-Curs 8-

Modurile de Dobandire a Drepturilor Reale

Obiective
– definirea conceptului de mod de dobândire a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale;

– înţelegerea categoriilor de moduri de dobândire în raport de reglementările noului Cod civil;

– prezentarea modurilor de dobândire;

– identificarea uzucapiunii în reglementarea noului Cod civil;

– cunoaşterea importanței juridice a modurilor de dobândire;

– însuşirea unor cunoştinţe referitoare la reglementările legale în materia modurilor de dobândire a

dreptului de proprietate

Notiuni Cheie
- contract, hotărâre judecătorească, testament, tradiţiune, ocupaţiune, accesiune, uzucapiune

Cuprins Lectie
MODURILE DE DOBÂNDIRE A DREPTURILOR REALE

1. Noţiunea şi clasificarea modurilor de dobândire a drepturilor reale

Prin modurile generale de dobândire a proprietăţii şi a altor drepturi reale se înţeleg

acele mijloace juridice – acte şi fapte juridice – prin care se dobândesc aceste
drepturi.
Noul Codul civil reglementează în Cartea a III-a, intitulată „Despre bunuri”, în art. 557 alin.1, mijloacele
juridice prin care se dobândeşte proprietatea, respectiv:

1. Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin convenţie, moştenire legală sau
testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile şi al
fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă
de proprietate prin ea însăşi;

2. În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act administrativ;

3. Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate;

4. Cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege, în cazul bunurilor imobile dreptul de proprietate se
dobândeşte prin înscriere în cartea funciară, cu respectarea dispoziţiilor prevăzute la art.888.

Modurile de dobândire a drepturilor reale pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii:

• după întinderea dobândirii:

- moduri de dobândire universală sau cu titlu universal

- moduri de dobândire cu titlu particular

 • după caracterul dobândirii:
- moduri de dobândire cu titlu oneros

- moduri de dobândire cu titlu gratuit

• după momentul la care se produce momentul dobândirii:

- moduri de dobândire inter vivos

- moduri de dobândire pentru cauză de moarte –mortis causa –

• după situaţia juridică a bunului în momentul dobândirii:

- moduri de dobândire originare

- moduri de dobândire derivate

2. Convenţia

Codul civil de la 1864 defineşte în art. 942 contractul ca fiind acordul între două sau mai multe
persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic.

Art. 1166 din Noul Cod civil defineşte contractul ca fiind acordul de voinţe dintre două sau mai multe
persoane cu intenţia de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic.

Principalele reglementări legale care guvernează materia contractelor se află în Noul Cod civil care în art
1178-1245 instituie condiţiile generale aplicabile tuturor contractelor, iar în alte texte cuprind dispoziţii
aplicabile contractelor speciale.

Alături de Noul Cod civil, dispoziţii relevante în materia contractelor se regăsesc şi în alte acte normative
cum ar fi: Ordonanţa Guvernului nr.130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanţă, republicată,
Legea nr.455/2001 privind semnătura electronică şi Legea nr.365/2002 privind comerţul electronic,
modificată şi completată prin Legea nr.121/2006.

Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte
încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa, conform art.102 din Legea nr.71/2011.

Ca elemente de noutate, Noul Cod civil instituie principiul libertăţii de a contracta şi principiul bunei –
credinţe, atât pentru încheierea contractului cât şi pentru executarea acestuia.

Potrivit art.1169 din Noul Cod civil, părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul
acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi bunele moravuri, iar conform art.1170, părţile
trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul
executării sale, fără a se putea înlătura sau limita această obligaţie.

În ceea ce priveşte constituirea şi transferul drepturilor reale, art.1273 din Noul Cod civil prevede că
drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţă al părţilor, chiar dacă bunurile nu au fost
predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă
acordul poartă asupra unor bunuri de gen.

Referitor la forma contractului, art.1178 din noul Cod civil instituie principiul libertăţii formei, în sensul că
încheierea contractului se realizează prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită
formalitate pentru încheierea sa valabilă.

3. Hotărârea judecătorească

Hotărârea judecătorească constituie un mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a altor

drepturi reale numai atunci când ea are un caracter constitutiv de drepturi. Prezintă acest caracter hotărârea
judecătorească prin care se dispune exproprierea unui imobil proprietate privată pentru utilitate publică,
hotărârea judecătorească de retrocedare a imobilului expropriat, precum şi hotărârea judecătorească de
restituire în natură a imobilelor foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, în temeiul Legii nr.112/1995
pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea
statutului şi Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6
martie 1945-22 decembrie 1989.

Tot cu valoare de mod de dobândire a dreptului de proprietate este şi hotărârea judecătorească prin
care se suplineşte consimţământul unei părţi la încheierea contractului. În acest sens sunt dispoziţiile art. 5
alin. 2 din Titlul X al Legii nr. 247/2005, referitor la circulaţia juridică a terenurilor, care prevede că în situaţia
în care după încheierea unui antecontract cu privire la un teren, cu sau fără construcţii, una dintre părţi refuză
ulterior să încheie contractul, partea care şi-a îndeplinit obligaţiile poate sesiza instanţa competentă care
poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract.

Art.1279 alin.3 din Noul Cod civil prevede posibilitatea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de
contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt
îndeplinite, în cazul în care promitentul refuză să încheie contractul promis.

4. Testamentul şi moştenirea legală

Instituţia testamentului este reglementată în art.1034-1085 din Noul Cod civil.

Potrivit art.1034 din Noul Cod civil, testamentul este actul unilateral, personal şi revocabil prin care
o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul cât nu va mai fi în
viaţă.

Testamentul conţine dispoziţii referitoare la:

• patrimoniul succesoral sau la bunurile care fac parte din acesta;

• desemnarea directă sau indirectă a legatarului;
• dispoziţii referitoare la partaj;
• revocarea dispoziţiilor testamentare anterioare;
• dezmoştenire;
• numirea de executori testamentari;
• sarcini impuse legatarilor sau moştenitorilor legali.
Testamentele sunt de două feluri: testamente ordinare, care la rândul lor sunt testamente olografe
(scrise, date şi semnate de mâna testatorului) şi testamente autentice (autentificate de un notar public sau
de o altă persoană investită cu autoritate publică de către stat) şi testamente privilegiate, care se întocmesc
în situaţii speciale.

În ceea ce priveşte transmisiunea moştenirii, aceasta este reglementată în art.1100-1134 din Noul
Cod civil, iar elementul de noutate pe care Codul îl aduce este faptul că certificatul de moştenitor face dovada
nu numai a calităţii de moştenitor, legal sau testamentar, dar şi dovada dreptului de proprietate al
moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia.

5. Tradiţiunea (predarea materială)

Prin tradiţiune se înţelege predarea materială a unui bun.

În prezent tradiţiunea operează transferul proprietăţii în cazul aşa numitelor daruri manuale, adică
al unor donaţii curente, de mică importanţă, care se execută imediat, prin predarea lucrului donat, fără a fi
necesară o formă specială.

Darul manual reprezintă o categorie specială de donaţie care are ca obiect bunuri mobile corporale,
inclusiv titlurile la purtător, pentru formarea şi validitatea căreia, pe lângă acordul de voinţă al părţilor în
scopul transferării şi respectiv al dobândirii unui drept cu titlu gratuit, este necesară tradiţiunea, adică
predarea efectivă, materială a bunului.
 Pentru validitatea darului manual se cer două elemente:

• acordul de voinţă pentru a transfera si dobândi un drept cu titlu gratuit;

• tradiţiunea, predarea efectivă si reală a bunului dăruit.
În actualul cadru legislativ, art.1011 alin.4 din Noul Cod civil prevede că bunurile mobile corporale
cu o valoare d epână la 25.000 lei pot face obiectul unui dar manual, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Darul manual se încheie valabil prin acordul de voinţe al părţilor, însoţit de tradiţiunea bunului.

Darul manual este supus condiţiilor de fond cerute pentru valabilitatea contractului de donaţie, iar
donatarul posesor este prezumat proprietar în condiţiile instituite de art.919 alin. 3 din Noul Cod civil.

6. Ocupaţiunea

Ocupaţiunea, ca mod de dobândire a drepturilor reale nu a fost definită în Codul civil de la 1864, dar
Noul Cod civil în art.941 prevede că posesorul unui lucru mobil care nu aparţine nimănui devine proprietarul
acestuia, prin ocupaţiune, de la data intrării în posesie, însă numai dacă aceasta se fasce în condiţiile legii.

Lucrurile fără stăpân sunt enumerate în Noul Cod civil ca fiind bunurile mobile abandonate, precum şi
bunurile care, prin natura lor, nu au un proprietar, cum sunt animalele sălbatice, peştele şi resursele acvatice
vii din bazinele piscicole naturale, fructele de pădure, ciupercile comestibile din flora spontană, plantele
medicinale şi aromatice şi altele asemenea.

În categoria bunurilor abandonate, Noul Cod civil include lucrurile mobile de valoare foarte mică sau foarte
deteriorate care sunt lăsate într-un loc public, inclusiv pe un drum public sau într-un mijloc de transport în
comun.

Ocupaţiunea prezintă următoarele trăsături:

• exercitarea unei posesii utile;

• intenţia posesorului de a deveni proprietar;
• exercitarea posesiei să se facă cu privire la bun care nu aparţine nimănui, respectiv bunuri care nu
au avut niciodată un proprietar, bunuri abdandonate sau bunuri comune (lumina, aerul, etc)
Lucrurile abandonate nu se confundă cu bunurile pierdute care continuă să formeze obiectul
dreptului de proprietate.În acest sens sunt dispoziţiile art.942 din Noul Cod civil conform căruia bunul mobil
pierdut continuă să aparţină proprietarului său. Găsitorul bunului este obligat ca, în termen de 10 zile, să îl
restituie proprietarului ori, dacă acesta nu poate fi cunoscut, să îl predea organului de poliţie din localitatea
în care a fost găsit. Acesta are obligaţia de a păstra bunul timp de 6 luni, fiind aplicabile dispoziţiile privitoare
la depozitul necesar.

În consecinţă, bunurile pierdute nu pot fi dobândite prin ocupaţiune ci numai bunurile abandonate.

De la regula înscrisă în art.942 din Noul Cod civil, există o excepţie instituită în art.943 din Noul Cod civil
pentru bunul găsit în loc public. Dacă bunul a fost găsit într-un loc public, el va fi predat pe bază de proces-
verbal, persoanei care deţine un titlu, altul decât titlul de proprietate publică, asupra locului respectiv. În
termen de 3 zile de la data preluării bunului pierdut, această persoană este obligată să îl predea, pe bază de
proces-verbal, organelor d epoliţie din localitate.

Obligaţia organului de poliţie de a păstra bunul piedut în depozit timp de 6 luni comportă o derogare
atunci când bunul este perisabil şi riscă să se deprecieze valoric sau păstrarea sa generază costuri prea
mari. Într-o astfel de situaţie, organul de poliţie este obligat să recugă la valorificarea bunului pierdut prin
vînzarea la licitaţie publică, iar drepturile şi obligaţiile legate de bun se vor exercita în legătură cu preţul
obţinut în urma vânzării.

Dacă bunul sau preţul nu este pretins de proprietarul originar în termen de 6 luni, el va fi considerat
lucru fără stăpân şi remis găsitorului pe bază de proces-verbal. În acest caz, conform art.945 alin.4 din Noul
Cod civil, găsitorul dobândeşte dreptul de proprietate prin ocupaţiune, iar dovada ocupaţiunii se face prin
procesul – verbal sau prin orice alt mijloc de probă.
 Noul Cod civil reglementează, în materie de ocupaţiune, dobândirea tezaurului prin ocupaţiune.
Art.946 defineşte tezaurul ca fiind orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar involuntar, în privinţa căruia
nimeni nu poate dovedi că este proprietar.

Dreptul de proprietate asupra tezaurului descoperit într-un bun imobil sau într-un bun mobil aparţine,
în cote egale, proprietarului bunului imobil sau al bunului mobil în care a fost găsit şi descoperitorului.

Dobândirea dreptului de proprietate asupra tezaurului nu este posibilă dacă este vorba despre bunuri
mobile culturale, calificate astfel potrivit legii, care sunt descoperite fortuit sau ca urmare a unor cercetări
arheologice sistematice şi nici despre bunuri care, potrivit legii, fac obiectul proprietăţii publice.

7. Accesiunea

Noţiunea şi clasificarea

Accesiunea reprezintă un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate şi constă în încorporarea

materială a unui lucru mai puţin important într-un lucru mai important.

Titularul dreptului asupra lucrului mai important devine şi titularul bunului mai puţin important.

Noul Cod civil în art.567 prevede că prin accesiune proprietarul unui bun devine proprietarul a tot ce
se aplipeşte cu bunul ori se încorporează în acesta, dacă legea nu prevede altfel.

Potrivit art.568 din Noul Cod civil, formele accesiunii sunt:

• accesiunea naturală, când unirea sau încorporarea este urmarea unui eveniment natural;
• accesiunea artificială, când rezultă din fapta proprietarului ori a unei alte persoane.

Accesiunea imobiliară naturală

Accesiunea imobiliară naturală constă în unirea a două bunuri care aparţin unor proprietari diferiţi,
fără intervenţia omului, dintre care cel puţin bunul principal este un bun imobil.

Codul civil de la 1864 reglementează următoarele cazuri de accesiune imobiliară naturală: aluviunile;
avulsiunea; insulele şi prundişurile; accesiunea animalelor.

Aluviunile sunt reglementate de art. 495 Cod civil care prevede că acestea sunt creşterile de pământ care
se adună succesiv, pe nesimţite, la malurile fluviilor si râurilor. Aluviunile sunt în folosul proprietarului riveran,
cu obligaţia acestuia de a lăsa, pe pământul său „drumul trebuitor pentru conducerea vaselor”.

Noul Cod civil prevede în art.569 că adăugirile de teren la malurile apelor curgătoare revin proprietarului
fondului riveran, numai dacă ele se formează treptat. Actualul cadru legislativ reglementează situaţia
terenului lăsat de apele curgătoare şi de apele stătătoare, determinând ca titular al dreptului de proprietate
pe proprietarul fondului riveran în cazul terenului lăsat de apele curgătoare care s-au retras treptat de la
ţărmul respectiv(art.570). În ceea ce priveşte terenul lăsat de apele stătătoare ca urmare a scîderii temporare
a acestor ape sub înălţimea de scurgere, acesta nu se încorporează dreptului de proprietate al fondului
riveran şi nici proprietarul apelor nu dobândeşte niciun drept asupra terenului acoperit prin revărsările
sporadice ale acestora.

Avulsiunea constă, conform art. 498 Cod civil, in adăugarea la pământul unui proprietar a unei părţi de
pământ ruptă din pământul altui proprietar şi care poate fi recunoscută. Această parte de pământ va deveni
proprietatea celui la pământul căruia s-a alipit, dacă fostul proprietar nu o revendică în termen de un an.
Dacă bucata de pământ aparţine domeniului public, revendicarea este imprescriptibilă.

Potrivit art.572 din Noul Cod civil, proprietarul terenului de la care o apă curgătoare a smuls o porţiune de
mal din teren, alipind-o la terenul altui proprietar riveran, nu pierde dreptul de proprietate asupra părţii
desprinse dacă o revendică în termen de un an de la data faptului.
 Referitor la termenul de un an, în doctrină s-a argumentat că acesta este un termen de decădere şi nu un
termen de prescripţie, având drept consecinţă faptul că începe să curgă de la data naşterii dreptului la
acţiune, respectiv de la momentul la care proprietarul terenului la care s-a alipit porţiunea de mal a intrat în
posesia acesteia.

La împlinirea teremnului de un an, proprietarul terenului principal devine şi proprietarul porţiunii de tren alipite
ca efect al avulsiunii.

Insulele şi prundişurile care se formează în râurile navigabile şi neplutitoare sunt ale proprietarului
ţărmului pe care ele s-au format, conform prevederilor art. 500 Cod civil.

Dacă insula formată trece peste jumătatea râului, fiecare proprietar riveran are dreptul de proprietate
asupra acelei părţi din insulă care se întinde spre el, pornind de la jumătatea râului.

Noul Cod civil precizează în mod expres că albiile râurilor aparţin proprietarilor riverani, cu excepţia
acelora care fac obiectul proprietăţii publice (art.573 alin.1), iar în cazul în care o apă curgătoare, formându-
şi un braţ nou, înconjoară terenul unui proprietar riveran, el rămâne proprietar asupra insulei astfel create.

Referitor la albia părăsită de o apă curgătoare care şi-a format un nou curs, art.575 din Noul Cod
civil prevede că aceasta va avea regimul juridic stabilit în legea specială.

Accesiunea animalelor este reglementată în art. 503 Cod civil. Conform art. 503 Cod civil, orice
animale sau zburătoare sălbatice trec in cuprinsul nostru se fac ale noastre, pe căt timp rămân la noi, afară
numai dacă asemenea trecere s-a ocazionat prin fraude sau prin artificii.

Noul Cod civil reglementează în art.576 accesiunea naturală asupra animalelor, iar art.57 din Legea
nr.71/2011 prevede că dispoziţiile art.576 se aplică situaţiilor născute după intrarea în vigoare a Codului civil.

Animalele domestice rătăcite pe ternul altuia revin acestuia din urmă dacă proprietarul nu le
revendică în termen de 30 de zile de la data declaraţiei făcute la primărie de către proprietarul terenului, iar
porumbeii, iepurii, peştii şi alte asemenea animale care trec pe fondul altui proprietar aparţin acestuia cât
timp rămân pe fond, cu excpţia cazului în care trecerea a fost provocată prin fraudă sau artificii.

În cazul albinelor, roiul de albine trecut pe ternul altuia revine proprietarului acestuia numai dacă proprietarul
roiului nu îl urmăreşte sau încetează să-l urmărească timp de două zile (art.576 alin.3 din Noul Cod civil).

Accesiunea imobiliară artificială

Accesiunea imobiliară artificială se deosebeşte de accesiunea naturală întrucât presupune intervenţia

omului şi instituie dreptul la acordarea de despăgubiri.

Codul civil porneşte de la ideea că lucrul principal este terenul, iar prin accesiune, proprietarul terenului
devine şi proprietar al construcţiei sau al plantaţiei. În acest sens sunt dispoziţiile art.579 din Noul Cod civil,
care a instituit o prezumţie în favoarea proprietarului în sensul că orice lucrare este prezumată a fi făcută de
proprietarul imobilului, cu cheltuiala sa şi că este a lui, până la proba contrară.

Din modul de redactare rezultă faptul că prezumţia instituită în favoarea proprietarului este o
prezumţie relativă, fiind prevăzută posibilitatea de probă contrară când s-a constituit un drept de superficie,
când proprietarul nu şi-a întabulat dreptul de proprietate asupra lucrării noi sau în alte cazuri prevăzute de
lege.

Potrivit art.577 din Noul Cod civil, construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrări efectuate asupra unui
imobil, denumite lucrări, revin proprietarului acelui imobil dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel.

În situaţia în care lucrarea este realizată de proprietarul imobilului cu materialele sale sau cu
materialele altuia, dreptul de proprietate asupra lucrării se naşte în favoarea proprietarului imobilului din
momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei, dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel.

Referitor la lucrări, Noul Codul civil prevede că acestea pot fi autonome sau adăugate, cu caracter
durabil sau provizoriu.
 Lucrările autonome sunt construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrări cu caracter de sine stătător
realizate asupra unui imobil.

Lucrările adăugate nu au caracter de sine stătător şi pot fi:

• necesare,atunci când în lipsa acestora imobilul ar pieri sau s-ar deteriora;

• utile, atunci când sporesc valoarea economică a imobilului;
• voluptuare, atunci când sunt făcute pentru simpla plăcere a celui care le-a realizat, fără a spori
valoarea economică a imobilului.

În materia accesiunii imobiliare artificiale, autorul lucrării este de bună –credinţă

dacă se întemeiază pe cuprinsul cărţii funciare în care, la data realizării lucrării, era
înscris ca proprietar al imobilului, sau pe un mod de dobândire nesupus înscrierii în
cartea funciară, dacă, în ambele cazuri, nu rezulta din cartea funciară şi nu a cunoscut
viciul titlului său.

Art.586 alin.2 din Noul Cod civil prevde că nu poate invoca buna – credinţă cel
care construieşte în lipsa sau cu nerespectarea autorizaţiilor cerute de lege.

Realizarea lucrării cu materialele altuia

Regimul juridic
Regimul juridic al lucrării realizate cu materialele altuia este instituit în art.580 din Noul
Cod civil care prevede că în cazul în care a realizat lucrarea cu materialele altuia,
proprietarul imobilului devine proprietarul lucrării, neputând fi obligat la desfiinţarea
acestuia şi nici la restituirea materialelor întrebuinţate.

La rândul său, proprietarul materialelor are numai dreptul la contravaloarea

materialele folosite la efectuarea lucrărilor, precum şi la repararea oricăror alte
prejudicii cauzate.

În toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui

drept de opţiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de
legea în vigoare la data începerii lucrării, conform art.58 din Legea nr.71/2011.

Realizarea unei lucrări autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia

Art.581 din Noul Cod civil reglementează situaţia lucrărilor cu caracter durabil
efectuate cu bună – credinţă şi dispune că proprietarul terenului are un drept de
opţiune între:

a) să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al

lucrării, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie valoarea materialelor şi a
manoperei, fie sporul de valoare adus imobilului;

b) să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie

pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.

În cazul lucrărilor autonome cu caracter durabil efectuate cu rea-credinţă, art.582 din

Noul Cod civil, proprietarul terenului are un drept de opţiune între:
 a) să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, cu plata, la alegerea sa,
către autorul lucrării, a jumătate din valoarea materialelor şi a manoperei ori din sporul de valoare adus imobilului;

b) să ceară obligarea autorului lucrării la desfiinţarea acesteia;

c) să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut -o
dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.

Desfiinţarea lucrării se face, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, pe cheltuiala autorului acesteia, care
este ţinut totodată să repare orice prejudicii cauzate, inclusiv pentru lipsa de folosinţă.

Realizarea unei lucrări adăugate cu caracter durabil asupra imobilului altuia

Referitor la lucrările adăugate cu caracter durabil asupra imobilului altuia, Noul Cod civil distinge după cum este vorba
de lucrări necesare, lucrări utile şi lucrări voluptuarii.

Lucrările adăugate necesare

Potrivit art.583 din Noul Cod civil, proprietarul imobilului dobândeşte dreptul de proprietate asupra lucrării
adăugate necesare din momentul efectuării acesteia, plătind autorului cheltuielile rezonabile făcute de acesta, chiar dacă
imobilul nu mai există.

În cazul în care lucrarea a fost efectuată cu rea-credinţă, din suma datorată de proprietarul imobilului se va
putea deduce valoarea fructelor imobilului diminuată cu costurile necesare obţinerii acestora.

Lucrările adăugate utile

Conform art. 584 din Noul Cod civil, în cazul în care autorul lucrării utile este de bună-credinţă, proprietarul
imobilului devine proprietarul lucrării din momentul efectuării acesteia, cu plata, la alegerea sa:

a) a valorii materialelor şi a manoperei;

b) a sporului de valoare adus imobilului.

În cazul în care autorul lucrării utile este de rea-credinţă, proprietarul imobilului are un drept de opţiune:

a) să devină proprietarul lucrării, în funcţie de regimul acesteia, cu sau fără înscriere în cartea funciară, după
caz, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie jumătate din valoarea materialelor şi a manoperei, fie jumătate din
sporul de valoare adus imobilului;

b) să ceară obligarea autorului lucrării la desfiinţarea acesteia, cu repunerea imobilului în situaţia anterioară şi
plata de daune-interese.

În ambele cazuri, când valoarea lucrării este considerabilă, proprietarul imobilului poate cere obligarea
autorului să îl cumpere la valoarea de circulaţie pe care imobilul ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.

Lucrările adăugate voluptuare

Potrivit art. 585 din Noul Cod civil, în cazul lucrării voluptuare, proprietarul imobilului are dreptul să opteze:

a) să devină proprietarul lucrării, fără înscriere în cartea funciară şi fără nicio obligaţie către autorul lucrării;

b) să ceară obligarea autorului de rea-credinţă al lucrării la desfiinţarea acesteia, cu readucerea imobilului în

situaţia anterioară şi plata de daune-interese.

Autorul de bună-credinţă al lucrării poate să o ridice înainte de restituirea imobilului către proprietar, cu
condiţia de a readuce imobilul în situaţia anterioară.

În art.587-597 din Noul Cod civil sunt reglementate:

1. lucrările realizate parţial asupra imobilului autorului;

2. lucrările provizorii;
3. lucrările efectuate de un detentor precar.
Lucrările realizate parţial asupra imobilului autorului

Potrivit art. 587 din Noul Cod civil, în cazul lucrării cu caracter durabil realizate cu bună-credinţă parţial asupra
imobilului autorului şi parţial pe terenul proprietarului vecin, acesta din urmă poate cere înscrierea într -o nouă carte
funciară a unui drept de coproprietate al vecinilor asupra imobilului rezultat, incluzând terenul aferent, în raport cu
valoarea contribuţiei fiecăruia.

Pentru situaţia în care lucrarea a fost realizată cu rea-credinţă, proprietarul terenului vecin poate opta între a
cere ridicarea lucrării de pe teren, cu obligarea autorului acesteia la plata de daune-interese, dacă este cazul, şi a cere
înscrierea în cartea funciară a unui drept de coproprietate al vecinilor. La stabilirea cotelor-părţi se va ţine seama de
valoarea terenului proprietarului vecin şi de jumătate din valoarea contribuţiei autorului lucrării.

În caz de neînţelegere între părţi, acestea se vor adresa instanţei de judecată care va stabili valoarea contribuţiei
fiecăreia la imobilul rezultat, respectiv a cotelor-părţi din dreptul de proprietate.

Lucrările provizorii

Potrivit art. 588 din Noul Cod civil, când lucrarea are caracter provizoriu, în absenţa unei înţelegeri contrare,
autorul ei va fi obligat să o desfiinţeze, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, şi, dacă este de rea-credinţă, să
plătească despăgubiri pentru prejudiciile cauzate, inclusiv pentru lipsa de folosinţă.

Pentru ipoteza în care dobândirea dreptului de proprietate, exclusivă sau pe cote-părţi, este condiţionată de
înscrierea în cartea funciară, înscrierea se face în temeiul convenţiei părţilor, încheiată în formă autentică, sau, după caz,
al hotărârii judecătoreşti.

Legiuitorul a prevăzut că până la data încheierii convenţiei sau a introducerii acţiunii de către cel îndreptăţit la
înscrierea în cartea funciară, autorul lucrării îşi poate ridica materialele, iar dacă lucrarea a fost efectuată cu rea-credinţă,
autorul acesteia va putea fi obligat, dacă este cazul, la plata de daune-interese.

Autorul lucrării effectuate în condiţii normale are dreptul la o indemnizaţie, conform art. 591 din Noul Cod
civil care instituie regulile privind exercitarea dreptului autorului lucrării la indemnizaţie sub aspectul prescriţiei şi a
dreptului d eipotecă legală.

Astfel, prescripţia dreptului la acţiune al autorului lucrării privind plata indemnizaţiei nu curge cât timp el este
lăsat de proprietar să deţină imobilul.

Autorul lucrării de bună-credinţă are un drept de ipotecă legală asupra imobilului pentru plata indemnizaţiei şi
poate cere înscrierea dreptului de ipotecă în baza convenţiei încheiate în formă autentică sau a unei hotărâri judecătoreşti,
potrivit dispoziţiilor art. 589.

Lucrările efectuate de un detentor precar

Lucrările făcute de un detentor precar sunt supuse regulilor aplicabile autorului de rea-credinţă, după cum
dispune art.597 din Noul Cod civil.

Cazurile speciale de accesiune

Art.596 din Noul Cod civl instituie cazurile speciale de accesiune şi dispune că titularul dreptului de superficie
ori al altui drept real asupra imobilului altuia care îi permite să dobândească proprietatea asupra lucrării realizate asupra
acelui imobil va avea, în caz de accesiune, în mod corespunzător, drepturile şi obligaţiile reglementate pentru
proprietarul imobilului, dacă nu s-a prevăzut altfel în momentul constituirii dreptului real.

Legiuitorul a stabilit că dispoziţiile art. 582 (lucrările autonome cu carcater durabil effectuate cu rea-credinţă)
şi art. 587 alin. 2. (lucrările realizate cu rea-credinţă) parţial asupra imobilului autorului se aplică, în mod corespunzător,
şi lucrărilor autonome cu caracter durabil efectuate de titularul unui drept real asupra imobilului altuia care nu îi permite
să dobândească proprietatea asupra lucrării realizate asupra acelui imobil.
 Pentru lucrările adăugate efectuate de titularul unui drept real asupra imobilului altuia
care nu îi permite să dobândească proprietatea lucrării realizate asupra acelui imobil
se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 716 din Noul Cod civil, în lipsa unei
prevederi contrare.

Accesiunea mobiliară

Accesiunea mobiliară reprezintă unirea a două bunuri mobile care aparţin unor
proprietari diferiţi sau confecţionarea sau obţinerea unui bun de către o persoană prin
munca sa, folosind materialele altuia.

În cazul accesiunii mobiliare, proprietarul lucrului mai important devine şi proprietarul

lucrului mai puţin important, cu obligaţia de a-l despăgubi pe acesta din urmă.

Accesiunea mobiliară este aplicabilă doar dacă între proprietarii celor două bunuri
mobile care s-au reunit nu există o convenţie în acest sens, deoarece în caz contrar
se vor aplica regulile din materia convenţiilor.

Codul civil de la 1864 reglementează trei cazuri de accesiune mobiliară:

•&νβσπ;adjuncţiunea;
•&νβσπ;specificaţiunea;
•&νβσπ;confuziunea (amestecul).

Adjuncţiunea

Adjuncţiunea constă în unirea a două lucruri mobile, aparţinând unor proprietari

diferiţi, astfel încât, deşi formează un singur tot, lucrurile rămân distincte şi pot fi
despărţite unul de altul întrucât nu-şi pierd individualitatea.

Exemple de adjuncţiune: montarea unei pietre preţioase într-o bijuterie sau înrămarea
unui tablou.

Adjuncţiunea este reglementată în art. 504 – 507 Cod civil.

Determinarea lucrului principal se face potrivit dispoziţiilor art. 505 Cod civil, care
dispune că este principal acela din două lucruri, pentru uzul sau pentru ornamentul,
pentru completarea căruia a servit unirea celuilalt lucru.

În ipoteza în care nici unul dintre bunuri nu poate fi privit ca accesoriu al celuilalt bun,
se consideră principal acel bun care are o valoare mai mare.

Dacă acest criteriu nu se poate aplica, lucrul principal va fi cel cu valoarea mai mare,
iar dacă nici acesta nu e aplicabil, în sensul că ambele lucruri ar avea aceeaşi valoare,
atunci lucrul cu cel mai mare volum va fi considerat ca principal, conform art. 507 Cod
civil.

Specificaţiunea
Specificaţiunea constă în confecţionarea unui bun nou de către o persoană prin
munca sa, care prelucrează şi transformă un material aflat în proprietatea altei
persoane.

Acest caz de accesiune mobiliară este reglementat în art. 508-510 Cod civil.

Proprietatea bunului rezultat se dobândeşte de proprietarul materialului dacă

valoarea acestuia este mai mare decât valoarea muncii prestate, iar atunci când
manopera are o valoare mai mare decât materialul, bunul va fi dobândit de cel care l-
a confecţionat.

Legea nu stabileşte care trebuie să fie raportul dintre valoarea muncii şi valoarea
materialului, limitându-se a spune că valoarea muncii întrece cu mult valoarea
materiei.

Confuziunea

Confuziunea constă în unirea a două sau mai multor bunuri mobile având proprietari
diferiţi, în aşa fel încât se realizează un bun nou, bunurile iniţiale nemaiputând fi
separate şi individualizate.

Confuziunea este reglementată în art. 511-516 din Codul civil de la 1864.

Ne aflăm în prezenţa confuziunii în cazul obţinerii unui aliaj prin topirea a două metale diferite sau reacţia
chimică a două substanţe sau amestecul a două lichide.

Bun principal este considerat acela care este mai mare cantitativ sau valoric decât celelalte.

Proprietarul bunului principal va dobândi proprietatea bunului rezultat prin confuziune, plătind însă celorlalţi
proprietari preţul materiei fiecăruia.

Dacă aceste criterii nu se pot aplica, bunul care se obţine prin amestec va aparţine în
coproprietate, pe cote – părţi egale.
Noul Cod civil reglementează accesiunea mobiliară în art.598-601.

Potrivit art.598 din Noul Cod civil, bunul mobil produs cu materialele altuia aparţine celui care l-a confecţionat
sau, după caz, proprietarului materialelor, în funcţie de raportul dintre manoperă şi valoarea materialelor,
determinat la data confecţionării bunului.

Pentru situaţia în care valoarea materialelor este egală cu manopera sau există o diferenţă
nesemnificativă, , proprietatea asupra bunului este comună.

În cazul în care este vorba de unirea a două bunuri mobile, având proprietari diferiţi, fiecare poate
să pretindă separarea bunurilor dar numai dacă prin aceasta celălalt proprietar nu ar suferi un pprejudiciu
mai mare de o zecime din valoarea bunului său. Dacă acest lucru nu este posibil, se aplică dispoziţiile art.598
şi 599 din Noul Cod civil.

8. Uzucapiunea

Uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietăţii sau a altor drepturi reale cu

privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a acestui lucru în tot timpul fixat de
lege.
 Din punctul de vedere al fostului proprietar al imobilului, uzucapiunea reprezintă
totodată şi o sancţiune aplicată acestuia, pentru starea de pasivitate şi indiferenţă de
care a dat dovadă faţă de îndeplinirea obligaţiilor de adevărat proprietar.
În plan probatoriu, uzucapiunea face dovada absolută a dreptului de proprietate, întrucât cel care a
beneficiat de uzucapiune este scutit în caz de litigiu, de a face probatio diabolica, sarcina ce-i revine celui
care a dobândit un drept real prin moduri derivate.

Potrivit art. 82 din Legea nr.71/2011, dispoziţiile art.930-934 din Codul civil referitoare la
uzucapiunea imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început după data intrării în vigoare a
acestuia. Pentru cazurile în care posesia a început înainte de această dată, sunt aplicabile dispoziţiile
referitoare la uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei.În cazul imobilelor pentru care la data începerii
posesiei nu erau deschise cărţi funciare, rămân aplicabile dispoziţiile în materie de uzucapiune din Codul
civil din 1864.

În raport de această prevedere legală, pentru o corectă înţelegere a instituţiei uzucapiunii, sub
aspectul aplicării în timp a legii, vom trata distinct uzucapiunea în reglementarea Codului civil de la 1864 şi,
ulterior, în reglementarea Noului Cod civil.

Uzucapiunea în Codul civil de la 1864

Domeniul de aplicare a uzucapiunii

Prin uzucapiune pot fi dobândite dreptul de proprietate privată şi dezmembrămintele

acestuia, uzufructul, uzul, abitaţia, servituţile.
Referitor la bunuri, domeniul de aplicare al uzucapiunii cuprinde numai bunurile imobile care se află în
circuitul civil, în acord cu prevederile art. 1844 Cod civil conform căruia nu se poate prescrie domeniul
lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci
sunt scoase din comerţ.

Astfel, bunurile proprietate publică nu pot forma obiect al uzucapiunii, deoarece

aceste bunuri sunt imprescriptibile achizitiv, conform art. 11 din Legea nr. 213/1998
privind proprietatea publică şi regimul juridic ala acesteia, imprescriptibilitatea fiind
consecinţa caracterul inalienabil ce caracterizează regimul juridic ala cestor bunuri
potrivit art. 136 alin. 4 din Constituţie.

Efect al posesiei, uzucapiunea se întemeiază pe existenţa unei posesii utile, adică

neafectată de nici unul dintre viciile acesteia. Conform art. 1847 Cod civil, posesia
poate conduce la dobândirea proprietăţii numai dacă a fost exercitată în mod util.

Aceasta înseamnă că o detenţie precară, ori cât de mult ar dura exerciţiul acesteia
nu poate duce niciodată la uzucapiune.

Urmând modelul Codului civil francez, Codul civil român de la 1864 reglementează
două forme ale uzucapiunii:
1. una generală, de drept comun pentru împlinirea căreia nu este necesară decât o posesie obişnuită
exercitată pe durata a 30 de ani;
2. una specială, pentru care termenul este redus la 10 până la 20 de ani, având în vedere calităţile
cerute posesiei, respectiv de a fi fost exercitată cu bună – credinţă, în temeiul unui just titlu.

Uzucapiunea de 30 de ani
 Denumită şi uzucapiunea lungă uzucapiunea de 30 de ani este reglementată de art. 1890 Cod civil care
prevede că toate acţiunile reale se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să
fie obligat a produce vreun titlu, şi fără să i se poată opune reaua – credinţă. Din modul de redactare al
textului invocat, rezultă că efectul uzucapiunii se va produce dacă sunt îndeplinite, cumulativ, două condiţii:

- posesia să fie exercitată neîntrerupt, timp de 30 de ani;

- posesia să fie utilă, adică neviciată, conform art. 1847 Cod civil.

Cele două condiţii sunt necesare şi suficiente pentru a uzucapa, nefiind nevoie de existenţa vreunui titlu,
indiferent dacă posesorul este de bună sau rea credinţă.

Conform art. 1847 Cod civil, ca să se poată prescrie se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată,
publică şi sub nume de proprietar, iar potrivit art. 1854 Cod civil, posesorul este presupus că posedă pentru
sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul.

Uzucapiunea de 10 până la 20 de ani

Potrivit art. 1895 Cod civil, cel ce câştigă cu bună – credinţă şi printr-o justă cauză un nemişcător
determinat va prescrie proprietatea aceluia prin zece ani, dacă adevăratul proprietar locuieşte în raza
teritorială a tribunalului judeţean, unde se află nemişcătorul şi prin douăzeci de ani, dacă locuieşte afară din
acea rază teritorială.

Constituind o excepţie de la regula generală care este prescripţia de 30 de ani, justificarea acestei
forme de uzucapiune scurtă se regăseşte în intenţia de a privilegia, prin reducerea termenului necesar
prescripţiei achizitive, pe acei posesori care pot invoca în favoarea lor, pe lângă condiţiile generale ale
posesiei, şi un just titlu pe baza căruia au intrat cu bună – credinţă în stăpânirea imobilului.

Uzucapiunea de 10 până la 20 de ani este denumită şi uzucapiunea scurtă, şi este

reglementată prin dispoziţiile art.1895-1899 din Codul Civil.

În ceea ce priveşte domeniul de aplicare, sub aspectul bunurilor care pot forma
obiectul său, uzucapiunea de 10 până la 20 de ani se aplică, în exclusivitate, la bunuri
imobile determinate, deoarece justul titlu şi buna – credinţă a terţului dobânditor al
unui bun mobil permit invocarea dispoziţiilor art. 1909 – 1910 Cod civil.
În afara condiţiilor generale, stabilite pentru prescripţia achizitivă de 30 de ani, uzucapiunea scurtă poate fi
invocată dacă sunt îndeplinite şi următoarele condiţii speciale:

•&νβσπ;posesia să se întemeieze pe just titlu;

•&νβσπ;posesia să fie de bună - credinţă;

•&νβσπ;posesia să se execute neîntrerupt, de la 10 la 20 de ani, după distincţiile cuprinse în lege.

Condiţia justului titlu al posesiei

Potrivit art. 1895 Cod civil, pentru a opera uzucapiunea scurtă, posesorul de bună – credinţă trebuie să-şi
întemeieze posesia pe o justă cauză. Codul civil defineşte în art. 1897 justa cauză ca fiind orice act translativ
de proprietate, precum vânzarea, schimbul, etc.Justul titlu, în raport cu dispoziţia înscrisă în art. 1897 Cod
civil este un act juridic translativ de proprietate, adică o operaţiune juridică care are ca scop transferul
proprietăţii, dar care, datorită unor împrejurări care ţin de actul respectiv, strămută doar posesia bunului, nu
şi proprietatea lui.

Condiţia justului titlu se referă la posesorul care invocă uzucapiunea, nu şi la persoana de la care
acesta a dobândit bunul, fiind lipsit de relevanţă dacă acesta avea un titlu legal sau a dispus fără nici un
temei de un drept al altuia, cu excepţia cazului când uzucapantul a cunoscut viciile titlului celui de la care a
dobândit, situaţie în care este exclusă buna – credinţă.

Justul titlu trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să nu emane de la adevăratul proprietar ; în acest caz n-ar mai fi nevoie de

uzucapiune, deoarece actul juridic provenit de la proprietar este suficient prin el însuşi
să transfere dreptul de proprietate;

- să aibă o existenţă reală: un titlu putativ , care există numai în imaginaţia posesorului
nu poate fi apt pentru uzucapiunea scurtă;
- să cuprindă cu exactitate, în toată întinderea sa, bunul posedat şi care urmează să fie uzucapat;

- să aibă dată certă (art.1182 din Codul Civil), deoarece altfel el este inopozabil terţilor, iar termenul
de 10-20 de ani începe să curgă de la data certă a justului titlu;

- să existe şi să fie dovedit separat de buna credinţă; referitor la dovada justului titlu precizăm că
sunt aplicabile regulile generale de probă a actelor juridice, iar sarcina probei incumbă uzucapantului,
deoarece el este cel care invocă justul titlu în favoarea sa.

În doctrină şi în practica judiciară au fost considerate ca îndeplinind condiţiile pentru a fi just titlu, fiind
asimilate acestuia:

- actele translative de proprietate încheiate cu o persoană care nu are calitatea de proprietar;

- hotărârile judecătoreşti care ţin loc de contract de vânzare-cumpărare (art. 5 alin. 2 din Titlul X al
Legii nr. 247/2005) ;- tranzacţia încheiată pentru a stinge litigiul, prin care una din părţi transferă celeilalte un
imobil care-i aparţine, sub condiţia ca acest imobil să nu formeze obiectul litigiului respectiv;

- titlul anulabil, cu menţiunea că nu poate fi opus persoanei îndreptăţite să invoce

nulitatea relativă ( art.1897 alin. 3 Cod civil).
După prescrierea termenului în care se putea invoca nulitatea relativă, actul anulabil poate fi invocat ca just
titlu şi împotriva persoanei care ar fi avut dreptul să ceară anularea.

- succesiunea legală (ab intestat) şi succesiunea testamentară (titlul pro herede), în temeiul art.1858
din Codul Civil;

Pornindu-se de la împrejurarea că justul titlu este un act translativ de proprietate, o operaţiune juridică
(negotium), literatura juridică şi practica judiciară au arătat că nu pot servi ca just titlu:

- contractele de locaţiune de imobile urbane sau de arendă, de depozit, comodat, etc.;

- hotărârile judecătoreşti declarative de drepturi, cum sunt cele de partaj;

- convenţia de împărţeală prin care se pune capăt stării de indiviziune;

- antecontractul şi promisiunea unilaterală de vânzare-cumpărare;

- certificatul de moştenitor

- titlul afectat de o cauză de nulitate absolută (art.1897 din Codul Civil);

- transmisiunea pe cale de moştenire către moştenitorul care a posedat exclusiv un imobil din
succesiune, împotriva celorlalţi moştenitori, din cauză că titlul pro herede ce se invocă este, până la facerea
împărţelii, comun tuturor moştenitorilor.

Posesia de bună-credinţă
 Buna-credinţă este definită în art. 1898 alin 1 Cod civil ca fiind „credinţa posesorului
că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea
transmite proprietatea.”

Buna credinţă nu există dacă posesorul a avut îndoieli cu privire la calitatea de

proprietar a persoanei de la care a dobândit posesia bunului.

Sub aspectul la care trebuie să existe buna-credinţă, conform art. 1898 alin. 2 Cod
civil, este suficient ca buna-credinţă să existe la momentul câştigării imobilului.
Împrejurarea că ulterior posesorul şi-a dat seama că titlul său este impropriu pentru a
fi devenit proprietar, nu are nici un fel de relevanţă, posesia sa rămânând de bună-
credinţă.

Dacă legea cere celui care invocă uzucapiunea de 10 până la 20 de ani să facă
dovada actului pe care-l invocă ca just titlu, în privinţa bunei-credinţe instituie o
prezumţie relativă, astfel încât sarcina probei revine celui care susţine că posesorul a
fost de rea-credinţă.

Art. 1899 alin. 2 Cod civil este textul care instituie în favoarea posesorului o prezumţie
de bună-credinţă.

Posesia să se exercite neîntrerupt de la 10 la 20 de ani

Pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea scurtă, legiuitorul a

prevăzut două limite între care trebuie să se situeze durata posesiei:

a) Uzucapiunea de scurtă durată va putea fi invocată dacă s-a exercitat o posesie

timp de 10 ani, în condiţiile în care adevăratul proprietar locuieşte în aceeaşi
circumscripţie cu aceea a tribunalului în a cărui rază teritorială este situat bunul imobil;

b) Termenul pentru uzucapiune este de 20 de ani atunci când adevăratul proprietar

locuieşte în afara circumscripţiei tribunalului în a cărui rază teritorială se află situat
bunul imobil.

Potrivit dispoziţiilor art. 1896 Cod civil, termenul de bază este de 10 ani şi se
prelungeşte când proprietarul nu a locuit pe tot parcursul termenului în raza aceluiaşi
tribunal în care se află imobilul, cu număr dublu de ani faţă de acela care rămăsese
până la 10 ani. În acest caz, un an de prezenţă este socotit cât doi ani de absenţă.

În cazul în care obiectul uzucapiunii este un bun aflat în coproprietate, pentru fiecare
coproprietar va curge un termen diferit, respectiv 10 ani pentru cei care locuiesc în
acelaşi judeţ şi până la 20 de ani pentru cei care locuiesc în judeţe diferite.
Regulile de calcul al termenului uzucapiunii sunt aceleaşi atât pentru uzucapiunea de 30 de ani, cât şi pentru
uzucapiunea de 10 până la 20 de ani. În ambele forme de uzucapiune termenul se calculează pe zile,
conform art. 1887-1889 Cod civil:

- ziua în care începe prescripţia nu intră în calcul (art. 1887 Cod civil);

- ziua se socoteşte de 24 de ore, începe la ora zero şi se sfârşeşte la miezul nopţii următoare (art.
1888 Cod civil);

- prescripţia se socoteşte încheiată la împlinirea ultimei zile a termenului (art. 1889 Cod civil).
Întreruperea uzucapiunii

Potrivit art. 1847 Cod civil, prescripţia achizitivă trebuie să fie neîntreruptă pentru a
putea produce efecte juridice.

Întreruperea prescripţiei achizitive are ca rezultat înlăturarea oricăror efecte ale

posesiei anterioare apariţiei cauzei de întrerupere.

În această situaţie, pentru a se putea uzucapa, trebuie să înceapă o nouă prescripţie

integrală.

Codul civil reglementează două moduri generale de întrerupere a prescripţiei

întreruperea naturală şi întreruperea civilă.

Joncţiunea posesiilor

Joncţiunea posesiilor este adăugarea, la termenul posesiei actuale, a timpului cât

bunul a fost posedat de autorul posesorului actual.

Cu alte cuvinte, prin joncţiunea posesiilor se înţelege unirea posesiei uzucapantului

cu intervalul de timp cât posesia a fost exercitată de către autorul său, cu scopul de a
dobândi dreptul de proprietate prin prescripţie achizitivă.

Potrivit art. 1860 Cod civil „ orice posesor are facultatea, spre a putea opune
prescripţia, să unească posesia sa cu posesia autorului său.”

Joncţiunea posesiilor este obligatorie, iar posesorul care înţelege să invoce în

favoarea sa acest beneficiu al legii are obligaţia să continue posesia autorului său, cu
toate calităţile sau viciile acesteia.

Pentru a opera joncţiunea posesiilor, se cer întrunite două condiţii cumulative:

1. se pot uni doar două sau mai multe posesii utile; ceea ce înseamnă că nu se pot
uni o detenţie precară cu o posesie utilă;

2. persoana care invocă joncţiunea posesiilor, posesorul actual, trebuie să fie

un succesor în drepturi al posesorului precedent.

Referitor la cea de a doua condiţie, se reţine faptul că transmiterea posesiei de la

posesorul precedent la posesorul actual trebuie să fie făcută în mod valabil, pentru că
dacă se face prin deposedarea posesorului precedent sau în baza unui act lovit de
nulitate absolută, nu se poate vorbi de un succesor în drepturi al posesorului
precedent.

Efectele uzucapiunii

Prin exercitarea unei posesii utile în termenul şi cu respectarea condiţiilor enunţate

anterior, posesorul devine titularul dreptului de proprietate asupra bunului posedat, cu
efect retroactiv, în sensul că uzucapantul este considerat proprietarul bunului nu din
momentul când s-a împlinit termenul de prescripţie achizitivă ori de la data pronunţării
hotărârii judecătoreşti prin care se constată dobândirea dreptului de proprietate prin
uzucapiune, ci din momentul când a intrat în posesia bunului.

Retroactivitatea se aplică şi efectului extinctiv al prescripţiei, dreptul vechiului titular

fiind considerat stins tot din momentul începerii cursului prescripţiei achizitive.

Uzucapiunea se poate invoca pe cale de acţiune, printr-o acţiune promovată de

posesor prin care acesta solicită instanţei de judecată să constate că a dobândit prin
uzucapiune dreptul de proprietate asupra bunului posedat, sau pe cale de excepţie,
prin invocarea uzucapiunii de către pârâtul posesor în acţiunea în revendicare
formulată de adevăratul proprietar.

Spre deosebire de prescripţia extinctivă, prescripţia achizitivă nu poate fi invocată din

oficiu, în raport de prevederile art. 1841 Cod civil, conform cărora „judecătorii nu pot
aplica prescripţia dacă cel interesat nu va fi invocat acest mijloc.”

Renunţarea la prescripţia achizitivă

Beneficiarul prescripţiei achizitive va putea renunţa la beneficiul acesteia, dar

renunţarea nu poate fi făcută decât după împlinirea ei (art. 1838 Cod civil).

Renunţarea poate să fie expresă sau tacită, iar renunţătorul trebuie să aibă
capacitate deplină de exerciţiu, deoarece renunţarea este un act de dispoziţie.

Potrivit art. 1843 Cod civil, creditorii uzucapantului pot invoca uzucapiunea, pe
calea acţiunii oblice, chiar şi în ipoteza în care beneficiarul a renunţat la ea.

În concluzie, renunţarea nu produce efecte erga omnes, ci doar în raporturile dintre

posesor şi adevăratul proprietar.

Uzucapiunea în reglementarea Noului Cod civil

Domeniul de aplicare
Potrivit art.928 din Noul Cod civil, posesorul poate dobândi proprietatea asupra bunului posedat sau,
după caz, asupra fructelor produse de acesta, iar art.929 din Noul Cod civil enumeră bunurile care nu pot fi
uzucapate, respectiv bunurile care, înainte sau după intrarea în posesie, au fost declarate prin lege
inalienabile.

În material uzucapiunii imobiliare, Noul Cod civil tratează uzucapiunea imobiliară sub două forme,
uzucapiunea extratabulară şi uzucapiunea tabulară şi uzucapiunea mobiliară.

Uzucapiunea extratabulară

Uzucapiunea imobiliară extratabulară este reglementată în art. 930 din Noul Cod civil care în alin.1
prevede că dreptul de proprietate asupra unui imobil şi dezmembrămintele sale pot fi înscrise în cartea
funciară, în temeiul uzucapiunii, în folosul celui care l-a posedat timp de 10 ani.

Alături de termenul de 10 ani, se mai cer îndeplinite următoarele condiţii:

 a) proprietarul înscris în cartea funciară a decedat ori, după caz, şi-a încetat existenţa;

b) a fost înscrisă în cartea funciară declaraţia de renunţare la proprietate;

c) imobilul nu era înscris în nicio carte funciară.

Conform alin.2, în toate cazurile, uzucapantul poate dobândi dreptul numai dacă şi-a înregistrat
cererea de înscriere în cartea funciară înainte ca o terţă persoană să îşi fi înregistrat propria cerere de
înscriere a dreptului în folosul său, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar după împlinirea termenului
de uzucapiune.

Efectele uzucapiunii imobiliare sunt efectul achizitiv, care se produce în persoana posesorului
uzucapant şi efectul extinctiv, care se produce, după caz, în persoana moştenitorului persoanei fizice
decedate, în persoana succesorului persoanei juridice a cărei existenţă a încetat sau în persoana comunei
sau oraşului care a dobândit bunul imobil abandonat în domeniul său privat.

Cele două efecte se produc în momentul înregistrării declaraţiei de înscriere a uzucapiunii în cartea
funciară.

Uzucapiunea tabulară

Uzucapiunea imobiliară tabulară este reglementată de art.931 din Noul Cod civil care dispune că
drepturile celui care a fost înscris, fără cauză legitimă, în cartea funciară, ca proprietar al unui imobil sau
titular al unui alt drept real, nu mai pot fi contestate când cel înscris cu bună-credinţă a posedat imobilul timp
de 5 ani după momentul înregistrării cererii de înscriere, dacă posesia sa a fost neviciată.

Referitor la buna – credinţă, este suficient ca buna-credinţă să existe în momentul înregistrării cererii
de înscriere şi în momentul intrării în posesie.

În ceea ce priveşte efectul achizitiv şi efectul extinctiv, în cazul uzucapiunii tabulare acestea nu se mai
produc, deoarece uzucapiunea tabulară validează cauza înscrierii dreptului real principal în cartea funciară.
În consecinţă, temeiul dobândirii dreptului de proprietate îl reprezintă titlul care a fost înscris în cartea
funciară, iar momentul dobâbdirii acestui drept este cel al înregistrării cererii de înscriere a titlului.

Curgerea termenului uzucapiunii

Curgerea termenului uzucapiunii este prevăzută în art.932 din Noul Cod civil, care dispune că în
cazurile prevăzute la art. 930 alin. lit. a) şi b), termenul uzucapiunii nu începe să curgă înainte de data
decesului sau, după caz, a încetării existenţei juridice a proprietarului, respectiv înainte de data înscrierii
declaraţiei de renunţare la proprietate, chiar dacă intrarea în posesie s-a produs la o dată anterioară.

Referitor la viciile posesiei, acestea suspendă cursul uzucapiunii.

Joncţiunea posesiilor

Joncţiunea posesiilor este instituită de art. 933 din Noul Cod civil care dispune că fiecare posesor
este considerat că începe în persoana sa o nouă posesie, indiferent dacă bunul a fost transmis cu titlu
universal sau particular.

Pentru a invoca uzucapiunea, posesorul actual poate să unească propria posesie cu aceea a
autorului său.

Cursul prescripţiei achizitive

 Din modul de reglementare al art.934 din Noul Cod civil, rezultă că în materia uzucapiunii imobiliare
sunt aplicabile dispoziţiile legale referitoare la cursul prescripţiei extinctive, astfel cum acestea sunt prevăzute
în art.2523-2544 din Noul Cod civil.

Uzucapiunea mobiliară

Domeniul de aplicare

Potrivit art.939 din Noul Cod civil, ori de câte ori nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de art.937 şi art.938 pentru a funcţiona efectul achizitiv de proprietate în favoarea
posesorului de bună-credinţă al unui bun mobil, bunul mobil respectiv poate fi dobândit
în temeiul unei uzucapiuni de 10 ani.

Art.939, recunoaşte dreptul posesorului care, la momentul intrării în posesie, nu a fost

de bună-credinţă, de a dobândi dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile prin
posesia exercitată timp de 10 ani.

Regimul juridic

La calcularea termenului de 10 ani, cerut pentru a opera uzucapiunea bunului mobil

se aplică aceleaşi reguli ca şi în materia uzucapiunii imobiliare cu privire la
suspendarea cursului prescripţiei în perioada în care posesia este afectată de vicii,
joncţiunea posesiilor şi prescripţia extinctivă.

Subiecte Lectie
1. Enumeraţi modurile de dobândire a dreptului de proprietate în reglementarea noului Cod civil.

2. Analizaţi cazurile de accesiune mobiliară.

3. Prezentaţi cazurile de accesiune imobiliară artificială.

4. Felurile uzucapiunii în reglementarea vechiului Cod civil.

5. Felurile uzucapiunii în reglementarea noului Cod civil.

Intrebari Autoevaluare