Sunteți pe pagina 1din 32

Participaţia penală

1. Caracterizare generală

Participaţia penală sau pluralitatea ocazională de infractori


există atunci când o infracţiune este săvârşită de un număr mai mare
de persoane decât atât cât era necesar în raport cu natura faptei
respective.
Comparativ cu alte forme ale pluralităţii de infractori, în cazul
participaţiei penale, împrejurările în care fapta penală ar putea fi
săvârşită are un caracter ocazional, întâmplător, în care săvârşirea
infracţiunii prin cooperarea între mai multe persoane pare mai
avantajoasă sub raportul comiterii faptei sau al ascunderii urmelor
ei.
Participaţia penală presupune săvârşirea infracţiunii cu
intenţie de către participanţi, fiindcă o contribuţie neintenţionată la
comiterea unei fapte penale este incompatibilă cu ideea de
participaţie penală. În cazul infracţiunilor săvârşite din culpă,
participaţia apare ca o contribuţie involuntară din culpă a două sau
a mai multor persoane, care, în mod nemijlocit, comit fapta
prevăzută de legea penală.

2. Felurile participaţiei penale

În doctrină, participaţia penală apare analizată din mai multe


puncte de vedere, făcându-se deosebire între diferite genuri şi feluri
de participaţie, folosindu-se diferite criterii:
A. După criteriul atitudinii psihice, cu voinţă comună de a
coopera, faţă de rezultatul faptei comune avem: participaţia proprie
şi participaţia improprie.
a - participaţia proprie există atunci când toţi
participanţii acţionează cu aceeaşi voinţă, anume cu intenţie sau din
culpă;
b - participaţia improprie – avem atunci când unul din
participanţi (autorul) săvârşeşte fapta penală din culpă sau fără
vinovăţie, iar ceilalţi participanţi (instigator şi complice) determină,
înlesnesc sau ajută în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea ei. Acestă
formă de participaţie este reglementată în art.52 în noul Cod penal,
în art.51 alin.(1) din N.C.pen. se reglementează participaţia
improprie în cazul coautoratului, fapta penală săvârşită de coautor
cu intenţie, din culpă sau fără vinovăţie care contribuie cu acte de
executare, se sancţionează cu pedeapsa prevazută de legea penală
pentru fapta penală săvârşită cu intenţie.
B. După criteriul contribuţiei participanţilor, se disting:
a – participaţie omogenă – când toţi participanţii
contribuie la săvârşirea faptei penale în aceeaşi calitate şi
b – participaţie eterogenă – când participanţii îşi aduc o
contribuţie diferenţiată, cooperând la săvârşirea faptei în calităţi
diferite – autor, instigator sau complice
C. După felul participării la săvârşirea infracţiunii, avem:
a - participaţie spontană – caz în care, contribuţia
participanţilor este una spontană, în timpul executării faptei şi fără
o înţelegere prealabilă şi
b – participaţia preordinată – în care contribuţia
participanţilor este dată în urma unei înţelegeri prealabile.
D – După momentul în care este dată contribuţia la săvârşirea
infracţiunii, avem:
a – participaţia anterioară – când contribuţia este dată
înainte de a se trece la punerea în executare a intenţiei de a săvârşi
acea faptă penală şi
b – participaţia concomitentă – când contribuţia
participanţilor este dată în timpul executării faptei.
E – După importanţa contribuţiei participanţilor – la
săvârşirea faptei şi la producerea rezultatului, avem:
a - participaţia principală – când prin contribuţia
participantului se realizează conţinutul infracţiunii, fiind specifică
autorilor şi coautorilor faptelor penale şi
b - participaţia secundară – când contribuţia
participanţilor nu a constat în realizarea acţiunii sau a inacţiunii prin
care a fost săvârşită fapta. Acest fel de participaţie este specific
instigatorilor şi complicilor.
Sunt considerate ca forme principale de participaţie:
coautoratul faţă de celelalte forme de participaţie (instigarea şi
complicitatea) şi instigarea faţă de complicitate.
Participarea la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni prin două
activităţi diferite, una specifică instigării şi cealaltă complicităţii, nu
constituie concurs de infracţiuni, ci formă de participare principală
– a instigării, absoarbe şi forma secundară de participaţie, respectiv
complicitatea1.
Trebuie observat că, aceeaşi materie – participaţia penală –
este reglementată în capitole cu titluri diferite.
3. Natura juridică a participaţiei penale

Doctrina dreptului penal a abordat două puncte de vedere cu


privire la natura juridică a participaţiei penale: acela al complicităţii
ca delict distinct şi, celălalt, al unităţii de infracţiune.
În primul caz, complicitatea ca delict distinct, unii autori susţin
că în caz de participaţie se comit atâtea infracţiuni câţi participanţi
au contribuit la săvârşirea faptei2.
Al doilea punct de vedere, unitatea de infracţiune, este nu
numai susţinut de aproape toţi teoreticienii dreptului penal modern,
ci este adoptat şi de aproape toate codurile penale moderne,
considerând pe bună dreptate că toţi participanţii, răspund pentru
săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, fiindcă participaţia este un mod de
comitere a faptei penale şi nu o infracţiune.

Condiţiile generale ale participaţiei penale

Din dispoziţiile art.46 – art.52 N. C. pen. rezultă că, pentru


existenţa participaţiei penale, este necesară existenţa următoarelor
condiţii :

1 . Vezi în mod detaliat C. Mitrache, op.cit. , p.243-244.


2 . Alexandru Boroi aminteşte aici opiniile Carrara, Getz, Foerback, I. Tanoviceanu,
V. Dongoroz şi T. Pop în Drept penal comparat, vol II, Cluj, p.807.
a- Unitatea de faptă prevăzută de legea penală, adică fapta
respectivă comisă este incriminată şi sancţionată ca atare de
legislaţia penală română. Aceasta înseamnă că, participanţii, sunt nu
numai aceia care au săvârşit o infracţiune ci şi aceia care, din diferite
motive, nu au calitatea de subiect al infracţiunii. Aşadar, potrivit
textului art.23 C.pen. , legiuitorul pune accent pe faptă materială
săvârşită şi pe cooperarea fizică a participanţilor, care poate a fie în
formă consumată, a tentativei sau chiar a actelor premergătoare, cu
condiţia ca aceste acte premergătoare să fie incriminate de legea
penală. Rezultă de aici că două sau mai multe persoane pot coopera
la consumarea unei infracţiuni de furt, la încercarea de a ucide o
persoană, dar şi la pregătirea unei infracţiuni de spionaj, etc.
Dacă pentru realizarea conţinutului unei infracţiuni se pretinde
subiectului activ o anumită calitate (subiect special), poate să existe
participaţie la o asemenea faptă doar dacă autorul sau coautorul are
calitatea cerută de lege. Astfel, există participaţie la infracţiunea de
delapidare chiar dacă instigatorul sau complicele nu are calitatea de
gestionar sau administrator al bunurilor delapidate. Între acţiunea
(inacţiunea) autorului şi actele participanţilor există o strânsă
legătură, astfel că dacă lipseşte prima, nu poate fi vorba de
participaţie.
b- Pluralitatea de făptuitori, adică să contribuie la săvârşirea
infracţiunii cel puţin două persoane care cooperează pentru
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.
Nu este necesar ca toţi făptuitorii să aibe calitatea de infractori,
fiind suficient ca unul să îndeplinească acele condiţii generale şi
speciale cerute pentru existenţa subiectului activ al infracţiunii şi să
fi acţionat cu vinovăţie, cu intenţie.
Actul cooperării la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală
poate avea loc până la momentul consumării sau epuizării acesteia,
în cazul infracţiunilor continue, continuate sau de obicei şi poate să
constea într-o acţiune sau inacţiune. De regulă, în majoritatea
cazurilor, actul cooperării constă într-o acţiune şi se realizează
printr-o coeziune psihică între participanţi, adică printr-o voinţă
comună a acestora de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală.
Cel puţin unul din participanţi trebuie să fi săvârşit fapta cu
intenţie, anume instigatorul sau complicele.1
În cazul în care s-a acţionat în coautorat, este foarte posibil ca
toţi participanţii să fi acţionat cu intenţie sau din culpă. Legătura
subiectivă care se stabileşte între participanţi se poate realiza
înaintea actului de executare sau în orice moment pe parcursul
executării acţiunii şi până la terminarea ei, nefiind necesară condiţia
ca autorul sau coautorul şi respectiv instigatorul şi autorul să se
cunoască.2
Intenţia fiecărui participant este caracterizată de faptul că şi
ştiu că săvârşesc acte caracteristice unui mod de participare, unită
cu ştiinţa şi voinţa de a se asocia pentru comiterea faptei penale
prevăzute de lege penală. Participantul, aşadar, acţionează cu
intenţie voind să lege activitatea sa de a celorlalţi în săvârşirea faptei
antisociale.
Participantul are conştiinţă, reprezentarea urmărilor
socialmente periculoase ale faptei sale, fiind conştient de aportul său
la producerea acelor urmări periculoase.
Participantul, ca şi autorul prevede că actul său se alătură altuia
într-o acţiune socialmente periculoasă, alăturându-se conştient şi
comiţând fapta cu intenţie directă, fie cu intenţie indirectă.
Nu trebuie ca toţi participanţii să aibe acelaşi motiv şi acelaşi
scop, fiecare putând acţiona din mobiluri diferite şi să urmărească
scopuri diferite.
Concluzionând, apreciem că există participaţie penală atunci
când s-a acţionat şi s-a cooperat în vederea săvârşirii faptei cu
intenţie, aspect care trebuie dovedit pentru fiecare participant în
parte. Dacă unii participanţi au acţionat din culpă, aceasta trebuie
constatată la fiecare persoană, fiindcă în acest caz nu există
participaţie propriu-zisă ci doar o cooperare între participanţi,
deoarece lipseşte legătura subiectivă dintre participanţi. Totuşi,

1 . Vezi în acest sens dispoziţiile art.47 si art.48 N.C.pen. care cer în mod expres
intenţia în caz de instigare şi complicitate, precum si art.52 N.C.pen. care reglementează
participaţia improprie.
2 . Vezi C. Mitrache, op.cit., p.247.
existenţa legăturii subiective dintre participanţi nu înseamnă
neapărat şi că există o vinovăţie comună, deoarece vinovăţia este
strict individuală, condiţie esenţială pentru ca individul să răspundă
penal (art.15 din N.C.Pen.).
c - Între participanţi este necesar să existe o înţelegere cu
privire la cooperarea acestora în vederea săvârşirii faptei penale.
Aceasta înţelegere poate fi verbală, în scris sau tacită când coeziunea
subiectivă a participanţilor rezultă din atitudinea participanţilor în
împrejurarea respectivă. Înţelegerea poate fi anterioară faptei sau
concomitent săvârşirii acesteia atunci când apare în cursul executării
activităţii infracţionale.
Condiţia aceasta nu este însă absolut obligatorie între toate
formele de participaţie, ci doar în caz de coautorat sau la unele forme
ale complicităţii morale, ca de exemplu promisiunea de ajutor, însă,
ea poate să lipsească la participaţia improprie, dar şi la celelalte
forme ale participaţiei penale.

5. Autoratul şi coautoratul

5.1. Problematica introductivă. Condiţii

Potrivit noului Cod penal, art.46, autor al infracţiunii este


persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea
penală. În alin.2 al art.46 se prevede că, „coautori sunt persoanele
care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea penală.”
Frecvent, fapta prevăzută de legea penală, este săvârşită în
mod direct de mai multe persoane, situaţie în care ne aflăm în
prezenţa coautoratului.
Coautoratul este acea formă de participaţie penală, când, la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, îşi aduc contribuţia
în mod nemijlocit două sau mai multe persoane (art.46 alin.2 din
N.C.Pen.).
Autoratul este forma de participaţie esenţială, fără de care,
celelalte forme de participaţie nu pot exista: instigarea şi
complicitatea.
Caracteristic pentru autor este că acesta acţionează cu intenţie
(în cazul participaţiei proprii) şi, în cazul participaţiei improprii,
acţionează din culpă sau vinovăţie .
Coautoratul nu presupune existenţa şi a altor participanţi
(instigatori, complici ) însă, nici nu exclude, fiind aşadar posibilă şi
participarea lor alături de coautor.
Condiţia de bază care se pune în cazul coautorului este aceea
că, coautoratul, presupune participarea a celor puţin două persoane
la comiterea faptei, această contribuţie constituind de fapt elementul
material al laturii obiective a infracţiunii. 1
Totuşi, atât autorul cât şi coautorul presupune existenţa unor
condiţii, absolut necesare pentru existenţa acestei forme de
participaţie penală, după cum urmează:
a - Activitatea autorilor şi a coautorilor trebuie să fie
îndreptată împotriva aceluiaşi obiect juridic, adică să lezeze
aceleaşi relaţii sociale ocrotite de legea penală (de exemplu, relaţiile
privind viaţa personală în cazul infracţiunii de omor; relaţiile privind
siguranţa naţională în cazul infracţiunii de trădare etc.). Dacă unii
coautori lezează şi alte relaţii sociale aparate de legea penală, aceştia
vor răspunde penal potrivit concursului de infracţiuni.
b - Autorul sau coautorul, în calitate de participanţi, trebuie
să săvârşească în mod nemijlocit, împreună, fapta prevăzută de
legea penală.
Realizarea nemijlocită a acţiunii materiale de către autor sau
coautor trebuie să se facă printr-un act unic.
Actele componente ale procesului de executare pot avea
aparenţa unei succesiuni de manifestări, unele cu caracter de
înlesnire, toate acestea însă aparţinând executării actului material al
infracţiunii, ele nefiind acte pregătitoare comiterii faptei.
Dacă autorul şi coautorul paralizează energia de opunere
împotriva agresiunilor demarate, acestea sunt acte de coautorat şi nu
de complicitate, fiindcă, celălalt (sau ceilalţi participanţi) prin
contribuţia adusă apare ca o activitate indispensabilă realizării

1 . C. Mitrache, op.cit., p.244.


infracţiunii.
În raport cu formele infracţiunii, coautoratul poate exista
numai la executare, adică din acel moment în care începe realizarea
acţiunii care face parte din latura obiectivă a infracţiunii, executare
care indică existenţa cel puţin a tentaţiei ca formă a infracţiunii.2
c - Între coautori trebuie să existe o legătură subiectivă,
absolut necesară, fiindcă, în lipsa acesteia, coautoratul nu este
posibil. Putem avea fapte distincte ca urmare a cooperării materiale,
însă nu coautorat, iar actele lor vor fi doar conexe. De exemplu,
latura subiectivă nu este realizată în cazul infracţiunii de omor, când
inculpatul „X” a provocat victimei o vătămare a integrităţii
corporale mai înainte ca inculpatul „Y” să-i fi aplicat lovitura
mortală, fiindcă între X şi Y nu a existat o înţelegere prealabilă, sau,
măcar, primul să aibe reprezentarea în mintea sa ce faptă va săvârşi
cel din urmă.
Sub aspect subiectiv, este necesar ca, în caz de coautorat, toţi
participanţii să acţioneze cu aceeaşi formă de vinovăţie, cu intenţie
sau din culpă. Se impune deci a face precizarea că, coautoratul,
poate exista şi în cazul infracţiunilor din culpă dacă două sau mai
multe persoane au săvârşit fiecare, simultan sau succesiv, acte de
executare care au avut acelaşi rezultat periculos, existând astfel o
culpă comună.
Dacă legătura subiectivă dintre participanţi s-a realizat după
executarea acţiunii, nu mai avem coautorat, fiindcă acţiunile
coautorilor trebuie să fie coordonate subiectiv înainte sau în timpul
executării acţiunii.
Toţi participanţii la săvârşirea unei infracţiuni trebuie să
acţioneze simultan şi conjugat pentru realizarea scopului propus şi
acceptat de fiecare dintre ei. De altfel, toţi acţionează cu aceeaşi
formă de vinovăţie: fie cu intenţie, fie din culpă.
Dacă în scopul săvârşirii faptei coautorul se desistează, pentru
a fi apărat de răspunderea penală, coautorul trebuie să-i împiedice
pe ceilalţi să săvârşească fapta prevăzută de legea penală.

2 . Alexandru Boroi, op.cit., a se vedea in detaliu pag. 272-277.


5.2. Infracţiuni care nu pot fi comise în coautorat

În practica judiciară pot fi situaţii în care coautoratul la


săvârşirea unei infracţiuni să nu fie posibil, deşi celelalte forme ale
participaţiei penale (instigarea şi complicitatea) pot fi prezente.
Nu pot fi comise în coautorat infracţiunile cu autor unic, adică
acele infracţiuni care nu pot fi săvârşite nemijlocit decât de o singură
persoană, ca de exemplu: mărturia mincinoasă, dezertarea,
prostituţia, violul, contaminarea venerică etc.
Aceste infracţiuni sunt caracterizate prin aceea că, acţiunea
infractorului, în materialitatea ei, nu poate fi comisă decât de o
singură persoană în acelaşi timp. Totodată, în asemenea cazuri,
pluralitatea de infractori generează pluralitatea de infracţiuni,
fiecare făptuitor fiind autorul unei infracţiuni de sine stătătoare. De
asemenea, în cazul infracţiunilor omisive, al căror element material
apare prin neîndeplinirea unei obligaţii de a face, impusă cu caracter
personal, ca de exemplu infracţiunea de nedenunţare prevăzută şi
sancţionată de art.266 N.C.pen.. La fel, nu pot fi comise în coautorat
infracţiunile care presupun un subiect calificat (gestionar,
funcţionar) decât dacă autorii faptelor au această calitate cerută de
lege. De exemplu, în cazul infracţiunii de delapidare, ceilalţi
participanţi pot avea calitatea de autori doar dacă sunt gestionari,
altfel aceştia vor fi consideraţi complici.1

6. Instigarea

6.1. Noţiune şi condiţii

Instigarea este acea formă a participaţiei penale ce constă în


fapta unei persoane, care, cu intenţie, determină, prin orice
mijloace o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea
penală, noţiune desprinsă din dispoziţiile art.47 N.C.pen.

1 . A se vedea Alexandru Boroi, op.cit., p.277.


Caracteristic instigării este că, instigatorului, îi aparţine hotărârea de
a săvârşi o infracţiune, pe care o transmite o altei persoane numită
instigat, care, fiind determinată să comită fapta prevăzută de legea
penală, trece în mod concret la săvârşirea ei, devenind autorul
infracţiunii.
În doctrina de specialitate, datorită faptului că hotărârea de a
comite fapta aparţine instigatorului, acesta mai este denumit şi autor
moral al infracţiunii, fiindcă el realizează cauzalitatea psihică
înaintea cauzalităţii fizice, adică punerea în practică a actelor de
executare. De altfel, instigatorul, este acela care face să se nască şi
apoi să se realizeze latura subiectivă a infracţiunii.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească instigarea sunt:
a - Între obiectul juridic al faptei, săvârşite de autor şi obiectul
juridic al instigării să existe identitate, deoarece autorul nu face
altceva decât să execute fapta hotărâtă de instigator. În cazul în care
autorul execută o altă faptă decât aceea la care a fost determinat, nu
avem instigare urmată de executare şi ca urmare nu va răspunde
penal pentru fapta săvârşită de autor.
b - Actul de instigare presupune existenţa a cel puţin doi
subiecţi (două persoane), una care instigă (instigatorul) şi cealaltă
asupra căreia se face instigarea - instigatul.
Instigator poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile
cerute de lege pentru a fi subiect al infracţiunii.
Instigarea poate să existe la toate genurile de infracţiuni şi
poate să fie săvârşită de una sau mai multe persoane care determină
simultan sau succesiv aceeaşi persoană la săvârşirea unei infracţiuni.
Dacă instigatorii au acţionat cu înţelegere între ei, au aceeaşi
calitate, coinstigatori. Dacă au acţionat independent nu există
coinstigare, ci un concurs de instigări.
Instigată poate fi orice persoană fizică, indiferent dacă
îndeplineşte sau nu condiţiile generale de a fi subiect al infracţiunii,
dar asupra căreia se exercită actul de instigare. Ca urmare, persoana
instigată poate fi şi un minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani, o
persoană iresponsabilă sau o persoană lipsită de libertatea de voinţă
sau de acţiune.
Când instigarea se adresează unui număr nedeterminat de
persoane, deci o instigare colectivă, nu avem forma de participaţie
penală cerută de lege, ci o infracţiune de sine stătătoare, adică
infracţiunea de instigare publică şi apologia infracţiunilor, faptă
prevăzută şi pedepsită de art.368 N.C.pen.
Instigarea se poate realiza prin metode diferite, plecând de la
aşa zisele simple sfaturi şi continuând cu îndemnurile, rugăminţile,
insinuările sau chiar constrângere sau corupere (promisiunea de
daruri băneşti sau alte bunuri) etc. Determinarea se poate realiza prin
cuvinte, acte scrise, gesturi sau semne cu o semnificaţie
neîndoielnică.
Pentru a exista instigare, aceasta, trebuie să se refere la o faptă
prevăzută de legea penală care poate fi săvârşită de cel instigat ca
autor, fiindcă, altfel, dacă fapta nu este prevăzută de legea penală,
instigatorul nu poate fi tras la răspundere penală. Fapta trebuie să fie
indicată astfel încât cel instigat să-şi poată da seama de consecinţele
sale socialmente periculoase.
În cazul infracţiunii de determinare a sinuciderii(art.191 alin.1
N.C.pen.) înţelesul noţiunii de instigare este mult mai amplu, acesta
realizându-se prin îndemn, convingere etc., cât şi prin acte de
tortură, scandaluri repetate, bătăi care pot împinge o persoană în
pragul disperării, culminând cu sinuciderea.
Ordinul superiorului când este contrar legii şi totuşi
subordonatul îl execută, cu toate că realizează că este ilegal,
constituie instigare.
c - Activitatea instigatorului să aibă drept urmare
determinarea instigatului de a săvârşi fapta prevăzută de legea
penală pe care ulterior o va executa.
Fapta comisă în asemenea împrejurări poate fi una consumată
sau o faptă penală rămasă în stadiu de tentativă, dacă tentativa este
pedepsită .
d - Activitatea de determinare să fie săvârşită cu intenţie, adică
instigatorul să conştientizeze că prin activitatea sa îl determină pe
instigat să comită o faptă prevăzută de legea penală.
Nu poate exista instigare din culpă, fiindcă lipseşte voinţa
conştientă de a determina o persoană să săvârşească o faptă
prevăzută de legea penală.
Instigatorul poate să acţioneze cu intenţie directă, indirectă,
din culpă sau chiar fără vinovăţie, aşa cum este cazul participaţiei
improprii, prevăzută de art.52 N.C.pen.
Nu are relevanţă motivul sau scopul urmărit de instigator, deşi,
uneori este posibil ca scopul şi motivul să coincidă cu cele ale
instigatului

6.2. Formele instigării

În raport cu reuşita sau nu a determinării unei persoane de a


săvârşi o faptă prevăzută de legea penală, avem: instigare urmată de
executare, şi, instigare neizbutită (aparentă)
A. Instigarea urmată de executare, avem atunci când
instigatorul îl determină pe instigat să execute infracţiunea pe care
o doreşte instigatorul.
În actualul Cod penal avem şi instigarea neurmată de
executare, adică, activităţile de instigare nu au mai fost urmate de
cel instigat ca urmare a desistării acestuia, împiedicând voluntar
producerea rezultatului, sau, din alte motive, nu s-a mai trecut la
executare, ca de exemplu, a fost trimis în provincie în interes de
serviciu etc.
Actele de instigare făcute în asemenea cazuri (desistare ori
împiedicarea voluntară a rezultatului sau alte motive –plecarea într-
o altă localitate în interes de serviciu) au valoarea unor infracţiuni
independente datorită pericolului social determinat de aptitudinea
lor potenţială de a duce la săvârşirea unor fapte penale, atrăgând
răspunderea penală.
În aceste situaţii pedeapsa care se aplică instigatorului
este cuprinsă între minimul general al pedepsei şi minimul special
al pedepsei prevăzute pentru infracţiunea la care a instigat. Dacă,
spre exemplu, pedeapsa prevăzută de lege pentru o infracţiune este
detenţia pe viaţă, instigatorului i se aplică o pedeapsă între doi şi
zece ani. Noul Cod penal nu mai abordează forma instigării
neurmate de executare.
B. Instigarea neizbutită (aparentă) există atunci când
instigatorul determină la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea
penală însă persoana asupra căreia s-a exercitat determinarea nu
acceptă săvârşirea infracţiunii. Datorită faptului că acţiunea
instigatorului nu a avut ecou în conştiinţa altei persoane, instigatorul
nu va fi pedepsit.
În unele situaţii expres prevăzute de lege instigatorul va fi tras
la răspundere penală, aşa cum este cazul dispoziţiilor art.272
N.C.pen (influenţarea declaraţiilor) şi art. 213 N.C.Pen
(determinarea sau înlesnirea practicării prostituţiei), când, de fapt
se realizează acte de autorat la această ultimă infracţiune. 1

7. Complicitatea

7.1. Noţiune şi condiţii

Complicitatea constituie o altă formă a participaţiei penale şi


constă în fapta unei persoane, care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută
în orice mod la comiterea unei fapte prevăzută de legea penală sau
care, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, promite că va tăinui
bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar
dacă ulterior promisiunea nu este îndeplinită.
Dispoziţile art.48 N.C.pen. defineşte pe participantul
complice, însă, ceea ce evidenţiază complicitatea în raport cu
celelalte forme ale participaţiei penale, este caracterul său de
contribuţie indirectă, mediată la comiterea faptei penale. 2
Prin facilităţile făcute, prin sprijinul dat, prin înlesnirea
acordată autorului de a săvârşi fapta penală, complicele nu
săvârşeşte în mod nemijlocit infracţiunea, ci doar ajută să o comită
mai uşor, mai sigur şi mai repede.
Complicitatea, ca formă a participaţiei penale, presupune mai

1 . Ibidem, p.281-282.
2 . Ibidem, p.283.
multe condiţii :
a – Obiectul juridic al faptei penale săvârşită de autor este de
regulă, identic cu obiectul juridic al actelor de complicitate. Când
s-a săvârşit o faptă complexă şi autorul a comis o infracţiune mai
gravă, care absoarbe în conţinut infracţiunea la care a ajutat
complicele, ca de exemplu, cazul unei tâlhării la care complicele a
ajutat numai la furt, condiţia de mai sus este depăşită, autorul
aducând atingere mai multor relaţii sociale. Într-un asemenea caz,
complicele, a contribuit doar la lezarea unei singure relaţii (furtul),
pentru care va răspunde penal.
b – Pentru a exista complicitate trebuie ca fapta penală să fi
fost săvârşită de un autor.
Poate să existe un singur complice sau mai mulţi, fiecare
aducându-şi contribuţia sa, cerută de autor. În practica judiciară
poate exista şi complice la săvârşirea unui act de complicitate, când
participantul complice, pentru a-l ajuta pe autor cere sprijinul unei
alte persoane, care, pentru acest gest, va primi aceeaşi calitate. 1
Dacă la mijloc este vorba de infracţiuni pentru care legea
fixează o calitate specială, această calitate trebuie să o aibă numai
autorul, nu şi complicele. În cazul în care aceste persoane, care nu
au o calitate specială, comit acte de executare, ei pot fi traşi la
răspundere penală în calitate de participanţi la săvârşirea faptei în
calitate de complici.
Este posibil ca, în funcţie de calităţile pe care le au – atunci
când legea o cere în mod expres – să avem mai mulţi autori, aşa cum
putem avea şi mai mulţi complici.
c – Sub aspectul laturii obiective se cere să existe o faptă a
autorului care a săvârşit nemijlocit infracţiunea prevăzută de legea
penală, la care complicele a executat acte de înlesnire sau de
ajutorare.
Dacă nu avem autor nu putem avea nici complice .
Complicele nu poate să apară decât lângă persoana autorului,

1 . Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr.2541/1974, Repertoriu de practică


judiciară în materie penală (I), p.84.
fiindcă nu poate exista complicitate în general, ci numai la o faptă
concretă prevăzută şi pedepsită de legea penală.
Ajutorul, contribuţia, sprijinul dat de complice în oricare
dintre modalităţile prevăzute în art. 48 N.C.pen. trebuie să fie
efectiv, adică să îşi fi adus contribuţia reală, sub formele prevăzute
de lege, la săvârşirea infracţiunii. Dacă ajutorul dat autorului
infracţiunii nu ajunge la autor din diferite motive, sau, deşi ajunge,
nu este folosit de acesta, atunci ajutorul dat nu are semnificaţie
juridică penală.1
În cazul infracţiunii de tăinuire (art.270 N.C.pen.) şi
favorizarea infractorului (art.26 N.C.pen.), faptele sunt infracţiuni
distincte, fiindcă, ajutorul dat (tăinuire sau favorizare) a constat în
fapte care nu au avut o înţelegere prealabilă, înainte sau în timpul
săvârşirii faptei. Aceste fapte nu au avut o promisiune anterioară
dată autorului că va fi ajutat în comiterea faptei penale.
d – Sub aspectul laturii subiective, se cere ca în caz de
complicitate, complicele să acţioneze cu intenţie directă sau
indirectă în ceea ce priveşte ajutorul pe care îl dă autorului în
comiterea faptei penale.
Complicele acţionează prin propria sa voinţă şi acordă sprijin
autorului cunoscând activitatea pe care o va desfăşura sau o
desfăşoară şi prevăzând producerea unui rezultat socialmente
periculos.
Nu poate fi întâlnită, în nici un caz, complicitatea din culpă.
Atunci când o persoană ajută la săvârşirea tot din culpă de
către o altă persoană a unei fapte penale, aceasta va fi considerată
coautor la acea infracţiune .

7.2. Formele complicităţii

7.2.1. Complicitatea în funcţie de ajutorul acordat

În funcţie de ajutorul care se acordă autorului infracţiunii,

1 .Costică Bulai, op. cit., p.187.


complicitatea poate fi: complicitate morală şi complicitate
materială.
A. Complicitatea morală – reprezintă acel sprijin moral pe
care o persoană îl acordă autorului infracţiunii la pregătirea sau
executarea unei infracţiuni. Ajutorul dat într-un asemenea context
întăreşte moralul autorului cu privire la reuşita faptei hotărâte de el.
Complicitatea morală vizează mai multe aspecte:
a – Întăreşte, consolidează rezoluţia infracţională pe
care autorul a luat-o în legătură cu săvârşirea unei fapte prevăzute şi
sancţionate de legea penală. Autorul, în astfel de cazuri şovăie,
întârzie să îşi pună în aplicare hotărârea de a săvârşi fapta,
complicele elogiindu-i gândul criminal sau prezentându-i
argumente cum că acţiunea sa nu are cum să dea greş, întărindu-i
hotărârea luată, determinând autorul să treacă la executarea ei.
Faţă de instigare, unde hotărârea de a săvârşi infracţiunea
aparţine instigatorului, în astfel de cazuri hotărârea este luată de
autor, complicele doar contribuind la punerea sa în practică.
b – Sfaturile date de către complice vizează cum să
comită fapta sau alte date cu privire la împrejurările, modalitatea,
locul, timpul când să săvârşească infracţiunea, date despre victimă,
sau cum să îşi ia măsuri de protecţie pentru a nu fi descoperit etc.
c – În cazul complicităţii morale, complicele poate să fie
prezent la locul săvârşirii faptei pe baza înţelegerii prealabile cu
autorul pentru a-l ajuta în caz de nevoie, creând astfel o stare
favorabilă punerii în aplicare a hotărârii infracţionale.
d – Pânda la locul faptei în momentul comiterii acesteia,
pentru a întări moralul autorului şi pentru a îl asigura că, în caz de
nevoie, poate fi anunţat la timp.
e – promisiunea de ajutor făcută înainte sau în timpul săvârşirii
infracţiunii că va tăinui bunurile ori că va favoriza pe infractor este
o altă formă a complicităţii morale.
Tot o formă a complicităţii morale este şi promisiunea de
nedenunţare atunci când denunţarea constituie o obligaţie, fiindcă
autorul ştiindu-se că nu va fi denunţat este încurajat în realizarea
hotărârii luate. De altfel, mijloacele prin care se poate înfăptui
complicitatea morală pot fi mult mai vaste.
B. Complicitatea materială – constă într-o activate de ajutare,
înlesnire efectivă sau sprijinire materială la pregătirea sau
executarea faptei săvârşite de autor. Ajutorul pe care îl dă
complicele constă în procurarea de instrumente sau mijloace cu care
autorul să poată săvârşi fapta. Ajutorul material dat autorului de
către complice poate îmbrăca mai multe forme:
a – Procurarea unor instrumente sau mijloace pe care autorul
să le folosească la săvârşirea faptei: obiecte, arme, substanţe etc.
Acest ajutor dat autorului se consideră dat doar atunci când
mijloacele respective au fost puse la dispoziţia autorului, nefiind
semnificativ dacă ele sunt închiriate, oferite gratuit etc. Complicele
ştie că aceste mijloace sunt apte pentru a-l ajuta pe autor la
săvârşirea faptei penale.
b – Confecţionarea sau adaptarea pentru autor a unor
instrumente ori mijloace cu care să săvârşească infracţiunea, ca de
exemplu: o armă artizanală, o cheie modificată cu care ar putea
deschide o casă de bani etc. Condiţia este ca, în asemenea cazuri,
complicele să ştie că autorul va folosi mijloacele sau instrumentele
respective în comiterea unei infracţiuni.
c – Înlesnirea sau ajutorul material dat de complice în timpul
săvârşirii faptei, ca de exemplu: descuie uşa închisă pentru ca
autorul să poată pătrunde în interior şi să sustragă unele bunuri, sau,
în timpul unui scandal autorul scapă cuţitul iar complicele îl ridică
şi îl dă autorului cu care acesta ucide, ori, într-un alt caz, învingerea
piedicilor ce s-ar putea ivi în calea executării acţiunii.

7.2.2. Complicitatea în funcţie de momentul săvârşirii faptei

În funcţie de momentul săvârşirii faptei, complicitatea poate


fi: anterioară şi concomitentă.
a – Complicitatea anterioară – constă în contribuţia dată
înainte de săvârşirea faptei. De regulă, un asemenea ajutor constă
în procurarea de mijloace cu ajutorul cărora autorul să poată comite
fapta, în confecţionarea sau adaptarea de instrumente, în procurarea
de informaţii care să îi fie de folos autorului în timpul şi după
săvârşirea faptei etc.
Actele anterioare de complicitate sunt de fapt nişte acte
preparatorii ale complicelui pentru a-i putea fi de folos autorului
atunci când va săvârşi fapta. Într-un asemenea context se realizează
cel puţin o tentativă pedepsibilă.1
b – Complicitatea concomitentă - există atunci când ajutorul
dat de complice este concomitent cu momentul executării acţiunii.
Ajutorul dat în asemenea împrejurări are rolul să asigure reuşita
acţiunii materiale a autorului, sau, să menţină starea psihică a
autorului pentru ca acesta să îşi poată duce la bun sfârşit hotărârea
sa de a săvârşi infracţiunea.

7.2.3. Complicitatea în raport cu relaţia dintre activităţi

Complicitatea în raport cu relaţia dintre activităţi – a


complicelui şi a autorului – poate fi mijlocită sau nemijlocită.
a – Complicitatea mijlocită – există în acele cazuri când
sprijinul în săvârşirea faptei penale se dă prin intermediul altui
participant, care, în funcţie de contribuţia adusă poate fi un instigator
sau un alt complice.
Complicitatea mijlocită se poate realiza prin: complicitate la
instigare, complicitate la complicitate sau instigare la complicitate.
Complicitatea la instigare există atunci când complicele îl
ajută pe instigator să îl determine pe autor să săvârşească o anumită
faptă prevăzută de legea penală, ca de exemplu procurarea unui
cadou care să fie oferit de instigator unei alte persoane pentru a o
determina să comită o anumită faptă prevăzută şi sancţionată de
legea penală.
Complicitatea la complicitate constă în sprijinul dat de
complice unui alt complice pentru ca acesta să îi poată oferi
autorului unei infracţiuni ajutorul în săvârşirea faptei pe care acesta
(autorul) este hotărât să o comită. Aşa de exemplu, individul care

1 . V.C. Ştefan, Participaţia penală improprie, R.D.P., nr.4/2005. p.66.


pune la dispoziţia altei persoane o motocicletă cu ajutorul căreia
autorul infracţiunii să îşi poată pune în aplicare hotărârea luată în
legătură cu săvârşirea unei fapte prevăzută şi sancţionată de legea
penală.
Instigarea la complicitate presupune determinarea unei
persoane de a acorda sprijin autorului unei infracţiuni în săvârşirea
faptei penale pe care acesta a hotărât să o comită.
b – Complicitatea nemijlocită este întâlnită în cele mai
frecvente situaţii şi constă în ajutorul direct acordat autorului pentru
săvârşirea faptei penale. Acest ajutor poate fi acordat printr-o
acţiune sau complicitate prin inacţiune.
Complicitatea prin acţiune – constă în efectuarea de acte de
înlesnire sau de ajutor la săvârşirea faptei prevăzută şi pedepsită de
legea penală, de exemplu portarul care deschide uşa de la o societate
comercială pentru ca autorul să poată ieşi cu bunurile sustrase.
Complicitatea prin inacţiune – constă în neîndeplinirea de
către complice a unor acte pe care era obligat să le îndeplinească,
neîndeplinire care oferă o înlesnire sau un ajutor dat cu intenţie
autorului la săvârşirea faptei penale. De exemplu, cazul de mai sus,
însă, de data aceasta, portarul lasă uşa neîncuiată, în mod intenţionat,
pentru ca autorul să poată pătrunde în incinta societăţii şi să sustragă
bunurile.

7.3. Pedeapsa aplicată complicităţii

Pedepsirea patricipanţilor la infracţiune se face potrivit


dispoziţiilor cuprinse în art.49-52 N.C.pen., fiind aplicat un sistem
diferit pentru participaţia proprie în raport cu participaţia improprie.
Potrivit art.49 N.C.pen., pedeapsa care se aplică în cazul
participaţiei unui complice (ca de altfel şi pentru instigator) la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, săvârşită cu intenţie,
se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, însă, la
stabilirea pedepsei, este necesar a se ţine seama de contribuţia
fiecăruia la săvârşirea infracţiunii. De asemenea, la stabilirea
pedepsei ce se va aplica participantului complice, trebuie să fie
avute în vedere şi criteriile generale de individualizare a pedepsei,
criterii fixate prin dispoziţiile art.72. N.C.pen.
Contribuţia complicelui la săvârşirea unei infracţiuni nu
trebuie aşezată pe acelaşi nivel cu contribuţia autorului infracţiunii,
acţiunile sau inacţiunile acestuia având totuşi grade diferite de
periculozitate socială, de aceea complicele va primi o pedeapsă mai
uşoară decât cea stabilită pentru autor. Sunt însă situaţii când
sprijinul acordat de complice este foarte important şi fără el autorul
nu ar putea săvârşi infracţiunea, cazuri în care, pedeapsa aplicată de
către instanţa de judecată să fie mai mare decât cea a autorului.
În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedepse
alternative, instanţa se va fixa în primul rând, pentru fiecare
participant, asupra uneia dintre cele două feluri de pedeapsă şi apoi
să stabilească pedeapsa concretă pentru fiecare participant. Se
impune a face precizarea că, instanţa nu are obligaţia ca tuturor
participanţilor să le fixeze acelaşi fel de pedeapsă, aceasta urmând a
fi determinată în mod concert pentru fiecare participant în funcţie de
aportul adus la săvârşirea faptei, de pericolul social al acţiunii sau
inacţiunii fiecăruia, de persoana participanţilor sau circumstanţele
atenuante sau agravante pe care aceştia le prezintă. 1
Din precizarea făcută în textul de lege că, instigatorul şi
complicele “se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
autor”2 , nu trebuie să concluzionăm că aceştia vor fi pedepsiţi doar
dacă este pedepsit şi autorul, fiindcă pedeapsa care le este aplicată
se datorează vinovăţiei personale de a fi participat la săvârşirea
unei fapte penale.Pedepsirea celorlalţi participanţi este
independentă de pedepsirea autorului, deşi, instanţa de judecată,
când califică actul de complicitate, are obligaţia să stabilească şi să
caracterizeze în acelaşi timp fapta principală. 3
8. Participaţia improprie (imprefectă)

1 . Teodor Vasiliu şi colaboratorii, op. cit., p.197.


2 . C.pen., art.27.
3 . Teodor Vasiliu şi colaboratorii, op. cit., p.198.
8.1. Noţiune şi caracterizare

Participaţia improprie este acea formă a participaţiei penale la


care, persoanele ce prin voinţa lor comună săvârşesc o faptă
prevăzută şi sancţionată de legea penală, nu au o atitudine psihică
comună, forma de vinovăţie fiind diferită, unii acţionând cu intenţie
iar alţii din culpă, sau, chiar fără vinovăţie.1
Într-un asemenea context, din punct de vedere al laturii
subiective, fapta vinovăţiei în participaţie apare, pentru unii dintre
participanţi, ca fiind o infracţiune intenţionată, în timp ce pentru alţii
poate să apară ca fiind o infracţiune săvârşită din culpă, iar pentru
alţii poate să fie o faptă penală comisă fără vinovăţie, ori, unde nu
există vinovăţie nu există infracţiune.
Această formă a participaţiei penale poate fi întâlnită în toate
cazurile de participaţie penală, inclusiv în cazul coautoratului, în
forma instigării improprii sau în forma complicităţii improprii 2.
Asemenea forme de participaţie penală pot exista separate sau
laolaltă, atunci când se săvârşeşte în participaţie proprie aceeaşi
faptă prevăzută de legea penală.
În doctrina şi practica judiciară, existenţa participaţiei
improprii a fost contestată, deşi, voci autorizate ale teoriei dreptului
penal susţin necesitatea reglementării participaţiei improprii în mod
detaliat în dreptul penal românesc. De altfel, în noul Cod penal,
problema participaţiei improprii este mai detaliată, stabilindu-se că
„săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o persoană, a unei fapte
prevăzute de legea penală la care, din culpă sau fără vinovaţie,
contribuie cu acte de executare o altă persoană, se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie.”
A fost contestată existenţa participaţiei improprii, plecându-se
de la argumentul că, participaţia penală, nu ar putea fi concepută fără
o înţelegere prealabilă între participanţi, fapt care ar însemna că

1 . C. Bulai şi B.N. Bulai, op.cit., p.479.


2 . A se vedea în detaliu articolul „Participaţia penală improprie” de V.C. Ştefan, în
R.D.P.nr.4/2005.
participaţia penală nu este posibilă decât la infracţiunile săvârşite cu
intenţie, nu însă şi la cele din culpă.
Nu este posibilă o participaţie în cazul în care o persoană
acţionează cu intenţie şi alta fără intenţie (fără vinovăţie). Partizanii
acestui punct de vedere susţin că atunci când o persoană săvârşeşte
o faptă prevăzută de legea penală fără intenţie (din culpă), sau fără
vinovăţie, fiind determinată de o altă persoană care o instigă cu
intenţie, cel care a executat fapta trebuie să fie considerat ca autor
imediat, nepedepsibil, iar cel care l-a instigat cu intenţie trebuie să
fie considerat ca autor mediat (pedepsibil). De fapt, într-un
asemenea caz, avem aşa numita teorie a autorului mediat de la
distanţă, sau autorului de mână lungă (longa manus). Acestă teorie
susţine că autorul imediat nu răspunde penal (pentru că este
iresponsabil, minor sub 14 ani, indus în eroare etc.), deci nu poate fi
subiect al infracţiunii, adevăratul autor fiind acela care l-a
determinat cu intenţie să săvârşească fapta, adică autorul mediat.
Acesta, autorul mediat, s-a folosit de autorul imediat ca de un simplu
instrument, ca de un animal. Într-un asemenea caz, instigatorul
trebuie să fie considerat autor, neputând fi instigare.
Altă opinie, la care achiesam, susţine un alt punct de vedere,
contrar, susţinând că participaţia improprie este o realitate care
trebuie reglementată legal cât mai urgent posibil, aceasta realizându-
se într-o mai mare măsură în noul Cod Penal. Pentru existenţa
participaţiei penale nu este necesară neapărat o înţelegere cu privire
la săvârşirea faptei, fiind suficient doar că instigatorul sau
complicele să acţioneze conştient urmărind săvârşirea faptei şi
cooperând cu autorul pentru atingerea ţelului propus, acesta
(autorul) putând acţiona din culpă sau chiar fără vinovăţie.
Este unanim recunoscut că persoana care săvârşeşte nemijlocit
infracţiunea este şi rămâne autorul acelei fapte penale, chiar dacă nu
răspunde penal, aşa cum cel care a determinat cu intenţie comiterea
faptei este şi rămâne un instigator, neputând fi numit autorul faptei
atât timp cât nu el a săvârşit nemijlocit acea faptă. 1

1 .Vezi pe larg V. Dongoroz şi colectiv, op., cit., p.238, dar şi A. Boroi, op.cit.,
Necesitatea reglementării mai detaliate a participaţiei
improprii s-a impus şi sub aspect criminologic, pentru asigurarea
unei reacţii represive corespunzătoare faţă de infractorii periculoşi
care folosindu-se de persoane înapoiate mintal, minori sau
iresponsabili, comit fapte penale periculoase, preferând să rămână
în umbră, în speranţa că vor scăpa şi nu vor fi traşi la răspundere
penală. Această formă de participaţie improprie, de fapt nu este
decât o formă periculoasă de criminalitate colectivă împotriva căreia
trebuie luptat pentru combatere, prin metode şi mijloace legale.

8.2. Modalităţi sub care poate apărea participaţia improprie

C.pen prevede 3 modalităţi sub care poate să apară participaţia


improprie:
-modalitatea intenţie şi culpă
-modalitatea intenţie şi lipsa de vinovăţie
La acestea, noul Cod penal, adaugă şi o a treia modalitate
[art.51(1)], anume, intenţie, culpă sau fără vinovăţie.

8.2.1 Modalitatea intenţie, culpă sau fără vinovăţie

Aşa cum am precizat, această modalitate a fost adăugată de


noul Cod penal, care, preluând sugestiile specialiştilor,
reglementează mai detaliat forma de participaţie improprie.
Potrivit art.52 alin.1 din noul Cod penal, săvârşirea nemijlocită
cu intenţie de către o persoană a unei fapte prevazute de legea
penală, la care, din culpă sau fără vinovăţie, contribuie cu acte de
executare o altă persoană, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de
lege pentru fapta comisă cu intenţie.
Aşadar, specific acestei noi modalităţi este că, cele două
persoane care săvârşesc în mod nemijlocit o infracţiune, una
acţionează cu intenţie iar cealaltă fără vinovăţie.
Lipsa de vinovăţie cu care acţionează unul din participanţi se

p.290-291.
datorează iresponsabilităţii, erorii de fapt, constrângerii fizice ori
morale, beţiei complete involuntare etc. Aceste stări care înlătură
vinovăţia trebuie să existe la autor în momentul săvârşirii faptei
prevăzute de legea penală.
În cazul acestei modalităţi, în care unul din autori acţionează
cu intenţie iar celalalt fără vinovăţie, primul va raspunde penal
pentru fapta sa, în timp ce al doilea, care acţionează fără vinovăţie,
neavând calitatea de infractor nu va fi tras la răspundere penală.
În situaţia în care au fost săvârşite fapte penale în legitimă
apărare sau în stare de necesitate, credem că nu este posibilă o
participaţie improprie, fiindcă, săvârşirea faptelor penale în
împrejurările date (legitima apărare, stare de necesitate) nu are
caracter penal pentru nici unul din participanţi, chiar dacă unul poate
fi o persoană terţă intervenient, dacă sunt îndeplinite condiţiile
legitimei apărări sau ale stării de necesitate pentru autor.

8.2.2. Modalitatea intenţie şi culpă

Potrivit art.52 alin.2 din noul Cod penal, determinarea,


înlesnirea sau ajutarea în orice mod cu intenţie la săvârşirea din
culpă de către o altă persoană, a unei fapte prevăzută de legea
penală, se sancţionează cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru
fapta comisă cu intenţie.
Caracteristic acestei modalităţi a participaţiei improprii este
aceea că autorul, săvârşeşte fapta din culpă, fiind determinat cu
intenţie de către o altă persoană (instigator) sau sprijinit, tot cu
intenţie, de un alt participant (complice). În ambele forme, instigare
şi complicitate, autorul nu-şi dă seama că este determinat ori ajutat
în comiterea faptei, fiind indus sau lăsat în eroare de fapt, motiv
pentru care, din culpă, săvârşeşte fapta penală.
În practica judiciară întâlnim participaţia improprie în cazul
determinării unor persoane să participe la luarea unor bunuri, ele
neştiind că bunurile nu aparţin instigatorului şi că se săvârşeşte un
furt, ca de exemplu cazul în care inculpatul a vândut martorilor un
anumit număr de cărămizi, depozitate pe un loc viran, spunând că
este proprietatea sa, deşi cărămizile aparţineau altor persoane.
Contribuţia participanţilor în cazul acestor modalităţi a
participaţiei penale improprii este următoarea:
- determinarea cu intenţie constituie instigare iar
- înlesnirea ori ajutorul dat cu intenţie la comiterea faptei
penale constituie complicitate la infracţiunea intenţionată.

8.2.3. Modalitatea intenţie şi lipsa de vinovăţie

Modalitatea intenţie şi lipsa de vinovăţie, ca formă a


participaţiei penale improprii, constă în determinarea, ajutarea sau
înlesnirea în orice mod cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală de către o persoană care acţionează fără vinovăţie.
Această formă a participaţiei improprii (imperfecte), spre deosebire
de prima modalitate, aici, autorul determinat sau ajutat cu intenţie,
săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală fără vinovăţie datorită
iresponsabilităţii, erorii de fapt, constrângerii fizice ori morale,
beţiei complet involuntare etc.
Aceste stări care înlătură vinovăţia trebuie să existe la autor în
momentul săvârşirii faptei prevăzută şi sancţionată de legea penală.
Autorul faptei, acţionând fără vinovăţie, nu are calitatea de
infractor şi nu va fi tras la răspundere penală, însă, ceilalţi
participanţi vor avea următoarea contribuţie:
-determinarea cu intenţie la săvârşirea faptei are calitatea de
instigator, iar
-înlesnirea sau ajutorarea intenţionată are calitatea de
complice, astfel că, aceşti participanţi, instigatorul şi complicele, vor
răspunde penal în calitatea lor pentru săvârşirea unei infracţiuni
intenţionate.
Dacă cel îndemânat să declare un neadevăr (spre exemplu) cu
privire la cele consemnate într-un proces verbal îşi dă seama de
caracterul acestei declaraţii, nu mai există participaţie improprie, ci
o participaţie proprie. Această situaţie subliniază faptul că în cazul
participaţiei improprii se aplică regulile participaţiei proprii, adică
instigatorul va răspunde doar dacă a determinat pe autor să
săvârşească fapta prevăzută de legea penală, iar dacă nu s-a produs
o asemenea determinare, pretinsul instigator nu va răspunde pentru
participaţie improprie.1
Este discutabilă şi în cazul acestei modalităţi situaţia
participaţiei improprii în varianta legitimei apărări sau a stării de
necesitate fiindcă acestea fac ca fapta sa nu aibe caracter penal, însă,
fapta nu va avea caracter penal nici pentru terţul intervenient dacă
sunt îndeplinite condiţiile legitimei apărări sau ale stării de
necesitate pentru autor.

9. Pedeapsa în caz de participaţie

9.1. Infracţiunea – temei al răspunderii penale a participanţilor

Dacă la mijloc este vorba de comiterea unei fapte, prevăzută şi


sancţionată de legea penală, atunci se poate pune şi problema
răspunderii penale a participanţilor la săvârşirea acelei fapte.
Când a fost săvârşită o faptă prevăzută de legea penală, în mod
automat, apare întrebarea: cine a săvârşit acea faptă şi dacă fapta a
fost comisă de unul sau mai mulţi participanţi? Această faptă
constituie, atunci când este infracţiune, unicul temei al răspunderii
penale pentru toţi participanţii.
Frecvent, contribuţia participanţilor la săvârşirea unei fapte
prevăzută de legea penală, nu este identică, sens în care se pune
problema găsirii unui sistem de sancţionare, care să ţină seama de
contribuţia reală a fiecăruia.

9.2. Sisteme de sancţionare a participanţilor la infracţiune

În teoria dreptului penal şi în legislaţia penală, sunt cunoscute


două sisteme de pedepsire a participanţilor la infracţiune: sistemul
parificării pedepselor şi sistemul diversificării pedepselor.
1. Sistemul parificării pedepselor – susţine teza că, toţi

1 . A. Boroi, op. cit., p.292.


participanţii la infracţiune (autori, instigatori, complici), indiferent
de felul contribuţiei lor, trebuie să fie sancţionaţi de lege între
aceleaşi limite de pedeapsă, deoarece fapta pe care au săvârşit-o este
opera tuturor. Acest principiu, în aparenţă, pare a fi corect, fiindcă,
într-adevăr, fapta penală comisă este rezultatul tuturor
participanţilor şi este normal ca participanţii să fie sancţionaţi cu
pedeapsa fixată de legiuitor pentru fapta respectivă, însă, această
coeziune subiectivă a participanţilor, nu există în realitate.
2. Sistemul diversificării pedepselor - este diametral opus
sistemului parificării. Acesta susţine că între contribuţiile
participanţilor există, obiectiv, deosebiri cantitative şi calitative,
astfel că, participanţii principali trebuie să fie supuşi unui tratament
juridic diferit de cel al participanţilor secundari. Altfel spus,
instigatorii şi complicii să fie sancţionaţi diferit de autorul
infracţiunii, adică fiecare să-şi primească pedeapsa pentru cota sa de
contribuţie la săvârşirea unei infracţiuni.
Pentru participaţia proprie se aplică sistemul parificării
cu obligaţia instanţei de a ţine seama, atunci când stabileşte
pedeapsa, de contribuţia concretă adusă de fiecare participant la
săvârşirea infracţiunii, ca şi de circumstanţele reale şi personale ale
participanţilor.
Pentru participaţia improprie, Codul penal a instituit sistemul
diversificării pedepselor.
Noul Cod penal prevede pedeapsa care se aplică în cazul
participanţilor, în sensul că, potrivit art.49, coautorul, instigatorul şi
complicele la o infracţiune săvârşită cu intenţie se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, ţinându-se seama de
contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de criteriile
generale de individualizare a pedepsei (art.74 N.C.pen.)

9.3 Sistemul consacrat în noul Cod penal privitor la pedepsirea


participanţilor la infracţiune

Pedepsirea participanţilor la infracţiune se face potrivit


dispoziţiilor cuprinse în art.49-52 din noul Cod penal, în care s-a
prevăzut un sistem diferit pentru participaţia proprie, în raport cu
participaţia improprie.
Participaţia proprie consacră principiul parificării pedepselor,
cu obligaţia pentru instanţa de judecată, ca la fiecare pedeapsă pe
care o va stabili, să ţină seama de contribuţia concretă a fiecărui
participant la săvârşirea infracţiunii, cât şi de circumstanţele reale şi
personale ale acestora.
Participaţia improprie, în noul Cod penal, a instituit sistemul
diversificării pedepselor.

9.4. Pedeapsa în cazul participaţiei proprii

Aşa cum am menţionat anterior, pentru participaţia proprie,


Codul penal în vigoare a consacrat sistemul parificării pedepselor,
obligând instanţă ca, la stabilirea pedepsei, pentru fiecare
participant, să ţină seama de contribuţia concretă a fiecăruia la
săvârşirea infracţiunii, ca şi de circumstanţele personale şi reale ale
participanţilor.
În cazul instigatorului, chiar dacă pedeapsa ce se aplică este
aceea fixată de lege pentru autor, nu este obligatoriu ca ea să fie
egală cu pedeapsa aplicată autorului infracţiunii, şi, în raport cu
împrejurările concrete, instanţa poate aplica o pedeapsă chiar mai
mare decât a autorului.
Noul Cod penal, aşa cum am mai menţionat anterior, în
cuprinsul art.49 prevede că: „Coautorul, instigatorul şi complicele
la o faptă prevăzută de legea penală săvârşită cu intenţie se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de legea pentru autor. La
stabilirea pedepsei se ţine seama de contribuţia fiecăruia la
săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art.74.” - stabilind
de fapt, în cazul participaţiei proprii, sistemul parificării pedepselor,
în sensul că, toţi participanţii vor fi sancţionaţi în limitele pedepsei
prevăzute de lege pentru autor.

9.5. Pedeapsa în cazul participaţiei improprii


Codul penal în vigoare a consacrat sistemul diversificării
pedepselor pentru participaţia penală improprie, pe care noul Cod
penal îl menţine.
Potrivit art. 52. alin.1 N.C.pen., care reglementează o
modalitate a participaţiei penale improprii, cel care acţionează
nemijlocit, determină, înlesneşte sau ajută în orice mod cu intenţie,
la săvârşirea din culpă de către o altă persoană, a unei fapte
prevăzute de legea penală, se sancţionează cu pedeapsa pe care
legea o prevede pentru fapta comisă cu intenţie. Aşadar, participanţii
care au comis fapta cu intenţie (instigator, complice), sunt
sancţionaţi, ca şi în cazul participaţiei proprii, cu pedeapsa prevăzută
pentru autorul faptei săvârşite cu intenţie, pe când participantul care
a săvârşit fapta din culpă, adică autorul, va fi sancţionat cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru fapta săvârşită din culpă. Aşa de exemplu,
în cazul unei infracţiuni de distrugere, instigatorul sau complicele
care a acţionat cu intenţie va fi sancţionat cu pedeapsa prevăzută de
lege pentru distrugere (art 253 N.C.pen.) iar autorul care a săvârşit
fapta din culpă cu pedeapsa prevăzută de lege pentru distrugere din
culpă (art. 259 N.C.pen.). Dacă fapta prevăzută de lege nu este
sancţionată în caz de culpă, autorul nu va fi pedepsit, fiindcă, în
raport cu vinovăţia sa, fapta, deşi prevăzută de legea penală, nu este
pedepsibilă.1 De exemplu, în cazul infracţiunii de fals, cel care
determină, înlesneşte sau ajută pe autor la săvârşirea falsului va fi
sancţionat cu pedeapsa prevăzută de lege pentru falsul material (art.
320 N.C.pen.), iar autorul nu va fi pedepsit, pentru că infracţiunea
de fals săvârşită din culpă nu este incriminată.
În cazul celei de-a treia modalităţi a participaţiei improprii (art.
52 alin.2 N.C.pen.), instigatorul sau complicele care a acţionat cu
intenţie este sancţionat, ca şi în situaţia participaţiei proprii, cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită, ca şi când autorul
ar fi omis acea faptă cu vinovăţie. De exemplu, dacă instigatorul
determină un minor sub 14 ani să comită un furt, el va fi sancţionat

1 . Vezi în detaliu, A. Boroi, op.cit, p.295-296 şi A. Boroi, Drept penal. Partea


generală, Editura C.H. Beck, 2010, p.329-330.
cu pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea de furt, minorul nefiind
pedepsit deoarece este minor, cauză care înlătura caracterul penal al
faptei.

9.6. Circumstanţele personale şi reale

În cuprinsul art.50 N.C.pen., se stabileşte că “circumstanţele


privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra
celorlalţi. Circumstanţele referitoare la faptă se răsfrâng asupra
celorlalţi participanţi numai în măsura în care aceştia le-au
cunoscut sau le-au prevăzut”. Reluând exemplul, în cazul
infracţiunii de fals, cel care determină, înlesneşte sau ajută pe autor
la săvârşirea falsului va fi sancţionat cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru falsul material (art.288 din noul Cod penal), iar autorul nu va
fi pedepsit pentru că, aşa cum am menţionat şi mai înainte, falsul nu
este incriminat când este săvârşit din culpă.
Circumstanţele personale sunt acelea care rezidă din persoana
participantului şi pot fi circumastanţe personale subiective, ca de
exemplu forma de vinovăţie cu care a comis fapta, mobilul care l-a
determinat sau scopul urmărit, şi circumstanţele personale de
individualizare (antecedente penale, starea civilă etc.).
Uneori, circumstanţele de individualizare, ca de exemplu
calitatea de gestionar, în măsura în care intră în conţinutul
constitutiv al infracţiunii, îşi pierd calitatea de circumstanţe
personale şi se răsfrâng asupra tuturor participanţilor.
Circumstanţele personale nu se răsfrâng asupra celorlalţi
participanţi ci îl privesc numai pe participantul la persoana căruia se
referă, deşi, uneori, aceste împrejurări se convertesc în circumstanţe
reale care se pot răsfrânge şi asupra celorlalţi participanţi care le-au
cunoscut sau prevăzut. De exemplu, dacă un participant a acţionat
în vreuna din condiţiile care exclud infracţiunea (art. 18-22
N.C.pen.), o astfel de cauză cu caracter personal, operează şi faţă de
ceilalţi participanţi care s-au găsit sub imperiul ei, ca şi în situaţia
cazului fortuit (art.23 alin.1 N.C.pen.), soluţia fiind aceeaşi în cazul
circumstanţelor atenuante legale prevăzute în art. 75 N. C.pen. 1
Circumstanţele reale sunt cele referitoare la faptă şi ţin de
actul material al infracţiunii, făcând referire la mijloacele folosite,
împrejurările de loc şi timp, rezultatul produs etc. Aceste
circumstanţe pot atenua sau agrava pedeapsa aplicată participanţilor
(art.50 N.C.pen.).
Circumstanţele agravante au efect asupra participanţilor numai
în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau prevăzut.
Circumstanţele atenuante se răsfrâng asupra tuturor
participanţilor chiar dacă nu au fost prevăzute de ei, de exemplu,
autorul comite o infracţiune de vătămare corporală gravă deşi el a
fost instigat cu intenţia de a săvârşi un omor.

9.7. Impiedicarea de către participant a săvârşirii faptei

Potrivit art. 51 N.C.pen. “Participantul nu se pedepseşte dacă,


înainte de descoperirea faptei, denunţă săvârşirea infracţiunii, astfel
încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată, sau dacă
împiedică el însuşi consumarea infracţiunii”. Împiedicarea săvârşirii
faptei de către participant constituie o cauză de nepedepsire a
acestuia.
Condiţii cerute:
a -Participantul să împiedice efectiv consumarea faptei
prevăzută de legea penală.
b - Împiedicarea săvârşirii faptei să aibă loc în cursul
executării infracţiunii de către autor.
În situaţia în care executarea nu a început nu putem vorbi de
participaţie şi de împiedicarea săvârşirii faptei.
Uneori, când au fost săvârşite actele de executare,
împiedicarea producerii rezultatului are acelaşi efect de nepedepsire.
De exemplu, când complicele a procurat otrava pe care a folosit-o
autorul şi a administrat-o victimei, însă, intervine şi previne
consumarea infracţiunii de omor prin darea unui antidot sau prin
solicitarea autorităţilor sanitare care salvează victima.
c - Actele de împiedicare să fi fost eficiente, adică să fi dus la
împiedicarea producerii rezultatului.
d - Împiedicarea producerii rezultatului să se facă înainte de
descoperirea faptei.

Efectele împiedicării consumării infracţiunii sunt:

- Participantul care înlătură consumarea faptei nu este pedepsit


pentru tentativa infracţiunii a cărei consumare a fost împiedicată.
Efectul este personal, doar pentru participantul care împiedică
consumarea infracţiunii, ceilalţi participanţi urmând a răspunde
penal.
- Când împiedicarea consumării faptei se face de către autor,
de cauza de impunitate profită şi complicele şi instigatorul.
Dacă numai instigatorul împiedică consumarea faptei, el nu va
răspunde penal ca participant, însă ceilalţi sunt pasibili de
răspundere penală dacă tentativa faptei respective se pedepseşte.
Când împiedicarea producerii rezultatului este realizată de
complice, acesta nu va fi pedepsit, dar ceilalţi participanţi vor
răspunde penal pentru tentativă, dacă aceasta se pedepseşte.
Dacă actele săvârşite până în momentul împiedicării săvârşirii
faptei constituie o altă fapta prevăzută de legea penală,
participantului se aplică pedeapsa pentru această faptă.

S-ar putea să vă placă și