PLURALITATEA DE INFRACTORI

La comiterea unei infracţiuni poate participa un singur subiect activ, situaţie în care va
exista un singur autor, sau mai mulţi subiecţi activi, ipoteză în care vor exista mai mulţi
coautori, sau un autor şi mai mulţi participanţi. În această situaţie vorbim despre existenţa
unei pluralităţi de infractori. Pluralitatea de infractori desemnează aşadar situaţia în care
există mai mulţi subiecţi activi ai unei singure infracţiuni.

FORME
Prin prisma modului de constituire şi al rolului pe care îl joacă subiecţii activi, putem
distinge trei forme ale pluralităţii de infractori:
1) Pluralitatea necesară (naturală). 
Exemplu: X şi Y întreţin raporturi sexuale deşi sunt fraţi.
Este o formă a pluralităţii de infractori determinată de însăşi natura faptei prevăzute de
legea penală, iar participarea mai multor persoane la comiterea ei este cerută de însăşi
conţinutul legal al infracţiunii. Cu alte cuvinte, infracţiunea poate fi comisă dat fiind modul în
care legiuitorul a înţeles să reglementeze conţinutul său legal, numai prin cooperarea mai
multor persoane, fiecare având calitatea de autor al infracţiunii. Cele mai numeroase fapte
care presupun existenţa pluralităţii naturale de infractori sunt cele care pot fi comise doar de
două persoane împreună, motiv pentru care mai sunt denumite şi infracţiuni bilaterale
(exemplu: bigamia art. 376 C.pen., incestul art. 377 C.pen.). Există alte asemenea infracţiuni,
care nu pot fi comise decât prin contribuţia a mai mult de două persoane (exemplu:
încăierarea art. 198 C.pen.). Cu privire la latura subiectivă a acestor infracţiuni, pentru
existenţa acestora nu este necesar ca toate persoanele care participă la comiterea faptei, să
contribuie cu vinovăţie (exemplu: în cazul infracţiunii de bigamie, este posibil ca unul dintre
participanţi să nu cunoască faptul că celălalt are calitatea de persoană căsătorită).
2) Pluralitatea constituită. 
Exemplu: X şi Y constituie o grupare având ca scop comiterea ulterioară a unor
infracţiuni.
Este o formă a pluralităţii de infractori creată prin asocierea sau gruparea mai multor
persoane în vederea comiterii de infracţiuni. Infracţiunea care presupune o astfel de
pluralitate, (exemplu: constituirea unui grup infracţional organizat art. 367) se consumă prin
simplul fapt al iniţierii sau constituirii asociaţiei interzise de lege, sau prin aderarea sau
sprijinirea în orice mod a acesteia, nemaifiind necesară pentru existenţa respectivei infracţiuni
comiterea efectivă a vreuneia dintre infracţiunile care intră în scopul grupării de persoane.
Prin excepţie, în ipoteza în care fapta este comisă prin modalitatea constând în iniţierea
grupării, este posibil să fie săvârşită de un singur subiect activ. Toţi participanţii vor răspunde
în calitate de autor al infracţiunii, şi nu este necesar ca toţi să contribuie cu vinovăţie la
comiterea faptei (exemplu: poate participa un minor care nu răspunde penal).
3) Pluralitatea ocazională (participaţia penală). 
Exemplu: X îl determină pe Y să comită o infracţiune, iar ulterior, în momentul
comiterii, Z îl păzeşte pe Y
Este o formă a pluralităţii de infractori existentă în situaţia în care o infracţiune, dat
fiind conţinutul său legal, se poate comite de o singură persoană, dar, în concret, la săvârşirea
ei participă mai mulţi subiecţi activi, care contribuie cu acte de aceeaşi natură sau de natură
diferită la comiterea infracţiunii. Cooperarea mai multor persoane nu este, prin urmare, cerută
de lege, ci este determinată din raţiuni de înlesnire a activităţii infracţionale, sau pentru o mai
mare siguranţă a infractorului.
PARTICIPAŢIA PENALĂ.
 DEFINIŢIE. După cum am precizat în cele ce preced, în cazul participaţiei penale
pluralitatea de subiecţi activi nu este cerută de conţinutul legal al infracţiunii, ci se regăseşte
în conţinutul concret al acesteia (exemplu: X îl determină pe Z să comită un furt, iar Y stă de
pază cât timp Z acţionează). Aşadar, participaţia penală ar putea fi definită ca fiind situaţia în
care mai multe persoane, între care s-a stabilit o legătură subiectivă, cooperează ocazional cu
acte materiale sau intelectuale la comiterea aceleiaşi infracţiuni, cooperarea nefiind cerută de
conţinutul legal al infracţiunii.

FORME. Participaţia penală se poate clasifica în funcţie de mai multe criterii.

În funcţie de elementul subiectiv, putem face distincţia între participaţie propriu-
zisă (când toţi participanţii acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie) şi participaţie
improprie (când unii participanţi acţionează cu intenţie, iar ceilalţi din culpă sau fără
vinovăţie).
În raport de natura contribuţiei fiecărui participant, putem distinge trei forme de
cooperare la comiterea unei fapte: autorat, respectiv coautorat (participarea cu acte de
executare), instigare (participarea cu acte îndreptate spre determinarea unei alte persoane în
sensul comiterii infracţiunii), complicitate (participarea cu acte de înlesnire sau sprijinire a
comiterii faptei).
În funcţie de importanţa contribuţiei la comiterea faptei, putem face distincţia între
participaţie principală (autoratul şi coautoratul) şi participaţie secundară (instigare şi
complicitate). Formele participaţiei au caracter absorbant, în sensul că dacă o persoană îşi
aduce contribuţia prin mai multe acte de natură diferită (executare, instigare, înlesnire) va
răspunde într-o singură calitate, nu în mai multe concomitent. Astfel, forma de participaţie
principală o absoarbe pe cea secundară, în ordinea autor - instigator – complice. Instigarea
este o formă de participaţie mai gravă decât complicitatea, deoarece, în unele cazuri, ea este
sancţionată ca infracţiune autonomă.

CONDIŢII: 
1) Pluralitatea subiecţi activi
Este necesar aşadar ca la comiterea faptei să îşi aducă contribuţia două sau mai multe
persoane.
2) Legătura subiectivă
Legătura subiectivă se poate stabili anterior sau concomitent săvârşirii faptei.
(exemplu: X îl loveşte pe Z, iar Y care trecea pe lângă locul faptei, se opreşte şi începe şi el
să-l lovească pe Z)
Constituie criteriul distincţiei care se face între participaţia propriu-zisă şi cea
improprie.
Contribuţia mai multor persoane la comiterea aceleiaşi infracţiuni este o chestiune de
ordin obiectiv. Sub aspect subiectiv este necesar ca această cooperare materială să se facă in
temeiul unei legături subiective. 
Legătura subiectivă nu trebuie să fie bilaterală. Astfel, este suficient ca participantul
secundar, care are calitatea de instigator sau complice, să ştie că participă la comiterea
infracţiunii alături de autorul ei, fără a fi necesar ca autorul sau coautorii să cunoască acest
lucru.
O situaţie aparte există în cazul coautoratului, dată de divergenţa de opinii existentă în
privinţa admisibilităţii coautoratului la infracţiunile din culpă şi praeterintenţionate (a se
vedea precizările în cuprinsul secţiunii dedicate acestei forme de participaţie).
Intenţia cu care este săvârşită fapta poate fi directă sau indirectă (nu trebuie să fie
identică în privinţa tuturor participanţilor). Mobilul şi scopul, când nu sunt cerute de
conţinutul legal al infracţiunii, pot să difere. În ipoteza în care acestea sunt elemente
constitutive ale conţinutului tip, trebuie să fie cunoscute şi urmărite de toţi participanţii.
Dacă nu există legătură subiectivă nu va exista participaţie propriu-zisă, ci doar o
pluralitate de activităţi infracţionale care vor constitui după caz fie participaţie improprie, fie
infracţiuni distincte. 
3) Cooperarea cu acte de natură materială sau intelectuală
Este necesară contribuţia cu acte prevăzute de lege care definesc activitatea autorului,
coautorului (acte de executare), instigatorului (acte îndreptate spre formarea hotărârii de a
comite fapta) sau complicelui (acte de ajutare sau înlesnire în orice mod a comiterii
infracţiunii). Contribuţia poate fi de natură materială (autor, complice) sau intelectuală
(instigator, complice), principală (autor, coautor) sau secundară (instigator, complice),
anterior (instigator, complice) sau concomitent executării acţiunii infracţionale (autor,
complice). 
Sub aspect cauzal, aporturile participanţilor constituie cauze (autor) şi condiţii
(instigator, complice), care determină sau favorizează producerea efectului.
4) Cooperarea mai multor persoane să nu fie cerută de conţinutul legal al
infracţiunii
Am precizat în cele ce preced că elementul de distincţie între pluralitatea ocazională şi
celelalte forme ale pluralităţii, constă în faptul că sub aspectul conţinutului său legal,
infracţiunea poate fi comisă de un singur subiect pasiv. Participaţia penală este posibilă şi în
cazul infracţiunilor care presupun o pluralitate necesară, mai puţin sub forma coautoratului.
Nu este posibilă, în schimb, în cazul infracţiunilor care presupun o pluralitate constituită,
deoarece în cazul acestora din urmă actele de iniţiere, aderare sau sprijinire (care altminteri ar
reprezenta acte de instigare sau de complicitate) sunt asimilate actelor de executare.
Participaţia penală nu se confundă cu conexitatea infracţională, situaţia în care între
două sau mai multe infracţiuni există o legătură (exemplu: furt şi tăinuire sau favorizare).

AUTORUL ŞI COAUTORII
Exemplu: X sustrage un inel aparţinând lui Y. A şi B sustrag împreună o
cantitate de masă lemnoasă, aparţinând lui C.
Potrivit   art. 46(1), autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă
prevăzută de legea penală. Aşadar, autoratul, ca formă principală de contribuţie la comiterea
unei fapte tipice, se constă în săvârşirea unor acte de executare, mai exact acte care se
suprapun conduitei incriminate în norma legală încălcată. De remarcat faptul că, definind
autorul, legiuitorul se fereşte să facă vreo referire la forma de vinovăţie cu care acesta trebuie
să acţioneze. Autoratul, ca formă de participaţie principală, este singura formă de contribuţie
la comiterea infracţiunii care poate exista şi în afara participaţiei.
Dacă în norma de incriminare sunt prevăzute anumite condiţii cu privire la autorul
infracţiunii, ele trebuie să se regăsească în persoana acestuia în momentul comiterii faptei.
Când actele de instigare sau complicitate sunt incriminate ca infracţiuni autonome, cel
care le comite va răspunde în calitate de autor.

Potrivit art. 46(2), coautori sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă
prevăzută de legea penală. Şi de această dată legiuitorul s-a limitat la a descrie contribuţia
obiectivă a coautorilor, fără a face nicio precizare în privinţa aspectului subiectiv. Aşadar,
putem vorbi despre o infracţiune comisă în coautorat atunci când aceasta a fost în mod
nemijlocit comisă de mai multe persoane, care au participat cu acte de executare. Actele de
executare pot fi concomitente sau succesive (exemplu X îl loveşte pe Z, iar Y care trecea pe
lângă locul faptei, se opreşte şi începe şi el să-l lovească pe Z), pot fi similare sau diferite
(exemplu X îl loveşte pe Z cu pumnii şi picioarele, iar Y cu un cuţit).
 Condiţii:
1. Sub aspect obiectiv, acţiunea infracţională trebuie să fie comisă de mei mulţi
subiecţi activi. Acţiunea fiecărui coautor nu trebuie să fie indispensabilă, este suficient să se
înscrie în latura obiectivă a infracţiunii comise, adică să poată fi calificată ca fiind act de
executare. Sfera actelor de executare cuprinde orice act care face parte din latura obiectivă a
infracţiunii. Coautorii trebuie să acţioneze împreună (să fie ambii prezenţi la locul comiterii
faptei) sau în comun (nu sunt prezenţi ambii la locul comiterii faptei, dar acţiunile lor
conjugate, produc efectul), iar contribuţia lor poate fi simultană sau succesivă.
2. Sub aspect subiectiv, toţi subiecţii trebuie să acţioneze cu aceeaşi formă de
vinovăţie. În această privinţă, există o divergenţă de opinii cu privire la admisibilitatea
coautoratului la infracţiunile din culpă. Potrivit unui prim punct de vedere, este exclus
coautoratul la acest tip de infracţiuni, dată fiind lipsa legăturii subiective dintre subiecţi (în
acest context, s-a apreciat că nu este suficient să se constate că participanţii au acţionat cu
intenţie, fiind de asemenea necesar să se constate că, sub aspectul prevederii, aceştia au
conştientizat că actele desfăşurate de ei au ca efect, in mod conjugat, lezarea valorii apărate de
legea penală, iar sub aspectul voinţei, aceştia au dorit sau acceptat atât producerea urmării
socialmente periculoase cât şi împrejurarea că respectiva urmare este rezultatul comun al
acţiunilor sau omisiunilor fiecăruia dintre ei). Potrivit unui al doilea punct de vedere, dată
fiind tăcerea legiuitorului, în acord cu principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere
debemus, este admisibilă reţinerea coautoratului la infracţiunile din culpă, cât timp este
îndeplinită condiţia referitoare la contribuţia la comiterea faptei cu acte de executare al căror
efect conjugat este urmarea prevăzută de lege (exemplu: X şi Y, muncitori care lucrează în
construcţii, cară împreună o bucată de metal de mari dimensiuni, pe care o scapă de la
înălţime, accidentând mortal un trecător).
Există infracţiuni care nu pot fi comise în coautorat, respectiv infracţiunile omisive
improprii (când obligaţia impusă de lege are caracter personal, exemplu infracţiunea de
nedenunţare), la infracţiunile cu subiect activ special (în ipoteza în care nu toţi coautorii au
calitatea cerută de lege, exemplu infracţiunea de delapidare, caz în care subiecţii care
participă cu acte de executare fără a avea calitatea de funcţionar, vor răspunde în calitate de
complici) şi la infracţiunile care nu pot fi comise, dată fiind conduita incriminată, decât de
către o singură persoană (exemplu mărturia mincinoasă).

INSTIGATORUL
Exemplu: X îl convinge pe Y să îl ucidă pe Z, iar Y trece la comiterea faptei.
Potrivit art. 47, instigator este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană
să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Instigarea presupune, aşadar, existenţa a
două persoane instigatorul şi instigatul (potenţialul autor al infracţiunii).
Condiţii
1. Să existe o activitate de instigare, constând într-un îndemn care să aibă ca rezultat
determinarea (însuşirea ideii infracţionale de către instigat). Aceasta poate îmbrăca o varietate
de forme, ca de pildă promisiuni, rugăminţi, îndemnuri sau chiar constrângere sau corupere.
2. Activitatea de determinare să fie anterioară luării hotărârii de către instigat. În
ipoteza în care îndemnul nu este urmat de determinare, hotărârea fiind deja luată, va exista o
doar complicitate morală. 
3. Instigatorul să acţioneze cu intenţia de a-l determina pe autor să trecă la comiterea
faptei.
4. Instigatul să înceapă comiterea acţiunii la care a fost determinat sau să se fi abţinut
să efectueze acţiunea cerută de lege, realizând-o cel puţin în forma tentativei. În caz contrar,
instigarea nu mai poate constitui o formă de participaţie ci, eventual, o infracţiune de sine-
stătătoare (încercarea de a determina săvârşirea unei infracţiuni, art. 370 C.p.).
 Forme
Instigarea se poate clasifica în funcţie de mai multe criterii. Astfel, în funcţie de
numărul persoanelor care instigă, pot exista sau mai mulţi instigatori, situaţia în care suntem
fie în prezenţa unor coinstigatori (care acţionează în baza unei înţelegeri) fie a unui concurs de
instigări. În funcţie de numărul persoanelor instigate, poate exista una sau mai multe persoane
instigate. În ipoteza în care instigarea este adresată unui număr nedeterminat de persoane,
vom fi în prezenţa unei infracţiuni distincte (instigare publică, art. 368 C.p.).
Instigarea nu poate consta dintr-o omisiune (X ştie că Y vrea să comită o infracţiune şi
nu ia nici o atitudine); în acest caz, va exista eventual complicitate morală. Instigarea poate fi
realizată prin diverse mijloace (directe sau indirecte verbale sau scrise, explicite sau ascunse).

COMPLICELE
Exemplu: X îi procură lui Y o armă pentru ca Y să îl ucidă pe Z. 
Exemplu: A, ştiind că B doreşte să îl ucidă pe C, stă de pază în timp ce acesta
comite infracţiunea.
Potrivit art. 48(1)Complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în
orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
(2)Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul
săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor,
chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.
Complicitatea constituie o contribuţie indirectă la comiterea infracţiunii. Sub aspectul
raportului de cauzalitate al infracţiunii, contribuţia complicelui este o condiţie care
favorizează manifestarea cauzei.
Condiţii:
1. Să existe o contribuţie efectivă a complicelui, cu acte de înlesnire (anterioare
comiterii faptei tipice) sau ajutare (concomitente acesteia), ori cu acte îndreptate înspre
menţinerea sau întărirea hotărârii de a comite infracţiunea (promisiuni de tăinuire, favorizare,
nedenunţare).
2. Complicele să acţioneze cu intenţia de a-l ajuta pe autor să comită fapta.
3. Comiterea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, faptă la
care complicele îşi aduce contribuţia. Aportul complicelui trebuie să fie efectiv, adică să fie
ajutat sau înlesnit în orice mod la comiterea faptei.
Forme
În funcţie de natura aportului complicitatea se clasifică în complicitate intelectuală,
care constă în contribuţia, prin diverse mijloace, la întărirea sau menţinerea hotărârii
(exemple: promisiunea de tăinuire, favorizare, de ajutor, de nedenunţare, asistenţa în timpul
executării, instigarea la complicitate). În ceea ce priveşte promisiunea de tăinuire sau
favorizare, contribuţia complicelui are loc la data când a avut loc înţelegerea prin promisiune.
În ipoteza în care, ulterior comiterii faptei, promisiunea este respectată, va exista un concurs
real între complicitate şi infracţiunea subsecventă.
O altă formă a complicităţii este complicitatea materială, care constă în contribuţia la
comiterea faptei de către autor prin acţiuni de natură obiectivă (exemplu - punerea la
dispoziţia autorului a mijloacelor de comitere a faptei ( procurarea unei cantităţi de otravă),
înlăturarea sau învingerea piedicilor (uciderea câinelui). În ipoteza în care mijlocul procurat
de complice la comiterea faptei nu este utilizat efectiv de autor, aportul celui dintâi nu va
putea constitui o complicitate materială, dar va reprezenta o complicitate morală, deoarece
prin faptul procurării mijlocului de comiterea a faptei, a contribuit indirect la menţinerea sau
întărirea decizie de a comite fapta.
 Sub aspect obiectiv aportul complicelui se poate realiza prin acţiune (procurarea
armei) sau inacţiune (omisiunea de a închide o uşă). Actele de complicitate în sine pot avea
caracter licit (cumpărarea armei) sau ilicit (furtul acestea).
Din perspectiva temporală actele de complicitate pot avea loc numai după luarea
hotărârii, în timpul actelor de pregătire şi actelor de executare. În consecinţă, nu există acte de
complicitate anterioare luării hotărârii şi ulterioare executării, acestea constituind după caz
instigare sau o infracţiune conexă.

PEDEAPSA ÎN CAZ DE PARTICIPAŢIE

În mod tradiţional, există două sisteme de sancţionare: sistemul diversificării pedepsei,
potrivit căruia fiecărui participant i se aplică o pedeapsă legală distinctă şi sistemul parificării
pedepsei, consacrat şi în legislaţia penală română, potrivit căruia tuturor participanţilor li se
aplică o pedeapsă între aceleaşi limite legale. Astfel, potrivit art. 49, coautorul, instigatorul
şi complicele la o infracţiune săvârşită cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută
de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine seama de contribuţia fiecăruia la
săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 74.
Fireşte că, în etapa individualizării judiciare a pedepsei, sancţiunea aplicată de instanţă
fiecăruia dintre participanţi va putea fi diferită, în funcţie de contribuţia efectivă a fiecăruia la
comiterea faptei. Dacă pentru infracţiunea comisă legea prevede pedepse alternative, unora
dintre participanţi li se va putea aplica o pedeapsă, iar celorlalţi pedeapsa alternativă.
În ipoteza în care o persoană participă la comiterea unei infracţiuni cu acte de
participaţie multiple care pot fi calificate diferit, va răspunde pentru forma de participaţie
principală, care o absoarbe pe cea secundară (în ordinea autor – instigator - complice), iar la
aplicarea pedepsei judiciare se va ţine cont de faptul că infractorul şi-a adus contribuţia la
comiterea faptei cu acte de participaţie multiple.

Circumstanţele personale şi reale şi efectul acestora asupra răspunderii

participanţilor
Săvârşirea oricărei infracţiuni are loc în anumite împrejurări; aceste împrejurări pot fi
de natură subiectivă, internă, (premeditarea săvârşirii infracţiunii) sau de natură obiectivă,
externă (comiterea faptei în timpul nopţii). Prezenţa acestor împrejurări anterior, concomitent
sau ulterior comiterii infracţiunii, poate, în cazurile prevăzute de lege, fie să atenueze, fie să
agraveze, fie chiar să înlăture răspunderea penală. 
Clasificare. Principala clasificare a acestor circumstanţe se face în funcţie de modul în
care influenţează gradul de răspundere penală, în circumstanţe atenuante şi agravante. Însă,
după cum am precizat în cele ce preced, aceste împrejurări sunt fie de natură subiectivă
(poartă asupra subiectului infracţiunii sau asupra laturii subiective), fie de natură obiectivă
(poartă asupra obiectului infracţiunii sau asupra laturii obiective). De aceea, în funcţie de
natura acestora, circumstanţele se pot clasifica în circumstanţe personale (subiective) şi
circumstanţe reale (obiective). Interesul practic al acestei clasificări se relevă în situaţia în
care fapta este comisă în participaţie, în momentul stabilirii gradului răspunderii penale al
fiecăruia dintre participanţi.
În situaţia comiterii unei infracţiuni în participaţie, există posibilitatea ca în momentul
comiterii să fie prezente una sau mai multe circumstanţe atenuante sau agravante. Problema
care se pune este aceea de a stabili cum şi în ce situaţie vor influenţa circumstanţele respective
asupra gradului de răspundere penală a participanţilor şi mai ales dacă se vor răsfrânge asupra
tuturor participanţilor sau doar asupra unora dintre ei. Rezolvarea acestei probleme se
regăseşte în textul art. 50: care specifică faptul că (1)Circumstanţele privitoare la persoana
autorului sau a unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi. (2)Circumstanţele
privitoare la faptă se răsfrâng asupra autorului şi a participanţilor numai în măsura în
care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.

Circumstanţele personale, poartă asupra subiectului infracţiunii (sunt date de calităţi

profesionale ale subiectului – funcţionar, de starea civilă a acestuia - persoană căsătorită, de
raporturile existente între acesta şi victimă - soţ, rudă apropiată, membru de familie) sau
asupra laturii subiective a infracţiunii (forma de vinovăţie - intenţie premeditată, spontană,
mobilul - interesul material, scopul - perspectiva unei moşteniri). Ele imprimă un grad de
pericol social specific doar participantului sau participanţilor în persoana căruia sau cărora se
regăsesc respectivele circumstanţe; din această cauză, acestea nu au efect asupra celorlalţi
participanţi.
În schimb, în situaţia în care o anumită calitate a subiectului este cerută de însuşi
conţinutul de bază al infracţiunii, ea se comportă ca o circumstanţă reală, adică se răsfrânge
asupra participanţilor în situaţia în care aceştia au cunoscut-o sau au prevăzut-o (exemplu: în
cazul infracţiunii de delapidare care presupune comiterea faptei de către un funcţionar,
calitatea de funcţionar a autorului, în ipoteza în care este cunoscută de participanţi, va atrage
răspunderea acestora pentru infracţiunea de delapidare; în caz contrar, participanţii vor
răspunde eventual pentru infracţiunea de furt).
Raţiunea nerăsfrângerii circumstanţelor personale asupra participanţilor în persoana
cărora nu se regăsesc aceste circumstanţe, constă în faptul că, gradul de pericol social al
acestor persoane nu sete influenţat în nici un fel.
În literatura de specialitate s-au exprimat şi puncte de vedere contrare, în sensul că
dacă există circumstanţe pur personale, care nu se răsfrâng asupra participanţilor, există şi o
serie de circumstanţe care deşi sunt personale (poartă asupra subiectului sau laturii subiective)
se obiectivizează, adică se răsfrâng asupra participanţilor; acestea sunt:
 premeditarea – circumstanţă agravantă legală specială – se regăseşte în conţinutul
omorului calificat, art. 189(1) lit.a. În privinţa premeditării, există puncte de vedere
divergente cu privire la natura juridică a acesteia (respectiv cu privire la caracterul mixt,
sau pur subiectiv al premeditării). În realitate, ceea ce determină agravarea gradului de
răspundere penală este nu pregătirea, care are o natură obiectivă, materială, ci existenţa
factorilor de conştiinţă specifici - chibzuială, calm - care denotă persistenţa ideii
infracţionale precum şi trecerea unui timp mai îndelungat de la luarea hotărârii până la
punerea ei în executare. Din acest motiv, participanţii care intervin spontan nu vor fi traşi
la răspundere pentru forma agravată a infracţiunii. 
 starea de provocare – circumstanţă atenuantă legală generală, art. 75(1) lit.a. În acest
caz, atenuarea gradului de răspundere penală este justificată de comiterea faptei cu intenţie
repentină. Mai exact, luarea hotărârii şi executarea acţiunii infracţionale au loc într-o
puternică stare de tulburare sau emoţie cauzată de un act provocator al victimei (violenţă,
ameninţare sau altă acţiune ilicită gravă). Ceea ce determină atenuarea gradului de
răspundere penală este nu existenţa actului provocator din partea victimei (act care are
într-adevăr o natură materială, obiectivă) ci crearea în psihicul victimei a stării de
tulburare sau temere.De aceea, dacă actul provocator a fost apt să creeze starea psihică
specifică în conştiinţa mai multor persoane, toate acestea vor beneficia de circumstanţa
atenuantă; 
 calitatea de rudă – circumstanţă agravantă legală specială, în cazul infracţiunilor de
violenţă în familie, art. 199 C.pen. În acest caz, raţiunea agravării constă în faptul că, dată
fiind relaţia de rudenie se presupune că între asemenea persoane trebuie să existe dacă nu
o legătură afectivă cel puţin un grad de consideraţie. Ca atare, fapta comisă în asemenea
împrejurări denotă un grad de pericol social mai ridicat al persoanei care are calitatea de
 rudă apropiată a victimei, faţă de ceilalţi participanţi care nu au această calitate. Prin
urmare, nu există nici o raţiune de agravare a răspunderii penale pentru aceştia din urmă.
 o situaţie aparte există în cazul minorităţii – potrivit disp. art. 75 lit. d., constituie o
circumstanţă agravantă legală cu caracter general săvârşirea infracţiunii de către un
infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor. Aşadar, starea de
minoritate îşi păstrează caracterul de circumstanţă personală în ceea ce-l priveşte pe
minor. În schimb, în privinţa infractorului major, ea constituie o circumstanţă reală pentru
că, raportat la infractorul major, minoritatea participantului nu este nicidecum o
circumstanţă personală, ci este o circumstanţă care ţine de modul de comitere a faptei,
fiind o circumstanţă reală.

Circumstanţele reale poartă asupra obiectului infracţiunii şi asupra laturii obiective a

acesteia (exemplu: loc - public, timp - noapte, mod – prin cruzimi, mijloace de comitere a
infracţiunii – care pun în pericol viaţa mai multor persoane). Ele sunt stări, situaţii sau
împrejurări existente în realitatea obiectivă, care imprimă faptei însăşi un anumit grad de
pericol social. Din această cauză, circumstanţele reale au efect cu privire la toţi participanţii
care le-au cunoscut sau le-au prevăzut. În acest context, se ridică problema cum se poate
aprecia dacă un participant a prevăzut o anumită împrejurare. Singurul răspuns posibil este în
sensul că organele judiciare vor aprecia, în funcţie de toate circumstanţele de natură obiectivă
şi subiectivă. În ipoteza în care nu se va putea stabili, fără putinţă de tăgadă, că participantul a
cunoscut respectivele împrejurări, acestea nu vor putea fi reţinute în sarcina sa (exemplu:
dacă instigatorul îndeamnă o singură persoană să comită o infracţiune, iar autorul o comite
împreună cu alte persoane, instigatorului nu-i va fi reţinută agravanta săvârşirii faptei de trei
sau mai multe persoane împreună).

Participaţia la infracţiunile cu subiect special

Suntem în prezenţa unei infracţiuni cu subiect special când norma de incriminare
pretinde subiectului infracţiunii o anumită calitate (exemplu: în cazul infracţiunii de
delapidare, autorul trebuie să aibă calitatea de funcţionar). În cazul acestor infracţiuni există
instigare şi complicitate chiar dacă instigatorul şi complicele nu au calitatea cerută de lege.
Dar, după cum am precizat anterior, ei vor răspunde pentru fapta comisă de autor doar dacă au
cunoscut calitatea acestuia.
În ceea ce priveşte calificarea actelor de executare dacă acestea aparţin unei persoane
care nu are calitatea de subiect special şi acţionează alături de o persoană care are această
calitate, s-au exprimat două opinii distincte. Conform unei prime opinii, persoana care nu are
calitatea cerută de lege va răspunde în calitate de complice, deşi participă cu acte de executare
la comiterea faptei. Potrivit unei alte opinii, persoana care nu are calitatea cerută de lege va
răspunde în calitate de autor al unei infracţiuni distincte. Întrucât finalitatea este aplicarea unei
pedepse proporţionale cu aportul fiecărui participant la comiterea faptei, iar sistemul
consacrat în legislaţia română este, după cum am văzut, cel al parificării pedepsei, fiind de
dorit ca tuturor participanţilor să li se aplice o sancţiune între aceleaşi limite speciale, prima
dintre opiniile exprimate în doctrină este cea care corespunde acestor deziderate.

Împiedicarea consumării actului de executare de către oricare dintre participanţi

Exemplu: X îi procură lui Y o cantitate de otravă pentru a-l ucide pe Z, însă
ulterior, după ce Y toarnă otrava în paharul lui Z, în momentul în care Z se pregăteşte
să consume conţinutul acestuia, X intervine şi îl împiedică să facă acest lucru.
Potrivit art. 51 C.pen. (1)Participantul nu se pedepseşte dacă, înainte de
descoperirea faptei, denunţă săvârşirea infracţiunii, astfel încât consumarea acesteia să
poată fi împiedicată, sau dacă împiedică el însuşi consumarea infracţiunii.
 (2)Dacă actele îndeplinite până în momentul denunţării sau împiedicării constituie
o altă infracţiune, participantului i se aplică pedeapsa pentru această infracţiune.
Noţiune. Este, aşadar, o cauză care apără de pedeapsă pe acela dintre participanţii la
comiterea unei infracţiuni, care împiedică consumarea infracţiunii înainte de a fi descoperită,
sau înştiinţează autorităţile în aşa fel încât consumarea faptei poate fi împiedicată. Cu alte
cuvinte, fapta a cărei executare s-a încercat în participaţie, trebuie să rămână în formă de
tentativă. Este o cauză de impunitate corespunzătoare situaţiei prevăzute în art. 34 C.pen.,
când autorul împiedică producerea rezultatului, în cazul tentativei terminate, aplicabilă
participanţilor. Fapta comisă îşi păstrează caracterul infracţional de tentativă, dar cel care
împiedică consumarea ei este apărat de pedeapsă. Raţiunea constă în încurajarea oricăruia
dintre participanţi de a împiedica, în timp util, actul executării. 
Condiţii: 
1. autorul sau cel puţin unul dintre coautori să fi început executarea acţiunii infracţionale; 
2. să existe o acţiune eficientă de împiedicare a producerii rezultatului din partea oricăruia
dintre participanţi. În situaţia în care acţiunea de împiedicare este ineficientă, în sensul că
infracţiunea se consumă, nu operează cauza de impunitate. Dacă participantul a anunţat în
timp util autorităţile faptul că se va comite o infracţiune, dar împiedicarea consumării nu a
fost posibilă datorită lipsei de promptitudine a acestora, cauza de nepedepsire va opera; 
3. fapta să nu fi fost descoperită de o terţă persoană, înainte de consumare, cu alte cuvinte,
acţiunea de împiedicare să fi fost rezultatul voinţei libere a participantului. 
Efectul constă în neaplicarea în privinţa participantului, a pedepsei pentru fapta
comisă, tentativa la infracţiunea a cărei consumare a împiedicat-o, autorul şi ceilalţi
participanţi urmând să răspundă pentru fapta comisă, rămasă în formă de tentativă. Dacă până
în momentul împiedicării consumării fapta participantului întruneşte conţinutul altei
infracţiuni, acesta va răspunde pentru infracţiunea respectivă.

PARTICIPAŢIA IMPROPRIE
Exemplu: X îl determină pe Y, minor care nu răspunde penal, să sustragă un bun
aparţinând lui Z.
Definiţie. Între condiţiile participaţiei propriu-zise, pe lângă cooperarea materială a
mai multor persoane la comiterea aceleiaşi infracţiuni, mai trebuie să existe, între respectivele
persoane, o legătură subiectivă. Cu alte cuvinte, toate persoanele trebuie să acţioneze cu
intenţie la comiterea faptei. În cazul participaţiei improprii, situaţia este distinctă, deoarece
deşi fapta este comisă împreună de mai multe persoane, cooperarea lor este exclusiv de ordin
material, nu şi de ordin psihic. Cu alte cuvinte, unele persoane acţionează cu intenţie iar altele
din culpă sau chiar fără vinovăţie (exemplu:în gară, X îl roagă pe Y să-l ajute la bagaje şi îi
indică o valiză care nu îi aparţine). În concluzie, participaţia improprie poate fi definită ca
acea formă de participaţie penală, în cazul căreia persoanele care comit împreună sub aspect
material aceeaşi faptă, nu acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, între ele existând
neconcordanţă pe plan subiectiv. 
Unele legislaţii nu cunosc instituţia participaţiei improprii, pornind de la teza că nu
există participaţie fără o înţelegere prealabilă. În consecinţă, s-a adoptat teoria autorului
mediat, de la distanţă, mână lungă. Astfel, potrivit acestei teorii, cel care acţionează cu
intenţie este autorul mediat al faptei deoarece nu acţionează direct, şi acesta va fi pedepsit în
calitate de autor, iar cel care acţionează fără intenţie şi comite efectiv fapta prevăzută de legea
penală, este autorul imediat (direct), dar el nu va fi pedepsit întrucât este echivalat cu un
simplu instrument. Acestei opinii i s-au adus o serie de critici (exemplu - bigamia în situaţia
în care persoana care instigă nu este căsătorită). În legislaţia noastră însă, fiecare participant
îşi păstrează calitatea pe care i-o conferă actele comise în mod efectiv, neputând fi calificate,
de pildă, actele de instigare ca acte de executare. Ceea ce diferă este atitudinea psihică a
fiecăruia dintre participanţi, în momentul comiterii faptei. Dealtfel, din definiţia dată de lege
se poate observa că unitatea în raport cu care se stabileşte participaţia improprie, nu este
infracţiunea, ca în cazul participaţiei propriu-zise, ci fapta prevăzută  de legea penală. 
Astfel, potrivit disp. art 52(1)Săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o persoană
a unei fapte prevăzute de legea penală la care, din culpă sau fără vinovăţie, contribuie cu
acte de executare o altă persoană se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
fapta comisă cu intenţie.
(2)Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea din culpă
de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie.
(3)Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune.

Forme. Participaţia improprie există aşadar în forma coautoratului (exemplu: X

doreşte să ia din pădure nişte lemne tăiate care nu îi aparţin, şi îl solicită pe Y), instigării
(exemplu: în gară, X, pe scara trenului îl roagă pe Y să-l ajute la bagaje şi îi indică o valiză
care nu îi aparţine) şi complicităţii (exemplu: X, minor care nu răspunde penal, ia din raftul
unui magazin un anumit bun, iar Y distrage atenţia vânzătoarei). Sub aspect subiectiv,
participaţia improprie poate îmbrăca două variante. 
1) Modalitatea intenţie şi culpă fără prevedere 
Există când instigatorul sau complicele acţionează cu intenţie (prevede urmările faptei
comise de autor), iar autorul din culpă, în sensul că fie nu-şi dă seama de caracterul sau
urmările faptei sale, fiind indus în eroare, fie este lăsat în eroare de către instigatorul care
acţionează cu intenţie (exemplu: X, dorind să-l ucidă pe Y, îi înmânează lui Z o puşcă despre
care afirmă că nu este încărcată şi îl îndeamnă să-l ţintească în glumă pe Y pentru a-l speria. Z
procedează în consecinţă, cauzând decesul lui Y). Instigarea poate avea loc prin amăgiri, prin
specularea unor deficienţe ale autorului, iar complicitatea prin procurarea de materiale
defectuoase prezentate drept bune, prin darea de sfaturi sau informaţii greşite. 
În ceea ce priveşte modul de sancţionare, spre deosebire de participaţia propriu-zisă
unde se adoptă sistemul parificării pedepsei, în acest caz s-a adoptat cel al diversificării
pedepsei. Astfel, instigatorul va răspunde pentru infracţiunea intenţionată, iar autorul va
răspunde pentru infracţiunea comisă din culpă, dacă această variantă este incriminată.
2) Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie 
Există când instigatorul sau complicele acţionează cu intenţie (prevede urmările faptei
comise de autor), iar autorul în condiţiile unei cauze de neimputabilitate (exemplu: X,
suferind de schizofrenie paranoidă îl ucide pe Y, X îl determină pe Y, minor sub 14 ani să
sustragă un bun, în gară, X, îl roagă pe Y să-l ajute la bagaje şi îi indică o valiză care nu îi
aparţine, Y îl ucide pe Z, ameninţat fiind de X, X îl îmbată pe Y împotriva voinţei acestuia şi
în această stare Y îl ucide pe Z), care trebuie să existe în momentul comiterii faptei,
instigatorul sau complicele cauzând sau profitând de situaţia în care se află autorul. 
În ceea ce priveşte modul de sancţionare, participantul va răspunde pentru infracţiunea
intenţionată, în timp ce autorul, care a acţionat în condiţiile unei cauze de neimputabilitate, nu
va putea fi tras la răspundere penală pentru că, în ceea ce-l priveşte, fapta nu este infracţiune.
Îi vor putea fi aplicate, în ipoteza în care se va considera oportun, măsuri de siguranţă
(internarea medicală, interzicerea unei funcţii sau profesii).

UNITATEA INFRACŢIONALĂ
 Noţiune. Denumită şi pluralitate aparentă de infracţiuni, unitatea de infracţiune
desemnează activitatea infracţională formată dintr-o singură acţiune sau inacţiune, unicitate ce
decurge din natura faptei sau din voinţa legiuitorului, prin care se realizează conţinutul unei
singure infracţiuni.

Categorii. În funcţie de elementul care imprimă acţiunii infracţionale caracter unic,

distingem între unitatea naturală şi legală de infracţiune.

I. Unitatea naturală este acea categorie a unităţii de infracţiune care se constituie în

mod firesc, determinată de unicitatea acţiunii sau inacţiunii, de unicitatea rezultatului, de
unicitatea formei de vinovăţie cu care este comisă infracţiunea. Formele pe care aceasta le
poate îmbrăca sunt infracţiunea simplă, unitatea naturală colectivă, infracțiunea continuă
și infracțiunea deviată;
1. Infracţiunea simplă.
Exemplu: X sustrage un inel aparţinând lui Y.
Infracţiunea simplă este acea formă a unităţii naturale de infracţiune caracterizată de o
singură acţiune care produce un singur rezultat şi completează conţinutul legal al unei singure
norme de incriminare. În cazul acestei forme de unitate este suficient un singur act de
executare pentru a consuma şi epuiza infracţiunea. Așadar, aceasta se caracterizează sub
aspect obiectiv printr-un singur obiect juridic, o singură acţiune sau inacţiune, un singur
rezultat, iar sub aspect subiectiv printr-o singură formă de vinovăţie. Dealtfel, majoritatea
infracţiunilor se realizează în formă simplă (exemplu: un furt săvârşit printr-o singură acţiune
de luare, un omor realizat printr-o singură lovitură de cuţit). 
 2. Unitatea naturală colectivă.
Exemplu: X vatămă integritatea corporală a lui Y, aplicându-i trei lovituri de
cuțit.
 Unitatea naturală colectivă este, așadar, acea formă a unităţii naturale de infracţiune
caracterizată de faptul că acţiunea care intră în structura sa se compune dintr-o pluralitate de
acte materiale. Unitatea naturală colectivă nu a fost reglementată sub aspectul condiţiilor de
existenţă de Codul penal din 1969 şi nu este reglementată nici de noul Cod penal. 
Condiţiile de existenţă a unităţii naturale colective sunt: unitatea de acţiune,
omogenitatea juridică şi, respectiv, unitatea subiectului pasiv. 
1. În ceea ce privește unitatea de acţiune, existenţa acesteia depinde de întrunirea
cumulativă a următoarelor condiţii: 
a) unitatea manifestării de voinţă, condiţie nu se analizează prin raportare la elementul
subiectiv cerut de o normă de incriminare, ci luând în considerare scopul acţiunii desfăşurate
de către autor. 
b) unitatea spaţio-temporală, care presupune ca actele de executare susceptibile de
încadrare în conţinutul aceleiaşi infracţiuni să fie comise în acelaşi loc şi într-un interval scurt
de timp. Cu alte cuvinte, actele trebuie săvârşite într-o succesiune neîntreruptă. Această
condiţie nu exclude, însă, orice întrerupere a actului de executare propriu-zis. O întrerupere nu
afectează unitatea acţiunii în măsura în care ea este firească, fiind cerută de însăşi natura
infracţiunii sau de modul în care a fost concepută executarea. Aşa de pildă, va exista o unitate
de acţiune atunci când o persoană sustrage bunuri din apartamentul unui vecin şi face mai
multe drumuri între apartamentul vecinului şi apartamentul său pentru a transporta bunurile
sustrase. Dacă intervalul scurs între actele de sustragere succesive nu depăşeşte timpul necesar
transportului fiecărui grup de bunuri sustrase, unitatea acţiunii nu va fi afectată. Dacă însă
între două transporturi inculpatul desfăşoară şi alte activităţi, spre exemplu doarme, nu va mai
exista o unitate a procesului execuţional şi deci vor exista mai multe acţiuni. Caracterul firesc
al întreruperilor este o chestiune de fapt pe care instanţa o va aprecia având în vedere toate
datele speţei concrete, neputând fi stabilite a priori limite temporale în acest sens.
c) omogenitatea materială a actelor, condiție care este considerată a fi îndeplinită în
ipoteza în care toate actele de executare prezintă o omogenitate materială, cu alte cuvinte sunt
toate acte de aceeaşi natură. Omogenitatea materială a actelor de executare nu trebuie
interpretată însă într-o manieră rigidă – în sensul că toate actele trebuie să fie identice –, ea
urmând a se aprecia în sens larg, pe baza naturii actelor. Astfel, condiţia omogenităţii
materiale este îndeplinită atunci când toate actele comise sunt acte de violenţă, indiferent că
unele s-au comis prin lovire cu pumnul, altele prin izbirea victimei cu un corp dur, iar altele
prin folosirea unui cuţit. 
2. Omogenitatea juridică presupune ca fiecare act din structura acţiunii unice să îşi
găsească un corespondent în structura aceleiaşi norme de incriminare. 
3. Unitatea subiectului pasiv.

3. Infracţiunea continuă.
Exemplu: X se branşează ilegal, în data de 01.01 la o sursă de energie electrică şi
consumă curent până la data de 12.12, când se debranşează.
Se caracterizează prin prelungirea în mod natural a acţiunii sau inacţiunii componente
a laturii obiective, după consumare, până la întreruperea acesteia, moment care marchează
epuizarea infracţiunii continue. Aşadar, caracterul unic al acestei infracţiuni este evident,
fiind dat de unicitatea de obiect, subiect, acţiune, rezultat şi rezoluţie infracţională. Deşi
infracţiunea continuată nu este definită de legiuitor, existenţa sa ca şi construcţie juridică
distinctă nu poate fi contestată. Astfel, reglementând în art. 154(2) momentul de la care începe
să curgă termenul de prescripţie al răspunderii penale, legiuitorul specifică faptul că, în cazul
infracţiunilor continue, termenul curge de la data încetârii acţiunii sau inacţiunii.
Caracterul continuu al unor infracţiuni decurge, aşadar, fie din modul în care
legiuitorul a înţeles să incrimineze fapta (prin utilizarea unor expresii ca deţinerea, reţinerea,
rămânerea, purtarea, conducerea) fie din particularităţile obiectului infracţiunii (furtul de
energie, prin natura sa, nu poate îmbrăca decât forma unei infracţiuni continuate.
Existenţa unei infracţiuni continue este marcată, după cum am precizat în cele ce
preced, de două momente: consumarea, respectiv începerea acţiunii şi epuizarea, respectiv
încetarea acţiunii, epuizare care poate fi determinată fie de propria voinţă infractorului (fără a
se pune problema desistării), fie de intervenţia unui terţ, fie, după cum s-a apreciat în doctrină,
de o hotărâre judecătorească de condamnare, chiar nedefinitivă.
Clasificare. În cazul unora dintre infracţiunile continue, activitatea infracţională este
susceptibilă de întreruperi determinate de natura acestei activităţi, întreruperi fireşti care nu
afectează unitatea infracţiunii continue întrucât reluarea activităţii după aceste întreruperi nu
presupune o nouă rezoluţie infracţională (exemplu: portul ilegal de uniformă). Aceste
infracţiuni poartă denumirea de infracţiuni continue succesive. Spre deosebire de acestea, în
cazul infracţiunilor continue permanente activitatea infracţională este neîntreruptă, nefiind
necesară intervenţia infractorului pentru prelungirea acestei activităţi (exemplu: deţinerea
unor materiale radioactive). Importanţa practică a acestei clasificări constă în faptul că, în
cazul acestei din urmă categorii, orice întrerupere are valoarea unei epuizări a infracţiunii, iar
reluarea activităţii infracţionale marchează naşterea unei pluralităţi de infracţiuni.
Cât priveşte interacţiunea cu alte instituţii de drept penal, legea penală aplicabilă în
spaţiu şi timp, prescripţia, incidenţa actelor de clemenţă, starea de minoritate, toate acestea se
raportează la momentul epuizării. Dacă infractorul este minor care nu răspunde penal la data
consumării infracţiunii şi până la momentul epuizării a devenit minor responsabil din punct de
vedere penal, va răspunde pentru ceea ce a comis după împlinirea vârstei de 14 ani, iar dacă la
data consumării avea calitatea de minor care răspunde penal şi până la momentul epuizării a
devenit major, va răspunde pentru întreaga infracţiune comisă în calitate de major, însă, în
mod firesc, instanţa va putea ţine cont de această împrejurare la stabilirea pedepsei concrete.

4. Infracţiunea deviată se caracterizează prin devierea acţiunii infracţionale de la

obiectul juridic vizat la alt obiect juridic (de aceeaşi natură sau de natură diferită), fie datorită
erorii infractorului cu privire la identitatea obiectului, error in personam (exemplu: X
doreşte să îl ucidă pe Y însă îl confundă pe Y cu Z şi îl ucide pe acesta din urmă), fie datorită
devierii acţiunii infracţionale, aberratio ictus (exemplu: X doreşte să îl ucidă pe Y însă din
cauza faptului că îşi apreciază în mod eronat acţiunea, îl ucide pe Z care se afla în apropierea
lui Y, sau cauzează distrugerea unui obiect care se afla în apropierea lui Y). Acestea sunt cele
mai frecvent întâlnite situaţii în care se poate vorbi despre o deviere a infracţiunii. În realitate,
doar în prima ipoteză, error in personam, putem vorbi despre o infracţiune unică. În ipoteza
aberratio ictus, se va reţine existenţa unui concurs de infracţiuni, între o tentativă la
infracţiunea ce s-a dorit a fi comisă şi varianta din culpă a infracţiunii efectiv comise.

II. Unitatea legală este acea categorie a unităţii de infracţiune determinată de voinţa
legiuitorului (nu de realitatea obiectivă), care reuneşte în conţinutul unei infracţiuni două sau
mai multe acţiuni sau inacţiuni, dintre care cel puţin una are semnificaţie infracţională proprie.
Raţiunea pentru care legiuitorul a ales să incrimineze ca infracţiune unică acte de conduită
distincte, este dată de legătura strânsă dintre acţiunile componente, fie sub aspect obiectiv, fie
sub aspect subiectiv. Formele pe care aceasta le poate îmbrăca sunt infracţiunea continuată,
complexă, progresivă, de obicei.

1. Infracţiunea continuată. 
Exemplu: X, cunoscând faptul că Y îşi încasează banii din alocaţie în data de 10 a
fiecărei luni, se decide să îi sustragă şi comite 6 acte de sustragere, primul în luna
ianuarie şi ultimul în luna iunie, când este prins.
Potrivit art. 35(1) Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la
diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect
pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Existenţa infracţiunii continuate este marcată, în timp, de două momente:
consumarea, care are loc odată cu săvârşirea primei acţiuni sau inacţiuni şi epuizarea, care
are loc în momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni.
În ceea ce priveşte condiţiile care trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru a fi în
prezenţa unei infracţiuni continuate, acestea sunt:
1. Unitatea de subiect activ. Aceasta implică faptul că aceeaşi persoană comite actele
componente al infracţiunii continuate. În ipoteza în care infracţiunea este comisă în
participaţie, nu are importanţă dacă pe parcursul executării se schimbă modalitatea în care
subiectul contribuie la săvârşirea acesteia, deoarece el va răspunde pentru forma de
participaţie principală (în sensul că autoratul absoarbe celelalte forme de participaţie, iar
instigarea absoarbe complicitatea). Dacă pe parcursul comiterii infracţiunii intervin şi alţi
subiecţi activi, răspunderea acestora va fi stabilită în funcţie de faptul dacă aveau cunoştinţă
sau nu de caracterul continuat al infracţiunii (similar cu efectul circumstanţelor reale). În
cazul în care infractorul este minor care nu răspunde penal la data consumării infracţiunii şi
până la momentul epuizării a devenit minor responsabil din punct de vedere penal, va
răspunde pentru ce a comis după împlinirea vârstei de 14 ani, iar dacă la data consumării avea
calitatea de minor care răspunde penal şi până la momentul epuizării a devenit major, va
răspunde pentru întreaga infracţiune comisă în calitate de major, însă instanţa va putea ţine
cont de această împrejurare la stabilirea pedepsei concrete.
 2. Unitatea de rezoluţie infracţională există atunci când infractorul, în momentul
luării hotărârii îşi reprezintă activitatea infracţională unică pe care urmează să o comită în
mod fracţionat, precum şi rezultatul ce urmează a fi obţinut în urma comiterii actelor
componente ale infracţiunii continuate. Nu presupune reprezentarea în detaliu a tuturor actelor
de executare, dar nici nu este suficientă dacă este indeterminabilă. Pentru a uni toate actele de
executare, rezoluţia infracţională trebuie să fie suficient de determinată, în sensul că
infractorul are imaginea de ansamblu a activităţii sale, pe care urmează să o comită prin acte
de executare distincte, cu fiecare act de executare rezoluţia unică concretizându-se. Fiind o
chestiune de ordin subiectiv, existenţa unei rezoluţii unice se deduce din elemente obiective,
ca unitatea obiectului infracţiunii, similaritatea modului de comitere a actelor componente
unitatea de loc, timp. Nici unul dintre aceste criterii nu constituie un indiciu sigur de stabilire
a unităţii de rezoluţie infracţională, ansamblul lor fiind hotărâtor în această problemă. Dacă se
pronunţă o hotărâre de condamnare, fie ea şi nedefinitivă, rezoluţia infracţională se consideră
întreruptă.
3. Unitatea de conţinut, respectiv comiterea mai multor acţiuni sau inacţiuni, la
anumite intervale de timp, realizând fiecare dintre acestea conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Condiţia este îndeplinită chiar dacă se comit doar două acte de executare, unul consumat, iar
altul rămas în forma tentativei. Intervalele de timp dintre actele comise nu trebuie să fie prea
scurte (atunci existând o singură infracţiune, exemplu: în aceeaşi noapte X fură prin cinci acte
de sustragere mai multe bunuri aparţinând lui Y) sau prea lungi (situaţie în care ar exista o
pluralitate de infracţiuni exemplu: X sustrage un bun din locuinţa lui Y şi după un an sustrage
din nou un bun aparţinând aceluiaşi subiect pasiv). Acţiunile nu trebuie să fie identice, doar să
realizeze conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Dacă unele dintre acte se încadrează în conţinutul
agravat al infracţiunii (exemplu: un act de sustragere se comite pe timp de noapte), vom fi în
prezenţa unei infracţiuni continuate în formă agravată. 
După cum am specificat în cele ce preced, în formularea sa inițială, textul art. 35(1)
specifica, în egală măsură, că unitatea de subiect pasiv, este o condiţie firească a infracțiunii
continuate. Cu alte cuvinte, toate acţiunile sau inacţiunile componente a infracțiunii
continuate, trebuie îndreptate împotriva aceluiaşi subiect pasiv. Însă, prin Decizia 368/2017,
C.C.R. a decis că sintagma sintagma „și împotriva aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul
dispozițiilor art.35 alin.(1) din Codul penal este neconstituțională. În motivarea deciziei se
specifică faptul că o amplă analiză de drept comparat a noțiunii de „infracțiune continuată”
a fost realizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Rohlena împotriva
Republicii Cehe. Astfel, prin Hotărârea din 27 ianuarie 2015, pronunțată în cauza
menționată, Curtea de la Strasbourg a reținut că infracțiunea continuată constă în săvârșirea
mai multor fapte ce întrunesc elementele aceleiaşi infracțiuni (sau ale unei infracțiuni
similare), fapte comise într-o anumită perioadă de timp. Noțiunea - introdusă în dreptul
european în Evul Mediu pentru a pondera regula de drept roman excesiv de severă quod
criminae tot poenae, care consacra suma materială a tuturor pedepselor - a cunoscut două
abordări diferite. Potrivit unei concepții subiective - întâlnită în Italia -, infracțiunea
continuată reprezenta un grup de fapte unite de o intenție unică şi de acelaşi „desen
infracțional”. Conform concepției obiective - dezvoltată, în special, în Germania -,
infracțiunea continuată se caracteriza prin intenţia repetată a autorului său de a ataca
acelaşi bun sau obiect juridic ori un bun sau obiect juridic similar. Având în vedere că
repetarea actelor infracționale şi existenţa intenției infracționale erau înlesnite de
circumstanțe materiale - între altele, legătura de proximitate temporală şi natura obiectului
juridic afectat -, s-a considerat că este justificată impunerea unei pedepse mai ușoare.
Concepţia obiectivă cu privire la infracțiunea continuată s-a răspândit în toată Europa, fiind
adoptată în mai multe legislaţii. Totuși, pentru a nu da dovadă de prea multă clemență faţă
de recidiviști, unii legiuitori au limitat aplicarea acestei noțiuni la anumite categorii de
infracțiuni. 
Cercetarea desfășurată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în toate cele 47
de state membre ale Consiliului Europei a confirmat, așadar, existenţa unei tradiții europene
ce consacră noţiunea de „infracțiune continuată” în concepţia sa obiectivă. Majoritatea
acestor state au introdus noţiunea respectivă în ordinea juridică internă, fie pe cale de
dispoziţii legale exprese, fie prin intermediul practicii judiciare. Elementele de drept
comparat de care a dispus Curtea de la Strasbourg cu privire la existenţa conceptului de
„infracțiune continuată” indică o convergenţă puternică între sistemele de drept naţionale
ale statelor membre ale Consiliului Europei în acest domeniu. Astfel, pare să existe un larg
consens, rezultat dintr-o lungă tradiție europeană, cu privire la caracteristicile infracțiunii
continuate, unitatea juridică a respectivelor fapte ilicite fiind stabilită atât prin elemente
obiective (actus reus), cât şi prin elemente subiective (mens rea): 
a) autorul trebuie să comită un anumit număr de fapte ilicite contra aceleiaşi valori
sociale şi, adesea, victima este aceeași; 
b) este necesar să existe cel puţin o asemănare a modurilor de operare a actelor
individuale (modus operandi) sau alte circumstanțe materiale care să unească faptele
respective întrun întreg (actus reus); 
c) între actele distincte trebuie să existe o legătură temporală, aceasta fiind apreciată
în funcţie de circumstanțele fiecărui caz în parte; 
d) toate faptele trebuie să prezinte aceeaşi intenție sau acelaşi „desen infracțional”
(mens rea), chiar dacă nu toate au fost plănuite ab initio; 
e) actele distincte trebuie să întrunească, în mod explicit sau implicit, elementele
constitutive ale aceleiaşi/acelorași infracțiuni. 
În fine, Curtea de la Strasbourg a reținut că pedeapsa stabilită în cazul infracțiunii
continuate este, în mod invariabil, mai ușoară decât cea aplicată - potrivit cumulului
aritmetic sau juridic - pentru o pluralitate de infracțiuni.
În continuare, în motivarea deciziei menționate, se arată faptul că, în speță,
consecința constatării de către Curte a neconstituționalității sintagmei „și împotriva
aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul dispozițiilor art.35 alin.(1) din Codul penal este,
practic, revenirea la soluția adoptată de practica judiciară sub reglementarea Codului penal
din 1969, în sensul existenței unei compatibilități limitate între infracțiunea continuată și
pluralitatea de subiecți pasivi, compatibilitate ce urmează a fi reținută de la caz la caz de
instanțele judecătorești, în virtutea rolului constituțional al acestora de a asigura înfăptuirea
justiției. În acest sens, Curtea observă că, potrivit practicii judiciare cristalizate sub imperiul
Codului penal din 1969, pentru a stabili dacă toate acțiunile sau inacțiunile au fost comise în
realizarea aceleiași rezoluții infracționale sau dacă își au sursa în rezoluții distincte, este
indispensabilă examinarea tuturor împrejurărilor de fapt și a condițiilor în care au fost
săvârșite, putând fi avută în vedere, printre alte elemente, și identitatea persoanei vătămate.
De asemenea, alte criterii de stabilire a existenței infracțiunii continuate ar putea fi:
săvârșirea la intervale de timp relativ scurte a acțiunilor componente; comiterea acțiunilor
asupra unor bunuri de același fel; folosirea acelorași metode, procedee, mijloace; comiterea
acțiunilor în aceleași împrejurări sau condiții, precum și unitatea de scop. Fiind chemată să
se pronunțe asupra unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat
că „diferența de obiect sau de subiect pasiv al infracțiunii nu poate determina pulverizarea
unei acțiuni unice sau repetate în timp, îndeplinite în realizarea aceleiași rezoluții, în tot
atâtea infracțiuni autonome concurente câte bunuri sau persoane au făcut obiectul acelei
acțiuni”. 
Așadar, ca urmare a constatării neconstituționalității sintagmei „și împotriva aceluiași
subiect pasiv” din cuprinsul dispozițiilor art.35 alin.(1) din Codul penal, unitatea subiectului
pasiv încetează să mai fie o condiție esențială a infracțiunii continuate și redevine un simplu
criteriu de stabilire a unității rezoluției infracționale, lăsat la aprecierea organelor judiciare.

Există infracțiuni care, date fiind condițiile despre care am făcut vorbire, nu pot fi
comise în formă continuată. Acestea sunt infracțiunile comise din culpă, infracțiunile cu
rezultat indivizibil (omorul) și infracțiunile de obicei.
Sub aspectul interacţiunii cu alte instituţii de drept penal, respectiv legea penală
aplicabilă în spaţiu şi timp, prescripţia, incidenţa actelor de clemenţă, starea de minoritate,
toate se raportează la momentul epuizării infracţiunii. Aşadar, în exemplul nostru, dacă în
luna mai va intra în vigoare o lege nouă, ea va fi incidentă cu privire la întreaga infracţiune, în
baza principiului activităţii, indiferent de caracterul mai favorabil sau mai puţin favorabil al
acesteia.
În ceea ce priveşte modul de sancţionare, potrivit disp. art. 36(1) C.pen.
(1)Infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei
închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii. Aşadar, caracterul
continuat al infracţiunii reprezintă o cauză legală specială de agravare facultativă a pedepsei,
instanţa având posibilitatea aplicării unui spor de până la 3 ani la maximul special al pedepsei
prevăzute pentru infracţiunea comisă. Cuantumul pedepsei se va stabili şi în funcţie de
numărul actelor componente şi de gravitatea urmărilor. Potrivit disp. art. 37 C.pen. care se
referă la recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată sau complexă, dacă cel
condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată (…) este judecat ulterior şi pentru alte
acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-se seama de
infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu
poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior. Aşadar, dacă ulterior rămânerii definitive
a hotărârii de condamnare sunt descoperite alte acte componente ale infracţiunii, pedeapsa
aplicată iniţial se va recalcula, putând fi menţinută sau majorată.

2. Infracţiunea complexă
Exemplu: X sustrage prin violenţă un bun aparţinând lui Y: Există o infracţiune
complexă de tâlhărie.
Exemplu: X îi ucide pe Y şi pe Z în aceeaşi împrejurare. Există o infracţiune
complexă de omor calificat.
Potrivit art. 35(2) Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca
element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau o inacţiune care
constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.
Este evident faptul că legiuitorul a creat această formă a unităţii legale în virtutea
legăturii existente între acţiunile componente ale acestor infracţiuni. Legătura poate fi
intrinsecă acţiunilor componente (exemplu: infracţiunea de tâlhărie în cazul căreia există o
legătură de tip mijloc – scop) sau extrinsecă (exemplu: infracţiunea de omor calificat, în cazul
căreia legătura dintre acţiunile componente este dată de unitatea de loc şi timp în care acestea
sunt comise).
În funcţie de locul pe care îl ocupă acţiunea sau inacţiunea absorbită în construcţia
juridică specifică infracţiunii complexe, distingem două forme, după cum urmează:
1. Infracţiunea complexă forma de bază, în cazul căreia acţiunea sau inacţiunea
absorbită are rolul de element constitutiv al infracţiunii complexe; este situaţia infracţiunilor
de viol, art. 218 C.pen., sau tâlhărie, art. 233 C.pen.
 2. Infracţiunea complexă forma agravată în cazul căreia acţiunea sau inacţiunea
absorbită are rolul de circumstanţă agravantă; este cazul infracţiunii de furt calificat, săvârşit
prin efracţie (distrugere), art. 229(1) lit. d.
În structura infracţiunii complexe sunt incluse elementele infracţiunilor componente.
Infracţiunile complexe sunt infracţiuni pluriofensive, în sensul că prin comiterea lor se aduce
atingere mai multor obiecte juridice, fie de aceeaşi natură (ca în situaţia omorului calificat),
fie de natură diferită (ca în ipoteza tâlhăriei; în această situaţie, una dintre cele două valori are
semnificaţia obiectului juridic principal, în speţă patrimoniul; importanţa practică a acestei
clasificări se relevă în situaţia în care, spre exemplu, X lezează obiectul juridic secundar,
respectiv integritatea corporală a lui Y, în scopul lezării ulterioare a obiectului juridic
principal, respectiv patrimoniul acestuia, eveniment care însă nu se mai produce; într-o atare
situaţie, încadrarea juridică a faptei comise va fi nu de lovirea sau alte violenţe, ci de tentativă
la infracţiunea complexă de tâlhărie). În ceea ce priveşte subiectul activ, infracţiunea
complexă poate fi comisă în coautorat, situaţie în care este posibil ca, în temeiul unei
înţelegeri prealabile sau concomitente, unul dintre coautori să lezeze obiectul principal, iar
celălalt obiectul secundar, nefiind necesar ca acţiunile ambilor să aducă atingere obiectului
juridic principal (exemplu: X, în urma unei înţelegeri cu Y, îi aplică o lovitură lui Z, timp în
care Y îi sustrage acestuia o sumă de bani). Cât priveşte subiectul pasiv, valorile lezate pot
aparţine aceleiaşi persoane, sau unor persoane distincte (exemplu: X sustrage un bun
aparţinând lui Y şi pentru a-l putea păstra îi aplică lui Z, care încerca să recupereze bunul
respectiv, o lovitură). Sub aspectul laturii obiective, infracţiunea complexă se poate comite
prin acţiuni distincte, sau printr-o singură acţiune sau inacţiune (exemplu: X smulge cerceii
de la urechile lui Y, cauzând vătămarea acesteia).
În ceea ce priveşte modul de sancţionare, infracţiunea complexă nu reprezintă o
cauză de agrvare a răspunderii penale, în ipoteza comiterii ei aplicându-se sancţiunea
prevăzută de lege. Însă, potrivit art. 37, referitor la recalcularea pedepsei pentru infracţiunea
continuată sau complexă, dacă cel condamnat definitiv pentru o infracţiune (…) complexă
este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi
infracţiuni, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o
pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior.
Aşadar, dacă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare sunt descoperite alte acte
componente ale infracţiunii, pedeapsa se va recalcula, putând fi menţinută sau majorată.

3. Infracţiunea de obicei
Exemplu: X, în mod repetat și fără a avea acest drept, îl urmărește pe Y
cauzându-i o stare de teamă.
Este acea infracţiune al cărei conţinut se realizeză prin repetarea faptei cu regularitate,
de un număr suficient de ori, încât să indice obişnuinţa. Aşadar, caracterul infracţional al
faptei este dat de repetarea cu o anumită regularitate a unor fapte antisociale identice, în aşa
fel încât să indice o deprindere a infractorului în sensul comiterii lor. Prin urmare, spre
deosebire de situaţia întâlnită în cazul infracţiunii continuate, faptele componente ale
infracţiunii de obicei, privite în singularitatea lor, nu au caracter infracţional.
În ciuda faptului că infracțiunea de obicei nu este regelementată în mod expres în
partea generală a codului penal, existența sa ca formă a unității legale de infracțiune nu poate
fi tăgăduită. În partea specială a Codului penal, pentru a o individualiza, legiuitorul utilizează
expresia “în mod repetat” ( exemplu: hărțuirea, art.208 C.pen., hărțuirea sexuală, art. 223
C.pen.). 
Pentru a fi în prezenţa infracţiunii de obicei, este necesară întrunirea cumulativă a
următoarelor condiţii:
 1. O pluralitate de acte omogene săvârşite la diferite intervale de timp, deoarece
aceasta presupune comiterea unei pluralităţi de acte pentru a ajunge la consumare. Spre
exemplu, potrivit art. 208 alin.1 N.C.p., constituie infracţiune fapta celui care „în mod repetat,
urmăreşte fără drept, (…) o persoană ori îi supraveghează locuinţa (…)”. Astfel, un singur act
de urmărire nu va realiza elementul constitutiv al infracţiunii, fiind necesară comiterea în mod
repetat. În ceea ce priveşte numărul actelor necesare pentru existenţa infracţiunii, legea nu
face nicio precizare, şi nici nu ar putea să o facă întrucât constatarea obişnuinţei nu depinde
exclusiv de numărul acestor acte. Astfel, este important intervalul de timp scurs între două
acte consecutive, împrejurările în care sau comis aceste acte, natura faptei.
2. Irelevanţa penală individuală a actelor comise, deoarece actele care intră în structura
sa, analizate în mod individual, nu au caracter penal. Ele dobândesc acest caracter numai ca
efect al integrării lor în seria de acte similare şi în măsura în care probează existenţa
obişnuinţei. De cele mai multe ori, actele componente ale infracţiunii de obicei, analizate în
mod individual, constituie contravenţii.
3. Unitatea manifestării de voinţă este o condiție necesară reunirii pluralităţii de acte
comise la diferite intervale de timp în structura unității infracțiunii de obicei, nefiind însă
necesară o rezoluţie infracţională determinată. În cazul infracţiunii de obicei este suficientă o
rezoluţie generică, fără a interesa dacă la momentul iniţial făptuitorul şi-a reprezentat numărul
actelor şi împrejurările în care le va comite.
4. Unitate de subiect activ şi pasiv. 
Consumarea şi epuizarea infracţiunii de obicei. Infracţiunea de obicei se consumă
atunci când s-a realizat numărul de acte necesar pentru a indica obişnuinţa. Aşa cum am
precizat deja, acest număr de acte nu poate fi stabilit de la început, ci se determină în fiecare
caz concret, ţinând seama de particularităţile faptei comise. Faptul că după momentul
consumării autorul continuă să comită acte similare, nu transformă infracţiunea de obicei într-
o infracţiune continuată, căci actele comise după consumarea infracţiunii se vor integra în
conţinutul aceleiaşi infracţiuni de obicei în formă simplă. Epuizarea infracţiunii de obicei are
loc odată cu ultimul act de executare. La fel ca în cazul celorlalte infracţiuni cu durată de
consumare, în raport de acest moment se determină legea aplicabilă, aplicabilitatea legilor de
amnistie şi graţiere, din acest moment începe să curgă termenul de prescripţie.
Sancţionarea infracţiunii de obicei La fel ca infracţiunea complexă, infracţiunea de
obicei nu atrage o agravare a răspunderii penale a autorului. În consecinţă, pedeapsa pentru
această infracţiune va fi cea prevăzută de norma de incriminare, cu aplicarea criteriilor
generale de individualizare stabilite de art. 74C.pen. 
Infracţiunile de simplă repetare se aseamănă cu infracţiunea de obicei prin aceea că
se compun şi ele dintr-o pluralitate de acte care, analizate în mod izolat, nu au semnificaţie
penală. Deosebirea esenţială faţă de infracţiunea de obicei constă în aceea că infracţiunea de
simplă repetare se consumă odată cu săvârşirea celui de-al doilea act, nefiind necesară proba
obişnuinţei. Spre exemplu, potrivit art. 1 lit. c) din Legea nr. 31/2000, constituie contravenţie
tăierea, fără drept, de arbori din fondul forestier naţional, dacă valoarea pagubei nu depăşeşte
un anumit plafon. Distincțai dintre infracțiunea de obicei și cea de simpla repetare este dată de
faptul că, în cazul celei din urmă, numărul actelor necesare pentru consumarea infracţiunii
este stabilit de legiuitor. 

4. Infracţiunea progresivă
Exemplu: X îi aplică lui Y o lovitură de cuțit cauzând vătămarea acestuia. Y este
transportat la spital și în ciuda îngrijirilor medicale acordate, decedează dup un interval
de 30 de zile.
 Este acea infracţiune care după atingerea momentului consumativ corespunzător unei
anumite infracţiuni, fără o nouă intervenţie din partea infractorului, îşi amplifică progresiv
rezultatul, ori se produc urmări noi, corespunzătoare unor infracţiuni mai grave. Fiecare dintre
conținuturile infracționale realizate ulterior le absoarbe pe cele precedente.
Și în cazul infracțiunii progresive putem vorbi despre un moment al consumării
(echivalent cu săvârșirea acțiunii sau inacțiunii infracționale), respectiv un moment al
epuizării (echivalent cu producerea ultimului rezultat).
Sub aspect subiectiv, infracţiunea progresivă se comite adesea cu praeterintenţie, dar
nu se poate pune semnul egalităţii între infracţiunea progresivă şi infracţiunea
praeterintenţionată. Aceasta deoarece infracţiunea progresivă poate fi comisă atât din culpă
cât şi cu intenţie. 
Infracţiunea progresivă cunoaşte un moment al consumării, care este momentul
producerii primei urmări, şi un moment al epuizării, ce reprezintă momentul în care survine
urmarea cea mai gravă, pe baza căreia se stabileşte încadrarea juridică finală. Spre deosebire
de celelalte infracţiuni cu durată de consumare, în cazul infracţiunii progresive, pentru
determinarea legii aplicabile se va avea în vedere momentul consumării şi nu cel al epuizării.
Soluţia este justificată datorită faptului că în cazul infracţiunii progresive, spre deosebire de
celelalte infracţiuni din această categorie, agravarea urmării se produce fără o nouă intervenţie
a autorului, ceea ce înseamnă că nu există o acţiune a acestuia comisă sub legea nouă. Tot
astfel, stabilirea formei de pluralitate infracţională (concurs, recidivă postcondamnatorie sau
postexecutorie) se va face în raport de momentul consumării şi nu de cel al epuizării. 

Unitatea de infracțiune. Elemente de drept penal comparat.

 
În legislaţia penală franceză, infracțiunea continuă este definită ca fiind infracțiunea
a cărei executare se prelungește în timp, susținută de o voință infracțională constantă (lipsirea
de libertate, reținererea fără drept a unor bunuri). O altă figură juridică distinctă este cea a
infracțiunii complexe, definită de doctrină ca fiind infracțiunea constituită din mai multe acte
materiale. Infracțiunea complexă poate îmbrăca, la rândul său, două forme: infracțiunea
complexă formată din acte distincte și infracțiunea complexă formată din acte identice,
repetate. Așadar, infracţiunea continuată ca specie a infracţiunii nu este reglementată în mod
special, ea fiind analizată în doctrină cu prilejul clasificării diferitelor infracţiuni. În doctrina
franceză se consideră că, în cazul infracţiunii continuate, nu are relevanţă pentru existenţa ei
dacă acţiunile componente ale ei au fost îndreptate contra aceluiaşi obiect material sau diferite
şi nici dacă bunurile aparţineau unor proprietari diferiţi. 
Codul penal spaniol concepe infracţiunea continuată într-o manieră diferită de cea
din Codul nostru penal. Astfel, potrivit art. 71 alin. (1), cel care, în executarea unui plan
conceput anterior sau profitând de o ocazie identică, realizează o pluralitate de acţiuni sau
omisiuni care lezează pe un subiect sau pe mai mulţi şi încalcă unul şi acelaşi percept penal
sau percepte de natură egală sau asemănătoare, va fi pedepsit ca autor al unui delict în formă
continuată. În această reglementare, Codul penal spaniol admite existenţa infracţiunii
continuate în dauna concursului de infracţiuni. De exemplu, fapta unui conducător auto care
comite un accident de circulaţie soldat cu moartea victimei, care ulterior fuge de locul faptei,
va constitui o infracţiune continuată, şi nu un concurs de infracţiuni. Pedeapsa ce se va aplica
într-o astfel de situaţie, potrivit legii penale spaniole, va fi aceea pentru infracţiunea cea mai
gravă săvârşită, în jumătatea sa superioară.
Codul penal italian reglementează instituţia „unităţii de infracţiune” după instituţia
„concursului de infracţiuni”. Ca forme de unitate legală de infracţiune, Codul penal italian
reglementează concursul formal de infracţiuni, infracţiunea continuată, infracţiunea deviată şi
infracţiunea complexă. După cum se poate observa, spre deosebire de reglementarea din
Codul nostru penal, legislaţia penală italiană reglementează concursul formal de infracţiuni
şi infracţiunea deviată în cadrul unităţii legale de infracţiune.
În concepţia Codului penal italian, art. 81 alin. (2) şi (3), infracţiunea continuată este
reglementată ca fiind „violarea prin mai multe acţiuni sau inacţiuni săvârşite cu aceeaşi
rezoluţie delictuoasă şi chiar în momente diferite, ale aceleiaşi sau a unor dispoziţii diferite ale
legii penale”. Se poate observa că, spre deosebire de concepţia legiuitorului penal român,
legiuitorul italian admite existenţa infracţiunii continuate nu numai în ipoteza în care subiectul
activ săvârşeşte acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi
infracţiuni, ci şi în ipoteza în care sunt încălcate dispoziţii diferite ale legii penale. Această
reglementare a infracţiunii continuate de către Codul penal italian oferă posibilitatea ca, în
cazul săvârşirii unor fapte diferite care au fost comise în baza unei rezoluţii infracţionale
unice, acestea să poată fi încadrate ca infracţiune continuată, şi nu concurs de infracţiuni.
Rezultă din această reglementare că legiuitorul italian extinde, faţă de dispoziţiile din Codul
penal român, sfera infracţiunii continuate, restrângând aria concursului de infracţiuni, care
este sancţionat mai aspru.
Codul penal italian defineşte infracţiunea complexă în art. 84 ca fiind „infracţiunea
în compunerea căreia intră, ca element constitutiv sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune
sau inacţiune care ar constitui prin ea însăşi o infracţiune”. Observăm că această reglementare
a infracţiunii complexe este asemănătoare cu cea existentă în noul nostru Cod penal.
 
Art. 81. Concursul formal. Infracțiunea continuată.
Este sancționat cu pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea mai gravă, în treimea
superioară, acela care, printr-o singură acțiune sau inacțiune, încalcă dispozițiile mai multor
norme penale de incriminare, sau încalcă de mai multe ori dispozițiile aceleiași norme penale
de incriminare.
Cu aceeași pedeapsă este sancționat acela care, prin mai multe acțiuni sau inacțiuni, în
baza aceleiași rezoluții infracționale, încalcă, la intervale distincte, aceeași normă de
incriminare
Art. 82. Infracțiunea deviată datorită erorii asupra persoanei subiectului pasiv.
Când datorită erorii asupra mijloacelor de comitere a faptei sau din altă cauză, se
lezează un alt subiect pasiv decât cel împotriva căruia era îndreptată acțiunea, autorul
răspunde pentru infracțiunea pe care a intenționat să o comită.
Când pe lângă subiectul pasiv distinct este lezat și subiectul pasiv împotriva căruia
autorul și-a îndreptat acțiunea, pedeapsa aplicabilă va fi cea stabilită pentru infracțiunea mai
gravă, majorată cu până la jumătate.
Art. 83. Infracțiunea diferită de cea dorită de autor.
Cu excepția situațiilor reglementate în articolul precedent, când datorită erorii asupra
mijloacelor de comitere a faptei sau din altă cauză, se comite o infracțiune diferită de cea
dorită, autorul va răspunde pentru infracțiunea comisă din culpă, dacă ea este incriminată în
această variantă.
Dacă autorul a săvârșit și infracțiunea dorită, se vor aplica regulile concursului de
infracțiuni.
Art. 84. Infracțiunea complexă.
Dispozițiile articolelor precedente nu se aplică în situația în care norma de incriminare
consideră ca fiind elemente constitutive sau elemente circumstanțiale agravante ale
infracțiunii, acțiuni sau inacțiuni care constituie infracțiuni distincte.

PLURALITATATEA DE INFRACȚIUNI
 Noțiune. Despre pluralitate de infracţiuni putem vorbi în situația în care aceeaşi
persoană comite mai multe infracţiuni, concomitent sau la diferite intervale de timp, în
condițiile reglementate de lege. Cu alte cuvinte, pluralitatea presupune existența a a două sau
mai multor infracţiuni, care au ca element de legătură faptul că sunt comise de aceeaşi
persoană.
Formele pluralităţii de infracțiuni reglementate în legislația penală română, sunt:
concursul (care presupune comiterea mai multor infracţiuni de către o persoană, fără ca între
momentele comiterii infracțiunilor componente să fi intervenit o hotărâre definitivă de
condamnare), recidiva (care presupune comiterea unei sau mai multor infracțiuni, după ce
autorul a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune săvârșită anterior, dacă sunt îndeplinite
și celelalte condiții legale) și pluralitatea intermediară (care există în ipoteza în care una sau
mai multe infracțiuni sunt comise după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare
pentru o infracțiune comisă anterior și nu sunt îndeplinite condițiile de existență ale recidivei).

1. CONCURSUL
Exemplu: X sustrage un bun aparținând lui Y. Înainte de a fi condamnat definitiv
pentru aceasta, îl ucide pe Z.
Exemplu: X, conducând neatent, îi lovește pe Y, care decedează, și pe Z care
suferă vătămări corporale.

Definiție: Potrivit art. 38:

(1)Există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite
de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată
definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de infracţiuni şi atunci când una dintre
infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni.
(2)Există concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de o
persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs,
realizează conţinutul mai multor infracţiuni.

Condiţii. Pentru existența concursului este necesar, așadar, să fie îndeplinite cumulativ
următoarele condiții:
1. Să existe două sau mai multe infracţiuni, indiferent de natura sau gravitatea
acestora, consumate sau tentate, indiferent de forma de vinovăţie cu care sunt comise.
2. Să fie comise de același subiect activ, indiferent de forma în care îşi aduce
contribuția la comiterea faptei (autor sau participant), indiferent de împrejurarea dacă în
momentul comiterii faptei era minor responsabil din punct de vedere penal sau major.
3. Infracţiunea a doua să fie comisă înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare pentru prima infracţiune (de regulă, o hotărâre rămâne definitivă în momentul în
care nu mai poate fi exercitată împotriva ei nicio cale ordinară de atac) 
4. Ambele infracţiuni să poată fi supuse judecăţii și să le fie aplicabile pedepse. Cu
alte cuvinte, această condiție nu este îndeplinită în ipoteza în care există două infracțiuni, între
care una este o tentativă nepedepsibilă, pe motiv că autorul s-a desistat, sau în ipoteza în care
una dintre pedepsele aplicate pentru infracțiunile concurente este grațiată în totalitate.

Nu are relevanță dacă infracţiunile sunt judecate de aceeaşi instanţă sau de instanţe
diferite, concomitent sau succesiv. Nici în ipoteza în care se pronunţă o hotărâre de
condamnare fără ca instanța să aibă cunoștință că mai există o infracţiune concurentă,
concursul nu încetează să existe.
 Formele concursului. Art.38 C.pen. precizează care sunt cele două forme ale
concursului, criteriul de clasificare constând în numărul acţiunilor sau inacţiunilor
infracţionale comise de către infractor;
Concursul real (sau prin mai multe acţiuni sau inacţiuni) există când infractorul, după
ce a comis o primă infracţiune printr-o acţiune sau inacţiune, înainte de a fi condamnat
definitiv pentru aceasta, comite o a doua infracţiune printr-o acţiune sau inacţiune distinctă
(exemplu: X sustrage un bun aparținând lui Y. Înainte de a fi condamnat definitiv pentru
aceasta, îl ucide pe Z). În cazul concursului real, a doua infracţiune comisă poate fi
independentă de prima sau dimpotrivă, între cele două infracţiuni poate să existe o legătură.
Existenţa sau absenţa legăturii dintre infracţiuni constituie criteriul în baza căruia concursul
real se clasifică, la rândul său, în două forme: 
a. concurs real simplu, când între infracțiunile comise nu există altă legătură decât
faptul că au același subiect activ. La rândul său, acesta poate avea caracter omogen, câne se
comit mai multe infracțiuni de același tip (exemplu: X comite mai multe infracțiuni de furt; a
nu se confunda cu infracțiunea simplă în varianta în care acțiunea este fragmentată în mai
multe acte componente, sau cu infracțiunea continuată) sau eterogen, când infracțiunile
comise sunt diferite.
b. concurs real cu conexitate (sau caracterizat), când între infracțiunile componente
există o legătură. În funcție de natura acestei legături, la rândul său concursul real cu
conexitate poate îmbrăca două forme. Concurs real cu conexitate etiologică, când prima
dintre infracțiuni este comisă pentru săvârșirea ulterioară a celei de-a doua, legătura fiind I1,
infracțiune mijloc – I2 infracțiune scop (exemplu: X sustrage un pistol, pentru a-l ucide pe Y
și ulterior comite și infracțiunea de omor asupra lui Y) și concurs real cu conexitate
consecvențială când a doua dintre infracțiuni este comisă pentru ascunderea primeia dintre
ele, legătura fiind I1, infracțiune cauză – I2 infracțiune efect (exemplu: X îl ucide pe Y și
ulterior incendiază casa acestuia pentru a ascunde prima infracțiune; X îl accidentează pe Y și
ulterior părăsește locul accidentului). De menționat faptul că, dacă în situația concursului cu
conexitate etiologică ambele infracțiuni sunt comise cu intenție, în ipoteza celui cu conexitate
consecvențială prima dintre infracțiuni poate fi comisă cu intenție, cu praeterintenție sau din
culpă, însă cea de-a doua este întotdeauna comisă cu intenție.
Concursul formal (sau printr-o singură acţiune sau inacţiune) există când infractorul
comite în fapt o singură acţiune sau inacţiune, care datorită modului cum a fost comisă şi a
împrejurărilor în care a fost comisă, întruneşte în concret conţinutul mai multor infracţiuni
(exemplu: X, conducând neatent, îi lovește pe Y, care decedează, și pe Z care suferă vătămări
corporale).

Sancționarea concursului. Concursul în sine nu influenţează asupra gradului de

pericol social al fiecărei infracţiuni în parte, dovedeşte însă un grad mai mare de pericol social
al infractorului. În cazul concursului (ca dealtfel și în cazul celorlalte forme ale pluralității de
infracțiuni) subiectul activ nu va executa un număr de pedepse egal cu numărul infracțiunilor
concurente, ci o singură pedeapsă, denumită pedeapsă rezultantă. În ceea ce privește
algoritmul de stabilire a cuantumului acestei pedepse, legislațiile penale s-au conturat trei
sisteme de sancționare a concursului: cumulul aritmetic (însumarea pedepselor) care deși
corespunde ideii de echitate, ar putea duce la aplicarea unor pedepse care nu ar putea fi
niciodată executate; absorbţia (aplicarea pedepsei mai severe care le absoarbe, astfel, pe
celelalte) care este criticabil întrucât ulterior comiterii unei infracțiuni grave, ar lăsa deschisă
posibilitatea comiterii oricâtor infracțiuni mai puțin grave și cumulul juridic (absorbţia cu
agravarea pedepsei) care constă, în esenţă, în stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune
concurentă, aplicarea celei mai grele, la care va fi adăugat un spor de pedeapsă.
 Art. 39 C.pen. care se referă la pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni,
specifică faptul că, primul pas pe care instanța îl face în demersul de stabilire a pedepsei
rezultante, este stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune în parte după care se aplică
pedeapsa, după cum urmează:
a)când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse
cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă; se poate remerca,
așadar, că în această situație, sistemul sancționator este cel al absorbției, dat fiind specificul
pedepsei principale a detențiunii pe viață;
b)când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea,
la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; în această
situație, sistemul sancționator consacrat de legiuitor este cel al cumulului juridic, concursul
fiind o cauză obligatorie de agravare a pedepsei, deoarece aplicarea, la pedeapsa de bază (cea
mai grea), a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse, este obligatorie; (exemplu: X
comite în concurs un furt, un omor și un viol, pentru care i se stabilesc pedepse cu închisoarea
de 1 an, 15 ani, respectiv 8 ani; pedeapsa de bază fiind cea de 15 ani, la aceasta se va adauga
un spor de o treime din 1+8, adică 3 ani, pedeapsa rezultantă fiind de 18 ani închisoare).
c)când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la
care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; și în această
situație legiuitorul a consacrat cumulul juridic;
d)când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică
pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii; este o ipoteză în care
sistemul de calcul al pedepsei rezultante este cel al cumulului aritmetic;
e)când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu
amendă se aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime
pedeapsa amenzii conform lit. c); este un sistem mixt, în care se pornește de la sistemul
cumulului juridic și apoi se aplică cel al cumulului aritmetic.
În conformitate cu alin. 2 al art. 39 C.pen. atunci când s-au stabilit mai multe
pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o
treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai
mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile
concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se
poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Așadar, legiuitorul reglementează posibilitatea
aplicării detențiunii pe viață ca pedeapsă pentru un concurs de infracțiuni, chiar și în altă
situație decât cea reglementată la lit. a, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
1. să se fi stabilit pentru infracțiunile concurente mai multe pedepse cu închisoarea;
2. prin adăugarea la pedeapsa de bază a sporului de o treime din totalul celorlalte
pedepse să rezulte un cuantum de 40 de ani sau mai mare;
3. pentru cel puțin una dintre infracțiuni pedeapsa legală să fie închisoarea de 20 de
ani, sau mai mare.

Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente

Exemplu: X este condamnat definitiv pentru comiterea unui furt. Ulterior se
descoperă faptul că, anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, X mai
comisese și un omor.
Potrivit art. 40 contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente are loc fie atunci
când infractorul este inițial condamnat definitiv doar pentru una dintre infracțiunile
concurente, ulterior instanța fiind chemată să îl judece pentru cealaltă infracțiune, cu reținerea
dispozițiilor referitoare la concurs, fie când acesta este judecat în mod distinct pentru
infracțiunile concurente, pronunțându-se mai multe hotărâri definitive de condamnare, care
ulterior se impun a fi contopite.
 Astfel, (1)dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o
infracţiune concurentă, se aplică dispoziţiile art. 39.
(2)Dispoziţiile art. 39 se aplică şi în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a
rămas definitivă, se constată că cel condamnat mai suferise o condamnare definitivă
pentru o infracţiune concurentă
Esențial este faptul că, dată fiind natura concursului și obligativitatea aplicării unei
singure pedepse rezultante, în ipoteza în care până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care
s-a făcut aplicarea dispozițiilor referitoare la concurs, infractorul a executat o parte din
pedeapsa aplicată pentru una dintre infracțiunile concurente, aceasta va fi considerată parte
executată din pedeapsa rezultantă.
(3)Dacă infractorul a executat integral sau parţial pedeapsa aplicată prin hotărârea
anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile
concurente (exemplu: în speța prezentată anterior, lui X i se aplică inițial o pedeapsă de 3 ani
pentru furt, din care, până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care este condamnat pentru
omor și se constată existența concursului de infracțiuni, apucă să execute 2 ani; dacă pentru
infracțiunea de omor instanța îi stabilește o pedeapsă de 10 ani, prin aplicarea dispozițiilor
referitoare la concurs, la această pedeapsă se adaugă o treime din cealaltă pedeapsă stabilită
de instanță, respectiv o treime din pedeapsa de 3 ani pentru furt, pedeapsa rezultantă fiind de
11 ani; în această situație, cei 2 ani executați din pedeapsa aplicată pentru furt, se consideră
parte executată din pedeapsa rezultantă, motiv pentru care X va mai avea de executat un rest
de 9 ani din pedeapsa rezultantă pentru concursul de infracțiuni).
În acest context, se impune precizarea că potrivit disp. alin. (4)dispoziţiile privitoare
la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni se aplică şi în cazul în care
condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa
închisorii. (5)În cazul contopirii pedepselor conform alin. (1)-(4) se ţine seama şi de
pedeapsa aplicată printr-o hotărâre de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o
infracţiune concurentă, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.
O ultimă precizare care se impune a fi făcută este cu privire la incidența actelor de
clemență, respectiv amnistia sau grațierea colectivă. Acestea vor avea ca obiect doar o
infracțiune sau o pedeapsă stabilită pentru o infracțiune, nicidecum un concurs sau o pedeapsă
rezultantă. Prin urmare, în exemplul anterior, în ipoteza în care, după aplicarea dispozițiilor
referitoare la concurs și stabilirea pedepsei rezultante de 11 ani, ar interveni o grațiere totală a
pedepselor aplicate pentru infracțiunile de furt, efectul acesteia va consta în înlăturarea
sporului de un an, aferent acestei infracțiuni, adăugat pedepsei de bază.

RECIDIVA
Exemplu: după condamnarea definitivă la pedeapsa de 3 ani pentru comiterea
unui furt, în cursul executării pedepsei, X comite un omor.
Exemplu: după executarea în întregime a pedepsei de 3 ani aplicate pentru
comiterea unui furt, X comite un omor.

Definiţie. Potrivit art. 41 (1)există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei
hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare
sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu
intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an
sau mai mare.
(2)Există recidivă şi în cazul în care una dintre pedepsele prevăzute în alin. (1) este
detenţiunea pe viaţă.
(3)Pentru stabilirea stării de recidivă se ţine seama şi de hotărârea de condamnare
pronunţată în străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea penală română, dacă
hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.
Din dispozițiile legale citate se poate concluziona faptul că naşterea stării de recidivă
este determinată de comiterea unei noi infracţiuni intenţionate sancţionată de lege cu pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau a închisorii de un an sau mai mare, de către o persoană condamnată
anterior pentru comiterea unei infracţiuni intenţionate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a
închisorii mai mare de un an, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în cursul
executării pedepsei, în stare de evadare, sau după executarea sau considerarea ca executată a
pedepsei. Se poate constata, așadar, faptul că cele două elemente de care depinde existența
recidivei sunt, pe de o parte, existența unei condamnări definitive anterioare, și, pe de altă
parte, comiterea ulterioară a două sau mai multe infracțiuni. Aceste două împrejurări sunt
cunoscute în doctrină și jurisprudență sub denumirea de termeni ai recidivei. Primul termen
poartă denumirea de termen judiciar al recidivei, deoarece presupune existența unei
condamnări definitive pronunțate de instanța de judecată, în timp ce al doilea termen poartă
denumirea de termen legal al recidivei, deoarece, pentru nașterea stării de recidivă nu este
necesară o nouă intervenție a instanței, în sensul pronunțării unei hotărâri de condamnare
pentru cea de-a doua infracțiune, fiind suficient simplul fapt al comiterii celei de-a doua
infracțiuni, cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege.

Formele recidivei. În funcţie de momentul comiterii infracțiunii ce constituie al doilea

termen al recidivei, se disting cele două forme pe care aceasta le poate îmbrăca, respectiv
recidiva postcondamnatorie (după condamnare, înainte de terminarea executării pedepsei
aplicate pentru primul termen, sau înainte de momentul în care aceasta este considerată a fi
executată) și recidiva postexecutorie (după executarea sau considerarea ca executată a
pedepsei aplicate pentru primul termen, până la reabilitare).

1. Recidiva postcondamnatorie sau după condamnare, există atunci când infracțiunea

care constituie termenul legal al recidivei este comisă după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare pentru infracțiunea ce constituie termenul judiciar al recidivei, înainte de
terminarea executării pedepsei, sau înainte de momentul în care aceasta este considerată a fi
executată, sau în stare de avadare din pedeapsa aplicată pentru primul termen (exemplu: X
este condamnat definitiv la pedeapsa de 3 ani pentru furt, evedează din executarea acestei
pedepse și comite o infracțiune de omor).
Condiţii. Fiind o formă a pluralităţii de infracțiuni ambele infracţiuni care intră în
componenţa recidivei trebuie să fie comise de aceeaşi persoană, indiferent de calitatea în care
îşi aduce contribuția la comiterea acestora.
a. Primul termen:
1. Să existe o condamnare definitivă, la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisoarea
mai mare de un an. Condamnarea poate fi pronunțată pentru o singură infracțiune sau un
concurs de infracțiuni. Nu poate intra, așadar, în componența recidivei o condamnare la
pedeapsa închisorii de un an sau mai mică, sau o condamnare la pedeapsa amenzii.
2. Condamnarea să nu fie dintre cele enumerate expres şi limitativ la art. 42 C.pen.
condamnări care nu atrag starea de recidivă. Potrivit art. 42 la stabilirea stării de recidivă nu
se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la:
a)faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală; este cunoscut faptul că legea de
dezincriminare își produce efectul retroactiv în mod obligatoriu, indiferent de momentul în
care intră în vigoare, iar acest efect constă, potrivit disp. art. 4: în înlăturarea tuturor
consecinţelor penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la faptele dezincriminate.
Apare, așadar, ca o consecință firească faptul că, o condamnare anterioară pentru o faptă
dezincriminată, nu poate atrage starea de recidivă.
b)infracţiunile amnistiate; amnistia este o cauză care înlătură răspunderea penală, dar în
ipoteza în care legea de amnistie intră în vigoare ulterior rămânerii definitive a unei hotărâri
de condamnare pentru o faptă care intră sub incidența ei, ea înlătură executarea pedepsei,
precum și consecințele condamnării; or, este evident faptul că, fiind condiționată de existența
unei condamnări, starea de recidivă nu va putea fi reținută.
c)infracţiunile săvârşite din culpă; este cunoscut faptul că, în ipoteza culpei, urmarea
infracțională este fie prevăzută dar nedorită și neacceptată, fie neprevăzută, în condițiile în
care autorul avea obligația și posibilitatea să facă acest lucru; prin urmare, dat fiind caracterul
nonintențional al faptelor comise din culpă, condamnările aferente acestei categorii de fapte
nu vor atrage starea de recidivă; în schimb, condamnările pronunțate pentru fapte
praeterintenționate vor fi luate în calcul la stabilirea stării de recidivă.

b. Al doilea termen:
1. Să se fi comis o nouă infracţiune după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării pedepsei sau în
stare de evadare, până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei pronunţate
pentru infracţiunea care constituie primul termen. În acest context se impune precizarea că
pedeapsa se consideră a fi executată, chiar dacă acest lucru nu  s-a întâmplat în mod efectiv, în
situații ca împlinirea termenului de supraveghere al suspendării executării pedepsei,
împlinirea termenului de supraveghere al liberării condiționate, împlinirea termenului de
prescripție a executării pedepsei sau grațierea acesteia.
2. Infracţiunea să fie comisă cu intenţie sau praeterintenţie.
3. Pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune să fie detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea de un an sau mai mare, indiferent dacă este prevăzută ca pedeapsă unică sau
alternativ cu amenda. În acest context se impune precizarea că nu are importanţă pedeapsa
care va fi efectiv aplicată de instanţă. Aceasta poate fi închisoarea mai mică de un an, sau
chiar amenda. Ceea ce este important, fiind vorba despre termenul legal al recidivei, este
maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea care constituie al doilea
termen al recidivei.
În ipoteza în care infracțiunea care constituie al doilea termen rămâne în formă de
tentativă, deși potrivit art. 33 (2) tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate¸ și ar apărea firească
luarea în considerare a limitelor înjumătățite în demersul de stabilire a stării de recidivă, art.
187 specifică faptul că prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în
textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în
considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. Așadar, și în ipoteza în care
infracțiunea care constituie al doilea termen rămâne în formă de tentativă, pentru stabilirea
stării de recidivă se vor lua în calcul limitele de pedeapsă prevăzute în norma de incriminare
pentru infracțiunea consumată.
În ipoteza în care al doilea termen este format dintr-un concurs de infracţiuni, pentru a
putea vorbi despre recidivă este suficient ca cel puţin una dintre ele, comisă cu intenţie, să fie
sancţionată cu pedeapsa legală de un an sau  mai mare.

2. Recidiva postexecutorie
Sub aspectul elementelor care condiționează existența ei, această formă a recidivei
diferă de cea precedentă doar în privința momentului comiterii infracțiunii care constituie al
doilea termen. Astfel, aceasta trebuie să fie comisă după executarea sau considerarea ca
executată a pedepsei, până la reabilitare (în cazul reabilitării de drept) sau împlinirea
termenului de reabilitare (în cazul reabilitării judecătorești).

Modul de sancţionare a recidivei

Precizare:
T1 = primul termen al recidivei; 
T2 = al doilea termen al recidivei;
PT1 = pedeapsa stabilită pentru primul termen, prin hotărâre de condamnare definitivă;
PT2 = pedeapsa stabilită pentru al doilea termen;
PRR = pedeapsa rezultantă pentru recidivă;
PRC = pedeapsa rezultantă pentru concurs.
PRCT1 = pedeapsa rezultantă pentru concurs, când primul termen este format dintr-un concurs;
PRCT2 = pedeapsa rezultantă pentru concurs, când al doilea termen este format dintr-un concurs;
I1T2 = prima infracțiune concurentă a T2;
I2T2 = a doua infracțiune concurentă a T2;

Recidiva în sine nu influenţează asupra gradului de pericol social al fiecărei infracţiuni

în parte, dovedeşte însă un grad mai mare de pericol social al infractorului. La fel ca și în
cazul concursului, subiectul activ nu va executa un număr de pedepse egal cu numărul
infracțiunilor concurente, ci o singură pedeapsă, denumită pedeapsă rezultantă. În ceea ce
privește algoritmul de stabilire a cuantumului acestei pedepse, dispozițiile art. 43 C.pen. fac
distincție între recidiva postcondamnatorie și cea postexecutorie.
1. Recidiva postcondamnatorie. În privința acesteia, art. 43 (1) prevede că, dacă
înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se
săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se
adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta. Prin
urmare, în ipoteza în care pedepsele stabilite pentru infracțiunile ce constituie cei doi termeni
ai recidivei sunt închisoarea sau amenda, sistemul de stabilire a pedepsei rezultante în cazul
recidivei postcondamnatorii este cel al cumulului aritmetic. În ipoteza în care, pentru cel
puțin una dintre infracțiunile care intră în componența termenilor recidivei, pedeapsa stabilită
este detențiunea pe viață, în mod firesc sistemul de stabilire a pedepsei rezultante în cazul
recidivei postcondamnatorii este cel al absorbției, pedeapsa rezultantă fiind detențiunea pe
viață, fapt ce reiese din disp. alin. (4)când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită
pentru infracţiunea săvârşită în stare de recidivă este detenţiunea pe viaţă, se va executa
pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Ipoteza în care al doilea termen al recidivei este format dintr-un concurs de infracțiuni
este reglementată de alin. (2), care specifică faptul că atunci când înainte ca pedeapsa
anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată sunt săvârşite mai multe
infracţiuni concurente, dintre care cel puţin una se află în stare de recidivă, pedepsele
stabilite se contopesc potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, iar
pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas
neexecutat din aceasta.
La fel ca și în cazul concursului, legiuitorul reglementează în alin. (3) posibilitatea
aplicării detențiunii pe viață ca pedeapsă rezultantă pentru recidivă, chiar și în situația în care
pentru nici una dintre infracțiunile care intră în componența termenilor recidivei, pedeapsa
stabilită nu este detențiunea pe viață, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
1. să se fi stabilit pentru infracțiunile care intră în componența termenilor recidivei mai
multe pedepse cu închisoarea;
2. prin însumarea pedepselor stabilite să rezulte un cuantum de 40 de ani sau mai
mare;
3. pentru cel puțin una dintre infracțiuni pedeapsa legală să fie închisoarea de 20 de
ani, sau mai mare. Astfel dacă prin însumarea pedepselor în condiţiile alin. (1) şi alin. (2) s-
ar depăşi cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin
una dintre infracţiunile săvârşite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani
sau mai mare, în locul pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe
viaţă.
La fel ca și în cazul concursului, legiuitorul oferă instanței posibilitatea să dea
eficiență dispozițiilor referitoare la sancționarea stării de recidivă, chiar și în ipoteza în care
aceasta este descoperită ulterior aplicării pedepsei pentru infracțiunea care constituie al doilea
termen. Astfel, (6)dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru noua
infracţiune şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată se
descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă, instanţa aplică dispoziţiile alin. (1)-
(5). (7)Dispoziţiile alin. (6) se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

Concluzionând, putem remarca faptul că, în concret, se pot ivi următoarele situații:
1. T1 şi T2 – sunt formaţi din câte o singură infracţiune
a. T2 comisă înainte de punerea în executare a PT1
PT2 se adaugă la PT1;
- T1 – tâlhărie (2-7 ani); PT1 = 6 ani;
- T2 – omor (10-20 ani); PT2 = 12;
- PRR = PT1 + PT2 = 18 ani.
b. T2 comisă după punerea în executare a PT1
PT2 se adaugă la restul rămas neexecutat din PT1;
- T1 – tâlhărie (2-7 ani); PT1 = 6 ani; 
   după executarea a 2 ani din PT1, este comisă T2, dată la care ia naștere      
   starea de recidivă postcondamnatorie;
- T2 – omor (10-20) ani; PT2 = 12;
- PRR = PT2 12 ani + restul neexecutat din PT1 de 4 ani = 16 ani.

2. T1 este format dintr-un concurs de infracţiuni, T2 este format dintr-o singură

infracţiune
Componentele PRR vor fi PRCT1 şi PT2;
- T1 – tâlhărie 2-7 ani (6 ani), în concurs cu omor 10-20 ani (12 ani);
   PRCT1 =  12 + 1/3 din 6 = 14 ani; după executarea a 2 ani din PRCT1,  
   este comisă T2, dată la care ia naștere starea de recidivă   
   postcondamnatorie;
- T2 – omor (10-20 ani); PT2 = 15 ani;
- PRR = PT2 15 ani + restul neexecutat din PRCT1 de 12 ani = 27 ani.
3. T1 este format dintr-o singură infracţiune (sau un concurs de infracțiuni), T2 este
format dintr-un concurs de infracţiuni
a. I1T2 este altă infracțiune decât cea de evadare;
Se vor aplica întâi dispozițiile de la concurs pentru stabilirea PRCT2 și apoi cele
referitoare la recidivă, față de PT1 (sau după caz PRCT1);
- T1 – tâlhărie (2-7 ani); PT1 = 6 ani; 
  după executarea a 2 ani din PT1, sunt comise I1T2 și I2T2, în concurs;
- I1T2 – viol (3-10 ani); PI1T2 = 9 ani;
- I2T2 – omor (10-20 ani); PI2T2 = 12 ani;
- PRCT2 =  12 + 1/3 din 9 = 15 ani;
- PRR = PRCT2 15 ani + restul neexecutat din PT1 de 4 ani = 19 ani.
b. I1T2 este infracțiunea de evadare;
 Art. 285 Evadarea (1)Evadarea din starea legală de reținere sau de deținere se pedepsește cu
închisoarea de la 6 luni la 3 ani. (…) (4)Pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare se adaugă la restul
ramas neexecutat din pedeapsă la data evadării.
Dată fiind dispoziția cu caracter special, potrivit căreia pedeapsa aplicată pentru
infracțiunea de evadare se adaugă la restul ramas neexecutat din pedeapsă la data evadării,
în ipoteza în care, ulterior evadării, se comite o altă infracțiune, deși cele două sunt
concurente, se va aplica în mod prioritar dispoziția din partea specială;
- T1 – tâlhărie (2-7 ani); PT1 = 6 ani; 
   după executarea a 2 ani din PT1, sunt comise I1T2 și I2T2, în concurs;
- I1T2 – evadare (6 luni-3 ani); P.evadare = 2 ani;
- I2T2 – omor (10-20 ani); PI2T2 = 12 ani;
- PRR = PI2T2 12 ani + (P.evadare 2 ani + restul neexecutat din PT1 de 4 ani)
6ani = 18 ani.

2. Recidiva postexecutorie. În privința acesteia, art 43 (5) prevede că dacă după ce

pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o nouă
infracţiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua
infracţiune se majorează cu jumătate. Spre exemplu, în ipoteza în care după executarea unei
pedepse de 6 ani, aplicată pentru tâlhărie (sancționată de lege cu pedeapsa 2-7 ani), autorul
comite o nouă infracțiune de tâlhărie, instanța, făcând aplicarea dispozițiilor referitoare la
recidiva postexecutorie, îi va aplica o pedeapsă cuprinsă între 3 și 10 ani și 6 luni.

În cele din urmă, se impune precizarea că, în ipoteza în care, ulterior executării unei
pedepse aplicate pentru o primă infracțiune, se comite o a doua infracţiune în stare de recidivă
postexecutorie, şi ulterior, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru aceasta
la o pedeapsă cuprinsă între limite majorate cu jumătate, în cursul executării pedepsei, se
comite o a treia infracţiune în stare de recidivă postcondamnatorie față de infracțiunea a cărei
pedeapsă este în curs de executare și în stare de recidivă postexecutorie față de prima
infracțiune a cărei pedeapsă este executată, pedeapsa rezultantă în această situație se
calculează prin aplicarea, în primul rând a dispozițiilor referitoare la recidiva postexecutorie
(stabilirea pentru a treia infracțiune a unei pedepse în limite majorate cu jumătate) și apoi a
dispozițiilor referitoare la recidiva postcondamnatorie (prin adăugarea pedepsei aplicate
pentru a treia infracțiune între limite majorate cu jumătate, la restul rămas neexecutat din
pedeapsa stabilită pentru a doua infracțiune).

PLURALITATEA INTERMEDIARĂ
Exemplu: În cursul executării pedepsei de 1 an închisoare pentru furt, X comite  
infracțiune de omor.
Exemplu: În cursul executării unei pedepse de 6 ani pentru tâlhărie, X comite o
infracțiune de ucidere din culpă.
Potrivit art. 44 C.pen. (1)Există pluralitate intermediară de infracţiuni când, după
rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este
executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi
nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă.
Se poate constata, așadar, că sub aspectul structurii, pluralitatea intermediară este
asemănătoare recidivei postcondamnatorii, deoarece cea de-a doua infracțiune este comisă
ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru o infracțiune anterioară. Cu
toate acestea, lipsa îndeplinirii cumulative a condițiilor de existență a termenilor recidivei,
face imposibilă reținerea acesteia și determină existența stării de pluralitate intermediară. De
subliniat faptul că legiuitorul a înțeles să restrângă ipotezele în care putem vorbi despre
pluralitatea intermediară, la situația în care infracțiunea ulterioară este comisă în cursul
executării unei pedepse aplicate anterior, lăsând în afara sferei acestei forme a pluralității de
infracțiuni cazurile în care infracțiunea ulterioară este săvârșită după executarea pedepsei
anterioare. În această ultimă situație, nu putem vorbi despre o formă a pluralității consacrată
legislativ, cu un tratament sancționator special reglementat, autorului aplicându-i-se doar
pedeapsa pentru infracțiunea comisă ulterior (exemplu: după executarea unei pedepse de 6
ani pentru tâlhărie, X comite o infracțiune de ucidere din culpă; nu se va putea reține starea de
recidivă postexecutorie, deoarece a doua infracțiune este comisă din culpă, dar nici
pluralitatea intermediară, deoarece a doua infracțiune este comisă după executarea în
întregime a pedepsei aplicate pentru infracțiunea anterioară).
Dacă sub aspectul structurii pluralitatea intermediară se apropie de recidiva
postcondamnatorie, în privința tratamentului sancționator aceasta beneficiază de prevederile
aplicabile în materia concursului. Astfel, portivitart 44 (2)În caz de pluralitate intermediară,
pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor
de la concursul de infracţiuni. De remarcat faptul că deși infracțiunea ulterioară este comisă
în cursul executării pedepsei aplicate pentru infracțiunea comisă anterior, obiect al contopirii
în vederea stabilirii pedepsei rezultante pentru pluralitatea intermediară este pedeapsa stabilită
pentru noua infracțiune și pedeapsa anterioară, în integralitatea ei, iar nu doar restul rămas
neexecutat.
O ultimă precizare care se cere a fi făcută este aceea că, in poteza în care autorul
evedează din executarea unei pedepse aplicate pentru o infracțiune comisă din culpă, deși sunt
îndeplinite condițiile pluralității intermediare, sistemul sancționator aplicabil va fi cel al
cumulului aritmetic, dat fiind regimul special al infracțiunii de evadare reglementat în art.
285 (4)pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare se adaugă la restul ramas
neexecutat din pedeapsă la data evadării.

PEDEPSELE COMPLEMENTARE, PEDEPSELE ACCESORII ŞI MĂSURILE

DE SIGURANŢĂ ÎN CAZ DE PLURALITATE DE INFRACŢIUNI

Legiuitorul a ales să reglementeze într-un articol distinct situația pedepselor

complementare și accesorii, precum și a măsurilor de siguranță, în cazul tuturor celor trei
forme ale participației. Astfel, potrivit art. 45 C.pen., (1)Dacă pentru una dintre
infracţiunile săvârşite s-a stabilit şi o pedeapsă complementară, aceasta se aplică alături de
pedeapsa principală.
(2)Când s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită sau chiar de
aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa principală.
(3)Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi
conţinut:
a)în caz de concurs de infracţiuni sau de pluralitate intermediară se aplică cea mai grea
dintre acestea;
b)în caz de recidivă, partea neexecutată din pedeapsa complementară anterioară se adaugă
la pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune. În acest context, se impune precizarea că, în
urma acestei operațiuni de adăugare a restului neexecutat din pedeapsa anterioară, nu se va
putea depăși durata de 5 ani, care este limita maximă a pedepsei complementare a interzicerii
exercitării unor drepturi.
(4)În cazul condamnărilor succesive pentru infracţiuni concurente, partea din pedeapsa
complementară executată până la data contopirii pedepselor principale se scade din durata
pedepsei complementare aplicate pe lângă pedeapsa rezultată.
(5)Dacă pe lângă pedepsele principale au fost stabilite una sau mai multe pedepse
accesorii, se aplică dispoziţiile alin. (1)-(3), pedeapsa accesorie rezultată executându-se
până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
(6)Măsurile de siguranţă de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură, dar cu un conţinut
diferit, luate în cazul infracţiunilor săvârşite, se cumulează.
(7)Dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut,
dar pe durate diferite, se aplică măsura de siguranţă cu durata cea mai mare. Măsurile de
siguranţă luate conform art. 112 se cumulează.

INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSELOR.

CRITERIILE GENERALE DE INDIVIDUALIZARE A PEDEPSEI.
CIRCUMSTANȚELE ATENUANTE ȘI AGRAVANTE

Noțiuni introductive.
Este cunoscut faptul că unul dintre principiile fundamentale ale dreptului penal este
cel al individualizării răspunderii penale și, pe cale de consecință, a pedepsei, operațiune care
parcurge trei etape distincte, respectiv individualizarea legală, individualizarea judiciară și
individualizarea administrativă. Individualizarea judiciară a pedepsei este demersul prin care
pedeapsa ce urmează a fi stabilită și aplicată de instanță este adaptată necesităţilor de apărare
socială, în raport de gravitatea abstractă şi concretă a infracţiunii, de periculozitatea
infractorului şi de împrejurările concrete în care a fost comisă fapta.
Se ridică așadar problema care sunt elementele pe care instanța le ia în considerare în
demersul de stabilire a pedepsei aplicabile unui infractor, într-o situație dată.
Potrivit disp art. 74(1)Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport
cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, care se evaluează
după următoarele criterii:
a)împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite;
b)starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
c)natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii;
d)motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;
e)natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului;
f)conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal;
g)nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
(2)Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţine seama de
criteriile prevăzute în alin. (î) şi pentru alegerea uneia dintre acestea.
Se poate remarca așadar faptul că legiuitorul procedează la enumerarea limitativă a
șapte categorii de indicii, care servesc instanței în demersul de stabilire a duratei ori a
cuantumului pedepsei concrete. Între acestea, primele patru se raportează la aspectul obiectiv
și subiectiv al faptei comise, în timp ce ultimele trei sunt aspecte de natură a caracteriza
personalitatea infractorului.
a) Împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite.
Împrejurările în care a fost săvârşită infracţiunea sunt acele date, stări, situaţii sau
circumstanţe de fapt care pun în lumină conţinutul concret al acesteia şi care îi imprimă o
anumită gravitate. Sfera împrejurărilor de comitere a infracţiunii este foarte variată. Constituie
împrejurări în care a fost săvârşită infracţiunea, cel mai adesea, locul şi timpul comiterii
acesteia. 
Modul de săvârşire influenţează, în egală măsură, gravitatea infracţiunii. Se are în
vedere, în primul rând, modul în care a fost pregătită comiterea infracţiunii (procurarea ilicită
sau licită de instrumente, confecţionarea, modificarea sau adaptarea instrumentelor sau
dispozitivelor ce se vor folosi la săvârşirea infracţiunii, culegerea de date privind locul şi
timpul comiterii infracţiunii ori despre victimă), iar în al doilea rând, modul în care a fost
executată infracţiunea (dacă acţiunea sau inacţiunea tipică prevăzută de norma de incriminare
s-a realizat printr-un singur act sau prin acte repetate, dacă infractorul a acţionat premeditat
sau spontan, singur sau în participaţie).
O relevanţă în aprecierea gravităţii infracţiunii o au şi mijloacele folosite, sub aspectul
naturii acestora, a aptitudinilor de a prezenta sau nu pericol public şi, mai ales, a măsurii în
care infractorul s-a servit în concret de astfel de mijloace.
b) Starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită.
Sunt infracţiuni la care urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru valoarea
socială care constituie obiect de ocrotire penală, cum ar fi securitatea naţională, siguranţa
circulaţiei pe căile ferate, siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, nerespectarea regimului
armelor, muniţiilor. Infracţiunile de pericol pot fi clasificate în infracţiuni de pericol concret şi
infracţiuni de pericol abstract.
Infracţiunile de pericol concret se caracterizează prin prevederea în norma de
incriminare a cerinţei ca fapta să creeze o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită. De
exemplu, potrivit art. 401 C. pen., atentatul care pune în pericol securitatea naţională există
numai dacă fapta pune în pericol securitatea naţională. În cazul acestor infracţiuni de pericol
concret, rezultatul vătămător nu se produce datorită unor întâmplări care pot avea surse
diferite, ca, de pildă, deosebita abilitate a unei persoane care reuşeşte să evite producerea
rezultatului, intervenţia neaşteptată a unui fenomen natural care a împiedicat materializarea
stării de pericol într-un rezultat. La stabilirea gravităţii unei fapte de pericol concret, instanţa
de judecată va ţine seama atât de activitatea infractorului, cât şi de acele întâmplări care au
făcut ca rezultatul vătămător să nu se producă.
Infracţiunea de pericol abstract nu necesită dovedirea existenţei unui pericol, acesta
fiind prezumat prin însăşi descrierea faptei în norma de incriminare. Este o infracţiune de
pericol abstract, spre exemplu, conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o
persoană care nu posedă permis de conducere (art. 335 C. pen.) ori de o persoană care are o
îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge (art. 336 C. pen.). La stabilirea
gravităţii unor asemenea infracţiuni organul judiciar va putea lua în seamă (cu referire la
exemplele de mai sus) gradul de alcoolemie din sânge a infractorului, starea tehnică a
autovehiculului condus fără permis, categoria drumului şi aglomeraţia rutieră.
c) Natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii.
Cele mai multe dintre incriminări conţin cerinţa ca acţiunea sau inacţiunea descrisă de lege să
lezeze sau să aducă atingere uneia dintre valorile sociale fundamentale ocrotite prin mijloace
penale, adică să determine producerea unui rezultat care se poate înfăţişa sub formă materială
(exemplu: în cazul omorului, distrugerii) sau sub formă nematerială (exemplu: în cazul
abuzului în serviciu, art. 297 C. pen., când prin actul abuziv al funcţionarului public s-a cauzat
o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane
juridice).
La infracţiunile la care rezultatul acţiunii sau inacţiunii prevăzute în norma de
incriminare constă într-o schimbare materială adusă obiectului împotriva căruia a fost
îndreptată activitatea infractorului, aceasta poate fi constatată şi precis determinată.
Întotdeauna, la stabilirea duratei sau cuantumului pedepsei pentru infracţiunile cu urmare
materială, organul judiciar trebuie să ţină seama de gravitatea acestor urmări.
d) Motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit. Motivul, sau mobilul, constă în
impulsul interior al făptuitorului care a determinat luarea deciziei de săvârşire a infracţiunii.
Pot constitui motive (mobiluri) ale infracţiunii, de exemplu: ura, lăcomia, răzbunarea, gelozia,
dorinţa de a obţine anumite avantaje, tendinţa de îmbogăţire fără muncă. Scopul urmărit prin
infracţiune constă în finalitatea propusă de infractor, în obiectivul faptei aflat în reprezentarea
infractorului.
e) Natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale
infractorului. În stabilirea periculozităţii infractorului este necesar să se examineze şi
antecedentele penale ale acestuia. Să se cunoască în ce măsură au fost ori nu respectate
regulile de conduită impuse de normele de incriminare anterior săvârşirii infracţiunii pentru
care este judecat; dacă activitatea infracţională s-a întins pe o perioadă mai îndelungată ori
faptele săvârşite au fost de aceeaşi natură sau de natură diferită.
f) Conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal. Potrivit
acestui criteriu general de individualizare a pedepsei, instanţa de judecată va trebui să ia în
seamă, pe de o parte, conduita infractorului după săvârşirea infracţiunii, iar, pe de altă parte,
conduita acestuia în cursul procesului penal.
Privitor la conduita infractorului după săvârşirea infracţiunii, organul judiciar trebuie
să stabilească în ce măsură acesta a avut o atitudine pozitivă faţă de persoana vătămată (a
regretat faţă de aceasta sau faţă de alte persoane fapta săvârşită, a reparat paguba pricinuită
prin comiterea faptei ori a recunoscut producerea pagubei şi a dat asigurări credibile că o va
repara sau, în ipoteza cauzării unei vătămări corporale, a acordat asistenţă victimei, încercând
să înlăture starea de pericol creată pentru viaţa sau sănătatea acesteia) sau, dimpotrivă, o
atitudine negativă. O influenţă asupra aprecierii periculozităţii infractorului o va avea
comportarea acestuia în cursul procesului penal, prin recunoaşterea sau, dimpotrivă, negarea
săvârşirii infracţiunii, prezentarea de bunăvoie la organele judiciare ori sustragerea acestuia,
atitudinea infractorului faţă de eventuali participanţi la săvârşirea infracţiunii.
g) Nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
Când infractorul are un nivel de educaţie mai ridicat, se poate presupune că acesta este mai
receptiv la represiunea penală. Vârsta infractorului în momentul săvârşirii infracţiunii poate
constitui un criteriu de care instanţa trebuie să ţină seama la individualizarea pedepsei. Starea
de sănătate a infractorului poate influenţa periculozitatea infractorului (de exemplu, alterarea
parţială a facultăţilor mintale, intoxicaţia incompletă, slăbirea stării psihofizice datorită
bătrâneţii). Situaţia familială, în momentul săvârşirii infracţiunii, este de natură să influenţeze
individualizarea pedepsei. De exemplu, periculozitatea făptuitorului este diferită în ipoteza în
care acesta, fiind şomer, sustrage un bun de o anumită valoare pentru a putea asigura hrana
zilnică pentru mai mulţi copii pe care îi are în întreţinere, în raport cu împrejurarea în care
fapta de sustragere a unei sume de bani este săvârşită de o persoană pasionată de jocuri de
noroc. Situaţia socială, respectiv mediul social, de existenţă a infractorului, poate influenţa
individualizarea pedepsei. Instanţa poate avea în vedere relaţiile infractorului cu mediul social
sub multiple aspecte: profesional, familial, cultural. Sub aspectul integrării profesionale,
interesează dacă infractorul este integrat în muncă, dacă este conştiincios şi disciplinat la locul
de muncă, dacă schimbă ori nu frecvent locul de muncă. Integrarea familială presupune
stabilirea în cadrul familiei a unor relaţii la nivelul exigenţei sociale. Din acest punct de
vedere, interesează, de pildă, atitudinea infractorului faţă de ceilalţi membri ai familiei, de
modul în care se îngrijeşte de creşterea şi educarea copiilor minori, atmosfera în cadrul
familiei sale.
Alături de criteriile generale menționate în cele ce preced, legiuitorul reglementează o
serie de stări, situații sau împrejurări, anterioare, concomitente sau chiar ulterioare comiterii
faptei, care țin de fapta comisă sau de autorul acesteia și care influențează măsura în care
infractorul va fi tras la răspundere penală. Acestea poartă denumirea de circumstanțe.

CIRCUMSTANŢELE

Noțiune. După cum am precizat anterior, circumstanțele sunt acele stări, situaţii sau
imprejurări care, prin legătura lor accidentală cu fapta comisă sau cu autorul acesteia,
influenţează gradul de pericol social al faptei sau gradul de periculozitate al infractorului şi
determină o agravare sau o atenuare a pedepsei concrete.
 Clasificare. Circumstanțele se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii, după cum
urmează:
1. În funcție de efectul pe care îl au asupra pedepsei, distingem între circumstanțe
atenuante și circumstanțe agravante. În acest context, se impune precizarea că noțiunea de
circumstanțe atenuante, respectiv agravante, nu se confundă cu cea de cauze de atenuare sau
de agravare. Aceasta întrucât în noțiunea de cauze de atenuare sau de agravare intră atât
circumstanțele, cât și împrejurările pe care doctrina le reglementează sub denumirea de stări
de atenuare a pedepsei (tentativa, minoritatea), respectiv stări de agravare a pedepsei
(caracterul continuat al infracțiunii, concursul, recidiva, pluralitatea intermediară). Importanța
practică a distincției între circumstanțele și stările de atenuare sau de agravare este dată de
modul diferit în care acestea își produc efectele. Astfel, să presupunem că o infracțiune este
comisă în prezența mai multor circumstanțe agravante (de trei persoane împreună și împreună
cu un minor) și a mai multor stări de agravare a pedepsei (este în formă continuată și în stare
de recidivă). În situația dată, existența mai multor circumstanțe nu va determina un număr de
agravări succesive egal cu numărul circumstanțelor, ci ele își vor produce un singur efect, o
singură agravare, care va fi cu atât mai consistentă cu cât numărul lor va fi mai mare. În
schimb, în ceea ce privește stările de agravare, acestea își vor produce efectele în mod
distinct, pedeapsa urmând a suferi, succesiv, modificările specifice fiecăreia dintre aceste
stări.
2. În funcție de întinderea efectelor, circumstanțele se clasifică în circumstanțe
generale, care sunt reglementate în partea generală a Codului penal, cu aplicabilitate în
privința tuturor infracțiunilor reglementate în partea specială a Codului penal sau în legi
speciale și circumstanțe speciale, care se regăsesc în partea specială a Codului penal și au
efect doar cu privire la infracțiunea în al cărei conținut agravat se regăsesc.
Importanţa practică a distincţiei se relevă în ipoteza în care, ar exista două
circumstanțe similare, una cu caracter general iar cealaltă cu caracter special, incidente cu
privire la aceeași infracțiune (exemplu: în Codul penal se regăsește circumstanța agravantă
generală a comiterii faptei de trei sau mai multe persoane împreună, dar și circumstanța
agravantă specială, în conținutul agravat al violului, constând în comiterea infracțiunii de
două sau mai multe persoane împreună; așadar, în ipoteza în care violul ar fi comis de trei
persoane împreună, sunt incidente atât dispozițiile cu caracter general, cât și cele cu caracter
special). Într-o astfel de situație, este evident că nu vor putea fi reținute ambele circumstanțe,
deoarece potrivit regulii non bis in idem, aceeași împrejurare nu poate genera o dublă
agravare a situației inculpatului. Având în vedere că dispozițiile cu caracter special se aplică
întotdeauna cu prioritate, în această ipoteză se va reține doar circumstanța cu caracter special.
3. În funcție de caracterul circumstanțelor, acestea se clasifică în circumstanțe
legale, a căror reținere este obligatorie pentru instanță în ipoteza îndeplinirii condițiilor legale
și circumstanțe judiciare, a căror reținere este facultativă pentru instanță, aceasta având
posibilitatea să aprecieze că, deși sunt îndeplinite condițiile legale, nu se impune să li se dea
eficiență.
4. Am precizat anterior faptul că, în funcție de elementul asupra căruia poartă,
circumstanțele se clasifică în personale și reale, importanţa practică a distincţiei fiind
evidențiată în ipoteza comiterii faptei în participaţie.
5. Se mai face distincția între circumstanțe cunoscute sau necunoscute de infractor,
importanţa practică a acestei distincţii constând în faptul că circumstanțele agravante își
produc efectul specific doar dacă sunt cunoscute de infractor în momentul comiterii faptei.
Cele atenuante, fiind exclusiv personale, e greu de imaginat o situație în care ar vfi posibil să
nu fie cunoscute.
6. În funcție de plasarea lor temporală raportat la de momentul comiterii infracţiunii,
circumstanțele pot fi anterioare, concomitente, sau ulterioare comiterii acesteia.
Art. 75: Circumstanţe atenuante
(1)Următoarele împrejurări constituie circumstanţe atenuante legale:
a)săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de
o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a
demnităţii persoanei sau printr-o altă acţiune ilicită gravă;
b)depăşirea limitelor legitimei apărări;
c)depăşirea limitelor stării de necesitate.
d)acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi
penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai
beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei.
Circumstanţa atenuantă nu se aplică în cazul săvârşirii următoarelor infracţiuni: contra
persoanei, de furt calificat, tâlhărie, piraterie, fraude comise prin sisteme informatice şi
mijloace de plată electronice, ultraj, ultraj judiciar, purtare abuzivă, infracţiuni contra
siguranţei publice, infracţiuni contra sănătăţii publice, infracţiuni contra libertăţii
religioase şi respectului datorat persoanelor decedate, contra securităţii naţionale, contra
capacităţii de luptă a forţelor armate, infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de
război, a infracţiunilor privind frontiera de stat a României, a infracţiunilor la legislaţia
privind prevenirea şi combaterea terorismului, a infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor
asimilate infracţiunilor de corupţie, a celor împotriva intereselor financiare ale Uniunii
Europene, a infracţiunilor privitoare la nerespectarea regimului materiilor explozive şi al
precursorilor de explozivi restricţionaţi, materialelor nucleare sau al altor materii
radioactive, privind regimul juridic al drogurilor, privind regimul juridic al precursorilor
de droguri, a celor privind spălarea banilor, privind activităţile aeronautice civile şi cele
care pot pune în pericol siguranţa zborurilor şi securitatea aeronautică, privind protecţia
martorilor, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau
xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra
păcii şi omenirii, a celor privind traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană,
privind prevenirea şi combaterea pornografiei şi a celor la regimul adopţiilor.
(2)Pot constitui circumstanţe atenuante judiciare:
a)eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor
infracţiunii;
b)împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau
periculozitatea infractorului.
Circumstanţele atenuante, în accepţiunea legii penale, pot fi definite ca fiind acele
stări, situaţii, întâmplări, calităţi sau alte date ale realităţii, extrinseci conţinutului infracţiunii,
dar care, având legătură fie cu fapta săvârşită, fie cu persoana infractorului, atenuează sau
reduc gravitatea faptei ori periculozitatea infractorului, determinând schimbarea pedepsei, ca
natură, din detenţiunea pe viaţă în închisoare sau reducerea limitelor speciale ale pedepsei
prevăzute de norma de incriminare.
În alin. (1) al art. 75 C. pen. sunt prevăzute circumstanţele atenuante legale. Expresia
„următoarele împrejurări constituie circumstanţe atenuante”, folosită în acest text, pune în
lumină faptul că acestor împrejurări le este atribuit de lege caracterul de circumstanţe
atenuante. Prin urmare, instanţa care a constatat existenţa circumstanţelor atenuante prevăzute
în art. 75 alin. (1) C. pen. nu are şi căderea de a stabili dacă ele constituie ori nu circumstanţe
atenuante, această stabilire fiind făcută prin lege. În alin. (2) al art. 75 C. pen. sunt prevăzute
circumstanţele atenuante judiciare. Legiuitorul, folosind expresia „pot constitui circumstanţe
atenuante judiciare”, face să se înţeleagă că circumstanţele judiciare au caracter facultativ.
Aceasta înseamnă că instanţa de judecată, după ce le constată, are facultatea de a le valorifica,
sau nu, ca fiind circumstanţe atenuante în soluţionarea unei cauze concrete.
 1. Provocarea din partea persoanei vătămate
Legea penală română reglementează ca şi circumstanţă atenuantă legală generală
săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinate de o
provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă adusă
demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. 
În analiza stării de provocare şi a consecinţelor acesteia asupra gradului de răspundere
penală a infractorului, este necesar a se lua în considerare două aspecte care configurează
structura acestei circumstanţe atenuante, respectiv actul provocator şi riposta. Această
examinare succesivă se impune datorită faptului că, potenţiala victimă, se situează cauzal în
antecedenţa comportamentului infracţional, înlesnind, sub aspect intelectiv şi volitiv,
deliberarea şi adoptarea rezoluţiei infracţionale.

1.1 Actul provocator

Legea penală se rezumă la a caracteriza actul provocator exclusiv sub aspect obiectiv,
motiv pentru care literaturii de specialitate i-a revenit sarcina de a stabili celelalte elemente
ale acestuia. 
1. În primul rând, sub aspect obiectiv, actul provocator trebuie să constea într-o
violenţă, o atingere gravă adusă demnităţii sau o altă acţiune ilicită gravă. 
S-a afirmat că prin violenţă, se înţelege orice act agresiv de natură să provoace o
tulburare sufletească sau o emoţie puternică. Aşadar, violenţa ca act provocator poate întruni
conţinutul tip al infracţiunii cu acelaşi nume, dar nu se rezumă la aceasta, fiind posibil să
îmbrace forma altei infracţiuni îndreptate împotriva integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei
(vătămare corporală, vătămare corporală gravă, vătămare corporală din culpă). De asemenea,
tentativa de omor poate constitui un act provocator. În ceea ce priveşte infracţiunile de omor
în formă consumată, pruncucidere, loviri cauzatoare de moarte şi ucidere din culpă, ele pot fi
luate în considerare ca act provocator, evident în măsura în care riposta provine din partea
altei persoane decât victima. În noţiunea de violenţă sunt cuprinse şi infracţiunile complexe în
al căror conţinut este inclusă aceasta (viol, tâlhărie). Se impune însă precizarea că în toate
aceste situaţii, infracţiunile comise vor fi luate în considerare ca fiind acte provocatoare numai
în măsura în care nu îndeplinesc condiţiile unui atac în sensul art. 19(1) C.pen.
De asemenea, noţiunea de violenţă include şi violenţa psihică. Cu alte cuvinte, actul
provocator va putea îmbrăca forma infracţiunilor îndreptate împotriva libertăţii persoanei
(ameninţarea, şantajul). Însă, pe drept cuvânt s-a precizat în literatura de specialitate că, în
această situaţie, violenţa psihică trebuie să aibă cel puţin valoarea unei acţiuni ilicite grave.
Atingerea gravă adusă demnităţii presupune un act de conduită care aduce atingere
demnităţii persoanei (insultă, calomnie), precum şi a unor infracţiuni, care lezează în mod
indirect demnitatea persoanei (infracţiunile privitoare la viaţa sexuală – perversiunea sexuală,
infracţiunile contra autorităţilor - ultrajul, infracţiunile contra familiei – bigamia, infracţiunile
care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială – profanarea de morminte). Şi cu
privire la aceste infracţiuni, se impune precizarea că este necesar ca ele să prezinte un anumit
grad de pericol social, comparabil cu cel al unei acţiuni ilicite grave. În acest sens, în practica
judiciară s-a decis că simplele expresii injurioase proferate de victima aflată în stare de
ebrietate, în anumite împrejurări concrete care vădesc lipsa unei atingeri grave a demnităţii ,
sau simpla propunere a victimei de a-şi măsura forţele cu inculpatul , nu justifică reţinerea
stării de provocare. De asemenea s-a decis că la aprecierea măsurii în care cuvintele sau
expresiile folosite de persoana vătămată au adus o atingere gravă demnităţii inculpatului
(pentru a putea constitui un act de provocare în sensul art. 75(1) lit. a C.pen.), trebuie să se
ţină seama nu numai de conţinutul lor intrinsec, dar şi de semnificaţia ce li se dă îndeobşte în
mediul social şi cultural al persoanelor implicate în conflict.
În cele din urmă, prin altă acţiune ilicită gravă, înţelegem orice faptă ilicită, de natură
penală sau extrapenală, de o gravitate considerabilă, aptă să producă în psihicul infractorului o
stare de tulburare sau emoţie. În această categorie intră de exemplu comiterea unei
contravenţii sau a unei tentative neincriminate. În practica judiciară s-a decis, pe bună
dreptate, că atitudinea unui copil în vârstă de patru ani, care prin comportamentul său l-a
deranjat pe infractor (care i-a aruncat copilului un ciocan în cap, cauzându-i un traumatism
cranio-cerebral), nu poate fi asimilată unei acţiuni ilicite grave. În acelaşi sens, s-a reţinut  că
refuzul victimei infracţiunii de omor de a avea relaţii sexuale cu concubinul său, inculpatul,
nu poate fi considerat un act de provocare, victima având deplină libertate de a-şi manifesta
voinţa în acest sens. În schimb, s-a apreciat   că pătrunderea victimei la o oră târzie din noapte
în curtea inculpatului şi încercarea ei de a intra în locuinţă prin efracţie, constituie acţiuni
ilicite grave, astfel încât, fapta inculpatului care, surprinzându-l asupra faptului, l-a imobilizat
şi a început să îl lovească, provocându-i decesul, beneficiază de circumstanţa atenuantă a
provocării. Cu toate acestea, în ipoteza anterioară, ar fi fost mai adecvată reţinerea depăşirii
limitelor legitimei apărări prezumate, întrucât încercarea de a intra, prin efracţie, în locuinţa
inculpatului, are semnificaţia unui atac iminent.

În practica judiciară s-a reţinut, pe bună dreptate, circumstanţa atenuantă a stării de

provocare şi în situaţia unui act provocator neconsumat dar iminent. Caracterul iminent al
actului provocator se apreciază atât în funcţie de circumstanţele existente în momentul
comiterii faptei, respectiv comportamentul ameninţător al victimei, cât şi în funcţie de
eventualele acte de agresiune comise de aceasta anterior, în situaţii asemănătoare. Astfel, s-a
decis că se impune reţinerea circumstanţei atenuante a scuzei provocării, în situaţia în care
inculpata, şi-a dat seama din conduita anterioară violentă a victimei, că va fi supusă unor
violenţe.

1.1.2. În al doilea rând, sub aspect subiectiv, dată fiind tăcerea legiuitorului, s-au exprimat
în literatura de specialitate diverse opinii cu privire la forma de vinovăţie cu care trebuie
comis actul provocator.
Într-o primă opinie  se susţine că pentru a se putea  reţine circumstanţa atenuantă, este
necesar ca actul provocator să fie comis cu intenţie. În argumentarea acestei opinii   s-a arătat
că starea de tulburare sau emoţie a victimei este determinată nu atât de manifestarea obiectivă
exterioară a victimei, cât de semnificaţia subiectivă a acesteia.
Potrivit unei alte opinii, este admisibilă reţinerea circumstanţei atenuante a stării de
provocare şi în situaţia în care actul provocator este comis din culpă, cu condiţia ca infractorul
să creadă că se află în faţa unei provocări intenţionate. 
Într-o altă opinie, în baza principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere
debemus, nu are importanţă forma de vinovăţie cu care s-a comis actul provocator, din
moment ce acesta îndeplineşte cerinţa impusă de legiuitor cu privire la crearea în psihicul
infractorului a stării de puternică tulburare sau emoţie. În acest sens, în practica judiciară  s-a
subliniat că prevederile art. 73 lit. b C.pen. anterior, nu sunt condiţionate de existenţa intenţiei
în comiterea actului provocator, ci de modul în care se reflectă în psihicul infractorului
respectivul act. Acest lucru apare cu atât mai evident, cu cât actul provocator comis din culpă
are o gravitate mai mare. De exemplu, în cazul în care X o ucide din culpă pe soţia lui Y
lovind-o cu maşina, eventuala reacţie cu caracter infracţional a lui Y, va beneficia de scuza
provocării. 
 O ultimă problemă care se impune a fi analizată, este dată de situaţia în care actul
provocator nu are caracter raţional, întrucât provine din partea unui iresponsabil. Şi în această
privinţă părerile sunt împărţite. 
Unii autori , pornind de la premisa că nu se poate concepe un act provocator cu caracter
iraţional, admit existenţa provocării din partea unei persoane iresponsabile doar în situaţia în
care cel care invocă circumstanţa atenuantă s-a aflat în eroare cu privire la acţiunea
provocatoare, crezând că aceasta este conştientă şi voită.
Alţi autori , pornind de la acelaşi principiu ubi lex non distinguit, nec nos distinguere
debemus, acceptă ideea că starea de provocare poate fi reţinută, cu toate că provine de la o
persoană iresponsabilă, chiar dacă autorul ripostei este conştient de lipsa de discernământ a
celui care a comis actul provocator. Ca si argument suplimentar, pornind de la ideea că
agresiunea provenită din partea unui iresponsabil nu constituie un atac în sensul art. 19
C.pen., ci o stare de pericol în sensul art. 20 C.pen., se admite faptul că cel care comite o faptă
prevăzută de legea penală pentru a înlătura o agresiune provenită de la un iresponsabil, poate
invoca starea de necesitate şi nu legitima apărare. Starea de necesitate are însă caracterul unei
circumstanţe atenuante în situaţia în care cel care comite acţiunea de înlăturare a pericolului
este conştient de faptul că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce dacă pericolul nu era înlăturat. Este situaţia prevăzută de art. 75 lit. c C.pen.,
cunoscută sub denumirea de depăşire a limitelor stării de necesitate. Prin urmare, în situaţia în
care agresiunea din partea unui iresponsabil este inevitabilă şi iminentă sau actuală, dacă cel
care comite acţiunea de salvare depăşeşte conştient în intensitate gravitatea agresiunii
îndreptate împotriva lui, va beneficia de circumstanţa atenuantă a depăşirii limitelor stării de
necesitate. Din identitate de raţiune se impune reţinerea circumstanţei atenuante a stării de
provocare, chiar şi în ipoteza în care cel care ripostează este conştient de faptul că autorul
actului provocator este iresponsabil.

1.1.3. În al treilea rând, pentru a fi îndeplinită condiţia esenţială a stării de provocare, este
necesar ca actul provocator să fi determinat o stare de puternică tulburare sau emoţie în
psihicul infractorului. Dat fiind faptul că suntem în prezenţa unei condiţii de natură pur
abstractă, este sarcina organelor judiciare să stabilească, în baza unor criterii de ordin obiectiv
şi subiectiv, existenţa  stării de tulburare sau emoţie. Astfel, instanţa de judecată va trebui să
analizeze în primul rând natura şi intensitatea actului provocator, însă date fiind
particularităţile fiecărui individ, este necesară atât examinarea personalităţii celui provocat cât
şi a provocatorului, a relaţiilor anterioare dintre părţi, precum şi toate împrejurările existente
atât în momentul comiterii actului provocator cât şi în momentul ripostei. După cum s-a
precizat , scuza provocării nu se prezumă, ci trebuie desprinsă din analiza tuturor
împrejurărilor concrete obiective în care s-a comis fapta, pentru a se putea trage o concluzie
certă cu privire la starea psihică a inculpatului în momentul comiterii infracţiunii. Aşadar
constatarea emoţiei sau a puternicei tulburări se face pe baza datelor obiective raportate numai
la situaţia subiectivă a făptuitorului, luat cu toate însuşirile sale spirituale, fără referire la
modul cum  s-ar fi comportat altă persoană într-o situaţie similară .  În sens contrar, există
sisteme de drept  în care se recurge la etalonul „omului mediu”, pentru a se stabili cum ar fi
procedat o altă persoană în locul infractorului . Criticându-se această practică, în literatura de
specialitate s-a apreciat  că nu se poate recurge la criteriul „omului mediu”, deoarece acest
lucru ridică întotdeauna probleme dată fiind diversitatea situaţiilor practice şi a
personalităţilor implicate. De asemenea s-a atras atenţia  că această practică nu are darul de a
stabili ceea ce este în mintea unui om obişnuit, ci ceea ce este în mintea unui judecător
obişnuit, iar instanţele nu îşi întemeiază deciziile pe ceea ce ştie, ci pe ceea ce ar trebui să ştie
persoana-etalon. De aceea, se impune a fi luată în considerare persoana autorului faptei, cu
toate particularităţile acesteia, inclusiv cele legate de educaţia, mentalitatea şi influenţele pe
care civilizaţia căreia făptuitorul îi aparţine le-au exercitat asupra sa .
În literatura de specialitate s-a încercat o precizare a conţinutului celor două noţiuni,
starea de tulburare şi starea de emoţie . Pornind de la premisa că nici una dintre acestea nu
presupune pierderea capacităţii infractorului de a fi conştient de actele sale şi de a putea fi
stăpân pe ele, s-a opinat că starea de tulburare constă într-o „stare psihică de puternică
surescitare nervoasă, de natură a diminua capacitatea de stăpânire a infractorului şi a-i stimula
reactivitatea la violenţe sau alte acţiuni ilicite grave”. În ceea ce priveşte starea de emoţie,
aceasta se traduce în „orice stare afectivă, de factură emoţională intensă, ca de exemplu
adânca emoţie, indignarea, mânia, sentimentul de revoltă”.
Referitor la intensitatea necesară pentru ca starea de tulburare sau emoţie să aibă
semnificaţie atenuantă, s-a subliniat  că nu orice tulburare sau emoţie atrage existenţa stării de
provocare, ci numai aceea care are aptitudinea şi consecinţa de a reduce puterea de stăpânire
şi control asupra actelor comise şi de a se înscrie în determinismul rezoluţiei infracţionale şi a
săvârşirii infracţiunii. 

1.1.4. În cele din urmă, pentru ca un act să poată fi considerat drept provocator şi să dea
ocazia unei riposte, este necesar ca respectivul act să nu fi fost el însuşi precedat de o
provocare din partea persoanei împotriva căruia este îndreptat. Cu alte cuvinte, este
inadmisibilă provocarea la provocare în aşa fel încât provocatorul iniţial să se prevaleze el
însuşi de această circumstanţă atenuantă. În practica judiciară s-a apreciat că pentru a se reţine
scuza provocării este necesar, printre altele, ca infracţiunea să nu aibă ca punct de plecare în
derularea ei, manifestări ilicite sau neconforme normelor de convieţuire socială din partea
inculpatului.

1.2 Riposta
Practica judiciară  a reţinut cu precădere ideea că riposta poate fi privită ca un act
infracţional reflex la atitudinea provocatoare a victimei. Cu toate acestea, riposta presupune
examinarea unor aspecte suplimentare, respectiv a următoarelor condiţii pe care trebuie să le
îndeplinească.

1.2.1. În momentul comiterii infracţiunii provocate, în psihicul infractorului trebuie să

persiste starea de puternică tulburare sau emoţie.

1.2.2. O a doua condiţie, de asemenea specifică intenţiei spontane, este ca riposta  să aibă
loc la un interval de timp relativ scurt de la data actului provocator. În acest sens, în
practică s-a decis  că nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 75 lit. a C.pen., dacă intervalul
de timp care s-a scurs între actul provocator şi comiterea faptei de infractor este relativ mare
(2-3 ore), deoarece în acest interval starea de tulburare a fost diminuată până la dispariţie. 
În literatura de specialitate  s-a apreciat că este admisibilă existenţa unui interval de
timp care să separe actul provocator de ripostă şi că acest interval se poate prelungi atât timp
cât emoţia rămâne intensă. Cu toate acestea s-a apreciat că scuza provocării păleşte pe măsură
ce actul provocator se îndepărtează în timp, deoarece în momentul în care dispare conexiunea
temporală dintre actul provocator şi starea generată de acesta, tulburarea se transformă în
dorinţă de răzbunare.

1.2.3. În al treilea rând, în ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii provocate, nu

este neapărat necesar ca persoana împotriva căreia a fost îndreptat actul provocator să fie
aceeaşi cu autorul ripostei. Cu alte cuvinte, riposta poate să provină din partea unui terţ, cu
condiţia ca actul provocator să fi fost apt, în virtutea unor relaţii de afecţiune existente între
terţ şi victima respectivului act sau pur şi simplu în temeiul unui sentiment de revoltă, să
cauzeze o stare de tulburare sau emoţie în psihicul celui care intervine. 

1.2.4. A patra condiţie este legată de subiectul pasiv al infracţiunii provocate, în sensul că
pentru a se putea reţine circumstanţa atenuantă a stării de provocare, este necesar ca riposta să
fie îndreptată împotriva autorului actului provocator. Prin extrapolare, se va reţine
circumstanţa atenuantă în situaţia în care actul provocator provine de la o persoană membră a
unui grup care în întregul său s-a manifestat în mod provocator, iar riposta este îndreptată
împotriva altui membru al grupului respectiv . În doctrina străină s-a apreciat  că este
admisibilă situaţia în care infracţiunea provocată este îndreptată împotriva altei persoane decât
autorul actului provocator, în situaţia în care între aceştia există anumite legături de
solidaritate (rudenie, prietenie).
Această condiţie este considerată îndeplinită şi în situaţia în care intervine în împrejurările
error in persona, aberratio ictus. 

1.2.5. Ultima problemă care se impune a fi tratată în acest context, este controversată în
literatura de specialitate şi se referă la proporţia dintre actul provocator şi ripostă. 
Astfel, unii autori  tratează această chestiune ca fiind o condiţie pozitivă a stării de
provocare, în sensul că trebuie să existe o proporţie între actul provocator şi ripostă. În acest
sens, se afirmă  că deşi legea nu prevede expres necesitatea unei atare proporţii, „aceasta se
impune în mod indirect, în sensul că reacţia trebuie să fie proporţională cu intensitatea
tulburării sufleteşti sau emoţiei”. În condiţiile în care nu se poate concepe existenţa unui
sistem de măsurare matematică a intensităţii stării de tulburare, generalizarea opiniei citate
anterior ar determina convertirea unei circumstanţe obligatorii într-o simplă circumstanţă
judiciară, deoarece instanţa de judecată ar deveni astfel singura în măsură să decidă dacă se
impune sau nu reţinerea caracterului atenuant al acestei împrejurări.
Alţi autori, privesc problema în cauză ca fiind o condiţie negativă a stării de provocare, în
sensul că, deoarece această împrejurare nu are efect justificativ ci doar scuzabil, nu este
necesară existenţa unei proporţii între actul provocator şi ripostă. Într-adevăr, dacă legiutorul
ar fi înţeles să impună necesitatea unei astfel de proporţii, ar fi menţionat acest lucru în textul
art. 75. lit a C.pen. Aşadar, deoarece ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, este
suficient ca actul provocator să cauzeze starea de puternică tulburare sau emoţie, pentru a se
putea reţine starea de provocare. 
În ceea ce priveşte caracterul acestei circumstanţe atenuante, starea de provocare este o
circumstanţă personală şi în consecinţă nu se răsfrânge asupra participanţlor.

2. Depăşirea limitelor legitimei apărări

Potrivit legislaţiei penale române, depăşirea limitelor legitimei apărări are o dublă
valenţă, putând să constituie după caz fie cauză de neimputabilitate, fie circumstanţă
atenuantă.
În cea de-a doua situaţie, reglementată de art. 75 lit. b C.pen., cunoscută sub
denumirea de exces scuzabil, semnificaţia penală a faptei prin care se respinge atacul nu este
înlăturată, datorită faptului că autorul ei a fost conştient de existenţa disproporţiei dintre atac
şi acţiunea sa de apărare, acţionând cu intenţie . Cu alte cuvinte, disproporţia există atât în
plan obiectiv cât şi în plan subiectiv. Din punctul de vedere al normei legale care
reglementează această instituţie, condiţiile excesului scuzabil sunt date de: existenţa unei
agresiuni care îndeplineşte condiţiile unui atac în sensul art. 19 C.pen. (de aici şi deosebirea
faţă de starea de provocare) şi existenţa unui act de respingere a acestei agresiuni,
disproporţionat ca şi intensitate. Prin urmare este vorba despre un exces intensiv de apărare,
nu de unul extensiv . Dispoziţia legală nu face nici o menţiune cu privire la aspectul subiectiv
al excesului scuzabil, motiv pentru care în literatura de specialitate, prin raportare la textul
legal care reglementează excesul justificat, s-a concluzionat că în cazul excesului scuzabil
„excesul de apărare nu se datorează temerii sau tulburării generate de pericolul atacului”.
Interpretarea dată dispoziţiei legale ni se pare restrictivă şi nerealistă. Astfel, este greu de
imaginat că poate exista o persoană care, pusă în faţa unei agresiuni care îndeplineşte toate
condiţiile atacului, îşi păstrează calmul. În realitate, starea de tulburare este inerentă oricărei
agresiuni, acesta fiind dealtfel şi motivul pentru care starea de provocare constituie o
circumstanţă atenuantă. Dispoziţia legală menţionată se impune a fi interpretată în sensul că,
deşi cel atacat se afla în stare de tulburare sau temere, stare inerentă oricărei agresiuni,
intensitatea acesteia, raportat la natura şi împrejurările atacului, nu era de aşa natură încât să
determine imposibilitatea conştientizării disproporţiei dintre atac şi apărare. 
Pentru a putea fi reţinută această circumstanţă, este necesar să existe din partea victimei o
agresiune care să îndeplinească toate condiţiile atacului. În lipsa acesteia, nu se poate vorbi
despre depăşirea limitelor legitimei apărări, ci eventual de existenţa stării de provocare. 
În final se impune precizarea că elementul circumstanţial atenuant este dat nu numai de
existenţa în trecut a unui atac, ci mai cu seamă de consecinţele de natură psihică ale
respectivului atac, prezente în conştiinţa infractorului, consecinţe care îl determină pe acesta
să acţioneze spontan din punct de vedere obiectiv şi subiectiv. Evident, faptul că până la un
anumit moment acţiunea autorului apărării are caracter legitim, este şi el de natură a evidenţia
un grad de periculozitate mai redus. 
Dată fiind raţiunea atenuării gradului de răspundere penală, respectiv existenţa intenţiei
repentine, excesul scuzabil este o circumstanţă personală, care nu se răsfrânge asupra
participanţilor.

3. Depăşirea limitelor stării de necesitate

Alături de excesul de apărare scuzabil, art. 75 lit. c C.pen. reglementează drept
circumstanţă atenuantă depăşirea limitelor stării de necesitate.
Este cunoscut faptul că art. 26(2) C.pen., prevede că nu este imputabilă fapta prevăzută de
legea penală săvârșită de persoana aflată în stare de necesitate, care nu și-a dat seama, în
momentul comiterii faptei, că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce dacă pericolul nu era înlăturat.
În cazul circumstanței atenuante reglementate de art. 75 lit. c, sub aspect obiectiv ne aflăm
în prezenţa unei acţiuni de salvare în exces. În ceea ce priveşte aspectul subiectiv al chestiunii
în discuţie, legiuitorul face o precizare extrem de importantă. Astfel, existenţa acestei
circumstanţe atenuante este condiţionată de caracterul vădit al disproporţiei dintre urmările
cauzate de acţiunea de salvare şi cele care s-ar fi produs în lipsa acesteia. Cu alte cuvinte,
starea de necesitate există atât timp cât autorul acţiunii de salvare nu este conştient de
dimensiunile urmărilor cauzate de acţiunea sa. În momentul în care el devine conştient de
acest lucru şi cu toate acestea continuă comiterea acţiunii de salvare, fapta sa dobândeşte
caracter infracţional. Faptul că acţiunea de salvare este continuată în mod conştient, semnifică
faptul că infractorul a intrat în mod intenţionat în sfera infracţională. 
S-a afirmat  că depăşirea în sens obiectiv a limitelor stării de necesitate nu va înlătura
niciodată caracterul infracţional al faptei, indiferent de starea psihoafectivă în care se află
făptuitorul. Acest punct de vedere contravine atât prevederilor art. 26(2) C.pen., cât şi
principiului caracterului subiectiv al răspunderii penale, deoarece acceptarea lui ar semnifica
instituirea în sarcina infractorului a unei prezumţii absolute de prevedere a rezultatului
periculos şi pe cale de consecinţă a unei răspunderi obiective. Pentru a ieşi din sfera cauzei
justificative şi a intra în cea a circumstanţei atenuante, legiuitorul a impus îndeplinirea a două
condiţii: urmările cauzate de acţiunea de salvare să fie vădit mai grave şi autorul acţiunii să-şi
fi dat seama de acest lucru. Fiind o chestiune obiectivă, disproporţia vădită este uşor de
constatat de către instanţa de judecată. În ceea ce priveşte posibilitatea infractorului de a
conştientiza urmările vădit mai grave ale faptei sale, existenţa acesteia se va deduce din
aprecierea tuturor elementelor ce caracterizează personalitatea autorului acţiunii de salvare,
precum şi a întregului complex de împrejurări în care a avut loc această acţiune.
Raţiunea atenuării gradului de răspundere penală în situaţia dată, se justifică atât prin
natura mobilului ce l-a determinat pe infractor să acţioneze, cât şi prin existenţa caracterului
repentin al intenţiei cu care a fost comisă acţiunea de salvare . Asemeni excesului de apărare
scuzabil, depăşirea limitelor stării de necesitate este o circumstanţă personală care nu se
răsfrânge asupra participanţilor.

4. Acoperirea integrală a prejudiciului material produs prin infracţiune, în cursul

urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată.
Acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, ca circumstanţă
atenuantă legală, este reglementată în art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen. şi poate fi definită ca fiind
acea împrejurare în care făptuitorul procedează la acoperirea integrală a prejudiciului material
cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen, cu
condiţia de a nu mai fi beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior
comiterii faptei.
Această circumstanţă atenuantă legală are un element comun cu circumstanţa atenuantă
judiciară prevăzută în art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen., în sensul că în cazul ambelor circumstanţe
asistăm la o atitudine nouă, pozitivă a infractorului în raport cu consecinţele infracţiunii,
atunci când acestea constau într-un prejudiciu material, dar există şi o evidentă deosebire;
dacă în cazul circumstanţei atenuante legale infractorul acoperă integral prejudiciul material,
în ipoteza circumstanţei atenuante judiciare, infractorul depune eforturi pentru a înlătura sau
diminua consecinţele infracţiunii, de orice natură ar fi, inclusiv când acestea constau într-un
prejudiciu material.
De asemenea, există deosebiri şi în ceea ce priveşte momentul schimbării atitudinii
infractorului; în cazul circumstanţei atenuante judiciare, eforturile depuse de infractor pentru
înlăturarea sau diminuarea prejudiciului material au loc imediat după executarea elementului
material al faptei săvârşite şi mai înainte de a se produce definitiv consecinţele acesteia, în
situaţia circumstanţei atenuante legale acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin
infracţiune are loc după producerea definitivă a consecinţelor de natură materială, în cursul
urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată.
Circumstanţa atenuantă legală prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen. poate coexista cu
circumstanţa atenuantă judiciară prevăzută în art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen., ţinând seama de
elementele ce le particularizează.

Pentru a deveni incidentă această circumstanță, se cer a fi întrunite cumulativ

următoarele condiţii:

a) Săvârşirea unei infracţiuni cauzatoare de prejudiciu material.

Aceasta înseamnă, pe de o parte, ca infracţiunea săvârşită să fie cauzatoare de prejudiciu
material, iar, pe de altă parte, infracţiunea să nu fie dintre cele prevăzute expres şi limitativ de
lege.

b) Acoperirea integrală a prejudiciului material produs prin infracţiune, în cursul urmăririi

penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată.
După săvârşirea infracţiunii prin care s-a cauzat prejudiciul material, autorităţile judiciare
competente vor stabili întinderea acestuia pentru ca infractorul să poată proceda la acoperirea
integrală a prejudiciului material respectiv. Acoperirea integrală a prejudiciului material
trebuie să fie realizată de către infractor în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la
primul termen de judecată. Acoperirea prejudiciului material produs prin infracţiune de
altcineva decât cel care a săvârşit ori a contribuit la comiterea infracţiunii face inaplicabile
dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen., deoarece nu se mai justifică în niciun fel reducerea
pedepsei pentru autorul infracţiunii sau participantul la săvârşirea acesteia, întrucât
circumstanţa dobândeşte inevitabil un caracter personal, deoarece finalitatea textului care o
reglementează are în vedere tocmai ca acoperirea integrală a prejudiciului să fie efectuată de
către cel care a săvârşit infracţiunea, pentru a fi justificată aplicarea pentru acesta a reducerii
pedepsei.

c) Făptuitorul să nu mai fi beneficiat de circumstanţa prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. d) C.

pen. într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei.
Raţiunea acestei condiţii are ca temei faptul că atâta timp cât această circumstanţă a fost
aplicată fără să aibă efectul dorit, adică fără să conducă la corectarea conduitei infractorului
faţă de valorile sociale ce fac obiect de ocrotire penală, există temerea justificată că aceasta nu
va avea efectul pozitiv nici în viitor, dacă se va aplica din nou aceluiaşi infractor.

d)S-ar putea ridica problema în ce măsură circumstanţa atenuantă legală a acoperirii

integrale a prejudiciului material produs prin infracţiune este constituţională, dat fiind
faptul că aplicarea ei este condiționată de repararea unui prejudiciu, presupus a fi cauzat
printr-o faptă comisă de autor. Presupus, deoarece până la momentul rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare, operează prezumția de nevinovăție.

Circumstanţele atenuante judiciare

Circumstanţele atenuante judiciare sunt reglementate în art. 75 alin. (2) C. pen. şi, spre
deosebire de circumstanţele atenuante legale, caracterul lor atenuant este evaluat de judecător
prin raportarea faptei concrete la ansamblul împrejurărilor în care aceasta a fost comisă şi la
persoana infractorului.
Circumstanţele atenuante judiciare au un caracter echivoc, întrucât este posibil ca aceeaşi
împrejurare, după cum este raportată la situaţii concrete diferite, să aibă uneori caracter
atenuant, alteori să nu i se poată atribui nicio semnificaţie, iar în unele cazuri să aibă chiar
caracter agravant (de exemplu, starea de beţie voluntară, ocazională, poate constitui o
circumstanţă atenuantă în cazul unei infracţiuni de lovire ori poate să nu aibă nicio
semnificaţie pentru cel care a săvârşit un furt sau un abuz de încredere sau poate avea valoare
de circumstanţă agravantă în ipoteza săvârşirii unei infracţiuni de purtare abuzivă).
Din acest considerent, circumstanţele atenuante judiciare pot varia de la caz la caz, motiv
pentru care legiuitorul nu le poate preevalua şi enumera limitativ, lăsând constatarea şi
evaluarea lor la aprecierea instanţei de judecată. Caracterul atenuant al acestor împrejurări nu
poate fi stabilit decât a posteriori, de către instanţa de judecată care are obligaţia, când le
reţine, să le indice în mod corect şi să le motiveze caracterul lor.
Împrejurările susceptibile de a constitui circumstanţe atenuante sunt realităţi obiective
care, atunci când există, nu pot fi ignorate, dar, constatându-le, instanţa nu este obligată să
recunoască în mod automat caracterul lor atenuant, care să conducă la reducerea limitelor
speciale ale pedepsei.

Codul penal, în art. 75 alin. (2), enumeră împrejurările care pot constitui circumstanţe
atenuante judiciare, după cum urmează:
 a) Eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor
infracţiunii. Această circumstanţă atenuantă judiciară poate opera, mai ales, în cazul
infracţiunilor materiale sau de rezultat. Se aseamănă cu împiedicarea producerii rezultatului
sau cu împiedicarea săvârşirii infracţiunii, cauze generale de nepedepsire, pentru că, atât în
cazul circumstanţei atenuante, cât şi în cel al cauzelor generale de nepedepsire, infractorul
revine într-un anumit fel asupra hotărârii infracţionale iniţiale şi recurge la împiedicarea
producerii rezultatului sau înlăturarea acestuia.
În cazul circumstanţei atenuante judiciare pe care o examinăm, infractorul are o
intervenţie activă după săvârşirea infracţiunii, după ce rezultatul acesteia s-a produs ori este în
curs de a se produce, neavând relevanţă dacă fapta a fost descoperită de o altă persoană sau
chiar de autorităţi.
Constituie circumstanţă atenuantă judiciară, potrivit art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen., de
exemplu, acordarea de ajutor victimei unei vătămări corporale sau a unei tentative la
infracţiunea de omor prin acordarea de îngrijiri medicale, anunţarea sau chemarea unei
ambulanţe ori prin transportarea la unitatea medicală unde i s-a acordat ajutorul medical
victimei; restabilirea situaţiei anterioare; restituirea bunului sustras; plata de bunăvoie a unor
despăgubiri băneşti etc.

b) Împrejurările legate de fapta comisă care diminuează gravitatea infracţiunii sau

periculozitatea infractorului. Împrejurările care privesc fapta comisă sunt stări, calităţi, situaţii
sau alte date ale realităţii ce au legătură cu fapta, punând în lumină relaţia dintre acestea şi
mediul în care a fost săvârşită, imprimându-i o anumită gravitate ori semnificaţie proprie,
specifică.
Sfera împrejurărilor legate de săvârşirea infracţiunii este foarte variată. Acestea pot viza
locul sau timpul săvârşirii infracţiunii; de exemplu, o faptă de vătămare corporală săvârşită
într-un mediu privat poate fi apreciată ca fiind de o gravitate mai redusă în raport cu
săvârşirea aceleiaşi fapte cu prilejul unei manifestaţii publice televizate. Pot fi avute în vedere
şi alte împrejurări, ca, de exemplu, dacă fapta s-a răsfrânt asupra unei singure persoane ori
asupra mai multor persoane; sau infracţiunea a fost săvârşită de o singură persoană ori prin
cooperarea mai multor persoane; ori de o persoană în stare de intoxicaţie accidentală
incompletă; sau infracţiunea s-a comis fără a se lua anumite precauţiuni de zădărnicire a
descoperirii acesteia; ori s-au folosit mijloace mai puţin apte de a produce consecinţe grave.

Efectele circumstanţelor atenuante

(1)În cazul în care există circumstanţe atenuante, limitele speciale ale pedepsei
prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc cu o treime.
(2)Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, în cazul reţinerii
circumstanţelor atenuante se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.
(3)Reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de
numărul circumstanţelor atenuante reţinute.

În art. 76 alin. (1) C. pen. se reglementează efectele circumstanţelor atenuante când, în

norma de incriminare a faptei săvârşite, pedeapsa principală este închisoarea sau amenda,
situație în care limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se reduc cu o treime. Efectul
circumstanțelor atenuante este așadar obligatoriu, indiferent de caracterul legal sau judiciar al
acestora.

Dacă în favoarea infractorului s-au reţinut mai multe circumstanţe atenuante, reducerea
limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată.
 CIRCUMSTANŢELE AGRAVANTE

Spre deosebire de circumstanțele atenuante, care pot avea caracter legal sau judiciar, cele
agravante au caracter exclusiv legal. Legiuitorul s-a ferit să dea instanțelor posibilitatea de a
reține alte împrejurări decât cele enumerate expres în art. 77, ca fiind circumstanțe agravante
(lucru posibil sub imperiul vechiului cod penal), deoarece acest lucru ar fi contravenit
dezideratului caracterului previzibil al legii penale.

Așadar, potrivit art. 77, următoarele împrejurări constituie circumstanţe agravante:

a)săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună; Constituie o circumstanță
reală, pentru că ține de modul de comitere a infracțiunii. Rațiunea agravării pedepsei constă în
faptul că un număr mai mare de subiecți activi sporeşte îndrăzneala acestora, şansele de
reușită a infracţiunii și de înlăturare a urmelor, scade rezistenţa victimei. 
Pentru a se reţine circumstanţa agravantă pe care o analizăm, este necesar ca cele trei
sau mai multe persoane să săvârşească fapta împreună. O faptă este săvârşită împreună de
mai multe persoane numai dacă toate aceste persoane contribuie efectiv şi concomitent la
comiterea ei. Această condiţie este îndeplinită întotdeauna în cazul coautoratului, întrucât
coautorii lucrează la executarea nemijlocită a infracţiunii, la executarea nemijlocită a acţiunii
care constituie elementul material al acesteia. O conlucrare efectivă şi concomitentă există, de
asemenea, în toate cazurile în care autorul este ajutat sau asistat, prin acţiuni caracteristice
complicităţii, care, desfăşurate simultan, îi promovează eficienţa şi îi asigură reuşita. Prin
urmare, săvârşirea împreună a faptei prevăzute de legea penală înseamnă executarea
nemijlocită a faptei, dar şi actele de complicitate concomitentă. Instigarea, care, prin definiţie,
precedă luarea hotărârii, nu poate avea în mod direct valoarea de contribuţie la „săvârşirea
împreună a unei fapte prevăzute de legea penală”. Uneori însă este posibil ca, după efectuarea
actelor de instigare şi determinarea autorului să comită infracţiunea, instigatorul să dea ajutor
concomitent autorului în săvârşirea acesteia sau, cu alte cuvinte, să săvârşească şi alte acte de
complicitate. Într-un asemenea caz, din punct de vedere juridic, complicitatea fiind o formă de
participaţie secundară, se absoarbe în instigare, iar persoana respectivă urmează a fi
caracterizată ca instigator. Cu toate acestea, actele sale de complicitate concomitentă, având o
existenţă materială, obiectivă, nu-şi pierd fiinţa datorită absorbţiei în instigare şi determină
reținerea circumstanței agravante.
Această circumstanţă este susceptibilă de a fi reţinută numai în cazul infracţiunilor
intenţionate sau praeterintenţionate, întrucât legea se referă la „săvârşirea împreună” de către
trei sau mai multe persoane a aceleiaşi fapte, ceea ce implică ideea de acţiuni deliberate. Dar
chiar şi atunci când infracţiunile sunt săvârşite cu intenţie, dispoziţiile art. 77 lit. a) C. pen. nu
pot fi aplicabile dacă pluralitatea de făptuitori constituie un element obligatoriu pentru
existenţa infracţiunii, așa cum se întâmplă, spre pildă, în cazul infracțiunilor cu pluralitate
naturală sau constituită. Justificarea neaplicării circumstanţei agravante a săvârşirii faptei la
trei sau mai multe persoane împreună în cazul acestor infracţiuni se explică prin faptul că,
procedându-se astfel, altfel ar însemna ca aceeaşi împrejurare să constituie un element al
conţinutului infracţiunii sau un element circumstanţial de agravare a infracţiunii şi, totodată, o
circumstanţă agravantă, ceea ce nu este admisibil dat fiind principul non bis in idem.
Este în afara oricăror îndoieli că, pentru a opera circumstanţa agravantă a săvârşirii
faptei de trei sau mai multe persoane împreună, este necesar ca, pe lângă contribuţia
concomitentă a acestora, să existe şi o coeziune subiectivă între ei. Totuşi, se pune problema
dacă toţi făptuitorii trebuie să acţioneze cu intenţie sau este suficient ca unul sau unii să aibă
reprezentarea participării lor la o infracţiune. Din examinarea acestui text, în care sunt
enumerate toate circumstanţele agravante, se constată că, pe când în definirea tuturor
celorlalte agravante legea foloseşte expresia „săvârşirea infracţiunii”, ceea ce implică şi
existenţa laturii subiective, atunci când defineşte agravanta de la lit. a) legea utilizează
expresia „săvârşirea faptei”. Având în vedere atât raţiunea existenţei acestei circumstanţe
agravante, cât şi formularea textului de reglementare, se poate concluziona că dispoziţiile art.
77 lit. a) C. pen. devin incidente chiar dacă numai unul dintre făptuitori a acţionat cu intenţie,
iar ceilalţi fără vinovăţie. Această soluţie este confirmată şi în practica judiciară. Astfel, s-a
decis că există agravanta săvârşirii faptei de trei sau mai multe persoane împreună în cazul în
care nu toţi participanţii au acţionat cu intenţie; sau dacă unul dintre participanţi era în eroare
asupra caracterului ilegal al deposedării victimei; ori dacă unul dintre coautori nu îndeplinea
condiţiile răspunderii penale.
Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună este o circumstanţă reală şi
se răsfrânge asupra tuturor participanţilor, în măsura în care au prevăzut-o sau cunoscut-o.
b)săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente degradante;
Este vorba tot despre o circumstanță reală, care se raportează la modul de comitere a faptei,
care se va reține în cazul infracțiunilor contra persoanei, în ipoteza în care subiectului pasiv i
se cauzează suferințe intense, suplimentare celor aferente comiterii faptei (un omor precedat
de tăiarea superficială a pielii victimei și presărarea cu sare a rănilor), precum și în ipoteza în
care aceasta este supusă unui tratament înjositor, de natură a-i afecta demnitatea (victima este
lipsită de libertate în mod ilegal și obligată să își expună nuditatea).
Prin acte de cruzime se face referire la acele acte de violenţă de natură să provoace
suferinţe şi chinuri prelungite victimei infracţiunii, care nu sunt necesare, în mod normal,
pentru producerea rezultatului specific infracţiunii săvârşite. Ca circumstanţă agravantă
generală, săvârşirea infracţiunii prin cruzimi este susceptibilă de a fi incidentă în cazul
infracţiunilor contra persoanei, cum este vătămarea integrităţii corporale, sau în cadrul
infracţiunii de distrugere prin uciderea în chinuri a unor animale.
A doua circumstanţă agravantă prevăzută în art. 77 lit. b) teza a II-a C. pen. o constituie
săvârşirea infracţiunii prin supunerea victimei la tratamente degradante.
Prin tratamente degradante se face referire la acele metode, tehnici de efectuare a
cercetării penale sau de punere în executare a pedepselor incompatibile cu dispoziţiile legii şi
cu normele morale, prin care se provoacă în mod intenţionat suferinţe grave, mintale sau
fizice, care în situaţii neobişnuite ar fi nejustificate. În opinia Curţii Europene a Drepturilor
Omului, tratamente degradante reprezintă maltratarea menită să trezească victimei sentimente
de teamă, frică, îngrijorare şi inferioritate, fiind capabilă să o umilească şi înjosească ori să
stopeze orice posibilitate de a opune rezistenţă fizică şi morală.
Săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente degradante
este o circumstanţă reală, producând efecte şi asupra altor participanţi, în condiţiile art. 50
alin. (2) C. pen.

c)săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte
persoane ori bunuri; Este, în egală măsură, o circumstanță reală, pentru că ține de modul sau
mijloacele de comitere a faptei. Nu este necesar ca prin comiterea infracțiunii în acest mod să
fie lezate efectiv și alte valori decât cele vizate de infractor, fiind suficient ca acestea să fie
puse în pericol (comiterea unei infracțiuni de distrugere cu ajutorul unui dispozitiv exploziv).

d)săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună
cu un minor; Este tot o circumstanță reală, pentru că se raportează la modul în care majorul a
comis infracțiunea. Ea se va reține indiferent de cine a fost cel care a instigat la comiterea
infracţiunii, indiferent de faptul dacă minorul răspunde sau nu din punct de vedere penal. Este
însă evident faptul că în caz de eroare a majorului cu privire la calitatea de minor a celuilalt
participant, circumstanța nu se va reține.
e)săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate,
datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze; Constituie o circumstanță
reală, pentru că ține de modul de comitere a infracțiunii.
Starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate presupune imposibilitatea
acesteia de a se apăra sau exprima voinţa datorită vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau
altor cauze. Se află într-o asemenea stare persoanele de vârstă fragedă, cele epuizate fizic sau
la o vârstă înaintată; cele care au o stare de sănătate precară, care prezintă infirmităţi sau se
află în stare de inconştienţă din cauza unor boli psihice ori ale somnului.
Agravarea răspunderii penale a infractorului într-o asemenea împrejurare se justifică pe
considerentul că fapta are un caracter mai grav datorită situaţiei speciale în care se află
persoana vătămată, iar infractorul denotă o periculozitate sporită.
Pentru a fi aplicabilă circumstanţa agravantă prevăzută de art. 77 lit. e) C. pen., este
necesar să se constate: pe de o parte, preexistenţa stării de vulnerabilitate a persoanei
vătămate, iar, pe de altă parte, că infractorul a fost conştient de existenţa acesteia şi a profitat
de ea la săvârşirea infracţiunii.

f)săvârşirea infracţiunii în stare de intoxicaţie voluntară cu alcool sau cu alte substanţe

psihoactive, când a fost provocată în vederea comiterii infracţiunii; Este o circumstanță
personală, deoarece ține de starea în care se afla subiectul activ la momentul comiterii
infracțiunii. Constituie un indiciu al premeditării faptei.
Intoxicaţia voluntară preordinată (produsă dinadins) constituie întotdeauna o
circumstanţă agravantă, caracterizată ca atare de legiuitor, fiindcă relevă periculozitatea
sporită a infractorului. Existenţa agravantei prevăzută în art. 77 lit. f) C. pen. nu este
condiţionată de caracterul complet sau incomplet al stării de intoxicaţie; este suficient ca
făptuitorul să fi consumat o cantitate de alcool sau alte substanţe psihoactive care să-i fi creat
climatul psihic necesar săvârşirii infracţiunii.
Existenţa premeditării în condiţiile în care intoxicaţia a fost completă este explicată în
teoria dreptului prin referire la actio libera in causa, fapta infracţională fiind dinainte gândită
şi voită, chiar dacă în momentul săvârşirii ei făptuitorul se afla în stare de inconştienţă.
Esenţial este să se dovedească faptul că starea de intoxicaţie a fost anume provocată în
vederea săvârşirii infracţiunii. Este un adevăr că atunci când fapta incriminată constă într-o
acţiune, este mai greu de conceput săvârşirea ei într-o stare de intoxicaţie voluntară completă,
provocată în vederea comiterii acesteia, datorită imposibilităţii fizice de a acţiona; când însă
este vorba de o inacţiune prevăzută de legea penală, nu există nicio îndoială că fapta are
caracter penal, deoarece cauza voluntară a stării de inconştienţă este şi cauza voluntară a
omisiunii; or, această omisiune constituie însă şi elementul material al infracţiunii

g)săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o

calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgenţă; Este o circumstanță reală, pentru că
ține de locul și timpul comiterii faptei. În situaţiile de acest fel, datorită condiţiilor obiective
create, este posibil ca, în unele sectoare ale vieţii sociale, activitatea organelor de apărare a
ordinii să nu se poată desfăşura în condiţii adecvate, ocrotirea bunurilor să nu mai poată fi
asigurată corespunzător, funcţionarea mijloacelor de alarmare sau comunicare să fie
împiedicată, transporturile să fie mult stânjenite, creându-se o ambianţă prielnică săvârşirii de
infracţiuni.
Calamitatea înseamnă desemnează un dezastru provocat de obicei de un fenomen
natural, care loveşte o colectivitate, cum ar fi o inundaţie, un cutremur de pământ, erupţia unui
vulcan, un incendiu de mari proporţii, o catastrofă de cale ferată.
 Starea de asediu este acea situaţie care impune măsuri excepţionale de natură politică,
militară, economică, socială sau de altă natură, aplicabile pe întreg teritoriul ţării ori în unele
unităţi administrativ-teritoriale, instituite pentru adaptarea capacităţii de apărare a ţării la
pericole grave actuale sau iminente, care ameninţă suveranitatea, independenţa, unitatea ori
integritatea teritorială a statului.
Starea de urgenţă este acea stare în care se află ţara şi care impune luarea unor măsuri
excepţionale de natură politică, economică şi de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul
ţării sau în unele unităţi administrativ-teritoriale, justificate de: a) existenţa unor pericole
grave actuale sau iminente privind securitatea naţională ori funcţionarea democraţiei
constituţionale; b) iminenţa producerii ori producerea unor calamităţi care fac necesară
prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre. 
Pentru agravarea răspunderii penale în temeiul dispoziţiilor art. 77 lit. g) C. pen.,
organul judiciar trebuie să constate că infracţiunea s-a săvârşit într-una dintre aceste situații,
respectiv după ce aceasta a fost instituită şi mai înainte de a înceta, iar infractorul, în
comiterea infracţiunii, a profitat de aceasta.

h)săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie,
gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă,
dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări
de acelaşi fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport
cu celelalte. Este, în mod evident, o circumstanță personală, deoarece se raportează la mobilul
cere l-a determinat pe infractor să comită onfracțiunea.

Efectul circumstanțelor agravante.

Spre deosebire de situația atenuantelor, efectul circumstanțelor agravante este
facultativ, deoarece art. 78 se exprimă în sensul că (1)în cazul în care există circumstanţe
agravante, se poate aplica o pedeapsă până la maximul special. Dacă maximul special este
neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor până la 2 ani, care nu poate
depăşi o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult o
treime din maximul special.
(2)Majorarea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul
circumstanţelor agravante reţinute.
Efectul acestora se produce, așadar, o singură dată, indiferent de numărul
circumstanțelor, și constă în posibilitatea aplicării unei pedepse până la maximul special, la
care, în ipoteza în careinstanța consideră oportun, se mai poate adăuga unui spor, care în cazul
închisorii este de cel mult 2 ani, iar în cazul amenzii de cel mult o treime din maximul special.
De remarcat faptul că, deși legiuitorul a acordat instanței posibilitatea aplicării sporului de
maxim 2 ani, a înțeles totodată să limiteze cuantumul acestuia la o treime din maximul special
al pedepsei legale. Așadar, în ipoteza comiterii unui furt, a cărui pedeapsă legală este amenda
alternativ cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani, sporul aplicabil va fi de cel mult 1 an.

Concursul între cauze de atenuare sau de agravare

Potrivit art. 79 (1), când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente două sau mai
multe dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute
de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor
privitoare la tentativă, circumstanţe atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în
această ordine.
(2)Dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect agravarea
răspunderii penale, pedeapsa se stabileşte prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare
la circumstanţe agravante, infracţiune continuată, concurs sau recidivă.
 (3)Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente una sau mai multe cauze de
reducere a pedepsei şi una sau mai multe cauze de majorare a pedepsei, limitele speciale
ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc conform alin. (1),
după care limitele de pedeapsă rezultate se majorează conform alin. (2).

Să presupunem că după executarea unei pedepse de 2 ani închisoare, aplicată pentru

comiterea unei infracțiuni de furt, X comite o tentativă de omor, în stare de provocare,
împreună cu alți doi participanți. În lumina dispozițiilor legale citate în cele ce preced,
demersul de stabilire a pedepsei va parcurge următoarele etape:
 într-o primă etapă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru
infracţiunea săvârşită se reduc prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la
tentativă, circumstanţe atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în
această ordine;
 limitele speciale ale pedepsei închisorii, 10 – 20 de ani, suferă o primă reducere cu
jumătate, dat fiind faptul că omorul rămâne în forma tentativei, rezultând noile limite 5
– 10 ani;
 limitele reduse cu jumătate se reduc cu încă o treime, dat fiind efectul circumstanțelor
atenuante, rezultând noile limite 3 ani și 4 luni – 6 ani și 8 luni;

 apoi limitele de pedeapsă rezultate se majorează prin aplicarea succesivă a

dispoziţiilor privitoare la circumstanţe agravante, infracţiune continuată, concurs
sau recidivă.
 dat fiind efectul facultativ al circumstanței agravante, se va putea aplica o pedeapsă
până la maximul special nou rezultat, respectiv 6 ani și 8 luni, la care se mai poate
adăuga un spor de maxim 2 ani, dar care să nu depășească o treime din noul maxim;
astfel, maximum de pedeapsă aplicabil va fi de 6 ani și 8 luni plus un spor de cel mult
2 ani; rezultă, așadar, că în faza asta, pedeapsa aplicabilă va fi cuprinsă între 3 ani și 4
luni – 8 ani și 8 luni; 
 apoi, dat fiind faptul că există o stare de recidivă post executorie, noile limite de 3 ani
și 4 luni – 6 ani și 8 luni, se majorează cu jumătate, rezultând limtele 5 ani și 6 luni –
10 ani. Între aceste limite se va stabili pedeapsa.

RENUNȚAREA LA STABILIREA (APLICAREA) PEDEPSEI

AMÂNAREA APLICĂRII PEDEPSEI
SUSPENDAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE

Potrivit art. 396 C.proc.pen., reglementând rezolvarea acţiunii penale, legiuitorul

specifică faptul că instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând,
după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei,
achitarea sau încetarea procesului penal.

Între cele trei instituții supuse examinării în prezentul capitol, doar suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere este o soluție de condamnare, celelalte două fiind
distincte sub aspectul efectelor pe care le produc. Am ales însă să le examinăm comparativ, pe
de o parte pentru a evidenția asemănările și deosebirile exsitente între ele, și, pe de altă parte,
pentru a înlesni asimilarea informațiilor referitoare la aceste trei instituții.
Renunţarea la aplicarea Amânarea aplicării pedepsei Suspendarea executării
pedepsei - instanţa stabileşte cuantumul pedepsei sub supraveghere
 - instanţa nu stabileşte pedepsei, dar nu o aplică, - instanţa stabileşte cuantumul
cuantumul pedepsei - aplicarea fiind amânată - pedepsei, o aplică, dar nu
dispune punerea ei în executare;
este o soluţie de condamnare -
Condiţi a)infracţiunea săvârşită a)pedeapsa stabilită, inclusiv în a)pedeapsa aplicată, inclusiv în
i pentru prezintă o gravitate redusă, cazul concursului de caz de concurs de infracţiuni,
a se având în vedere natura şi infracţiuni, este amenda sau este închisoarea de cel mult 3
putea întinderea urmărilor produse, închisoarea de cel mult 2 ani;  ani;
dispune mijloacele folosite, modul şi - amânarea aplicării pedepsei - nu se poate dispune această
măsura. împrejurările în care a fost închisorii atrage şi amânarea măsură dacă pedeapsa aplicată
De comisă, motivul şi scopul aplicării amenzii care însoţeşte este numai amenda;
remarca urmărit; în caz de concurs de pedeapsa închisorii în - când pedeapsa închisorii este
t, infracţiuni, renunţarea la condiţiile art. 62. însoţită de pedeapsa amenzii
aşadar, aplicarea pedepsei se poate aplicate în condiţiile art. 62,
faptul că dispune dacă pentru fiecare amenda se execută chiar dacă
şi în infracţiune concurentă sunt executarea pedepsei închisorii
ipoteza îndeplinite toate condiţiile. a fost suspendată sub
în care supraveghere.
condiţiil b)infractorul să nu fi suferit
e sunt anterior o condamnare, cu b)infractorul nu a mai fost
îndeplin excepţia cazurilor prevăzute în condamnat anterior la
ite în art. 42 lit. a) şi lit. b), mai exact pedeapsa închisorii, cu
mod condamnări pronunţate b)infractorul nu a mai fost
excepţia cazurilor prevăzute în
cumulat pentru fapte ulterior condamnat anterior la
art. 42 lit. a) şi lit. b) ), mai
iv, dezincriminate şi pentru pedeapsa închisorii mai mare
exact condamnări pronunţate
dispune infracţiuni amnistiate, sau de un an, cu excepţia cazurilor
pentru fapte ulterior
rea pentru care a intervenit prevăzute în art. 42 mai exact
dezincriminate şi pentru
acesteia reabilitarea ori s-a împlinit condamnări pronunţate pentru
infracţiun
este termenul de reabilitare. fapte ulterior dezincriminate,
i amnistiate, sau pentru care a
facultat pentru infracţiuni amnistiate
intervenit reabilitarea ori s-a
ivă şi condamnări pronunţate
împlinit termenul de
pentru pentru infracţiuni comise din
reabilitare.
instanţă c)în raport de persoana culpă sau pentru care a
infractorului, de conduita c)în raport de persoana intervenit reabilitarea ori s-a
avută anterior săvârşirii infractorului, de conduita împlinit termenul de
infracţiunii, de eforturile avută anterior săvârşirii reabilitare.
depuse de acesta pentru infracţiunii, de eforturile
înlăturarea sau diminuarea depuse de acesta pentru c)în raport de persoana
consecinţelor infracţiunii, înlăturarea sau diminuarea infractorului, de conduita
precum şi de posibilităţile sale consecinţelor infracţiunii, avută anterior săvârşirii
de îndreptare, instanţa precum şi de posibilităţile sale infracţiunii, de eforturile
apreciază că aplicarea unei de îndreptare, instanţa depuse de acesta pentru
pedepse ar fi inoportuna din apreciază că aplicarea înlăturarea sau diminuarea
cauza consecinţelor pe care le- imediată a unei pedepse nu este consecinţelor infracţiunii,
ar avea asupra persoanei necesară, dar se impune precum şi de posibilităţile sale
acestuia. supravegherea conduitei sale de îndreptare, instanţa
pentru o perioadă determinată. apreciază că aplicarea
pedepsei este suficientă şi,
chiar fără executarea acesteia,
d)faţă de acelaşi infractor să condamnatul nu va mai comite
nu se fi dispus renunţarea la alte infracţiuni, însă este
aplicarea pedepsei în ultimii 2 d)infractorul şi-a manifestat necesară supravegherea
ani anteriori datei comiterii acordul de a presta o muncă conduitei sale pentru o
infracţiunii pentru care este neremunerată în folosul perioadă determinată.
judecat.  comunităţii. 

d.)infractorul şi-a manifestat

e)infractorul să nu se fi sustras acordul de a presta o muncă
de la urmărire penală ori neremunerată în folosul
judecată sau a încercat e)infractorul să nu se fi sustras comunităţii.
 zădărnicirea aflării adevărului
ori a identificării şi tragerii la
răspundere penală a autorului
sau a participanţilor.
f)pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea săvârşită
să nu fie închisoarea mai mare
de 5 ani
Termen Nu există. Persoana care a
de beneficiat de aplicarea acestei
suprave măsuri, nu este supusă vreunei
ghere supravegheri ulterioare.
de la urmărire penală ori
judecată sau a încercat
zădărnicirea aflării adevărului
ori a identificării şi tragerii la
răspundere penală a autorului
sau a participanţilor.
f)pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea săvârşită
să nu fie închisoarea  de 7 ani
sau mai mare.
Termenul de supraveghere este
de 2 ani.
Termenul se calculează de la
data rămânerii definitive a
hotărârii prin care s-a dispus
amânarea aplicării pedepsei.
În ipoteza în care, alături de
pedeapsa principală, a fost
stabilită pedeapsa
complementară a interzicerii
exercitării unor drepturi,
aplicarea acestora va fi, în
egală măsură, amânată.
.Este obligatorie prezentarea
motivelor pe care s-a întemeiat
amânarea, precum şi a celor ce
au determinat amânarea
aplicării pedepsei şi
atenţionarea infractorului
asupra conduitei sale viitoare
şi a consecinţelor la care se
expune dacă va mai comite
infracţiuni sau nu va respecta
măsurile de supraveghere ori
nu va executa obligaţiile ce îi
revin pe durata termenului de
supraveghere.
e)infractorul să nu se fi sustras
de la urmărire penală ori
judecată sau a încercat
zădărnicirea aflării adevărului
ori a identificării şi tragerii la
răspundere penală a autorului
sau a participanţilor.
f)aplicarea pedepsei stabilite
să nu fi fost iniţial amânată, şi
ulterior să fi intervenit o cauză
de revocare a amânării; în
acest caz, pedeapsa va fi
executată efectiv. 
Durata suspendării executării
pedepsei sub supraveghere
constituie termen de
supraveghere pentru
condamnat şi este cuprinsă
între 2 şi 4 ani, fără a putea fi
însă mai mică decât durata
pedepsei aplicate.
Termenul de supraveghere se
calculează de la data când
hotărârea prin care s-a
pronunţat suspendarea
executării pedepsei sub
supraveghere a rămas
definitivă.
În ipoteza în care, alături de
pedeapsa principală, a fost
stabilită pedeapsa
complementară a interzicerii
exercitării unor drepturi,
executarea acesteia va începe
de la rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare cu
suspendarea sub supraveghere
a executării pedepsei.
Este obligatorie prezentarea
motivelor pe care s-a întemeiat
condamnarea, precum şi a
celor ce au determinat
suspendarea executării
pedepsei şi atenţionarea
condamnatului asupra
conduitei sale viitoare şi a
consecinţelor la care se expune
dacă va mai comite infracţiuni
sau nu va respecta măsurile de
supraveghere ori nu va executa
obligaţiile ce îi revin pe durata
 termenului de supraveghere. 
Măsuri Nu există. Persoana care a Pe durata termenului de Pe durata termenului de
de beneficiat de aplicarea acestei supraveghere, persoana faţă supraveghere condamnatul
suprave măsuri, nu este supusă vreunei de care s-a dispus amânarea trebuie să respecte măsurile de
ghere şi supravegheri ulterioare. aplicării pedepsei trebuie să supraveghere şi să execute
obligaţi respecte măsurile de obligaţiile ce îi revin, în
i supraveghere şi să execute condiţiile stabilite de instanţă.
Măsuril obligaţiile ce îi revin, în
e de condiţiile stabilite de instanţă.
suprave În egală măsură, persoana
ghere au În egală măsură, persoana care a beneficiat de aplicarea
ca care a beneficiat de aplicarea măsurii trebuie să îşi
finalitat măsurii trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile civile,
e îndeplinească obligaţiile civile să execute pedeapsa amenzii
suprave şi să se abţină de la comiterea în ipoteza în care aceasta o
gherea altor infracţiuni. însoţeşte pe cea a închisorii şi
infractor să se abţină de la comiterea
ului, în altor infracţiuni.
timp ce
obligaţii Pe durata termenului de
le au ca Pe durata termenului de
supraveghere, persoana faţă de supraveghere, persoana faţă de
finalitat care s-a dispus amânarea
e care s-a dispus amânarea
aplicării pedepsei trebuie să aplicării pedepsei trebuie să
asigura respecte următoarele măsuri
rea respecte următoarele măsuri
de supraveghere: de supraveghere:
unor a)să se prezinte la serviciul de
şanse a)să se prezinte la serviciul de
probaţiune, la datele fixate de probaţiune, la datele fixate de
sporite acesta;
de acesta;
b)să primească vizitele b)să primească vizitele
îndrept consilierului de probaţiune
are consilierului de probaţiune
desemnat cu supravegherea sa; desemnat cu supravegherea sa;
c)să anunţe, în prealabil, c)să anunţe, în prealabil,
schimbarea locuinţei şi orice schimbarea locuinţei şi orice
deplasare care depăşeşte 5 zile, deplasare care depăşeşte 5 zile,
precum şi întoarcerea; precum şi întoarcerea;
d)să comunice schimbarea d)să comunice schimbarea
locului de muncă; locului de muncă;
e)să comunice informaţii şi e)să comunice informaţii şi
documente de natură a permite documente de natură a permite
controlul mijloacelor sale de controlul mijloacelor sale de
existenţă. existenţă.

Instanţa poate impune Instanţa impune

persoanei faţă de care s-a
dispus amânarea aplicării
pedepsei să execute una sau
mai multe dintre următoarele
obligaţii:
a)să urmeze un curs de
pregătire şcolară ori de
calificare profesională;
b)să presteze o muncă
neremunerată în folosul
comunităţii, pe o perioadă
cuprinsă între 30 şi 60 de zile,
în condiţiile stabilite de
instanţă, afară de cazul în care,
din cauza stării de sănătate,
persoana nu poate presta
condamnatului să execute una
sau mai multe dintre
următoarele obligaţii:
a)să urmeze un curs de
pregătire şcolară ori de
calificare profesională
b)să frecventeze unul sau mai
multe programe de reintegrare
socială derulate de către
serviciul de probaţiune sau
organizate în colaborare cu
această muncă;
c)să frecventeze unul sau mai
multe programe de reintegrare
socială derulate de către
serviciul de probaţiune sau
organizate în colaborare cu
instituţii din comunitate;
d)să se supună măsurilor de
control, tratament sau îngrijire
medicală;
e)să nu comunice cu victima
sau cu membri de familie ai
acesteia, cu persoanele cu care
a comis infracţiunea sau cu
alte persoane, stabilite de
instanţă, ori să nu se apropie
de acestea;
f)să nu se afle în anumite locuri
sau la anumite manifestări
sportive, culturale ori la alte
adunări publice, stabilite de
instanţă;
g)să nu conducă anumite
vehicule stabilite de instanţă;
h)să nu deţină, să nu
folosească şi să nu poarte nicio
categorie de arme;
i)să nu părăsească teritoriul
României fără acordul
instanţei;
j)să nu ocupe sau să nu
exercite funcţia, profesia,
meseria ori activitatea de care
s-a folosit pentru săvârşirea
infracţiunii,
Pentru stabilirea conţinutului
obligaţiilor prevăzute în alin.
(2) lit. a) b) c), instanţa va
consulta serviciul de
probaţiune, care este obligat
să formuleze recomandări în
acest sens.
Când stabileşte obligaţia
prevăzută în alin. (2) lit. e),
instanţa individualizează, în
concret, conţinutul acestei
obligaţii, ţinând seama de
împrejurările cauzei.
Pe durata termenului de
supraveghere, datele prevăzute
instituţii din comunitate;
c)să se supună măsurilor de
control, tratament sau îngrijire
medicală;
d)să nu părăsească teritoriul
României, fără acordul
instanţei.
De remarcat faptul că numărul
obligaţiilor care îi pot fi impuse
persoanei condamnate este
sensibil redus în raport cu
numărul obligaţiilor care îi pot
fi impuse în contextul
supravegherii specifice
amânării aplicării pedepsei.
Raţiunea acestui fapt este dată
de împrejurarea că respectivele
obligaţii coincid în parte ca şi
conţinut cu cele specifice
interdicţiilor aferente pedepsei
complementare a interzicerii
exercitării unor drepturi. Or,
după cum am specificat în cele
ce preced, în ipoteza
suspendării executării pedepsei
sub supraveghere, pedeapsa
complementară a interzicerii
exercitării unor drepturi începe
să fie executată odată cu
momentul rămânerii definitive
a hotărârii de condamnare,
moment la care începe să curgă
şi termenul de supraveghere.
Pe parcursul termenului de
supraveghere, condamnatul va
presta o muncă neremunerată
în folosul comunităţii pe o
perioadă cuprinsă între 60 şi
120 de zile, în condiţiile
stabilite de instanţă, afară de
cazul în care, din cauza stării
de sănătate, nu poate presta
această muncă. 
Pentru stabilirea conţinutului
obligaţiilor prevăzute în alin.
(2) lit. a) şi lit. b), precum şi în
alin. (3), instanţa va consulta
serviciul de probaţiune, care
este obligat să formuleze
recomandări în acest sens.
în art. 85 alin. (1) lit. c)- e) se
comunică serviciului de
probaţiune.
Supravegherea executării
obligaţiilor prevăzute în art. 85
alin. (2) lit. a)- c) şi alin. (5) se
face de serviciul de probaţiune.
Verificarea modului de
îndeplinire a obligaţiilor
prevăzute în art. 85 alin. (2) lit.
d)- j) se face de organele
abilitate, care vor sesiza
serviciul de probaţiune cu
privire la orice încălcare a
acestora.
Serviciul de probaţiune va lua
măsurile necesare pentru a
asigura executarea obligaţiilor
prevăzute în art. 85 alin. (2) lit.
a)- d), într-un termen cât mai
scurt de la data rămânerii
definitive a hotărârii de
condamnare.
Pe durata termenului de
supraveghere, serviciul de
probaţiune are obligaţia să
sesizeze instanţa, dacă:
. Pe durata termenului de
a)au intervenit motive care
justifică fie modificarea
obligaţiilor impuse de instanţă,
fie încetarea executării unora
dintre acestea;
. justifică
b)persoana supravegheată nu
respectă măsurile de
supraveghere sau nu execută,
în condiţiile stabilite,
obligaţiile ce îi revin;
c)persoana supravegheată nu a
îndeplinit obligaţiile civile
stabilite prin hotărâre, cel mai
târziu cu 3 luni înainte de
expirarea termenului de
supraveghere.
Dacă pe parcursul termenului
de supraveghere au intervenit
motive care justifică fie
impunerea unor noi obligaţii,
fie sporirea sau diminuarea
condiţiilor de executare a celor
Pe durata termenului de
supraveghere, datele prevăzute
în art. 93 alin. (1) lit. c)- e) se
comunică serviciului de
probaţiune.
.Supravegherea executării
obligaţiilor prevăzute în art. 93
alin. (2) lit. a) şi lit. b), alin. (3)
şi alin. (5) se face de serviciul
de probaţiune. Verificarea
modului de îndeplinire a
obligaţiilor prevăzute în art. 93
alin. (2) lit. c) şi lit. d) se face
de organele abilitate, care vor
sesiza serviciul de probaţiune
cu privire la orice încălcare a
acestora.
Serviciul de probaţiune va lua
măsurile necesare pentru a
asigura executarea obligaţiilor
prevăzute în art. 93 alin. (2) lit.
a) şi lit. b), precum şi alin. (3)
într-un termen cât mai scurt de
la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare.
supraveghere, serviciul de
probaţiune are obligaţia să
sesizeze instanţa, dacă:
.
a)au intervenit motive care
fie modificarea
obligaţiilor impuse de instanţă,
fie încetarea executării unora
dintre acestea;
.
b)persoana supravegheată nu
respectă măsurile de
supraveghere sau nu execută,
în condiţiile stabilite,
obligaţiile care îi revin;
c)persoana supravegheată nu a
îndeplinit obligaţiile civile
stabilite prin hotărâre, cel mai
târziu cu 3 luni înainte de
expirarea termenului de
supraveghere.
Dacă pe parcursul termenului
 existente, instanţa dispune de supraveghere au intervenit
modificarea obligaţiilor în mod motive care justifică fie
corespunzător, pentru a impunerea unor noi obligaţii,
asigura persoanei fie sporirea sau diminuarea
supravegheate şanse sporite de condiţiilor de executare a celor
îndreptare. existente, instanţa dispune
Instanţa dispune încetarea modificarea obligaţiilor în mod
executării unora dintre corespunzător, pentru a
obligaţiile pe care le-a impus, asigura condamnatului şanse
când apreciază că menţinerea mai mari de îndreptare.
acestora nu mai este necesară. Instanţa dispune încetarea
Persoana supravegheată executării unora dintre
trebuie să îndeplinească obligaţiile pe care le-a impus,
integral obligaţiile civile când apreciază că menţinerea
stabilite prin hotărâre, cel mai acestora nu mai este necesară.
târziu cu 3 luni înainte de Condamnatul trebuie să
expirarea termenului de îndeplinească integral
supraveghere. obligaţiile civile stabilite prin
hotărârea de condamnare, cel
mai târziu cu 3 luni înainte de
expirarea termenului de
supraveghere.
Revoca Nu este posibilă revocarea, Poate avea caracter obligatoriu, Poate avea caracter obligatoriu,
re deoarece persoana în cauză nu sau facultativ. sau facultativ.
Este are obligaţii ulterioare Revocarea obligatorie - Revocarea obligatorie -
întotdea dispunerii acestei măsuri. motive: motive:
una
determi 1. nerespectarea cu rea- 1. nerespectarea cu rea-
nată de credinţă a măsurilor de credinţă a măsurilor de
motive supraveghere şi obligaţiilor supraveghere şi obligaţiilor
ulterioa impuse de instanţă; în acest caz, impuse de instanţă; în acest caz,
re pedeapsa stabilită va fi pedeapsa stabilită va fi
rămâner executată efectiv. executată efectiv.
ii
definitiv 2. neîndeplinirea, cu rea- 2. neîndeplinirea, cu rea-
ea credinţă, a obligaţiilor civile, credinţă, a obligaţiilor civile,
hotărârii dacă în cadrul procesului penal dacă în cadrul procesului penal
prin a fost exercitată o acţiune a fost exercitată o acţiune
care a civilă; în acest caz, pedeapsa civilă; în acest caz, pedeapsa
fost stabilită va fi executată efectiv. stabilită va fi executată efectiv.
dispusă
măsura
3. comiterea, în cursul 3. comiterea, în cursul
termenului de supraveghere, termenului de supraveghere,
a unei infracţiuni intenţionate a unei infracţiuni intenţionate
sau praeterintenţionate, dacă sau praeterintenţionate, dacă
sunt îndeplinite următoarele sunt îndeplinite următoarele
condiţii: condiţii:
- infracţiunea să fi fost - infracţiunea să fi fost
descoperită în termenul de descoperită în termenul de
supraveghere; supraveghere;
- pentru aceasta să se fi - pentru aceasta să se fi
pronunţat, chiar şi ulterior pronunţat, chiar şi ulterior
împlinirii termenului de împlinirii termenului de
supraveghere, o hotărâre de supraveghere, o hotărâre de
condamnare. condamnare la pedeapsa
închisorii.
În acest caz, ulterior revocării,
pedeapsa iniţial amânată şi În acest caz, ulterior revocării,
pedeapsa stabilită pentru pedeapsa a cărei executarea fost
infracţiunea care a atras
revocarea, se vor contopi în
condiţiile concursului (aceasta
deoarece, după cum am precizat
anterior, amânarea aplicării
pedepsei nu reprezintă o
condamnare propriu-zisă).
Revocarea facultativă, poate fi
determinată de
comiterea, în cursul
termenului de supraveghere,
a unei infracţiuni din culpă,
dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
- infracţiunea să fi fost
descoperită în termenul de
supraveghere;
- pentru aceasta să se fi
pronunţat, chiar şi ulterior, o
hotărâre de condamnare.
În acest caz, în ipoteza în care
pentru infracţiunea comisă
ulterior nu se va aplica o
pedeapsă care presupune
privarea de libertate a
infractorului, instanţa va putea
decide menţinerea amânării
aplicării pedepsei stabilite
iniţial (exemplu: dacă pentru
infracţiunea comisă ulterior îi
aplică pedeapsa amenzii). În
ipoteza în care instanţa decide
că este oportună revocarea,
pedeapsa iniţial amânată şi
pedeapsa stabilită pentru
infracţiunea care a atras
revocarea, se vor contopi în
condiţiile concursului (aceasta
deoarece, după cum am precizat
anterior, amânarea aplicării
pedepsei nu reprezintă o
condamnare propriu-zisă).
iniţial suspendată şi pedeapsa
stabilită pentru infracţiunea
care a atras revocarea:
- fie se vor cumula în condiţiile
recidivei postcondamnatorii
(aceasta deoarece, în cazul
suspendării avem de a face cu o
pedeapsă stabilită şi aplicată
printr-o hotărâre definitivă);
- fie se vor contopi în condiţiile
unei pluralităţi intermediare
(dacă nu sunt îndeplinite
condiţiile recidivei).
4. neexecutarea cu rea-
credinţă a pedepsei amenzii,
dacă aceasta a fost aplicată
alături de pedeapsa închisorii;
în acest caz, zilele-amendă,
transformate ca urmare a
neexecutării cu rea-credinţă în
zile de închisoare, se vor
adăuga la pedeapsa închisorii
stabilită de instanţă, pedeapsa
astfel rezultată urmând a fi
executată efectiv.
Revocarea facultativă, poate fi
determinată de
comiterea, în cursul
termenului de supraveghere,
a unei infracţiuni din culpă,
dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
- infracţiunea să fi fost
descoperită în termenul de
supraveghere;
- pentru aceasta să se fi
pronunţat, chiar şi ulterior, o
hotărâre de condamnare la
pedeapsa închisorii.
În acest caz, în ipoteza în care
pentru infracţiunea comisă
ulterior nu se va aplica o
pedeapsă care presupune
privarea de libertate a
infractorului, instanţa va putea
decide menţinerea suspendării
executării pedepsei aplicate
iniţial (exemplu: dacă pentru
infracţiunea comisă ulterior îi
aplică pedeapsa amenzii). În
ipoteza în care instanţa decide
că este oportună revocarea,
pedeapsa iniţial amânată şi
pedeapsa stabilită pentru
infracţiunea care a atras
revocarea, se vor contopi în
 condiţiile pluralităţii
intermediare (aceasta
deoarece, a doua infracţiune
fiind comisă din culpă, este
evident faptul că nu se poate
vorbi despre existenţa stării de
recidivă).
Anular Dacă în termen de 2 ani de la Dacă pe parcursul termenului Dacă pe parcursul termenului
e rămânerea definitivă a hotărârii de supraveghere se descoperă de supraveghere se descoperă
Este prin care s-a dispus renunţarea că persoana supravegheată mai că persoana condamnată cu
întotdea la aplicarea pedepsei se săvârşise o infracţiune până suspendarea executării
una descoperă că persoana faţă de la rămânerea definitivă a pedepsei, mai săvârşise o
determi care s-a luat această măsură hotărârii prin care s-a dispus infracţiune până la
nată de săvârşise anterior rămânerii amânarea, pentru care i s-a rămânerea definitivă a
motive definitive a hotărârii o altă aplicat pedeapsa închisorii hotărârii prin care s-a dispus
anterio infracţiune, pentru care i s-a chiar după expirarea acestui suspendarea, pentru care i s-a
are stabilit o pedeapsă chiar după termen, amânarea se anulează, aplicat pedeapsa închisorii
rămâner expirarea acestui termen, aplicându-se, după caz, chiar după expirarea acestui
ii renunţarea la aplicarea pedepsei dispoziţiile privitoare la termen, suspendarea se
definitiv se anulează şi se stabileşte concursul de infracţiuni, anulează, aplicându-se, după
ea pedeapsa pentru infracţiunea recidivă sau pluralitate caz, dispoziţiile privitoare la
hotărârii care a atras iniţial renunţarea la intermediară. concursul de infracţiuni,
prin aplicarea pedepsei, aplicându- recidivă sau pluralitate
care a se apoi, după caz, dispoziţiile intermediară.
fost privitoare la concursul de ../../../../sintact
dispusă infracţiuni, recidivă sau 4.0/cache/Legislatie/temp
măsura pluralitate intermediară.
67078/00124086.HTML -
#

../../../../sintact
4.0/cache/Legislatie/temp
67078/00124086.HTML -
#În caz de concurs de
infracţiuni, instanţa poate
dispune amânarea aplicării
pedepsei rezultante dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute
în art. 83. Dacă se dispune
amânarea aplicării pedepsei,
termenul de supraveghere se
calculează de la data rămânerii
definitive a hotărârii prin care
s-a pronunţat anterior amânarea
aplicării pedepsei.
Efecte Persoana faţă de care s-a dispus Persoanei faţă de care s-a
renunţarea la aplicarea pedepsei dispus amânarea aplicării
nu este supusă niciunei pedepsei nu i se mai aplică
decăderi, interdicţii sau pedeapsa şi nu este supusă
incapacităţi ce ar putea niciunei decăderi, interdicţii
decurge din infracţiunea sau incapacităţi ce ar putea
săvârşită. decurge din infracţiunea
săvârşită, dacă nu a săvârşit din
În caz de concurs de
infracţiuni sau pluralitate
intermediară, instanţa poate
dispune suspendarea executării
pedepsei rezultante, dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute
în art. 91. Dacă se dispune
suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere, termenul de
supraveghere se calculează de
la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare prin
care s-a pronunţat anterior
suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere.
În cazul în care condamnatul nu
a săvârşit o nouă infracţiune
descoperită până la expirarea
termenului de supraveghere, nu
s-a dispus revocarea
suspendării executării pedepsei
sub supraveghere şi nu s-a
descoperit o cauză de anulare,
 Când dispune renunţarea la nou o infracţiune până la pedeapsa se consideră
aplicarea pedepsei, instanţa expirarea termenului de executată.
aplică infractorului un supraveghere, nu s-a dispus
avertisment. revocarea amânării şi nu s-a
Avertismentul constă în descoperit o cauză de anulare.
prezentarea motivelor de fapt ../../../../sintact
care au determinat renunţarea la 4.0/cache/Legislatie/temp ../../../../sintact
aplicarea pedepsei şi
atenţionarea infractorului
67078/00124086.HTML - 4.0/cache/Legislatie/temp
asupra conduitei sale viitoare şi # 67078/00124086.HTML -
a consecinţelor la care se #Suspendarea executării
expune dacă va mai comite pedepsei sub supraveghere nu
infracţiuni. Amânarea aplicării pedepsei nu produce efecte asupra
În caz de concurs de produce efecte asupra măsurilor de siguranţă şi a
infracţiuni se aplică un singur executării măsurilor de obligaţiilor civile prevăzute în
avertisment.../../../../sintact siguranţă şi a obligaţiilor hotărârea de condamnare.
4.0/cache/Legislatie/temp civile prevăzute în hotărâre.
67078/00124086.HTML -
#

Renunţarea la aplicarea
pedepsei nu produce efecte
asupra executării măsurilor
de siguranţă şi a obligaţiilor
civile prevăzute în hotărâre.

INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR. LIBERAREA CONDIȚIONATĂ.

Noțiuni introductive.
Liberarea condiționate aparține etapei individualizării administrative și este
subsecventă executării pedepsei într-un loc de detenție, aceasta constituind regula în materie.
Exemplu: X este condamnat la 3 ani închisoare pentru comiterea unei infracțiuni
de furt. După executarea efectivă, în penitenciar, a 2 ani din pedeapsa aplicată, X este
liberat condiționat, urmând ca, în ipoteza respectării condițiilor prevăzute de lege,
pedeapsa  să fie considerată ca executată la împlinirea duratei stabilite de instanță,
respectiv după un an.

Definiție.
Liberarea condiționată este o modalitate de individualizare a executării pedepsei
privative de libertate, constând în executarea în regim de libertate a restului de pedeapsă
neexecutat efectiv, în ipoteza în care sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile prevăzute de
lege.
Leguitorul reglementează distinct condițiile de acordare a liberării condiționate din
executarea pedepsei detențiunii pe viață, de cele ale liberării condiționate din executarea
pedepsei închisorii.

Condițiile de acordare.

1. Liberarea condiționată din executarea pedepsei detențiunii pe viață.

 Potrivit art 99 (1)Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă poate fi
dispusă, dacă:
a)cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţiune;
b)cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei;
c)cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de
condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le
îndeplinească;
d)instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în
societate.

2. Liberarea condiționată din executarea pedepsei închisorii.

Precizare:
Legea 254/2013, privind executarea pedepselor, specifică în art. 96 faptul că (1) Pedeapsa care este
considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a instruirii școlare și formării profesionale, în vederea
acordării liberării condiționate, se calculează după cum urmează:
a) în cazul în care se prestează o muncă remunerată, se consideră 5 zile executate pentru 4 zile de muncă;
b) în cazul în care se prestează o muncă neremunerată, se consideră 4 zile executate pentru 3 zile de muncă;
c) în cazul în care munca este prestată pe timpul nopții, se consideră 3 zile executate pentru două nopți de
muncă;
d) în cazul participării la cursurile de școlarizare pentru formele de învățământ general obligatoriu, se
consideră 30 de zile executate pentru absolvirea unui an școlar;
e) în cazul participării la cursurile de calificare ori recalificare profesională, se consideră 20 de zile executate
pentru absolvirea unui curs de calificare ori recalificare profesională; 
f) în cazul elaborării de lucrări științifice publicate sau invenții și inovații brevetate, se consideră 30 de zile
executate, pentru fiecare lucrare științifică sau invenție și inovație brevetate; aceasta era forma inițială a
textului, care a fost însă modificat în anul 2016, foram actuală fiind următoarea: în cazul elaborării de lucrări
ştiinţifice publicate sau invenţii brevetate, se consideră 20 de zile executate, indiferent de numărul lucrărilor
ştiinţifice sau al invenţiilor realizate, pentru întreaga durată a executării pedepsei, inclusiv în cazul
pedepselor contopite.
(2)Reducerea fracţiunii de pedeapsă care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a
instruirii şcolare şi formării profesionale nu poate fi revocată.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 254/2013, privind executarea pedepselor

(1) Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate sunt, în ordinea descrescătoare a gradului de
severitate, următoarele: 
a) regimul de maximă siguranță;
b) regimul închis;
c) regimul semideschis;
d) regimul deschis.

Potrivit art. 100(1), liberarea condiţionată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă:
a)cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii
care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de
20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani;
b)cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis;
c)cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de
condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le
îndeplinească;
d)instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în
societate.
(2)În cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de ani, se poate dispune liberarea
condiţionată, după executarea a jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii ce nu
depăşeşte 10 ani, sau a cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii mai
mari de 10 ani, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în alin. (1) lit. b)-d).
(3)În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (1) se ţine seama de partea din
durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate.
în acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel
puţin jumătate din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel
puţin două treimi, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.
(4)În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (2) se ţine seama de partea din
durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate.
în acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel
puţin o treime din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel
puţin jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.
Sintetizând, în vederea acordării liberării condiționate, este necesar să fie îndeplinite
cumulativ următoarele condiții:

1. Executarea unei fracțiuni din pedeapsă. Legiuitorul stabilește în mod diferit

cuantumul acestora, în funcție de pedeapsa pronunțată, respectiv de vârsta condamnatului.
Astfel:
a. în cazul unei pedepse de 10 ani sau mai mică;
a1. condamnatul care nu are 60 de ani împliniți trebuie să execute 2/3 din pedeapsa
pronunțată; în calculul celor două treimi intră, însă, și zilele câștigate în baza muncii
prestate, zile pe care însă condamnatul nu le-a executat efectiv; în acest caz,
condamnatul trebuie să fi executat efectiv 1/2 din pedeapsa pronunțată (exemplu: X
este condamnat la pedeapsa de 6 ani pentru comiterea unei infracțiuni de tâlhărie.
Pentru a beneficia de liberarea condiționată, X trebuie să execute o fracțiune de 2/3 din
pedeapsă, respectiv 4 ani. Cei patru ani nu trebuie însă executați zi la zi, deoarece în
calculul acestei perioade intră și zilele considerate ca fiind executate în ipoteza în care
X a prestat o muncă. În acest caz, X trebuie să fi executat efectiv 1/2 din pedeapsa
aplicată, respectiv 3 ani, în care să fi prestat o muncă în asemenea condiții încât să fi
câștigat 365 de zile, în așa fel încât se se poată considera că a executat 4 ani).
a2. condamnatul care are 60 de ani împliniți trebuie să execute 1/2 din pedeapsa
pronunțată; în calculul acestei jumătăți intră, însă, și zilele câștigate în baza muncii
prestate, zile pe care însă condamnatul nu le-a executat efectiv; în acest caz,
condamnatul trebuie să fi executat efectiv 1/3 din pedeapsa pronunțată.
b. în cazul unei pedepse mai mare de 10 ani;
b1. condamnatul care nu are 60 de ani împliniți trebuie să execute 3/4 din pedeapsa
pronunțată; în calculul celor trei pătrimi intră, însă, și zilele câștigate în baza muncii
prestate, zile pe care însă condamnatul nu le-a executat efectiv; în acest caz,
condamnatul trebuie să fi executat efectiv 2/3 din pedeapsa pronunțată (exemplu: X
este condamnat la pedeapsa de 12 ani pentru comiterea unei infracțiuni de omor.
Pentru a beneficia de liberarea condiționată, X trebuie să execute o fracțiune de 3/4 din
pedeapsă, respectiv 9 ani. Cei nouă ani nu trebuie însă executați zi la zi, deoarece în
calculul acestei perioade intră și zilele considerate ca fiind executate în ipoteza în care
X a prestat o muncă. În acest caz, X trebuie să fi executat efectiv 2/3 din pedeapsa
aplicată, respectiv 8 ani, în care să fi prestat o muncă în asemenea condiții încât să fi
câștigat 365 de zile, în așa fel încât se se poată considera că a executat 9 ani).
b2. condamnatul care are 60 de ani împliniți trebuie să execute 2/3 din pedeapsa
pronunțată; în calculul acestei fracțiuni intră, însă, și zilele câștigate în baza muncii
prestate, zile pe care însă condamnatul nu le-a executat efectiv; în acest caz,
condamnatul trebuie să fi executat efectiv 1/2 din pedeapsa pronunțată.
 2. Persoana condamnată să se afle în executarea pedepsei în regim semideschis sau
deschis.

3. Persoana condamnată a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea

de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le
îndeplinească. Așadar, nu faptul neîndeplinirii obligațiilor civile constituie un impediment în
calea liberării condiționate, ci reaua-credință a persoanei condamnate.

4. Instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate

reintegra în societate. Practic, această condiție vine să sublinieze faptul că acordarea liberării
condiționate este facultativă pentru instanța de judecată.

Termenul de supraveghere.
De la data punerii în libertate, persoana condamnată se află într-un termen de
supraveghere, care, în cazul liberării din pedeapsa detențiunii pe viață este de 10 ani, iar în
cazul pedepsei închisorii este echivalent cu intervalul cuprins între data liberării
condiţionate şi data împlinirii duratei pedepsei.

Supravegherea.
Potrivit art. 101(1), Dacă restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării este
de 2 ani sau mai mare, condamnatul trebuie să respecte următoarele măsuri de
supraveghere:
a)să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
b)să primească vizitele persoanei desemnate cu supravegherea sa;
c)să anunţe, în prealabil, orice schimbare a locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5
zile;
d)să comunice schimbarea locului de muncă;
e)să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de
existenţă.
(2)În cazul prevăzut în alin. (1), instanţa poate impune condamnatului să execute una sau
mai multe dintre următoarele obligaţii:
a)să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b)să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către
serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;
c)să nu părăsească teritoriul României;
d)să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte
adunări publice, stabilite de instanţă;
e)să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanţii la
săvârşirea infracţiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de
acestea;
f)să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
g)să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
(3)Obligaţiile prevăzute în alin. (2) lit. c)- g) pot fi impuse în măsura în care nu au fost
aplicate în conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.
(4)Când stabileşte obligaţia prevăzută la alin. (2) lit. d)-f), instanţa individualizează, în
concret, conţinutul acestei obligaţii, ţinând seama de împrejurările cauzei.
(5)Măsurile de supraveghere şi obligaţiile prevăzute în alin. (2) lit. a) şi lit. b) se execută
din momentul acordării liberării, pe o perioadă egală cu o treime din durata termenului de
supraveghere, dar nu mai mult de 2 ani, iar obligaţiile prevăzute în alin. (2) lit. c)- g) se
execută pe toată durata termenului de supraveghere.
Art. 102: Supravegherea condamnatului
(1)Pe durata supravegherii, datele prevăzute în art. 101 alin. (1) lit. c)- e) se comunică
serviciului de probaţiune.
(2)Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute în art. 101 alin. (2) lit. a) şi lit. b) se face
de serviciul de probaţiune. Verificarea modului de îndeplinire a obligaţiilor prevăzute în
art. 101 alin. (2) lit. c)-g) se face de organele abilitate, care vor sesiza serviciul de
probaţiune cu privire la orice încălcare a acestora.
(3)Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute în art. 101 alin. (2) lit. d) şi lit. e) poate
fi realizată şi printr-un sistem electronic de supraveghere, în condiţiile prevăzute de legea
specială.
(4)Pe durata supravegherii, serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa, dacă:
a)au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie
încetarea executării unora dintre acestea;
b)persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în
condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin.

Art. 103: Modificarea sau încetarea obligaţiilor

(1)Dacă pe durata supravegherii au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi
obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, instanţa
dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura condamnatului
şanse mai mari de reintegrare socială.
(2)Instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus, când
apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.
Revocarea liberării condiționate.
Exemplu: X este liberat condiționat din executarea unei pedepse de 6 ani,
aplicată pentru o infracțiune de tâlhărie. În cursul termenului de încercare, X comite un
omor. Într-o asemenea situație, se va dispune revocarea liberării condiționate și se va
reține o stare de recidivă postcondamnatorie.
Potrivit art. 104(1) dacă pe durata supravegherii persoana condamnată, cu rea-
credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, instanţa
revocă liberarea şi dispune executarea restului de pedeapsă.
(2)Dacă după acordarea liberării cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune, care a fost
descoperită în termenul de supraveghere şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la
pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă liberarea şi
dispune executarea restului de pedeapsă. Pedeapsa pentru noua infracţiune se stabileşte şi
se execută, după caz, potrivit dispoziţiilor de la recidivă sau pluralitate intermediară.
(3)Dispoziţiile alin. (1) şi alin. (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul
liberării condiţionate din executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă.
Se poate constata, așadar, faptul că legiuitorul reglementează două motive de revocare
obligatorie a liberării, respectiv nerespectarea cu rea-credință a măsurilor de
supraveghere și obligațiilor și comiterea unei infracțiuni. În privința celui de-al doilea
motiv, pentru a atrage revocarea, trebuiesc îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
1. În cursul termenului de supraveghere să se fi comis o infracțiune, indiferent dacă
este intenționată sau din culpă.
2. Infracțiunea să fi fost descoperită în cursul termenului de supraveghere.
3.Pentru infracțiunea respectivă să se fi pronunțat o hotărâre de condamnare la
pedeapsa închisorii (chiar dacă acest lucru are loc după expirarea termenului de
supraveghere).
 Este evident faptul că într-o astfel de situație, pedeapsa aplicată pentru prima
infracțiune nefiind în întregime executată, ne vom afla, după caz, în situația recidivei
postcondamnatorii sau a pluralității intermediare.

Anularea liberării condiționate.

Exemplu: X este liberat condiționat din executarea unei pedepse de 6 ani,
aplicată pentru o infracțiune de tâlhărie. În cursul termenului de supraveghere, se
descoperă că; anterior comiterii tâlhăriei, X mai comisese un omor, care până la data
respectivă rămăsese cu autor necunoscut. Într-o asemenea situație, se va dispune
anularea liberării condiționate și se va reține existența unui concurs de infracțiuni între
omor și tâlhărie.
Potrivit art. 105(1) dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că
persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării, pentru care i
s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, liberarea se anulează,
aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau
pluralitate intermediară.
(2)În cazul în care, în raport de pedeapsa rezultată, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în
art. 99 sau art. 100, instanţa poate acorda liberarea condiţionată. Dacă s-a dispus
liberarea, termenul de supraveghere se calculează de la data acordării primei liberări.
(3)Când, după anulare, instanţa dispune executarea pedepsei rezultante, partea din durata
pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data anulării
liberării se va executa după executarea pedepsei închisorii.
Așadar, pentru a opera anularea, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
1. În cursul termenului de supraveghere să se descopere că persoana liberată săvârșise,
anterior liberării, o altă infracțiune, indiferent dacă este intenționată sau din culpă.
2. Pentru infracțiunea respectivă să se fi pronunțat o hotărâre de condamnare la
pedeapsa închisorii (chiar dacă acest lucru are loc după expirarea termenului de
supraveghere).

Efectele liberării condiționate.

Potrivit art. 106, în cazul în care condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune descoperită
până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea liberării
condiţionate şi nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată. Ca
atare, de la această dată va începe executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării
unor drepturi, va începe să curgă teremenul de reabilitare și, în ipoteza comiterii unei noi
infracțiuni se va reține, dacă sunt îndeplinite condițiile legale, stare de recidivă postexecutorie.

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

Noţiuni introductive.
Odată stabilită îndeplinirea cumulativă a tuturor trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii,
se poate pune problema tragerii la răspundere penală a autorului acesteia, deoarece, potrivit
disp. art. 15(2) infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.
Există însă situaţii şi împrejurări, ulterioare comiterii infracţiunii, care duc la concluzia
că tragerea la răspundere penală a infractorului nu mai este necesară sau nu mai poate avea
loc. Aceasta întrucât fie a trecut interval de timp considerabil de la comiterea faptei, fie au
intervenit anumite schimbări de natură social-politică (aglomerarea locurilor de detenţie,
frecvenţa redusă a anumitor infracţiuni), fie infracţiunea comisă prezintă un pericol social
redus şi între subiecţii acesteia există o anumită legătură. În asemenea situaţii, cu toate că
fapta comisă îşi păstrează caracterul infracţional, răspunderea penală este înlăturată. Aceste
situaţii poartă denumirea de cauze care înlătură răspunderea penală.

Definiţie.
Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt împrejurări ulterioare comiterii
infracţiunii, reglementate expres şi limitativ de lege, în prezenţa cărora raportul juridic
penal generat de comiterea infracţiunii se stinge. Pe cale de consecinţă, se stinge dreptul
statului de a aplica o sancţiune infractorului, precum şi obligaţia corelativă a acestuia de a o
executa.

Clasificare.
În funcţie de natura cauzelor care înlătură răspunderea penală, în doctrină se face
distincţia între cauze generale şi cauze speciale de înlăturare a răspunderii penale.
1. Cauzele generale au o natură obiectivă (incidenţa lor nu depinde de conduita sau
calitatea infractorului), sunt reglementate în partea generală a Codului penal şi sunt incidente,
în principiu, cu privire la orice infracţiune sau cu privire la toate infracţiunile menţionate
expres de legiuitor. Acestea sunt amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii
prealabile, retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor.
2. Cauzele speciale, denumite şi cauze de nepedepsire au o natură subiectivă,
(incidenţa lor depinde de conduita sau calitatea infractorului) şi sunt reglementate fie în partea
generală a codului, caz în care au aplicabilitate cu privire la toate infracţiunile (desistarea,
împiedicarea producerii rezultatului), fie în partea specială a codului, în legătură cu anumite
infracţiuni (calitatea de membru de familie în cazul infracţiunilor de nedenunţare, tăinuire sau
favorizare).

AMNISTIA
Exemplu: X comite o infracţiune de furt. Anterior rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare, intră în vigoare o lege prin care se amnistiază infracţiunile de
furt comise anterior. Urmare a acestui fapt, procesul penal încetează, fără a mai fi
stabilită şi aplicată o pedeapsă pentru fapta comisă.
Exemplu: X comite o infracţiune de furt pentru care i se aplică pedeapsa
închisorii în cuantum de 2 ani şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor
drepturi. Ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, intră în vigoare o lege
prin care se amnistiază infracţiunile de furt comise anterior . Urmare a acestui fapt, este
înlăturată executarea pedepsei principale şi a celei complementare, precum şi celelalte
consecinţe ale condamnării. În consecinţă, dacă ulterior X va comite din nou o
infracţiune de furt, condamnarea anterioară nu va putea fi reţinută ca prim termen al
recidivei.

Definiţie.
Legiuitorul nu defineşte amnistia, mărginindu-se să specifice care sunt efectele şi
limitele efectelor acesteia. Astfel potrivit art. 152 C.pen., amnistia înlătură răspunderea
penală pentru infracţiunea săvârşită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură şi
executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării. Amenda
încasată anterior amnistiei nu se restituie.
.(2)Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor
persoanei vătămate.
Aşadar, amnistia ar putea fi definită ca fiind un act de clemenţă, îmbrăcând forma unei
legi organice, cu efect exclusiv retroactiv, limitat la infracţiunile comise anterior intrării ei în
vigoare, prin care este înlăturată fie răspunderea penală (pentru infracţiunile în privinţa cărora
nu s-a pronunţat o hotărâre de condamnare la data intrării ei în vigoare), fie executarea
pedepsei şi celelalte consecinţe ale condamnării (pentru infracţiunile în privinţa cărora s-a
pronunţat o hotărâre de condamnare la data intrării ei în vigoare).

Clasificare.
Amnistia suportă mai multe clasificări, în funcţie de diverse criterii.
Astfel, în funcţie de aria de întindere a amnistiei, aceasta poate fi generală, când
priveşte toate infracţiunile comise anterior datei intrării ei în vigoare, şi specială, când
priveşte doar anumite infracţiuni (particularizate de exemplu prin cuantumul pedepsei, prin
natura lor, prin calitatea infractorului).
În funcţie de momentul intrării în vigoare a legii de amnistie  raportat la momentul
pronunţării hotărârii de condamnare, amnistia poate fi proprie (sau antecondamnatorie) sau
improprie (postcondamnatorie).

Obiect.
Amnistia are ca obiect infracţiunile comise până la data apariţiei actului de amnistie,
anume prevăzute în acest act. Nu intră, aşadar, sub incidenţa amnistiei infracţiunile comise în
ziua adoptării actului de amnistie, precum şi cele comise ulterior acestui moment. În ceea ce
priveşte infracţiunile a căror executare se prelungeşte în timp (continue, continuate), acestea
intră sub incidenţa actului de clemenţă dacă sunt epuizate până la momentul intrării în vigoare
a legii de amnistie. În schimb, în ceea ce priveşte infracţiunile progresive, dat fiind specificul
acestora, ele vor constitui obiect al actului de clementă dacă momentul comiterii lor (respectiv
cel al săvârşirii acţiunii sau inacţiunii incriminate) se situează temporal anterior intrării în
vigoare a legii de amnistie, chiar dacă rezultatul final se produce ulterior acestui moment.

Efecte.
Efectele amnistiei sunt obligatorii şi diferă în funcţie de faptul dacă amnistia este
antecondamnatorie sau postcondamnatorie.

1. Amnistia antecondamnatorie înlătură răspunderea penală, având drept consecinţă

faptul că, indiferent în ce fază s-ar afla procesul penal, acesta încetează. Având însă în vedere
că o soluţie de achitare creează persoanei în cauză o situaţie mai favorabilă decât o soluţie de
încetare a procesului penal, art. 18 din Codul de procedură penală reglementează posibilitatea
inculpatului care urmează să beneficieze de amnistie, dar care se consideră nevinovat, de a
solicita continuarea procesului penal, pentru a-şi dovedi nevinovăţia şi a obţine astfel
achitarea. Procedând astfel, beneficiul amnistiei nu este înlăturat deoarece, dacă în final se
dovedeşte vinovăţia inculpatului, infracţiunea comisă de el va cădea sub incidenţa amnistiei.
2. Amnistia postcondamnatorie înlătură executarea pedepsei stabilite şi aplicate
pentru infracţiunea care cade sub incidenţa sa, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării
(înlătură executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, împiedică
reţinerea stării de recidivă). Cu toate acestea, efectele amnistiei nu sunt identice cu cele cu
cele ale reabilitării, deoarece există şi alte consecinţe ale condamnării, reglementate în
dispoziţii extrapenale, consecinţe pe care amnistia nu le înlătură (persoana condamnată nu
poate îndeplini calitatea de magistrat, avocat, gestionar).

Limitele efectelor amnistiei.

Amnistia nu are efect asupra pedepsei principale a amenzii, încasată anterior
intervenirii amnistiei. De asemenea, amnistia nu are efect asupra măsurilor de siguranţă,
dată fiind finalitatea lor specifică, de înlăturare a unei stări de pericol şi de preîntâmpinare a
comiterii de noi fapte prevăzute de legea penală. În egală măsură, amnistia nu are efect asupra
drepturilor persoanei vătămate, deoarece nu înlătură executarea obligaţiilor civile.

PRESCRIPŢIA RĂSPUNDERII PENALE

Exemplu: X comite o infracţiune de furt. De la data comiterii faptei se naşte
dreptul statului de a-l trage la răspundere penală pe infractor, drept care trebuie
exercitat şi valorificat înăuntrul unui termen, denumit termen de prescripţie a
răspunderii penale, care în cazul infracţiunii de furt este de 5 ani. Dacă înăuntrul acestui
termen lui X nu i se aplică o pedeapsă, raportul penal generat de comiterea infracţiunii
se stinge, iar statul îşi pierde dreptul de a-l trage la răspundere penală pe infractor.

Noţiuni introductive. Eficacitatea combaterii şi prevenirii infracţiunilor este legată de

promptitudinea cu care organele judiciare desfăşoară procesul de tragere la răspundere penală.
Prin trecerea unei perioade de timp relativ îndelungate de la comiterea infracţiunii, fără ca
infractorul să fie tras la răspundere, aplicarea şi executarea pedepsei devine ineficientă în
raport cu scopul sancţiunilor de drept penal, întrucât, pe de o parte, rezonanţa infracţiunii
comise s-a atenuat, iar pe de altă parte, infractorul a avut posibilitatea să se îndrepte. În
consecinţă, tragerea la răspundere penală nu mai apare ca fiind necesară, intervenind
prescripţia răspunderii penale.

Definiţie.
Şi de această dată legiuitorul se limitează la a reglementa, în art. 153(1), efectele
prescripţiei, specificând faptul că prescripţia înlătură răspunderea penală. Ea poate fi
definită ca fiind acea cauză care determină înlăturarea răspunderii penale pentru o infracţiune
comisă, ca urmare a  trecerii unui anumit interval de timp, fără ca raportul juridic penal
generat de respectiva infracţiune să fi fost soluţionat în acest interval, prin pronunțarea unei
hotărâri definitive de condamnare.

Caracter.
Prescripţia răspunderii penale are caracter general, în sensul că, în principiu, este
incidentă cu privire la toate infracţiunile. Prin excepţie, art. 153(2) specifică faptul că
.Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul infracţiunilor de genocid, contra
umanităţii şi de război, indiferent de data la care au fost comise, al infracţiunilor de omor,
omor calificat și al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei (loviri cauzatoare
de moarte, variantele agravate praeterintenționate a unor infracțiuni urmate de moartea
victimei) și al infracțiunilor de viol și act sexual cu un minor.

Termenele de prescripţie.
Specific prescripției este un anumit interval de timp, a cărui curgere marchează
pierderea dreptului statului de a-l trage la răspundere penală pe infractor şi totodată dispariţia
obligaţiei infractorului de a suporta consecinţele procesului de tragere la răspundere penală.
Este important, așadar, a se specifica durata termenului de prescripție, precum și momentul de
la care acesta începe să curgă.
Sub aspectul duratei, se impune precizarea că termenele de prescripţie a răspunderii
penale variază în funcţie de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă, acestea
fiind:
.a)15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă
sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;
.b)10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare
de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani;
.c)8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de
5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;
.d)5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de
un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;
.e)3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu
depăşeşte un an sau amenda.
În acest context, se impune precizarea că și în situaţia în care infracţiunea a rămas în
forma tentativei, termenele de prescripţie se determină în raport de pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracţiunea consumată. În egală măsură, în ipoteza în care există circumstanţe
atenuante sau agravante generale care ar putea avea influenţă asupra pedepsei, termenele de
prescripţie se determină în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă.
Această soluție este în acord cu prevederile art. 187, care specifică faptul că prin pedeapsă
prevăzută de lege, se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta
săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de
majorare a pedepsei.
În cazul comiterii infracţiunii în participaţie, termenele de prescripţie sunt aceleaşi
pentru toţi participanţii, indiferent de calitatea și momentul în care îşi aduc contribuția la
comiterea faptei.
Dacă pentru infracţiunea comisă legea prevede pedepse alternative, termenele de
prescripţie se determină în funcţie de pedeapsa mai grea, respectiv în funcţie de maximul
special al pedepsei mai grele.

Sub aspectul momentului de la care începe să cugă termenul de prescripție, același

articol prevede că .(2)termenele (...) încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. în
cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în
cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în
cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act.
.(3)În cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe
să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa
corespunzătoare rezultatului definitiv produs.
(4)Cu excepţia infracţiunilor prevăzute la art. 218 şi 220, în cazul infracţiunilor contra
libertăţii şi integrităţii sexuale, al celor de trafic şi exploatare a persoanelor vulnerabile,
precum şi al infracţiunii de pornografie infantilă, săvârşite faţă de un minor, termenul de
prescripţie începe să curgă de la data la care acesta a devenit major. Dacă minorul a
decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripţie începe să curgă de la
data decesului.
În cele din urmă, în cazul în care există o pluralitate de infracţiuni sub forma
concursului, termenele de prescripţie încep să curgă pentru infracţiunile concurente în mod
distinct, de la data comiterii fiecăreia dintre ele.

Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.

Pentru a înțelege rațiunea care l-a determinat pe legiuitor să reglementeze această
instituție, trebuie să pornim de la premisa că termenul de prescripție curge în favoarea celui
care a comis infracțiunea, și în defavoarea celuilalt subiect al raportului juridic penal,
respectiv statul, prin organele sale judiciare. De aceea, ori de câte ori autoritățile însărcinate
cu tragerea la răspundere penală a infractorului ies din pasivitate, termenul prescripției este
întrerupt și începe să curgă un nou termen. Astfel, potrivit art. 155.(1)Cursul termenului
prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în
cauză. Textul legal citat a fost declarat ca fiind neconstituțional, Curtea Constituțională
constatând că soluția legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. 1 din Codul penal din
1969, îndeplinea condițiile de previzibilitate, întrucât prevedea întreruperea cursului
prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia
comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat.
.(2)După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.
.(3)Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune,
chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei.
.(4)Termenele prevăzute în art. 154, dacă au fost depăşite cu încă o dată, vor fi socotite
îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni. E vorba despre situația cunoscută în doctrină sub
denimirea de prescripție specială. Rațiunea acestei reglementări constă în necesitatea stabilirii
unui termen în care demersurile de tragere la răspundere penală să își găsească finalitatea,
indiferent de numărul întreruperilor termenului de prescripție, pentru a se evita o prescripție
perpetuă.
.
Suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale.
Potrivit art. 156.(1) cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat
pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.
.(2)Prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.
Putem remerca așadar faptul că sunt reglementate două cauze de suspendare a cursului
prescripției:
1. Existenţa unei dispoziţii legale (autorizarea prealabilă a procurorului general în
cazul infracţiunilor care intră sub incidenţa art.9 C.p., existenţa unei boli grave a inculpatului
care îl împiedică să ia parte la proces).
2. Existenţa unei împrejurări de neprevăzut ori de neînlăturat (cutremur,
inundaţie, război).
Suspendarea termenului prescripţiei are ca efect reluarea cursului prescripţiei la
încetarea cauzei de suspendare, iar timpul scurs înaintea acestui moment intră în durata
termenului de prescripţie. Aceasta spre deosebire de întreruperea cursului prescripției, unde,
după cum am arătat în cele ce preced, după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen
de prescripţie.

Efectele prescripţiei răspunderii penale.

După cum am specificat, prescripția înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea
comisă. Efectul prescripţiei se produce din oficiu, fără ca cel interesat să fie obligat să solicite
aplicarea acesteia. Cu toate acestea, art. 18 din Codul de procedură penală reglementează
posibilitatea persoanei care urmează să beneficieze de efectul prescripției, dar care se
consideră nevinovat, de a solicita continuarea procesului penal, pentru a-şi dovedi nevinovăţia
şi a obţine astfel achitarea. 

PLÂNGEREA PREALABILĂ. LIPSA ŞI RETRAGEREA ACESTEIA.

Noțiuni introductive.
Este cunoscut faptul că săvârșirea unei infracţiuni, generează naşterea unui raport de
drept penal, ai cărui subiecţi sunt statul prin intermediul organelor sale judiciare şi infractorul.
Dacă demersul de angajare a răspunderii penale a infractorului are loc în majoritatea cazurilor
din oficiu, legiuitorul reglementează, cu titlu de excepție, anumite situații în care, fie datorită
gradului de pericol redus al infracţiunii comise (amenințare), fie datorită faptului că este vorba
despre infracțiuni aflate în strânsă legătură cu viața intimă și privată a victimei (viol), fie
datorită relațiilor existente între subiectul activ și pasiv al infracțiunii (furt între rude),
iniţierea demersului de tragere la răspundere penală este lăsată la latitudinea subiectului pasiv
al infracţiunii, care îşi exercită acest prerogativ prin intermediul plângerii prealabile.

Definiţie.

Plângerea prealabilă este reglementată în Codul de procedură penală în capitolul

referitor la sesizarea organelor de urmărire penală. Mai exact, art. 295 C.proc.pen. specifică
faptul că punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o
astfel de plângere. Plângerea prealabilă are, așadar, o dublă valență, constituind atât un mod
de sesizare a organelor de urmărire penală, cât și o manifestare de voinţă a subiectului pasiv al
unei infracțiuni, de a cărei existenţă este condiţionat demersul de tragere la răspundere penală.

Condiţii.
Pentru a-și produce efectele specifice, plângerea prealabilă trebuie să îndeplinească, în
mod cumulativ, următoarele condiții:
1. plângerea prealabilă trebuie să provină de la persoana vătămată sau de la
reprezentantul legal sau contractual al acesteia. În ipoteza în care persoana vătămată este
lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrînsă, plângerea prealabilă
se face de către reprezentantul legal, respectiv de către persoana vătămată cu încuviinţarea
reprezentantului legal. În această situaţie, dată fiind situaţia specială a persoanei vătămate, s-a
reglementat şi posibilitatea iniţierii demersului de tragere la răspundere penală din oficiu.
În acest context, se poate vorbi despre o indivizibilitate pasivă a răspunderii penale,
în sensul că, în cazul în care prin comiterea infracţiunii s-a adus atingere mai multor subiecți
pasivi, este suficient să existe plângerea prealabilă din partea unuia dintre aceștia. În egală
măsură, există și o indivizibilitate activă a răspunderii penale, în sensul că, în cazul în care
infracţiunea s-a comis în participaţie, este suficient ca plângerea prealabilă să fie făcută faţă
de un singur participant.
2. plângerea prealabilă trebuie să fie făcută cu respectarea condiţiilor de fond şi de
formă care trebuie îndeplinite pentru valabilitatea ei (datele de identificare ale persoanei
vătămate, descrierea faptei, indicarea făptuitorului, a mijloacelor de probă).
3. plângerea prealabilă trebuie introdusă în termen de 3 luni de la data când
persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei.

LIPSA PLÂNGERII PREALABILE

Exemplu: X comite o infracțiune de viol asupra lui Y (violul fiind o infracțiune

care se urmărește la plângerea prealabilă a persoanei vătămate). Y nu formulează o
plângere prealabilă către organele competente în termen de 3 luni de la data când a aflat
despre comiterea faptei.
În situaţia în care nu sunt îndeplinite condiţiile de valabilitate ale plângerii prealabile,
aceasta este considerată ca inexistentă. Astfel, plângerea prealabilă lipseşte atunci când
persoana vătămată, deşi cunoaşte identitatea făptuitorului, nu face o astfel de plângere sau nu
o face în termenul prevăzut de lege. De asemenea, plângerea prealabilă se consideră
inexistentă atunci când este făcută de o altă persoană decât persoana vătămată şi nu există un
mandat în acest sens.
 Potrivit art 157.(1)În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii
penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana
vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală.
.(2)Fapta care a adus o vătămare mai multor persoane atrage răspunderea penală, chiar
dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai de către una dintre ele.
.(3)Fapta atrage răspunderea penală a tuturor persoanelor fizice sau juridice care au
participat la săvârşirea acesteia, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai cu privire
la una dintre acestea.
.(4)În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu
capacitatea de exerciţiu restrânsă sau o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor,
acţiunea penală se poate pune în mişcare şi din oficiu.
.(5)Dacă persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice aceasta a fost
lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii,
acţiunea penală poate fi pusă în mişcare din oficiu.

RETRAGEREA PLÂNGERII PREALABILE

Exemplu: X comite o infracțiune de viol asupra lui Y (violul fiind o infracțiune
care se urmărește la plângerea prealabilă a persoanei vătămate). Y formulează o
plângere prealabilă către organele competente în termen de 3 luni de la data când a aflat
despre comiterea faptei. Ulterior, în cursul demersului de tragere la răspundere penală
a lui X, înainte de soluționarea cauzei printr-o hotărâre definitivă, Y își retrage
plângerea prealabilă.

Definiție.
Retragerea plângerii prealabile este, de asemenea, o cauză care înlătură răspunderea penală.
Aceasta reprezintă un act unilateral de voinţă a persoanei vătămate prin infracţiune, care, după
ce a introdus plângerea prealabilă, renunţă, în condiţiile legii, la plângerea făcută, înainte de
soluţionarea cauzei printr-o hotărâre definitivă. Potrivit art. 158.(1)Retragerea plângerii
prealabile poate interveni până la pronunţarea unei hotărâri definitive, în cazul
infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de
introducerea unei plângeri prealabile.
.(2)Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la
care plângerea a fost retrasă.
.(3)Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, retragerea plângerii prealabile se
face numai de reprezentanţii lor legali. în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, retragerea se face cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.
.(4)În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este
condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acţiunea penală a fost pusă în
mişcare din oficiu în condiţiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este
însuşită de procuror.

Condiţii.
Pentru a-și produce efectele specifice, retragerea plângerii prealabile trebuie să
îndeplinească o serie de condiţii:
1. Retragerea plângerii prealabile să fie făcută de persoana vătămată, sau de
reprezentantul legal sau contractual al acesteia.
2. Retragerea plângerii prealabile să fie totală, să privească atât latura penală cât şi
latura civilă a procesului și să nu lase să subziste drepturi și obligații corelative ulterioare.
3. Retragerea plângerii să intervină până la soluționarea cauzei printr-o hotărâre
definitivă.
 La fel ca și în cazul celorlalte cauze care înlătură răspunderea penală, art. 18 din Codul
de procedură penală reglementează posibilitatea persoanei împotriva căreia s-a formulat o
plângere prealabilă și se află în fața unei posibile retrageri a acesteia, de a solicita continuarea
procesului penal, pentru a-şi dovedi nevinovăţia şi a obţine astfel achitarea.

ÎMPĂCAREA PĂRŢILOR
Exemplu: X comite o infracțiune de furt, subiectul pasiv fiind Y (furtul fiind o
infracțiune care se urmărește din oficiu). Până la citirea actului de sesizare a instanței, X
și Y decid să se împace.

Definiție.
Potrivit art. 159.(1) împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mişcare a
acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres.
Împăcarea este, așadar, o cauză de înlăturare a răspunderii penale incidentă cu privire
la infracțiunile în cazul cărora demersul de tragere la răspundere penală are loc din oficiu, cu
condiția ca legea să prevadă expres posibilitatea împăcării. Este un act bilateral, prin care
inculpatul și persoana vătămată decid, de comun acord, să pună capăt demersului de tragere la
răspundere penală, prin înlăturarea răspunderii penale și stingerea acțiunii civile. .
(2)Împăcarea înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă.

Condiții.
1. Să fie vorba despre o infracțiune în cazul căreia demersul de tragere la răspundere
penală se inițiază din oficiu.
2. Să fie vorba despre o infracțiune în cazul căreia legea prevede expres posibilitatea
împăcării.
3. Să intervină până la citirea actului de sesizare a instanței (rechizitoriul întocmit
de procuror).
4. Să intervină între persoanele abilitate, respectiv inculpat și persoana vătămată,
personal sau prin reprezentanții legali sau contractuali. De remercat faptul că în materia
împăcării nu se regăsesc prevederile referitoare la indivizibilitatea activă și pasivă. .
(3)Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit şi dacă
are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei.
.(4)Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face numai de
reprezentanţii lor legali, iar persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă se pot împăca
cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.
.(5)În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său legal sau
convenţional ori de către persoana desemnată în locul acestuia. Împăcarea intervenită
între persoana juridică ce a săvârşit infracţiunea şi persoana vătămată nu produce efecte
faţă de persoanele fizice care au participat la comiterea aceleiaşi fapte.

PRESCRIPŢIA EXECUTĂRII PEDEPSEI

Exemplu: X este condamnat pentru comitere unei infracțiuni de furt la pedeapsa
de 1 an inchisoare. În ipoteza în care X nu este obligat să execute pedeapsa pronunțată
împotriva sa, în termenul de prescripție de 6 ani, statul își pierde dreptul de a-l obliga să
o execute, deoarece executarea acesteia este înlăturată ca efect al prescripției.

Noțiuni introductive
Eficacitatea sancţiunii stabilite și aplicate este legată de promptitudinea cu care
organele judiciare abilitate trec la punerea în executare a acesteia. Prin trecerea unei perioade
de timp relativ îndelungate de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, fără ca
infractorul să fi început executarea pedepsei aplicate, scopul sancţiunii de drept penal rămâne
o noțiune lipsită de conținut, întruct rezonanţa infracţiunii comise s-a atenuat și infractorul a
avut posibilitatea să se îndrepte. Prin urmare, executarea pedepsei aplicate nu mai apare ca
fiind necesară şi eficientă, intervenind prescripţia executării pedepsei.

Definiţie.
Şi de această dată legiuitorul se limitează la a reglementa, în art. 161(1), efectele
prescripţiei, specificând faptul că prescripţia înlătură executarea pedepsei principale. Ea
poate fi definită, așadar, ca fiind acea cauză care determină înlăturarea executării pedepsei
stabilite și aplicate printr-o hotărâre definitivă, pentru o infracţiune comisă, ca urmare a 
trecerii unui anumit interval de timp, fără ca respectiva pedeapsă să fi fost pusă efectiv în
executare în acest interval.

Caracter.
Prescripţia executării pedepsei are caracter general, în sensul că, în principiu, este
incidentă cu privire la toate infracţiunile. Prin excepţie, art. 161(2) specifică faptul că
prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale pronunţate pentru .ifracţiunile de
genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de data la care au fost comise și al
infracţiunilor de omor, omor calificat și al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea
victimei (loviri cauzatoare de moarte, variantele agravate praeterintenționate a unor infracțiuni
urmate de moartea victimei).

Termenele de prescripţie.
Și acestei forme de prescripție îi este specific un anumit interval de timp, a cărui
curgere marchează pierderea dreptului statului de a-l obliga pe condamnat să execute pedepsa
pronunțată în privința sa. Este important, așadar, a se specifica durata termenului de
prescripție, precum și momentul de la care acesta începe să curgă.
Sub aspectul duratei, se impune precizarea că termenele de prescripţie a executării
pedepsei variază în funcţie de pedeapsa ce urmează a fi executată. Potrivit art 162(7) prin
pedeapsa ce se execută se înţelege pedeapsa stabilită de instanţă, ţinându-se cont de
cauzele ulterioare de modificare a acesteia. Prin urmare, în cazul unui concurs de infracțiuni,
termenul de prescripție a executării pedepsei se va calcula în funcție de pedeapsa rezultantă.
Potrivit art. 162 C.pen., aceste termene sunt:
.a)20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea mai mare de 15 ani;
.b)5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în
cazul celorlalte pedepse cu închisoarea;
.c)3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda.
. Sub aspectul momentului de la care începe să cugă termenul de prescripție, același
articol prevede că .(2)termenele (...) încep să curgă de la data când hotărârea de
condamnare a rămas definitivă.
.(3)În cazul revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei, suspendării executării
pedepsei sub supraveghere ori liberării condiţionate, termenul de prescripţie începe să
curgă de la data când hotărârea de revocare sau anulare a rămas definitivă.
.(4)În cazul revocării liberării condiţionate, în condiţiile art. 104 alin. (1), termenul de
prescripţie începe să curgă de la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă şi se
calculează în raport cu restul de pedeapsă neexecutat.
.(5)În cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, termenul de prescripţie
curge de la data când hotărârea de înlocuire a rămas definitivă şi se calculează în raport
cu durata pedepsei închisorii.

.Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei.

La fel ca și în cazul prescripției răspunderii penale, termenul de prescripție a executării
pedepsei curge în defavoarea unuia dintre subiecții raportului juridic penal, respectiv a
statului, prin autoritățile competente. De aceea, ori de câte ori acestea ies din pasivitate,
termenul prescripției este întrerupt și începe să curgă un nou termen. În acest sens, art. 163.
(1) prevede că cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei se întrerupe prin
începerea executării pedepsei. În ipoteza în care, condamnat fiind la pedeapsa amenzii,
infractorul beneficiază de înlocuirea acesteia cu o munca în folosul comunității, potrivit art.
163(3)Cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei amenzii se întrerupe şi prin
înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în
folosul comunităţii. 
De asemenea, termenul curge în favoarea persoanei condamnate, dându-i posibilitatea
celui care a comis infracțiunea să își formeze singur un comportament în concordanță cu
exigențele societății. Din acest motiv, orice atitudine neconformă cu aceste exigențe a
persoanei condamnate, determină, în egală măsură, întreruperea cursului prescripției, oferind
astfel autorităților abilitate un nou termen în care să îl oblige pe condamnat să își execute
pedeapsa. Astfel, potrivit art. 163.(1) sustragerea de la executare, după începerea executării
pedepsei, face să curgă un nou termen de prescripţie de la data sustragerii.
.(2)Cursul termenului de prescripţie a executării se întrerupe şi prin săvârşirea din
nou a unei infracţiuni.
.
Suspendarea cursului prescripţiei executării pedepsei.
Potrivit art. 164.(1) cursul termenului prescripţiei executării pedepsei este suspendat
în cazurile şi condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală.
.(2)Prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.
Potrivit dispozițiilor reglementate în Codul de procedură penală, astfel de cauze sunt,
spre exemplu, suspendarea executării pedepsei pe perioada exercitării căilor extraodinare de
atac, sau amânarea sau întreruperea executării pedepsei (în cazul în care condamnatul suferă
de o boală ce nu poate fi tratată în rețeaua sanitară a Adiministrației Naționale a
Penitenciarelor, sau în cazul condamnatei gravide sau care are un copil mai mic de un an).
Suspendarea termenului prescripţiei are ca efect reluarea cursului prescripţiei la
încetarea cauzei de suspendare, iar timpul scurs înaintea acestui moment intră în durata
termenului de prescripţie. Aceasta spre deosebire de întreruperea cursului prescripției, unde,
după cum am arătat în cele ce preced, după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen
de prescripţie.

Efectele prescripţiei răspunderii penale.

După cum am specificat, prescripția înlătură executarea pedepsei principale care ar fi
trebuit să fie executată. Ca atare, la finalul termenului de prescripție încep să opereze
interdicțiile de exercitare a unor drepturi cu titlu de pedeapsă complementară, începe să curgă
termenul de reabilitare, iar în ipoteza comiterii unei noi infracțiuni se va ridica problema
existenței recidivei postexecutorii.
Legiuitorul reglementează, și în cazul acestei forme a prescripției, o serie de limitele a
efectelor sale. Astfel, potrivit art 162.(6) pedepsele complementare aplicate persoanei fizice
şi măsurile de siguranţă nu se prescriu.