţiile speciale de arestare preventivă din penitenciare sau în centrele de arestare preventivă de pe
lângă penitenciare, care se organizează şi funcţionează în subordinea Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor.
69
I. Pascu, V. Dobrinoiu şi colaboratorii - Noul Cod penal comentat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2014, p. 447
46
pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune de instanţele române 70. Aceste dispoziţii se
aplică în mod corespunzător şi dacă pedeapsa executată în afara ţării este amenda.
70
Art. 73, alin. 1, Cod penal.
47
CURS III
INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR
Secțiunea I
DISPOZIŢII GENERALE
1. Noţiune şi cadru
Individualizarea pedepsei reprezintă o operaţiune prin care pedeapsa este adaptată,

ţinându-se cont de gravitatea infracţiunii, de periculozitatea infractorului, pentru a asigura
apărarea socială şi pentru a duce la îndeplinirea scopului pedepsei 71. Individualizarea
răspunderii penale urmăreşte să evalueze în mod just gradul de pericol social abstract şi
concret al infracţiunii, evaluează gradul de pericol social pe care îl reprezintă şi
făptuitorul. Individualizarea este necesară pentru stabilirea naturii şi duratei represiunii
necesară pedepsirii făptuitorului, dar şi pentru reeducarea sa. Se ştie foarte bine că o
pedeapsă nepotrivită, în raport de faptă şi făptuitor, nu corespunde cerinţelor unui
adevărat stat de drept, dar nici cerinţelor educative pe care trebuie să le aibă pedeapsa, ci
dimpotrivă îl va înrăi pe infractor (dacă pedeapsa este prea aspră în raport cu fapta şi
persoana sa), sau îi va crea impresia că societatea este nepăsătoare faţă de activitatea sa
infracţională şi poate să o continue.
Instituţia individualizării pedepsei este reglementată în Codul penal, în Titlul III,

Partea generală, Capitolul V, art. 72-106 intitulat Individualizarea pedepselor.
I. Grigoraş, Individualizarea pedepsei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 76; M. Basarab, Drept penal.
71
Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 80.
48
2. Forme şi modalităţi de individualizare
În doctrina penală, se face distincţia între individualizarea făcută în etapa de

elaborare a legii, denumită individualizare legală, cea făcută în faza de aplicare a
pedepsei, denumită individualizare judiciară şi cea făcută în faza de executare a pedepsei,
denumită individualizare administrativă.
Individualizarea legală se face de către legiuitor odată cu elaborarea legii, prin

faptul că acesta menţionează cadrul general al pedepselor, natura şi limitele lor, prevede o
pedeapsă pentru fiecare infracţiune în funcţie de gradul de pericol social al fiecăreia,
arătând totodată şi efectele pe care le pot avea circumstanţele de atenuare sau de agravare
asupra limitelor speciale ale pedepsei.
Individualizarea judiciară sau judecătorească se efectuează de instanţa de judecată

odată cu aplicarea pedepsei concrete, ţinând cont de gradul de pericol social al faptei, de
periculozitatea infractorului, împrejurările atenuante sau agravante. Exigenţele impuse de
principiul legalităţii nu se rezumă la cerinţa ca individualizarea pedepsei să se facă în
limitele unui cadru legal. Pe lângă aceasta mai este necesar şi ca individualizarea
judiciară să se realizeze prin folosirea unor mijloace şi pe baza unor criterii de apreciere
ce sunt, de asemenea, determinate de lege.72
Individualizarea administrativă73 se efectuează de organele administrative în faza

de executare a pedepsei. Aceasta nu se rezumă doar la regimul de executare, ci priveşte şi
durata executării ce poate fi modificată la propunerea organelor administrative.
Conform Codului penal, art. 74, alin. 1, criteriile generale de individualizare a

pedepsei sunt:
a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite;
Criteriul este unul foarte complex, presupunând un grad ridicat de generalitate.

Pentru existenţa unor infracţiuni sau pentru reţinerea unor împrejurări agravante, norma
de incriminare prevede ca fapta să se fi săvârşit în anumite condiţii de loc şi timp, condiţii
ce trebuie să existe în momentul săvârşirii infracţiunii. Stabilirea locului unde s-a săvârşit
fapta este necesară pentru a se stabili competenţa teritorială a organelor judiciare pentru
72
M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ, C. Butiuc, Codul penal comentat. Partea generală, vol. I, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 404.
73
C. Mitrache, Aspecte privind individualizarea administrativă a pedepsei, A.U.B nr. 2/1971, pp. 45-51.
49
soluţionarea cauzei. Uneori legea condiţionează, fie existenţa infracţiunii, fie gravitatea
acesteia, de locul unde s-a săvârşit fapta [mijloc de transport, în cazul unor infracţiuni
cum sunt: furtul calificat – art. 229 alin. 1, lit. a), Cod penal, sau drumurile publice, în
cazul conducerii fără permis]. Sunt situaţii în care fapta nu constituie infracţiune decât
dacă este săvârşită într-un anumit timp, de exemplu, folosirea emblemei Crucii Roşii în
timpul operaţiunilor militare – art. 437, Cod penal, infracţiunea de genocid săvârşită în
timp de război – art. 437, alin. 2, Cod penal, ş.a.
Prezintă de asemenea importanţă, modul de comitere al infracţiunii şi mijloacele

folosite. Ingeniozitatea infractorului, priceperea de care dă dovadă în săvârşirea faptei
penale şi alte asemenea elemente sunt criterii importante pentru individualizarea
pedepsei.
b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
În cazul unor infracţiuni, urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol
(de exemplu, infracţiunile contra siguranţei statului). Infracţiunile de pericol pot fi
clasificate în infracţiuni de pericol concret şi infracţiuni de pericol abstract. Aşa cum s-a
arătat în literatura de specialitate, infracţiunile de pericol concret se caracterizează prin
prevederea în norma de incriminare a cerinţei ca fapta să creeze o stare de pericol pentru
valoarea socială ocrotită. În cazul infracţiunii de pericol abstract, nu este necesară
dovedirea existenţei unui pericol, acesta fiind prezumat prin însăşi descrierea faptei în
norma de incriminare.74 Sunt relevante pentru periculozitatea infracţiunii ansamblul de
date concrete care se referă la elementele constitutive ale infracţiunii, adică obiectul
juridic, obiectul material, latura obiectivă şi subiectivă a infracţiunii.
c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii;
În cazul multor infracţiuni, încadrarea juridică ca şi felul şi cuantumul pedepselor

prevăzute de legea penală, sunt determinate, în mod direct, de prejudiciul adus obiectului
material. De exemplu, în cazul infracţiunii de piraterie – art. 235, alin. 2 și 3, Cod penal,
se prevede: cu pedeapsa prevăzută în alin. (1) se sancţionează şi capturarea unei nave
aflate în marea libera sau faptul de a provoca, prin orice mijloc, naufragiul ori eşuarea
acesteia, în scopul de a-şi însuşi încărcătura ei sau de a tâlhări persoanele aflate la bord
sau vătămarea corporală a acestora.
74
2014, pp. 453-454.
50
Orice infracţiune produce un rezultat vătămător sau numai pericol (de exemplu,
suprimarea vieţii, vătămarea corporală, pierderea proprietăţii sau detenţiei legale asupra
unor bunuri, ştirbirea suveranităţii naţionale, tulburarea folosinţei locuinţei care
determină o stare de tensiune, conducerea fără permis care determină o nesiguranţă pe
drumurile publice ş.a.). Urmarea imediată este, deci, vătămarea adusă relaţiei sociale
protejată de legea penală.
După cum urmarea este înscrisă în norma de incriminare, infracţiunile sunt

clasificate în:
– infracţiuni materiale sau de rezultat – urmarea are caracter material (de exemplu,
suprimarea vieţii unei persoane, omorul – art. 188, Cod penal);
– infracţiuni formale sau de pericol – urmarea constă în starea de pericol (de

exemplu, infracţiunea de relele tratamente aplicate minorului – art. 197, Cod penal).
În cazul unor infracţiuni norma de incriminare cere:
- producerea unei singure urmări, a unui singur rezultat (de exemplu, pentru
existenţa infracţiunii de omor – art. 188, Cod penal, se cere suprimarea unei singure
vieţi);
- producerea mai multor urmări [de exemplu, pentru infracţiunea de omor calificat
săvârşit în condiţiile art. 189, alin. 1, lit. f), Cod penal, se cere ca autorul faptei să fi
suprimat viaţa a două sau mai multe persoane în aceeaşi împrejurare. O faptă cu o astfel
de urmare se poate săvârşi printr-o singură acţiune – de exemplu, autorul aruncă o
grenadă sau detonează o încărcătură explozivă şi ucide mai multe persoane, ori din mai
multe acţiuni – de exemplu, autorul trage de mai multe ori cu pistolul asupra mai multor
persoane şi ucide două sau mai multe dintre ele].
În mod corect, s-a arătat în doctrina penală75 că nu trebuie confundată urmarea

periculoasă, ca o componentă a laturii obiective a infracţiunii, cu consecinţele
subsecvente ale infracţiunii.76
d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;
I. Pascu, V. Drăghici, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pp. 140-141.
75
76
V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal român. Partea generală, vol. III,
Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1971, p. 11.
51
Uneori, săvârşind infracţiunea, autorul a avut în vedere un mobil sau un scop, care
se impun a fi identificate cu ocazia urmăririi penale sau a judecării cauzei şi reţinute în
sarcina făptuitorului, mobilul şi scopul indicând, de regulă, un spor de pericol social din
partea autorului faptei. În cazul unor infracţiuni, norma de incriminare prevede ca fapta să
se fi săvârşit urmărindu-se de către autor un mobil sau scop. În aceste situaţii organul
judiciar va trebui să stabilească dacă autorul a urmărit mobilul sau scopul prevăzute de
lege, întrucât, în caz contrar, fapta nu constituie infracţiune.
Motivul (mobilul) este acel factor de natură psihică care îl determină pe autor să
comită fapta (de exemplu, ura, gelozia, lăcomia, răzbunarea, fanatismul, mila, ş.a.).
Scopul reprezintă motivaţia subiectivă care îl determină pe făptuitor să acţioneze

(îmbogăţirea fără justă cauză, moştenirea unor bunuri, neîndeplinirea unor îndatoriri de
serviciu pentru a favoriza o persoană, producerea unui rău ş.a.). De exemplu, în cazul
infracţiunii de genocid77, fapta este săvârşită în scopul de a distruge, în întregime sau în
parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios (…).
e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale

infractorului;
În individualizarea pedepsei, instanţa va ţine cont de antecedentele penale ale

făptuitorului. Natura şi frecvenţa infracţiunilor au şi o importanţă generală, inclusiv
pentru realizarea de statistici şi pentru asigurarea unei politici penale eficiente.
f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal;
Conduita după săvârşirea infracţiunii reprezintă atitudinea infractorului faţă de fapta

săvârşită, dacă regretă fapta sau nu, atitudinea sa faţă de victimă. De asemenea, conform
criteriului general, prezintă importanţă conduita infractorului în cursul procesului penal,
respectiv dacă îşi recunoaşte fapta sau nu.
g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială;
În analiza acestui criteriu trebuie să avem în vedere dispoziţiile tratatelor, pactelor

şi convenţiilor internaţionale cu privire la drepturile omului. Astfel, o pedeapsă mai
blândă acordată unui infractor, doar pentru că ar face parte dintr-o anumită clasă socială,
folosind criteriul averii, educaţiei ş.a.m.d., ar putea reprezenta o discriminare nepermisă.
Totuşi, fără a constitui discriminare, acest criteriu general este avut în vedere de instanţă
77
52
din motive evidente. Spre exemplu, vârsta prea fragedă poate înlătura caracterul penal al
faptei, o vârstă înaintată poate semnifica un anumit grad de degenerare a facultăţilor
mintale ale infractorului, la fel intoxicaţia cu anumite substanţe, atunci când este cauzată
de un tratament. Situaţia socială şi familială prezintă de asemenea importanţă, în situaţia
în care, de exemplu, infractorul are în îngrijire minori etc. Nivelul de cultură scăzut, lipsa
educaţiei pot determina dificultăţi în înţelegerea unor aspecte importante în ceea priveşte
comiterea faptei etc.
Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţine seama
de criteriile prevăzute în alin. 1 şi pentru alegerea uneia dintre acestea 78.
Criteriile generale de individualizare a pedepsei sunt obligatorii pentru instanţa de

judecată, inclusiv pentru stabilirea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor
drepturi, cât şi în cazul pedepselor alternative. Atunci când legea prevede criterii speciale
(de exemplu, stabilirea pedepsei în cazul participanţilor – art. 49, Cod penal), acestea se
vor aplica împreună cu criteriile generale, pentru că ambele categorii de criterii trebuie să
fie avute în vedere în acelaşi timp la individualizarea pedepselor79.
În doctrină80 a fost exprimată opinia că ordinea stabilită de prevederile art. 74, alin.
1, Cod penal trebuie să fie respectată în procesul de individualizare a sancţiunii,
judecătorul fiind, deci, obligat să le analizeze separat, în ordinea fixată de legiuitor. Nu
aderăm la această opinie, întrucât aceasta ar presupune, de exemplu, că împrejurările şi
modul de comitere a faptei, precum şi mijloacele folosite [lit. a)] ar fi un criteriu mai
important decât cel de la lit. c), respectiv natura şi gravitatea rezultatului produs ori alte
consecinţe ale infracţiunii. Aşadar, ar rezulta că modul de comitere a infracţiunii prezintă
mai multă importanţă decât rezultatul sau consecinţele acesteia, ceea ce nu ni se pare
acceptabil.
Secțiunea a II-a
78
79
2014, p. 452.
80
53
CIRCUMSTANŢELE ATENUANTE
ŞI
CIRCUMSTANŢELE AGRAVANTE
1. Noţiuni generale
Circumstanţele sunt stări, situaţii, însuşiri, calităţi care ţin de infractor sau de
infracţiune, care preced, succed, însoţesc activitatea infracţională şi care micşorează sau
măresc gradul de pericol social al infracţiunii, agravând sau atenuând răspunderea penală.
Prin legătura lor cu infracţiunea şi cu persoana infractorului circumstanţele contribuie la
determinarea periculozităţii infractorului81.
Circumstanţele nu sunt cuprinse în conţinutul de bază (forma simplă) a

infracţiunii, ele alcătuiesc conţinutul circumstanţial al infracţiunii pentru care sunt
prevăzute.
Prevăzând o anumită faptă ca infracţiune, legea are în vedere numai acele

elemente şi cerinţe fără de care nu poate prezenta gradul de pericol social al unei
infracţiuni. Infracţiunile, însă, sunt săvârşite în anumite împrejurări, într-un anumit
context, şi care, fără a caracteriza fapta ca infracţiune sau persoana făptuitorului ca
subiect al infracţiunii82, contribuie la sporirea gradului de pericol social al faptei sau
atenuează din pericolul standard stabilit de lege.
Rezultă că circumstanţele nu ţin de existenţa însăşi a infracţiunii. Şi dacă sunt

identificate şi dacă nu sunt identificate cu ocazia soluţionării cauzei penale, fapta în
forma sa de bază există. Circumstanţele se situează în afara conţinutului de bază al
infracţiunii. Prezenţa circumstanţelor nu interesează pentru reţinerea infracţiunii ci numai
pentru stabilirea gradului concret de pericol social al faptei sau al făptuitorului, ajutând în
acelaşi timp la individualizarea, dozarea pedepsei pentru ca aceasta să-şi atingă scopul
său maxim (prevenirea săvârşirii de infracţiuni sau de noi infracţiuni). Circumstanţele au
un rol important la individualizarea răspunderii şi a pedepselor, însă se va ţine seama
81
142.
82
V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal român. Partea generală, vol. III,
54
numai de acelea care atrag o reducere sau sporire simţitoare a gradului concret de pericol
în ansamblul lor, şi nu izolat. Dacă acelaşi făptuitor săvârşeşte o pluralitate de infracţiuni,
considerarea unor împrejurări ca circumstanţe se va face ţinând cont de fiecare faptă în
parte. În legătură cu aceeaşi infracţiune însă, aceeaşi circumstanţă nu poate constitui în
acelaşi timp şi circumstanţă atenuantă şi agravantă83.
2. Categorii de circumstanţe
Circumstanţele se clasifică astfel:
După obiectul lor, circumstanțele se clasifică în:
a) circumstanţe personale, care sunt acele stări determinate de persoana

infractorului, sunt subiective, în sensul că se răsfrâng numai asupra persoanei în cauză şi
nu şi asupra celorlalţi eventuali participanţi (de exemplu, calitatea unei persoane care este
cunoscută numai unuia dintre făptuitori);
b) circumstanţe reale, numite şi obiective, care se referă la fapta săvârşită şi ele se

aplică tuturor participanţilor la săvârşirea aceleiaşi fapte, dacă le-au cunoscut sau le-au
prevăzut (spre exemplu, săvârşirea unei infracţiuni pe timpul nopţii).
După dispoziţiile legale referitoare la ele, circumstanțele se clasifică în:
a) circumstanţe legale, prevăzute expres şi limitativ de către lege (de exemplu,

depăşirea limitei legitimei apărări - circumstanţă atenuantă, sau săvârşirea infracţiunii
prin cruzime - circumstanţă agravantă). Reţinerea lor de către instanţă, dacă sunt
circumstanţe legale atenuante, este obligatorie. Datorită caracterului lor obligatoriu, unii
autori84 le-au denumit circumstanţe atenuante legale sau obligatorii;
b) circumstanţe judiciare, sunt acele circumstanţe pe care le poate aplica,

facultativ, instanţa în procesul individualizării pedepsei. Legea menţionează
exemplificativ asemenea circumstanţe (conduita bună a făptuitorului în cursul
cercetărilor, recuperarea prejudiciului cauzat, ş.a.).
83
M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ, C. Butiuc, Codul penal comentat, vol. I, Partea generală, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 406.
84
M. Basarab, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 183.
55
După pericolul social al faptei şi a periculozităţii infractorului, circumstanțele se
clasifică în:
a) circumstanţe agravante, se caracterizează prin faptul că existenţa lor măreşte

pericolul social al faptei sau al făptuitorului şi agravează răspunderea penală;
b) circumstanţe atenuante, care determină micşorarea gradului de pericol social al

faptei sau al făptuitorului, atenuând răspunderea penală pentru fapta săvârşită.
3. Circumstanţele atenuante
Circumstanţele atenuante sunt acele stări, situaţii, împrejurări, calităţi, anterioare,

concomitente sau posterioare săvârşirii infracţiunii care au legătură cu fapta infracţională
sau cu făptuitorul şi din care rezultă un pericol social mai scăzut al faptei ori o
periculozitate mai redusă a infracţiunii.
Prin modul în care sunt reglementate de lege, circumstanţele atenuante sunt de

două feluri:
- circumstanţele atenuante legale. Acestea rezultă din formularea realizată de lege,

respectiv circumstanţele atenuante la art. 75, alin. 1, Cod penal;
- circumstanţele atenuante juridice. Este cea de-a doua categorie și rezultă tot din
conţinutul reglementării legale, la art. 75, alin. 2, Cod penal.
3.1. Circumstanţe atenuante legale
Conform art. 75, alin. 1, Cod penal, sunt circumstanţe atenuante legale:
a) săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii,

determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă,
printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau printr-o altă acţiune ilicită gravă;
Circumstanţa atenuantă îşi produce efectul când fapta a fost săvârşită sub
56
stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii determinată de provocarea din partea
victimei, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau printr-o
altă acţiune ilicită gravă. Pentru existenţa provocării, este necesar un act provocator,
materializat într-o acţiune de violenţă, o atingere gravă a demnităţii sau altă acţiune ilicită
gravă, iar pe de altă parte, a unei infracţiuni provocate, săvârşite de autor sub stăpânirea
unei puternice tulburări sau emoţii. Săvârşirea faptei este rezultatul direct al provocării 85.
În practica judiciară s-a statuat că nu constituie provocare riposta celui provocat.

Astfel, într-o cauză concretă instanţa nu a acceptat scuza provocării invocată de tatăl unei
fete care, intenţionând s-o despartă pe fiica sa de un prieten, a luat-o acasă cu forţa de la o
nuntă şi în timp ce o loveau în drum spre casă a intervenit şi prietenul în apărarea fetei.
Tatăl, având asupra sa un cuţit, l-a lovit pe prieten de mai multe ori cu cuţitul,
provocându-i moartea86. Instanţa a reţinut că prietenul fetei nu l-a provocat pe tatăl
acesteia şi tatăl nu era îndreptăţit să riposteze.
Pentru a se putea reţine starea de provocare din partea victimei, trebuie să fie
îndeplinite următoarelor condiţii:
- făptuitorul să se găsească subiectiv sub stare de tulburare, emoţii;
- starea să fie puternică, de natură să influenţeze procesul de formare a vinovăţiei

care însoţeşte reacţia obiectivă a făptuitorului. Tulburarea sau emoţia pot subzista şi dacă
s-a scurs un anumit interval de timp de la momentul în care atacul provocator s-a
manifestat;
- actul de provocare să aibă un caracter ilicit (se poate manifesta sub forma
violenţei fizice, psihice, insultă, calomnie, ş.a.);
- actul de provocare poate fi îndreptat împotriva persoanei care ripostează, dar şi

asupra altor persoane care au aptitudinea de a provoca emoţii pentru făptuitor (de
exemplu, rude, vecini, prieteni).
b) depăşirea limitelor legitimei apărări;
Infractorul săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi

injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes
general, dar prin comiterea faptei a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu
gravitatea atacului, fără ca infractorul să se afle într-o stare de tulburare sau temere
85
N. Giurgiu, Drept penal general, Ed. Sunset, Iaşi, 1997, pp. 511-512.
86
M. Basarab, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 188.
57
generată de atac87.
Pentru a putea fi reţinută această circumstanţă se cer îndeplinite următoarele

condiţii:
- făptuitorul să se fi aflat anterior în legitimă apărare;
- să se constate un exces în apărare;
- să existe disproporţie între atac şi apărare. Apărarea exagerată nu trebuie să fie

determinată de starea de tulburare sau de temere a celui care atacă, pentru că într-o astfel
de situaţie cel ce se apără beneficiază de legitimă apărare (cauză justificativă prevăzută la
art. 19, Cod penal).
Aşa cum am mai arătat anterior, potrivit art. 26, alin. 1, Cod penal, este cauză de
neimputabilitate fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată în stare de
legitimă apărare, care a depăşit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări
proporţionale cu gravitatea atacului.
c) depăşirea limitelor stării de necesitate;
Circumstanţa există atunci când, deşi făptuitorul acţionează sub imperiul stării de
necesitate, realizează, în plan subiectiv, că prin modul în care acţionează, produce urmări
vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă nu ar fi intervenit. Cu ocazia
cercetării infracţiunii, trebuie să se dovedească:
- că a existat o stare de necesitate;
- disproporţia dintre răul care s-a produs prin acţiunea întreprinsă şi răul care s-ar
fi produs dacă nu intervenea făptuitorul;
- faptul că disproporţia putea fi conştientizată de către făptuitor.
Aşa cum am mai arătat anterior, potrivit art. 26, alin. 2, Cod penal, este cauză de
neimputabilitate fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată în stare de
necesitate, care nu şi-a dat seama, în momentul comiterii faptei, că pricinuieşte urmări
vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
d) acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul
87
2014, p. 464.
58
urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu
a mai beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii
faptei;
Repararea prejudiciului presupune atât recunoaşterea faptei de către infractor, cât

şi repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii.
Această circumstanţă nu se aplică, însă, în cazul săvârşirii următoarelor infracţiuni

pe care legiuitorul le enumeră limitativ88: infracțiunea contra persoanei, de furt calificat,
tâlhărie, piraterie, fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice,
ultraj, ultraj judiciar, purtare abuzivă, infracţiuni contra siguranţei publice, infracţiuni
contra sănătăţii publice, infracţiuni contra libertăţii religioase şi respectului datorat
persoanelor decedate, contra securităţii naţionale, contra capacităţii de luptă a forţelor
armate, infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război, infracţiuni privind frontiera
de stat a României, infracţiuni la legislaţia privind prevenirea şi combaterea terorismului,
infracţiuni de corupţie, infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, cele împotriva
intereselor financiare ale Uniunii Europene, infracţiuni privitoare la nerespectarea
regimului materiilor explozive, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive,
privind regimul juridic al drogurilor, privind regimul juridic al precursorilor de droguri,
cele privind spălarea banilor, privind activităţile aeronautice civile şi cele care pot pune în
pericol siguranţa zborurilor şi securitatea aeronautică, privind protecţia martorilor,
privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi
a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi
omenirii, cele privind traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, privind
prevenirea şi combaterea pornografiei şi cele la regimul adopţiilor.
Pentru a se reţine circumstanţa analizată este necesară întrunirea următoarelor

condiţii:
- să fie săvârşită o infracţiune prin care s-a cauzat un prejudiciu material, alta
decât infracţiunile enumerate de lege la art. 75, alin. 1;
- prejudiciul material produs să fie acoperit integral, în cursul urmăririi penale sau
judecăţii, până la primul termen de judecată;
- infractorul să nu mai fi beneficiat de această circumstanţă, într-un interval de

timp de 5 ani anterior comiterii faptei penale.
88
Cod penal, art. 75, alin. 1, lit. d).
59
3.2. Circumstanţe atenuante judiciare
Spre deosebire de circumstanţele atenuante legale, care operează de drept,

circumstanţele atenuante judiciare sunt lăsate la aprecierea instanţei, care va ţine cont, în
funcţie de specificul fiecărui caz, de atitudinea infractorului atât în timpul comiterii
faptei, cât şi de comportamentul său ulterior. Instanţa nu este obligată să reţină
circumstanţele judiciare
Conform art. 75, alin. 2, Cod penal, pot fi circumstanţe atenuante judiciare:
a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor

infracţiunii;
Circumstanţa poate fi reţinută de instanţă dacă infractorul, după comiterea faptei,

depune eforturi pentru a înlătura sau a diminua consecinţele infracţiunii. Circumstanţa nu
se referă la situaţia împiedicării rezultatului şi desistării, care este o cauză de
nepedepsire89. Aceasta întrucât in cazul circumstanţei pe care o analizăm, rezultatul
infracţiunii s-a produs deja, nemaiputând fi vorba despre împiedicare sa.
b) împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii

sau periculozitatea infractorului.
Circumstanţa are un grad foarte ridicat de generalitate, instanţa având posibilitatea

să reţină o gamă foarte variată de comportamente şi atitudini umane. Dacă atingerea
adusă unei valori sociale este minimă, iar infractorul nu a mai comis infracţiuni şi nici nu
dă semne că ar mai dori să comită, se va putea reţine circumstanţa analizată.
3.3. Efectele circumstanţelor atenuante
Efectele circumstanțelor atenuante sunt stipulate în textul art. 76 din Codul penal,
89
Conform art. 34 alin. 1 Cod penal, nu se pedepseşte autorul care, înainte de descoperirea faptei, s-a
desistat ori a încunoştinţat autorităţile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi
împiedicată, sau a împiedicat el însuşi consumarea infracţiunii.
60
care prevede:
(1) În cazul în care există circumstanţe atenuante, limitele speciale ale pedepsei
prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc cu o treime.
(2) Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, în cazul reţinerii
circumstanţelor atenuante se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.
(3) Reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de
numărul circumstanţelor atenuante reţinute.
4. Circumstanţele agravante
4.1. Analiza circumstanţelor agravante
Circumstanţele agravante legale sunt împrejurări prevăzute în mod expres şi

limitativ de Codul penal, care sporesc gradul de pericol social şi relevă necesitatea
stabilirii unei pedepse mai aspre.
Circumstanţele agravante se împart în două categorii:
- circumstanţe legale generale90 (sunt prevăzute în partea generală a Codului

penal);
- circumstanţe agravante legale speciale (prevăzute în legi speciale).
Unele împrejurări ce stau la baza circumstanţelor prevăzute în art. 77, Cod penal,
dar şi altele, pot fi menţionate în norme penale speciale. Ele sunt considerate circumstanţe
agravante legale speciale. Conţinutul infracţiunii este stabilit în norma care încriminează
fapta în forma ei tipică.
Conform art. 77, constituie circumstanţe agravante următoarele împrejurări:
a) Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună
90
În Codul penal în vigoare, legiuitorul nu a mai reţinut şi circumstanţele atenuante judiciare, aşa cum o
făcea în Codul penal anterior.
61
Săvârşirea faptei în asemenea împrejurări denotă un grad de pericol social sporit al
faptei.
Nu se va reţine circumstanţă agravantă când pentru existenţa infracţiunii se cere

pluralitate de infractori (de exemplu, infracţiunea de încăierare 91, de constituire a unui
grup infracţional organizat92) sau atunci când este prevăzută o circumstanţă agravantă
specială (de exemplu, în cazul infracţiunii de viol săvârşit de mai multe persoane
împreună). Justificarea neaplicării circumstanţei agravante în astfel de situaţii se explică
prin faptul că, altfel, ar însemna ca aceeaşi împrejurare să constituie un element al
conţinutului infracţiunii sau un element circumstanţial de agravare a infracţiunii şi,
totodată, o circumstanţă agravantă, ceea ce ar fi de neconceput93.
Cooperarea poate fi rezultatul unui concurs realizat înainte sau în timpul săvârşirii
faptei. Circumstanţa operează şi atunci când numai unul dintre participanţi a fost trimis în
judecată deoarece, pentru ceilalţi, a operat împăcarea părţilor sau decesul lor.
Legiuitorul prevede cerinţa ca fapta să fie săvârşită împreună de făptuitori.

Aceasta presupune, prin urmare, o conlucrare a acţiunii şi voinţei făptuitorilor.
Considerăm că circumstanţa se poate reţine în situaţiile în care fapta este săvârşită cu
intenţie sau praeterintenţie, dar şi în cazul participaţiei improprii. Legiuitorul se referă la
săvârşirea faptei, iar nu la săvârşirea infracţiunii. Prin urmare, circumstanţa se poate
reţine chiar şi în cazul în care pentru unul dintre participanţi intervine o cauză de
neimputabilitate, de exemplu, iresponsabilitatea.
Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună este o circumstanţă
reală care se răsfrânge asupra tuturor participanţilor.
b) Săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente

degradante
Cruzimea implică suferinţe, ferocitate, trezeşte un sentiment de oroare, groază, atât

pentru victimă, cât şi faţă de cei care află despre săvârşirea infracţiunii. Nu are relevanţă
dacă victima era conştientă sau inconştientă în momentul în care a suferit cruzimea şi nu
se cere ca actele de cruzime, prin ele însele, să fi pricinuit moartea sau un alt rezultat (de
exemplu, vătămare corporală). Conform jurisprudenţei europene în domeniu, linia de
91
Art. 198, Cod penal.
92
93
2014, p. 475.
62
separaţie dintre tortură şi tratamente inumane sau degradante depinde de intensitatea
suferinţei, de cruzimea faptei, care pot varia în funcţie de factori precum vârsta, sexul sau
starea de sănătate a victimei94. Săvârşirea anumitor infracţiuni (de exemplu, omorul)
presupune o anumită cruzime a făptuitorului. Ceea ce se sancţionează mai aspru, prin
circumstanţa pe care o analizăm, este cruzimea exagerată, care nu este necesară pentru
comiterea faptei. Încadrând fapta săvârşită în prevederile art.189, alin. 1, lit. h), nu vom
mai putea reţine şi circumstanţa agravantă a săvârşirii faptei prin cruzime [art. 77, lit. b),
Cod penal]. Astfel, s-a decis în practica judiciară că în 3 februarie 1999, inculpatul P.S. a
aruncat asupra lui O.C. conţinutul unei sticle cu spirt, după care i-a dat foc folosind
bricheta. Fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat,
săvârşită prin cruzimi, art. 188, raportat la art. 189, alin. 1, lit. h), Cod penal. Atât forma
de agravare înscrisă în art. 189, alin. 1, lit. h), Cod penal, cât şi circumstanţa agravantă,
prevăzută de art. 77, lit. b), Cod penal au acelaşi conţinut; aceasta înseamnă că nu pot fi
reţinute în mod concomitent, deoarece ar însemna ca infracţiunea să suporte două
agravări pentru cauze95 identice, cu consecinţa agravării de două ori a pedepsei pentru
acelaşi temei, ceea ce nu este admisibil.
Şi cu privire la tratamentele degradante reţinem că există infracţiuni care prin

săvârşirea lor, aduc în mod inevitabil şi prejudicii demnităţii persoanei (violul, ultrajul,
mărturia mincinoasă, supunerea la rele tratamente, tortura). Similar cu explicaţiile oferite
mai sus, nu se va putea reţine circumstanţa atunci când infracţiunea ce se reţine în sarcina
făptuitorului va fi, de exemplu, infracţiunea de rele tratamente sau tortura.
Săvârşind infracţiunea prin tratamente degradante, făptuitorul doreşte şi să

umilească victima. Circumstanţa agravantă analizată are caracter real, răsfrângându-se
asupra tuturor participanţilor.
c) Săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol

alte persoane ori bunuri
Agravanta constă în starea de pericol pe care natura, metodele şi mijloacele

folosite o produc, fiind o sursă suplimentară de pericol, prin folosirea de metode şi
mijloace care produc pericol public pentru un număr nelimitat de persoane (de exemplu,
săvârşirea faptei prin explozie, incendiere, utilizând substanţe otrăvitoare ş.a.). Nu este
necesar, pentru reţinerea agravantei, ca prin săvârşirea faptei să se producă efectiv
94
C.E.D.O., Irlanda contra Regatului Unit, 18.01.1976.
95
Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr. 317/1981, în Revista Română de Drept, 1982, p. 122.
63
rezultate mai periculoase, ci doar să existe posibilitatea producerii unor astfel de
rezultate.
O astfel de agravantă constituie, uneori, o circumstanţă specială, situaţie în care nu

se va mai putea reţine şi circumstanţa agravantă generală pe care o analizăm.
Circumstanţa are un caracter real şi se răsfrânge asupra tuturor participanţilor.
d) Săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă

împreună cu un minor
Este o agravantă pentru primul făptuitor, deoarece acesta a atras un minor la

săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală. De remarcat că circumstanţa operează şi
în cazul în care minorul l-a atras pe major la săvârşirea infracţiunii.
Nu are relevanţă faptul că minorul răspunde sau nu din punct de vedere penal şi nu
prezintă interes aportul pe care minorul l-a adus la săvârşirea faptei. În caz de eroare
asupra vârstei minorului, majorului nu i se va putea reţine această circumstanţă (la
momentul săvârşirii faptei, majorul trebuie să aibă cunoştinţă despre minoritatea celuilalt
făptuitor). Agravanta îşi găseşte aplicarea atât în cazul pluralităţii ocazionale, cât şi în
cazul unei pluralităţi naturale sau constituite. De asemenea, nu are importanţă dacă este
vorba despre participaţie proprie sau improprie. În situaţia în care, de exemplu,
făptuitorul major comite fapta împreună cu doi minori, se va putea reţine cumulativ şi
circumstanţa agravantă prevăzută la litera a).
e) Săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei

vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze
Este în stare de neputinţă de a se apăra persoana care se află într-o stare de

neputinţă fizică sau psihică, care o împiedică să reacţioneze, să se opună în mod
corespunzător acţiunii făptuitorului (se pot afla într-o astfel de situaţie persoanele aflate la
o vârstă fragedă sau la o vârstă înaintată, persoanele care suferă de boli grave, persoana
aflată în stare avansată de ebrietate, persoanele care dorm, femei gravide în ultima
perioadă de sarcină, persoanele drogate, persoane cu infirmităţi ş.a.). Pentru existenţa
infracţiunii victima trebuie să se afle în neputinţă de a se apăra în momentul săvârşirii
infracţiunii.
64
Pentru a se putea reţine împrejurarea analizată se impune ca făptuitorul să
cunoască faptul că victima se află în stare de neputinţă de a se apăra. Se mai cere ca
făptuitorul să profite de starea în care se află victima.
În cazul participaţiei penale, circumstanţa analizată are un caracter real, efectul său se va
răsfrânge asupra tuturor participanţilor, dacă au cunoscut-o în momentul săvârşirii faptei.
Sancţiunea prevăzută de lege este mai aspră dacă fapta s-a săvârşit în condiţiile
circumstanţei pe care o analizăm, întrucât autorul dovedeşte un pericol social sporit prin
faptul că profită de neputinţa victimei de a se apăra, cunoscând astfel că va avea mai
multe şanse pentru a săvârşi fapta.
S-a reţinut o asemenea stare în cazul în care inculpatul care a intrat în camera
unde, în mod obişnuit, se odihnea victima şi prefăcându-se că citeşte o carte, a aşteptat ca
victima să adoarmă. După o oră, când victima dormea, inculpatul a ucis-o, profitând de
această împrejurare96.
Vârsta înaintată a victimei şi faptul că aceasta suferea de mai multe boli nu pot
duce însă, prin ele însele, şi în mod absolut, la concluzia că aceasta se află în neputinţă de
a se apăra, de vreme ce la data uciderii sale ducea o viaţă activă, normală, desfăşurând
diverse activităţi97.
Se va reţine circumstanţa şi în situaţia în care neputinţa victimei de a se apăra a

fost cauzată de o acţiune a făptuitorului.
f) Săvârşirea infracţiunii în stare de intoxicaţie voluntară cu alcool sau cu alte

substanţe psihoactive, când a fost provocată în vederea comiterii infracţiunii
Infractorul îşi provoacă cu premeditare această stare pentru a putea săvârşi

infracţiunea, pentru a căpăta curaj. Intoxicaţia poate fi completă sau incompletă.
Intoxicaţi cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive 98 constituie circumstanţă agravantă,
întrucât învederează şi premeditarea, ceea ce dovedeşte că actul săvârşit nu este
accidental.
Intoxicaţia voluntară constituie o circumstanţă personală.

96
Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr. 280/1974, în Colecţia de Decizii din 1974, p. 377.
97
Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, Decizia nr. 881/02.04.1992, în Revista Dreptul, nr. 3/1993, p. 90.
98
Prin substanţe psihoactive se înţelege substanţele stabilite prin lege, la propunerea Ministerului
Sănătăţii, art. 241 din Legea nr. 187/2012.
65
g) Săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită
de o calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgenţă
Următoarele situaţii pot fi considerate calamitate: inundaţii, incendii de mari

proporţii, cutremure, accidente nucleare, catastrofe feroviare, aeriene, maritime, când
bunurile au rămas fără pază iar persoanele fără apărare. În astfel de cazuri, organele de
stat sunt chemate să asigure ordinea la locul producerii calamităţii, fiind slăbită
preocuparea pentru protejarea persoanelor şi a bunurilor, fapt de care profită autorul
infracţiunii. Se cere ca acesta să cunoască despre existenţa calamităţii, adică să acţioneze
cu mai puţină temere.
Instanţa poate reţine şi alte împrejurări care imprimă infracţiunii un pericol mai
mare (de exemplu, autorul aplică victimei mai multe lovituri cu cuţitul, chiar şi după ce
acesta s-a prăbuşit).
Starea de asediu si starea de urgenta sunt măsuri excepţionale care se instituie în

cazuri determinate de apariţia unor pericole grave la adresa apărării ţării şi siguranţei
naţionale sau a democraţiei constituţionale ori pentru prevenirea, limitarea şi înlăturarea
urmărilor unor dezastre. Starea de asediu reprezintă ansamblul de măsuri cu caracter
politic, militar, economic şi social, care se instituie în anumite zone sau pe întreg teritoriu
ţării, în scopul creşterii capacităţii de apărare a ţării, în situaţia iminenţei unei acţiuni sau
inacţiuni îndreptate împotriva suveranităţii, independenţei, unităţii statului sau integrităţii
teritoriale.99
Starea de urgenţa reprezintă ansamblul de măsuri cu caracter politic, economic,

social şi de ordine publică, instituită în întreaga ţară sau în anumite zone ori în unele
unităţi administrativ-teritoriale, în următoarele situaţii:
a) existenţa unor ameninţări la adresa siguranţei naţionale sau democraţiei

constituţionale, ceea ce face necesară apărarea instituţiilor statului de drept şi menţinerea
sau restabilirea stării de legalitate;
b) iminenţa producerii ori producerea unor dezastre, ceea ce face necesară

prevenirea, limitarea şi înlăturarea efectelor acestora100.
Astfel de situaţii cu caracter deosebit fac ca fapta să fie mai gravă şi determină
reţinerea circumstanţei. Pentru a se putea reţine însă împrejurarea mai gravă, este necesar
99
Art. 1 și 2 din O.G. nr. 1 din 21 ianuarie 1999 (modificată prin Legea nr. 453/2004).
100
Art. 2 din O.G. nr. 1 din 21 ianuarie 1999.
66
ca făptuitorul să profite efectiv de situaţia cu caracter deosebit. Circumstanţa analizată are
caracter real şi se răsfrânge asupra tuturor participanţilor.
h) Săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etnie, limbă,

religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială,
vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA ori pentru alte
împrejurări de acelaşi fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei
persoane în raport cu celelalte
Circumstanţa nu se va putea reţine separat în situaţia în care face parte din

conţinutul constitutiv al unei infracţiuni (când este circumstanţă specială), de exemplu în
cazul infracţiunii de abuz de serviciu, art. 297, alin. 2, Cod penal,.
Nediscriminarea persoanelor este consacrată la nivel internaţional, european şi

constituţional. Circumstanţa analizată este o circumstanţă personală.
4.2. Efectele circumstanţelor agravante
Existenţa circumstanţelor agravante determină un surplus de pedeapsă datorită

surplusului de pericol social pe care-l reprezintă fapta săvârşită ori făptuitorul.
Legiuitorul a prevăzut că pedeapsa suplimentară este lăsată la aprecierea instanţei deşi,
aşa cum am apreciat mai sus, se impune ca surplusul de pedeapsă să fie obligatoriu pentru
a se crea o simetrie între efectele produse de circumstanţele atenuante şi cele produse de
circumstanţele agravante. Numai în felul acesta pedeapsa penală poate să-şi atingă scopul
său preventiv şi nu de încurajare pentru anumiţi infractori.
În cazul în care există circumstanţe agravante se poate aplica o pedeapsă până la

maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii, se poate
adăuga un spor de până la 2 ani, care nu poate depăşi o treime din acest maxim, iar în
cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul special101.
Majorarea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de

numărul circumstanţelor agravante reţinute102.
Dacă o împrejurare unică realizează conţinutul atât al unei circumstanţe agravante

generale, cât şi a unora speciale, cum ar fi, spre exemplu, cruzimea, se aplică norma
101
102
67
legală care prevede circumstanţa specială, fără ca circumstanţa generală să mai fie
reţinută ca temei al unei eventuale agravări a răspunderii penale. Conflictul între norma
generală şi cea specială se rezolvă în favoarea celei speciale, fără a se putea spori din nou
pedeapsa şi pentru circumstanţa agravantă generală.
Curs IV
CONCURSUL ÎNTRE CAUZE DE ATENUARE SAU DE AGRAVARE
Conform art. 79, alin. 1, Cod penal, când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt
incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei, limitele
speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc prin
aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă, circumstanţe atenuante şi cazuri
speciale de reducere a pedepsei, în această ordine. Aşadar, pedeapsa se stabileşte ţinând
68
seama în primul rând, de dispoziţiile cu privire la tentativă. Conform art. 33, alin. 2, Cod
penal, tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate. Când pentru infracţiunea consumată
legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar instanţa s-ar orienta spre aceasta,
tentativa se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani. În al doilea rând,
limita de pedeapsă este redusă cu o treime, conform art. 76, Cod penal, indiferent de
numărul cauzelor de atenuare reţinute. În al treilea rând, la limita de pedeapsă ce a fost
redusă se aplică reducerea conform cauzei speciale de reducere a pedepsei.
În situaţia în care sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect
agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabileşte prin aplicarea succesivă a
dispoziţiilor privitoare la circumstanţe agravante, infracţiune continuată, concurs sau
recidivă103.
Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente una sau mai multe cauze de
reducere a pedepsei şi una sau mai multe cauze de majorare a pedepsei, limitele speciale
ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc conform alin. 1,
după care limitele de pedeapsă rezultate se majorează conform alin. 2 104.
Secţiunea a IV-a
RENUNŢAREA LA APLICAREA PEDEPSEI
1. Noţiune
Instituţia renunţării la aplicarea pedepsei nu are corespondent în Codul penal

anterior. Renunţarea la aplicarea pedepsei este o măsură alternativă la pedepsele privative
103
104
69
de libertate, ce presupune ca o persoană care a săvârşit o infracţiune să nu mai fie expusă
la nocivitatea mediului penitenciar, pentru a nu fi influenţată în conduita viitoare de
experienţa infracţională a altor infractori sau să poată să continue să trăiască în condiţii de
libertate, la fel ca şi până în momentul condamnării105. Coroborând prevederile art. 80,
Cod penal, rezultă că renunţarea la aplicarea pedepsei este totuşi o măsură excepţională,
de aplicare limitată, care presupune că instanţa hotărăşte că deşi a fost săvârşită o
infracţiune şi nu intervin cauze justificative sau de neimputabilitate, aplicarea pedepsei nu
ar duce la reeducarea infractorului sau la repararea răului făcut ci din contră, ar avea
consecinţe grave asupra făptuitorului care nu a mai comis o infracţiune până la acea dată.
2. Condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei106
Instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite

următoarele condiţii:
a) infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi

întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost
comisă, motivul şi scopul urmărit;
Conform art. 80, alin. 2, lit. d), Cod penal, pentru a se aplica renunţarea la
pedeapsă, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită nu poate fi mai mare
de 5 ani. Chiar înainte ca această limită, iniţial de 3 ani, să fie majorată la 5 ani prin
lege107, în doctrină108 s-a arătat, pe bună dreptate credem, că limita maximă este prea
ridicată, deoarece există multe infracţiuni sancţionate cu această pedeapsă, care prezintă o
gravitate sporită, în raport cu care nu ar trebui să opereze instituţia pe care o analizăm.
Este adevărat că noţiunea de pedeapsă a suferit modificări dramatice de-a lungul
timpului, punându-se astăzi, aşa cum este şi firesc, mai degrabă accentul pe reeducarea
infractorului, iar nu pe cauzarea de suferinţe. Totuşi, posibilitatea (este adevărat în situaţii
limitate) judecătorului de a renunţa la aplicarea pedepsei, în cazul infracţiunilor pentru
care pedeapsa maximă este de 5 ani, este o opţiune care poate pune în pericol politica
105
2014, p. 489.
106
Art. 80, Cod penal.
107
Art. 245, pct. 6 din Legea nr. 187/2012.
108
70
penală şi tragerea la răspundere a infractorilor. Condiţiile aspre din penitenciare nu ar
trebui să conducă la un Cod penal care nu mai pedepseşte infractorii, ci la îmbunătăţirea
condiţiilor respective.
În stabilirea gravităţii infracţiunii, pentru renunţarea la aplicarea pedepsei, se va

ţine cont şi de aspecte la care ne-am mai referit anterior, cum sunt întinderea urmărilor
produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi
scopul urmărit, toate elemente deosebit de importante şi care descriu pericolul
infractorului, atitudinea sa faţă de faptă, predispoziţia acestuia pentru săvârşirea de noi
fapte penale sau din contră, săvârşirea unei infracţiuni ca incident izolat şi nerepetabil.
b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii

infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor
infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea
unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei
acestuia.
Infracţiunile comise în timpul minorităţii, pentru care s-au aplicat pedepse în baza
dispoziţiilor Codului penal anterior, nu constituie impedimente pentru dispunerea
renunţării la aplicarea pedepsei pentru o infracţiune comisă ulterior condamnării
definitive109.
Conform art. 80, alin. 2, Cod penal, nu se poate dispune renunţarea la aplicarea
pedepsei dacă:
a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare 110, cu excepţia cazurilor

prevăzute în art. 42, lit. a) şi b) (faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală şi
infracţiunile amnistiate) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul
de reabilitare;
b) faţă de acelaşi infractor s-a mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în

ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat;
109
Art. 9 din Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind
Codul penal.
110
Termenul condamnare utilizat în cuprinsul art. 80, alin. 2, lit. a) se referă şi la hotărârile prin care, faţă
de inculpat, s-a luat, în timpul minorităţii, o măsură educativă, în afară de cazul în care au trecut cel puţin
2 ani de la data executării sau considerării ca executată a acestei măsuri (art. 239 din Legea nr. 187/2012).
71
c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat
zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a
autorului sau a participanţilor;
d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai

mare de 5 ani.
În caz de concurs de infracţiuni, renunţarea la aplicarea pedepsei se poate dispune

dacă pentru fiecare infracţiune concurentă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în alin. 1
şi 2 ale art. 80, Cod penal.
Din studiul textului de lege observăm că instanţa, chiar atunci când sunt
îndeplinite condiţiile enumerate de Codul penal, nu are obligaţia de a pronunţa renunţarea
la aplicarea pedepsei şi nici motivarea refuzului. Aceasta întrucât renunţarea la aplicarea
pedepsei nu este un drept recunoscut făptuitorului, ci o facultate recunoscută instanţei,
dacă sunt întrunite cumulative condiţiile prevăzute de lege.
3. Avertismentul
Şi avertismentul este o instituţie nouă în dreptul penal, în legătură cu instituţia

renunţării la aplicarea pedepsei. Când dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, instanţa
aplică infractorului un avertisment111.
Avertismentul constă în prezentarea motivelor de fapt care au determinat

renunţarea la aplicarea pedepsei şi atenţionarea infractorului asupra conduitei sale
viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni. Avertismentul
este o obligaţie pentru instanţa de judecată. Renunţarea la aplicarea pedepsei nu şi-ar
putea îndeplini menirea, dacă făptuitorul nu înţelege motivele ce au determinat această
măsură excepţională, dată în favoarea sa, dacă nu înţelege să îşi modifice
comportamentul viitor.
4. Anularea şi efectele renunţării la aplicarea pedepsei
111
72
Persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei nu este supusă
niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea
săvârşită112. Făptuitorul îşi reia viaţa obişnuită, fără a suferi niciuna dintre decăderile,
interdicţiile sau incapacităţile ce decurg din pedeapsă. Renunţarea la aplicarea pedepsei
nu va produce însă efecte asupra executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile
prevăzute în hotărâre.
În situaţia în care, în termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin

care s-a dispus renunţare la aplicarea pedepsei se descoperă că persoana faţă de către s-a
luat această măsură săvârşise anterior o altă infracţiune pentru care i s-a stabilit o
pedeapsă chiar după expirarea acestui termen, renunţarea la aplicarea pedepsei se
anulează şi se stabileşte pedeapsa pentru infracţiunea care a atras iniţial renunţarea la
aplicarea pedepsei, aplicându-se apoi, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de
infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară (art. 81, alin. 2, Cod penal).
Secţiunea a V-a
AMÂNAREA APLICĂRII PEDEPSEI
1. Noţiune şi condiţii
Instituţia este nouă în reglementarea penală românească. Amânarea aplicării

pedepsei constă în facultatea instanţei de a stabili un termen de supraveghere de 2 ani,
dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de cel mult 7 ani şi
112
Art. 82, alin. 1, Cod penal
73
dacă pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni este amenda sau
închisoarea de cel mult 2 ani, pentru infractorul care nu a mai fost condamnat anterior la
pedeapsa închisorii şi care şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în
folosul comunităţii. În raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior
săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea
consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază
că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea
conduitei sale pentru o perioadă determinată113. Conform art. 83, alin. 4, Cod penal,
instanţa este obligată să prezinte motivele care au determinat amânarea aplicării pedepsei
şi atenţionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se
expune dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu
va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.
Constituie, aşadar, condiţii pentru amânarea pedepsei:
- pedeapsa stabilită în concret făptuitorului, chiar şi în caz de concurs de

infracţiuni, este închisoarea de cel mult 2 ani sau amenda, iar pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea săvârşită este de maxim 7 ani;
- infractorul nu a mai fost condamnat anterior (cu excepţia faptelor care nu mai
sunt prevăzute de legea penală, infracţiunilor amnistiate, sau pentru care a intervenit
reabilitarea sau s-a împlinit termenul de reabilitare);
- infractorul este de acord să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii;
- conduita anterioară, eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea

consecinţelor infracţiunii şi capacitatea de îndreptare a infractorului recomandă amânarea
executării pedepsei.
2. Măsurile de supraveghere şi obligaţiile infractorului114
Conform legii, constituie măsuri de supraveghere:
a) prezentarea la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
113
Art. 83, alin. 1, lit. d), Cod penal.
114
Art. 85, Cod penal.
74
b) primirea vizitelor consilierului de probaţiune;
c) anunţul prealabil cu privire la schimbarea locuinţei şi deplasările ce depăşesc 5

zile;
d) comunicarea schimbării locului de muncă;
e)comunicarea informaţiilor şi documentelor de natură să permit controlul

mijloacelor de existenţă.
Instanţa are facultatea de a impune una sau mai multe din următoarele obligaţii,
infractorului faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă

între 30 şi 60 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din cauza
stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se
stabileşte prin legea de executare a pedepselor;
Instanţa va consulta informaţiile puse la dispoziţie periodic de către serviciul de

probaţiune cu privire la posibilităţile concrete de executare existente la nivelul serviciului
de probaţiune şi la nivelul instituţiilor din comunitate.
c) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de

către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;
d) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;
e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele

cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie
de acestea;
f) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori

la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
g) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
h) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;
i) să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei;
75
j) să nu ocupe sau să nu exercite funcţia, profesia, meseria ori activitatea de care s-
a folosit pentru săvârşirea infracţiunii.
Când stabileşte obligaţia prevăzută la alin. 2, lit. e)-g), instanţa individualizează, în

concret, conţinutul acestei obligaţii, ţinând seama de împrejurările cauzei.
Persoana supravegheată trebuie să îndeplinească integral obligaţiile civile stabilite

prin hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.
Dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică

fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a
celor existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a
asigura persoanei supravegheate şanse sporite de îndreptare. Instanţa dispune încetarea
executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus, atunci când apreciază că menţinerea
acestora nu mai este necesară115.
3. Revocarea amânării aplicării pedepsei
Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-

credinţă, nu respect măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, instanţa
revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei 116.
Similar, în situaţia în care persoana supravegheată nu îndeplineşte obligaţiile civile

stabilite prin hotărâre, afară de cazul când persoana s-a aflat în imposibilitatea de a le
îndeplini. Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o
nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de
supraveghere, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui
115
Art. 87, Cod penal.
116
Art. 88, Cod penal.
76
termen, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei. Pedeapsa
aplicată ca urmare a revocării amânării şi pedeapsa pentru noua infracţiune se calculează
conform dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni117.
Amânarea pedepsei poate fi menţinută de instanţă dacă infracţiunea ulterioară a

fost săvârşită din culpă.
4. Anularea amânării aplicării pedepsei
Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana

supravegheată mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin
care s-a dispus amânarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după
expirarea acestui termen, amânarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile
privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară118.
5. Efectele amânării aplicării pedepsei119
Ca urmare a amânării, persoanei faţă de care s-a dispus această măsură, nu i se mai
aplică pedeapsa şi nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea
decurge din infracţiunea săvârşită, dacă nu a săvârşit din nou o infracţiune până la
expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea amânării şi nu s-a
descoperit o cauză de anulare. Amânarea aplicării pedepsei nu va produce însă efecte
asupra executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre.
Secţiunea a VI-a
SUSPENDAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE
117
118
119
Art. 90, Cod penal.
77
1. Noţiune
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este o măsură de

individualizare judiciară a pedepsei închisorii, din punct de vedere al executării acesteia,
care dă instanţei de judecată posibilitatea ca, prin hotărârea de condamnare, să suspende
executarea efectivă, prin privare de libertate, a pedepsei închisorii aplicată
condamnatului.
Pedeapsa închisorii se consideră executată la expirarea termenului de

supraveghere, dacă pe durata acestuia condamnatul lăsat în libertate ca efect al
suspendării a respectat măsurile de supraveghere, a executat obligaţiile şi nu a săvârşit o
nouă infracţiune. Observăm unele deosebiri între această instituţie şi renunţarea la
aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei. Astfel, în cazul renunţării la aplicarea
pedepsei instanţa nu aplică o pedeapsă, în cazul amânării aplicării pedepsei, instanţa
stabileşte o pedeapsă, dar nu o aplică, iar în ipoteza suspendării executării pedepsei sub
supraveghere instanţa stabileşte şi aplică pedeapsa, ceea ce se suspendă fiind numai
executarea pedepsei stabilite120.
2. Condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere
Conform art. 91, alin. 1, Cod penal, instanţa poate dispune suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiţii pozitive:
a) pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, este închisoarea de

cel mult 3 ani, chiar dacă limitele maxime ale pedepsei sunt mai mari (este vorba despre
pedeapsa aplicată efectiv);
b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de

un an, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 (faptele care nu mai sunt prevăzute de
120
78
legea penală, infracţiunile amnistiate, infracţiunile săvârşite din culpă) sau pentru care a
intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;
c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul

comunităţii;
Condiţia presupune cerinţa ca infractorul să îşi exprime acordul de a desfăşura o

muncă neremunerată. Instanţa nu îl poate obliga la desfăşurarea unei activităţi
neremunerate şi prin urmare nu poate suspenda executarea pedepsei în lipsa unui astfel de
acord exprimat în prealabil.
d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii

infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor
infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea
pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite
alte infracţiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă
determinată.
În situaţia în care pedeapsa închisorii este însoţită de pedeapsa amenzii (în cazul
infracţiunilor prin care se urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial), amenda sub forma
zilelor amendă transformate într-o sumă de bani corespunzătoare, amenda se execută
chiar dacă executarea pedepsei închisorii a fost suspendată sub supraveghere 121.
Alin. 3 al articolului analizat prevede următoarele condiţii negative, a căror

împlinire duce la imposibilitatea dispunerii suspendării executării:
a) pedeapsa aplicată este numai amenda;
b) aplicarea pedepsei a fost iniţial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată;
c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat

zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a
autorului sau a participanţilor.
Suspendarea executării ar fi lipsită de efecte şi nu ar fi posibilă îndreptarea

infractorului dacă acesta nu ar fi conştient de fapta săvârşită şi nu ar manifesta dorinţa de
îndreptare, de a nu repeta fapta incriminată sau de a nu comite alte fapte penale în viitor.
De aceea, este necesară atenţionarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare şi a
consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta
121
79
măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de
supraveghere122, atenţionare ce constituie o obligaţie pentru instanţă. Este obligatorie şi
prezentarea motivelor pe care s-a întemeiat condamnarea, precum şi a celor ce au
determinat suspendarea executării pedepsei.
3. Termenul de supraveghere
Conform art. 92 alin. 1, Cod penal, durata suspendării executării pedepsei sub
supraveghere, care constituie termen de supraveghere pentru condamnat, este cuprinsă
între 2 şi 4 ani, fără a putea fi mai mică decât durata pedepsei aplicate. Termenul de
supraveghere se calculează de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere a rămas definitivă. Termenul de supraveghere se
calculează pe zile pline, ziua în care începe să curgă şi ziua în care se împlineşte
socotindu-se în durata termenului de supraveghere. Pe durata termenului de supraveghere
condamnatul trebuie să respecte măsurile de supraveghere şi să execute obligaţiile ce îi
revin, în condiţiile stabilite de instanţă. În cadrul acestui termen i se acordă sprijin celui
supravegheat pentru îndeplinirea măsurilor şi obligaţiilor impuse, se verifică îndeplinirea
integral a obligaţiilor civile, în aşa fel încât la expirarea acestuia pedeapsa să fie
considerată executată123.
4. Măsurile de supraveghere şi obligaţiile condamnatului
Pe durata termenului de supraveghere, condamnatul trebuie să respecte

următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la serviciul de probaţiune124, la datele fixate de acesta;

122
123
2014, p. 533.
124
Direcţia Naţională de Probaţiune este o structură cu personalitate juridică, în cadrul Ministerului
Justiţiei. Conform art. 17 din Legea nr. 252 din 19 iulie 2013 privind organizarea şi funcţionarea
sistemului de probaţiune, Direcţia are următoarele atribuţii: a) stabileşte direcţiile strategice de acţiune în
domeniul probaţiunii în vederea implementării strategiei justiţiei ca serviciu public; b) stabileşte
concepţia şi coordonează, evaluează şi monitorizează, la nivel naţional, Strategia naţională de reabilitare a
80
Serviciul de probaţiune capătă un rol foarte important, conform Codului penal,
consilierii de probaţiune având atribuţii cu privire la:125 evaluarea inculpaţilor, a minorilor
aflaţi în executarea unei măsuri educative, respectiv a persoanelor supravegheate, din
oficiu sau la solicitarea organelor judiciare, potrivit legii; sprijinirea instanţei de judecată
în procesul de individualizare a pedepselor şi măsurilor educative; coordonarea
procesului de supraveghere a respectării măsurilor şi executării obligaţiilor stabilite în
sarcina persoanelor supravegheate faţă de care instanţa a dispus amânarea aplicării
pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, liberarea condiţionată;
coordonarea procesului de supraveghere a respectării uneia dintre următoarele măsuri
educative neprivative de libertate: stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea
la sfârşit de săptămână, asistarea zilnică; coordonarea executării pedepsei amenzii prin
prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii; derularea de activităţi specifice
în legătură cu persoanele private de libertate.
persoanelor faţă de care s-au dispus sancţiuni şi măsuri comunitare, aplicată în sistemul de probaţiune,
inclusiv de către instituţiile cu atribuţii în domeniu; c) organizează şi coordonează procesul de executare a
pedepselor şi măsurilor neprivative de libertate specifice domeniului probaţiunii; d) elaborează
Standardele minime de lucru în probaţiune pentru instituţiile din comunitate şi normele metodologice
pentru avizarea şi acreditarea programelor de lucru cu persoanele supravegheate; e) organizează şi
coordonează activitatea structurilor teritoriale; f) coordonează gestionarea resurselor umane ale sistemului
de probaţiune; g) organizează pregătirea profesională a personalului din sistemul de probaţiune şi cursuri
de pregătire pentru persoane din cadrul instituţiilor implicate în activitatea de probaţiune; h) elaborează
proiectul de buget anual al Direcţiei şi al structurilor teritoriale, pe care îl supune spre aprobare
ministrului justiţiei, şi asigură execuţia bugetară în condiţiile legii; i) administrează patrimoniul sistemului
de probaţiune, organizează şi coordonează alocarea, mişcarea, evidenţa şi controlul cheltuielilor materiale
şi de investiţii, ale mijloacelor şi echipamentelor din dotare; j) elaborează, în colaborare cu direcţia de
specialitate din Ministerul Justiţiei, proiectele de acte normative privind organizarea şi activitatea
sistemului de probaţiune; k) realizează evaluarea şi controlul activităţii derulate în structurile teritoriale de
probaţiune, prin intermediul inspectorilor de probaţiune; l) realizează evaluarea profesională a
personalului din cadrul sistemului de probaţiune, în condiţiile stabilite prin Regulamentul de organizare şi
funcţionare a sistemului de probaţiune; m) coordonează elaborarea standardelor de performanţă, a
metodologiilor şi instrumentelor de lucru, în scopul uniformizării şi îmbunătăţirii activităţii de probaţiune;
n) coordonează elaborarea şi implementarea strategiei de comunicare şi relaţii publice a sistemului de
probaţiune, în scopul promovării rolului sistemului de probaţiune; o) coordonează cooperarea
internaţională în domeniu; p) reprezintă în faţa instanţelor judecătoreşti şi a altor organe de jurisdicţie
interesele Direcţiei şi ale structurilor teritoriale; q) coordonează activitatea de colectare şi prelucrare a
datelor statistice specifice domeniului probaţiunii şi gestionează sistemele informatice aferente; r)
realizează studii, analize şi cercetări care să contribuie la fundamentarea politicii penale în domeniu, la
elaborarea strategiilor de lucru şi la îmbunătăţirea practicii; s) elaborează şi difuzează ghiduri practice sau
alte materiale în domeniu, întocmind propriile materiale în acest sens, având în vedere practica organelor
judiciare; ş) promovează rolul sistemului de probaţiune, al activităţilor desfăşurate de către personalul din
sistemul de probaţiune, inclusiv prin mijloace de informare în masă; t) alte atribuţii prevăzute de lege în
domeniul de activitate a sistemului de probaţiune.
125
Art. 32 din Legea nr. 252 din 19 iulie 2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de
probaţiune, publicată în M. O. al României, partea I, nr. 512 din 14 august 2013.
81
Evaluarea persoanelor aflate în supravegherea serviciului de probaţiune se
realizează la solicitarea instanţei de judecată sau a judecătorului delegat cu executarea
sau, după caz, la iniţiativa consilierului de probaţiune manager de caz, în următoarele
situaţii126:
- dacă, pe durata termenului de supraveghere, au intervenit motive care justifică fie

modificarea obligaţiilor prin impunerea de noi obligaţii, sporirea sau diminuarea
condiţiilor de executare existente, fie încetarea executării unora dintre obligaţii;
- dacă, pe durata termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu respectă

măsurile de supraveghere sau nu execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile care îi revin.
Conform art. 94, alin. 4, Cod penal, pe durata termenului de supraveghere,

serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa, dacă:
- au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă,

fie încetarea executării unora dintre acestea;
- persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în

condiţiile stabilite, obligaţiile care îi revin;
- persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărâre,

cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere. Dacă, până la
expirarea acestui termen, condamnatul nu a respectat obligaţiile civile stabilite prin
hotărârea de condamnare, serviciul de probaţiune competent sesizează instanţa care a
pronunţat în primă instanţă suspendarea, în vederea revocării acesteia. Sesizarea poate fi
făcută şi de procuror, de consilierul de probaţiune sau de partea interesată, până la
expirarea termenului de supraveghere127.
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea

sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte

5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
126
Art. 43 din Legea nr. 252/2013.
127
Art. 583, alin. 2, Cod de procedură penală.
82
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor
sale de existenţă.
Instanţa poate impune condamnatului să execute una sau mai multe dintre
următoarele obligaţii (pe care acesta trebuie să le îndeplinească integral, cel mai târziu cu
3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere):
b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de

c) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;
d) să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei.
Instanţa poate dispune modificarea sau încetarea unora dintre obligaţiile prevăzute
mai sus, în funcţie de specificul fiecărei situaţii.
Pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul va presta o muncă

neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 de zile, în
condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate
presta această muncă128.
5. Revocarea, anularea şi efectele suspendării executării pedepsei sub

supraveghere
Nerespectarea, cu rea-credinţă, a măsurilor de supraveghere sau neexecutarea

obligaţiilor impuse poate duce la revocarea suspendării executării de către instanţă, care
va dispune executarea pedepsei129.
În situaţia în care, pe parcursul termenului de supraveghere, se descoperă că

persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii
prin care s-a dispus suspendarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după
128
Art. 93, alin.4, Cod penal.
129
Art. 96, Cod penal.
83
expirarea acestui termen, suspendarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile
privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară130.
Ca urmare a suspendării executării pedepsei până la împlinirea termenului,

pedeapsa se consideră executată131.
Secţiunea a VII-a
LIBERAREA CONDIŢIONATĂ
1. Noţiune
Liberarea condiţionată constă în punerea în libertate a persoanei condamnate din

locul de deţinere, înainte de executarea în întregime a pedepsei cu închisoarea la care a
fost condamnat132, dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege. Practica a dovedit că în
multe cazuri funcţia educativă a pedepsei se poate realiza şi prin punerea în libertate,
înainte de executarea în întregime a pedepsei închisorii. De altfel, aceasta este practica
executării pedepsei în majoritatea statelor lumii. Încrederea acordată condamnaţilor de a
fi eliberaţi înainte de a fi executat în întregime pedeapsa şi faptul că ştiu că în cazul
săvârşirii altor infracţiuni în termenul ce li s-a stabilit pentru încercarea moralităţii lor, îi
va readuce în penitenciar, îi determină, în cele mai multe cazuri, să aibă o conduită bună
în societate.
2. Caracterele liberării condiţionate
Caracterele liberării condiționate sunt:
a) caracter general;
De liberarea condiţionată pot beneficia toţi condamnaţii, în condiţiile legii. Nu

sunt excluşi nici măcar condamnaţii la detenţiune pe viaţă sau pentru infracţiuni deosebit
de grave, cum ar fi: acte de terorism, trafic de fiinţe umane sau de stupefiante, omor, ş.a.;
130
Art. 97, Cod penal.
131
Art. 98, Cod penal.
132
I. Pascu, V. Drăghici,Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 386.
84
b) caracter personal;
Liberarea condiţionată se acordă în mod individual, avându-se în vedere situaţia

personală a fiecărui condamnat, fără a se ţine cont de situaţia altor condamnaţi sau a
celorlalţi participanţi la săvârşirea infracţiunii, dacă aceasta a fost comisă în participaţie
penală;
c) caracter condiţionat. În afară de aspectele ce ţin de persoana condamnatului,

pentru acordarea liberării condiţionate se impune să fie îndeplinite şi condiţii ce ţin de:
executarea unei părţi din condamnarea pronunţată de instanţă, condiţii legate de prestarea
muncii, antecedente penale, dovezi de îndreptare ş.a.;
d) caracter facultativ, în sensul că instanţa poate sau nu să aprobe liberarea

condiţionată;
e) caracter revocator, în sensul că în situaţia în care cel liberat a comis din nou o
infracţiune, instanţa, ţinând seama de gravitatea acesteia, poate dispune fie menţinerea
liberării condiţionate, fie revocarea acesteia.
3. Condiţiile liberării condiţionate133
Condițiile liberării condiționate diferă în funcție de natura pedepsei aplicate.
Astfel, liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă poate fi dispusă, dacă:
a) cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţiune;
Termenul este fix şi presupune executarea efectivă în penitenciar a pedepsei, fără

posibilitatea scurtării lui ca urmare a muncii prestate de cel condamnat în timpul
executării pedepsei134.
b) cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei;
Buna conduită implică respectarea regulilor cu privire la executarea pedepsei,

atitudinea condamnatului faţă de fapta săvârşită şi faţă de pedeapsă, strădania sa în
Art. 99 și 100, Cod penal.

133
134
85
încercarea de a se îndrepta. Considerăm că şi după intrarea în vigoare a Codului penal şi
străduinţa în muncă a condamnatului reliefează o bună conduită. Buna conduită trebuie să
existe pe toată durata executării pedepsei.
c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de

condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le
îndeplinească;
Condiţia este una complexă presupunând, în acelaşi timp, repararea prejudiciilor

civile ce au rezultat din comiterea faptei, cât şi atitudinea condamnatului cu privire la
faptă, dorinţa de îndreptare, care este incompatibilă cu nerespectarea obligaţiilor civile
stabilite prin hotărârea de condamnare. În nicio împrejurare nu se poate admite ca legea
să permită celui care a săvârşit o faptă penală să beneficieze în continuare de produsul
infracţiunii135.
d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate

reintegra în societate.
Liberarea înainte de termen nu se poate realiza dacă cel condamnat nu face dovada
că în termenul în care a fost privat de libertate s-a realizat unul din scopurile pedepsei,
respectiv reeducarea condamnatului. Nu poate fi redat societăţii, mai devreme decât a
stabilit instanţa de judecată, condamnatul care nu face dovada că ştie cum să se comporte
în societate şi care prezintă garanţia că nu va mai săvârşi o altă infracţiune.
Se urmăreşte verificarea atentă a pericolului pe care-l reprezintă condamnatul la

data cererii de liberare, în funcţie de toate condiţiile menţionate mai sus.
În doctrina penală, dar şi în practica comisiilor ce fac propuneri pentru liberare

condiţionată, s-a apreciat că oferă anumite garanţii de îndreptare condamnaţii care îşi
desfăşoară activitatea încredinţată în penitenciar în mod conştiincios, manifestă interes
pentru însuşirea unei meserii sau pentru perfecţionarea celei pe care o are, desfăşoară şi
activităţile administrative care nu sunt remunerate, respectă regulamentul locului de
deţinere, au salvat ori şi-au pus în pericol viaţa pentru a salva persoane sau bunuri,
publice sau private, de la incendii, inundaţii ori alte calamităţi, contribuie la dezvoltarea
economiei naţionale ori a ştiinţei, au adus o contribuţie însemnată la activitatea de
reeducare a celorlalţi condamnaţi, au prevenit sau au zădărnicit acţiuni ostile din partea
unor condamnaţi, evadări, atacuri asupra personalului de pază sau alte asemenea fapte,
135
Al. Ionaş, I. Măgureanu, Noul cod penal comentat, Ed. Romprint, Braşov, 2004, p. 90.
86
respectă regulile de igienă şi prescripţiile medicului locului de deţinere, ş.a. Deşi legea, în
formularea actuală, vorbeşte de convingerea instanţei asupra faptului că cel condamnat s-
a îndreptat şi are posibilităţi reale de reintegrare socială, este evident că această
convingere nu poate fi de natură subiectivă, ci dimpotrivă, trebuie fundamentată pe
dovezi, pe probe136. Instanţa are obligaţia de a prezenta motivele de fapt ce au determinat
acordarea liberării condiţionate şi atenţionarea condamnatului asupra conduitei sale
viitoare şi a consecinţelor la care se expune, dacă va mai comite infracţiuni sau nu va
respecta măsurile de supraveghere ori dacă nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata
termenului de supraveghere137.
De la data liberării condiţionate condamnatul este supus unui termen de

supraveghere de 10 ani.
De asemenea, liberarea condiționată în cazul pedepsei cu închisoarea poate fi

dispusă dacă:
a) se execută cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu
depăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de
ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani;
Dacă persoana condamnată a împlinit 60 de ani, se poate dispune libertatea

condiţionată după executarea efectivă a jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii
ce nu depăşeşte 10 ani, sau a cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii
mai mari de 10 ani dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în alin. 1, lit. b)-d).
b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis;
Legiuitorul nu se referă la regimul de maximă siguranţă, întrucât acest regim se

aplică condamnaţilor cu pedepse de peste 13 ani închisoare, precum şi acelora care
prezintă un risc pentru siguranţa locului de deţinere. În cazul celor din urmă, este evident
că nu se poate pune problema liberării condiţionate. Celor cărora li s-au aplicat pedepse
până la 13 ani li se poate aplica un regim mai puţin sever, în funcţie de natura infracţiunii
şi persoana condamnatului.
136
137
87
c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de
condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le
îndeplinească;
d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate

reintegra în societate.
Şi în cazul pedepsei cu închisoare instanţa este obligată să prezinte motivele de

fapt ce au determinat acordarea liberării condiţionate şi atenţionarea condamnatului
asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune, dacă va mai comite
infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi
revin pe durata termenului de supraveghere.
Conform art. 100, alin. 6, Cod penal, intervalul cuprins între data liberării
condiţionate şi data împlinirii duratei pedepsei constituie termen de supraveghere pentru
condamnat.
4. Măsuri de supraveghere şi obligaţii138
În situaţia în care restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării este de 2 ani
sau mai mare, condamnatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele persoanei desemnate cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, orice schimbare a locuinţei şi orice deplasare care

depăşeşte 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor

sale de existenţă.
Obligaţiile ce pot fi impuse de instanţă sunt:

138
88
b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de

c) să nu părăsească teritoriul României;
Conform Codului de procedură penală, art. 557, alin. 10, pe durata termenului de
supraveghere, persoana supravegheată poate solicita motivat instanţei de executare, să
încuviinţeze părăsirea teritoriului României139.
d) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori

e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanţii

la săvârşirea infracţiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de
acestea;
f) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
g) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
Obligaţiile prevăzute în alin. 2, lit. c)-g) pot fi impuse în măsura în care nu au fost
aplicate în conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi 140.
Când stabileşte obligaţia prevăzută la alin. 2, lit. d)-f), instanţa individualizează, în
concret, conţinutul acestei obligaţii, ţinând seama de împrejurările cauzei141.
5. Supravegherea condamnatului
Supravegherea condamnatului este o activitate restrictivă de libertăţi şi drepturi ce

dă instanţei posibilitatea de a supraveghea executarea obligaţiilor şi de a decide, la
sesizarea serviciului de probaţiune, dacă obligaţiile vor fi menţinute, modificate sau vor
înceta.
139
În cazul în care admite cererea, instanţa stabileşte perioada pentru care persoana supravegheată poate
părăsi teritoriul României.
140
141
89
Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute la lit. a) şi b) se face de serviciul
de probaţiune, iar datele prevăzute la lit. c) şi e) se comunică serviciului de probaţiune.
Verificarea îndeplinirii obligaţiilor prevăzute la lit. c)-g) se face de organele abilitate,
care vor sesiza serviciul de probaţiune cu privire la orice încălcare a acestora. În cazul
obligaţiilor de la lit. d) şi e), supravegherea poate fi realizată şi printr-un sistem electronic
de supraveghere. Sistemele electronice de supraveghere la distanţă sunt dispozitive
tehnice care permit monitorizarea, în mod eficient, a restricţiilor referitoare la libertatea
de mişcare impuse deţinuţilor142.
Pe durata supravegherii, serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa,

dacă:
- au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă,

fie încetarea executării unora dintre acestea;
- persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în

condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin.
6. Modificarea sau încetarea obligaţiilor
Pe durata supravegherii pot interveni motive care justifică impunerea unor noi
obligaţii sau sporirea ori diminuarea condiţiilor de executare a celor existente. În astfel de
situaţii, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura
condamnatului şanse mai mari de reintegrare socială. De asemenea, instanţa poate
142
Art. 30 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor
privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Conform art. 31 al aceluiaşi
Regulament, sistemele electronice de supraveghere la distanţă se folosesc în cazul deţinuţilor atunci când:
a) participă la activităţile productive, educative, de asistenţă psihologică şi de asistenţă socială, în
exteriorul locului de deţinere; b) se deplasează pentru acordarea asistenţei medicale la spitale/cabinete
medicale situate în afara locului de deţinere; c) sunt internate în spitale din reţeaua publică de sănătate; d)
beneficiază de permisiunea de ieşire din penitenciar. e) în orice alte situaţii în care are loc deplasarea în
exteriorul locului de deţinere şi se consideră necesară folosirea sistemelor electronice. Sistemele
electronice de supraveghere la distanţă se pot folosi şi în cazul deţinuţilor care prezintă risc pentru
siguranţa penitenciarului, atunci când sunt escortaţi în afara penitenciarului. Situaţia în care deţinutul
refuză să i se aplice sistemele electronice de supraveghere la distanţă atrage nefolosirea acesteia la
activităţi în exteriorul penitenciarului sau neacordarea permisiunii de ieşire din penitenciar.
90
dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus, când apreciază că
menţinerea acestora nu mai este necesară143.
7. Revocarea liberării condiţionate
Revocarea poate fi pronunţată dacă, pe durata supravegherii, persoana

condamnată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută
obligaţiile impuse. În această situaţie, instanţa revocă liberarea şi dispune executarea
restului de pedeapsă. Săvârşirea unei noi infracţiuni, pentru care s-a pronunţat pedeapsa
închisorii, descoperită în termenul de supraveghere, atrage revocarea liberării şi
executarea restului de pedeapsă. Prevederile enumerate mai sus se aplică şi în cazul
liberării condiţionate din executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă.
8. Anularea liberării condiţionate
Instanţa poate hotărî anularea liberării condiţionate atunci când:
- persoana a săvârşit o infracţiune până la acordarea liberării condiţionate;
- fapta este descoperită pe parcursul termenului de supraveghere;
- pedeapsa aplicată este închisoarea;
- aplicarea pedepsei poate interveni chiar după expirarea termenului de

supraveghere.
Ca urmare a anulării, se aplică dispoziţiile referitoare la concursul de infracţiuni,

recidivă sau pluralitate intermediară, iar în cazul în care, în raport cu pedeapsa rezultată,
sunt îndeplinite condiţiile, instanţa poate acorda din nou liberarea condiţionată 144.
Termenul de supraveghere se calculează de la data acordării primei liberări.
143
144
91
9. Efectele liberării condiţionate
Efectele sunt imediate, în sensul că în urma liberării condiţionate condamnatul este

pus de îndată în libertate. De asemenea, efectele sunt definitive, în sensul că, dacă
persoana nu a mai săvârşit o nouă infracţiune descoperită până la expirarea termenului de
supraveghere, dacă nu s-a dispus revocarea ori nu s-a descoperit o cauză de anulare a
liberării, pedeapsa este considerată ca fiind executată.
CURS V
RĂSPUNDEREA PENALĂ
Răspunderea penală – instituţie fundamentală a dreptului penal
Noţiunea de răspundere penală
Răspunderea penală este una din instituţiile juridice fundamentale ale dreptului penal, care,
alături de instituţia infracţiunii şi instituţia sancţiunilor formează pilonii oricărui sistem de drept
penal 145.
Între cele trei instituţii există o strânsă interdependenţă, infracţiunea ca faptă periculoasă
interzisă prin norma penală atrăgând, prin săvârşirea ei, răspunderea penală, iar răspunderea penală
fără sancţiune (pedeapsă) ar fi lipsită de obiect. Corelaţia poate fi privită şi invers, adică aplicarea
pedepsei nu poate fi justificată decât de existenţa răspunderii penale a infractorului, iar
răspunderea penală nu se poate întemeia decât pe săvârşirea infracţiunii 146.
145
Oancea Ion, Explicaţi teoretice ale codului penal român. Partea generală, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti,
1969, p. 99.
146
Bulai Costică, Manual de drept penal.Partea generală, Editura All, Bucureşti, 1997, p. 310.
92
Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice şi apare ca o consecinţă a nesocotirii
dispoziţiei normei juridice penale de incriminare.
Realizarea ordinii de drept, în general, presupune din partea tuturor destinatarilor legii o
conduită conformă cu dispoziţiile legii, pentru normala desfăşurare a relaţiilor sociale 147 .
Ordinea de drept penal presupune respectarea, de către marea majoritate a

destinatarilor legii penale, a dispoziţiilor sale, în cadrul raporturilor de conformare 148.
Pentru cei care adoptă o conduită neconformă cu dispoziţiile normelor penale, săvârşind fapte
interzise, restabilirea ordinii de drept încălcate are loc prin constrângere, în cadrul unui raport
juridic penal de conflict.
Răspunderea penală este definită 149 ca fiind însăşi raportul juridic de conflict, de
constrângere, raport juridic complex, cu drepturi şi obligaţii specifice pentru subiectele
participante sau, ca raportul juridic penal de constrângere născut urmare a săvârşirii
infracţiunii, între stat, pe de o parte, şi infractor, pe de altă parte, raport complex al
oricărui conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a trage la
răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi
de a-l constrânge să o execute, precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru
fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept şi
restaurării autorităţii legii 150.
Întrucât unicul temei al răspunderii penale îl formează săvârşirea unei infracţiuni, în

cadrul raportului juridic penal de conflict urmează să se stabilească: existenţa faptului
care dă naştere răspunderii penale, adică a faptei interzise şi sancţiunea corespunzătoare
ce urmează să fie aplicată infractorului în vederea executării.
Principiile răspunderii penale
147
Alecu Gheorghe , Drept penal . Partea generală, Editura Europolis, Constanţa, 2007, p. 403.
148
Pascu Ilie, Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 347.
149
Oancea Ion, op. cit., p. 419.
150
Bulai Costică, op. cit., p. 313.
93
1. Consideraţii generale
Prin principii ale răspunderii penale se înţeleg acele idei de bază, diriguitoare, ce se
regăsesc în normele de reglementare a răspunderii penale.
Ca instituţie fundamentală a dreptului penal, răspunderea penală este străbătută de principiile

fundamentale ale dreptului penal, care capătă însă un caracter specific în raport cu aceasta.
În doctrina penală, nu există unanimitate cu privire la numărul şi cadrul principiilor

răspunderii penale.
Într-o opinie 151 , sunt reţinute ca principii fundamentale ale răspunderii penale: infracţiunea ca
unic temei al răspunderii penale, legalitatea răspunderii penale, individualizarea judiciară a
În altă opinie 152 , este lărgită sfera, adăugându-se principiile: umanismului răspunderii penale,
personalităţii răspunderii penale, inevitabilităţii răspunderii penale, unicităţii răspunderii penale,
celerităţii răspunderii penale, individualizării răspunderii penale, prescriptibilităţii răspunderii
penale.
2. Principiul legalităţii răspunderii penale
Principiul legalităţii răspunderii penale este un principiu fundamental al întregului sistem de

drept şi al dreptului penal, iar în domeniul răspunderii penale presupune că apariţia, desfăşurarea şi
soluţionarea raportului penal are loc pe baza legii şi în strictă conformitate cu aceasta 153.
Legalitatea răspunderii penale presupune legalitatea incriminării şi legalitatea sancţiunilor de
drept penal.
3. Infracţiunea este unicul temei al răspunderi penale
Acest principiu este consacrat expres prin dispoziţiile art. 15 al. (2) Cod penal şi presupune
că răspunderea penală se întemeiază numai pe săvârşirea unei infracţiuni, adică a unei fapte
prevăzute de legea penală, săvârşită cu vinovăţia cerută de lege, nejustificată şi imputabilă
persoanei care a săvarşit-o.
151
Oancea Ion, op. cit., p. 420-421.
152
Bulai Costică, op. cit., p. 14// Pascu Ilie, op. cit., pp. 351-354.
153
Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, Drept penal român. Partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 321.
94
4. Principiul umanismului
În domeniul răspunderii penale, principiul umanismului îşi găseşte expresie în condiţiile şi

conţinutul constrângerii juridice care intervine în cazul săvârşirii infracţiunii, urmărindu-se ca
pedeapsa să aibă un rol educativ, ca şi în prevederea – pentru destinatarii legii penale – a unor
exigenţe cărora aceştia li se pot conforma, ce au ca scop protejarea tuturor persoanelor împotriva
infracţiunilor.
5. Principiul răspunderii penale personale
Acest principiu decurge din principiile fundamentale ale dreptului penal, fiind
considerat o garanţie a libertăţii persoanei şi presupune că răspunderea penală revine
numai persoanei care a săvârşit ori a participat la săvârşirea unei infracţiuni.
Răspunderea penală nu poate interveni pentru fapta altuia, după cum nu poate fi
colectivă, adică pentru fapta unei persoane să răspundă un colectiv, grup (spre exemplu,
familie, etnie etc.).
6. Principiul unicităţii răspunderii penale
Conform acestui principiu, răspunderea penală pentru o faptă săvârşită este unică,
adică se stabileşte o singură dată, iar dacă raportul juridic de răspundere penală se stinge,
acesta nu mai poate acţiona în viitor.
Potrivit acestui principiu, pentru săvârşirea unei infracţiuni, răspunderea penală se
stabileşte şi atrage o singura pedeapsă principală, ori o singură măsură educativă.
Pe lângă pedepsele principale se pot aplica şi pedepse complementare, pedepse
accesorii ori se pot lua măsuri de siguranţă, fără ca prin aceasta să se aducă atingere
principiului unităţii răspunderii penale.
95
7. Principiul inevitabilităţii răspunderii penale
Oricine săvârşeşte o infracţiune trebuie să răspundă penal, răspunderea penală fiind

o consecinţă inevitabilă a săvârşirii unei infracţiuni.
Înlăturarea răspunderii penale în cazurile prevăzute de lege (amnistie, lipsa plângerii
prealabile, împăcarea părţilor, prescripţie ş.a.) nu diminuează importanţa principiului care
se corelează şi cu principiul egalităţii tuturor persoanelor în faţa legii penale.
Principiul inevitabilităţii răspunderii penale este, de asemenea, strâns legat de principiul
oficialităţii acţiunii penale, care presupune tragerea la răspundere a infractorului din oficiu, care
funcţionează pentru marea majoritate a infracţiunilor cu excepţia infracţiunilor, pentru care
acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă ori cu autorizarea sau aprobarea unor
anumite organe 154.
8. Principiul individualizării răspunderii penale
Răspunderea penală trebuie să fie diferenţiată în funcţie de gravitatea infracţiunii şi de

periculozitatea infractorului, pentru a se asigura atât sancţionarea sa corectă, cât şi realizarea
prevenţiunii generale şi speciale.
Individualizarea răspunderii penale se realizează în mai multe modalităţi: individualizare

legală (prin stabilirea limitelor sancţiunilor de către legiuitor), individualizare judiciară (prin
stabilirea de către instanţele de judecată a sancţiunilor pentru faptele concrete săvârşite în realitate)
şi individualizare administrativă (prin modificarea limitelor sancţiunilor concrete în timpul
executării acestora).
Individualizarea răspunderii penale are loc în conformitate cu legea, care consacră dispoziţii
speciale privitoare efectuarea acestei operaţiuni.
9. Principiul celerităţii şi prescriptibilităţii răspunderii penale
Răspunderea penală, ca mijloc de realizare a ordinii de drept prin constrângere, pentru a fi

eficientă, trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârşirii infracţiunii.
În acest fel se realizează prevenţiunea specială şi cea generală, se creează sentimentul de

securitate a valorilor sociale, se restabileşte ordinea de drept încălcată, se întăreşte încrederea în
autoritatea legii. Cu cât răspunderea penală intervine mai târziu, cu atât eficienţa ei scade.
154
Paraschiv Gavril, Drept penal. Partea generală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005, p. 236.
96
În cazul în care răspunderea penală nu a fost stabilită într-un anumit termen de la săvârşirea
infracţiunii, aceasta se prescrie, adică se stinge dreptul de a mai fi stabilită răspunderea penală.
În legislaţia penală română au fost prevăzute dispoziţii prin care este stabilită prescripţia
răspunderii penale pentru aproape toate infracţiunile, excepţie făcând doar infracţiunile contra
umanităţii, pentru care s-a prevăzut imprescriptibilitatea atât a răspunderii penale, cât şi a
CURS VI
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ
Secțiunea I
ASPECTE GENERALE PRIVIND RĂSPUNDEREA PENALĂ
Răspunderea penală este o instituţie juridică fundamentală a dreptului penal, care

alături şi împreună cu celelalte două instituţii fundamentale ale acestuia, infracţiunea şi
sancţiunea, reprezintă componentele de bază ale întregului sistem de drept penal. 155
Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice şi reprezintă consecinţa

nesocotirii dispoziţiei normei juridice penale.
Regula este ca cetăţenii societăţii să se conformeze de bunăvoie conduitei impus

de dreptul penal, însă există şi anumite persoane care nu înţeleg să se conformeze
exigenţelor legii penale şi săvârşesc infracţiuni. În această situaţie, în vederea realizării
ordinii de drept, se va recurge la constrângere, adică aplicarea sancţiunilor prevăzute de
normele încălcate faţă de cei care au săvârşit faptele interzise prin normele
incriminatoare.156
În general, prin răspundere juridică se înţelege obligaţia unei persoane de a suporta

o anumită consecinţă juridică sau o anumită sancţiune,din cauza faptului că a încălcat o
normă, o valoare socială ocrotită prin lege.
Al. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 334.
155
C. Bulai, B. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.
156
310.
97
Cadrul juridic al răspunderii penale cuprinde dispoziţiile din art.15, alin. 2, Cod
penal, referitoare la temeiul răspunderii penale, respectiv dispoziţiile din Titlul al VII-lea
privitoare la cauzele care înlătură răspunderea penală (art.152-159, Cod penal). 157
Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt anumite stări, situaţii, împrejurări
posterioare săvârşirii infracţiunii, reglementate de lege, prin intervenţia cărora se stinge
raportul juridic penal de conflict, se stinge dreptul statului de a aplica o sancţiune
infractorului şi obligaţia acestuia de a executa acea sancţiune158.
În legislaţia noastră penală, cauzele care înlătură răspunderea penală sunt:

amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile şi împăcarea părţilor.
Cauzele de înlăturare a răspunderii penale au drept consecinţă faptul că fac

imposibilă aplicarea sancţiunilor penale, a pedepselor, deşi fapta îşi păstrează caracterul
penal. Aceste cauze înlătură răspunderea penală, dar nu produc efecte în ceea ce priveşte
consecinţele civile ale comiterii infracţiunii.159
Secțiunea a II-a
AMNISTIA
1. Noţiunea amnistiei
Amnistia este actul de clemenţă al Parlamentului României prin care, din

considerente de politică penală, este înlăturată răspunderea penală pentru anumite
infracţiuni comise anterior adoptării legii de amnistie160.
Amnistia este actul de clemenţă referitor la anumite infracţiuni prevăzute în legea

amnistiei şi care au fost săvârşite până la data apariţiei acestei legi.
157
158
I. Pascu, Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 358.
159
160
Idem.
98
Astfel, în situaţia în care legea de amnistie a fost adoptată şi intrată în vigoare
înainte de a fi declanşat procesul penal pentru infracţiunea săvârşită, procesul respectiv
nu va mai fi declanşat niciodată. În situaţia în care procesul fusese deja declanşat anterior
intrării în vigoare a legii de amnistie, acesta va înceta; legiuitorul permite totuşi
inculpatului să solicite continuarea procesului în vederea demonstrării nevinovăţiei sale,
procesul putându-se termina chiar cu o soluţie de achitare în situaţia în care inculpatul
este găsit nevinovat de către judecătorul cauzei.
În situaţia în care legea de amnistie a fost adoptată şi intrată în vigoare după

condamnare, ea înlătură şi executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe
ale condamnării, cu menţiunea că amnistia nu are totuşi efecte asupra măsurilor de
siguranţă şi asupra drepturilor persoanei vătămate.
În ceea ce priveşte amenda plătită până în momentul intervenirii actului de

amnistie, se reține faptul că aceasta nu se va restitui.
2. Felurile amnistiei
În doctrina penală se face deosebire între diferitele feluri ale amnistiei, determinate
de: întinderea acesteia, condiţiile de acordare ori de stadiul procesual în care se găsesc
infracţiunile.
După aria de cuprindere, de întindere, deosebim:
a) amnistia generală, care priveşte orice infracţiune indiferent de gravitatea, natura

sau sediul de incriminare al faptei (Codul penal sau legi speciale);
b) amnistia specială, care priveşte anumite infracţiuni, anume prevăzute prin actul
de clemenţă.
După condiţiile în care amnistia devine incidentă se disting:
a) amnistia necondiţionată, numită pură şi simplă, când incidenţa ei nu este

subordonată îndeplinirii vreunei condiţii speciale;
b) amnistia condiţionată, când incidenţa acesteia este subordonată îndeplinirii

anumitor condiţii privind prejudiciul (prin infracţiune să nu se fi produs un prejudiciu ori
99
dacă s-a produs să fi fost reparat, ori acesta să nu depăşească un anumit cuantum),
condiţii cu privire la infractor (să nu mai fi fost anterior condamnat, să fi împlinit o
anumită vârstă, etc.) sau referitoare la alte aspecte exterioare infracţiunii şi infractorului
ca (locul săvârşirii, timpul săvârşirii infracţiunii, de exemplu, în timp de război, în timpul
unei calamităţi, etc.).
După stadiul procesului în care se găseşte infracţiunea amnistiată, se disting:
a) amnistia înainte de condamnarea definitivă (antecondamnatorie sau proprie);
b) amnistia după condamnarea definitivă (postcondamnatorie sau improprie).
3. Efectele amnistiei
3.1. Efectele amnistiei antecondamnatorii
Amnistia antecondamnatorie produce următoarele efecte161:
a) înlăturarea răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită;

b) acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare sau exercitată.
3.2. Efectele amnistiei postcondamnatorii
Amnistia postcondamnatorie produce următoarele efecte:
a) efectele se produc numai pentru viitor, acestea nu sunt similare cu cele produse
ac prescripţia executării pedepsei sau de reabilitare;
b) amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie;
c) înlătură executarea (sau începerea executării) pedepsei principale sau

complementare, care nu au fost executate;
M. Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, pp. 368-
161
369.
100
d) înlătură executarea măsurilor educative privative sau neprivative de libertate
care nu au fost executate;
e) nu înlătură posibilitatea solicitării constatării intervenţiei reabilitării de drept

sau de a se dispune reabilitarea judecătorească, amnistia postcondamnatorie producând
efecte mai restrânse decât reabilitarea;
f) persoanele fizice înscrise în cazierul judiciar sau cu privire la care s-au făcut
notări provizorii se scot din evidenţă dacă a intervenit amnistia [art. 15, alin. 1, lit. c), din
Legea nr. 290/2004, privind cazierul judiciar].
Invocarea amnistiei postcondamnatorii se poate face de persoana condamnată pe

calea contestaţiei la executare.
3.3. Limitele amnistiei
Amnistia nu produce efecte asupra162:
a) măsurilor de siguranţă, cu excepţia a confiscării extinse, întrucât pentru

aplicarea acesteia este necesară existenţa unei hotărâri de condamnare;
b) drepturilor persoanei vătămate/civile (de exemplu, despăgubirile civile,

cheltuielile judiciare, costul expertizelor efectuate în scopul stabilirii prejudiciului);
c) acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, instanţa sesizată cu

judecarea cauzei trebuind să dispună lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile; în acest caz,
persoana prejudiciată va putea solicita repararea daunelor provocate prin infracţiune în
faţa instanţei civile.
162
M. Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 369.
101
Secțiunea a III-a
PRESCRIPŢIA RĂSPUNDERII PENALE
1. Noţiune
Prescripţia răspunderii penale desemnează acea cauză de stingere a obligaţiei

infractorului de a suporta consecinţele penale ale faptei săvârşite, ca efect al trecerii unui
interval de timp, anume determinat prin dispoziţii legale.163
Astfel, după un interval de timp considerabil scurs de la data săvârşirii infracţiunii

(interval în care aceasta nu a fost descoperită şi sancţionată) se consideră că aplicarea sau
executarea unei pedepse devine ineficientă raportat la scopul sancţiunilor de drept penal.
Eficacitatea legii penale în procesul de combatere şi prevenire a infracţiunilor

depinde de promptitudinea cu care organele judiciare ale statului intervin şi trag la
răspundere penală pe cei vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor . 164
Subliniem şi faptul că răspunderea penală a infractorului nu este înlăturată de către

lege în legătură cu infracţiunile de genocid, contra umanităţii şi de război (indiferent de
data la care au fost comise), infracţiunile de omor, omor calificat şi infracţiunile
intenţionate urmate de moartea victimei.
Cu cât stabilirea răspunderii penale şi aplicarea sancţiunii este mai aproape de

momentul săvârşirii infracţiunii, cu atât scopul legii penale este mai eficient realizat.
Există însă şi situaţii în care răspunderea penală nu poate fi stabilită cu

promptitudine deoarece fapta nu este descoperită ori făptuitorul reuşeşte să se sustragă de
la urmărirea penală, astfel că de la săvârşirea infracţiunii se poate scurge un timp
îndelungat, fără să se fi reuşit sancţionarea infractorului.
163
164
G. Paraschiv, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005, p. 243.
102
Pentru a nu rămâne nesoluţionate astfel de situaţii, lăsând să treneze raporturi
juridice de conflict, s-a prevăzut posibilitatea înlăturării răspunderii penale prin
intermediul prescripţiei.
În doctrină165 s-a subliniat că justificarea prescripţiei este strâns legată de raţiunea

represiunii penale şi de aceea, după trecerea unui timp îndelungat de la săvârşirea
infracţiunii, aplicarea sau executarea sancţiunii devine ineficientă în raport cu scopul
sancţiunilor de drept penal, nu se mai realizează prevenţiunea generală, fiindcă rezonanţa
socială a faptei a scăzut considerabil, iar infractorul asupra căruia a planat tot timpul
ameninţarea sancţiunii, s-a putut îndrepta datorită frământărilor prin care a trecut. De
asemenea, datorită scurgerii timpului, probele de vinovăţie ori nevinovăţie s-au pierdut
ori s-au denaturat166.
2. Termenele de prescripţie
Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt prevăzute de legiuitor la art.

154 din Codul penal şi sunt cuprinse între 15 ani, termenul maxim (când legea prevede
pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai
mare de 20 de ani) şi 3 ani, termenul minim (când legea prevede pentru infracţiunea
săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda). Aceste termene pot fi:
a) întrerupte (prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză);
b) suspendate (pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut

ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea
procesului penal).
După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie, după cum
prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.
Trebuie menţionat faptul că, în situaţia în care termenele prevăzute la art. 154,
Codul penal, au fost depăşite cu încă o dată, acestea vor fi socotite îndeplinite oricâte
165
V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal român. Partea generală, vol. I, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1969, p. 715.
166
V. Papadopol, Codul penal comentat şi adnotat, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 633.
103
întreruperi ar interveni, prin aceasta reglementându-se prescripţia specială dorită de către
legiuitor tocmai pentru a evita o prescripţie la infinit, perpetuă.
Conform reglementărilor Codului penal, termenele de prescripţie a răspunderii

penale sunt167:
a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe

viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;
b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai
mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani;
c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai
mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;
d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai
mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;
e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care
nu depăşeşte un an sau amenda.
Termenele de prescripţie a răspunderii penale se determină în raport cu pedeapsa

prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, chiar dacă infracţiunea săvârşită a
rămas în faza tentativei. Termenele de prescripţie se determină în funcţie de pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea tip ori pentru infracţiunea calificată comisă de
infractor, fără a lua în considerare circumstanţele de atenuare ori de agravare ce au
influenţă asupra limitelor pedepsei prevăzute de lege.168
Determinarea termenului de prescripţie se va realiza prin raportare la pedeapsa

prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită şi nu prin raportare la pedeapsa aplicată
deoarece, în cazul prescripţiei răspunderii penale, nu se poate ajunge la aplicarea unei
pedepse.169
La stabilirea termenelor de prescripţie se ia, ca element de orientare, maximul

special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă.
167
168
169
104
3. Calculul termenelor de prescripţie
Potrivit art. 154, alin. 2, Cod penal, termenele de prescripţie a răspunderii penale
se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii,chiar dacă aceasta a rămas în forma
tentativei.170
În cazul infracţiunilor continue, termenul de prescripţie a răspunderii penale

începe să curgă de la data încetării acţiunii sau inacţiunii infracţionale, în cazul
infracţiunilor continuate, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de
la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei,
termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii ultimului
act.
În cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale

începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu
pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs.
În cazul infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale, săvârşite faţă de un

minor, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care acesta a devenit major,
indiferent de momentul săvârşirii infracţiunii. Dacă minorul a decedat înainte de
împlinirea majoratului, termenul de prescripţie începe să curgă de la data decesului.
În caz de participaţie, termenul de prescripţie curge, pentru toţi participanţii, de la

data săvârşirii infracţiunii, oricare ar fi data la care diverşii participanţi au prestat
contribuţia lor.171
4. Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale
170
Al. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 350
171
Curtea Supremă de Justiție, Secţia penală, Decizia nr. 826/2004, în Revista Dreptul, nr.2/2005, p. 243.
105
Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale este o cauză legală care
lipseşte de efecte timpul scurs până în momentul intervenirii sale, făcând să înceapă un
nou termen de prescripţie, după îndeplinirea actului întrerupător.
Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte in rem faţă de toţi participanţii la

infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei. 172
Prescripţia va produce totuşi efecte, oricâte întreruperi ar avea loc, dacă termenul
de prescripţie prevăzut de lege, calculat de la data săvârşirii infracţiunii, a fost depăşit cu
încă o dată (prescripţia specială).173
5. Suspendarea prescripţiei răspunderii penale
În cursul termenului de prescripţie pot apărea anumite dispoziţii legale sau

împrejurări neprevăzute ori neînlăturate şi astfel este împiedicată punerea în mişcare a
acţiunii penale sau continuarea procesului penal.174
În perioada existenţei cauzelor de suspendare legale ori de fapt, termenul de

prescripţie nu curge (nu se calculează), acesta reluându-şi cursul din ziua în care
încetează cauza de suspendare.
Termenul de prescripţie a răspunderii penale va fi suspendat pe întreaga perioadă

în care sunt incidente cele două cauze de suspendare, indiferent de durata de timp şi
produce efecte in personam, numai cu privire la persoana pentru care a fost împiedicată
punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.
Prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare, termenul
său prelungindu-se cu durata de timp a suspendării; astfel, dacă în ipoteza întreruperii
prescripţiei răspunderii penale începe să curgă un nou termen de prescripţie, în cazul
suspendării prescripţiei răspunderii penale, termenul iniţial de prescripţie continuă să
curgă după încetarea cauzei de suspendare, luându-se astfel în calcul şi perioada de timp
scursă înainte de intervenţia cauzei de suspendare, perioada de timp în care termenul de
172
173
174
106
prescripţie a răspunderii penale a fost suspendat nu se ia în calcul pentru stabilirea
termenului prescripţiei speciale.175
Secțiunea a IV-a
LIPSA PLÂNGERII PREALABILE
1. Noţiune
Prin excepţie de la principiul oficialităţii procesului penal, legiuitorul a prevăzut

ca, pentru anumite infracţiuni, de regulă cu un grad redus de pericol social, tragerea la
răspundere penală a infractorului să fie lăsată la aprecierea persoanei vătămate, punerea
în mişcare a acţiunii penale fiind condiţionată de manifestarea expresă de voinţă a
victimei.176
Reglementarea plângerii prealabile s-a impus, avându-se în vedere necesitatea

ocrotirii vieţii persoanele a victimei, dar căreia i s-a dat posibilitatea de a opta dacă este
cazul sau nu să facă publică fapta, ceea ce este inevitabil în cursul unui proces penal. 177
Tragerea la răspundere penală a infractorilor are loc de regulă din oficiu; totuşi,
prin excepţie, în situaţia în care legiuitorul a prevăzut că acţiunea se pune în mişcare doar
la plângerea prealabilă a părţii vătămate, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea
penală a infractorului.
Cu toate acestea, reţinem că acţiunea penală se poate pune în mişcare şi din oficiu
atunci când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu (de exemplu, minorul
sub 14 ani), este o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă (de exemplu, minorul
între 14 şi 18 ani) sau o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor; de asemenea
acţiunea penală poate fi pusă în mişcare din oficiu şi dacă persoana vătămată a decedat
sau în cazul persoanei juridice aceasta a fost lichidată, înainte de expirarea termenului
prevăzut de lege pentru introducerea plângerii.
175
176
177
Idem.
107
2. Efectele lipsei plângerii prealabile
Conform dispoziţiilor art. 157, Cod penal, în cazul infracţiunilor pentru care
punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri
prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală.
Plângerea prealabilă (ca şi lipsa sau retragerea ei) produce efecte in rem, cu privire
la fapta săvârşită. Acesta justifică faptul că, în situaţia în care prin aceeaşi faptă s-a adus
vătămare mai multor persoane, făptuitorul va fi tras la răspundere penală raportat la toate
persoanele vătămate, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai de către una dintre
acestea.178
De asemenea, în situaţia în care fapta a fost comisă de mai multe persoane fizice
sau juridice este suficientă introducerea plângerii de către persoana vătămată pentru unul
singur dintre participanţi pentru a se antrena răspunderea penală a tuturor
participanţilor.179 Se poate concluziona asupra faptului că plângerea prealabilă, are un
caracter indivizibil, în raport de efectele pe care le produce şi caracter personal, acesta
neputând fi introdusă de alte persoane decât de victima infracţiunii.180
Dacă persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice aceasta a fost
lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii,
acţiunea penală poate fi pusă în mişcare din oficiu.
Consecinţele juridice ale lipsei plângerii prealabile, în funcţie de faza de urmărire

penală organul de urmărire penală va dispune fie neînceperea, fie încetarea urmăririi
penale, iar instanţa de judecată va dispune încetarea procesului penal.181
178
179
180
Curtea Supremă de Justiție, Secţia penală, Decizia nr. 2392/2000, în Revista de Drept Penal, nr.
4/2002, p. 139.
181
108
RETRAGEREA PLÂNGERII PREALABILE
1. Noţiune
Retragerea plângerii prealabile reprezintă un act de voinţă unilaterală al persoanei

vătămate printr-o infracţiune care, după ce a introdus plângerea prealabilă necesară
pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, revine şi renunţă, în condiţiile legii, la
plângerea făcută, mai înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre definitivă. 182
Retragerea plângerii prealabile este manifestarea de voinţă a persoanei vătămate

printr-o infracţiune care, ulterior momentului depunerii plângerii prealabile (necesare
punerii în mişcare a acţiunii penale), renunţă, în condiţiile legii, la plângerea sa, înainte
de pronunţarea unei hotărâri definitive.183
Legiuitorul arată că retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a

persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă.184
Pentru a produce efectele dorite, retragerea plângerii prealabile trebuie făcută fie
de către persoana vătămată, fie de reprezentantul legal (pentru persoanele lipsite de
capacitate de exerciţiu). În cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă,
legiuitorul arată că retragerea se face cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege. 185
De asemenea, pentru a produce efectele dorite, retragerea trebuie să fie explicită,

totală (adică să privească atât latura civilă, cât şi penală a procesului) şi necondiţionată
(fără condiţionări ulterioare a unor reparaţii civile).
182
C. Bulai, B. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.
343.
183
184
185
109
Potrivit art. 158 din noul Cod penal, in cazul infracţiunilor pentru care punerea în
mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, dar
acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu în condiţiile legii, retragerea plângerii
produce efecte numai dacă este însuşită de procuror.186
2. Efectele juridice ale retragerii plângerii prealabile
Codul penal a renunţat la reglementarea principiului indivizibilităţii pasive.

Această soluţie este justificată prin prisma faptului că instituţia juridică a împăcării, care
produce efecte in personam, a fost regândită, procesul penal urmând să continue cu
privire la suspecţii sau inculpaţii cu privire la care plângerea nu a fost retrasă.
186
110
Secțiunea a VI-a
ÎMPĂCAREA PĂRŢILOR
1. Noţiune
Împăcarea părţilor constituie un act bilateral, o înţelegere intervenită între

persoana vătămată şi infractor cu privire la încetarea procesului penal şi înlăturarea
Potrivit art. 159, alin. 1, Cod penal, împăcarea poate interveni în cazul în care
punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod
expres.
Împăcarea înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă şi poate interveni în

cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o
prevede în mod expres.
Reţinem că împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a

intervenit şi dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei.
Legiuitorul a prevăzut faptul că, pentru persoanele lipsite de capacitate de

exerciţiu, împăcarea se face numai de reprezentanţii lor legali, iar persoanele cu
capacitate de exerciţiu restrânsă se pot împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de
lege.
În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său legal sau

convenţional ori de către persoana desemnată în locul acestuia. Împăcarea intervenită
între persoana juridică ce a săvârşit infracţiunea şi persoana vătămată nu produce efecte
faţă de persoanele fizice care au participat la comiterea aceleiaşi fapte.
111
În fine, în cazul în care infracţiunea este săvârşită de reprezentantul persoanei
juridice vătămate, dispoziţiile art. 158, alin. 4, Cod penal, se aplică în mod corespunzător.
Ca o concluzie asupra condiţiilor care trebuie îndeplinite pentru înlăturarea

răspunderii penale ca urmare a intervenţiei împăcării părţilor, reținem:
a) împăcarea părţilor se poate realiza în cazul acelor infracţiuni pentru care legea
prevede această modalitate, adică reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală;
b) împăcarea părţilor reprezintă un act bilateral, adică intervine între cele două
părţi.
Împăcarea intervine între persoana vătămată şi inculpat, nefiind relevant cui
aparţine iniţiativa.
c) împăcarea este personală, are loc numai între persoanele care s-au înţeles să
pună capăt conflictului;
d) împăcarea nu operează decât dacă a intervenit până la citirea actului de
sesizare;
e) împăcarea trebuie să fie totală şi necondiţionată, această însemnând că vor fi
rezolvate astfel, atât aspectele penale cât şi cele civile;
f)împăcarea trebuie să fie definitivă, nemaiputând fi revocată.
2. Efectele juridice ale împăcării părţilor
Împăcarea operează in personam, adică înlătură răspunderea penală numai faţă de

inculpatul cu care partea vătămată s-a împăcat, spre deosebire de lipsa plângerii
prealabile şi retragerea acesteia, care operând in rem, produc efecte faţă de toţi
participanţii. Întrucât împăcarea are caracter personal, partea vătămată trebuie să
precizeze clar care sunt inculpaţii cu care s-a împăcat. Împăcarea poate fi implicită, atunci
când rezultă dintr-o situaţie de fapt.187
187
Al. Boroi - Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 357-358.
112
CURS VII
MĂSURILE DE SIGURANŢĂ
Secțiunea I
ASPECTE GENERALE
1. Noţiune şi sediul materiei
Măsurile de siguranţă sunt prevăzute de art. 108, Cod penal şi sunt sancţiuni de
drept penal determinate de personalitatea infractorului şi au menirea de a înlătura unele
stări de pericol, dar şi pentru prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. Pedepsele sau
măsurile educative nu-şi dovedesc eficienţa în toate situaţiile, legiuitorul fiind nevoit să
stabilească, iar instanţele de judecată să aplice, şi alte măsuri pentru a înlătura condiţiile
ce au generat sau favorizat săvârşirea de infracţiuni.
Luarea măsurilor de siguranţă este determinată de starea de pericol pe care o

prezintă făptuitorul, dar şi starea de pericol pe care o prezintă anumite bunuri. De aceea,
măsurile de siguranţă au caracter preventiv şi sunt destinate să înlăture stările de pericol
care au determinat luarea măsurii şi care au generat condiţiile favorabile săvârşirii
infracţiunii.
Măsurile de siguranţă au totuşi şi caracter de mijloc de constrângere pentru că

obligă, de exemplu, la tratament medical sau la interdicţia de a ocupa o funcţie sau de a
exercita o profesie. Combaterea stărilor de pericol care au favorizat săvârşirea de fapte
penale nu se poate realiza (numai) prin pedepse, întrucât astfel de stări îşi au izvorul în
realităţi ce nu reprezintă încălcări ale legii penale, ci prin măsuri specifice preventive 188.
Cu privire la natura juridică a măsurilor de siguranţă, în literatura de specialitate

au fost exprimate mai multe opinii.
V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal român.Partea generală, vol. II, Ed.
188
Academiei Române, Bucureşti, 1976, p. 273.
113
Astfel, unii autori au susţinut că măsurile de siguranţă sunt măsuri administrative
întrucât ele intervin nu pentru reprimarea unui fapt săvârşit, ci pentru a preveni săvârşirea
lui. Într-o altă opinie s-a susţinut ideea unei identităţi între pedepse şi măsuri de siguranţă,
ambele fiind considerate ca fiind măsuri de apărare socială ce pot fi aplicate în funcţie de
necesităţi, pedepsele fiind aplicate infractorilor responsabili iar măsurile de siguranţă
fiind aplicate infractorilor iresponsabili. Într-o ultimă accepţie, măsurile de siguranţă ar fi,
ca şi pedepsele, sancţiuni de drept penal. Această ultimă opinie a fost îmbrăţişată de
majoritatea autorilor şi o adoptăm şi noi.
Aşadar, măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal cu caracter de

constrângere, având drept scop înlăturarea unor stări de pericol generatoare de fapte
prevăzute de legea penală189. Măsurile de siguranţă au deci un dublu scop: înlăturarea
unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.
Caracteristic măsurilor de siguranţă este şi faptul că incidenţa lor nu este

condiţionată de existenţa răspunderii penale, ci de existenţa stării de pericol relevată prin
comiterea faptei190. Aşadar, la individualizarea acestor măsuri nu se vor avea în vedere
criteriile generale de individualizare a pedepsei, ci natura şi starea de pericol.
Pentru a se dispune măsuri de siguranţă este necesar să fie îndeplinite, cumulativ

următoarele condiţii:191
- făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, deci nu neapărat o

infracţiune;
- prin săvârşirea faptei să se fi dat în vileag o stare de pericol a făptuitorului;
- combaterea stării de pericol să nu fie posibilă doar prin aplicarea unei pedepse ci
prin luarea unei măsuri de siguranţă. Este necesară, de asemenea, îndeplinirea unei noi
condiţii, prevăzute de Codul penal: fapta penală să fie nejustificată, adică să nu intervină
vreuna din cauzele justificative. Dispunerea măsurii de siguranţă este posibilă, însă, dacă
intervine vreuna din cauzele de neimputabilitate.
189
R. Cobanu, M. Munteanu, Regimul juridic al măsurilor de siguranţă, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti,
1999, p. 13.
190
191
C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, Instituții de drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licență, ed.
a III-a revizită și adăugită, Ed. Trei, București, 2006, p. 244.
114
2. Clasificarea măsurilor de siguranţă
Cadrul măsurilor de siguranţă este prevăzut de art. 108, Cod penal. Măsurile de
siguranţă sunt:
a) obligarea la tratament medical;
b) internarea medicală;
c) interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii;
d) confiscarea specială;
e) confiscarea extinsă.
Această înşiruire este limitativă, dar nu constituie o ierarhizare a măsurilor de

siguranţă în funcţie de gravitate.
În raport de unele elemente comune, măsurile de siguranţă au fost clasificate, în

literatura de specialitate,192 în mai multe categorii.
Astfel, în raport cu scopul urmărit, măsurile de siguranţă pot fi:
- curative – când au drept scop vindecarea făptuitorului de anumite boli sau

maladii: obligarea la tratament medical sau internarea medicală;
- educative – când au drept scop reeducarea făptuitorului: interzicerea unei funcţii

sau profesii;
În raport cu drepturile la care se referă, există măsuri de siguranţă:
- privative de libertate − internarea medicală;
- restrictive de libertate − obligarea la tratament medical;
- patrimoniale − confiscarea specială.
În raport cu durata de timp în care se iau, măsurile de siguranţă pot fi:
T. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş, Gh. Dărângă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V.
192
Rămureanu, Codul penal comentat, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 582.
115
- cu durată nedeterminată − internarea medicală, obligarea la tratament medical;
- definitive − confiscarea specială.
Principiile generatoare care îşi găsesc expresie în această reglementare şi care

reflectă concepţia legiuitorului cu privire la natura juridică şi finalitatea măsurilor de
siguranţă sunt: principiul potrivit căruia, pentru a face obiectul unei măsuri de siguranţă,
starea de pericol trebuie evidenţiată prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi
principiul legalităţii, întrucât pe de-o parte, orice măsură de siguranţă trebuie să fie
prevăzută de legea penală, iar pe de altă parte, pentru luarea măsurii trebuie să se constate
nu numai o stare de pericol social dar şi săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală193.
Secțiunea a II-a
REGIMUL MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ
1. Obligarea la tratament medical
Este măsura de siguranţă cu caracter medical care se dispune atunci când cel
care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală prezintă pericol pentru societate din
cauza unei boli, a intoxicării cronice cu alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe.
Art. 109, Cod penal, nu stabileşte exact bolile pentru care se poate dispune această
măsură şi nici substanţele care îl pot intoxica pe făptuitor, toate acestea trebuind a fi
constatate de organele de specialitate. Prin substanţe psihoactive se înţelege substanţele
stabilite prin lege, la propunerea Ministerului Sănătăţii194.
Prin boală se înţelege o maladie care îl face pe făptuitor periculos pentru societate.
Intoxicarea cronică este o stare patologică de durată, datorată acumulării în organism a
unor substanţe toxice sau stupefiante.195
193
R. Cobanu, M. Munteanu, Regimul juridic al măsurilor de siguranţă, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti,
1999, p.16.
194
Art. 241 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.
195
M. Basarab, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.203.
116
Pentru a se dispune măsura obligării la tratament medical, este necesar a fi
îndeplinite următoarele condiţii196:
- făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, aceasta putând

constitui sau nu infracţiune;
- făptuitorul să prezinte pericol social din cauza bolii, intoxicaţiei cronice cu alcool
sau stupefiante sau alte asemenea substanţe;
- instanţa să aprecieze că prin această măsură va înceta starea de pericol social.
Măsura obligării la tratament medical poate fi dispusă de instanţa judecătorească

în timpul unui proces penal, şi în mod provizoriu, în timpul urmăririi penale sau în cursul
judecăţii, independent de aplicarea unei pedepse. Pentru a putea fi dispusă această măsură
nu este necesar ca fapta respectivă prevăzută de legea penală şi săvârşită de făptuitor să
fie consecinţa imediată şi nemijlocită a bolii sau intoxicaţiei cronice cu alcool, stupefiante
sau alte asemenea substanţe, ci este necesar şi suficient să se constate că persoana,
datorită stării sale, reprezintă o sursă de pericol social.197
În ceea ce priveşte conţinutul măsurii, aceasta constă în obligaţia făptuitorului,

impusă pe cale judiciară, de a se prezenta în mod regulat la locul şi termenul stabilit
pentru a efectua tratamentul medical. Aşadar, tratamentul medical se efectuează
ambulatoriu şi începe imediat ce măsura a fost dispusă de organele judiciare.
Când persoana faţă de care s-a luat această măsură nu se prezintă în mod regulat la
tratament, măsura poate fi înlocuită cu măsura internării medicale198.
Dacă persoana obligată la tratament medical este condamnată la o pedeapsă

privativă de libertate, tratamentul se efectuează şi în timpul executării pedepsei, potrivit
art. 109, alin. 3, Cod penal. În cazul în care însănătoşirea nu a intervenit la data încetării
executării pedepsei privative de libertate, atunci tratamentul va continua în libertate.
În ceea ce priveşte durata măsurii de siguranţă, aceasta începe de îndată ce a fost

dispusă şi se aplică pe durată nedeterminată, durând până la însănătoşirea făptuitorului.
196
C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român, conform noului cod penal. Partea generală, Ed.
Universul Juridic, București, 2014, p.196.
197
a III-a revizită și adăugită, Ed. Trei, București, 2006, p.246.
198
117
Regulile cu privire la tratamentul medical sunt guvernate de art. 566, Cod de
procedură penală199.
2. Internarea medicală
Internarea medicală este măsura de siguranţă ce constă în internarea într-un

institut de specialitate a persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi
care datorită faptului că este bolnavă psihic, consumatoare cronică de substanţe
psihoactive sau suferă de o boală infectocontagioasă prezintă pericol pentru societate.
Pentru a putea fi dispusă această măsură este necesar să fie îndeplinite anumite
condiţii, şi anume:
- făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, aceasta putând

constitui sau nu infracţiune;
- făptuitorul să prezinte pericol social şi să fie bolnav psihic, consumator cronic de

substanţe psihoactive sau suferind de o boală infectocontagioasă;
- instanţa să aprecieze că prin această măsură va înceta starea de pericol social.
Măsura de siguranţă a internării medicale poate fi dispusă doar dacă există o

legătură de cauzalitate între fapta săvârşită şi starea făptuitorului, în sensul că boala
mintală sau dependenţa de care suferă l-au determinat să săvârşească fapta prevăzută de
legea penală200.
199
(1) Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical luată printr-o hotărâre definitivă se pune în
executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul de expertiză medico-legală
autorităţii de sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat
această măsură. Autoritatea de sănătate publică va comunica de îndată persoanei faţă de care s-a luat
măsura obligării la tratament medical unitatea sanitară la care urmează să efectueze tratamentul. (2)
Instanţa de executare comunică persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical că
este obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care urmează să i se efectueze tratamentul,
atrăgându-i-se atenţia că în caz de nerespectare a măsurii luate se va dispune internarea medicală. (3) În
cazul în care obligarea la tratament medical însoţeşte pedeapsa închisorii ori a detenţiunii pe viaţă sau
priveşte o persoană aflată în stare de deţinere, comunicarea prevăzută la alin. (1) se face administraţiei
locului de deţinere.
200
a III-a revizită și adăugită, Ed. Trei, București, 2006, p.246.
118
Din punctul de vedere al conţinutului măsurii, aceasta constă în internarea forţată a
făptuitorului într-un institut de specialitate şi obligarea la tratament medical până la
însănătoşire. Această măsură presupune, aşadar, şi o restrângere a libertăţii făptuitorului.
În jurisprudenţă s-a decis că măsura internării medicale nu poate fi dispusă faţă de

minori201. În literatura de specialitate s-a susţinut şi teza contrară, respectiv posibilitatea
aplicării unei măsuri de siguranţă faţă de minorul care nu a împlinit vârsta legală pentru a
răspunde penal în situaţia în care acesta a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală 202.
În ceea ce priveşte durata măsurii de siguranţă, aceasta începe de îndată ce a fost

dispusă şi se aplică pe durată nedeterminată, durând până la însănătoşirea făptuitorului
sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol 203. În cazul în care
se constată o ameliorare a stării de sănătate a făptuitorului, instanţa judecătorească poate
dispune înlocuirea măsurii internării medicale cu cea a obligării la tratament medical.
Regulile cu privire la internarea medicală sunt guvernate de art. 569, Cod de

procedură penală204.
3. Interzicerea unei funcţii sau profesii
Interzicerea unei funcţii sau profesii este măsura de siguranţă restrictivă de

drepturi care se ia faţă de o persoană care, în exercitarea funcţiei sau profesiei, a
201
Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, Decizia nr. 683/1990.
202
M. Basarab, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.199.
203
204
(1) Măsura de siguranţă a internării medicale luată printr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin
comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul de expertiză medico-legală autorităţii de
sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură. (2)
Judecătorul delegat cu executarea care funcţionează la instanţa de executare comunică judecătoriei în a
cărei circumscripţie se află unitatea sanitară la care s-a făcut internarea data la care aceasta s-a efectuat, în
vederea luării în supraveghere. (3) După primirea comunicării, judecătorul delegat cu executarea de la
judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară verifică periodic, dar nu mai târziu de 12
luni, dacă internarea medicală mai este necesară. În acest scop, judecătorul delegat cu executarea dispune
efectuarea unei expertize medico-legale cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat
măsura internării medicale şi, după primirea acesteia, sesizează judecătoria în a cărei circumscripţie se
află unitatea sanitară pentru a dispune asupra menţinerii, înlocuirii sau încetării măsurii.
119
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală din cauza incapacităţii, nepregătirii sau altor
cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii ori pentru exercitarea
unei profesii, meserii sau unei ocupaţii, în scopul de a împiedica repetarea acestor fapte
pe viitor.
Instanţa de judecată trebuie să constate incapacitatea făptuitorului de a-şi exercita

profesia, meseria, ocupaţia, incapacitate datorată nepriceperii, stângăciei sau
neîndemânării, nepregătirii profesionale, dar şi altor cauze cum ar fi: lipsa de vedere, de
auz, nedistingerea culorilor, epilepsia, lipsa de prudenţă, de atenţie 205. Incapacitatea
persoanei se stabileşte cu ajutorul experţilor, specialiştilor din acel domeniu.
Aşadar, această măsură de siguranţă nu poate fi luată în situaţia în care fapta a fost
comisă prin exercitarea abuzivă, voit ilegală a profesiei, și nu ca urmare a unei
incapacităţi, nepregătiri sau altor asemenea cauze206.
În literatura de specialitate207 s-a încercat definirea termenilor utilizaţi de legiuitor

în sensul următor:
Prin interzicerea unei funcţii se înţelege interzicerea de a efectua o activitate

administrativă sau de altă natură, în mod regulat, într-o instituţie, în schimbul unei
remuneraţii (de exemplu, cadru didactic)
Prin interzicerea de exercita o profesie se înţelege oprirea făptuitorului de a

desfăşura pe viitor profesia pe care o avea în momentul săvârşirii faptei şi dobândită prin
pregătire sau calificare intelectuală (de exemplu, profesia de medic).
Interzicerea de a exercita o meserie constă în oprirea făptuitorului de a continua o

îndeletnicire manuală sau chiar intelectuală avută în momentul comiterii faptei, cum ar fi
aceea de şofer.
Interzicerea de a exercita o ocupaţie presupune oprirea făptuitorului de a avea în

viitor o îndeletnicire de natura acelei pe care a avut-o în momentul săvârşirii faptei
prevăzute de legea penală.
205
206
M. Basarab, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997 p. 206.
207
120
Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii se deosebeşte în mod
esenţial de pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie sau de a
exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la săvârşirea infracţiunii astfel:
a) în cazul măsurii de siguranţă, făptuitorul este incapabil să desfăşoare acea

profesie sau meserie, în timp ce în cazul pedepsei complementare făptuitorul are
capacitatea necesară desfăşurării unei astfel de funcţii, ocupaţii, meserii, dar este nedemn.
b) măsura de siguranţă se dispune pe durată nedeterminată, în timp ce pedeapsa

complementară se dispune pe durată determinată, stabilită prin hotărârea de condamnare.
c) măsura de siguranţă se poate dispune chiar dacă nu s-a pronunţat o pedeapsă, în

timp ce pedeapsa complementară poate fi aplicată doar pe lângă pedeapsa închisorii.
Legea prevede posibilitatea aplicării concomitente a celor două măsuri, pornind de

la natura şi finalitatea diferită a celor două sancţiuni.
Pentru a se putea aplica măsura interzicerii unei funcţii sau profesii este necesar să
fie îndeplinite următoarele condiţii:
a) făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
b) fapta să fie săvârşită în exercitarea unei funcţii, profesii, meserii sau ocupaţii;
c) săvârşirea faptei să se datoreze incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care-l

fac impropriu pentru ocuparea unei funcţii, profesii, meserii sau ocupaţii;
d) datorită incapacităţii sale, făptuitorul să prezinte o stare de pericol social;
e) instanţa de judecată să aprecieze că înlăturarea stării de pericol social este

posibilă numai prin aplicarea acestei măsuri.
Se observă că şi în acest caz trebuie să există o legătură cauzală între fapta

săvârşită şi starea de incapacitate a făptuitorului.
Conţinutul măsurii de siguranţă constă în interdicţia impusă făptuitorului de a mai

ocupa funcţia, profesia, meseria sau ocupaţia, un anumit interval de timp. În caz de
nerespectare a acestei măsuri, făptuitorul poate fi trimis în judecată pentru săvârşirea
infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti – art. 271, Cod penal.
În ceea ce priveşte durata măsurii, aceasta se ia pe durată nedeterminată. Măsura

de siguranţă poate fi revocată după trecerea unui termen de cel puţin un an dacă se
121
constată că temeiurile ce au stat la baza ei au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât
după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare.
Regulile cu privire la interzicerea unei funcţii sau profesii sunt guvernate de art.
573, Cod de procedură penală208.
4. Confiscarea specială209
Confiscarea specială este o măsură de siguranţă cu caracter patrimonial care constă

în scoaterea unor bunuri din proprietatea celui care a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală şi trecerea forţată şi gratuită în proprietatea statului.
Importante în înțelegerea instituției analizate sunt și definițiile pe care le regăsim

în art. 1 al Deciziei-cadru nr. 20005/212/JAI a Consiliului Uniunii Europene privind
confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea,
respectiv:
- produs înseamnă orice avantaj economic obţinut din infracţiune. Acest avantaj
poate consta din bunuri de orice natură;
- bun înseamnă un bun de orice natură, corporal sau incorporal, mobil sau imobil,
precum și actele juridice sau documentele care atestă un titlu sau un drept asupra unui
astfel de bun;
- instrument înseamnă orice obiect utilizat sau destinat a fi utilizat, în orice mod,
în tot sau în parte, pentru săvârșirea uneia sau mai multor infracţiuni;
- confiscare înseamnă o pedeapsă sau o măsură dispusă de o instanţă în urma unei
proceduri în legătură cu o infracţiune sau infracţiuni, având ca rezultat deposedarea
definitivă de bunul respectiv.
208
(1) Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii, profesii sau activităţi se pune în executare prin
comunicarea unei copii de pe dispozitiv organului în drept să aducă la îndeplinire aceste măsuri şi să
supravegheze respectarea lor. (2) Acest organ are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate şi să
sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă. (3)
Persoana cu privire la care s-a luat măsura prevăzută la art. 111 alin. (1) din Codul penal poate cere
instanţei de executare revocarea măsurii, în condiţiile art. 111 alin. (2) din Codul penal. (4) Soluţionarea
cererii se face cu citarea persoanei faţă de care este luată măsura, după ascultarea concluziilor avocatului
acesteia şi ale procurorului.
209
Art. 112 Cod penal.
122
Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a se dispune această măsură de siguranţă
sunt:
a) făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, fiind irelevant dacă

făptuitorului i s-a aplicat sau nu o pedeapsă;
b) confiscarea priveşte numai lucruri care au legătură cu săvârşirea faptei sau a

căror deţinere este contrară legii;
c) instanţa judecătorească să aprecieze că există un pericol social şi că acest

pericol nu poate fi îndepărtat decât prin luarea măsurii.
În ceea ce priveşte conţinutul măsurii, aceasta constă în scoaterea unor bunuri din
proprietatea celui care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi trecerea forţată şi
gratuită în proprietatea statului.
Spre deosebire de celelalte măsuri a căror aplicare este facultativă, confiscarea

specială este obligatorie210. Măsura produce efecte in rem, faţă de orice persoană la care
s-ar găsi lucrurile supuse confiscării.
Lucrurile care sunt supuse confiscării sunt:
a) lucrurile produse prin fapta prevăzute de legea penală, adică cele care au luat
fiinţă prin săvârşirea faptei şi care nu au existat anterior: bancnote false, arme
confecţionate, precum şi lucrurile care au dobândit în mod ilicit o anumită stare: un
medicament în care se încorporează substanţe stupefiante;
b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la

săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă,
aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor, ca de exemplu: cheile
confecţionate în vederea deschiderii unei uşi, cuţitul, arma cu care s-a ucis, etc.
Dispoziţiile art. 112, alin. 1, lit. b), Cod penal nu se aplică în cazul faptelor
săvârşite prin presă. Excluderea de la confiscarea specială a bunurilor ce au servit la
săvârşirea infracţiunilor prin presă, chiar dacă proprietarul bunurilor a cunoscut că vor fi
folosite la săvârşirea unei infracţiuni, nu este de natură să descurajeze comiterea unor
asemenea infracţiuni, de mare pericol social prin impactul deosebit pe care îl creează
210
M. Basarab, op cit, p. 216.
123
asupra unui număr mare de cetăţeni. Considerăm că dispoziţia are un caracter
discriminator şi nu îşi găseşte justificarea211.
c) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea

făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului
sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor (de exemplu,
vehiculul folosit pentru a transporta produsul infracţiunii).
În cazurile prevăzute în art. 112, alin. 1, lit. b) și c), Cod penal dacă valoarea
bunurilor supuse confiscării este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea faptei,
se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea produsă
sau care s-ar fi putut produce şi de contribuţia bunului la aceasta. Confiscarea este aşadar
limitată în această situaţie, de proporţia ce trebuie să existe faţă de natura şi gravitatea
faptei, urmarea produsă sau urmarea ce s-ar fi putut produce. Confiscarea nu va fi însă
limitată dacă bunurile au fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei
fapte prevăzute de legea penală.
În situaţia în care bunurile nu aparţin infractorului, iar persoana căreia îi aparţin nu

a cunoscut scopul folosirii lor, se va confisca echivalentul în bani al acestora.
d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor, indiferent dacă infractorul a comis o
infracţiune consumată, o tentativă sau o altă infracţiune, ori nu a trecut la săvârşirea faptei
sau a denunţat oferta. Nu are importanţă dacă lucrurile au fost cerute de infractor sau au
fost oferite de instigator;
e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu

sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea
acesteia, adică lucrurile care au ajuns în mod direct sau indirect în stăpânirea ilegală a
unor persoane, deci lucruri care au o existenţă anterioară săvârşirii infracţiunii, ca de
exemplu: lucrurile furate, sumele de bani sau bunurile obţinute în urma înstrăinării
acestora;
f) lucrurile deţinute contra dispoziţiilor legii: arme şi muniţii, materiale explozive,

etc.
Al. Ionaş, I. Măgureanu, Noul Cod penal şi Codul penal anterior, prezentare comparativă, Ed.
211
Romprint, Braşov, 2004, p. 103.
124
În ceea ce priveşte durata de timp în care se dispune, spre deosebire de alte măsuri
de siguranţă, măsura confiscării speciale este o măsură definitivă. Lucrurile confiscate
trec definitiv în proprietatea statului sau sunt distruse.
Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi

bunuri până la concurenţa valorii acestora.
Se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi (inclusiv dobânzi, de exemplu)

din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării, cu excepţia bunurilor
prevăzute în art. 112, alin. 1, lit. b) şi c) Cod penal. Sunt considerate ca lucruri dobândite
prin infracţiune şi valorile care au luat locul unor bunuri iniţial dobândite prin săvârşirea
faptei penale, cum ar fi: banii obţinuţi prin vânzarea lucrurilor furate, obiectele cumpărate
cu banii delapidaţi, întrucât şi banii sau bunurile substituite sunt fără drept şi ilicite ca şi
lucrurile sau banii cărora li s-a substituit212.
Codul penal anterior prevedea în mod expres213 că instanţa poate să nu dispună

confiscarea bunului, dacă acesta face parte din mijloacele de existenţă, de trebuinţă
zilnică ori de exercitare a profesiei infractorului sau a persoanei asupra căreia ar putea
opera măsura confiscării speciale. Chiar dacă în Codul penal în vigoare nu mai este
prevăzută în mod expres o astfel de posibilitate, considerăm şi noi, alături de alţi autori,
că ea mai este valabilă şi sub imperiul noii legi, raţiunile ce determină o astfel de limitare
fiind unele umanitare, astfel încât o persoană, chiar dacă a săvârşit o faptă penală, să nu
fie lipsită de mijloacele de subzistenţă214.
Regulile cu privire la executarea confiscării speciale şi extinse sunt guvernate de

art. 574, Cod de procedură penală.215
212
V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal roman. Partea generală, vol. II,
213
Art. 118, alin. 6, Codul penal anterior.
214
2014, p. 620.
215
Măsura de siguranţă a confiscării speciale sau a confiscării extinse, luată prin hotărârea instanţei de
judecată, se execută după cum urmează: a) lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau
valorifica potrivit legii; b) dacă lucrurile confiscate se află în păstrarea organelor de poliţie sau a altor
instituţii, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organului la care se
află. După primirea copiei de pe dispozitiv, lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua
sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii; c) atunci când confiscarea priveşte sume de bani ce nu au fost
consemnate la unităţi bancare, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul
hotărârii organelor fiscale, în vederea executării confiscării potrivit dispoziţiilor privind creanţele
bugetare; d) când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face în prezenţa judecătorului
delegat cu executarea, întocmindu-se proces-verbal care se depune la dosarul cauzei.
125
În practica judecătorească s-a reţinut că în cazul confiscării speciale a sumei de
bani dobândite în mod vădit de inculpaţi prin săvârșirea infracţiunii, este nelegală
obligarea solidară a acestora la plata întregii sume către stat cu titlu de confiscare
specială, atâta vreme cât fiecare a dobândit o sumă distinctă, întrucât măsurile de
siguranţă constituie sancţiuni și, ca atare, au caracter personal și exclud solidaritatea 216.

5. Confiscarea extinsă217
Condiţii ce trebuie să fie întrunite cumulativ pentru aplicarea confiscării extinse

sunt:
a) făptuitorul să fi săvârşit o infracţiune (nu o faptă penală aşa cum este prevăzut
în cazul confiscării speciale);
b) să existe o hotărâre de condamnare;
c) fapta să fie susceptibilă să îi procure un folos material şi pedeapsa prevăzută de

lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare;
d) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani

înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii
actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în
mod licit;
e) infracţiunea să fie una dintre cele expres şi limitativ prevăzute la art. 112 1 Cod
penal;
f) instanţa să fie convinsă că bunurile supuse confiscării extinse provin din

infracţiuni de natura celor pentru care este condamnat infractorul.
În ceea ce priveşte infracţiunile expres (şi limitativ) prevăzute de art. 112 1, alin. 1,
Cod penal, în cazul cărora se poate aplica confiscarea extinsă, acestea sunt:
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secţia penală, Decizia nr. 4457 din 21 iulie 2005, www.icj.ro.
216
217
Art. 1121, Cod penal. Reglementarea instituţiei confiscării extinse are la bază Decizia‐cadru nr.
2005/212/JAI a Consiliului Uniunii Europene privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a
bunurilor având legătură cu infracţiunea.
126
a) infracţiuni privind traficul de droguri şi de precursori;
b) infracţiuni privind traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile;
c) infracţiuni privind frontiera de stat a României;
d) infracţiunea de spălare a banilor;
e) infracţiuni din legislaţia privind prevenirea şi combaterea pornografiei;
f) infracţiuni din legislaţia privind combaterea terorismului;
g) constituirea unui grup infracţional organizat;
h) infracţiuni contra patrimoniului;
i) nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al

materiilor explozive;
j) falsificarea de monede, timbre sau de alte valori;
k) divulgarea secretului economic, concurenţa neloială, nerespectarea dispoziţiilor

privind operaţii de import sau export, deturnarea de fonduri, infracţiuni privind regimul
importului şi al exportului, precum şi al introducerii şi scoaterii din ţară de deşeuri şi
reziduuri;
l) infracţiuni privind jocurile de noroc;
m) infracţiuni de corupţie, infracţiunile asimilate acestora, precum şi infracţiunile

împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;
n) infracţiuni de evaziune fiscală;
o) infracţiuni privind regimul vamal;
p) infracţiuni de fraudă comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată

electronice;
q) traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană.
La stabilirea diferenţei dintre veniturile licite şi valoarea bunurilor dobândite se

vor avea în vedere valoarea bunurilor la data dobândirii lor şi cheltuielile făcute de
persoana condamnată și membrii familiei acesteia. Pot fi confiscaţi bani şi bunuri până la
127
concurenţa bunurilor supuse confiscării, dacă acestea nu se găsesc. Se confiscă şi
bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării,
precum şi bunurile produse de acestea.
Art. 112,1 Cod penal prevede şi o limitare, la alin. 8, conform căruia confiscarea
nu poate depăşi valoarea bunurilor dobândite într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este
cazul după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a
instanţei, care excedează nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate.
128
CURS VIII
MINORITATEA
Secțiunea I
REGIMUL RĂSPUNDERII PENALE A MINORULUI
1. Consideraţii privind minoritatea şi tratamentul penal al minorului
Dicţionarul explicativ al limbii române ne precizează că termenul de minorat

provine din fr. minorité, lat. minoritas-atis, germ. Minorität, reprezentând vârsta a unei
persoane minore; timpul cât cineva este minor; starea persoanei minore; minoritate ˗
minor + suf. -at.
Considerăm că ar fi fost mai indicată folosirea semanticii Delicvenţa juvenilă sau

a cuvântului Minorat pentru a intitula acest capitol, doar acest termen definind în mod
clar perioada la care se face referire, până la împlinirea majoratului.
Pe parcursul dezvoltării psihofizice a persoanei există o perioadă în care aceasta,

neavând capacitatea psihică necesară pentru a înţelege semnificaţia socială a faptei sale, a
discerne acţiunile sau inacţiunile sale, nu poate fi subiect activ al unei infracţiuni 218.
Aşa, după cum se menţionează în literatura de specialitate 219, minorul delincvent a
fost şi rămâne în continuare un subiect care trezeşte interesul nu numai al juristului, dar
şi al sociologului, al pedagogului, al psihologului etc., datorită specificului problematicii
pe care o ridică, problematică devenită şi mai actuală prin recrudescenţa pe care o
înregistrează fenomenul delincvenţei juvenile în zilele noastre.
Interesant ar fi să stabilim cum se reflectă rezultatele cercetărilor psihologice,
pedagogice şi sociologice în modul de reglementare a sistemului de reeducare al
minorului. Cu alte cuvinte, cum a valorificat legiuitorul român datele ştiinţifice
menţionate în crearea cadrului legal de reeducare a minorului infractor.
218
Gh. Alecu, Instituţii de drept penal. Partea generală şi partea specială. Conform Noului Cod penal,
Ovidius University Press, Constanţa, 2010, p. 183.
219
O. Brezeanu, Minorul şi legea penală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 7.
129
Aceste aspecte sunt strâns legate între ele şi, într-un anume fel, se
intercondiţionează. Este greu de conceput elaborarea unui sistem legislativ cu soluţii
moderne privind sistemul de reeducare a minorului infractor, fără a fi avute în vedere
rezultatele cercetărilor psiho-sociale şi psiho-pedagogice în materie, investigaţii care
sondând lumea interioară a minorului delincvent, încearcă să clarifice procesele intime
care îl conduc pe acesta la comportări antisociale, obligând societatea să ia măsuri prin
intermediul legii penale.
Măsurile educative devin eficiente numai dacă corespund nevoilor de reeducare
ale minorului, ţinând seama de mecanismele interne care determină comportamentul
antisocial al acestuia ca şi de modul în care minorul recepţionează influenţele lumii
exterioare, inclusiv diferitele forme de reacţie socială faţă de faptele sale 220.
Delincvenţa juvenilă este un fenomen social cu care se confruntă foarte multe state
ale lumii, fiind în atenţia multor organisme internaţionale, aşa cum a fost şi primul
Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor 221.
Aceeaşi problematică a fost reluată la cel de-al II-lea Congres 222, fără a se putea ajunge la
un acord unitar. În final s-a adoptat o recomandare în sensul că, în limitele posibilului,
sintagma de delincvenţă juvenilă să fie folosită numai în cazul faptelor prevăzute de legea
penală. Discuţiile asupra acestei probleme nu au încetat, ele fiind reluate şi la cel de-al
VI-lea Congres al Naţiunilor Unite, de la Caracas, în 1980.
În concepţia doctrinei române, noţiunea de delincvenţă cuprinde ansamblul
faptelor de încălcare a legii penale, subliniindu-se, pe drept cuvânt, eşecul încercărilor de
redefinire a conceptului de criminalitate dintr-o perspectivă diferită de cea a dreptului
penal; majoritatea autorilor revin, în prezent, la conceptele tradiţionale de crimă 223,
criminal, criminalitate.
Minoritatea este un concept despre care s-a vorbit şi s-a scris încă din antichitate,
unde se pot constata unele diferenţieri de tratament penal între minorul delincvent şi
majorii din aceeaşi categorie. Astfel, pedeapsa cu moartea era aplicată şi copiilor.
Quintilian arăta că Areopagul Atenei a pedepsit cu moartea pe un copil care scosese ochii
unei păsări224.
220
O. Brezeanu, Minorul şi legea penală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 1-2.
221
Ce a avut loc la Geneva, în anul 1955.
222
Ce a avut loc la Londra, în anul 1960.
223
R.M. Stănoiu, Criminologie, vol. I, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1995, p. 20 ; A. Dincu, Bazele
criminologiei, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993, p. 15; Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Ed. Europa
Nova, Bucureşti, 1996, pp. 22-23.
224
Quintilian, Lib. V. Cap. 9., apud I. Tanoviceanu, Curs de drept penal, vol. I, Atelierele grafice
SOCEC&Co., Bucureşti, 1912, p. 378.
130
Ayrault a citat mai multe exemple de pedepsire a copiilor, chiar de la 9 ani, la
Grecia .225
Pastoret a criticat pe drept cuvânt această pedepsire, observând că un copil merită

corecţiune, iar nu suplicie226.
Jousse, făcea o deosebire între copil (impuber) şi puber: Impuberii, adică aceia
care au mai puţin de 14 ani (băieţii) şi 12 ani (fetele) sunt scuzabili, iar dacă acela care
a săvârşit crima e aproape de pubertate, nu e cu totul scuzabil, ci e pedepsit cu o
pedeapsă mai mică227.
Astfel, Legea celor XII Table împarte pe minori în două categorii de vârstă,
puberus şi impuberus, vârsta pubertăţii fiind de 14 ani pentru băieţi şi 12 pentru fete.
Totodată legea prevede o răspundere penală diminuată a impuberului, dar nu în sensul de
a fi complet apărat de pedeapsă, ci în sensul de a suporta sancţiuni mai uşoare. Legiuirea
lui Iustinian prevedea că minorul până la 7 ani este considerat incapabil de a răspunde
penal, între 7 şi 14 ani răspundea numai dacă a săvârşit fapta cu discernământ până la
împlinirea vârstei de 18 ani şi numai la 25 este asimilat sub toate aspectele cu adultul 228.
În Anglia, începând cu perioada ce-i corespunde domniei lui Eduard al II-lea,
capacitatea de a comite infracţiuni se judeca mai mult după întinderea cunoştinţelor celui
ce a săvârşit infracţiunea, decât luarea în consideraţie a vârstei, ceea ce rezultă că în
Occidentul Europei copiii erau pedepsiţi cu pedepsele cele mai mari chiar de la o vârstă
fragedă, cu toate că, în general, era manifestată o oarecare indulgenţă în privinţa lor 229.
Primele legiuiri româneşti tratează minoritatea în categoria cauzelor care, fie că

apără de pedeapsă, fie că micşorează sancţiunea. A se consulta în acest sens Cartea
Românească de Învăţătură a lui Vasile Lupu, din 1646, editată la Mănăstirea Trisfetitelor
din Iaşi şi Îndreptarea Legii a lui Matei Basarab din 1652, în Muntenia, editată la
Târgovişte. Potrivit acestor documente, copii până la 7 ani nu răspundeau penal. Băieţii
cu vârsta între 7 şi 14 ani, iar fetele cu vârsta între 7 şi 12 ani beneficiau de un sistem
sancţionator atenuat. Este menţionată şi o a treia categorie de vârstă: între 14-20 ani
225
Ayrault, L’ordre et formalite, Livre III, art. III, No. 12, p. 327, apud I. Tanoviceanu, Curs de drept
penal, vol. I, Atelierele grafice SOCEC&Co., Societate autonomă, Bucureşti, 1912, p. 378.
226
Pastoret, Des loix penales, Part. III, art.2, T. II, Paris, 1790, p. 145, apud I. Tanoviceanu, Curs de
drept penal, vol. I, Atelierele grafice SOCEC&Co., Societate autonomă, Bucureşti, 1912, p. 378.
227
Jousse, Justice criminelle, II, pp. 616-617, apud I. Tanoviceanu, Curs de drept penal, vol. I, Atelierele
grafice SOCEC&Co., Societate autonomă, Bucureşti, 1912, p. 378.
228
V. Brutaru, Tratamentul penal al minorului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 17.
229
Blackstone, Comentaire sur les loix anglaises, T.V., Bruxelles, 1776, p. 344, apud I. Tanoviceanu,
Curs de drept penal, vol. I, Atelierele grafice SOCEC&Co., Societate autonomă, Bucureşti, 1912, p. 379.
131
pentru băieţi şi 12-25 de ani pentru fete, care beneficiau de o ameliorare a regimului de
sancţionare, fiindcă astfel, de persoane, după cum se exprimă legiuitorul, mai puţin se vor
certa la toate greşelile, cu excepţia faptelor deosebit de grave.230
Codul penal din 1864, intrat în vigoare la 1 mai 1865, cuprindea o reglementare
asemănătoare legiuirilor pe care le-a înlocuit, tratamentul penal al minorilor fiind
reglementat în titlul al IV-lea intitulat Cauze care apără de pedeapsă sau micşorează
pedeapsa, în art. 61, 62 şi 63, minoritatea fiind atât o cauză de incapacitate penală, cât şi
o cauză de atenuare a pedepsei.
Se disting trei perioade de vârstă a minorului, din punct de vedere a legii penale:
a) până la vârsta de 8 ani, când minorul nu răspundea penal (art. 61);
b) între 8 şi 15 ani, când minorul răspunde penal, dacă se dovedea că a lucrat cu
pricepere, instituindu-se astfel o prezumţie relativă a lipsei de pricepere (discernământ);
dacă prezumţia lipsei de discernământ nu era răsturnată, minorul în cauză era încredinţat
fie părinţilor spre supraveghere, fie trimis la o mănăstire;
c) minorii între 8 şi 15 ani care au acţionat cu pricepere şi cei între 15 şi 20 de ani
erau socotiţi întotdeauna responsabili şi răspundeau penal, minoritatea constituind însă o
stare de atenuare a pedepsei, aceste categorii de minori fiind sancţionaţi cu o pedeapsă,
care nu putea fi niciodată o pedeapsă criminală chiar dacă minorul a comis o faptă
denumită crimă231.
Codul penal român din 1937, cunoscut şi sub denumirea de Codul penal Carol al
II-lea, fixează majoratul penal la 19 ani (art. 138), stabilind totodată că minorul sub 14
ani nu răspunde penal, iar cel între 14-19 ani (adolescentul) răspunde numai dacă se
dovedeşte că în momentul săvârşirii faptei a lucrat cu discernământ. Minorilor sub 14 ani
sau celor care săvârşiseră fapta fără discernământ li se aplicau măsuri cu caracter
preventiv-educativ, tutelare şi de protecţie (art. 140) care încetau când copilul sau
adolescentul a împlinit vârsta de 21 de ani (art. 142), iar contra celor pentru care existenţa
discernământului la momentul comiterii faptei fusese dovedită, se luau măsuri de
siguranţă (libertatea supravegheată şi educaţia corectivă) ori se aplicau pedepse ca
mustrarea, închisoarea corecţională sau detenţiunea simplă. Prin Legea din 24 sept. 1938
acest Cod penal a fost modificat în sensul coborârii vârstei majoratului penal de la 19 la
18 ani şi a celei a lipsei răspunderii penale de la 14 la 12 ani; astfel, minorul în vârsta de
până la 12 ani nu răspundea penal niciodată, cel cu vârsta între 12 şi 15 ani răspundea
penal doar dacă a săvârşit fapta cu discernământ, iar cei cu vârsta între 15 şi 18 ani
răspundeau penal, dar cu un tratament sancţionator atenuat.
230
V. Brutaru, Tratamentul penal al minorului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 76-77.
231
132
Minorilor între 12 şi 15 ani care au săvârşit fapta cu discernământ şi minorilor care
au depăşit vârsta de 15 ani li se puteau aplica două sancţiuni de drept penal: măsuri de
siguranţă şi pedepse.
Măsurile de siguranţă (măsuri educative potrivit denumirii din Codul penal român
în vigoare) erau libertatea supravegheată şi reeducarea morală, iar pedepsele care se
puteau aplica minorului erau mustrarea, închisoarea şi amenda, această din urmă
pedeapsă, doar condiţionat de îndeplinirea anumitor cerinţe (dacă minorul a împlinit
vârsta de 15 ani şi numai dacă acesta avea avere sau profesie).
În afara acestor sancţiuni de drept penal, instanţa penală era îndreptăţită să ia
anumite măsuri de ocrotire şi faţă de minorii cu vârsta de până la 12 ani, dacă aceştia au
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, precum şi faţă de minorii care nu au comis
infracţiuni dar care erau în pericol de a săvârşi astfel de fapte; aceste măsuri constau în
încredinţarea minorului pentru supraveghere deosebită familiei, unei rude apropiate care
ar primi sarcina supravegherii minorului, fie unei persoane onorabile, unei societăţi de
patronaj sau unei instituţii publice sau private autorizate de stat în acest scop, fie
institutului de reeducare morală, după caz, precum şi cu încunoştinţarea autorităţilor
şcolare, spre a-1 dojeni pe minor şi a lua măsuri disciplinare prevăzute de regulamentul
şcolar232.
Un alt concept cu care operăm şi pe care simţim nevoia să-l explicăm este acela de
reeducare a minorului delincvent.
Instituţia reeducării constituie un mijloc specific prin care societatea îşi exprimă
poziţia faţă de această categorie de infractori şi totodată exprimă opţiunea sa privind
mijloacele principale care trebuie folosite pentru realizarea constrângerii penale şi pentru
recuperarea minorilor vinovaţi. Aceste trăsături se întrepătrund în conţinutul instituţiei
reeducării, imprimând măsurilor educative substanţa necesară realizării finalităţii lor233.
Fiind implicată în acţiunea şi în finalitatea măsurilor educative, s-ar putea susţine
că reeducarea constituie, în acelaşi timp, mijlocul de realizare şi scopul acestor măsuri.
Sunt valorificate, în acest fel, aptitudinile funcţionale ale măsurilor educative ca o
categorie de sancţiuni de drept penal de a constrânge şi reeduca în condiţii specifice pe
acei infractori aflaţi în plin proces de formare a personalităţii.
Este evident că în contextul organizării întregii vieţii sociale pe baze democratice
şi cu respectarea legii, procesul de reeducare a minorului, desfăşurându-se într-un climat
de legalitate, ordine şi disciplină socială, beneficiază şi de acele influenţe educativ-
V. Brutaru, Tratamentul penal al minorului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 20-21.
232
V. Dongoroz și colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. II, Ed. Academiei,
233
133
formative, pozitive care emană din partea mediului social, ceea ce grăbeşte recuperarea
minorului şi deschide calea unei mai eficiente activităţi de reintegrare socială.
S-ar putea vorbi chiar despre o condiţionare reciprocă a diferitelor influenţe şi
măsuri educative, instituţia reeducării înfăţişându-se prin origine, structură, esenţă şi
finalitate ca un sistem de relaţii şi intercondiţionări în toate etapele prin care minorul
trece, de la intrarea în conflict cu legea şi până la completa lui reintegrare în societate.
Răspunsul societăţii româneşti la problematica delincvenţei juvenile sub aspectul
legislaţiei, sancţiunilor şi programelor formulate în contracararea acesteia, constituie un
subiect ce nu trebuie neglijat, în vederea găsirii celei mai bune soluţii de corectare a
conduitei minorilor delincvenţi.
Conform legislaţiei, minorii delincvenţi reprezintă o categorie specială datorată

vârstei, lucru evidenţiat şi prin prisma sancţiunilor elaborate de legiuitorul român. În
acest sens se recomandă ca sancţiunile să fie, pe cât posibil, educative şi nu punitive, iar
măsura închisorii să fie considerată ultima ratio, aplicată numai în caz de încălcare gravă
a legii penale. Ca alternativă la pedeapsa privativă de libertate, probaţiunea este
recomandată minorilor delincvenţi care sunt fie la prima infracţiune, fie au săvârşit
infracţiuni de gravitate scăzută, în scopul protejării împotriva efectelor negative ale
închisorii. Se asigură pentru aceştia posibilităţi de reintegrare socială şi depăşirea
comportamentului delincvent prin modalităţi cu caracter preponderent reeducativ şi nu
punitiv.
2. Condiţiile, situaţiile şi limitele răspunderii penale a minorilor
Dispoziţiile art. 113, Cod penal, privitoare la limitele răspunderii penale a

minorilor sunt identice cu cele ale art. 99 din Codul penal anterior, ceea ce înseamnă că
legiuitorul actualului Cod penal a considerat ca fiind fundamentate ştiinţific şi justificate,
sub raportul politicii penale, limitele de vârstă pentru răspunderea penală a minorilor în
Codul penal din 1969234.
Întrucât reglementările privind răspunderea penală a minorului, în cele două coduri

penale, sunt identice, în situaţii tranzitorii nu se pune problema legii penale mai
favorabile.
234
Bucureşti, 2011, p 327.
134
Compararea dispoziţiilor din cele două coduri poate fi făcută însă numai la nivelul
celor ale art. 113 din actualul Cod penal, dar şi la acela al întregului grup din care ele fac
parte. Specificul dispoziţiilor art. 113, Cod penal în vigoare, ca şi celor ale art. 99 din
Codul penal vechi este dat de faptul că aparţin unui grup aparte de dispoziţii legale, care
reglementează, pe planul dreptului penal substanţial, răspunderea penală a minorilor.
Astfel, dispoziţiile Titlului V al părţii generale a actualului Cod penal, intitulat

Minoritatea şi conţinând art. 113-134 corespund dispoziţiilor Titlului V al părţii generale
din Codul penal anterior, intitulat, de asemenea, Minoritatea şi conţinând articolele 99-
110 din acest cod235.
Cele 22 de articole care alcătuiesc Titlul V al părţii generale a actualului Cod penal
sunt grupate în 4 capitole şi privesc: regimul răspunderii penale a minorului (art. 113-
116), regimul măsurilor educative neprivative de libertate (art. 117-123), regimul
măsurilor privative de libertate (art. 124-127) şi dispoziţii speciale privind răspunderea
penală a minorilor.
La rândul lor, cele 15 articole care alcătuiesc Titlul V al părţii generale a Codului
penal anterior cuprindeau dispoziţii privitoare la limitele şi consecinţele răspunderii
penale a minorilor, la măsurile educative (art. 99-108) şi la pedepsele pentru minori
(art.109-110).
Ambele coduri prevăd un regim sancţionator special pentru infractorii minori şi

acesta este elementul comun principal al lor. Sub raportul conţinutului însă,
reglementările în acest domeniu diferă uneori esenţial, aşa cum va rezulta din analiza
dispoziţiilor respective236.
Astfel, de exemplu, sub raportul sancţiunilor, în timp ce Codul penal anterior

prevedea pe lângă măsuri educative, dintre care unele privative de libertate, şi pedepse
aplicabile minorilor, actualul Cod penal prevede numai măsuri educative, privative şi
neprivative de libertate237.
235
I. Pascu și colaboratorii, Noul Cod Penal Comentat. Partea generală, vol.I, Ed. Universul Juridic,
236
I. Pascu, A.S. Uzlău, Drept Penal. Partea generală, ediţia a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p.
438.
237
V. Brutaru, Tratamentul penal al minorului. Drept comparat, în Revista de Drept Penal, nr. 1/2009, p.
171.
135
Prin instituţiile nou-create în această materie, legiuitorul actualului Codul penal
exprimă tendinţa de a pune în valoare experienţa şi rezultatele pozitive obţinute pe plan
internaţional în combaterea delincvenţei juvenile.
Aşadar, pentru cunoaşterea deosebirilor de reglementare privind răspunderea

penală a minorilor între actualul Cod penal şi Codul penal anterior, trebuie să se ţină
seama de ansamblul reglementărilor privind minoritatea din cele două coduri.
Negând tradiţia existentă la noi în ce priveşte reglementarea răspunderii penale a

minorilor, legiuitorul actualului Codul penal a concentrat în Titlul V al părţii generale a
acestuia toate normele de drept substanţial privitoare la regimul sancţionator specific
minorilor delincvenţi, deosebit faţă de regimul sancţionator comun, aplicabil unor
infracţiuni comise de adulţi.
Sub acest aspect, Codul penal român se înscrie printre sistemele de drept penal în
care regimul sancţionator specific infractorilor minori este prevăzut în Codul penal (cum
sunt codurile penale italian, elveţian, rus, codurile penale ale fostelor ţări socialiste din
Europa Centrală şi de Est şi altele) şi se deosebeşte de alte sisteme de drept penal, cum
sunt sistemul francez, spaniol, german, belgian şi altele, în care răspunderea penală a
minorilor este reglementată prin legi speciale (de exemplu, Ordonanţa nr. 45-174, din 2
februarie 1945, privind delicvenţa infantilă în Franţa, Legea din 8 aprilie 1964, privind
protecţia tineretului în Belgia, Legea pentru minori din 1923, în Germania, Legea din
2000 privind răspunderea penală a minorilor, în Spania, etc.)238.
Abstracţie făcând de toate aceste deosebiri de tehnică legislativă, sistemele

menţionate, ca şi majoritatea sistemelor contemporane de drept penal, au în comun
aceeaşi orientare de politică penală, care recunoaşte necesitatea unui regim sancţionator
special pentru infractori minori, deosebit de sistemul comun, destinat adulţilor.
Fundamentarea ştiinţifică a acestei politici este dată de cercetările criminologice

asupra delincvenţei juvenile, care scot în evidenţă particularităţile personalităţii minorului
infractor, caracterizat printr-o insuficientă formare şi dezvoltare biopsihică, ce se reflectă
în luarea şi punerea în executare a hotărârii de săvârşire a unei acţiuni ilicite.
238
136
Având în vedere aceste particularităţi, reacţia de apărare socială împotriva
delincvenţei juvenile nu se poate înfăptui raţional şi eficient prin acelaşi tip de sancţiuni
ca în cazul infractorilor adulţi239.
De aceea, faţă de infractorii minori se impune aplicarea unui sistem aparte de

sancţiuni de drept penal, alcătuit în principal din sancţiuni cu caracter predominant
educativ şi numai în mod subsidiar din sancţiuni cu caracter represiv, cum sunt
pedepsele. Acestea din urmă, prin condiţiile în care urmează să fie aplicate şi executate,
trebuie să conducă, însă, tot la reeducarea şi resocializarea infractorilor minori.
Totodată, este de reţinut că progresele realizate atât în criminologie, cât şi în alte

ştiinţe penale, cum sunt penologia şi ştiinţa penitenciară, au impus noi orientări cu privire
la sistemul sancţionator penal, în general, vizând diversificarea pedepselor,orientarea
semnificativă către pedepsele neprivative de libertate şi diversificarea mijloacelor de
individualizare şi personalizare a pedepselor.
Toate aceste mutaţii în politica penală privind reacţia antiinfracţională, în general,

nu puteau să rămână fără urmări asupra sistemului sancţionator pentru minori, cu atât mai
mult cu cât noile orientări îşi găsesc aplicarea cu prioritate în cadrul acestui sistem 240.
Legislatorul actualului Codul penal nu este nici el străin de aceste tendinţe, de

vreme ce a prevăzut un sistem sancţionator pentru minori alcătuit exclusiv din măsuri
educative, chiar dacă unele dintre aceste măsuri sunt privative de libertate 241.
Afirmaţiile de mai sus sunt confirmate de faptul că legiuitorul actualului Codul

penal a aşezat la temelia reglementărilor sale privind răspunderea penală a minorilor cele
mai noi date ale ştiinţei şi politicii penale în domeniu, exprimate în diferite reguli sau
principii directoare, adoptate în cadrul diferitelor Congrese ale Naţiunilor Unite pentru
prevenirea criminalităţii şi tratamentul delincvenţilor242.
Al. Boroi, G.Şt. Ungureanu, Sistemul sancţionator al minorilor intr-o viziune europeană, în Revista de
239
Drept Penal, nr. 2/2002, p. 30.

240
I. Pascu și colaboratorii, Noul Cod Penal Comentat. Partea Generală, vol.I, Ed. Universul Juridic,
241
440.
242.
Congrese organizate de Consiliul Economic şi Social al ONU (ECOSO) pe diferite teme de politică
penală şi care se ţin cu regularitate din 5 în 5 ani, începând din 1955, când a avut loc primul Congres la
Geneva.
137
Dintre regulile şi principiile adoptate la aceste congrese, reţinem în mod special
Regulile de la Beijing, un ansamblu de reguli minimale cu privire la administrarea
justiţiei pentru minori. Proiectul acestor reguli a fost elaborat la reuniunea internaţională a
specialiştilor din 1984, de la Beijing, şi a fost adoptat la Congresul al VII-lea al
Naţiunilor Unite pentru prevenirea criminalităţii şi tratamentul delincvenţilor, care a avut
loc la Milano, în 1985. Ele au fost apoi aprobate de Organizaţia Naţiunilor Unite, la
sesiunea a 96-a a Adunării Generale din 29 noiembrie 1985, prin Rezoluţia nr. 40/33,
care reproduce în anexă aceste reguli 243. Conform regulilor minime ale Naţiunilor Unite
din 1985 (Anul internaţional al tineretului), cu privire la administrarea justiţiei pentru
minori244 (Regulile de la Beijing, adoptate prin Rezoluţia 40/33 din 29 noiembrie 1985),
“un minor este un copil sau un tânăr care, în raport cu sistemul juridic, poate să răspundă
pentru un delict conform unor modalităţi diferite de cele care sunt aplicate în cazul unui
adult245. Iar un delincvent juvenil este un copil sau un tânăr acuzat sau declarat vinovat de
a fi comis un delict246”. Regulile de la Beijing prevăd că înţelesul noţiunii de capacitate
penală trebuie să fie definit în mod clar şi că vârsta răspunderii penale nu trebuie fixată la
o limită prea mică, ţinând cont de gradul de maturitate emoţională, psihică şi intelectuală
a copilului. Definirea vârstei răspunderii penale trebuie făcută într-un cadru juridic care
să ţină seama de capacitatea, abilităţile de dezvoltare şi experienţa contextuală a unui
copil.
Regulile Standard Minimale ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri
neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo) stabilesc că minor este orice persoană sub
vârsta de 18 ani.
Minoritatea, fiind un aspect al vieţii sociale, are în mod implicit şi diverse

implicaţii în domeniul dreptului penal. Sistemul nostru penal, care se centrează mai mult
asupra sancţionării şi a reeducării, ignoră realitatea conform căreia, de fapt, datorită
faptului că minorul este nevoit să se formeze şi să se dezvolte în mediul în care creşte,
făptuitorii minori sunt mai degrabă victime decât infractori.
243.
O. Brezeanu, Minorul şi legea penală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 67.
244
Recomandate în vederea adoptării de către cel de al VII-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru
prevenirea crimei şi tratamentul delicvenţilor, care a avut loc la Milano, în perioada 26 august-6
septembrie 1985, şi a fost adoptată de Adunarea generală prin Rezoluţia 40/33 din 29 noiembrie 1985.
245
Ansamblul de reguli minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori
(Regulile de la Beijing), art. 2.2, lit. a), Anexă la Rezoluţia 40/33 din 29 noiembrie 1985.
246
(Regulile de la Beijing), art. 2.2, lit. c), Anexă la Rezoluţia 40/33 din 29 noiembrie 1985.
138
De asemenea, reţin atenţia aşa-numitele Principii directoare de la Riyadh,
elaborate la Reuniunea internaţională de experţi de la Riyadh, în Arabia Saudită, în 1990
şi adoptate la cel de-al VIII-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea
criminalităţii şi tratamentul delincvenţilor, care a avut loc la Havana, în Cuba, între 27
august şi 7 septembrie 1990.
Principiile de la Riyadh, devenite principii directoare ale Naţiunilor Unite pentru

prevenirea delincvenţei juvenile, recomandă elaborarea unor politici educaţionale
adecvate nevoilor şi intereselor persoanelor tinere, atât la nivelul comunităţii, cât şi la
acela al structurilor guvernamentale şi neguvernamentale. În fine, trebuie să fie
menţionate şi aşa-numitele Reguli de la Tokio, reprezentând regulile minimale ale
Naţiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate, adoptate la cea
de-a 45-a sesiune a Adunării Generale a ONU, împreună cu recomandarea Comitetului
pentru prevenirea crimei şi lupta împotriva delincvenţei, ca aceste reguli să fie numite
Regulile de la Tokio, după numele localităţii unde au fost elaborate.
La elaborarea noului Cod penal au fost avute în vedere, toate aceste documente
internaţionale privind prevenirea şi combaterea delincvenţei juvenile, documente care,
fiind aprobate de Adunarea Generală a ONU, au caracterul unor norme de recomandare,
pentru toate statele membre. Trebuie menţionat totodată că în preambulul Convenţiei
Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a ONU
la 20 noiembrie 1989247, sunt menţionate Regulile de la Beijing.
De asemenea, este demn de subliniat că regulile şi principiile directoare ale

Naţiunilor Unite pentru prevenirea şi combaterea delincvenţei juvenile sunt aplicabile şi
prin intermediul Consiliului Europei, în special prin recomandările Comitetului de
Miniştri, care sunt obligatorii pentru guvernele statelor membre.
Aceste recomandări se bazează şi pe concluziile desprinse din cercetările

criminologice şi sociologice privind delincvenţa juvenilă, efectuate sub egida Consiliului
Europei, în special în rândul minorilor şi tinerilor care provin din familii de emigranţi sau
din populaţia autohtonă minoritară.
Sunt semnificative, în acest sens, Recomandarea nr. R/87/20 cu privire la Reacţia

socială la delincvenţa juvenilă, adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei
la 17 septembrie 1987, sau Recomandarea nr. R/88 privind Reacţiile sociale la
comportamentul deviant al tinerilor proveniţi din familii de emigranţi, adoptată la 18
247
C. Butiuc, Răspunderea penală a minorilor, în Revista de Drept Penal, nr. 4/2002, p. 32.
139
aprilie 1988. La acestea se adaugă, însă, numeroase alte recomandări adoptate în anii
1985-1991 cu implicaţii asupra problemelor delincvenţei juvenile248.
Reglementările din actualul Cod penal privitoare la infractorii minori au fost

elaborate în concordanţă şi cu regulile şi principiile menţionate mai sus.
Art. 113 din actualul Cod penal, privitor la limitele răspunderii penale a minorului
are nu numai aceeaşi denumire marginală, ca şi art. 99 din Codul penal anterior, dar şi
acelaşi conţinut.
Prin dispoziţiile sale sunt reglementate, ca şi în Codul penal anterior, limitele

răspunderii penale a minorilor în raport cu vârsta şi cu discernământul acestora. Termenii
minor şi minoritate au înţelesul stabilit de legea civilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice, capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când persoana
devine majoră (alin. 1), iar persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani (alin.
2).
Întrucât legiuitorul Codului penal foloseşte termenii minor şi stare de minoritate în

înţelesul folosit de legea civilă, ar fi greşit să se folosească termenii de minoritate penală
sau de majorat penal în dreptul penal249.
Pentru determinarea limitelor şi a condiţiilor răspunderii penale a minorilor,

legiuitorul penal are în vedere, pe de o parte, faptul că în general răspunderea penală
presupune capacitatea persoanei de a înţelege caracterul antisocial al faptelor sale şi de a-
şi stăpâni şi dirija în mod conştient actele sale de conduită, iar pe de altă parte,
împrejurarea că persoana nu dobândeşte această capacitate în momentul naşterii sale, ci în
mod treptat, în procesul de creştere şi dezvoltare biopsihică250.
Este de notorietate faptul că o persoană parcurge, în general, patru etape sau faze
principale, în viaţă: copilăria, adolescenţa, maturitatea şi bătrâneţea, fiecărei etape fiindu-
i caracteristice anumite particularităţi biopsihice, care se răsfrâng asupra însuşirilor
248
O. Brezeanu, Reeducarea minorului infractor, în Revista de Drept Penal, nr. 4/2005, p. 30.
249
M. Basarab, M.M. Basarab, Reflecţii asupra unor măsuri educative, în Revista de Drept Penal, nr.
2/2002, p. 19.
250
D. Semenescu, B.M. Semenescu, Delincvenţa juvenilă între răspunderea penală şi garantarea
drepturilor minorilor, în Revista de Drept Penal, nr. 2/2009, p. 48.
140
necesare pentru existenţa capacităţii juridice de drept penal, adică a capacităţii de a
răspunde penal şi de a înţelege sensul reacţiei sociale faţă de actele de conduită ale
persoanei.
De aceea, legiuitorul trebuie să stabilească din care etapă a dezvoltării sale

persoana poate fi considerată ca având însuşirile necesare pentru a putea răspunde penal.
În mod practic, problema vizează numai etapele copilăriei şi adolescenţei, cunoscute ca
etape de formare a personalităţii biopsihice, deoarece în etapa maturităţii persoana
posedă, în mod normal, acele însuşiri care condiţionează capacitatea penală, însuşiri ce se
menţin şi în etapa bătrâneţii, din care cauză nu se pune problema unei limite de vârstă
dincolo de care persoana să nu poată răspunde penal251.
În ce priveşte etapa copilăriei, aceasta se caracterizează printr-o incapacitate

psihofizică normală a minorului de a înţelege exigenţele legii penale şi de a-şi manifesta
conştient voinţa în sensul acestor exigenţe, incapacitatea minorului, aflat în perioada
copilăriei, de a răspunde penal decurgând din starea sa naturală, de persoană insuficient
dezvoltată biopsihic.
De aceea, s-a admis totdeauna şi pretutindeni că minorul aflat în perioada

copilăriei, chiar dacă limita superioară a acesteia a fost şi este în prezent variabilă de la un
sistem de drept penal la altul, nu poate fi niciodată subiect al răspunderii penale 252.
În etapa adolescenţei (de la 12-13 ani la 18-20 ani), deşi persoana are, în general,
aptitudinea de a înţelege caracterul faptelor sale şi de a se autodirija, se constată totuşi,
mai ales în prima parte a adolescenţei, aşa-numita preadolescenţă (12-15 ani)253, că
minorul are o capacitate psihofizică incompletă, din care cauză în anumite situaţii poate
să-şi dea seama de caracterul faptelor sale şi să fie stăpân pe ele, iar în alte situaţii să fie
lipsit de această capacitate.
Dimpotrivă, în partea a doua a adolescenţei, adică în adolescenţa deplină, persoana

dispune, în general, de capacitate penală deplină.
În stabilirea limitelor şi a condiţiilor răspunderii penale a minorilor, legiuitorul a

ţinut seamă de aceste date ale psihologiei vârstelor prevăzând, pe de o parte, limita de
V. Paşca, Drept Penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 439.
251
252
O. Brezeanu, Din istoria regimului sancţionator al minorului infractor în România, în Revista de
253
V. P. Popescu-Neveanu, Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978, p. 150.
141
vârstă maximă a copilăriei până la care minorul este presupus juris et de jure ca fiind
lipsit de capacitatea de a înţelege pe deplin caracterul socialmente periculos al faptelor
sale şi de a fi stăpân pe ele, deci de capacitatea de a răspunde penal, iar pe de altă parte a
prevăzut limita minimă de vârstă de la care adolescentul este presupus, de asemenea juris
et de jure, că are capacitatea de a răspunde penal, fiind asimilat, sub acest aspect, cu
majorul254.
Între cele două limite de vârstă, minorul, în funcţie de natura şi semnificaţia

socială a faptelor săvârşite şi în raport cu gradul său de dezvoltare, de instrucţie şi de
experienţă de viaţă, poate să aibă capacitatea de a înţelege caracterul antisocial al faptelor
şi de a fi stăpân pe ele, deci de a răspunde penal sau dimpotrivă, să fie lipsit de această
capacitate şi deci de răspundere penală. În consecinţă, minorul aflat la această vârstă
intermediară este presupus juris tantum, deci până la proba contrară, ca fiind lipsit de
capacitatea de a răspunde penal.
Această prezumţie de lipsă a capacităţii minorului de a răspunde penal poate fi

răsturnată dovedindu-se, pe baza argumentelor menţionate, că minorul a avut în
momentul săvârşirii faptei capacitatea de a răspunde penal, iar dacă s-a făcut această
dovadă răspunderea minorului aflat în această situaţie este obligatorie.
Situaţia descrisă mai sus este reglementată prin dispoziţiile art.113, din Codul
penal actual, unde în alin. 1 se prevede că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu
răspunde penal, stabilind astfel la 14 ani limita maximă a copilăriei 255. În favoarea acestor
minori există o prezumţie absolută de incapacitate penală, care nu poate fi combătută
prin dovada contrarie256.
Existenţa discernământului nu poate fi stabilită pe baza unor criterii apriorice, ci
numai în raport cu natura faptei săvârşite, cu împrejurările concrete în care aceasta s-a
comis şi cu datele ce caracterizează persoana minorului.
Se continuă astfel tendinţa de ridicare a limitei superioare a copilăriei, în vederea
scoaterii din sfera de incidenţă a legii penale a unei categorii cât mai largi de minori.
254
255
I. Pascu și colaboratorii, Noul Cod Penal Comentat. Partea generală, vol.I, Ed. Universul Juridic,
256
Gh. Alecu, Instituţii de drept penal. Partea generală şi partea specială. Conform Noului Cod penal,
Ovidius University Press, Constanţa, 2010, p. 391.
142
Aceasta corespunde, de altfel, tradiţiei şi condiţiilor geografice specifice ţării
noastre şi este totodată în concordanţă cu Regulile de la Beijing, care prevăd că statele
sunt încurajate în a stabili o vârstă minimă rezonabilă care să aibă aplicabilitate
internaţională257.
Minorul cu vârsta între 14 ani împliniţi, şi 16 ani neîmpliniţi la data săvârşirii

faptei, conform dispoziţiilor art. 113, alin. 2, Cod penal, răspunde penal numai dacă se
dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ.
Întrucât minorul aflat la această vârstă nu este responsabil decât în anumite situaţii
şi în raport cu anumite fapte, răspunderea sa penală este condiţionată de constatarea, în
fiecare caz în parte, a discernământului minorului, adică a capacităţii lui de a-şi da seama
de caracterul antisocial al faptei pe care a săvârşit-o şi de a-şi manifesta conştient voinţa,
capacitate privită nu în general, ci raportată la fapta concretă.
Discernământul apare, aşadar, ca fiind capacitatea minorului de a-şi da seama de

caracterul social periculos al faptei sale şi de a-şi manifesta conştient voinţa raportată la
un fapt concret. Existenţa discernământului nu înseamnă existenţa în general a capacităţii
psihofizice a persoanei, ci numai existenţa acestei capacităţi în cazul dat.
De asemenea, existenţa discernământului în comiterea unei fapte prevăzute de

legea penală nu înseamnă şi existenţa vinovăţiei, ci numai o premisă pentru aceasta. Fără
dovada existenţei discernământului, făcută de organele de urmărire penală, nu poate
exista răspunderea penală a minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, iar nu şi vârsta de
16 ani la data săvârşirii faptei258.
Se poate afirma că minorul, aflat la această vârstă intermediară, se bucură de o

prezumţie relativă de iresponsabilitate, deoarece câtă vreme această prezumţie nu este
răsturnată prin proba contrară, pe care trebuie să o facă acuzarea, nu poate avea loc
răspunderea sa penală, acest minor fiind asimilat, sub acest aspect, cu minorul care nu a
împlinit vârsta de 14 ani.
În ce priveşte limita minimă de la care minorul este considerat responsabil penal

ca şi majorul, în dispoziţiile din alin. 3 al art. 113 Cod penal, în vigoare, se prevede că
257
M. Coca-Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, Justiţia pentru minori, Ed. Universul Juridic,
258
O. Brezeanu, Minorul delincvent în documentele ONU şi ale Consiliului Europei, în Revista de Drept
Penal, nr. 3/1996, p. 39.
143
minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii, adică în aceleaşi
condiţii ca şi adultul.
Având în vedere dezvoltarea biopsihică şi experienţa de viaţă ale minorului în

condiţiile societăţii noastre, legiuitorul român a considerat că la vârsta de 16 ani împliniţi
la data săvârşirii faptei minorul are posibilitatea deplină de a-şi da seama de semnificaţia
antisocială a faptei sale şi de a-şi dirija actele sale de conduită întocmai ca un adult 259.
Apare astfel o categorie de minori, în vârstă de 16 ani împliniţi la data săvârşirii

infracţiunii, care răspund penal totdeauna, fiind prezumaţi juris et de jure ca având
capacitatea de a răspunde penal ca şi majorii.
Din examinarea de ansamblu a dispoziţiilor art. 113 rezultă că, sub aspectul
răspunderii penale, se face distincţie între două categorii de minori 260: minori care nu
răspund penal, în care se includ minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi minorii
între 14-16 ani, în privinţa cărora nu s-a făcut dovada că au săvârşit fapta cu
discernământ, şi minorii care răspund penal, în care se includ minorii între 14-16 ani, în
privinţa cărora s-a făcut dovada că au acţionat cu discernământ, şi minorii care aveau
vârsta de 16 ani împliniţi la data săvârşirii faptei261.
Prima categorie de minori rămâne în afara preocupărilor legiuitorului penal, scopul

delimitării ei fiind tocmai acela de a scoate din câmpul de incidenţă a legii penale această
categorie de minori care nu răspund penal.
În determinarea acestui statut, legiuitorul Codului penal nu se limitează la

identificarea respectivei categorii de minori, în cadrul limitelor răspunderii penale (art.
113, Cod penal, respectiv art. 99 din Codul penal anterior), ci face din minoritatea
făptuitorului care nu răspunde penal una dintre cauzele de neimputabilitate (art. 27, Cod
penal), respectiv una dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 50 din
Codul penal anterior).
În cadrul acestui statut, minorul care, la data comiterii faptei prevăzute de legea
penală, nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde penal nu poate fi subiect activ
al unui raport juridic penal şi deci nu interesează legea penală.
259
M.I. Rusu, Probaţiune. Referatul de evaluare, în Revista de Drept Penal, nr. 2/2009, p. 28.
260
443.
261
G. Salontai, A. Salontai, Unele aspecte privind drepturile minorilor infractori, în Revista Dreptul, nr.
2/2005, p. 146.
144
Reacţia socială faţă de faptele săvârşite de această categorie de minori, reacţie
care, în concordanţă cu Regulile de la Beijing şi cu celelalte documente internaţionale la
care ne-am referit, nu poate consta decât în măsuri de ocrotire, este reglementată nu de
Codul penal, ci de o lege extrapenală, şi anume de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului262.
Codul penal se limitează, în acest caz, la stabilirea limitelor de vârstă ale acestei
categorii de minori, prin dispoziţiile art. 113, pe care le-am analizat. În mod practic,
pentru delimitarea categoriei minorilor care nu răspund penal trebuie să se constate
existenţa în fapt a condiţiilor prevăzute de lege, adică să se stabilească data săvârşirii
faptei prevăzute de legea penală şi vârsta mai mică de 14 ani a făptuitorului 263.
Dacă minorul avea vârsta de 14 ani, dar nu împlinise 16 ani la data săvârşirii
faptei, trebuie să se constate că organele de urmărire penală nu au dovedit, potrivit legii,
că fapta a fost săvârşită cu discernământ. Nu interesează din ce cauză nu s-a făcut această
dovadă.
Tot din analiza dispoziţiilor art. 113 rezultă că singura categorie de minori care
interesează legea penală este aceea a minorilor care răspund penal.
La această categorie de subiecţi de drept penal se referă dispoziţiile din Titlul V, al

părţii generale a Codului penal şi regimul sancţionator specific pe care acestea îl prevăd.
Fiind vorba de un regim sancţionator diferit de acela pentru majori, pentru

incidenţa lui este firesc ca şi cu privire la această categorie de minori să se ţină seama de
delimitările de vârstă prevăzute de lege, respectiv să se constate că minorul între 14 şi 16
ani a săvârşit fapta cu discernământ sau că minorul avea vârsta de 16 ani împliniţi la data
comiterii faptei264.
În cazul infracţiunilor de durată, cum sunt infracţiunile continue sau continuate,

care sunt săvârşite în etape diferite ale minorităţii, unele în etapa în care minorul era lipsit
262
Publicată în M.O. al României, partea I, nr. 557, din 23 iunie 2004. Măsurile de ocrotire specifice sunt
prevăzute în Capitolul V, intitulat Protecţia copilului care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi
nu răspunde penal, art. 80-84.
263
M. Iordache, Despre regimul sancţionator al minorilor infractori în lumina noului Cod penal, în
264
Revista Dreptul, nr. 5/2005.
145
de discernământ iar altele într-o etapă în care avea discernământ, se ţine seama numai de
faptele săvârşite cu discernământ.
În conţinutul aceleiaşi infracţiuni continui sau continuate nu pot intra decât acele
acte de executare care au fost săvârşite cu discernământ şi care exprimă, ca săvârşite,
celelalte acte de executare, unitatea de rezoluţie infracţională în săvârşirea infracţiunii
respective265.
Dacă o infracţiune continuă sau continuată a fost săvârşită în întregime în perioada

minorităţii, chiar dacă a fost săvârşită de minorul între 14 şi 16 ani care a acţionat cu
discernământ şi o altă parte după ce aceasta a împlinit vârsta de 16 ani, ea va fi supusă
regimului sancţionator specific pentru minori.
Dimpotrivă, atunci când aceste infracţiuni de durată sunt săvârşite parte în epoca
minorităţii şi parte după ce minorul a împlinit vârsta de 18 ani, întrucât ele se consumă la
data când făptuitorul este major, regimul sancţionator este cel al majorilor.
În practica judiciară s-a decis că existenţa unui discernământ diminuat, pe fondul

unui psihic imatur afectiv şi voliţional, nu echivalează cu lipsa totală de discernământ şi
nu exclude răspunderea penală a inculpatului, minor între 14-16 ani, pentru infracţiunea
comisă266.
Împrejurarea că inculpatul nu a fost lipsit de discernământ în raport cu infracţiunea

săvârşită rezultă, în speţă, nu numai din expertiza psihică efectuată, ci şi din declaraţiile
deosebit de coerente ale acestuia, prin care minorul a descris în detaliu modul cum a
acţionat267.
De asemenea, s-a hotărât că minora care se căsătoreşte înainte de împlinirea

vârstei de 16 ani, deşi dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu a drepturilor civile,
răspunde penal în raport cu vârsta sa268.
Minorul între 14-16 ani, chiar dacă a săvârşit fapta cu discernământ, nu poate fi
subiect activ al infracţiunii de cerşetorie, deoarece nu are capacitatea integrală de exerciţiu
265
O. Brezeanu, Din istoria regimului sancţionator al minorului infractor în legislaţia periodică română
(III), în Revista de Drept Penal, nr. 2/1996, p. 66.
266
F. Ivan, Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infractorilor minori, în Revista de Drept Penal,
nr. 3/1995, p. 124.
267
Tribunalul Municipiului București, Secția penală, Decizia nr. 470/1992.
268
Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr. 405/1979.
146
a dreptului la muncă pentru a se putea încadra în muncă, în acest caz este necesar
consimţământul reprezentantului legal al minorului şi avizul medicului269.
Fapta săvârşită imediat după expirarea zilei în care făptuitorul a împlinit vârsta de
18 ani calculată la expirarea zilei corespunzătoare aceleia în care făptuitorul s-a născut,
constituie o faptă săvârşită de un major270. Săvârşirea unor acţiuni, componente ale
infracţiunii continuate, ca minor şi altele ca major, atrage răspunderea penală ca major
pentru întreaga infracţiune continuată271.
Minorul de 14 ani şi o zi care, din răzbunare, aruncă de la mică distanţă o vergea

metalică în capul victimei, provocându-i moartea, răspunde penal pentru infracţiunea
săvârşită dacă din actele medicale rezultă că are discernământul corespunzător vârstei sale,
că funcţiile sale mentale sunt dezvoltate şi că, în raport cu instruirea şi experienţa sa de
viaţă, posibilităţile sale intelectuale nu sunt alterate272.
3. Consecinţele răspunderii penale a minorului
Din dispoziţiile art. 114, alin 1, Cod penal rezultă că faţă de minorul care, la data
săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani se ia o măsură educativă
neprivativă de libertate.
Deşi Codul penal prevede că împotriva minorului cu vârsta între 14 şi 18 ani se ia

o măsură educativă neprivativă de libertate, totuşi, faţă de minorul prevăzut în alin. 1 se
poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri:
a) dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o

măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea
infracţiunii pentru care este judecat;
b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.
269
270
Tribunalul județului Timiş, Secția penală, Decizia nr. 899/ 1974.
271
272
147
Elementul de noutate pe care îl aduce actualul Cod penal prin dispoziţiile din art.
114 priveşte tocmai cadrul de sancţiuni aplicabile minorului, ca o consecinţă a stabilirii
răspunderii penale a acestuia, cadru alcătuit exclusiv din măsuri educative.
De menţionat faptul că, în dreptul nostru penal, acest sistem de sancţionare al

minorilor infractori nu reprezintă o noutate în domeniu, deoarece el a mai funcţionat în
perioada 1977-1994. Astfel, prin Decretul nr. 218/1977 au fost instituite ca sancţiuni
aplicabile minorilor infractori două măsuri educative, una neprivativă de libertate,
constând în încredinţarea minorului colectivului în care munceşte sau învaţă, pe durată de
la unu la doi ani, şi alta privativă de libertate, constând în trimiterea minorului într-o
şcoală de muncă şi reeducare pe durată de la 2 la 5 ani.
Acest sistem a funcţionat de la 17 iulie 1977, data intrării în vigoare a Decretului

nr. 218/1977, şi până la 1 octombrie 1992, când acesta a fost abrogat prin Legea nr.
104/1992, pentru modificarea Codului penal şi s-a revenit la sistemul iniţial de
sancţionare mixt, alcătuit din măsuri educative şi pedepse.
Abrogarea Decretului nr. 218/1977 a fost motivată cu argumentul că măsurile

educative singure nu ar fi suficiente pentru combaterea delincvenţei juvenile în noile
condiţii, în special a faptelor grave săvârşite de minori. Aşa cum s-a remarcat în literatura
de specialitate273, cu toate lipsurile sale, sistemul sancţionator al minorilor instituit prin
Decretul nr. 218/1977 a constituit un pas important şi curajos în evoluţia legislaţiei penale
în domeniu, iar aplicarea lui a reprezentat o experienţă utilă ce ar putea fi valorificată.
S-ar putea spune că prin prevederea în noul Cod penal a sistemului de sancţiuni
pentru minori, alcătuit numai din măsuri educative, a avut loc, într-un anume fel, o
valorificare a experienţei menţionate şi totodată a celor mai noi date ale cercetărilor
criminologice asupra delincvenţei juvenile. În acelaşi timp, însă, trebuie subliniat că
legiuitorul actualului Cod penal nu a preluat nici măcar formal vechile măsuri
educative.274
Ca atare, faţă de gravitatea unei astfel de infracţiuni şi de periculozitatea

infractorului, chiar dacă sau poate că tocmai pentru că este minor, nu se poate reacţiona
cu o simplă măsură educativă neprivativă de libertate, deoarece aceasta ar genera un
273
I. Pascu, Răspunderea penală a infractorilor minori în Codul penal anterior. Elemente de drept
comparat şi perspective legislative, în Revista Pro Lege, nr. 3-4/2006, p. 60.
I. Pascu și colaboratorii, Noul Cod Penal Comentat. Partea Generală, vol.I, Ed. Universul Juridic,
274
148
sentiment de insecuritate socială, câtă vreme făptuitorul nu este pus în imposibilitate de a
continua sau repeta atitudinea infracţională.
În aplicarea dispoziţiilor din art. 114, instanţa are sarcina de a stabili, pe baza
criteriilor prevăzute de aceste dispoziţii, dacă faţă de minorul infractor este suficientă
luarea acestei măsuri educative neprivative de libertate sau dacă, dimpotrivă, este
necesară o măsură educativă privativă de libertate.
Pentru aceasta este necesară o cunoaştere exactă a activităţii minorului infractor şi

a personalităţii acestuia, precum şi a naturii şi gravităţii infracţiunii săvârşite de el, a
împrejurărilor în care a acţionat etc.
Întrucât obiectivul măsurilor educative îl reprezintă schimbarea comportamentului

minorului, criteriile generale de individualizare, cât și cele speciale vor fi adaptate pentru
fiecare infracțiune, astfel încât să se țină seama de sensibilitatea, de afectivitatea și de
gradul de cultură al acestuia pentru a înțelege scopul măsurii și a se evita aplicarea unei
pedepse penale275.
Instanţa va individualiza pedeapsa aplicată în funcţie de criteriile generale stabilite

în art. 74, alin 1, Cod penal, prin care stabilirea duratei sau a cuantumului pedepsei se
face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, care se
evaluează după următoarele criterii: împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii,
precum şi de mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura
şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii, motivul săvârşirii
infracţiunilor şi scopul urmărit, natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie
antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul
procesului penal, nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi
socială.
Cu alte cuvinte, şi în privinţa minorului, instanţa va ţine cont de aceste criterii de

individualizare a pedepsei, astfel încât, în funcţie de antecedentele penale şi ţinând cont
de gravitatea infracţiunii săvârşite, instanţa, având în vedere şi aspectul gravităţii faptei,
va alege una dintre măsurile educative. Ansamblul de reguli minime se aplică imparţial
delincvenţilor juvenili, fără nici un fel de deosebire, mai ales de rasă, culoare, sex, limbă,
religie, opinie politică, fără deosebire de origine socială, stare materială, naştere sau altă
275
L.R. Popoviciu, Răspunderea penală a minorilor, Ed. Prouniversitaria, București, 2012, p. 131.
149
situaţie276, însă diferenţierea aplicării regulilor se va gradua având în vedere vârsta
minorului, datorită modului diferit de înţelege a lucrurilor în diferite etape de dezvoltare.
Conform Regulilor de la Beijing, un delict desemnează un întreg comportament

(act sau omitere) ce poate fi pedepsit de lege în virtutea unui sistem juridic considerat 277.
Evident, nu poate fi aplicată o măsură educativă privativă de libertate dacă pentru

fapta anterioară s-a reţinut existenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, iar
pentru infracţiunea anterioară, instanţa trebuie să se fi pronunţat printr-o hotărâre
definitivă în aplicarea unei măsuri educative privative sau neprivative de libertate.
Starea de minoritate nu înlătură răspunderea civilă a persoanelor care îl aveau în

îngrijirea sau paza lor, pe minor dacă se reţine culpa acestora.
Măsurile educative nu constituie antecedente penale, nu atrag interdicţii,
incapacităţi ori decăderi pentru persoanele minore condamnate şi nu sunt avute în vedere
la stabilirea stării de recidivă.
Conceptul de reeducare, ca instituţie de drept penal, trebuie diferenţiat de
conceptul de reeducare în sens psihosocial, ca proces sistematic de transformare morală şi
socială a infractorului, prin mijloace pedagogice, psihoterapeutice şi alte metode
educative adecvate278, proces care se desfăşoară în contextul executării sancţiunii de drept
penal şi pe fondul reglementării juridice specifice 279. Sub ambele semnificaţii procesul
educativ se caracterizează prin diversitatea metodelor şi mijloacelor folosite în procesul
de individualizare a executării sancţiunilor de drept penal şi prin organizarea unui mediu
de pedagogic adecvat, raportat la nivelul cerinţelor actuale de reeducare a minorilor
infractori.
4. Măsurile educative aplicabile minorului
276
(Regulile de la Beijing), art. 2.1, Anexă la Rezoluţia 40/33 din 29 noiembrie 1985.
277
(Regulile de la Beijing), art. 2.2, lit. b), Anexă la Rezoluţia 40/33 din 29 noiembrie 1985.
278
O. Brezeanu, Minorul şi legea penală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 4, apud P. Popescu-Neveanu,
Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978, p. 605.
279
Bucureşti, 1970, p. 251. Autorul arată că acţiunea de reeducare, adică asigurarea posibilităţii de a dobândi
învăţătura necesară şi pregătirea profesională, trebuie să se înfăptuiască într-un regim de adecvată
disciplină, care să dea minorului deprinderea de a se comporta în mod ordonat şi să-i insufle sentimentul
de respect faţă de ordinea de drept şi de regulile de convieţuire socială.
150
Art. 115, Cod penal, prevede măsurile educative neprivative de libertate şi
privative de libertate aplicabile minorului infractor, în condiţiile sistemului sancţionator
mixt, alcătuit din măsuri educative şi pedepse.
Măsurile educative neprivative de libertate sunt:
a) stagiul de formare civică;
b) supravegherea;
c) consemnarea la sfârşit de săptămână;
d) asistarea zilnică.
Măsurile educative privative de libertate sunt:
a) internarea într-un centru educativ ;
b) internarea într-un centru de detenţie.
Aceste noi măsuri educative exprimă, prin natura, numărul şi diversitatea lor, o
inovaţie în politica de prevenire a faptelor antisociale săvârşite de minori, în care accentul
este pus pe educaţia personalizată şi atentă a minorului delincvent 280.
Deşi toate sunt neprivative de libertate, cele patru măsuri prevăzute în alin. 1, pct.
1, lit. a)-d) din art. 115 Cod penal, se deosebesc între ele sub aspectul severităţii lor, ceea
ce a făcut posibilă ierarhizarea şi enumerarea lor în ordine progresivă, de la cea mai
uşoară, care este stagiul de formare civică, până la cea mai severă, care este asistarea
zilnică281.
Această ierarhizare permite înlocuirea unei măsuri educative cu alta în cursul

executării lor, în special înlocuirea unei măsuri cu alta mai severă, în caz de nerespectare
de către minor a condiţiilor de executare a măsurii respective.
Spre deosebire de măsurile educative neprivative de libertate, care sunt cu totul noi
faţă de cele din Codul penal anterior, cele privative de libertate se regăsesc parţial în acest
280
V. Brutaru, Practica judiciară în materia tratamentului penal al minorului, în Revista de Drept Penal,
nr. 2/2009, p. 142.
281
I. Pascu, Minor. Contopirea închisorii cu măsura educativă, în Revista de Drept Penal, nr. 3/2008, p.
32.
151
cod. În opoziţie cu acesta, noul Cod penal nu mai prevede măsura educativă a internării
minorului într-un institut medical educativ.
În ce priveşte măsura internării într-un centru de reeducare, prevăzută în art. 101

din Codul penal anterior, aceasta este asemănătoare cu internarea într-un centru de
educativ, prevăzută în art. 115, alin. 2, din actualul Cod penal, cu precizarea că, în raport
cu durata şi modul de executare, în situaţii tranzitorii, dispoziţiile din legea penală
anterioară ar putea fi mai favorabile infractorului.
În schimb, măsura educativă a internării într-un centru de detenţie, prevăzută în

art. 115, alin. 2, lit. b) din actualul Cod penal este specifică acestuia şi se aplică în cazul
săvârşirii de către minor a unei infracţiuni grave sau deosebit de grave şi pe durată care
poate ajunge până la 15 ani. Prin regimul de executare şi mai ales prin durata ei (2-5 ani
în cazul infracţiunilor grave şi 5-15 ani în cazul infracţiunilor deosebit de grave) măsura
educativă a internării într-un centru de detenţie este destinată, probabil, să răspundă
criticilor aduse sistemului sancţionator alcătuit numai din măsuri educative în sensul că
acesta nu ar fi în măsură să asigure o reacţie corespunzătoare în căzui săvârşirii de către
minor a unor infracţiuni grave şi deosebit de grave282.
Potrivit dispoziţiilor art. 115, alin. 2, Cod penal, alegerea măsurii educative care
urmează să fie luată faţă de minor se face, în condiţiile art. 114 privitor la consecinţele
răspunderii penale a minorului, pe baza criteriilor generale de individualizare a pedepsei
prevăzute în art. 74, alin. 1, lit. a)-g) Cod penal.
Aceste criterii trebuie să fie folosite mai întâi pentru a decide care dintre cele două
categorii de măsuri educative este aplicabilă în cauză şi apoi pentru alegerea şi
individualizarea măsurii aplicabile.
Instanţele judecătoreşti trebuie să se preocupe în mod deosebit de alegerea

persoanei sau instituţiei care va supraveghea minorul, pentru că de această alegere vor
depinde, în mare măsură, rezultatele care se obţin283.
282
283
152
5. Referatul de evaluare
Dispoziţiile din art.116, Cod penal, privitoare la referatul de evaluare nu au

corespondent în Codul penal anterior, care nu conţine nicio referire la un asemenea act.
Referatul de evaluare este prevăzut şi prin Recomandarea CM/Rec (2010) a

Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la Regulile de Probaţiune ale
Consiliului Europei (Adoptată de către Comitetul de Miniştri la 20 ianuarie 2010, la cea
de-a 1075 adunare a Vice-miniştrilor)
Înainte ca autoritatea competentă să ia o decizie definitivă, are loc o evaluare a

minorului printr-un referat de evaluare care reprezintă un instrument de cercetare,
analizându-se antecedentele minorului, condiţiile în care trăieşte, circumstanţele în care a
fost comis delictul, acestea făcând obiectul unei anchete mai temeinice efectuat de
Serviciul de Probaţiune, astfel încât să fie uşurată sarcina autorităţii competente de a
judeca cauza respectivă.
Conform Recomandării CM/Rec (2010) a Comitetului de Miniştri către statele

membre cu privire la Regulile de Probaţiune ale Consiliului Europei (adoptată de către
Comitetul de Miniştri la 20 ianuarie 2010, la cea de-a 1075 adunare a Vice-miniştrilor),
prin intermediul art. 66-71 sunt definiţi termenii evaluării şi cerinţele acesteia.
Conform art. 81 din aceeași Recomandare CM/Rec (2010) a Comitetului de

Miniştri către statele membre cu privire la Regulile de Probaţiune ale Consiliului
Europei, progresul unui anumit delicvent va fi evaluat la intervale sistematice şi acest
proces va influenţa planul de lucru pe toată durata supravegherii. Evaluarea va face parte
din dosar şi, atunci când va fi necesar, din raportarea ulterioară pentru autoritatea cu drept
decizional, iar art. 82 arată că evaluarea va reflecta, de asemenea, gradul în care a fost
definit şi implementat planul coordonat de lucru şi în ce măsură şi-a atins acesta
obiectivele. Serviciile de probaţiune vor putea solicita de la autoritatea cu drept
decizional să modifice sau să încheie supravegherea, atunci când va fi cazul.
Legiuitorul actualului Cod penal a considerat, însă necesar, să reglementeze

sistemul sancţionator pentru minori nu numai prin prevederea măsurilor educative
153
aplicabile acestora, dar şi prin desemnarea organelor implicate şi a mijloacelor juridice
care pot fi utilizate de acestea pentru luarea şi executarea acestor măsuri 284.
Potrivit dispoziţiilor art. 12 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2000, privind

organizarea şi funcţionarea serviciilor de probaţiune, referatul de evaluare întocmit
conform dispoziţiilor din art.11, alin. 1, lit. d) este un referat scris, cu caracter consultativ şi
de orientare, având rolul de a oferi instanţei de judecată date privind persoanele care au
săvârşit infracţiuni şi sunt susceptibile de a fi menţinute în stare de libertate, inclusiv
privind minorii care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală faţă de care urmează să fie
sau au fost luate măsuri educative neprivative de libertate.
Serviciile de probaţiune285 îşi desfăşoară activitatea în fiecare judeţ, prin consilierii

de probaţiune coordonaţi de şeful serviciului. Consilierii de probaţiune îndeplinesc
următoarele atribuţii:
- realizează evaluarea inculpaţilor, a minorilor aflaţi în executarea unei măsuri

educative, respectiv a persoanelor supravegheate, din oficiu sau la solicitarea organelor
judiciare, potrivit legii;
- sprijină instanţa de judecată în procesul de individualizare a pedepselor şi

măsurilor educative;
- coordonează procesul de supraveghere a respectării măsurilor şi executarea

obligaţiilor stabilite în sarcina persoanelor supravegheate faţă de care instanţa a dispus:
amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, liberarea
condiţionată;
- coordonează procesul de supraveghere a respectării uneia dintre următoarele

măsuri educative neprivative de libertate: stagiul de formare civică, supravegherea,
consemnarea la sfârşit de săptămână, asistarea zilnică;
- coordonează executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci

neremunerate în folosul comunităţii;
- derulează activităţi specifice în legătură cu persoanele private de libertate;
M. Iordache, Evoluţia sistemului sancţionator al minorului infractor, în Revista Dreptul, nr. 6/2010, p.
284
190.
http://www.just.ro/MinisterulJusti%C8%9Biei/Organizare/Direc%C5%A3iileMJ/Serviciideproba
285
%C8%9Biune/tabid/2931/Default.aspx accesat la data de 27.05.2015.
154
- îndeplinesc alte atribuții, conform legii.
În desfăşurarea activităţilor cu persoanele aflate în evidenţa serviciilor de

probaţiune, consilierii de probaţiune utilizează următoarele instrumente şi tehnici de
lucru:
- instrumentul de colectare a datelor şi diagnoză, care reprezintă un demers

profesional care are ca rezultat formularea unei opinii/expertize a consilierului de
probaţiune asupra persoanei evaluate şi este structurat pe 16 arii de investigaţie (de
exemplu, infracţiunea, adăpostul sau locuinţa, şcolarizarea, munca, relaţiile cu familia, cu
prietenii, adicţii, sănătate, tipare de gândire, etc.).
Conform art. 506, alin. 1, din Cod de procedura penală, în cauzele cu inculpaţi
minori, organele de urmărire penală pot să solicite, atunci când consideră necesar,
efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probaţiune de pe lângă tribunalul
în a cărui circumscripţie teritorială îşi are locuinţa minorul, iar în alin. 2 al art. 506, Cod
de procedură penală, se specifică faptul că în cauzele cu inculpaţi minori, instanţa de
judecată are obligaţia să dispună efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de
probaţiune de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are locuinţa minorul,
potrivit legii. Teza a doua a acestui al doilea alineat al art. 506 arată că în situaţia în care
efectuarea referatului de evaluare a fost solicitată în cursul urmăririi penale potrivit
dispoziţiilor alin. 1, dispunerea referatului de către instanţă este facultativă.
Instanţa va solicita serviciului de probaţiune întocmirea unui referat de evaluare în

vederea evaluării minorului (art. 33-37 din Legea nr. 252/2013, privind organizarea şi
funcţionarea sistemului de probaţiune), iar evaluarea inculpatului minor se va realiza de
către consilierul de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a cărei
circumscripţie teritorială locuieşte efectiv inculpatul minor. În urma celor constatate de
către consilierul de probaţiune se întocmeşte referatul de evaluare şi se comunică în
termen de 21 de zile de la data primirii solicitării, la serviciul de probaţiune.
Elaborarea referatului de evaluare cuprinde următorii indicatori:
a) date privind mediul familial al minorului, mediul social al minorului, situaţia

educaţională şi profesională, conduita generală a minorului, evaluarea având un caracter
personal;
b) analiza comportamentului infracţional şi a riscului de săvârşire a unor

infracţiuni;
155
c) referiri la evoluţia minorului din punct de vedere fizic, afectiv, moral, intelectual
şi al stării de sănătate a minorului, precum şi referiri asupra modalităţii prin care aceşti
indicatori au influenţat sau pot influenţa comportamentul infracţional, date pentru
obţinerea cărora sunt necesare evaluări ale inculpatului minor. Consilierul de probaţiune
poate colabora cu psihologi, asistenţi sociali, consilieri şcolari, pedagogi, medici sau alţi
specialişti. De asemenea, instituţiile şi organizaţiile în evidenţa cărora s-a aflat sau se află
minorul pentru îngrijire, tratament sau protecţie socială sau educaţie, la solicitarea
consilierului de probaţiune, pun la dispoziţia consilierului respectiv, în termen de 7 zile,
informaţiile care prezintă relevanţă pentru procesul de evaluare;
d) orice alte date relevante pentru situaţia minorului;
e)propuneri motivate privind măsura educativă considerată a fi potrivită pentru

minor, cu referire la natura şi durata programelor de reintegrare socială, precum şi la alte
obligaţii care pot fi impuse acestuia, în vederea reducerii riscului de săvârşire de
infracţiuni.
Procedura de evaluare se realizează în baza uneia sau mai multor întrevederi între
consilierul de probaţiune şi inculpatul minor şi a datelor obţinute din alte surse de
informaţii, iar în situaţia în care inculpatul minor nu vrea să colaboreze la realizarea
evaluării, consilierul de probaţiune întocmeşte totuşi referatul de evaluare însă
menţionează în cuprinsul acestuia refuzul de colaborare al minorului, iar la referatul de
evaluare este ataşată declaraţia minorului cu privire la refuzul de colaborare.
În situaţia în care inculpatul minor nu este găsit sau se sustrage de la procedura de

evaluare, consilierul de probaţiune întocmeşte o adresă de informare privind
imposibilitatea întocmirii referatului de evaluare, pe care o înaintează organului judiciar.
În cazul în care sunt necesare explicaţii suplimentare cu privire la situaţia şi

propunerile cu referire la minor, instanţa poate proceda la ascultarea consilierului de
probaţiune care a întocmit referatul de evaluare.
În situaţia în care inculpatul minor se află în acelaşi timp şi în executarea unei

măsuri educative, referatul de evaluare va cuprinde, atunci când este cazul, şi menţiuni
referitoare la respectarea condiţiilor de executare a măsurii luate, precum şi a obligaţiilor
impuse.
156
Art. 506, alin. 3 din Codul de procedură penală, menţionează faptul că, prin
referatul de evaluare, serviciul de probaţiune solicitat poate face propuneri motivate cu
privire la măsurile educative ce pot fi luate faţă de minor.
Evaluarea reprezintă procesul de estimare a riscurilor, necesităţilor şi a punctelor

forte ale unui delicvent înainte de planificarea unei intervenţii şi/sau oferire de
consultanţă autorităţilor judiciare sau altor autorităţi competente. De asemenea, evaluarea
urmăreşte să identifice cauzele comiterii infracţiunii şi să stabilească dacă pot fi luate
măsuri pentru a reduce probabilitatea de recidivă286.
Datele incluse în referatul de evaluare se referă la nivelul instrucţiei şcolare, la

comportamentul minorului, la factorii care influenţează sau pot influenţa conduita
generală a minorului, precum şi perspectivele reintegrării în societate a minorului.
Concret, referatul de evaluare este întocmit de Consilierul de probaţiune

competent, în baza întrevederilor cu minorul, a contactului, după caz, cu membrii de
familie, cu şcoala sau cu unitatea în care minorul îşi desfăşoară activitatea, precum şi cu
orice alte persoane care ar putea oferi informaţii utile pentru întocmirea referatului de
evaluare. La nevoie, serviciul de probaţiune va solicita autorităţilor competente
desemnarea unor specialişti, care pot fi psihologi, sociologi, cadre didactice, medici sau
oricare alţi specialişti a căror opinie este considerată necesară.
Aşa cum se prevede în art. 116, alin. 1, Cod penal, în vederea evaluării minorului,
pe baza criteriilor generale de individualizare a răspunderii penale, instanţa trebuie să
solicite serviciului de probaţiune întocmirea unui referat de evaluare care să cuprindă şi
propuneri motivate referitoare la natura şi durata programelor de reintegrare socială pe
care minorul ar trebui să le urmeze, precum şi alte obligaţii ce pot fi impuse acestuia de
către instanţă.
Legiuitorul a avut în vedere atribuţiile stabilite în sarcina serviciilor de probaţiune

de a iniţia şi derula programe speciale de reintegrare socială, inclusiv pentru minorii care
au săvârşit fapte prevăzute de legea penală şi faţă de care s-au luat măsuri educative
neprivative de libertate. Aceste programe, ca şi executarea măsurilor educative luate faţă
de minori, se derulează sub supravegherea permanentă a serviciului de probaţiune care,
prin consilierul de probaţiune, poate întocmi referate de constatare asupra modului cum
sunt respectate de către minor obligaţiile impuse acestuia de către instanţă, precum şi
Recomandarea CM/Rec (2010) a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la Regulile de
286
Probaţiune ale Consiliului Europei.
157
atunci când sunt necesare modificări în executarea măsurilor educative 287. De aceea, legea
prevede, în alin. 2 al articolului comentat, că referatul de evaluare privind respectarea
condiţiilor de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse minorului se
întocmeşte în toate cazurile în care instanţa urmează să dispună asupra măsurilor
educative ori asupra modificării sau încetării obligaţiilor impuse, precum şi la terminarea
executării măsurii educative288. Această cerinţă este în strânsă corelaţie cu obligaţia de
supraveghere a minorului de către Serviciul de probaţiune, astfel încât, la finalul
executării pedepsei, să se evalueze modul în care au fost respectate condiţiile de
executare a măsurilor educative impuse şi în situațiile în care au încetat sau s-au
modificat obligaţiile impuse minorilor.
Referatul de evaluare apare astfel ca mijlocul obişnuit prin care se exprimă

ajutorul acordat de serviciul de probaţiune instanţei de judecată în aplicarea şi executarea
măsurilor educative neprivative de libertate.
287
L.R. Popoviciu, E.A. Mihuţ, Consideraţii în legătură cu situaţia copilului care a săvârşit o faptă
penală şi nu răspunde penal, în Revista Dreptul, nr. 12/2007, p. 203.
288
158
CURS IX
Secțiunea a II-a
REGIMUL MĂSURILOR EDUCATIVE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE
1. Considerații generale
Măsurile educative neprivative de libertate se execută în comunitate, pe durata

executării acestora, asigurându-se menţinerea şi întărirea legăturilor minorului cu familia
şi comunitatea, dezvoltarea liberă a personalităţii minorului, precum şi implicarea
acestuia în programele derulate în scopul formării sale în spirit de responsabilitate şi
respect pentru drepturile şi libertăţile celorlalţi.
De asemenea, minorului aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de

libertate i se asigură, potrivit principiului interesului superior al copilului, respectarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute de Constituţie, convenţiile
internaţionale la care România este parte şi de legislaţia specială, în măsura în care
exercitarea acestora nu este incompatibilă cu natura şi conţinutul măsurii.
Conţinutul modalităţilor concrete de executare a măsurilor educative neprivative

de libertate se stabileşte ţinând seama de vârsta, personalitatea, starea de sănătate, situaţia
familială şi socială a minorului289.
Legea nr. 253, din 19 iulie 2013, privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri
289
neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în M.O. al
159
Măsurile educative neprivative de libertate care se pot aplica minorului sunt
prevăzute în art. 115, alin. 1, pct. 1 Cod penal, după cum urmează:
a) stagiul de formare civică (art. 117);
b) supravegherea (art. 118);
c) consemnarea la sfârşit de săptămână (art. 119);
d) asistarea zilnică (art.120).
2. Stagiul de formare civică
Stagiul de formare civică constă în obligaţia minorului de a participa la un

program cu o durată de cel mult 4 luni. Este obligaţie de a face, care este impusă
infractorului minor pentru a-l ajuta să înţeleagă consecinţele legale şi sociale la care se
expune în cazul săvârşirii de infracţiuni şi pentru a-l responsabiliza cu privire la
comportamentul său viitor.
Toate activităţile care au loc pe perioada desfăşurării stagiului de formare civică

sunt coordonate de serviciul de probaţiune, însă fără a afecta programul şcolar sau
profesional al minorului, conform art. 117, alin. 2, Cod penal.
După rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a luat faţă de minor o măsură
educativă neprivativă de libertate, judecătorul delegat cu executarea şi aplicarea
procedurii prevăzute la art. 511 Cod de procedură penală, fixează un termen, dispunând
aducerea minorului şi citarea reprezentantului legal al acestuia, a reprezentantului
serviciului de probaţiune, pentru punerea în executare a măsurii luate şi a persoanelor
desemnate cu supravegherea acestuia. Împreună cu citaţia, serviciului de probaţiune i se
comunică şi o copie de pe hotărârea instanţei.
În cadrul întâlnirii, judecătorul delegat îi prezintă minorului şi persoanei

desemnate cu supravegherea acestuia scopul şi conţinutul sancţiunii aplicate, precum şi
consecinţele nerespectării acesteia.
României, partea I, nr. 513/2013.
160
Regimul stagiului de formare civică este reglementat în mod asemănător cu
prevederile art. 15-1, pct. 6, din Ordonanţa franceză din 1945, iar celelalte măsuri sunt
reglementate asemănător cu reglementarea din legea spaniolă nr. 5/2000290.
Executarea măsurii educative a stagiului de formare civică 291 se realizează conform

Legii nr. 253/2013 după cum urmează:
(1) Obiectivul măsurii educative a stagiului de formare civică constă în sprijinirea

minorului în conştientizarea consecinţelor legale şi sociale la care se expune în cazul
săvârşirii de infracţiuni şi responsabilizarea acestuia cu privire la comportamentul său.
(2) Cursurile de formare civică se elaborează în baza programei-cadru aprobate

prin ordin comun al ministrului justiţiei şi al ministrului educaţiei naţionale, care se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, în conformitate cu standardele minime
de lucru în probaţiune pentru instituţiile din comunitate prevăzute la art. 18, alin. 6.
(3) Consilierul de probaţiune sau, după caz, persoana desemnată din cadrul
instituţiei din comunitate organizează, efectuează demersurile necesare în vederea
participării minorului şi supraveghează minorul pe durata stagiului de formare civică.
(4) Includerea minorului într-un curs de formare civică se efectuează în cel mult
60 de zile de la punerea în executare a hotărârii, conform art. 511, din Legea nr. 135/2010
(Cod de procedură penală).
(5) Stagiul de formare civică este organizat sub forma unor sesiuni continue sau
periodice, derulate pe durata a cel mult 4 luni, şi include unul sau mai multe module cu
caracter teoretic sau aplicativ, adaptate vârstei şi personalităţii minorilor incluşi în
respectivul stagiu şi ţinând seama, pe cât posibil, de natura infracţiunii comise. În
desfăşurarea stagiului stabilit de instanţă se va avea în vedere un număr lunar de 8 ore de
formare civică.
(6) Consilierul de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui

circumscripţie locuieşte minorul care trebuie să frecventeze cursul de formare civică
decide, pe baza evaluării iniţiale a minorului, instituţia din comunitate în care urmează să
aibă loc acesta, comunicând acestei instituţii copia de pe dispozitivul hotărârii, precum şi
decizia sa.
M.A. Hotca, Noul Cod penal şi Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 132.
290
Legea nr. 253, din 19 iulie 2013, privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri
291
neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în M.O. al
României, partea I, nr. 513/2013.
161
(7) Instituţia din comunitate desemnată potrivit alin. 6 sau serviciul de probaţiune,
după caz, adaptează conţinutul concret al stagiului, potrivit programei-cadru prevăzute la
alin. 2, în funcţie de particularităţile minorului, cu aprobarea consilierului de probaţiune.
(8) Desfăşurarea cursului de formare civică se realizează de către un reprezentant

al instituţiei din comunitate stabilite prin decizia prevăzută la alin. 6.
Consilierul de probaţiune, manager de caz, în conformitate cu Legea 252/2013,

realizează evaluarea iniţială a minorului, în funcţie de care stabileşte tipul cursului de
formare civică potrivit particularităţilor minorului şi instituţia din comunitate în cadrul
căreia va fi urmat cursul. În urma stabilirii tipului cursului de formare civică şi a
instituţiei din comunitate, consilierul de probaţiune emite o decizie prin care referă cazul
către instituţia din comunitate stabilită. Decizia consilierului de probaţiune, împreună cu
o copie de pe dispozitivul hotărârii prin care a fost dispusă executarea măsurii educative,
se comunică instituţiei din comunitate stabilite. Decizia se comunică şi minorului,
precum şi părintelui, tutorelui sau persoanei desemnate cu supravegherea, atunci când
este cazul.
În termen de 15 zile de la primirea acestei comunicări, instituţia din comunitate

transmite consilierului de probaţiune, manager de caz, planul de formare civică, în care se
prezintă cursul de formare civică adaptat specificului cazului şi calendarul de desfăşurare
a sesiunilor cursului.
Consilierul de probaţiune, manager de caz, aprobă planul de formare civică în

forma propusă de către instituţia din comunitate sau în forma revizuită, conform
solicitărilor consilierului de probaţiune, atunci când este cazul.
Instituţia din comunitate stabilită asigură începerea efectivă a cursului de formare

civică în termen de cel mult 60 de zile de la momentul punerii în executare a măsurii
educative.
Consilierul de probaţiune, manager de caz, coordonează procesul de supraveghere

a minorului pe durata măsurii educative a stagiului de formare civică şi controlează
modalitatea de derulare a cursului de formare civică în cadrul instituţiei din comunitate.
La finalizarea cursului, instituţia din comunitate în cadrul căreia a fost derulat

emite un document care atestă urmarea acestuia. Documentul este ataşat dosarului de
probaţiune al minorului.
162
Coordonarea procesului de supraveghere a minorului în cadrul măsurii educative a
supravegherii este realizată de către consilierul de probaţiune, manager de caz.
Persoana care supraveghează minorul are obligaţia de a prezenta consilierului de

probaţiune, manager de caz, un plan al programului zilnic al minorului pe durata
supravegherii.
În funcţie de rezultatele evaluării iniţiale, consilierul de probaţiune, manager de

caz, aprobă planul programului zilnic în forma propusă de către persoana care
supraveghează minorul sau în forma revizuită, atunci când este cazul.
Persoana care supraveghează minorul asigură aplicarea efectivă a programului

zilnic de către minor, cel târziu în termen de cel mult 30 de zile de la momentul punerii în
executare a măsurii educative.
Garanţia desfăşurării eficiente a acestui program este dată de faptul că aceasta are
loc sub supravegherea serviciului de probaţiune.
Fiind o măsură nouă, necunoscută până acum în dreptul nostru, urmează să fie
urmărită atent eficienţa acesteia, având în vedere că există minori scăpaţi de sub
supraveghere care pot săvârşi infracţiuni şi faţă de care măsura educativă examinată
ridică serioase dificultăţi de aplicare.
3. Supravegherea
Potrivit art. 118 Cod penal, măsura educativă a supravegherii, constă în

controlarea şi îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe o perioadă ce
poate fi cuprinsă între două şi 6 luni, sub coordonarea serviciului de probaţiune, pentru
a asigura participarea la cursuri şcolare sau de formare profesională şi prevenirea
desfăşurării unor activităţi sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea
afecta procesul de îndreptare a minorului.
Măsura educativă a supravegherii se execută conform art. 67 din Legea nr.

253/2013, după cum urmează:
(1) Măsura educativă a supravegherii are ca obiectiv participarea minorului la

cursuri şcolare sau de formare profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţi sau a
163
intrării în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a
acestuia.
(2) Supravegherea şi îndrumarea minorului în executarea măsurii educative a

supravegherii se realizează de către părinţii minorului, cei care l-au adoptat sau tutore.
Dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare, instanţa dispune
încredinţarea supravegherii minorului, pe acelaşi interval de timp, unei persoane de
încredere, de preferinţă unei rude mai apropiate a minorului, la cererea acesteia.
(3) În cazul în care persoana prevăzută la alin. 2 nu este desemnată prin

hotărârea instanţei sau persoana desemnată de instanţă nu mai poate exercita, permanent
sau temporar, supravegherea, judecătorul delegat cu consultarea consilierului de
probaţiune desemnează persoana ce urmează să exercite supravegherea. Dispoziţiile art.
65 se aplică în mod corespunzător.
(4) Controlul executării măsurii educative a supravegherii şi controlul

îndeplinirii atribuţiilor de către persoana care exercită supravegherea se realizează de
către consilierul de probaţiune.
(5) Supravegherea şi îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic

presupun verificarea modului în care acesta îşi respectă obligaţiile care decurg din
statutul său familial, şcolar sau profesional.
(6) În situaţia în care instanţa a dispus în conţinutul măsurii educative a

supravegherii participarea minorului la un curs şcolar sau de formare profesională, iar
minorul nu este înscris într-o astfel de formă de învăţământ, dispoziţiile art. 50, alin. 1 şi
2, se aplică în mod corespunzător.
(7) Exercitarea supravegherii începe în cel mult 30 de zile de la momentul

prezentării minorului şi a persoanei desemnate cu supravegherea în faţa judecătorului
delegat cu executarea în condiţiile art. 511 din Legea nr. 135/2010.
Conform art. art. 78-79 din Legea 252/2013, coordonarea procesului de

supraveghere a minorului în cadrul măsurii educative a supravegherii este realizată de
către consilierul de probaţiune, manager de caz. În cadrul întrevederii stabilite potrivit art.
70, alin. 2, consilierul de probaţiune, manager de caz, realizează evaluarea iniţială a
minorului.
164
Persoana care supraveghează minorul are obligaţia de a prezenta consilierului de
probaţiune, manager de caz, un plan al programului zilnic al minorului pe durata
supravegherii, iar consilierul de probaţiune, manager de caz, în funcţie de rezultatele
evaluării iniţiale, aprobă planul programului zilnic în forma propusă de către persoana
care supraveghează minorul sau în forma revizuită, atunci când este cazul.
Având în vedere toate aceste aspecte, persoana care supraveghează minorul

asigură aplicarea efectivă a programului zilnic de către minor, cel târziu în termen de cel
mult 30 de zile de la momentul punerii în executare a măsurii educative, conform art. 70.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile articolului comentat, conţinutul acestei măsuri
educative corespunde denumirii sale, deoarece pe durata stabilită de instanţă între două şi
6 luni, minorul este supravegheat, adică controlat şi îndrumat în cadrul programului său
zilnic, sub coordonarea serviciului de probaţiune.
Scopul urmărit prin această supraveghere strictă este acela de a asigura

participarea minorului la cursurile şcolare sau, după caz, la cele de formare profesională
şi totodată de a-1 împiedica să desfăşoare activităţi nepermise ori să intre în legătură cu
persoane certate cu legea, care l-ar putea influenţa negativ şi l-ar putea împiedica să se
îndrepte.
Prin acest control şi această îndrumare zilnică, precum şi prin durata ei mai mare,
măsura educativă a supravegherii este mai severă decât aceea a stagiului de formare
civică, ceea ce explică aşezarea ei după aceasta din urmă.
4. Consemnarea la sfârşit de săptămână
Potrivit art. 118, alin 1 şi 2, Cod penal, măsura educativă a consemnării la sfârşit
de săptămână constă în obligaţia minorului de a nu părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă
şi duminică, pe o durată cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni, afară de cazul în care, în
această perioadă, are obligaţia de a participa la anumite programe ori de a desfăşura
anumite activităţi impuse de instanţă. Supravegherea se face sub coordonarea serviciului
de probaţiune.
Această măsură se realizează sub supravegherea serviciului de probaţiune şi se

include in categoria obligaţiilor de a nu face, impunându-i minorului obligaţia de a nu
părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică, pe o durată ce poate fi cuprinsă între
165
patru şi douăsprezece săptămâni, în afara cazurilor în care, în această perioadă are de
îndeplinit şi obligaţii de a face, şi anume de a participa la anumite programe ori de a
desfăşura anumite activităţi impuse de către instanţă.
Pe durata executării măsurii educative a consemnării la sfârşit de săptămână,

minorul poate să urmeze un program de reintegrare socială, fie ca urmare a dispunerii de
către instanţă a acestei obligaţii în conţinutul măsurii educative, fie ca urmare a stabilirii
acestei activităţi de către consilierul de probaţiune, manager de caz, în planul consemnării
la sfârşit de săptămână. În coordonarea procesului de supraveghere a minorului care are
de respectat măsura consemnării la sfârşit de săptămână, atunci când consideră necesar,
consilierul de probaţiune, manager de caz, poate stabili ca verificarea respectării măsurii
de către minor şi a supravegherii acestuia de către persoana desemnată să se facă de către
o instituţie din comunitate.
Instituţia din comunitate este stabilită prin decizie a consilierului de probaţiune,

manager de caz. Decizia şi o copie de pe dispozitivul hotărârii judecătoreşti se comunică
instituţiei din comunitate. Decizia se comunică şi minorului, precum şi părintelui,
tutorelui sau persoanei desemnate cu supravegherea, atunci când este cazul.
Instituţia din comunitate verifică executarea măsurii de către minor şi îndeplinirea

atribuţiilor de către persoana care exercită supravegherea.
La finalizarea supravegherii, instituţia din comunitate care a exercitat

supravegherea întocmeşte un raport privind respectarea condiţiilor de executare a măsurii
educative de către minor. Raportul este ataşat dosarului de probaţiune al minorului. 292
Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână se execută conform art. 68

din Legea nr. 253/2013, după cum urmează:
(1) Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână are ca obiectiv evitarea

contactului minorului cu anumite persoane sau a prezenţei acestuia în anumite locuri care
să îl predispună pe minor la manifestarea unui comportament infracţional.
(2) Interdicţia impusă minorului de a părăsi locuinţa operează începând cu ora 0,00
a zilei de sâmbătă şi până la ora 24,00 a zilei de duminică.
(3) Dispoziţiile alin. 2 se aplică în mod corespunzător şi persoanelor care, datorită

cultelor religioase legale din care fac parte, au alte zile de repaus decât sâmbăta şi
292
Art. 86-87 din Legea nr. 252/2013, privind organizarea și funcţionarea sistemului de probaţiune, care a
fost publicata în M.O. al României, partea I, nr. 512 din 14 august 2013.
166
duminica.
(4) Măsura educativă se execută pe durata unor sfârşituri de săptămână

consecutive, în afară de cazul în care instanţa sau judecătorul delegat cu executarea, la
propunerea consilierului de probaţiune, a dispus altfel, de regulă, sub supravegherea
persoanei majore cu care locuieşte minorul ori a altei persoane majore desemnate de
instanţa de judecată.
(5) În cazul în care persoana majoră în supravegherea căreia se află executarea

măsurii nu este desemnată prin hotărârea instanţei sau persoana desemnată de instanţă nu
mai poate exercita, permanent sau temporar, supravegherea, judecătorul delegat cu
consultarea consilierului de probaţiune desemnează persoana ce urmează să exercite
supravegherea. Dispoziţiile art. 65 se aplică în mod corespunzător.
(6) Controlul executării măsurii educative a consemnării la sfârşit de săptămână şi

controlul îndeplinirii atribuţiilor de către persoana care exercită supravegherea se
realizează de către consilierul de probaţiune sau, după caz, de persoana desemnată de
acesta din cadrul unei instituţii din comunitate.
(7) În vederea exercitării controlului, minorul care locuieşte singur sau, după caz,
persoana prevăzută la alin. 4 are obligaţia de a permite persoanei desemnate cu controlul
executării şi supravegherii executării măsurii efectuarea vizitelor programate sau
inopinate la locuinţa minorului, în zilele în care minorul trebuie să se afle în acel spaţiu
potrivit hotărârii instanţei. Nerespectarea acestei obligaţii de către minor atrage aplicarea
dispoziţiilor art. 123 din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare.
Nerespectarea obligaţiei de către persoana desemnată cu supravegherea atrage aplicarea
în mod corespunzător a dispoziţiilor art. 19.
(8) În situaţia în care instanţa de judecată a stabilit în conţinutul măsurii educative

sau consilierul de probaţiune a stabilit în sarcina minorului participarea la un curs şcolar
ori de formare profesională sau participarea la un program de reintegrare, dispoziţiile art.
50, alin. 1 şi 2 şi ale art. 53, se aplică în mod corespunzător.
(9) Consemnarea la sfârşit de săptămână se pune în executare în termen de cel

mult 15 zile de la momentul prezentării minorului şi a persoanei desemnate cu
supravegherea în faţa judecătorului delegat cu executarea în condiţiile art. 511 din Legea
nr. 135/2010.
167
Spre deosebire de celelalte măsuri educative examinate anterior, consemnarea la
sfârşit de săptămână, urmăreşte influenţarea conduitei minorului prin constrângerea nu
numai fizică, dar şi morală pe care o reprezintă pentru el acest, aşa-zis, arest la sfârşit de
săptămână293.
Această individualizare implică o cunoaştere temeinică a faptei şi a personalităţii

minorului, cu ajutorul serviciului de probaţiune. Totodată, se impune luarea în
considerare a eventualelor obligaţii impuse de instanţă minorului294.
Legea însăşi prevede că măsura consemnării la sfârşit de săptămână nu se poate

suprapune peste programele la care minorul este obligat să participe sau la activităţile pe
care instanţa le-a ordonat.
Măsura consemnării la sfârşit de săptămână trebuie, aşadar, să fie corelată cu

obligaţiile şi activităţile pe care instanţa le impune condamnatului, în aşa fel încât acesta
să nu fie pus în imposibilitatea de a respecta aceste obligaţii şi activităţi. Consemnarea
minorului la sfârşit de săptămână se face sub supravegherea coordonată de serviciul de
probaţiune.
5. Asistarea zilnică
Potrivit art. 120, alin 1 şi 2, Cod penal, măsura educativă a asistării zilnice constă
în obligaţia minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probaţiune, care
conţine orarul şi condiţiile de desfăşurare a activităţilor, precum şi interdicţiile impuse
minorului. Măsura educativă a asistării zilnice se ia pe o durată cuprinsă între 3 şi 6
luni, iar supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probaţiune.
Măsura educativă a asistării zilnice se execută conform art. 69 din Legea nr.
253/2013, după cum urmează:
(1) Supravegherea executării măsurii educative a asistării zilnice se realizează de

consilierul de probaţiune sau, după caz, de persoana desemnată prin decizia acestuia, din
cadrul unei instituţii din comunitate.
293
I. Pascu și colaboratorii, Noul Cod Penal Comentat. Partea Generală, vol. I, Ed. Universul Juridic,
294
447.
168
(2) Programul zilnic pe care trebuie să îl respecte minorul şi activităţile pe care
trebuie să le îndeplinească acesta sunt stabilite de comun acord de către consilierul de
probaţiune şi părinţi, tutore sau altă persoană în grija căreia se află minorul, cu
consultarea acestuia. În caz de dezacord, programul se stabileşte de către judecătorul
delegat cu executarea, prin încheiere motivată, după audierea celor interesaţi. Încheierea
nu este supusă niciunei căi de atac.
(3) Programul stabilit potrivit alin. 2 va ţine cont de nevoile identificate ale
minorului, de situaţia sa socială şi, după caz, profesională şi de obligaţiile şi interdicţiile
impuse acestuia pe perioada executării măsurii. Programul are în vedere dezvoltarea
armonioasă a personalităţii minorului, prin implicarea acestuia în activităţi ce presupun
relaţionare socială, organizarea modului de petrecere a timpului liber şi valorificarea
aptitudinilor sale.
(4) În situaţia în care instanţa de judecată a stabilit în conţinutul măsurii educative

sau consilierul de probaţiune a stabilit în sarcina minorului, în conţinutul programului
zilnic, participarea la un curs şcolar ori de formare profesională sau participarea la un
program de reintegrare, dispoziţiile art. 50, alin. 1 şi 2 şi ale art. 53, se aplică în mod
corespunzător.
(5) Stabilirea programului zilnic se face în termen de cel mult 30 de zile de la

momentul prezentării minorului în faţa judecătorului delegat cu executarea, în condiţiile
art. 511 din Legea nr. 135/2010, iar asistarea zilnică începe cel mai târziu în 5 zile de la
stabilirea programului.
(6) În cazul în care măsura asistării zilnice a înlocuit o măsură educativă privativă
de libertate, stabilirea programului zilnic se face în termen de cel mult 15 zile de la
punerea în libertate a minorului.
După evaluarea iniţială şi în funcţie de rezultatele acesteia, consilierul de

probaţiune, manager de caz, întocmeşte un plan al asistării zilnice a minorului pe durata
executării măsurii, cu implicarea părintelui, a tutorelui sau a persoanei în grija căreia se
află minorul. La întocmirea planului este consultat şi minorul, opinia acestuia fiind
consemnată în plan.
În situaţia în care există un dezacord între consilierul de probaţiune şi părintele,

tutorele sau persoana în grija căreia se află minorul, consilierul de probaţiune, manager de
caz, sesizează judecătorul delegat cu executarea în vederea stabilirii programului zilnic al
minorului. Finalizarea planului asistării zilnice a minorului se realizează în cel mult 30 de
169
zile de la momentul punerii în executare a măsurii educative. În termen de cel mult 5 zile
de la stabilirea programului, începe executarea efectivă a măsurii asistării zilnice.
În cazul în care măsura asistării zilnice a înlocuit o măsură educativă privativă de

libertate, întocmirea planului asistării zilnice a minorului se face în termen de cel mult 15
zile de la punerea în libertate a minorului, iar în această situaţie, pentru stabilirea planului
asistării zilnice a minorului, consilierul de probaţiune va consulta dosarul individual
întocmit pe parcursul executării măsurii educative privative de libertate şi referatul de
evaluare. La solicitarea consilierului de probaţiune, centrul educativ sau centrul de
detenţie transmite copii de pe documentele cuprinse în dosarul individual, în termen de
cel mult 5 zile de la data solicitării acestora295.
Conform art. 505, alin. 1, din Codul de procedură penală, când suspectul ori
inculpatul este un minor care nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a
minorului, organul de urmărire penală îi citează pe părinţii acestuia ori, după caz, pe
tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherii căreia se află temporar
minorul, precum şi Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului din
localitatea unde se desfăşoară audierea.
Alin. 2 al art. 505, Cod de procedură penală specifică că atunci când suspectul sau
inculpatul este un minor care a împlinit 16 ani, citarea persoanelor prevăzute la alin. 1 al
aceluiaşi articol se dispune numai dacă organul de urmărire penală consideră că este
necesar, arătându-se în alin. 3 al art. 505, Cod de procedură penală că neprezentarea
persoanelor legal citate la ascultarea sau confruntarea minorului nu împiedică efectuarea
acestor acte.
Punerea în executare a măsurilor educative neprivative de libertate se efectuează

ţinându-se cont de art. 511 a Codului de Procedură penală. Astfel, în cazul în care faţă de
un minor s-a luat vreuna dintre măsurile educative neprivative de libertate, după
rămânerea definitivă a hotărârii se fixează un termen pentru când se dispune aducerea
minorului, chemarea reprezentantului legal al acestuia, a reprezentantului serviciului de
probaţiune pentru punerea în executare a măsurii luate şi a persoanelor desemnate cu
supravegherea acesteia.
Legea nr. 252, din 19 iulie 2013, privind organizarea şi funcţionarea sistemului
de probaţiune, prin art. 70 stabileşte că:
295
Legea nr. 252/2013, privind organizarea și funcţionarea sistemului de probaţiune.
170
(1) În cadrul procedurii prevăzute la art. 511, din Legea nr. 135/2010, privind
Codul de procedură penală, reprezentantul serviciului de probaţiune citat formulează
propuneri privind încredinţarea supravegherii minorului în situaţia în care stabilirea
acesteia este necesară potrivit conţinutului măsurii educative, dar nu a fost prevăzută prin
hotărârea judecătorească. În formularea propunerilor, consilierul de probaţiune are în
vedere informaţiile conţinute în referatul de evaluare şi alte date furnizate de către
consilierul de probaţiune care a întocmit referatul, atunci când este cazul.
(2) În cadrul întâlnirii, consilierul de probaţiune stabileşte data la care minorul şi

părintele, tutorele sau persoana desemnată cu supravegherea minorului de către instanţă
ori judecătorul delegat cu executarea, în funcţie de caz, urmează să se prezinte la serviciul
de probaţiune.
Latura coercitivă a acestei măsuri este reprezentată de obligaţia impusă minorului

de a respecta riguros acest program care îi este impus, fie că este vorba de activităţile pe
care el trebuie să le desfăşoare, fie de a respecta interdicţia de a desfăşura altele, iar toate
acestea sub supravegherea şi coordonarea serviciului de probaţiune.
Dacă se adaugă şi durata acestei măsuri, care urmează să fie stabilită de instanţă
între 3 şi 6 luni, se înţelege de ce asistarea zilnică apare ca cea mai severă dinte măsurile
educative neprivative de libertate prevăzute de Codul penal 296. Pentru reuşita măsurii
educative examinate este necesară o corectă individualizare a acesteia, atât sub aspectul
duratei acesteia, cât şi sub acela al activităţilor, obligaţiilor şi interdicţiilor impuse
minorului.
6. Obligaţiile şi interdicţiile ce pot fi impuse minorului
296
448.
171
Conform art. 121, alin. 1, Cod penal, pe durata executării oricăreia dintre măsurile
educative neprivative de libertate, instanţa poate impune minorului să execute una sau
mai multe obligaţii dintre cele prevăzute limitativ de Codul penal, ce pot fi împărţite în
obligaţii de a face şi în obligaţii de a nu face, adică interdicţii, în funcţie de cerinţele
impuse minorului.
Obligaţiile pe care instanţa le-ar putea impune minorului, care se includ în cerinţa
de a face, sunt:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau de formare profesională;
e) să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta;
f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.
Obligaţiile pe care instanţa le-ar putea impune minorului, care se includ în cerinţa
de a nu face, deci interdicţiile, sunt:
b) să nu depăşească, fără acordul serviciului de probaţiune, limita teritorială

stabilită de către instanţă;
c) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori

la alte adunări publice, stabilite de către instanţă;
d) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai

acesteia, cu participanţi la săvârşirea infracţiunii ori cu alte persoane stabilite de către
instanţă.
Legea nr. 123/2006 precizează faptul că, în înfăptuirea actului de justiţie, munca
personalului din serviciile de probaţiune constituie un sprijin pentru judecători şi
procurori, competenţa şi îndeplinirea corectă a sarcinilor ce revin acestei categorii de
personal jucând un rol important în procesul de individualizare a pedepsei, de executare a
sancţiunilor neprivative de libertate, de asistare şi consiliere a victimelor infracţiunilor,
serviciile de probaţiune desfăşurându-şi activitatea sub conducerea, coordonarea şi
controlul Direcţiei de probaţiune din cadrul Ministerului Justiţiei, denumită în continuare
direcţia de specialitate. În exercitarea funcţiei, personalul din serviciile de probaţiune este
obligat să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, Constituţia şi legile
ţării, prevederile reglementărilor interne şi să îndeplinească dispoziţiile legale ale şefilor
ierarhici privind activitatea profesională, fiind obligat să respecte demnitatea individului
şi integritatea persoanei. De asemenea, în exercitarea drepturilor şi îndeplinirea
172
obligaţiilor şi a atribuţiilor personalului din serviciile de probaţiune, este interzisă
discriminarea pe criterii de sex, orientare sexuală, vârstă, rasă, etnie, religie, origine
socială, situaţie familială ori alte criterii discriminatorii. Scopul exercitării funcţiei de
consilier de probaţiune îl constituie creşterea gradului de siguranţă publică prin
informarea şi consilierea victimelor infracţiunilor, promovarea alternativelor la detenţie,
prevenirea infracţionalităţii, reducerea riscului de recidivă şi reintegrarea în comunitate a
persoanelor care au încălcat legea penală.
Atunci când instanţa decide ca pe lângă măsura educativă neprivativă de libertate

să i se aplice şi obligaţia de a urma un curs de pregătire şcolară sau de formare
profesională, iar minorul este înscris la un astfel de curs, persoana care supraveghează
minorul se asigură de continuarea cursului.
Consilierul de probaţiune, manager de caz, informează instituţia în cadrul căreia

minorul urmează cursul despre faptul că respectivul curs este parte a programului zilnic
din cadrul măsurii educative a supravegherii.
Atunci când este cazul, consilierul de probaţiune, manager de caz, informează

despre decizia emisă şi persoana desemnată cu supravegherea minorului.
Instituţia din comunitate stabilită asigură urmarea efectivă a cursului şi finalizarea

acestuia până la terminarea perioadei de supraveghere a minorului.
Pe durata urmării cursului, consilierul de probaţiune, manager de caz,

monitorizează derularea acestuia.

cursul emite un document care atestă terminarea cursului. Documentul este ataşat, în
copie, dosarului de probaţiune.
În cadrul întrevederii stabilite potrivit art. 70, alin. 2, din Legea nr. 252/2013,
consilierul de probaţiune, manager de caz, realizează evaluarea iniţială a minorului, în
funcţie de care stabileşte tipul cursului de formare civică potrivit particularităţilor
minorului şi instituţia din comunitate în cadrul căreia va fi urmat cursul.
În situaţia în care instanţa a dispus, în conţinutul măsurii educative a

supravegherii, participarea minorului la un curs şcolar sau de formare profesională şi
minorul nu este înscris la un astfel de curs, pe baza evaluării iniţiale, consilierul de
probaţiune, manager de caz, stabileşte, cu consultarea minorului, tipul cursului şcolar sau
173
de formare profesională potrivit particularităţilor acestuia, precum şi instituţia din
comunitate în cadrul căreia va fi urmat cursul.
În urma stabilirii tipului cursului şcolar sau de formare profesională şi a instituţiei

din comunitate, consilierul de probaţiune emite o decizie prin care referă cazul către
instituţia din comunitate stabilită.
Decizia consilierului de probaţiune şi o copie de pe dispozitivul hotărârii prin care

a fost dispusă executarea măsurii educative se comunică instituţiei din comunitate
stabilite.
Decizia se comunică şi minorului, precum şi părintelui, tutorelui sau persoanei

desemnate cu supravegherea, atunci când este cazul.
De asemenea, programul zilnic al minorului stabilit zilnic în forma propusă de

către persoana care supraveghează minorul sau în forma revizuită, atunci când este cazul,
se completează în funcţie de conţinutul deciziei consilierului de probaţiune.
În situaţia când s-a stabilit că minorul va urma un curs de calificare, aceasta va

începe cursul în termen de maxim 6 luni de la data primei întrevederi, iar în situaţia în
care s-a stabilit că minorul va urma un curs de pregătire şcolară, acesta se va înscrie în
anul şcolar următor.
Consilierul de probaţiune, manager de caz, coordonează procesul de supraveghere

a minorului pe durata măsurii educative a stagiului de formare civică şi controlează
modalitatea de derulare a cursului de formare civică în cadrul instituţiei din comunitate.

emite un document care atestă urmarea acestuia. Documentul este ataşat dosarului de
probaţiune al minorului.
Executarea obligaţiei încetează, de drept, la data executării sau la data considerării

ca executată a măsurii educative pe care o însoţeşte.

minorul este înscris la un astfel de curs, persoana care supraveghează minorul se asigură
de continuarea cursului.
174
Consilierul de probaţiune, manager de caz, informează instituţia în cadrul căreia
minorul urmează cursul despre faptul că respectivul curs este parte a programului zilnic
din cadrul măsurii educative a supravegherii.

minorul nu este înscris la un astfel de curs, pe baza evaluării iniţiale, consilierul de
probaţiune, manager de caz, stabileşte, cu consultarea minorului, tipul cursului şcolar sau
de formare profesională potrivit particularităţilor acestuia, precum şi instituţia din
comunitate în cadrul căreia va fi urmat cursul.
În urma stabilirii tipului cursului şcolar sau de formare profesională şi a instituţiei

din comunitate, consilierul de probaţiune emite o decizie prin care referă cazul către
instituţia din comunitate stabilită.
Decizia consilierului de probaţiune şi o copie de pe dispozitivul hotărârii prin care

a fost dispusă executarea măsurii educative se comunică instituţiei din comunitate
stabilite.
Decizia se comunică şi minorului, precum şi părintelui, tutorelui sau persoanei

desemnate cu supravegherea, atunci când este cazul.
Programul zilnic al minorului stabilit în forma propusă de către persoana care

supraveghează minorul sau în forma revizuită, atunci când este cazul, se completează în
funcţie de conţinutul deciziei consilierului de probaţiune.
Pe durata executării măsurii educative a supravegherii, consilierul de probaţiune

manager de caz exercită controlul asupra procesului de supraveghere atât cu privire la
executarea măsurii de către minor, cât şi cu privire la îndeplinirea atribuţiilor de către
persoana care exercită supravegherea. La solicitarea consilierului de probaţiune manager
de caz, persoana care exercită supravegherea are obligaţia de a pune la dispoziţia
consilierului informaţii privind respectarea programului zilnic de către minor. În situaţia
în care consideră necesar, consilierul verifică informaţiile primite, iar pe durata
frecventării cursului, consilierul de probaţiune, manager de caz, controlează modalitatea
de derulare a acestuia în cadrul instituţiei din comunitate.
175
cursul emite un document care atestă urmarea cursului. Documentul este ataşat, în copie,
dosarului de probaţiune al minorului.297
Atunci când instanţa a stabilit ca, pe lângă măsura educativă neprivativă de

libertate, minorul trebuie să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de
acesta, conform art. art. 121, alin. 1, lit. e), Cod penal, consilierul de probaţiune, manager
de caz, stabileşte datele la care minorul are obligaţia de a se prezenta la serviciul de
probaţiune, executarea obligaţiei începând la data aducerii la cunoştinţa minorului a
conţinutului concret al obligaţiei, stabilit de către consiliul de probaţiune, obligaţie care
încetează, de drept, la data executării sau considerării ca executată a măsurii educative pe
care o însoţeşte.
În situaţia în care instanţa de judecată a impus în sarcina minorului executarea

obligaţiei prevăzute la art. 121, alin. 1, lit. f), Codul penal, de a se supune măsurilor de
control, tratament sau îngrijire medicală, consilierul de probaţiune, manager de caz,
procedează în funcţie de situaţie.
Scopul acestor obligaţii de a face este acela de realizare a reintegrării sociale a

minorului faţă de care instanţa a dispus aplicarea unei măsuri neprivative de libertate.
Pe durata executării masurilor educative neprivative de libertate, instanţa poate

impune minorului una sau mai multe obligaţii de a nu face, conform art. 121, Cod penal,
care, prin caracterul cuprinsului lor, sunt interdicţii care pot fi impuse minorului,
respectiv:
a) să nu depăşească, fără acordul serviciului de probaţiune, limita teritorială

stabilită de instanţă;
b) să nu se afle în anumite locuri sau la diferite manifestări sportive, culturale ori

c) să nu participe şi să nu comunice cu victima sau cu membrii de familie ai

acestuia, cu participanţii la săvârşirea infracţiunii ori cu alte persoane stabilite de instanţă.
Caracterul general al acţiunilor de a nu face, au scopul de prevenire a săvârşirii de

noi infracţiuni, astfel că instanţa trebuie să individualizeze conţinutul fiecărei obligaţii pe
care o poate impune minorului, având în vedere împrejurările cauzei.
297
Legea nr. 252/2013, privind organizarea și funcţionarea sistemului de probaţiune.
176
7. Modificarea sau încetarea obligaţiilor
Potrivit art. 122, alin. 1 şi 2, Cod penal, dacă pe parcursul supravegherii au

intervenit motive care justifică fie impunerea mai multor obligaţii, fie sporirea sau
diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, instanţa dispune modificarea
obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate şanse mai
mari de îndreptare. Instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care
le-a impus când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară. Din conţinutul
articolului reiese modul în care instanţa poate proceda la modificarea sau la încetarea
obligaţiilor impuse minorului, pe baza sesizărilor primite de la serviciul de probaţiune.
Ca atare, în această situaţie, serviciul de probaţiune sesizează instanţa de judecată

atunci când constată că au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor
impuse de instanţă, fie încetarea executării unora dintre acestea.
Se poate conchide faptul că legiuitorul prezintă tocmai condiţiile în care instanţa,

considerând întemeiată sesizarea şi propunerea serviciului de probaţiune, poate dispune,
după caz, fie modificarea obligaţiilor, fie încetarea executării unora dintre acestea.
Prin dispoziţiile din alin. 1, legiuitorul reglementează cazurile în care instanţa

procedează la modificarea obligaţiilor, şi anume atunci când, potrivit sesizării serviciului
de probaţiune, au intervenit motive care justifică fie impunerea unei noi obligaţii, fie
sporirea sau diminuarea corespunzătoare a obligaţiilor, adică fie impune noi obligaţii, fie
modifică, diminuându-le sau sporindu-le, condiţiile de executare a obligaţiilor existente,
toate în scopul asigurării unor şanse mai mari de îndreptare a minorului.
Când sesizarea făcută de serviciul de probaţiune se referă la existenţa unor motive

care justifică încetarea unora dintre obligaţiile impuse minorului iar instanţa apreciază
aceste motive ca întemeiate şi că menţinerea unora dintre obligaţii nu mai este într-adevăr
necesară, ea dispune încetarea acestora.
Scopul este acelaşi, ca mai sus, de a asigura minorului şanse mai mari de
îndreptare. Este posibil chiar ca menţinerea acestor obligaţii să se dovedească nu numai
inutilă, dar chiar stânjenitoare pentru procesul de îndreptare a minorului, ceea ce ar
constitui un motiv în plus pentru încetarea, de îndată, a obligaţiilor în discuţie.
177
8. Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate
În conformitate cu prevederile art. 122, alin. 1-4, Cod penal, dacă minorul nu
respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor
impuse, instanţa dispune:
a) prelungirea măsurii educative, fără a putea depăşi maximul prevăzut de lege

pentru aceasta;
b) înlocuirea măsurii luate cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai

severă;
c) înlocuirea măsurii luate cu internarea într-un centru educativ, în cazul în care,

iniţial, s-a luat măsura educativă neprivativă de libertate cea mai severă, pe durata sa
maximă.
În cazurile prevăzute în alin. 1, lit. a) şi b), dacă nici de această dată nu sunt
respectate condiţiile de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse, instanţa
înlocuieşte măsura educativă neprivativă de libertate cu măsura internării într-un centru
educativ.
Dacă minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate,

săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o nouă infracţiune concurentă
săvârşită anterior, instanţa dispune:
a) prelungirea măsurii educative luate iniţial, fără a putea depăşi maximul prevăzut
de lege pentru aceasta;
b) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă neprivativă de libertate

mai severă;
c) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă privativă de libertate.
În cazurile prevăzute în alin. 1, lit. a) şi b), precum şi în alin. 3, lit. a) şi b), instanţa
poate impune noi obligaţii in sarcina minorului ori sporeşte condiţiile de executare a celor
existente.
Prin dispoziţiile din alin. 1 al articolului comentat, sunt prevăzute măsurile pe care
instanţa le poate dispune în urma sesizării primite de la serviciul de probaţiune, cu privire
178
la nerespectarea cu rea-credinţă de către minor a condiţiilor de executare a măsurii
educative sau a obligaţiilor impuse acestuia.
Potrivit legii, dacă instanţa consideră sesizarea justificată şi, în funcţie de conduita
concretă a minorului, dispune una dintre următoarele măsuri:
a) prelungirea duratei măsurii educative luate faţă de minor, fără a depăşi

maximul prevăzut de lege pentru această măsură (respectiv 4 luni, în cazul stagiului de
formare civică, 6 luni, în cazul supravegherii, 12 săptămâni, în cazul consemnării la
sfârşit de săptămână, şi 6 luni în cazul asistării zilnice);
b) înlocuirea măsurii educative luate cu o altă măsură educativă neprivativă de

libertate mai severă (a stagiului de formare civică cu supravegherea, a supravegherii în
consemnarea la sfârşit de săptămână, iar a acesteia cu asistarea zilnică).
Potrivit dispoziţiilor din alin. 2 dacă nici după luarea uneia dintre măsurile
examinate minorul nu respectă condiţiile de executare a măsurii educative şi obligaţiile
impuse, instanţa înlocuieşte măsura educativă neprivativă de libertate cu măsura internării
într-un centru educativ.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor din alin. 4, în aceste cazuri instanţa poate

impune noi obligaţii în sarcina minorului şi totodată sporeşte condiţiile de executare a
celor existente;
c) înlocuirea măsurii educative luate cu internarea minorului într-un centru

educativ, în cazul în care, iniţial, s-a luat faţă de minor măsura educativă a asistării zilnice
pe durata maximă, adică de 6 luni.
Este de observat că în toate cazurile de neexecutare, cu rea-credinţă, de către minor

a măsurilor educative neprivative de libertate sau a obligaţiilor impuse, acesta este
sancţionat fie prin prelungirea duratei măsurilor, fie prin înlocuirea lor cu o măsură
educativă privativă de libertate298.
O situaţie specială se creează atunci când minorul, aflat în executarea unei măsuri
educative neprivative de libertate, săvârşeşte o nouă infracţiune sau când este judecat
pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior.
C. Roşu, A. F. Moca, Reglementarea minorităţii şi a regimului sancţionator al acesteia în noul Cod

298
penal în comparaţie cu actualul Cod penal, în Revista Dreptul, nr. 5/2010, p. 75.
179
În acest caz, potrivit dispoziţiilor din alin. 3 al articolului comentat, instanţa
dispune, în funcţie de situaţia de fapt şi pe baza criteriilor generale de individualizare,
vreuna dintre următoarele măsuri prevăzute de lege299:
a) prelungirea duratei măsurii educative luate iniţial, fără a putea depăşi maximul
prevăzut de lege;
b) înlocuirea măsurii educative luate iniţial, cu o altă măsură educativă neprivativă

de libertate, ca în cazul menţionat mai sus. în ambele cazuri menţionate, potrivit aceloraşi
dispoziţii din alin. 4 al articolului comentat, instanţa poate impune minorului noi obligaţi,
ori să sporească condiţiile de executare a celor existente;
c) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă privativă de libertate.
O importanţă deosebită are, în procesul de individualizare a sancţiunilor aplicabile

minorului, gravitatea infracţiunilor săvârşite de acesta fie anterior, fie în timpul executării
măsurii educative.
Aşa cum se prevede în art. 129, alin. 1, Cod penal, în caz de concurs de infracţiuni
săvârşite în timpul minorităţii se stabileşte şi se ia o singură măsură educativă pentru
toate faptele, pe baza criteriilor generale de individualizare.
Fireşte, această măsură poate fi una dintre cele privative de libertate, în funcţie de
gravitatea infracţiunii săvârşite300.
299
300
I. Pascu și colaboratorii, Noul Cod Penal Comentat. Partea Generală, vol. I, Ed. Universul Juridic,
180
CURS X
Secțiunea a III-a
REGIMUL MĂSURILOR EDUCATIVE PRIVATIVE DE LIBERTATE
1. Consideraţii generale
Legiuitorul a considerat util şi necesar ca în situaţia în care măsurile educative

neprivative de libertate sunt insuficiente pentru îndreptarea şi recuperarea minorului, să
dispună şi măsuri educative privative de libertate, în funcţie de gravitatea lor, conform
dispoziţiilor art. 115, alin. 1, pct. 2, Cod penal, după caz, respectiv:
a) internarea într-un centru educativ;

b) internarea într-un centru de detenţie.
Cu privire la durata executării măsurii educative privative de libertate, aceasta se
calculează din ziua în care infractorul a început executarea hotărârii definitive şi
irevocabile de condamnare. Dacă în timpul executării măsurii educative privative de
libertate condamnatul se află bolnav şi internat într-un spital şi această perioadă intră în
durata executării, cu excepţia situaţiei în care acesta şi-a provocat cu bună ştiinţă boala,
împrejurare constatată de organele competente în cursul executării măsurii educative
privative de libertate.
Şi în situaţia în care o persoană a suportat o măsură preventivă privativă de

liberate, aceasta se scade din durata pedepsei măsurii educative privative de libertate
pronunţată de instanţa de judecată. Această scădere se realizează atunci când infractorul a
fost urmărit sau judecat în acelaşi timp ori în mod separat pentru mai multe infracţiuni
concurente, chiar dacă i-a fost aplicată o măsură privativă de liberate pentru o altă faptă
decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive.
Şi măsurile educative privative de libertate pot face obiectul graţierii atunci când
se constată că punerea în liberate a minorului poate facilita desăvârşirea pregătirii sale şi
reintegrarea în societate.
În situaţia în care minorul se sustrage de la executarea unei măsuri educative

privative de libertate, prin părăsirea în mod ilegal a centrului educativ sau de detenţie ori
prin neprezentarea după expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate
181
(învoire etc.), constituie infracţiunea prevăzută de art. 288, alin. 2, Cod penal, de
neexecutarea sancţiunilor penale.
2. Internarea într-un centru educativ
Potrivit art. 124, alin. 1, Cod penal, măsura educativă a internării într-un centru
educativ constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea
minorilor, unde va urma un program de pregătire şcolară şi formare profesională
potrivit aptitudinilor sale, precum şi programe de reintegrare socială.
(2) Internarea se dispune pe o perioadă între unu şi 3 ani.
(3) Dacă în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este
judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa poate menţine
măsura internării într-un centru educativ, prelungind durata acesteia, fără a depăşi
maximul prevăzut de lege, sau o poate înlocui cu măsura internării într-un centru de
detenţie.
(4) În cazul în care, pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru
însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi a făcut progrese evidente în vederea
reintegrării sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa
poate dispune: a) înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o
perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă
persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani; b) liberarea din centrul educativ, dacă
persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.
(5) Odată cu înlocuirea sau liberarea instanţa impune respectarea uneia sau mai
multora dintre obligaţiile prevăzute de art. 121, până la împlinirea duratei măsurii
internării.
(6) Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii

asistării zilnice sau obligaţiile impuse, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şi
dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un
centru educativ.
182
(7) În cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracţiuni
de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus
înlocuirea măsurii internării într-un centru educativ cu măsura asistării zilnice, instanţa
revine asupra înlocuirii şi dispune: a) executarea restului rămas din durata măsurii
internării iniţiale, cu posibilitatea prelungirii duratei acesteia până la maximul prevăzut
de lege; b) internarea intr-un centru de detenţie.
Din analiza textului se poate constata faptul că această măsură poate fi modificată,
fie în sensul prelungirii măsurii, fie în sensul înlocuirii cu măsura educativă a internării
într-un centru de detenţie dacă minorul, în perioada internării, săvârşeşte o nouă
infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior301.
Per a contrario, atunci când minorul a avut o conduită corespunzătoare, dovedind

interes constant pentru însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale, făcând progrese
evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata
internării, instanţa poate dispune, după caz, înlocuirea măsurii educative a internării cu
măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate,
dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani sau
liberarea din centrul educativ, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani. Această
situaţie privind înlocuirea internării într-un centru educativ o dispune Consiliul educativ,
conform art.179 din Legea nr. 254/2013, din care fac parte judecătorul de supraveghere a
privării de libertate la centrul educativ, în calitate de Preşedinte şi un consilier de
probaţiune din cadrul Serviciului de probaţiune de pe lângă tribunalul în raza căruia se
află centrul care stabileşte dacă minorul îndeplineşte condiţiile de mai sus şi a făcut
progrese în vederea reintegrării sociale, sens în care va propune înlocuirea internării într-
un centru educativ cu măsura educativă a asistării zilnice. Această propunere va fi
înserată într-un proces verbal motivat în care sunt consemnate documentele care atestă
concluziile Consiliului şi sunt înaintate instanţei judecătoreşti de pe raza căruia se află
centrul educativ respectiv.
Simultan cu înlocuirea sau liberarea, instanţa dispune respectarea uneia sau mai
multora dintre obligaţiile referitoare la conduita şi pregătirea minorului, prevăzute în art.
121, alin. 1, Cod penal. Instanţa de judecată poate reveni asupra înlocuirii sau liberării
dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii asistării
zilnice sau obligaţiile impuse, dispunând executarea restului rămas neexecutat din durata
măsurii internării într-un centru educativ.
301
183
În conformitate cu prevederile art. 123, alin. 3, Cod penal, atunci când minorul
aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate săvârşeşte o nouă
infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa
poate dispune, fie prelungirea măsurii dispuse iniţial, fie înlocuirea acesteia cu o altă
măsură educativă neprivativă de libertate, şi chiar înlocuirea cu o măsură educativă
privativă de libertate.
În situaţia comiterii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracţiuni de

către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea
măsurii internării într-un centru educativ cu măsura asistării zilnice, instanţa, poate
reveni, în condiţiile art. 124, alin. 7, Cod penal, asupra înlocuirii şi dispune fie executarea
restului rămas din durata măsurii internării iniţiale, cu posibilitatea prelungirii duratei
acesteia până la maximul prevăzut de lege, fie internarea într-un centru de detenţie.
Instanţelor de judecată le revin sarcini deosebite în individualizarea şi

personalizarea condiţiilor de executare a măsurii educative.
Minorul internat este obligat să urmeze programe educative în vederea reintegrării

sociale, sub îndrumarea unor cadre specializate. Ca specific, măsura educativă a internării
într-un centru educativ este o măsură în cadrul căreia prioritar este programul formativ şi
educativ, având ca obiectiv resocializarea minorului. Durata acestei măsuri educative este
stabilită de instanţă, pe baza criteriilor generale de individualizare a pedepsei prevăzute în
art. 74, Cod penal, între 1 şi 3 ani şi nu este influenţată de împlinirea de către minor a
vârstei de 18 ani.
Conform dispoziţiilor din alin. 3, dacă, în perioada internării în centrul educativ,

minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă
săvârşită anterior, instanţa de judecată, ţinând seama de gravitatea infracţiunii concrete
anterioare sau a celei săvârşite din nou, în cursul executării, poate proceda fie la
menţinerea şi prelungirea duratei măsurii internării în centrul educativ, fie la înlocuirea
acestei măsuri cu internarea într-un centru de detenţie.
Instanţa va proceda la menţinerea şi prelungirea internării în centrul educativ

atunci când, faţă de gravitatea infracţiunilor şi de împrejurările în care au fost săvârşite,
de conduita generală a minorului, apreciază că acesta se poate îndrepta în cadrul centrului
educativ, cu prelungirea duratei internării, fără depăşirea maximului de 3 ani prevăzut de
lege.
184
Dimpotrivă, faţă de gravitatea infracţiunii concurente anterioare sau a noii
infracţiuni săvârşite pe perioada internării, dacă prelungirea duratei internării nu mai este
posibilă, instanţa va proceda la înlocuirea acestei măsuri cu internarea într-un centru de
detenţie, în condiţiile prevăzute de lege302.
Conform dispoziţiilor art. 124, Cod penal, nu rezultă posibilitatea ca din durata
măsurii internării într-un centru de detenţie să fie scăzută perioada în care minorul s-a
aflat într-un centru educativ.
Obligaţiile ce se dispun, în cazul înlocuirii internării ori liberării, a fi respectate de

către beneficiari, până la împlinirea duratei măsurii internării sunt:
a) obligaţii de a face:
- să urmeze un curs de pregătire şcolară ori calificare profesională;
- să se prezinte la Serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta;
- să se supună necondiţionat măsurilor de control, tratament sau îngrijire

medicală.
b) obligaţii de a nu face:
- să nu depăşească fără acordul Serviciului de probaţiune limita teritorială
stabilită de către instanţa;
- să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive,

culturale ori la alte adunări publice stabilite de instanţă;
- să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membrii de familie

ai acesteia, cu participanţii la săvârşirea infracţiunii ori cu alte persoane stabilite de
către instanţă.
Punerea în executare a internării într-un centru educativ se face de către organul de

poliţie de la locul unde se află minorul, în baza hotărârii definitive primită de la instanţa
judecătorească care s-a pronunţat în cauza respectivă.
302
V. Paşca, Drept Penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 449.
185
3. Internarea într-un centru de detenţie
Potrivit art. 125, alin. 1, Cod penal, măsura educativă a internării într-un centru
de detenţie constă în internarea minorului într-o instituţie specială în recuperarea
minorilor, în regim de pază şi supraveghere, unde va urma programe intensive de
reintegrare socială, precum şi programe de pregătire şcolară şi formare profesională
potrivit aptitudinilor sale.
(2) Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, afară de cazul în

care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 20 de
ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă, când internarea se ia pe o perioadă cuprinsă
între 5 şi 15 ani.
(3) Dacă în perioada internării, minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este
judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa prelungeşte măsura
internării, fără a depăşi maximul prevăzut în alin. 2, determinat în raport cu pedeapsa
cea mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite. Din durata
măsurii educative se scade perioada executată până la data hotărârii.
(4) În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru
reintegrării sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa
poate dispune:
a) înlocuirea măsurii internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o

perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă
persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani;
b) liberarea din centrul de detenţie, dacă persoana internată a împlinit vârsta de

18 ani.
(5) Odată cu înlocuirea sau liberarea, instanţa impune respectarea uneia sau mai
multora dintre obligaţiile prevăzute în art. 121, până la împlinirea duratei măsurii
internării.
(6) Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii

asistării zilnice sau obligaţiile impuse, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şl
186
dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un
centru de detenţie.
(7) În cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracţiuni
de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus
înlocuirea măsurii internării într-un centru de detenţie cu măsura asistării zilnice,
instanţa revine asupra înlocuirii şi dispune:
a) executarea restului rămas din durata măsurii internării într-un centru de

detenţie;
b) prelungirea duratei acestei internări în condiţiile prevăzute în alin. 3.
Prin durata şi condiţiile ei de executare, internarea într-un centru de detenţie este

considerată cea mai severă sancţiune aplicabilă minorilor.
Această măsură educativă privativă de libertate constă în internarea minorului

infractor într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, în regim de pază şi
supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum şi
programe de pregătire şcolară şi formare profesională, potrivit aptitudinilor sale.
Măsura internării minorului într-un centru de detenţie, fiind cea mai grea sancţiune
aplicabilă infractorilor minori, se ia în cazul săvârşirii de către aceştia a unei infracţiuni
grave sau foarte grave, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de cel puţin 7 ani
sau pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
În raport de gravitatea infracţiunii săvârşite legea prevede şi durata măsurii

internării în centrul de detenţie, şi anume între 2 şi 5 ani, afară de cazul în care pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 20 de ani sau mai
mare, ori detenţiunea pe viaţă, când internarea în centrul de detenţie se dispune pe o
durată cuprinsă între 5 şi 15 ani.
La stabilirea concretă a duratei internării, între limitele prevăzute de lege, instanţa

ţine seama de criteriile generale de individualizare prevăzute în art. 74, alin. 1, lit. a)-g)
pentru individualizarea pedepselor în baza probatoriilor administrate303.
303
187
Indiferent de durata şi condiţiile de executare a internării într-un centru de
detenţie, această sancţiune este o măsură educativă şi nu o pedeapsă, şi de aceea are un
caracter eminamente educativ şi preventiv, iar nu represiv ca în cazul pedepsei.
Şi în acest articol se prevede o agravantă în cazul în care, în perioada internării,

minorul a săvârşit din nou o infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă
săvârşită anterior. În această situaţie, potrivit dispoziţiilor art. 125, alin. 3, Cod penal,
instanţa prelungeşte durata măsurii internării în centrul de detenţie, fără a depăşi maximul
prevăzut în alin. 2 al aceluiaşi articol, stabilit în raport cu pedeapsa cea mai grea dintre
cele prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite.
Limitele maxime prevăzute de lege nu pot fi depăşite în cazul prelungirii. Legea

prevede că din durata măsurii educative astfel stabilite se va scade perioada executată de
minor până la data hotărârii prin care a fost sancţionat pentru infracţiunile săvârşite.
Înlocuirea internării într-un centru de detenţie cu măsura asistării zilnice presupune

liberarea din centrul de detenţie şi impunerea de obligaţii minorului sau fostului minor.
Internarea într-un centru de detenţie oferă pentru minorul condamnat şi măsuri de

reducere a sancţiunii şi de stimulare a minorului internat, care dovedeşte interes pentru
reintegrării sociale. Astfel, potrivit dispoziţiilor alin. 4-6, din art. 125, Cod penal, dacă
comisia locului de detenţie constată această situaţie, după executarea a cel 1/2 din durata
internării, instanţa poate dispune fie înlocuirea măsurii internării în centrul de detenţie cu
măsura neprivativă de libertate a asistării zilnice, pe o perioadă egală cu durata internării
neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni (care este durata maximă a acestei măsuri), dacă
minorul nu a împlinit vârsta de 18 ani, fie liberarea din centrul de detenţie, dacă cel
internat a împlinit vârsta de 18 ani.
Pe timpul liberării din centrul de detenţie, instanţa impune minorului anumite

obligaţii pentru a fi respectate de către acesta, până la împlinirea duratei măsurii
internării, respectiv:
a) obligaţii de a face:
- să urmeze un curs de pregătire şcolară ori calificare profesională;
- să se prezinte la Serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta;
188
- să se supună necondiţionat măsurilor de control, tratament sau îngrijire
medicală.
b) obligaţii de a nu face:
- să nu depăşească fără acordul Serviciului de probaţiune limita teritorială

stabilită de către instanţa;
- să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive,

culturale ori la alte adunări publice stabilite de instanţă;
- să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membrii de familie

ai acesteia, cu participanţii la săvârşirea infracţiunii ori cu alte persoane stabilite de
către instanţă.
Şi cu acest prilej, legiuitorul a menţinut pentru minorul lăsat sub supravegherea

serviciului de probaţiune măsura sancţionării acestuia în caz de nerespectare a condiţiilor
de executare de către acesta a obligaţiilor impuse de instanţă, potrivit dispoziţiilor din
alin. 6, din art. 125, Cod penal, atunci când minorul nu respectă, cu rea-credinţă,
condiţiile de executare a măsurii asistării zilnice sau obligaţiile impuse lui ori dacă fostul
minor liberat din centrul de detenţie nu-şi respectă, cu rea-credinţă, obligaţiile impuse,
instanţa având posibilitatea legală să revină asupra înlocuirii sau liberării şi să dispună
executarea, de către minor sau, respectiv, de către fostul minor care fusese liberat, a
restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru de detenţie 304.
Efectele bunei conduite a minorului internat, atunci când a executat cel puţin 1/2
din durata internării, sunt înlocuirea acestei măsuri cu măsura asistării zilnice, cu
impunerea uneia sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute în art. 121 alin. 1, lit. a)-f),
Cod penal.
Potrivit dispoziţiilor alin. 6, din art. 125, Cod penal, aşa cum este supus sancţiunii,
în caz de nerespectare cu rea-credinţă a obligaţiilor impuse, tot aşa el trebuie să fie tras la
răspundere penală, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în această perioadă de graţie,
adică până la împlinirea duratei măsurii internării într-un centru de detenţie, din care
fusese liberat înainte de termen şi supus obligaţiilor prevăzute de lege 305.
304
I. Pascu și colaboratorii, Noul Cod Penal Comentat. Partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic,
305
Ibidem, p. 685.
189
Având în vedere dispozţiile alin. 7, din art. 125, Cod penal, la săvârşirea unei
infracţiuni de către minorul faţă de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării într-un
centru de detenţie cu măsura asistării zilnice, instanţa poate reveni asupra înlocuirii şi
dispune fie executarea restului rămas din durata internării în condiţii mai severe, fie
prelungirea duratei.
4. Schimbarea regimului de executare
Potrivit art. 126, Cod penal, dacă în cursul executării unei măsuri educative
privative de libertate persoana internată, care a împlinit vârsta de 18 ani, are un
comportament prin care influenţează negativ sau împiedică procesul de recuperare şi
reintegrare a celorlalte persoane internate, instanţa poate dispune continuarea
executării măsurii educative într-un penitenciar.
Evident, legiuitorul a avut în vedere ca măsura educativă privativă de libertate, să

fie pe de o parte destinată primordial asigurării desfăşurării legale a procesului de
recuperare socială şi de reintegrare a persoanelor internate în centrul educativ sau de
detenţie, iar pe de altă parte, să asigure un regim de executare corespunzător pentru cel
obligat să continue executarea măsurii educative într-un penitenciar.
Schimbarea regimului de executare a măsurii educative privative de libertate, la

care se referă articolul de mai sus, priveşte numai persoana internată cu un comportament
necorespunzător şi care a împlinit vârsta de 18 ani 306. Legea nu prevede criterii certe de
evaluare, lăsând la aprecierea instanţei, şi a conducerii centrului de detenţie, atât
comportamentul necorespunzător al persoanei respective, cât şi necesitatea schimbării
executării de către aceasta a măsurii educative, prin continuarea executării ei într-un
penitenciar.
Condiţiile privind executarea ulterioară sunt cele prevăzute în legea privind

executarea pedepselor.
Se poate considera faptul că această măsură a executării măsurilor educative

privative de libertate într-un penitenciar, poate apărea ca şi o nouă sancţiune mult mai
severă, în contextul în care nu sunt prevăzute şi aspecte privind noul regim de pază şi
supraveghere.
306
190
5. Calculul duratei măsurilor educative
Potrivit dispoziţiilor din art. 127, Cod penal ,în cazul măsurilor educative
privative de libertate, dispoziţiile art. 71-73 se aplică în mod corespunzător.
În conformitate cu dispoziţiile art. 71, Cod penal, la calcularea duratei executării

pedepsei se iau în considerare, atât ziua în care condamnatul începe să execute hotărârea
definitivă de condamnare, cât şi ziua în care încetează executarea, ambele intrând în
durata executării pedepsei.
Luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de
la care au început să curgă.
Timpul în care, în cursul executării pedepsei, condamnatul se află bolnav în spital
se socoteşte în durata executării, afară de cazul în care şi-a provocat în mod voit boala şi
această împrejurare a fost constatată în cursul executării pedepsei.
Această regulă nu are aplicabilitate în cazul în care pedeapsa închisorii se execută
la locul de muncă. În acest caz, timpul cât condamnatul lipseşte de la locul de muncă nu
se socoteşte în durata executării, indiferent de motivul absentării.
Permisiile acordate condamnatului minor intră în durata executării pedepsei.
Conform art. 72, alin. 2 şi art. 73, Cod penal în situaţia în care faţă de minor a fost
luată o măsură preventivă privativă de libertate, durata acesteia se scade din durata
măsurii privative de libertate, inclusiv în ipoteza în care măsura preventivă a fost
executată în afara teritoriului ţării.
191
Secțiunea a IV-a
DISPOZIŢII COMUNE
1. Efectele cauzelor de atenuare şi agravare
În cazul infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii, cauzele de atenuare şi

agravare sunt avute în vedere la alegerea măsurii educative şi produc efecte între limitele
prevăzute de lege pentru fiecare măsură educativă.
2. Pluralitatea de infracţiuni
Conform dispoziţiilor art. 129, Codul penal, în caz de concurs de infracţiuni

săvârşite în timpul minorităţii, se stabileşte şi se ia o singură măsura educativă pentru
toate faptele, în condiţiile art. 114, Cod penal, în baza criteriilor prevăzute în art. 74, Cod
penal. Atunci când se săvârşesc două infracţiuni, dintre care una în timpul minorităţii şi
una după majorat, pentru infracţiunea comisă în timpul minorităţii se ia o măsură
educativă iar pentru infracţiunea săvârşită după majorat se stabileşte o pedeapsă, după
cum urmează307:
a) dacă măsura educativă este neprivativă de libertate, se execută, numai

pedeapsa;
b) dacă măsura educativă este privativă de libertate iar pedeapsa este închisoarea,
se aplică pedeapsa închisorii, care se majorează cu o durata egală cu cel puţin o pătrime
din durata măsurii educative ori din restul rămas neexecutat din aceasta la data săvârşirii
infracţiunii, comise după majorat;
c) dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită după majorat este

detenţiunea pe viaţă, se execută numai această pedeapsă:
307
192
d) dacă măsura educativă este privativă de libertate iar pedeapsa este amenda, se
execută măsura educativă, a cărei durată se majorează cu cel mult 6 luni, fără a depăşi
maximul prevăzut de lege pentru aceasta.
În situaţia prevăzută în alin. 2, lit. b), din durata pedepsei aplicate se scade ceea ce
s-a executat din momentul săvârşirii infracţiunii comise după majorat până la data
judecării. În cazul săvârşirii, după majorat, a două sau mai multe infracţiuni concurente,
se aplică mai întâi regulile referitoare la concursul de infracţiuni, după care se face
aplicarea dispoziţiilor alin. 2.
Pedeapsa stabilită potrivit dispoziţiilor alin. 2, lit. b), nu poate face obiectul
amânării aplicării pedepsei sau al suspendării executării, sub supraveghere.
Din analiza art. 129, Cod penal, constatăm că acesta reglementează anumite
variante de pluralitate de infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii, precum şi cele în care
pentru unele dintre infracţiuni s-a stabilit o măsură educativă, iar pentru altele s-au aplicat
pedepse.
Atunci când măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este
închisoarea, din durata pedepsei aplicate se scade ceea ce s-a executat din momentul
săvârşirii infracţiunii comise după majorat până la data judecării.
Aceleaşi reguli se aplică şi atunci când după majorat se comit două sau mai multor
infracţiuni concurente. În acest caz se aplică mai întâi regulile referitoare la concursul de
infracţiuni, după care se face aplicarea dispoziţiilor referitoare la concursul cu infracţiuni
comise în timpul minorităţii.
3. Descoperirea unei infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii
În conformitate cu dispoziţiile art. 130, Cod penal, dacă pe durata termenului de

supraveghere al amânării aplicării pedepsei, al suspendării sub supraveghere ori al
liberării condiţionate se descoperă că persoana supravegheată mai săvârşise o
infracţiune în timpul minorităţii pentru care s-a luat, chiar după expirarea acestui
termen, o măsură educativă privativă de libertate, amânarea, suspendarea sau liberarea
se anulează, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile art. 129 alin. 2-4.
193
În situaţia în care pe durata internării într-un centru educativ sau într-un centru de
detenţie minorul a dovedit interes constant pentru însuşirea cunoştinţelor şcolare şi
profesionale şi a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a
cel puţin jumătate din durata internării, instanţa poate dispune308:
a) înlocuirea internării într-un centru educativ sau internării într-un centru de

detenţie, după caz, cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata
internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit
vârsta de 18 ani;
b) liberarea din centrul educativ sau centru de detenţie, dacă persoana internată a
împlinit vârsta de 18 ani.
Imediat după înlocuire sau liberare, instanţa impune respectarea uneia sau mai
multora dintre obligaţiile prevăzute în art. 121, Cod penal, până la împlinirea duratei
măsurii internării.
Atunci când minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii

asistării zilnice sau obligaţiile impuse, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şi
dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru
educativ sau centru de detenţie, după cum fusese anterior internat.
În cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracţiuni de

către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea
măsurii internării cu măsura asistării zilnice, instanţa revine asupra înlocuirii şi dispune,
în cazul internării într-un centru educativ, executarea restului rămas din durata măsurii
internării iniţiale, cu posibilitatea prelungirii duratei acesteia până la maximul prevăzut de
lege sau internarea într-un centru de detenţie, iar în situaţia internării într-un centru de
detenţie, executarea restului rămas din durata măsurii internării într-un centru de detenţie
ori prelungirea duratei acestei internări fără a depăşi maximul prevăzut în lege,
determinat în raport cu pedeapsa cea mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru
infracţiunile săvârşite.
Din durata măsurii educative se scade perioada executată până la data hotărârii.
308
194
4. Prescripţia răspunderii penale a minorilor
Pentru minorii infractori termenele de prescripţie a răspunderii penale, prevăzute

în art. 154, Cod penal, se reduc la jumătate şi se întrerup sau se suspendă în condiţiile
prevăzute de lege pentru majori (art. 131, Cod penal).
Constatarea împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale se realizează

de către organul judiciar (procuror sau instanţa de judecată) care instrumentează cauza
penală.
Prescripţia răspunderii penale a minorilor poate fi invocată în tot cursul procesului

penal, de către oricare din părţi şi luată în considerare chiar şi din oficiu, iar în caz de
prescripţie, potrivit art.b18, Cod penal, inculpatul nevinovat poate cere continuarea
procesului.
Conform prevederilor din art. 153, Cod penal, efectele prescripţiei răspunderii
penale constau în înlăturarea răspunderii penale, regula generală fiind aceea că prin
prescripţie se stinge răspunderea penală pentru orice infracţiune.
5. Prescripţia executării măsurilor educative
Cu privire la prescripţia executării măsurilor educative, conform art. 132, Cod

penal, măsurile neprivative de libertate se prescriu în termen de 2 ani de la data rămânerii
definitive a hotărârii prin care au fost luate, iar cele privative de libertate se prescriu într-
un termen egal cu durata măsurii educative luate, dar nu mai puţin de 2 ani (art. 132, alin.
2, Cod penal). Termenele de prescripţie a executării măsurilor educative se întrerup şi se
suspendă în condiţiile prevăzute de lege pentru majori (art. 132 alin. 3, Cod penal).
Atunci când măsurile educative au fost înlocuite, executarea acestora se prescrie în raport
cu măsura educativă cea mai grea şi curge de la data rămânerii definitive a hotărârii prin
care s-a dispus înlocuirea.
Atunci când termenele prescripţiei răspunderii penale prevăzute în art. 154, Cod
penal, sunt reduse la jumătate pentru minori (art.131, Cod penal) încep să curgă de la data
195
săvârşirii infracţiunii, termenele prescripţiei executării măsurilor educative se socotesc de
la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă (art. 162, alin. 2, Cod penal),
deoarece de la această dată măsura educativă devine executabilă 309. Şi prescripţia
executării măsurilor educative se constată din oficiu sau poate fi invocată pe calea unei
contestaţii la executare. Împlinirea termenului de prescripţie a executării măsurilor
educative are ca efect înlăturarea executării măsurii educative neprivative de libertate ori
a măsurii educative privative de libertate, acestea nemaiputând fi executate ca urmare a
împlinirii termenului de prescripţie.
În cazul înlocuirii măsurilor educative, executarea se prescrie în raport cu măsura

educativă mai severă şi curge de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a
dispus înlocuirea.
Potrivit art. 163, Cod penal, cauzele întreruperii cursului prescripţiei executării
măsurilor educative sunt :
- începerea executării măsurii educative ;
- săvârşirea unei noi infracţiuni;
- sustragerea de la executare, după începerea executării măsurii educative.
Cu privire la efectele măsurilor educative acestea nu atrag interdicţii, decăderi sau

incapacităţi.
6. Minorul devenit major
Potrivit prevederilor art. 134, alin. 1, Cod penal, dispoziţiile prezentului titlu se
aplică şi majorilor care, la data săvârşirii infracţiunii, aveau vârsta cuprinsă între 14 şi 18
ani.
Dacă la data pronunţării hotărârii prin care s-a luat o măsură educativă privativă
de libertate infractorul a împlinit vârsta de 18 ani, instanţa, ţinând seama de
posibilităţile sale de îndreptare, de vârsta acestuia, precum şi de celelalte criterii
prevăzute în art. 74, Cod penal, poate dispune executarea măsurii educative într-un
309
196
penitenciar. Sancţiunea aplicată iniţial continuă să-şi păstreze aceeaşi natură juridică 310,
de măsură educativă, modificându-se doar locul instituţiei de executare, durata
acesteia rămânând aşa cum fusese stabilită iniţial prin hotărârea instanţei de judecată
de aplicare a măsurii educative privative de libertate. Ceea ce se va schimba va fi
regimul de executare a măsurii educative în penitenciar, specific regimului de executare
al pedepselor.
.Expunere de motive, Publicată pe site-ul Camerei deputaţilor, http//www.edep.ro/proiecte /2009/300.

310
197
CURS XI
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ EXECUTAREA PEDEPSEI ȘI
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINȚELE CONDAMNĂRII
Secțiunea I
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ EXECUTAREA PEDEPSEI
Prin executarea pedepsei se realizează constrângerea și reeducarea infractorului, se

realizează prevenirea de noi infracțiuni, este îndeplinită funcția de apărare socială a
dreptului penal și este atinsă cea mai înaltă formă de eficiență a sa. Inevitabilitatea
pedepsei, ca o cerință a acestei eficiențe, include și inevitabilitatea executării ei.
Cu toate acestea, la fel ca și în cazul răspunderii penale, se pot ivi situații în care
realitatea socială și politica penală determină ca unele pedepse să devină sau să fie
apreciate drept inoportune și ineficace și astfel acestea sunt înlăturate sau modificate în
sensul ușurării lor. Astfel de situații apar când cel condamnat a reușit să se sustragă de la
executarea pedepsei o perioadă îndelungată de timp sau când există în planul politicii
penale anumite motive care fac organul legiuitor să considere că este preferabil să
înlăture sau să modifice executarea pedepsei.
În Codul penal, Titlul VII, sunt reglementate cauzele care înlătură sau modifică
executarea pedepsei și anume grațierea (art. 160, Cod penal) și prescripția (art. 161, Cod
penal).
198
2. Grațierea
2.1. Noțiune
Normele juridice privind acordarea clemenţei sunt norme penale generale,

deoarece cuprind dispoziţii prin care se exprimă reguli principiale privind naşterea,
modificarea şi stingerea raportului juridic. Grațierea este o instituție cu o natură juridică
dublă, prin Constituție (art. 74 și art. 94) fiind stabilite organele competente să acorde
grațierea, în timp ce prin Codul penal (art. 160) sunt reglementate efectele pe care le
produce.
Potrivit opiniei lui R. Pannain, graţierea reprezintă o manifestare de clemenţă a

statului cu privire la pedepsele aplicate, care sunt astfel, în totalitate sau în parte, iertate ori
comutate311. Se distinge prin această definire rolul puterii statale asupra pedepselor stabilite de
instanţele judiciare.
Potrivit opiniei lui G. Levasseur şi A. Chavanne, graţierea constituie o favoare în

temeiul căreia o persoană vinovată şi condamnată definitiv este iertată, total sau parţial, de
executarea pedepsei sale312. Distingem astfel numai elementul de condamnare şi
modalitatea de iertare.
R. Garraud prin examinarea clemenţei în dreptul penal francez arată că graţierea

este un act al puterii executive care iartă, total sau parţial, un condamnat de o pedeapsă
definitivă, pronunţată împotriva lui sau prin care i se acordă comutarea într-o pedeapsă
mai puţin severă313. Se identifică graţierea ca act al puterii executive, precum şi pedeapsa
stabilită de autoritatea competentă dar şi modalitatea de liberare de pedeapsă.
R. Merle şi A. Vitu înţeleg prin graţiere că aceasta este o măsură de clemenţă

decisă de şeful statului, în virtutea căreia un condamnat este scutit să îşi execute
pedeapsa integral sau parţial, ori prin efectul căreia, o pedeapsă mai uşoară înlocuieşte
pedeapsa ce trebuia executată 314. Se fac cunoscute şi opiniile cercetătorilor români ale
311
R. Pannain, Amnistia, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti, 1990, p. 138.
312
G. Levasseur, A. Chavanne, Droit penal et procedure penale, 5 ed., Ed. Sirey, Paris, 1977, p. 468.
313
R. Garraud, Traite theorique et pratique du droit penal francais, 3eed., Ed. Librairie de la Societe de
Recueil Sirey, Paris, 1914, p. 834.
314
R. Merle, A. Vitu, Traite de droit criminel, Ed. Cujas, Paris,1967, p. 1691.
199
celor moldoveni cu privire la graţiere. Autorii definiţiei fac referire la graţierea
individuală, precum şi la modalitatea de liberare de pedeapsă.
Vintilă Dongoroz exprimând punctul său de vedere asupra definirii graţierii,

precizează că aşa după cum puterea publică poate renunţa la aplicarea sancţiunilor de
drept penal, când crede util aceasta, tot astfel ea poate renunţa, total sau parţial, la
executarea acestor sancţiuni, după ce au fost aplicate de justiţie, pe calea graţierii315.
Vintilă Dongoroz pune accentul pe modalitatea colectivă a graţierii, pe un echilibru între
renunţarea la aplicarea sancţiunilor şi o corelaţie la executarea acestor sancţiuni după
aplicarea lor de către justiţie.
I. Oancea, în lucrarea Tratat de drept penal indică faptul că prin graţiere se

înţelege actul emis de Parlament (graţierea colectivă) ori de Preşedintele ţării (graţierea
individuală), în baza legii, prin care se dispune iertarea, în totul sau în parte, a executării
pedepsei ori înlocuirea unei pedepse cu alta mai uşoară316. Autorul acestei definiţii
prezintă atât modalitatea colectivă cât şi cea individuală de graţiere, precum şi indicarea
actului prin care se face acest act de clemenţă în baza legii prin care se dispune iertarea.
De asemenea, este indicat şi tipul graţierii, totală, parţială ori înlocuirea unei pedepse cu
altă mai uşoară.
M. Basarab în lucrarea Drept Penal înţelege graţierea ca o măsură de clemenţă

acordată de către Preşedintele Republicii sau de către Parlament, care constă în
înlăturarea, totală ori parţială, a executării pedepsei sau în comutarea ei în altă mai uşoară,
pentru aceleaşi considerente ca şi amnistia317. Se identifică organul emitent şi modalitatea
de aplicare.
C. Bulai arată că graţierea reprezintă un act de clemenţă al Parlamentului sau

Preşedintelui Republicii faţă de condamnaţi şi, în acelaşi timp, ea este o măsură de
politică penală ce este destinată să asigure realizarea mai eficientă a scopului reacţiei
antiinfracțional318. Autorul acestei definiţii, face precizarea considerentelor ce stau la bază
emiterii actului de graţiere, precum şi asupra modalităţii de emitere, individuală ori
colectivă. Totodată, se identifică scopul antiinfracţional precum şi măsura de realizare a
acestui scop.
315
V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 942.
316
I. Oancea, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1994, p. 520.
317
M. Basarab, Drept penal. Partea generală, vol. II, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1992, p. 623.
318
C. Bulai, Drept penal român.Partea generală, vol. II, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti,
1992, p. 648.
200
Profesorul Traian Pop identifică opinia sa asupra graţierii prin aceea că aceasta
este iertarea executării pedepsei, o măsura de clemenţă nu atât de radicală ca amnistia,
producând efecte mai mici319. Definirea îndeplineşte aproape toate obiectivele raportate la
măsura de clemenţă prin indicaţia dată de efectul propus, acesta nefiind atât de radical ca
şi în cazul amnistiei.
Măsura graţierii este luată în temeiul unor considerente social-politice şi de

politică penală ce priveşte pe cei condamnaţi definitiv de către instanţele judiciare.
Această categorie de condamnaţi sunt iertaţi de obligaţia de a executa pedeapsa ori sunt
iertaţi prin actul de graţiere în sensul scurtării duratei de executare a pedepsei, sau prin
care o pedeapsă mai grea ca natură este înlocuită cu una mai uşoară.
Prin graţiere se înţelege actul emis de Parlament (graţierea colectivă) ori de

Preşedintele ţării (graţierea individuală),ce are la bază motivaţii socio-politico-penale şi,
în baza legii prin care se dispune iertarea, aceasta înlătură, în totul ori în parte, sarcina
executării pedepsei sau această sarcină este înlocuită cu o pedeapsă mai uşoară.
Constituția României face distincția între grațierea individuală, care se acordă unui
singur condamnat și care este acordată de Președintele României, prin Decret (art. 94, lit.
d), și grațierea colectivă, acordată unui grup de deținuți, din oficiu, de către Parlamentul
României prin lege. Graţierea se prezintă ca un act de clemenţă al statului care constă în
înlăturarea, în tot sau în parte, a executării pedepsei aplicate de instanţă sau comutarea
acesteia în una mai uşoară. Această înlăturare a pedepsei nu afectează existenţa
răspunderii penale, condamnările înscriindu-se în fişa de cazier judiciar, ci face pedeapsa
să nu fie executată. Acest act de clemenţă reprezintă o renunţare din partea statului la
exercitarea dreptului de a impune executarea pedepselor, graţierea fiind motivată de
raţiuni de politică penală, reprezentând o măsură menită să ducă la realizarea într-un mod
mai eficient a scopului dreptului penal.
Graţierea se acordă şi produce efecte in personam, atunci când priveşte, exclusiv,

calităţi ale persoanei condamnatului, dar însă poate produce şi efecte în rem, atunci când
este acordată condamnaţilor pentru anumite infracţiuni sau la pedepse de o anumită
gravitate. Condiţiile impun ca actele normative de clemenţă să corespundă, prin conţinutul
lor unor cerinţe minime.
T. Pop, Comentare în Codul penal adnotat, Vol. I, Partea generală, Bucureşti, Ed. Librăriei
319
SOCEC&Co. SA, 1937, p. 505.
201
Trebuie, astfel, subliniat ca o prima condiţie, impunerea caracterului excepţional şi
a importanţei lor deosebite. De altfel, în motivele de expunere, se face o prezentare
riguroasă a actului normativ, precum şi a consideraţiilor de politică social-penală ce sunt
de natură a conduce la determinarea apariţiei clemenţei. O importanţă deosebită o prezintă
scopul urmărit prin intervenţia actului de clemenţă în ordinea de drept. Analizând, mai
departe, în preambulul actului de clemenţă, se impune a se face referire la aplicabilitatea
temeiurilor social-politice ce determină luarea actului legislativ de clemenţă. Cunoscute
fiind temeiurile normative aparţinând legii, efectul se va răsfrânge către sarcina
interpretului ce va fi mult uşurată, iar în consecinţă, prin aceasta, va fi asigurată corecta
aplicare a actului normativ. Se observă că actul de clemenţă trebuie să însumeze
motivaţii social politice pertinente ce merită a fi reţinute în conţinutul actului de
clemenţă, chiar asemenea unui titlu executoriu ori a unei sentinţe judecătoreşti. Astfel,
infractorul va avea posibilitatea efectivă de a cunoaşte motivaţiile precum şi considerentele
ce sunt de natură clementă şi determină înlăturarea ori modificarea executării pedepsei
penale, consecinţe juridice ce s-au aplicat în sarcina sa.
Prin acest fapt, infractorul în contextul efectului grațierii, va oferi garanţia că acest
act se aşează în slujba dreptăţii şi nu deasupra acesteia. Actele normative de clemenţă
urmăresc ordinea valorilor sociale, deopotrivă, și sunt raportate atât reglementărilor
privitoare la beneficiarii lor, adică celor condamnaţi, precum şi privitor la întreaga
societate.
O altă condiţie necesară în luarea actului de clemenţă se referă la limpezimea şi

accesibilitatea formulărilor. Această condiţie impune ca actul de grațiere să fie precis,
determinat în privinţa destinatarilor lui, precum şi clar şi lipsit de echivoc în privinţa
interpretării acestuia, astfel încât persoanele ce sunt însărcinate cu punerea în executare şi
interpretarea în concret a textului să fie în posibilitatea de a da întotdeauna măsura
măiestriei legiuitorului. Ţinând cont de acest raţionament, întocmai ca şi în cazul
răspunderii penale, în doctrină dar mai ales în practică sunt concretizate situaţii în care
legiuitorul, având în vedere realitatea socială şi politica penală, identifică momente în
care unele pedepse sunt sau trebuie să fie apreciate ca fiind inoportune şi ineficiente şi în
atare situaţii acestea sunt înlăturate sau modificate în sensul uşurării lor.
Aceste împrejurări ori situaţii apar la momentul la care cel condamnat fie a reuşit
să se sustragă de la executarea pedepsei o perioadă îndelungată de timp, ori când există în
planul politicii penale motive determinate care fac legiuitorul să considere că este mult
mai benefic ori preferabil să înlăture sau să modifice executarea pedepsei.
202
Graţierea, prin esenţa sa, are în vedere pedepsele principale ce sunt aplicate de
instanţele de judecată, unde a căror executare este înlăturată parţial ori chiar total.
Obiectul graţierii individuale este reprezentat, întotdeauna, de pedepsele aplicate prin
hotărâri definitive ale instanţelor judecătoreşti, iar în schimb graţierea colectivă poate
avea ca obiect numai pedepsele aplicate după momentul de apariţie a legii de graţiere şi
priveşte numai infracţiuni ce sunt săvârşite anterior actului de clemenţă.
Atunci când cel condamnat a săvârşit un concurs de infracţiuni, instanţa de

judecată este necesar să verifice şi totodată să constate incidenţa graţierii în raport cu
fiecare pedeapsă în parte, iar după aceasta să se recalculeze pedeapsa ce rezultă în raport
cu pedepsele ce au mai rămas de executat. Graţierea este o instituţie de drept penal. Legea
penală nu indică explicit caracterul şi natura acestei instituţii, limitându-se numai la arătarea
efectelor acesteia. Din felul şi întinderea acestor efecte se consideră că rezultă implicit atât
caracterul, cât şi natura graţierii. Prin aceste efecte şi ţinând seama de aşezarea instituţiei în
Titlul VIII, din Partea generală a Codului penal, graţierea este considerată o cauză de
înlăturare a executării condamnării penale.
2.2. Felurile graţierii
În raport cu criterii bine determinate, ce fac referire la persoanele destinatare ale

actului graţierii, în speţă, cărora le sunt adresate aceste acte în condiţiile în care se acordă,
actul de clemenţă trebuie să se refere la condiţiile de întindere a efectelor graţierii. În
doctrina penală sunt identificate şi se disting mai multe modalităţi ori tipuri ale acesteia,
respectiv:
a) în raport cu persoanele căror se acordă, graţierea poate fi colectivă sau

individuală.
- Graţierea individuală
Este eminamente personală, subiectivă şi este acordată în considerarea persoanei

condamnate. Graţierea este identificată şi se consideră individuală chiar şi în condiţiile în
care atunci când prin acelaşi act a fost acordată nominal mai multor persoane. În astfel de
situaţie se poate vorbi că suntem în prezența unui act normativ unde există mai multe
graţieri individuale date, însă, prin act colectiv. Graţierea individuală este acordată,
203
totdeauna, numai pentru pedepse pronunţate de instanţa de judecată printr-o condamnare
definitivă. Graţierea individuală se acordă unor persoane determinate în mod individual,
în timp ce graţierea colectivă (gratie-amnistie sau indulgentia) are caracter mixt,320
operând şi in rem, în raport de natura infracţiunii comise sau în raport de natura şi
cuantumul pedepsei aplicate. Preşedintele României, Guvernul şi celelalte organe
administrative alcătuiesc, în sens larg, executivul321.
- Graţierea colectivă
Aşa cum o demonstrează practica, grațierea poate fi acordată atât pentru pedepse
pronunţate de instanţa de judecată ramase definitive cât şi pentru pedepse în privinţa cărora
instanţa de judecată nu a pronunţat încă o hotărâre de condamnare definitivă, ori pentru
pedepse în cazul cărora aplicarea actului de graţiere se va face pentru fapte săvârşite anterior
actului de graţiere. În situaţia ori în cazul faptelor nedefinitiv judecate de instanţa investită ori
pentru faptele care nu s-a pronunţat de către instanţa de judecată încă o pedeapsă, ori
procesul penal nu a fost încă pornit prin acte de învestire, în raport de aceste stări şi situaţii
juridice, prin actul de graţiere se poate dispune, după caz, fie continuarea ori începerea
procesului penal şi, dacă se va pronunţa o condamnare, se vor aplica dispoziţiile referitoare
la actul de graţiere, fie, în cazul când fapta săvârşită prin individualizarea judiciară a
cuantumului pedepsei nu poate atrage o sancţiune superioară limitei de pedeapsă pentru care
s-a acordat graţierea, se dispune ca procesul penal să nu mai fie pornit, iar dacă a fost pornit,
el încetează. Graţierea colectivă este, în principiu, obiectivă, reală, impersonală, întrucât
face referire la pedeapsa aplicată şi nu la persoana condamnatului.
Actul de clemenţă al graţierii poate însă dobândi chiar şi unele trăsături

subiective, acestea fiind prezente în măsura în care actul de clemenţă cuprinde unele
condiţii privitoare la:
- vârsta condamnatului şi situaţia familială a acestuia;
În România, art. 2, alin. 1, din Decretul nr. 155/1953, a prevăzut situaţia juridică în
care se graţiază pedepsele privative de libertate ce sunt pronunţate până la data adoptării
actului de clemenţă pentru faptele de natură penală considerate şi apreciate de instanţă ca
infracţiuni prevăzute în tabelul din anexa II şi III, numai dacă aceste pedepse aplicate se
execută sau urmează a fi executate de către femei care au copii în creştere şi educare
320
Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea Generală, ediţia a IV –a revizuită conform noului Cod
Penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 546.
321
A. Iorgovan, Drept administrativ, Tratat elementar, Vol. I, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1994, p.
376.
204
sub vârsta de 7 ani, sau de către femei gravide şi de către bătrâni în vârsta de peste 60
ani.
Dispoziţii similare a cuprins şi Decretul nr. 543/1970.
La momentul la care a fost efectuată aplicarea acestui act de clemenţă, instanţa

supremă, Curtea Supremă de Justiţie, actualmente Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a
statuat în mod clar faptul că sunt de neluat în seamă ori irelevante atât împrejurarea
exprimată cum că mama creşte şi educă efectiv copilul său, cât şi modul concret de
realizare în care înţelege să-şi îndeplinească obligaţiile părinteşti. Textul actului normativ
nu face trimiteri la aceste aspecte, iar examinarea lor ar însemna o adăugare la lege 322.
În România potrivit art. 1, lit. b, din Legea nr. 137/1997, privind graţierea unor
pedepse, se graţiază în întregime pedepsele cu închisoare până la 5 ani inclusiv, aplicate
celor care, la data intrării ei în vigoare, au împlinit vârsta de 60 de ani, femeilor gravide
sau care au copii până la 2 ani.
- cetăţenia condamnatului;
În România, potrivit art. 4, din Decretul nr. 421/1955, au fost graţiaţi cei condamnaţi
la pedepse privative de libertate de până la 5 ani pentru infracţiunile contra statului,
enumerate în continuare, în conținutul actului normativ. În temeiul art. 5, cei care la data
săvârşirii acestor infracţiuni erau cetăţeni străini au fost graţiaţi, indiferent de durata
pedepsei.
- antecedenţa penală;
Din cursul istoriei, rezultă faptul că majoritatea actelor de clemenţă, de graţiere,

au cuprins cerinţa conform căreia persoanele să nu fi fost condamnate în stare de
recidivă, ori să nu fie recidivişti prin condamnări anterioare. Graţierea poate privi orice
pedeapsă, indiferent de felul ei şi independent de jurisdicţia civilă sau militară care a
pronunţat-o, precum şi orice infractor, categoria juridică sau criminologică din care face
parte fiind, la rândul ei, lipsită de semnificaţie323.
b) în raport de condiţiile de acordare, graţierea poate fi: necondiţionată sau

condiţionată.
Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia. nr. 3774/1971, în Revista Română de Drept, nr. 4/1972, p.
322
166.
323
G. Levasseur, A. Chavanne, Droit penal et procedure penale, 5 ed., Ed. Sirey, Paris, 1977, p. 319.
205
- Graţierea necondiţionată;
Graţierea, de regulă ori altfel spus în mod obişnuit, se acordă în mod necondiţionat,
sens în care persoanei beneficiare şi căreia i s-a acordat clemenţă, graţierea, nu îi sunt cerute
a fi îndeplinite ori să îndeplinească vreo obligaţie sau condiţie pentru a beneficia efectiv de
aceasta sau fără de care, în situaţia neîndeplinirii condiţiei, actul de graţiere să nu îşi
mai producă efectul. Se impune a se arăta că acestui tip de graţiere, nu îi sunt
opozabile nici interesele părții vătămate, prin prejudiciul suferit, și nici considerațiile
date de faptul că trebuie ocrotite interesele părţii vătămate, cât şi interesul societăţii,
în general, prin supunerea celui graţiat cel puţin la un termen de încercare și/sau
despăgubirea asupra prejudiciului cauzat. Graţierea este necondiţionată, ori pură şi
simplă, la momentul când se acordă, fără a se cere îndeplinirea anumitor obligaţii pe care
graţiatul ar trebui sa le îndeplinească în viitor.
- Graţierea condiţionată;
Graţierea, acest tip de clemenţă poate fi însă acordată uneori sau în anumite
situaţii şi în mod condiţionat, în sensul că prin această metodă se limitează numărul
destinatarilor actului de clemenţă şi totodată ea nu este aplicabilă decât în mod strict celor
care îndeplinesc anumite condiţii sau care respectă anumite obligaţii impuse prin actul de
graţiere. Aşa fiind, se poate spune, de exemplu, că pentru a beneficia de actul de
clemenţă, se cere condiţia ca cel condamnat să nu mai fi suferit altă pedeapsă, sau cel
condamnat să fi dezdăunat pe victima infracţiunii. În unele situaţii, condiţionarea la
beneficiul efectului de graţiere constă într-o obligaţie care are ca obiectiv îndeplinirea în
viitor a acestei sarcini, condiţionări, astfel încât de îndeplinirea unei asemenea condiţii
depinde beneficiul efectiv al graţierii. Beneficiarul ori destinatarul actului de graţiere,
căruia i s-a acordat graţierea sub îndeplinire de condiţie, va fi în mod obligatoriu ţinut să
execute pedeapsa respectivă.
În cazul analizat, al necesitaţii îndeplinirii obligaţiilor subsecvente, clemenţa,

graţierea, nu se identifică decât ca o formă de suspendare condiţionată a executării
pedepsei, la momentul când aceasta nu a început, ori în schimb, ca o formă de liberare
condiţionată, privită la momentul când graţierea intervine după începerea executării ce
afectează restul de pedeapsă.
Aplicarea actului de clemenţă se efectuează în mod condiţionat pentru anumite

infracţiuni, condiţia constând în obligaţia beneficiarului actului de clemenţă ca într-un
interval de timp determinat, expres prevăzut, cel condamnat să nu mai întreprindă activităţi
206
infracţionale, respectiv să nu săvârşească nicio infracţiune. La momentul la care a expirat
intervalul de timp fixat prin condiţionare şi în împrejurarea dată de comportamentul
condamnatului, acesta respectând condiţia, pedeapsa va fi în mod firesc considerată
executată şi, dimpotrivă, dacă condiţia nu a fost respectată, condamnatul va executa
pedeapsa pentru noua infracţiune, la care se va adăuga cuantumul pedepsei sau restul
de pedeapsă pentru care fusese graţiat sub condiţie. Graţierea este condiţionată atunci când
sunt impuse graţiatului condiţii, cum sunt cele ca pentru o perioadă anume de timp să nu
săvârşească nicio infracţiune, sub sancţiunea cumulării noii pedepse cu cea graţiată. În
literatura juridică, prin opinia exprimată de către C. Bulai324, graţierea condiţionată este
privită ca o formă a suspendării condiţionate a executării pedepsei (când graţierea înlătură
în întregime executarea pedepsei), fie ca o formă a liberării condiţionate (când priveşte
doar restul de pedeapsă).
c) în funcţie de întinderea efectelor sale, graţierea este: totală, parţială sau de

comutare.
- Graţierea totală înlătură în întregime executarea pedepsei (remiterea pedepsei).

Putem indica, spre exemplu, şi faptul că actul de clemenţă, graţierea, se acordă înainte de
începerea executării, fiind vorba de graţierea totală a executării pedepsei stabilită şi aplicată
de către instanţa de judecată prin sentinţa penală.
- Graţierea parţială înlătură doar o parte a pedepsei (reducerea pedepsei). Situaţia

juridică este asemănătoare şi în cazul în care se remite restul pedepsei datorită faptului că
intervine după momentul de începere a executării pedepsei şi este supusă unei condiţii
similare.
- Comutarea schimbă genul pedepsei aplicate în instanţă, aşa cum este regăsit
exemplul înlocuirii condamnării la pedeapsa închisorii amenda.
2.3. Obiectul grațierii
324
C. Bulai, Manual de drept penal, Ed. All, Educaţional, Bucureşti,1997, p. 399.
207
Graţierea, prin esenţa sa, are în vedere pedepsele principale ce sunt aplicate de
instanţele de judecată, a căror executare este înlăturată parţial ori chiar total. Obiectul
graţierii individuale este reprezentat, întotdeauna, de pedepsele aplicate prin hotărâri
definitive ale instanţelor judecătoreşti. În schimb, graţierea colectivă poate avea ca obiect
numai pedepsele aplicate după momentul de apariţie a legii de graţiere şi priveşte numai
infracţiuni ce sunt săvârşite anterior actului de clemenţă.
Sistemul în care graţierea este acordată prin acte normative emanate de la organul
legislativ este superior sistemului în care graţierea se acordă pe cale administrativă. Primul
sistem, cel pe cale legislativă, este superior tocmai datorită faptului că organul suprem al
puterii de stat este în măsură să analizeze şi să examineze în mod just oportunitatea actului de
clemenţă, a acordării graţierii pentru unele pedepse şi să realizeze, implicit, mai exact
împrejurările concrete care determină iniţierea.
Grațierea înlătură executarea pedepsei principale, ea nu înlătură condamnarea și

consecințele acesteia, astfel că o pedeapsă grațiată are aceleași efecte ca și o pedeapsă
executată (este antecedent penal, produce interdicții, incapacități, decăderi, poate forma
primul termen al recidivei).
Data acordării grațierii are o deosebită importanță, deoarece ea reprezintă momentul în

care pedeapsa este considerată executată și de aici începe să fie executată pedeapsa
complementară a interzicerii unor drepturi325 și tot de aici curge termenul de reabilitare.
În cazul grațierii condiționate, pedeapsa se consideră stinsă tot de la data adoptării

actului de grațiere, dacă beneficiarul nu săvârșește o nouă infracțiune intenționată în termenul
de definitivare.
2.4. Efectele grațierii
2.4.1. Efectele graţierii asupra pedepsei principale

325
M. Basarab, Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 209.
208
Prin actul de graţiere se naşte un efect direct asupra condiţiilor de executare a
pedepselor principale unde situaţia juridică se schimbă prin faptul că pedeapsa este
înlăturată total, parţial ori comutată.
Graţierea ca efect al actului de clemenţă înlătură executarea pedepsei principale.

Graţierea ca act de clemenţă nu are efect asupra judecăţii cauzei, altfel spus nu înlătură
condamnarea şi consecinţele acesteia, nu intervine asupra ori în interiorul sentinţei de
condamnare. Trebuie stabilit, încă de la început, faptul că o pedeapsă graţiată prin actul
de graţiere are ca rezultat ori produce aceleaşi efecte ca şi o pedeapsă executată
(reprezintă situaţia juridică a unui antecedent penal, produce consecinţele juridice ale
instituţiei de drept penal referitoare la interdicţii, incapacităţi, decăderi, putând forma
chiar şi primul termen al recidivei).
Data acordării graţierii are o deosebită importanţă deoarece ea reprezintă

momentul în care pedeapsa este considerată executată. De aici începe să fie executată
pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi 326 şi tot de aici curge termenul de
reabilitare.
În cazul actului de clemenţă emis sub rezerva unei condiţionări, respectiv al

graţierii condiţionate, pedeapsa văzută ca scop al reeducării condamnatului se consideră
stinsă tot de la momentul ori de la data adoptării actului de graţiere, în ipoteza de lucru
dată de împrejurarea că beneficiarul nu este vinovat de săvârşirea unei fapte penale, o
faptă nouă, o infracţiune intenţionată, în termenul de definitivare.
În cazul graţierii integrale, pedeapsa reţinută în sarcina condamnatului va fi

considerată ca executată fie la momentul aplicării actului de clemenţă, în ipoteza graţierii
postcondamnatorii, fie la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, în
situaţia graţierii antecondamnatorie. Dacă persoana graţiată va fi găsită vinovată de
săvârşirea unei noi infracţiuni, beneficiarul graţierii se va găsi în stare de recidivă
postexecutorie, numai în măsura în care sunt întrunite cumulativ condiţiile privitoare la
cei doi termeni ai recidivei.
Dat fiind, însă, că pedeapsa pentru recidiva postexecutorie este deja stabilită,
aceasta se va contopi, în temeiul art. 40, alin. 3, Cod penal, cu aceea aplicată pentru noua
326
M. Basarab, Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 254.
209
infracţiune 327. În cazul graţierii totale termenul de pedeapsă şi de probă se remite integral;
în cazul graţierii parţiale, termenul de pedeapsă principală de reduce în mod
corespunzător, iar termenul de probă se reduce în măsura în care graţierea s-a extins
asupra pedepsei principale328. Trebuie, încă de la început, făcută distincţia în funcţie de
împrejurarea dacă, în concret, inculpatul sau condamnatul mai are de executat sau nu,
un rest de pedeapsă. În cazul graţierii totale, condamnatul, dacă nu a început executarea
pedepsei, nu va mai executa pedeapsa căreia i se aplică graţierea, iar dacă începuse să
execute pedeapsa, nu va mai executa restul de pedeapsă. În cazul graţierii parţiale
condamnatul nu va mai executa fracţiunea de pedeapsă care i-a fost redusă.
Executarea pedepsei va fi înlăturată dacă, în situaţia graţierii după condamnare,

fusese deja executată o fracţiune din pedeapsă, egală sau mai mare decât partea
negraţiată. De asemenea, în cazul graţierii antecondamnatorii, dacă intervalul de timp
ori perioada arestării preventive este mai mare ori chiar egală cu restul negraţiat,
pedeapsa stabilită de instanţa de judecată nu va mai fi pusă în executare. Recursul în
anulare, prin care se tinde la schimbarea încadrării juridice a faptei şi la aplicarea unei
circumstanţe agravante legale, este admisibil, chiar dacă pedeapsa aplicată inculpatului a
fost anterior redusă pe calea unui decret de graţiere individuală 329.
Dacă vorbim de inculpat (va începe) ori dacă vorbim de condamnat (va continua)
executarea, numai în măsura în care, după momentul de aplicare a graţierii, va mai
rămâne de executat un rest de pedeapsă. În cazul în care beneficiarul actului de graţiere
săvârşeşte o nouă infracţiune în timpul ori pe durata executării pedepsei, primul termen
al recidivei postcondamnatorii se evaluează în raport cu pedeapsa pronunţată de către
instanţa de judecată, şi nu cu aceea rămasă după reducere.
În schimb, restul de pedeapsă stabilită de instanţa de judecată şi supusă

contopirii, în temeiul art. 40, alin. 2, Cod penal, se calculează în funcţie de fracţiunea
negraţiată.
Graţierea totală, ca o consecinţă juridică a actului emis, produce efecte identice

celor ale graţierii necondiţionate, dar cu caracter provizoriu, unde fostul condamnat este
supus unui termen de încercare. În cazul graţierii antecondamnatorii, I. Poenaru susţine
că termenul de încercare începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de
327
Tribunalul Suprem, Secția militară., Decizia. nr. 19/1971, în Revista Română de Drept, nr. 5/1972, p.
236.
328
S. Botnaru, A. Șavga, V. Grosu, M. Grama, Drept Penal. Partea generală, Ed. Cartier, Chişinău, 2012,
p. 593.
329
Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia. nr. 4/1965, în Buletinul Intern, nr. 4/1965, p. 157.
210
condamnare 330. În situaţia actului de graţiere, ce intervine după momentul de
condamnare, calculul pentru termenul de încercare va începe să curgă de la momentul
adoptării actului de clemenţă.
În acelaşi mod va fi socotit termenul-condiţie, chiar dacă graţierea se aplică pe

calea contestaţiei la executare331. În situaţia în care hotărârea prin care s-a aplicat
pedeapsa şi s-a constatat graţierea ei a fost casată în recursul extraordinar, termenul de
încercare al graţierii condiţionate nu va curge de la data rămânerii definitive a acestei
hotărâri, ci de la aceea a intrării în puterea de lucru judecat a celei noi, pronunţată după
rejudecarea cauzei332, deoarece:
- hotărârea iniţială a încetat să mai existe ca efect al casării;
- termenul de încercare este legat intrinsec de hotărârea judecăto rească,

neputând exista în afară acesteia, astfel încât casarea hotărârii înseamnă şi înlăturarea
termenului de încercare;
- a susţine contrariul echivalează cu recunoaşterea implicită de consecinţe ju-

ridice ale unei hotărâri netemeinice şi nelegale333.
Este apreciat ca nefondat punctul de vedere contrar exprimat în Decizia penală. nr.
1208/1974, de Tribunalul Constanţa, publicat în Revista Română de Drept, nr. 12/1976 334,
bazat exclusiv pe ocrotirea intereselor condamnatului, căruia nu îi poate deveni
opozabilă, pe această cale, omisiunea instanţei de a reţine alte infracţiuni concurente.
Hotărârea atacată s-a casat în întregime, ea încetând a mai produce, ca act procesual,
orice consecinţă juridică, potrivit adagiului quod nullum est nullum producit effectum.
Dacă hotărârea prin care s-a constatat graţierea parţială a fost desfiinţată, din noua
pedeapsă, exceptată de la graţiere ca urmare a schimbării încadrării juridice a faptei, nu se
va putea comuta decât perioada efectiv executată, nu şi fracţiunea graţiată anterior 335.
330
I. Poenaru, Soluţii ale practicii judiciare în materia amnistiei şi graţierii, în Revista Română de Drept,
nr. 12/1986, p. 144.
331
Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia. nr. 2610/1982, în Revista Română de Drept, nr. 12/1986, p.
140.
332
O. Cojocaru, Notă la Decizia. penală nr. 1208/1974, în Revista Română de Drept, nr. 12/1976, p. 263.
333
I. Pohonţu, Nota II la Decizia. penală nr. 2166/1959 a Tribunalului regional Bacău, în Legalitatea
Populară, nr. 3/1960, p. 187.
334
Tribunalul județului Constanţa, Decizia. penală nr. 1208/1974, în Revista Română de Drept nr.
12/1976, p. 154.
335
Gr. Dărîngă, Codul penal al Republicii Socialiste România - comentat şi adnotat, Partea generală, Ed.
ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 539.
211
Termenul de un an pentru declararea recursului în anulare, în vederea înlăturării
beneficiului graţierii, greşit constatat de către instanţa de recurs, curge de la data
pronunţării deciziei336.
Calculul pentru termenul de încercare al graţierii condiţionate este, în realitate, un

termen considerat substanţial, tocmai datorită reglementării sale printr-o lege penală şi
prin legătura sa cu executarea pedepselor aplicate. Prin urmare, acest calculul pentru
termenul de încercare al graţierii condiţionate nu este susceptibil de întrerupere sau
suspendare. Ziua corespunzătoare din cel de la treilea an de la data graţierii se socoteşte
în termenul-condiţie prevăzut de actul de clemenţă. Prin urmare, infracţiunea intenţionată
săvârşită în data de 20 august 1984 atrage înlăturarea beneficiului graţierii pedepsei
anterioare, dobândit în temeiul Decretului nr. 189/1981, adoptat la 20 august 1981337.
2.4.2. Efectele graţierii asupra pedepselor complementare şi accesorii
Dispoziţia din alin. 2, al art. 160, Cod penal, cuprinde o limitare a efectelor
graţierii şi, deci, o îngrădire a regulii de drept înscrise în alin. 1 al aceluiaşi articol. Ca
rezultat al acestui raţionament, înseamnă că atunci când pedeapsa principală aplicată
de instanţă a fost graţiată, pedepsele complementare aplicate prin sentinţă trebuie să
fie executate. Avem în vedere, în cazul prezentat, efectul juridic asupra pedepsei
interdicţiei unor drepturi ori cel de degradare militară sau de confiscare a averii (art.
55, 65, 66, din Cod penal). În partea finală a dispoziţiei normative din alin. 3, al art.
160, din Cod penal, se prevede însă şi situaţia că excluderea pedepselor
complementare de la beneficiul graţierii nu produce efecte şi nu operează în cazul în
care actul de graţiere dispune altfel. În astfel de conjunctură juridică, prin actul în care
se acordă graţierea se poate dispune, ca efect, că aceasta stinge şi executarea
pedepselor complementare. Dispoziţia normativă ce reglementează conţinutul alin. 3,
din art. 160, din Cod penal, nu priveşte însă pedepsele accesorii (art. 54 și art. 65,
din Cod penal) care, pe cale de consecinţă, se execută de către condamnat în mod
concomitent cu pedeapsa principală a închisorii. Aşa fiind reglementarea normativă, în
cazul în care se vorbeşte de reducere sau comutarea pedepsei principale, efectul juridic
336
Tribunalul Suprem, Completul de 7 judecători, Decizia nr. 20/1975, în Revista Română de Drept, nr.
8/1976, p. 146.
337
Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia. nr. 659/1985, în Decizii mai importante ale Tribunalului
Suprem, Caietul nr. 29/1985, p. 39.
212
asupra pedepselor accesorii este acela că ele vor fi executate de către condamnat până
la completa executare a pedepsei privative de libertate.
2.4.3. Efectele graţierii asupra măsurilor de siguranţă şi educative
Instituţia juridică reprezentată de măsurile de siguranţă are drept scop

reglementarea unor împrejurări cu consecinţa înlăturării unui pericol şi preîntâmpinarea
săvârşirii de fapte penale. Se știe că efectul juridic produs este normal să activeze atât
timp cât durează pericolul care le-a impus, aşa încât efectul actului de clemenţă, în speţă
graţierea lor, este inoportună. De asemenea, un alt motiv al negraţierii măsurilor de
siguranţă este că acestea nu reprezintă pedepse, neputând intra sub incidenţa actului de
clemenţă338. Măsurile educative, prin reglementarea normativă, sunt excluse de la
graţiere. Se observă că este justificată sub toate aspectele nevoia de a nu se împiedica
realizarea procesului de reeducare a infractorilor minori, ce se află în contradicţie şi
activează, prin comportamentul lor, raportul juridic de conflict al legii penale. Potrivit
dispoziţiei din Codul penal, alin. 2 și 3, art. 160, graţierea nu are efecte asupra
măsurilor de siguranţă, fiindcă aceste măsuri se iau pentru înlăturarea unor stări de
pericol şi trebuie să dureze atât timp cât dăinuiesc acele stări şi nici asupra măsurilor
educative, aceste măsuri fiind luate în folosul minorului.
2.4.4. Efectele graţierilor succesive
Este posibil ca în cursul executării unei pedepse de mai lungă durată să intervină
mai multe acte de grațiere parțială și în această situație se pune problema dacă aceste acte
de clemență pot reduce succesiv pedeapsa aplicată condamnaților.
338
C. Bulai, Manual de drept penal, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 1997, p. 399.
213
Actele de clemență succesive vor avea ca efect reducerea succesivă a pedepsei,
corespunzător fiecărei grațieri.
Organul care acordă grațierea poate să prevadă că nu beneficiază de grațiere

condamnații care au mai beneficiat de grațiere parțială a pedepsei sau, în cazul unor
grațieri succesive, se aplică dispozițiile de grațiere mai favorabile.
2.4.5.Efectele graţierii asupra pedepselor a căror executare a fost suspendată

sub supraveghere
Prin reglementarea normativă din conţinutul art. 92, alin. 1, Cod penal, durata de
activitate a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei constituie termen de
încercare pentru condamnat şi este compusă din cuantumul pedepsei închisorii aplicate
condamnatului de către instanţa, la care se adaugă un interval de timp 2-4 ani. În cazul
aplicării pedepsei amenzii, termenul de încercare este de un an. Termenul de încercare,
în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere este compus, potrivit
reglementarii normative din art. 92, alin. 1, Cod penal, din cuantumul pedepsei aplicate de
instanţa de judecată, la care se adaugă un interval de timp variabil între 2 şi 4 ani. În cazul
graţierii totale, termenul de pedeapsă şi de probă se remite integral, iar în cazul graţierii parţiale,
termenul de pedeapsă principală se reduce în mod corespunzător, iar termenul de probă se
reduce în măsura în care graţierea a operat asupra pedepsei principale.
Întotdeauna, în structura termenului de încercare intră pedeapsa stabilită de către

instanţă ca rezultat al individualizării sancţiunii, neinteresând, sub acest aspect,
cuantumul pedepsei pe care l-ar mai avea efectiv de executat condamnatul ca urmare a
computării arestului preventiv339. Soluţia a fost, pe drept cuvânt340, criticată, subliniindu-se
că dispoziţiile art. 72, din Cod penal, au caracter general şi obligatoriu, iar modalitatea de
individualizare a executării pedepsei este irelevantă. De asemenea, s-a arătat că
nededucerea arestului semnifică doar o suspendare parţială a executării, iar în caz de
revocare a suspendării s-ar ajunge la situaţia, inadmisibilă, a executării unei pedepse care
depăşeşte cumulul aritmetic. Se va deduce arestarea preventivă din pedeapsa suspendată
condiţionat, chiar dacă măsura a fost luată pentru infracţiunea privitor la care s-a aplicat
339
Tribunalul Suprem, Secția penală., Decizia. nr. 2516/1973, în Revista Română de Drept, nr. 2/1974, p.
219.
340
M. Basarab, Drept penal, Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 254.
214
graţierea. Termenul de încercare al suspendării este de drept substanţial şi se socoteşte
pe zile pline. El începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii şi se împlineşte
la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare, revocare sau în ultima zi a duratei
sale341. În toate situaţiile arătate şi expuse, dar nu numai, termenele de încercare ale
suspendării condiţionate beneficiază de o structură eterogenă, dat fiind faptul că acestea
sunt alcătuite atât din cuantumul pedepsei, cât şi dintr-un interval de timp fixat de actul
normativ, de lege ori stabilit de instanţă.
În compoziţia termenelor de prescripţie a executării pedepsei şi de reabilitare

judecătorească intră, potrivit prevederilor normative impuse prin art. 162, alin. 1, lit. b, şi
art. 166, alin.1, Cod penal, pedeapsa aplicată, respectiv jumătate din aceasta. Includerea
pedepselor în structura componenta a acestor termene este justificată în mod pertinent
de faptul că, în condiţiile prevederilor normative date de art. 74, alin. 1, din Codul penal,
ele oglindesc în mod just pericolul social al infracţiunii săvârşite, pericol social ce se
reflectă, în acest mod, şi în durata termenelor respective care, în condiţiile puse în
dezbatere, vor fi mai lungi sau mai scurte şi în funcţie de gravitatea infracţiunii săvârşite.
Efectul imediat, dar numai provizoriu, al suspendării constă în neexecutarea pedepselor
principale, complimentare şi accesorii342. Efectul pentru viitor şi efectul definitiv rezidă
în considerarea pedepsei care se executată, cu consecinţa că raportul penal se stinge,
precum şi consecinţa în care se produce reabilitarea de drept a condamnatului.
În situaţia termenului de încercare al suspendării condiţionate, includerea

pedepsei are o semnificaţie aparte, întrucât se îngăduie aplicarea graţierii. Potrivit
reglementarii juridice precizată în conţinutul art. 160, alin. 4, din Codul penal, partea din
termenul de încercare care reprezintă durata pedepsei aplicate de instanţă se reduce în
mod corespunzător. Graţierea necondiţionată, în mod evident, atrage ca efect
restrângerea termenului de încercare al suspendării în momentul aplicării actului de
clemenţă. În legătură cu momentul de la care graţierea condiţionată produce efectul
comprimator arătat mai sus asupra termenului de încercare al suspendării condiționate ,
s-au conturat două puncte de vedere: primul conform căruia reducerea are loc la
expirarea termenului de încercare al graţierii condiţionate iar, cel de-al doilea, opinând
raţionamentul conform căruia reducerea se produce la data aplicării actului de clemenţă,
neexistând, din acest unghi de vedere, nici o deosebire între graţierea necondiţionată şi
cea condiţionată.
341
342
G. Mărgărit, Pedepsele accesorii în timpul liberării condiţionate, în Revista Română de Drept, nr.
6/1969, p. 293.
215
Reducerea are loc la expirarea termenului de încercare al graţierii condiţionate343.
În ipoteza în care nu a fost săvârşită o nouă infracţiune în momentul din înăuntrul

termenului de încercare al graţierii, consecinţă juridică va consta în aceea că se va
produce un dublu efect:
a) va reduce termenul de încercare al suspendării;
b) va intervenii reabilitarea de drept, retroactiv, de la data epuizării termenului

de încercare, redus ca urmare a graţierii.
Soluţia în discuţie prezintă inconvenientul că, în anumite situaţii juridice, actul de

clemenţă, în speţă graţierea, devine lipsit de aplicabilitate, aducându-se astfel atingere în
mod brutal principiului obligativităţii actelor de clemenţă. Astfel, în situaţia juridică a
pedepselor privative sub un an închisoare, ori în situaţia adoptării actului de clemenţă,
de graţiere, după scurgerea unui lung interval de timp de la momentul de rămânere
definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, termenul de încercare aferent
suspendării executării pedepsei poate fi depăşit de termenul graţierii condiţionate, iar
intervenirea în acest context a reabilitării de drept făcând practic inoperant beneficiul
graţierii. Tot astfel şi în cazul unei pedepse privative aplicată de instanţa la 3 luni
închisoare şi a cărei executare a fost suspendată condiţionat, reabilitarea de drept, după
împlinirea termenului de încercare de 2 ani şi 3 luni, va produce consecinţa juridică
conform căreia va face ca lipsită de obiect graţierea, care ar fi de natură a produce efecte
abia la expirarea termenului condiţie de 3 ani.
Reducerea se produce la momentul aplicării actului de clemenţă, făcând

inexistentă, din acest unghi de vedere, vreo diferenţă ori deosebire între graţierea ne-
condiţionată şi cea condiţionată.
Acestei probleme juridice, delicată de altfel, este necesar în mod just a i se găsi o
soluţie care:
a) pe de o parte, să concilieze principiile aplicării obligatorii a actului de clemenţă

şi al neagravării situaţiei condamnatului pe calea graţierii,
b) iar pe de altă parte, această soluţie să se întemeieze pe caracterul revocabil al

graţierii şi cel definitiv al reabilitării.
343
G. Antoniu, Practica judiciară penală, vol. II, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990, p. 266.
216
În bază considerentelor expuse într-un alt context am prefera varianta pentru o re-
cunoaştere a identităţii de efecte ce este înregistrată între actele de clemenţă respectiv
graţierea necondiţionată şi cea condiţionată, care ar institui regula prin care se consideră
aplicabilă şi în această situaţie juridică. În consecinţă, actul de clemenţă, adică graţierea
condiţionată, va avea efect juridic de micşorare ori reducere a termenului de încer care
al suspendării condiţionate, din chiar momentul de început în care s-a făcut aplicarea
actului de clemenţă. Un astfel de efect este revocabil, în situaţia presupusă că în
împrejurarea săvârşirii cu intenţie a unei alte infracţiuni în interiorul termenului impus
drept condiţie al graţierii condiţionate, efectul este acela că aceasta se revocă, iar
termenul de încercare al suspendării condiţionate se întregeşte la durata iniţială. În
contrapartidă cu acest efect juridic al graţierii, prin care se permite restabilirea situaţiei
anterioare, instituţia reabilitării de drept este, prin chiar însăşi natura ei, irevocabilă. În
consecinţă, se știe că aceasta nu va putea interveni la împlinirea termenului de încercare,
astfel cum el a fost redus prin actul de clemenţă, ci numai în condiţiile de după
epuizarea termenului-condiţie al graţierii condiţionate, dar retroactiv, de la momentul
expirării celui dintâi dintre termenele menţionate. Graţierea ca efect al clemenţei va
produce, astfel, numai consecinţe revocabile juridic, nu şi efecte irevocabile. Până la
momentul de împlinire a termenului de încercare, graţierea ca instituţie a clemenţei
produce numai efecte sub rezerva provizoratului, întrucât tocmai aceasta a fost
modalitatea ei de acordare. În contextul expus, clemenţa, graţierea va naşte efecte
juridice definitive numai în situaţia în care beneficiul ei a fost astfel obţinut, adică în
concret prin împlinirea termenului de încercare, cu menţiunea imperativă ca fostul
condamnat să nu fi săvârşit o infracţiune cu intenţie. După momentul de împlinire a
termenului de încercare al suspendării condiţionate, întocmai cum el a fost redus prin
graţiere, va începe a se derula în continuare numai termenul-condiţie al graţierii
condiţionate. Un exemplu pentru a întări raţionamentul expus anterior este regăsit în
cazul în care inculpatul a fost condamnat de instanţă la 2 ani închisoare, dar cu sus-
pendarea condiţionată a executării la data de 30 noiembrie 1989, pentru săvârşirea
infracţiunii de furt calificat în dauna avutului privat. Condamnatul va beneficia de
reducerea termenului de încercare la numai 2 ani, ca urmare a Decretului Lege nr.
3/1990, din 4 ianuarie 1990. De la acest moment, alături de termenul de încercare al
suspendării condiţionate, redus la 2 ani, a început să curgă şi cel al graţierii
condiţionate, de 3 ani. În aceste condiţii fostul condamnat a fost în imposibilitatea
beneficiului de reabilitare la 4 ianuarie 1992, moment de la care a încetat termenul
de încercare al suspendării condiţionate, și numai la data de 4 ianuarie 1993, dată când
217
s-a împlinit termenul-condiţie al graţierii, însă cu efect retroactiv, din ziua epuizării
primului dintre cele două termene.
2.4.6. Efectele graţierii în cazul liberării condiţionate
În cazul în care punem în discuţie graţierea necondiţionată s-a apreciat, în mod unanim
admis, că este aplicabilă numai pedepselor din a căror executare condamnaţii s-au libe -
rat condiţionat. În situaţia pretinsă a săvârşirii unei noi infracţiuni, în interiorul
termenului de încercare al liberării condiţionate, aceasta se va revoca în temeiul art.
106 din Cod penal.
Desigur, se observă că este necesar si totodată că trebuie pusă în discuţie

incidenţa graţierii condiţionate asupra acestor pedepse, dat fiind faptul că s-au exprimat
puncte de vedere diferite.
Potrivit unei opinii344 susţinute de Ilie A. Ilie în Revista Română de Drept,

condamnaţii liberaţi condiţionat nu pot beneficia de graţiere condiţionată, motivat de
următoarele împrejurări:
a) două forme de înlăturare a executării pedepsei, cu respectarea unor condiţii, nu

pot opera, concomitent, asupra aceluiaşi rest de pedeapsă;
b) a susţine că, în cazul săvârşirii unei infracţiuni intenţionate în ter menele de

încercare ale graţierii şi liberării condiţionate, revocarea graţierii atrage doar repunerea
în situaţia anterioară momentului în care a intervenit, aplicându-se dispoziţiile art. 106,
din Cod penal şi nu cele speciale ale actului de clemenţă privitoare la cumulul aritmetic,
semnifică o adăugare la legea specială şi finalmente, recunoaşterea că graţierea nici nu
s-a aplicat;
c) repunerea în situaţia anterioară este, în fapt, o instituţie străină dreptului

penal;
I.A. Ilie, Din nou despre posibilitatea aplicării graţierii condiţionate în cazul liberării condiţionate, în
344
Revista Română de Drept, nr. 1/1987, p. 141.
218
d) graţierea, prin însăşi natura ei, nu poate avea ca obiect decât pe depse care se
execută, ori sunt executabile, nu şi pe cele a căror executare se află, doar virtual, în
curs.
Unica derogare de la această regulă privind pedepsele a căror executare a fost

suspendată condiţionat, este expres reglementată de art.160, alin.1, din Codul penal
când legiuitorul a considerat ca oportune unele derogări de la prevederile legii
ordinare și le-a reglementat ca atare în cuprinsul actelor de clemenţă.
e) jurisprudenţa poate acoperi unele lacune ale legii numai sub rezerva
neagravării situaţiei condamnatului, aşa cum s-a întâmplat în cazul aplicării graţierii
necondiţionate condamnaţilor care beneficiaseră de liberare necondiţionată. Agravarea
statutului condamnatului, prin aplicarea actului graţierii condiţionată, poate avea loc
prin executarea cumulativă a pedepselor şi prin prelungirea termenelor de încercare
mai mici de 3 ani, la 3 ani.
f) substituirea termenului iniţial de încercare cu cel prevăzut de actul de clemenţă

atrage şi o schimbare a felului recidivei, care va fi postcondamnatorie, în loc de
postexecutorie;
g) argumentul ameliorării situaţiei condamnatului liberat condiţionat prin

înlăturarea executării pedepselor accesorii, este nesemnificativ în raport cu
considerentele relevate, care redau perspectiva agravării statutului celui condamnat prin
decretul de graţiere;
h) trebuie luate în seamă natura, consecinţele, cu alte instituţii juridice şi

intenţia legiuitorului.
În practica judiciară din România s-a statuat că dispoziţiile privind graţierea sunt
aplicabile numai celor care execută efectiv pedeapsa sau nu au început executarea ei,
deoarece numai faţă de aceştia se produc efecte reale de favoare, nu şi faţă de cei liberaţi
condiţionat, care beneficiază de regimul mai avantajos al art. 99 și următoarele din Codul
penal.
Se observă că aplicarea graţierii condiţionate, pe de o parte, ar prelungi termenul

de încercare la 3 ani, iar pe de altă parte, în cazul săvârşirii altei infracţiuni, noua
pedeapsă s-ar stabili prin cumul aritmetic şi nu pe calea absorbţiei. Aceste împrejurări
sunt vădit nefavorabile condamnatului, aşa cum rezultă şi din considerentele motivaţiei
deciziei penale a Tribunalului judeţului Cluj nr. 601/1973 publicată în Revista Română de
219
Drept nr. 12/1973345. Atât instituţia liberării condiţionate înainte de termen, cât şi
instituţia graţierii sunt instituite pentru efectele pe care le produc în favoarea
condamnatului. Atunci când ambele măsuri devin aplicabile, graţierea vizând o
pedeapsă pentru care s-a dispus anterior liberarea condiţionată, nu va fi incidentă
decât acea măsură care va fi mai favorabilă condamnatului. Cum graţierea constituie un
act de clemenţă a cărui aplicare nu poate avea alt efect decât uşurarea situaţiei
condamnatului, graţierea condiţionată este inoperantă, rămânând în vigoare şi
producând efecte numai liberarea condiţionată 346.
Se știe că aceasta este calea de urmat în interpretarea Cod penal, soluţia fiind
apreciată ca raţională chiar şi de către I. Poenaru, autorul articolului Soluţii ale practicii
judiciare în materia amnistiei şi graţierii, publicat în Revista Română de Drept, nr.
12/1986347.
Potrivit altei opinii, graţierea condiţionată a acestor pedepse este nu numai

posibilă, ci şi obligatorie. Este adevărat că art. 160, Cod penal nu face niciun fel de
referire la incidenţa actelor de graţiere asupra pedepselor cu privire la care s-a dispus
liberarea condiţionată.
Se observă că, în principiu, graţierea operează asupra tuturor pedepselor aflate în

curs de executare sau executabile. Se știe că pedeapsă este şi aceea privitor la care a
intervenit liberarea condiţionată, deoarece, după acest moment, are loc o executare mai
mult virtuală.
V. Rămureanu în exprimarea punctului său de vedere cu privire la beneficiul

graţierii prin Legea nr. 25/1967, considera că nu poate fi refuzat, oricare ar fi explicaţia
refuzului348. Neaplicarea unei graţieri condiţionate nu poate fi justificată de considerente
de oportunitate. În România, din cercetările efectuate ce stau la baza întocmirii
prezentei lucrări am identificat o singură situaţie, determinată de dispoziţiile actului de
clemenţă însuşi, unde graţierea nu s-a putut aplica celui liberat condiţionat. Dacă, în
pofida conduitei sale, condamnatul a fost liberat condiţionat, el nu a putut beneficia de
345
Tribunalul Județean Cluj, Decizia penală nr. 601/1973, în Revista Română de Drept, nr. 12/1973, p.
238.
346
Tribunalul Suprem, Completul de 7 judecători, Decizia nr. 32/1984, în Revista Română de Drept, nr.
7/1985, p. 217.
347
I. Poenaru, Soluţii ale practicii judiciare în materia amnistiei şi graţierii, în Revista Română de Drept
Revista Română de Drept, nr. 12/1986, p. 40.
348
V. Rămureanu, Legea nr. 25/1967 privind amnistierea unor infracţiuni, graţierea şi reducerea unor
pedepse, în Revista Română de Drept, nr. 1/1968, p. 143.
220
dispoziţiile Decretului nr. 9/1974 [257], care i-a exceptat pe cei care au avut o
comportare necorespunzătoare, caracterizată astfel de comisia de liberare pe timpul
Acest punct de vedere a fost însuşit, în final, de către instanţa supremă a României.
Cu toate că pedeapsa nu se execută efectiv înăuntrul termenului de încercare al liberării
condiţionate, graţierea condiţionată va fi favorabilă condamnatului, deoarece înlătură
executarea pedepselor accesorii şi nu este revocabilă în cazul săvârşirii unei infracţiuni
din culpă, spre deosebire de liberarea condiţionată.
Dacă cel liberat respectă condiţia, pedeapsa se consideră executată la data

adoptării actului de clemenţă, și nu la data împlinirii duratei pedepsei, împrejurare care
produce efecte majore cu privire la recidivă şi reabilitare. De asemenea, în cazul
pedepselor cu durată mai mare, termenul de încercare al graţierii condiţionate poate fi
mai scurt decât cel al liberării. În sfârşit, graţierea condiţionată subzistă în ipoteza
desfiinţării hotărârii de liberare condiţionată. Considerând justă soluţia aplicării graţierii
condiţionate şi în cazul pedepselor cu privire la care a intervenit liberarea condiţionată,
trebuie să remarcăm totuşi, forţa argumentelor şi eleganţa motivării opiniei contrare,
care are incontestabilul meritul de a pune în evidenţă principiul neagravării statutului
condamnatului printr-un act de clemenţă.
Coordonatele întregii probleme a compatibilităţii dintre liberarea condiţionată şi

graţierea condiţionată le reprezintă, pe de o parte, principiul neînrăutăţirii situaţiei
persoanei condamnate prin aplicarea graţierii, iar pe de altă parte, regula aplicării
obligatorii a actului de clemenţă.
Cel de-al doilea punct de vedere prezentat, prin studiul de caz, s-a impus faţă de
cel dintâi, prin aceea că a reuşit să concilieze principiile amintite, construind un cadru
flexibil înăuntrul căruia ambele se pot aplica nestingherit.
O problemă căreia i se cuvine o atenţie deosebită priveşte aplicarea actului de

graţiere în situaţia în care instanţa a fost sesizată deja cu propunerea comisiei de liberare
de pe lângă penitenciar, sau cu cererea condamnatului.
Potrivit unei păreri exprimată de D. Hajdu în Revista Română de Drept, nr.

8/1977, în cazul în care formalităţile pentru punerea în libertate a condamnatului, pe
bază liberării condiţionate, sunt în curs, sau chiar s-a dispus de către instanţă, prin
221
hotărâre încă nedefinitivă, se va aplica dispoziţia legală mai favorabilă condamnatului,
respectiv liberarea condiţionată, şi nu graţierea349.
Într-o altă opinie, susţinută de D. Pavel în Revista Română de Drept, nr. 3/1977, s-a
susţinut însă că se vor aplica, în mod obligatoriu, dispoziţiile privitoare la graţiere350. Este
adevărat că graţierea se aseamănă cu liberarea condiţionată pentru că ambele înlătură
executarea pedepsei.
Trebuie să înţelegem, totuşi, că prin deosebire de graţiere, care înlătură

executarea total sau parţial, liberarea condiţionată o va înlătura întotdeauna doar parţial.
Graţierea este obligatorie şi imediată, în vreme ce liberarea condiţionată este

facultativă, făcând obiectul unei evaluări judiciare apreciate pe bază cerinţelor impuse de
legea penală. Graţierea, chiar dacă nu are întotdeauna efect extinctiv al raportului penal,
va apropia cel puţin data stingerii acestuia, atunci când este doar parţială. Liberarea
condiţionată nu are însă niciodată caracter extinctiv şi nici efect comprimator al termenului
de încercare.
Nu există un drept de opţiune între graţiere şi liberare condiţionată, întrucât

graţierea este obligatorie, imediată şi se aplică din oficiu având, datorită caracterului
său extinctiv, efecte mai largi decât liberarea condiţionată. Condamnatul, liberat şi apoi
graţiat condiţionat, nu va mai fi considerat în executarea pedepsei sau, altfel spus,
executarea nu-şi va mai urma cursul său virtual. Efectele graţierii sunt deci mai radicale,
mai profunde decât cele ale liberării condiţionate. Dacă nu s-a produs condiţia
rezolutorie( săvârşirea unei noi infracţiuni) efectul extinctiv se consolidează retroactiv.
Liberarea condiţionată înlătură şi ea executarea restului de pedeapsă, dar efectul extinctiv
nu se produce decât la data împlinirii duratei pedepsei, dacă nu s-a săvârşit din nou o
infracţiune. Toate trăsăturile menţionate ale graţierii impun aplicarea ei cu prioritate,
fără nici un fel de diferenţiere, după cum s-a formulat sau nu cererea de liberare
condiţionată, aceasta se află în curs de judecată sau se aşteaptă pronunţarea hotărârii.
Dispunerea liberării condiţionate fiind mai benefică, nu poate exclude incidenţa actului
de clemenţă, care este obligatoriu. În împrejurarea dată de ipoteza prin care pedeapsa este
în întregime graţiată, procedura declanşată prin promovarea cererii de liberare condiţiona-
tă nu îşi mai găseşte aplicabilitate, iar în consecinţă cererea este respinsă ca lipsită de
349
D. Hajdu, Aplicarea graţierii condiţionate intervenită înainte de rezolvarea cererii de liberare
condiţionată, în Revista Română de Drept, nr. 8/1977 şi Tribunalul Județean Braşov, Decizia penală nr.
2/1990 (nepublicată), p. 35.
350
D. Pavel, Aplicarea graţierii condiţionate intervenită înainte de rezolvarea cererii de liberare
condiţionată, în Revista Română de Drept, nr. 3/1977, p. 37.
222
obiect, motivaţia constând tocmai în faptul că executarea a fost înlăturată ca urmare a
graţierii. Dacă pedeapsa a fost graţiată integral, cererea de liberare condiţionată urmează a
fi respinsă ca rămasă fără obiect, deoarece executarea a fost înlăturată ca urmare a
graţierii351.
2.4.7. Efectele sociale aparţinând instituţiei graţierii
În majoritatea statelor din răsăritul Europei a fost impusă ca regulă, amnistia şi

graţierea colectivă. În contrapartidă cu acestea, dar numai pe cale de excepţie, a fost
promovată şi graţierea individuală. Apare în discuţie necesitatea unei reacţii imediate şi
totodată prompte faţă de anumite comandamente sociale majore.
Graţierea individuală apare şi constituie o alternativă rapidă mai puţin costisitoare şi

flexibilă, la îndemâna instituţiei care tocmai exercită funcţia reprezentării statului. Trebuie
avut în vedere în mod serios problema legată de protejarea intereselor condamnaţilor care,
datorită situaţiei lor personale, familiale ori sociale excepţionale, au dobândit, în mod
obiectiv, vocaţia la graţiere.
Graţierea individuală este acordată, în principal, intuitu personae, spre deosebire

de graţierea colectivă, unde persoana identificată prin beneficiarul actului de clemenţă
este irelevantă. Tot în cazul graţierii individuale trebuie reliefat faptul că interesul personal
devine cu mult mai evident, dar nu şi exclusiv, întrucât acesta va trebui să coexiste cu cel
al societăţii.
Aşa cum au fost analizate temeiurile social-politice ale graţierii, clemenţă întemeiată
pe situaţii sociale complexe şi inspirate de ample şi profunde studii criminologice ori
consideraţii de politică penală, grațierea va fi acordată, în principiu, prin acte normative. În
schimb, clemenţa determinată de raţiuni de stat ori de raporturile internaţionale va
interveni, de regulă, sub forma graţierii individuale. Graţierea colectivă este posibilă atât
înainte de condamnare, cât şi după aceea, în schimb graţierea individuală va putea
interveni numai după condamnare. Este extrem de important a se aminti corelaţia şi
interdependenţa graţierii în raport cu împrejurarea juridică a recidivei infracţionale.
Efectul ce se naşte, în multe dintre situaţiile juridice în concret exprimate, este unul de
natură a uşura situaţia condamnatului.
351
Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr.1068/1982, în Revista Română de Drept, nr.5/1983, p. 76.
223
În literatura de specialitate352, este prezentată diversitatea categoriei de recidivişti.
Cei indicaţi de J. Pinatel353, sunt ocazionali şi marginali. La această categorie, profesorul
Tudorel Butoi mai adăugă pe cea a pseudo-recidiviştilor, în cazul cărora comiterea faptei
penale îmbracă un caracter fortuit. De asemenea, mai indică recidiviştii ordinari, cu
caracter dificil şi care caută situaţii favorabile pentru infracţiune. Grupul destul de
numeros al recidiviştilor, pune problema existenței unor diferențe referitoare la modul de
viață și atitudinale ale acestora. Această diferenţă reprezintă unul dintre argumentele care
justifică dezbaterile frecvente asupra instaurării stabilimentelor speciale sau cu securitate
întărită354. Mai trebuie amintită şi situaţia dată de reacţia opiniei publice faţă de actul de
graţiere, care intervine asupra unor astfel de recidivişti.
În consecinţă, aşa cum este normal, se observă că trebuie propuse o serie de măsuri
cu referire directă la reducerea nivelului recidivismului. Funcţiile utilitariste ale închisorii
sunt dezminţite de existenţa recidiviştilor. Prin definiţie, un recidivist nu a fost nici
adaptat, nici readaptat printr-o pedeapsă precedentă 355. Supraîncărcarea statistică a
persoanelor condamnate se cumulează, de altfel, cu dispozitivul juridic al recidivei care,
agravând încriminările, sporeşte posibilitatea sancţiunii mai severe. Se impune astfel
adoptarea unui cadru normativ, respectiv a unei legi ce trebuie să facă referire şi să
reglementeze din punct de vedere juridic fenomenul extrem de complex şi extrem de
sensibil dat de adaptarea socială a persoanelor eliberate din locurile de detenţie.
Facem referire aici la necesitatea reglementării juridice a unor pârghii legislative ce

conduc pe o traiectorie pozitivă persoanele eliberate din locurile de detenţie şi crearea, faţă
de acestea, a condiţiilor de angajare în câmpul muncii. Se realizează astfel o relaţie
benefică atât pentru societate, în general, cât şi pentru individ, în special, ca exponent al
privaţiunii de libertate.
Totodată, este extrem de necesar a se reglementa juridic şi absorbţia individului ce

a fost privat de libertate ca urmare a executării unei condamnări, mai ales din punct de
vedere locativ, cunoscut fiind faptul că, în general, aceşti condamnaţi, din momentul
încarcerării lor, devin indivizi fără un domiciliu social. În tot acest context este, de
asemenea, impetuos necesar a se regăsi reglementată şi situaţia absorbţiei sociale a celor
condamnaţi la momentul eliberării lor. Se impune aici înfiinţarea, crearea unor instituţii
sociale speciale (spre exemplu, patronate, tutela post penitenciară, fundaţii sociale de
352
I.T. Butoi, Tratat universitar de psihologie juridică, Ed. Phobos, Bucureşti, 2003, p. 371.
353
P. Bouzat, J. Pinatel, Traite de droit et de criminologie, Tome I, Librairie Dalloz, Paris, 1963, p. 430.
354
355
224
reintegrare socială şi civică) ce urmăresc stabilirea, ori mai bine spus, restabilirea
controlului asupra conduitei celor graţiaţi.
O altă problemă juridică este dată de faptul că actele de clemenţă indiferent că este
vorba de graţiere ori că este vorba de amnistie, nu trebuie să devină o piedică pentru
realizarea dreptului victimei la despăgubirea prejudiciului cauzat.
Apreciem că trebuie reglementat un sistem în care condamnatul graţiat să poată să

repare prejudiciul cauzat parţii vătămate. Astfel de sarcini vin să echilibreze balanţa ce a fost
înclinată de condamnat prin actul de săvârşire a infracţiunii. Tot astfel condamnatul prezintă
semnele îndreptării sale morale şi semnele integrării lui în societatea civilă, parcurgând într-o
direcţie pozitivă drumul, uneori sinuos, dintre raportul juridic penal de conflict la cel de
conformare.
Efectele sociale benefice ale actului de clemenţă vor putea fi eficiente numai în
cazul îndreptării şi reabsorbţiei de către societate a condamnatului graţiat. Profesorul
Tudorel Butoi pleacă în analiza fenomenului recidivei de la relaţia şomaj-criminalitate,
presupusă că există în această perioadă de tranziţie a ţării356.
CURS XII
PRESCRIPTIA EXECUTARII PEDEPSEI
3.1. Noțiune
Prescripția executării pedepsei reprezintă, ca implicație juridică în angrenajul

instituțiilor de drept penal, o cauză care înlătură executarea pedepsei. Această instituție de
drept constă în înlăturarea forței executive a unei hotărâri judecătorești definitive de
condamnare. Pentru a se putea activă forța juridică a prescripției este necesar trecerea
unui interval determinat de timp, interval la finalul căruia să poată fi activată prescripția.
În urma prescripției se stinge atât dreptul statului de a cere executarea pedepsei,

cât și obligația condamnatului de a executa pedeapsa357.
356
357
V. Dongoroz, op. cit., p. 366.
225
Prescripția executării pedepsei se bazează pe aceleași rațiuni precum prescripția
răspunderii penale, anume că eficiența pedepsei se diminuează până la anihilare totală
prin trecerea unui interval mare de timp de la condamnarea definitivă.
Prescripția executării pedepsei este subordonată îndeplinirii a două condiții legale

și anume:
a) pe de o parte, trecerea unui interval determinat de timp;
b) pe de altă parte este necesar ca înăuntru acestui termen condamnatul să nu fi

săvârșit o nouă infracțiune.
Sub aspectul său material, ca reglementare a instutuției de drept penal, prescripția

executării pedepsei se regăsește în dispozițiile art. 161-164, Cod penal. Acestea prevăd atât
efectele prescripției dar și deopotrivă, termenele de prescripție, întreruperea și suspendarea
prescripției, precum și situația în care cel condamnat este minor.
3.2. Efectele prescripției executării pedepsei
Conform art. 161, alin. 1, Cod penal, prescripția înlătură executarea pedepsei
principale. Întrucât stinge executarea pedepsei principale, prescripția executării pedepsei
stinge și pedeapsa accesorie, deoarece aceasta apare la rămânerea definitivă a unei
pedepse principale și durează până la terminarea executării pedepsei.
Alin. 2 al art. 161, Cod penal exclude de la prescripția executării pedepsei

infracțiunile de genocid, contra umanității și de război, infracțiunile prevăzute de art. 188
și 189 Cod penal și a infacțiunilor intenționate urmate de moartea victimei, rațiunea
acestei excluderi stând în gravitatea lor deosebită.
Prescripția înlătură și stinge pedeapsa, dar nu și condamnarea, care rămâne și

constituie antecedent penal.
Măsurile de siguranță sunt imprescriptibile datorită rațiunii acestor măsuri, adică

necesitatea de a înlătura stările de pericol care ar putea contribui la săvârșirea de fapte
226
prevăzute de legea penală. Câtă vreme starea de pericol se menține persistă și necesitatea
măsurii de siguranță.
3.3. Termenele de prescripție a executării pedepsei
În art. 162, alin. 1, Cod penal, sunt prevăzute următoarele termene de prescripție a
executării pedepsei:
a) 20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detențiunea pe viață

sau închisoarea mai mare de 15 ani;
b) 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15
ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea;
c) 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda.
Termenele de prescripție se socotesc de la data când hotărărea de condamnare a
rămas definitivă (art. 162, alin. 3, Cod penal).
În cazul revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei, suspendării executării

pedepsei sub supraveghere ori librării condiționate, termenul de prescripție începe să
curgă de la data când hotărârea de revocare sau anulare a rămas definitivă (art. 162, alin.
3 Cod penal).
În cazul revocării liberării condiționate, în condițiile art. 104, alin 1, termenul de

prescripție începe să curgă de la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă și se
calculează în raport cu restul de pedeapsă neexecutat (art. 162, alin. 4, Cod penal).
În cazul înlocuirii pedepse amenzii cu pedeapsa închisorii, termenul de prescripție

curge de la data când hotătrârea de înlocuire a rămas definitivă și se calculează în raport
cu durata pedepsei închisorii (art. 162, alin. 5 Cod penal).
Măsurile de siguranță precum și pedepsele complementare aplicate persoanei

fizice nu se prescriu (art. 162, alin. 6, Cod penal).
3.4. Întreruperea cursului prescripției executării pedepsei
227
Ca și în cazul prescripției răspunderii penale, cursul prescripției executării
pedepsei poate fi întrerupt numai atunci când sunt întâlnite împrejurări ce impun anularea
efectelor pe care prescripția le-a produs până la data apariției acestor situații.
Codul penal, în conținutul art. 163, prevede cazurile în care este întreruptă
prescripția executării pedepsei și anume:
a) începerea executării pedepsei/sustragerea de la executare după începerea

executării pedepsei (art. 163, alin. 1, Cod penal)
b) săvârșirea unei noi infracțiuni (art. 163, alin. 1, Cod penal)
c) în cazul executării pedepsei amenzii, cursul termenului de prescripție se
întrerupe și prin înlocuirea obligației de plată a amenzii cu obligația de a presta o muncă
neremunerată în folosul comunității (art. 163, alin. 3, Cod penal)
Începerea executării pedepsei presupune nu simpla punere în executare a hotărârii
de condamnare, ci începerea executării propriu-zise, adică, după caz, încarcerarea
condamnatului, prezentarea acestuia la locul de executare a muncii în folosul comunității
sau plata unei rate a amenzii, în cazul eșalonării acesteia. Din momentul începerii
executării prescripția se întrerupe, neputând curge în cursul executării pedepsei.
Prescripția se mai întrerupe și în cazul sustragerii de la executare, facând să curgă

un nou termen de prescripție de la data sustragerii.
În cazul în care condamnatul săvârșește din nou o infracțiune, el dovedește

perseverență și pe cale de consecință, prescripția se stinge, un nou termen începând să
curgă de la data comiterii noi infracțiuni.
3.5. Suspendarea cursului prescripției executării pedepsei
Potrivit art. 164, Cod penal, termenul de prescripție a executării pedepsei se

suspendă în cazurile și condițiile prevăzute de Codul de procedură penală. Spre deosebire
de întreruperea cursului prescripției, care face să curgă un nou termen de prescripție a
executării, suspendarea are drept efect doar o oprire a curgerii termenului de prescripție,
aceasta reluându-și cursul după încetarea cauzei de suspendare 358.
Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea generală, ediţia a IV –a revizuită conform noului Cod
358
Penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 35.
228
Legea prevede că au efect suspensiv de executare apelul și recursul declarate în
interesul legii, precum și cazurile de amânare sau întrerupere a executării pedepsei.
În toate aceste cazuri, curgerea termenului de prescripție este suspendată până la

soluționarea cauzei sau când condamnatul este în măsură să înceapă sau să continue
executarea pedepsei, prescripția urmând să-și reia cursul în ziua în care a încetat cauza de
suspendare.
229
CURS XIII
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINȚELE CONDAMNĂRII
Condamnarea unei persoane generează, pe lângă pedepsele care trebuie executate

(pedeapsa principală și, după caz, pedepsele accesorii și complementare), și alte
consecințe pe care condamnatul este obligat să le suporte și după terminarea executării
pedepsei. Aceste consecințe cuprind o serie de decăderi din anumite drepturi, interdicții și
incapacități care decurg din condamnare.
În cazul fiecărei persoane condamnate, antecedentele penale se înscriu în fișa de

cazier judiciar și pot atrage starea de recidivă. Starea de recidivă poate crea pentru
condamnat o poziție socială specială, de neîncredere și teamă, motiv pentru care o serie
de acte normative, îndeosebi legi privind organizarea sau exercitarea unor funcții sau
profesii, cuprind interdicții pentru persoanele cu antecedente penale 359.
Ca urmare a faptului că aceste decăderi, interdicții sau incapacități constituie

obstacole reale în procesul resocializării foștilor condamnați, în legislația română, ca de
altfel și celelalte legislații, au fost înscrise dispoziții care limitează în timp asemenea
situații, astfel că, după un anumit interval de la terminarea executării pedepsei, fostul
condamnat să poată fi repus în drepturile sale anterioare. Natura consecințelor
condamnării se realizează cu ajutorul reabilitării.
2. Reabilitarea
I. Cozma, Comentarii cu privire la natura juridică, condițiile și efectele condamnării, în Revista
359
Română de Drept, nr. 2/1967, p. 58.
230
2.1. Noțiunea reabilitării
Reabilitarea este mijlocul legal prin care fostul condamnat este deplin integrat, pe
plan juridic, în societate.360
Reabilitarea este instituția juridică prin care efectele unei condamnări, ce constau
în interdicții și decăderi, încetează pentru viitor, pentru fostul condamnat care o perioadă
de timp a dovedit, prin întreaga sa comportare, că s-a îndreptat și că este posibilă
integrarea socială deplină a acestuia.361
Reabilitarea, ca măsură de politică penală, este menită să stimuleze efectul de

îndreptare și integrare a fostului condamnat în cadrul societății, prin repunerea acestuia în
deplinătatea drepturilor politice și social-economice pe care le-au avut înainte de
condamnare362.
2.2. Felurile reabilitării
Sunt stabilite de către legiuitor două categorii de reabilitare:
a) reabilitarea de drept, ce intervine în condițiile stabilite prin actul normativ, cu

condiția parcurgerii unui interval de timp. Acest tip de reabilitare intervine automat ca
efect al legii (ope legis), aşa încât ca fostul condamnat nu are obligația imperativă a
formulării unei cereri exprese pentru inițierea procedurii;
b) reabilitarea judecătorească sau judiciară, ce implică procedura judiciară prin
care condamnatul solicită prin cerere cu respectarea condițiilor prevăzute de lege,
reabilitarea sa, pe calea acestei proceduri speciale, de către instanța de judecată.
2.3. Efectele reabilitării
360
Art. 100 din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară; Legea 51/1995, privind organizarea și
exercitarea profesiei de avocat.
361
I. Cozma, Reabilitarea în dreptul penal, Ed. Științifică, București, 1997, p. 134.
362
231
Distingem trei categorii de efecte ale reabilitării, respectiv:
a) înlăturarea decăderilor și interdicțiilor, precum și a incapacităților care

rezultă din condamnare;
Interdicțiile și decăderile sunt consecințe ale hotărârii de condamnare numai atunci
când, alături de pedeapsa principală, a fost aplicată și cea complementară a interzicerii
unor drepturi. Incapacitățile au sediul normativ în legi extrapenale ce reglementează
activități de exercitare a unor funcții, iar aceste activități ori funcții pot fi îndeplinite
numai de persoane ce nu sunt în conflict cu dispozițiile legale și morale.
b) înlăturarea antecedentelor penale;

Ca efect al reabilitării, se înlătură antecedența penală aşa încât condamnarea
făptuitorului nu mai prezintă interes pentru evidența cazierului judiciar.
c) producerea altor efecte juridice, ca de exemplu recunoașterea vechimii în

muncă sau a drepturilor de pensionare.
Reabilitarea nu operează ca situația de restitutio in integrum, ci privește doar
viitorul fostei persoane condamnate, viitor asupra căruia nu mai activează interdincțiile
stabilite prin hotărârea de condamnare, ca efect al săvârșirii faptei și al raspunderii penale
întrucât incapacitățile ori decăderile decurg numai din această condamnare. Relația
reabilitare-condamnare are efect în sensul că reabilitarea obținută face ca fapta, și implicit
sancțiunea principală stabilită de instanță, să nu mai contribuie la existența stării de
recidivă.
Reabilitarea nu reprezintă obligația de reintegrare în funcția avută de cel

condamnat, ci numai faptul că acesta poate ocupa o funcție similară. Reabilitarea nu are
efect asupra măsurilor de siguranță, (art. 169, alin 3, Cod penal) cu excepția măsurilor
privind interzicerea de a se afla în anumite localități.
2.4. Trăsăturile caracteristice ale reabilitării
232
Spre deosebire de amnistie, identificăm o serie de trăsături specifice acestei
instutuții de drept penal, respectiv:
a) reabilitarea produce efecte in personam, însemnând că se referă numai la

condamnatul ce a îndeplinit condiția legii pentru obținerea dreptului de a fi reabilitat;
b) reabilitarea are un caracter individual, întrucât se referă la tot trecutul
condamnatului, privind toată activitatea sa infracțională în cadrul unor condamnări
succesive, efectul produs vizând toate condamnările. Caracterul indivizibil este dedus din
funcția principală, cea referitoare la reinserția socială și juridică a fostului condamnat.
Astfel o reabilitare parțială, numai pentru o condamnare sau pentru unele condamnări
suferite de condamnat, nu prezintă sens, motivat de considerentul că reabilitarea se
raportează la persoana condamnatului și nu la condamnările acestuia;
c) reabilitarea poate fi obținută pentru orice condamnare, deoarece legea nu
distinge între fapte grave ori mai puțin grave săvârșite de solicitanții reabilitării, acest
drept putând fi obținut de orice infractor, care îndeplinește condițiile legale363;
d) reabilitarea produce efecte numai pentru viitor, această instituție de drept
neavând activitate în acest sens asupra trecutului asa cum am arătat mai sus.
CURS XIV
REABILITAREA DE DREPT
363
Tribunalul Suprem, Decizia nr. 4630/1971, în Culegere de decizii pe anul 1971, p. 176.
233
5.1 Noțiune
Reabilitarea de drept este forma de reabilitare care intervine, din oficiu, pentru
anumite condamnări de o gravitate mai mică, în momentul îndeplinirii condițiilor
prevăzute de lege.
Reabilitarea de drept intervine, potrivit art. 165, Cod penal, în cazul condamnării
la pedeapsa amenzii, la pedeapsa închisorii care nu depășește doi ani sau la pedeapsa
închisorii a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, dacă în decurs de 3 ani
condamnatul nu a săvârșit o altă infracțiune.
Legiuitorul stabilește îndeplinirea a trei condiții pentru existența reabilitării de

drept, și anume:
a) reabilitarea de drept operează pentru fapte de o gravitate mai mică respectiv cele
sancționate cu pedeapsa închisorii, muncă în folosul comunității ori amenda sub forma
zilelor amendă. Această pedeapsă este cea aplicată, în concret, ca individualizare de către
instanța de judecată și nu cea executată, care ar putea fi redusă ori comutată ca urmare a
grațierii.
Reabilitarea de drept poate opera și în cazul unor condamnări succesive, dacă

fiecare condamnare, în parte, îndeplinește condițiile legale364.
b) condiții privind persoana și conduita condamnatului;
Reabilitarea de drept este condiționată de conduita bună a condamnatului, care in

intervalul de timp cerut de lege nu trebuie să mai savărșească infracțiuni. Această
condiție este imperativă, nerespectarea eu atrăgând inoperabilitatea reabilitării de drept;
c) condiții privind termenul de reabilitare.
Obținerea reabilitării de drept aste pusă sub condiționarea art. 165 din Cod penal,
cu începere de la executarea pedepsei ori stingerea acesteia.
364
I. Cozma, Reabilitarea în dreptul penal, Ed. Științifică, București, 1997, pp.140-150.
234
4. Reabilitarea judecătorească
4.1. Noțiune
Reabilitarea judecătorească este reabilitarea care se acordă, la cererea fostului

condamnat, de către instanța de judecată în urma analizei îndeplinirii cerințelor și
obligativităților prevăzute de lege de lege.
Reabilitarea judecătorească este forma tipică, modalitatea principală de înlăturare

a consecințelor ce rezultă dintr-o condamnare365.
Condițiile reabilitării judecătorești sunt:
a) condiții cu privire la condamnare
Reabilitarea judecătorească poate fi acordată și pentru o condamnare față de care a

intervenit amnistia, deoarece numai reabilitarea produce efecte mai favorabile decât
amnistia366. Astfel, în baza art. 12, din legea 7/1972, privind cazierul judiciar, arată că
scoaterea din acest registru a persoanelor condamnate, în cazul amnistiei, are loc după 2
ani de la incidența amnistiei, iar în contrapartidă, reabilitarea operează această scoatere
imediat.
Reabilitarea judecătorească se acordă pentru toate condamnările succesive, chiar

dacă pentru unele din acestea ar fi incidentă reabilitarea de drept367.
b) condiții cu privire la termenul de reabilitare judecătorească
Termenul de reabilitare reprezintă intervalul de timp aflat între executarea

pedepsei sau stingerea executării pedepsei ca urmare a posibilităților prevăzute în lege și
soluționarea pe cale judecătorească a cererii de reabilitare, interval de timp în interiorul
căruia condamnatul, prin manifestarea sa de conduită față de societate, arată dovada
reeducării sale și implicit a vocației sale la admiterea reabilitării. În această privință,
instituția de drept a reabilitării prevede ca termenele compuse sunt un termen fix, la care
365
Tribunalul Suprem, Decizia nr.13/1977, în Revista Română de Drept, nr. 3/1978, p. 60.
366
I. Cozma, Reabilitarea în dreptul penal, Ed. Științifică, București, 1997, pp. 140-155.
367
Tribunalul Județean Arad, Decizia nr.65/1971, în Revista Română de Drept, nr. 7/1971, p. 143.
235
este adăugat un termen variabil, ce reprezintă cuantumul a jumătate din durata pedepsei.
Acest raționament este suprapus pe matricea legală, prevăzuta de art. 166, Cod penal.
Dacă discutăm despre un condamnat decedat, înainte de împlinirea condițiilor

prevăzute de lege, reabilitarea judecătorească poate opera dacă instanța, în urma evaluării
comportamentului condamnatului până la data decesului, consideră că acesta se
încadrează în aceste cerințe.
În ceea ce privește termenele de reabilitare judecătorească, aceste se socotesc

astfel:
a. pentru cei condamnați la pedeapsa închisorii, termenele se socotesc de la

data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale ori de la data când aceasta s-a
prescris (art. 167, alin. 1, Cod penal);
b. pentru cei condamnați la pedeapsa cu amenda, termenul curge din

momentul în care amenda a fost achitată integral ori executarea ei s-a stins în orice alt
mod (art. 167, alin. 2, Cod penal);
c. în caz de grațiere totală sau de grațiere a restului de pedeapsă, termenul

curge de la data actului de grațiere numai dacă hotărârea de condamnare era definitivă,
sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare dacă actul de grațiere face
referire la infracțiuni în curs de judecată(art. 167, alin. 3, Cod penal);
d. în cazul suependării sub supraveghere a executării pedepsei, termenul

material al formulării cererii curge de la data împlinirii termenului de supraveghere (art.
167, alin. 4, Cod penal);
e. pentru condamnările succesive, termenul de reabilitare se calculează în

raport cu pedeapsa cea mai grea, iar el curge de la data executării ultimei pedepse.
c) condiții cu privire la conduita condamnatului
Sediul acestei reglementări se află în conținutul art. 168, Cod penal și fac referire
la:
a. persoana condamnată să nu fi suferit o nouă condamnare în interiorul

termenului de reabilitare prevăzut de lege (art. 166, Cod penal);
b. să fi achitat integral cheltuielile de judecată precum și să-și fi îndeplinit

obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când se dovedește
236
că nu a avut posibilitatea să le îndeplinească sau când partea civilă a renunțat la
despăgubiri
Instanța de judecată investită legal cu soluționarea cererii de reabilitare

judecătorească a fostului condamnat, analizând cererea într-o primă evaluare, constată
dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege iar dacă acestea sunt îndeplinite va
acorda reabilitarea condamnatului.
Într-o ipoteză contrară, dată de împrejurarea neîndeplinirii acestor condiții,

instanța legal investită cu soluționarea cererii de reabilitare judecătorească a fostului
condamnat va respinge cererea de reabilitare. În această situație juridică, de respingere a
cererii, există două posibilități de respingere:
a. pentru neîndeplinirea condițiilor de fond, iar în această ipoteză un nou

demers va putea fi inițiat după un termen de un an de zile, socotit de la data respingerii
cererii prin hotărâre definitivă (art. 170, alin.1, Cod penal);
b. pentru neîndeplinirea condițiilor de formă, iar în această ipoteză un nou

demers va putea fi inițiat oricând, de la data soluționării judecătorești a cererii formulate
(art. 170, alin. 3, Cod penal).
Legiuitorul a prevăzut prin conținutul art. 171, Cod penal, ipoteza anulării
reabilitării judecătorești. Reabilitarea judecătorească va fi anulată când, după acordarea
ei, s-a descoperit că cel reabilitat mai săvârșise o infracțiune care, dacă ar fi fost
cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare. Textul de lege are în vedere o
condamnare definitivă, chiar și dacă aceasta a devenit definitivă după împlinirea
termenului de reabilitare. Față de situația prezentată, anularea reabilitării este obligatorie.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
1. Alecu Gh. Instituţii de drept penal. Partea generală şi partea specială,
237
Ovidius University Press, Constanţa, 2010.
2. Bicǎ Gh., Griga I., Paraschiv G., Alecu Gh., Drept penal. Partea generală,
Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008.
3. Alecu Gh., Drept penal. Partea generală, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită,
Ed. Europolis, Constanţa, 2007.
4. Alecu Gh., Drept penal. Partea generală, Ed. Europolis, Constanţa, 2005.
5. V. Dongoroz, Drept penal, Ed. Societăţii Tempus şi Asociaţia Română de

Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000, p. 160.
6. V. Dongoroz, Tratat de drept penal, Ed. Academia Română, București,

1939, p. 194-195; 7. C. Bulai, Manual de drept penal, partea generală,
Editura All, București, 1997, p. 146-147.
8. I. Griga, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2006, pp. 113
9. G. Antoniu şi colaboratorii, Explicaţiile noului Cod penal, vol. I, Ed.
Universul Juridic, București, 2015, p. 148.
10.G. Antoniu - Reflecţii asupra instituţiei răspunderii penale, în Revista de
Drept Penal, nr. 2/1994 p. 46.
11. F. Antolisei, Manuale di diritto penale. Parte generale, Giuffre Editore,

Milano, 2000, p. 168. Autorul precizează că sintagma contrastează cu
scopurile statului nu se referă doar la actele îndreptate împotriva conservării
societăţii, ci şi la cele care ar constitui obstacole faţă de evoluţia acesteia.
12. V. Dongoroz, Principalele transformări ale dreptului penal român, Studii
juridice, Ed. Academiei, Bucureşti, 1960, p. 409.
13. M. Udroiu, Drept penal, Partea generală, Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck,
238
14. S. Florin, N. Daniel, Drept penal Partea generală, Ed. Universul Juridic,
București, 2014, p. 253.
15. G. Antoniu, Vinovăţia penală, Ed. Academiei Române, București, 2002, p.
58 şi p. 118.

Universul Juridic, 2015, p. 167.
17. C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 134.
19. O.R. Ionescu, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Sitech,
Craiova, 2014, p.98.
20. I. Pascu, P. Buneci, Noul Cod Penal, Partea Generală şi Codul Penal
anterior, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 17.
21. G. Antoniu, în Revista de Drept Penal, nr. 8/1969, p. 80.
22. D. Bărcănescu, Conţinutul infracţiunii şi principiul legalităţii, Ed. All Beck,

23. V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal

roman, partea generală, vol. I, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1975, p.
108.
24. Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M.O. al României,
partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009.
25. I. Pascu, P. Buneci, Noul Cod penal. Partea generală şi Codul penal.
Partea generală în vigoare. Prezentare comparativă, Ed. Universul Juridic,
239
26. G. Antoniu şi colaboratorii, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 169.
1939, p. 11 și p.218; G. Antoniu, Elementul material din norma de
incriminare, în Revista de Drept Penal, nr. 2/1999, p. 12.
28. V. Dongoroz, Introducere la Explicaţiile teoretice ale Codului Penal

Român, partea specială, Ed. Academiei, București, 1969, p. 11.
29. G. Antoniu, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Ed. Ştiinţifică,
30. C. Bulai, Drept penal, Partea generală, vol. II, Ed. Academiei Române,
31. F. Streteanu, D. Niţu, Drept penal, Partea generală, vol. I, Curs
universitar, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p.....
32. G. Antoniu, Consimţământul victimei, în Revista de Drept Penal, nr.
4/2003, p. 9; I. Pascu, P. Buneci, Noul Cod Penal, Partea Generală şi Codul
Penal, Partea Generală în vigoare, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p.
33. O.R. Ionescu, Regimul juridic al actelor pregătitoare, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2012, p. 31-40 .
34. V. Papadopol, D. Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal
român, Casa de Editură şi Presă Şansa SRL, Bucureşti, 1992, p. 111.
CUPRINS

240



241
58 şi p. 118.



108.
242

34. V. Papadopol, D. Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal
român, Casa de Editură şi Presă Şansa SRL, Bucureşti, 1992, p. 111.
CUPRINS
PLURALITATEA DE INFRACTORI.............................................................6.
Noţiunea pluralităţii de infractori.....................................................................6
243
Noţiune.................................................................................................................6
Caracterizare.......................................................................................................7
Formele pluralităţii de infractori.........................................................................8
Pluralitatea naturala..........................................................................................8
Pluralitatea constituită.......................................................................................9
Pluralitatea ocazională (participaţia penală)................................................10
AUTORUL ŞI PARTICIPANŢII....................................................................10
Generalităţi privind autorul şi participanţii...................................................10
1. Noţiune...........................................................................................................10
2. Condițiile existenței participației penale...................................................11
3. Forme ale participației penale....................................................................12
4. Participaţia penală improprie (imperfectă)..............................................22
PEDPSELE.......................................................................................................24
CONSIDERATII GENERALE......................................................................24
PEDEPSELE PRINNCIPALE......................................................................31
PEDEAPSA ACCESORIE ŞI PEDEPSELE COMPLEMENTARE.......40
1. Pedeapsa accesorie...................................................................................40
2. Pedepsele complementare........................................................................41
3. Interzicerea exercitării unor drepturi.....................................................42
244
4. Începerea executării pedepsei complementare.......................................44
5. Degradarea militară..................................................................................45
6. Publicarea hotărârii definitive de condamnare.....................................46
CALCULUL DURATEI PEDEPSELOR...................................................47
INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR.....................................................50
DISPOZIŢII GENERALE...........................................................................50
CIRCUMSTANTELE ATENUANTE SI CIRCUMSTANTELE

AGRAVANTE...............................................................................................56
CONCURSUL ÎNTRE CAUZE DE ATENUARE SAU DE
AGRAVARE..................................................................................................71
RENUNŢAREA LA APLICAREA PEDEPSEI.........................................72
AMÂNAREA APLICĂRII PEDEPSEI......................................................76
SUSPENDAREA EXECUTARII PEDEPEI SUB
SUPRAVEGHERE ......................................................................................80
1.Noţiune........................................................................................................80
2.Condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere...............81
3. Termenul de supraveghere.......................................................................82
4. Măsurile de supraveghere şi obligaţiile condamnatului........................83
5. Revocarea, anularea şi efectele suspendării executării pedepsei sub

supraveghere...............................................................................................86
LIBERAREA CONDIŢIONATĂ.............................................................86
245
1. Noţiune....................................................................................................86
2. Caracterele liberării condiţionate.........................................................87
3. Condiţiile liberării condiţionate............................................................88
4. Măsuri de supraveghere şi obligaţii......................................................91
5. Supravegherea condamnatului..............................................................92
6. Modificarea sau încetarea obligaţiilor..................................................93
7. Revocarea liberării condiţionate............................................................93
8. Anularea liberării condiţionate..............................................................94
9. Efectele liberării condiţionate................................................................94
RĂSPUNDEREA PENALĂ................................................................................95
Răspunderea penală – instituţie fundamentală a dreptului penal....................95
Noţiunea de răspundere penală........................................................................95
Principiile răspunderii penale...........................................................................96
1. Consideraţii generale.....................................................................................96
2. Principiul legalităţii răspunderii penale........................................................97
3. Infracţiunea este unicul temei al răspunderi penale.....................................97
4. Principiul umanismului................................................................................97
5. Principiul răspunderii penale personale..........................................................97
6. Principiul unicităţii răspunderii penale.......................................................98
7. Principiul inevitabilităţii răspunderii penale...........................................98
8. Principiul individualizării răspunderii penale.................................................99
246
9. Principiul celerităţii şi prescriptibilităţii răspunderii penale..........................99
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ................100
ASPECTE GENERALE PRIVIND RĂSPUNDEREA PENALĂ..........100
AMNISTIA..................................................................................................101
1. Noţiunea amnistiei..................................................................................101
2. Felurile amnistiei.....................................................................................102
3. Efectele amnistiei.....................................................................................103
Efectele amnistiei antecondamnatorii.......................................................103
Efectele amnistiei postcondamnatorii.......................................................103
Limitele amnistiei.......................................................................................104
PRESCRIPŢIA RĂSPUNDERII PENALE..............................................105
1. Noţiune.....................................................................................................105
2. Termenele de prescripţie........................................................................106
3. Calculul termenelor de prescripţie........................................................108
4. Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale........................108
5. Suspendarea prescripţiei răspunderii penale.......................................109
LIPSA PLÂNGERII PREALABILE.......................................................110
1.Noţiune.....................................................................................................110
2. Efectele lipsei plângerii prealabile .......................................................111
RETRAGEREA PLÂNGERII PREALABILE.......................................112
247
1. Noţiune....................................................................................................112
2. Efectele juridice ale retragerii plângerii prealabile...........................113
ÎMPĂCAREA PĂRŢILOR.......................................................................114
1. Noţiune.....................................................................................................114
2. Efectele juridice ale împăcării părţilor.................................................115
MĂSURILE DE SIGURANŢĂ.................................................................116
1. Noţiune şi sediul materiei.......................................................................116
2. Clasificarea măsurilor de siguranţă......................................................118
REGIMUL MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ..........................................119
1. Obligarea la tratament medical ............................................................119
2. Internarea medicală................................................................................121
3. Interzicerea unei funcţii sau profesii....................................................123
4. Confiscarea specială...............................................................................125
5. Confiscarea extinsă.................................................................................129
MINORITATEA.........................................................................................132
REGIMUL RĂSPUNDERII PENALE A MINORULUI.....................132
1. Consideraţii privind minoritatea şi tratamentul penal al minorului....132
2. Condiţiile, situaţiile şi limitele răspunderii penale a minorilor..........137
3. Consecinţele răspunderii penale a minorului......................................151
4. Măsurile educative aplicabile minorului..............................................154
248
5. Referatul de evaluare.............................................................................156
REGIMUL MĂSURILOR EDUCATIVE NEPRIVATIVE DE

LIBERTATE...............................................................................................163
1. Considerații generale..............................................................................163
2. Stagiul de formare civică........................................................................164
3. Supravegherea.........................................................................................167
4. .Consemnarea la sfârşit de săptămână..................................................169
5. Asistarea zilnică......................................................................................172
6. Obligaţiile şi interdicţiile ce pot fi impuse minorului..........................176
7. Modificarea sau încetarea obligaţiilor...................................................181
8. Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de

libertate........................................................................................................182
REGIMUL MĂSURILOR EDUCATIVE PRIVATIVE DE
LIBERTATE................................................................................................185
1.Consideraţii generale...................................................................185
2. Internarea într-un centru educativ....................................................186
3. Internarea într-un centru de detenţie................................................190
4. Schimbarea regimului de executare..................................................194
5. Calculul duratei măsurilor educative...............................................195
DISPOZIŢII COMUNE........................................................................196
1.Efectele cauzelor de atenuare şi agravare....................................196
2. Pluralitatea de infracţiuni..........................................................196
3. Descoperirea unei infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii..........197
4. Prescripţia răspunderii penale a minorilor...................................199
249
5. Prescripţia executării măsurilor educative...................................199
6. Minorul devenit major..............................................................200
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ EXECUTAREA

PEDEPSEI ȘI CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINȚELE
CONDAMNĂRII..........................................................................................202
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ EXECUTAREA
PEDEPSEI...................................................................................................202
1. Considerații generale.............................................................................202
2. Grațierea................................................................................................203
Noțiune.......................................................................................................203
Felurile graţierii........................................................................................207
Obiectul grațierii.......................................................................................212
Efectele grațierii........................................................................................213
Efectele graţierii asupra pedepsei principale.........................................213
Efectele graţierii asupra pedepselor complementare şi accesorii........216
Efectele graţierii asupra măsurilor de siguranţă şi educative.............217
Efectele graţierilor succesive...................................................................218
Efectele graţierii asupra pedepselor a căror executare a fost suspendată

sub supraveghere.......................................................................................218
Efectele graţierii în cazul liberării condiţionate......................................222
Efectele sociale aparţinând instituţiei graţierii........................................227
PRESCRIPTIA EXECUTARII PEDEPSEI............................................230
1. Noțiune.....................................................................................................230
2. Efectele prescripției executării pedepsei..............................................231
3. Termenele de prescripție a executării pedepsei.................................231
250
4. Întreruperea cursului prescripției executării pedepsei.......................232
5. Suspendarea cursului prescripției executării pedepsei........................233
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINȚELE
CONDAMNĂRII........................................................................................234
1. Considerații generale..............................................................................234
2. Reabilitarea..............................................................................................235
Noțiunea reabilitării....................................................................................235
Felurile reabilitării......................................................................................235
Efectele reabilitării................................................................................,,,...236
Trăsăturile caracteristice ale reabilitării..................................................237
REABILITAREA DE DREPT..................................................................238
1. Noțiune.....................................................................................................238
2.Reabilitarea judecătorească....................................................................239
Notiune.........................................................................................................239
BIBLIOGRAFIE

251




252
58 şi p. 118.



108.
253

34. Viorel Pasca – Drept penal. Partea generala editia IV-a, revazuta si adaugita, Editura Universul
Juridic, Bucuresti, 2015;
254

Drept Penal Parte Generala

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Penal Parte Generala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA "ANDREI SAGUNA" CONSTANTA

FACULTATEA DE DREPT SI STIINTE ADMINISTRATIVE

DREPT PENAL PARTEA GENERALA

2.Formele pluralitatii de infractori

3.Generalitati privind autorul si participantii

SANCTIUNILE DE DREPT PENAL: PEDEPSELE

3.Pedeapsa accesorie si pedepsele complementare.

CONCURSUL INTRE CAUZE DE ATENUARE SU DE AGRAVARE:

2.Cadrul juridic de reglementare

3.Particularitățile răspunderii penale ca formă a răspunderii juridice

CAUZELE CARE INLATURA RASPUNDEREA PENALA:

2. PRESCRIPTIA RASPUNDERII PENALE;

3. LIPSA PLANGERII PENALE;

RETRAGEREA PLANGERII PREALABILE;

2. Regimul masurilor de siguranta

CAUZELE CARE INLATURA SAU MODIFICA EXECUTAREA PEDEPSEI:

PRESCRIPTIA EXECUTARII PEDEPSEI

CAUZELE CARE INLATURA CONSECINTELE CONDAMNARII:

REABILITAREA DE DREPT SI REABILITAREA JUDECATOREASCA.

1. Noţiunea pluralităţii de infractori

Nu trebuie să se facă confuzia între pluralitatea de infractori (o singură infracţiune şi

Pentru existenţa unei pluralităţi de infractori, se cer îndeplinite următoarele cerinţe:

- sub raportul laturii subiective, să existe voinţa acestor persoane de a coopera la

Unitatea obiectivă a faptei nu are nici o influenţă asupra participaţiei subiective a

Fapta fiind săvârşită prin acţiunea conjugată a tuturor făptuitorilor, rezultă că

Existenţa unicităţii infracţiunii, ca temei al răspunderii penale, pentru toţi participanţii,

Pluralitatea de infractori, participanţi la săvârşirea aceleiaşi fapte, reflectă o

2. Formele pluralităţii de infractori

2.1. Pluralitatea naturală

Este o formă a pluralităţii de infractori determinată de însăşi natura faptei prevăzute

Pluralitatea naturală de infractori are ca specific considerarea ca autor a fiecărui

Pluralitatea naturală nu este reglementată în Codul penal prin norme juridice, ea se

Condiţiile de existenţă ale pluralităţii constituite de infractori sunt:

a. existenţa unei grupări de persoane;

b. scopul urmărit de gruparea respectivă, constă în săvârşirea de infracţiuni;

c. grupul de persoane să aibă o anumită organizare cu atribuţii, coordonare;

d. grupul de persoane să fie constituit pentru o durată de timp.

2.3. Pluralitatea ocazională (participaţia penală)

Pluralitatea ocazională se poate suprapune şi peste celelalte forme de pluralitate

1. Generalităţi privind autorul şi participanţii

Pluralitatea ocazională mai este denumită şi participaţie, deoarece în cadrul acestei

Pluralitatea ocazională sau participaţia, spre deosebire de celelalte forme ale

Raportarea activităţii participanţilor la fapta prevăzută de legea penală permite

1.2. Condițiile existenței participației penale

În dreptului penal este, în general, admis că pentru existenţa participaţiei penale,

- să se fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, adică o acţiune sau o inacţiune

- să existe voinţa comună a participanţilor de a săvârşi în continuare aceeaşi faptă

Participaţia propriu-zisă este genul cel mai frecvent de participaţie şi la care se

În cadrul participaţiei propriu-zise deosebim şi diferitele forme de cooperare, pe care

Principalele forme ale participaţiei penale sunt, aşadar, autorul, instigarea şi

- sub raportul laturii obiective, autoratul reprezintă activitatea materială realizată de

Coautoratul este forma de participaţie în care, la săvârşirea unei fapte prevăzute de

Coautoratul, fiind o formă de participaţie propriu-zisă sau perfectă, se caracterizează,

Există infracţiuni la care coautoratul nu este cu putinţă, deşi sunt susceptibile de

Instigarea este posibilă la orice faptă prevăzută de legea penală: la infracţiunile

Există, de asemenea, coinstigare în cazul în care o persoană determină o altă persoană

- să existe o activitate de determinare de către o persoană (instigator) asupra unei alte

- activitatea de determinare să se refere la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea

- să nu existe o determinare anterioară, adică o hotărâre preexistentă a instigatului de a

- activitatea de instigare să aibă efect, adică să ducă la determinarea instigatorului, la

- cel instigat să fi trecut la săvârşirea faptei şi să realizeze cel puţin o tentativă

În raport cu mijloacele folosite în activitatea de determinare se distinge:

- instigare calificată, la care se folosesc mijloace materiale cum ar fi promisiunile de

Obiectul activităţii de determinare trebuie să-l constituie o faptă prevăzută de legea